Authors Posts by Adelina

Adelina

20 POSTS 0 COMMENTS

 Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Gen:  Literatura universală

Editura și număr pagini: Art, 425 pag.

Anul publicării: 2016 ( pentru prezenta ediţie)

Traducere: Jean Grosu

    Pentru cititorul care s-a întâlnit măcar o dată cu universul epic al lui Bohumil Hrabal şi i-a fost pe plac, lucrurile devin într-o oarecare măsură simple.

     Pentru că “reţeta”, în linii mari, este respectată în mai toate scrierile sale.

     Însă, dacă un oarecare tipar de acţiuni şi personaje devine cumva previzibil, sursa din care textul îşi trage mereu noutatea şi este înlăturată monotonia este imaginaţia fabuloasă.

    De nicăieri apar mereu noi situaţii, ipostaze din cele mai neaşteptate, încât vedem parcă aievea scriitorul acesta mărunţel în postura unui magician care scoate din pălărie viaţă…

   Pentru cititorul care se află în prima călătorie pe tărâmurile hrabaliene, el trebuie să ştie că acest reprezentant literar al Pragăi este cu mult diferit de stilurile unor alte nume sonore, precum Kundera sau Kafka.

    Atmosferei lor predominant statice, apăsătoare sau profunzimii, Hrabal le opune comicul, amuzamentul, o dezordine teribil de simpatică, amintind de haosul colorat al unei camere de copil.

    Limbajul simplu, frazele fireşti, o acţiune care curge năvalnic, prin acumulare, imprimă dinamism textului şi însufleţeşte personajele.

    Pretutindeni, fie că expune situaţii banale sau subiecte profunde, indiferent de vârstă, încadrarea socială sau trecutul actorilor săi, metoda aproape că nu se întâlneşte cu gravitatea în tonuri sumbre.

    Bohumil Hrabal (28 martie 1914, Brno – 3 febr 1997 Praga) este unul dintre cei mai importanţi scriitori cehi ai sec XX.

    În spatele poveştilor sale aparent banale, stă un absolvent de studii juridice (Univ Carolina, Praga) şi un titlu de doctor obţinut în 1946.

     Începând cu Vorbele oamenilor (1956), apoi Perla în adânc (1963) se impune ca un scriitor valoros, care cucereşte deopotrivă cititori şi critici.

    O vreme, mai multe dintre operele sale nu au fost publicate în Cehoslovacia, circulând însă sub formă de samizdat ( clandestin); altele au cunoscut ecranizări importante. Adică, din nou, agonie şi extaz.

    Vremurile bune de altădată este una din cele 28 de povestiri şi cea care da titlul volumului. Dar mai este şi un fel de mostră a omului Hrabal.

     Vremurile bune de altădată nu sunt unele în care totul era ca pe roze în viaţa lui, după care s-ar tângui sau ar lacrima nostalgic.

    Vremurile bune, de altădată şi din mai toată existenţa sa, ne vine să credem, sunt acelea în care nu l-au părăsit umorul, dragostea faţă de oameni, pisici, slăbiciunea pentru bere, sufletul de copil, scrisul, altfel spus, viaţa, cu toate ale sale.

    O viaţă din care nu au lipsit, desigur, obstacolele, poate lacrimile, suferinţa, dar pe care le-a întâmpinat la fel cum o fac şi personajele sale: simplu şi firesc. Ceea ce nu exclude sensibilitatea, inocenţa, artisticul.

     Botez 1947 – un preot ia de pe marginea drumului un tovarăş de călătorie, antreprenor de pompe funebre. Replici şi personaje de un farmec grotesc, o imaginaţie care compune universul într-un ritm galopant, străpunse pe alocuri de secvenţe tulburătoare cu animalul braconat.

    Asistăm (aici şi în mai toate celelalte povestiri) la excelente mânuiri de situaţie, întorcând parcă din încheietura impresiile cititorului alunecând spre tristeţe şi descurajare.

     O după-amiază anostă – apariţia în cârciumă a unui tânăr atât de absorbit de citit încât nu interacţionează cu oamenii, stârneşte un val de reacţii amuzante; cârciuma este un sanctuar al socializării, un loc al bărbaţilor, care nu se pot emoţiona din fleacuri şi, mai rău, să-şi expună vulnerabilităţile…

    Fanfaronul este, desigur, un fel de clovn. La locul de muncă nu e prea clar dacă şeful stăpâneşte ceva, Hanta stabilind déjà o metodă clasică de a scăpa de îndatoriri şi a-l teoriza pe superiorul său. Centrul de reciclare şi zone adiacente sunt locuri în care evoluează personaje şi situaţii la care este imposibil să rezistaţi râsului şi bunei dispoziţii.

    În Domnul notar reîntâlnim satira ţesută în jurul morţii/înmormântării; între contemplarea vieţii , a lacului, a locatarilor din curtea interioară domnul notar nu se abate de la o preocupare solemnă: planificarea propriei înmormântări. Mai intervin contracte de efectuat, bârfe din zone rurale, o dactilografă proaspătă ca miresmele primăvăratice şi desigur, zâmbetul…

    Vreţi să vedeţi Praga de aur şi Înmormântarea sunt alte două titluri în care predomină comicul.

    În Romanţă ne oprim puţin mai mult la romantism şi sensibilitate. Gaston Kosilka se îndrăgosteşte de o ţigancă frumoasă şi isteaţă; fascinat de personalitatea ei, ar vrea să întâlnească tot mai mulţi dintre cunoscuţi, ca să se poată mândri că duce la braţ o asemenea frumuseţe.

     În jur câteva voci se lamentează, dar el nu aude nimic. Din nou protagonistul masculin sensibil, stângaci şi neexperimentat în ale dragostei, prezent în mai multe din scrierile sale.

    Lucinka şi Pavlinka, Tăierea părului sau Lămpile sunt un prilej numai bun pentru a cunoaşte mai îndeaproape sensibilitatea şi tandreţea care stăteau cuibărite în sufletul acestui romancier, în timp ce Dama cu camelii întunecă un pic decorul, trasând tuşe ale unor vieţi chinuite.

     Spre finalul cărţii, ne mai întâlnim cu titluri ca Ghipsul strălucitor, Năşicul şi altele, fără a fi lipsiţi, desigur, de bagheta magică a scriitorului ceh.

   Oare, ce lumi vom mai vedea născându-se, şi de unde va răsări, de această dată viaţa, în toată complexitatea ei?

     NOTA: 9 / 10

logo Editura Art

Cartea  Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal este oferită spre recenzie de către Editura Art. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Art. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Adelina

by -
10

Cântec pentru Lya investighează realitatea care stă în spatele unor împrejurări ciudate: oameni se convertesc la o religie a poporului shkeena, o civilizaţie străveche.

 Cântec pentru Lya, de George R.R. Martin-mit, civilizaţie străveche, taine şi visuri fragile

Gen:  Literatura universală

Editura: Nemira

Număr pagini: 314 

Traducere: Ruxandra Toma, Mihai-Dan  Pavelescu

    George R.R. Martin – adică George Raymond Richard Martin – născut 1948, Bayonne New Jersey este un nume deja consacrat în lumea literară, dar şi a filmului.

   Absolvent de jurnalism summa cum laude ( 1970, Universitatea Northwestern) a bifat, până la faima de astăzi activităţi ca voluntariat,  profesor,  scenarist, editor la Hollywood.

  Publică prima povestire în 1971 ( The Hero)  şi primul roman în 1977 ( Dying of the light).

 De aici şi până la renumitul titlu Urzeala tronurilor (publicat în 1996) – primul roman din seria Cântec de gheaţă şi foc – a avut de urmat un drum anevoios, unele din scrierile sale fiind repinse în numeroase ocazii.

     Critica a apreciat scriitura autorului american ca fiind  “întunecată şi cinică”; la fel, s-a stabilit deja că el a părăsit întrucâtva “tiparul” literaturii fantasy în care guvernează tonurile exclusiv alb sau negre – bun sau rău – pentru a oferi mai mult realism, mai multă umanitate, mai multă melancolie personajelor sale.

   Iar aici se află, poate, secretul faptului că reuşeşte să cucerească şi cititori care nu sunt  tocmai atraşi de literatura sf / fantasy / horror – cum este şi cazul meu.

       Cântec pentru Lya (1974)  este abia  povestirea care încheie culegerea în care se mai regăsesc 9 titluri, între care : În zori se ridică ceaţa, Un alt fel de singurătate, Comandă prioritară.

  În mai toate, indiferent că se apropie mai mult de ştiinţific, de fantezie sau horror, sunt prezente conflicte puternice, personaje nefericite sau neîmplinite, fără ca acestea să fie închise ermetic în existenţa lor, ci mai degrabă deschizând şi trimiţând către substraturi, către împrejurări.

       În zori se ridică ceaţa este  terenul pe care naratorul asistă la confruntarea a două caractere complet diferite: Paul Sanders (proprietarul Castelului dintre nori) – visătorul –  şi Dubowski – omul de ştiinţă – realistul. Mărul discordiei: fantomele, care ar exista sau nu.

     Un mit care alimentează un gen aparte de turism pe planeta Lumea fantomelor, aflat în pericol de a fi destrămat; un om de ştiinţă decis să clarifice definitiv lucrurile, înarmat cu tehnologie sofisticată şi multe resurse financiare.

     Un cadru cu fantome, ceţuri ispititoare, planete îndepărtate în care îşi găsesc locul surprinzător de firesc şi reuşit romantismul, idealurile, melancolia.

   

Dar numai de cunoaştere are nevoie omul? Eu nu prea cred. Cred că are nevoie şi de mister, şi de poezie, şi de aventură. Cred că are nevoie de câteva întrebări fără răspuns, care să-l surprindă şi să-l îndemne la meditaţie.”

     Un alt fel de singurătate aduce în discuţie una dintre temele predilecte ale scrierilor lui Martin: singuratea, derivată cu nefericire/neîmplinire, un soi de sensibilitate a individului care îl condamnă la izolare/inadaptare.

 Şi aici este loc pentru reverie, realism psihologic, prin care asistăm la frământările şi conflictele sinelui. Acelaşi narator la pers. I aşteaptă ( sau nu ) sosirea înlocuitorului sau pe Inelul Stelar Cerberus, situat “la zece milioane de kilometric depărtare de Pluto.”

   

De ce trebuie să fac eforturi că să admit că mi-a fost teamă de viaţă? Nimeni nu va citi ce scriu eu aici. Vorbesc de unul singur. Îmi vorbesc mie despre mine însumi. Atunci de ce sunt unele lucruri pe care nu mă pot hotărî să le spun?”

      În Comandă prioritară vedem născându-se un univers bizar, în care pentru căutările unor pietre preţioase  – voylburi – pe planeta Grotto se recurge la cadavre…care umblă, mănâncă, muncesc, sunt spălate şi îngrijite.

  Găsim şi aici stări sociale ca lăcomia, contrabanda, dualitatea morală. Aşa cum ne va obişnui şi în alte opere ale sale, scriitorul american nu se limitează în a expune viciile morale şi sociale, ci desface în straturi dedesubturile care duc la ele.

 

(…) voylburi. Erau pietre preţioase fără scânteieri, însă aveau propria lor frumuseţe. Cele mai valoroase păreau cristale de ceaţă mişcătoare, pline de culori delicate, de taine şi visuri fragile.

     Eroul  pare o reeditare din cele mai bizare a legilor din clanurile mafiote. Visătorii şi naivii care se topesc după cucerirea stelelor şi a altor planete nici nu s-ar gândi poate că din serviciul militar sau de securitate al unor convenţii planetare nu se iese decât…mort.

 Şi aici, la fel ca în Ai dracului şarlatani sau în Expunere de holograme lumina cade pe etica acţiunilor politice şi consecinţele lor, dezvelind fără cruţare  învârtelile din spatele unor titulaturi pretenţioase.

   Cântec pentru Lya investighează realitatea care stă în spatele unor împrejurări ciudate: oameni se convertesc la o religie a poporului shkeena, o civilizaţie străveche.

    Puternică, exuberantă, inteligentă, în rasa shkeenilor fiecare individ devine membru la 40 ani într-o reuniune care prevede oferirea voluntară pentru a fi mâncaţi de vii în peşteri de paraziţii virusului Greeshka.

    Cu prilejul acestei povestiri cunoaştem încă una din valenţele operelor lui Martin, anume  religia. Chiar şi în acest cadru tulburător cu viruşi devoratori avem ocazia să întâlnim gânduri şi emoţii, descrieri plastice, aspecte profunde, personaje carismatice. Lya, telepatul, ar fi unul dintre ele.

    Această poveste  tulburătoare, care încheie volumul, a avut pentru cititorul din mine ecouri din cele mai puternice şi profunde; într-atât, încât ea reuşeşte să se înscrie în top 5 cărţi preferate. Aş reveni la ea oricând, aş dărui-o multora dintre cunoscuţii mei.

       Lumea literară creată de scriitorul american George R.R. Martin, cu al său melange de magic şi fantezie, ştiinţific,  nave spaţiale, planete, fantome, în care încap însă foarte firesc şi sensibilitatea, romantismul, psihologicul este prima lectură de acest gen care m-a captivat de la prima pagină şi până la ultimul rând. Cu siguranţă voi cauta prilejul de a-i citi şi alte titluri; dar, ceva îmi şopteşte că vor fi nu neapărat cele mai cunoscute…

NOTĂ: 9,5 / 10

sigla NemiraCartea Cântec pentru Lya, de George R.R. Martin a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulțumim Editura Nemira

Autor: Adelina

by -
8

Registrul se schimbă de la psihologic, filozofic – fără a obosi sau plictisi -, de la grav, nostalgic – fără a deveni patetic -, de la ironic, autoironic – fără a deveni facil sau grotesc.

Urmare şi sfârşit de Livius Ciocârlie

Editura: Tracus Arte

Anul şi locul publicării: 2016, Bucureşti

Gen: Literatură contemporană

Număr pagini: 280

 

  “Nimic, în critica literară, nu mi se pare mai greu de făcut decât un articol despre o carte alcătuită din asemenea (…) reflecţii discontinue, heteroclite şi, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răstimpul mai multor ani şi fără o idee preconcepută.” ( Henry de Montherlant, Cu toate focurile stinse).

     Dacă treci de momentul incipient, în care o copertă şi un titlu îţi sunt pe plac şi dai de citatul de mai sus, care locuieşte insolit  pe o pagină complet goală în rest, probabil că vei avea un moment de ezitare: “să fie oare aceasta o carte dificilă? Am chef, timp, energie pentru complicaţii?”

    Te întorci la copertă şi găseşti la interior câteva menţiuni despre autor. În mai toate sunt prezente titluri atractive şi premii importante; misiunea devine  provocare. Vrei să înţelegi, dar şi să poţi reda.

    Iar dacă, după câteva pagini răsfoite înţelegi ce gen de carte ţii în mâna, ce autor descoperi şi decizi să continui, înseamnă că măcar îţi place, dacă nu şi iubeşti acest gen de literatură.

     Urmare şi sfârşit este titlul care, după cum însuşi autorul notează, încheie o serie lungă de însemnări şi chiar a activităţii sale scriitoriceşti.

    În faţa crezului personal împărtăşit şi nouă, “ce-i prea mult e cam mult”, nu  prea avem cum să obiectăm, dacă nu pentru impresionanta activitate  literară desfăşurată , măcar pentru maturitatea dumnealui de a şti, până la acest moment al vieţii, măcar o parte din ce i se potriveşte.

   Aşa cum bine spune citatul de pe prima pagină, ceea ce parcurgem în Urmare şi sfârşit sunt reflecţii discontinue, scrise în mai mulţi ani de existenţă, pe teme diverse.

    Intrarea în acest univers cu puternică amprenta personală se face direct, fără pregătiri, menajamente sau alte artificii. Trecerea de la un moment la altul se face simplu şi brusc, ideile având doar sporadic răgazul de a se coagula în planuri puţin mai mari.

    Registrul se schimbă de la psihologic, filozofic – fără a obosi sau plictisi -, de la grav, nostalgic –  fără a deveni patetic -, de la ironic, autoironic – fără a deveni facil sau grotesc.

     Din toate un element se desluşeşte clar, detaşat, fiind omniprezent: personalul.

    Scrierea la persoana I abordează într-o manieră dezarmant de curajoasă şi directă subiecte profunde care par  nimic altceva decât realitate imortalizată în fraze. Spun par pentru că, aşa cum şi autorul admite, cartea sa este, de la un punct, echivoc, alimentat nu prin invenţie, ci prin modul în care scrie.

     Cititori fiind, asistăm la o confesiune rafinată, inteligentă,cu numeroase menţiuni livreşti, înfăţişată însă nu prin cine ştie ce limbaj afectat şi nici pentru vreo defilare de erudiţie, cât mai ales printr-o simplitate confortabilă, care apropie şi face posibilă pătrunderea  textului.

    Cu fiecare pagină parcursă, încercăm senzaţia de participanţi indirect în viaţa unei familii. Cunoaştem membri, activităţi (sau inactivităţi), gânduri, frământări, cotituri ale destinelor, evenimente plăcute sau mai dificile.

      Tabloul se completează preponderent din tuşe rapide, dar acest lucru nu produce vreun efect al pierderii sensului, vreo ruptură a textului, cât mai degrabă, aş spune,  sprijină autenticitatea relatărilor.

Cu Urmare şi sfârşit găsim în primul rând prilejul pentru meditaţie, introspecţie, căci în multe zone avem de gândit, dar nu într-o manieră apăsătoare, cât mai degrabă într-un fel de  paşi pe drumul maturizării.

Dintre rândurile la care m-am oprit puţin mai mult au fost şi acestea:

     Este reconfortant să afli că ai trăsături comune cu oameni mari. De exemplu, cu Jung. Am fost şi eu “sincer, un idiot la matematică”, la fel ca el.

    “Esenţial, şi în cazul meu este cuvântul vulnerabil. Din naştere, am fost sortit să trăiesc cum am trăit. Cu cât mă duc în urmă, spre prima copilărie, ce găsesc sunt, la toate vârstele, numai neputinţe şi renunţări.”

   Am observat de mult ( îl avea şi tata) pe faţa multor bătrâni, numai bărbaţi un surâs permanent care pare nătâng, dar e numai sfios. Parcă şi-ar cere iertare că încă mai trăiesc.

     (…)nu-i bine să te întorci pe urmele paşilor tăi. Totul pare devastat.

     Livius Ciocârlie ( n.1935, Timişoara) absolvent al Facultăţii de filologie Bucureşti, doctor cu specializarea Franceză  are un CV în care se regăsesc activităţi de profesor, prozator, eseist, critic literar şi publicist.

     Debutează în 1974 cu titlul Realism şi devenire poetică.

    Între studiile critice : Negru şi alb. De la simbolul romantic la textul modern, Editura Cartea Românească, 1979 (Premiul Uniunii Scriitorilor).

   Între jurnale, eseuri, romane : Fragmente despre vid, Ed. Cartea Românească (1992), Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă (2000) ,  Viaţa în paranteze, Ed. Amarcord, 1995 (Premiul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă şi premiul Salonului de carte de la Cluj), Cap şi pajura, Ed. Albatros (1997).

     Părăseste  muzeul pentru cariera universitară, apoi critica literară pentru scrierea autobiografică. Convins că nu poate inventa, deci scrie o capodoperă, îşi găseşte sensul  în forma jurnalului.   Situat  mereu la limita ficţiunii cu non-ficţiunea, jurnalul îi aduce statutul de “etern diletant al literelor”,  care a ridicat  “efemerul însemnării cotidiane la rang de artă”.

    Îşi apreciază propria compoziţie simplu, fără fasoane, cu notaţii ca: “minte vioaie, frază alertă, nu prea densă , ce scriu e destul de inteligent, am destul umor. Nu sunt profund. Aş zice, inconsistent.(…) Originalitatea mea: spun cu dezinvoltură cum mă văd.” –  notaţii cu care sunt si eu de acord.

NOTĂ: 8 / 10

Editura Tracus Arte

Cartea Urmare şi sfârşit de Livius Ciocârlie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată inclusiv din librăriile online agreate

Autor: Adelina

by -
7

“destinul este formidabil chiar şi atunci când e necruţător şi poate că niciodată nu apare mai limpede decât în asemenea momente.”

New Yorkul de altădată de Edith Wharton

Gen:  Literatura universală

Editura: Litera / Colecţia Clasici

Anul  şi locul publicării: 2016, Bucureşti

Traducere: Victoriţa Stancu

“destinul este formidabil chiar şi atunci când e necruţător şi poate că niciodată nu apare mai limpede decât în asemenea momente.”( pag.34)

     New Yorkul de altădată este  o carte  pe care am deschis-o cu emoţie şi nerăbdare, dornică să evadez din cotidianul prea aglomerat, prea rapid, prea tehnologizat.

     Numai titlul sau coperta – fiecare, chiar singure –  ar fi reuşit să îmi atragă atenţia dintr-o mulţime de  volume. Colecţia clasici, cum altfel?

    Cele patru nuvele semnate de scriitoarea americană Edith Wharton aduc în atenţia noastră  New Yorkul sec. al XIX- lea, după care mulţi dintre noi suspinăm languros, amăgindu-ne că a fost doar o perioada de fast şi grandoare, în care aristocraţi bine îmbrăcaţi şi educaţi duceau o viaţă exemplară.

     Provenind ea însăşi din înalta societate newyorkeză, putem bănui că Edith Wharton (născ. 1862, New York – deced. 1937, Franţa)  a asistat cel puţin indirect la subiecte din cele abordate în scrierile sale. Subiecte care trimit hotărât, mai direct ori voalat, către punctele nevralgice ale societăţii de altădată, dedesubturi  tenebroase care ascundeau poveşti adesea dramatice.

     În New Yorkul de altădată (1924) sunt radiografiate aspecte ca relaţiile familiale, rolul femeii în societate, sistemul de clasă, infidelitatea, gelozia, ilegitimitatea – în linii trasate realist –psihologic. Între instrumentele favorite: ironia, detaliul,  sarcasmul.

   Fiecare dintre poveştile care debutează în anii 40”, 50”, 60”, respectiv 70” instalează rapid locul, personajele, conflictele, care vor fi  privite până departe, prin noile generaţii.

     Fapt de zi înşelător spune povestea familiei Raycie, pe care o cunoaştem la reşedinţa cu blazon din High Point, acolo unde ţânţarii sunt de neconceput, unde iarba este tunsă la fiecare două săptămâni şi bătătorită de un cal alb, special potcovit în acest scop; acolo unde se mai văd vag vestigiile trecutului, până la revoluţie, colonişti, Independenţă şi Benedict Arnold.

    Impunătorul cap al familiei, Halston Raycie, veghează peste toţi şi toate cu autoritate, ambiţie, determinare, făcând planuri, mâncând şi transpirând, însoţit de doamna Raycie “plămădită la o scară mai puţin eroică”, de copii şi câţiva invitaţi.

     Fiicele Sarah Anne şi Mary Adeline împreună cu doamna conacului colorează atmosfera cu toalete şi zulufi, tatăl stabileşte ultimele detalii ale marii călătorii, domnii ciocnesc şi întreţin conversaţia.

     Iar  Lewis…este fiul. El…va porni într-o aventură de doi ani, va lăsa în urmă băiatul slăbănog şi firav, se va întoarce bărbat şi va împlini… tot felul de planuri măreţe ale familiei. Planuri printre care se numără opere de artă şi o galerie.

    Doi ani sunt multe luni, iar depărtarea pune lucrurile şi oamenii în altfel de lumini. Departe de atmosfera apăsătoare de acasă, tânărul Lewis riscă, bazându-se pe intuiţie şi cunoştinţe. Preţul pentru alegerile sale este neaşteptat de mare, dar pentru dragostea adevărată este doar un prilej de a-şi dovedi valoarea.

      Fata bătrână expune subiectul sensibil al copiilor ilegitimi şi rolul femeii în societatea newyorkeză din sec. XIX. Prin intermediul uniunilor aproape devenite legi nescrise între  membrii câtorva familii “bune” – în cazul de faţă Ralston cu Lovell, pătrundem într-un univers patetic, în care sufletele sunt întemniţate încă din tinereţe în căsnicii de convenienţă, iar ”greşelile” care ies în afara decorului sunt ascunse sub preş cu orice preţ.

       În această nuvelă atenţia stăruie mai mult asupra psihologicului. Atât Delia Ralston, cât şi Charlotte sunt supuse unor filtre amănunţite, prin care autoarea ne face părtaşi la gândurile, emoţiile şi trăirile personajelor.

     Revelaţie supune atenţiei cuplul. Mici şi mari capricii, greşeli, ambiţii, compromisuri şi capitulări. Societatea americană de atunci arăta cu siguranţă altfel, deşi unele aspecte par să fi rămas neschimbate, cum ar fi  preferinţele pentru lucruri la scară mare – clădiri, mâncare – sau un ideal femin angelic.

    Personajele autoarei americane sunt cât se poate de reale, când admirabile, când demne de milă sau dispreţ, iar Hayley Delane nu face excepţie.

     Având la îndemână perspicacitatea, spiritul de  observaţie şi analiză, Edith W.  redă evenimente, decoruri dar mai ales suflete.

    Pe Hayley îl cunoaştem treptat, filă cu filă; îl descoperim săpând dicolo de aparenta lui indiferenţă şi  calmul etern, îl iubim sau îl compătimim – prin intermediul curiosului şi neobositului narator şi care, în unele zone, demască mai făţiş ca în altele, personalitatea feminină a scriitoarei.

     În  Ziua de Anul Nou asistăm la spectacolul prin care o soţie încearcă să-şi ascundă infidelitatea.

    Aducând în faţă ochilor acest aspect prin incendiul hotelului de pe Fifth Avenue, scriitoarea ne facilitează intrarea chiar în culisele reprezentaţiei. Iar de acolo văzută, povestea arată altfel…

     Păreri de specialitate, activitatea literară şi chiar cartea în sine  vorbesc destul de lămurit despre un talent  semnificativ al scriitoarei americane; dar, cumva, de la prima nuvelă am simţit că încă nu-i pot aprecia dimensiunile.

     Pentru că subiectele delicate abordate, raportate la un interval temporal destul de mare, par să nu fi lăsat suficient spaţiu de manifestare. În ce mă priveşte, stilul autoarei mi-a trezit interesul, dar numai după ce voi fi citit măcar unul din romanele sale voi putea avea o impresie mai clară.

    Edith Wharton a debutat literar în 1889 cu un poem în Scribners Magazine (The last Giustiniani); a început să scrie din copilărie, dar a publicat târziu.

    A avut o activitate literară bogată, semnând numeroase poezii, povestiri, romane, cărţi nonficţiune. Între titlurile sale se regăsesc volume ca: Rivalitate ( 1925), Obstacole (1912), Vârsta inocenţei (1920) – distins cu un premiu Pulitzer ( 1921).

A fost, de asemenea, nominalizată la Premiul Nobel pentru literatură în anii 1927, 1928, 1930.

NOTĂ: 8  / 10

editura-literaCartea New Yorkul de altădată de Edith Wharton a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Litera!

Autor: Adelina

by -
8

Trezirea leviatanului de James S.A. Corey

Traducere: Mihai – Dan Pavelescu

Editura: Paladin

Gen:  Literatură universală contemporană

Anul  publicării: 2013

     “Să trăieşti  pe suprafaţa unei planete a cărei  masă îţi trăgea de toate oasele şi de toţi muşchii, şi unde doar gravitaţia îţi putea metine aerul aproape, părea o cale rapidă spre demenţă şi totuşi culoarea albastră era frumoasă.” (pag. 35)

      Leviatan =  simbol al unei puteri distructive colosale (provenienţă din Vechiul Testament; cu o constituţie  complexă şi o forţă extraordinară)

     Trezirea leviatanului –  James S.A. Corey, 2011 –  este fără echivoc o carte din genul literaturii SF. Preocupată de ştiinţă şi tehnologia în continuă dezvoltare, într-un ritm care pare atât de alert încât devine ameţitor, dar mai ales de impactul pe care acestea îl produc asupra oamenilor şi societăţilor.

     Aşezând la bază imaginaţia absolut necesară în doze confortabile, începe să clădească povestea în care sistemul solar şi omenirea întreagă ajung în pragul unui pericol major.

    Intervin desigur elemente ca navete, alte dimensiuni de timp şi spaţiu, extratereştri, confruntări cu forţe malefice, viruşi, medii artificiale de viaţă. La fel  factori ca: asigurare medicală şi corporaţie, despre care ştim că în lume sunt  adesea incriminate cu tot felul de acuze.

    Şi, surprinzător sau nu, apare şi ea, dragostea –  poate tocmai pentru a ne trasmite nouă, cititorilor, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate, religie, aspiraţii şi vremurile în care trăim – că până la urmă ataşamentul şi iubirea sunt dovadă a umanităţii, iar nu slăbiciuni.

      “Propulsia Epstein nu adusese omenirii stelele, dar îi oferise accesul la planete.”

    Traiul pe planete precum Marte, Jupiter, Venus, Uranus înseamnă în primul rând resurse de aer, apă, hrană foarte limitate pe care, evident, toată lumea le vrea…

    Canterburry este una dintre navele transportoare ale companiei Pure’n’Kleen Water; mergând în circuit închis Centură (spaţiu cosmic îndepărtat, deţinător a multor bogăţii minerale, colonizat de aprox. 50 milioane de indivizi) – Saturn şi înapoi, remorchează gheţarii cu apă atât de preţioasă vieţii.

   La bordul său inginerul – şef Naomi Nagata, secundul căpitan (ofex)  James Holden, tehnicianul medical Shed Garvey, Ade Tukunbo ( personal temporar), căpitanul McDowell, Amos, Alex Kamal (pilotul) şi alţii îşi urmează sarcinile de serviciu, vieţile şi iubirile într-un cadru déjà devenit familiar şi chiar monoton.

    Până când într-o zi un semnal SOS provenit de la nava Scopuli schimbă radical şi dramatic cursul lucrurilor. În mediul atât de ostil al spaţiului cosmic, legea sistemului solar este clară şi strictă. Nava cea mai apropiată de un semnal SOS este obligată să se îndrepte către el, pentru a încerca să ofere ajutor şi să recupereze eventualii supravieţuitori.

   Numai că, în cazul acesta, bătrâna Canterburry este nevoită ca pentru a oferi ajutor lui Scopuli să încetinească până la echivalentul opririi lângă un asteroid. Comandă căpitanului McDowel respectă protocolul cu ezitare, dar clarifică echipajului care va pleca să nu se lanseze în acţiuni eroice fără sens; orice suspiciune le da dreptul de a se reîntorce imediat.

    Drept pe care micul echipaj de la bordul lui Knight – nava plecată către Scopuli, având la bord pe Naomi, Holden, Shed, Amos şi Alex – l-ar fi folosit, căci  pericol s-a ivit; numai, că, între timp, Canterburry cade ţintă atacului perfid  unei forţe necunoscute.

   O navă imensă, veche de o sută de ani, rămâne doar praf cosmic. O navă care devenise cumva casă pentru unii şi unde  era chiar dragoste – cum este cazul ofexului Holden; de la bordul lui Knight auzise ultima respiraţie şi teamă ale Adei. O navă unde se aflase însuşi căpitanul McDowel.

    Holden este acum căpitan, dar încă nu deţine şi stăpânirea de sine necesară…

   Cele două personaje cheie ale cărţii sunt pământeanul  Holden şi detectivul centurian Miller. După ele sunt numite şi toate capitolele cărţii, care alternează de fiecare dată.

   Întâlnirea şi începuturile relaţiei dintre cei doi debutează tensionat şi avansează greoi, dar evenimentele dramatice care intervin vor rearanja lucrurile; apar noi prietenii, noi iubiri, noi orizonturi.

   Cazul aparent banal şi nejustificat al lui Julie Mao, pe care detectivul Miller trebuie să-l rezolve ascunde multe. În scenă apare probabilitatea tulburătoare a unei protomolecule, un virus extrem de distructiv creat cu mii de ani în urmă, care a călătorit prin spaţiu aşteptând să fie trezit.

    Virus care acum pare tot mai evident că a căzut în mâinile cui nu trebuie…

     Josephus Aloisus Miller trăise toată viaţa în Ceres şi de 16 ani lucra pentru securitate, la sediul Star Helix Security.

    Pentru el obiectele din plastic spongios, aerul reciclat la maximum pe care indivizii îl aromatizau după preferinţe, apă curată că lacrimă care fusese înainte “urină, fecale, lacrimi şi sânge” şi avea să fie din nou, ledurile imitând albastrul cerului, fungi imitând orice aliment, băuturile, tunelurile în care zborul păsărilor doar încerca să-l imite pe cel real, portul Centurii, toate acestea şi încă altele erau realitatea lui. O realitate care, urmând un ciclu al vieţii atât de strâmt, putea supravieţui doar  ajutându-se de unele compromisuri morale…

    Trezirea leviatanului este o carte SF  care bifează totuşi reuşita de a nu face textul accesibil doar pasionaţilor de acest gen literar.

   După începutul destul de obositor în care se fixează cadrul, personajele, ideile, povestea se relaxează şi curge firesc. Intervin replici amuzante, sporadic învăţăminte şi chiar romantismul.

   Iubitorii de poveşti SF se vor simţi aici acasă. Ceilalţi vor găsi poate prilejul unei provocări, de a ieşi din zona de confort.

   James S.A. Corey este semnătura sub care se reunesc doi autori americani: Daniel Abraham şi Ty Franck. Trezirea leviatanului, scrisă în 2011, este prima carte din seria Expansiunea (The Expanse) şi a fost nominalizată în anul 2012 la  Hugo, respectiv Locus Award.

Editura Paladin-logoCartea Trezirea leviatanului de James S.A. Corey este oferită spre recenzie de către Editura Paladin. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Paladin. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Adelina

by -
12
 Povestiri de la marginea realităţii de Dan Rădoiu

Gen:  Literatură contemporană / proză scurtă

Editura: Crux Publishing 

Anul  publicării: 2015, București

Prefaţa : Eugen Cadaru

Număr pagini: 175

În timpul unei lecturi recente  mă identificasem cu opinia autorului conform căreia unii dintre cei mai buni poeţi nu provin din mediul literar, ba chiar din cele mai obscure domenii de activitate.

Extrapolând, afirmaţia mi se părea de atunci valabilă şi în privinţa altor genuri literare, cum e cazul prozei scurte; mărturie stau numeroasele  cărţi scrise şi publicate de acest gen, multe semnate de autori care provin din cu totul alte zone profesionale.

Este şi cazul volumului “Povestiri de la marginea realităţii”, al cărui autor – Dan Rădoiu desfăşoară mai multe activităţi, toate  în sfera IT: programator, trainer, project manager, business analyst.dan-radoiu-povestiri-de-la-marginea-realitatii

Înainte a mai publicat Cum să cucereşti un bărbat pe email, messenger şi Facebook, un proiect care s-a născut, după cum autorul însuşi scrie pe blogul său, de la ideea  survenită în timpul unei şedinţe de coaching cu una dintre cliente, despre persuasiune şi leadership.

Sub titlul  Povestiri ….sunt adunate  18 secvenţe literare. 18 povestiri cu subiecte diverse, titluri care mai sugestive, care mai năstruşnice, poveşti când amuzante, când tulburătoare, dar oricum ar fi, toate beneficiind de doze admirabile de imaginaţie.

Dintre ele, unele se termină abrupt, înainte chiar de a fi instalate ideile, diminuând semnificativ valoarea lor literară, după cum şi autorul admite.

Poate nu ar fi fost rău ca ele să fi fost păstrate la stadiul de schiţe până când  muza, “acel domn distins ce fumează ţigări de foi şi care apare în principal doar atunci când are el chef” va fi fost suficient de generos  încât să definească mai bine  poveştile imaginate…

Celelalte însă au un binemeritat loc în rândul prozei scurte fantasy, imaginând scenarii şi personaje care captivează şi pun pe gânduri. Putem spune că autorul are în mâini şi în minte premisele pentru a deveni un scriitor prolific. Căci ingredientul imaginaţie există, dar nu este totul; vom vedea curenţii purtându-l departe, sperăm…

Din totalul de 18 povestiri, mă voi opri la patru, pentru că au fost acelea cu care am simţit că autorul m-a câştigat cel mai bine.

Blestem în subteran este una dintre poveştile care ar putea foarte bine fi considerate carte de vizită a volumului. Este cea mai lungă dintre toate şi aş spune, cea mai bine definită.

Realismul magic îi dă lui Virgil Mareş ocazia (dacă poate fi numită astfel) să vadă viaţa pe care şi-o credea aflată la un final patetic şi nedrept în cu totul altă lumină; sau întuneric.

Pentru că în urma unui incident aparent absurd ajunge în tunelul metrolui, unde va descoperi o prezenţă sinistră şi ceva aparte despre sine – spiritul unui sinucigaş, pe care el îl poate vedea, auzi, simţi

Poate că alăturarea bântuit – romantism pare greu de imaginat dacă nu cumva este cazul unei iubiri în genul Catherine-Heatcliff ( La răscruce de vânturi), dar iată că autorul trece chiar bine această probă….” –“La ce bun, murmură el îndreptându-se să traverseze strada, o viaţă nesfârşită dacă n-ai cu cine s-o împarţi?”.(pag.52)

De regulă astfel de poveşti nu sunt deloc genul meu, însă felul în care prezintă şi construieşte Dan Rudoiu personajele, replicile, decorurile şi evenimentele în această prima povestire mi-a plăcut; într-atât  încât am citit întreg volumul şi poate chiar aş mai încerca titluri similare semnate de el.

În puţul liftului prezintă o istorie bizară, în care ipostaze destul de înfricoşătoare sunt redate în tonuri amuzante, neaşteptat ( pentru mine ) de reuşite. Paul Stratan ajunge printr-o întâmplare aparent  banală ( scapă cheile în golul liftului)  personaj într-un scenariu aparte. De ce aparent? Pentru că descoperirea pe care o face în încercarea de a le recupera ascunde multe…

Nici Pictorul, prăpastia şi telefonul cu manivelă nu este o zona literară în care să fi ajuns de prea multe ori; dar şi aici penelul autorului Rudoiu a vibrat cumva pe aceeaşi lungime de undă cu mine.

Ca singură observaţie aş menţiona titlul; ştim explicaţia din spatele acestui gen de intitulare – care, în treacăt fie spus, este din nou un prilej pentru admiraţie – dar  chiar şi aşa, cred că i-ar fi stat mai bine un alt gen.

Un metru optzeci pe tocuri  a  avut, bineînţeles, pentru mine mai întâi votul realismului psihologic, unul dintre slăbiciunile mele.

Această secvenţă scurtă am vizualizat-o imediat ca pe o palmă pe care o primim ( sau trebui) fiecare dintre noi, atunci când  lăsăm să iasă la suprafaţă lăturile sinelui, deghizate în straie de sfinţi păzitori ai moralităţii…

Crux Publishing logo

Cartea Povestiri de la marginea realităţii de Dan Rădoiu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Crux Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Adelina

by -
6

 Sunt o babă comunistă! de  Dan Lungu

Gen:  Literatură română contemporană
Editura Polirom / Colecţia “TOP 10+”
Anul publicării: 2011, Iaşi

     “Doamne, ce bine am dus-o pe timpul comunismului!” – oare câţi dintre noi nu au auzit măcar o dată, rostit nostalgic ori scandat mai energic de care un părinte / bunic / mătuşa / altă rubedenie ori vecin / cunoscut, această replică?
 Să fi fost oare, într-adevăr, mai bine pe atunci? Că doar avea toată lumea servicii şi case, ba încă dăruite, după cum mai argumentează melancolicii care  au uitat / nu au ştiut niciodată preţul REAL al comunismului.
Deci, care e adevărul? Preţuieşte libertatea de azi mai mult decât toate avantajele de atunci?
     Pe Dan Lungu îl mai întâlnisem cu În iad toate becurile sunt arse; îmi plăcuse stilul sau, dar încă nu reuşisem să stabilesc un verdict ferm.
Sunt o babă comunistă! mi-a plăcut de la primele rânduri, ceea ce nu se întâmplă foarte des. M-au cucerit frazele amuzante, profunzimea şi psihologicul categoriei umane puse în scenă. Aşa cum observasem de la În iad… acest scriitor contemporan redă foarte bine atât personajul, cât şi decorul.
     La un deceniu după căderea comunismului, pătrundem în casa unei familii obişnuite, aşa cum sunt cele mai multe din ţara noastră. Zece ani: insuficienţi pentru formarea unor generaţii noi, deschise şi sănătoase,care a depăşit fantomele trecutului;  dar mai mult decât suficienţi pentru căscarea unui hău care se adânceşte de atunci, tot mai mult: conflictul între generaţii.
În vreme ce pentru părinţi comunismul a însemnat să îşi permită cam tot ce se găsea pe atunci, furnizându-le senzaţia împlinirii şi a statutului social privilegiat, pentru copii a însemnat apartamente mici ca nişte cutii, cozi la alimente, frig şi îngrădire.
“Am avut tot ce mi-am dorit. E drept, pe atunci nu-ţi doreai prea multe. Nu ştiu de ce, dar nu-ţi doreai prea multe. Cred că nu ştiai că se pot face aşa multe cu banii, ca acum. Dar, pentru lumea aia, am avut tot ce-mi poftea inima”.
Au fost deci adulţii de atunci fericiţi, sau era doar o iluzie, urmare firească a faptului că trăiau şi activau într-un univers restrâns şi limitat? Prin ochii Emiliei, pensionară, încercăm să desluşim trecutul, o istorie pe care pare tot mai evident că nu am înţeles-o şi nici învăţat-o.
     Un plus care merită neapărat menţionat: amuzamentul, care este presărat în doze generoase şi mai rafinat decât în replicile de cartier din În iad… Un umor mai fin poate, nu atât de direct sau colorat, dar mai valoros şi durabil.
Metoda alternării planurilor pare aici chiar mai utilă, neacoperind amintirile în valuri bătrânicioase, dar pe alocuri virajele bruşte pot genera confuzie.
     Dan Lungu, despre care, se spune, ar fi unul dintre cei mai populari prozatori ai generaţiei lui, are o bogată activitate în domeniul literar. A debutat cu Raiul găinilor (2004 ), a fost tradus în mai multe limbi străine, iar Sunt o babă…a fost şi ecranizat în regia lui Stere Gulea.
Ezitasem poate fiindcă că titlul îmi sugerase o carte profund statică sau plictisitoare şi spun cu bucurie că m-am înşelat; nu e un roman captivant în genul celor sf, dar componenta psihologică este mai importantă, zic eu.

NOTĂ: 9 / 10

Autor: Adelina

by -
8

O poveste aparte, despre un akibu (copil-spirit) care moare şi renaşte de fiecare dată din aceeaşi Mamă. Prin ochii lui vedem lupta pentru supravieţuire, alegerile, climatul social-politic al unei ţări supuse schimbării brutale.

 Drumul înfometat de Ben Okri

Traducere şi note : Mircea Tara
Editura: Univers
Număr pagini: 487
Anul şi locul publicării: 2009, Bucureşti
Gen: Literatura universală

Ben Okri (n. 15 martie, 1959) este un romancier și poet nigerian. Okri este considerat unul din principalii autori africani din literatura post-modernă și post-colonială tradițională și a fost comparat cu autori precum Salman Rushdie și Gabriel García Márquez.

“Drumul infometat” a fost distins cu premiul Booker Prize în 1991.

Pe  “Drumul înfometat” al lui Ben Okri ai face bine să porneşti dacă stai bine cu inima. Şi cu somnul. Fiindcă  scenele pe care le vei parcurge încă din primele pagini nu sunt unele obişnuite.

Se pare că autorul nigerian şi-a dorit să creeze un roman aparte, în care cititorul pendulează permanent între vis şi realitate, iar eu aş zice că i-a ieşit destul de bine. Amatorii de poveşti romantice sau inocente, de cadre cuminţi sau subiecte banale nu prea îşi vor găsi locul aici.

Ca zonă de încadrare ar fi G.G.Marquez, de exemplu. Proză realist magică, deci.

Un  realism ascuţit,  pe alocuri brutal învăluie totul: ”M-am rugat pentru râs, pentru o viaţă fără foame. Mi s-a răspuns cu paradoxuri. Rămâne o enigmă cum s-a întâmplat că m-am născut zâmbind” (pag.12).

Mister la tot pasul, simbolistică, superstiţie, rafale de verbe şi/sau acţiuni – care imprimă textului un aer dinamic, viu – sunt câteva dintre elementele presărate fără zgârcenie în cartea lui Okri.

“O bufniţă a zburat la înălţime mică deasupra capului.”

“Un spirit rău cu aripi albe plutea în apropierea geamului. Am clipit din nou şi am văzut un spirit cu opt degete şi un singur ochi care zvâcnea. Altul, în uniformă de poliţist, avea un picior amputat. Înfulecă mâncarea cu mâinile pătate de sânge (…) o fantomă, care exista doar sub forma unei perechi de picioare albe ca laptele, se legăna pe capul femeii. Un homuluncus care arată ca o plantă galbenă dansa pe mâncare.”

Am ascultat toate zgomotele casei. Erau voci peste tot. Am auzit aerul şoptind(…) . Întunericul a umplut camera. Forme se mişcau prin întuneric. Am văzut creaturi galbene rotindu-se(…)”

Mai este loc aici şi pentru frumos, pentru dragoste sau speranţă? – va întrebaţi poate.

Este. Numai că ele pot fi înfăţişate în forme şi zone la care nu v-aţi fi aşteptat.

Ce ar putea creşte valoros între sărăcie, mizerie, praf, superstiţie şi confuzie? Sufletul curat şi inocent al copilului, care îşi iubeşte necondiţionat şi tatăl –  care se îmbată des –  şi mama –  care oscilează între luptă şi resemnare.

Ben Okri (n. 1959, Lagos, Nigeria) este unul dintre “cei mai importanţi şi mai premiaţi autori contemporani”. Primii şapte ani din viaţă îi trăieşte în Londra, cu prilejul studiilor de drept ale tatălui. Urmează şcoală primară în oraşul natal. Adolescenţa îi este influenţată semnificativ de războiul civil prin care trece ţara între anii 1967-1970. Studiază şi profesează în domeniile literar şi jurnalistic.

Debutează literar cu Flowers and Swadows (1980) care îi aduce un post de editor şi o colaborare cu BBC. Continuă să publice şi să obţină premii şi distincţii semnificative.

Aceia dintre voi care îmi cunosc măcar puţin activitatea ştiu déja că Okri nu este genul meu de scriitor şi nici romanul. Dar asta nu înseamnă că nu îi recunosc talentul scriitoricesc, fantezia debordantă, capacitatea de a sugera, de a smulge din cotidian şi de a plasa în alt univers spaţio-temporal.

Ce veţi găsi aici deci?

O poveste fantastică în care mintea oscilează mereu între realitate şi fantezie. Scene care electrizează mintea, despre ritualuri, fantome, voci.

O poveste aparte, despre un akibu (copil-spirit) care moare şi renaşte de fiecare dată din aceeaşi Mamă. Prin ochii lui vedem lupta pentru supravieţuire, alegerile, climatul social-politic al unei ţări supuse schimbării brutale.

Azaro, copilul-spirit, uimeşte prin multe. Alege viaţa – de dragul Mamei –  în ciuda pactului făcut cu fraţii într-o lume unde i-ar fi mai simplu, mai puţin dureros şi asumându-şi compania halucinantă a acestora, care se luptă să-l aducă înapoi; nu se sperie uşor, nu renunţă.

Este vârsta hoinăritului, aşa că el descoperă, observă, înregistrează tot felul de locuri şi scene; în peisaj apare destul de des bizara dna Koto cu ritualuri ciudate şi al său bar, magnet pentru indivizi care se îmbată şi pornesc nu de puţine ori bătăi violente.

Unde duce Drumul  înfometat? rămâne desigur să descoperiţi singuri…

NOTĂ: 9 – pentru reprezentarea genului

Autor: Adelina

by -
9

Singur pe stradă de Fabio Geda–Editura Nemira-recenzie

Gen: Literatură universală contemporană
Editura Nemira
Anul şi locul publicării: 2008, Bucureşti
Număr pagini: 279
Traducere: Raluca Lazarovici

“Pe scurt, un mic vis devenit o mare realitate. Aşadar, dacă e adevărat că viaţa e surprinzătoare, credeţi în vise. Ca mine. Ca Emil. Şi nu va opriţi, niciodată…continuaţi-vă călătoria…” – iată cum descrie autorul Fabio Geda experienţa scrierii primului sau roman, Singur pe stradă.
Roman care a beneficiat de un debut promiţător ( STREGA, cel mai important premiu literar italian – locul 2), care a fost tradus mai întâi în limba română (veţi înţelege puţin mai încolo de ce), urmând traducerea în limba franceză.
Roman care îmi aminteşte inevitabil de Analfabeta a lui Jonas Jonasson. De ce? Pentru că stilurile celor doi scriitori seamănă, în special la modul de construcţie a replicilor amuzante. Replici simple, uşor de perceput, un limbaj nici academic, nici greoi sau încărcat cu elemente stilistice. Fraze relaxante, din care nu lipsesc însă mesajele profunde şi consistenta poveştilor.
Povestea imigranţilor români în Italia, căci despre asta este vorba, este una profundă şi spinoasă de ambele părţi; ea durează de mulţi ani, deja putem vorbi despre un veritabil fenomen social creat, generaţii afectate, precedente create. Se studiază, se caută soluţii în plan social, politic, economic; între timp însă, destine curg sau se frâng…
Felul în care autorul găseşte oportunitatea de a trata acest fenomen este unul surprinzător de firesc şi simplu, alunecând aproape nevăzut în sufletele personajelor, care parcă aşteptau umărul pe care să îşi poată descarca din poverile singurătăţii şi ale înstrăinării.
Punct de plecare al romanului este un fapt real: duce cu maşina un copil, imigrant român care îi povesteşte rapid cam întreaga sa viaţă.
Imaginaţia şi talentul scriitoricesc, acţiunea, intriga, amuzamentul, relaxarea – sunt câteva dintre atributele poveştii din Singur pe stradă.
Emil Sabău, orfan de mamă în vârstă de 13 ani, originar din Braşov, intră clandestin în Italia, împreună cu tatăl, cu un camion de orez. După ce tatăl său este prins fără documente şi repatriat, ajunge singur pe stradă.
Întâlneşte compania unui arhitect misterios, care este suspect de amabil şi generos cu el; apoi încă vreo câţiva parteneri de drum, căutându-şi bunicul pe care îl ştie doar după câteva scrisori bizare.
Pe Emil eu îl văd ca pe puştiul Kevin, din Home alone ( 1 şi 2); isteţ, descurcăreţ, cu acel “ştiu asta pentru că am văzut/auzit/citit într-o reclamă/revistă/film” care îl face carismatic, dar şi un fel de aspirator pentru tot felul de oameni şi întâmplări.
Acţiunea curge pe două planuri, care pot crea pe alocuri confuzie. Registrele iau când tonuri grave, când melancolice, când amuzante.
“m-am scărpinat unde mă înţepase căpuşa până mi-a dat sângele.”
“tată se înfuria atunci când eu mă aflam în pericol sau mă simţeam rău.”
“Cuvântul “desfrâu” l-am citit într-o revistă de benzi desenate porno”
“am încercat să spun o rugăciune. Nu mă mai rugasem de doi ani. Din noaptea în care murise mama.”
Simpatic, cam asta e cuvântul cu care aş defini cel mai bine volumul autorului italian.
Fiind străin de România, nu trebuie să ne mire că a ales drept loc natal al protagonistului Braşov, căci ( din păcate!) străinii ştiu atât de puţine lucruri şi locuri din ţara noastră şi că se ghidează chiar şi în acest punct după alte repere: ”Braşov, care mai este supranumit şi Praga României sau Cracovia Transilvaniei…”. “clopotul Bisericii Negre e cel mai mare din toată România.”

Scriitorul. Fabio Geda( n. 1 martie 1972, Torino) a studiat marketing, dar a decis să se dedice carierei de educator în serviciul de asistenţă socială din Torino. A lucrat cu copii ai străzii şi în adăpostul pentru adolescenţi cu probleme, majoritatea imigranţi. Putem intui deci că de acolo şi-a însuşit destul de bine psihologia acestora.
Nu pot spune că romanul mi-a rămas în minte ca unul cu ceva special, dar totuşi nu exclud posibilitatea ca în viitor să mai citesc ceva scris de autor.

NOTĂ: 8 / 10

Autor: Adelina

by -
12

Oblomov de Ivan Aleksandrovici Goncearov-recenzie

Gen: Literatura universală
Editura Allfa
Anul publicării: 2014
Număr pagini: 567
Traducere: Antoaneta Olteanu; cu sprijinul Institutului pentru traduceri literare (Rusia)

“Dar el se tot pregătea să înceapă viaţa, tot desena în minte conturul viitorului său.”
Pentru recenzia la Oblomov, a lui I.A. Goncearov m-am gândit să încep înainte de a începe, adică de la copertă, care se potriveşte atât de mult cu gusturile mele şi cu stilul clasic; apoi este desigur descrierea Străzii Ficţiunii – jucăuş, dar inteligent construită.
Întoarcem pagina şi întâlnim Vocea autorului, împreună cu o scurtă prezentare a acestuia. Poate doar aici am resimţit un mic neajuns, anume lipsa prefeţei şi a reperelor critice, pe care eu personal am început să le “gust” abia de curând, dar pentru totdeauna, sunt sigură.
Totuşi, dacă mă raportez la dimensiunea destul de mare a volumului şi la cât de mult s-ar putea scrie despre ea, atunci probabil că o astfel de variantă este mai degrabă îndreptăţită, decât pragmatică.
Ivan Aleksandrovici Gocearov, născut în 1812 în Simbirsk, Rusia este un clasic despre care – şi nu sunt mândră să spun asta – nu ştiusem până de curând, iar despre romanul care l-a consacrat, Oblomov, la fel.
Aşadar, lectura am început-o fără a fi câtuşi de puţin influenţată de sonoritatea numelui, ori slăbiciunea pentru literatură clasică. Ceea ce a influenţat însă, într-o oarecare măsură, este afinitatea cu literatura rusă, acesta fiind şi criteriul după care am ales titlul.
Oblomov este eternul copil sau adultul-copil; el poartă în sânge şi în destin naivitatea, simplitatea, bunătatea, sufletul curat, dar şi inadaptarea omului rural la paşii făcuţi înainte de oameni şi vremuri.
Învinuit adesea de impulsivi ori superficiali ca leneşul care îşi merită aşternutul pregătit cu delăsare şi dezinteres, el îşi dezvăluie numai treptat valoarea, răbdătorilor.
Cu acest volum al lui Goncearov, pătrundem în universul fascinant al literaturii clasice ruse. La fel ca în cazul a două nume emblematice – Tolstoi, Dostoievski, – avem de-a face cu un roman stufos, fără ca asta să prilejuiască pe undeva senzaţia de forţare, pentru a umple pagini.
Proza dezvăluie idei clare, organizate riguros, o compoziţie echilibrată, o structură bine delimitată în părţi (patru) şi capitole.

Un narator obiectiv, impersonal, omniscient construieşte nucleul – protagonistul – ataşând la el conflictele, dialogurile, descrierile, personajele. Toţi şi toate gravitează în jurul lui, pentru a reda tema de observaţie socială, printr-o naraţiune la persoana a III-a.
Personajele, nu foarte numeroase, sunt definite prin trăsături dominante, care ies în evidenţă şi doar ocazional lasă loc unora secundare.
Un incipit clasic introduce în scenă personajul principal; se fixează locul “strada Gorohovaia”, se prefigurează conflictele, “metoda de lucru”, nuanţele în care va curge acţiunea – amuzament, inteligenţă, detaliu, organizare, analiză psihologică.
Pe strada Gorohovaia, într-una dintre casele mari a căror populaţie ar fi ajuns pentru un oraş de provincie, stătea dimineaţa întins în pat, în apartamentul său, Ilia Ilici Oblomov.
Era un om de vreo treizeci şi doi, treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută, cu ochi de un cenuşiu închis din care lipsea orice idee definită, iar în trăsăturile fetei nu se vedea nici urmă de concentrare. Gândurile zburau ca o pasăre liberă pe chipul lui, fâlfâiau în ochi, se aşezau pe buzele lui întredeschise, se ascundeau în cutele frunţii, apoi dispăreau de tot şi atunci pe toată faţa se răspândea lumina egală a lipsei de grijă. De pe chip lipsa asta de grijă se muta în poziţia trupului întreg, până şi în cutele halatului.”
Un oarecare, am spune până aici, un leneş, în cel mai bun caz, un norocos, cel mai probabil. Numai că bruma de linişte şi inerţia aparente mai au doar un scurt răgaz în acest univers; doar câteva pagini de replici de un comic minunat:
”- Pricepi tu oare , spuse Ilia Ilici, că de la praf se fac molii? Uneori văd chiar şi o ploşniţă pe perete!
-Eu am şi purici! Răspunse indiferent Zahar.”, străpunse pe alocuri de constatări amare: “Casa Oblomovilor fusese cândva bogată şicelebră prin părţile acelea, dar mai apoi Dumnezeu ştie de ce, totul a sărăcit” după care şirul evenimentelor se porneşte.
Boemul Ilia este anunţat că situaţia moşiei sale este una foarte proastă, căci recoltele au fost slabe şi, în plus, trebuie să se mute din apartamentul în care e chiriaş de mai mulţi ani. Şi cum ceea ce pentru alţii e firesc, pentru alţii e o veritabilă tragedie, Oblomov încearcă zadarnic să se aşeze împotriva curenţilor vieţii.
La acest punct al acţiunii cunoaştem câteva tipologii de personaje: Zahar – sluga (profitoare, mincinoasă, leneşă, dual după cum are nevoie – când îşi denigrează patronul, când îi ridică elogii), Tarantiev – arivistul, Alekseev – omul – mobilă.
Începând cu capitolul cinci cunoaştem îndeaproape şi pe protagonist. Povestea lui este una a multor familii şi vremuri. Născut în familie bogată, înconjurat de rude şi cocoloşit excesiv, devine un fel de copie a acestora; rural prin năzuinţe şi comportament, aruncat într-o lume dinamică şi schimbătoare, nu se poate adapta nici la serviciu, nici în societate, iar cum nici în amor nu cunoaşte voluptăţi durabile, se izolează. Şi ar fi curs aşa anost poate întreaga sa existenţă, dacă nu ar fi intervenit intriga şi tot felul de întâmplări…..
Oblomov – un roman voluminos, un clasic minunat, care mi-a prilejuit câteva ore de încântare şi caldul sentimentul că mă aflu “acasă”.

 NOTĂ: 9,5 / 10

Editura AllCartea Oblomov de Ivan Aleksandrovici Goncearov este oferită pentru recenzie de Editura ALL. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura ALL. Activitatea editurii şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de Facebook.

 Autor: Adelina

by -
8

Ierusalim-sensul lumii de Stavrofora Theodora (Videscu)Ierusalim-Sensul Lumii de Stavrofora Theodora (Videscu)

Editura şi anul apariţiei: Nemira, 2015
Număr pagini: 251
Autori: Stavrofora Theodora (Videscu)

Eu sunt şi iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de popoare. Am să te înmulţesc foarte, foarte tare, şi am să ridic din tine popoare şi regi se vor ridica din tine. Voi pune legământul Meu între Mine şi ţine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi după tine.Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi pământul în care pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică şi vă voi fi Dumnezeu. ( Facerea 17, 1 – 8)”
IERUSALIM – SENSUL LUMII este un titlu pe care mi l-am dorit. Fără ca asta să însemne că eram în căutarea de confirmări sau infirmări de vreun fel în ea, fără ca asta să însemne că sunt vreo împătimită a cărţilor religioase, căci este prima de genul ăsta pe care am simţit imboldul de a o citi.
Că mă aflam în căutarea a ceva, asta e sigur, aşa cum fiecare din noi o facem de-a lungul vieţii. Căutăm împliniri, senzaţii, lucruri, oameni sau locuri, ceva bine ştiut sau, dimpotrivă, ceva neclar. Ceea ce nu prea mai pare sigur, e faptul că unele întâmplări sunt doar simple coincidenţe.
Căci cartea o primisem de unde nu mă aşteptam, încă de la începutul lui noiembrie, dar, cumva nu am reuşit să o încep până în, coincidenţă sau (…?) chiar săptămâna Naşterii Domnului, adică a Crăciunului.
Aşadar, în mijlocul a tot felul de lucruri care puteau merge prost, cele mai multe lucruri au mers surprinzător de bine. Iar legătura, dacă există într-adevăr, vreuna, am conştientizat-o abia după câteva capitole citite.
Nu mă voi lansa acum în vreo pleiadă de afirmaţii motivaţionale, gen “citeşte şi vei descoperi secretul x” şi nici nu voi spune că m-a convins să mă apuc de citit zeci de cărţi religioase. Ceea ce voi spune, însă, este faptul că am simţit ceva special citind-o; ceva încă nedefinit, dar ce ştiu că mi se va lămuri la momentul potrivit.
Ce vei găsi deci, în Ierusalim – sensul lumii, dacă alegi să o citeşti?
Însemnări despre locurile sfinte, exact aşa cum şi anunţă coperta. Detalii preţioase pentru orice om, indiferent de apartenenţa religioasă; citate biblice.
Relatările sunt sprijinite pe educaţie, documentare, experienţă, mult devotament şi, ceea ce mi-a plăcut poate cel mai mult legat de acest aspect, este imparţialitatea, care aici, zic eu, are valoarea atât de preţioasă a confirmării.

Vorbind despre mai multe popoare şi locuri, despre religii şi tradiţii, despre suferinţe sau izbande, nu se simte niciunde părtinirea unora, în detrimentul altora. Iar astfel se dovedeşte puterea exemplului, că toleranţa şi respectul chiar ar putea fi calea către mai puţină suferinţă, fără ca asta să însemne delăsare ori habotnicie.
Iar dacă aspiri să şi înţelegi ceea ce citeşti, trebuie să fii pregătit pentru concentrare, timp pentru mai multă documentare, o minte deschisă, apel la cunoştinţe din mai multe domenii, capacitate de analiză şi sinteză.
Legat de conţinut, trebuie să spun că mai mult mi-a plăcut prima jumătate, în care sunt majoritar însemnări despre locurile sfinte şi citate; ele sunt prezente şi în partea a doua, dar cu o pondere mai mică, lăsând loc şi unor relatări despre sfinţi, preoţi români şi activitatea lor în locurile sfinte.
Capitolul 25, ultimul, este dedicat experienţelor duhovniceşti la locurile sfinte, mai exact mărturii ale unor oameni care au ajuns acolo, iar dintre ele cel mai mult mi-a plăcut chiar prima dintre ele, poate pentru că şi mie, aşa cum notează autorul ei, “aşteptările mi-au fost depăşite” citind această carte, lăsând o urmă importantă în suflet şi deschizând, totodată, o cale specială…
Cartea se încheie cu două anexe, din care, din nou, trebuie să votez pentru prima; ea se referă la Pontiu Pilat (acela care s-a spălat pe mâini în faţa mulţimii şi L-a trimis pe Iisus să fie răstignit, deşi nu îi găsise nicio vină… ) şi îndreaptă atenţia asupra a ceea ce s-a întâmplat cu acest individ, după momentul crucificării, evoluţia vieţii lui, care nu pare să fi fost una tocmai plăcută.
Autoarea. Stavrofora Theodora (Videscu) s-a născut în 1962, la Bucureşti. Înainte de a se dedica vieţii monahale a studiat, surprinzător, nu teologia, ci tehnică cinematografică, litere şi jurnalism având ulterior funcţii de jurnalist, regizor, realizator şi producător de televiziune.
A scrie în secolul XXI o carte despre Ţară Sfânta, după ce alţii au scris mai înainte mii de pagini, pare inutil. Mulţi se vor întreba: La ce bun atâtea cărţi despre acest subiect?! Despre Israel, Ierusalim, patriarhii, profeţii, regii şi sfinţii acestor locuri, despre preşedinţii şi popoarelor care s-au succedat pe aceste pământuri s-a scris şi se va mai scrie. Tărâmurile Orientului Mijlociu cheamă la rugăciune, la meditaţie, la întrebări şi răspunsuri.”

NOTĂ: 8,5 / 10

Autor: Adelina

by -
7


Aer de Bucureşti

Editura: Tracus Arte
Număr pagini: 93
Autori: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu

“spiritualitatea nu coboară în mocirlă şi nici prin
casele de marcat singurătatea”

Aer de Bucureşti nu a fost ceea ce căutasem atunci când am ales cartea; sigur, în destule ocazii neprevăzutul aşterne chiar mai bine decât am face-o noi înşine, doar că de astă dată nu i-a ieşit prea bine.
Nu mă pot lăuda cu prea multă poezie citită, deci ocazia ar fi fost tocmai bună, numai că nu prea am reuşit “să prind” atmosfera, aerul căutat.
În volumul îmbrăcat frumos în coperţi cartonate, cu o imagine emblematică, stau rânduite versuri a cinci nume culturale de astăzi- Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu – despre care, admit sincer, nu ştiam nimic.
Activează în domenii ca jurnalism, litere, teatru, prin studii sau profesie, sunt implicate în diverse proiecte, iar în Aer de Bucureşti îşi înscriu propriile versiuni / variante ale capitalei, în versuri postmoderniste.
 Deja cunoscuta mea pasiune pentru clasic este, evident, valabilă şi în cazul poeziei, totuşi nu cred că ea a influenţat semnificativ felul în care am întâmpinat versurile din acest volum.
 Nu suspin melancolic după vreun tipar de ritm sau rimă, nu am o problema nici cu faptul că, “saturaţi de cultură, autorii simt nevoia de a ieşi din bibliotecă în stradă”, de a nega sau contrazice totul până la ei.
Ceea ce am resimţit mai ales a fost un fel de ordine în haos despre care ştiu că e acolo, dar nu am prins-o. Şi numai ce fusesem cumva prevenită…: ”totul depinde de felul în care vei procesa dezordinea”
De fapt, aşa cum mai spune analista Carmen Muşat “generaţia `80 apare pe fondul unei acute crize de realitate, motiv pentru care scriitorul este tot mai mult preocupat să exprime fundamentele existenţei cotidiene”, deci asta e ceea ce vei găsi în acest volum.
 Iar ca o urmare firească, împătimiţii clasicului nu cred că se vor regăsi prea mult aici, spre deosebire de cosmopoliţi, care vor fi în elementul lor.
 În ce mă priveşte, ansamblul nu m-a convins, dar rămân totuşi câteva puncte în care ea, poezia, şi eu, am zâmbit când privirile şi fiinţele ni s-au întâlnit, chiar şi pentru scurte, răzleţe şi capricioase momente.
 Sau poate că versurile, arta modernă în general, sunt, de ce nu, asemeni unui vin sec, cu care gustul trebuie obişnuit treptat, puţin câte puţin…?

Cât despre DVD-ul ataşat de coperta-spate, este o idee pe care o găsesc şi inedită, dar mai ales, nimerită; imaginile fac mai mult decât reuşiseră să facă vorbele scrise. Muzica aleasă nu doar că îmi place, dar cred că pune versurile în lumina potrivită, care până acolo părea vagă, difuză.

IOANA CRĂCIUNESCU:
“ (…) Agripina o cheamă
pe femeia care
 matură stradă, adună în pubele rămăşiţele memoriei
 noastre.” – oare câţi dintre noi ne gândim că între oamenii care matură străzile sunt femei, mame, soţii, fiice, iubite, sprijincuiva, că au nume, vieţi, poveşti, visuri, speranţe? Fiindcă Bucureştiul şi orice oraş, în general, este şi cine / ceea ce sunt oamenii din el.

 “Moartea alerga deodată cu mine în aceleaşi sandale.”–un vers în care mi-au plăcut construcţia şi dramaticul crud al cuvintelor. Îl asemăn cu gustul dulceag – amar.

Fără vreo vină la paisprezece ani alergam fericită
 cu cămaşa
descheiată prin ploaie pentru primul meu buletin.” – prilej de introspecţie, nostalgie, confruntare care poate varia, fireşte, dela o extremă la alta, în funcţie de cel care priveşte în oglinda trecutului.

FLORIN IARU: / O iubire contemporană
“ – Sunt singură, doamne, cât sunt de singură!
(…) se lipeşte iar ca o ventuză de singurătatea
din oglindă.” – ecoul unui glas patetic, răcnit în timpanele unui vinovat încă nedefinit, neelucidat, un glas poate din cele mai nimerite pentru iubirile şi relaţiile umane în anii vitezei, ai tehnologiei, ai platformelor de socializare, ai marilor oraşe; actual plătit cu destine.

“Jos realitatea,
căci s-a prostituat!” – construcţie şi sonoritate cu care am rezonat.

M.G. / Blues bizar de Bucureşti:
Curaj, iubito, hai în Bucureşti,
În semnale wi-fi şi sandale pluteşti,
Cu iphone-ul la gât mă săruţi crunt şi febril
Printre cărţi, manele şi discuri vinil…” 

 În încheiere, dacă ar trebui să şi fac un fel de alegere, probabil că votul meu ar merge către Dan Mircea Cipariu, iar Bucureştiul meu s-a întâlnit cu cel al scriitorului în zone ca:
“(… )motoarele / claxoanele / ţevile de eşapament
scandează într-o limba asurzitoare 

 (…) 75% dintre bucureşteni se trezesc la şapte dimineaţa
sau chiar înainte” 

 “(…) savurez ceaiul negru cu lapte adus de o chelneriţă
Care poate recita în germană pe de rost câteva poeme
De Rainer Maria Rilke”

“(…) Viaţa ta e un cartier lăsat pe întuneric în care exersezi
tehnici sumare de supravieţuire
viaţă ta privită printr-un microscop al lucidităţii e o
intuiţie a unui drum făcut cu alţii de mâna” 

NOTĂ: 7 / 10

Editura Tracus Arte

Cartea Aer de Bucureşti a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Adelina

Fecioara din Siena de Marina FioratoFecioara din Siena de Marina Fiorato

Gen: Literatură universală contemporană
Editura Alma/Litera
Colecţia: Iubiri de poveste
Anul publicării: 2015
Număr pagini: 294
Traducere: Adela Crăciun

Îşi petrecuse toată viaţa stând cuminte, tăcută, decent. Se întrebase dacă nu cumva inima i se zbârcise de tot şi-i murise.”

Cu Fecioara din Siena autoarea Marina Fiorato s-a înscris, zic eu, în cursa controverselor. Va fi îmbrăţişată generos de cei care caută în cărţi iubirea şi romanticul, va fi şi hulită de aceia care vor spune că este doar o “telenovelă” pe hârtie.
Oarecum previzibilă prin coperţi şi titlu, surprinzătoare prin unele scene şi aspecte abordate (relaţiile dintre bărbaţi, de exemplu), cartea este dintre cele pentru o anume stare în ceea ce priveşte cititorul din mine: aleg să citesc genul acesta de poveşti atunci când mă refugiez din gri-ul şi apăsarea cotidianului; atunci când vreau să visez adolescentin; atunci când vreau să cred în triumful binelui, indiferent de ceea ce spune raţiunea; atunci când caut relaxarea dată de simplitate.
Subiectul poartă paşii pe tărâmurile încărcate de tradiţie şi istorie ale regiunii Toscana, din Italia. Oraşe ca Siena şi Florenţa pot fi recunoscătoare pentru încă o carte de vizită căpătată prin intermediul scriitoarei britanice, născută din tată veneţian. Nu lipseşte componenta informaţională, căci textul este aşezat pe o documentare destul de bună în domeniul artelor şi mai ales în jurul domeniului echitaţiei.
Păşind deci pe meleaguri sieneze din anii 1723 ne apropiem sufleteşte de locuitori, despre care aflăm că sunt foarte superstiţioşi, la fel ca şi noi, românii (scena măgarului). O cunoaştem imediat şi pe Pia, protagonista, pe care scriitoarea şi-a dorit-o deosebit de frumoasă, inteligentă, puternică, dar mai ales bine educată – detaliu în care mi s-a părut că văd mult mai subţire graniţa personaj – autor.
Sărbătoarea Palio, desfăşurată de două ori pe an este una dintre emblemele Sienei; antrenând curaj şi pricepere, energie şi tradiţie, laolaltă cu pericol, intrigi şi jocuri de culise – cursele de cai adună de ani localnici şi turişti. Cum este şi firesc tradiţiile şi artele înseamnă putere, influenţă, prestigiu, nu fără a-şi însuşi pe altarul sacrificiului oameni şi destine.

Plecând de la acest eveniment, având la îndemână informaţii preţioase de la oameni “care ştiu câte ceva despre cai”( autoarea) şi ocazia întâlnirii tinerei Sienna Sewell – “o fată de un entuziasm extrem de molipsitor” scriitoarea pe jumătate veneţiană îşi pune la lucru imaginaţia şi dă curs evenimentelor, care se îmbină rapid, piesă după piesă, în povestea despre oameni, cai, tradiţie, putere, artă, oraşe italiene.
Modalitatea de construcţie a personajelor este similară basmelor: ele sunt aproape exclusiv bune sau rele, ceea ce poate da senzaţia de artificial sau cel mult banal; totuşi, intervin şi elemente care mai estompează din acest neajuns (Pia îşi doreşte moartea celui care i-a fost dictat drept soţ, Riccardo a participat la un război din vanitate, Faustino Caprimulgo este umanizat prin suferinţa răvăşitoare produsă de pierderea fiului).
Unele descrieri ca “albă că spumă laptelui” sau”negru ca pana corbului” aduc un deserviciu, zic eu, prin senzaţia de siropos sau kitch; naraţiunea la persoana a treia şi ponderea nu foarte mare a dialogurilor pierd puţin din atenţie, dar balanţa este echilibrată de succesiunea evenimentelor, destul de antrenantă.

Protagonistul masculin, în afară de eleganta aparent misterioasă în spatele căreia autoarea a încercat să-i camufleze, nu tocmai cu succes aş zice, originea, îmi pare construit mai bine. El este tânăr, dar intelligent şi perspicace: “ştia acum cu cine avea de- aface. Faustino nu era un ticălos, ci un om deştept. Nu era de mirare că el stăpânea oraşul şi că o făcea de mul timp.” puternic, dar şi sensibil: “îşi întoarse privirea, neputând să suporte expresia jalnică a acestui om distrus”; simplu, dar şi valoros moral, lipsit de falsă modestie: ”– Eşti un călăreţ foarte bun. Riccardo ştia că aşa este, aşa că nu îl contrazise pe bătrân.”
Prezenţa numelui Medici a fost un prilej de a face unele cercetări şi verificări pe care mi le notasem de ceva vreme, lărgind puţin cercul cu regiunea Toscana, artele, Renaşterea; frumuseţea ca blestem este o tema asupra căreia am găsit prilejul să reflectez, întorcând astfel şi cealaltă faţă a monedei, mai puţin plăcută, dar o realitate.
M-am gândit că mi-aş fi dorit că finalul să nu fie cel pe care îl prevăzusem, că şi destinul unora dintre personaje. Totuşi, ca o altă reechilibrarea a balanţei,câteva dintre replici şi fraze mi-au plăcut mult, aşa încât în ansamblu găsesc lectura satisfăcătoare.
“În seara aceea avea impresia că Dumnezeu îşi părăsise casa, ca să o arendeze diavolului.”

Marina Fiorato a mai publicat, după cum anunţă coperta spate, încă şapte romane istorice de dragoste, bestseller New York Times şi Publishers Weekly.

NOTĂ: 7,5 / 10

Autor: Adelina

Mărul dulce amar de Ada Shaulov – EnghelbergMarul dulce amar de Ada Shaulov - Enghelberg

Gen:  Literatură contemporana
Editura: TRACUS ARTE
Anul publicării: 2014, Bucuresti

Număr pagini: 352

Prefata: Ioan Grosan

Trecutul nu poate fi retuşat. Sufletul ei va rămâne pe vecie ca un sac fără fund, necesitând tone de dragoste, dovezi că este iubită, că va fi ocrotită, cum avea nevoie acea fetiţă de odinioară.”

Mărul dulce amar mi-a plăcut. Nu este un titlu pe care să-l fi ghicit în vreun fel, poate şi de aceea surpriza a fost cu atât mai frumoasă.

În coperta de interior – faţă suntem anunţaţi că vom pătrunde într-un univers îndrăzneţ, care suprinde şi pune pe gânduri – iar în ceea ce mă priveşte, nu mi-au trebuit decât câteva pagini parcurse, ca să pot confirma acest lucru. Surpriza merge încă şi mai departe, când afli că dincolo de scriitoarea care pune cu fermitate degetul pe rana dureroasă a unor tabuuri ca incestul sau pedofilia, se află un om mai degrabă timid.

Căci îndrăzneaţă este autoarea Ada Shaulov – Enghelberg încă din prima pagină, prima existenţă abordată, prima poveste. Cadoul dulce-amar reuşeşte să capteze atenţia, care nu se va îndepărta în restul paginilor.

Trebuie, de asemenea, să mă înscriu opiniei din prefaţă.

Această scriitoare contemporană nu cucereşte prin formulări fandosite ori încâlceli greoaie, chiar dacă deţine un titlu de doctor în psihologie care i-ar fi furnizat, cu siguranţă, mijloace la îndemână de a o face.

Mărturisire şi introspecţie – scrisul cu virtuţi terapeutice al A.S-E are ca punct de plecare experienţa personală a strămutării cu familia,la vârsta de 16 ani în Israel. Adică implicaţiilor profunde ale schimbării de ţară şi cultură, vârsta le amplifică, aşa cum poate doar adolescenţa o poate face, ramificaţiile.

Cu Mărul dulce amar păşim în…realitate.

Căci, dincolo chiar de faptul că poveştile pornesc de la întâmplări reale, asistăm la episoade când bune, când dificile; când visare, când coşmar, când iubire, când blestem. Personajele şi replicile sunt aproape aievea în vieţile noastre, construite firesc şi foarte natural. Niciunde senzaţia de forţare, dar nici de simplă inventariere a unor realităţi.

Unul din procedeele preferate ale scriitoarei pare să fie…săpatul: înlăturând una câte una aparenţele, ca pe foile de ceapă, demontează în mai multe rânduri realităţi apparent perfecte, în subsolul cărora mustesc dramatice cangrene. Un procedeu care îi confirmă profesia, inteligenţa, înclinaţia.

De altfel, chiar şi în scenele erotice, relatarea este făcută fără nuanţări în manieră Bukowski – care personal nu reuşesc deloc să mă convingă -, ci mai degrabă pe implicaţiile şi aspectele psihologice.

Am mai întâmpinat cu plăcere şi atenţie sporită episoadele “privitului peste umăr”, respectiv acelea în care îndârjirile rebele ale tinereţii, numai pentru a sta altfel decât opiniei părinteşti au fost atât de scump plătite…

Preocuparea principală este iubirea, în forme şi la niveluri din cele mai diverse, urmare firească a faptului că, prin naştere, indiferent de naţionalitate, sex, profesie, etc. omul este fiinţă socială. El are nevoie de dragoste, de apreciere, de alţi oameni.

Chiar şi cel mai cinic individ are o slăbiciune bine ascunsă, chiar şi cel mai puternic va căuta instinctiv să se ferească de suferinţă, deşi a avut nenumărate confirmări ale rezistenţei sale. Anumite trăsături ne sunt înscrise în codul genetic, iar ele nu pot fi lepădate nici prin cea mai riguroasă autodisciplină – cam în această manieră sunt deghizate învăţămintele, care nu sunt puţine.

S-ar putea ataca poate acest volum prin portiţa simplităţii, a banalului. Căci, într-adevăr, scrieri în acest gen nu sunt puţine. Dar eu spun că tot aici ar putea sta şi detaşarea. Modul în care se îmbină şi potrivesc nuanţele este plăcut de reuşit.

Ada S – E este un nume la care voi vrea să revin şi chiar la poveştile din Mărul dulce amar.

Fără a micşora meritele romanticului, sau ale relaxării, admit însă că mai mult m-au cucerit subiectele abordate, perspectivele surprinzătoare, componenta psihologică, firescul cu care am recepţionat temele de reflecţie şi lecţiile de învăţat, de pe toate ridicată perdeaua grea a tabuului.

Tăcerile nu o încurcau deloc. Se simţea bine lângă el, tocmai pentru că nu trebuia să vorbească

Notă: 9 / 10

Editura Tracus Arte

Cartea Mărul dulce amar de Ada Shaulov – Enghelberg fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Adelina

by -
4
Viaţa mea cu John F. Kennedy. Interviuri cu Arthur M. Schlesinger Jr., 1964Viata mea cu John F. Kennedy. Interviuri cu Arthur M. Schlesinger Jr., 1964

Editura: Litera
Anul şi locul publicării: 2015, Bucureşti
Traducere: Patricia Neculae
Număr pagini: 366

[…] când oare cineva încetează să-ţi mai aparţină, începând în schimb să aparţină istoriei? (pag.13)

Auzisem în mai multe ocazii numele Kennedy şi îmi dorisem să cunosc mai bine povestea acestuia, fie şi doar pentru că este unul dintre numele cu rezonanţă al vremurilor şi dintre cele în jurul cărora s-au ţesut nenumărate scenarii.
Joseph, capul familiei, se implică energic în sporirea averii familiei, nutrind ambiţii dintre cele mai mari pentru băieţii săi. După ce Joseph Kennedy Jr. îşi pierde viaţa pe frontul european, speranţele tatălui se canalizează în direcţia lui John, pe care îl păstoreşte pentru afirmarea în viaţa politică. În anul 1960 acesta devine preşedinte al SUA (cel cu nr.35), în urma unei lupte foarte strânse cu adversarul său, Richard Nixon.
Momentul va fi începutul unui drum pe cât de frumos şi răsunător, pe atât de dramatic pentru numele Kennedy, care îşi va vedea doi dintre cei mai onorabili reprezentanţi împlinind un destin nefast( atât preşedintele Jack, cât şi fratele său, Robert vor deceda în urma unor atentate, la distanţă de 5 ani; ambele evenimente au fost de atunci învăluite în teorii dintre care mai diverse, soldându-se cu închiderea unor indivizi despre care se ştie aproape sigur că au fost numai ţapi ispăşitori).

Cu Viaţa mea…, am găsit aşadar prilejul primului pas către istoria familiei, iar perspectiva ei m-a atras chiar mai mult. Entuziasmul era mare, dar instalată confortabil în fotoliul de citit l-am văzut diminuându-se uşor, pe măsură ce paginile rămâneau în urmă…
Nu aş spune că m-a dezamăgit şi nici nu aş numi pierdere de timp / energie investite, ci mai degrabă că nu am regăsit mai mult din ceea ce crezusem că îmi şoptise numele cărţii.
Căutasem mai ales latura afectivă, emoţională a vieţii lui Jacqueline alături de JFK; nu senzaţional, nu tabloid, ci numai să cunosc acele trăsături umane, ale sufletului, care i-au făcut atât de iubiţi, dispariţia lor atât de regretată, iar memoria atât de frumos onorată.
Structural, cartea are forma întrebare – răspuns, cristalizând cronologic momentele semnificative ale politicianului: primele bătălii politice în Massachusetts, lupta pentru vicepreşedinţie (1956), campania din 1960 (când JFK devine preşedinte al SUA, la doar 43 de ani), tranziţia familiei şi instalarea la CasaAlbă, invazia din Golful porcilor, Criza rachetelor din Cuba, planuri de viitor.
Cuvântul înainte, ca şi mulţumirile sunt semnate de Caroline, fiica soţilor Kennedy.
[…] spunea întotdeauna că atunci când intri într-o luptă, aceasta devine atât de cruntă încât eşti nevoit să-ţi urăşti adversarii până la capăt.”( pag.83)

Totuşi, sunt multe de citit şi aflat în această carte, destule lucruri surprinzătoare, destule lecţii de învăţat.
Noi toţi am văzut cred măcar un film cu şi despre spioni americani şi CIA, lupte murdare şi jocuri de culise josnice, dar nu ştiu cât am şi luat ceva ca pe realitate; aşa se face că relatările în jurul subiectului invaziei din Golful porcilor, sau cele despre atentate comise de înşişi oameni ai SUA ca pretext mi s-au părut cel puţin teribile; în acest punct am recunoscut şi apreciat sinceritatea unor afirmaţii de acest calibru, implicit meritul cărţii, chiar în lumina multor ani scurşi de atunci.
Pare greu de imaginat că o figură publică atât de puternică este totuşi om cu slăbiciuni, suferinţe, încă unele destul de chinuitoare; pare la fel de greu să credem că viaţa de lumina reflectoarelor are destule neajunsuri şi un preţ considerabil de plătit…
Nu lipsesc momentele care umanizează membrii familiei, dar ponderea lor în relatări nu este nici una mare; scena cu prima seară în patul pe care îl ocupase Lincoln, cea cu răţuştele pentru baia tatălui cu copiii, deznădejdea din jurul eşecului invaziei – când JFK se intoace la Casa Albă şi începe să plângă.
În unele momente repetiţia unor “ştii tu” ( acel you know al englezei americane pe care îl găsisem şi cu alte ocazii obositor) poate genera uşoară frustrare sau zburli calmul şi răbdarea; în alte zone informaţia ar putea fi pusă sub semnul întrebării – răspunsurile sunt vagi, începute cu “cred”, “mă gândesc”, “nu ştiu sigur”.
Între paginile celor şapte interviuri acordate de Jacqueline lui Arthur Schlesinger Joseph, am găsit multe informaţii şi câteva dintre cele ce căutasem atunci când am ales cartea; nu mult, nicidecum suficient, dar în final şi după câteva zile trecute de la închiderea coperţii de final cred că am înţeles ce era mai important.

Pe ea, Jacqueline, am simţit că încep să o văd mai ales în a doua jumătate a cărţii, că şi când şi-ar fi menţinut, chiar şi cu această ocazie, menirea asumată de sprijin din umbră, simplu, dar totodată ferm şi de calitate.
Cu siguranţă că viaţa alături de JFK a avut şi aspecte mai puţin plăcute, de altfel dănţuiri mediatice în hore de can-can poţi afla numai tastând numele Kennedy pe internet, dar răspunsurile ei aduc respect şi demnitate, ceea ce, admit, îmi este foarte pe plac.

NOTĂ: 8,5 / 10

“Şi apucăturile de Casa Albă…e fascinant. Poţi să vezi pe care dintre prietenii tăi îi afectează când, dintr-o dată, încep să se poarte diferit faţă de tine. Mă gândeam că dacă aş scrie vreodată o carte, s-ar numi Otrava preşedinţiei, pentru că a otrăvit atât de multe relaţii cu oamenii din exterior.
Cum aşa?
Ei bine, unii oameni cu care nu te vezi atât de mult pe cât şi-ar dori ei spun lucruri îngrozitoare despre tine(…) alţii, atât de entuziasmaţi că au devenit cunoscuţi, se apucă şi spun tot felul de lucruri(…) Inventează ceva, doar că să demostreze că au fost acolo.”( pag.183)

Diverta

Cartea Viaţa mea cu John F. Kennedy. Interviuri cu Arthur M. Schlesinger Jr., 1964 este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook. Dacă vă doriţi diversitate, puteţi urmări blogul cu recenzii despre produse www.clubdiverta.ro

Autor: Adelina

by -
7

Călugărul negru de Şerban TomşaCalugarul negru de Serban Tomsa

Editura: Tracus Arte
Anul publicării: 2013, Bucuresti
Gen: Literatură romana contemporană
Număr pagini: 293

 “(…) viaţa mi se desfăşura că un fir de aţă depănat de mâinile neîndemânatice şi înţepenite de reumatism ale unei precupeţe nervoase: numai noduri, rupturi şi încâlceli.”(pag.11)

Când am ţinut prima dată în mâini Călugărul negru, a lui Şerban Tomşa mă aşteptam poate la o serie de impresii, dar aveam să aflu că ele erau cel mult pe aproape şi în orice caz, puţine.

Nu multe sunt  romanele care să-mi fi plăcut  atât de mult  – chiar incluzând clasicii, despre care se ştie deja că îmi sunt slăbiciune –  iar dintre contemporani, chiar mai puţine.  Este mare păcat că un astfel de scriitor se luptă pentru supravieţuire şi chiar a cunoscut faţa hâdă a depresiei, după cum am aflat din “săpăturile” efectuate pe marginea cărţii, navigând inclusiv pe blogul său.

Şerban Tomşa( n.12 oct. 1956, în com. Sarbeni, Teleorman) este absolvent al Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii  Bucureşti. Colaborează la diverse reviste literare cu versuri, eseu şi cronică literară, semnând ca autor şi lucrări de specialitate din domeniul învăţămîntului. A debutat( abia!) în anul 2003 (o împrejurare nefericită l-a scos multă vreme de pe drumul de scriitor) cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat în 2006 de  Maimuţe în haremul nopţii.

Cu Călugărul negru reuşeşte o minunată combinaţie de ficţiune cu realitate, comic şi grav, suspans şi descriere, analitic cu aparenţă, acţiune cu relaxare. Am decis chiar că nu  vreau să dezvălui cel puţin unul din elementele surprinzătoare care vor cuceri cititorii, mai cu seama că prezenţa lui nu se anunţase  nici în nume, nici în copertă.

O  vastă cultură literarară, ghicită voalat sau direct notat –  Kafka, Twain, Mann, Faulkner, Dali, Marquez, etc.- inclusiv Biblia şi, desigur, scriitorii ruşi, care deţin aici o poziţie privilegiată, a turnat, cu siguranţă temelia; intervin apoi imaginaţia, studiile şi profesia alese, omul – cu mediul creşterii şi evenimentele trăite + aspiraţiile de viitor.

Reţeta pare banală poate, des consultată. Şi totuşi acest scriitor, nu altul…

Un text scris la persoana I instalează, din primele rânduri, naratorul, care însă pare să  oscileze între Oreste, Omer. Pe întreg parcursul apoi, indiferent de registru sau cele relatate, scriitura rămâne autentică, verosimilă. Nu am întâlnit nici senzaţia de forţare a dialogurilor, nici artificialul. Transpunerea cititorului în mijlocul a ceea ce parcurge merge până departe, chiar şi în cazul unuia care nu e fan al  intrigilor în genul poliţist.

Linia generală a acţiunii anunţă prin câteva elemente – simbol suspansul, misterul, dar, intercalând o varietate de alte procedee, tehnici, planuri secundare, atenţia  publicului nu scade. El nu se va plictisi, nu va obosi, nu îşi va pierde interesul.

oamenii vanitoşi, oricât de inteligenţi ar fi, pot fi manipulaţi chiar de un prost.” (pag.167)

Nu lipsesc introspecţia, inserţiile filozofice, învăţămintele, trimiterile către cercetare şi confruntare.

Şi aşa asta nu va trăi prea mult. Se va sinucide, dă-l încolo. Uită-te în ochii lui. E prea trist.” (pag.66)

Personajele, destul de numeroase, ca într-un veritabil roman rusesc, încep apoi să evolueze în ritmul şi direcţia stabilite de făuritorul lor. Unele dintre ele preocupă mai mult, altele doar puţin. Construirea lor însă, chiar şi în cazul protagonistului, nu zăboveşte prea mult asupra detaliilor. Fiindcă în ansamblu atenţia este acordată mai ales evenimentelor. Şi semnificaţiilor. Din ele şi felul în care le primesc, cunoaştem, mai ales, personajele.

Ioana îmi părea făcută din litere caligrafiate de un maestru oriental” (pag.31) – femeile din carte sunt când agonie, când extaz, când realitate, când mitic, când lumină, când umbră.

Pe scurt, subiectul cărţii arată cam aşa: reîntors în Muridava, orăşelul natal, în căutarea fetei pe care o iubise în adolescenţă, protagonistul Oreste Şerbănescu ajunge să uzurpe identitatea unui localnic plecat de multă vreme din oraş şi cu care, printr-o coincidenţă aparent măruntă, seamănă fizic. De la momentul în care acceptă tacit confuzia creată devine Oskar Omer şi un întreg val de evenimente se porneşte.

Simbolistica este un atribut important al acestei cărţi; în aşa măsură că, intuiesc, nu este suficientă o singură parcurgere a ei.

Cu  Călugărul negru am descoperit  opera unui scriitor de valoare cu care am privilegiul de a fi contemporană. Un blog pe care îl voi vizita măcar din când în când. Un om şi un artist.

Strict personal, admit că mi-aş fi dorit să nu regăsesc în unele scene elemente ale esteticii urât – bizare, care, cumva, îmi pare că a devenit un fel de must-have al autorilor contemporani. În acelaşi registru înscriu şi unele replici / fraze în stilul Bukowski.

Frecvenţa aici fiind restrânsă şi doar sporadică însă, observaţia nu este suficientă pentru a imputa un defect. De altfel, raportadu-mă la întreg, poate că este acel rău-necesar care face acţiunea credibilă.

Tot la capitolul mici breşe aş aminti repetitivitatea unor pasaje, care ar putea incomoda uşor sau crispa cititorul: personajul se tot trezeşte şi adoarme, mai ales în partea a doua.

În încheiere, mă declar încântată de personajul principal: visător, romantic, inteligent, timid, gurmand, introvertit, sensibil sau cinic, depresiv, inadaptat,  stăpânit de alcool sau ursuz, conformist. Cu atât mai mult cu cât, sunt, sigură, păstrează din personalitatea scriitorului.

Notă: 9 / 10

Editura Tracus Arte

Cartea Călugărul negru de Şerban Tomşa fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată și librăriile online agreate.

Autor: Adelina

by -
5
Meseria de a trăi de Cesare PaveseMeseria de a trai de Cesare Pavese

Gen: Literatură universală ( jurnal)
Editura: Allfa
Anul şi locul publicării: 2015, Bucureşti
Traducere, note şi postfaţă: Florin Chiriţescu

Viaţa se răzbună – şi crunt – dacă cineva îi fură meseria.”

Cu numai câteva săptămâni în urmă îmi propuneam să pătrund mai mult pe meleagurile Italiei. Şi ce altă cale mai potrivită şi mai plăcută decât prin intermediul oamenilor săi de cultură? Aşadar, la drum, de astă dată cu un jurnal, al unuia dintre cei consideraţi printre cei mai importanţi scriitori italieni ai secolului XX.
dacă-i adevărat că te obişnuieşti cu suferinţa, de ce oare cu trecerea anilor suferi din ce în ce mai mult?” 

Cesare Pavese (Santo Stefano Belbo, 9 septembrie 1908 – Torino, 27 august 1950) – a fost scriitor, poet, critic literar şi traducător italian.
Au trecut nouă ani şi eu îi răspund vieţii tot atât de copilăreşte?”
Cu Meseria de a trăi ne face părtaşi la nu mai puţin de 15 ani din viaţa sa zbuciumată, ocazie cu care un cititor nu se întâlneşte prea des. Iar oportunitatea este cu atât mai preţioasă cu cât universul în care pătrundem este cel al unei minţi căreia nu i se poate nega măcar inteligenţa.
(…) am făcut eu oare vreodată ceva în viaţă care să nu fie o neghiobie?”
Asistând indirect la frământările şi năzuinţele acestui scriitor, nu puţine au fost momentele în care am întrezărit printre rânduri cel puţin două nume care i-ar fi putut fi camarazi, fie prin caracter, fie prin suferinţe similare: Octavian Paler şi Franz Kafka.

Fire analitică, timidă, introvertită, de o mare sensibilitate, Kafka i-ar fi putut lua din povara singurătăţii, pe care o cunoştea foarte bine, în vreme ce Paler l-ar fi putut linişti poate, căci el stabilise deja ( Viaţa pe un peron) că: “nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent” şi că “orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.”
Nu sunt sigură dacă pentru a valorifica jurnalul la nivelul corect ar fi indicat să cunoşti mai întâi cel puţin două dintre creaţiile sale, la care face mai multe trimiteri şi raportări, sau dacă, dimpotrivă, asta ar influenţa obiectivitatea ulterioară. Eu, deşi nu am început cu asta, îmi propun totuşi să o fac, fie şi doar pentru senzaţia unei apropieri sufleteşti: “Din nou mi se pare că nu am făcut decât să descriu stări sufleteşti.”
În mai toate notaţiile se arată, de netăgăduit, un spirit analitic, inteligent, adesea nesigur, introvertit, foarte dur şi critic cu sine însuşi; capabil să formuleze judecăţi de mare valoare, concluzii logice adesea filozofice.
“Fericirea mea ar fi perfectă, dacă n-ar fi fugara nelinişte de a-i scormoni secretul pentru a o regăsi mâine şi totdeauna.”
Chinuit de întrebări şi singurătate, exil sau auto-exil, omul care transpare dintre paginile jurnalului pare să fi purtat pe umeri, voit sau inconştient, toate marile ecuaţii fără răspuns ale Universului: “Oare propria mea comportare este cea dreapta? Îmi pasă mie câtuşi de puţin despre dreptatea în lumea oamenilor?”

Artist prin definiţie, se confruntă cu stări contradictorii. Iubeşte cu patimă poezia, deşi constată singur că “e o rană deschisă, pe unde se scurge toată sănătatea din corp”, are ambiţia de a făuri, dar este măcinat de priveliştea ameţitoare care i se deschide în faţa de la treapta succesului. Doreşte să fie iubit, dar apoi conchide singur că “femeia se dă ca răsplată celui slab şi sprijin celui tare. Şi nimeni n-are niciodată ce îi trebuie.”
Între momentele de sinceritate dezarmantă, adesea învelite în arome dulci-amărui: “Există oare cineva care să renunţe când poate să aibă? Calitatea această nu e altceva decât idealul impotenţei. Şi atunci să lăsăm sfânta indignare. Dacă aş fi avut dinţi şi pricepere aş fi prins eu prada.” se strecoară ironii / autoironii reuşite: ”Ţi-ai legat întreaga viaţă de un fir de păr: nu te zbate că ai să-l rupi.”
Simţindu-se neînţeles şi singur, trădat chiar de cea care îi fusese iubită, începe să cuibărească în suflet veninul unui gând înfiorător: cel al sinuciderii. După 15 ani de luptă epuizantă, cu sinele şi cu viaţa, gândul devine realitate.

Fără îndoială că între paginile jurnalului său se vor regăsi foarte mulţi dintre noi. La fel de adevărat este faptul că nu este o lectură tocmai facilă, relaxantă, comodă. Mai degrabă este un fel de drum iniţiatic, unul al conştientizării, al luării-aminte, al introspecţiei şi al meditării. Nu în ultimul rând, sursă de lărgire a culturii, întrucât regăsim mai multe trimiteri la nume importante ( între care: Shakespeare, Poe, Baudelaire, Faulkner, Balzac) şi citări ale acestora.
Marea, oribila ironie a vieţii este că în orice clipă putem fi proşti. Toţi se tem de asta: şi oamenii preferă să fie ticăloşi decât imbecili.”

8,5 puncte / 10

Compania de Librarii Bucuresti

Cartea Meseria de a trăi de Cesare Pavese este oferită pentru recenzie de Compania de Libării Bucureşti. Cartea poate fi comandată de pe Compania de Librării Bucureşti. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Adelina

by -
4

Analfabeta care știa să socotească de Jonas JonassonAnalfabeta care stia sa socoteasca-de Jonas Jonasson

Titlul original: Analfabeten som kunde räkna
Gen:  Literatura universal
Editura Trei
Anul publicării: 2015
Numar pagini: 506
Traducere: Laura von Weissenberg

Încă o călătorie pe tărâm necunoscut, încă o provocare. De data asta Suedia şi Jonas Jonasson, autor al unui bestseller tradus în peste 35 de limbi străine (Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut – 2009, Stockholm), care însă îmi era total străin, iar titlul nu îmi sugera nici el prea multe.
Incertitudine, semne de întrebare, ezitări. Pentru ca după un număr nu mare de pagini parcurse să pot nota prima impresie: această carte este una dintre plăcutele surprize pe care le-am avut în ultima vreme. Iar pe viitor îmi propun să mai trag cu ochiul măcar periodic la activitatea autorului şi în plus, să fac unele “săpături” pe tărâmul acestei ţări nordice.

Fireşte că şansele reale că măcar un sfert din cele relatate să fie posibile sunt mici; chiar foarte mici, după cum anunţă prima pagină. Dar acest lucru nu are de ce să stea în calea unei lecturi plăcute, relaxante, care adună laolaltă informaţii utile, visare, amuzament, iubire şi imaginaţie. Multă imaginaţie. Atât de multă încât a avut ca rezultat un fel de roman rusesc, în care personajele sunt urmărite de-a lungul a multor ani, travesând tot felul de evenimente, încât la un moment dat aproape că uiţi de unde a început totul. Dar dibacele scriitor anticipează parcă şi asta, căci readuce periodic în prim-plan scenele incipiente.
Jonas Jonasson (Per Ola Jonasson, n.6 iulie 1961) originar din Växjö, Suedia, este jurnalist şi scriitor, a studiat suedeză şi spaniolă în cadrul Universităţii Gothenburg, fondând chiar şi o companie media (OTW ), la care însă a renunţat din motive medicale.
Locul în care începe totul: Soweto, “cel mai mare ghetou din Africa de Sud”.
Personaje: o negresă analfabetă cu o minte strălucită, un inginer alcoolic promovat pe criterii de familie şi renume al universităţii, 3 chinezoaice, suedezi fanatici, agenţi Mossad, fermieri, contese, un fost ceramist paranoic şi încă vreo câteva apariţii printre evenimente când dramatice: “cu mama în groapă, îşi putea păstra salariul pentru propriile nevoi” când comice: “Venim noi la tine în colibă, eu şi foarfeca mea.”

Acţiunea debutează în accente realist-dramatice, cu imagini şi informaţii despre viaţa ghetoului şi a locuitorilor săi, care dacă aveau şansa de a supravieţui bolilor cauzatate de sărăcie şi mizerie, aveau la îndemână “soluţia salvatoare” a anestezierii cu aurolac, alcool sau droguri, încât o existenţa fără toate acestea părea mai degrabă o minune, decât ceva firesc.
Imaginile desfăşurate în această locaţie trezesc simţiri contradictorii: fiori, compasiune – pentru nedreptatea şi suferinţele semenilor, revoltă pentru absurditatea unor regimuri sau reguli, admiraţie pentru cei care se ridică deasupra mizeriei umane, apreciere a ceea ce avem în vieţile actuale.
Cu Ingmar vedem transformarea unui vis frumos în fanatism şi obsesie.
Paginile în care Nombeko este închisă în centrul de cercetare de la Pelindaba sunt singura parte în care acţiunea pare puţin forţată şi neverosimilă, iar întinderea şi în ani cam mare. Altfel însă, odată ieşit dintre pereţii acelor încăperi romanul reintră pe cursul care îl face unul reuşit.
Pe măsură ce parcurge capitol după capitol, cititorul asistă la un fel de spectacol de magie; căci acest scriitor scoate din mânecă, de unde nici nu se mai aşteaptă, tot felul de situaţii, într-o desfăşurare captivantă, dinamică a evenimentelor.

 Cele 24 de capitole + epilogul sunt un prilej perfect de evadare. Instalat în confortul locului de citit al locuinţei, în vacanţe sau în drumul către cele zilnice poţi călători, te poţi destinde şi afla şi lucruri utile. Sau mai poţi nota şi o eventuală destinaţie de vizitat, cum este cazul meu.

 Notă: 9 / 10 ( respectiv 4 / 5 stele rating)

 

Editura TreiCartea Analfabeta care știa să socotească de Jonas Jonasson este oferită pentru recenzie de Editura Trei. Cartea poate fi comanda de pe Editura Trei. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale editurii urmăriți site-ul și pagina de Facebook.

Autor: Adelina

by -
5

Bizaroproze de Flavius Ardelean

Gen: Literatură contemporană / proză scurtă
Editura: Herg Benet/Colecția “Cărţile Arven ”
Anul publicării: 2014, București.

(…) își aminti că orice zid e promisiunea lumii din spatele lui (…)

Cu Bizaroproze am bifat încă una din întâlnirile “oarbe”; necunoscut îmi era titlul, străin și numele autorului. Iar toate astea, împreună cu intriga stârnită de niște niște coperți negre, au cântărit așa de mult încât am decis că aceasta să fie urmatoarea lectură, deși pe birou meu își asteptau cuminți rândul alte două cărți.
Până la acest volum Flavius Ardelean a mai publicat Îmblânzitorul apelor  și Acluofobia. Zece povestiri macabre, semnate însă cu pseudonimul A.R.Deleanu.
Să spui despre Bizaro… că te surprinde este puțin; pentru că senzația este una de stupefacție dusă la extrem, de blocaj sau lipsa graiului. Pare cel putin greu de imaginat că în spatele acestei cărți încadrate evident în estetica urâtului stă un scriitor atât de tânăr cum este Ardelean. Și totusi așa este. Iar el nu doar ca însumează elemente ale urâtului, dar le amplifică de zeci de ori, ca și când autorul fuge de orice alăturare cu altcineva.
O carte de dimensiuni mici în care universul gri al unor nume ca Bacovia, Arghezi, Buadelaire ar putea fi văzut cel mult ca punct de plecare; de acolo înainte imaginația fantastică a acestui scriitor o pornește galopant pe cărări scufundate în bezna existenței umane, notând fraze care zgâlțâie din temelii mintea umană, învelind aproape întreg conținutul într-o atmosferă profund apăsătoare și grețoasă.

Un univers copleșitor, personaje înfricoșătoare, întâmplări bizare, episoade halucinate; macabru și mizerie, avalanșă de trăiri, spaime și obsesii, între care se ivesc timid, firav, câțiva muguri de viață: poezia, muzica.
Singură între cele 8 povestiri, Furcacaudină adună altfel de registre; unele în care eliberat de povara celorlalte 7, cititorul respiră ca pe oxigen bula de amuzament, construit printr-un limbaj liber, colorat, ușuratec. Nici realismul dramatic: ”Vreau să vreau să fiu din nou,/ Să râd, să simt…să fiu. / Vreau să știu ce vreau din nou, / Să cred, să sper…”, brutal chiar, prin care vocea strigă mistuită de dureri interioare nu pare prea mult în comparație cu “Geamantanul” sau “Sute de inimi…”
În ceea ce priveste diversitatea stilurilor și metodelor nu se poate bănui că nu ar onora satisfăcător un gen de proză mai relaxantă – stă mărturie povestirea menționată mai sus. Dar acest autor măcinat de o viață interioară intensă pare prea puțin interesat de acest lucru. Mai mult chiar, el “tranșează” radical publicul său, care va reveni în universul halucinant doar în căutarea unor senzații cu totul aparte.
Bizaroproze este numai prima carte a lui Ardelean cunoscută; și totuși, nu cred că mă pripesc atunci când spun că scriitura lui nu este nici pentru romantici, nici pentru simpliști, nici pentru exuberanți sau pentru cei slabi de înger.
Între paginile sale poți descoperi penița unui scriitor valoros și o serie de învățăminte/ teme de reflecție utile; firește, asta numai dacă dispui de curajul de a porni pe un astfel de drum, ca și rezistența la obstacolele întâlnite.

În ceea ce mă privește, imaginea formată, deși poate nu tocmai completă, este suficientă; nu întrezăresc noi întâlniri apropiate cu acest autor.

Note: 9,5/10 pentru categoria pe care o reprezintă ( proză urât – bizară)

3/10 în preferințele personale

Editura_Herg_BenetCartea Bizaroproze de Flavius Ardelean a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Adelina

by -
9

”–Nu mai citește nici dracu cărți, măi oamenilor! Pierdeți vremea! (…) Un pic de realism, vă rog! Online-ul este viitorul.”

Somalia, Mon Amour de Bogdan Hrib, Sofia Matei

Editura Tritonic
Anul apariţiei: 2009
Nr. pagini: 268

Somalia, Mon Amour” este unul din titlurile care poartă semnătura/implicarea lui Bogdan Hrib, după “Filiera grecească” și ”Blestemul manuscrisului”. Jurnalistul editor la Tritonic, inginer constructor de meserie, pare să le fi încercat pe toate; a mai făcut fotografie artistică și rețete de salate, iar mie îmi era complet străin atunci când am ținut în mână cartea, așa încât primele impresii au ținut de copertă, detalii legate de estetică.

Așadar, coperta este o imaginea aleasă sugestiv pentru genul cărții, aduce cu o revistă; fontul, organizarea textului sunt în regulă, dacă nu cumva ai aversiune pentru nuanța gălbuie a paginilor, care unora le sugerează carte veche. Misterul nu prea intră în discuție – la o răsfoire rapidă înțelegi imediat ce ai în față, dacă nu cumva ai înțeles încă privindu-i coperta.
Pornind la drum, după un număr nu prea mare de pagini subiectul se dezvăluie întreg, anume pirateria, pe coastele Somaliei, un subiect care astăzi pare demult apus, sau cel puţin izolat de preocupările noastre zilnice: “măcinați de criza economică, de pierderea locurilor de muncă, de imposibilitatea de a-și mai plăti creditele, câți mai aveau timp să fie atenți cu adevărat la răpirile din Africa și pirații somalezi?Păreau mult prea îndepărtate.<< Și totuși…suntem atât de implicați>>”( pag.44), infiltrată în evoluția unei povești de dragoste, autorul presărând pe întreg parcursul și momente / teme de reflecție.: ”Oare când am râs sincer ultima dată?” (pag.24). Mai intervin forțe navale și aeriene internaționale, interese economice și politice, trădări și operațiuni secrete, sub cerul sărac, dar paradoxal, atât de frumos al Africii.

Prologul deschide conținutul cărții într-o manieră realist dramatică, cu scena unei explozii “în praful cenușiu-gălbui din Mogadiscio”: “A pășit peste mâna care nu mai avea corp. Nu i se părea o imagine groaznică, pentru că nu putea să diferențieze carnea de sânge” ( pag.9) văzută de Ileana, una dintre femeile-“bărbat” ale cărții, pentru care am putea bănui că autorul are cel puțin sentimente de admirație, apreciere, respect. Scena este redată verosimil, documentat de autorul jurnalist, care găsește momentul de a pune cititorul pe gânduri, trimiţându-l să reflecteze, să-și imagineze, să compare.
Detaliile tehnice adunate în paginile “Știre” cuceresc, aș zice, mai ales cititorul masculin, iar dacă, “negustând” astfel de informații se simte amenințat de plictis, le poate ignora, pur și simplu.
Personajele principale, Sofia și Stelian, se întâlnesc pe terenul romantismului chiar înainte de a se îndrăgosti: pasiunea pentru mirosul volumelor proaspăt tipărite și dorința de a scrie ei însuși cărți; așezat lângă ei, Doru, de altfel și el unul dintre visătorii care “încă” mai scrie, pare un pragmatic înrăit: ”–Nu mai citește nici dracu cărți, măi oamenilor! Pierdeți vremea! (…) Un pic de realism, vă rog! Online-ul este viitorul.” (pag.25). Povestea lor de dragoste, integrată corect în subiectul piraterie, îmi pare, însă, viciată de previzibil, iar maniera în care evoluează, neverosimilă. În spatele lui Stelian, și chiar în umbra altora întrezărim silueta creatorului lor prin frământări, năzuințe, uneori mai slab, alteori mai evident.

Răpită și trădată, Sofia determină fără voia ei implicarea în evenimente a celui de care se îndrăgostește, ca și revenirea unor vechi actori în lupta cu grupările somaleze.
Senzația de participare și de actual este dată de menționarea unor nume ca: Starbucks, Mini Cooper, Barack Obama, etc. Un element pe care scriitorul pare să-l stăpânească destul de bine îl constituie replicile acide, generând o atmosfera amuzant-amară în ansamblu, reușind astfel să nu sperie prin “greutatea” aspectelor: “În 96 m-am căsătorit. Din dragoste. Dragostea am pierdut-o pe drum” .
Pe durata cărții tonalitatea alternează: de la tușe de romantism: ”Am tipărit cărți cu mâinile mele. Am pierdut nopți și bani. Am câștigat clipe frumoase, câteodată prieteni și bani”. (pag. 30),”, la ironie : “tata…cel care a crezut că pacea se face cu dolari mulţi și zâmbete amabile.” și autoironie “Toți ne visăm mari scriitori și toți credem că avem ceva de spus lumii”; de la sarcasm: “femeile își cară în genți nevrozele”, “e criză și oamenii mănâncă mai mult decât citesc.”, la gravitate – amestecată cu amărăciune și resemnare: “Entuziasmul și nebunia începuturilor s-au rătăcit pe parcurs.”; de la un dramatism ascuțit: “din instinct, a început să-și scuture sarafanul bej milităresc, de in, în timp ce se apropia de mormanul de carne.”, la acțiunea misterioasă a romanelor polițiste, frazele informativ-educationale; și, nu în ultimul rând, tonuri calde, care smulg zâmbete: “Marea noastră Neagră, unde nu avem pirați! Mă rog, în afară de cei care stabilesc prețurile!” visare, relaxare: : ”privesc lung în zare. Lacul e uriaș.” , încredere în forța dragostei: “Suntem o echipă acum, nu?”

Ca și concluzii: O lectură usoară, potrivită pentru vacanțe sau ieșirea din cotidian. Satisface onorabil amatorii de acțiune, pe cei în căutarea unor povești de dragoste, bifează și decorul mai aparte al desfășurării evenimentelor, şi câstigă trimiterile către documentare și o mai bună înțelegere a fenomenelor de genul piraterie, terorism, implicațiile lor asupra generațiilor și a zonelor geografice
Fiind prima carte de Bogdan Hrib citită, s-ar putea să nu-mi fi format o părere completă despre el; iar subiectul, nefiind tocmai genul meu —în ciuda povestii de iubire desfăşurată într-un decor atipic, aleg să mă opresc aici, cel puţin deocamdată.
Dintre cei doi protagoniști, cel masculin îmi pare construit mai veridic, iar Sofia – reprezentând acele femei puternice ale realității vremurilor, implicate activ în armată, poliție, marină, etc. deși admirabilă pentru categoria ei, nu îmi e pe plac mai mult decât boemul Stelian: ”Nu sufăr digitalele.”

7 puncte / 10

Editura Tritonic

Cartea Somalia, Mon Amour de Bogdan Hrib, Sofia Matei este oferită pentru recenzie de editura Tritonic. Cartea poate fi comandată de pe Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale editurii urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Adelina
%d bloggers like this: