Authors Posts by Andreea D

Andreea D

34 POSTS 0 COMMENTS

by -
6

Carol, de Patricia Highsmith-Editura Litera-recenzie

Editura Litera, 2017

Colecția buzz BOOKS

300 de pagini

Titlu original: The Price of Salt (1952)

Traducere de Ioana Văcărescu

    Spui că mă iubești oricum aș fi, chiar și când înjur. Eu îți spun că te voi iubi întotdeauna, că voi iubi persoana care ești și persoana care vei deveni. Aș spune-o și în fața unui tribunal, dacă ar însemna ceva pentru oamenii ăia sau dacă ar putea schimba ceva, pentru că nu astea sunt cuvintele de care mă tem.

   Respins inițial de edituri, romanul Patriciei Highsmith este considerat primul din literatură, în care o poveste de iubire lesbiană are un final fericit, publicat fiind într-o perioadă în care homosexualitatea era catalogată drept tulburare mintală. Cunoscută ca autoare de thrillere psihologice (Strangers on train, ecranizat de Alfred Hitchcock), autoarea încearcă să aplice nota de suspans și aici, însă, singura amenințare o reprezintă societatea, care ar putea despărți protagonistele. Până și povestea de dragoste nu mi se pare atât de convingătoare, deoarece rareori asistăm la o „inspecție” sufletească a personajelor. Cu toate acestea, refuzul de a condamna iubirea celor două face cartea deosebit de importantă în literatura homosexuală, deși  autoarea s-a simțit obligată să publice sub pseudonimul Claire Morgan.

    Therese Belivet este o tânără de 19 ani, scenograf de teatru, cu o slujbă într-un magazin universal din Manhattan. Copilăria i-a fost marcată de singurătate, iar acum acceptă relația cu Richard, pe care nu-l iubește. Într-o zi lungă de înainte de Crăciun în departamentul de jucării al magazinului, este fermecată de apariția unei cliente elegante.

Privirile li s-au întâlnit; Therese a ridicat ochii de la cutia pe care o deschidea, iar femeia tocmai întorcea capul, așa că a privit-o în ochi. Era înaltă și frumoasă, silueta subțire se contura grațios pe sub haina largă de blană pe care o ținea deschisă, cu o mână proptită în talie. Avea ochii cenușii, însă fascinanți, ca o lumină stranie sau ca un foc. Captivată de ei, Therese nu și-a putut desprinde privirea. A auzit cum clienta din fața ei îi repeta întrebarea, însă a rămas mută. Și femeia o privea pe Therese cu o privire preocupată, ca și cum se gândea la ce are de cumpărat, și, cu toate că între ele se aflau mai multe vânzătoare, Therese era sigură că avea să vină la ea. A văzut-o îndreptându-se încet spre tejghea; inima i-a bătut mai repede, încercând să compenseze, parcă, momentele în care stătuse pe loc. Simțea că, pe măsură ce femeia se apropia de ea, fața îi era cuprinsă de o căldură teribilă.

    Carol Aird pare să aibă o viață tristă: trece printr-un divorț de un soț care dorește să o elimine definitiv din viața fiicei lor. La magazin,  îi dă lui Therese adresa pentru a livra cumpărăturile, iar aceasta îi trimite și o carte poștală. Cele două încep să își petreacă timpul împreună, planificând o călătorie lungă, până în Utah. În timpul acestei călătorii, în care cele două își declară sentimentele și devin fizic foarte apropiate, observă că sunt urmărite de un detectiv particular, angajat de Harge, soțul lui Carol, pentru a folosi relația celor două ca armă în procesul de custodie. Carol este pusă în situația de a alege între fiica sa, a cărei custodie riscă să o piardă, și Therese.

    Iubirea lui Therese față de Carol este obsesivă, bolnăvicioasă chiar, se dăruiește total și devine geloasă foarte ușor. Respingerea inițială a lui Carol, care vrea să mai poată să-și vadă fiica, are efect devastator asupra ei. În schimb, Carol, un spirit rebel, este mai detașată, cea care domină.

Era o capitulare, Therese știa asta, lui Carol nu-i putea fi impusă nici o situație în care ea să fi fost miza. Preț de o clipă, a avut revelația zguduitoare că niciodată nu-i dedicase Carol mai mult decât o bucățică din ființa ei. Dintr-odată, universul în care trăise în ultima lună, asemenea unei minciuni strigătoare la cer, s-a prăbușit, aproape distrus. În clipa următoare, Therese nu putea crede una ca asta. Dar adevărul era că își alesese copilul, nu pe ea.

    Nu am înțeles de ce titlul a fost schimbat, cel inițial părându-mi-se mai potrivit; Prețul sării este mult mai semnificativ (asemeni Sării în bucate, poveste cu mesaj moralizator).

   Carol este un roman trist de la început până la ultima pagină, dar onest și curat. Nu a fost o lectură ușoară; nu că ar fi limbajul prea savant sau descrierile prea minuțioase, doar că i-a lipsit tocmai sarea care să mă determine să-i simt gustul cu adevărat.

  În 2015, ecranizarea romanului cu Cate Blanchett în rolul lui Carol a primit 6 nominalizări la Premiile Oscar.

Cartea Carol de Patricia Highsmith  a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-uEditura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și... în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu

Întoarcerea, volumul I din seria Titanii, de Jennifer L. Armentrout-recenzie

Grupul Editorial Corint (Leda Edge, 2017)

Titlu original:The Return (2015)

430 de pagini

Traducere de Alexandra I. Fusoi

Gen: fantasy, erotic

   Azi vreau să vă vorbesc despre o carte care a făcut revoluție în capul meu: Întoarcerea. Am început-o în urmă cu două săptămâni, însă am abandonat-o după câteva pagini, dezamagită de cruzimea personajului principal masculin, de aroganța sa și aluziile la diverse mărci de produse americane. Dar, cum eu nu las niciodată o treabă pe jumătate făcută (în cazul acesta, nici măcar pe un sfert) și știind că cei de la Corint scot cărți bune, am deschis-o din nou.

   Ora 21. Mă așez confortabil în pat, potrivindu-mi teancul de perne de sub cap. Încep să citesc. Acțiunea se petrece în zilele noastre, într-o lume pe care noi o cunoaștem doar pe jumătate. Îmi fac o părere și despre protagonist: un tip puternic, crud, un soi de armă umană la care apelează zeii Olimpului ca să le rezolve treburile murdare. Arată și tare bine: tot numai mușchi, păr rebel, ochi de chihlimbar superbi. Și mai este și narator. Aflu despre el că s-a născut din împerecherea unui pur cu un semi și că este un Apollyon, pe nume Seth. Și că este unicul, deoarece, dacă ar exista doi Apollyoni, unul ar putea deveni Ucigaș de Zei. Buuun. Am înțeles că Olimpul s-a mutat în S.U.A.. Mai mult, zeul Apollo îi oferă misiunea de a-i proteja fiica, semizeu cu puterile încătușate, de furia Titanilor evadați din Infern.

 M-am luptat cu Hyperion [spuse Apollo, n.n.] și eu am fost cel care l-a închis în cripta lui. a fost o luptă sângeroasă și… în fine, să zicem doar că are toate motivele să mi-o plătească. În momentul în care o să-și dea seama că avem semizei pe pământ, o să-l caute pe copilul meu. Apollo s-a întors spre mine. E fiica mea, Seth. Ai grijă de ea și n-o să uit.

   Capitolul al doilea are un alt narator. O naratoare, mai exact: Josie. Ea – opusul lui Seth: timidă, marcată de boala mamei (diagnosticată cu schizofrenie paranoidă), care spunea, printre altele, că în urmă cu douăzeci de ani, un înger a coborât din cer și a lăsat-o însărcinată.  Acum, este studentă la psihologie, are o prietenă bună în persoana colegei de cameră și se simte oarecum vinovată că nu-i este alături mamei.

   Ora 22. Sorb relaxată din cafeaua decofeinizată și asist la întâlnirea electrizantă dintre cei doi; se izbesc unul de altul din întâmplare. La a doua întâlnire, Seth îi spune adevărul: ea este fiica lui Apollo, zeul antic, și trebuie să se ascundă de titani, deoarece aceștia îi vor eterul (al cincilea element), pentru a-și recăpăta puterile pierdute în timpul luptei anterioare cu zeii. Ca o ironie, pericolul devine iminent și Seth este pus în situația de a o salva pentru prima dată, unindu-și forțele cu Erin, o furie (personaj mitologic cu rol în pedepsirea nedreptăților), de o umbră, iscoadă a titanilor.

Am ridicat privirea chiar în momentul când furia își vâra ghearele în stomacul umbrei. Am văzut sângele țâșnind, iar cheagurile au erupt de jur împrejur. Umbra și-a dat capul pe spate, eliberându-se într-un fum negru care s-a izbit de tavan, zguduind pereții.

Furia s-a năpustit în sus, deschizând gura. Pieptul i s-a ridicat în momentul în care a inspirat. Fumul negru a încremenit, clocotind și șerpuind în mijloc, în timp ce în jur se zbăteau lujeri ca niște degete.

    Ora 23:30. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe carte. Acțiunea are un ritm alert, e plină de suspans, iar între cei doi există un joc erotic savuros. Aceștia se îndreaptă de la Radford spre Academia Legământului din Dakota de Sud, unde Josie va fi în siguranță, sau cel puțin așa cred ei că va fi.

–Dacă mă lovești iar, o să te pun în portbagajul mașinii ăsteia, în fața tuturor oamenilor și a tuturor zeilor, și o să te bat la fund așa cum ar fi trebuit să te bată mămica ta.

A rămas cu gura căscată.

–N-ai îndrăzni!

Fără să folosesc practic deloc forța, am tras-o în față și, până să se poată feri, i-am prins mijlocul cu celălalt braț, ținând-o pe loc. Trupul mi s-a încins imediat în toate punctele unde eram conectați. Era cu un cap mai scundă decât mine, dar ne aliniam suficient de bine în zonele importante. Așa absorbit cum eram de moliciunea ei care se apăsa pe mine, am uitat ce naiba făceam. Ceva cu bătut la fund?

Era un plan al naibii de bun.

–Ba aș îndrăzni, i-am spus, cu glas scăzut. Și mi-ar plăcea foarte tare și până la capăt.

    E trecut de miezul nopții și eu stau în șezut, aproape ținându-mi respirația; cei doi îl înfruntă pe titanul Hyperion, acasă la bunicii lui Josie. Îmi rod unghiile din cauza suspansului. După acest episod, descopăr un alt Seth, unul grijuliu, tandru și aflu detalii din viața lui anterioară, despre Alex și legătura lui cu Ares.

Urma să murim. Panica se înfigea adânc în mine. Am ridicat bărbia, am văzut pușca și am văzut și trupul bunicului. Lacrimile mi-au încețoșat privirea. Nu voiam să mor. Nu așa. Nu voiam să moară Seth.

Învocând toate rămășițele de forță pe care le mai aveam, m-am rostogolit și am apucat arma. Cu mâinile tremurând, m-am răsucit pe spate, m-am ridicat și am îndreptat pușca spre titan. Îl prinsese pe Seth de gât. Am înălțat în grabă o rugăciune și am apăsat pe trăgaci. Reculul m-a trântit pe spate, dar am văzut că alicele l-au lovit pe Hyperion în spinare. I-a dat drumul lui Seth și s-a clătinat într-o parte. Din gaura de dimensiuni remarcabile din spatele lui se ridica fum.

    Ora 02:40. Îmi frec ochii cârpiți de somn. Să aibă măcar un moment de intimitate și mă culc, îmi zic înciudată. Oare care o fi povestea dintre Alex și Seth?

   Ora 05:30. Începe să se lumineze de ziuă. Punctul culminant. Clar nu mă culc până nu termin! Cei doi își mărturisesc sentimentele. În sfârșit!. Apar umbrele, apare Hyperion. Se dă o luptă din care doar unul va ieși învingător. Apollo îi descătușează lui Josie puterile. Asist la un pseudo-deznodământ. Josie e semizeu și viața ei e abia la început. Închid cartea și intru pe net. Poftim? Nu s-a tradus continuarea? Viața Noaptea mea s-a sfârșit!

   Mai are rost să vă spun că romanul acesta a urcat în topul celor mai bune cărți citite în 2017? Pluriperspectivism, tehnica poliedrului (surprinderea unui eveniment din unghiuri diferite), fină analiză psihologică, echilibru între situațiile dramatice și cele erotice, umor etc. Întoarcerea conține ingredientele unui roman desăvârșit, destinat publicului new adult, care m-a făcut să oftez nostalgic și pe mine, găină bătrână și mioapă.

Cartea Întoarcerea, de Jennifer L. Armentrout a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

La peau de chagrin (Pielea de șagrin), de Honoré de Balzac-recenzie

Anul apariției: 1831

Ediție printată în S.U.A., 2009

235 de pagini

Limba franceză

Si tu me possedes, tu possederas tout.

Mais ta vie m’appartiendra. Dieu l’a

voulu ainsi. Desire, et tes desirs

seront accomplis. Mais regle

tes souhaits sur ta vie.

Elle est la. A chaque

vouloir je decroitrai

comme tes jours.

Me veux-tu?

Prends. Dieu

t’exaucera.

Soit!

   Ce preț are o viață de om? Dar fericirea sau bunăstarea? Acestea din urmă se confundă? Cât de nenorocit poți fi, ca să ajungi în pragul sinuciderii? Sunt întrebări la care autorul dorește să ofere răspunsuri, prin Raphaël de Valentin, personajul principal al romanului.

   Acțiunea începe la începutul anilor 1830, când un tânăr încearcă să-și sfideze soarta de aristocrat parizian sărac, pierzându-și ultimul bănuț la ruletă, ca cel din urmă zbucium de salvare, înainte de a se arunca în Sena. Sinuciderile fiind frecvente în acea perioadă, așteaptă lăsarea nopții, pentru a fi sigur că nimeni nu îl va putea salva. Ca să-i treacă timpul mai ușor, intră într-un anticariat foarte aglomerat cu obiecte din cele mai diverse, așezate fără nicio logică. Il cunoaște pe proprietar, un bătrân de 100 de ani, cu înfățișare de ascet și cu o privire în care par să se ascundă cele mai profunde adevăruri ale lumii.

   L’homme s’épuise par deux actes instinctivement accomplis qui tarissent les sources de son existence. Deux verbes expriment toutes les formes que prennent ces deux causes de la mort: VOULOIR et POUVOIR. Entre ces deux termes de l’action humaine il est une autre formule dont s’emparent les sages, et je lui dois le bonheur et ma longévité. VOULOIR nous brûle et POUVOIR nous détruit; mais SAVOIR laisse notre faible organisation dans un perpétuel état de calme., spune el.

 [Omul se istovește prin două acte săvârșite în mod instinctiv, care seacă izvorul existenței sale. Două verbe exprimă toate formele pe care le iau aceste două cauze ale morții: A VOI și A PUTEA. Între acești doi termeni ai acțiunii omenești este o altă formulă pe care și-o însușesc înțelepții, căreia eu îi datorez bunăstarea și longevitatea. A VOI ne arde, iar A PUTEA ne distruge; însă A ȘTI menține slaba noastră alcătuire într-o continuă stare de calm.]

   Intuind dorința tânărului de a-și pune capăt zilelor, îi oferă o piele de șagrin magică, care îi poate oferi tot ce își dorește. Dar, cu cât își va dori mai mult, cu atât pielea se va micșora, ca și zilele lui pe pământ. Tânărul acceptă, fiind sigur că nu este decât o farsă. Însă, acceptarea are valoarea unui legământ, un soi de pact cu Diavolul, căruia își vinde sufletul. Însuși bătrânul negustor recunoaște că nu a avut îndrăzneala să o folosească. În ediția de față, lipsește textul în sanscrită, ceea ce face oarecum inexplicabilă afirmația bătrânului:

–Ah! vous lisez couramment le sanscrit.

   Imediat ce părăsește anticariatul, Raphaël își schimbă opțiunile și constată că lucrurile încep să se așeze. Se îmbogățește și o poate cuceri în sfârșit pe Feodora, căreia îi purta o afecțiune aproape bolnăvicioasă. Însă, această iubire se stinge, lăsând loc unei alte iubiri, pentru Pauline, fata pe care o medita, din recunoștină pentru gazda lui. Între cei doi se înfiripă o iubire profundă, dar este deja prea târziu; pielea de șagrin s-a micșorat și zbârcit în mod considerabil, cu tot efortul lui Raphaël de a o restaura sau de a o arunca.

   Romanul face parte din La Comédie humaine (Comedia umană) a lui Balzac, operă ce cuprinde 95 de lucrări terminate (romane, nuvele și eseuri) și 48 de opere nefinalizate. Titlul, devenit expresie în zilele noastre (se reduire comme une peau de chagrin), oferă cititorului cheia interpretativă a textului. Pielea de șagrin (piele imprimată care imită modelul natural al altei piei, conf. Dex., derivat de la denumirea unui măgar sălbatic) magică reprezintă forța vitală a personajului și-i oferă absolut tot ce-și dorește, însă cu un preț: anii și zilele. Tema o constituie conflictul dintre două verbe esențiale și neregulate: A FI și A AVEA. Inițial, personajul principal consideră că pentru „a fi”,  trebuie neapărat „să aibă”, indiferent care sunt consecințele. Ulterior, când începe „să fie” cu adevărat, realizează că degeaba „are”, căci fiecare minut este de neprețuit și nu poți cumpăra fericirea veșnică.

   Interesant la acest roman este și faptul că estetica realistă balzaciană, apreciată la noi de scriitorii interbelici, lipsește, autorul preferând fantasticul ca mod de exprimare a viziunii despre lume. Specifică lui Balzac rămâne tehnica descrierilor detaliate, ca într-o poză.

   Contempler en ce moment les salons, c’était avoir une vue anticipée du Pandémonium de Milton. Les flammes bleues du punch coloraient d’une teinte infernale les visages de ceux qui pouvaient boire encore. Des danses folles, animées par une sauvage énergie, excitaient des rires et des cris qui éclataient comme les détonations d’un feu d’artifice. Jonchés de morts et de mourants, le boudoir et un petit salon offraient l’image d’un champ de bataille. L’atmosphère était chaude de vin, de plaisirs et de paroles. L’ivresse, l’amour, le délire, l’oubli du monde étaient dans les coeurs, sur les visages, écrits sur les tapis, exprimés par le désordre… .

[A contempla în acel moment saloanele era ca și cum ai fi avut o imagine anticipată a Pandemoniului lui Milton. Văpăile albăstrii ale punch-ului colorau infernal fețele celor care încă mai puteau să bea. Dansuri nebunești, însuflețite de o sălbatică energie, stârneau râsete și țipete ce izbucneau ca detunăturile unui foc de artificii. Presărate cu morți și muribunzi, iatacul și un mic salon ofereau imaginea unui câmp de luptă. Atmosfera era înfierbântată de vin, de plăceri și de vorbe. Beția, iubirea, delirul, uitarea de lume stăpâneau inimile, fețele, erau întipărite în covoare, înfățișate în dezordine… .

   La peau de chagrin poate fi citită și ca o poveste fantastică, cu final moralizator, însă inspirată din societatea contemporană, cu un personaj care suferă din cauza determinismului social. Oriunde se află câte un Raphaël de Valentin dispus să riște totul pentru fericirea iluzorie.

Dacă mă posezi pe mine, vei poseda totul.

Dar viața ta îmi va aparține. Dumnezeu

a voit astfel. Dorește, și dorințele

îți vor fi împlinite. Dar măsoară-ți

poftele după viața ta. Ea

e aici. La fiecare voință,

voi descrește ca și

zilele tale. Mă

voiești? Ia-mă.

Dumnezeu te

va asculta.

Fie!

Cartea La peau de chagrin, de Honoré de Balzac a fost oferită de Books Express. 

Disponibilă pe site-ul librăriei on-line Books Express

 

 

 

 

Florile vieții, de Rina Ziamni-recenzie

Editura Smart Publishing, 2017

187 de pagini

Nu putea urî toți trandafirii, doar pentru simplul fapt că se înțepase în spinii unuia. Trebuia să lupte pentru fericirea ei. Se născuse la o margine de viață și primise firul destinului ei de la un înger trimis de Dumnezeu.

   Rina Ziamni este o autoare pe care am descoperit-o recent și, încă de la primele pagini ale romanului în discuție, am comparat-o cu Ileana Vulpescu, datorită construcției personajului principal feminin. Tehnica narativă, însă, diferă, cea a Ilenei Vulpescu insistând pe analiza psihologică și pe procesele de conștiință ale personajului.

   Florile vieții este romanul unui destin, al unei femei, Marina. Încercată de viață în multe feluri, ea cunoaște fericirea târziu, când se consolase deja cu singurătatea și dezamăgirea.

   Proaspăt ieșită de pe băncile facultății și cu o slujbă ca profesor, Marina se lasă căsătorită de părinți, fără a fi îndrăgostită. Din această căsătorie scurtă, ea va avea un copil, pe care îl va crește singură: prima floare a vieții ei. Îl iubește și i se dedică total, îi oferă tot ce poate din salariul ei de profesor, fără a aștepta recunoștință. Își dorește, în schimb, afecțiunea lui, dar nu o va primi niciodată. Se dedică profesiei, unde cunoaște și iubește alte flori: elevii. Răpusă de singurătate după moartea mamei și plecarea tatălui în altă localitate (care, de altfel, părăsise căminul conjugal cu mulți ani în urmă), se recăsătorește cu Dorel, un fel de Hagi-Tudose contemporan, violent, care strânge gunoaie pe care le adună în apartamentul Marinei.

Ca s-o chinuie și mai mult, i-a aruncat bunurile bune de la mama ei, aducând gunoaie în casă, spunând că ale ei erau prea vechi, demodate. A demontat caloriferele și le-a depozitat în pivniță, ca să le vândă, pentru că erau din fontă. A spus că va lua altele din aluminiu sau oțel și că va monta o centrală pe gaz,ca să facă economie la întreținere.

    Bătăile tot mai frecvente o determină pe Marina și ia atitudine și obține un ordin judecătoresc de restricție și divorțează. Apartamentul de jumătate demolat de fostul soț este scos la vânzare de fiul ei, care îi propune să locuiască într-o garsonieră din alt cartier bucureștean. Tristă, bolnavă și singură, își petrece verile în casa unei bătrâne de la mare. Aici cunoaște un musulman, care îi va deschide ochii asupra valorii vieții. Își dă seama că trebuie să se bucure de viață. Ceva mai târziu, va cunoaște adevărata iubire… .

Iubindu-l pe el, Marina descoperise adevărata dragoste, în care se putea dărui cu pasiune, fără rușine și pudoare, pentru că primea la rândul ei aceeași patimă și dorință. Dragostea lor creștea din zi în zi, devenea prin fiecare episod ceva puternic, care avea să să-i unească pe viață.

   Acțiunea are loc de-a lungul multor ani, încă de înaintea Revoluției din 1989 și până în zilele noastre (Marina citește cărți din seria „iubiri romantice” și o citează pe Irina Binder) și este presărată cu secvențe detaliate despre Revoluție, istoria Algeriei și a Islamului, dar și efectele benefice ale medicinei naturiste. Evenimentele sunt prezentate cronologic, pe alocuri cu mici bucle în timp, care m-au cam derutat. Finalul surprinde ultima floare din buchetul vieții ei, cu miros discret de iasomie.

   Romanul este o doadă a faptului că lucrurile bune nu li se întâmplă întotdeauna oamenilor buni, dar și că nu trebuie să îți pierzi niciodată speranța. Marina e o supraviețuitoare, care și-a primit, în final, recompensa.

Cartea Florile vieții, de Rina Ziamni a fost oferită de Editura Smart Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter-recenzie

Editura Pandora Publishing, 2017

Colecția literary fiction

Titlu original: Grief is the Thing with Feathers, 2015

Traducere de Mihaela Buruiană

122 de pagini

Iubirea  KRA-i totu-n lume

E tot ce știm despre Iubire KRA

Ajunge! Pe măsura lui brazdei KRA

Povara KRA trebuie să fie.

Emily Dickinson

 

   Încă de la început, vreau să vă mărturisesc că am trăit o experiență de lectură extraordinară, căci Durerea e o făptură înaripată nu se citește, ci se devorează și se absoarbe cu fiecare por al existenței noastre carnale. Romanul acesta e dincolo de noi, e mai mult decât o carte, e ACEA carte care ne zdruncină și ne  înalță simultan. Nu m-aș mira dacă, în câțiva ani, va deveni un reper fundamental în configurația literaturii contemporane, datorită caracterului inovator și polivalenței acestuia, dar și prin capacitatea de a fi elaborat și apoi receptat pe multiple straturi de semnificație.

   Romanul de debut al tânărului scriitor Max Porter s-a bucurat de un succes răsunător, iar recunoașterea nu a întârziat să apară: a fost distins cu premii literare importante, precum Dylan Thomas, 2016 și Sunday Times pentru tânărul scriitor al anului 2016 și a fost tradus în peste douăzeci de limbi/

   Subiectul romanului este simplu: o familie dintr-un cartier al Londrei se confruntă cu durerea sfâșietoare provocată de moartea fulgerătoare a soției/mamei. Tatăl celor doi băieți gemeni trece printr-o depresie care-l face să-și uite rolul de tată. În acest moment, în viața lor își face apariția brusc Kra, un personaj de fabulă, o cioară „sentimentală”, care devine confident, dădacă și judecător. Promite să nu plece, până când cei trei se vor vindeca.

   Povestea este, de fapt, substratul pe care se realizează jocul literar sublim al autorului, construit din intertextualitate, aluzii literare, mitologie, elemente de autenticitate și inovații lingvistice.

   Titlul este o reinterpretare a titlului poemului Hope is the thing with feathers de Emily Dickinson, în manieră tragică, lirică, bizară. Speranța ia locul durerii, plângerii. Personajul Kra este o metaforă a acestei dureri rostite. Tatăl, expert în opera lui Ted Hughes, are nevoie de el pentru a depăși criza. De fapt, povestea pare inspirată din viața acestui scriitor: prima lui soție, poeta Sylvia Plath, s-a sinucis la treizeci de ani, iar sentimentul de vinovăție l-a urmărit pe sciitor toată viața.

   Roman alegoric, cu trăsături de eseu despre durere, fabulă polifonică și poem în proză, Durerea este o făptură înaripată este narată din trei perspective: a tatălui, a celor doi băieți și a lui Kra (Crow, împrumutat din lirica lui Ted Tughes  – Crow: from the Life and Songs of Crow), fiecare cu o voce unică și distinctivă.

KRA

Deci, da. E adevărat că mănânc pui de iepuri, că jefuiesc

cuiburile, înghit mizerii, înșel moartea, îmi bat joc de

flămânzii fără adăpost, dau informații greșite și dezinformez.

Cra-cra, ciocăni-te-aș! La dracu’, cât timp irosit.

 

Dar îmi pasă, profund. Oamenii mi se par plictisitori,

mai puțin când suferă. Foarte puțini sunt aceia care,

când au parte de sănătate, dezastre, foamete, atrocități,

lucruri minunate sau normalitate, mă interesează

(interesați-MĂ!), dar de copiii fără mamă îmi pasă. Copiii

fără mamă mă fac pur și simplu să cârâi de bucurie.

Pentru o pasăre sentimentală, este o împlinire, o mană

cerească și un deliciu să atace un astfel de cuib.

 

TATI

În permanență are loc un schimb fascinant între sinele

natural al lui Kra și sinele lui civilizat, între gunoier și

filosof, între zeița ființei desăvârșite și pata neagră, între

Kra și condiția lui de pasăre. Mi se pare că este același

schimb de sine dintre doliu și viață, dintre atunci și acum.

Aș avea multe de învățat de la el.

 

BĂIEȚII

A fost omorâtă în bătaie, le-am spus odată unor

băieți la o petrecere.

Ce nașpa, frate, au spus ei.

Spun minciuni despre cum ai murit, i-am șotit

 lui Mami.

Și eu aș face la fel, mi-a șoptit și ea.    

   Privit din alt unghi, volumul poate fi considerat unul de poezie, mai ales datorită inovațiilor stilistice: fraze ritmate, onomatopee, rime, ritmuri, metafore și simboluri, cu toate că, prin traducere, unele și-au pierdut din semnificație.

 KRA

Cranț, cranț, nu-ți dau niciun sfanț, pentru cei singuri

înalță imnuri.

   În loc de încheiere, vă invit să îl ascultați de autor citind primele pagini din roman. Și vreau să vă mai spun că Durerea e o făptură înaripată nu e o carte pentru oricine; ai nevoie de o anumită stare sufletească și puțină zestre literară, pentru a îi pătrunde tainele. Dacă nu, rămâne doar un roman dureros, pe care îl recomand.

 Cartea Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter a fost oferita de Editura Pandora Publishing. Poate fi comandata de pe site-ul Editura Pandora Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

O fisură în cortina de fier: Prin deșert spre libertate: fuga mea din Coreea de Nord, de Eunsun Kim și Sébastien Falletti

Editura Corint, 2017

Titlu original: Corée du Nord. 9 ans pour fuir l’enfer (2015)

Nr. de pagini: 208

Traducere de Mihnea Gafița

 

   Văzută din Occident, Coreea de Nord este cea mai pură formă de totalitarism pe care mintea umană a inventat-o vreodată. Statul este caracterizat de un cult al personalității cvasireligios, o politică oficială de o xenofobie feroce, și prezența unui sistem de lagăre de concentrare. Există rapoarte credibile despre experimente chimice făcute pe prizonieri politici. (The Times)

   Ca persoană care a trăit o parte din viață în comunism, credeam că mai rău de atât nu se poate, dar am aflat că m-am înșelat. Mi-a demonstrat asta Eunsun Kim, o copilă din Coreea de Nord, care dă glas disperării a milioane de oameni înfometați și disperați. Semnată sub pseudonim, spre a-și proteja rudele rămase în Coreea de Nord, cartea mai sus numită este dedicată tinerilor din Coreea de Nord – ca să-și găsească libertatea și dreptul de a visa, dar constituie și o mărturie scrisă a ceea ce se întâmplă în acea țară de aproape șaptezeci de ani. (În 1948, s-a instalat la putere Partirul Muncii, în frunte cu Kim Il-Sung, urmat de fiul său, din 1994, Kim Jong-Il și Kim Jong-Un, din 2011).

   Începând din 1991, Coreea de Nord s-a confruntat cu foamete extremă, cauzată de diverși factori: secetă, inundații, sistarea importurilor etc. Sute de mii de oameni au murit de foame, cei mai mulți fiind copii și bătrâni. Familia lui Eunsun este și ea afectată, ceea ce o determină pe mamă să fugă din țară.

   În decembrie 1997, Eunsun, în vârstă atunci de unsprezece ani, fetița își scrie testamentul, crezând că va muri de foame, precum tatăl și bunicii săi. Cutremurătoare este scena în care mama și cele două fiice stau întinse pe jos, așteptându-și sfârșitul.

„Singurul lucru care ne-a rămas de făcut aici este să murim”, a zis ea (mama, n.n.) cu o voce slabă, de om învins.

Urma, deci, să murim toate trei.

S-a întins în tăcere jos, pe sacul de dormit însăilat, de-a lungul peretelui bucătăriei; acolo era locul cel mai puțin friguros din tot apartamentul. Eu și sora mea ne-am ghemuit lângă ea. Ne-a învăluit bezna, și eu am alunecat spre somn. Eram înfometate și neajutorate, dar măcar n-aș mai fi murit singură. [… Mama era țeapănă ca o statuie. Povara care-i apăsa pe umeri era prea mult pentru ea și n-o putea duce. Știa că era ultima noastră speranță împotriva maladiei care lovise toată patria și care se înrăutățea cu fiecare zi care trecea – foametea. Din 1995, membrii familiei noastre muriseră încet, unul după altul, iar acum noi câteșitrele urmam pe listă. […

Până dimineața, mama tot nu s-a mișcat, dar eu, curios lucru, am avut impresia că-n mintea ei cocea un plan. [… Voința ei de a supraviețui se pusese în mișcare.

  Cu ultimele puteri, mama lui Eunsun vinde șipcile de la portretele celor doi conducători supremi (obligatorii în fiecare locuință și instituție) și vechiul șifonier și face rost de bani pentru mâncare. Hotărâtă să plece, pune la cale o evadare din infern, în China. Nereușind să treacă râul Tumen, granița dintre cele două țări, cele trei își petrec un an ca oameni ai străzii la Rajin, vânzând supă de alge, furând legume și dormind pe tarabele comercianților. Ajunse în China, traversând Tumenul înghețat, intră pe mâna unor traficanți și sunt vândute unui țăran. De aici, sunt trimise într-un lagăr de reeducare din Coreea de Nord, de unde reușesc să evadeze, datorită haosului administrativ. Întoarse în China, se hotărăsc să plece în Coreea de Sud, traversând pe jos deșertul mongolez Gobi.

   Cinsprezece ani mai târziu, Eunsun Kim, studentă acum la Seul, își povestește experiența traumatizantă, pe care a trăit-o în cei nouă ani de pe drumuri. Cartea sa, apărută inițial în franceză, se bucură de succes, apoi este tradusă în mai multe limbi străine.

   Cu toate că se bucură de viața în libertate, Eunsun este nostalgică și speră să se poată întoarce la un moment dat acasă, în Nord.

   Întâmplarea a făcut ca lectura aceasta să vină după Povestea Faridei, o supraviețuitoare a terorii ISIS. Sunt atât de apropiate poveștile lor și, totuși, atât de diferite!

   Aflat la granița dintre operă memorialistică și roman, volumul se remarcă prin tehnici narative specifice beletristicii: nerespectarea cronologiei evenimentelor, descrieri artistice, crearea de imagini artistice „tari”, șocante, fără a folosi, însă, un limbaj dur, spre deosebire de Povestea Faridei, dur și la nivel lingvistic. În același timp, prin intermediul memoriei afective, Keunsun relatează evenimente care i-au marcat copilăria în mod iremediabil.

După această oribilă scenă, m-am obișnuit cu execuțiile publice, care erau tot mai frecvente. Chiar și așa, de fiecare dată mă cuprindeau îndoielile. Țin minte un bărbat care a fost legat de un stâlp și executat fiindcă-l „insultase pe iubitul nostru Conducător”, Kim Il-Sung. Care fusese crima lui? Șterpelise câteva litere de bronz dintr-o inscripție oficială cu numele Marelui Conducător. Fără îndoială că omul sperase doar să-și amelioreze condițiile de trai în timpul foametei, vânzând literele acelea de metal chinezilor, pentru câțiva bănuți. Era, însă, o crimă, care se pedepsea cu moartea.

   Acum, Keunsun Kim are treizeci și unu de ani și este o militantă activă împotriva dictaturii din Coreea de Nord.  Ea este cea care a fisurat cortina impenetrabilă a Coreei de Nord, pentru că a dat glas milioanelor de oameni care încă nu știu ce înseamnă libertatea.

Pentru ca visul acesta să devină realitate, lumea întreagă trebuie să deschidă larg ochii la ororile care se petrec și în acest moment în Coreea de Nord. Dinastia Kim a reușit să izoleze atât de bine țara mea, încât restului lumii îi vine foarte ușor să și uite că existăm.

 

 

Cartea Prin deșert spre libertate a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Parfum de orhidee, de Adriana Iacob-recenzie

Editura Smart Publishing, 2017

Număr de pagini: 103

 

Parfumuri am multe, dar unul singur mă mulțumește pe deplin: cel al iubirii – parfumul iubirii, parfum de orhidee.

   Să scriu despre cartea Adrianei Iacob nu este ușor, deoarece autoarea refuză rigorile literaturii clasice și pornește într-o aventură romanescă, în care se află în prim plan Femeia, în actuala sa condiție și în toată complexitatea. Personajul-narator face mărturisiri dureroase, din care are însuși de învățat, cunoaște fiorul iubirii totale, apoi suferința despărțirii.

   După finalizarea lecturii, mi-a venit o idee (pe care nu am dus-o la îndeplinire, fascinată fiind de formatul cărții, calitatea hârtiei și coperta de-a dreptul fabuloasă): să rup toate paginile și să le amestec ca pe niște cărți de joc. Apoi, să reîncep lectura. Mi-am dat seama că impresiile de lectură ar fi aceleași.

   O femeie inteligentă se cunoaște pe sine însăși și știe să gestioneze situațiile de criză. O femeie inteligentă  care suferă se vindecă prin logos. Consider naratoarea cărții de față un alter ego al autoarei, o purtătoare de cuvânt a femeii care suferă, neagă, se înfurie, speră, se vindecă și acceptă.

   Suferința cauzată de o iubire pierdută o determină pe Femeie să oscileze între optimism și pesimism, între încredere în oameni și dorința de singurătate.

Iubesc oamenii frumoși sufletește. Mă inspiră și mă fac să cred că, dacă vor, oamenii pot fi chiar buni. Nu am întâlnit mulți, dar aceia pe care i-am întâlnit mi-au dăruit puțin din lumea lor, înfrumusețând-o și pe a mea. Am descoperit astfel că, încă mai sunt oameni care dăruiesc, pur și simplu, fără să aștepte nimic în schimb.

    La polul opus, nopțile de iubire sunt înălțătoare și-i provoacă fericire reprodusă în pagini de emoție pură.

Mă gândesc la felul în care pielea mea tânjește după atingerea ta și la momentele în care respirația ți se rostogolește printre buzele mele amorțite de barba ta, la rotunjimile mele croite parcă după forma palmelor tale, la umerii mei plămădiți după sărutările tale… Mă gândesc cum îmbrățișările tale, unde electrice în trupul meu, fac să vibreze părți adormite din mine și am simțit din nou cum mi se strânge inima fără tine.

   Un rol aparte în economia textului îl are capitolul care oferă și titlul volumului: Parfum de orhidee, o prefață aflată la mijlocul volumului., dar și o autocaracterizare făcută la rece. Privit din altă perspectivă, acest capitol distinct deschide seria mărturisirilor erotice ale naratoarei, ce urmăresc etapele pe care le parcurge o relație: întâlnirea fericită într-o zi de iarnă târzie, fericirea zilelor petrecute împreună și tristețea celor petrecute în așteptare, sentimentul apropiatei despărțiri, despărțirea, furia, disperarea, reproșurile, acceptarea. Femeia cu parfum prețios de orhidee conștientizează că fiecare iubire pierdută este o experiență care o face mai puternică și pentru asta-i mulțumește fostului iubit.

Am obosit să alerg după fericire, după fiecare milimetru de zâmbet. Oare mai iubesc? Oare mai pot iubi?

Cine a zis că poți iubi la nesfârșit, să știe: dragostea trece. Trece dacă nu e alimentată în fiecare zi cu dovezi. Cu fapte și gesturi sincere. […

Am obosit să fiu dezamăgită de omul iubit, îmi este indiferent unde este el,ce gândește despre mine sau ce nu gândește. Acesta este sfârșitul.

Nu știu dacă există suflete pereche. Eu una nu l-am găsit încă pe al meu… sau…? Dar știu că există „momente pereche”, clipe de o tandrețe sufletească care te inundă paradisiac, care te înalță solar și-ți dau sentimentul că ești infinit.

   Recunosc că inițial am crezut că Parfum de orhidee cuprinde pagini de jurnal, prin urmare, nu o puteam încadra în specia „roman”. Un jurnal al oricărei femei, un jurnal universal al unei femei rănite, care se reinventează. Încă mă mai gândesc la posibilitatea aceasta. Căci, care cărți rămân în memoria noastră, dacă nu cele care ne intrigă?

Aștept opiniile voastre. Lectură plăcută!

Cartea Parfum de orhidee, de Adriana Iacob a fost oferită pentru recenzie de Editura Smart Publishing. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Smart Publishing

by -
11

Tornada cu părul roșu: Judy Moody, de Megan McDonald-recenzie

Ilustrații de H. Reynolds

Editura Gama, 2016

Traducere de Ciprian Nedelcu

160 de pagini

Vârsta recomandată: 7+ ani

Judy Moody are toane – primul volum al seriei

   Judy Moody nu voia să renunțe la vară. Nu voia să își pieptene părul în fiecare zi. Nu voia să țină minte cum se scriu anumite cuvinte. Și nu voia să stea lângă Frank Pearl, care mânca plastilină în clasă.

 Judy Moody avea toane.

   Nu era în toate bune. Era în toane rele. În toane furioase. Nici măcar mirosul noilor ei creioane Grounchy nu reușise să o scoată din pat

   Din câte se poate lesne observa, Judy Moody (în limba engleză, moody înseamnă capricios, imprevizibil, morocănos, irascibil) este fetița care l-a luat pe nu în brațe. Independentă de felul ei, roșcata de clasa a treia are probleme serioase, pe care le rezolvă în stilul caracteristic. Își dorește un animal de companie nou, cum ar fi un leneș cu două degete, din jungla amazoniană, dar se mulțumește și cu plantă carnivoră, pe care o duce mândră la școală și nici nu vrea să meargă la ziua lui Frank –mâncătorul de lipici. Stink, fratele mai mic se ține după ea toată ziua și-i strică planurile. Normal că are toane! Bine că îl are alături pe Rocky, cel mai bun prieten!

   Peripețiile lui Judy Moody amintesc de copilăria adevărată, cea trăită fără tablete și telefoane, afară, la joacă. Imaginația și veselia acestui copil construiesc o lume fericită, în care, până la magazinul din colț, treci prin China și Japonia și în care pietrele de pe drum sunt căzute din Lună.

   –Când ajungem în China? Întrebă Stink.

   –Încă suntem pe strada Jefferson, îi răspunse Rocky.

   – Să ne uităm după pietre până ce ajungem în China, zise Stink.

   –Hai să vedem cine o găsește pe cea mai bună, zise Rocky.

   Cei trei au studiat pământul pe drum. Judy a găsit cinci pietricele roz și o surpriză „Bazooka Joe” cu bandă desenată și mesajul: ÎȚI VOR IEȘI BANI ÎN CALE.

   Rocky a găsit o piesă albastră de Lego și o piatră cu o gaură în mijloc – o piatră norocoasă.

  Oricare ar fi provocarea, Judy Moody o depășește!

            Lectura este un deliciu atât pentru adulți, cât și pentru copii, cu toate că, prin traducere, unele sintagme și-au pierdut umorul. Adresându-se în special celor mai mici dintre cititori, editorii au avut grijă le ofere un text scris mare, cu imagini strecurate pe ici-colo.

   Celelalte titluri ale colecției: Judy Moody vine de pe Marte, Judy Moody face ocolul Pământului în 8 zile ½, Judy Moody merge la facultate, Judy Moody salvează lumea, Judy Moody devine celebră.

Părerile copiilor:

Stefania, 6 ani: Judy Moody e cam obraznică și mama nu o pedepsește.

Maria, 5 ani: Ștefi, hai să ne jucăm de-a Judy Moody!

Cartea Judy Moody are toane a fost oferită pentru recenzie de Editura Gama. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Gama

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

Mai știm noi să scriem și să vorbim corect românește?

    „Noi privim limba română ca pe o pîine, din care toți trebuie să mănînce și toată trebuie să fie bună. Nu. Unii trebuie să știe mai mult, alții mai puțin, pe grade, în funcție de profesia la care aspiră”. (Stelian Dumistrăcel)

   Trebuie să recunoaștem: trăim într-o epocă în care socializăm foarte mult. Și asta e de bine. Problema este că acest act are loc mai mult în spațiul virtual, unde ne trădăm foarte ușor pregătirea lingvistică, iar greșelile de scriere atârnă greoi, precum niște pietre de moară, de profilul nostru. Și, ca să încerc să îndulcesc pâinea despre care vorbește domnul Dumistrăcel și să-i dau gust de cozonac, voi prezenta câteva greșeli pe care le facem destul de frecvent.

1.Vroiam sau voiam?

   Bună! Vroiam doar să te salut… Replica asta îmi provoacă alergii puternice!

   Forma vroiam provine din contopirea a două verbe, a voi și a vrea, și este considerată greșită. În cazul în care ar fi corectă, cum sună verbul la infinitiv, a vroi?

   Bună! Voiam doar să te salut... Ei, dacă scrii așa, te salut și eu!

2.Dragele mele sau dragile mele?

   Dragele mele, astăzi am pregătit o rețetă de varză acră.

  Hai să o luăm logic: drag (masculin) și dragă (feminin) au aceeași formă de plural – dragi. Articulăm hotărât la feminin și… pam, pam!

   Dragile mele, azi am pregătit o rețetă de varză dulce.

3.Ouălor sau ouălelor?

   În Joia Mare, e rândul ouălelor la vopsit.

   Logic, din nou: substantivul ou are forma de plural ouă, la care adăugăm, în funcție de situație, articole. Ouă+ -le (articol hotărât)= ouălor

   În Joia Mare, e rândul ouălor la vopsit.

4.Cantități mari de ploaie se vor înregistra în Moldova sudică.

   Conform dicționarului, ploaia desemnează fenomenul meteorologic în sine. Pot fi cantități de zăpadă, de apă rezultată în urma ploii… .

Cantități mari de apă se vor înregistra în Moldova sudică.

5.Ca și fată cu stil, am vrut să mă fac blondă.

   Pentru a evita o cacofonie inexistentă, dăm în hipercorectitudine. Uităm că este recomandat să folosim această structură DOAR când există o situație comparativă.

Refuz să corectez panoplia de mai sus!

6.Care sau pe care?

Funcția care o am îmi permite să te concediez.

   M-am tot întrebat care ar fi cauza acestei greșeli; să fie întrebarea PE CARE o pui pentru a afla tipul subordonatei?

   Renunțarea la prepoziția pe constituie greșeala cea mai frecventă și riscă să devină un fenomen, iar o greșeală repetată devine, în mod regretabil, regulă.

Funcția pe care o am…

7.La mulți aniiiii!

   Din nou, hipercorectitudinea. Măcar dacă ar fi anii așa de mulți precum desinențele de plural. Punem mulți de i, sărbătoritul își alege!

8.De abia sau deabia?

   Suntem tentați să trunchiem sau să sudăm cuvinte. Aici nu cert pe nimeni; lipsește auzul fonematic sau este insuficient dezvoltat.

De abia am ajuns la 8.

9.Cumpără jocul cu monezi de aur! mă invita o reclamă, înainte de sărbători. Chiar nu a auzit nimeni cum sună monezile? Dacă vorbeau despre monede, poate cumpăram jocul.
10.Clasa a doisprezecea sau clasa a douăsprezecea?

   Substantivul clasa este de genul feminin și se acordă cu adjectivul, nu? Evident, corect este clasa a douăsprezecea.

11. Pleonasmul câștigă alegerile electorale!

   Sintagma alegeri electorale este pleonastică, deoarece electoral înseamnă referitor la alegeri.

Lista rămâne deschisă…

 

by -
7

Cavaleri, săbii și sânge de balaur, de Cornelia Funke-recenzie

Editura Univers Enciclopedic Junior (2016)

Titlu original: Ritter, Schwert und Drachenblut (1994)

Ilustrații de Cristina Halzhausen

Traducere de Cristina Muică

Număr pagini: 64  

   Despre Cornelia Funke nu auzisem până când a apărut și în România  Inimă de cerneală, în 2014, o trilogie care a cucerit cititorii tineri și nu numai. În Cavaleri, săbii și sânge de balaur, am descoperit aceeași autoare, cu același stil, dar cu un vocabular și teme adresate copiilor care se formează ca cititori. Titlul conține  câteva dintre elementele-cheie ale volumului cu 4 basme și 2 povești, și anume ce iubesc piticii noștri mai mult: cavaleri neînfricați, săbii lucioase și sânge de balauri.

 

 Într-o dimineață, cavalerul Barbă Sură s-a ivit din nou, ca de fiecare dată, în armura proaspăt lustruită și cu sabia bine ascuțită, în fața peșterii în care se adăpostea balaurul și a început să-l întărâte.

–Hei! Râmă spurcată! urla cavalerul. Căpcăunule scuipător de foc! Cârtiță de pășune dezgustătoare! A sosit cel care te va învinge. Mișcă-te și hai la luptă vitejească!

Balaurul a scos capetele sale enorme din peșteră, a suflat câteva flăcări mici înspre Barbă Sură și a căscat.

–Nu! a mormăit el. Nu am niciun chef!

De uimire, nobilului cavaler i-a căzut scutul din mână.

–Păi, păi…, a îngăimat el. Cum vine asta? Ești cumva bolnav?

–Nu. pur și simplu nu mai am chef.

    Scrise cu măiestria unui pedagog cu vocație, ce cunoaște adevăratele valori, pe care trebuie să le insufle copiilor, aceste texte amuzante nu sunt deloc dure, cum anunță titlul.

   Chiar dacă pare ciudat, trebuie să recunoaștem că, în general, basmele și poveștile sunt foarte violente, în ciuda faptului că se adresează copiilor. Explicația ar fi că cei mici trebuie să se obișnuiască și cu ce este rău. Dar fac o paranteză, cum să nu te înfioare imaginea celor două capete de ied din fereastra caprei (din Capra cu trei iezi) și cât de educativă este povestea, care se termină cu o răzbunare? Ei bine, din această perspectivă, cartea Cavaleri, săbii și sânge de balaur a reprezentat pentru mine o surpriză plăcută; aici, violența este doar aparentă, doar ca o formă de joacă. De exemplu, monstrul înspăimântător din șanțul cetății îi cântă cavalerului Oswald cel Viteaz în fiecare seară, ca să adoarmă, în ajutorul șoriceilor terorizați de cumplita Meg vine renumitul șoarece-cavaler Gawain Coadă Cenușie, spaima tuturor motanilor și pisicilor, iar capetele tăiate ale balaurilor cresc imediat la loc, neprovocându-le dureri.

   Povestea mea preferată este cea a Cavalerului fără nume, în care o tânără prințesă, sătulă să tot sărute câștigătorii turnirurilor, ca premiu oferit de tatăl său, se deghizează în cavaler, îi învinge pe participanții la turnir și îi cere tatălui său, regele, un sărut ca premiu, dovedindu-i astfel că nu e tocmai plăcut să fii luat ca trofeu.

   În Prinții răpiți, o uriașă înspăimântătoare folosește prinți pe post de jucării în căsuța ei pentru păpuși. Este învinsă de Neînfricata Frieda, cu ajutorul unui păianjen.

Apoi i-a eliberat pe prinți din casa de păpuși și pe cavaleri din temniță.

Dar ce s-a întâmplat cu frumosul prinț Fistichiu? Frieda nu s-a mai măritat cu el, căci i-a plăcut mult mai mult de unul dintre cavaleri.

Părerile copiilor despre carte

   Ștefania, 6 ani: Îmi place că are desene colorate și scrisul mare. Povestea mea preferată e când șoriceii lăsau furculițe în capcane. Și că mami citește frumos.

   Ioana, 8 ani: Mie mi-a plăcut cel mai mult povestea în care omul acela a construit un balaur din tinichea, ca să se apere de oamenii răi.

   Rareș, 4 ani: Dacă bunicul taie capul cocoșului (să-l facă piftie, n.n.),  îi crește la loc, ca la balaur?

Cartea Cavaleri, săbii și sânge de balaur de Cornelia Funke a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic.Poate fi comandată de pe site-ul Univers Enciclopedic Junior

Sursa foto: arhiva personală Andreea D-foto: Ştefania

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
5

Lunea începe sâmbăta, de Arkadi și Boris Strugațki

Titlu original: Понедельник начинается в субботу (1964)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilius sience fiction

264 de pagini

Traducere de Valerian Stoicescu

Când incredibilul se întâmplă în fiecare zi, iar imposibilul se întâmplă duminica!

            Suntem cu toții niște materialiști naivi, reflectam eu. Și toți suntem raționali. Vrem ca totul să aibă imediat o explicație rațională, adică să fie redus la un mănunchi de fapte cunoscute.

   În anii ’60, când Rusia cunoștea o dezvoltare masivă a științei, realiza primele lansări în spațiu (cățelușa Laika, apoi Gagarin – primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului) și avea trei laureați ai Nobelului pentru fizică, doi frați pe nume Arkadi și Boris Strugațki publicau un roman ce-și dorea să pună în evidență condiția oamenilor de știință, în societatea comunistă de atunci. Cei doi și-au îmbrăcat scriitura cu diverse tipuri de comic, astfel încât situațiile serioase au devenit cât se poate de amuzante… și invers… .

   Cartea cuprinde 3 Istorii, în care îl urmărim pe tânărul programator Privalov Alexamdr Ivanovici din Leningrad, în aventura vieții lui, ca angajat al Centrului de Analiză a Noțiunilor Cabalistice Inexplicabile CANCI.

   Prima istorie – Agitație în jurul divanului – pare de-a dreptul ruptă dintr-un basm slavon, în care personajul (narator) ajunge din întâmplare.

   Într-o zi, ia cu mașina pe doi tineri care doresc să ajungă la Soloveț. În localitate, cei doi îl cazează la o cunoștință, de pe strada Golfulețului nr. 13, N. K. Gorînîci (referire la Zmeul Gorînîci, un soi de Zmeul Zmeilor românesc), la Naina Kievna (în folclorul rus, Naina înseamnă vrăjitoare, ursitoare, n. tr.), într-o căsuță pe picioare de găină, locuită de un motan vorbitor și  ocupată de diverse obiecte magice, între care cel mai important pare a fi un divan, care se dovedește a fi un teleportator de generație mai veche.

Am pășit de-a lungul pereților. Nu m-a mirat nimic, deși totul era extraordinar de interesant. „Apă vie. Eficacitate – 52%. Reziduu fix – 0,3% (o butelcuță străveche, dreptunghiulară, cu apă, având dopul sigilat cu ceară colorată). […  „Sânge deochiat obișnuit”

   Interesantă este atitudinea personajului care, deși mirat peste măsură, acceptă tot ce i se întâmplă, dovedind o naivitate nespecifică unui programator rațional.

   A doua istorie – Deșertăciunea deșertăciunilor – cuprinde începuturile noii slujbe a lui Ivanovici la CANCI, chiar din ziua de Anul Nou, prilej de a sublinia faptul că pentru oamenii de știință, nu există zi de sărbătoare, idee la care face referire și titlul. Intrăm în fiecare compartiment al Centrului, cunoaștem o lume a oamenilor de știință, cu alură de magi și a personajelor fantastice, în care singurul om obișnuit pare un ciudat. Dorința tuturor pare să fie găsirea Tezei Albe. Aici e fabrica de literatură.

Și chiar atunci aduse cheile licențiatul în magie neagră Magnus Fiodorovici Redkin, gras, ca întotdeauna preocupat și ofensat. Bacalaureatul îl absolvise acum trei sute de ani pentru inventarea unor nădragi fermecați ce te făceau invizibil. De atunci a tot continuat să-i perfecționeze și iar să-i perfecționeze. Nădragii-fermecați au fost la început chiloții fermecați… .

   În a treia istorie – Tot felul de deșertăciuni – Sașa devine el însuși un om al acțiunii: Utilizează ca voluntar o mașină a timpului și călătorește în viitor, așa cum apare el în utopii și distopii. În opinia creatorului mașinii, există cu adevărat o lume în care trăiesc și acționează Anna Karenina, Don Quijote și căpitanul Nemo. Această lume își are legile și proprietățile ei, iar oamenii care o populează sunt cu atât mai vii, cu cât autorii lucrărilor i-au descris mai bine.

Am văzut tineri solizi, îmbrăcați în salopete, care umblau îmbrățișați, drăcuind și urlând cântece disonante pe versuri proaste. Întâlneam la tot pasul oameni îmbrăcați doar parțial: să zicem, purtând o pălărie verde și un sacou roșu, îmbrăcat pe corpul gol (altceva nimic), sau cu ghete galbene și cravată înflorată, în funcție de cât de detaliat fuseseră descriși de autor. Viitorul foarte îndepărtat se arată a fi apocaliptic.

   Cel mai interesant episod este cel în care o pasăre moare și învie câteva zile la rând, dar motivul vă las să îl descoperiți singuri.

   Fiecare istorie are finalul deschis și constituie o intrigă pentru următoarea. Prin urmare, m-aș fi așteptat la o continuare a romanului.

Sunt multe viitoruri și fiecare din faptele dumneavoastră creează unul din ele. O să înțelegeți asta,cu siguranță.

Mai târziu, într-adevăr, am înțeles asta.

Dar asta este deja o cu totul și cu totul altă istorie.

   Nu pot să închei prezentarea ca pe un elogiu adus cărții, fără să fi marcat și punctele pe care eu, nefiind consumatoare a acestui gen de lectură, le consider slabe: numărul mare de personaje, cu nume ciudate (de multe ori, sugestive, dacă deții noțiuni de mitologie și folclor), sunt greu de ținut minte iar detaliile nu sunt întotdeauna semnificative, ci plictisitoare. Totuși, aceste minusuri devin neglijabile, dacă avem în vedere faptul că, în ansamblu, Lunea începe sâmbăta stârnește reacții de cele mai diverse și după mai bine de jumătate de veac de la lansare.

Cartea Lunea începe sâmbătă, de Arkadi şi Boris Strugatki a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

Gregor Pământeanul (seria Cronici din Subpământ, volumul I), de Suzanne Collins

Editura Nemira, 2016

Titlu original: Gregor the Overlander (2003)

Colecţia: Nemi

Număr pagini: 310

Un războinic pământean, un fiu al Soarelui

Aducătorul luminii poate e sau poate nu-i

   Pornind de la ideea de joc și joacă, Gregor Pământeanul e așa cum trebuie să fie orice carte pentru copii: palpitantă, cu personaje- eroi ai binelui, în luptă cu forțe întunecate, pe care trebuie să le învingă, cu lecții de viață legate de principalele calități pe care lectorii juniori trebuie să și le însușească: empatie, determinare, loialitate, simț al răspunderii față de familie etc.  Ideea romanului i-a venit autoarei  gândindu-se la Alice în Țara Minunilor și cât de pastoral li s-ar părea copiilor din New York să cadă într-o gaură de iepure, într-un oraș unde mai degrabă poți cădea într-o gaură de canal.

   Gregor, personajul eponim și titular, este un băiat obișnuit de 11 ani, din New York,  timid și cuminte, devenit bărbatul familiei de când tatăl a dispărut în chip misterios, în urmă cu 2 ani. Viața familiei este grea, Gregor renunță la tabără pentru a avea grijă de surioara lui și de bunica senilă, în timp ce mama se străduiește să aducă un salariu în casă. Într-o zi, în timp ce se aflau în spălătoria din subsolul blocului de locuit, Gregor și Boots cad într-o gaură de ventilație și ajung în întunecatul Subpământ, o lume stranie, populată de personaje animaliere gigantice și de oameni. Regina Luxa avea cu pielea atât de palidă încât i se vedea fiecare venădin corp.[…] La început, i s-a părut că avea părul cărunt, ca al bunicii lui, dar nu era așa. Avea mai degrabă culoarea argintului, un fel de blond cu o nuanță metalică.

   Dorindu-și să se întoarcă la familia lui, încearcă să evadeze în timpul nopții și, cu această ocazie, află că prezența lui în Subpământ nu este întâmplătoare, ci pare să împlinească o profeție foarte veche, despre un tânăr din lumea de sus, care va veni să salveze subpământenii.

Luați aminte, subpământeni, de un fir de păr timpul atârnă.

Vânătorii sunt vânați, apa albă în roșu stă să curgă.

Rozătoarele vor lovi spre a celorlalți exterminare.

Speranța celor fără de speranță stă în căutare.

 

Un războinic pământean, un fiu al Soarelui,

Aducătorul luminii poate e sau poate nu-i.

Dar adunați-vă vecinii și chemarea-i ascultați

Sau șobolanii neîndoielnic ne vor devora pe toți.

 

Doi de pe Pământ, doi din Subpământ, din neam regesc,

Două zburătoare, două târâtoare,

Două țesătoare se învoiesc.

O rozătoare alături, unul înainte pierdut.

Și opt vor rămâne după ce restul se duc.

 

Ultimul trebuie să aleagă de partea cui e.

Soarta celor opt în mâinile lui e.

Așa că urați-i să aibă grijă, să se uite unde să sară,

Căci viața poate fi moarte și moartea viață poate da iară.

    Profeția-ghicitoare este dezlegată treptat, pe măsură ce se consumă evenimentele. După cum se poate observa, aceasta nu precizează dacă pământeanul este într-adevăr cel care ( și dacă) va salva orașul Regalia.

   Dorința de a ajuta și posibilitatea de a-l afla pe tatăl său încă în viață (despre care auzise că este ținut prizonier de șobolani), îl determină pe Gregor să-și accepte rolul salvator. Timid și lipsit de curaj la început, el trece prin probe care, pe lângă faptul că au ca scop salvarea lumii subpământenilor de șobolani, îi asigură condiția de erou. Din această perspectivă, Gregor Pământeanul este un bildungsroman.

   Romanul urmărește structura clasică a textelor epice de mare întindere, acțiunea se intensifică gradat, devine palpitantă și te convinge să nu mai lași cartea din mână, până la ultima pagină, indiferent ce vârstă ai. Este o lectură facilă, dar antrenantă. Autoarea creează o lume fantastică memorabilă, cu personaje și detalii absolut fermecătoare.

   Liliecii (zburătoarele) sunt prietenii înaripați ai oamenilor, în culori de la galben pai la negru, cu o anvergură a aripilor de peste un metru și jumătate. Au darul vorbirii (ca toate viețuitoarele din Subpământ) și se află mereu la locul potrivit.

   Gândacii (târâtoarele) sunt creaturi de cel puțin un metru și douăzeci de centimetri înălțime și își doresc, la fel ca ceilalți, să scape de criminalii șobolani, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la un dejun copios, ca cel format din oameni veniți din lumea de sus.

   Păianjenii (țesătoarele) au șase ochi negri, mărgelați, picioare țepoase și niște fălci uriașe care se terminau cu colți curbați, ascuțiți.

Gândacii fuseseră ciudați, liliecii intimidanți, dar… șobolanii (rozătoarele ) erau pur și simplu înspăimântători. Așa cum stăteau pe vine, aveau cam un metru optzeci, iar picioarele, brațele, cum vreți să le spuneți, pocneau de mușchi sub blana cenușie. Însă partea cea mai urâtă dintre toate erau dinții, incisivi de cincisprezece centimetri care le ieșeau din boturile mustăcioase.

   Fiecare își joacă propriul rol în această aventură. Pe parcursul lecturii veți descoperi trădători, situații-limită, salvări spectaculoase, emoție și un dram de magie. Va reuși echipa celor nouă să salveze lumea de Subpământ de la pieire? Va reuși Gregor să-și găsească tatăl pierdut și să o ferească pe Boots din calea pericolelor? La aceste întrebări veți afla răspuns dacă veți citi romanul!

sigla Nemira

Cartea Gregor Pământeanul (seria Cronici din Subpământ, volumul I), de Suzanne Collins a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
4

Recomandări manuale şi auxiliare şcolare- Editura Corint

    Editură cu tradiție în publicarea de manuale și auxiliare școlare, Corint oferă, pe lângă calitate și conținut științific conform programelor școlare în vigoare, și reduceri substanțiale, atât pentru comenzi singulare, cât și pentru cele mai mari, care beneficiază de reduceri bonus și transport gratuit. După cum bine știți, pană în anul școlar 2016-2017, manualele aveau titlu gratuit doar pentru clasele obligatorii (până la ciclul inferior al liceului inclusiv). Acum, manualele sunt gratuite pe tot parcursul studiilor postuniversitare, iar elevii și pot comanda singuri, cheltuiala fiind decontată de Ministerul Educației, în limita unei sume. Făcând o analiză a prețului manualelor de la diverse edituri, se poate ușor constata că Editura Corint este cea mai bună alegere.

   Dar, cum nu numai prețul contează când facem o alegere pentru materialul didactic care să constituie suport pentru copiii noștri, propun o scurtă incursiune legată de conținut.

   Să analizăm, de exemplu, manualele de limba și literatura română pentru clasa a XI-a. Editura Corint propune 2 manuale, fiecare având un colectiv de autori distinct, format din profesori și critici literari de înaltă calitate.

   Manualul coordonat de Eugen Simion  se adresează elevilor care fac performanță și încearcă să cuprindă și să explice (după afirmațiile lui Simion) nu evoluția genurilor literare, ci însăși evoluția de ansamblu a literaturii române. Limbajul este unul savant, pretențios, dar care surprinde concepte literare importante.

   În ansamblul lor, epistolele lirice eminesciene abordează o tematică vastă și complexă. Scrisoarea I dezvăluie rostul creatorului genial într-o lume mediocră, dezvoltă relația dramatică a omului cu timpul, meditează pe tema nașterii, a evoluției și a posibilei stingeri a civilizației omenești în sistemul cosmic. (pagina 113)

limba_si_literatura_romana_xi_rogalski

Itemii de evaluare sunt cu preponderență de tip subiectiv, eseu liber sau structurat. De exemplu:

   Alcătuiți un eseu comparativ în care să urmăriți relația interculturală dintre cel mai mare poet francez Victor Hugo și poeții romantici autohtoni: acesta a fost modelul recunoscut al scriitorilor români din secolul al XIX-lea, îndeosebi al lui V. Alecsandri (în ode și legende) și al lui M. Eminescu (în prima sa fază de creație artistică). (Evaluare semestrială, pagina 162)

   Manualul realizat de Sofia Dobra & alți trei profesori este structurat pe unități de învățare, care urmăresc evoluția limbii și literaturii române, cu  secvențe de texte literare, sugestii de interpretare și exerciții foarte fin alese, astfel încât fiecare elev să reușească să răspundă măcar unor itemi. Mai mult, lecțiile sunt structurate sub formă de proiect didactic: Spre text/Text și context/ Prin text/ Despre text/ După text ( Evocarea/Realizarea sensului/ Reflecția).

limba_si_literatura_romana_xi_dobra

Manualul oferă posibilitatea profesorului să apeleze la diverse tipuri de evaluare, inclusiv la evaluarea alternativă.

   Imaginați-vă că aveți posibilitatea să vă substituiți, pentru 24 de ore, Lunii și să vedeți ce se întâmplă pe Pământ. Notați, ca într-un jurnal, observațiile voastre. Cine dorește, poate citi din „scaunul autorului” ce a scris. (Exercițiu de spargerea gheții, la Scrisoarea I, de Mihai Eminescu, pagina 117)

 Sfârșitul nopții, de Petronela Rotar-Editura Herg Benet

Editura Herg Benet, 2016

 

Asta nu e poezie. Veți spune

Așa e. Aveți perfectă dreptate

E țipăt

    Asta nu e recenzia unei persoane care a citit volumele anterioare ale Petronelei Rotar. Veți spune cum este posibil. Așa e. Aveți perfectă dreptate. Dar așa nu voi fi tentată să compar volumul de față cu precendetele, să îl pot „trece” prin gradele de comparație ale adjectivului bun. Mă opresc din prima la superlativul absolut: foarte bun.

    În cele 164 de pagini veți găsi 19 texte diferite ca tematică și ca întindere, dar care păstrează amprenta autoarei, caracterizată prin sinceritate și bun simț. Citind, mi-am imaginat-o pe autoare întinsă pe o canapea, relaxată și povestind unei confidente frânturi din viață, reale sau imaginare, într-o ordine oarecare, cum și le amintea. Ulterior, i-a împrumutat vocea, pentru a deveni narator. Pentru fiecare text altul. La început, povestește  despre masculul Alfa și Frații, despre  Dragostea de mamă și despre Amantă, apoi devine mai concentrată și intră în detalii cu Aventura și La pescuit, pe un număr mai mare de pagini, pentru ca spre final, să devină amuzată cu scurte relatări despre Popa din sat și Accidentul de schi.

   Cartea reprezintă oglindă a societății românești de astăzi, caracterizată prin libertate de exprimare și de acțiune uneori prost interpretată, ce distruge vieți și familii. Nefericirea și eșecul sunt înecate în alcoolism (Alfa) sau sunt pur și simplu alungate din minte prin sport:

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rânjind. Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi ca să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieși pe un loc mai bun decât săptămâna trecută și ca să demonstrezi că ești și tu bun la ceva, ca să te validezi. […] Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți! (Alergătorul)

…sau jocuri de noroc:

Așa că jucase, jucase, jucase. În fața ruletei, eșecurile lui uriașe dispăreau, vinovăția, ura și disprețul de sine se volatilizau, erau din nou doar el și riscul, doar el și cu bila de marmură, mereu indecisă, mereu gata să-l salveze sau să-l doboare definitiv, sângele clocotea în vine, mintea se înfierbânta și elibera jerbe de adrenalină și noradrenalină, de serotonină și dopamină, lumea exterioară, dar și cea interioară, populată cu demoni cu care avea curaj să dea ochii, încetau să existe.(Gambler)

    Viața libertină este legată, evident, de mare, în texte precum Aventura și Exhibiționiștii. Dar pot fi citite și texte cuminți, despre viață, despre acceptarea de sine, despre revoltă, într-un stil care pe mine m-a dus cu gândul la proza scurtă a lui Marin Preda. În Calul mort, o fetiță este nevoită să facă naveta într-un sat vecin pentru a merge la școală. Într-o zi viforoasă, renunță să mai stea în ger două ore pentru a aștepta rata și pleacă pe jos. În drumul ei, dă peste o haită de lupi care sfâșiau un cal mort de câteva zile și lăsat pe marginea drumului. Speriată, se întoarce de unde a plecat. Măcar nu mai simte frigul. La fel de savuroasă este și povestirea La pescuit, în care proprietara unei pensiuni din Deltă vorbește despre un cuplu format dintr-un misogin și o gospodină; el merge în fiecare zi la pescuit, ea rămâne să gătească. Când el dă în pântecăraie și devine aproape isteric, soția lui pleacă liniștită la plajă, după o viață în care concediile și le petrecuse în bucătărie.

A fost o zi amuzantă pentru mine, căci mă bucuram pe ascuns de boala care îl lovise pe nemernic și urmăream replicile pe care i le striga din cameră pe fereastră toată dimineața, ofticat la culme că nu poate pescui și e țintuit la pat. Aroape fiecare răutate era dublată de o fugă la baie, de unde îl auzeam înjurând și scremându-se, căci lăsase geamul larg deschis.

   Iubirea este tema textului care dă și titlul volumului și pe care eu îl văd ca pe un soi de cheie interpretativă. Noaptea este a îndrăgostiților, este timpul mărturisirilor și a gesturilor tandre, iar apropierea zorilor este privită cu teama unei despărțiri. Somnul înseamnă uitare, moarte.

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Rebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, câteva minute în plus, câteva secunde.

    În același timp, sfârșitul nopții sugerează sfârșitul tristeților, al amăgirilor, al durerilor atât de vii în carte. Stilul este anticalofil, cu o compoziție marcată de echilibru și simetrie, cu un limbaj simplu, însă intelectual, fără ortografie pentru a delimita stilul direct de cel indirect. În Sfârșitul nopții există un lirism al măștilor, subtil, pe care autoarea îl vede – în opinia mea – ca pe un act de eliberare existențială, intelectul și afectul fiind într-o permanentă luptă de supremație, materializată în nouăsprezece răsuflări sacadate.

Editura_Herg_Benet

Cartea Sfârşitul nopţii de Petronela Rotar a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

,,Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd"

Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe

Editura Rao, 2015

Titlu original: La bibliotecaria de Auschwitz (2012)

Traducere din limba spaniolă de Graal Soft SRL

Număr pagini: 416 

    Nu cred că am citit un roman cu mai multe elemente de autenticitate decât cel în discuție, cu o legătură atât de strânsă între ficțiune și realitate, încât să devină greu să îl mai încadrezi în această specie literară. Pornind de la mărturisirile unei supraviețuitoare a Holocaustului, pe nume Dita Kraus, autorul reînvie anii 1944-1945, marcați de cea mai mare crimă a umanității: exterminarea evreilor.

    E ianuarie 1944. La Auschwitz-Birkenau imensele cuptoare funcționează la capacitate maximă, având drept combustibil corpuri umane. Miroase a carne arsă și praful ce se așterne e, de fapt, cenușa celor ce nu vor mai pleca de aici. Dita Adlerová, o fată cu 14 ani împliniți și nici unul înainte, foarte slabă și cu plete castanii, încălțată cu niște ciorapi de lână lungi și saboți de lemn, își asumă rolul de responsabilă a unei biblioteci clandestine, cu 8 cărți uzate fizic, din blocul 31, care adăpostește pe parcursul zilelor lungi copiii familiilor din lagărul BIIb. Poate părea asbsurdă preocuparea pentru cultură într-o lume în care moartea îți suflă în fiecare clipă în ceafă, când știi că poți muri oricând de tifos, gazat sau împușcat, însă, pentru Dita, cuvintele din aceste cărți răsună mai puternic decât mitralierele ofițerilor SS. Pentru ea, a începe să citești o carte este ca și cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanță. Alfred Hirsch, antrenorul evreu devenit leaderul deținuților, înființează aici o școală, și, alături de  profesori și supraveghetori, aleargă într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieți din istoria umanității.

   Viața aici i-a făcut pe oameni să-și piardă aproape complet umanitatea; femeile își vând corpul pentru o bucată de pâine veche; dimineața, căruciorul cu morții de peste noapte se intersectează cu cel în care este adusă acea apă amară numită pretențios supă. Aproape în fiecare zi, noi transporturi de evrei sunt duse direct în camerele de gazare. La Auschwitz nici păsări nu sunt; se electrocutează în gardul electric, folosit uneori și ca armă pentru sinucidere. Lagărul este folosit ca paravan pentru crime, puterile internaționale nu trebuie să știe nimic. Există, însă, o oază: blocul 31. Naziștii s-au străduit să elimine tot, dar nu au reușit să ia speranța, naivitatea copiilor și curajul Ditei. Bibliotecara se refugiază într-un colț și citește. Personajele puținelor cărți îi devin prieteni și sfătuitori; îl are alături pe bravul soldat Švejk, al lui Hašek, care îi vorbește despre absurditatea războiului, călătorește alături de Nils Holgersson prin Suedia și zâmbește amintindu-și că la un moment dat credea că personajele din Muntele vrăjit de Thomas Mann o înțeleg mai bine decât o fac părinții ei.

    Doctorul Josef Mengele fredonează arii de operă și își alege material didactic printre copii și femei însărcinate. Își dorește ca numele lui să fie trecut în analele medicinei și face experimente pe oameni: autopsii in vivo, injectarea de cerneală în ochi cu scopul de a afla dacă poate crea artificial ochii albaștri, iradierea etc. Slăbiciunea lui o constituie perechile de gemeni, pe care își supune unor serii de teste ce sfidează până și imaginația celui mai sadic criminal. Totul în numele științei.

    Rudi Rosenberg este registrator și îndrăgostit de Alice. Când urmează ca aproape toți evreii din lagărul BIIb să fie gazați, își trădează semenii. Unul dintre singurii care reușește să evadeze, nu este luat în seamă de autorități când face cunoscute atrocitățile din lagărul de exterminare.

Puțini sunt cei care scapă în viață de aici, iar Dita se numără printre ei.

    Primăvara lui 1945. Dita se află alături de mama ei în lagărul de la Bergen-Belsen. Aici, în pavilionul unde sunt repartizate, împreună cu încă vreo cincizeci de femei, nu li se dă nimic de mâncare la cină, nu există paturi și păturile miros a urină. Trebuie să doarmă pe podeaua din lemn și aproape că nu au loc nici pe jos.

Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd.

    Sosirea englezilor eliberatori este primită cu furie: unde au fost până acum? Dita este salvată, dar mama ei nu mai apucă să se bucure de libertate.

    În primele capitole ale romanului, alternează planurile temporale: cel al acțiunii propriu-zise și cel indus de fluxul conștiinței și al memoriei involuntare. Dita rememorează momente din copilăria sa fericită, în mod cronologic, până la sosirea la Auschwitz. Își amintește de globul pământesc pe care-l folosea într-un joc cu tatăl său, de aniversări, de sosirea primelor tancuri la Praga, de ceasul din piață, devenit un laitmotiv al cărții, simbol al timpului care se scurge ireversibil. În ultimele capitole, accentul cade doar pe evenimentele în desfășurare, ritmul devine alert și, dacă până acum era greu să faci pauză de la lectură, de acum devine aproape imposibil; tensiunea crește gradual și în niciun moment nu poți afirma că bănuiești ce urmează. Eu nu aș fi bănuit că voi fi martoră, prin Dita, la moartea Anei Frank, autoarea celebrului Jurnal.

Ana moare pe patul mizerabil, într-o singurătate absolută, la o zi după sora ei. Rămășițele lor vor rămâne pentru totdeauna în acele gropi comune de la Bergen-Belsen. Dar Ana a făcut ceva ce va deveni un mic miracol: amintirea ei și a surorii sale Margot va rămâne vie timp de mulți ani.

    Am încercat să găsesc puncte slabe acestei cărți. Încă mai caut. Tehnică narativă fără cusur, personaje vii, documentare temeinică, traducere impecabilă, trimiteri la sursele textelor citate, tehnoredactare ireproșabilă sunt doar unele dintre aspectele care fac din Bibliotecara de la Auschwitz un titlu care nu trebuie ratat. Autorul aduce un omagiu memoriei celor peste jumătate de milion de oameni torturați și uciși în lagăre în cel de Al Doilea Război Mondial și ne dă o lecție de viață, despre curaj, ambiție și devotament, prin povestea adevărată a unei supraviețuitoare, pe numele său adevărat, Dita Kraus.

Pentru toate acestea și pentru multe altele, acord cărții, cu toată responsabilitatea, 5 steluțe.

 

logo_librisCartea Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site/ul Libris.ro.

 

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
12

,,Cei care puseseră la cale moartea ei se temuseră de ceea ce știa, dar nu se temuseră niciodată de ea. Poate că era timpul ca acest aspect să se schimbe."

Chimista, de Stephenie Meyer-Geniala madame Vitriol

Titlu original: The Chemist, 2016

Editura TREI, 2016

Colecția Fiction connection

Genul: thriller

Număr de pagini 608

Traducere din limba engleză de Constantin Dumitru-Palcus

   Una dintre cele mai dorite cărți de la începutul lui 2017, Chimista și-a spus povestea în vreo trei zile, cu toate că mă speriasem inițial de numărul mare de pagini și scrisul „înghesuit”, gândindu-mă că o voi termina odată cu apariția primilor ghiocei. Claritatea scrierii și gestionarea tensiunii o face, însă, greu de lăsat din mână. Dacă adăugăm și o documentare științifică temeinică, rezultă un roman căruia eu îi voi acorda 4 steluțe din 5.

   Autoarea s-a făcut cunoscută cu seria Twilight (Amurg), foarte bine primită de tinerii cititori. Chimista este al doilea roman dedicat adulților, după The Host (Gazda).

   Fostă interogatoare a unei agenții secrete din S.U.A. și cunoscută sub pseudonimul de Chimista și Oleander (trad. leandru – un arbust ornamental, pe cât de frumos, pe atât de toxic), dr. Julianna Fortis încearcă să rămână în viață, neștiind de ce foștii angajatori o doresc moartă.

Cei care puseseră la cale moartea ei se temuseră de ceea ce știa, dar nu se temuseră niciodată de ea. Poate că era timpul ca acest aspect să se schimbe.

   Foarte bine pregătită și mereu în gardă, eroina își schimbă identitatea des (am numărat în roman 9 nume false și 3 porecle, pe lângă numele real, cel mai folosit pseudonim fiind Alex), instalează capcane chimice în locurile în care se odihnește, doarme cu masca de gaze pe cap, poartă bijuterii care conțin otrăvuri, este înarmată cu seringi cu acid și lame ascunse în pantofi. Toate aceste aspecte fac primele pagini ale romanului  şi pot plictisi cititorul, dar sunt destul de importante pentru ca personajul să devină credibil.

   Acceptarea unei ultime misiuni, în speranța că apoi va fi lăsată în pace, dar și că urmează să salveze viața a milioane de americani, prin mărturisirile pe care trebuie să le scoată de la un presupus terorist, îi va pune la încercare abilitățile și o vor aduce de multe ori în pragul morții; îl răpește pe Daniel Beach, un profesor de istorie, și îl torturează, încercând să afle informații despre un viitor atentat cu un virus mortal.

Alex se mișca acum cu grijă, nici prea repede, dar nici prea încet. Încă o seringă. Având brațul stâng deja imobilizat, Daniel nu mai încercă să se opună. De data asta, Alex injectă acidul în bicepsul brațului stâng. Imediat, mușchiul triceps opus începu să se contracte, parcă luându-se la întrecere cu bicepsul.

Daniel icni din nou, ca și cum tocmai primise un pumn în burtă, dar ea știa că durerea era mult, mult mai puternică decât orice lovitură.

Încă o injecție, de data asta în bicepsul femoris al piciorului drept. Aceeași luptă pentru supremație care avea loc în braț începu acum în picior. Odată cu ea, începură și țipetele.

Alex se postă lângă capul lui privindu-i detașată tendoanele umflate ale gâtului. […] Se uită la monitoare – toți parametrii erau crescuți, dar nu ajunseseră la valori periculoase.

 

   Ceea ce nu știe Alex este că această misiune are scopul de a o elimina, agenția sperând ca fratele suspectului, Kevin, și el fost agent, actualmente fugar, să încerce să-și salveze fratele.

–Așadar, ne-au pus împreună ca pe doi scorpioni într-un borcan și au scuturat borcanul, spuse Alex. Într-un fel sau altul, ei ies victorioși în documentele oficiale. Și, poate, dacă sunt foarte, foarte norocoși, ne lichidăm unul pe celălalt. Sau măcar învingătorul iese șifonat din confruntare. Nicio șansă ca ei să sufere vreo pierdere.

Cei trei devin parteneri, iar urmăritorii lor nici nu știu ce-i va lovi!

   Stephenie Meyer scrie un roman realist, fără urmă de analiză psihologică, cu un singur fir epic, în care controlează minuțios fluxul informațiilor și tensiunea specifică genului, prin detalierea scenelor dure, când personajul principal este net superior adversarului, prin tehnici și arme letale. Pe de altă parte, acțiunea devine extrem de previzibilă, putând bănui unele evenimente ulterioare, dar și numele celor care o vor moartă.

   Între Alex și Daniel se înfiripă o poveste de dragoste, total banală, din punctul meu de vedere, și chiar nu constituie un bonus, pentru întreaga economie a textului. Tensiunea erotică lipsește, iar Alex nu îl privește pe Daniel ca pe un partener, ca pe un egal, ci ca pe un naiv, care trebuie mereu protejat și îndrumat. Și el…cum să iubească pe cineva care l-a torturat și care îl tratează cu superioritate, anihilându-i aproape complet masculinitatea? Totuși, feministele devoratoare de romance vor aprecia idila, sunt sigură.

   Ajungi să îndrăgești personajele, sunt bine construite şi deţin calităţi definitorii: Alex – minte sclipitoare, Daniel – simbolul a tot ce este bun, Kevin – forţa brută. Cei trei formează o echipă închegată, aproape imposibil de învins.

   Intrigi, secrete de stat, suspans, spionaj, tehnici de manipulare şi trădare. Acestea sunt ingredientele care fac din Chimista un roman ce trebuie citit, înainte de a apărea filmul. Nu am auzit nicăieri de vreun film, dar romanul poate sta la baza unui scenariu. Şi când veţi urmări trailerul să vă amintiţi că eu, Andreea de la literaturapetocuri.ro, v-am vorbit prima dată despre el!Editura Trei

Cartea Chimista, de Stephenie Meyer a fost oferită pentru recenzie de Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Puteţi verifica disponibilitatea cărţii aici şi aici.

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

 

by -
6

Eminescu n-a existat.

 

TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe,

Ca o barbă nepieptănată de crai

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună,

Seara, în jurul focului poezii ­-

„Mioriţa“şi „Luceafărul“ şi „Scrisoarea III“.

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus Eminescu.

(Marin Sorescu)

by -
14

Destinul unui prinț, de T.I. Horia

Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2015

278 de pagini

Nu de foarte mult, un rege a fost asasinat, regina și prințul au fugit din regat pentru a supraviețui, apoi prințul a aflat adevărul despre adevărata lui identitate.

    Cam asta ar fi ideea de la care pleacă T.I.Horia în Destinul unui prinț, un roman fantastic, care pare inspirat din opera lui J.R.R. Tolkien, cu goblini, vrăjitori, orci, ființe malefice de înviat și un tron de recuperat. Romanul lui T.I.Horia este, însă, tânăr, necopt, ca un exercițiu al unui scriitor cu potențial.

Titlul romanului conține și tema acestuia: dorința prințului Corvin de a-și îndeplini destinul.

    În primul capitol, se realizează un preambul, cu evenimente care vor avea o maximă importanță în firul epic ulterior. Lucifer, regele lumii de dedesupt, care își dorea supremația și în lumea de deasupra, a fost învins în lupta pe care o ducea  cu armata celor cinci regi: Corvinus (regele oamenilor), Alijar (al elfilor), Ghimli (al gnomilor), Diego (al magicienilor) și Elder (regele dragonilor). În momentul morții, Lucifer îi răpește pe cei cinci, astfel că Val’drem a devenit un loc pustiu unde numai flăcările dragonilor ardeau continuu, fără a se stinge. Câmpul de luptă era plin de cadavre, sânge și foc, ce nu se mai stingea. Val’drem devenise Val’dul.

   După două mii de ani, regele regatului Akerel, Corvinus al III-lea, este asasinat de cel mai bun cavaler, Sir Rohan, care își dorește puterea. Regina fuge într-un sat uitat de lume cu fiul ei de numai cinci ani, Corvin, unde trăiește în liniște timp de treisprezece ani.

Corvin devenise un bărbat bine făcut, cu păr negru, ochii căprui, maximum 1,80 cm (m, n.n.) înălțime. Având în vedere că era un vânător destul de bun și un tăietor de lemne îndemânatic, corpul său arăta ca și cum ar fi fost modelat din cocă pentru prăjituri, formele văzându-i-se perfect. Mama lui, Merisa, devenise o femeie de rând care se acomodase foarte repede cu viața de la țară, avea părul lung, șaten și ochii albaștri. Nu era foarte înaltă, avea 1,65 cm.

   Rohan află de existența lui Corvin și trimite orcii (niște vietăți născute din încrucișarea elfilor întunecați cu goblinii) să îl ucidă. Aflat la tăiat de lemne, Corvin scapă, dar toți cei din sat mor. Înainte să moară, mama sa îi oferă o cutie în care se află dovezi ale rădăcinilor sale nobile.

   Astfel, Corvin pleacă într-o călătorie care are o dublă semnificație: să reînnoiască vechea alianță a celor cinci rase, pentru a lupta împotriva lui Lucifer, prezent ca spirit prin uneltele sale, Rohan și Gharel, și să demonstreze că merită să își îndeplinească destinul de prinț moștenitor.

Cea mai mare misiune și cea mai grea era a lui Corvin, fiindcă trebuia să unească toate neamurile iar unele dintre ele erau foarte greu de convins. Nu se știa când va începe războiul, dar trebuiau să fie pregătiți pentru orice eventualitate.

    În lunga sa călătorie, Corvin are parte de numeroase și palpitante aventuri, din care iese mereu învingător, ajutat fiind de prieteni de nădejde: frumoasa Faren și elful Lemar. Pentru ca poporul să îi recunoască autoritatea, Corvin trebuie să găsească legendara sabie pierdută, Arkeryn, și să o scoată din piatră.

Înzestrat cu calități importante, precum sinceritatea, bunătatea și curajul, eroul reușește să reunească vechea alianță și să învingă răul.

Lumea devenise mult mai liniștită și mai frumoasă, Val’dul devenise din nou Val’drem și totul era cum trebuia să fie, fără pic de ură în lume…. Doar liniște și pace.

    Am amintit mai sus de influența (posibilă) a lui Tolkien. Similitudini sunt și sar rapid în ochi. De exemplu, unele substantive proprii. Rohan, în Stăpânul inelelor, este ținutul din Pământul de Mijloc, la N-V de Gondor, în Destinul unui prinț, denumește personajul antagonist. Numele Argon/Aragon amintește de Aragorn, regele gnomilor, Ghimli, de curajosul gnom Ghimli din celebra trilogie, Lemar de Legolas. O secvență citită mi-a amintit de scena în care hobbiții Merry și Pippin sunt pe cale să fie mâncați de orci.

–Sau ce? Știi de câteva zile mâncăm numai pâine putrezită, m-am săturat. În noaptea asta o să avem un ospăț pe cinste cu carne, spuse celălalt orc.

Punctul slab al romanului îl reprezintă greșelile gramaticale, care fac lectura destul de grea și obositoare.

–Altceva ce mai știi?

–Nimic. Doar că urma să îi dau de veste ce am aflat despre băiatul care îl protejezi și se pare că am ratat.

–Da. Străjer i-ai și pe ceilalți doi, dacă mai trăiesc și omorâți înainte să scape ca să nu dea de veste., este doar un exemplu.

   Destinul unui prinț este un roman emoționant și antrenant, cu evenimente ce se succed rapid, autorul nepunând accent pe descrieri amănunțite. Tânărul cititor cu siguranță se va transpune în ipostaza de prinț, care trebuie să lupte pentru a-și câștiga dreptul la existență, dar și pentru a-și răzbuna părinții.

Mulţumim autorului pentru cartea oferită!evaluare-carte

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

by -
15

Decalogul cititoarei pe tocuri, în 2017

  1. Fii bibliofilă, nu bibliomană!
  2. Nu renunța să cumperi cărți, indiferent de preț și tendințe!
  3. Să nu treacă zi în care să nu citești măcar două pagini!
  4. Cinstește cartea, pentru că s-ar putea să-ți devină cel mai bun prieten!
  5. Fă-ți din lectură o profesie, literatura te sprijină!
  6. Nu înceta din a căuta Cartea vieții tale, cea mai bună carte care s-a scris vreodată!
  7. Descoperă miracolul fiecărei lecturi! Nu există carte proastă, ci doar prost scrisă.
  8. Fii conștientă de puterea lecturii, societatea consumistă se teme de cititori!
  9. Să nu pierzi sentimentul plăcerii lecturii!
  10. Tratează fiecare carte ca și cum ar fi ultima!

La mulţi ani!

by -
13

Cine se teme de singurătate?

Sinucidere fericită și la mulți ani!, de Sophie de Villenoisy

(Cine se teme de singurătate?)

Titlu original: Joyeux suicide et bonne année! (2016)

Editura Lider Internațional

Traducere: Diana I. Morărașu

Număr de pagini: 184

  Se spune că viața este scurtă, dar în ceea ce mă privește, zicerea asta nu a fost niciodată mai adevărată.

   Am tot văzut în ultima perioadă pe diverse site-uri liste cu cărți bune de citit sau dăruit de Crăciun și țin să mărturisesc că din toate aceste liste lipsește un titlu: Sinucidere fericită și la mulți ani!, de Sophie de Villenoisy, un roman pe cât de amuzant, pe atât de profund.

   Sophie de Villenoisy este un cunoscut realizator de emisiuni umoristice în Franța și autoarea unei serii de benzi desenate foarte gustate: Chroniques d’une mère indigne.

    Eroina romanului, personajul narator cu numele de Sylvie Chabert, este o domnișoară de 45 de ani, cu viața uneia de 65 de ani, emotivă, educată de un tată cu apucături comuniste să ducă o viață banală, lipsită de emoție, cu sexualitatea coborâtă în bernă. Electrocardiograma vieții mele sexuale e în mod constant plată. Nici cu stima de sine nu stă foarte bine.

Din oglindă mă privește o brunetă cu părul uscat ca o coamă de cal. Am o claie atât de mare că niciun cancer nu i-ar putea veni de hac. Am nefericirea de a mă fi născut brunetă, plată și adusă de spate într-o epocă în care bărbaților la plac blondele cu talia bine arcuită și sânii mari. Sunt blestemată. Condamnată să nu plac vreodată. Nici suficient de urâtă pentru a inspira mila, nici suficient de drăguță pentru a stârni dorință, sunt pe la mijloc, atonă, transparentă, jumătate urâtă, jumătate banală, orice, numai atrăgătoare, nu.

   Rămasă complet singură în urma decesului tatălui după o lungă suferință, ea hotărăște să se sinucidă.  Își cumpără și loc de veci și stabilește data evenimentului: prima zi de Crăciun.

Este prima dată când îmi fac un cadou atât de scump. Unii își oferă bijuterii, ședințe la spa sau croaziere; eu – un loc de veci. Un cadou personalizat, dar fără un ambalaj atrăgător.

   Psihologul îi propune o serie de provocări, pe care să le îndeplinească până la data limită, în speranța că o va determina să se răzgândească. Franck îi deschide ochii spre lume, o determină să descopere micile bucurii ale vieții. Astfel, Sylvie renaște; Sylvie își trăiește adolescența și anii tinereții, bucurându-se de ceea ce nu trăise la timp. Merge la saloane de înfrumusețare, cheltuiește o mică avere pe haine, fură dintr-un magazin doar de dragul distracției, merge la dans, acceptă o întâlnire aranjată și se bucură de pasiune ca niciodată. Dar nu renunță la decizia de a se sinucide.

Iată-mă aici, așezată în salonașul meu, încremenită în rochia mea cea nouă. Împopoțonată, parfumată, machiată. Și în plină dilemă. Cu chiloți sau fără chiloți? Îi scot și mă analizez în oglindă. Nu se observă deloc. […]

Pe de altă parte, e mai amuzant decât îmi închipuiam să mă plimb așa, în rochie și fără chiloți. Mi se pare că păcălesc pe toată lumea, pozând în inocentă. Mă încurajez, spunându-mi că sunt șanse mari să mă întorc singură acasă, fără ca Éric să afle vreodată psihodrama care s-a jucat astă-seară în partea de jos a pântecelui meu. Preț de o secundă, m-a străfulgerat gândul să iau un chilot în geantă, pentru orice eventualitate, dar teama de a fi prinsă sau jefuită de un hoț de buzunare a fost mai puternică. Mă și vedeam urlând în vagonul plin:

–Ajutooor! Opriți-l, mi-a furat chiloții!

   După ultima întrevedere cu psihologul, Sylvie trăiește un episod extrem de tensionat, când vede ce înseamnă, de fapt moartea. Acest episod îi va schimba viața total și iremediabil. Vom asista la o înmormântare. Cum?! Moare Sylvie? Da, vechea Sylvie, cea plină de frustrări, cea care era ca o vită care se uită cum trec trenurile, așteptând ora de muls, moare. Noua Sylvie a sărit în trenul care gonește cu viteză. E hotărâtă să își trăiască viața!

    Scris într-o manieră optimistă și într-un stil proaspăt, sincer și sănătos, cu un singur fir epic, romanul Sinucidere fericită și la mulți ani! ne vorbește despre o femeie singură, lipsită de încredere în propria persoană, temătoare, introvertită, dar înzestrată cu simțul ironiei și autoironiei. Prinsă bine în lanțurile singurătății, aceasta alege soluția cea mai la îndemână: renunțarea. Autoarea surprinde cu foarte multă finețe drama Sylviei, care este, de fapt, drama singurătății în general. Povestea este o lecție de viață despre cum se poate învinge această boală și despre cât de frumoasă este viața! Sunt sigură că, după ce vei fi dat ultima pagină, dragă cititorule, vei zâmbi și îi vei chema aproape pe cei dragi.

Crăciun fericit și la mulți ani!

Editura Lider

Cartea Sinucidere fericită și la mulți ani! de Sophie Villenoisy a fost oferită pentru recenzie de editura Lider Internaţional. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Lider Internaţional, iar abonaţii site-ul nostru beneficiază de o reducere substanţială, dacă mentionează Literatură pe tocuri. De la 27 de lei + taxe poştale 11 lei -la 16, 20 +taxe poştale 8 lei

 

 

 

Baro talento!

Diamantul din șatră, de Nelu Sorin Stancu

Editura Show Bizz Event, 2016

Număr de pagini: 411

Dăruiește-te vieții și nu te teme de moarte! (proverb rrom)

    Atât de bogată și atât de puțin cunoscută este literatura rromani! Dorința lui Nelu Sorin Stancu, după propriile afirmații, este să contribuie la cultura scrisă a etniei rrome, monografiind în Diamantul din șatră un univers guvernat de un sistem de norme și concepte puternic ancorate în prezentul continuu (Rromanipen) și relatând povești despre iubire și trădări. Astfel, Nelu Sorin Stancu marchează un moment de grație al culturii rrome, alăturându-se autorilor de etnie rromă, care au zugrăvit viața nomazilor, Ion Budai-Deleanu, Anton Pann și Miron Radu Paraschivescu.

   Romanul începe ex-abrupto, cu una dintre intrigi: comoara. În 1942, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, țiganii sunt deportați în Transnistria, în lagăre. Șatra numeroasă a bulibașei Godrun reușește să-și ascundă aurul, peste care vrăjitoarea Gaia aruncă un blestem: să fie folosit doar pentru dăinuirea șatrei, iar secretul locului comorii este păstrat într-un talisman oferit spre păstrare micuței Sia.

   56 de ani mai târziu, îi regăsim primăvara, într-o șatră de la periferia Bucureștiului, la petrecerea organizată cu ocazia logodnei țiganului romanizat Paris cu frumoasa Amanda.

Astăzi, din vechea șatră mai erau în viață doar el și Sia. Fetița de altădată era numită acum Mama Sia. Deprinse tainele descântecelor, farmecelor, preparării leacurilor…

De comoara ascunsă nu se atinsese. În străfundurile sufletului, îi era frică de blestemul ce proteja comoara. La urma urmelor, oamenii din șatră aveau tot ce la trebuie. „Prea mult aur sucește mințile oricui.”

Godrun îl pusese în locul lui, ca bulibașă, pe Gabor, ce se dovedea foarte priceput în a-i conduce pe cei din șatră.

   Dacă la început, timpul pare să aibă foarte mare răbdare cu oamenii (vorba lui Marin Preda), șătrarii bucurându-se de bunul lor cel mai de preț: libertatea, pe măsură ce înaintăm cu lectura, observăm că acțiunea devine mult mai concentrată, evenimentele se succed cu repeziciune, cu suspans, pentru a asista la un final grandios și surprinzător.

   Liniștea șatrei este tulburată de aflarea legendei despre comoară. În drumul spre Transnistria, în pelerinaj la mormintele străbunilor, începe o serie de crime săvârșite de un șătrar obsedat de aur, a cărui identitate o vom afla abia în cele din urmă pagini ale romanului. Acesta își trădează șatra, mulți dintre semenii lui fiind executați în timpul unui asalt comandat de un interlop transnistrean, Regele Alb.

   Titlul, strălucitor pe coperta roșie ce înfățișează o rromesă dansând, face trimitere, de fapt, la personajul principal de sex masculin, Șandor. Asemeni unui diamant, Șandor e de neprețuit; este personajul-cheie pentru salvarea șatrei. Înzestrat cu o minte genială, dar autodidact, Șandor își echivalează studiile liceale în Franța într-un interval de șase luni, frecventând apoi cursurile a două facultăți de la Sorbona. El va fi cel care va salva șatra și tot el va afla unde se află comoara.

  Acțiunea se sfârșește cu motivul drumului, care ar putea sugera finalul deschis spre o continuare a romanului.

Ochii lui Papurică scânteiau.

–În ce direcție o luăm, bulibașă?

–Înainte, Papurică, înainte.

Papurică zâmbi, dezvăluindu-și cei doi dinți din aur.

   Ceremoniile legate de marile evenimente din viața omului reprezintă secvențe extrem de importante în economia romanului, din dublă perspectivă. Descoperim,  pe de o parte, obiceiuri străvechi, pe de altă parte, realizarea scenică, reacțiile personajelor și statutul lor.

Bulibașa se așeză cu bărbații la o masă, iar femeile la alta, după datină.

Anghelina boscorodea continuu femeile care se așezaseră la masă, trimițându-le către diverse treburi. Doar căutătura bulibașei o mai astâmpăra.

Tradiția cerea ca viitoarea noră să aducă apă proaspătă de la fântână pentru a o da de băut  pețitorilor. (logodna)

Trecuseră multe ore de la intrarea celor doi amorezi în „Cuibușorul dragostei”, cum îl denumise tatăl lui Paris. Tânărul mire ieși din rulotă cu cămașa albă a Amandei, pe car se zărea acum o pată roșie. O arătă tuturor ca pe un trofeu. […]

După datină, femeia care dansa cămașa fecioarei avea să primească un cocoș din partea socrilor mici. (jocul cămășii)

Potrivit unui obicei vechi al rromilor șătrari, mireasa nu are voie să mănânce și să bea la propria nuntă, mai mult chiar, în afară de dansul mirilor, nu îi este permis să joace sau să stea prea aproape de mire. (nunta)

Îl îngropaseră (pe Tamango, n.n.) la umbra unei sălcii plângătoare, nu înainte de a-i lega mâinile și picioarele cu ață roșie și albă, conform tradiției.

După cum cerea aceeași datină strămoșească, dădură pradă focului toate bunurile lui Tamango. (înmormântarea)

   La fel de importantă este relația cu supranaturalul; fiecare șatră are câte o vrăjitoare, care poate blestema, poate vindeca sau poate prezice viitorul. Mama Sia prepară o licoare care ar trebui să-l facă pe Gheog să o uite pe Amanda, dar destinul face ca Paris să fie cel blestemat, vindecă o fetiță de boala muțeniei, prezice viitorul sumbru al șatrei și face pact cu diavolul, pentru a o salva pe Iris, iubita lui Șandor, din ghearele morții.

Noapte neagră, oglindă întunecoasă,

Trimite-l pe diavol la mine.

Reneg pe Dumnezeu și Fiul Lui,

Reneg pe Maica Domnului,

Reneg botezul ce l-am primit.

Te invoc pe tine, diavol, stăpân al infernului!

   Viața nomazilor este presărată și cu momente amuzante, când își fac farse sau se ironizează unul pe celălalt. Agarici este cel mai ușor de păcălit, mai ales că își dorește o femeie. Papurică, Găligan și Fane Pensetă îl trimit la Zara, o frumoasă rromesă, însă…

Încurajat și convins că Zara îl aștepta, Agarici se îndreptă plin de speranță către cortul indicat. Grupul de năzdrăvani îl urmărea de la distanță.

–Am lovele multe, am daravelă mare, și-am venit să te cordesc!

–Bine-ai venit! se auzi o voce din cort, imediat făcându-și apariția posesoarea glasului.

Baba Zenobia ieși în fața cortului, numai un zâmbet. Stafidită, cu doi dinți în gură – și aceia stricați – , cu o piele neagră ca fundul tuciului, cu părul vâlvoi, baba era o hidoșenie înspăimântătoare.

Lui Agarici îi pieri pe loc orice poftă, tulind-o cât îl țineau picioarele, direct la căruța lui.

   Numele personajelor sunt de un pitoresc aparte și nu ai cum să nu simpatizezi oameni precum Ciocolată, Secundă, Fane Pensetă, Zuzulea, Bucurie sau Papurică. Limbajul personajelor este neaoș, presărat cu elemente de argou și expresii licențioase, însă fără a părea vulgar sau defăimător.

–Doamneee! Pupa-ți-aș tălpile Tale, Doamne! Ce de lovele! sau

–Jur pe ce am mai scump, de nu ești cea mai śukară rromesă din lume, o abordă el, aproape de cortul Zarei… . Mânca-ți-aș gurița ta de frumoasă!

   Pe alocuri, autorul strecoară cuvinte, formule de salut sau secvențe în limba rromani, cum ar fi versurile cunoscutului Gelem, gelem, imnul internațional al țiganilor:

Gelem, gelem, lungone dromentza

Maladilem bahtale romentza…

  La nivel structural, Diamantul din șatră cuprinde nouă părți, fiecare cu un moto, un proverb rrom, sugestiv pentru conținutul acestora. De exemplu, Nu trebuie să sari peste propria ta umbră sau Arborii, ca și femeia, leapădă o haină, dar își păstrează secretele. Cele o sută șaptesprezece capitole îmi par episoadele unui serial TV, având fiecare o idee centrală, rezumată în idei principale sub formă de titlu.

   Roman exotic, erotic și al experienței, Diamantul din șatră poate deveni prin simplitatea expresivă un titlu de referință în bibliografia oricărui cititor de beletristică; prin documentarea temeinică pe care a demonstrat-o autorul, poate constitui o sursă de informare pentru cei interesați de viața rromilor, de tradițiile și obiceiurile lor.

Mie mi-a plăcut? Foarte mult! Baro talento!

Mulţumim autorului pentru exemplarul oferit!

De ce mă tot freci, băi nene, cu ce vreau eu, cu ce vrei tu? Ce tot îi dai cu «rămânem», «mergem», «facem», « dregem»? Nu-nțelegi că nu mai suntem împreună? Vezi-ți de drumul tău și eu îmi văd de-al meu. Învăț o meserie acuma, fac un ban. Sunt curvă![

Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia,de Dănuț Ungureanu

Editura Tritonic (2015)

Număr de pagini 200

Colecția Serie de Autor

Un basm reinterpretat

    Când am început să citesc acest roman, aveam așteptări foarte mari, autorul surprinzându-mă în mod plăcut nu cu mult timp în urmă cu Anatomic Graffiti, din volumul 3.1 . Mărturisesc că așteptările mi-au fost cu mult depășite. Am descoperit în Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia, pe lângă povestea spusă cu mult umor, semnificații încifrate, elemente ale unei culturi literare vaste și subtilități postmoderne impresionante.

   Titlul romanului trimite la vechile povești haiducești, mai ales că numele propriu nu este întâmplător ales (Tănase provine fie din grecescul tanis, care însemnă șarpe, fie de la Thanatos, personificare a morții din mitologie, iar Vlăsia reprezintă, conform dicționarului, o pădure întinsă care, înainte de 1848, se întindea ca un arc, cuprinzând mănăstirile Cernica, Pasărea, Snagov etc./ clubul haiducilor în vremea fanarioților). Falsă ipoteză! Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia este, de fapt, romanul formării personalității lui Neluțu Borangic (și el cu nume extrem de sugestiv), prin urmare un bildungsroman, cu un Făt-Frumos din basmele românești, care pleacă în căutarea Ilenei lui, într-un timp contemporan nouă.

   Precum Făt-Frumos (timid, naiv, frumușel, uneori prostuț), Neluțu Borangic din Turcenii Gorjului pornește prin București în aventura vieții lui, într-o călătorie inițiatică, având ca ajutor de nădejde pe haiducul Tănase Vlăsia, un interlop de modă veche. Evident, are de trecut câteva probe ale curajului, care să-i recunoască statutul de personaj rotund, evoluția de la băiat speriat în Gara de Nord, la cea de bărbat. Prima probă inițiatică este cea sexuală, cu experimentata de vreo șaizeci de ani Nicoleta Alba, cea îmbătată de vodcă și poeziile lui Pușkin.

–Bă… băete… păi pe mine dacă vrei să mă hâc, trebuie să mă hâc întâi aici… (și-a ciocănit țeasta, adică mintea, creierul, inteligența) abia apoi să mă hâc aici… (și și-a indicat locul obișnuit pentru „hâc”).

Zicând aceasta, a scos de sub cearceaful plic o carte.

„Alexandr Pușkin – Poezii”.

–Ia citește ceva, la-ntâmplare…

El a ezitat confuz.

–Adică… să citesc ceva? Din carte? Înainte de culcare?

–Da, bă… băete, din carte. Înainte de… hâc! Și cu voce tare, să te-aud bine, cu intonație…

   Următoarea probă este cea a milosteniei, când Neluțu o salvează pe domnișoara Huy de niște câini maidanezi și o conduce acasă. Apoi, proba labirintului, mai exact plimbarea personajului pe la diverse gazde, care-și dau interesul să-l ajute, însă fără sorți de izbândă. La un moment dat, intră în scenă doamna Vinerescu (un fel de Sfânta Vineri), personaj adjuvant, o băbuță cocârjată, numai piele, oase și dinți de lână, plus ochelari cu funduri de sifoane, basma și toiag. …, care mi-a întărit impresia de basm.

Baba îl mângâie cu blândețe pe creștet.

–Ucenicii lui Tănase sunt ca copilașii mei. Da’ niște bănuți de taxi nu ți-o fi lăsat ghidușul de el?

   O altă probă este cea a ospățului pantagruelic, oferit de Florea Flocea-Clapon, la care participă și cei doi eroi, Tănase și Neluțu.

În mijlocul tuturor, la masa din mijloc, gemând de nemaivăzute bunătăți și bogății, împărățea  însuși Florea Flocea-Clapon, negru, umflat, acoperit cu aur, în toată puterea celor optzeci de ani ai săi.

Iar pe scena peste care zburau sute de licurici colorați, roșii, albaștri, verzi și liliachii, atârnat de-un microfon mai mare ca dânsul, vrăjea auditoriul Mihăiță-gușă-de-platină, cel mai vestit manelist al veacului.

   Prin intermediul obiectelor magice (păpușile gonflabile), Neluțu o găsește pe Petronela, însă aceasta îl respinge în mod brutal.

De ce mă tot freci, băi nene, cu ce vreau eu, cu ce vrei tu? Ce tot îi dai cu «rămânem», «mergem», «facem», « dregem»? Nu-nțelegi că nu mai suntem împreună? Vezi-ți de drumul tău și eu îmi văd de-al meu. Învăț o meserie acuma, fac un ban. Sunt curvă!

   Finalul este unul previzibil. Rămas singur după ce Tănase Vlăsia a fost împușcat din greșeală de polițiști (potere), Neluțu îi preia numele Vlăsia și devine el însuși un haiduc temut de bărbați și adorat de femei. În același timp, finalul este deschis, deoarece trupul lui Tănase nu este găsit.

   Tehnica narativă este una de excepție. Dănuț Ungureanu recuperează trecutul glorios al haiducilor într-un mod ironic și parodic, pentru a scoate în evidență problema tinerilor plecați în lume, în căutarea norocului, pe care doar puțini reușesc să îl afle. O altă tehnică este intertextualitatea, prin preluarea unor sintagme celebre, uneori citate greșit de către personaje: Ia, fă loc, că mi-o cere și mie inima glas și sân de femeie (Sadoveanu), Astfel de pățanii ai să mai pățești, dar ele sunt trecătoare „ca nouri lungi pe șesuri” (Eminescu) sau prin aluzii la o altă operă semnată Dănuț Ungureanu: Zilliconda. Însemnările damei de silicon.

–Zilliconda e numele meu. Zilli… Da, mai sunt câteva. Avem grijă unele de celelalte.   

     

   Romanul este structurat în paisprezece capitole, doisprezece însoțite de câte un preambul, o Învățătură, de la Tănase către Neluțu, ca într-un testament spiritual, o Învățătură de minte semnată de un gazetar și o Neînvățătură. Aceste texte sunt extrem de savuroase, triste și amuzante în același timp. De exemplu, despre femei aflăm că atunci când văd pe una mai slabă ca ele, zic: „Vai, săraca, poate-i bolnavă. Ce-or fi văzut, dragă, bărbații la ea, nici n-ai pe ce să pui mâna, cum se cuvine la o femeie…”

Dacă aceea e mai trupeșă decât privitoarele, se-ntoarce roata: „Aoleu, se vede că-i plac dulciurile. Ar trebui să se mai abțină, tu, că se face de râs cu rochiile astea strâmte, la greutatea ei…” […]

Să împingem acum lucrurile și mai departe, închipuind o altă candidată, care însumează, dimpotrivă, toate lipsurile ce pot face nefericită o femeie: e urâțică, nu prea o duce mintea, se poartă mai mult șleampătă… .

Ei bine, asta e femeia ideală… sau despre tabieturi:

Culcă-te la o anumită oră și scoală-te tot așa, în fiecare zi la fel. Niciun minut mai devreme, niciun minut mai târziu. Dacă te-a prins ceasul rău într-o adunare de oameni, cere iertare să te retragi și nu te lăsa înduplecat de rugămințile lor fierbinți.

Dormi pe partea stângă sau pe spate, niciodată pe dreapta ori pe burtă, să nu-ți vină din mațe toată acreala.

   Latura comică este o parte importantă a acestui roman, fiind constituită din ironie, aluzii onomastice, situații comice, personaje care stârnesc râsul prin felul lor de a fi. Cel mai elocvent exemplu este Neluțu, care, prins în mijlocul unui miting de protest, scandează fără a ști de ce și împotriva cui, chiar dacă încearcă să citească pancartele. Doar într-un rând, până ce una mai transparentă să fie trasă în jos, Ucenicul descifră aiurit câteva cuvinte: „tpuroc lunrevug soJ” (citea invers! J ) Ce-o fi fost tpuroc ăsta? Sau …putu să citească ce zice: „Casa Capon. Since 2001”. Ușor nedumerit cu privire la cine va fi fost acel Since, își urmă mentorul înăuntrul fascinantului așezământ. Limbajul contribuie la impresia generală de comedie amară, prin utilizarea în egală măsură a arhaismelor, elementelor de argou și neologismelor.

   Cu această operă, literatura română este mai bogată, deoarece Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia nu este un simplu roman, ci depășește cu mult granițele acestuia, sfidând rigorile speciei literare. Este un roman bine gândit, bine documentat, foarte bine scris și-l recomand din toată inima!

Editura Tritonic

Cartea Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia, de Danuţ Ungureanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

 

 

 

Când viața îți oferă lămâi...

 După ce te-am pierdut, de Jojo Moyes

Titlu original: After you (2015)

Editura Litera, 2016

Colecția Blue Moon

Nr. de pagini: 394

Traducere: Graal Soft

E important să nu-i transformăm pe cei morți în sfinți. Nimeni nu poate păși în umbra unui sfânt.

Când viața îți oferă lămâi…

    După ce te-am pierdut reprezintă continuarea bestsellerului Înainte să te cunosc, pe care trebuie să îl citiți, altfel e ca o iarnă fără Crăciun. O recenzie ne oferă Mili aici.

   Acțiunea începe la 18 luni de la decizia devastatoare pe care a luat-o Will, personajul din Înainte să te cunosc,  sinuciderea asistată, determinată de o paralizie aproape totată. Louisa Clark, personajul narator al celor două volume, este încă blocată în trecut, luptându-se cu consecințele alegerilor iubitului său. Sentimentul de vinovăție, și faptul că iubirea dintre ei nu a fost suficientă pentru el îi fac eroinei sufletul țăndări și se refugiază în alcool. Putem vorbi, de fapt, despre două Lou: de Înainte (să te cunosc) și de După (ce te-am pierdut); Lou de Înainte era o tânără de 26 de ani, lipsită de ambiții, dar cu potențial, naivă, dar spontană, pata de culoare a satului englezesc Storfold. Lou de După este aproape de nerecunoscut: taciturnă, nefericită, singuratică, ștearsă, o locuitoare oarecare din estul Londrei, cu o slujbă oarecare și o viață oarecare. Will îi deschisese ochii spre o lume nouă, făcând-o să-i promită că o va descoperi și o va cerceta, însă ea ratează, deoarece încă învață să trăiască fără el.

La început, o să te simți puțin stânjenită în noua ta lume. Întotdeauna te simți ciudat când ești izgonit din zona ta de confort. Dar în tine, Clark, există o foame de cunoaștere. Curaj. Pe care l-ai îngropat, așa cum fac majoritatea oamenilor.

Trăiește bine. Pur și simplu trăiește., o sfătuia Will în scrisoarea de adio.

Dar, te-am dezamagit, Will Traynor. Te-am dezamăgit în toate felurile posibile,simte ea.

   Sugestiv pentru situația actuală a personajului este locul de muncă: ospătar la un bar din aeroport. De aici, Lou privește ca un naufragiat cum viața trece pe lângă ea; oamenii vin și pleacă și ea rămâne acolo; singură și blocată în trecut.

   Într-o noapte, îmbătată cu vin alb și cocoțată pe acoperișul blocului în care locuia, se sperie de o voce feminină și cade, suferind multiple fracturi, care o vor ține imobilizată timp de mai multe săptămâni. Este momentul să facă pace cu familia, mai exact, cu mama sa, cea care nu o iertase pentru că îi susținuse decizia lui Will. Perioada de convalescență o petrece acasă, prilej pentru autoare să prezinte cu mult umor familia patriarhală și dinamica acesteia: mama are obsesia curățeniei, tatăl și bunicul își petrec timpul odihnindu-se în fața televizorului iar Treena, cealaltă fiică, încearcă să construiască sieși și fiului un viitor.

Mama se dădu într-o parte și atunci am văzut clar, pentru prima oară, fața bunicului. Avea o pereche nouă de sprâncene, groase și negre [… .

–Încetează să mai pictezi peste tot, țipa Treena. Doar pe hârtie, s-a înțeles? Nu pe pereți. Nu pe fețe. Nu pe câinele doamnei Reynolds. Și nu pe pantalonii mei.

–Dar îți scriam zilele săptămânii… […]

În căsuța noastră, pașii tatei, coborând scările, răsunară ca un tunet. Năvăli furios în camera de zi, cu părul dat pe o parte și cu umerii aduși.

–Nu mai poate omul să se odihnească în casa asta nici măcar în singura lui zi liberă? E mai rău decât la casa de nebuni aici.

Ne-am oprit cu toții holbându-se la el.

–Ce e? Ce-am spus?[…]

Imaginea era aproape magnifică. Thomas îi colorase toată fața tatei cu carioca albastră. Ochii lui apăreau acum ca două agrișe dintr-o mare ca de cobalt.

–Ce e?

Thomas, târât de mână de maică-sa în hol, se tânguia în semn de protest:

–Dar ne uitam la „Avatar”! Și bunicul a spus că nu s-ar supăra dacă ar fi un avatar.

   Întoarsă în Londra, frecventează un grup de sprijin într-o biserică, fiind oarecum forțată de familie, care era convinsă că Lou voise, de fapt, să se sinucidă. Aici va cunoaște oameni cu povești triste, oameni care au pierdut pe cineva și care încearcă să își vindece rănile. Prin intermediul lui Jake, un băiat căruia îi murise mama de cancer, îl cunoaște pe Sam Fielding, paramedicul ce îi salvase viața îi acea noapte, de care se va îndrăgosti. Dacă iubirea față de Will era una mai mult spirituală, față de Sam simte o atracție fizică irezistibilă.

Simpla lui prezență mă copleșea. Sam mi se părea de două ori mai voinic și de două ori mai plin de viață decât alți bărbați. Gândurile mi se învârtejeau în cap și mă simțeam atrasă de ochii lui, care se îngustau ușor atunci când mă asculta, ca și cum Sam ar fi încercat să se asigure că înțelege perfect ceea ce spun. Îmi plăceau țepii bărbii nerase care se ițeau pe maxilare, forma umărului său, sub lâna moale a puloverului. Ochii mei nu se dezlipeau de pe mâinile lui zăbovind pe masă, cu degetele bătând ușor tăblia acesteia. Niște mâini dibace. Mi-am amintit blândețea cu care îmi sprijinise capul, felul cum mă agățasem de el în ambulanță, de parcă era singura mea ancoră.

   O dovadă a faptului că tehnica narativă a autoarei a evoluat cu acest roman este faptul că acțiunea se desfășoară într-un ritm alert, cu mai multe planuri narative (dintr-o perspectivă subiectivă), personaje-cheie și răsturnări de situație. La puțin timp după întoarcere în Londra și la rutina zilnică, în viața eroinei își face apariția Lily Houghton-Miller, o adolescentă vulnerabilă și rebelă de 16 ani, care tocmai aflase că Will Traynor fusese tatăl ei. Viața Louisei se schimbă radical, devenind mamă de facto și înlocuind-o pe Tanya, o femeie narcisistă și mamă denaturată, neinteresată de soarta propriei fiice. Cu toate că Lily îi provoacă necazuri (se droghează, aduce persoane dubioase în casă, îi fură bijuteriile), Lou nu o abandonează, renunțând chiar la o slujbă bine plătită din S.U.A. . Mai mult, o ajută să lege o relație cu bunicii Traynor, despărțiți acum. În același timp, Lily devine prin sinceritatea ei brutală o oglindă a vieții anoste pe care o duce Lou.

–Ce știi tu despre orice lucru? Îți petreci toată viața într-un apartament de rahat, unde nu te vizitează nimeni. Părinții tăi sunt convinși că ești o ratată. N-ai nici măcar curajul să renunți la cea mai jalnică slujbă din câte există.

   Întrebări dureroase o macină. Oare dacă ar fi știut Will că are o fiică, s-ar fi răzgândit? Ar fi putut să îl convingă să nu se sinucidă? Dacă se îndrăgostește de Sam, trădează iubirea pentru Will? Va putea să se țină de promisiunea făcută lui Will?

   În alt plan, relația dintre soții Clark scârțâie; Josie s-a săturat să-și ducă viața făcând menaj și devine feministă. Refuză chiar să se mai epileze, frecventează cursuri de poezie, refuză să mai gătească, spre exasperarea lui Bernard, care nu poate concepe să mănânce tort cumpărat.

   Acțiunea atinge tensiunea maximă când Lou este pe cale să mai piardă o iubire: pe Sam, care este împușcat în timpul serviciului.

Eram aplecată deasupra lui, în genunchi, cu blugii înroșiți de sânge. Avea ochii închiși. Când îi deschise, într-un târziu, părură să se fixeze asupra unui obiect îndepărtat. M-am aplecat, ca să fiu în câmpul lui vizual și, pentru o secundă, ochii lui se uniră cu ai mei; am văzut în ei un licăr,ca și cum m-ar fi recunoscut.

I-am strâns mâna, așa cum el mi-o strânsese cândva pe a mea într-o altă ambulanță, în timpuri imemorabile parcă.

–O să te faci bine, mă auzi? O să te faci bine.

  Ceva mai târziu, regăsim personajele romanului împreună, în același lor, pe terasa acoperișului de unde căzuse Lou, la o ceremonie de rămas-bun. Lucrurile par să se fi liniștit; Lily e fericită că locuiește cu bunica ei, Bernard și Josie se împacă (Bernard se epilase cu ceară pe picioare să o convingă să se întoarcă acasă), Lou și Sam sunt oficial împreună, iar Marc, leaderul grupului de sprijin (un soi de personaj raisonneur) ține un discurs emoționant, ceea ce simte și Lou acum.

Mergem înainte întotdeauna purtându-icu noi pe cei pe care i-am pierdut. Vrem să simțim prezența lor ca pe un dar. Și ce învățăm, împărtășindu-ne unii altora amintirile și tristețile, dar și micile victorii, este că e în regulă să ne simțim triști. Sau pierduți. Sau furioși. E în regulă să avem, adesea pentru o perioadă lungă de timp, o serie întreagă de sentimente pe care ceilalți oameni poate că nu le înțeleg. Fiecare are propria călătorie. Nu trebuie să judecăm pe nimeni.

   Convinsă de Sam să nu renunțe la slujba de dincolo de ocean, Lou hotărăște să plece, lăsând apartamentul londonez surorii sale. Plecarea e o decizie dureroasă, însă are certitudinea că o iubire așa mare ca a lor poate rezista distanței. Prin urmare, finalul romanului este deschis.

   Cu mult superior primului volum ce urmărește povestea simpaticei Louisa Clark, După ce te-am pierdut creează o lume de o autenticitate sufocantă, cu personaje veridice și situații de viață palpitante, pictate cu rafinament de o maestră a îmbinării imaginilor artistice, care poate să te facă să râzi și să plângi și să-ți dorești să nu se mai termine.editura-litera

Carte După ce te-am pierdut, de Jojo Moyes a fost oferita pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandata de pe site/ul Editura Litera.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

by -
9

Nu uita, sunt mereu lângă tine, privește-ți sufletul și mă vei vedea.

Felinare stinse de Cristina Oțel-sau fetiţa cu chibriturile

Editura Quantum, 2016

383 de pagini numai bune de citit

   Noi, oamenii, suntem precum felinarele stinse. Suntem așezați sub semnul incertitudinii și obscurității, iar lumina e doar o iluzie, o plăsmuire după care tânjim cu ardoare. Felinarele stinse nu au niciun rol; ele încarcă universul degeaba. Lipsa luminii este echivalentă cu inutilitatea. Pe când stelele… uită-te la ele, mărețe, felinare cosmice, cum luminează totul. Sunt gândurile Sorinei Diaconescu, personajul principal căruia Cristina Oțel îi dă viață în roman. Spun îi dă viață nu întâmplător, ci pentru că autoarea a construit o poveste veridică în jurul Sorinei, i-a oferit o conștiință și o gândire tipic adolescentină, autentică; atât de autentică, încât ești tentat să crezi că este un alter ego al autoarei. Impresie falsă, dacă îi citim propria mărturisire, din interviul de aici.

   Sorina Diaconescu este o adolescentă de șaptesprezece ani, din Craiova, mare consumatoare de cafea, cu rezultate școlare deosebite, dar care nu iubește școala, considerând că poate învăța mai bine singură, mai ales că profesorii o nedreptățesc (de exemplu, îi greșesc nota la test) și doar simulează interesul pentru procesul de învățământ.

Cutele de pe fruntea lui (a directorului, n.n. ) capătă alte dimensiuni când schițează un zâmbet de admirație. Sceneta aceasta nu mă impresionează, din simplul motiv că nu îl interesează câtuși de puțin să ne aprecieze cu adevărat meritele.

   Relația cu părinții săi, medici de profesie, este lipsită de afecțiune, lucru care îi influențează Sorinei atitudinea față de societate, fiind ușor introvertită, mai ales că liniștea sufletească îi este tulburată de coșmaruri cu incendii și miros de cadavru și de halucinații cu accidente auto, care îi provoacă atacuri de panică. În viața ei intră un băiat, Adrian, pe post de meditator-bonă, deoarece părinții hotărăsc să plece la București, să lucreze într-un spital privat (de fapt, pentru ca mama să se trateze de un cancer despre care fiica ei nu are habar). Respins la început, Adrian (poreclit de Sorina Făt-Frumos) se dovedește a fi remediul sufletesc de care adolescenta avea atâta nevoie și alături de care va trăi o frumoasă poveste de iubire; o învață ce înseamnă empatia, răbdarea și că ea nu este asemeni unui felinar stins.

Oamenii sunt niște felinare aprinse. Tu ești un felinar aprins, fiindcă ai adus bucurie în viața mea. […] Noi suntem două felinare aprinse pentru că am luminat mereu, indiferent de ce s-a întâmplat. Am trecut prin atâtea și totuși suntem capabili de sentimente frumoase.

   În același timp, Adrian o învață pe Sorina să își privească mama altfel; acea femeie care o considera bună de nimic și care nu evita să o pedepsească fizic este, de fapt, o persoană cu un pronunțat spirit civic, ajutându-i pe cei aflați în dificultate. Un episod edificator este acela în care Adrian o duce la Tuși, o femeie care avea în grijă copii salvați de Mariana, mama Sorinei. Cu tot optimismul pe care îl afișează, Adrian ascunde un trecut trist, cu o mamă care l-a părăsit în mod inexplicabil în copilărie, cu o adolescență trăită în aburii alcoolului și decepționat în plan sentimental, trecut care îl va determina să o părăsească pe Sorina în cel mai sensibil moment: aflarea veștii despre boala incurabilă.

   Cele mai impresionante pagini, pagini de veritabilă literatură, pentru care cu respect mă înclin, detaliază suferința Sorinei cauzată de moartea mamei (Capitolul 29).

Nu mai mirosea a cafea în cameră, ci a flori moarte, frunze înecate, a fum de rouă și a singurătate. Am simțit cum mă strâng pereții, cum își înfig tentaculele în carnea mea, torturându-mă, zvârcolindu-se; m-au sufocat propriile bătăi de inimă, și tot ceea ce îmi doream era să înceteze, să le arunc într-un mormânt, să mă cheme după ele și să dispărem într-o mare de particule putrede. […] Suferința îi face pe oameni puternici, mi-a spus el. Ea naște flori în ploi și stele-n ceață. Ea cântă stihuri peste apă și desenează viață-n glie. Și taie-n cer lumini mute, aprinde focuri în lupte oarbe, crește păpădii în mlaștini și cheamă corbii de pe dealuri.

   Autoarea alege să ne ofere răspunsul la coșmarurile Sorinei imediat după înmormântarea mamei, când cititorul încă își folosește mâneca pentru a-și șterge lacrimile: în frageda copilărie, Sorina fusese scoasă din casa în flăcări a bunicilor și, ceva mai târziu, suferise un accident de mașină, ulterior, mintea ei ferecând aceste amintiri dureroase.

  Povestea Sorinei este presărată cu momente amuzante, alături de prietenii ei, Rocsana, Liviu, Marina, Ana, care uneori par să îi invadeze spațiul personal și să o sufoce.

Pe ecranul telefonului sclipesc literele unui nume bine cunoscut: Marina. Adrian mă privește nedumerit, dar ridic din umeri a scuză și răspund.

–Da, Marina.

–Ești acasă?

–Da. E totul bine?

Pe fundal se aude un zgomot ciudat, iar ea pare că gâfâie.

–Prea bine. În douăzeci de minute o să fim la tine acasă, la o partidă de Adevăr și Provocare!

–Ce? mă panichez eu.

–Mamă, ești surdă, am spus că…

–Marina, o întrerup eu pe un ton înalt, ceea ce-l amuză pe Adrian, am auzit foarte clar ce ai spus. Tocmai asta e problema. Cum adică să veniți toți la mine? Cu ce ocazie?

   Așa cum mărturisea chiar autoarea, amuzamentul este doar o aparență, un înveliș al unor povești dureroase. S-a spus despre Sorina că este un personaj atipic; eu cred că este o adolescentă absolut normală, dar trecutul care îi ridică semne de întrebare, lipsa de comunicare cu părinții și singurătatea o fac să perceapă viața la modul tragic. Și atunci se refugiază în singurul loc unde poate să-și adune gândurile: pe terasa unui bloc.  Sorina este sinceră, naturală, modestă, calități care îl vor determina pe Adrian să o iubească și să îi fie alături. Se împacă sufletește și-i iartă mamei tot, odată cu ultima scrisoare pe care aceasta i-o scrisese înainte să moară.

Am speranță și încredere. Încredere în tine. Încredere că acest plic nu va rămâne nedesfăcut, că această scrisoare nu o să rămână necitită. Am încredere în tine că vei lupta mereu împotriva obstacolelor, că o să te eliberezi din jocul vinovăției. Am încredere că nu îl vei pierde pe Adrian, că nu îți vei pierde viața. Asta e important, să dai tot ce ai tu mai bun acum, să îți faci norocul singură; să spui ceea ce trebuie, atunci când trebuie și cui trebuie. Soarta… Asta-i o altă poveste, dar tu ești datoare să încerci.

Nu uita, sunt mereu lângă tine, privește-ți sufletul și mă vei vedea.

Aruncă-te și zboară, chiar dacă nu ai aripi!

   Felinare stinse e un roman proaspăt, tânăr, curat, sincer, despre oameni care se descoperă unul pe celălalt, se ajută, ajungând la sentimente profunde. Jocul lor erotic este subtil, totuși tensionat; se oferă unul celuilalt cu atâta devotament, încât ajungi să îi iubești. În niciun moment nu am pus la îndoială faptul că inclusiv Cristina Oțel îi iubește, căci le-a oferit bucuria de a fi împreună.Quantum Publishers LogoCartea Felinare stinse, de Cristina Oţel a fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Love & gelato: vacanță la Florența, de Jenna Evans Welch

Editura Epica

Titlu original: Love & gelato (2016)

Număr de pagini: 349

Traducere din limba engleză și note de Dana Popescu

 

Rețeta unei lecturi plăcute: Love& gelato.

Ingrediente:

O autoare tânără, americancă, îndrăgostită de Italia, pe care a locuit-o o perioadă;

Un fir epic bine închegat;

Câteva personaje frumoase;

O copertă care promite mult;

Talent scriitoricesc cât cuprinde.

(Durata preparării este variabilă, la mine a durat o după-amiază)

Mod de preparare:

Pasul 1

   Urmărim cum tânăra autoare împrumută din propria experiență trăită în anii de liceu în Italia și cum construiește în jurul acesteia o frumoasă poveste cu sare si piper, cu replici amuzante, cu răsturnări de situație și un final fericit de care, să recunoaștem, avem nevoie din când în când, să ne mai desfătăm papilele gustative ale sufletului.  Lina, personajul narator, pleacă fără tragere de inimă în vacanța de vară în Toscana, îndeplinind astfel ultima dorință a mamei sale. Ajunsă în casa lui Howard, despre care credea că este tatăl ei biologic, Lina  se aventurează în descoperirea Florenței alături de Ren, un băiat din vecini, față de care are sentimente contradictorii: prietenie sinceră și pasiune. Acest sentiment este pus în umbră de atracția fizică față de Thomas. La câteva zile de la sosirea în Italia, primește jurnalul pe care mama sa îl ținuse în urmă cu șaptesprezece ani, când locuise în Italia, pe perioada studiilor, și în care își spune poveste nefericită de dragoste. Lina pornește pe urmele mamei sale și îl descoperă pe adevăratul ei tată, un Don Juan care îi rupe sufletul în bucăți, așa cum făcuse și cu mama ei. Se întoarce la Howard, care o consolează, hotărând să rămână definitiv în Italia, alături de el și de Ren.

Pasul 2

   Citim cu mare atenție paginile monografice ale Florenței, pictăm cu ochii minții monumente arhitecturale:

A meritat din plin să urc. Imaginea Florenței era pe cât de uimitoare o descrisese mama, o mare de acoperișuri roșii conturate pe un cer albastru nepătat și înconjurate ca într-o îmbrățișare imensă, fericită, de dealuri de un verde blând.

Am intrat în piață și am trecut pe lângă alte statui, după care am pătruns printr-o intrare arcuită într-o curte interioară plină de sculpturi.[…] „Răpirea sabinelor” era făcută din marmură albă, cu cele trei siluete îmbinându-se într-o coloană înaltă. Am înconjurat-o agale. Mama avusese dreptate. Nimeni nu arăta fericit „per se”, însă erau conectați și în mod cert se completau unul pe celălalt. Erau totodată goi și le ieșeau în afară toți mușchii și tendoanele, pretutindeni. Giambologna nu se ținuse de poante.

 Pasul 3

  Suntem impresionați de emoțiile surprinse în paginile de jurnal, care ocupă aproximativ un sfert din numărul de pagini.

18 mai

Ce mi se întâmplă oare? Într-o zi mi se pare că toate merg cum trebuie, iar în altele sunt așa de plângăcioasă și de emoționată de parcă aș sta din nou în gara aia din Roma. Îmi petrec majoritatea nopților muncind până târziu, dar chiar dacă o fac, tot nu adorm. De fiecare dată când închid ochii mă gândesc la X. Ar fi trebuit să-mi treacă până acum, dar îmi doresc să mai avem o ultimă conversație. Într-un moment de slăbiciune am încercat să îl sun, dar numărul a fost deconectat. Știu că e mai bine așa, dar tot dezamăgită m-am simțit.

 Pasul 4

 Asistăm la o desfătare gastronomică italiană, cu paste, produse de patiserie și gelato!

Așadar… înghețata italienească. Înmulțiți deliciul unei cupe de înghețată de un milion de ori și presărați-l cu cornuri de unicorn pisate.

 Pasul 5

Se face apel la ironie și autoironie, ca modalitate a comicului, dar și la situații care stârnesc amuzamentul.

Ei bine, le-am spus. Și a mers chiar mai rău decât m-am așteptat. Pentru urechea ascultătorului din preajmă, Marea Ceartă Parentală a sunat probabil cam așa:

Eu: Mama, tata, am ceva de vorbit cu voi.

Mama: Doamne sfinte, Hadley, ești gravidă?

Tata: Rachelle, nici măcar nu are un iubit.

Eu: Tati, mulțumesc că ai readus asta în discuție. Și mami, nu-s deloc sigură de ce ai sărit direct la chestia cu gravida. (Dres de voce) Vreau să vă vorbesc despre o decizie de viață pe care am luat-o de curând.

Mama: Doamne sfinte, Hadley, ești lesbiană?

Tata: Rachelle, nici iubită nu are.

Pasul 6

  Se amestecă toate ingredientele (ordinea nu este obligatorie), pentru a obține un savuros roman pentru adolescenți, cuminte și frumos, cu personaje pitorești, pe care le vei îndrăgi cu siguranță.

,,Știi, oamenii vin în Italia dintr-o mulțime de motive, dar atunci când rămân, o fac pentru două lucruri, mereu aceleași: Love&gelato.”

 Poftă bună!

by -
9

A fost odată...Poveşti adevarate

Gheorghiță

   Primăvara apăruse din senin, aşa… pe nepusă masă, de parcă nici nu fusese iarnă grea. Pâraiele curgeau năvalnic, umplând malurile cu apă, iar aerul era plin de susur şi mirosuri ameţitoare. Pădurea din apropierea satului Dealu îşi schimba hainele, iar imaşul de la Holea trăia cu intensitate învierea. Firele de iarbă îşi croiau drum spre soare, păpădiile străluceau ca nişte stele iar tufişurile de măceşe se scuturau sub răsuflarea caldă a vântului. Din când în când, ciripitul păsărelelor împrăştia liniştea şi învolbura mintea oamenilor. Venea alt timp, iar gândurile tuturor se îndreptau spre schimbarea ce cuprinsese câmpul, pădurea, pâraiele şi parcă şi pe ei.

   Sub streaşina pădurii, Gheorghiţă îşi încălzea privirea cu jocul mieilor şi urmărea liniştit dansul curios al unui fluturaş firav abia trezit din amorţire. Îi plăcea cum îşi mişca aripioarele şi cum îi tremurau picioruşele subţiri ca nişte fire de păianjen, atunci când îşi găsea loc unde să stea. Alungă cu mâna o albină care bâzâia veselă pe lângă pălărioara lui, căutând cu privirea fluturaşul. Îl zări aşezat pe o ridicătură de pământ, pe care iarba crescuse deasă şi verde. Se apropie uşor, simţind sub tălpile goale viaţa care zvâcnea neobosită spre lumină. Era linişte, în depărtare numai pădurea foşnea uşor lovindu-şi crengile în aşteptarea mugurilor. Îşi potrivi pălărioara, apoi se aplecă brusc să prindă fluturaşul… . Acesta zbură, iar Gheorghiţă râse privindu-i fîlfâirea aripilor albe.

  Se întinse relaxat pe ridicătura cea verde, iar privirea lui de copil se odihni pe limpezimea nesfârşită a cerului. Desluşi zborul păsărilor în depărtare şi încremeni când zări umbra unei berze. Chiar era primăvară! Simţi cum bucuria urca precum o flacără spre inima lui şi gândurile i se învălmăşiră închipuind poteci pe care paşii lui lăsaseră urme.

   După un timp se ridică, sprijinindu-şi palma de pământul care întinerea sub căldura soarelui. Dar, acolo, ascuns de mănunchiul firelor de iarbă era ceva, un obiect cum nu mai văzuse, o bucată de metal ce semăna cu bășica pe care îl lăsa tata să o umple cu grăunțe iarna, când tăia porcul. O scoase cu mâinile goale, o cercetă, o şterse cu poalele cămăşuţei, apoi o aşeză la loc în iarbă. Nu ştia ce să facă, ar fi lăsat-o acolo, dar o curiozitate imensă îl îndemna să se mai uite la ea. În preajmă nu era nimeni, iar oile pășteau liniștite.

   Apucă bucata de metal, o ţinu un timp în palme, cântărind posibilitățile pe care le avea, apoi o trînti cu putere de o piatră. Un zgomot teribil sfâşie aerul cu biciuiri de foc, bucăţi de iarbă plutiră deasupra lui, simţi o arsură iute care-i smulse un strigăt tânguitor şi care se pierdu uşor ca un vaiet. Ochii alunecară pe cerul deschis şi încercară să se agaţe de norul care îşi desfăcea uşor marginile. Încercă să se ridice, dar obrazul i se lipi de moliciunea caldă a ierbii. Mirosuri cunoscute se învălmăşiră în nările flămânde, pustiindu-i gândurile, urechile îi țiuiau puternic. Glasuri amestecate veneau dinspre sat, iar timpul părea să se fi oprit în loc. Clipi încet și deschise ochii. Fluturașul i se așeză pe obraz, mângâindu-l cu aripile. Băiatul scoase un geamăt prelung și oftă din coșul pieptului.

 Se aşternu liniştea, iar Gheorghiţă pătrunse în veşnicia ei… .

by -
8

In memoriam, Leonard Cohen

 And I thank you, I thank you for doing your duty
You keepers of truth, you guardians of beauty
Your vision is right, my vision is wrong
I’m sorry for smudging the air with my song

(A singer must die)

      E greu a vorbi despre acest monstru sacru al culturii mondiale în aceste momente… . S-a stins. S-a stins în liniște, cuminte; poate împăcat,  poate pregătit pentru marea trecere. Poet, romancier, compozitor și muzician deopotrivă, acest bărbat șarmant la cei 82 de ani, cu o voce inconfundabilă, de o naturalețe desăvârșită, a părăsit scena culturală pentru totdeauna.

    Născut în suburbia Westmount a Montrealului, pe 21 septembrie 1934, într-una din familiile fondatoare ale comunității mozaice din zonă și orfan de tată încă din copilărie, Leonard a început la nouă ani să cânte la chitară, compunându-și singur versurile. La vârsta de 22 de ani debutează ca poet cu volumul de versuri Let Us Compare Mythologies, care se bucură de succes, autorul fiind văzut ca o mare speranță a poeziei canadiene. După The Spice Box of Earth (1961, versuri), publică romanul The Favourite Game (1963, în traducere, Joaca preferată, Polirom, 2009). Urmează alte două volume de poezie, Flowers for Hitler (1964) şi Parasites of Heaven (1966, care conţine prima versiune a poemului Suzanne, devenit hit în interpretarea lui Judy Collins), publică romanul Beautiful Losers (1966, în traducere, Frumoșii învinși, editura Polirom, 2015). În această perioadă îl cunoaște pe Bob Dylan, de care îl va lega o durabilă prietenie și cu care vafi mereu comparat. În 1967 concertează pentru prima dată la New York, Central Park, şi Newport Folk Festival. La finele lui 1967 lansează primul album, Songs of Leonard Cohen și devine imediat un reper al industriei muzicale de la sfârşitul anilor ’60. De remarcat este că debutează ca solist înaintea lui Elvis Presley. După volumul Selected Poems: 1956-l968 (1968), apare Songs from A Room (al doilea LP, 1969), apoi Songs of Love And Hate (LP, 1971), The Energy of Slaves (versuri, 1972), Live Songs (LP, 1973), New Skin for The Old Ceremony (LP, 1974), Death of A Ladies’Man (LP, 1977), Death of A Lady’s Man. (versuri, 1978), Recent Songs (LP, 1979), Book of Mercy (versuri, 1984), Various Positons (LP, 1985), I’m Your Man (LP, 1988), The Future (CD, 1992), iar în 1993, Stranger Music (o antologie cu texte din volumele anterioare). Urmează înregistrările din concerte Cohen Live (1994) şi Field Commander Cohen – Tour of 1979 (2001), More Best of… (1997) și Ten New Song (LP, 2001).  În 2006, publică Book of Longing, (Cartea aleanului, editura Polirom, 2006), în 2011, Poems and songs, iar în 2012, Fifteen Poems (eBook).

    După cum se poate deduce din numărul impresionant de volume, Cohen a fost un autor rareori lipsit de inspirație. Totuși, nu toate operele au fost primate bine de public. Din această cauză, se va confrunta cu două episoade depresive, pe care va încerca să le depășească prin abuz de alcool și droguri. Prin anii ’90, se retrage pentru o perioadă din viața publică pentru a se dedica vieții spirituale, devenind călugăr budist.

   Viața tumultoasă, sexualitatea, izolarea acestui bărbat fascinant și enigmatic au reprezentat teme, atât în poeme, cât și în romane. Însă, marea temă rămâne iubirea. Iubirea cântată, șoptită, simțită, trăită. Nu voi intra în amănunte, nu voi interpreta nimic. E prea dureros momentul! Într-un interval atât de scurt m-am bucurat – pentru Premiul Nobel primit de the tambourine man Bob Dylan – și am plâns – după trubadurul angoaselor – Leonard Norman Cohen.

Ce dulce e senzația timpului atuncileonard

când este prea târziu

 

și nu mai este cazul să urmezi

unduitoarele ei șolduri

 

până la capătul imaginației tale

muribunde

(Dulce timp, în traducerea lui Șerban Foarță)

    Vă rog să nu comentați acest text al meu, ci scrieți câteva versuri care v-au impresionat! Să păstrăm un moment de reculegere!

Câte indiscreții formează o aventură? [...] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

Casnica, de Jill Alexander Essbaum-Am fost o soţie bună, în general

Titlu original: Hausfrau (2015)

Genul: analiză psihologică

Editura Trei, 2016

Număr de pagini: 347

Traducere din limba engleză de Mariana I. Piroteală

Omul care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale nu le-a depășit niciodată. Carl Jung

   Ce înseamnă să fii casnică? La o simplă căutare cu motorul google, se găsesc nu mai puțin de 497000 de răspunsuri. Definiția din dicționar ne spune că aceasta este femeia care se ocupă numai cu gospodăria (nefiind salariată); gospodină. Și la ce să te aștepți când ții în mână un roman cu acest titlu? O copertă elegantă, lucioasă, cu portretul unei doamne… . Ei bine, Anna Benz, casnica din romanul cu același titlu contrazice într-o oarecare măsură definiția. Anna se autocompătimește și realizează mai târziu, prea târziu, că și-a ratat viața. E romanul unei morți anunțate.

   Americanca Anna se căsătorește cu europeanul bancher Bruno Benz și se mută cu acesta în casa lui părintească, într-un cartier cochet din apropiere de Zürich, Elveția. Familia lor se mărește cu trei copii, doi băieți și o fată, față de care Anna nu are o deosebită afecțiune. Cu toate că ar putea să facă orice își dorește, Anna se plafonează și se simte nefericită și încearcă să evadeze din cotidian printr-o serie de aventuri erotice, care o coboară într-o imoralitate aproape absurdă.

 Câte indiscreții formează o aventură? […] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

    La sfatul soțului ei, care o vede atât de tristă, începe ședințe de psihanaliză și lecții de germană, pleacă în plimbări lungi în timpul nopții. Singurătatea este resimțită adesea, mai ales că în cei nouă ani de când se află în Elveția, nu a reușit să învețe limba, iar Bruno este rece și nu pare să îi înțeleagă tristețea. Din urma unei relații cu un bărbat pe care credea că îi iubește rezultă o fetiță. Fără procese de conștiință, Anna își înșală în continuare soțul, refugiindu-se în sex. Însă unul lipsit de bucurie. Punctul culminant al degradării sale și momentul care m-a făcut să o urăsc și să nu-i atribui circumstanțe atenuante personajului este moartea lui Charles, fiul Annei, într-un accident auto, când ea se afla cu unul dintre amanți într-o cameră de hotel. Durerea ei este sinceră, dublată de un sentiment profund de vinovăție. La puțin timp de la înmormântare, Bruno își dă seama de infidelitatea ei și de faptul că el crește un copil care nu e al lui. Dar, nu. Vă las să descoperiți finalul. Eu vă spun doar că în acea zi, după-amiaza și până noaptea târziu, trenurile din oraș au avut întârziere.

    Cu toate că personajul principal mi-a stârnit antipatie, dați-mi voie să recunosc că romanul este foarte bine scris. Obiectiv, de analiză psihologică, cu un singur fir epic, Casnica ține un anotimp: toamna; trei părți: septembrie, octombrie, noiembrie; douăzeci și patru de capitole, patru planuri temporale bine delimitate în text: cel al acțiunii propriu-zise, cel al rememorării unor evenimente anterioare, al întâlnirilor cu psihanalistul și cel al lecțiilor de limba germană. Autoarea folosește tehnica detaliului pentru a descrie stările Annei și pentru a completa eventuale goluri, dată fiind intercalarea planurilor temporale. Aceeași tehnică, dacă nu îndrăznesc prea mult, este folosită și în prezentarea întâlnirilor erotice: scenele sunt explicite, descrise cu rigoarea unui medic, lipsind practic orice artificiu stilistic. Prin anticipare, este sugerată direcția în care se îndreaptă povestea, cititorul intuind astfel ce va urma.

Edith Hammer, o altă expatriată, îi spusese mai demult Annei că, dacă în Elveția întârzia vreodată trenul, exista un singur motiv.

  • Când sare cineva în fața lui. (pagina 12)

 

   Începutul și finalul romanului se află în strânsă relație de simetrie, materializată printr-o afirmație ca o consolare: Anna era o soție bună, în general./Am fost o soție bună, în general.

    Interesante sunt discuțiile Annei cu Doktor Messerli, care încearcă să o înțeleagă și oferă explicații ale nefericirii ei, inspirate din teoria lui Karl Jung.

O greșeală făcută o dată e nebăgare în seamă. Aceeași greșeală, a doua oară? O aberație. Dar a treia oară? Doktor Messerli a clătinat din cap. Ce s-a întâmplat s-a făcut cu un scop. Voința ta acționează. Îți dorești cu ardoare un rezultat. O repercusiune. Anna s-a prins de mâna stângă cu dreapta și și le-a așezat pe amândouă în poală. S-a creat un precedent. Vei primi ce-ți dorești. Și nu e nevoie să cauți greșelile acestea. Pentru că acum te caută ele pe tine.

Femeia singură e periculoasă, vorbise Doktor Messerli cu o sinceritate gravă. Femeia singură este o femeie plictisită. Iar femeile plictisite acționează sub impuls.

   Lecțiile de limba germană devin prilej de jocuri de cuvinte pentru autoare, însă unele îți pierd savoarea prin traducere.

–În germană, diateza pasivă se formează cu verbul werden. „A deveni”. Așa că bicicleta devine furată, dacă vreți. Sau femeia a devenit întristată.

Sau corpul va deveni devastat. Iar inima va deveni frântă. Într-un fel, Annei i se părea mai logic așa. „A fi” este static. „A deveni” implică mișcare. O mișcare paradoxală spre capitularea neputincioasă. Indiferent despre ce e vorba, nu o faci tu. Ți se face. „Pasivitate” și „pasiune” încep la fel. Numai felul în care se termină e diferit.

   Anna Benz este o Karenina modernă, însă, spre deosebire de personajul tolstoian, care are tăria de caracter de a-și lua soarta în propriile mâini în numele iubirii, prima este extrem de pasivă, lipsită de inițiativă și narcisistă. Critica a mai comparat-o cu Emma Bovary, personajul lui Gustave Flaubert. Nimic mai adevărat; ambele vor să scape de o viață monotonă, lipsită de perspective. Toate trei sunt prinse în căsătorii nefericite și toate trei se sinucid.

     Având în vedere îndemnul autoarei din Mulțumirile de la sfârșitul romanului,

    Dacă vă simțiți vreodată la fel de groaznic ca  Anna, vă rog–vă implor–cereți ajutor. , romanul capătă un caracter moralizator (Așa faci, așa pățești!), devine o parabolă despre trădare și dreptate, dar și un semnal de alarmă; consecințele trădării sunt crunte. Oare câte femei asemenea Annei există? Și câte în pragul depresiei?

  Casnica e un roman dur despre o femeie care, la un moment dat, și-a îndreptat pașii pe un drum greșit și care, chiar conștientizând greșeala, a continuat să meargă în direcția greșită. Și a pierdut tot, tot! E un roman pe care nu-l uiți ușor și care te șochează, un roman care trebuie citit, dar nu recitit. E suficientă suferință în el pentru o singură lectură.Editura Trei

Cartea Casnica, de Jill Alexander Essbaum a fost oferită pentru recenzie de Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
10

Amintirile se zbat mereu în mintea oamenilor ce se apropie de sfârşitul vieţii...

Haralambie

   Amintirile se zbat mereu în mintea oamenilor ce se apropie de sfârşitul vieţii… . Pleoapele palpită asemeni unor fluturi, iar sub ele aleargă imagini de demult. Uneori, sub tremurul firav al pleoapelor, răsare o lacrimă care îşi caută drum pe obrazul brăzdat de trecerea anilor.

Bunicul stă pe scaunul lui de sub vie și-şi aminteşte, cu o precizie aproape fotografică, momentul plecării fratelui la război.

Era vară, un cer fierbinte acoperea ograda casei. Aerul părea încremenit într-o aşteptare tăcută. Toţi ai casei priveau la fratele lor, care îşi pregătea raniţa pentru plecare.

   Îl chema Haralambie şi era tânăr, cei 19 ani  ai săi îl îndemnau mai degrabă spre dragoste, decât spre război. Era cel mai mare dintre cei nouă frați și singurul din casă care știa carte. Fusese numit de curând ofițer. Așadar, nu era cale de întoarcere, trebuia să plece. În casa micuţă, fraţii, surorile, tatăl îl priveau fără să spună ceva. Simţea mila, poate disperarea tatălui, iar în piept îi urca greoi plânsul. Poate c-ar fi trebuit să se comporte ca un soldat, dar simţea că lacrimile neplânse la timp se adunau năvalnic. Îşi rezemă fruntea de tocul uşii, iar cu braţul îndoit încercă să ascundă faţa schimbată de urgia lacrimilor… . După un timp, s-a potolit, un oftat prelung vestind resemnarea. Mâna întinsă spre fiecare, îmbrăţişările mute, încurajările şoptite, toate n-au însemnat nimic, numai privirea aceea care parcă ştia că nu va mai poposi niciodată pe lucrurile din casă, pe tot ceea ce era copilăria lui,  tinerețea lui, totul rămasese în urmă ca o părere.

   Cu umerii lăsați, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, păși hotărât de ulița prăfuită pe care seceta lăsase crăpături adânci. Nu răspunse la chemarea chinuitoare a mamei și nici nu se mai uită înapoi. Bunicul, copil de cinci ani pe-atunci, începu să plângă.

   Războiul l-a ucis undeva în Rusia, un glonte i-a secerat tinereţea. Poate că ochii lui au căutat cerul de deasupra casei părinteşti, poate că a încercat să desluşească în şuieratul vântului un glas cunoscut sau poate că a răspuns în sfârșit la chemarea  mamei… . În jurul lui era pustiu, moartea nu avea milă, iar pământul îl chema, deschizându-și  braţele pentru fiecare. Şi pentru el, o brazdă a devenit veşnicie, iar pe brazdă poate că firele de iarbă i-au cântat un cântec de acasă.

Paşii vieţii lui s-au oprit brusc acolo, departe… . S-au întors în sat numai o medalie şi o scrisoare de mulţumire pentru jertfa sa. Durerea a fost de nesuportat pentru mamă; și-a urmat copilul în veșnicie.

   Bunicul meu tace. Privește îndelung țigara din care a uitat să mai tragă. Amintirea plecării fratelui la război e atât de vie în ochii lui… . E liniște din nou în ogradă și e cald… .

Poveste adevărată.

Sursa foto>Gazeta de Maramures

by -
9

3.1, de Sebastian A. Corn, Michael Haulică și Dănuț Ungureanu

Editura: Tritonic, august, 2016

Număr pagini: 133

Genul: sci-fi

    Dacă îți place literatura de anticipație, trebuie neapărat să îți faci timp (nu mult, lectură ușoară!) pentru 3.1. 3 autori – un volum, 3 texte – același gen: fantastic;Trei pentru unul și unul pentru toți cititorii. Deoarece nu e nevoie să fii fan, pentru a iubi aceste povești.

     Dar, cum îmi place să îmi închei recenziile la toți nasturii, să le luăm pe rând.

   Epideemia lui Sebastian A. Corn imaginează o lume postapocaliptică îndepărtată, acoperită de zăpezi veșnice și locuită de oameni care duc o viață aparent banală, apelând la scribi (un fel de molecule interconectate, care sunt trimise în câmp sau în sânge) pentru a afla tainele vieții și ale morții. O boală ciudată îi bântuie…, o epidemie. Legendele ziceau că, odată, oamenii învățaseră cum era să nu moară deloc și cum să pună carnea să facă ceea ce până atunci numai pietrele și fierul făcuseră – numai că după aceea venise gheața ca să-i pedepsească pentru trufia lor nemaipomenită.

    Oamenii ce vechi făcuseră toate astea știind cum să lucreze cu acizii aceia. Acizii aceia. Poate. Da. Scribul meu îi vede, dar eu nu știu nici cum să-i numesc, se posomorî Srebczak.

   Lecturând, aflăm că Oona, unica fiică a căpeteniei Bunăseara dintr-un sat nordic a căpătat o boală necunoscută de nimeni, nici măcar de vraciul experimentat Srebczak. Înainte de a se îmbolnăvi fizic, fetița a venit cu o idee nouă și în același timp năstrușnică: Ea are o… credință cam bizară. Le-a zis celorlalți copii că, dacă ar lua-o spre vest și dacă ar merge suficient de mult, după un număr rezonabil de ani s-ar întoarce în sat venind dinspre est. Și nu numai atât; își pregătise o bocceluță cu de toate […] și a ascuns-o în crevasele mari dinspre apus. Astăzi a dat să fugă din sat, lăsând vorbă copiilor că avea să revină peste vreo zece-unșpe ani, dinspre răsărit. Copiii însă s-au luat după ea în ascuns ca s-o vadă ce face, iar ăsta a fost norocul Oonei, pentru că imediat după ce a scos bocceluța din crevase i s-a făcut rău și a căzut în zăpadă. Așa a început boala…

   În sat se petrec și alte lucruri ciudate, cum ar fi intrarea carcasei (care menținea câmpul) în putrefacție, mirosul greu, boala multora, moartea unora și imunitatea inexplicabilă a altora. Cu toate eforturile depuse de vraci, cu toate licorile speciale aduse de la rezervoare, Oona nu-și revine, iar Bunăseara rămâne alături de ea când, în final, se decide părăsirea satului.

   Titlul nu întâmplător este scris astfel, ci ascunde o cheie interpretativă a textului: EpIDEEmia – extinderea unei idei contagioase.

   Astfel, povestea devine o metaforă pe tema cunoașterii. Mai exact, cei care vin cu idei noi sunt considerați bolnavi, nebuni.  Pe de altă parte, vocile străine (ale germenilor) ce vorbesc prin gura Oonei în perioadele ei de agonie, ar putea fi ego-ul negativ, servind ca suporturi pentru anxietățile, pentru temerile umane. Atâta timp cât ele există, vocile nu vor dispărea.

   Diferită ca stil, dar la fel de savuroasă, Povestea lui Calistrat Hadâmbu spusă de Michael Haulică ne întoarce în timp. Dacă greșesc, iertare, Maestre!

    Acțiunea acestei nuvele fantastice are loc în mai multe dimensiuni temporale, care se suprapun: a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada domniei lui Constantin cel Mare (306 – 337), perioada contemporană nouă. Primul indiciu care trimite la prima dimensiune ar fi faptul că dirijabilul care poartă personajul în aventura vieții, își are numele scris pe o latură, cu litere roșii, mari, cu scrisul acela nou pe care-l foloseau domnii școliți la Paris și la Viena și pe care-l învățase și el de la popa Brăteanu din Vizireni. (Alfabetul latin a fost introdus în școlile din Muntenia în 1853, fiind oficializat în 1862, de către Alexandru Ioan Cuza, n.n.). În al doilea rând, plutonul din care face parte este format din patruzeci și opt de soldați: Sînt Andrian Burghelea și, începând de azi, sînt comandantul vostru. Voi sînteți pașoptul meu. Dacă vă intră asta în cap, pe celelalte le vom rezolva noi… . (Anul de grație 1848, n.n.)

     În Bucureștii acelor vremuri era o barieră…

Într-o parte a ei era orașul pe care îl știa, cu trăsuri mânate de vizitii arțăgoși… În partea cealaltă însă… Calistrat Hadâmbu nu avea o părere prea bună despre ce se afla în partea cealaltă. De două ori mai trecuse bariera și de fiecare dată nimerise parcă în altă lume. Cel mai tare se speriase ultima oară, când se trezise printre clădiri care atingeau cerul, printre automobile care treceau pe lângă el cu viteze amețitoare, iar lumea de pe străzi… lumea… Doamne-Dumnezeule, dac-ar fi văzut tovarăsii lui de pahar cum umblau femeile prin acea parte cealaltă, n-ar fi rămas picior de bărbat în Vizireni…

     Odată cu trecerea barierei pentru a treia oară, într-o toamnă liniștită, Calistrat se trezește înrolat, antrenat și pregătit să lupte într-un război pe care nu pare să îl înțeleagă. În această perioadă trăiește și o experiență erotică alături de Magda, o colegă nonconformistă, motociclistă, înarmată cu o katana, care are capacitatea de a se transfigura pe rând în pește, apoi în pasăre. Întors la București, după cucerirea țintei finale Skagen, protagonistul revine la han, unde regăsește aceeași atmosferă, dar realizează că el este schimbat.

    Naivitatea personajului amintește de Gavrilescu al lui Eliade, care nu își asumase destinul și se considera o victimă a acestuia. Calistrat Hadâmbu pune întrebări cu o inocență absolută, stârnind amuzamentul colegilor și, în final, aducându-i moartea.

     Ultima parte a volumului este ocupată de Anatomic Graffiti de Dănuț Ungureanu, cu acțiunea proiectată într-un viitor îndepărtat, când oamenilor le lipsește aproape complet umanitatea, manipulați printr-o tehnică de radiere a creierului, numită LOD.

     Igor Jung jefuiește Asianbank, un loc unde bancherul doarme liniștit pe sacul lui de aur. E momentul să plătească pentru asta. Planul este foarte bine pus la punct,  În timpul jafului, însă, treburile se precipită: un bebeluș ( de fapt, o ființă de sinteză, un cabor) îl împușcă pe Vineri (unul dintre frățiorii lui Igor) artistic în mijocul frunții, lipindu-l de perete cinci metri mai în spate. La timpul doi, falsa mămică îmi trimite mie un glonț în umăr, fără măcar să se întoarcă. Acțiunea se sfârșește prost pentru Igor, care se trezește cu memoria ștearsă (LOD-ul șters) pe marginea unei gropi de gunoi. Aici îl cunoaște pe Rafael, care îi va deveni fiu repartizat. Rafael moare în încercarea de a jefui încasările de la balul caritabil organizat la Copiii Asociați.

    Povestirea este spusă de patru naratori diferiți, schimbându-se astfel perspectiva narativă, de la subiectivă la obiectivă și invers. Primul narator este Igor, căruia i se poate lesne observa căderea în decreptitudine, cu creierul șters și comportându-se aproape mecanic.

Locuim la etajul doisprezece, într-o casă cu douăsprezece etaje. În clădirea veche de o sută de ani mai locuiesc șase familii. La parter stau cinci frățiori.

-Ți-e foame? Mă întreabă Aiki, femeia-mea.

Am învățat-o să să mă întrebe astfel de câte ori mă întorc de la lucru. Eu i-am dat numele ăsta, fiindcă-mi plac niponii.

   Al doilea narator este obiectiv, neimplicat și prezintă refresh-ul dat lui Igor și trezirea lui la viață. Urmează Rafael, în momentele lui de ultimă luciditate: Universul, atât de mare adineaori că nu l-aș fi cuprins într-o viață, nu mai e acum decât un spațiu de câțiva centimetri cubi, în noul meu interior. Se face din ce în ce mai mic și dispare o dată cu mine… . Și în sfârșit… Aiki; mecanizata Aiki, fără conștiință, fără sentimente.

Ziua este compusă din două părți… Una întunecată, cealaltă luminoasă…

În partea luminoasă nu se întâmplă nimic… în locul nostru… Stau… când lumina intră pe fereastră… Mai multe firicele se mișcă… De sus în jos… Dacă nu mă uit în lumină… Firicelele nu se mișcă… Nici eu nu mă mișc… .

  Titlul acestei ficțiuni distopice, care este repetat în ultimul capitol, sugerează însăși tema: spălarea creierului individului, un fel de viol mental. E cea mai puternică armă din lume. Personajele lui Dănuț Ungureanu devin simple marionete, captive în propriul corp.

     Iar marionetele nu se revoltă niciodată… .Editura Tritonic

Cartea 3.1 de Sebastian A. Corn, Michael Haulică şi Danuţ Ungureanu, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

 

S-a întâmplat într-un oraș mic din patria lui Hitler.

Hoțul de cărți, de Markus Zusak-Curaj mai presus de cuvinte

Editura RAO, 2014

Titlu original: The Book Thief (2005)

Traducere de Adelina I. Vasiliu

Număr de pagini: 571

Curaj mai presus de cuvinte

   Atâtea povești despre Germania nazistă citite, însă nici una la nivelul celei prezentate în Hoțul de cărți, de către un autor australian, a cărui mamă a trăit ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. Și surpriza a fost cu atât mai plăcută, când am descoperit vocea autorului: Moartea. Ca narator subiectiv și ca personaj. Ca martor omniprezent și tăcut printre celelalte personaje. Ca eliberare a celor fără de speranță.

O frântură de adevăr. Nu am seceră sau coasă. Nu port decât o mantie neagră cu glugă atunci când e frig. Și nu am acele trăsături faciale de schelet, cu care vă place să mă catalogați de la distanță. Vreți să știți cum arăt cu adevărat? O să vă ajut. Găsiți-vă o oglindă cât timp continui.

   Interesantă la acest roman este și structura: cele zece părți sunt prefațate de câteva explicații. Dacă textul ar fi dramatic, le-aș spune didascalii, mai exact, prezentarea cadrului și a personajelor, lucru repetat și la începutul unor capitole, cu scopul de a anunța evenimentele. Aleg la întâmplare un exemplu:

PARTEA A ȘASEA

PURTĂTORUL DE VISE

în rolurile principale:

jurnalul morții – omul de zăpadă – treisprezece cadouri – următoarea carte – coșmarul unui cadavru evreu – un cer de ziare – un vizitator – un schmunzeller – și un ultim sărut pe obraji otrăviți

    Aproape mi-au amorțit degetele pe tastatură așteptând să le comunic ce să scrie ca rezumat. Ceea ce pare cel mai ușor se dovedește în cazul de față cel mai greu; toate evenimentele sunt importante, pe care să îl treci în plan secund?

    Naratorul urmărește povestea lui Liesel Meminger, o copilă de 12 ani, adusă de către mama sa în casa lui Hans și a Rosei Hubermann, care îi vor deveni părinți adoptivi. Pe drumul spre München, îl vede murind pe fratele ei de șase ani, episod care îi va provoca numeroase coșmaruri. La înmormântarea acestuia, Liesel va fura prima carte: Manualui groparului. Viața în noua casă este foarte grea, Rosa fiind violentă și mâncarea puțină. Singura alinare o reprezintă nopțile petrecute în compania tatălui, care o învață să citească din cartea furată. Războiul este trăit și aici, pe strada sărăcăcioasă Himmel, peste tot tronând imaginea lui Adolf Hitler. Familia Hubermann ascunde în pivniță un evreu, Max Vanderburg, de care îi leagă un profund atașament. În timpul bombardamentelor din 1943, Liesel rămâne din nou orfană și își pierde și cel mai bun prieten. Finalul regăsește o Liesel bătrână, împlinită, împăcată la vederea personajului-narator: Moartea.

    Portretele personajelor sunt realizate cu măiestrie, pictate parcă de o mână experimentată și sigură pe ea. Rosa avea puțin peste un metru și jumătate și își purta lațele castanii-cenușii ale părului elastic prinse într-un coc, gura de carton și aspect de șifonier […] Gătea cumplit. Poseda abilitatea unică de a scoate din sărite aproape pe oricine întâlnea. Dar chiar o iubea pe Liesel Meminger.Modalitatea de a o arăta se întâmpla să fie însă ciudată. Însemna să o atingă cu o lingură de lemn și să o ocărască la intervale variabile. Hans are ochi încântători de argint, un evreu care defila spre lagărul din Dachau, ochii de culoarea agoniei, Iar Max, părul ca penele și ochii apoși.

    În loc de concluzie, redau un pasaj din roman, pentru a te convinge, iubite cititor, de valoare incontestabilă a cărții.

S-a întâmplat într-un oraș mic din patria lui Hitler.

Șuvoiul suferinței era încă pompat bine mersi și o părticică din el ajunsese acum în oraș.

Evreii erau puși să mărșăluiască la periferia Münchenului și, cumva, o adolescentă făcu inimaginabilul, se strecură și merse pe lângă ei. Când soldații au îndepărtat-o cu forța și au dat cu ea de pământ, fata s-a ridicat și a continuat. […]

Doamne, erau atât de mulți!

Atât de multe perechi de ochi muribunzi și picioare sleite!

Liesel căută printre ele și nu a fost neapărat o recunoaștere a trăsăturilor faciale ce l-a dat de gol pe Max Vandenburg. […] Hoțul de cărți păși în stradă. Niciodată mișcarea nu fusese o asemenea povară. Niciodată inima nu îi fusese atât de hotărâtă și de mare ca acum în pieptul adolescentin. […]

Liesel uită cu totul de mulțime și intră în marea de evrei, printre ei până îl apucă de braț cu mâna stângă.

–Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici.

 

by -
11

Iar Julia se afla în mijlocul a toate acestea, era singură și izolată în munții din El Salvador, cu curvele și cu rebelii. Honey nu avusese de ales și hotărâse să vină. De fapt, nu știuse cum să ajungă aici mai repede... .

Pe fugă, de Tara Janzen-Ia o pauză.Vezi lumea!

Titlu original: On the loose (2007)

Editura Lider

Anul apariției: 2010

Număr de pagini: 360

În traducerea Ilenei Dinu

Ia o pauză.Vezi lumea!

    Pe fugă este un roman de citit în tren, în vacanță, când vrei să te relaxezi și să te transpui unor personaje oarecum romantice (din punct de vedere cultural): înzestrate cu calități deosebite, cu misiuni de îndeplinit care să le dovedească, finalul fiind unul previzibil: cei buni sunt fericiți că au reușit, iar cei răi sunt pedepsiți exemplar.

    Acțiunea din cele 32 de capitole se desfășoară „pe fugă”, în intervalul de 48 de ore, cât trebuie să dureze, de fapt, misiunea celor două personaje principale. Cu toate acestea, există mai multe planuri ale acțiunii, cu legătură unele cu celelalte, pentru a se întrepătrunde și a avea un deznodământ comun.

    În primul plan, cel mai amplu, aflăm că C. Smith Rydell este agent special DEA (Departamentul Antidrog al SUA), un tip șarmant, care își păstrează mereu calmul în situații critice. În timpul unei misiuni de interceptare a unei încărcături de droguri în Peru, descoperă că fosta lui parteneră și iubită Irena despre care știa că murise trăiește și este în cârdășie cu traficanții. Însă nu își duce misiunea la bun sfârșit, deoarece i se cere să o însoțească pe răsfățata bogată Honoria York-Lytton (Honey) în El Salvador, ca bodyguard. Misiunea se dovedește a fi destul de riscantă, fiind înconjurați de traficanți de droguri, trupe ale rebelilor CNL (Cuerpo Nacional de Libertad), care doborâseră un avion Cessna al SUA și luaseră documente importante, și  frumoasa Irena, care îl voia mort, deoarece îi cunoștea secretul: faptul că avea un copil.

    În timpul unei furtuni foarte puternice, Smith și Honey rămân blocați în mașină și între cei doi se reînfiripă povestea de amor trăită într-o noapte în urmă cu patru luni. Cei doi își fac mărturisiri intime, printre care și motivul pentru care ea a acceptat misiunea de a duce arme și bani rebelilor: să o salveze pe sora sa Julia din mâna lor.

Iar Julia se afla în mijlocul a toate acestea, era singură și izolată în munții din El Salvador, cu curvele și cu rebelii. Honey nu avusese de ales și hotărâse să vină. De fapt, nu știuse cum să ajungă aici mai repede… .

    În plan secund se află traficantul de droguri Alejandro Campos, cultivator de cafea în Columbia și om de legătură al SUA. Rănit într-o misiune, se întoarce la vila sa, unde urma să se ducă tratativele de negociere dintre Honey și Garcia, căpitanul CNL, care se afla în posesia unor documente importante ale CIA.

În cel de-al treilea plan, o regăsim pe Irena Polchenko, hotărâtă să îl ucidă pe cel care îi putea distruge viața.

O rodea teribil faptul că Rydell trăiește. Ar fi trebuit să se intereseze în ziua aceea în Afganistan. N-ar fi trebuit să plece deloc, dar, ciudat, nu voise să-l vadă murind. Realiză acum că el fusese unul dintre amanții ei favoriți, ceva ce n-ar fi trebuit să existe atunci. Dar, confruntată cu faptul că el trăia și cu nevoia de a-l ucide cât de repede posibil, presupuse că amintirile erau inevitabile și importante.

    Negocierea se dovedește un eșec, Garcia făcând uz de arme, iar cei doi protagoniști reușesc să fugă printr-un tunel, dar ajung în bătaia armei Irenei, cu care negociază și-i oferă o servietă cu o avere. Garcia încearcă să pună mâna pe bani, dar este ucis.

   În final, cei trei, Smith, Honey și Julia, sunt trimiși acasă cu un avion privat al lui Campos, cel din urmă fiind îmbogățit cu o mare parte din banii care trebuia să ajungă la Garcia.

    Limbajul autoarei este extrem de accesibil, se utilizează stilul direct îmbinat cu stilul indirect liber, presărat cu numeroase elemente de oralitate:

Incredibil!

Ea intră în piscină, se aplecă – Dumnezeule! – și-și udă brațele.

El se ridică, slăbindu-și nodul de la cravată.

La naiba!

     Pe fugă se dorește a fi un thriller (după cum anunță și titlul), însă se dovedește a fi mai mult un roman de aventuri și erotic, cu foarte multe incursiuni în memoria afectivă a personajelor, care uneori îl abat pe cititor de la suspansul creat. O explicație o găsesc în faptul că există o continuare a acestui roman (Cutting Loose), cu Alejandro Campos ca personaj principal.

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

Magicianul, de John Fowles-Editura Polirom

Editura Polirom, 2007

În traducerea Liviei Deac și a Marianei Chiroțan

Titlu original: The Magus ( 1965)

Număr de pagini: 659

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

    Magicianul este romanul pe care îl citești cu sufletul la gură, de parcă în orice moment ar urma punctul culminant. Lecturând, descoperi cât de înșelător poate fi omul și cât de ușor poți să fii manipulat, cât de complexă și malefică poate deveni mintea omului, o minte odihnită, care nu duce grija zilei de mâine, urmărindu-și victima în stil „Big brother”. Nu e o carte frumoasă, dar e grozavă! O carte pe care nu o uiți ușor, o carte care te revoltă, te tulbură și te uimește în același timp. Acțiunea are loc în anii 1952-1953, în Anglia (partea I și a III-a, mai reduse ca număr de pagini) și insula Phraxos din Grecia (partea a II-a, care se întinde pe un număr însemnat de pagini). Personajul principal reprezintă un alter-ego al autorului, fapt dovedit prin mai multe elemente de autenticitate: propria experiență ca profesor de engleză a autorului pe insula grecească Spetsai, după o pregătire la Oxford.

     În debutul romanului, personajul-narator Nicholas Urfe face o mică incursiune în trecutul său familial: fiu unic al unor părinți englezi, extrem de exigenți, care însă mor într-un accident de avion. Moartea lor este resimțită de personaj ca o eliberare, putând astfel să ducă stilul de viață libertin pe care și-l dorea: înființează împreună cu niște prieteni clubul Les Hommes Révoltés, se dorește a fi poet. După terminarea studiilor, se angajează ca profesor la o școală din Anglia de Est, însă, plictisit, demisionează. În viața amoroasă este la fel de superficial, avertizându-și de la început iubitele că este un singuratic, lucru folosit ca armă la despărțire: aveam grijă întotdeauna să-mi previn victima, înainte de a se dezbrăca, de diferența de a te cupla cu cineva și a te căsători, devenisem aproape tot atât de abil în începerea jocului, cât și în terminarea lui.

     La sfârșitul lunii august, răspunde favorabil unei oferte de serviciu ca profesor de engleză la Liceul Lord Byron, de pe insula Phraxos, din Grecia. În seara aceea o cunoaște pe tânăra australiancă Alison Kelly, de care se va îndrăgosti, însă, simțindu-și libertatea pusă în pericol, de care se va despărți odată cu plecarea în Grecia.

     Înainte de plecare, se întâlnește cu predecesorul său, Mitford, care fusese în Phraxos și care îi face o prezentare a școlii și insulei. La despărțire îl sfătuiește să se ferească de „sala de așteptare”, ceea ce îl pune pe gânduri pe Nicholas.

    Prin ochii naratorului, autorul descrie peisaje grecești ce-ți taie răsuflarea, în totală opoziție cu cenușia Londra.

Marea bătea în turcoaz, muntele, la orizont, apărea albastru-cenușiu în fierbințeala fără boare. Vedeam coroana verde sclipitoare a pinilor de la Bourani. […] Undele se răspândeau pe suprafața albastră lăptoasă a mării într-un clipocit vag și acesta a fost ultimul semn de civilizație după ce bărcile au dispărut în golful vestic. Stăteam toropit la umbra subțire a unui pin în mijlocul peisajului atemporal disociat Greciei sălbatice.

    Fascinat la început de frumusețea insulei, Nicholas percepe, câteva luni mai târziu, singurătatea ca pe o povară, iar dezmăgirea provocată de eșecul său scriitoricesc îl determină să se gândească la sinucidere.

Însă, împins de curiozitate, trece de „sala de așteptare” (care era, de fapt, o placă agațată pe plajă) și intră pe domeniul misteriosului domn Maurice Conchis. Aici, la Bourani, se petrec evenimente care sfidează normalul și îl dezorientează pe Nicholas. Începe să își petreacă sfârșiturile de săptămână aici, iar Conchis își povestește viața; o viață pe care nu a trăit-o, de fapt, niciodată astfel, după cum va afla nu după mult timp Nicholas. Își face apariția o tânără fragilă, care se recomandă Lily (iubita din tinerețe a lui Conchis, moartă de febră tifoidă). De aici, pe parcursul câtorva săptămâni, se vor succede evenimente într-un ritm alert, personajul principal descoperind, alături de cititor, că totul este o minciună și, când se dă de înțeles că adevărul a fost elucidat, situația se răstoarnă din nou, dezamăgitor. De ce?

    Primul răspuns pe care îl oferă Conchis este spiritismul, apoi un teatru fără scenă, în care toți sunt actori, dar nu toți știu asta, experimentul făcut de o echipă ilustră de medici și, în final, pentru a-i da o lecție lui Nicholas. Ești ca și ariciul. Când ariciul își scoate țepii nu poate mânca. Cine nu mănâncă moare de foame. Iar țepii îți vor muri o dată (corect odată, n.n.) cu trupul., răspunde Conchis la reticența afișată de Nicholas.

Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulțumesc pur și simplu să „fiu”, să exist. Poate într-o zi ai să înțelegi și tu ce înseamnă asta. Și ai să zâmbești. Un zâmbet aprobator, un zâmbet sarcastic.

     Magicianul este și un roman erotic, deoarece personajul principal trăiește experiența iubirii de două ori: o dată, iubirea sexuală, cu Alison, apoi pe cea spirituală, cu Lily, care se dovedește a fi Julie Holmes, apoi dr. Vanessa Maxwell etc., și care îl trădează într-un mod cumplit. Nicholas se întoarce cu sufletul spre Alison, dar primește o scrisoare prin care este anunțat că aceasta s-a sinucis, fapt ce va fi demontat într-o seară, când o vede urcând într-un taxi la Atena.

     Încercând să afle adevărul, Nicholas se întoarce în Anglia, unde o cunoaște pe mama surorilor Julie și June (Lily și Rose), care reușește să îl convingă, într-o oarecare măsură, că experiența de pe insula grecească l-a maturizat.

Continuam să mă simt persecutat, dar în alt sens; adevărurile lui Conchis se maturizaseră în mine; în special cele pe care le întrupase prin Lily. Încet-încet, învățam să zâmbesc, cu surâsul pe care îl dorea Conchis. Poți accepta fără să ierți, după cum poți lua o hotărâre fără s-o pui neapărat în aplicare.

     Într-un sfârșit se întâlnește din nou cu Alison, dar constată cu durere că nici unul nu mai este același.

Autor: Andreea D
%d bloggers like this: