Authors Posts by Andreea D

Andreea D

48 POSTS 0 COMMENTS

by -
8

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

Pistolarul, de Stephen King (seria Turnul întunecat) – recenzie

Titlu original : The Gunslingers (2003)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilus fantasy

Traducere de Mircea I. Pricăjan

Nr. pagini 240 

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

   În acest mod începe King povestea Pistolarului; brusc, fără o introducere prealabilă, ex abrupto. Ultimul pistolar își urmărește dușmanul prin deșert. Dar cine acest pistolar? Cine este omul în negru? Și care este motivul acestei urmăriri? Sunt întrebări cărora autorul le oferă răspuns în mod gradual, firesc, fie în mod direct, fie prin intermediul memoriei afective a personajului principal.

   Roland Deschain, cel din urmă pistolar, un bărbat puternic și violent, cu un trecut dureros, despre care aflăm din ceea ce el însuși povestește, are de îndeplinit o misiune aproape imposibilă și de luat decizii dificile, ceea ce îl transformă într- un singuratic al deșertului. Dacă la început pare un personaj desprins dintr-un western, treptat se dovedește un ins complex, prin între două lumi. Căci, la finalul volumului, rămâne întrebarea: când are loc acțiunea romanului? În trecut, în prezent, în viitor sau atemporalitatea unei lumi paralele? Planurile temporale alternează, ceea ce sporește ambiguitatea unui posibil răspuns. Aici, timpul curge ciudat, după cum bine știi.(Allie)

Era doar un pelerin de rând, cu alte cuvinte, și tot ce putea spune cu reală certitudine era că îi era sete. […]

Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl său, care cântărea mai puțin și nu era atât de înalt, la fiecare fusese adăugată câte o plăcuță. Cele două curele i se încrucișau peste vintre. Tocurile erau unse atât de bine încât nici soarele acela filistin nu le putea crăpa.

   Nu cred că am mai citit un roman în care autorul să fi folosit mai multe tehnici narative și să fi amestecat într-atât genurile românești. În prima parte, acțiunea este narată prin tehnica povestirii în ramă, însă naratorul rămâne mereu același. Mai exact, acesta ne spune că, în drumul lui, pistolarul primește adăpost în coliba unui om al deșertului, cultivator de porumb, căruia îi povestește despre Tull, orașul blestemat, unde a cunoscut-o pe Allie cea însemnată. Aceasta povestește, la rându-i, cum l-a înviat omul în negru pe Nort, bietul dependent de iarba-diavolului și despre cifra nouăsprezece.

Ea nu avea curaj. Doar un bar și o cicatrice. Și un cuvânt. Un cuvânt care se zbătea în spatele buzelor închise. […]

Însă omul care îl readuse la viață pe Nort și scrisese un mesaj – îi lăsase un cuvânt ca un pistol armat pe care, într-o zi, ea și-l va lipi de tâmplă – știuse că astfel stăteau lucrurile.

Nouăsprezece va revela secretul.

Nouăsprezece era secretul.

Roman mitic, distopic, western, fantasy, thriller. Pistolarul este din toate câte puțin.

  Omul în negru, personaj cameleonic, negativ, pe jumătate diavol, pe jumătate vrăjitor, îl atrage pe Roland în mod inexplicabil. În Tull, populația aproape îl venerează și se sacrifică în numele lui. Reprezintă puterea de care acești bieți ticăloși înfometați au nevoie și tentația perpetuării speciei. Folosește magia pentru a învinge într-o luptă a minții. Rolul său este de a-l pregăti pe eroul ce dă titlul romanului pentru ceea ce urmează să înfrunte.

   Roland trebuie să salveze lumea. Trebuie să îl prindă pe omul în negru și să-l ucidă. Cu toate că mă așteptam să-și descarce pistoalele, lupta dintre cei doi este una psihologică, iar Roland este pus în situația de a face o alegere foarte grea: între ce este bine și ce este bun; între a salva lumea sau pe Jake, băiețelul ce fusese ucis de un criminal în serie.

  Prezicerile omului în negru deschid drumul spre Turnul întunecat, unde pistolarul va purta o inimaginabilă luptă finală.

–… Apa trebuie să curgă la vale și ție trebuie să ți se spună. Vei alege trei, înțeleg… dar mie nu-mi pasă cu adevărat și nici nu vreau cu adevărat să știu.

–Cei trei, murmură pistolarul, gândindu-se la Oracol.

–Și apoi începe distracția! Dar pe atunci eu voi fi demult plecat. Râmas bun, pistolarule! Rolul meu s-a încheiat acum. Lanțul este încă în mâinile tale. Ai grijă să nu ți se-nfășoare în jurul gâtului.

    Revenind la ideea inițială, privitoare la modul în care autorul își începe romanul, constat că tot ce am citit poate fi considerat o lungă introducere. Căutarea continuă prin deșert anunță, de fapt, intriga seriei. Și dacă la început vei spune că Pistolarul nu te face să cumperi și celelalte volume, la final, te vei răzgândi.

Seria Turnul întunecat cuprinde:

Pistolarul (I)

Alegerea celor 3 (II)

Ținuturile pustii (III)

Vrăjitorul și globul de cristal (IV)

Lupii din Calla (V)

Cântecul lui Susannah (VI)

Turnul întunecat (VII)

Cartea Pistolarul de Stephen King (seria Turnul întunecat) poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf amator-recenzie

Editura Grinta, 2017

100 de pagini

nu știu și nu am înțeles poezia.

doar să o trăiesc

lăsând-o să mă trăiască

să mă consume

 și să mă transforme.

   În contextul literaturii române contemporane, poezia Violetei Anciu se face remarcată printr-o prospețime uneori parfumată, alteori tăioasă, dureroasă chiar, rezultat al unui spirit creator capabil să se adapteze și să se reinventeze. alte mașini și-un fotograf amator cuprinde instantanee ale unui eu liric ce se dedublează, se autoconsumă, pentru a renaște în alt poem, sub o nouă identitate.

   Primele texte ale volumului au influențe de artă poetică, în care autoarea își exprimă atitudinea față de condiția și scopul poeziei; versul nu este al poetului, ci al cititorului fragil, puternic, sfârșit sau invincibil, pentru toate acestea se crapă cerul/și lasă cuvântul să sfâșie lumea (par-dessus le marché), întreg universul poate deveni sursă de inspirație și poartă mâna scriitorului (să-mi dicteze poezia cum să mă scrie/strofă cu strofă și vers dintr-un univers (ibidem). Autoarea ne poartă într-un labirint cu optzeci și patru de trăiri autentice, preluate din cotidian, ne plimbă prin epoci trecute, ce cuprind nostalgia copilăriei tradiționale (peste vârstele/când eram copil și colecționam destinații/ credeam că voi găsi case albastre/ cu acoperișul alb și stele atârnate,/  cu oameni așteptând veșnic la porțidin cronici), intensitatea prezentului (printre scândurile celulei mele/ cu buzele cusute/ evadează ritmuri de carton,/ în hăuri încete/ prin scândurile celulei mele aflu/ cine suntcronică fără vreme) și dorința unui viitor apoteotic (în cenușă, cenușa va arde din nou. – omul nou).

   Cadrul liric este de cele mai multe ori format din elemente abstracte, urbane, cu tramvaie, trenuri, telefon ce… sună în gol/și mina se rupe cu ură (trotuare verzi în nopți albastre), cu îngeri coborâți din cer și suflete ce rătăcesc prin universuri paralele. Timpul, supratema volumului de versuri, intensifică necesitatea căutării sinelui, retrăind riturile de trecere: nașterea și moartea, ireversibil și dureros.

   Poemele gravitează în jurul elementelor primordiale (apă/ ploaie, foc, pământ, metal), cu voluptate senzorială, pe buze, palme (mâini), tălpi, păr, ochi: sub tălpile ude se-ntind toate credințele (valori descălțate) – sub tălpi am inimile arse (vocile mele).

   Universul poetic al autoarei este postmodernist, însă conturat în manieră personală, uneori cu influențe simboliste (corespondențele, cromatica, unele motive literare precum abatorul, salonul, orașul, muzicalitatea). Versul este liber și este prezentă tehnica ingambamentului, care asigură libertatea exprimării și fluiditatea ideilor poetice. Monologul adresat ia forma, de multe ori, unei rugaminți sau unei interogații retorice.

cum aș putea să nu dorm pe umărul tău

carte cu paginile lipite? (gust de orchestră)

   Poezia este inovativă și la nivelul limbajului, prin încărcătura stilistică generată de combinații inedite de termeni, precum: magnolii de piatră, solzi de sticlă, miros de gust de alge.

   Volumul se încheie simetric prin reluarea legăturii eu liric-cititor, oferind impresia de eliberare: o, Doamne, cât de frumos/ ochii Tăi s-au așezat,/ cu uitătură cu tot,/ în această prelungă/ ascultare! sau ce chef am de-un cer însetat! (textúri) și o senzație de bine care va fura cititorului un ultim zâmbet.

 Mulţumesc autoarei pentru exemplarul oferit.

 

by -
25

Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia, de Loung Ung-recenzie

Grupul Editorial Corint, 2017

Titlu original: First They Killed My Father: A Daughter of Cambodia Remembers (2000)

Nr. pagini: 336

Traducere de Alfred Neagu și Junona Tutunea

Prefață de Marius Oprea

   Între anii 1975 și 1979, prin execuții, înfometare, boli și muncă forțată, khmerii roșii au ucis sistematic două milioane de cambodgieni, aproape un sfert din populația țării.

   Aceasta este o relatare despre supraviețuire, a mea și a familiei mele. Deși evenimentele menționate constituie doar experiența mea, povestea oglindește soarta a milioane de cambodgieni. Dacă ați fi trăit în Cambodgia în acea perioadă, aceasta ar fi și povestea voastră. (Loung Ung)

   De obicei, mă străduiesc ca prezentările de carte pe care le fac să fie cât mai obiective, cât mai analitice, fără a produce judecăți de valoare asupra celor citite, fără a spune cât de mult mi-a plăcut sau nu (consider că toate cărțile sunt bune, doar că uneori se nimeresc a fi în mâinile cititorului nepotrivit). Însă, după volumul autobiografic Întâi l-au omorât pe tata, îmi este imposibil să nu o fac. Este prima carte pe care am citit-o uneori printre rânduri, am fugit de ea ori am sărit pur și simplu peste unele pasaje. E atât de dură, că nu am putut suporta să fiu martora directă a ororilor de care s-au făcut vinovați khmerii roșii.

    Context istoric.

   Situată în sud-estul Asiei, cu capitala la Phnom Penh, Cambodgia a devenit independentă în 1953, cu o politică de neutralitate față de Războiul din Vietnam, țara vecină. În 1975, armata khmerilor roșii a lui Pol Pot a reușit o lovitură de stat și a instaurat regimul comunist. Încercările liderului Pol Pot de a naționaliza și centraliza societatea cambodgiană compusă majoritar din țărani, conform modelului lansat de China, au condus la cel mai mare genocid din istoria Indochinei. Scopul a fost de a reconstrui Cambodgia și de a o transforma într-o țară în care cetățenii să facă doar agricultură, să nu existe educație sau tehnologie.ck.com)

   Relatarea evenimentelor se face din perspectiva unei naratoare care la început are doar cinci ani și nu înțelege bine ce i se întâmplă. În aprilie 1975, armata khmerilor roșii intră în oraș, forțând familia Ung să fugă (așa cum fac majoritatea familiilor). Având funcție înaltă în guvern, tatăl lui Loung reprezintă o amenințare pentru khmeri. Fiind conștienți că, dacă se va afla, întreaga familie va fi ucisă, părinții hotărăsc să se împrăștie, pentru ca măcar câțiva dintre cei șapte copii să supraviețuiască.

Una dintre vecinele noastre e o văduvă cu trei copii. A rămas singură de când soldații i-au ucis soțul. O cheamă Chong, are două fete, Peu și Srei, de cinci și șase ani și un băiețel de aproape doi ani. băiețelul e ultima victimă a foametei din sat. L-am văzut înainte să moară: avea trupul umflat, cam ca al meu, pielea lipsită de sânge care arăta ca un cauciuc alb. […] La câteva zile după moartea lui, cele două surori s-au hotărât să se ducă în pădure să caute ceva de mâncare. Erau atât de flămânde, că au mâncat niște ciuperci care s-au dovedit otrăvitoare. […]

Stau alături de mami și privesc cum fetele sunt îngropate lângă coliba lor. Nu le văd trupurile, dar mai devreme doi săteni au scos din colibă două mici boccele înfășurate în niște haine negre vechi. Boccelele erau atât de mici, că mi-e greu să-mi închipui că acolo erau fetele pe care le-am cunoscut. Mă întreb dacă Angkarului îi pasă că au murit.

   Loung ajunge într-o tabără pentru copii orfani (își schimbă numele), unde este instruită să devină un copil-soldat. În 1979, la câteva luni de la înfrângerea khmerilor roșii de către armata vietnameză, Loung pornește alături de unul dintre frați la un drum plin de pericole, spre libertate.

Dau ocol taberei, dar nu e de găsit nimeni. Alerg din nou pe drumul plin de oameni și nu știu ce să fac mai departe. Nu știu nici unde să-i găsesc pe frații mei mai mari. În jurul meu, oamenii se mișcă precum o turmă de vite în care a dat strechea, și urlă, țipă, chemându-și membrii familiei. Să fie în viață, murmur eu, în timp ce oamenii se bulucesc, mă împing din drumul lor. Nu știu ce să fac, mă abat de la drumul unde se înghesuie toată lumea aceea și mă urc pe un bolovan mai mare de pe marginea drumului. Îmi țin genunchii la piept și plâng, mulțimea aceea se scurge pe drum, lăsându-mă în urmă.

     Atacurile la care sunt supuși cetățenii cu greu pot fi închipuite de mintea umană. Întâi au fost executați funcționarii, profesorii, medicii, studenții, orășenii. Și nici măcar nu s-au irosit gloanțe pentru ei; au fost torturați, apoi li s-au crăpat capetele cu bucăți de lemn, topoare. Celor rămași li s-a confiscat absolut tot și au fost trimiși la muncă silnică, pe câmp, unde au murit de epuizare, de foame, din cauza bolilor.

      Prin deșert spre libertate, Bibliotecara de la Auschwitz, Povestea Faridei sunt doar ultimele mărturii ale supraviețuitoarelor genocidelor pe care le-am citit, dar nici una nu a reușit să mă zguduie sufletește cum a făcut-o Întâi l-au omorât pe tata. Citeam, plângeam, îmi sărutam pruncul ce dormea alături, închideam ochii și-i mulțumeam Divinității pentru ceea ce am.

    În 1980, Loung a reușit să emigreze în Statele Unite ale Americii. În zilele noastre, e o militantă activă a Campaniei de Eradicare a Minelor Terestre din Cambodgia.

 

 Cartea Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia de Loung Ung a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Suflete în noapte, de Kent Haruf-recenzie

Grupul Editorial TREI (Pandora M, 2017)

Titlu original: Our Souls at Night (2015)

Traducere de Paul Slayer Grigoriu

128 de pagini

Și apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.

   Așa începe ultimul roman al lui Kent Haruf, apărut postum; brusc, ca o continuare a unei povești pe care a lăsat-o neterminată în timpul vieții. Naratorul relatează într-un mod încântător de simplu o poveste a doi oameni obișnuiți, cu destine oarecare, ajunși la vârsta la care fiecare întrebare pare să-și fi găsit răspunsul. Însă, tocmai modul acesta liniștit, ticăit parcă, sporește intensitatea trăirilor celui care citește. Pe mine m-a fermecat, pur și simplu. (Notă: Cred că am făcut o pasiune pentru cărțile de la Pandora M).

   Cele două personaje, Addie și Louis, oameni în vârstă și văduvi, își trăiesc fiecare singurătatea în orășelul Holt, până când Addie vine cu o propunere:

Mă gândeam să petrecem împreună noaptea. Și să stăm în pat la căldură, prietenește. Să stăm întinși în pat împreună și tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i așa?

   După lăsarea întunericului, Louis își ia pijamaua și periuța de dinți și pleacă la Addie. Aici, el bea bere, ea un pahar cu vin, apoi stau întinși și deapănă amintiri. Deși vecini, cei doi nu au avut o viață socială comună, nici căsătorii fericite, iar alegerile în viață nu au fost mereu bune. Ea și-a îngropat un copil, el şi-a părăsit o vreme familia pentru o altă femeie. La șaptezeci de ani, sunt conștienți că nu pot schimba trecutul sau viitorul, dar încearcă să trăiască activ, iar zilele le sunt înseninate de venirea lui Jamie, nepotul lui Addie. Atâta suflet pun în educarea și încurajarea acestui copil traumatizat de despărțirea părinților, încât cu greu reușești să îți reții lacrimile.

   Cu timpul, prietenia dintre Addie și Louis se transformă într-o iubire ce îi face să simtă că trăiesc cu adevărat, înfruntând prejudecățile și privirile celor din jur.

Adevărul este că îmi place. Îmi place mult. Mi-ar lipsi dacă n-ar mai fi. Dar ție?

Îți place la nebunie, a spus ea. E mai bine decât sperasem. E oarecum misterios. Îmi place prietenia noastră. Îmi place timpul petrecut împreună. Când suntem aici în întunericul nopții. Când vorbim. Când te aud respirând lângă mine dacă mă trezesc.

Și mie îmi plac toate astea.

Atunci  vorbește cu mine, a spus ea.

Ceva anume?

Mai multe despre tine.

Nu te-ai săturat?

Nu încă. Îți spun când mă satur.

   Cel mai înverșunat opozant al relației dintre cei doi este fiul lui Addie, care-și pune mama să facă o alegere dureroasă. Psihologii afirmă că, în cazul morții unui părinte, copiii (fie deveniți adulți sau nu) nu sunt de acord cu o nouă relație a celuilalt părinte, considerând că acesta este infidel.

De aceea sunt aici. Vreau să puneți punct.

Te referi la faptul că suntem împreună, a spus Louis.

Mă refer la faptulcă te strecori noaptea în casa mamei mele.

Nu se strecoară nimeni, a spus Addie.

Așa e. Nici măcar nu vă e rușine.

Nu avem de ce să ne fie rușine.

La vârsta voastră să vă întâlniți pe întuneric.

E minunat. Mi-aș dori ca tu și Beverly să vă simțiți la fel de bine ca Louis și cu mine.

Ce-ar spune tata în locul meu?

   Haruf renunță la canoanele prozei clasice și optează pentru un stil simplu și lipsit de orice pretenție. Pune accent pe activitățile simple ale personajelor, surprinse în rutina lor zilnică. A doua zi, el a lucrat în curte dimineața și a tuns peluza și a luat prânzul și a tras un pui de somn și apoi s-a dus la cofetărie și a băut o cafea cu un grup de bărbați cu care se întâlnea o dată la două săptămâni. Unul dintre ei nu-i plăcea în mod deosebit. Bărbatul a spus, Mi-aș dori să am energia ta.

   Are vârstă fericirea? Eu cred că nu. Nimic spectaculos nu se întâmplă în roman, dar te ține cu sufletul la gură. Am citit o poveste de iubire de o sensibilitate rară, care demonstrează că poți să te îndrăgostești la orice vârstă și să te simți împlinit. Am plâns și am zâmbit șmecherește la finalul cărții.

   În toamna aceasta, Jane Fonda și Robert Redford îi vor interpreta pe cei doi, într-o ecranizare a romanului. Sper să mă impresioneze cel puțin la fel de mult și filmul!

Cartea Suflete în noapte, de Kent Haruf poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

50 de zile înainte de sinucidere, de Stace Kramer-recenzie

Editura Corint (Leda Edge), 2017

Titlu original: 50 days Before My Suicide (2017)

Traducere din limba franceză de Diana Morărașu

688 de pagini

Fiecare zi care trece îmi aduce un alt motiv pentru a mă sinucide. Fără îndoială, moartea nu e cea mai bună dintre soluții, dar în cazul meu e soluția care se impune de la sine.

   Scris sub pseudonim de o tânără din Rusia, 50 de zile până la sinucidere tratează cu deosebită seriozitate problematica vârstei critice, când adolescenții sunt greu de înțeles, uneori neînțelegându-se ei înșiși. Până la acest roman, am citit ficțiune pe tema adolescenței scrisă doar din perspectiva unui adult, care nu oferă credit sentimentelor tinerilor în formare. Prin urmare, este destul de interesant de urmărit evoluția personajului, mai ales că este și narator (un plus de subiectivitate).

   Gloria McPhin este o adolescentă obișnuită din Florida cu probleme care pentru ea sunt mereu catastrofale: este îndrăgostită de iubitul prietenei cele mai bune, părinții se află în pragul divorțului, tatăl începe o relație cu profesoara ei de matematică, mama își îneacă amarul în alcool, intră într-o sectă și ajunge la sanatoriu, bunica urmează să se căsătorească cu cineva mai tânăr decât ea cu aproape 30 de ani. Ar putea trece mai ușor peste tot ce se întâmplă, dacă familia i-ar acorda timp să o asculte. Din contră, tatăl uită aproape că ea există (nici nu știe cum se numește școala pe care o frecventează), mama o consideră o povară și-i mărturisește că nu a fost un copil dorit și nu se implică deloc în viața ei, ambii abuzând uneori de rolul de părinte (îi interzic să iasă din casă, îi confiscă telefonul, o lovesc etc.), încălcându-i dreptul la libertate și intimitate. Însă aceste tehnici de a o pedepsi nu funcționează, iar Gloria (Lori) hotărăște să se sinucidă după 50 de zile în care încearcă să mai dea vieții o șansă.

   În aceste 50 de zile dramatice, Gloria ține un jurnal în care scrie în amănunt ce simte, începe să își exprime independența și experimentează tot ce poate părea interzis: își vopsește părul albastru, se îmbată îngrozitor, își începe viața sexuală la beție, fuge de acasă, ia și vinde droguri, este implicată într-un schimb de focuri ce se termină cu moartea prietenei sale, Becks. Întoarsă forțat în lumea ei de acasă, trăiește și mai mult sentimentul că nu este iubită, dar, cu toate acestea, alege să trăiască.

Dragul meu jurnal!

De un lucru sunt sigură: nu mai sunt aceeași și îmi place la nebunie noua Gloria în care m-am transformat. Nu credeam că e posibil să te schimbi radical într-un timp așa de scurt. Acum, nu mai trebuie decât să-i uit pe toți cei pe care i-am iubit, care m-au făcut să sufăr – cel puțin unii dintre ei – și de care mi-e un dor cumplit acum. Așadar, va trebui să uit de mama, tata și de Nancy, să-i uit pe Max și pe bunica, pe Matt și pe Tezer, pe Adam și pe Chad. Nu cred că-i voi mai vedea vreodată și probabil că e mai bine așa. Vreau ca Becks, Alex, Jey și cretinul de Steve să fie mereu alături de mine.

Cu toate astea, o întrebare rămâne în suspans: noua Gloria trebuie să trăiască sau, din contră, să moară conform planului în exact 17 zile?

  Atitudinea Gloriei este tipic adolescentină (ușor exagerată uneori), în încercarea de a atrage atenția celor din jur. Are nevoie de compasiune, de o mamă pe al cărei umăr să plângă, de un tată care să o protejeze. În prefața și notele de subsol, dr. Cristian Andrei explică într-o manieră erudită cauzele și consecințele acțiunilor Gloriei. Nu e de mirare că Gloria a găsit soluția cea mai simplă pentru a-și rezolva problemele, cât și pentru a se afirma: suicidul, afirmă el. Gloria caută afecțiune, se îndrăgostește (sau așa i se pare) de Matt, Chad, Alex, Steve.  Ea întoarce lumii ceea ce primește: lipsei respectului îi răspunde cu revoltă, trădării cu răzbunare, durerii cu plecarea. Nu pot să nu mă întreb câte adolescente și-au vopsit părul albastru după lecturarea acestui roman care a făcut furori pe rețelele de socializare… .

E aproape miezul nopții când ne adunăm în casă. Fiecare are în mână câte o sticlă de Martini. Am luat-o cu băutul de dimineață, așa că acum suntem turtă. Jucăm un joc crud, numit „eu niciodată nu am…”.

   În 50 de zile, Gloria trece prin toate încercările posibile, unele greu de imaginat, unele absurde, cum ar fi episodul în care ea își crestează încheietura mâinii pentru a scăpa de un viol și sângele țâșnește violent sau cum îi sunt furate actele în Paris, dar asta nu reprezintă o piedică în a se întoarce acasă cu avionul. Sau cum Dumnezeu poate ea să cheltuiască 13 000 de dolari din contul lui Tezer fără ca aceasta să-și dea seama? Cu toate că a început numărătoare inversă ( Au mai rămas 49, 48, 47, 46… de zile), își face planuri de viitor (de exemplu, dorește să trăiască alături de Steve, de care se îndrăgostește).

   În presă s-a vehiculat ideea că cei care sunt călăuze pentru probele jocului Balena Albastră s-au inspirat din acest roman. Nu cred că acesta a fost scopul autoarei. Mai degrabă a încercat să dea glas frustrărilor adolescenților aflați în conflict cu lumea și cu ei înșiși, iar notele domnului doctor Cristian Andrei au încercat să le ofere o conotație educativă. După cum spune dumnealui, adolescenților le este mai ușor să renunțe la viață decât la libertate.

   Cine altcineva decât o adolescentă să scrie un roman despre adolescenți cu un titlu atât de sugestiv? Mesajul cărții este oarecum ambiguu, zic eu. Pe de o parte, un semnal adresat adulților despre cât rău pot să le facă tinerilor și cât de mult suferă aceștia, pe de altă parte, un soi de ghid de metode de a te revolta. Limita dintre cele două este foarte sensibilă, iar un adolescent în depresie ar putea să aleagă varianta a doua.

Cartea 50 de zile înainte de sinucidere, de Stace Kramer poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

,,Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic."

Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty. Cum să strigi Rasism! într-o lume postrasială

Editura Litera,  2017

Colecția Clasici contemporani LITERA

Titlu, original: The Sellout (2015)

381 de pagini

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic.

   Să încep să citesc Io contra Statelor Unite ale Americii a reprezentat o provocare, să termin cartea, un triumf! A mers greu lectura, chiar dacă traducerea este una de excepție și reușește să surprindă substanța și umorul lingvistic din această satiră contemporană, apreciată și premiată de critica literară. Romanul dorește a fi o palmă pe obrazul americanilor, în timpul președinției lui Barack Obama, când, contrar așteptărilor, frustrările rasiștilor iau amploare și conduc uneori la proteste în masă.

   Personajul principal, din perspectiva căruia aflăm ce înseamnă să fii afro-american în țara ta cu un președinte care-ți împărtășește rasa, se află în fața Curții Supreme pentru o presupusă segregare rasială prin deținerea unui sclav, singura infracțiune de care se face vinovat. În apărarea sa poate veni Hominy, care s-a autointitulat sclav și a refuzat în mod repetat eliberarea.

În dimineața următoare, o zi de joi, m-am trezit cu Hominy în curtea mea, fără cămașă și-n picioarele goale, legat de cutia poștală, cerându-mi să-l biciuiesc. Nu știu cine i-o fi legat lui mâinile, dar știu că Hominy mi-o forța pe a mea. […]

–Bate-mă, atunci! Tăbăcește-mi pielea asta nemernică de negrotei! Bate-mă, dar să nu mă omori, stăpâne! Bate-mă doar cât să simt iar ce-mi lipsește!

   Prologul îl surprinde pe naratorul al cărui nume aproape că nu este dezvăluit; își spune simplu Io (Me/Yo) în fața Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii susținându-și cauza. Om cu studii superioare și cu un intelect peste medie, susține un monolog energic, aproape convingător. Aproape…

Segregare rasială? Sclavie? Jeg împuțit, știu al naibii de bine că părinții tăi te-au crescut mai bine de-atât! S-o punem, deci, de-o spânzurătoare!

   Privim apoi retrospectiv la viața acestui Io, la copilăria trăită cu un tată-sociolog controvesat, care-și realizează studiile psihologice pe fiu, apoi își notează realizările într-un jurnal imaginar. Scenele acestea sunt povestite în detaliu și sunt singurile care par realiste, chiar dacă șochează prin violență. Găsesc o explicație în faptul că, pe măsură ce trec anii, naratorul își pierde echilibrul psihologic, iar amintirile din copilărie sunt singurele care se păstrează intacte în memorie. Știam că nu-i cazul să implor milă, fiindcă mila, în cazul ăsta, ar fi fost o prelegere despre cum căpătasem ce meritam fiindcă citisem singura carte cu benzi desenate pe care-o avusesem vreodată.

   După moartea tatălui ucis în mod stupid de poliție, își duce traiul în același ghetou agrar ca înainte, Dickens, aflat la periferia orașului Los Angeles, cultivând pepeni pătrați și încercând să facă ceea ce făcea și tatăl său: să calmeze oamenii de culoare furioși. Apariția lui Hominy  Jenkins îl determină să pornească un război cu scopul de a reașeza pe hartă Dickens-ul. Visul său este de a reinstaura sclavia, fapt care îl aduce în fața Curții Supreme.

Cele trei legi de bază ale fizicii ghetoului sunt: cu negroteii cu care ai de-a face o să tot ai de-a face; indiferent unde-i soarele pe cer, ora e întotdeauna „limba mare-n curu’ maimuței și limba mică-n vârful puței”; iar a treia că, ori de câte ori cineva la care ții a fost împușcat, invariabil te vei întoarce acasă în vacanța de iarnă, la jumătatea anului întâi de facultate, și vei lua calul la o mică plimbare de după-amiază ca să te vezi cu tatăl tău la o întrunire a Intelectualilor Gogoșii Înfoiate, intelighenția locală.

   Cartea e scrisă pe un ton vesel, provocator, de parcă am asista la un spectacol de stand-up despre cultura hip-hop dintr-o lume absurdă, în care locuitorii au trăsături și comportamente exagerate, caricaturale. Uneori, firul epic este întrerupt de explicații interesante în felul lor, dar care nu reușesc să susțină interesul cititorului (cum ar fi fragmentul citat mai sus, pe care l-am citit de vreo trei ori și încă nu știu sigur dacă l-am înțeles). Limbajul personajelor parcă e desprins din piese rap, violent, sarcastic, acuzator, argotic.

–Ai ordonat Codul Roșu?

–Posibil. Sunt așa de blană acuma…

–Cum se cheamă? Zice despre jointul pe care-l ține între degete.

–Încă n-are nume, dar Cod Roșu sună destul de mișto.

   Cu toate că prima impresie e cea de „Căcat cu lopata” (ca să citez titlul primei părți) și că volumul nu e decât o antologie de umor negru închegat de niște personaje în jurul unor evenimente, romanul este de o profunzime dureroasă. Sub masca unei parodii despre rasă, putere, politică, țară se ascund probleme generale, încă nerezolvate și care se dovedesc tabu.

Nimeni nu se naște încărcat de ură pentru o altă persoană din cauza culorii pielii, a istoricului sau a religiei. (Barack Obama)

Cartea Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
22

Căsătorie de plăcere, de Tahar Ben Jelloun-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Babel
Tiltu original: Le bonheur conjugal (2016)
240 de pagini

   Atâta rasism și atâta prostie își găseau justificarea într-o presupusă superioritate a arabilor față de africani, un vechi reflex moștenit al comportamentelor coloniale.

   Tocmai am terminat de citit un roman despre iubire, familie și rasism, al unui marocan plecat din țara natală, scris în limba franceză; o mărturie vie a discriminărilor care se fac în Maroc, cauzate de culoarea pielii și de religie. Marocanii nu se simt africani, deoarece au pielea albă, afirmă autorul, prin vocea unui personaj.
Romanul este construit pe structura povestirii în ramă, un procedeu vechi, pe care îl regăsim la cele 1001 de nopți (amintite în serile romantice de Amir și Nabu), cu o narațiune-cadru, în care naratorul obiectiv creează atmosfera și îl prezintă pe naratorul subiectiv, cel care va pune sub semnul întrebării autenticitatea celor povestite.
   A fost odată, în orașul Fès, un povestitor ca nimeni altul. Numele lui era Goha, avea pielea negricioasă, trupul uscat și ațos, privirea iscoditoare și directă. (naratorul obiectiv)
   A fost odată, în Fès, un băiețel pe nume Amir, născut într-o familie de negustori despre care umbla vorba că descindeau din neamul Profetului.(naratorul subiectiv)
   Acțiunea se desfășoară pe aproape jumătate de secol, începând cu anii ’50, când Amir, un negustor familist din Fès, pleacă în obișnuita călătorie anuală în Senegal, pentru a încheia afaceri. Aici, încheie o căsătorie de plăcere (Mut’a) cu fermecătoarea africancă Nabu, de care se îndrăgostește și pe care hotărăște să o ia acasă. Însă, viața alături de două soții nu va fi ușoară.
   Povestea pasională dintre Amir și Nabu este doar un pretext pentru a aduce în discuție o problemă care este tabu și în zilele noastre: ura rasială. Familia lui Amir (mai ales Lalla Fatma, soția sa) nu acceptă deloc această legătură permisă de legea Coranului. Nabu este neagră, prin urmare o consideră inferioară:

–Și ia spune, negresele, tuciuriile, sunt la fel de negre, la fel de murdare, tot așa miros a sudoare și le pute gura? (Lalla Fatma)

    Pentru a se pune la adăpost, fiind conștientă că Fatma va face tot posibilul să o alunge (prin farmece și magie neagră), Nabu rămâne însărcinată și dă naștere unor gemeni deosebiți: unul negru și celălalt alb, nu mulatri. Dacă pentru majoritatea este un semn bun, venit de la Dumnezeu, Fatma îi consideră un blestem ce-i va aduce sfârșitul. Interesantă este relația dintre cele două; Fatma se mândrește cu pielea-i albă, dar are sufletul negru de răutate și invidie, Nabu are pielea neagră, dar sufletul bun. În nicio clipă nu îi întoarce răul Fatmei.

   Rămasă singură în Tanger, după moartea lui Amir, Nabu este nevoită să se descurce singură pentru a supraviețui. Jignirile pe care le îndurase în casa familiei lui Amir se generalizează, fiind jignită pe stradă, la magazin, oriunde. Acceptă cuvintele grele și merge mai departe, nu se revoltă. Gemenii ei, Hassan și Houcine, resimt puternic ura celor din jur.

    Aș putea spune că acțiunea romanului are două părți, delimitate de decesul lui Amir: prima parte urmărește povestea a doi oameni care fac parte din lumi diferite, dar luptă pentru a fi împreună și trăiesc o iubire aproape ireală, iar a doua, mult mai dramatică, exploatează psihicul omului hăituit, ce ajunge la nebunie. Șocantă e aventura lui Salim, fiul lui Hassan: aflat în cartierul Saddam, cunoscut pentru faptul că este plin de imigranți săraci, este luat drept unul dintre aceștia, i se confiscă aparatul de fotografiat și trimis cu primul avion la Dakar, capitala senegaleză.

–Negrotei împuțit! Tu, marocan? Tu, musulman? Tu, dintr-o familie de vază? Nu ți-e rușine să minți și să te dai drept ceea ce nu ești, drept ceea ce nu vei fi în veci? Ai văzut tu vreodată un clandestin cu aparat foto?, îi răspunse un polițist la încercarea de a se elibera.

    Salim reface drumul plin de umilințe al celor care caută o viață mai bună până acasă, însă nu-și mai găsește liniștea; într-o noapte, pleacă spre graniță, unde este împușcat.
     Cu toate că suntem avertizați încă de la început de către naratori că avem de-a face cu o ficțiune, există numeroase elemente care parcă oferă o oarecare autenticitate poveștii: date și evenimente istorice, orașe descrise în funcție de perioada pe care o traversează. De exemplu, este amintit masacrul de la Skhirat, din 1971, o tentativă de lovitură de stat și un asasinat al regelui ratat, prilej pentru narator de a-și exprima opțiunile politice. Pe atunci, Hassan și Houcine învățau la liceul francez.

   Căsătorie de plăcere constituie și o monografie a vieții marocanilor, a musulmanilor credincioși, care țin la tradiție mai mult decât la viață. De exemplu, în cultura lor, femeia trebuie să îi fie supusă bărbatului, care poate avea până la patru soții. Acestea pot fi repudiate foarte ușor.

–Dacă nu, repudierea! Durează un minut, cât îți scriu scrisoarea de divorț și îți faci bagajele. Ajunge să îți rostesc de trei ori la rând „Ești repudiată!” și nu mai ești soția mea. Așa-i legea!

    Sunt descrise orașele, cartierele, casele, camerele, locul fiecăruia la masă, felul în care se respectă unul pe celălalt sau se urăsc. Familiile fassi dețin sclavi și au drept de viață și de moarte asupra lor. Aceștia nu au voie să părăsească locuința și nici nu sunt plătiți pentru munca lor.

    Căsătorie de plăcere e un roman dur, șocant chiar prin veridicitatea poveștii, despre cum poate culoarea pielii să îți traseze destinul și cât de nedrepți și ipocriți putem fi noi, oamenii, ființele superioare, atunci când ne lăsăm conduși de prejudecăți, convingeri și credințe eronate. Consider că titlul, pe lângă semnificația lui evidentă (povestea căsătoriei dintre Amir și Nabu), este ironic și se referă la felul în care se realizează legăturile dintre oameni de culturi și rase diferite.

 

Neagră, complet neagră, pielea mea era neagră până pe tălpi, de parcă le-aș fi vopsit cu tuș.[…] La fel și palmele. Pielea neagră era identitatea mea, dublă, triplă, metisă, tulbure, lividă, fierbinte și chiar infernală. Ea stătea mărturie pentru negrul din mine, amintea de strămoșii trimiși de pe insula Gorée spre Americi. Pielea mea neagră, lipsită de găuri ca să respire și sufletul meu vopsit în negru, imposibil de șters, făceau din mine un om liber și gata să apere această libertate prin orice mijloace, s-a apere și să urmeze calea pe care ea mi-o indica. (Salim)

 

Cartea Căsătorie de plăcere de Tahar Ben Jelloun a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Defecți, de Cecelia Ahern-Editura All-recenzie

Editura ALL, 2017

Titlu original: Flawed, 2016

Traducere din limba engleză de Daniel Clinci

Număr pagini: 416 pagini

Prima carte din seria Defecți (continuă cu romanul Perfecți)

Sunt o fată care se ghidează după definiții, logică, o fată care vede lucrurile în alb și negru. Rețineți asta.

   Pornind de la conceptul de societate perfectă, Cecelia Ahern construiește un roman distopic despre care sunt sigură că se va vorbi mult timp. După cum bine știm, perfecțiunea nu există, iar dorința de a o atinge poate distruge individul, în particular, dar și lumea în care trăiește. În același timp, autoarea exploatează teme young adult cunoscute, cum ar fi relațiile cu figurile autorităților, imaginea paternă, presiunea colegială și jocurile adolescentine, marginalizarea, căutarea propriei identități.

   În țara perfecțiunii, deciziile morale greșite sunt pedepsite de Ghildă, un grup de judecători care se ocupă cu anchetarea indivizilor acuzați că ar fi Defecți. După un proces sumar care întotdeauna se termină cu verdictul „vinovat”, vine Ziua Numirii, când defectele acuzatului sunt numite public și este însemnat cu fierul încins cu un D, într-unul dintre cele cinci locuri sau în mai multe, în funcție de ce a făcut.

Pentru decizii greșite, pe tâmplă.

Pentru minciună, pe limbă.

Pentru furt, pe palma dreaptă.

Pentru lipsă de loialitate față de Ghildă, pe piept, în dreptul inimii.

Pentru încălcarea regulilor societății, pe talpa dreaptă.

De asemenea, Defecții trebuie să poarte o banderolă cu litera roșie D pe mânecă tot timpul, pentru a putea fi identificați în public și dați drept exemplu. Nu sunt trimiși în închisoare; n-au făcut nimic ilegal, dar au comis acte care sunt considerate insulte aduse societății. Ei trăiesc printre noi, exilați, respectând reguli separate, ca niște cetățeni de mâna a doua.

   Celestine North este o adolescentă de șaptesprezece ani, frumoasă, inteligentă, ambițioasă, perfecționistă, cu un iubit pe măsură. Art este ca o lumină pentru mine, pătrunde chiar și în ungherele cele mai întunecate ale minții mele. Crede cu tărie în Ghildă, ale cărei reguli le consideră corecte, până în momentul în care ea însăși asistă la o întâmplare care sfidează logica, acționează din instinct și ajunge să fie însemnată. În drum spre școală, ajută un bătrân însemnat să se așeze pe un scaun, încălcând astfel regula conform căreia a ajuta un Defect este interzis. La proces, alege să spună adevărul și stârnește furia judecătorului Craven, care îi propusese să mintă. Este însemnată în șase locuri și devine o eroină pentru cei care nu cred în Ghildă și un pion important în posibila tentativă de lovitură de stat. Semnele vizibile de pe corp îi schimbă radical viața: nu i se mai permite să meargă la școală, i se refuză orice extravaganță, nu are voie să iasă din casă după ora douăzeci și trei, devine ținta atacurilor colegilor și, ce e cel mai dureros, îl pierde pe Art.

   Judecătorul Crevan este președintele Ghildei și tatăl lui Art. Celestine îi spune Bosco și-l admiră profund. Dacă  majoritatea îl consideră terifiant, Celestine îl vede ca pe un personaj de desene animate exagerat care se bucură când este huiduit. Sunt convinsă că postura de judecător înfricoșător, deși importantă pentru locul lui de muncă, este doar un rol; de fapt, nu așa este el în realitate. În plus, face ghiuleaua în piscină foarte bine.

   Ceea ce pare un rol se dovedește a fi adevărata față a personajului. Este crud, răzbunător și nu ezită să folosească Ghilda în interes propriu. Este un criminal cu acte în regulă, un lup îmbrăcat în blană de oaie. La început, Celestine se comportă cu afecțiune cu el, apoi ea devine persoana de care acesta se teme cel mai mult, deoarece deține dovada că însuși judecătorul este Defect.

În timp ce fierul încins îmi atinge coloana vertebrală, scot cel mai puternic, cel mai înfiorător, cel mai agonizant și animalic sunet pe care l-am auzit vreodată în viața mea, răsunând pe toate coridoarele Castelului Highland pentru a fi auzit de toți, ca toată lumea să știe că vedeta lui Crevan a fost însemnată.

   Conflictul familial se materializează în relația Celestinei cu sora sa, Juniper. Cu părinții, naratoarea are o relație foarte apropiată, mai ales după însemnare. Mama se străduiește să o ajute să se reintegreze în familie. Defecții sunt obligați să ducă o viață obișnuită, iar la masă au voie să mănânce doar alimentele de bază. În strădania ei, mama gătește intenționat prost mâncarea celorlalți sau alege mâncăruri ce nu îi plac fiicei ei. Poate nu ar fi atât de grav, dacă nu ar fi supravegheată în mod constant de Mary May, fluierarul Celestinei, a cărei prezență este la fel de agreabilă ca a Doamnei cu Coasa.

   O singură persoană îi dă putere eroinei: Carrick, un Defect Din Naștere ce a fost martor la înfierarea ei și un personaj misterios, sprijinul, stabilitatea și salvarea ei. Chiar dacă relația lor nu este nici pe departe erotică, pasională (cum este cea cu Art, fiul lui Crevan), eu așa am simțit-o. Dacă pentru Celestine, Art este sensibilitate, pace, frumusețe, Carrick este echilibru, putere, încredere.

   Îndrăzneață asocierea antonimică a celor doi termeni Perfect-Defect. Romanul prezintă o lume care se vrea perfectă: frumusețe pe muchie de bisturiu, haine elegante, lux, relaxare. Dar, este ea perfectă când se întrepătrunde cu cea a defecților? Perfecții evită Defecții, îi consideră scursuri ale societății, îi umilesc în cele mai crude moduri, iar autoritățile închid ochii. Iată felul în care autoarea atrage atenția asupra capcanelor în care cad oamenii și asupra dorinței acestora de a vedea execuții publice. În lumea aceasta perfectă, Celestine alege să devină defectă și să se revolte. Vom vedea cum în volumul al doilea al seriei, Perfecți. Eu abia aștept!

   Dacă există un mesaj transmis de această carte, acela este că niciunul dintre noi nu este perfect. Să nu ne prefacem că suntem. Să nu ne fie teamă că nu suntem. Să nu punem etichete altora și să pretindem că nu suntem la fel. Să știm că a fi om înseamnă a avea defecte și să învățăm din fiecare greșeală ca să n-o repetăm. (Cecelia Ahern)

 

Cartea Defecţi, de Cecelia Ahern poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Lansare perfect defectă a romanului “Defecţi”, de Cecelia Ahern

 Marţi, de la ora 19.00, în Gradina Secretă a librăriei Cărtureşti Verona, la o lansare de carte perfect defectă a primului roman YOUNG ADULT semnat de Cecelia Ahern! 

Evenimentul va fi o confruntare între Defecţi şi Perfecţi, condusă de bloggeri de carte pe care îi iubeşti, reprezentanţi ai Bookhub.ro şi Literatura pe tocuri!

Haide şi tu în public! Vei fi angrenat în jocuri şi activităţi de echipă, vei socializa cu alţi iubitori de carte şi vei trece prin provocări care te vor distra, toate inspirate de volumul DEFECŢI, de Cecelia Ahren.

Nu contează dacă vei fi în tabăra Defecţilor sau a Perfecţilor, confruntarea îţi va demonstra un singur lucru: e bine să fii tu însuţi, indiferent care îţi sunt defectele.

Nu există căştigători, există doar premii, pentru ambele tabere: cărţi, tricouri şi puzzle-uri personalizate!

Vă aşteptăm!

by -
16

Omul-de-artificii, de Cristina Winters-recenzie

Editura Eagle, 2016
Colecția Sintaxe
Genul: dramă psihologică
Nr. pagini: 114

Pentru că esența mea e un zid de cărămizi roșii care, pe alocuri, sângerează,
Pentru că părintele meu a uitat să închidă ușa atunci când s-a făcut vinovat de propria-i moarte,
Pentru că am învățat că iubirea de adevăr și ochii verzi-cenușii sunt o combinație stânjenitoare,
Pentru că soarele nici măcar în deșert nu e superfluu,
Pentru că mi-a fost frică să nu mă confund cu mulțimea și să nu însemn, niciodată, nimic pentru nimeni,
Scriu.

  Nu, nu vreau să scriu despre ce am simțit eu citind omul-de-artificii, ar fi egoist! Nu este despre mine, despre suferința mea provocată de empatie, ci despre Effi, naratoarea romanului.
   Când lumea din Orașul-zăpadă devine prea apăsătoare, Effi își crează alta, în care se refugiază. Duce povara de a fi copilul normal al familiei, căruia nu i se explică nimic și care se descurcă singur. Effi supraviețuiește datorită acestei lumi din care fac parte Lotusul-din-Mlaștină, Femeia-în-Mov, Bunica, Fetița-de-la-Parter și mai mult absentul tată.

   Pe fiecare îl percepe în mod diferit:

Pe Femeia-în-Mov o simțeam în stomac. Tot ce spunea îmi provoca o reacție care se localiza în burtă, fie ea plăcută sau neplăcută. Pe tata îl simțeam în piept. Era ca o armură care îți îngreunează respirația, dar fără de care vei fi ucis. Pe Bunica o simțeam în frunte. Fusese învățătoare la o școală primară și acum se ocupa în mare parte de educația noastră.

   Clipele cele mai fericite le trăiește în casa străbunicii, vara, alături de fratele ei cu doi ani mai mare, Lotusul-din-Mlaștină. Casa țărănească, pârâul, ulița, dealurile prind viață în ochii copilului, care le oferă definiții noi, necesare în lumea ei naivă și mică:
  

Cerdacul e un pod între două lumi, care îți oferă o perspectivă cvadruplă asupra vieții. Având patru laturi, perspectiva se schimbă în funcție de locația în care te afli.
   Fundul pârâului e inima unei lumi create pentru cei care au nevoie de un alt univers.

    Sfârșitul verii nu poate prevesti nimic bun.
  

Bruma e un fel de zăpadă timpurie. O prezicere care se așază pe iarba rămasă pe câmp după ce fânul a fost făcut și așezat în fânar. Bruma e certitudinea că vara urmează să apună. Bruma e neputința de a mai fi copil.


   Apartamentul din Orașul-zăpadă este prea mic și rece. Effi numără de fiecare dată treptele când pătrunde în holul mereu înșelător, anticipând evenimente tragice. O amânare a ceea ce urma să se întâmple.

   Tema centrală a romanului o reprezintă consecințele absenței comunicării afective dintre părinți și copil. Primul șoc la care este supusă Effi este alegerea unui părinte, fără a i se explica înainte ce urmează să se întâmple: Cu mama sau cu tata, a continuat Femeia-în-Mov. Nu trebuie să spuneți decât că vreți să rămâneți cu mama, pentru că ea poate să aibă grijă de voi. Atât. […]
   Nu am priceput de ce trebuia să alegem între mama și tata. […] Nu am înțeles nimic.

   Nu a înțeles nici de ce trebuia să încuie noaptea ușa dormitorului cu foraibărul și nici de ce tatăl trebuia să plece. Sau de ce acesta dormea în picioare în magazia de lemne, în acea dimineață geroasă. Ultima dramă, cea a sinuciderii tatălui, este resimțită cel mai violent și o va urmări pe tot parcursul vieții. Ca adult, Effi încearcă să își ierte tatăl, acest om-de-artificii care a ars intens pentru o scurtă perioadă și care s-a stins violent. Pentru acesta, ea încearcă să construiască o punte între iad și Rai, dar încă nu are curajul să îi scrie celui plecat apelativul cu majusculă. De aici, justificarea titlului scris cu literă mică.

    Pe măsură ce Effi se maturizează și este nevoită să se desprindă de universul său protector, începe să perceapă realitatea; oamenii din jurul ei primesc nume (Lotusul-din-Mlaștină este Christopher, Fetița-de-la-Parter – Ana Maria), însă mama rămâne de cele mai multe ori Femeia-în-Mov, semn că relația cu aceasta este una mai mult decât precară. Un moment în care se gândește la ea ca la cea care i-a dat viață este unul de o mare încărcătură emoțională: descoperirea trupului tatălui, însă reacția acesteia lasă enorm de dorit.

Mama s-a uitat la mine, așa cum o făcea mereu. Cu o ușoară asprime, și totuși, cu o blândețe ascunsă pe care o nega și a cărei existență trebuia să o ghicești.
–Să nu plângi, mi-a spus. Acum nu mai are niciun rost.[/quote_box_center]

   Orașul-zăpadă pare a fi localitatea unde s-a născut autoarea. Ceasul din turnul primăriei, podul, pârtia pe care se dădea cu sania, cazinoul părăsit, toate m-au dus cu gândul la Vatra Dornei și m-au făcut să mă întreb dacă romanul se bazează pe propria experiență de viață a Cristinei.
  [quote_box_center] Încerc să îmi ascund existența în spatele literelor. Să scriu o carte care nu este despre mine. Însă nu știu cum să mint. Cum să seduc. Să amăgesc. Să ademenesc. Să dispar. Moartea nu e literatură. E un fapt.


  

   O carte în care este zugrăvit universul unui copil căruia nu-i este permis să fie copil. Un roman cutremurător despre ce înseamnă să îți vezi tatăl mort și să nu ți se ofere umărul pe care să plângi. O lecție de viață despre comunicarea defectuoasă dintre părinți și copii. Toate acestea și multe altele sunt omul-de-artificii, o scriitură de nota 10.

 

Cartea Omul-de-artificii de Cristina Winters a fost oferită de Editura Eagle. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Eagle.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

,,Stai calmă, inimă, îmi spun în gând. Știu la ce se poate ajunge, iar eu nu vreau să sufăr."

Roma. Pasiuni întunecate, de Rodica Mijaiche-recenzie

Editura Librex Publishing, 2017

283 de pagini

Simțim. Trăim. Visăm. Împreună. Întotdeauna împreună.

   Al doilea volum din seria Rodicăi Mijaiche continuă povestea Pasiunilor, de această dată întunecate, dar aduce în prim-plan un alt cuplu: Regina și Alessandro, Frumoasa și Bestia în interpretare modernă. Vă spuneam în prezentarea primului volum, Pasiuni ascunse, că autoarea ne lansează câte o provocare la finalul fiecărei cărți din serie, prin dezvăluirea intrigii viitoare. Astfel, Pasiuni ascunse se încheie cu Regina pusă față în față cu cel de care se temea cel mai mult, iar Pasiuni întunecate cu situația ce pare fără ieșire în care se află jurnalista Melissa, eroina Pasiunilor dezlănțuite.

   Regina, un fotomodel de succes de la The Chase, este urmărită de trecutul dureros de care își dorește să scape: adoptată la zece ani de Franco Nunzio, capul mafiei italiene, este supusă unei torturi continue de către mama și fratele vitregi. La optsprezece ani, fuge fără să privească înapoi și încearcă să își piardă urma în New York. Dar trecutul nu o lasă în pace. Fratele său vitreg, Paolo, îi pregătește o răzbunare groaznică. Numai că acum ea este sub protecția lui Alessandro, iar de el nimic nu trece.

Stai calmă, inimă, îmi spun în gând. Știu la ce se poate ajunge, iar eu nu vreau să sufăr.

  Alessandro, fratele Alyssei, și-a jurat că-și va răzbuna tatăl, pe care l-a văzut murind ucis de propriul asociat. Antrenat în luptele ilegale din inima Bronxului, se apropie încet, dar cu pași siguri, de momentul așteptat. Barba-i nerasă ascunde o cicatrice de care se simte complexat. Se îndrăgostește de frumoasa cu ochi verzi pe care o protejează, dar consideră că nu ar putea să o facă fericită.

Eu sunt bărbatul din tenebre. Am reușit să ies la suprafață din cotloanele întunecate ale unei lumi pe care nu mă gândeam că voi ajunge s-o cunosc, folosind pumnii și punându-mi la bătaie trupul uitând de suflet. Eu sunt cel care a reușit să atragă în brațele lui un înger precum Regina, ai cărei ochi verzi îmi ung sufletul cu bunătate și iubire necondiționată.

  Acțiunea se petrece pe mai multe planuri, în Manhattan și Roma, unde cei doi pleacă pentru a-și înfrunta destinul. În casa străjuită de măslini, se vor descoperi unul pe celălalt și se vor oferi în îmbrățișări electrizante.

   Dacă în primul volum povestea de iubire dintre Alyssa si Alexander acapara întreaga atenție a cititorului, în volumul al doilea, ne trezim antrenați într-un thriller de zile mari, cu personaje magistral construite. Un asemenea personaj este Samuel Gill. Relaxat, antipatic și lipsit de scrupule, Gill nu ezită să treacă peste cadavre pentru a-și îndeplini scopul. Sfârșitul lui este învăluit în mister, așa că nu m-aș mira să mai tulbure apele și în volumele următoare.

Samuel Gill este omul de afaceri perfect. Cu o ținută demnă de un bărbat puternic și sigur pe el, face notă discordantă cu Paolo, al cărui trup este lungit fără suflare la picioarele noastre. Dar probabil tocmai de aceea s-au și găsit. Fratele meu vitreg a fost tot timpul un tip care mai mult s-a lăsat dominat, chiar dacă el credea că este în favoarea lui. Se pare că lucrurile n-au ieșit așa cum a vrut el.

Cu un tremur îl observ în liniște pe Gill, care cu o nonșalanță pe care i-o invidiez, se duce în partea cealaltă a încăperii, ridică un scaun ce fusese răsturnat până atunci și se așază lângă fereastra camerei. Răceala din ochii lui când a spus că avem o cunoștință comună – și nu pot să mâ gndesc decât la Alessandro – mă derutează. Ce-ar putea avea ei în comun? Adică Alessandro este un tip care, deși este un bodyguard pentru diferiți oameni politici sau oameni de afaceri de succes, nu cred că-l cunoaște pe Gill. Mi-ar fi spus, nu? Sau…?

   Carlo Di Angeli este personajul raisonneur al celor două volume, prietenul de nădejde la care apelează atât Alyssa cât și Regina în situații-problemă; un bărbat calm, rece, care ascunde un secret încă nedezvăluit.

   Ce mi se pare interesant în acest roman este importanța pe care personajele o acordă felului în care le stă părul; că e dezordonat, prea lung, cu șuvițe rebele sau în coc strâns, în toate cazurile, pot fi observate semnificații: senzualitate, virilitate, feminitate etc.. Personajele masculine sunt colerice, își ies ușor din fire, pentru a se calma aproape imediat.

            Pasiuni întunecate reprezintă cocktailul perfect pentru zilele de vară, cu doze fin alese de ingrediente: alcool cât să te binedispună și să te relaxeze, un strop de grappa italiană, sirop dulce pentru savoare, puțin piper cât să faci față suspansului și culoare, multă culoare.

Voi ce spuneți, ce culoare are iubirea?

 

Cartea Roma. Pasiuni întunecate, de Rodica Mijaiche poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
11

New York. Pasiuni ascunse, de Rodica Mijaiche-recenzie

Editura Librex Publishing, 2017

286 de pagini

Inima îmi spune da, dar mintea îmi spune nu.

  Un El și o Ea, o relație ce pare imposibilă. El este „prințul” dur al presei newyorkeze, în tronul său de la ultimul etaj al unui zgârie-nori, aparent insensibil și obsedat de control. Nimic nu se întâmplă în împărăția lui, fără ca el să știe. Ea, o cenușăreasă modernă, ce ascunde un trecut dureros, care încă o bântuie. Fac parte din lumi diferite, dar se completează unul pe celălalt. Relația lor șef-angajat este una obișnuită, până în ziua în care amândoi sunt invitați la o petrecere „mascată” organizată de un prieten comun. Încrezători în puterea măștilor de a le ascunde identitatea, cei doi se apropie unul de celălalt, într-o atingere electrizantă și năucitoare. Trezită ca dintr-un vis, Ea fuge, pierzându-și, precum își pierdea Cenușăreasa condurul, masca ce-i asigura anonimatul.

   Oh, nu, pentru mine seara s-a și terminat. Deja mi-e dor de puterea lui, de subjugarea inoculată trupului meu, dar trebuie să fug. Nu vreau să-i dau șansa să-i fie rușine că a dansat cu mine, că m-a ținut în brațe. Pentru că știu că dacă ar fi bănuit-o, nu m-ar fi atins nici cu un singur deget.

   De ce se ascunde Alyssa? De ce preferă să locuiască într-o parte rău famată a Bronxului? Viața i-a întins capcane greu de trecut; tatăl a fost ucis, fratele a dispărut, rămânându-i în grijă o mamă schizofrenică și violentă. Este sigură că un asemenea trecut ar pune în cumpănă viitorul său la The Chase. Dar, secretele se dezvăluie treptat, iar Alexander o ia sub protecția lui, el însuși având un trecut plin de secrete.

  S-au întâmplat prea multe. Plâng cu sughițuri. Mă descarc și el nu face nimic decât să mă mângâie cu răbdare, șoptindu-mi vorbe liniștitoare. Cuvinte menite să mă calmeze. Mă trage în poala lui și-mi adăpostește capul în scobitura gâtului, unde pielea e fină și fierbinte. Palma lui trece ritmic peste părul meu pe care a reușit cumva să-l răsfire și acum îmi simt șuvițele cum îi alunecă printre degete.

   Pentru Alexander, prințul nefericit și sobru al orașului, Alyssa se dovedește a fi persoana de care el avea atâta nevoie.

   «The Chase» nu are secrete pentru mine. Totul prinde viață în fața mea. […] Am vrut să am lumea la picioare. La propriu.

   Povestea erotică este condimentată cu o intrigă ce crește gradual și intensifică acțiunea. Pericolul îi pândește pe cei doi din toate direcțiile: Samuel Gil, fostul asociat al tatălui Alyssei, cuplul Sarah Jenner-Mark Jensen, interlopi, contabili escroci, capriciile lui Clarice, nepoata lui Alexander. Cele mai multe conflicte își găsesc rezolvarea când cititorul încă așteaptă momentul de maximă tensiune al acțiunii, iar altele rămân neelucidate. Numărul personajelor crește treptat, fiecare cu un rol bine determinat. Finalul este unul deschis și tensionat făcând obligatorie lecturarea volumului al doilea: Roma. Pasiuni întunecate, care promite să fie mai bun decât primul.

    Dacă ar fi să sintetizez volumul la două cuvinte, acestea ar fi: tensiune erotică. Autoarea pledează pentru o existență pasională a eroilor, erotică, descrisă în amănunt, pe un număr însemnat de pagini. Orașul New York este descris vag, cu trimiteri la furnicarul de oameni de pe străzi.

   Personajele devin, pe rând, naratori creditabili, povestind din proprie perspectivă (sincronică) evenimentele ce se succed în mod alert. Prezentul narativ dinamizează și el acțiunea, lăsând cititorului impresia participării directe la evenimente.

   Mărturisesc că nu am citit celelalte romane ale autoarei, prin urmare fiindu-mi imposibilă ierarhizarea romanului New York. Pasiuni ascunse în universul operei autoarei, nici dacă surprinde o evoluție a stilului romancierei. Cert este că mi-a amintit de anii adolescenței, când visam la băiatul perfect de care să mă lege o dragoste nebună.

Din seria Pasiuni mai fac parte:

Roma: Pasiuni întunecate

Londra: Pasiuni dezlănțuite

J&C: Pasiune în dans

Cartea New York. Pasiuni ascunse de Rodica Mijaiche poate fi comandată de pe Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
16

Mulțumim, Doamne, c-ai creat-o pe Zenia! Dar nu te mai obosi și data viitoare!

Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood-recenzie

Grupul Editorial Corint (Leda), 2013

Colecția Maeștrii, 636 de pagini

Titlu original: The Robber Bride, 1993

Traducere de Gabriela Nedelea

Mulțumim, Doamne, c-ai creat-o pe Zenia! Dar nu te mai obosi și data viitoare!

    Ce te faci când cel mai mare coșmar al tău prinde viață? Încerci să scapi de el, evident. Și, dacă reușești, te asiguri că nu se mai întoarce niciodată.

   Scrisă cu mult umor, pe fundalul unor povești ce se întrepătrund la un moment dat, Mireasa hoțomană pune în discuție probleme vechi, dar încă actuale: războiul dintre sexe, dinamica cuplului și nevroza conjugală, conflictul dintre generații, traumele suferite în copilărie etc. Ideea centrală este anticipată de o poveste, subtil introdusă:

   „Mirele hoțoman”, citește Tony, într-un trecut îndepărtat, între cele două gemene. Fecioara cea frumoasă, căutarea unui soț, sosirea străinului bogat și chipeș care momește fetele nevinovate în codru, după care le taie în bucăți și le mănâncă. „Într-o bună zi apare un pețitor. El era…” „Ea! Ea!” țipă gemenele într-un glas.

   „Ei, hai să te văd, Tony, cum ieși din asta”, zice Roz, uitându-se din cadrul ușii la ele.

   „Am putea schimba titlul în Mireasa hoțomană”, zice Tony. „Așa vă place?”

   Până și obiceiurile copilelor prevestesc sfârșitul veșnicei mirese, o femme fatale fără scrupule:

   Gemenele se gândesc un pic, apoi ajung la concluzia că merge. Sunt înnebunite după rochiile de mireasă, își tot gătesc păpușile Barbie în ele; după care le aruncă peste balustrada scărilor sau le îneacă în cadă.

   „În cazul ăsta”, zice  Tony, „pe cine vreți să ucidă? Bărbați? Femei? Sau și una, și alta?”

   Gemenele rămân fidele principiilor lor, nu se clintesc. Optează pentru femei, chiar și în rolul de victimă. […]

  Mireasa hoțomană, reflectează Roz. De ce nu? S-o ia și mirele o dată pe cocoașă! Mireasa hoțomană pândind în conacul din pădurea întunecoasă, prădând tinerii nevinovați și fermecători și ducându-i la pieire, în cazanul ei diavolesc. Așa, ca Zenia.

    Trei femei, Tony, Charis și Roz, se cunosc puțin din vremea studenției, până când apariția Zeniei în viața fiecăreia le face să devină foarte apropiate. Toate trei devin, pe rând, victime ale acestei femei cu trecut inventat, o superbă devoratoare de suflete, care le exploatează slăbiciunile, le fură bărbații, le șantajează, apoi dispare.

   Cu toate că, aparent, Zenia a fost ucisă, cele trei nu o lasă să plece cu adevărat, iar apariția acesteia la restaurantul unde obișnuiau să se întâlnească devine factorul declanșator pentru rememorarea vieții fiecăreia, din copilărie, până în momentul Zenia.

  Miniona Tony (Antonia), profesor universitar specializat în războaie, colecționează flori culese de pe câmpurile unde au avut loc mari bătălii, construiește machete ale luptelor de pe front și duce o viață liniștită alături de West. Copilăria i-a fost marcată de absența mamei, care a părăsit-o, plictisită de viața conjugală și de răceala tatălui, care se sinucide în ziua absolvirii liceului. Inteligentă și calculată, are capacitatea de a rosti cuvintele invers, în oglindă. Astfel, își construiește un alter ego – Ynot – în care se refugiază.

   „West” – repetă Tony în sinea ei. Îi rostește, din când în când, numele în gând, ca pe o incantație. Cândva – cu treizeci-treizeci și doi de ani în urmă – era Stewart, până când el îi mărturisise cât de mult îi displăcea să i se spună Stew; așa că îl inversase și de atunci e West. Trișase un pic, totuși; dacă ar fi respectat procedeul întocmai, ar fi fost Wets. Dar așa se întâmplă când iubești, reflectează Tony. Trișezi un pic.

   Charis (Karen) este o vegetariană convinsă, preocupată până la obsesie de salvarea planetei și de viața interioară. Își crește singură fiica, ultima dată văzându-și iubitul plecând, împreună cu Zenia, nepăsându-i că își părăsește viitorul copil.Traumele suferite în copilărie (bătăile mamei și moartea ei, violurile unchiului) o determină să își construiască o altă personalitate; Karen cea brutalizată a devenit Charis cea mistică. Totodată, impactul Zeniei asupra ei este și cel mai dur.

   Stă sprijinită de balustrada feribotului, uitându-se în urmă, la dâra învolburată monoton de pe lacul acesta otrăvit până-n adâncuri. Lumina care strălucește pe apă nu mai e albă, ci gălbuie; e după-amiază și soarele scapătă, scapătă și ziua, către locul în care s-au dus toate celelalte zile, fiecare răpindu-i câte ceva.

   Roz (Rosie), plinuță și cochetă, este o femeie de afaceri bogată și cea mai hotărâtă dintre cele trei; este singura care are puterea să nu-și ierte bărbatul infidel. Provenită dintr-o familie în care tatăl își face apariția destul de târziu, se lasă sedusă de șarmul Zeniei, o primește în viața ei, pentru ca, ceva mai târziu, aceasta să plece cu o sumă bunicică de bani și cu Mitch, soțul ei.

    Cu toate că, aparent, personajele nu au nimic în comun, descoperim că sunt și alte aspecte asemănătoare în viața lor, în afara momentului Zenia. Toate trei au avut o copilărie nefericită, nu s-au înțeles cu mamele, iar nașterea lor a fost accidentală. În tinerețe, s-au cunoscut vag, ca studente ale aceleeași universități, când au cunoscut-o prima oară și pe Ea, pe Zenia.

    Zenia este omniprezentă în viața lor, chiar dacă au participat la înmormântarea urnei cu presupusa cenușă a acesteia. Duplicitară și puternic mitologizată, colecționară de bărbați, de care se folosește, reprezintă materializarea fricii celor trei femei, în viața cărora intră pe ușa din față, cu o poveste siropoasă inventată, parcă, pentru fiecare. Pornind de la acest aspect, s-a pus în discuție inteligența nativă a personajului, pe care eu țin să o contest. Consider că e, mai degrabă, șireată, isteață, narcisistă – acestea sunt trăsături care îi reflectă faptele.

   Cine a fost Zenia? Nici autoritățile nu știu să răspundă. Își inventează trecutul și viața și este sinceră atunci când te aștepți mai puțin. O primă variantă ar fi că mama sa a fost o țigancă româncă ucisă de săteni cu pietre (varianta spusă lui Tony), apoi că provine din Berlinul bombardat în cel de Al Doilea Război Mondial (lui Roz, despre care știa că are sânge de evreu), că a fost exploatată sexual de mică, vândută de mama sa unor ruși (lui Charis). Zenia are capacitatea de a se adapta și de a se reinventa, în funcție de situație.

   Revenirea Zeniei după cinci ani de la presupusa moarte le determină pe cele trei să ia atitudine. De această dată, ele își scot armele.

   Ar fi păcat să o privim doar ca pe un superb personaj malefic. Așa cum se întâmplă în basme, unde personajul negativ are rolul de a-l evidenția pe cel pozitiv, Zenia reprezintă tot ce fiecare nu poate avea: frumusețe, încredere în propria persoană, putere. Toate trei își recunosc admirația pentru ea. Tot Zenia este cea care le învață să lupte pentru ceea ce iubesc cel mai mult și spune adevăruri crude privindu-le în ochi. Prin urmare, este Zenia prieten sau dușman?

   Zenia râde. „Hai, doar nu ești un copil! E îndrăgostit de fundul tău. Sau de o altă parte a trupului, de unde să știu eu? În orice caz, nu-ți iubește sufletul, nu te iubește pe tine. Și-și ia ce-i place, chiar fără voia ta. L-am urmărit cu atenție, e un rahat nesătul; în esență, sunt cu toții niște violatori. Ești o naivă, Karen. Crede-mă, un bărbat vreau un singur lucru de la o femeie: sexul. Ceea ce contează e cât îi faci să-ți plătească pentru asta.”

    Mireasa hoțomană e scrisă de mâna unui maestru în analiza psihologică a femeii, surprinsă în diverse epoci și ipostaze. Bărbații se află într-o lume a femeilor cuminți, ce doresc să le facă pe plac și le iartă infidelitățile, iar Zenia este excepția ce vine să le dărâme castelul de cărți de joc, mizând pe fragilitatea lor.

  Un șarpe cu clopoței care nu te mușcă nu te învață nimic, avertizează autoarea, în debutul romanului, citând-o pe Jessamyn West.

Cartea Mireasa hoțomană de Margaret Atwood a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

Contact, de Carl Sagan-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Nautilus
Titlu original: Contact, 1985
Nr. pagini: 496
Traducere de Radu Pavel Gheorghiţă

   “Este prima dată când cineva, oricine, este  în stare să caute ființe extraterestre. Tu ai făcut un detector cu care se pot căuta alte civilizații pe planetele a milioane de alte sisteme solare. Nimeni nu garantează reușita. Dar ai putea să găsești o problemă mai importantă decât asta? Închipuiește-ți că ei sunt acolo și ne transmit semnale, iar pe Pământ nimeni nu-i ascultă. Ar fi ca o farsă, o glumă proastă. Dacă am fi capabili să ascultăm și nu am face-o, nu ți-ar fi rușine de civilizația noastră?”

   În anii ’85-’90, populația lumii devenea din ce în ce mai receptivă la posibilele contacte cu lumea extraterestră, aprinzând imaginația multor scriitori și scenariști. În 1885, scriitorul științific și astronomul Carl Sagan publica Contact, o poveste profetică despre mesajele venite din spațiu, autorul însuși urmărind ani de-a rândul semnalele sonore.

   În primele capitole ale romanului, autorul face o analiză a copilăriei personajului principal, Eleonor Arroway, și descoperim o fetiță precoce, marcată de moartea tatălui și de prezența unuia vitreg, pe care îl respinge în mod constant, refugiindu-se în mirajul cerului înstelat. După susținerea tezei de doctorat, la finele anilor ’90, Ellie conduce programul de cercetare Argus, iar singura extravaganță pe care și-o permite o reprezintă călătoriile singuratice la volanul unui Thunderbird din 1957 decapotabil.

 

De-a lungul anilor, a ajuns să cunoască fiecare orășel prăfuit, fiecare culme și văioagă și aproape pe toți agenții de circulație de la sud-vest de New Mexico.

   Ellie este un astronom obsedat de SETI (căutarea ființelor extraterestre, printr-un proces de supraveghere obișnuită, monotonă a radioactivității din spațiu), fără viață personală și care luptă să-și croiască drum într-o lume a oamenilor de știință în majoritate bărbați. Ziua în care prin zgomotul banal al spațiului extraterestru apar sunete noi, repetitive, îi schimbă radical viața. Semnalul din spațiu, contestat inițial deoarece conținea prima înregistrare tv din Germania nazistă, în 1936, când Adolf Hitler ura întregii lumi bun venit în patria germană cu ocazia deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice, este, de fapt, un mesaj încifrat venit de pe steaua Vega și conține planurile construirii unei mașini ce va putea trimite cinci oameni în spațiu. Însă lupta împotriva sexismului în știință continuă, deoarece Ellie își dorește să facă parte din echipa Celor Cinci.

   Cu profund interes am urmărit-o pe Ellie pe tot parcursul romanului; un personaj special, un alter ego feminin al autorului, singurul puternic individualizat, portretele celorlalte personaje fiind lăsate într-un con de umbră.

  

Din tot grupul lor, al numiților Celor Cinci, Ellie era singura în poziția de astronom observator, chiar dacă specializarea ei nu ținea exact de domeniul opticii. Iar ea simțea că era datoare să culeagă cât mai multe informații era omenește posibil, atât în călătoriile lor prin tunele, cât și în continuumul spațio-temporal cu patru dimensiuni, cel obișnuit, în care pătrundeau periodic cu Mașina.

   În conturarea personalității ei, Sagan se dovedește un maestru: deșteaptă, ambițioasă, Ellie excelează ca om de știință, descoperă adevăruri absolute pentru omenire, își clădește întreaga carieră încercând să intre în contact cu cei mai îndepărtați străini dintre toți străinii și încearcă să demonteze miturile creaționiste. Însă, în viața reală, cea pământească, abia dacă intră în vorbă cu cineva și nu este în stare să-și descopere propriul adevăr – trecutul ei, ceea ce îi oferea stabilitate, se dovedește o minciună.

   Întreaga ei viață cercetase universul, dar scăpase din vedere cel mai clar mesaj: pentru creaturile mărunte, așa cum suntem noi, nemărginirea poate fi îndurată numai prin iubire.

   Contact pune în discuție și relația dintre știință și religie; fiecare capitol al celor trei părți (Mesajul, Mașina și Galaxia) este precedat de citate de inspirație religioasă.

   

Că noile erezii se vor ivi pe fața pământului o știm din profeția lui Hristos, dar nu cunoaștem nicio prezicere care să spună că trebuie să le nimicim pe cele vechi. (Thomas Browne, Religio Medici, I, 8, 1642)


    Discuții pe această temă se poartă și între personaje, precum și despre posibilitatea implicării divine în proiectul vegan, ca experiment.

  

–«Deus ex machina»? La asta te gândești? Îți închipui cumva că în cele din urmă zeii s-au milostivit de noi și ne-au trimis Mașina?
–Mai degrabă la ceva gen «Machina ex deo» sau cum o suna mai bine în latină. Nu, eu nu cred că omenirea este un experiment. Cred că noi suntem singurii care ne supraveghem, că stăm pe o planetă care nu interesează pe nimeni altcineva, într-un loc în care nimeni nu s-a deranjat să intervină vreodată.

    Finalul romanului poartă Semnătura Creatorului:

    “Tronând deasupra oamenilor, a zeilor și a demonilor, asimilându-i pe Supraveghetori și pe constructorii tunelelor, există o inteligență care precede universul.
   Cercul se închisese.
    Ellie găsise ceea ce căuta.”

   Notă:

    După afirmațiile lui Carl Sagan, romanul s-a născut dintr-un proiect pentru un film artistic, care a apărut în 1997, la un an de la moartea sa, cu Jodie Foster în rolul lui Ellie. Însă, între cele două „scenarii” există diferențe majore. De exemplu, în roman, mama lui Ellie este singura ei rudă în viață, pe când în film, aceasta murise la nașterea fetiței. Tot în film, Ellie este singura care pleacă în călătoria interstelară. Detaliile științifice cu terminologie specifică ocupă un loc important în economia volumului, iar în film se apropie de limbajul standard. Totuși, unele secvențe și replici sunt identice, fapt ce sugerează implicarea autorului și în adaptarea scenografică.

 Cartea Contact de Carl Sagan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
6

Pinguinul care voia să afle mai multe de Jill Tomlinson-recenzie

Editura Nemira, 2016

Colecția Nemi

Titlu original: The penguin who wanted to find out, 1975

88 de pagini

Vârsta recomandată: 7+

   O carte pentru copii trebuie să conțină neapărat o învățătură, altfel nu-și mai are rostul. Copiii devorează orice informație pe care o primesc și pun întrebări la care noi, adulții, nici nu ne gândim. Le răspundem cu răbdare, pe înțelesul lor, și așteptăm să le vedem lumina din ochi. Îi privim cum cresc și se maturizează, apoi îi lăsăm liberi – ne-am îndeplinit misiunea.

  Povestea lui Otto, pinguinul curios, înglobează învățături despre maturizare, despre lumea înconjurătoare și despre relațiile cu semenii.

   Otto este un pui de pinguin, care abia așteaptă să iasă la joacă. Îi place zăpada și să se adăpostească de frig pe picioarele tatălui său. Este primul ieșit din ou, în colonie, și descoperă că are o responsabilitate foarte mare: aceea de a avea grijă de ceilalți puișori.

   Ghidat de adulți, face primii pași în zăpada Antarcticii și învață să se hrănească singur. Dar, nu uită niciodată să îi ajute și pe ceilalți.

  Otto este un pui orfan, pinguinul-tată care l-a clocit a găsit oul în zăpadă și l-a adoptat. Prin urmare, copiii își pot construi în minte o imagine pozitivă a familiei din care face parte un tată vitreg. Claudius, pinguinul-tată, îi oferă puiului răspunsuri și-l ajută să învețe să se descurce în societate. El pregătește puiul pentru lume, nu lumea pentru pui.

–Nu cred că mă voi obișnui vreodată cu frigul ăsta, a spus Otto.

–Ba o să te obișnuiești. Cât ești mic, îți țin eu de cald, dar când vei crește, o să fii acoperit cu un strat de grăsime, așa ca mine. Asta e de mare ajutor.

Otto s-a uitat în sus spre Claudius:

–Chiar o să fiu așa de gras ca tine?

–Da, toți pinguinii adulți sunt grași.

–Ce bine, zise Otto. Ei bine, presupun că o să mă obișnuiesc atunci.

 

   În același timp, micul cititor primește informații despre pinguinii imperiali, despre foci, despre lumea subacvatică și Polul Sud. Află că poți fi prieten și cu cei diferiți, că trebuie să îți asculți părinții și să îi ajuți pe cei neajutorați.

–Să aștept, a bombănit Leo. Întotdeauna așteptăm ceva.

–Așa e. Eu trebuie să aștept să-ți crească penele. Nu intru în mare fără tine.

–Vai, Otto, chiar o să mă aștepți?

–Da, zâmbi silit Otto. Va trebui să mă obișnuiesc cu asta.

   Ilustrațiile făcute în creion moale schițează lumea înghețată a pinguinilor, lăsând loc imaginației micilor lectori spre a o colora și a o transforma într-un paradis terestru. Povestea lui Otto poate fi folosită și ca auxiliar didactic transdisciplinar, la clasele mici, deoarece conține, pe lângă învățături – valori și atitudini –, și informații din geografie – despre Polul Sud și Antarctica – și zoologie – viața pinguinilor imperiali.

   Am petrecut o oră lecturând alături de fiica mea, care, așa cum era de așteptat, a pus multe întrebări, precum Otto.

Cartea Pinguinul care voia să afle mai multe, de Jill Tomlinson a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
6

Carol, de Patricia Highsmith-Editura Litera-recenzie

Editura Litera, 2017

Colecția buzz BOOKS

300 de pagini

Titlu original: The Price of Salt (1952)

Traducere de Ioana Văcărescu

    Spui că mă iubești oricum aș fi, chiar și când înjur. Eu îți spun că te voi iubi întotdeauna, că voi iubi persoana care ești și persoana care vei deveni. Aș spune-o și în fața unui tribunal, dacă ar însemna ceva pentru oamenii ăia sau dacă ar putea schimba ceva, pentru că nu astea sunt cuvintele de care mă tem.

   Respins inițial de edituri, romanul Patriciei Highsmith este considerat primul din literatură, în care o poveste de iubire lesbiană are un final fericit, publicat fiind într-o perioadă în care homosexualitatea era catalogată drept tulburare mintală. Cunoscută ca autoare de thrillere psihologice (Strangers on train, ecranizat de Alfred Hitchcock), autoarea încearcă să aplice nota de suspans și aici, însă, singura amenințare o reprezintă societatea, care ar putea despărți protagonistele. Până și povestea de dragoste nu mi se pare atât de convingătoare, deoarece rareori asistăm la o „inspecție” sufletească a personajelor. Cu toate acestea, refuzul de a condamna iubirea celor două face cartea deosebit de importantă în literatura homosexuală, deși  autoarea s-a simțit obligată să publice sub pseudonimul Claire Morgan.

    Therese Belivet este o tânără de 19 ani, scenograf de teatru, cu o slujbă într-un magazin universal din Manhattan. Copilăria i-a fost marcată de singurătate, iar acum acceptă relația cu Richard, pe care nu-l iubește. Într-o zi lungă de înainte de Crăciun în departamentul de jucării al magazinului, este fermecată de apariția unei cliente elegante.

Privirile li s-au întâlnit; Therese a ridicat ochii de la cutia pe care o deschidea, iar femeia tocmai întorcea capul, așa că a privit-o în ochi. Era înaltă și frumoasă, silueta subțire se contura grațios pe sub haina largă de blană pe care o ținea deschisă, cu o mână proptită în talie. Avea ochii cenușii, însă fascinanți, ca o lumină stranie sau ca un foc. Captivată de ei, Therese nu și-a putut desprinde privirea. A auzit cum clienta din fața ei îi repeta întrebarea, însă a rămas mută. Și femeia o privea pe Therese cu o privire preocupată, ca și cum se gândea la ce are de cumpărat, și, cu toate că între ele se aflau mai multe vânzătoare, Therese era sigură că avea să vină la ea. A văzut-o îndreptându-se încet spre tejghea; inima i-a bătut mai repede, încercând să compenseze, parcă, momentele în care stătuse pe loc. Simțea că, pe măsură ce femeia se apropia de ea, fața îi era cuprinsă de o căldură teribilă.

    Carol Aird pare să aibă o viață tristă: trece printr-un divorț de un soț care dorește să o elimine definitiv din viața fiicei lor. La magazin,  îi dă lui Therese adresa pentru a livra cumpărăturile, iar aceasta îi trimite și o carte poștală. Cele două încep să își petreacă timpul împreună, planificând o călătorie lungă, până în Utah. În timpul acestei călătorii, în care cele două își declară sentimentele și devin fizic foarte apropiate, observă că sunt urmărite de un detectiv particular, angajat de Harge, soțul lui Carol, pentru a folosi relația celor două ca armă în procesul de custodie. Carol este pusă în situația de a alege între fiica sa, a cărei custodie riscă să o piardă, și Therese.

    Iubirea lui Therese față de Carol este obsesivă, bolnăvicioasă chiar, se dăruiește total și devine geloasă foarte ușor. Respingerea inițială a lui Carol, care vrea să mai poată să-și vadă fiica, are efect devastator asupra ei. În schimb, Carol, un spirit rebel, este mai detașată, cea care domină.

Era o capitulare, Therese știa asta, lui Carol nu-i putea fi impusă nici o situație în care ea să fi fost miza. Preț de o clipă, a avut revelația zguduitoare că niciodată nu-i dedicase Carol mai mult decât o bucățică din ființa ei. Dintr-odată, universul în care trăise în ultima lună, asemenea unei minciuni strigătoare la cer, s-a prăbușit, aproape distrus. În clipa următoare, Therese nu putea crede una ca asta. Dar adevărul era că își alesese copilul, nu pe ea.

    Nu am înțeles de ce titlul a fost schimbat, cel inițial părându-mi-se mai potrivit; Prețul sării este mult mai semnificativ (asemeni Sării în bucate, poveste cu mesaj moralizator).

   Carol este un roman trist de la început până la ultima pagină, dar onest și curat. Nu a fost o lectură ușoară; nu că ar fi limbajul prea savant sau descrierile prea minuțioase, doar că i-a lipsit tocmai sarea care să mă determine să-i simt gustul cu adevărat.

  În 2015, ecranizarea romanului cu Cate Blanchett în rolul lui Carol a primit 6 nominalizări la Premiile Oscar.

Cartea Carol de Patricia Highsmith  a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-uEditura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și... în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu

Întoarcerea, volumul I din seria Titanii, de Jennifer L. Armentrout-recenzie

Grupul Editorial Corint (Leda Edge, 2017)

Titlu original:The Return (2015)

430 de pagini

Traducere de Alexandra I. Fusoi

Gen: fantasy, erotic

   Azi vreau să vă vorbesc despre o carte care a făcut revoluție în capul meu: Întoarcerea. Am început-o în urmă cu două săptămâni, însă am abandonat-o după câteva pagini, dezamagită de cruzimea personajului principal masculin, de aroganța sa și aluziile la diverse mărci de produse americane. Dar, cum eu nu las niciodată o treabă pe jumătate făcută (în cazul acesta, nici măcar pe un sfert) și știind că cei de la Corint scot cărți bune, am deschis-o din nou.

   Ora 21. Mă așez confortabil în pat, potrivindu-mi teancul de perne de sub cap. Încep să citesc. Acțiunea se petrece în zilele noastre, într-o lume pe care noi o cunoaștem doar pe jumătate. Îmi fac o părere și despre protagonist: un tip puternic, crud, un soi de armă umană la care apelează zeii Olimpului ca să le rezolve treburile murdare. Arată și tare bine: tot numai mușchi, păr rebel, ochi de chihlimbar superbi. Și mai este și narator. Aflu despre el că s-a născut din împerecherea unui pur cu un semi și că este un Apollyon, pe nume Seth. Și că este unicul, deoarece, dacă ar exista doi Apollyoni, unul ar putea deveni Ucigaș de Zei. Buuun. Am înțeles că Olimpul s-a mutat în S.U.A.. Mai mult, zeul Apollo îi oferă misiunea de a-i proteja fiica, semizeu cu puterile încătușate, de furia Titanilor evadați din Infern.

 M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și… în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu. Apollo s-a întors spre mine. E fiica mea, Seth. Ai grijă de ea și n-o să uit.

   Capitolul al doilea are un alt narator. O naratoare, mai exact: Josie. Ea – opusul lui Seth: timidă, marcată de boala mamei (diagnosticată cu schizofrenie paranoidă), care spunea, printre altele, că în urmă cu douăzeci de ani, un înger a coborât din cer și a lăsat-o însărcinată.  Acum, este studentă la psihologie, are o prietenă bună în persoana colegei de cameră și se simte oarecum vinovată că nu-i este alături mamei.

   Ora 22. Sorb relaxată din cafeaua decofeinizată și asist la întâlnirea electrizantă dintre cei doi; se izbesc unul de altul din întâmplare. La a doua întâlnire, Seth îi spune adevărul: ea este fiica lui Apollo, zeul antic, și trebuie să se ascundă de titani, deoarece aceștia îi vor eterul (al cincilea element), pentru a-și recăpăta puterile pierdute în timpul luptei anterioare cu zeii. Ca o ironie, pericolul devine iminent și Seth este pus în situația de a o salva pentru prima dată, unindu-și forțele cu Erin, o furie (personaj mitologic cu rol în pedepsirea nedreptăților), de o umbră, iscoadă a titanilor.

Am ridicat privirea chiar în momentul când furia își vâra ghearele în stomacul umbrei. Am văzut sângele țâșnind, iar cheagurile au erupt de jur împrejur. Umbra și-a dat capul pe spate, eliberându-se într-un fum negru care s-a izbit de tavan, zguduind pereții.

Furia s-a năpustit în sus, deschizând gura. Pieptul i s-a ridicat în momentul în care a inspirat. Fumul negru a încremenit, clocotind și șerpuind în mijloc, în timp ce în jur se zbăteau lujeri ca niște degete.

    Ora 23:30. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe carte. Acțiunea are un ritm alert, e plină de suspans, iar între cei doi există un joc erotic savuros. Aceștia se îndreaptă de la Radford spre Academia Legământului din Dakota de Sud, unde Josie va fi în siguranță, sau cel puțin așa cred ei că va fi.

–Dacă mă lovești iar, o să te pun în portbagajul mașinii ăsteia, în fața tuturor oamenilor și a tuturor zeilor, și o să te bat la fund așa cum ar fi trebuit să te bată mămica ta.

A rămas cu gura căscată.

–N-ai îndrăzni!

Fără să folosesc practic deloc forța, am tras-o în față și, până să se poată feri, i-am prins mijlocul cu celălalt braț, ținând-o pe loc. Trupul mi s-a încins imediat în toate punctele unde eram conectați. Era cu un cap mai scundă decât mine, dar ne aliniam suficient de bine în zonele importante. Așa absorbit cum eram de moliciunea ei care se apăsa pe mine, am uitat ce naiba făceam. Ceva cu bătut la fund?

Era un plan al naibii de bun.

–Ba aș îndrăzni, i-am spus, cu glas scăzut. Și mi-ar plăcea foarte tare și până la capăt.

    E trecut de miezul nopții și eu stau în șezut, aproape ținându-mi respirația; cei doi îl înfruntă pe titanul Hyperion, acasă la bunicii lui Josie. Îmi rod unghiile din cauza suspansului. După acest episod, descopăr un alt Seth, unul grijuliu, tandru și aflu detalii din viața lui anterioară, despre Alex și legătura lui cu Ares.

Urma să murim. Panica se înfigea adânc în mine. Am ridicat bărbia, am văzut pușca și am văzut și trupul bunicului. Lacrimile mi-au încețoșat privirea. Nu voiam să mor. Nu așa. Nu voiam să moară Seth.

Învocând toate rămășițele de forță pe care le mai aveam, m-am rostogolit și am apucat arma. Cu mâinile tremurând, m-am răsucit pe spate, m-am ridicat și am îndreptat pușca spre titan. Îl prinsese pe Seth de gât. Am înălțat în grabă o rugăciune și am apăsat pe trăgaci. Reculul m-a trântit pe spate, dar am văzut că alicele l-au lovit pe Hyperion în spinare. I-a dat drumul lui Seth și s-a clătinat într-o parte. Din gaura de dimensiuni remarcabile din spatele lui se ridica fum.

    Ora 02:40. Îmi frec ochii cârpiți de somn. Să aibă măcar un moment de intimitate și mă culc, îmi zic înciudată. Oare care o fi povestea dintre Alex și Seth?

   Ora 05:30. Începe să se lumineze de ziuă. Punctul culminant. Clar nu mă culc până nu termin! Cei doi își mărturisesc sentimentele. În sfârșit!. Apar umbrele, apare Hyperion. Se dă o luptă din care doar unul va ieși învingător. Apollo îi descătușează lui Josie puterile. Asist la un pseudo-deznodământ. Josie e semizeu și viața ei e abia la început. Închid cartea și intru pe net. Poftim? Nu s-a tradus continuarea? Viața Noaptea mea s-a sfârșit!

   Mai are rost să vă spun că romanul acesta a urcat în topul celor mai bune cărți citite în 2017? Pluriperspectivism, tehnica poliedrului (surprinderea unui eveniment din unghiuri diferite), fină analiză psihologică, echilibru între situațiile dramatice și cele erotice, umor etc. Întoarcerea conține ingredientele unui roman desăvârșit, destinat publicului new adult, care m-a făcut să oftez nostalgic și pe mine, găină bătrână și mioapă.

Cartea Întoarcerea, de Jennifer L. Armentrout a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

La peau de chagrin (Pielea de șagrin), de Honoré de Balzac-recenzie

Anul apariției: 1831

Ediție printată în S.U.A., 2009

235 de pagini

Limba franceză

Si tu me possedes, tu possederas tout.

Mais ta vie m’appartiendra. Dieu l’a

voulu ainsi. Desire, et tes desirs

seront accomplis. Mais regle

tes souhaits sur ta vie.

Elle est la. A chaque

vouloir je decroitrai

comme tes jours.

Me veux-tu?

Prends. Dieu

t’exaucera.

Soit!

   Ce preț are o viață de om? Dar fericirea sau bunăstarea? Acestea din urmă se confundă? Cât de nenorocit poți fi, ca să ajungi în pragul sinuciderii? Sunt întrebări la care autorul dorește să ofere răspunsuri, prin Raphaël de Valentin, personajul principal al romanului.

   Acțiunea începe la începutul anilor 1830, când un tânăr încearcă să-și sfideze soarta de aristocrat parizian sărac, pierzându-și ultimul bănuț la ruletă, ca cel din urmă zbucium de salvare, înainte de a se arunca în Sena. Sinuciderile fiind frecvente în acea perioadă, așteaptă lăsarea nopții, pentru a fi sigur că nimeni nu îl va putea salva. Ca să-i treacă timpul mai ușor, intră într-un anticariat foarte aglomerat cu obiecte din cele mai diverse, așezate fără nicio logică. Il cunoaște pe proprietar, un bătrân de 100 de ani, cu înfățișare de ascet și cu o privire în care par să se ascundă cele mai profunde adevăruri ale lumii.

   L’homme s’épuise par deux actes instinctivement accomplis qui tarissent les sources de son existence. Deux verbes expriment toutes les formes que prennent ces deux causes de la mort: VOULOIR et POUVOIR. Entre ces deux termes de l’action humaine il est une autre formule dont s’emparent les sages, et je lui dois le bonheur et ma longévité. VOULOIR nous brûle et POUVOIR nous détruit; mais SAVOIR laisse notre faible organisation dans un perpétuel état de calme., spune el.

 [Omul se istovește prin două acte săvârșite în mod instinctiv, care seacă izvorul existenței sale. Două verbe exprimă toate formele pe care le iau aceste două cauze ale morții: A VOI și A PUTEA. Între acești doi termeni ai acțiunii omenești este o altă formulă pe care și-o însușesc înțelepții, căreia eu îi datorez bunăstarea și longevitatea. A VOI ne arde, iar A PUTEA ne distruge; însă A ȘTI menține slaba noastră alcătuire într-o continuă stare de calm.]

   Intuind dorința tânărului de a-și pune capăt zilelor, îi oferă o piele de șagrin magică, care îi poate oferi tot ce își dorește. Dar, cu cât își va dori mai mult, cu atât pielea se va micșora, ca și zilele lui pe pământ. Tânărul acceptă, fiind sigur că nu este decât o farsă. Însă, acceptarea are valoarea unui legământ, un soi de pact cu Diavolul, căruia își vinde sufletul. Însuși bătrânul negustor recunoaște că nu a avut îndrăzneala să o folosească. În ediția de față, lipsește textul în sanscrită, ceea ce face oarecum inexplicabilă afirmația bătrânului:

–Ah! vous lisez couramment le sanscrit.

   Imediat ce părăsește anticariatul, Raphaël își schimbă opțiunile și constată că lucrurile încep să se așeze. Se îmbogățește și o poate cuceri în sfârșit pe Feodora, căreia îi purta o afecțiune aproape bolnăvicioasă. Însă, această iubire se stinge, lăsând loc unei alte iubiri, pentru Pauline, fata pe care o medita, din recunoștină pentru gazda lui. Între cei doi se înfiripă o iubire profundă, dar este deja prea târziu; pielea de șagrin s-a micșorat și zbârcit în mod considerabil, cu tot efortul lui Raphaël de a o restaura sau de a o arunca.

   Romanul face parte din La Comédie humaine (Comedia umană) a lui Balzac, operă ce cuprinde 95 de lucrări terminate (romane, nuvele și eseuri) și 48 de opere nefinalizate. Titlul, devenit expresie în zilele noastre (se reduire comme une peau de chagrin), oferă cititorului cheia interpretativă a textului. Pielea de șagrin (piele imprimată care imită modelul natural al altei piei, conf. Dex., derivat de la denumirea unui măgar sălbatic) magică reprezintă forța vitală a personajului și-i oferă absolut tot ce-și dorește, însă cu un preț: anii și zilele. Tema o constituie conflictul dintre două verbe esențiale și neregulate: A FI și A AVEA. Inițial, personajul principal consideră că pentru „a fi”,  trebuie neapărat „să aibă”, indiferent care sunt consecințele. Ulterior, când începe „să fie” cu adevărat, realizează că degeaba „are”, căci fiecare minut este de neprețuit și nu poți cumpăra fericirea veșnică.

   Interesant la acest roman este și faptul că estetica realistă balzaciană, apreciată la noi de scriitorii interbelici, lipsește, autorul preferând fantasticul ca mod de exprimare a viziunii despre lume. Specifică lui Balzac rămâne tehnica descrierilor detaliate, ca într-o poză.

   Contempler en ce moment les salons, c’était avoir une vue anticipée du Pandémonium de Milton. Les flammes bleues du punch coloraient d’une teinte infernale les visages de ceux qui pouvaient boire encore. Des danses folles, animées par une sauvage énergie, excitaient des rires et des cris qui éclataient comme les détonations d’un feu d’artifice. Jonchés de morts et de mourants, le boudoir et un petit salon offraient l’image d’un champ de bataille. L’atmosphère était chaude de vin, de plaisirs et de paroles. L’ivresse, l’amour, le délire, l’oubli du monde étaient dans les coeurs, sur les visages, écrits sur les tapis, exprimés par le désordre… .

[A contempla în acel moment saloanele era ca și cum ai fi avut o imagine anticipată a Pandemoniului lui Milton. Văpăile albăstrii ale punch-ului colorau infernal fețele celor care încă mai puteau să bea. Dansuri nebunești, însuflețite de o sălbatică energie, stârneau râsete și țipete ce izbucneau ca detunăturile unui foc de artificii. Presărate cu morți și muribunzi, iatacul și un mic salon ofereau imaginea unui câmp de luptă. Atmosfera era înfierbântată de vin, de plăceri și de vorbe. Beția, iubirea, delirul, uitarea de lume stăpâneau inimile, fețele, erau întipărite în covoare, înfățișate în dezordine… .

   La peau de chagrin poate fi citită și ca o poveste fantastică, cu final moralizator, însă inspirată din societatea contemporană, cu un personaj care suferă din cauza determinismului social. Oriunde se află câte un Raphaël de Valentin dispus să riște totul pentru fericirea iluzorie.

Dacă mă posezi pe mine, vei poseda totul.

Dar viața ta îmi va aparține. Dumnezeu

a voit astfel. Dorește, și dorințele

îți vor fi împlinite. Dar măsoară-ți

poftele după viața ta. Ea

e aici. La fiecare voință,

voi descrește ca și

zilele tale. Mă

voiești? Ia-mă.

Dumnezeu te

va asculta.

Fie!

Cartea La peau de chagrin, de Honoré de Balzac a fost oferită de Books Express. 

Disponibilă pe site-ul librăriei on-line Books Express

 

 

 

 

Florile vieții, de Rina Ziamni-recenzie

Editura Smart Publishing, 2017

187 de pagini

Nu putea urî toți trandafirii, doar pentru simplul fapt că se înțepase în spinii unuia. Trebuia să lupte pentru fericirea ei. Se născuse la o margine de viață și primise firul destinului ei de la un înger trimis de Dumnezeu.

   Rina Ziamni este o autoare pe care am descoperit-o recent și, încă de la primele pagini ale romanului în discuție, am comparat-o cu Ileana Vulpescu, datorită construcției personajului principal feminin. Tehnica narativă, însă, diferă, cea a Ilenei Vulpescu insistând pe analiza psihologică și pe procesele de conștiință ale personajului.

   Florile vieții este romanul unui destin, al unei femei, Marina. Încercată de viață în multe feluri, ea cunoaște fericirea târziu, când se consolase deja cu singurătatea și dezamăgirea.

   Proaspăt ieșită de pe băncile facultății și cu o slujbă ca profesor, Marina se lasă căsătorită de părinți, fără a fi îndrăgostită. Din această căsătorie scurtă, ea va avea un copil, pe care îl va crește singură: prima floare a vieții ei. Îl iubește și i se dedică total, îi oferă tot ce poate din salariul ei de profesor, fără a aștepta recunoștință. Își dorește, în schimb, afecțiunea lui, dar nu o va primi niciodată. Se dedică profesiei, unde cunoaște și iubește alte flori: elevii. Răpusă de singurătate după moartea mamei și plecarea tatălui în altă localitate (care, de altfel, părăsise căminul conjugal cu mulți ani în urmă), se recăsătorește cu Dorel, un fel de Hagi-Tudose contemporan, violent, care strânge gunoaie pe care le adună în apartamentul Marinei.

Ca s-o chinuie și mai mult, i-a aruncat bunurile bune de la mama ei, aducând gunoaie în casă, spunând că ale ei erau prea vechi, demodate. A demontat caloriferele și le-a depozitat în pivniță, ca să le vândă, pentru că erau din fontă. A spus că va lua altele din aluminiu sau oțel și că va monta o centrală pe gaz,ca să facă economie la întreținere.

    Bătăile tot mai frecvente o determină pe Marina și ia atitudine și obține un ordin judecătoresc de restricție și divorțează. Apartamentul de jumătate demolat de fostul soț este scos la vânzare de fiul ei, care îi propune să locuiască într-o garsonieră din alt cartier bucureștean. Tristă, bolnavă și singură, își petrece verile în casa unei bătrâne de la mare. Aici cunoaște un musulman, care îi va deschide ochii asupra valorii vieții. Își dă seama că trebuie să se bucure de viață. Ceva mai târziu, va cunoaște adevărata iubire… .

Iubindu-l pe el, Marina descoperise adevărata dragoste, în care se putea dărui cu pasiune, fără rușine și pudoare, pentru că primea la rândul ei aceeași patimă și dorință. Dragostea lor creștea din zi în zi, devenea prin fiecare episod ceva puternic, care avea să să-i unească pe viață.

   Acțiunea are loc de-a lungul multor ani, încă de înaintea Revoluției din 1989 și până în zilele noastre (Marina citește cărți din seria „iubiri romantice” și o citează pe Irina Binder) și este presărată cu secvențe detaliate despre Revoluție, istoria Algeriei și a Islamului, dar și efectele benefice ale medicinei naturiste. Evenimentele sunt prezentate cronologic, pe alocuri cu mici bucle în timp, care m-au cam derutat. Finalul surprinde ultima floare din buchetul vieții ei, cu miros discret de iasomie.

   Romanul este o doadă a faptului că lucrurile bune nu li se întâmplă întotdeauna oamenilor buni, dar și că nu trebuie să îți pierzi niciodată speranța. Marina e o supraviețuitoare, care și-a primit, în final, recompensa.

Cartea Florile vieții, de Rina Ziamni a fost oferită de Editura Smart Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter-recenzie

Editura Pandora Publishing, 2017

Colecția literary fiction

Titlu original: Grief is the Thing with Feathers, 2015

Traducere de Mihaela Buruiană

122 de pagini

Iubirea  KRA-i totu-n lume

E tot ce știm despre Iubire KRA

Ajunge! Pe măsura lui brazdei KRA

Povara KRA trebuie să fie.

Emily Dickinson

 

   Încă de la început, vreau să vă mărturisesc că am trăit o experiență de lectură extraordinară, căci Durerea e o făptură înaripată nu se citește, ci se devorează și se absoarbe cu fiecare por al existenței noastre carnale. Romanul acesta e dincolo de noi, e mai mult decât o carte, e ACEA carte care ne zdruncină și ne  înalță simultan. Nu m-aș mira dacă, în câțiva ani, va deveni un reper fundamental în configurația literaturii contemporane, datorită caracterului inovator și polivalenței acestuia, dar și prin capacitatea de a fi elaborat și apoi receptat pe multiple straturi de semnificație.

   Romanul de debut al tânărului scriitor Max Porter s-a bucurat de un succes răsunător, iar recunoașterea nu a întârziat să apară: a fost distins cu premii literare importante, precum Dylan Thomas, 2016 și Sunday Times pentru tânărul scriitor al anului 2016 și a fost tradus în peste douăzeci de limbi/

   Subiectul romanului este simplu: o familie dintr-un cartier al Londrei se confruntă cu durerea sfâșietoare provocată de moartea fulgerătoare a soției/mamei. Tatăl celor doi băieți gemeni trece printr-o depresie care-l face să-și uite rolul de tată. În acest moment, în viața lor își face apariția brusc Kra, un personaj de fabulă, o cioară „sentimentală”, care devine confident, dădacă și judecător. Promite să nu plece, până când cei trei se vor vindeca.

   Povestea este, de fapt, substratul pe care se realizează jocul literar sublim al autorului, construit din intertextualitate, aluzii literare, mitologie, elemente de autenticitate și inovații lingvistice.

   Titlul este o reinterpretare a titlului poemului Hope is the thing with feathers de Emily Dickinson, în manieră tragică, lirică, bizară. Speranța ia locul durerii, plângerii. Personajul Kra este o metaforă a acestei dureri rostite. Tatăl, expert în opera lui Ted Hughes, are nevoie de el pentru a depăși criza. De fapt, povestea pare inspirată din viața acestui scriitor: prima lui soție, poeta Sylvia Plath, s-a sinucis la treizeci de ani, iar sentimentul de vinovăție l-a urmărit pe sciitor toată viața.

   Roman alegoric, cu trăsături de eseu despre durere, fabulă polifonică și poem în proză, Durerea este o făptură înaripată este narată din trei perspective: a tatălui, a celor doi băieți și a lui Kra (Crow, împrumutat din lirica lui Ted Tughes  – Crow: from the Life and Songs of Crow), fiecare cu o voce unică și distinctivă.

KRA

Deci, da. E adevărat că mănânc pui de iepuri, că jefuiesc

cuiburile, înghit mizerii, înșel moartea, îmi bat joc de

flămânzii fără adăpost, dau informații greșite și dezinformez.

Cra-cra, ciocăni-te-aș! La dracu’, cât timp irosit.

 

Dar îmi pasă, profund. Oamenii mi se par plictisitori,

mai puțin când suferă. Foarte puțini sunt aceia care,

când au parte de sănătate, dezastre, foamete, atrocități,

lucruri minunate sau normalitate, mă interesează

(interesați-MĂ!), dar de copiii fără mamă îmi pasă. Copiii

fără mamă mă fac pur și simplu să cârâi de bucurie.

Pentru o pasăre sentimentală, este o împlinire, o mană

cerească și un deliciu să atace un astfel de cuib.

 

TATI

În permanență are loc un schimb fascinant între sinele

natural al lui Kra și sinele lui civilizat, între gunoier și

filosof, între zeița ființei desăvârșite și pata neagră, între

Kra și condiția lui de pasăre. Mi se pare că este același

schimb de sine dintre doliu și viață, dintre atunci și acum.

Aș avea multe de învățat de la el.

 

BĂIEȚII

A fost omorâtă în bătaie, le-am spus odată unor

băieți la o petrecere.

Ce nașpa, frate, au spus ei.

Spun minciuni despre cum ai murit, i-am șotit

 lui Mami.

Și eu aș face la fel, mi-a șoptit și ea.    

   Privit din alt unghi, volumul poate fi considerat unul de poezie, mai ales datorită inovațiilor stilistice: fraze ritmate, onomatopee, rime, ritmuri, metafore și simboluri, cu toate că, prin traducere, unele și-au pierdut din semnificație.

 KRA

Cranț, cranț, nu-ți dau niciun sfanț, pentru cei singuri

înalță imnuri.

   În loc de încheiere, vă invit să îl ascultați de autor citind primele pagini din roman. Și vreau să vă mai spun că Durerea e o făptură înaripată nu e o carte pentru oricine; ai nevoie de o anumită stare sufletească și puțină zestre literară, pentru a îi pătrunde tainele. Dacă nu, rămâne doar un roman dureros, pe care îl recomand.

 Cartea Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter a fost oferita de Editura Pandora Publishing. Poate fi comandata de pe site-ul Editura Pandora Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

O fisură în cortina de fier: Prin deșert spre libertate: fuga mea din Coreea de Nord, de Eunsun Kim și Sébastien Falletti

Editura Corint, 2017

Titlu original: Corée du Nord. 9 ans pour fuir l’enfer (2015)

Nr. de pagini: 208

Traducere de Mihnea Gafița

 

   Văzută din Occident, Coreea de Nord este cea mai pură formă de totalitarism pe care mintea umană a inventat-o vreodată. Statul este caracterizat de un cult al personalității cvasireligios, o politică oficială de o xenofobie feroce, și prezența unui sistem de lagăre de concentrare. Există rapoarte credibile despre experimente chimice făcute pe prizonieri politici. (The Times)

   Ca persoană care a trăit o parte din viață în comunism, credeam că mai rău de atât nu se poate, dar am aflat că m-am înșelat. Mi-a demonstrat asta Eunsun Kim, o copilă din Coreea de Nord, care dă glas disperării a milioane de oameni înfometați și disperați. Semnată sub pseudonim, spre a-și proteja rudele rămase în Coreea de Nord, cartea mai sus numită este dedicată tinerilor din Coreea de Nord – ca să-și găsească libertatea și dreptul de a visa, dar constituie și o mărturie scrisă a ceea ce se întâmplă în acea țară de aproape șaptezeci de ani. (În 1948, s-a instalat la putere Partirul Muncii, în frunte cu Kim Il-Sung, urmat de fiul său, din 1994, Kim Jong-Il și Kim Jong-Un, din 2011).

   Începând din 1991, Coreea de Nord s-a confruntat cu foamete extremă, cauzată de diverși factori: secetă, inundații, sistarea importurilor etc. Sute de mii de oameni au murit de foame, cei mai mulți fiind copii și bătrâni. Familia lui Eunsun este și ea afectată, ceea ce o determină pe mamă să fugă din țară.

   În decembrie 1997, Eunsun, în vârstă atunci de unsprezece ani, fetița își scrie testamentul, crezând că va muri de foame, precum tatăl și bunicii săi. Cutremurătoare este scena în care mama și cele două fiice stau întinse pe jos, așteptându-și sfârșitul.

„Singurul lucru care ne-a rămas de făcut aici este să murim”, a zis ea (mama, n.n.) cu o voce slabă, de om învins.

Urma, deci, să murim toate trei.

S-a întins în tăcere jos, pe sacul de dormit însăilat, de-a lungul peretelui bucătăriei; acolo era locul cel mai puțin friguros din tot apartamentul. Eu și sora mea ne-am ghemuit lângă ea. Ne-a învăluit bezna, și eu am alunecat spre somn. Eram înfometate și neajutorate, dar măcar n-aș mai fi murit singură. [… Mama era țeapănă ca o statuie. Povara care-i apăsa pe umeri era prea mult pentru ea și n-o putea duce. Știa că era ultima noastră speranță împotriva maladiei care lovise toată patria și care se înrăutățea cu fiecare zi care trecea – foametea. Din 1995, membrii familiei noastre muriseră încet, unul după altul, iar acum noi câteșitrele urmam pe listă. […

Până dimineața, mama tot nu s-a mișcat, dar eu, curios lucru, am avut impresia că-n mintea ei cocea un plan. [… Voința ei de a supraviețui se pusese în mișcare.

  Cu ultimele puteri, mama lui Eunsun vinde șipcile de la portretele celor doi conducători supremi (obligatorii în fiecare locuință și instituție) și vechiul șifonier și face rost de bani pentru mâncare. Hotărâtă să plece, pune la cale o evadare din infern, în China. Nereușind să treacă râul Tumen, granița dintre cele două țări, cele trei își petrec un an ca oameni ai străzii la Rajin, vânzând supă de alge, furând legume și dormind pe tarabele comercianților. Ajunse în China, traversând Tumenul înghețat, intră pe mâna unor traficanți și sunt vândute unui țăran. De aici, sunt trimise într-un lagăr de reeducare din Coreea de Nord, de unde reușesc să evadeze, datorită haosului administrativ. Întoarse în China, se hotărăsc să plece în Coreea de Sud, traversând pe jos deșertul mongolez Gobi.

   Cinsprezece ani mai târziu, Eunsun Kim, studentă acum la Seul, își povestește experiența traumatizantă, pe care a trăit-o în cei nouă ani de pe drumuri. Cartea sa, apărută inițial în franceză, se bucură de succes, apoi este tradusă în mai multe limbi străine.

   Cu toate că se bucură de viața în libertate, Eunsun este nostalgică și speră să se poată întoarce la un moment dat acasă, în Nord.

   Întâmplarea a făcut ca lectura aceasta să vină după Povestea Faridei, o supraviețuitoare a terorii ISIS. Sunt atât de apropiate poveștile lor și, totuși, atât de diferite!

   Aflat la granița dintre operă memorialistică și roman, volumul se remarcă prin tehnici narative specifice beletristicii: nerespectarea cronologiei evenimentelor, descrieri artistice, crearea de imagini artistice „tari”, șocante, fără a folosi, însă, un limbaj dur, spre deosebire de Povestea Faridei, dur și la nivel lingvistic. În același timp, prin intermediul memoriei afective, Keunsun relatează evenimente care i-au marcat copilăria în mod iremediabil.

După această oribilă scenă, m-am obișnuit cu execuțiile publice, care erau tot mai frecvente. Chiar și așa, de fiecare dată mă cuprindeau îndoielile. Țin minte un bărbat care a fost legat de un stâlp și executat fiindcă-l „insultase pe iubitul nostru Conducător”, Kim Il-Sung. Care fusese crima lui? Șterpelise câteva litere de bronz dintr-o inscripție oficială cu numele Marelui Conducător. Fără îndoială că omul sperase doar să-și amelioreze condițiile de trai în timpul foametei, vânzând literele acelea de metal chinezilor, pentru câțiva bănuți. Era, însă, o crimă, care se pedepsea cu moartea.

   Acum, Keunsun Kim are treizeci și unu de ani și este o militantă activă împotriva dictaturii din Coreea de Nord.  Ea este cea care a fisurat cortina impenetrabilă a Coreei de Nord, pentru că a dat glas milioanelor de oameni care încă nu știu ce înseamnă libertatea.

Pentru ca visul acesta să devină realitate, lumea întreagă trebuie să deschidă larg ochii la ororile care se petrec și în acest moment în Coreea de Nord. Dinastia Kim a reușit să izoleze atât de bine țara mea, încât restului lumii îi vine foarte ușor să și uite că existăm.

 

 

Cartea Prin deșert spre libertate a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Parfum de orhidee, de Adriana Iacob-recenzie

Editura Smart Publishing, 2017

Număr de pagini: 103

 

Parfumuri am multe, dar unul singur mă mulțumește pe deplin: cel al iubirii – parfumul iubirii, parfum de orhidee.

   Să scriu despre cartea Adrianei Iacob nu este ușor, deoarece autoarea refuză rigorile literaturii clasice și pornește într-o aventură romanescă, în care se află în prim plan Femeia, în actuala sa condiție și în toată complexitatea. Personajul-narator face mărturisiri dureroase, din care are însuși de învățat, cunoaște fiorul iubirii totale, apoi suferința despărțirii.

   După finalizarea lecturii, mi-a venit o idee (pe care nu am dus-o la îndeplinire, fascinată fiind de formatul cărții, calitatea hârtiei și coperta de-a dreptul fabuloasă): să rup toate paginile și să le amestec ca pe niște cărți de joc. Apoi, să reîncep lectura. Mi-am dat seama că impresiile de lectură ar fi aceleași.

   O femeie inteligentă se cunoaște pe sine însăși și știe să gestioneze situațiile de criză. O femeie inteligentă  care suferă se vindecă prin logos. Consider naratoarea cărții de față un alter ego al autoarei, o purtătoare de cuvânt a femeii care suferă, neagă, se înfurie, speră, se vindecă și acceptă.

   Suferința cauzată de o iubire pierdută o determină pe Femeie să oscileze între optimism și pesimism, între încredere în oameni și dorința de singurătate.

Iubesc oamenii frumoși sufletește. Mă inspiră și mă fac să cred că, dacă vor, oamenii pot fi chiar buni. Nu am întâlnit mulți, dar aceia pe care i-am întâlnit mi-au dăruit puțin din lumea lor, înfrumusețând-o și pe a mea. Am descoperit astfel că, încă mai sunt oameni care dăruiesc, pur și simplu, fără să aștepte nimic în schimb.

    La polul opus, nopțile de iubire sunt înălțătoare și-i provoacă fericire reprodusă în pagini de emoție pură.

Mă gândesc la felul în care pielea mea tânjește după atingerea ta și la momentele în care respirația ți se rostogolește printre buzele mele amorțite de barba ta, la rotunjimile mele croite parcă după forma palmelor tale, la umerii mei plămădiți după sărutările tale… Mă gândesc cum îmbrățișările tale, unde electrice în trupul meu, fac să vibreze părți adormite din mine și am simțit din nou cum mi se strânge inima fără tine.

   Un rol aparte în economia textului îl are capitolul care oferă și titlul volumului: Parfum de orhidee, o prefață aflată la mijlocul volumului., dar și o autocaracterizare făcută la rece. Privit din altă perspectivă, acest capitol distinct deschide seria mărturisirilor erotice ale naratoarei, ce urmăresc etapele pe care le parcurge o relație: întâlnirea fericită într-o zi de iarnă târzie, fericirea zilelor petrecute împreună și tristețea celor petrecute în așteptare, sentimentul apropiatei despărțiri, despărțirea, furia, disperarea, reproșurile, acceptarea. Femeia cu parfum prețios de orhidee conștientizează că fiecare iubire pierdută este o experiență care o face mai puternică și pentru asta-i mulțumește fostului iubit.

Am obosit să alerg după fericire, după fiecare milimetru de zâmbet. Oare mai iubesc? Oare mai pot iubi?

Cine a zis că poți iubi la nesfârșit, să știe: dragostea trece. Trece dacă nu e alimentată în fiecare zi cu dovezi. Cu fapte și gesturi sincere. […

Am obosit să fiu dezamăgită de omul iubit, îmi este indiferent unde este el,ce gândește despre mine sau ce nu gândește. Acesta este sfârșitul.

Nu știu dacă există suflete pereche. Eu una nu l-am găsit încă pe al meu… sau…? Dar știu că există „momente pereche”, clipe de o tandrețe sufletească care te inundă paradisiac, care te înalță solar și-ți dau sentimentul că ești infinit.

   Recunosc că inițial am crezut că Parfum de orhidee cuprinde pagini de jurnal, prin urmare, nu o puteam încadra în specia „roman”. Un jurnal al oricărei femei, un jurnal universal al unei femei rănite, care se reinventează. Încă mă mai gândesc la posibilitatea aceasta. Căci, care cărți rămân în memoria noastră, dacă nu cele care ne intrigă?

Aștept opiniile voastre. Lectură plăcută!

Cartea Parfum de orhidee, de Adriana Iacob a fost oferită pentru recenzie de Editura Smart Publishing. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Smart Publishing

by -
11

Tornada cu părul roșu: Judy Moody, de Megan McDonald-recenzie

Ilustrații de H. Reynolds

Editura Gama, 2016

Traducere de Ciprian Nedelcu

160 de pagini

Vârsta recomandată: 7+ ani

Judy Moody are toane – primul volum al seriei

   Judy Moody nu voia să renunțe la vară. Nu voia să își pieptene părul în fiecare zi. Nu voia să țină minte cum se scriu anumite cuvinte. Și nu voia să stea lângă Frank Pearl, care mânca plastilină în clasă.

 Judy Moody avea toane.

   Nu era în toate bune. Era în toane rele. În toane furioase. Nici măcar mirosul noilor ei creioane Grounchy nu reușise să o scoată din pat

   Din câte se poate lesne observa, Judy Moody (în limba engleză, moody înseamnă capricios, imprevizibil, morocănos, irascibil) este fetița care l-a luat pe nu în brațe. Independentă de felul ei, roșcata de clasa a treia are probleme serioase, pe care le rezolvă în stilul caracteristic. Își dorește un animal de companie nou, cum ar fi un leneș cu două degete, din jungla amazoniană, dar se mulțumește și cu plantă carnivoră, pe care o duce mândră la școală și nici nu vrea să meargă la ziua lui Frank –mâncătorul de lipici. Stink, fratele mai mic se ține după ea toată ziua și-i strică planurile. Normal că are toane! Bine că îl are alături pe Rocky, cel mai bun prieten!

   Peripețiile lui Judy Moody amintesc de copilăria adevărată, cea trăită fără tablete și telefoane, afară, la joacă. Imaginația și veselia acestui copil construiesc o lume fericită, în care, până la magazinul din colț, treci prin China și Japonia și în care pietrele de pe drum sunt căzute din Lună.

   –Când ajungem în China? Întrebă Stink.

   –Încă suntem pe strada Jefferson, îi răspunse Rocky.

   – Să ne uităm după pietre până ce ajungem în China, zise Stink.

   –Hai să vedem cine o găsește pe cea mai bună, zise Rocky.

   Cei trei au studiat pământul pe drum. Judy a găsit cinci pietricele roz și o surpriză „Bazooka Joe” cu bandă desenată și mesajul: ÎȚI VOR IEȘI BANI ÎN CALE.

   Rocky a găsit o piesă albastră de Lego și o piatră cu o gaură în mijloc – o piatră norocoasă.

  Oricare ar fi provocarea, Judy Moody o depășește!

            Lectura este un deliciu atât pentru adulți, cât și pentru copii, cu toate că, prin traducere, unele sintagme și-au pierdut umorul. Adresându-se în special celor mai mici dintre cititori, editorii au avut grijă le ofere un text scris mare, cu imagini strecurate pe ici-colo.

   Celelalte titluri ale colecției: Judy Moody vine de pe Marte, Judy Moody face ocolul Pământului în 8 zile ½, Judy Moody merge la facultate, Judy Moody salvează lumea, Judy Moody devine celebră.

Părerile copiilor:

Stefania, 6 ani: Judy Moody e cam obraznică și mama nu o pedepsește.

Maria, 5 ani: Ștefi, hai să ne jucăm de-a Judy Moody!

Cartea Judy Moody are toane a fost oferită pentru recenzie de Editura Gama. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Gama

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

Mai știm noi să scriem și să vorbim corect românește?

    „Noi privim limba română ca pe o pîine, din care toți trebuie să mănînce și toată trebuie să fie bună. Nu. Unii trebuie să știe mai mult, alții mai puțin, pe grade, în funcție de profesia la care aspiră”. (Stelian Dumistrăcel)

   Trebuie să recunoaștem: trăim într-o epocă în care socializăm foarte mult. Și asta e de bine. Problema este că acest act are loc mai mult în spațiul virtual, unde ne trădăm foarte ușor pregătirea lingvistică, iar greșelile de scriere atârnă greoi, precum niște pietre de moară, de profilul nostru. Și, ca să încerc să îndulcesc pâinea despre care vorbește domnul Dumistrăcel și să-i dau gust de cozonac, voi prezenta câteva greșeli pe care le facem destul de frecvent.

1.Vroiam sau voiam?

   Bună! Vroiam doar să te salut… Replica asta îmi provoacă alergii puternice!

   Forma vroiam provine din contopirea a două verbe, a voi și a vrea, și este considerată greșită. În cazul în care ar fi corectă, cum sună verbul la infinitiv, a vroi?

   Bună! Voiam doar să te salut... Ei, dacă scrii așa, te salut și eu!

2.Dragele mele sau dragile mele?

   Dragele mele, astăzi am pregătit o rețetă de varză acră.

  Hai să o luăm logic: drag (masculin) și dragă (feminin) au aceeași formă de plural – dragi. Articulăm hotărât la feminin și… pam, pam!

   Dragile mele, azi am pregătit o rețetă de varză dulce.

3.Ouălor sau ouălelor?

   În Joia Mare, e rândul ouălelor la vopsit.

   Logic, din nou: substantivul ou are forma de plural ouă, la care adăugăm, în funcție de situație, articole. Ouă+ -le (articol hotărât)= ouălor

   În Joia Mare, e rândul ouălor la vopsit.

4.Cantități mari de ploaie se vor înregistra în Moldova sudică.

   Conform dicționarului, ploaia desemnează fenomenul meteorologic în sine. Pot fi cantități de zăpadă, de apă rezultată în urma ploii… .

Cantități mari de apă se vor înregistra în Moldova sudică.

5.Ca și fată cu stil, am vrut să mă fac blondă.

   Pentru a evita o cacofonie inexistentă, dăm în hipercorectitudine. Uităm că este recomandat să folosim această structură DOAR când există o situație comparativă.

Refuz să corectez panoplia de mai sus!

6.Care sau pe care?

Funcția care o am îmi permite să te concediez.

   M-am tot întrebat care ar fi cauza acestei greșeli; să fie întrebarea PE CARE o pui pentru a afla tipul subordonatei?

   Renunțarea la prepoziția pe constituie greșeala cea mai frecventă și riscă să devină un fenomen, iar o greșeală repetată devine, în mod regretabil, regulă.

Funcția pe care o am…

7.La mulți aniiiii!

   Din nou, hipercorectitudinea. Măcar dacă ar fi anii așa de mulți precum desinențele de plural. Punem mulți de i, sărbătoritul își alege!

8.De abia sau deabia?

   Suntem tentați să trunchiem sau să sudăm cuvinte. Aici nu cert pe nimeni; lipsește auzul fonematic sau este insuficient dezvoltat.

De abia am ajuns la 8.

9.Cumpără jocul cu monezi de aur! mă invita o reclamă, înainte de sărbători. Chiar nu a auzit nimeni cum sună monezile? Dacă vorbeau despre monede, poate cumpăram jocul.
10.Clasa a doisprezecea sau clasa a douăsprezecea?

   Substantivul clasa este de genul feminin și se acordă cu adjectivul, nu? Evident, corect este clasa a douăsprezecea.

11. Pleonasmul câștigă alegerile electorale!

   Sintagma alegeri electorale este pleonastică, deoarece electoral înseamnă referitor la alegeri.

Lista rămâne deschisă…

 

by -
7

Cavaleri, săbii și sânge de balaur, de Cornelia Funke-recenzie

Editura Univers Enciclopedic Junior (2016)

Titlu original: Ritter, Schwert und Drachenblut (1994)

Ilustrații de Cristina Halzhausen

Traducere de Cristina Muică

Număr pagini: 64  

   Despre Cornelia Funke nu auzisem până când a apărut și în România  Inimă de cerneală, în 2014, o trilogie care a cucerit cititorii tineri și nu numai. În Cavaleri, săbii și sânge de balaur, am descoperit aceeași autoare, cu același stil, dar cu un vocabular și teme adresate copiilor care se formează ca cititori. Titlul conține  câteva dintre elementele-cheie ale volumului cu 4 basme și 2 povești, și anume ce iubesc piticii noștri mai mult: cavaleri neînfricați, săbii lucioase și sânge de balauri.

 

 Într-o dimineață, cavalerul Barbă Sură s-a ivit din nou, ca de fiecare dată, în armura proaspăt lustruită și cu sabia bine ascuțită, în fața peșterii în care se adăpostea balaurul și a început să-l întărâte.

–Hei! Râmă spurcată! urla cavalerul. Căpcăunule scuipător de foc! Cârtiță de pășune dezgustătoare! A sosit cel care te va învinge. Mișcă-te și hai la luptă vitejească!

Balaurul a scos capetele sale enorme din peșteră, a suflat câteva flăcări mici înspre Barbă Sură și a căscat.

–Nu! a mormăit el. Nu am niciun chef!

De uimire, nobilului cavaler i-a căzut scutul din mână.

–Păi, păi…, a îngăimat el. Cum vine asta? Ești cumva bolnav?

–Nu. pur și simplu nu mai am chef.

    Scrise cu măiestria unui pedagog cu vocație, ce cunoaște adevăratele valori, pe care trebuie să le insufle copiilor, aceste texte amuzante nu sunt deloc dure, cum anunță titlul.

   Chiar dacă pare ciudat, trebuie să recunoaștem că, în general, basmele și poveștile sunt foarte violente, în ciuda faptului că se adresează copiilor. Explicația ar fi că cei mici trebuie să se obișnuiască și cu ce este rău. Dar fac o paranteză, cum să nu te înfioare imaginea celor două capete de ied din fereastra caprei (din Capra cu trei iezi) și cât de educativă este povestea, care se termină cu o răzbunare? Ei bine, din această perspectivă, cartea Cavaleri, săbii și sânge de balaur a reprezentat pentru mine o surpriză plăcută; aici, violența este doar aparentă, doar ca o formă de joacă. De exemplu, monstrul înspăimântător din șanțul cetății îi cântă cavalerului Oswald cel Viteaz în fiecare seară, ca să adoarmă, în ajutorul șoriceilor terorizați de cumplita Meg vine renumitul șoarece-cavaler Gawain Coadă Cenușie, spaima tuturor motanilor și pisicilor, iar capetele tăiate ale balaurilor cresc imediat la loc, neprovocându-le dureri.

   Povestea mea preferată este cea a Cavalerului fără nume, în care o tânără prințesă, sătulă să tot sărute câștigătorii turnirurilor, ca premiu oferit de tatăl său, se deghizează în cavaler, îi învinge pe participanții la turnir și îi cere tatălui său, regele, un sărut ca premiu, dovedindu-i astfel că nu e tocmai plăcut să fii luat ca trofeu.

   În Prinții răpiți, o uriașă înspăimântătoare folosește prinți pe post de jucării în căsuța ei pentru păpuși. Este învinsă de Neînfricata Frieda, cu ajutorul unui păianjen.

Apoi i-a eliberat pe prinți din casa de păpuși și pe cavaleri din temniță.

Dar ce s-a întâmplat cu frumosul prinț Fistichiu? Frieda nu s-a mai măritat cu el, căci i-a plăcut mult mai mult de unul dintre cavaleri.

Părerile copiilor despre carte

   Ștefania, 6 ani: Îmi place că are desene colorate și scrisul mare. Povestea mea preferată e când șoriceii lăsau furculițe în capcane. Și că mami citește frumos.

   Ioana, 8 ani: Mie mi-a plăcut cel mai mult povestea în care omul acela a construit un balaur din tinichea, ca să se apere de oamenii răi.

   Rareș, 4 ani: Dacă bunicul taie capul cocoșului (să-l facă piftie, n.n.),  îi crește la loc, ca la balaur?

Cartea Cavaleri, săbii și sânge de balaur de Cornelia Funke a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic.Poate fi comandată de pe site-ul Univers Enciclopedic Junior

Sursa foto: arhiva personală Andreea D-foto: Ştefania

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
5

Lunea începe sâmbăta, de Arkadi și Boris Strugațki

Titlu original: Понедельник начинается в субботу (1964)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilius sience fiction

264 de pagini

Traducere de Valerian Stoicescu

Când incredibilul se întâmplă în fiecare zi, iar imposibilul se întâmplă duminica!

            Suntem cu toții niște materialiști naivi, reflectam eu. Și toți suntem raționali. Vrem ca totul să aibă imediat o explicație rațională, adică să fie redus la un mănunchi de fapte cunoscute.

   În anii ’60, când Rusia cunoștea o dezvoltare masivă a științei, realiza primele lansări în spațiu (cățelușa Laika, apoi Gagarin – primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului) și avea trei laureați ai Nobelului pentru fizică, doi frați pe nume Arkadi și Boris Strugațki publicau un roman ce-și dorea să pună în evidență condiția oamenilor de știință, în societatea comunistă de atunci. Cei doi și-au îmbrăcat scriitura cu diverse tipuri de comic, astfel încât situațiile serioase au devenit cât se poate de amuzante… și invers… .

   Cartea cuprinde 3 Istorii, în care îl urmărim pe tânărul programator Privalov Alexamdr Ivanovici din Leningrad, în aventura vieții lui, ca angajat al Centrului de Analiză a Noțiunilor Cabalistice Inexplicabile CANCI.

   Prima istorie – Agitație în jurul divanului – pare de-a dreptul ruptă dintr-un basm slavon, în care personajul (narator) ajunge din întâmplare.

   Într-o zi, ia cu mașina pe doi tineri care doresc să ajungă la Soloveț. În localitate, cei doi îl cazează la o cunoștință, de pe strada Golfulețului nr. 13, N. K. Gorînîci (referire la Zmeul Gorînîci, un soi de Zmeul Zmeilor românesc), la Naina Kievna (în folclorul rus, Naina înseamnă vrăjitoare, ursitoare, n. tr.), într-o căsuță pe picioare de găină, locuită de un motan vorbitor și  ocupată de diverse obiecte magice, între care cel mai important pare a fi un divan, care se dovedește a fi un teleportator de generație mai veche.

Am pășit de-a lungul pereților. Nu m-a mirat nimic, deși totul era extraordinar de interesant. „Apă vie. Eficacitate – 52%. Reziduu fix – 0,3% (o butelcuță străveche, dreptunghiulară, cu apă, având dopul sigilat cu ceară colorată). […  „Sânge deochiat obișnuit”

   Interesantă este atitudinea personajului care, deși mirat peste măsură, acceptă tot ce i se întâmplă, dovedind o naivitate nespecifică unui programator rațional.

   A doua istorie – Deșertăciunea deșertăciunilor – cuprinde începuturile noii slujbe a lui Ivanovici la CANCI, chiar din ziua de Anul Nou, prilej de a sublinia faptul că pentru oamenii de știință, nu există zi de sărbătoare, idee la care face referire și titlul. Intrăm în fiecare compartiment al Centrului, cunoaștem o lume a oamenilor de știință, cu alură de magi și a personajelor fantastice, în care singurul om obișnuit pare un ciudat. Dorința tuturor pare să fie găsirea Tezei Albe. Aici e fabrica de literatură.

Și chiar atunci aduse cheile licențiatul în magie neagră Magnus Fiodorovici Redkin, gras, ca întotdeauna preocupat și ofensat. Bacalaureatul îl absolvise acum trei sute de ani pentru inventarea unor nădragi fermecați ce te făceau invizibil. De atunci a tot continuat să-i perfecționeze și iar să-i perfecționeze. Nădragii-fermecați au fost la început chiloții fermecați… .

   În a treia istorie – Tot felul de deșertăciuni – Sașa devine el însuși un om al acțiunii: Utilizează ca voluntar o mașină a timpului și călătorește în viitor, așa cum apare el în utopii și distopii. În opinia creatorului mașinii, există cu adevărat o lume în care trăiesc și acționează Anna Karenina, Don Quijote și căpitanul Nemo. Această lume își are legile și proprietățile ei, iar oamenii care o populează sunt cu atât mai vii, cu cât autorii lucrărilor i-au descris mai bine.

Am văzut tineri solizi, îmbrăcați în salopete, care umblau îmbrățișați, drăcuind și urlând cântece disonante pe versuri proaste. Întâlneam la tot pasul oameni îmbrăcați doar parțial: să zicem, purtând o pălărie verde și un sacou roșu, îmbrăcat pe corpul gol (altceva nimic), sau cu ghete galbene și cravată înflorată, în funcție de cât de detaliat fuseseră descriși de autor. Viitorul foarte îndepărtat se arată a fi apocaliptic.

   Cel mai interesant episod este cel în care o pasăre moare și învie câteva zile la rând, dar motivul vă las să îl descoperiți singuri.

   Fiecare istorie are finalul deschis și constituie o intrigă pentru următoarea. Prin urmare, m-aș fi așteptat la o continuare a romanului.

Sunt multe viitoruri și fiecare din faptele dumneavoastră creează unul din ele. O să înțelegeți asta,cu siguranță.

Mai târziu, într-adevăr, am înțeles asta.

Dar asta este deja o cu totul și cu totul altă istorie.

   Nu pot să închei prezentarea ca pe un elogiu adus cărții, fără să fi marcat și punctele pe care eu, nefiind consumatoare a acestui gen de lectură, le consider slabe: numărul mare de personaje, cu nume ciudate (de multe ori, sugestive, dacă deții noțiuni de mitologie și folclor), sunt greu de ținut minte iar detaliile nu sunt întotdeauna semnificative, ci plictisitoare. Totuși, aceste minusuri devin neglijabile, dacă avem în vedere faptul că, în ansamblu, Lunea începe sâmbăta stârnește reacții de cele mai diverse și după mai bine de jumătate de veac de la lansare.

Cartea Lunea începe sâmbătă, de Arkadi şi Boris Strugatki a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

Gregor Pământeanul (seria Cronici din Subpământ, volumul I), de Suzanne Collins

Editura Nemira, 2016

Titlu original: Gregor the Overlander (2003)

Colecţia: Nemi

Număr pagini: 310

Un războinic pământean, un fiu al Soarelui

Aducătorul luminii poate e sau poate nu-i

   Pornind de la ideea de joc și joacă, Gregor Pământeanul e așa cum trebuie să fie orice carte pentru copii: palpitantă, cu personaje- eroi ai binelui, în luptă cu forțe întunecate, pe care trebuie să le învingă, cu lecții de viață legate de principalele calități pe care lectorii juniori trebuie să și le însușească: empatie, determinare, loialitate, simț al răspunderii față de familie etc.  Ideea romanului i-a venit autoarei  gândindu-se la Alice în Țara Minunilor și cât de pastoral li s-ar părea copiilor din New York să cadă într-o gaură de iepure, într-un oraș unde mai degrabă poți cădea într-o gaură de canal.

   Gregor, personajul eponim și titular, este un băiat obișnuit de 11 ani, din New York,  timid și cuminte, devenit bărbatul familiei de când tatăl a dispărut în chip misterios, în urmă cu 2 ani. Viața familiei este grea, Gregor renunță la tabără pentru a avea grijă de surioara lui și de bunica senilă, în timp ce mama se străduiește să aducă un salariu în casă. Într-o zi, în timp ce se aflau în spălătoria din subsolul blocului de locuit, Gregor și Boots cad într-o gaură de ventilație și ajung în întunecatul Subpământ, o lume stranie, populată de personaje animaliere gigantice și de oameni. Regina Luxa avea cu pielea atât de palidă încât i se vedea fiecare venădin corp.[…] La început, i s-a părut că avea părul cărunt, ca al bunicii lui, dar nu era așa. Avea mai degrabă culoarea argintului, un fel de blond cu o nuanță metalică.

   Dorindu-și să se întoarcă la familia lui, încearcă să evadeze în timpul nopții și, cu această ocazie, află că prezența lui în Subpământ nu este întâmplătoare, ci pare să împlinească o profeție foarte veche, despre un tânăr din lumea de sus, care va veni să salveze subpământenii.

Luați aminte, subpământeni, de un fir de păr timpul atârnă.

Vânătorii sunt vânați, apa albă în roșu stă să curgă.

Rozătoarele vor lovi spre a celorlalți exterminare.

Speranța celor fără de speranță stă în căutare.

 

Un războinic pământean, un fiu al Soarelui,

Aducătorul luminii poate e sau poate nu-i.

Dar adunați-vă vecinii și chemarea-i ascultați

Sau șobolanii neîndoielnic ne vor devora pe toți.

 

Doi de pe Pământ, doi din Subpământ, din neam regesc,

Două zburătoare, două târâtoare,

Două țesătoare se învoiesc.

O rozătoare alături, unul înainte pierdut.

Și opt vor rămâne după ce restul se duc.

 

Ultimul trebuie să aleagă de partea cui e.

Soarta celor opt în mâinile lui e.

Așa că urați-i să aibă grijă, să se uite unde să sară,

Căci viața poate fi moarte și moartea viață poate da iară.

    Profeția-ghicitoare este dezlegată treptat, pe măsură ce se consumă evenimentele. După cum se poate observa, aceasta nu precizează dacă pământeanul este într-adevăr cel care ( și dacă) va salva orașul Regalia.

   Dorința de a ajuta și posibilitatea de a-l afla pe tatăl său încă în viață (despre care auzise că este ținut prizonier de șobolani), îl determină pe Gregor să-și accepte rolul salvator. Timid și lipsit de curaj la început, el trece prin probe care, pe lângă faptul că au ca scop salvarea lumii subpământenilor de șobolani, îi asigură condiția de erou. Din această perspectivă, Gregor Pământeanul este un bildungsroman.

   Romanul urmărește structura clasică a textelor epice de mare întindere, acțiunea se intensifică gradat, devine palpitantă și te convinge să nu mai lași cartea din mână, până la ultima pagină, indiferent ce vârstă ai. Este o lectură facilă, dar antrenantă. Autoarea creează o lume fantastică memorabilă, cu personaje și detalii absolut fermecătoare.

   Liliecii (zburătoarele) sunt prietenii înaripați ai oamenilor, în culori de la galben pai la negru, cu o anvergură a aripilor de peste un metru și jumătate. Au darul vorbirii (ca toate viețuitoarele din Subpământ) și se află mereu la locul potrivit.

   Gândacii (târâtoarele) sunt creaturi de cel puțin un metru și douăzeci de centimetri înălțime și își doresc, la fel ca ceilalți, să scape de criminalii șobolani, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la un dejun copios, ca cel format din oameni veniți din lumea de sus.

   Păianjenii (țesătoarele) au șase ochi negri, mărgelați, picioare țepoase și niște fălci uriașe care se terminau cu colți curbați, ascuțiți.

Gândacii fuseseră ciudați, liliecii intimidanți, dar… șobolanii (rozătoarele ) erau pur și simplu înspăimântători. Așa cum stăteau pe vine, aveau cam un metru optzeci, iar picioarele, brațele, cum vreți să le spuneți, pocneau de mușchi sub blana cenușie. Însă partea cea mai urâtă dintre toate erau dinții, incisivi de cincisprezece centimetri care le ieșeau din boturile mustăcioase.

   Fiecare își joacă propriul rol în această aventură. Pe parcursul lecturii veți descoperi trădători, situații-limită, salvări spectaculoase, emoție și un dram de magie. Va reuși echipa celor nouă să salveze lumea de Subpământ de la pieire? Va reuși Gregor să-și găsească tatăl pierdut și să o ferească pe Boots din calea pericolelor? La aceste întrebări veți afla răspuns dacă veți citi romanul!

sigla Nemira

Cartea Gregor Pământeanul (seria Cronici din Subpământ, volumul I), de Suzanne Collins a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
4

Recomandări manuale şi auxiliare şcolare- Editura Corint

    Editură cu tradiție în publicarea de manuale și auxiliare școlare, Corint oferă, pe lângă calitate și conținut științific conform programelor școlare în vigoare, și reduceri substanțiale, atât pentru comenzi singulare, cât și pentru cele mai mari, care beneficiază de reduceri bonus și transport gratuit. După cum bine știți, pană în anul școlar 2016-2017, manualele aveau titlu gratuit doar pentru clasele obligatorii (până la ciclul inferior al liceului inclusiv). Acum, manualele sunt gratuite pe tot parcursul studiilor postuniversitare, iar elevii și pot comanda singuri, cheltuiala fiind decontată de Ministerul Educației, în limita unei sume. Făcând o analiză a prețului manualelor de la diverse edituri, se poate ușor constata că Editura Corint este cea mai bună alegere.

   Dar, cum nu numai prețul contează când facem o alegere pentru materialul didactic care să constituie suport pentru copiii noștri, propun o scurtă incursiune legată de conținut.

   Să analizăm, de exemplu, manualele de limba și literatura română pentru clasa a XI-a. Editura Corint propune 2 manuale, fiecare având un colectiv de autori distinct, format din profesori și critici literari de înaltă calitate.

   Manualul coordonat de Eugen Simion  se adresează elevilor care fac performanță și încearcă să cuprindă și să explice (după afirmațiile lui Simion) nu evoluția genurilor literare, ci însăși evoluția de ansamblu a literaturii române. Limbajul este unul savant, pretențios, dar care surprinde concepte literare importante.

   În ansamblul lor, epistolele lirice eminesciene abordează o tematică vastă și complexă. Scrisoarea I dezvăluie rostul creatorului genial într-o lume mediocră, dezvoltă relația dramatică a omului cu timpul, meditează pe tema nașterii, a evoluției și a posibilei stingeri a civilizației omenești în sistemul cosmic. (pagina 113)

limba_si_literatura_romana_xi_rogalski

Itemii de evaluare sunt cu preponderență de tip subiectiv, eseu liber sau structurat. De exemplu:

   Alcătuiți un eseu comparativ în care să urmăriți relația interculturală dintre cel mai mare poet francez Victor Hugo și poeții romantici autohtoni: acesta a fost modelul recunoscut al scriitorilor români din secolul al XIX-lea, îndeosebi al lui V. Alecsandri (în ode și legende) și al lui M. Eminescu (în prima sa fază de creație artistică). (Evaluare semestrială, pagina 162)

   Manualul realizat de Sofia Dobra & alți trei profesori este structurat pe unități de învățare, care urmăresc evoluția limbii și literaturii române, cu  secvențe de texte literare, sugestii de interpretare și exerciții foarte fin alese, astfel încât fiecare elev să reușească să răspundă măcar unor itemi. Mai mult, lecțiile sunt structurate sub formă de proiect didactic: Spre text/Text și context/ Prin text/ Despre text/ După text ( Evocarea/Realizarea sensului/ Reflecția).

limba_si_literatura_romana_xi_dobra

Manualul oferă posibilitatea profesorului să apeleze la diverse tipuri de evaluare, inclusiv la evaluarea alternativă.

   Imaginați-vă că aveți posibilitatea să vă substituiți, pentru 24 de ore, Lunii și să vedeți ce se întâmplă pe Pământ. Notați, ca într-un jurnal, observațiile voastre. Cine dorește, poate citi din „scaunul autorului” ce a scris. (Exercițiu de spargerea gheții, la Scrisoarea I, de Mihai Eminescu, pagina 117)

 Sfârșitul nopții, de Petronela Rotar-Editura Herg Benet

Editura Herg Benet, 2016

 

Asta nu e poezie. Veți spune

Așa e. Aveți perfectă dreptate

E țipăt

    Asta nu e recenzia unei persoane care a citit volumele anterioare ale Petronelei Rotar. Veți spune cum este posibil. Așa e. Aveți perfectă dreptate. Dar așa nu voi fi tentată să compar volumul de față cu precendetele, să îl pot „trece” prin gradele de comparație ale adjectivului bun. Mă opresc din prima la superlativul absolut: foarte bun.

    În cele 164 de pagini veți găsi 19 texte diferite ca tematică și ca întindere, dar care păstrează amprenta autoarei, caracterizată prin sinceritate și bun simț. Citind, mi-am imaginat-o pe autoare întinsă pe o canapea, relaxată și povestind unei confidente frânturi din viață, reale sau imaginare, într-o ordine oarecare, cum și le amintea. Ulterior, i-a împrumutat vocea, pentru a deveni narator. Pentru fiecare text altul. La început, povestește  despre masculul Alfa și Frații, despre  Dragostea de mamă și despre Amantă, apoi devine mai concentrată și intră în detalii cu Aventura și La pescuit, pe un număr mai mare de pagini, pentru ca spre final, să devină amuzată cu scurte relatări despre Popa din sat și Accidentul de schi.

   Cartea reprezintă oglindă a societății românești de astăzi, caracterizată prin libertate de exprimare și de acțiune uneori prost interpretată, ce distruge vieți și familii. Nefericirea și eșecul sunt înecate în alcoolism (Alfa) sau sunt pur și simplu alungate din minte prin sport:

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rânjind. Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi ca să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieși pe un loc mai bun decât săptămâna trecută și ca să demonstrezi că ești și tu bun la ceva, ca să te validezi. […] Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți! (Alergătorul)

…sau jocuri de noroc:

Așa că jucase, jucase, jucase. În fața ruletei, eșecurile lui uriașe dispăreau, vinovăția, ura și disprețul de sine se volatilizau, erau din nou doar el și riscul, doar el și cu bila de marmură, mereu indecisă, mereu gata să-l salveze sau să-l doboare definitiv, sângele clocotea în vine, mintea se înfierbânta și elibera jerbe de adrenalină și noradrenalină, de serotonină și dopamină, lumea exterioară, dar și cea interioară, populată cu demoni cu care avea curaj să dea ochii, încetau să existe.(Gambler)

    Viața libertină este legată, evident, de mare, în texte precum Aventura și Exhibiționiștii. Dar pot fi citite și texte cuminți, despre viață, despre acceptarea de sine, despre revoltă, într-un stil care pe mine m-a dus cu gândul la proza scurtă a lui Marin Preda. În Calul mort, o fetiță este nevoită să facă naveta într-un sat vecin pentru a merge la școală. Într-o zi viforoasă, renunță să mai stea în ger două ore pentru a aștepta rata și pleacă pe jos. În drumul ei, dă peste o haită de lupi care sfâșiau un cal mort de câteva zile și lăsat pe marginea drumului. Speriată, se întoarce de unde a plecat. Măcar nu mai simte frigul. La fel de savuroasă este și povestirea La pescuit, în care proprietara unei pensiuni din Deltă vorbește despre un cuplu format dintr-un misogin și o gospodină; el merge în fiecare zi la pescuit, ea rămâne să gătească. Când el dă în pântecăraie și devine aproape isteric, soția lui pleacă liniștită la plajă, după o viață în care concediile și le petrecuse în bucătărie.

A fost o zi amuzantă pentru mine, căci mă bucuram pe ascuns de boala care îl lovise pe nemernic și urmăream replicile pe care i le striga din cameră pe fereastră toată dimineața, ofticat la culme că nu poate pescui și e țintuit la pat. Aroape fiecare răutate era dublată de o fugă la baie, de unde îl auzeam înjurând și scremându-se, căci lăsase geamul larg deschis.

   Iubirea este tema textului care dă și titlul volumului și pe care eu îl văd ca pe un soi de cheie interpretativă. Noaptea este a îndrăgostiților, este timpul mărturisirilor și a gesturilor tandre, iar apropierea zorilor este privită cu teama unei despărțiri. Somnul înseamnă uitare, moarte.

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Rebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, câteva minute în plus, câteva secunde.

    În același timp, sfârșitul nopții sugerează sfârșitul tristeților, al amăgirilor, al durerilor atât de vii în carte. Stilul este anticalofil, cu o compoziție marcată de echilibru și simetrie, cu un limbaj simplu, însă intelectual, fără ortografie pentru a delimita stilul direct de cel indirect. În Sfârșitul nopții există un lirism al măștilor, subtil, pe care autoarea îl vede – în opinia mea – ca pe un act de eliberare existențială, intelectul și afectul fiind într-o permanentă luptă de supremație, materializată în nouăsprezece răsuflări sacadate.

Editura_Herg_Benet

Cartea Sfârşitul nopţii de Petronela Rotar a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

,,Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd"

Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe

Editura Rao, 2015

Titlu original: La bibliotecaria de Auschwitz (2012)

Traducere din limba spaniolă de Graal Soft SRL

Număr pagini: 416 

    Nu cred că am citit un roman cu mai multe elemente de autenticitate decât cel în discuție, cu o legătură atât de strânsă între ficțiune și realitate, încât să devină greu să îl mai încadrezi în această specie literară. Pornind de la mărturisirile unei supraviețuitoare a Holocaustului, pe nume Dita Kraus, autorul reînvie anii 1944-1945, marcați de cea mai mare crimă a umanității: exterminarea evreilor.

    E ianuarie 1944. La Auschwitz-Birkenau imensele cuptoare funcționează la capacitate maximă, având drept combustibil corpuri umane. Miroase a carne arsă și praful ce se așterne e, de fapt, cenușa celor ce nu vor mai pleca de aici. Dita Adlerová, o fată cu 14 ani împliniți și nici unul înainte, foarte slabă și cu plete castanii, încălțată cu niște ciorapi de lână lungi și saboți de lemn, își asumă rolul de responsabilă a unei biblioteci clandestine, cu 8 cărți uzate fizic, din blocul 31, care adăpostește pe parcursul zilelor lungi copiii familiilor din lagărul BIIb. Poate părea asbsurdă preocuparea pentru cultură într-o lume în care moartea îți suflă în fiecare clipă în ceafă, când știi că poți muri oricând de tifos, gazat sau împușcat, însă, pentru Dita, cuvintele din aceste cărți răsună mai puternic decât mitralierele ofițerilor SS. Pentru ea, a începe să citești o carte este ca și cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanță. Alfred Hirsch, antrenorul evreu devenit leaderul deținuților, înființează aici o școală, și, alături de  profesori și supraveghetori, aleargă într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieți din istoria umanității.

   Viața aici i-a făcut pe oameni să-și piardă aproape complet umanitatea; femeile își vând corpul pentru o bucată de pâine veche; dimineața, căruciorul cu morții de peste noapte se intersectează cu cel în care este adusă acea apă amară numită pretențios supă. Aproape în fiecare zi, noi transporturi de evrei sunt duse direct în camerele de gazare. La Auschwitz nici păsări nu sunt; se electrocutează în gardul electric, folosit uneori și ca armă pentru sinucidere. Lagărul este folosit ca paravan pentru crime, puterile internaționale nu trebuie să știe nimic. Există, însă, o oază: blocul 31. Naziștii s-au străduit să elimine tot, dar nu au reușit să ia speranța, naivitatea copiilor și curajul Ditei. Bibliotecara se refugiază într-un colț și citește. Personajele puținelor cărți îi devin prieteni și sfătuitori; îl are alături pe bravul soldat Švejk, al lui Hašek, care îi vorbește despre absurditatea războiului, călătorește alături de Nils Holgersson prin Suedia și zâmbește amintindu-și că la un moment dat credea că personajele din Muntele vrăjit de Thomas Mann o înțeleg mai bine decât o fac părinții ei.

    Doctorul Josef Mengele fredonează arii de operă și își alege material didactic printre copii și femei însărcinate. Își dorește ca numele lui să fie trecut în analele medicinei și face experimente pe oameni: autopsii in vivo, injectarea de cerneală în ochi cu scopul de a afla dacă poate crea artificial ochii albaștri, iradierea etc. Slăbiciunea lui o constituie perechile de gemeni, pe care își supune unor serii de teste ce sfidează până și imaginația celui mai sadic criminal. Totul în numele științei.

    Rudi Rosenberg este registrator și îndrăgostit de Alice. Când urmează ca aproape toți evreii din lagărul BIIb să fie gazați, își trădează semenii. Unul dintre singurii care reușește să evadeze, nu este luat în seamă de autorități când face cunoscute atrocitățile din lagărul de exterminare.

Puțini sunt cei care scapă în viață de aici, iar Dita se numără printre ei.

    Primăvara lui 1945. Dita se află alături de mama ei în lagărul de la Bergen-Belsen. Aici, în pavilionul unde sunt repartizate, împreună cu încă vreo cincizeci de femei, nu li se dă nimic de mâncare la cină, nu există paturi și păturile miros a urină. Trebuie să doarmă pe podeaua din lemn și aproape că nu au loc nici pe jos.

Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd.

    Sosirea englezilor eliberatori este primită cu furie: unde au fost până acum? Dita este salvată, dar mama ei nu mai apucă să se bucure de libertate.

    În primele capitole ale romanului, alternează planurile temporale: cel al acțiunii propriu-zise și cel indus de fluxul conștiinței și al memoriei involuntare. Dita rememorează momente din copilăria sa fericită, în mod cronologic, până la sosirea la Auschwitz. Își amintește de globul pământesc pe care-l folosea într-un joc cu tatăl său, de aniversări, de sosirea primelor tancuri la Praga, de ceasul din piață, devenit un laitmotiv al cărții, simbol al timpului care se scurge ireversibil. În ultimele capitole, accentul cade doar pe evenimentele în desfășurare, ritmul devine alert și, dacă până acum era greu să faci pauză de la lectură, de acum devine aproape imposibil; tensiunea crește gradual și în niciun moment nu poți afirma că bănuiești ce urmează. Eu nu aș fi bănuit că voi fi martoră, prin Dita, la moartea Anei Frank, autoarea celebrului Jurnal.

Ana moare pe patul mizerabil, într-o singurătate absolută, la o zi după sora ei. Rămășițele lor vor rămâne pentru totdeauna în acele gropi comune de la Bergen-Belsen. Dar Ana a făcut ceva ce va deveni un mic miracol: amintirea ei și a surorii sale Margot va rămâne vie timp de mulți ani.

    Am încercat să găsesc puncte slabe acestei cărți. Încă mai caut. Tehnică narativă fără cusur, personaje vii, documentare temeinică, traducere impecabilă, trimiteri la sursele textelor citate, tehnoredactare ireproșabilă sunt doar unele dintre aspectele care fac din Bibliotecara de la Auschwitz un titlu care nu trebuie ratat. Autorul aduce un omagiu memoriei celor peste jumătate de milion de oameni torturați și uciși în lagăre în cel de Al Doilea Război Mondial și ne dă o lecție de viață, despre curaj, ambiție și devotament, prin povestea adevărată a unei supraviețuitoare, pe numele său adevărat, Dita Kraus.

Pentru toate acestea și pentru multe altele, acord cărții, cu toată responsabilitatea, 5 steluțe.

 

logo_librisCartea Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site/ul Libris.ro.

 

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
12

,,Cei care puseseră la cale moartea ei se temuseră de ceea ce știa, dar nu se temuseră niciodată de ea. Poate că era timpul ca acest aspect să se schimbe."

Chimista, de Stephenie Meyer-Geniala madame Vitriol

Titlu original: The Chemist, 2016

Editura TREI, 2016

Colecția Fiction connection

Genul: thriller

Număr de pagini 608

Traducere din limba engleză de Constantin Dumitru-Palcus

   Una dintre cele mai dorite cărți de la începutul lui 2017, Chimista și-a spus povestea în vreo trei zile, cu toate că mă speriasem inițial de numărul mare de pagini și scrisul „înghesuit”, gândindu-mă că o voi termina odată cu apariția primilor ghiocei. Claritatea scrierii și gestionarea tensiunii o face, însă, greu de lăsat din mână. Dacă adăugăm și o documentare științifică temeinică, rezultă un roman căruia eu îi voi acorda 4 steluțe din 5.

   Autoarea s-a făcut cunoscută cu seria Twilight (Amurg), foarte bine primită de tinerii cititori. Chimista este al doilea roman dedicat adulților, după The Host (Gazda).

   Fostă interogatoare a unei agenții secrete din S.U.A. și cunoscută sub pseudonimul de Chimista și Oleander (trad. leandru – un arbust ornamental, pe cât de frumos, pe atât de toxic), dr. Julianna Fortis încearcă să rămână în viață, neștiind de ce foștii angajatori o doresc moartă.

Cei care puseseră la cale moartea ei se temuseră de ceea ce știa, dar nu se temuseră niciodată de ea. Poate că era timpul ca acest aspect să se schimbe.

   Foarte bine pregătită și mereu în gardă, eroina își schimbă identitatea des (am numărat în roman 9 nume false și 3 porecle, pe lângă numele real, cel mai folosit pseudonim fiind Alex), instalează capcane chimice în locurile în care se odihnește, doarme cu masca de gaze pe cap, poartă bijuterii care conțin otrăvuri, este înarmată cu seringi cu acid și lame ascunse în pantofi. Toate aceste aspecte fac primele pagini ale romanului  şi pot plictisi cititorul, dar sunt destul de importante pentru ca personajul să devină credibil.

   Acceptarea unei ultime misiuni, în speranța că apoi va fi lăsată în pace, dar și că urmează să salveze viața a milioane de americani, prin mărturisirile pe care trebuie să le scoată de la un presupus terorist, îi va pune la încercare abilitățile și o vor aduce de multe ori în pragul morții; îl răpește pe Daniel Beach, un profesor de istorie, și îl torturează, încercând să afle informații despre un viitor atentat cu un virus mortal.

Alex se mișca acum cu grijă, nici prea repede, dar nici prea încet. Încă o seringă. Având brațul stâng deja imobilizat, Daniel nu mai încercă să se opună. De data asta, Alex injectă acidul în bicepsul brațului stâng. Imediat, mușchiul triceps opus începu să se contracte, parcă luându-se la întrecere cu bicepsul.

Daniel icni din nou, ca și cum tocmai primise un pumn în burtă, dar ea știa că durerea era mult, mult mai puternică decât orice lovitură.

Încă o injecție, de data asta în bicepsul femoris al piciorului drept. Aceeași luptă pentru supremație care avea loc în braț începu acum în picior. Odată cu ea, începură și țipetele.

Alex se postă lângă capul lui privindu-i detașată tendoanele umflate ale gâtului. […] Se uită la monitoare – toți parametrii erau crescuți, dar nu ajunseseră la valori periculoase.

 

   Ceea ce nu știe Alex este că această misiune are scopul de a o elimina, agenția sperând ca fratele suspectului, Kevin, și el fost agent, actualmente fugar, să încerce să-și salveze fratele.

–Așadar, ne-au pus împreună ca pe doi scorpioni într-un borcan și au scuturat borcanul, spuse Alex. Într-un fel sau altul, ei ies victorioși în documentele oficiale. Și, poate, dacă sunt foarte, foarte norocoși, ne lichidăm unul pe celălalt. Sau măcar învingătorul iese șifonat din confruntare. Nicio șansă ca ei să sufere vreo pierdere.

Cei trei devin parteneri, iar urmăritorii lor nici nu știu ce-i va lovi!

   Stephenie Meyer scrie un roman realist, fără urmă de analiză psihologică, cu un singur fir epic, în care controlează minuțios fluxul informațiilor și tensiunea specifică genului, prin detalierea scenelor dure, când personajul principal este net superior adversarului, prin tehnici și arme letale. Pe de altă parte, acțiunea devine extrem de previzibilă, putând bănui unele evenimente ulterioare, dar și numele celor care o vor moartă.

   Între Alex și Daniel se înfiripă o poveste de dragoste, total banală, din punctul meu de vedere, și chiar nu constituie un bonus, pentru întreaga economie a textului. Tensiunea erotică lipsește, iar Alex nu îl privește pe Daniel ca pe un partener, ca pe un egal, ci ca pe un naiv, care trebuie mereu protejat și îndrumat. Și el…cum să iubească pe cineva care l-a torturat și care îl tratează cu superioritate, anihilându-i aproape complet masculinitatea? Totuși, feministele devoratoare de romance vor aprecia idila, sunt sigură.

   Ajungi să îndrăgești personajele, sunt bine construite şi deţin calităţi definitorii: Alex – minte sclipitoare, Daniel – simbolul a tot ce este bun, Kevin – forţa brută. Cei trei formează o echipă închegată, aproape imposibil de învins.

   Intrigi, secrete de stat, suspans, spionaj, tehnici de manipulare şi trădare. Acestea sunt ingredientele care fac din Chimista un roman ce trebuie citit, înainte de a apărea filmul. Nu am auzit nicăieri de vreun film, dar romanul poate sta la baza unui scenariu. Şi când veţi urmări trailerul să vă amintiţi că eu, Andreea de la literaturapetocuri.ro, v-am vorbit prima dată despre el!Editura Trei

Cartea Chimista, de Stephenie Meyer a fost oferită pentru recenzie de Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Puteţi verifica disponibilitatea cărţii aici şi aici.

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

 

by -
6

Eminescu n-a existat.

 

TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe,

Ca o barbă nepieptănată de crai

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună,

Seara, în jurul focului poezii ­-

„Mioriţa“şi „Luceafărul“ şi „Scrisoarea III“.

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus Eminescu.

(Marin Sorescu)

by -
14

Destinul unui prinț, de T.I. Horia

Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2015

278 de pagini

Nu de foarte mult, un rege a fost asasinat, regina și prințul au fugit din regat pentru a supraviețui, apoi prințul a aflat adevărul despre adevărata lui identitate.

    Cam asta ar fi ideea de la care pleacă T.I.Horia în Destinul unui prinț, un roman fantastic, care pare inspirat din opera lui J.R.R. Tolkien, cu goblini, vrăjitori, orci, ființe malefice de înviat și un tron de recuperat. Romanul lui T.I.Horia este, însă, tânăr, necopt, ca un exercițiu al unui scriitor cu potențial.

Titlul romanului conține și tema acestuia: dorința prințului Corvin de a-și îndeplini destinul.

    În primul capitol, se realizează un preambul, cu evenimente care vor avea o maximă importanță în firul epic ulterior. Lucifer, regele lumii de dedesupt, care își dorea supremația și în lumea de deasupra, a fost învins în lupta pe care o ducea  cu armata celor cinci regi: Corvinus (regele oamenilor), Alijar (al elfilor), Ghimli (al gnomilor), Diego (al magicienilor) și Elder (regele dragonilor). În momentul morții, Lucifer îi răpește pe cei cinci, astfel că Val’drem a devenit un loc pustiu unde numai flăcările dragonilor ardeau continuu, fără a se stinge. Câmpul de luptă era plin de cadavre, sânge și foc, ce nu se mai stingea. Val’drem devenise Val’dul.

   După două mii de ani, regele regatului Akerel, Corvinus al III-lea, este asasinat de cel mai bun cavaler, Sir Rohan, care își dorește puterea. Regina fuge într-un sat uitat de lume cu fiul ei de numai cinci ani, Corvin, unde trăiește în liniște timp de treisprezece ani.

Corvin devenise un bărbat bine făcut, cu păr negru, ochii căprui, maximum 1,80 cm (m, n.n.) înălțime. Având în vedere că era un vânător destul de bun și un tăietor de lemne îndemânatic, corpul său arăta ca și cum ar fi fost modelat din cocă pentru prăjituri, formele văzându-i-se perfect. Mama lui, Merisa, devenise o femeie de rând care se acomodase foarte repede cu viața de la țară, avea părul lung, șaten și ochii albaștri. Nu era foarte înaltă, avea 1,65 cm.

   Rohan află de existența lui Corvin și trimite orcii (niște vietăți născute din încrucișarea elfilor întunecați cu goblinii) să îl ucidă. Aflat la tăiat de lemne, Corvin scapă, dar toți cei din sat mor. Înainte să moară, mama sa îi oferă o cutie în care se află dovezi ale rădăcinilor sale nobile.

   Astfel, Corvin pleacă într-o călătorie care are o dublă semnificație: să reînnoiască vechea alianță a celor cinci rase, pentru a lupta împotriva lui Lucifer, prezent ca spirit prin uneltele sale, Rohan și Gharel, și să demonstreze că merită să își îndeplinească destinul de prinț moștenitor.

Cea mai mare misiune și cea mai grea era a lui Corvin, fiindcă trebuia să unească toate neamurile iar unele dintre ele erau foarte greu de convins. Nu se știa când va începe războiul, dar trebuiau să fie pregătiți pentru orice eventualitate.

    În lunga sa călătorie, Corvin are parte de numeroase și palpitante aventuri, din care iese mereu învingător, ajutat fiind de prieteni de nădejde: frumoasa Faren și elful Lemar. Pentru ca poporul să îi recunoască autoritatea, Corvin trebuie să găsească legendara sabie pierdută, Arkeryn, și să o scoată din piatră.

Înzestrat cu calități importante, precum sinceritatea, bunătatea și curajul, eroul reușește să reunească vechea alianță și să învingă răul.

Lumea devenise mult mai liniștită și mai frumoasă, Val’dul devenise din nou Val’drem și totul era cum trebuia să fie, fără pic de ură în lume…. Doar liniște și pace.

    Am amintit mai sus de influența (posibilă) a lui Tolkien. Similitudini sunt și sar rapid în ochi. De exemplu, unele substantive proprii. Rohan, în Stăpânul inelelor, este ținutul din Pământul de Mijloc, la N-V de Gondor, în Destinul unui prinț, denumește personajul antagonist. Numele Argon/Aragon amintește de Aragorn, regele gnomilor, Ghimli, de curajosul gnom Ghimli din celebra trilogie, Lemar de Legolas. O secvență citită mi-a amintit de scena în care hobbiții Merry și Pippin sunt pe cale să fie mâncați de orci.

–Sau ce? Știi de câteva zile mâncăm numai pâine putrezită, m-am săturat. În noaptea asta o să avem un ospăț pe cinste cu carne, spuse celălalt orc.

Punctul slab al romanului îl reprezintă greșelile gramaticale, care fac lectura destul de grea și obositoare.

–Altceva ce mai știi?

–Nimic. Doar că urma să îi dau de veste ce am aflat despre băiatul care îl protejezi și se pare că am ratat.

–Da. Străjer i-ai și pe ceilalți doi, dacă mai trăiesc și omorâți înainte să scape ca să nu dea de veste., este doar un exemplu.

   Destinul unui prinț este un roman emoționant și antrenant, cu evenimente ce se succed rapid, autorul nepunând accent pe descrieri amănunțite. Tânărul cititor cu siguranță se va transpune în ipostaza de prinț, care trebuie să lupte pentru a-și câștiga dreptul la existență, dar și pentru a-și răzbuna părinții.

Mulţumim autorului pentru cartea oferită!evaluare-carte

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

by -
15

Decalogul cititoarei pe tocuri, în 2017

  1. Fii bibliofilă, nu bibliomană!
  2. Nu renunța să cumperi cărți, indiferent de preț și tendințe!
  3. Să nu treacă zi în care să nu citești măcar două pagini!
  4. Cinstește cartea, pentru că s-ar putea să-ți devină cel mai bun prieten!
  5. Fă-ți din lectură o profesie, literatura te sprijină!
  6. Nu înceta din a căuta Cartea vieții tale, cea mai bună carte care s-a scris vreodată!
  7. Descoperă miracolul fiecărei lecturi! Nu există carte proastă, ci doar prost scrisă.
  8. Fii conștientă de puterea lecturii, societatea consumistă se teme de cititori!
  9. Să nu pierzi sentimentul plăcerii lecturii!
  10. Tratează fiecare carte ca și cum ar fi ultima!

La mulţi ani!

by -
13

Cine se teme de singurătate?

Sinucidere fericită și la mulți ani!, de Sophie de Villenoisy

(Cine se teme de singurătate?)

Titlu original: Joyeux suicide et bonne année! (2016)

Editura Lider Internațional

Traducere: Diana I. Morărașu

Număr de pagini: 184

  Se spune că viața este scurtă, dar în ceea ce mă privește, zicerea asta nu a fost niciodată mai adevărată.

   Am tot văzut în ultima perioadă pe diverse site-uri liste cu cărți bune de citit sau dăruit de Crăciun și țin să mărturisesc că din toate aceste liste lipsește un titlu: Sinucidere fericită și la mulți ani!, de Sophie de Villenoisy, un roman pe cât de amuzant, pe atât de profund.

   Sophie de Villenoisy este un cunoscut realizator de emisiuni umoristice în Franța și autoarea unei serii de benzi desenate foarte gustate: Chroniques d’une mère indigne.

    Eroina romanului, personajul narator cu numele de Sylvie Chabert, este o domnișoară de 45 de ani, cu viața uneia de 65 de ani, emotivă, educată de un tată cu apucături comuniste să ducă o viață banală, lipsită de emoție, cu sexualitatea coborâtă în bernă. Electrocardiograma vieții mele sexuale e în mod constant plată. Nici cu stima de sine nu stă foarte bine.

Din oglindă mă privește o brunetă cu părul uscat ca o coamă de cal. Am o claie atât de mare că niciun cancer nu i-ar putea veni de hac. Am nefericirea de a mă fi născut brunetă, plată și adusă de spate într-o epocă în care bărbaților la plac blondele cu talia bine arcuită și sânii mari. Sunt blestemată. Condamnată să nu plac vreodată. Nici suficient de urâtă pentru a inspira mila, nici suficient de drăguță pentru a stârni dorință, sunt pe la mijloc, atonă, transparentă, jumătate urâtă, jumătate banală, orice, numai atrăgătoare, nu.

   Rămasă complet singură în urma decesului tatălui după o lungă suferință, ea hotărăște să se sinucidă.  Își cumpără și loc de veci și stabilește data evenimentului: prima zi de Crăciun.

Este prima dată când îmi fac un cadou atât de scump. Unii își oferă bijuterii, ședințe la spa sau croaziere; eu – un loc de veci. Un cadou personalizat, dar fără un ambalaj atrăgător.

   Psihologul îi propune o serie de provocări, pe care să le îndeplinească până la data limită, în speranța că o va determina să se răzgândească. Franck îi deschide ochii spre lume, o determină să descopere micile bucurii ale vieții. Astfel, Sylvie renaște; Sylvie își trăiește adolescența și anii tinereții, bucurându-se de ceea ce nu trăise la timp. Merge la saloane de înfrumusețare, cheltuiește o mică avere pe haine, fură dintr-un magazin doar de dragul distracției, merge la dans, acceptă o întâlnire aranjată și se bucură de pasiune ca niciodată. Dar nu renunță la decizia de a se sinucide.

Iată-mă aici, așezată în salonașul meu, încremenită în rochia mea cea nouă. Împopoțonată, parfumată, machiată. Și în plină dilemă. Cu chiloți sau fără chiloți? Îi scot și mă analizez în oglindă. Nu se observă deloc. […]

Pe de altă parte, e mai amuzant decât îmi închipuiam să mă plimb așa, în rochie și fără chiloți. Mi se pare că păcălesc pe toată lumea, pozând în inocentă. Mă încurajez, spunându-mi că sunt șanse mari să mă întorc singură acasă, fără ca Éric să afle vreodată psihodrama care s-a jucat astă-seară în partea de jos a pântecelui meu. Preț de o secundă, m-a străfulgerat gândul să iau un chilot în geantă, pentru orice eventualitate, dar teama de a fi prinsă sau jefuită de un hoț de buzunare a fost mai puternică. Mă și vedeam urlând în vagonul plin:

–Ajutooor! Opriți-l, mi-a furat chiloții!

   După ultima întrevedere cu psihologul, Sylvie trăiește un episod extrem de tensionat, când vede ce înseamnă, de fapt moartea. Acest episod îi va schimba viața total și iremediabil. Vom asista la o înmormântare. Cum?! Moare Sylvie? Da, vechea Sylvie, cea plină de frustrări, cea care era ca o vită care se uită cum trec trenurile, așteptând ora de muls, moare. Noua Sylvie a sărit în trenul care gonește cu viteză. E hotărâtă să își trăiască viața!

    Scris într-o manieră optimistă și într-un stil proaspăt, sincer și sănătos, cu un singur fir epic, romanul Sinucidere fericită și la mulți ani! ne vorbește despre o femeie singură, lipsită de încredere în propria persoană, temătoare, introvertită, dar înzestrată cu simțul ironiei și autoironiei. Prinsă bine în lanțurile singurătății, aceasta alege soluția cea mai la îndemână: renunțarea. Autoarea surprinde cu foarte multă finețe drama Sylviei, care este, de fapt, drama singurătății în general. Povestea este o lecție de viață despre cum se poate învinge această boală și despre cât de frumoasă este viața! Sunt sigură că, după ce vei fi dat ultima pagină, dragă cititorule, vei zâmbi și îi vei chema aproape pe cei dragi.

Crăciun fericit și la mulți ani!

Editura Lider

Cartea Sinucidere fericită și la mulți ani! de Sophie Villenoisy a fost oferită pentru recenzie de editura Lider Internaţional. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Lider Internaţional, iar abonaţii site-ul nostru beneficiază de o reducere substanţială, dacă mentionează Literatură pe tocuri. De la 27 de lei + taxe poştale 11 lei -la 16, 20 +taxe poştale 8 lei

 

 

 

%d bloggers like this: