Acolo unde îmi bate inima de Sebastian Faulks-recenzie

Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks-recenzie

Titlul original: Where My Heart Used to Beat

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Virgil Stanciu

Număr pagini: 425

Gen: literatură contemporană, dramă, război

– Cartea asta miroase a zmeură, nu-i așa? Sau a grapefruit?

– Hm, nici a zmeură, nici a grapefruit. Mie mi se pare că a lămâie.

   Da, mama zice că a lămâie, dar eu rămân la părerea mea: cartea aceasta, ca probabil toate din colecția „Clasici contemporani” (vezi „Numele meu este Lucy Barton”, de la Editura Litera, are o puternică aromă de zmeură. Luați și voi cartea și spuneți-mi: miroase a zmeură sau halucinez eu?

Dar să lăsăm ambalajul (aroma și coperta atrăgătoare) și să trecem la conținut:

   „Acolo unde îmi bate inima” este o poveste despre război și dragoste, despre suferința umană. Un roman ce ne portretizează secolul XX, cu toate evenimentele sale istorice importante.

Poate fi considerată povestea de viață a lui Robert Hendricks, un psihiatru și scriitor ce a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

   Acțiunea se petrece în 1980, când este contactat de Alexander Pereira, un medic neurolog, specializat în memorie, ce l-a cunoscut pe tatăl lui Robert pe front, în Primul Război Mondial. Cum acesta nu avea amintiri cu tatăl – murise în război atunci când Robert avea 2 ani, iar mama sa nu i-a vorbit prea mult despre el -, dă curs invitației lui Pereira de a petrece câteva zile la locuința sa din Franța.

   Acesta este pretextul dezvăluirilor despre viața sa și totodată, a evocărilor faptelor petrecute în secolul XX: copilăria marcată de absența figurii tatălui, înclinația către învățătură, înrolarea în Cel de-al Doilea Război Mondial, cariera sa ca medic psihiatru, povestea de iubire dintre el și frumoasa italiancă Luisa. De fapt întregul roman este unul al evocărilor, întrerupt pe alocuri de rutina zilnică.

„Aveam douăzeci și opt de ani și mă aflam în Italia, în locuința de pe o străduță lăturalnică a unei fete căreia îi făceam curte de câteva săptămâni. Chiar și după atâta vreme mi-e greu să-i rostesc numele, să pronunț cele trei silabe fără să mă doară, așa că va trebui să-i spun L.”

  Viața lui Robert se împletește cu istoria, discuția cu Pereira fiind pretextul de a caracteriza adevăratul personaj al cărții: secolul XX.

„Atât de adânc mă cufundasem în latină și în profeții minori, că sinistrele evenimente din Europa mă ocoleau. Preocupat de Napoleon al-III-lea, n-am dat atenție felului cum Hitler a rupt în bucăți Tratatul de la Versailles, în timp ce italienii erau gata să-i măcelărească pe sulițașii din Abisinia cu gaze otrăvitoare și mitraliere. Pur și simplu, chelul de Mussolini și micul și țanțoșul Fuhrer aveau ceva ce te împiedica să-i iei în serios.”

„- Din cartea dumneavoastră am rămas cu puternica impresie că socotiți secolul douăzeci o catastrofă, zise Pereira umplându-mi paharul cu brandy.

– Fără îndoială.  Sau, mai exact, o amăgire. Poate că într-o zi vom coborî cu picioarele pe pământ și vom trata această perioadă drept ceea ce este, un episod psihotic pe care vom învăța să-l lăsăm în urma noastră. Dar, de unde suntem acum, nu pare să aibă sfârșit.”

   Discuțiile celor doi ne poartă în mai multe domenii: filosofie, psihiatrie, fiind descrisă suferința umană, indiferent ce nume ar purta: depresie, șoc posttraumatic, suicid, schizofrenie, despărțire, pierdere. Se pune mult accentul pe traumele suferite de soldați de război:

„Supraviețuitorii care s-au întors de pe front erau alți oameni decât cei cu mentalități din secolul al nouăsprezecea care au început războiul.… Un francez – poate un german – a ieșit împleticindu-se din abatorul acela la asfințit, în sânge până la piept… Avea în minte o informație nouă și teribilă. Că nu suntem ceea ce am crezut că suntem – superiori altor viețuitoare. Nu. Suntem cele mai josnice creaturi de pe pământ.”

   De asemenea, un loc important în discuții îl are memoria, capacitatea omului de a uita anumite lucruri de nesuportat pentru psihic. Pereira acordă o importanță deosebită unor episoade din viața lui Robert pe care acesta nu și le poate aminti în mod inexplicabil.

„Eram îngrijorat că dacă scormoneam mai adânc în evenimentele vieții mele, dacă găseam ceva pândind în adâncurile memoriei, nu m-aș fi putut apăra, aș fi înnebunit.”

 „ – Și totuși credeți că memoria poate ajuta?

– Da. Felul cum ne amintim. Memoria și arta. Altceva nu este.”

   Partea mea preferată este cea despre relația cu Luisa, italianca pe care a cunoscut-o în timpul războiului și de care s-a îndrăgostit nebunește. Sufletul său pereche, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat întreaga viață.

„Sentimentul că zilele fericite ne erau numărate nu ne provoca angoasă, dar trăiam intens fiecare clipă în care contemplam tenul Luisei, părul ei de abanos, felul cum își dădea capul pe spate când era meditativă sau nesigură și își mijea spre mine ochii negri. La fel, examinam cu nesaț arcul făcut de coapsa ei, curba atât de delicată dintre șold și genunchi.”

„De fiecare dată când mi se mai acorda o săptămână de libertate, Luisa vărsa lacrimi de bucurie. Sărbătoream cu un dineu la lumina lumânărilor, în grădina cu ziduri sau în locuința ei, în timp ce soarele la asfințit aluneca în mare.”

„Pereira intuise corect că omisesem unele detalii despre Luisa, mi-am zis în timp ce mergeam pe iarbă. De multă vreme refuzul fusese modalitatea mea favorită de a trata acest subiect; dosarul ei era încuiat într-un sertar bine ascuns al minții mele.”

„- Tu ai fost vreodată îndrăgostită?

– De sute de ori! Dar dumneata?

– O singură dată.”

„Luisa însemna pentru mine toate femeile, și făcusem eforturi uriașe ca să mă conving că nu eram blestemat fiindcă o pierdusem, ci norocos că o asemenea femeie mă iubise cândva.”

„Când doctorul Nash l-a întrebat de ce nu s-a căsătorit, i-a spus că a avut o iubită odată și nu mai voia alta. I-a arătat lui Simon fotografia unei italience tinere șezând pe un zid lângă mare.”

„Cam la unu noaptea, Luisa a început să plângă. Mi-a spus că iubise un singur bărbat. Am presupus că era primul soț, italianul. Dacă nu putea fi bietul Nigel.

– Și cine era?

– Ei, asta-i chestia, domnule doctor. Dumneavoastră.”

„Te-am visat, Robert, aproape în fiecare noapte. Timp de patruzeci de ani. De multe ori m-am trezit cu fața scăldată de lacrimi.”

   Altă parte care m-a impresionat o reprezintă scrisorile lui Thomas, tatăl lui Robert, către soția și fiul său; printr-un concurs de împrejurări, Robert intră în posesia lor; scrisori trimise de pe front, însă cenzurate de autorități. Impresionant și trist efectul războiului, care a dat peste cap viețile și planurile atâtor oameni…

„Lumea în care am crescut nu mai există acum. Nu doar copilăria mea, ci și momentul când ne-am căsătorit și ne-am imaginat cum vor merge lucrurile. Că dacă muncim pe brânci și avem norocul să nu ne îmbolnăvim, totul va fi bine. Aveam munca, biserica, banii și familia și ne purtam frumos cu semenii noștri. Nu eram prost, știam că există rău pe lume și că sunt războaiele. Dar nu ca ăsta, nu cu populații întregi lăsându-se măcelărite.

Cândva am înțeles, Janet, cândva am știut diferența dintre bine și rău. Acum nu mai știu nimic.”

„Asta nu este lumea care credeam eu că va fi. Va trebui să te descurci singur în dezordinea lăsată vouă moștenire. Fii bun cu alții. Fii bun cu mama ta.”

   Ce nu mi-a plăcut? Lectura a decurs greoi, nu a avut acea fluiditate, m-am surprins de prea multe ori verificând câte pagini mai sunt până la final… Faptul că autorul a ales să înglobeze într-o singură carte prea multe teme: amintirile din război, povestea de dragoste cu Luisa, copilăria sa marcată de absența tatălui, discuțiile filosofice cu Pereira, temele privind sănătatea mintală și cariera sa de psihiatru și scriitor… Toate aceste aspecte, luate separat au farmecul lor, însă adunate în același loc, derutează un pic și împiedică focalizarea pe ceva anume.

 Citate:

„Linia de separație dintre iubire și furie este subțire. Presupun că nevoia de a se feri de alte răni îi face pe oameni să țipe la cei iubiți.”

„Întotdeauna mi s-a părut că există o doză înspăimântătoare de arbitrar în modul cum își aleg oamenii carierele. Nu am nici o îndoială că o mulțime de genii literare n-au ajuns să pună niciodată penița pe hârtie din cauză că au dobândit succese timpurii în alte ocupații.”

„- Credeți că problema rezidă în individ, sau în societățile pe care le construiește? …

– Și una, și alta. Structurile pe care le construim sunt o funcție a firii noastre pervertite.”

„Dar Biblia și știința susțin același lucru. Prima este o versiune a celei de-a doua.”

„Povesteau cum Aliații, la intrarea în Florența, constataseră că nemții aruncaseră în aer toate podurile, în afară de Ponte Vecchio, pe care însuși Fuhrerul îl declarase „prea frumos”. Unii erau mândri de această laudă adusă țării lor; alții se amuzau pe socoteala omului care putea trimite la moarte milioane de oameni, dar trăgea linia la un pod.”

„Totuși, din nu știu ce motiv, psihoterapia arăta ca un câmp de bătălie al diverselor teorii, și ar fi trebuit să aleg un zeu mititel să mă închin: Perls, Freud, Adler, Jung… Fiecare școală de gândire era convinsă de preceptele ei și le disprețuia pe ale celorlalte; era mai rău decât războiul civil dintre diferitele tipuri de marxism. Iar mie mi se părea că pacienții aveau nevoie nu de un tip dogmatic, ci de un om care știa să asculte.”

„Adusesem un omagiu acestor suflete pierdute și arătasem că experiențele lor merită mai multă atenție, că orice viață individuală este sfântă, dar e înjosită de clasificarea imperfectă a bolilor.”

„Mi-am bătut joc fără milă de situația tratamentelor, mai ales de remediul mult lăudat al psihanalizei freudiene care își făcuse singur atâta reclamă nefondată, încât pusese la pământ întreaga profesiune.”

„Fiecare moarte este o capitulare, o recunoaștere a faptului că fotografiile fericite de pe șemineu sunt o deșertăciune, că momentele de bucurie pe care le înfățișează nu au fost „surprinse”, ci doar împrumutate și apoi plătite scump…”

„Nicio persoană întreagă la cap n-ar lua o decizie care să-i schimbe viața pe baza invidiei, furiei sau disperării, dar lăsăm bucuroși ca cele mai importante opțiuni de viață să fie determinate de emoția „iubirii”.”

 Despre autor:

   Sebastian Faulks este un autor britanic contemporan. Jurnalist la bază, a lucrat pentru BBC și a publicat mai multe romane. Cel mai cunoscut este, probabil, „Cântecul păsărilor”, ce i-a adus titlul de „Autorul anului”, ecranizat cu Eddie Redmayne și Clémence Poésy (Fleur din Harry Potter) în rolurile principale. Romanul face parte dintr-o trilogie – The Girl at the Lion d’Or” și „Charlotte Grey”, ecranizat cu Cate Blanchett în rolul principal.

   A primit titlul de doctor onorific pentru romanul „Amprenta omului” și în 2008 a scris „Jocul cu diavolul”, un nou episod din saga James Bond.

Cartea Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti