A fost odata…Poveste in oglinda

A fost odata…Poveste in oglinda

by -
12

”Să dea Dumnezeu să mori acolo şi eu să fiu cea care să te ridice!”

A fost odată…Poveste în oglindă

    Din nou o poveste reală petrecută acum foarte mulţi ani, într-un orăşel de provincie. De ce în oglindă?! În centrul orăşelului este un loc ca un dreptunghi, în mijloc un sens giratoriu, în capete ca în oglindă două biserici, cea ortodoxă şi cea catolică şi pe cele două laturi librărie, alimentară, florărie, magazine de haine, liceu, cofetărie şi între ele case. Iar cele două familii a căror poveste o veţi citi: soţi avocaţi, soţiile profesoare la liceu, şi-n ambele familii câte doi băieţi. Şi acum povestea.

   Delia şi Radu s-au căsătorit din dragoste, părinţii ei nu prea au fost de acord, proveneau dintr-o ramură cu blazon şi ginerele din pătură de mijloc a societăţii de atunci, nu i-a prea încântat. Dar Delia nu a ţinut cont de părerea lor şi sprijinul bunicii ei a fost esenţial. Aşa că tinerii s-au căsătorit, s-au mutat în casa bunicii în centrul oraşului, încet au construit şi mărit casa, şi-au făcut prieteni, participau la viaţa socială a orăşelului, erau veseli, strălucitori, li se citea fericirea pe chipuri şi în gesturi.

  De cealaltă parte Nina şi Adrian, doi tineri din familii de vază, care s-au căsătorit în parte pentru că ţineau unul la altul, în parte la influenţă familiilor. Au primit o casă frumoasă, şi-au făcut o viaţă frumoasă cu prieteni şi distracţii. Nina a ajuns să-şi iubească soţul, dar Adrian, deşi în felul lui o iubea, mai avea aventurile lui de care ea afla, o supărau, dar educaţia primită îşi spunea cuvântul. Pe vremea aceea tinerelor li se inocula ideea că au un anumit rol în viaţa soţilor şi că ei au dreptul la mici escapade că de ”sunt bărbaţi”! Drumurile lor s-au intersectat cu Delia şi Radu, chiar au devenit oarecum prieteni, deşi Nina îi invidia sincer pentru dragostea lor vizibilă.

   Apoi în ambele familii au apărut pe rând copiii, câte doi băieţi. Nina care avusese bonă de la bun început, avea momente când nu ştia ce să facă cu libertatea ei, mai ales că Adrian, sub umbrela serviciului, lipsea din ce în ce mai mult de acasă. Delia a fost acaparată de creşterea propriului copil, îşi planificase orele la liceu în funcţie de programul băiatului.

   A urmat naşterea celui de-al doilea băiat, aşteptată cu multă bucurie şi nerăbdare. Din păcate a fost o naştere grea şi Delia a rămas paralizată de la brâu în jos. Au primit ajutorul părinţilor cu copiii şi Radu care deja avea multe relaţii, a încercat s-o ducă pe Delia la toţi doctorii de care auzea şi la toate tratamentele posibile. Dar în zadar, curând a devenit clar că Delia nu va putea să mai meargă niciodată, doar în scaunul cu roţile. Atunci Radu a adus-o pe Neta, o fată tânără şi vioaie de la ţară, s-o ajute pe Delia cu băieţii şi în casă, fiind şi el mereu în preajma lor, încercând s-o facă pe Delia să înţeleagă că este la fel de importantă pentru el ca până atunci. Când cel mic avea 4 ani, Delia a clacat şi singură fiind acasă a încercat să se sinucidă. Radu avea un proces, dar ceva l-a determinat să ceară o amânare şi să fugă acasă. A găsit-o pe Delia la timp, a dus-o la spital şi a salvat-o. A urmat apoi o discuţie dură, cu cărţile pe faţă, singura ceartă adevărată din viaţa lor, şi Delia a înţeles cât rău a fost pe cale să le facă băieţilor ei şi mai ales lui Radu care o iubea necondiţionat şi câtă nevoie aveau aceştia de ea.

   Din momentul acela Delia a început să lupte, a redevenit femeia care ştia tot ce se întâmplă în casă ei, a devenit expertă în mânuirea căruciorului, deşi Radu l-a adus la ei şi pe soţul Netei, angajat la uzina din oraş, care, în timpul liber, întreţinea curtea şi o ducea pe Delia cu maşina unde dorea. Ziua cea mai importantă a fost pentru Delia când s-a întors la catedră şi a văzut cu câtă dragoste şi respect o primesc colegii şi mai ales elevii. Din acel moment a început din nou să trăiască şi viaţa a revenit oarecum la normal, Delia nepermiţându-şi să se mai simtă infirmă. Un moment minunat şi semnificativ a fost când au împlinit 10 ani de căsnicie. Radu a organizat o petrecere surpriză la un restaurant, la un moment dat a cerut orchestrei să cânte melodia lor, a dus scaunul Deliei pe ring şi i-a spus: ”închide ochii şi imaginează-ţi că dansezi, în fond până la brâu te poţi mişca”. Delia i-a făcut pe plac, unduindu-şi cu graţie mâinile şi corpul în timp ce Radu se mişca în paşi de dans în jurul ei, făcând-o încă odată să înţeleagă ce mult înseamnă ea pentru el. Prietenii lor au început să danseze şi ei apoi au aplaudat frumosul şi curajosul cuplu. Băieţii au crescut, au urmat şcoli, s-au căsătorit şi au plecat la casele lor şi viaţa a continuat, Delia şi Radu au ieşit la pensie, dar au rămas acelaşi cuplu invidiat şi admirat. Veţi întreba: ”Cum? Radu n-a avut nici o amantă?!!!” Sincer, nimeni n-a ştiut dacă a avut sau nu, dacă se “descărca” când avea procese în alte oraşe, sau nu, cert e că nici măcar urma unui zvon nu le-a umbrit căsnicia.

   Nina şi Adrian au avut şi ei tot doi băieţi, dar în timp ce ea se ocupa de casă, de băieţi, de şcoală, infidelităţile lui erau din ce în ce mai multe. Şi totul a culminat cu mutarea în casa de alături a nepoatei bătrânilor care locuiseră acolo, o tânăra văduvă Vera. La început între femei a fost o relaţie de prietenie, apoi Vera s-a încurcat cu Adrian pe faţă, fără să se ferească, fără să le pese ce zice lumea şi mai important ce simt soţia şi copiii lui. Nina şi Adrian aveau discuţii din ce în ce mai dese, până ce ea s-a închis în carapacea ei, aşteptând să treacă şi furtuna asta. Trebuie să ţineţi cont că erau alte vremuri, alte mentalităţi, altă educaţie. Nina era ea însăşi doar cu băieţii ei, şi la şcoală. Băieţii au crescut, au terminat şcolile şi sătui de prostiile tatălui lor şi-au făcut un rost într-un oraş mai mare, unde au vrut s-o ia şi pe Nina, dar ea n-a acceptat să-şi părăsească casa. La un moment dat Adrian s-a îmbolnăvit de inimă şi Nina l-a îngrijit până s-a pus pe picioare, sperând că acum se va linişti şi măcar bătrâneţea le va fi senină. Dar într-o noapte, când Nina s-a trezit să bea o cană cu apă, a văzut că Adrian nu e în camera lui şi a văzut lumină la Vera. Supărată l-a aşteptat să revină şi l-a surprins cu întrebarea: ”Ce faci Adrian?!”….”Trăiesc!”i-a răspuns el ironic. În acel moment Nina a răbufnit şi a făcut ceva ce n-ar fi crezut vreodată că va face, s-a uitat la el ca la un gunoi şi l-a blestemat cu patimă: ”Să dea Dumnezeu să mori acolo şi eu să fiu cea care să te ridice!” Vorbe spuse la mânie, dar viaţa are un mod parşiv de-a pune lucrurile la cale.

   Într-o noapte Nina s-a trezit auzind nişte strigăte puternice, cineva cu o voce terorizată o striga. Şi-a dat seama că Adrian nu e în camera lui, s-a îmbrăcat şi a fugit prin grădină la Vera. Şi acolo a văzut un spectacol grotesc, care ar fi fost hilar dacă nu era Adrian protagonistul. Pastilele de potenţă, efortul fizic, totul fusese prea mult şi inima lui Adrian se oprise în timpul “distracţiei”, iar Vera era înnebunită de spaimă. Nina a chemat calmă salvarea, care a venit, a constatat decesul, şi după ce au ridicat cadavrul lui Adrian au dus-o pe Vera la psihiatrie (unde a rămas ani buni pacientă). Apoi Nina i-a sunat pe băieţi, a organizat înmormântarea.

   Eu m-am nimerit să ajung în oraş în ziua înmormântării. De obicei coboram din autobuz la staţia de la tribunal, aveam acolo un prieten bun (un văr de-al mamei mele) cu care purtăm de fiecare dată discuţii lungi pe diferite teme. În ziua aceea şi el şi Radu erau în faţa tribunalului aşteptând să treacă convoiul mortuar. Trecusem cu autobuzul pe lângă ei şi mi se păruse ciudat că oamenii mergeau indiferenţi, parcă din obligaţie, vorbind încet între ei, că nimeni nu plângea, părea doar ceva ce numai cei din familie trebuiau să facă şi ici colo mai vedeai şi câte un zâmbet. După trecerea convoiului, la o cafea cu vărul mamei am aflat povestea celor două familii.
    Nina a vândut mai apoi casa şi s-a mutat la unul din băieţi, Delia şi Radu au plecat şi ei pe rând la stele şi aşa s-a încheiat o poveste care a zguduit puţin orăşelul din letargia lui.

 

12 COMMENTS

  1. Din nou, o poveste frumoasa. Imi plac mult povestile tale, Arci, imi ofera o stare deosebita cand le citesc. Mai astept si altele. ;)

  2. Frumoasa povestea. Si trista. Cate asfel de povesti sunt in realitate??!!! Din pacate, aceasta mentalitate exista si in ziua de azi. Doar ne place sa credem ca nu dar….

  3. Frumoasa si emotionanta poveste.Felicitari.Multumesc pentru ca ne incanti sufletul cu astfel de povesti.

  4. O poveste emotionanta si atat de frumoasa ! Multumim Arci pentru momentele deosebite pe care le oferi incantandu-ne cu aceste povesti. Sunt lectii de viata pentru fiecare dintre noi. Le astept cu drag pe urmatoarele ! ;)

  5. multumesc!ma bucur ca va plac povestile pentru ca si mie imi place sa vi le spun mai ales ca sunt suta la suta reale

Leave a Reply