Ani de liceu - amintiri - Despre profesori

Ani de liceu – amintiri – Despre profesori

   Ani de liceu – amintiri – cu emoţii la română

   Povestindu-vă întâmplările trăite mi-am mai amintit câteva lucruri drăguţe.
La admiterea în liceu se dădea şi scris şi oral la română şi matematică şi numai oral la a treia materie, eu am dat istoria. Întâmplarea nostimă a fost la examenul oral la limba română. În bloc cu mine locuiau băieţi mai mari, care trecuseră de furcile examenului şi erau elevi la acelaşi liceu la care dădeam eu examen. Parcă erau înţeleşi, toţi îmi spuneau acelaşi lucru “numai cu Talianu să nu nimereşti în comisie”. Talianu era un profesor de română care preda şi la universitate şi după spusele lor era foarte pretenţios.

  Şi vine ziua examenului, intru, răspund, au chiar notă mare şi ies. Pe coridor dau de băieţii din bloc, stresaţi de-a dreptul, aşteptându-mă să ies. Le-am spus cât am luat şi au răsuflat uşuraţi. Apoi râzând mi-au arătat ce scria în afişul de pe uşa (la care eu chiar nu aruncasem nici o privire), în comisie era chiar profesorul de care îmi spuseseră. Dacă aş fi ştiut poate aş fi avut mai multe emoţii, dar aşa…

   În clasa a 9-a l-am avut profesor la română chiar pe Talianu şi am înţeles de ce era spaima elevilor. Obişnuit cu cei de la facultate preda foarte mult, scriai 8-10 pagini de notiţe, şi era şi partea aridă a literaturii, cu teorii, reguli şi istoria limbii române. Profesorul nu avea obiceiul să asculte, prefera să dea lucrări şi de fiecare dată ne atenţiona “Nu scrieţi mult numai esenţialul!”
Asta după ce luăm notiţe în prostie la ora, era derutant.

   Eu am fost oarecum norocoasă, nu puteam toci că nu ţineam minte nimic ce învăţăm ca papagalul (poate din această cauză partea aceea din literatură e în ceaţă în mintea mea), dar profesoara de română din generală ne învăţase cum să scriem în notiţe schematice esenţialul.
Aşa că la prima lucrare m-am conformat şi am scris două pagini, schematic, cu liniuţe. A venit cu lucrările şi a început 7, 6, 5… deja aveam emoţii, părea clar ce urma, nu? După ce a distribuit lucrările a luat-o pe ultima (clar era a mea) şi a zis ”şi acum 9 cea mai bună lucrare, aşa se face schematic numai esenţialul.”

   Din clasa a 10-până la final am avut-o la română pe dirigintă noastră. Orele cu ea erau o plăcere, citeam cartea şi o disecam pe toate părţile. Nu voia să învăţăm pe de rost, ne dădea totul schematic, restul erau cuvintele şi concepţia noastră. O chema Pistol şi normal, doar eram copii, noi îi spuneam “mitralieră”. La clasa era mai severă, dar când ne-am dus cu “serenada” (cum îi spuneam noi atunci, acum parcă zic copiii că merg cu Gaudeamusul) era 12 noaptea (aşa calculasem), ne-a primit într-un apartament de bloc cu prăjituri, sadvisuri, bere, suc, cafea, ţigări, şi-am încins un chef cu ea şi soţul ei. A fost frumos. Iar vecinii nu se supărau, pentru că atunci asculta tot blocul cântecele, cum ascultă şi acum colindele.

   Să nu uit de profesorul de fizică…
Noi aveam 16 ani el cam 30-32, un neamţ de origine, atletic, blond, ochi verzi, un bărbat frumos.
Îi plăceau sporturile mai ales skiul. Avea un dar de-a preda că până şi cei ca mine, care nu agreau fizica, învăţau cu plăcere. Ne preda lecţia, dar nu ne asculta s-o redam aşa arid. Discuta cu noi diferite fenomene care aveau la bază lecţiile predate. Parcă aud şi acum: ,,De ce plouă? Ce e tunetul? Ce e trăznetul? De ce auzi trenul de la depărtare?”. În fine, tot felul de întrebări.
Era un tip destul de modern în gândire, dar avea cumva impresia că dacă eşti “îndrăgostit” nu mai înveţi, de…o fi ştiut din propria experienţă! Aşa că dacă te vedea pe strada lui (care culmea era lângă un parc, unde era romantic să te plimbi în doi) cu cineva a doua zi te asculta să vadă dacă ai învăţat la fizică. La început a fost o surpriză, dar ca orice elevi când ne-am dat seama am întors totul în favoarea noastră. Când consideram că suntem pregătiţi şi voiam să răspundem şi să luăm note mari, ne plimbam c-o seară înainte pe strada lui, chiar dacă partenerul de plimbare era doar un coleg/colegă de clasa. Sunt sigură că s-a prins şi el de idée, dar se distra şi ne lasa să credem că suntem grozavi.

   Profesorul de folozofie-psihologie, ştiţi, cel de care v-am povestit la început că purta pălărie şi ne saluta primul, respectând femeia indiferent de vârstă. Primele ore le-am avut cu dansul în clasa a 11-a. Din păcate, după prima zi de şcoală şi până prin 10 decembrie, eu am fost internată în spital cu o hepatită urâtă. Stând aşa mult i-am rugat pe ai mei să-mi cumpere un rând de manuale (nu le mai puteam lua din spital), colegii veneau de la şcoală la geamul spitalului (geamul era chiar la trotuar, dar avea gratii şi sită) şi-mi spuneau ce-au făcut la ore. Eu încercam să ţin ritmul cu ei pentru că nu voiam să pierd anul. Avantajul meu a fost că fiind printre premianţi am fost înţeleasă şi ajutată de vechii profesori. La începutul lui decembrie am ieşit din spital şi, deşi nu aveam voie la şcoală până în ianuarie, după vacanţă, m-am dus doar la teze să le dau în rând cu ceilalţi. Profesorii mei vechi mi-au dublat notele aşa că îmi făceam probleme doar pentru orele noi. Filozofia era o materie nouă, la fel ca şi profesorul pe care-l ştiam doar din vedere. Dirigintă şi ceilalţi profesori i-au explicat situaţia şi a fost de acord să mă asculte o singură dată şi să-mi dubleze şi el notă. Spre ghinionul meu prima parte era istoria filozofiei, filozofii şi date despre viaţa lor, deci toceala şi eu nu eram prietenă cu asta. M-am străduit, m-a ascultat şi mi-a dat un 6, sincer nu-mi pasă, mă bucuram că pot încheia trimestrul. Dar mi-a spus blând:

“Sper că trimestrul doi va fi mai bine!”
Şi iar m-a luat gura pe dinainte:
“Sigur! Va fi foarte bine!”
Zâmbind, proful, de altfel renumit pentru notele de 10 date rar, cu zgârcenie, m-a întrebat:
“Ce zici? Iei 10?’
Şi mândria, bat-o norocul, a răspuns în locul meu: ”Normal!”
Atunci a râs şi m-a întrebat:
“Facem un pariu, ce zici?”
“Da!”-parcă mai puteam spune altceva!
“Bine! Dacă vei lua 10 la lucrările mele îţi fac cadou de fiecare dată o ciocolată mare. Dacă nu, te ascult de 2 ori pentru fiecare lucrare.”
“De acord!”

Of… gură asta care parcă vorbea singură, m-am gândit apoi, dar aste e…am făcut-o!

   Norocul meu a fost că următorul trimestru filozofia a însemnat gândire, logică, interpretări, discuţii filozofice. Şi vine prima lucrare, sigur că am învăţat, doar era mândria mea în joc, şi am ştiut. Totuşi aşteptăm cu emoţie să văd rezultatul…
Şi proful a venit şi a început 8, 7, 6…, ce-or fi avut toţi cu stilul asta?! Cred că e o uşoară doză de sadism din partea lor, mă gândeam aşteptând cu sufletul la gură. Termină cu lucrările, a mea nicăieri. Deja mă vedeam cu cine ştie ce aprecieri negative despre lucrare…
Dar proful s-a întors zâmbind, în mâna avea lucrarea mea şi…o ciocolată mare.
“Pariul e pariu! Mi-a plăcut cum ai gândit lucrarea! Felicitări!”

   Nu cred că mai trebuie să vă spun că l-am îndrăgit instant, nu pentru ciocolată, pentru felul lui de-a fi, de-a preda, Vă mai spun doar că ritualul a continuat până la finele clasei a 12-a.

Rubrica Întâmplări adevărate

Life

***Arcidalia Ghenof(Arci)***Sunt o mamă şi o bunică împlinită, pe primul loc fiind întotdeauna familia. Îmi place muzica de calitate, îmi plac călătoriile (din păcate acum doar virtual), îmi place să-mi fac prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi mine. Dar marea mea pasiune (aproape un drog) sunt cărţile, citesc orice gen, dar preferatele mele rămân thrillerele. Lecturile m-au ajutat întotdeauna să evadez din cotidian şi să trec peste toate greutăţile. Şi aşa, ca să închei un cerc, în adolescenţă am colaborat la o revistă, acum la un site care simt eu că mă reprezintă, chiar dacă de mult timp nu mai pot purta tocuri. Mă bucur să fac parte din echipa voastră! (mai întineresc şi eu puţin)

18 COMMENTS

  1. Ce amintiri frumoase, Arci! Parcă era o altă lume. Astazi, nu mai văd, din păcate, prietenia aceasta, așa de strânsă cum era atunci. Unitatea aceea de care ne vorbești, e tot mai rară astăzi. Despre relațiile profesor-elevi, ce să mai spun? Respectul acela reciproc s-a atenuat acum.

  2. Ce interesante amintiri liceale, Arci! Pagini de jurnal care s-ar putea transforma instantaneu intr-un roman, la cat de bine sunt povestite! 🙂

    • Multumesc Marius!Important e ca sunt reale!Deci se poate si asa.Sa stii ca si acum sunt dascali de exceptie unii chiar tineri

  3. Ce frumoase amintiri! Și normal,dublate de o ciocolata, Îți era drag sa înveți! LA mine nu era așa, nu aveau răbdare profesori,nici noi nu aveam răbdare.

  4. Arci, daca ar fi fost si la noi astfel de lucruri, cred ca am fi avut experiente la fel de frumoase. Din pacate noul si-a facut simtita prezenta.
    Mi-a placut tot ce ai trait, cumva ai reusit sa ma transpui intr-un alt univers al vietii de licean. Foarte frumos din partea ta ca ai impartasit cu noi, generatia de azi. Abia astept sa citesc si alte amintiri, sigur ai tolba plina.

    • Eu ma bucur ca am trait in acei ani si ca am avut norocul sa urmez un liceu de elita cu dascali de exceptie

  5. Ce amintiri frumoase, Arci 🙂

    Se pare că aveai profesori mai moderni și de o mie de ori mai buni decât cei pe care-i avem noi astăzi… 😀

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.