Authors Posts by Arci

Arci

399 POSTS 0 COMMENTS

by -
5

Listă cărţi scrise de Jeffrey Archer

SERIA   “KANE and ABEL”- “CAIN și  ABEL”

1.” Kane and Abel” (1979)-“Cain și Abel” (1993)-Editura Vivaldi

2.”The Prodigal Daughter” (1982)-“Fiica Risipitoare”(1994)-E.Vivaldi

3.”Shall We Tell the President” (1986)-“Să-i spunem președintelui”-E.Vivaldi

 

SERIA:”CLIFTON  CHRONICLES”-“ CRONICA  FAMILIEI  CLIFTON”

1.”Only Time Will Tell” (2011)-“Doar Timpul Ne Va Spune” (2012)-E.Vivaldi

2.”The Sins of the Father” (2012)-“Păcatele Tatălui” (2012)-E.Vivaldi

3.”Best Kept Secret”(2013)-“Un Secret Bine Păstrat” (2013)-E.Vivaldi

4.”Be Careful What You Wish For” (2014)-“Ai Grijă Ce-ți Dorești” (2014)-E.Vivaldi

5.”Mightier Than The Sword” (2015)-“Mai Presus Decât Sabia” (2015)-E.Vivaldi

6.”Cometh The Hour” (2016)-“A Venit Vremea” (2016)-E.Vivaldi

7.”This Was A Man” (2016)-“A Fost Un Om” (2017)-E.Vivaldi

 

ALTELE:

1.”Not A Peny More,Not A Peny Less”(1976)-“Nici Un Ban În Plus,Nici Un Ban În Minus”-E.RAO

2.”First Among Equals” (1984)-“Primul Între Egali”(2015)-E.RAO

3.”A Matter of Honour” (1986)-“O Chestiune de Onoare”(2009)-E.RAO

4.”Aș The Crow Flies” (1991)-“În Linie Dreapta”(2008)-E RAO

5.”Honour Among The Thieves” (1993)-“Onoare Printre Hoți”-E.RAO

6.”The Fourth Estate” (1996)-“A Patra Putere” (2005)-E.Vivaldi

7.”The Eleventh Commandment” (1998)-“A 11-A Porunca” (1998)-E.Vivaldi

8.”Sons of Fortune” (2002)-“Fiii Norocului” (2014)-E.Vivaldi

9.”A Prison Diary” (2002)-“Jurnalul Unui Lord Întemnițat” (2003)-E.Vivaldi

10.”False Impression”(2005)-“Impresie Falsă”2013)-E.Vivaldi

11.”The Gospel According To Judas” (2007) cu Frank Maloney

12.”A Prison of Birth” (2008)-“Fără Drept De Apel” (2009)-E.Vivaldi

13.”Path of Glory” (2009)-“Cărările Gloriei” (2009)-E.Vivaldi

 

SHORT  STORIES –POVESTIRI

1.”A Quiver Full Of Arrows”

2.”A Twist În The Tale”(1988)

3.”Fools,Knaves and Heroes” (1991)-povestiri politice

4.”Twelve Red Herrings” (1994)-“O Duzină de Tertipuri”(1997)-E.RAO

5.”To Cut A  Long Story Short” (2000)-“Să Scurtăm Povestea”(2001)-E.Vivaldi

6.”Cât O’Nine Tales” (2006)-“Pisica Are 9 Vieți” (2007)-E.Vivaldi

7.’And A  Thereby Hangs A Tale “(2010)

 

by -
3

Duel poetic: Timpul ploilor & Doar atunci

Timpul ploilor –Maria Savu (Maya Alma)

Suntem atât de departe unul de altul
și-atât de apropiați în gândul celuilalt
c-o mână încerc să îți ating înaltul
cealaltă dă la o parte norii de cobalt

Răsare ca o mare pierdută în azururi
această clipă solitară în care singurătate mi-s
și ca un val mi-e dor de aer și a pururi
împing furtuna-mi înspre țărmul tău abis

Stăm unul lângă altul deși nu te mai simt
decât în mine și-n părul greu de-atingeri
te mai respir clipei de ieri și din instinct
vine iubirea ta să-mi fie leac la îngeri.

 

Doar atunci –Călin Lucian

zbor
porumbițo
zbor pe deasupra tâmplelor tale
zbor printre depărtările ce ne apropie
între acel mâine
în care voi atinge din nou orizontul
alături de tine și ieri
când mă ridicai în al nouălea cer
aproape de îngeri

nu am să-mi mai întind aripile
divino
decât atunci când
tu
vei zbura alături de mine

Verdict?

 

 

 

 

 

 

by -
3

Meniu: (salată de morcovi cu măr, ciorbă de cartofi, clătite cu pui la cuptor, compot de fructe)

1. Aperitiv: salată de morcovi cu măr

-2 morcovi îi dăm pe răzătoarea fină, punem un pic de sare și lămâie și lăsăm să stea puţin

-dăm pe răzătoarea mai mare mărul, îl adăugăm peste morcovi

-potrivim de sare, piper multicolor, lămâie dacă mai e nevoie

-se poate servi și cu feliuțe de pâine prăjită

2. Ciorbă de cartofi:

-curăţăm cartofii, îi tăiem cubulețe și-i lăsăm să stea puțin în apă

-1-2 morcovi, 1 pătrunjel, 1 păstârnac le curățăm și le dăm pe răzătoarea fină

-dacă vă place puteți pune și o ceapă tăiată mărunt sau o bucată de praz

-călim legumele cu puțin ulei, adăugăm apă, potrivim de sare, piper, coriandru praf, chimen praf și lăsăm să fiarbă

-când cartofii sunt fierți adăugăm amestecul de verdeaţă

-dregem cu smântână

3. Clătite cu pui la cuptor (Alexandra):

-Clătite cu pui la cuptor: Compoziția obișnuită de clătite (cu făină, ouă, lapte/apă carbogazoasă, sare). Umplutura am pregătit-o din carne de pui tocată, cu legume- ceapă, ardei roșu, ciuperci, condimente. Toate trebuie călite într-o tigaie cu ulei încins. Când carnea și-a schimbat culoarea, se adaugă legumele, se călesc și ele, apoi se adaugă cașcaval ras fin, smântână și puțină făină ca să se închege compoziția. Se lasă la răcit câteva minute. Pe fiecare clătită în parte se pun cam 2-3 linguri din compoziția rezultată, se împăturesc sau se rulează și se pun în tavă. Peste ele se toarnă un sos realizat din ulei, făină, puțină brânză de burduf sau altă brânză moale și sărată, smântână și apoi se dau la cuptor cam 30-35 de minute la 150 de grade.

4. Compot de fructe

-curăţăm două pere, două mere, le tăiem cubuleţe

-punem întâi perele cu apă și 3-5 linguri de zahăr să fiarbă puțin apoi adăugăm merele și 2 felii de lămâie cu tot cu coajă (mie îmi place cu lime)

-adaugam scorțișoară sau cuișoare (după preferințe), zahăr vanilinat și dacă mai e nevoie puțin zahăr

– se poate servi rece sau cald

Poftă Bună!

by -
14

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth-recenzie

Titlu original: The Fist Of God
Traducere:  Radu Paraschivescu şi Cornelia Bucur
Editura:  RAO, 1998
Număr pagini: 699

   Frederick Mc Carthy Forsyth s-a născut în 25 august 1938 în Ashford, Kent, Anglia. A fost pilot în Royal Air Force, spion la MI6, jurnalist, ocazional comentator politic și scriitor de succes.

  Mai multe  romane ale sale au fost ecranizate, cărțile sale sunt frecvent pe lista de bestseller, de altfel a vândut peste 70 milioane de cărți. Scrie thrillere și crime-fiction.

“Operaţiunea ,,Furtună în deşert” e pe cale de a începe când serviciile secrete americane află că Saddam Hussein are la dispoziţie o armă ucigătoare care poate nimici armatele aliate. Maiorul Mike Martin este paraşutat în munţii Irakului, cu ţinta Bagdad. Misiunea: Să găsească şi să distrugă Qubth-UT-Allah-,,Pumnul lui Dumnezeu.”

   Un roman complex despre feţele văzute și nevăzute ale unei confruntări, care n-a antrenat doar Irakul și Kuweitul, ci întreaga lume.

   Romanul începe cu asasinarea unui savant Gerry Bull, care a dat naștere unor teorii bizare în mas-media. Vina era aruncată de unii către CIA, alții ținteau către MI6  sau Mossad pentru că se spunea că israelienii îi urau pe cei ce lucrau pentru Irak. Și Gerry Bull asta făcea…

Gerry lucra pentru Irak, iar Irakul era dușmanul Israelului. Cu alte cuvinte doi și cu doi fac patru. Singura problemă era că, în lumea umbrelor și a oglinzilor deformante, ceea ce părea să nu fie doi era înmulțit cu un alt factor care, la rândul lui, nu era neapărat ce părea să fie, iar rezultatul putea, ce-i drept, să fie patru, dar de cele mai multe ori era cu totul altul.”

Dar cum era Gerry Bull?

   Gerald Bull se născuse în Ontario, era isteț cu mintea brici, a absolvit Universitatea  din Toronto, Facultatea de Inginerie la 16 ani, la 22 devenind cel mai tânăr posesor al titlului de doctor din istoria facultății. Imaginația i-a fost stârnită de studiul balisticii, în contextul ingineriei spațiale, era interesat de rachete, proiectile, și de orice alt obiect aflat în zbor. După 10 ani la CARDE (Institutul Canadian de Cercetări și Dezvoltare a Armamentului), sponsorizat de Universitatea McGill și de Armată, înființează pe Insula Barbados un mic centru de cercetare.

“Era ca și cum ai fi încercat să câștigi supremația în industria automobilului de Formula Unu bazându-te pe dotările unui garaj obişnuit”.

   Bull a reușit! A început  o carieră  punctată cu numeroase și uimitoare invenții. Zbătându-se într-o lume dezinteresată de proiectele lui, Gerry Bull oferă consultanță delegațiilor militare din alte  țări, cimentând prietenii cu cei din Israel, Egipt, Venezuela, Chile și Iran. De asemenea, consultații pe probleme de artilerie Angliei, Olandei, Italiei, Canadei și Americii, ai căror savanți militari (deși nu erau de la Pentagon) continuau să-i studieze activitatea și invențiile cu venerație și teamă.

   Pentru că, având aprobarea CIA și inocent în probleme politice i-a ajutat pe sud-africani să-și înnoiască parcul de artilerie, ajunge la închisoare și plătește o amendă consistentă. L-a deranjat mai mult rușinea îndurată și sentimentul trădării, iar compania pe care o conducea dă faliment.

   Intră la consultanță, lucrează pentru China, apoi ajunge în Irak, unde este recrutat de Amer Saadi, numărul doi din MIMI (Ministerul Industriei și Industrializării Militare). Acesta i-a spus că au nevoie de ajutorul lui și Bull, care adoră problemele, acceptă. Dorind să-și realizeze visul (tunul gigant), Bull face abstracție de regimul pentru care lucrează, lucru pe care îl fac și mulți irakieni. Supertunul l-a numit “Proiectul Babilon-Pumnul lui Dumnezeu” iar propulsorul de rachete “Pasărea Irakiană”.

“Cele trei servicii de referință, CIA din America, SIS din Anglia și Mossadul israelian, au ajuns împreună la concluzia că, din cele două dispozitive, tunul Babilon era o jucărie amuzantă, iar racheta Pasărea o amenințare veritabilă. Toate cele trei servicii au calculat greșit, întrucât cea care nu avea să funcționeze era tocmai Al-Abeid” (Proiectul Pasarea)

   Apoi discuția cu un prieten îi deschide ochii și vrea să plece din Bagdad, dar este prea târziu. Saddam dă ordin să fie ucis.

   Preşedintele Saddam era înconjurat de un număr mic de apropiați în care avea încredere, fiul lui, ginerele, și mai ales cei care făceau parte din tribul în care se născuse și el:

“Pentru Saddam Hussein există o singură calitate pe care le-o cerea celor care erau în slujba lui: loialitatea. O loialitate totală, absolută, înrudită cu sclavia. Experiența îl învățase că și această însușire avea o anumită ierarhie interioară. Pe primul plan se situa familia, pe urmă venea clanul și apoi în al treilea rând, tribul. Există o zicală arabă care zice cam așa: ”Eu și fratele meu împotriva vărului nostru; eu și vărul meu împotriva lumii.” Pentru președintele irakian acesta era un adevărat principiu de viață, în care credea neabătut și care dădea roade.”

   Din tribul lui făceau parte cei mai importanți consilieri și miniștrii precum și Omar Khatib, comandantul temutei poliții secrete, care purta porecla de Torţionarul. Deși se auzeau plângeri la adresa lui, până la președinte, acesta nu le lua în seama știind că îi este loial, mai ales că făcea parte din tribul al-Tikriti.

   Ceilalti doi bărbați din serviciile secrete erau: Doctorul Ubaidi-care se ocupa cu spionajul peste hotare și Hassam Rahmani  care se ocupă de operațiunile de spionaj organizate în Irak de alte state.

    Lui Saddam îi plăcea să se înconjoare de cât mai mulți când lua hotărâri:

“Atunci când se discuta probleme delicate, unii dictatori prefera ca la ședințe să ia parte un număr cât mai mic de oameni. Saddam proceda exact pe dos; dacă trebuia să facă unele treburi murdare, era mai bine să fie implicați cu toții. În acest fel, nimeni nu putea să spună: nu m-am mânjit, n-am știut nimic. Pe de altă parte, toți cei aflați în jurul lui înțelegeau, fără echivoc, mesajul: cad eu, cădeți și voi.”

   Pe de altă parte știe și să țină secrete. Îi dăduse o sarcină lui Osman Badri, ofițer și inginer, care construise cu muncitori străini o bază secretă. Muncitorii, aduși cu elicoptere rusești, după terminarea lucrărilor fuseseră uciși, dar Badri nu știa asta. Baza secretă adăpostea un tun gigant. În apropierea bazei erau trei sate cu rol de santinelă, populate cu oameni-gărzi, capre, case, păreau niște sate autentice, chiar lângă deşert.

   Osman Badri participa la invazia Kuweitului, împreună cu fratele lui, pilot pe avion. Cu tatăl lui evita să discute despre Saddam, pentru că acesta îi admira pe englezi și fusese un medic respectat și apreciat. Dar lui Osman Badri anul 1990 i s-a părut cel mai important din viața lui și-i spune fratelui său:

“-Am stat cu spatele la Golf și cu fața la Palatul Dasman și mi-am zis: ”Lăudat fie Profetul, am făcut-o. Până la urmă am cucerit Kuweitul într-o singură zi, și așa s-a terminat totul.”

Evenimetele ulterioare aveau să-i infirme vorbele. Așa avea să înceapă totul.”

Hassam Rahmani se află în poliția secretă pentru că era foarte bun la ceea ce făcea ”un technocrat într-o lume de cretini care parveniseră politic.”

   Era întrebat de prieteni lui din alte țări de ce slujește regimul acesta și deși răspundea evaziv, realitatea era alta. Voia să urce pe scara socială, și avea o afecțiune reală pentru oamenii din țara lui, pe care Partidul Baas nu-i mai reprezenta de multă vreme. Totuși trebuia să aibă grijă, să se ferească de necazuri și să avanseze:

“Motivul principal era că voia să urce pe scara socială. Pentru irakienii din generația lui opțiunile erau puține la număr. Putea fie să se opună regimului, să plece din țară, să trăiască în străinătate de pe o zi pe alta, ferindu-se de echipele de lichidare trimise pe urmele lui și câștigându-și pâinea ca interpret sau traducător din arabă în engleză sau invers, fie să rămână în Irak..

Daca rămânea, avea iarăși trei variante. Să se opună din interior regimului, urmând să ajungă  într-una din camerele de tortură ale acelui animal pe nume Omar Khatib, o creatură pe care o ura cu certitudunea că sentimentul era sută la sută reciproc, să încerce să supraviețuiască în pielea omului de afaceri într-o economie care se apropia din ce în ce mai mult de prăbușire, sau să le zâmbească tuturor tâmpiţilor și să avanseze cuminte, pe scară ierarhică, folosindu-și inteligența și calităţile.”

 

     După ce Saddam a ocupat Kuweitul, americanii, englezii, israelienii vor forma “Comisia Meduza”.

   Dar și aici vor interveni orgoliile. Ei încearcă să-și dea seama dacă Saddam are bombă nucleară sau o armă chimică fatală, conlucrează cu experții  în problemele arabe și de armament.

   Steve Laing, director al departamentului pe relația Orientului Mijlociu la Century House (în fapt Serviciul Englez de Informații cunoscut ca MI6) îl abordează pe Terry Martin, născut în Bagdad, crescut în Irak, școlit în Anglia, specialist în arabă și istoria Orientului Mijlociu. Ar vrea să-l convingă să meargă în Kuweit, să fie agentul lor acolo deoarece le trebuiau date despre armată. Nu ar vrea să lucreze cu un localnic, ar prefera un englez. Terry le spune că fratele lui Mike, maior în SAS ar fi foarte potrivit, arată și vorbește ca un arab și e super antrenat.

   Asa că Mike Martin este rechemat din Abu-Dhabi și cu acordul șefilor lui trimis în Kuweit.

   Întâmplarea face ca el și fratele lui să fi crescut împreună cu familia și fiii doctorului Badri și să fie buni prieten în școală și cu Hassam Rahmani. Viața îi va duce pe cei trei în aceleași locuri, e drept de pe poziții diferite și din fericire nu se vor întâlni.

   Mike ajunge la Riad unde  este așteptat și i se face rost de acte. Mike se transformă într-un adevărat beduin, nespălat, neîngrijit. Face cunoștiință cu un tânăr pilot  din Kuweit, al cărui tată era un negustor bogat și cunoscut. Tânărul pilot îl roagă să-i transmită tatălui său un mesaj din partea lui. Mike pleacă, aproape de graniță își mută lucrurile în coșurile unei cămile și călare pe ea cu puiul ei legat trece în Kuweit. Ia legătura cu negustorul, care se oferă să-l ajute, îi face rost de cheile de la câteva case părăsite, mai multe rânduri de acte, mai multe maşini.

   Şi așa Mike, pe lângă strângerea de informații îi învață pe un grup de tineri kuweitieni cum să ducă o luptă de gherilă și să provoace cât mai multe pagube duşmanului.

   Între timp, la Bagdad, un tânăr negustor Harris primește la hotel un plic. La început se sperie, apoi trimite plicul la Londra, unde merge și el. Ia plicul și-l duce la ofițerul lui de legătură la ambasada Israelului (Harris –evreu fiind-acceptase să ajute Israelul).

   Scrisoarea transmitea că o înaltă oficialitate a regimului irakian, cu o poziție cheie între consilierii pe probleme politice și militare, se arată dispus să lucreze pentru Israel, oferind informații în schimbul unor sume de bani, depuse într-un cont la o veche banca austriacă. După o ședința la nivel înalt i se trimit la căsuța poștală menționată o listă cu 20 de întrebări  verificabile. Cel care va fi numit Jericho răspunde corect, dovedind că a spus adevarul.

   A.B. Moncada, angajat la Națiunile Unite, este desemnat să țină legătura cu Jericho, se stabilesc locuri pentru a lăsa mesajele, modul cum se vor anunța reciproc, fără a se cunoaște niciodată. Timp de doi ani Moncada se ocupă de Jericho, apoi diplomatul este rechemat în țară și colaborarea încetează. Şi aici se adeverește expresia “tace și face” englezii îl aveau pe Mike în Kuweit de care nu spuseseră nimănui, israelienii pe Jericho, iarăși tăcere, deși pretindeau că vor colabora cu toţii.

  Întâmplator Terry află de Jericho, de la profesorul său, un israelian care tradusese mesajele. El îi spune lui Paxman și lui Laing. Veștile ajung la șefii lor, care iau legătura cu directorul CIA, apoi cu prim ministrul israelian. Așa vor ajunge să îl folosească din nou pe Jericho, dar le trebuie un om de legătură. Așa că Mike va fi scos din Kuweit și trimis în Bagdad. De data asta se va apela și la Mihail Gorbaciov, și Mike va fi grădinarul casei ataşatului rus în Bagdad.

   La fel ca toate serviciile și cele irakiene se spionau între ele. Rahmani își infiltrează agenta pe Leila în patul generalului Kadiri, dar acesta află și ea este ucisă. Ambii vor fi îngroziți neștiind cât spusese Leila și cui.

   Cu informațiile trimise de Jericho prin Mike americanii bombardează o mulțime de fabrici de armament. Dar cea mai importantă, cea care adăpostea “Pumnul lui Dumnezeu” nu era de găsit. Pentru informație Jericho cere 5 milioane de dolari și să fie scos din ţară.

   Apoi lucrurile se precipită. Israelienii vor să afle cu orice prêt cine e Jericho și chiar o vor face urmărind contul bancar. Cum? Puteți afla citind cartea.

   Omar Khatib îi spune lui Saddam că doctorul Sahah Siddiqui este trădătorul, dar a murit la interogatoriu (convenabil nu?) Apoi tatăl lui Osman Badri este arestat, torturat și ucis, anchetatorii acuzând pe baza unor probe plantate de ei. După înmormântare Osman va vorbi cu “un înalt general” care-l abordează cu compasiune și în discuție îi va spune unde este “Pumnul lui Dumnezeu”. Speriat de ce a făcut va fugi la fratele lui, dar din păcate se vor prăbuși cu avionul.

   Oamenii lui Rahmani interceptează frecvența radio pe care emite Mike, dar în timp ce plasa se strânge el fuge. Jericho transmite locul unde este arma secretă.Toată lumea își unește forțele și locul este distrus, apoi Saddam este scos de armata aliaților din Kuweit.

Şi totuși persistă întrebarea: De ce n-au ocupat aliații Irakul?

  Cartea este extrem de complexă, multe personaje, multe situații, multe documente, de altfel autorul o dedică:

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

   Deşi vorbește mult despre tehnică și tactică de luptă, despre diferitele tipuri de armament, despre componenţa și modul de existența al serviciilor secrete, despre cum și pe ce criterii se fac și se desfac alianțe, cartea nu este plictisitoare.

   Dacă vreți să vedeți cum au distrus arma, cine era și ce s-a întâmplat cu Jericho (pe mine m-a lăsat mască) cum s-a descurcat Mike și cum s-a întors acasă, care erau jocurile de culise ale aliaților citiți cartea.

De altfel iată câteva păreri avizate despre carte:

“Un roman formidabil…O mare varietate de personaje prezentate cu măiestrie…Și mai presus de orice, Forsyth te ține cu sufletul la gură prin arta de a povesti…” (Sunday Times)

“O intrigă desfășurată într-o viteză amețitoare, pe mai multe planuri, și o incredibilă atenție acordată amănuntului definitoriu-iată amprenta inconfundabilă a unui autor de notorietate.” (Daily Mirror)

“Înca odată, precum în “Ziua şacalului” și în atâtea alte romane memorabile, maestrul a dat o strălucită probă de virtuozitate.” (The Times)

Cartea Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

În mintea comisarului, de Teodora Matei-recenzie

Editura: Tritonic, 2017
Număr pagini: 145

   “O bătrână găsită moartă în apartament, o defecțiune la gaze și un Casanova mort pe canapeaua din sufragerie, o tentativă de omor, o tânără femeie, victima a unei rețele de prostituție, și un băiat răpit. Se dau toate acestea împreună cu doi polițiști bucureșteni, detașați la Ploiești. Iar ceea ce rezultă face parte din ceea ce va fi numit cândva <stilul Teodora Matei>”

   Cartea Teodorei Matei pare la prima vedere o carte de povestiri. Mă întrebăm: ”ok, de ce un roman când de fapt sunt cazurile comisarului, fiecare caz o poveste?

   Abia când am citit-o mi-am dat seama cu câtă măiestrie a împletit Teodora totul, astfel încât da…cartea este un roman.

   Şi acum să vorbim puțin despre personaje și întâmplări sau cazuri.

   Îl avem pe comisarul Anton Iordache, personajul principal, aflat în spital, imobilizat la pat din cauza unui accident. Dar nu piciorul în ghips este problema, ci faptul că nu-și amintește nimic despre perioada recentă petrecută la Ploiești. Fusese detașat acolo din București împreună cu Sorin Matache, inspector șef, colegul lui, într-un schimb de experiență cu cei din Ploiești.

   Iordache nu fusese vinovat, evitase accidentul, singurul rănit fiind el însuşi.

   Acum își amintește întâmplări din copilărie, părinții, mătușa, soția și copiii lui.

”Ar fi putut să improvizeze, să spună niște banalități, s-o scalde cum s-ar zice. Ce-l speriase cel mai tare era faptul că pierderea  de memorie îi putea afecta locul de muncă, iar comisarul nu era pregătit încă să se pensioneze, cu atât mai mult pe caz de boală.”

   Nu-l încurajează nici analizele ample, nici întâlnirile cu psihologul. Dar iată că Dan, patronul unei edituri, prieten cu el din facultate, venise cu o idee: să-i pună pe autorii de la editură să scrie câte o poveste după cazurile rezolvate la Ploiești, mizând pe faptul că citirea manuscrisului îi va reda memoria. Așa că Iordache se apucă de citit:

    “Curiozitate”

   Cora Abrudan, nepoata doamnei Vlaicu, anunță poliția că mătușa ei nu răspunde de două zile la telefon și nu poate intra în casă, ușa fiind blocată. Vine poliția, pompierii și o găsesc pe doamna moartă, și-n casă un miros pregnant de lăcrămioare. Printre lacrimi nepoata le spune ce medicamente lua mătușa, că ea i le pregătea, că avea și ceva homeopat din lăcrămioare. Dau declarație la poliție și ea și soțul ei, Dan Abrudan, fiind și amprentați. Cercetările acasă la victimă, discuțiile cu vecinii, amprentele care corespund cu unele dintr-o spargere dată în alt cartier, și în final lista convorbirilor telefonice ale celor doi le dă răspunsul, deoarece ”curiozitatea costă.” Recitirea poveștii îi amintește comisarului mirosul tincturii din casa moartei, hainele purtate de nepoată, chiar faptul că-l jena pantoful, deci era pe drumul bun.

    “Decepţie”

    Un caz clasic de gelozie dusă la extrem, o poveste de dragoste, un Casanova cu multe cuceriri la activ jonglând între femei. Dar nici ața întinsă nu rezistă la infinit.

     “L-am omorât ca să nu mai plece”-este litania din mintea femeii.

    Una dintre femei, obsedată de el, hotărăște să-l omoare și aproape că ar fi fost “crima perfecta”.

    Dar rezultatul medicului legist e stupefiant: omul a murit de atac de cord, nu intoxicat cu gaze. S-au găsit în sânge urme de la medicamentele multe pe care le lua, mai ales stimulente că de… trebuia să ”performeze”. Cercetările poliției duc și la a doua femeie din triunghi. Singura pedepsită va fi ea pentru că aflând de moartea iubitului vrea să-și calce rivala cu masina.

    Încă odată se adeverește zicala că “viața bate filmul

    “305”

    Dispare un băiat, Andrei, un tocilar cum îi spun prietenii, dar câteodată e bine să fii tocilar.

    Andrei și George, fratele lui, erau crescuți de mama lor care lucra de acasă pentru a-l putea supraveghea pe băiatul mai mare. Acesta se născuse cu un handicap psihic, dar după tratament reușise să se înțeleagă cât de cât cu mama și fratele lui. Tatăl îi părăsise incapabil să accepte ideea bolii copilului. George  avea obiceiul să-l urmărească pe geam pe fratele lui, când acesta pleca la școală. Când vine poliția el repetă obsesiv niște cifre, strângând în mână o mașinuță albastră. Cercetările poliției implică discuții cu cei aflați pe traseul puștiului, cu tatăl lui, cu vânzătorul de la chioșcul de ziare. Între timp apare cererea de recompensă, și o poză a lui Andrei, care va fi atent cercetată de criminaliști. Sorin Matache, inspectorul șef, are ideea de-a vorbi din nou cu George, care le repetă obsesiv aceleași cifre și le arată mașinuță. Cu ajutorul mamei vor reuși să interpreteze indiciile date de băiat, poza cercetată relevă și ea niște date și așa vor află cine sunt vinovații și Andrei se întoarce acasă.

    “Argentina”

    Sorin Matache e supărat. Avea întâlnire cu o nouă cucerire, o fată frumoasă Lorena, dar de trei zile nu dădea de ea. Povestind despre Lorena autoarea ne plimbă printr-un cartier țigănesc cu oamenii și obiceiurile lui. Căutând-o pe Lorena, ajutat de ingeniozitatea ei, de denunţurile primite după apariția pozei ei la televizor, inspectorul găsește o rețea de traficanți de “carne vie”

      Şi normal  o salvează pe Lorena.

     Citind despre cazuri Anton Iordache își amintește toată perioada de la Ploiești, dar ce-l deranjează sunt pasajele referitoare la o presupusă amantă, modul cum este expusă relația cu soția și copiii:

      “Dacă era ceva ce-l deranja la textele aduse de Dan, era modul în care fusese văzut din exterior.”

       “Erau niște lucruri care nu se prea potriveau cu imaginea pe care și-o crease.”

       Dar dacă era să fie cinstit cu sine însuşi:

   

  “Numai că trupul acela părea să nu-i aparțină, sufletul i se simțea captiv într-o carcasă care începuse să scârțâie. Asta în timp ce, uneori, ar fi mers pe stradă strigând: <Lume, lume! Am aproape patrusopt de ani, dar iubesc ca la optișpe, vreau să alerg, să cânt, să fac dragoste cu cea mai dulce femeie din lume! Natăfleţul ăsta grizonat pe care-l vedeți e doar un Păcălici, o glumă a vietii!>”


    Teodora Matei îmbină poveștile cu viața privată a personajelor, cu trăirile și frustrările lor, cu peregrinările lor prin oras.

  Prin ochii personajelor vedem cartierele Ploieștiului, locurile interesante care spun o poveste, hoteluri, restaurante, inclusiv pub-ul campionului de box supranumit ”Moşul”

    Dacă v-am stârnit curiozitatea citiți cartea!

    Este o lectură antrenantă, interesantă, dar și relaxantă.

     Mulţumesc Teodora pentru cadoul primit.

by -
7

Duel poetic: Ultimul druid & Drumul Spre  Lumină

Ultimul druid-Daniel Vişan Dumitru

Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, iar altul ca el nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă din eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, stăpâni în lumea lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din două mii de ani,
Secretele pierdute de gali şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Drumul Spre Lumină-Daniel Irimescu (Dac)

O să cadă frânte de pe umeri

Ale noastre aripi albe, toate,

Până sufletu’ va vrea să-și cânte,

Ale lui iubiri, demult uitate.

Râuri, râuri, vijelios s-aruncă

Printre gene care tremur obosite,

Herghelii de zămislite lacrimi,

Din străfundul inimii rănite.

Pe obraz șiroaiele încet s-aprind

Și cioplesc grăbit cu dalta vremii, riduri,

Ce-amintesc de negrăitele dureri

Și de caznele lăuntricelor iaduri.

În țărână pașii rătăciți se-afundă

Sub povara veche-a crucii de pe umeri,

Care-i poartă astăzi, zornic prin furtună,

Spre un asfințit al ultimelor temeri.

Roua dimineții spala-noastre patimi

Curățând obrazul apăsat de vină,

Iar în ochi răsare, dup-atâta beznă,

Drumul ce ne duce, veșnic spre lumină.

 Părerea voastră?

Sursa foto: Pinterest

by -
4

Meniu: (salată de zucchini, ciorbă de gulii, pizza cu aluat din conopidă, brioşe cu lămâie)

1. Aperitiv: salată de zucchini

-2 zucchini îi curățăm, îi dăm pe răzătoarea fină, îi săram puțin și-i lăsăm să stea ½ oră

-îi stoarcem și-i punem într-un castron

-adaugam în castron: mărar tăiat fff mărunt și 4-8 linguri de maioneză (cu cartof) și 2 linguri de smântână

-punem puțin piper multicolor și dacă mai e nevoie sare, amestecăm și punem la rece

2.Ciorbă de gulii:

-doua gulii curățate le tăiem felii subțiri sau le dăm pe răzătoarea mare

-curatam 2 morcovi îi dăm pe răzătoarea fină, adăugăm guliile, ulei și le călim puțin, apoi adăugăm apă

-potrivim de sare, piper, cury, coriandru praf, lemon gras praf

-când e aproape gata adăugăm amestecul de verdeață și mai lăsăm câteva clocote

-daca vă place o dregeți cu smântână

-tot opțional puteți pune boia și o ceapă mică

3.Pizza cu aluat din conopidă (Alexandra)

-Pizza cu aluat din conopidă -Se taie buchetele de conopidă și se fierb în apă cu sare. Se lasă la răcit, se scurg de apă în exces și se mărunțesc sau blenduiesc în robotul de bucătărie. Rezultă o pastă în care se adaugă: 2 ouă, 5-6 linguri de făină (eu am folosit făină de grâu și de hrișcă), sare, piper, se amestecă și se toarnă în tava tapetata cu ulei și puțin gris pe fundul tăvii. Deasupra se poate pune orice, cubulețe de carne (pui, salam, șuncă – orice doriți), măsline, porumb, felii de roșii, de ardei roșu, ciuperci și se dă tava în cuptor vreo 30-40 de minute la 160 de grade.

4. Brioşe cu lămâie:

_-225 gr făină +175 gr zahăr tos +2 lingurițe praf de copt stins cu zeamă de lămâie +coajă rasă de la 2 lămâi +1 lingură semințe prăjite de mac +3 ouă întregi +100 gr iaurt+ 175 gr unt topit

-se amestecă ingredientele

– se pun în forme de brioșe se pun pe o tavă și se coc

Poftă Bună!

by -
4

Listă cărţi scrise de Craig Russell

SERIA  JAN  FABEL

1.”Blood Eagle” (2005)- “Vulturul Însângerat” (Nepătrunse Sunt Întunecimile Sufletului Omenesc)-Editura RAO (2007)

2. ”Brother Grimm” (2006)_”Fratele Grimm” (Când Moartea Nu Este Doar O Poveste)-Editura RAO (2007)

3.”Eternal” (A Killer Lives Again-2007)- “Roșu Pentru Totdeauna” (2012)-Editura RAO

4.”The Carnival Master”(2008)

5.”The Valkyrie Song”(2009)

6.”A Fear of Dark Water”(2011)

7.”The Ghost of Altona”(2015)

SERIA   LENNOX

1.”Lennox”(2009)

2.”The Long Glasgow Kiss” (2010)

3.”The Deep Dark Sleep” (2011)

4.”The Dead Men and Broken Hearts” (2012)

5.”The Quiet  Death of Thomas Quaid” (2016)

 

Cristopher Galet

“Biblical” (2014) în UK- “The Third Testament” (2015)

by -
16

Duel poetic: Era noapte…& Dragoste fără cuvinte…

Era noapte… Rodica Pușcaşu

Era noapte

Și peste inimi

Ploua cu versuri.

Ține umbrela, mi-ai spus,

Nu vrei să ți se topească aripile,

Eu am fugit,

Prin ploaie,

Desculță.

Și apa mi-a topit toate cuvintele.

Doar buzele tale

Le vedeam râzând,

Când gândurile noastre se sărutau,

Pe pod.

Era noapte…

Când am murit iubirea noastră,

Pentru că ne-am topit în picăturile de ploaie

Pentru că tu m-ai lăsat

Să alerg inimile

Desculță

Prin clipele ude.

Era noapte…

Și peste noi,

Ploua cu regrete niciodată rostite.

Dragoste fără cuvinte.. Lucian  Ciuchiţă

Nu știu dacă sunt fericit că te-am cunoscut,

Dar mă simt treaz și agitat în gânduri.

Dacă aș ști că a fost destinul

M-aș resemna și aș fi apatic…

Dacă aș ști că a  fost o întâmplare

Mi-aș dori să mă eliberez de povara momentului

Și să caut motivul acelor căutări..

Asa că, nu știu nimic și sunt bucuros

De ambiguitatea clipei alături de tine…

Verdict?

 

by -
6

Meniu: (salată de conopidă,ciorbă de conopidă, friptură la cuptor cu orez, pişcot cu fructe)

1. Aperitiv: salată de conopidă

-fierbem conopida în apă cu sare, o scurgem, o zdrobim și o punem într-un castron

-adăugăm sare, piper, după gust, opțional puțin usturoi, mărar tăiat fff fin și 4-6 linguri de maioneză (făcută cu cartof)

-mixam totul bine și punem la rece

-când servim putem orna cu felii subțiri de gogoșar și praz

2.Ciorbă de conopidă

-desfacem buchetelele de conopidă și le lăsăm să stea în castron în apă rece

-curățăm doi morcovi îi dăm pe răzătoarea fină, îi călim în puțin ulei, opțional puteți pune ceapă tăiată mărunt

-adăugăm apă și punem la fiert

-când apa clocotește adăugăm conopida, potrivim de sare, piper, cury și lăsăm să fiarbă

-când conopida e aproape fiartă adăugăm amestecul de verdeață și mai lăsăm câteva clocote.

-se poate servi așa sau dreasă cu smântână

3. Friptură la cuptor cu orez (Vero)

Friptură la cuptor

Zece bucăți cotlet de porc, se pun la marinat cu vegeta, piper și boia (dulce sau picantă) cu o zi înainte.

Se așează în tavă cu o cană de apă și ulei puțin.

Se ține la foc mic 45 minute ( dacă e necesar mai adăugați un pic de apă). Opriți focul și pisați 3 căței de usturoi și o mai țineți la cuptor 15 minute ( cu focul stins).

Orez

2 cepe, 2 morcovi, 250 gr orez, 2 foi dafin, vegeta, piper.

Se călește ceapa cu morcovii date prin răzătoare adăugându-se câte un strop de apă. Se pune apă cam 500 ml, când fierbe se adaugă orezul și foile de dafin. Se fierbe la foc mic, dacă e necesar adăugați apă fiartă. Când e aproape fiert opriți focul și puneți capacul pentru 15 minute.

4. Pişcot cu fructe:

-300 gr zahăr +4 galbenuşe de ou +10 linguri apă fierbinte (se pune pe rând 3+3+4) +1 praf de copt +1 plic de zahăr vaniliat +8 linguri ulei +14-16 linguri de faină

-cele 4 albuşe se bat cu 100 gr zahăr să fie spumă tare

-se amestecă cele două compoziții (amestecați încet cu mișcări de jos în sus)

-punem în tavă hârtie pergament sau folie de aluminiu unsă cu ulei

-punem compoziția în tavă (mărime a4)

-punem fructele fie vișine (fără sâmburi și scurse bine), sau felii de piersică, caise, prune

-când s-a copt o lăsăm să se răcească, o presăram cu zahăr praf cu vanilie și o tăiem bucăţi

-dacă vreți când s-a răcit puteți pune deasupra o cremă rece de vanilie sau frișcă

Poftă Bună!

by -
7

Listă cărţi scrise de Lee Child

   După ce v-am prezentat ultima carte, citită de mine, a lui Lee Child-“Evadare Imposibilă”, un prieten mi-a spus că ar fi interesant și binevenit de știut care sunt cărțile din seria Jack Reacher și câte dintre ele au fost traduse la noi. Deci pentru cei cărora vă place autorul iată lista cărților lui Lee Child în ordinea în care le-a scris:

1. Killing  Floor (1997)-apărută la noi  cu titlul “Capcana  Margrave” (2008)-Editura Humanitas-Humanitas Fiction

2. Dye Trying (1998)- Evadare Imposibilă (2008)-Editura Humanitas- Humanitas Fiction

3. Tripwire (1999)

4. The Visitor (uk)/”Running Blind”(us)-(2000)

5. Echo Burning (2001)

6. Without Fail (2002)

7. Persuader (2003)

8. The Enemy (2004)

9. One Shot (2005)

10. The Hard Way (2006) ”Nimic Nu E Ușor” (2006)- Editura Reader’s Digest “colecția de romane”, în asociere cu “The Reader’s Digest Association Limited London”

11. Bad Luck And Trouble (2007)-“Belele și Ghinioane”(2007)-Editura Reader’s Digest

12. Nothing To Lose (2008)-“Nimic de Pierdut”(2008)-Editura Reader’s Digest

13. Gone Tomorrow (2009)

14. 61 Hours”(2010)- 61 de Ore (2016) Editura Trei –colecția “Fiction Connection”

15. Worth Dying For  (2010)- “Merită să Trăiești” (oct.2017)-Editura Trei-nou apărută, este continuarela “61 de Ore”

16.The Affair (2011)- “Ancheta” (2011)-Editura Litera-seria ficţiune

17. A Wanted Man (2012)

18. Never Go Back (2013)- “Să Nu Te Întorci Niciodată” (2014)-Editura Trei

19. Personal (2014)- “Personal”(2015)-Editura Trei

20. Make Me(2015)- “Convinge-mă”(2016)-Editura Trei

21. Night School (2016)- “Școală de noapte” (2017)-Editura Trei

22. The Midnight Line (2017)

 

Sursa foto: Wikipedia

by -
13

Evadare imposibilă, de Lee Child-recenzie
Seria Jack Reacher

Titlu original: Die Trying
Traducere:  Radu-Mihail Greceanu
Editura: Humanitas  Fiction-2008
Număr pagini: 500

   “O stradă din Chicago, într-o zi însorită. Hoinărind fără ţintă, Jack Reacher vede o femeie care încearcă să se descurce cu două sacoşe şi un baston. Fireşte, nu ezită să-i dea o mâna de ajutor. Greşeală. În clipa următoare, sunt răpiţi sub ameninţarea armelor. Prins în cătuşe, aruncat într-o furgonetă, Reacher va avea la dispoziţie 2000 de mile pentru a pricepe ce se întâmplă. Răpitorii n-au scos un cuvânt. Femeia pretinde că este agent FBI. În rest, mister. Punctul terminus al acestei călătorii de coşmar va fi un cătun din Montana, într-o zonă aproape inaccesibilă, unde fiecare este aruncat într-o celulă. Curând, devine limpede că trebuie să evadeze. Sunt în joc vieţile a sute de oameni. Totuşi, cum poţi evada din închisoarea perfectă? Zăvoare solide, gardieni înarmaţi, câini de pază şi, de jur-împrejur, munţi sălbatici. Femeia a pus la punct un plan, Reacher are propriile lui metode. Amândoi sunt puternici şi hotărâţi, dar au o şansă numai dacă îşi unesc forţele. Timpul trece, catastrofă se apropie…”

    Ce-are de-a face soarta cu momentele cheie din viaţa noastră?
    Curios, dar… un singur moment poate conta enorm. Acesta este şi crezul eroului nostru.
    Jack Reacher rămăsese în viaţă pentru că întotdeauna fusese prudent. Slujise treisprezece ani în armată şi fusese rănit o singură dată, la Beirut, în baza americană. Spre norocul lui îl lovise o bucată de os, tot ce mai rămăsese dintr-un sergent de marină, care din păcate fusese prea aproape de explozie.
    Reacher a fost salvat atunci şi acum, treisprezece ani mai târziu, ecoul îl ajunsese din urmă. Simţea că urma să se întâmple ceva, deşi se plimba doar prin Chicago în drum spre Wisconsin.
   Se afla în Chicago, într-o zi de luni, ultima luni din iunie. În plimbarea lui, fără ţintă, trece pe lângă o curăţătorie, când o carjă de metal, scăpată de posesoare, ajunge la picioarele lui. O tânără femeie de 30 de ani, stătea în uşă cu umeraşele cu haine pe umăr. Reacher face ce ar fi făcut orice bărbat politicos, îi dă bastonul şi-i ia umeraşele cu haine hotărât s-o ajute. O ia de braţ gândindu-se s-o însoţească câţiva paşi până va fi sigură pe ea, dar se trezeşte în faţă cu doi tipi cu automate.
    Cei doi care-i ameninţau erau îmbrăcaţi, tunşi la fel şi cam nervoşi cu armele.
     Reacher ştie că el ar putea scăpa … dar tipa?!!
    În acelaşi timp dacă tipii ar trage ar putea răni oameni nevinovaţi din intersecţie, iar femeia de lângă el avea un picior rănit şi s-ar fi mişcat prea încet.
    Aşa că se lasă urcat cu femeia în maşina unde mai era unul-şoferul.
    Conform obiceiului Reacher îi evaluează mental pe cei trei:

“Trei tipi, toţi în jur de treizeci sau treizeci şi cinci de ani, unul şef, unul trupete bine înţepenit pe picioare, iar ultimul, un trupete nervos.Toţi trei, încordaţi, înfăptuind un fel de misiune pe care o repetaseră că nişte actori înainte. Un puzzle.”

   Atunci când sunt obligaţi să schimbe maşina, Reacher îşi dă seama, după zgomotul făcut de poşetă, că femeia avea acolo un pistol. Şeful atacatorilor îi încătuşează în dubiţă, dă foc celeilalte maşini şi pornesc la drum. Un drum lung, cu neplăcerile lui şi mai ales cu faptul că nu ştiau încotro merg.

    Pe de altă parte, la două mii şapte sute de kilometrii de Chicago, în colţul unei clădiri deja existente, este construită o cameră, o alveolă de lemn, din care nu se putea ieşi. Tâmplarii erau preocupaţi să lucreze bine, sperau să mai primească de lucru. Dar patronul nu lasă martori în urma lui. Aşa procedase şi cu militarii care păziseră silozul de rachete (care dispăruseră înainte de-a fi dezafectate).

    În tabără adunase femei şi bărbaţi, familii din grupurile din York, din grupuri conduse de diferiţi şefi de “miliţie” din zonă.. Curios era că şefii dispăruseră şi el adunase toate persoanele, spunându-le că vor înfiinţa o republică liberă, că le vor face o surpriză federalilor, că vor întemeia o lume nouă în care el va fi preşedinte. Ciudat, oamenii care de fapt se temeau de el, erau de-a dreptul hipnotizaţi de cuvintele lui. Comandantul Borken, cum îl numeau oamenii, avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor (semăna cu conducătorul unei secte), nu ierta nici o greşeală, nu admitea nici o altă părere decât a lui. Toţi erau înarmaţi.

“Suntem gata să ne asumăm statutul de naţiune.”


“Avem o armată, avem trezorerie, avem rezerve financiare, avem un sistem legal, avem democraţie.”


“Declaraţia de independenţa, spuse. Înseamnă dreptul poporului de a schimba sau a aboli vechiul guvern şi de a institui un nou guvern, într-o astfel de formă, încât să i se pară cel mai capabil de a-i asigura siguranţa şi fericirea.”


“Vechile legi au dispărut. Acum avem legi noi. Un nou mod de-a face lucrurile. Îndreptăm două sute de ani de lucruri prost făcute”

    Într-acolo se îndrepta şi maşina cu cei doi prizonieri.
     Femeia se numea Holly, era o tânăra agentă FBI, şi iniţial îl crede pe Reacher când susţine că e portar la un club din Chicago. Totuşi, după toate întâmplările de pe drum, modul cum el o salvează şi-l ucide pe unul dintre tipi, care voise s-o violeze, îi ascunde acestuia cadavrul şi deşi poate nu fuge s-o lase la cheremul răpitorilor, o determină să-şi pună şi să-i pună întrebări, aşa aflând câte ceva despre trecutul lui.
     Pe de altă parte, neprezentarea ei la şedinţă îl făcuse pe şeful ei Mc Grath să-şi dea seama că s-a întâmplat ceva. Holly fusese analist de capital pe Wall Sreet, reuşise printre primii la examen şi fusese trimisă la Academia FBI la Quantico. Era foarte inteligentă, bine antrenată, dar în acelaşi timp trata lucrurile cu un umor ironic şi o atitudine firească, care făcea ca oamenii să o iubească.

     Absenţa ei îi determină pe colegi să dea alarma, ajungând la concluzia că a fost răpită.
     La sugestia şefului CIA –Webster, majoritatea agenţilor sunt trimişi acasă spunându-li-se că Holly e la spital. Mc Grath îi alege pe Brogan şi Milosevic, doi colegi ai ei, cărora le spune adevărul şi că are nevoie de ajutorul lor. Mc Grath, un tip foarte bine pregătit, nu rezistase la Washington într-un birou şi revenise pe teren, şef la Chicago.
  

“Era distant, dar abordabil. Nu se trăgea de şireturi cu nimeni, dar îşi făcea oamenii să simtă că ar face orice pentru ei. Era un om scurt şi îndesat, plin de energie, genul de tip neobosit care radiază o încredere totală. Genul de tip care-şi face echipajul să se simtă mai bine numai pentru că îl conduce.”


   Dar Holly nu era numai un simplu agent, era şi fiica generalului Johnson, preşedintele statelor majore reunite ale armatei, o funcţie militară cu rangul cel mai înalt care putea fi oferit de naţiune. Un general cu patru stele a cărui ascensiune fusese spectaculoasă,prieten bun cu preşedintele. De fapt acesta era şi naşul lui Holly. Webster îl anunţă că fiica lui a dispărut şi este deja căutată discret de colegii ei. I se spune şi preşedintelui, dar acesta nu vrea să se afle deocamdată nimic şi nici nu ia nici o măsură, ar pierde politic.

    Colegii lui Holly îi reconstituie paşii, ajung la curăţătorie şi obţin pozele de la camera de supraveghere. În poză părea că Reacher e cu atacatorii, după identificarea celor din poze, generalul Garber, superiorul lui Reacher în război, le spune că acesta în nici un caz nu e amestecat cu răpitorii şi vor avea un ajutor în el.
    Apoi găsesc cele două maşini incendiate şi reuşesc să-i identifice şi pe ceilalţi trei din poze, vechi tovarăşi ai lui Borken. Aşa ajung la acesta, în tabăra căruia era infiltrat un tânăr agent CIA.
    Şi totuşi fiecare lucru pe care îl găsesc pare o fundătură, ca şi cum Borken le-ar anticipa şi cotracara paşii.
Aşa Mc Grath îşi da seama că are un trădător printre ei.
    În tabără Reacher asistă la modul cum Borken face dreptate, împuşcându-l pe Loder, unul din vechii lui tovarăşi, pentru că făcuse greşeli la răpirea lor.
    Apoi discutând cu Holly îşi dau seama amândoi că la biroul din Chicago este o “cârtiţă”.
    Iniţial Borken îl crede pe Reacher că e un simplu portar şi vrea să-l trimită să negocieze cu autorităţile, să le accepte cererile. Chiar îl trimite pe unul dintre acoliţii lui să-i facă turul taberei.
    Dar află de la “cârtiţa” din Chicago cine e Reacher cu adevărat şi vrea să-l omoare. Holly găseşte o metodă curajoasă să-l salveze. Borken se repliază şi drept pedeapsă îi pune pe amândoi să sape groapa pentru agentul infiltrat, pe care-l omorâse.
    Reacher şi Holly despică firul în patru, revăd toate momentele şi oamenii şi-şi dau seama cine ar putea fi agentul “cârtiţa”.
    Găsesc o reţea de tuneluri şi-n peştera trupurile soldaţilor ucişi, aşa că-şi dau seama că trebuie să găsească o cale de-a scapa.
    Reacher reuşeşte să scape, se ascunde printre cadavre, apoi ajunge la cei care veniseră cu generalul să atace tabăra şi căutau o modalitate s-o facă. Generalul era însoţit de câţiva oameni loiali şi prieteni, de generalul Garber, Webster, Mc Grath şi cei doi agenţi Brogan şi Milosevic.
    Lui Reacher i se dăduse de înţeles că-n pereţii camerei, unde era închisă Holly, este clădit explozibil, iar din discuţiile auzite crede că e vorba de ucidearea femeilor şi copiilor din tabără.
    Abia când va vedea că spaţiul dintre pereţi este gol îşi va da seama că Borken trimisese duba cu explozibil, pe ascuns, la San Francisco, pentru că urma sărbătoarea de 4 iulie.
    Ajutat de ceilalţi, Reacher o va salva pe Holly, îi va ucide pe cei vinovaţi, va afla cine este “cârtiţa”, va distruge şi duba cu explozibil.
    Dacă vreţi să aflaţi cine era (erau) cârtiţa şi de ce făcea asta, cum va rezolva Reacher problemele, cum o va salva pe Holly şi ce va face fiecare la final, citiţi cartea.
    La fel ca celelalte cărţi ale lui Lee Child şi această pare un film, numai acţiune, dialog şi interacţiuni între personaje. Descrieri puţine, mai mult gândurile lui Reacher şi calculele făcute, care explică acţiunile lui.

   Iată câteva păreri despre carte care spun mai bine ca mine părerea despre personaje şi acţiune:
“Personajul principal are o integritate morală fără fisură şi abordează viaţă într-o manieră cel puţin excentrică”. (Publishers Weekly)
“Jack Reacher este un supererou,namblanzit şi dur, dar capabil uneori de compasiune şi blândeţe.” (The Poisoned Pen)
“Întorceam febril paginile, încercând să ţin pasul cu răsturnările de situaţie ale celui mai bun thriller pe care l-am citit în ultimul an” (Broadway Ham @High)

Cartea Evadare imposibilă de Lee Child poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
6

Duel poetic: Lucide clipe dor & Însufleţire

 

LUCIDE CLIPE DOR—Rus Maria

…munţi tresar, icnesc izvoare, albe-aripe le-am ciuntit
cu Toamna asta-ngalbenită de-a frunzelor paradă,
un trandafir bolnav de Soare grăbeşte să mă vadă
cât Luna încă mă măsoară, cu ochiul amorţit.

Asculţi? Mi-e atât de dor de Timpul care-a asfinţit!
Cu dalta dragostei tu m-ai cioplit în forme de baladă,
prin licărirea palmei, trăirea mi-ai cuprins sub acoladă,
cu sănii fremătând, raze străbat în vaier neclintit.

Suav şopteşte glasul doinei cuvântul obosit,
tristeţea mută-a biruinţei fereşte busculadă,
mocnitul viers de eu începe-a ţine canonadă,
secunde-apasă-a norilor falangă şi ora a oprit…

Zâmbesc a tine, Vară, poveste inegală cu versul nerostit,
cât tinereţea strigă, umbre-alungă, zideşte baricadă
statuilor de vise, cu vânt a dor grăbeşte-o escaladă
a amforei cu apă înstelată, Lumina Cerului vrăjit…
A tine, lucide clipe dor, iubirea-n tranşă s-a proptit.

 

ÎNSUFLEŢIRE-Lucian Ciuchiţă

Inel pe însufleţirea unui moment de linişte
Cuprinsă între unghiuri sentimentale şi provocatoare.
Un strop de rouă vie emanând zel din compoziţia Universului
Trăiri şi netrăiri perpetue în abisala oscilaţie a vremurilor.
Lemnul crud al pădurilor mustind de plăcerea răcorii pe poteci.
Cristalul stâncii ce magnetizează aerul schimbărilor viitoare.
Cenuşa rămasă din explozii conceptuale,
Va renaşte din viaţa de dincolo de viaţă .
Rămânem muţi în faţă unei constelaţii de expansiune a ideilor netrasmise de Creaţie
Suntem doar secundele din faţa viitorului… .

Ce părere aveţi?

by -
7

Meniu: (salată de dovlecel, ciorbă de pui, mămăligă cu cuiburi de ouă, kenturi)

1. Aperitiv: salată de dovlecel

-2 dovlecei se taie bucăţi şi se fierb în apă cu sare împreună cu un cartof
-se lasă să se scurgă apoi se mixează
-adăugăm sare, piper după gust, mărar tăiat ff fin, 1 căţel de usturoi dat pe răzătoarea fină şi 3-4 linguri de maioneză
-pasta o punem în caserolă la rece
-se poate servi şi pe felii de pâine prăjită

2.Ciorbă de pui:

-fierbem carnea de pui în apă cu puţină sare
-într-o oală punem 2-3 morcovi daţi pe răzătoarea fină, îi călim cu foarte puţin ulei şi punem să fiarbă cu apă de pe carne strecurată
-carnea de pui o curăţăm de pe oase, o tăiem bucăţele şi o punem în oală
-potrivim de sare ,piper, cury, puţin praf de chimen
-când ingredientele sunt fierte dregem ciorba cu smântână frecată cu gălbenuş de ou

3.Mămăligă cu cuiburi de ouă:

-fierbem o mămăligă potrivită
-punem în tavă hârtie pergament şi întindem mămăliga ca o foaie de grosime cam de 1 deget
-presăram deasupra caşcaval sau brânză telemea date pe răzătoare
-din loc în loc facem cu lingura o adâncitură în care spargem un ou
-albusul îl întindem puţin peste brânză şi băgăm la cuptor să se coacă
-hârtia pergament o ungeti cu puţin ulei

 

4.Kenturi:

-din 500 gr făină +2 gălbenuşuri +160 gr untură (sau unt) şi smântână cât se cere- facem un aluat potrivit
-împărţim aluatul în 6 părţi
-fiecare parte se întinde cât se poate de subţire se unge cu untură topită, se presară cu făină, se rulează
-rulourile se lasă la rece ½-1 oră
– se taie fiecare rulou în 12 bucăţi
-se întinde fiecare bucată, se umple cu gem, nucă amestecată cu gem,
-se rulează ca o ţigară şi se pune în tavă la copt
-când le scoatem le trecem calde prin zahăr praf cu vanilie

Poftă Bună!

by -
18

Iluzia scorpionilor, de Robert Ludlum-recenzie

Titlu original: The scorpio illusion
Traducere: Alin Zabava
Editura: OLIMP 1995
Număr pagini: 714-2 volume

“Tyrell Hawthorne a fost la vremea lui un ofiţer de marină deosebit de inteligent, amestecat în afaceri de spionaj, însă odată cu moartea soţiei sale-o victimă a jocurilor mortale practicate de spioni-el şi-a pierdut gustul pentru acţiune. Acum însă va fi tarat fără voia sa în cel mai primejdios joc, în vreme ce o femeie misterioasă porneşte într-o călătorie a violenţei, în care şi dragostea poate deveni o armă.”

   Romanul începe cu un atac în Askelon. Atacatorii, brigada de atac care-şi luase numele de “Brigada Askelon” era trimisă din Valea Baaka-Liban. Marele Consiliu aprobase atacul, care dacă ar fi reuşit ar fi paralizat Tel-Aviv-ul. Explozia programată a transformatoarelor de curent ar fi creat haos. Tabăra din Valea Baaka era compusă din oameni diferiţi:

“…o enclavă de oameni dezrădăcinaţi, mulţi dintre ei copleşiţi şi înfrânţi de nişte evenimente care fuseseră independente de voinţa lor. Mişcările le erau încete, trudnice, trăsăturile chipurilor imobile, iar în ochii negri, ale căror priviri erau mai mult plecate, se putea citi o goliciune ce vorbea de durerea unor amintiri, care începeau să se estompeze, de imagini care nu vor mai deveni în veci o realitate. Alţii însă erau sfidători şi mândri, pentru ei înfrângerea nu există, acceptarea stării de fapt era de neimaginat.”

   Dar la Askelon atacatorii au fost omorâţi, scăpase doar soţia comandantului, lăsată să păzească bărcile. Soldaţii evrei îi măcelăriseră, amintindu-şi cum muriseră şi ai lor în război. Îl măcelăriseră şi pe comandant:

“Îl măcelăriseră pe acel unic bărbat de pe Pământ pe care îl iubea, singurul bărbat pe care îl considera egalul ei. Era mort şi niciodată nu va mai fi unul ca el, cu statura lui de zeu cu privire mândră şi îndrăzneaţă, parcă făcut din foc şi pară, a cărui voce putea să facă mulţimile să plângă sau să râdă, după cum îi era voia. Şi ea totdeauna lângă el, sfătuindu-l şi adorându-l. Lumea lor-o lume a violenţei-nu va mai avea nicicând parte de o echipa ca a lor.”

    După masacru soţia comandantului, Amaya Bajaratt, ajunge în Valea Baaka şi cere răzbunare pentru că:

“Dar mai mult decât femeie, mai mult decât soţie, ea era unul dintre cei mai hotărâţi şi mai vajnici muquadeen-i din această vale, ea şi soţul ei fiind adevărate simboluri de speranţa în victoria cauzei-dinainte pierdută-în numele căreia luptau.”

   Marele Consiliu îi aprobă cererea, mai ales că ea are deja echipa formată şi nu-i va implica pe ei:
“-Dacă va fi necesar voi continua în aceeaşi manieră. Noi-voi-avem de făcut faţă peste tot unor trădători, chiar şi printre membrii guvernelor frăţeşti. Peste tot, autorităţile sunt coruptibile!”

   Marele Consiliu îi aprobă tot ce are nevoie, mai mult îi spune că în SUA va opera cu ajutorul şi prin intermediul reţelei ”Scorpio”.

   Aşa începe acţiunea romanului, pe care ţinând cont de modul de-a dreptul cinematografic în care este scrisă cartea, nu am să vi-l povestesc. Dar, ca de obicei, vom vorbi despre personajele principale.
   Tyrell Hawthorne (Tye cum îi spuneau familia şi prietenii) fusese un tânăr pasionat de astronomie, de navigaţie, un bun atlet şi absolvent al Universităţii din Oregon, cu o licenţă în administraţie şi afaceri. Dintr-un impuls s-a înrolat în marina militară, deşi ştiindu-i firea, toţi ai lui au fost sceptici. Câştigă câteva competiţii, părăseşte baza de antrenament şi ajunge aspirant pe un distrugător. Din păcate apare “claustrofobia de navă”, aşa că i se oferă o muncă de birou care nu-l interesează. Ajunge ofiţer de protocol la Haga.

   Distracţiile, recepţiile şi însoţirea unor civili şi militari, toate au fost un test preliminar. Este avansat locotenent şi i se cere să afle ce hram poartă omologul lui de la ambasada franceză. În urma discuţiei cu Pierre, dintr-un impuls Tye îl racolează şi-l salvează, omul devenind un agent dublu valoros. Chemat de un general, pe care-l admira şi respecta, este trimis să urmeze un stagiu de antrenament intensiv, devenind un adevărat spion, foarte valoros. Apoi s-a căsătorit, dar soţia lui a fost ucisă la Amsterdam şi el bănuia că Stevens, fostul lui şef şi prieten, ştie mai multe. Aşa că pleacă din marină şi-şi deschide cu fratele lui o afacere cu, curse pentru turişti în Caraibe şi concedii de pescuit pentru vechi prieteni, foşti spioni şi ei. Avusese o perioadă de beţii crunte în care cunoscuse o femeie Dominique, care credea el, îl iubise şi îl încurajase. Dar ea a dispărut şi el a terminat cu băutură. Cei de la Washington încercaseră să-l readucă la serviciul de informaţii, dar Tye refuzase de fiecare dată, hotărât, orice ofertă.

   Acum, doi vechi prieteni ai lui, Cooke de la MI6 şi Ardisonne de la Deuxieme îi cer ajutorul. Amândoi fuseseră chemaţi la ordin, deşi erau gata să se pensioneze. Ei îi explică lui Tye ce greu şi diferit este să-ţi faci meseria de agent în ziua de azi:

“-Lumea de acum este complet diferită, comandante, nu mai avem parte de luxul de a ne cunoaşte duşmanii. Ăştia de acum sunt dintr-o altă rasă, nu mai sunt nici agenţi, nici agenţi dubli, nici agenţi în conservare, activaţi de o parte sau de cealaltă-s-au dus timpurile alea. Probabil că în curând, când o să mai aruncăm câte o privire retrospectivă, o să ne dăm seama cât de simplu era, de fapt, totul, pentru că mentalităţile noastre şi ale adversarilor erau, fundamental, aceleaşi. Acum totul este altfel, nu mai avem de-a face cu oameni care gândesc la fel cum eram şi noi obişnuiţi să gândim. Avem de-a face cu ură, nu cu lupta pentru putere, sau cu lupta pentru influenţă geopolitică, ci doar cu ură sălbatică. Dezmoşteniţii soartei din lumea întreagă se revoltă, şi frustrările lor de veacuri explodează într-o răzbunare oarbă.”

   Aşa cum este lupta lui Bajaratt, deşi nu şi a reţelei Scorpio, ei doar folosindu-se de terorişti.
   Serviciile au mare nevoie de Tye, care cunoaşte bine insulele, să-i ajute, pentru că Bajaratt dispăruse în zona cu un tânăr care o însoţea. Tye va fi plătit, dar i se vor pune la dispoziţie şi mari resurse. Serviciile secrete din lume aflaseră că se pregăteşte uciderea câtorva lideri importanţi de state în acelaşi timp, apariţia haosului determinând să vină alţii la putere şi să se schimbe soarta lumii. Bajarattt era aceea care coordona totul, ajutată de Scorpio, şi că ea ar urma să-l asasineze pe preşedintele SUA.

   Lui Tye i se pune la dispoziţie un avion cu trei oameni la bord: pilotul Catherine Nielsen, copilotul Charlie şi Jackson Poole, un geniu al computerelor, dar şi un pilot foarte bun. Căutând insula pe care era Bajaratt, coboară pentru odihnă şi realimentare, dar avionul cu Charlie la bord este aruncat în aer. Tye află că echipajul ar fi fost format din 4 oameni dar mecanicul Şal nu venise la lucru şi nici nu fusese de găsit. Toţi trei îşi dau seama că scurgerile de informaţii sunt mari, că Scorpio avea oameni la vârfurile serviciilor.
   Reţeaua ”Scorpio” fusese fondată de doi tipi, Marte şi Neptun, parteneri, care puseseră bazele unei reţele formată din oameni aflaţi în posturi cheie, pe care-i racolaseră prin şantaj sau cu bani.

   Marte pe care Bajaratt îl ştia de “îl padrone” se retrăsese, fiind bătrân şi bolnav, pe insula. O insula mică care nu apărea pe harta Caraibelor şi era şi foarte bine camuflată şi păzită. La acel moment, Bajaratt urmărind o echipă a Mossad-ului, care voia să ucidă un erou palestinian (pe cel care-i va deveni apoi soţ), fusese rănită foarte grav în Grecia. Era absolut necesară o intervenţie chirurgicală, dar nimeni, din lumea civilizată, n-ar fi tratat o teroristă fără să alerteze autorităţile. I se cere ajutorul lui îl padrone, care mai colaborase cu cei din Valea Baaka şi câştigase sume importante. Dar totul are o răsplată…

   Bajaratt este dusă pe insulă, unde îl padrone avea un mic spital şi unde fusese deja adus un mic grup de chirurgi din Miami. Când ea începuse să se simtă mai bine, deşi reticenţi la început, cei doi ajung să se împrietenească, el numind-o ”fiica mea spirituală” şi hotărât s-o ajute în continuare în orice mod putea.
   Organizaţia “Scorpio” avea 25 de membrii, cinci dintre ei fiind conducătorii, o organizaţie ermetică, cu coduri, modalităţi de pază, care folosea asasini ai mafiei şi mai ales o organizaţie unde dorinţele lui “Scorpio 1”-îl padrone erau litera de lege. Îl padrone este chiar mândru s-o ajute cu ultima ei misiune:

“-O să-mi permiţi să continui, padrone, nu-i aşa?
_-Sigur că da, fata mea, dar numai cu ajutorul meu. Uciderea unor astfel de oameni…lumea întreagă o să fie înfricoşată şi cuprinsă de panică. Va fi ultima noastră realizare înainte de a muri.”

   În organizaţie, între cei mari, mai erau: Van Nostrund (Neptun), un foarte cunoscut şi apreciat om de afaceri, despre care toată lumea credea că e un patriot, un şef de le emigrări, secretara directorului CIA, generalul Meyers, mare erou de război, şi mulţi alţii, toţi aflaţi în posturi cheie din administraţie sau din guvern. În sânul organizaţiei nu se puneau întrebări, nu se cereau lămuriri, se executa totul la ordinul lui Scorpio 1.
Şi-acum, piesa de rezistenţă, pionul care a pus în mişcare un mare plan, conceput ca un puzzle perfect: Bajaratt!.

   Din familie de basci, crescută într-un sătuc din Pirinei, asistase în timpul unui raid de represalii neautorizat, la uciderea brutală a părinţilor ei. Cei care cercetaseră arhivele satului au descoperit că pe ultimele pagini, cu un scris de copil, erau descrise scenele de lupta inclusiv decapitarea părinţilor ei, apoi cum copiii fuseseră părăsiţi acolo în munţi să moară. La final fetiţă semnase Amaya şi Bajaratt (care era de fapt numele sergentului care-i omorâse părinţii).
   Ea a luat conducerea grupului de copii şi i-a dus la adăpost, ocolind sau chiar omorând în cale soldaţi, punând capcane. Apoi şi-a continuat lupta, fidelă mesajului ”muerte a toda autoridad”
   În ultimii ani se căsătorise cu eroul palestinian, pe care-l salvase de Mossad, trăia în Valea Baaka, identificându-se cu cauza acestuia. Doar că el fusese omorât la Askelon, în ambuscadă şi noul lider dăduse public o declaraţie:

“Declaraţia spunea că armele israelienilor care-i uciseseră pe “răzbunătorii luptători pentru libertate” fuseseră fabricate în America, în Anglia şi în Franţa şi că poporul ale cărui pământuri fuseseră furate nu va uita niciodată “bestiile” care furnizaseră acele arme.”

   Aşa că Amaya Bajaratt, luându-şi că nume de război: ”Neiertătoarea” a transmis Marelui Consiliu al Văii Baaka că :
   “Ea şi camarazii ei s-au hotărât ca, indiferent cu ce preţ, să ia capetele celor patru mari bestii. Iar ea va fi trăznetul care va da semnalul.”
   “Atunci când cea mai rea dintre aceste bestii va cădea, dincolo de mare, celelalte trebuie să o urmeze cât mai repede.”

   Şi urmează o adevărată nebunie. Tye o reîntâlneşte pe Dominique, care dispare din nou, dar căutând-o şi punând cap la cap lucrurile îşi dă seama că de fapt este una şi aceeaşi cu Bajaratt. De fapt la ordinul ei sunt trimişi mafioţi să-l omoare, doar că el scapă şi află anumite lucruri.
    Tye şi camarazii lui îl găsesc pe “îl padrone”, dar Bajaratt plecase şi acesta se aruncă în aer cu casa lui cu tot. Totuşi Tye află că terorista avea cu ea un băiat de la docuri, un tânăr italian Nicolo, protejat şi amant în acelaşi timp.

   Apoi oamenii din jurul lui şi din calea lui Bajaratt încep să moară: Cooke, Ardisonne, mecanicii lui Tye, Stivens şi alţii de care teroristă nu mai avea nevoie, şi trebuiau să nu poată povesti nimic.
   Doar că soarta îşi face simţită prezenţa şi Nicolo se îndrăgosteşte de Angelina căreia vrea să-i spună adevărul. Bajaratt îl prezentase tuturor ca fiind tânărul baron Ravello, care voia să facă afaceri în state şi voia să-l cunoască pe preşedinte. Întâlnirea neprotocolară este fixată într-o seară. Atunci urma să fie “marele final”
Dar Tye nu se lasă, cu toate piedicile puse în cale de oamenii lui Scorpio, ajutat şi de seviciile din alte ţări el îşi va duce la capăt misiunea.

   Ce se va întâmpla? Va reuşi Tye să-l salveze pe preşedinte? Vor reuşi serviciile din alte ţări să-şi salveze liderii? Ce se va întâmplă cu Nicolo? Va fi prinsă Bajaratt?
   Sunt câteva întrebări la care veţi găsi răspuns citind cartea.

   Am să vă spun doar că nimic nu ar fi fost posibil fără a se miza pe slăbiciunile umane, pe dorinţa de putere şi mărire, pe un plan aparent perfect executat şi coordonat de o psihopată, de o fiinţă cameleonică pentru care “Muerte a la toda autoridad” însemna totul.
    Nimic nu conta în faţa dorinţei ei de răzbunare, nici dragostea, nici oamenii nici viaţa însăşi.

   În rest:
    “Dacă e vorba de câştigarea puterii internaţionale, atunci nici jocul, nici jucătorii nu mai sunt dispuşi să ţină seama de legi morale. În vreme ce forţele întunericului îşi măresc rândurile, îngerii salvatori îşi mobilizează trupele: dar cine este înger şi cine diavol în tot acest vârtej de lucruri schimbătoare şi decepţii?”

Cartea Iluzia scorpionilor de Robert Ludlum poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Déjà vu: Fragment din romanul ”Din altă viață” de Neguț Marius Albert

   Prima zi din clasa a V-a e trasă parcă la indigo, după cea din clasa întâi – doar că, de data aceasta, după o țintire îndelungată, arunc penarul proprietate personală spre scăfârlia nesuferită a lui Androne și cum colegul meu nu e atât de prost încât să nu se ferească, reușesc inimaginabilul… Sparg tabla clasei confecționată din sticlă. Privirile colegilor mă încorsetează cu tărie de cătușe, iar lumea mea se transformă brusc într-o celulă din care nu pot evada. Urmează nebunia: tovarășa dirigintă apare cu o falcă-n cer și una în pământ, iar eu nu mă pot abține să nu mă gândesc că, chiar și așa e foarte frumoasă. Din păcate pentru mine, ia decizia de a mă duce în biroul directorului. Acesta îmi face cunoștință cu șarpele mic, apoi cu cel mare. Cel mic e confecționat dintr-un cablu subțire care ustură extraordinar, cel mare, dintr-unul gros care doare. Nu-s încântat de cunoștință, dar îndur stoic. Directorul mă lasă doar când aude că tata e vopsitor auto – în acel moment îi sclipesc ochii în cap și mă trimite acasă după părintele meu.

   Străbat drumul rugându-mă să nu-l găsesc pe tata acasă – e dimineață, deci am speranțe. Nu am noroc…

   Îi transmit tatei chemarea de neignorat a directorului și stoic în fața interogatoriului părintesc, ”recunosc” că habar nu am de ce i se solicită prezența. Ce rost are să mi-o iau așa… din start! Amân și eu cât pot inevitabilul.

  Din cancelarie, tata iese ca trenul. Din păcate, gara sunt eu… Până acasă învăț că mama își are proprii dumnezei, responsabili de faptele mele, dar în mod clar, diferiți de cei ai tatălui meu, deci demni de a fi trași în ”țeapă”. Din câte înțeleg, părintele meu nu doar că trebuie să plătească o tablă nouă, dar va vopsi gratuit și Skoda roșie a directorului. Vă las pe dumneavoastră să ghiciți cine este fericitul ce o va freca cu șmirghel…

 Neguț Marius Albert.

 

by -
28

Duel poetic: Dragostea & Să taci!

Dragostea- Lucian  Ciuchiţă

Dragostea este respectul faţă de tine, nu poţi iubi ceva ce nu-ţi place..

Dragostea este timpul pe care-l petreci cu tine când te hrăneşti cu fericire..

Dragostea este marea pe care o simţi în ochii iubitei..

Dragostea este Universul pe care îl atingi fără să vrei…

Dragostea este frica să nu te iubeşti prea tare şi să uiţi că exişti…

Dragostea este liniştea din faţa furtunii, sentimentele sunt corabia ce te poartă spre armonie..

Dragostea este setea de roua căzută de pe petalele trandafirilor..

Dragostea este înţelegerea fără cuvinte şi sentimente într-un perpetuum mobile…

 

Să taci!- Veronica  Budea

Am învățat
să-ți ascult
tăcerea
cuvintelor nerostite.

Am transformat
tăcerea
în arta
glasului
fără voce.

Ai pus sub cheie
sinonimele iubirii
dar ai uitat
uşa inimii deschisă.

Tăcerea ta
mi-a şoptit
acel nimic
care contează.

Să taci !

Ce părere aveţi? Verdict?

by -
14

Ani de liceu-Amintiri-Final de liceu

Şi iată-mă în clasa a 12-a!

   În afară de bac, pregătiri, agitaţie, ne mai gândeam la banchet şi la serenade. Ne adună directorul şi ne spune că cei de la inspectorat au interzis serenadele, deci anul ăsta nu-i voie!!!
A fost ca şi cum i-ai flutura unui taur o pânză roşie. Şi noi şi profesorii aşteptam serenadele. Deci, cred că ştiţi cine a fost primul la care ne-am dus? Directorul!!!
Sigur că ne-a primit, ne-a servit cu bomboane, am râs, am glumit. A fost super la fiecare profesor.

   Pe la 11-12 noaptea, când terminam, ne duceam cu gaşca în parcul de la Ciupercă, nu era chiar aşa aranjat ca acum, orădenii ştiu despre ce vorbesc. Uneori duceam cu noi vin sau bere, dar mereu aveam suc. Stăteam pe bănci sau pe iarbă, vorbeam, râdeam, cântăm.

   În prima seară s-a apropiat de noi un miliţian, un tip între două vârste, cu o voce molcomă. Ne-a întrebat de la ce liceu suntem, unde vrem să dăm mai departe examen. Până la urmă s-a aşezat şi a stat cu noi de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Când am plecat ne-a întrebat dacă mai venim peste două seri, când e din nou de serviciu.
Peste două seri ne-am întâlnit din nou. Avea o pungă mare cu sărăţele şi una cu prăjituri făcute de soţia lui. I-a povestit despre noi şi ce bine s-a simţit şi el, ei nu aveau copii, şi ea a hotărât să ne trimită prăjituri. A fost frumos!!

   Banchetul se organiza la liceu, toate clasele de a 12-a. Mâncarea se făcea şi se servea la cantina liceului, iar alături erau sala de sport şi cea de festivităţi pregătite pentru dans şi distracţie. În fiecare sală cânta o orchestră de tineri, aşa că puteai să dansezi pe ce muzică voiai.
Balul îl deschidea directorul cu un scurt discurs, apoi primul dans, un vals, îl dansa profesorul de filozofie cu directoarea adjunctă, profesoară de istorie. Era tradiţia liceului de ani buni, iar ei pe lângă că erau o pereche frumoasă erau şi foarte buni dansatori.
Toată lumea se distra şi era relaxată, dispăreau pentru câteva ore şi puţinele bariere care erau între elevi şi profesori.

  O chestie amuzantă a fost ce i s-a întâmplat unei colege.Tipa era veşnic cu zâmbetul pe buze, scria la revista liceului povestiri SF, râdea, glumea.
Într-un colţ al sălii eram un grup mai mare care stăteam la poveşti cu profesorul de fizică, ne povestea despre concursuri de ski. Relaxat, omul îşi dăduse jos sacoul şi cravata, îşi suflecase mânecile de la cămaşă că era cald, părea ca oricare dintre colegii noştri. Îşi aprinsese şi o ţigară, şi-n momentul respectiv ţinea mâinile cu ţigară la spate.
Colega venea către noi, văzându-l din spate a fost convinsă că e un coleg de clasă, s-a dus tiptil şi până să ne dăm noi seama ce are de gând, i-a luat ţigara dintre degete.
Când s-a întors proful, ea mai să leşine, a început să se bâlbâie.
Proful şi-a luat râzând ţigară înapoi, a scos un pachet de ţigări din buzunar şi ne-a servit pe toţi.

    Da…au fost vremuri frumoase!

by -
9

Meniu: (gustarea beţivului, ciorbă de mazăre cu găluşcuţe, budincă de paste cu carne, prăjitură cu nucă de cocos)

1. Aperitiv: gustarea beţivului (Vero)

-tăiem pe platouri: slănină, cârnaţi, ceapă, roşii, adăugăm măsline şi jumări, brânză telemea, caşcaval
-servim cu un păhărel de ţuică

2. Ciorbă de mazăre cu găluşcuţe:

-dăm pe răzătoarea fină 1 morcov, călim cu puţin ulei, adăugăm o ceapă mică tăiată mărunt şi un borcan de mazăre
-punem apă şi condimente (fără sare, sarea se pune la urmă ca să nu întărească mazărea)
-când mazărea e fiartă adăugăm găluşcuţe (1 ou bătut, puţină sare, făină să fie un aluat curgător, punem cu linguriţa mică)
-adăugăm pătrunjel sau mărar tăiat fff mărunt
-când ciorba e fiartă se poate drege cu smântână

3. Budincă de paste cu carne la cuptor:

-se fierbe un pachet de paste, se scurge şi se pune într-un castron
-călim puţin o ceapă mică, adăugăm carne măcinată, un pumn de mazăre, condimente şi apă şi lăsăm să fiarbă până scade apa
-dăm pe răzătoarea fină 200 gr brânză telemea şi separat 200 gr caşcaval
-peste spaghetele din castron turnam amestecul cu carne, 2-3 linguri de smântână şi brânză telemea şi amestecăm bine
-în cratiţa unsă cu margarină punem compoziţia şi deasupra batem 1-2 ouă cu caşcaval
-punem la cuptor să se coacă

4. Prăjitură cu nucă de cocos:

-Din 300 gr făină +150 gr unt (sau 100 gr untură) +1 ou+1 praf de copt +2 linguri cacao +puţin lapte=se fac 2 foi între care vom pune crema albă şi punem la copt în cuptor (foile crude se coc împreună cu crema albă)
crema albă: se bat 6 albuşuri de ou cu 6 linguri zahăr tos să fie o spumă tare după care adăugăm 200 gr nuca de cocos
Crema galbenă: 6 gălbenuşe de ou +10 linguri zahăr +2 linguri apă se amestecă continuu pe foc până se îngroaşă. După ce s-a răcit se mixează cu un pachet de unt şi se pune puţin la rece
-când prăjitura din cuptor s-a răcit punem deasupra crema galbenă şi presăram ciocolată rasă
-se lasă la rece până o servim

 Poftă Bună!

by -
10

Duel poetic: Gânduri & Tărâmul poeziei

Gânduri-Nicoleta Tudor

În lumea asta mișcătoare

Cu paradigme şi-ntrebări,

Ce suntem noi, mă întreb oare?

Suntem acum sau reluări?

 

Suntem răspuns sau întrebare?

Sau doar crâmpei de univers,

Suntem din lut sau din suflare?

Suntem poem sau doar un vers?

 

Unicitatea noastră simplă

Pierdută-n marea de mulțime

Ne pierde-n lumea asta amplă?

Sau doar ne-aruncă la-nălțime?

 

Eu îmi răspund, dar oare când

M-am întrebat ultima dată?

În viața asta, pe pământ?

Sau într-o lume expandată?

 

Când totuși am simțit că sunt?

Acum, sau am știut mereu,

Trezită parcă dintr-un vis,

Al universului, sau doar al meu?

 

Frânturi de suflet, le adun,

Le recunosc și le lipesc.

Sunt așchii oare din trecut,

Sau viitorul îl pregătesc?

 

Tărâmul poeziei –Călin Lucian

Poetul e creator de lumi
De intri pe tărâm de vers
să-ți laşi încălțămintea la intrare

Ai grijă cum păşeşti
ai grijă
căci vei călca pe vise şi pe stele
pe şoapte şi pe nori
pe aripi
pe idealuri
şi pe curcubee
iar paşii tăi îți vor fi zbor
pe-un cer de vată parfumată

Acolo pajiştile-s pline
de flori ce vor să te îmbie
cu-aromă de copilărie
e-o lume nouă în fiecare poezie

Poetul e creator de lumi!

 Verdict?

 

sursa foto Pexels

by -
18

Ani de liceu-amintiri-Despre profesori

   Povestindu-vă întâmplările trăite mi-am mai amintit câteva lucruri drăguţe.
La admiterea în liceu se dădea şi scris şi oral la română şi matematică şi numai oral la a treia materie, eu am dat istoria. Întâmplarea nostimă a fost la examenul oral la limba română. În bloc cu mine locuiau băieţi mai mari, care trecuseră de furcile examenului şi erau elevi la acelaşi liceu la care dădeam eu examen. Parcă erau înţeleşi, toţi îmi spuneau acelaşi lucru “numai cu Talianu să nu nimereşti în comisie”. Talianu era un profesor de română care preda şi la universitate şi după spusele lor era foarte pretenţios.

  Şi vine ziua examenului, intru, răspund, au chiar notă mare şi ies. Pe coridor dau de băieţii din bloc, stresaţi de-a dreptul, aşteptându-mă să ies. Le-am spus cât am luat şi au răsuflat uşuraţi. Apoi râzând mi-au arătat ce scria în afişul de pe uşa (la care eu chiar nu aruncasem nici o privire), în comisie era chiar profesorul de care îmi spuseseră. Dacă aş fi ştiut poate aş fi avut mai multe emoţii, dar aşa…

   În clasa a 9-a l-am avut profesor la română chiar pe Talianu şi am înţeles de ce era spaima elevilor. Obişnuit cu cei de la facultate preda foarte mult, scriai 8-10 pagini de notiţe, şi era şi partea aridă a literaturii, cu teorii, reguli şi istoria limbii române. Profesorul nu avea obiceiul să asculte, prefera să dea lucrări şi de fiecare dată ne atenţiona “Nu scrieţi mult numai esenţialul!”
Asta după ce luăm notiţe în prostie la ora, era derutant.

   Eu am fost oarecum norocoasă, nu puteam toci că nu ţineam minte nimic ce învăţăm ca papagalul (poate din această cauză partea aceea din literatură e în ceaţă în mintea mea), dar profesoara de română din generală ne învăţase cum să scriem în notiţe schematice esenţialul.
Aşa că la prima lucrare m-am conformat şi am scris două pagini, schematic, cu liniuţe. A venit cu lucrările şi a început 7, 6, 5… deja aveam emoţii, părea clar ce urma, nu? După ce a distribuit lucrările a luat-o pe ultima (clar era a mea) şi a zis ”şi acum 9 cea mai bună lucrare, aşa se face schematic numai esenţialul.”

   Din clasa a 10-până la final am avut-o la română pe dirigintă noastră. Orele cu ea erau o plăcere, citeam cartea şi o disecam pe toate părţile. Nu voia să învăţăm pe de rost, ne dădea totul schematic, restul erau cuvintele şi concepţia noastră. O chema Pistol şi normal, doar eram copii, noi îi spuneam “mitralieră”. La clasa era mai severă, dar când ne-am dus cu “serenada” (cum îi spuneam noi atunci, acum parcă zic copiii că merg cu Gaudeamusul) era 12 noaptea (aşa calculasem), ne-a primit într-un apartament de bloc cu prăjituri, sadvisuri, bere, suc, cafea, ţigări, şi-am încins un chef cu ea şi soţul ei. A fost frumos. Iar vecinii nu se supărau, pentru că atunci asculta tot blocul cântecele, cum ascultă şi acum colindele.

   Să nu uit de profesorul de fizică…
Noi aveam 16 ani el cam 30-32, un neamţ de origine, atletic, blond, ochi verzi, un bărbat frumos.
Îi plăceau sporturile mai ales skiul. Avea un dar de-a preda că până şi cei ca mine, care nu agreau fizica, învăţau cu plăcere. Ne preda lecţia, dar nu ne asculta s-o redam aşa arid. Discuta cu noi diferite fenomene care aveau la bază lecţiile predate. Parcă aud şi acum: ,,De ce plouă? Ce e tunetul? Ce e trăznetul? De ce auzi trenul de la depărtare?”. În fine, tot felul de întrebări.
Era un tip destul de modern în gândire, dar avea cumva impresia că dacă eşti “îndrăgostit” nu mai înveţi, de…o fi ştiut din propria experienţă! Aşa că dacă te vedea pe strada lui (care culmea era lângă un parc, unde era romantic să te plimbi în doi) cu cineva a doua zi te asculta să vadă dacă ai învăţat la fizică. La început a fost o surpriză, dar ca orice elevi când ne-am dat seama am întors totul în favoarea noastră. Când consideram că suntem pregătiţi şi voiam să răspundem şi să luăm note mari, ne plimbam c-o seară înainte pe strada lui, chiar dacă partenerul de plimbare era doar un coleg/colegă de clasa. Sunt sigură că s-a prins şi el de idée, dar se distra şi ne lasa să credem că suntem grozavi.

   Profesorul de folozofie-psihologie, ştiţi, cel de care v-am povestit la început că purta pălărie şi ne saluta primul, respectând femeia indiferent de vârstă. Primele ore le-am avut cu dansul în clasa a 11-a. Din păcate, după prima zi de şcoală şi până prin 10 decembrie, eu am fost internată în spital cu o hepatită urâtă. Stând aşa mult i-am rugat pe ai mei să-mi cumpere un rând de manuale (nu le mai puteam lua din spital), colegii veneau de la şcoală la geamul spitalului (geamul era chiar la trotuar, dar avea gratii şi sită) şi-mi spuneau ce-au făcut la ore. Eu încercam să ţin ritmul cu ei pentru că nu voiam să pierd anul. Avantajul meu a fost că fiind printre premianţi am fost înţeleasă şi ajutată de vechii profesori. La începutul lui decembrie am ieşit din spital şi, deşi nu aveam voie la şcoală până în ianuarie, după vacanţă, m-am dus doar la teze să le dau în rând cu ceilalţi. Profesorii mei vechi mi-au dublat notele aşa că îmi făceam probleme doar pentru orele noi. Filozofia era o materie nouă, la fel ca şi profesorul pe care-l ştiam doar din vedere. Dirigintă şi ceilalţi profesori i-au explicat situaţia şi a fost de acord să mă asculte o singură dată şi să-mi dubleze şi el notă. Spre ghinionul meu prima parte era istoria filozofiei, filozofii şi date despre viaţa lor, deci toceala şi eu nu eram prietenă cu asta. M-am străduit, m-a ascultat şi mi-a dat un 6, sincer nu-mi pasă, mă bucuram că pot încheia trimestrul. Dar mi-a spus blând:

“Sper că trimestrul doi va fi mai bine!”
Şi iar m-a luat gura pe dinainte:
“Sigur! Va fi foarte bine!”
Zâmbind, proful, de altfel renumit pentru notele de 10 date rar, cu zgârcenie, m-a întrebat:
“Ce zici? Iei 10?’
Şi mândria, bat-o norocul, a răspuns în locul meu: ”Normal!”
Atunci a râs şi m-a întrebat:
“Facem un pariu, ce zici?”
“Da!”-parcă mai puteam spune altceva!
“Bine! Dacă vei lua 10 la lucrările mele îţi fac cadou de fiecare dată o ciocolată mare. Dacă nu, te ascult de 2 ori pentru fiecare lucrare.”
“De acord!”

Of… gură asta care parcă vorbea singură, m-am gândit apoi, dar aste e…am făcut-o!

   Norocul meu a fost că următorul trimestru filozofia a însemnat gândire, logică, interpretări, discuţii filozofice. Şi vine prima lucrare, sigur că am învăţat, doar era mândria mea în joc, şi am ştiut. Totuşi aşteptăm cu emoţie să văd rezultatul…
Şi proful a venit şi a început 8, 7, 6…, ce-or fi avut toţi cu stilul asta?! Cred că e o uşoară doză de sadism din partea lor, mă gândeam aşteptând cu sufletul la gură. Termină cu lucrările, a mea nicăieri. Deja mă vedeam cu cine ştie ce aprecieri negative despre lucrare…
Dar proful s-a întors zâmbind, în mâna avea lucrarea mea şi…o ciocolată mare.
“Pariul e pariu! Mi-a plăcut cum ai gândit lucrarea! Felicitări!”

   Nu cred că mai trebuie să vă spun că l-am îndrăgit instant, nu pentru ciocolată, pentru felul lui de-a fi, de-a preda, Vă mai spun doar că ritualul a continuat până la finele clasei a 12-a.

by -
13

Meniu: (salată boeuf, supă de pui, aripioare crocante cu cuşcuş, tort fin cu nucă)

1 Aperitiv: salată boeuf

-tăiem bucăţele mărunte zarzavatul şi carnea fierte în supă
-2-3 cartofi îi fierbem şi-i tăiem cât mai mărunt
-3-4 castraveţi muraţi tăiaţi mărunt sau daţi pe răzătoarea mare
-punem ingredientele în castron, adăugăm 1-2 linguriţe de muştar, sare, piper şi amestecăm bine
-putem pune şi un borcănel de mazăre
-adăugăm maioneză (făcută cu cartof) amestecăm bine, punem în caserolă şi punem la rece
-când servim putem orna cu feliuţe de castravete şi gogoşar

2.Supă de pui:

-În zeama în care a fiert carnea cu zarzavatul adăugăm tăiţei, tăşcuţe sau găluşte de gris după preferinţe

3.Aripioare crocante cu cuşcuş (Alexandra):

  -Aripioare crocante cu cuşcuş cu legume: aripioare marinate în ulei cu sare, piper, boia de ardei dulce (pentru adulţi se poate pune şi boia de ardei iute şi chilli), mărar şi se lasă vreo 30 de minute la rece în frigider. Se coc în cuptor, pe grătar, cu tavă dedesubt, la funcţia de grill a cuptorului electric, 180 de grade.

   Garnitură: legume (mazăre, porumb, fasole verde, morcov, ardei roşu) se călesc în tigaie împreună cu puţin ulei sau unt. Apoi se adaugă 200 grame de cuşcuş, se lasă să se călească puţin şi el, după care se adaugă apă şi se lasă să fiarbă. Per total, un prânz pregătit în 45 de minute ( mai mult coptul şi fiertul cu foarte puţină pregătire).

4.Tort fin cu nucă:

-Foi: 9 albuşe bătute spumă cu 15 linguri zahăr +12 linguri nuca măcinată +6 linguri făină-se coc din compoziţie 3 foi în tavă (mare)
Crema 1: se fierb pe foc 9 gălbenuşe +9 linguri zahăr +4 linguri făină +570 ml lapte. Când compoziţia s-a răcit se mixează cu 250 gr Rama
-Crema 2: se caramelizează 200 gr zahăr, se toarnă în strat subţire pe o tavă unsă cu puţin ulei sau unt. Când s-a răcit se zdrobeşte mărunt cu sucitoarea şi se amestecă cu 200 gr nucă măcinată şi 400 ml frişcă bătută
-se aşează astfel: foaie +crema 1 +crema 2 +foaie +crema 1 +crema 2 +foaie +crema 1 +crema 2
-se dă la rece

Poftă Bună!

by -
13

Rubicon, de Lawrence Alexander-Conspiraţie la Casa Albă

Traducere: Anca Forea
Editura: Rao- 2013
Număr pagini: 249

“Rubicon, îşi aminteşte Hart, este răul pe care-l traversează Cezar împreună cu legiunile sale cu gândul de-a prelua conducerea la Roma. Pentru Cezar asta înseamnă că nu mai există cale de întoarcere ca republica sa devină imperiu.
Dar traversarea Rubiconului însemna începutul unei noi epoci în Roma. Ar putea însemna şi sfârşitul a ceva azi?”

   Bobby Hart, tânăr senator de California, se pregăteşte să plece acasă la soţie când este căutat de Dieter Shoenfeld, editorul uneia dintre cele mai influente gazete din Europa şi vechi prieten.
La restaurant acesta îi povesteşte despre întâlnirea avută cu alţi doi colegi din presa germană şi cu doamna secretar de stat, care l-a mustrat că a îndrăznit să scrie despre închisoarea din Irak, unde au murit mulţi oameni şi gardienii erau americani, despre război şi abuzuri, susţinând că America are voie să folosească orice mijloace pentru a se apară:

“Ceea ce am spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte-felul în care oamenii sunt torturaţi şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală, că scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l pună la îndoială.”

   Dieter auzise despre o ameninţare cu arme nucleare, mai fusese o astfel de ameninţare după 11 septembrie, când voci din guvernul american au susţinut că toate problemele ar dispărea dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi distruse. Nu s-a aflat cine anume avusese ideea, dar din fericire nu s-a pus în practică:
…guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât mă îndoiesc că vom reuşi să aflăm vreodată cine a fost responsabil pentru măcar jumătate din lucrurile care s-au întâmplat.”

Doar că acum lucrurile şi discuţiile reveneau.
Dieter, care locuise în Berlin pe toată perioada războiului rece, îşi aminteşte cum oamenii au savurat victoria prăbuşirii Zidului şi şi-au văzut oarecum de viaţă lăsând politică pe mâna unor diletanţi:

“Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s-a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit şi oamenii au decis că vor putea face ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura de viaţa sa prosperă, politică şi diplomaţia au rămas pe mâinile unor diletanţi, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici.”

   Aşa că îi cere să meargă în Germania la Hamburg unde un fost prieten al tatălui sau (tatăl lui Hart fusese agent CIA) vrea să-i vorbească şi să-i dea date despre un complot.
Hart acceptă, şi se întâlneşte la Hamburg cu Gunther Kramer. Acesta îi spune că l-a cunoscut pe tatăl lui şi l-a apreciat foarte mult. Mai mult, este convins că acesta a fost ucis pentru că ştia prea multe. Aflase că există un grup de oameni care-şi făcuseră propriul sistem informativ şi i-a cerut ajutorul lui Kramer.
Gunther Kramer, născut în Germania de Est, universitatea făcută la Moscova, lucra deja pentru serviciile secrete comuniste din Germania când l-a cunoscut pe tatăl lui Hart. După întâlnirea din 1980 din Bagdad a şi început să lucreze pentru el, devenind agent dublu, şi să-i furnizeze informaţii despre unele guverne cu care ruşii aveau relaţii mai bune decât americanii:

E ciudat ce fel de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot să am încredere.’
“…era departe de-a fi un american tipic, îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele sale.”

   Hart îşi dă seama că, deşi nu-l cunoscuse până atunci pe Kramer, îl ştia din poveştile spuse de Max (tatăl lui) şi mai ales după porecla “Pianistul”. Max a fost şi cel care şi-a dat seama că se organiza o nouă reţea de informaţii:

   “Nu neapărat mai bune, mai corecte ci surse care ar fi furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar că să pară importanţi, erau din nou folosiţi.”

Aceşti încercau şi să prezinte un posibil pericol ca pe cea mai sigură realitate:

   “Nu trebuie să dovedeşti nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. Pentru că o ameninţare posibilă este una reală.”

   Dar Max nu putea dovedi nimic de aceea a apelat la Kramer şi la alţii ca acesta pe care-i cunoştea. Povestindu-i puţin despre viaţa lui, Kramer îi explică şi de ce crede că tatăl lui a fost ucis, şi de ce a ales să-l caute pe Hart să-i spună ce ştie, mai ales că puterea putea deveni o sabie cu două tăişuri în mâini nepotrivite:

“Am văzut ce-i determina pe oameni să facă puterea care slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca Hitler să vină la putere, apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că tot ce stă în calea istoriei-istoria conform învăţăturilor lui Marx şi Lenin-ar trebui distrus.”
“Acelaşi lucru se repetă acum, am abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm-Dumnezeu sau democraţia-justifică mijloacele pe care le folosim.”

   Kramer aflase de la sursele lui din Orientul Mijlociu că se pregăteşte un asasinat înaintea alegerilor prezidenţiale, dar nu ştia cine e vizat. În timp ce discuta cu Hart, Kramer este împuşcat .Mai apucă doar să-i spună lui Hart, rănit şi el, numele operaţiunii: ”Rubicon”
Gata să fie şi el omorât, Hart scapă şi se întoarce în State unde îl caută pe Dieter, sperând că el să-i poată da mai multe amănunte. Aşa află că Dieter şi Kramer fuseseră fraţi vitregi, că ţinuseră legătura mai ales după căderea Zidului. Kramer trăind în Germania de Est păruse a fi într-un continuu război, apoi îşi înscenase moartea şi se adăpostise în Damasc. Faptul că renunţase la siguranţa lui şi venise să vorbească cu Hart însemna că descoperise ceva foarte important şi periculos. Dieter crede că de fapt Hart fusese cel urmărit pentru că era un luptător pentru dreptate, nu se ferea să pună întrebări incomode în Comisia de Securitate, cu alte cuvinte devenise el însuşi o persoană incomodă.

   Dieter se întoarce la Berlin, hotărât să afle tot ce poate despre “Rubicon”, şi despre cei care i-au ucis fratele, urmând să ţină legătură cu Hart.
La sediul Comisiei de Informaţii a Senatului, Charles Ryan, senator de Michigan, prieten foarte bun cu Hart, îi spune acestuia că unul dintre candidaţii la preşedenţie vrea să-l coopteze în echipa lui ca vicepreşedinte. Oricum lui Hart nu-i place tipul, plus că ar fi însemnat să fie în atenţia publică, şi s-ar fi făcut prea multe speculaţii pe seama bolii soţiei lui. El o iubea prea mult pentru a o expune astfel şi era convins că putea să facă mai multe lucruri ca senator.

   La şedinţa este audiat Raymond Caulfield ,director adjunct la CIA. După şedinţă, acasă la Hart acesta îi spune că noul director al agenţiei îi ceruse să se pensioneze, dar că înainte de asta va încerca să –l ajute pe senator şi să afle tot ce putea despre “Rubicon”.
Totodată îi spune lui Hart să fie atent pentru că toţi sunt urmăriţi şi ascultaţi, mai ales cei care îndrăznesc să aibă şi să-şi susţină propriile idei. De fapt Ryan îi spusese că şi pe el îl urăşte actualul vicepreşedinte pentru că a fost împotriva războiului şi a luat şi urma banilor, că de fapt preşedintelui nu-i pasă de Congres:

-Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre război, nimeni nu-l poate opri,”

   Hart petrece câteva zile cu soţia lui şi are întâlniri cu alegătorii, deoarece candida pentru un nou mandat de senator.
Apoi află că Raymond Caufield a avut un accident, dar când îl întreabă pe directorul CIA dacă se fac cercetări, acesta îi spune că a fost de acord cu poliţia, care susţinea ideea accidentului. Dar Hart este convins că a fost asasinat. Aşa că-i pune întrebări directe şi incomode directorului CIA, vrând şi să afle dacă acesta ştia ceva despre “Rubicon”. La şedinţă îşi face apariţia şi procurorul general Lopez care cere, motivând că ţara e în război cu teroriştii, să i se dea prerogative lărgite preşedintelui:

“Susţineţi că preşedintele deţine toate prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar războiul pe care-l ducem acum-împotriva terorismului- poate dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că singura cale prin care putem aduce democraţie în lume presupune moartea ei chiar aici acasă?”

   Dar lucrurile se precipită, Alworth, unul dintre candidaţii la preşedenţie şi Harcourt, candidat ca vicepreşedinte, sunt ucişi într-un atentat cu bombă, ceea ce le dă apă la moară preşedintelui şi grupului său de susţinători. Ei cer dreptate şi mai multe prerogative. De fapt cer ca alegerile să fie amânate până ce preşedintele, care îşi va prelungi mandatul, va considera că sunt sigure. Ceea ce Congresul nu vrea să accepte.
Apoi Dieter, pe care Hart îl crezuse mort, îl caută şi-i aduce toate documentele şi descoperirile lui Kramer, pe care acesta i le lăsase lui. Şi tot ce mai aflase şi el. În timpul discuţiei, acasă la Hart, acesta urcă la etaj să vorbească la telefon cu soţia lui. În casă intră doi tipi, îl omoară pe Dieter, fură servieta (care acum era goală), dar, deşi intenţionau, nu mai apucă să-l ucidă pe Hart pentru că apare poliţia.

  Detectivul Leonard Coleman, Hart şi Ryan, ajutaţi de Farabi, prietenul lui Kramer şi fost deţinut la Guantanamo, derulează ghemul şi află până la urmă cine se află de fapt în spatele operaţiunii numită “Rubicon”
Ceea ce află este surprinzător şi halucinant, dar ilustrează încă odată ce poate să facă dorinţa de putere, cum poate ea să învingă orice scrupule, şi să te facă s-o vrei chiar călcând la propriu pe cadavre,
Curtea Supremă hotărăşte că alegerile vor avea loc la data stabilită, complotiştii încearcă să-şi şteargă urmele, dar asta nu înseamnă că nu va mai exista un alt “Rubicon”, ci doar că deocamdată democraţia a triumfat

   Cartea lui Lawrence Alexander este scrisă într-un ritm alert, multe dialoguri, multă acţiune şi este extrem de realistă indiferent că este vorba de vieţile oamenilor sau de făţărnicia celor aflaţi în structurile de putere.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
14

De vorbă cu scriitorul Lucian Ciuchiţă

    Am reuşit să-l cunosc pe Lucian şi “pe viu”, cum s-ar spune, la târgul de carte Gaudeamus din 2016, unde a venit special să ne întâlnească pe noi, echipa de la Literatură pe Tocuri.
Ne-a oferit cărţi, autografe şi am stat mult de vorbă ceea ce m-a ajutat să-l cunosc puţin pe omul Lucian Ciuchiţă.
I-am citit cărţile de poezie şi proză, îi citesc postările pe pagina de facebook şi pe grupul nostru, ceea ce m-a ajutat să-l cunosc şi pe scriitorul Lucian Ciuchiţă.
Pe “amândoi”: omul şi autorul” îi admir pentru hotărârea şi determinarea cu care îşi susţin ideile, poveştile, crezurile.
M-a frapat că la o emisiune la care a fost prezent, cineva a întrebat maliţios: din ce trăieşte scriitorul Lucian Ciuchiţă?. Sincer, nu cred că asta ar trebui să ne intereseze pe noi, pe cititori, ci calitatea scrierilor sale, subiectele pe care le abordează şi le dezvoltă cu măiestrie artistică.
Aşa că, haideţi să-l cunoaştem puţin pe Lucian.

Arci: Spune-ne cine este Lucian omul şi profesionistul?

   Lucian: Sunt un OM, un scriitor supus al Adevărului şi al Conştiinţei Cosmice, liber cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori, par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor găsesc resursele necesare că să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători! Un ins care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un simplu om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut. Mă rog, sunt un individ naiv, care crede că poate să transmită „sens şi speranţă” unor semeni întru raţiune, care, de cele mai multe ori, au impresia că exprimarea literară este rodul unor halucinaţii de moment.

Sunt printre puţinii scriitori profesionişti din această ţară, adică trăiesc din ceea ce scriu şi public…

Arci: Ce gen de literatură preferi ca cititor? Ce autori ţi-au rămas “la suflet” sau te-au inspirat să scrii?

  Lucian: Literatură bună, evident! Colind mai mult prin anticariate decât prin librării în căutarea unei cărţi bune…Constat cu stupoare că pe vremuri se scriau cărţi foarte bune, iar acum mă îngrozesc ce se publică şi, mai ales, ce cărţi se găsesc în librării…foarte multă maculatură, în special cea din import şi care poartă semnătura unor autori străini. E drept, sunt destui autori români care prin scriitura lor atentează la inteligenţa cititorilor. Dar şi mai grav este faptul că aceste cărţi sunt promovate, expuse ostentativ în vitrinele librăriilor, iar operele literare sunt ascunse sub tejghea…Cred că se doreşte acest lucru, aşa cum la televiziuni se promovează manelele, de ce nu şi manele literare?! Mai este cazul să vă pomenesc de autorii mei preferaţi?! Antoine de Saint-Exupéry, Nikos Kazantzakis, Aldous Huxley, Jerome K. Jerome, Albert Camus, Karel Čapek, Dostoievski, Bulgakov, Hemingway, Edgar Allan Poe, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, dar şi autori români deosebiţi: Panait Istrati, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu, Florin Bănescu, Laurenţiu Fulga, Corneliu Leu, Nicolae Breban…Nu, nu m-au inspirat aceşti autori, doar le apreciez opera…În general, scriu aşa cum simt, nu mă las influenţat de vreun scriitor anume, probabil mi-am creat deja un stil propriu…La ultima lansare de carte cineva a ţinut să menţioneze acest lucru, că romanul este scris în stilul lui Lucian…
Arci: Citindu-ţi toate romanele şi eu am remarcat acelaşi lucru, şi recunosc că îmi place foarte mult „stilul Lucian Ciuchiţă”

Arci: Ce muzică îţi place să asculţi când te relaxezi sau, de ce nu, când scrii?

   Lucian: Muzica anilor ’80…Mă rog, o savurez şi pe cea din anii 60-70…jazz, hard rock, clasică…Este adevărat că mă relaxează, şi o ascult în funcţie de starea în care mă aflu în acel moment. Pe vremuri am compus câteva poezii în timp ce ascultam melodii sensibile. Probabil vibraţia lor a avut un efect de creaţie asupra mea…un transfer pe aceleaşi unde de sensibilitate artistică. În schimb, când scriu la un roman îmi trebuie o linişte de cavou celtic…Din păcate, trăiesc în Bucureşti şi sub nicio formă nu-mi găsesc aici liniştea de care am nevoie…Oare de ce nu mă retrag pe o insula?!
Arci: Bună întrebare! Cred că fiecare, indiferent de meserie, ne-am dori asta măcar din când în când!

Arci: Ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care ţi-a marcat în vreun fel evoluţia?

   Lucian: Multe…foarte multe, dar pe care am să le prezint într-un roman semi-autobiografic. Un roman la care scriu în momentul de faţă şi care va vedea lumina tiparului către sfârşitul anului viitor…
Arci: Deci …aşteptăm…

Arci: Ce preferi să scrii poezie sau proză, şi de ce?

   Lucian: Nu mai scriu poezie, sunt romancier…Cu poezia am început în urmă cu treizeci de ani, dar acum mă simt mai atras de proză…Câteodată mai scriu şi versuri pe care le public pe FB, ori le strecor în paginile unor romane unde le “recită” anumite personaje romantice…

Arci: Mi-a plăcut foarte mult volumul tău de poezii ”Căutătorul de Zimbri”. De ce l-ai publicat în ediţie bilingvă?

   Lucian: Atât volumul cu prefaţa scrisă de Marin Sorescu, şi mă refer la “Oameni şi Ţărmuri”, cât şi volumul menţionat de tine sunt bilingve…Aşa s-a dorit atunci şi nu-mi aduc aminte dacă a fost ideea mea sau a Editurii Athena…În schimb, pot să vă spun că au fost traduse de Bogdan Ştefănescu-Universitatea Bucureşti, iar mai jos aveţi o lista în care apar câteva dintre lucrările bilingve ale traducătorului…

LISTA DE LUCRĂRI -Bogdan Ştefănescu, Universitatea din Bucureşti

1. Nichita Stănescu -Sentimental Story (Poveste sentimentală), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
2. Mircea Eliade -The Fate of Romanian Culture (Destinul culturii româneşti), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
3. Constantin Noica -The Cantemir Model (Modelul Cantemir în cultura română), Editura Athena, Bucureşti, 1995
4. Lucian Ciuchita –Oameni şi ţărmuri/Men and Havens, Editura Athena, Bucureşti 1996; …”

Dar ca fapt divers, d-nul universitar Bogdan Ştefănescu a recunoscut oficial cu ocazia lansării volumului Oameni şi Ţărmuri, în 1996, că a fost una dintre cele mai grele opere de tradus…filozofia nu se traduce atât de uşor!

Arci: Cum ţi se pare că sunt primite poeziile tale de către cititori?

   Lucian: În general sunt plăcute poeziile care ating latura romantică…când intrăm pe alte coordonate şi poezia capătă sensuri filozofice atunci cititorii sunt mai puţin atraşi…
Arci: Am observat asta…

Arci: În 2014 ai publicat romanul “Insula Purgatoriului”. De unde ideea unei închisori pe apă?

  Lucian: Romanul are la bază un scenariu conceput de mine în 2012, care a fost prezentat unui regizor cu dublă cetăţenie româno-americană. Regizorul profund impresionat mi-a sugerat că este bine să-l propunem studiourilor de la Hollywood. Povestea se cunoaşte deja şi a fost dezbătută pe larg în media…Ideea mi-a venit cu mult timp înainte, probabil când lucram la Analiza Fenomenului Terorist Contemporan, la care am fost co-autor şi care a fost publicată în 2006. Atunci mi-am imaginat o puşcărie în mijlocul apelor din nave dezafectate unde să fie încarceraţi cei mai periculoşi infractori…O idee originală care, desigur, oferea şi o soluţie economică. Se eliminau gardienii, din mijlocul oceanului nu aveai cum să evadezi, iar deţinuţii erau păziţi de…rechini! Această idee face parte dintr-o poveste originală concepută de mine, Prizonierii Apelor, poveste din care s-au inspirat producătorii de la Hollywood, cei care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Niciunui scenarist de-al lor nu i-a dat prin cap o asemenea idee, pur şi simplu au plagiat scenariul meu ca să realizeze acel blockbuster…De aici pleacă toată tevatura în care au încercat să ascundă adevărul şi, evident, au fost daţi în judecată şi aşa a început procesul de plagiat la Tribunalul Bucureşti…

Arci: În ce fază eşti cu procesul?

   Lucian: Procesul va continuă până am să înving. Dacă va fi nevoie voi merge şi la CEDO…Nu poţi să comiţi atâtea abuzuri în instanţă şi să treci cu vederea, sau să spui că “americanii nu fac aşa ceva!” Oare de ce avem şi un proces penal pentru fals şi uz de fals? Dacă aveau dreptate de ce au venit cu documente false în instanţă?! Oricum, pe producătorii de la Hollywood care au realizat filmul Escape Plan îi aşteaptă multe surprize din partea mea…
Arci: Îţi doresc mult succes!

Arci: Au urmat apoi cele trei romane care îl au pe detectivul Mark G.Preston şi echipa lui în prim plan. Vorbeşte-ne puţin despre ele.

   Lucian: Pot să vă spun că în trilogia: “Copoiul din Cardiff”, “Taifun în adâncuri”şi “Gemenii lui Bormann” am încercat să conturez un personaj charismatic, deştept, cu fler, un alt fel de detectiv…Un nou “Sherlock Holmes” dar adaptat zilelor noastre…Recenziile acestor romane pot fi citite pe site-ul Literaturii pe Tocuri, şi vă mulţumesc încă o dată pentru susţinere şi promovare.

Arci: Trebuie să spunem că romanele tale nu sunt numai romane de acţiune, ci sunt mult mai complexe. Găsim în ele multă istorie, filozofie, politică. Ce te motivează să scrii astfel? Te întreb pentru că nu mulţi cititori agreează stilul acesta.

   Lucian: Fiecare roman în parte are particularităţile lui şi, mai ales, un anumit mesaj…Stilul care mă caracterizează are la bază includerea unor fragmente filozofice, care îmi aparţin, evident, şi le veţi regăsi în toate cărţile mele. Trebuie să recunosc că romanele mele nu se adresează tuturor cititorilor, ci numai celor care caută o poveste bună, originală şi care are la bază un mesaj puternic de transmis pentru omenire. Eu nu scriu în funcţie de ce se cere pe piaţă, dar promit o literatură de calitate…
Arci: Vezi, de asta îmi place să ”te citesc”!

Arci: Vei continua cu aventurile lui Mark G.Preston sau te vei orienta către alt personaj central? Menţionez că mi-ar părea rău să “nu-l mai întâlnesc” pentru că îmi place calmul, inteligenţa, stilul puţin flegmatic şi mai ales ironia şi umorul lui fin.

   Lucian: Deocamdată mă opresc cu personajul Mark G. Preston. Este posibil ca într-un viitor apropiat să continui aventurile acestui “copoi” din Cardiff şi bineînţeles cu întreaga lui echipă…Poate îi trimit în Africa, poate în Asia…Sunt atât de multe probleme care trebuie rezolvate!!

Arci: Şi acum “Celeste”, ultimul tău roman publicat. Cum te-ai decis asupra acestei poveşti care pe lângă acţiune, filozofie, SF, este şi un poem închinat iubirii?

   Lucian: Celeste-Planeta Purgatoriului a fost creat din dorinţa mea să descopăr o lume minunată, pură…Celeste este trimisă pe o altă planetă deoarece ea reprezintă iubirea, sensibilitatea, sinceritatea…Am reuşit într-un mod cu totul inedit să transplantez iubirea lui Romeo şi a Julietei în spaţiul cosmogonic fără să mai amintesc de duşmănii de familie şi otravă…De fapt, “otrava” este diabetul de care suferă Celeste şi care mută practic balconul din Verona în universul nesfârşit…Un univers în care există o planetă Atracius populată de fiinţe care nu cunosc iubirea, dar nici răutatea, un loc în care gheaţa nu este rece şi pe care o luminează, simultan, doi sori…

Arci: Cred că suntem cu toţii curioşi ce noi surprize literare ne vei oferi?

   Lucian: Sunt mari şanse ca la sfârşitul anului să mai lansez un roman la Librăria Mihai Eminescu şi la Sala Radio…De data aceasta avem un roman care vine în atenţia cititorilor cu satiră şi umor…Să-i spunem “Rătăciri”, dar se va numi altfel…Pentru anul următor voi fi prezent la Târgul Gaudeaumus cu un volum de eseuri ( scrise în ultimii zece ani), iar în toamnă, desigur, cu un nou roman…Un roman cu şi despre francezi, o poveste de dragoste care se petrece în Normandia. O poveste originală, aşa cum sunt toate creaţiile autorului, care se desfăşoară pe două planuri, atât în zilele noastre cât şi din perioada debarcării din Normandia…Aproape gata este şi un volum de povestiri care şi el va fi publicat cândva…Poate în acelaşi timp cu romanul semi-autobiografic la care scriu în momentul de faţă…Probabil vor vedea lumina tiparului în 2019…
Arci: Romanul a cărui acţiune se petrece în Normandia pare a fi un “Gemenii lui Bormann” pe pământ francez. Abia aştept să-l citesc!

Arci: Ştiu că deja întrebarea pare un clişeu, dar chiar aş vrea să ştiu ce părere ai despre piaţa de carte din România?

   Lucian: Ca la piaţă de… Evident, îmi menţin părerea pe care mi–am făcut–o cunoscută de mai multe ori, şi anume că ideea de „târg de cărţi” îmi repugnă – cărţile nu sunt o marfă, aşa cum sunt roşiile şi castraveţii în piaţă – sunt oglindirea sufletului şi merită respectul cuvenit.
Dar cine să susţină această cauză într–o lume în care doar banul contează, şi cu el cumperi orice, de la mărfuri la sentimente, inclusiv pe copiii tăi aşa, cum spunea Honoré de Balzac în celebra sa carte „Moş Goriot” cu aproape două secole în urmă.
În fine, „Comedia umană” pare să–şi găsească noi experienţe în vremurile noastre, deloc frumoase doar tulburi, şi ne determină să–i privim pe scriitorii moderni, asemeni cărţilor, ca fiind nişte tarabagii care îşi vând marfa în târg.
Da, dar vând toţi aceeaşi marfă, cărţi!
Este cum la un târg de „Ziua Recoltei” se adună fel de fel de agricultori care îşi prezintă roadele toamnei, or „resursele şi descoperirile genetice în domeniul agriculturii”, şi ne vând legume şi fructe, îmbogăţite şi dezvoltate ca Făt–Frumos – care a crescut într–un an cât alţii în şapte – şi pe care, noi, muritorii de rând, le consumăm fără să bănuim unde a ajuns nu doar comedia, ci şi mizeria umană.
Deci, scriitorii, sunt un fel de tarabagii care îşi vând cărţile, ca roşiile în piaţă, şi care vor încerca să va convingă, la fel ca negustorii, că roşiile lor sunt mai bune, mai ecologice, mai dulci, mai zemoase, net superioare calitativ etc.
Sunt dispuşi să vă spună orice, doar să atragă clienţii la marfa lor, jinduind să îşi vândă marfa, aşa cum florile aşteaptă polenizarea.
Mă rog, sunt roşii de mai multe soiuri, este adevărat, mai verzi, mai negre, dar tot pătlăgele rămân.

Arci: Ce alte pasiuni mai are Lucian Ciuchiţă?

   Lucian: Citesc, călătoresc, alerg prin parcuri….câteodată pictez şi mai bat la tobe…Da, am tobe în sufragerie…şi şevaletul în dormitor!

Arci: Ştiu că ne urmăreşti şi ne citeşti la rândul tău aşa că spune-mi sincer ce părere ai despre munca noastră? Şi pentru că eşti un profesionist poate ne mai dai câteva idei.

   Lucian: Apreciez foarte mult recenziile publicate pe site şi mă atrag foarte mult duelurile poetice…Ideea acestor interviuri cu scriitori mi se pare foarte bună întrucât aşa ne putem convinge de valoarea fiecăruia. Şi tot aşa se poate crea o punte de legătură între scriitori şi cititori…O idee bună ar fi să aveţi o emisiune culturală pe un post de televiziune…Parcă o văd pe Sorina Ciocârlan cum ne prezintă cele mai noi apariţii editoriale, ori cum discuta în direct cu scriitori de valoare…Mai întâi a fost ideea, aşa cum îmi place mie să spun…

Arci: Ce transmiţi echipei şi cititorilor site-ului Literatură pe Tocuri?

   Lucian: Le urez cât mai multe recenzii şi interviuri cu scriitori valoroşi…şi o emisiune la TV!
Va mulţumesc din suflet pentru susţinere şi interesantele întrebări, sper că nu am bătut câmpii prea tare…iară dacă am făcut-o, va rog să mă scuzaţi şi să mă credeţi pe cuvânt că am făcut-o cu sinceritate…
Arci: Ca întotdeauna …o plăcere să stau de vorba cu tine!

 

Mulţumesc că ai avut răbdare să stai la poveşti cu noi. Mult succes în continuare şi abia aştept un nou roman!

Mulţumim şi noi! Literatură pe tocuri

Succes!

by -
10

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-Colecţia: Crime Mastersrecenzie

Titlu original: HIDE and SEEK 
Traducere din engleză:  Bogdan Hrib
Editura Paladin-Colecţia: Crime Masters
Număr pagini:  287

   Ian Rankin s-a născut în 28 aprilie 1960 în Cardenden, Fife, Scoţia. Tatăl lui avea o băcănie, mama lucra la cantina şcolii. După cursurile de la “Beath High School, Cavendenbeath” se hotărăşte spre neplăcerea părinţilor să studieze literatura. Încurajat de profesorul său de engleză, urmează cursurile Universităţii din Edinburgh.

   Până să devină scriitor cu normă întreagă a practicat o varietate de meserii pitoreşti: culegător de struguri, porcar, colector de taxe, cântăreţ în formaţia “Dancing Pigs”, jurnalist, secretar de colegiu, toată experienţa îl va ajuta în scrierea romanelor sale.

   Primele sale romane au fost în spiritul tradiţiilor scoţiene a lui Robert Louis Stevenson, sau chiar Muriel Spark, el însuşi fiind scoţian.
A colaborat la apariţia unor melodii pe plăci de vinil, pe cd-uri, la comedii muzicale, opera, piese de teatru, benzi desenate. A scris povestiri scurte şi nuvele, cu numele său, sau cu pseudonimul Jack Harvey.
Recunoaşterea i-a adus-o seria romanelor “Inspector Rebus”, 10 dintre acestea fiind adaptate ca serii de televiziune. A câştigat premii prestigioase: ”Gold Dagger”, ”Edgar Award” ,”Cartier Diamond Dagger”, ”ITV3 Crime Thriller Award”.
A colaborat la emisiuni de televiziune la: BBC TWO, BBC FOUR, CHANNEL 4.
La noi s-au tradus romanele : ”Rebus: Xsi O”, ”Apelul Morţilor” şi “ De-a v-aţi ascunselea”

“Într-un cartier rău –famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru, înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul.Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.”

   John Rebus este un detectiv atipic, nu-i place să fie încătuşat de reguli, nu crede orice şi mai ales este curios, vrea toate piesele la locul lor. Este cu atât mai hotărât cu cât viaţa lui e meseria. Viaţa privată este un dezastru, o fosta soţie şi o fiica mutate la Londra, o relaţie cu o colegă Gill Templer terminată, ea cuplându-se cu un DJ Calum McCallum, relaţia cu tânăra Rian, în anturajul căreia se simte stingher şi străin, relaţie care moare singură.

   Aşa că Rebus rămâne cu meseria, cu cărţile sale, cu muzica ascultată şi ocazional cu un pahar băut cu Tony McCall, un poliţist simpatic pe care-l consideră prieten. Îi place şi Edinburgh, oraşul cu cartiere luxoase sau rău-famate, cu bogaţii şi săracii lui, dar totuşi oraşul lui.
Săptămâna începe cu anunţul unei crime. Locul- o casă din Pilmuir, o zonă lăsată în paragină devenită adăpost pentru drogaţi şi boschetari:

“Priveliştea zonei constă în iarba înaltă şi o mulţime de buruieni, în timp ce locurile de joacă ale copiilor, cândva pavate cu macadam şi acoperite cu bitum, deveniseră cratere de bombe, cioburile de sticlă aşteptând vreun genunchi împiedicat sau o mâna încercând să-şi găsească echilibrul. Majoritatea caselor aveau ferestre acoperite cu scânduri, burlane de scurgere sparte din care apa de ploaie se revarsa în vârtejuri, grădini noroioase, cu garduri rupte şi porţi lipsă. Se gândi că într-o zi însorită locul asta ar arata şi mai deprimant.”

   Cazul pare o supradoză de heroină, dar câteva elemente îl pun pe Rebus pe gânduri. Lângă cadavru un pliculeţ gol de heroină, în cealaltă mâna unul plin, trupul era cu mâinile desfăcute în lateral. Lângă el două lumânări mari, cu ceară scursă şi un borcan plin cu seringi de unică folosinţă.
Lui Rebus i se pare că seamănă cu un “Crucifix fixat cu heroină”, iar întregul ansamblu părea “
“…o pictură a lui Caravaggio, un centru iluminat înconjurat de nuanţe întunecate.”
Şi totuşi cadavrul are vânătăi pe corp şi pe faţă, iar în spatele lui, pe perete un desen simbolic:

“O stea în cinci colţuri, înconjurată de două cercuri concentrice, cel mai mare dintre ele având cam un metru şi şaptezeci în diametru. Totul fusese bine desenat, liniile drepte ale stelei, cercurile aproape perfecte.”

   E vrăjitorie? Astrologie? Sau doar punere în scenă? Rămâne de aflat!
La locul faptei era un fotograf, trimis de şeful poliţiei Watson, care voia poze de la orice incident legat de droguri pentru o campanie. Rebus îl roagă să-i facă şi lui câteva poze cu peretele, gândindu-se şi la o sectă satanistă. La plecare fotograful se oferă să-l pozeze spunându-i că face şi poze de grup şi de familie şi portrete la comandă. Dar lui Rebus nu-i plac fotografiile personale:

“Nu-i plăceau fotografiile, mai ales cele cu el însuşi. Nu doar pentru că nu era fotogenic. Nu, era mult mai mult decât atât.
Suspiciunea ascunsă că fotografiile chiar pot să-ţi fure sufletul.”

   Rebus verifică toată casa, baia plină de mizerie, care nu putea fi folosită, dar se va dovedi, mai târziu, locul ideal pentru a ascunde ceva. Şi apoi surprinzător, camera lui Ronnie-mortul, care avea ”un soi de identitate proprie, care-i fusese imprimată prin agăţarea unor imagini pe pereţi.”
Rebus îşi dă seama că fotografiile erau originale şi alcătuiau un portofoliu, erau fotografii chiar foarte bune:

Câteva reprezentau Castelul din Edinburgh în zile umede, ceţoase. Arată mai degrabă sumbru. Altele îl arătau în razele puternice ale soarelui. Tot sumbru arată. Una sau două fotografii erau cu o fată de vârstă incertă. Poză, dar surâdea larg, fără să ia în serios ce făcea.”

   Mai găseşte o sacoşă cu haine, şi cărţi science-fiction şi horror. Îl sună şi Tracy, fata din poze, prietenă cu Ronnie. Îi spune că Ronnie o salvase, dar îi spusese că va fi omorât.Tot ea era cea care sunase la poliţie, doar că ea găsise cadavrul în camera de sus. La întrebările lui Rebus, referitoare la vânătăile lui Ronnie, Tracy îi spune că acesta venea de multe ori plin de vânătăi, dar refuza să vorbească despre asta şi că visul lui era să devină fotograf, de aceea singurul lui bun de valoare era un aparat fotografic scump, aparat care nu se găsise. Apoi că mai avea un prieten Nell şi unul Charlie.

    Şeful lui Rebus, Watson, îl implică în campania lui antidrog, mai ales că fratele detectivului fusese închis tocmai pentru trafic de droguri. Watson îi cere să-l ajute cu partea publică a campaniei şi-l va introduce în cercul de oameni influenţi care-l sprijină. Aşa îi cunoaşte pe James Carew-magnatul imobiliarelor în oraş, pe avocatul Malcolm Layon, pe Finlay Andrews care deţinea clubul exclusivist Finlay”s.
Intrigat de unele lucruri, Rebus se întoarce la casa unde a avut loc crima şi vede peste pentagramă scris cu vopsea roşie “Salut Ronnie”, chiar găseşte pe jos un clips, ca cele folosite la prinderea cravatelor de către poliţişti. Apoi, cu ajutorul poliţistului Brian Holmes şi al altor colegi ai acestuia, îl găseşte pe Charlie, la care va găsi şi aparatul lui Ronnie, un student al cărui unchi fusese magician. Preocupat de lucruri oculte, de viaţa drogaţilor, Charlie locuia acolo din când în când că într-un experiment. Îl găseşte pe Nell, care se dovedeşte a fi fratele poliţist a lui Ronnie şi le află povestea.

    Mergând pe orice pistă posibilă, cercetează locurile de întâlnire ale homosexualilor, dându-se iniţial drept client, crezând că vânătăile lui Ronnie sunt de la o partidă scăpată de sub control.
Pare că s-a apropiat cam mult, aşa că homosexualul care-i dăduse informaţii contra cost, vine la poliţie şi spune că Rebus i-ar fi propus o partidă. Pe perioada cercetărilor este liber să stea acasă, doar că mai hotărât şi mai determinat decât oricând Rebus cercetează în continuare.
Află despre luptele de câini, organizate de oameni bogaţi, dar acestea nu păreau a avea legătură cu crima cercetată de el.
Totul i se pare ca o ţesătură de păianjen, dar nu poate renunţa mai ales că existenţa otrăvii din drogul luat de Ronnie transformă oficial supradoza în crimă.

   Cel care organiza luptele de câini este arestat, se dovedeşte a fi DJ Calum, care pentru a-şi uşura pedeapsa îl cheamă pe Rebus şi-i spune tot ce ştie despre clubul Hyde (era cuvântul pe care Ronnie i-l spusese lui Tracy) Îl găseşte şi pe fotograful care-i furase lui Ronnie ideile şi află cine i-a vândut pozele.
Până la urmă mărturia lui DJ este ultima piesă din puzle şi Rebus desfăşoară ghemul, descoperind vinovaţii. Oameni cu greutate şi averi, care se îmbogăţeau şi-şi câştigau puterea prin şantaj şi crime făcute fără nici o remuşcare.
Doar că până la urmă piesele importante mor şi lucrurile nu iau amploare, mai ales pentru că aleşii nu voiau ca Edinburgh să pară un oraş nesigur, un oraş al crimei:

Şi aşa se încheie. Povestea era dată uitării, zvonurile mureau încet-încet.”
“Îşi amintise în restaurant câte vieţi omeneşti se pierduseră din cauza clubului Hyde’s şi cât de puţină dreptate fusese făcută acolo”

   Autorul ne prezintă povestea şi faptele în paralel cu vieţile agenţilor de poliţie, ale dezmoşteniţilor sorţii şi ale bogătaşilor. Rebus este tipul de detectiv foarte inteligent, deductiv şi tenace ca un buldog, care nu se lasă până nu complectează toate piesele de pe tabla de joc.
Acţiunea este trepidantă, dialogurile abundă, totul pare un labirint ale cărui alei se tot întretaie, dar până la urmă găseşti ieşirea.
Aşa că nu mă miră aprecierea făcută de un alt autor cunoscut Michael Connelly:
Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

Duel poetic: De Dragoste & Atât

 

De Dragoste-Nicoleta Tudor

E toamnă, te iubesc ca-n fiecare vară

Cu iz primăvăratic de frunze verzi necoapte

Îți simt a ta privire la fel ca prima oară

Când mângâierea ta mă duce blând în noapte

 

E toamnă, frunzele ne-aduc din nou aminte

Să prețuim iubirea și-n suflet s-o păstrăm

Căci toamna noastră vine, deși încă-i cuminte

Dându-ne cu belșug tot ce putem să luăm.

 

Și pentru că e toamnă, o frunză ruginie

Păstra-o-voi în păr cu gandul doar la tine

O voi păstra în taină, să-mi fie mărturie

, Să o privesc cu drag în iarna care vine.

 

Și pentru că e toamnă,

mă-ntorc gândind la vară

Să retrăiesc magia

pierdută într-o harpă

Și să-mi aduc în simțuri,

pentru a câta oară

, Parfumul ce-am păstrat,

cândva, într-o eșarfă.

 

ATÂT-Daniel Irimescu (Daniel Dac)

Atât de limpede ți-e gândul
Că nu mă satur să-l ascult,
Cum se prelinge-ncet pe gură,
Un strop de cer și de tumult.

Atât de caldă ți-e privirea,
În ochii tăi mă întâlnesc
Și mă topesc printre troiene,
Cu focul tău nepământesc.

Surâsul tău mă înfășoară
Cu fir ușor de borangic,
Din vremuri vechi de odinioară,
Ce foc în mine au aprins.

Atât de-ntinsă-i depărtarea
Ce se așează între noi,
Că se întunecă și zarea
De-atâta chin, și-atâtea ploi.

La pasul tău privesc cum trece,
În suflet urmă mi-a lăsat,
Și nici un râu nu o va șterge
Cât te iubesc fără păcat.

Verdict?

Fragment din romanul în lucru: Din altă viață, de Neguț Marius Albert

Prima dragoste

   La șapte ani sunt dat la școală. Mama face ce face și ajung în clasa celei mai bune învățătoare, tovarășa Ioan.

          În chiar prima zi din clasa întâi, reușesc să fiu urecheat pentru că, neajungând la întrerupătorul din toaletă pentru a aprinde lumina, îl pocnesc cu trusa sanitară și-l sparg. Tovarășa învățătoare solicită prezența mamei la școală, ceea ce are urmări tragice asupra integrității perciunilor mei, atât pe moment, cât și la finalul trimestrului întâi, când mă prezint cu carnetul de elev acasă, iar ai mei văd că am nota 9 la purtare.

  Totuși, învăț bine și în clasa a doua sunt făcut pionier printre primii. Fetița care îmi pune cravata roșie la gât – Dănuța, mă sărută pe obraji, iar mie îmi este suficient pentru a o transforma în zeița visurilor mele. Mă zbat astfel, îndrăgostit fără speranță peste un an de zile. Între timp, ca orice Romeo găsesc un confident căruia îi destăinui pasiunea ce-mi macină sufletul. E de mirare că acesta îi spune Dănuței?

  Într-o bună zi, în recreația mare, în fața tuturor copiilor, lumina ochilor mei se proțăpește în fața mea, cu mânuțele în șolduri, sfântă întruchipare a curiozității feminine, amestecată cu o doză de indignare:

   — E adevărat? mă întreabă ea, cu autoritatea pe care funcția de comandant de detașament i-o dă.

  — Ce anume? bâigui eu, în timp ce rânjetul prietenului în care avusesem atâta încredere îmi iscă o vagă bănuială.

   — Este adevărat că mă iubești?

   Mă uit în sus, cu speranța că tavanul se va prăbuși peste mine, apoi în stânga și-n dreapta, căutând o cale de scăpare. Siderați de îndrăzneala mea, colegii mă privesc, iar eu citesc întrebările din ochii lor:

Tocmai pe Dănuța?

Cea mai frumoasă fată din clasă?

Tu chiar nu te uiți la tine?

Îmi iau inima-n dinți și, curajos ca un cocoș în fața satârului, rostesc:

   — De mult!

   Timpul trece, iar eu mă afirm ca fiind bunicel la învățătură. Fac echipă cu Dănuța la un concurs de istorie la care luăm locul trei. Apoi la un altul de circulație rutieră unde ne clasăm pe locul doi. Prind gustul întrecerilor, nu atât pentru că îmi face plăcere să învăț, cât pentru că, tovarășa învățătoare mă pune mai mereu în echipă cu dragostea vieții mele. Totuși, spre tristețea mea, la următorul concurs, unul de igienă dentară, învățătoarea mă trimite singur.

   În cadrul lecțiilor pregătitoare susținute de doctorița stomatolog a școlii aflu că habar n-am să mă periez corect. În loc să fac mișcările vertical, ca un novice frec dințișorii orizontal… Băiat serios, remediez problema rapid – fug la librăria din cartier de unde cumpăr o cărticică ce conține cam tot ceea ce un copil curios ca subsemnatul, ar vrea să afle în privința igienei bucale.

În doar două zile sunt tobă de carte. Înarmat cu o periuță nou nouță mă prezint la concursul cu pricina.

   Membrii juriului mă privesc ostil, dar eu nu mă bulversez. Sunt prea bine pregătit pentru a-mi face probleme, doar că, din motive care îmi scapă, se cam învârte încăperea cu mine. Medicul școlii prezent în sală, mă studiază și pune verdictul: Pojar!

În loc să mă bucur de gloria certă a câștigării concursului, mă văd forțat să stau acasă, la pat, două săptămâni! Însă, nu aceasta e durerea cea mai mare, ci aceea că săptămânile cu pricina sunt pline de dor!

Din păcate, în momentul în care revin, locul din prima bancă, acolo unde stătea Dănuța, e gol.

Dragostea mea s-a mutat din cartier și din școală…

Fragment din romanul în lucru: ”Din altă viață”. Neguț Marius Albert

by -
9

Povestind cu…Dan Ioan Panţoiu

   După ce am citit romanul “Mercenarul Întunericului”, care mi-a plăcut foarte mult şi v-am şi povestit despre el, mi-am pus în gând să vi-l prezint şi pe autor.
Nu vă povestesc cum, ştiţi că dacă îmi pun ceva în gând reuşesc, aşa că…am reuşit să contactez autorul şi să stăm puţin la poveşti virtual, normal, şi iată ce a ieşit.

Arci: Pentru că nu ne cunoaştem spune-ne câteva cuvinte despre Dan Ioan Panţoiu, omul, dar şi profesionistul.

   Dan: Omul: născut pe 8 aprilie 1956 în Costeşti-Argeş. Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti-1979. Iubesc: Cerul. Pământul, Iarba, Florile, Pădurea în Toamnă şi Mirosul reavăn al Pământului în Primăvară-DUMNEZEU!
Familia şi poveştile de dragoste de ieri-eu!
Profesionistul: Ca avocat de mai bine de treizeci şi unu de ani, mi-am fixat ca ţel să descopăr nedreptatea şi să lupt total împotriva ei

Arci: Sunt curioasă, aşa că vreau să ştiu dacă ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel?

   Dan: M-a marcat tot ce-am trăit în copilărie lângă bunicii materni.

Arci: Ce gen de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi români sau străini?

   Dan: Îmi place literatura cu iz de viaţă. Dintre scriitorii noştri îl iubesc pe Zaharia Stancu. Dintre cei străini îmi place John Grisham. Ciudată asociere, nu?!
  Arci: Poate că nu, ţinând cont de ceea ce ai spus că iubeşti şi de meseria pe care o practici!

Arci: Ce gen de muzică asculţi? Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi când scrii sau te relaxezi?

  Dan: Muzica romantică şi de atmosferă. Când scriu ascult jazz on line: Jazz Groove.

Arci: Cum se împacă meseria,de altfel dură, pe care o practici cu scrierea textelor de muzică uşoară? Trebuie să spunem cititorilor că ai scris texte remarcabile pentru interpreţi valoroşi ai muzicii uşoare româneşti.

  Dan: Indiferent ce am făcut sau fac în viaţă, rămân un om care vibrează la frumos.
  Arci: Se simte! Mărturisesc că ţi-am ascultat cu atenţie textele.

Arci: Colaborarea cu teatrul Davila din Piteşti la spectacole de revistă şi la drama muzicală “Donel, suflet de ţigan” a cui idée sau propunere a fost?

   Dan: Mi-a aparţinut.

Arci: Ce preferi să scrii- poezie sau proză? Unde şi când ai publicat poezii?

   Dan: Ambele mă exprimă. Am debutat în revista Mlădiţe/Junimea a Liceului Nicolae Bălcescu din Piteşti (1971-1975, ultima promoţie numai de băieţi). Mi s-au publicat apoi poezii şi proză scurtă în revista Ramuri a Liceului Zinca Golescu tot din Piteşti (liceu doar de fete-sic!), Astra sub conducerea lui Dan Tărchilă, Săptămâna lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. La editura Sesam din Piteşti a văzut lumina tiparului primul şi singurul volum de versuri-Gara de Dincolo.

Arci: Din nou curiozitatea…Cum te vedeau fetele /femeile în tinereţe? Ştiu şi eu că pe vremea noastră un licean /tânăr care scria poezii era …ceva foarte romantic.

   Dan: Ha! Asta ar trebui să le întrebi pe ele!
   Arci: Norocul tău că nu le cunosc, cine ştie ce mai aflăm.

Arci: Poţi să ne spui câteva versuri, chiar o poezie pe care o consideri reprezentativă pentru elevul/tânărul Dan Panţoiu?

   Dan: ’’Un tren ce pleacă/spre Nicăieri/şi Nimeni/care m-a condus la gară; /o gară verde/cu trandafiri sălbatici; /şi Niciodată/n-am să mă întorc, /au trecut pe lângă mine/Nemurirea/şi Amintirea,/voi rămâne/colb,/pe margine/de drum,/bătut de ploi/şi soare…

Arci: Şi ajungem la romanul “Mercenarul Întunericului”. Cum ţi-a venit ideea cărţii?

   Dan: Unul din principiile mele de viaţă este acela de nu regreta ce n-am făcut şi sufletul mi-a cerut. Dacă n-aş fi spus povestea lui Dusan, aş fi regretat. Imboldul s-o public mi l-a dat prietenul meu, scriitorul (şi avocatul) Marian Nazat.

Arci: Ai aflat povestea sau chiar ai cunoscut protagonistul?

   Dan: Câte ceva din fiecare
  Arci: Hm, cam secretos!

Arci: Bănuiesc că ai împrumutat personajului câte ceva şi din tine. Ce trăsături ai care seamănă cu ale lui Duşan?

   Dan: Întreabă-l pe el.
   Arci: Sincer, mi-ar plăcea să-l cunosc, cred că ar fi o discuţie nemaipomenită, dacă n-ar fi la fel de secretos ca autorul!

Arci: Povestirile despre cutremur şi despre unele întâmplări din armata de atunci ca şi cele de după 1990 sunt foarte veridice. Unde erai în perioada respectivă? Ai fost efectiv implicat?

   Dan: Da,eram elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi ai Ministerului de Interne. Comandantul şcolii-grl.mr.Iulian Vlad.

Arci: Familia şi locurile natale ale lui Duşan sunt doar ale personajului său mixate puţin şi cu ale tale?

   Dan: Vrei să mă”prinzi”?! Las cititorii să răspundă.
   Arci: Hm, aş vrea….

Arci: Cine a fost primul tău cititor ? Dar cel mai mare critic?

   Dan: Primii cititori au fost familia şi prietenii. Tot ei!

Arci: Ce părere are familia că scrii? Mă gândesc că munca la firma de avocatură te solicită foarte mult şi tot acest timp alocat scrisului te ţine mai departe de cei dragi.

   Dan: Mă susţin!

Arci: Ce părere au prietenii şi cunoscuţii tăi despre carte?

   Dan: M-au întrebat de ce s-a terminat?!
   Arci: Bună întrebare! Şi eu sunt curioasă!

Arci: Cum au primit cartea criticii şi cititorii, mai ales că ai fost publicat de o editură de top?

  Dan: Asta ar trebui să întrebi editura. Nu am facebook şi deci nu am primit feedback.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cartea ta şi despre autor? Ceva inedit? Ceva ce le-ar putea schimba percepţia?

   Dan: Nu am de unde să cunosc cum e percepută cartea. E un amestec de realitate şi ficţiune, proporţia…n-o mai ştiu!

Arci: Vezi că era bine să ai facebook!

Arci: Ce părere ai despre piaţă de carte din România?

   Dan: Încă există. Mulţumită unor edituri cum este şi RAO.

Arci: Şi acum trebuie să ştiu ce roman urmează? Te-ai gândit sau scrii deja?

   Dan: Scriu continuarea: ”Ultima comandă”. Ce crezi,e  bine?!
   Arci: M-ai făcut fericită, abia aştept cartea!

Arci: Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?

   Dan: Muzica, literatura, teatrul, filmul şi la sfârşit dar nu în ultimul rând, sportul.

Arci: Ai reuşit să te uiţi puţin pe site-ul nostru? Ce părere ai?

   Dan: Mă bucur că sunteţi. Cu voi şi alţii ca voi se mai risipeşte întunericul!

Arci: Câteva cuvinte pentru echipa şi cititorii site-ului.

Dan: Bucuraţi-vă de lumină! Căutaţi-o, căutaţi-o, căutaţi-o! Şi cum spunea Dusan: ”Respiră, gândeşte, trăieşte!”

 

Mulţumesc, Dan pentru că ne-ai dat ocazia să te cunoaştem puţin. Mult succes în continuare!

Vă mulţumim şi noi!

Literatură pe tocuri (Mili şi Iasmy)

by -
7

Adevărul absolut, de James Rayburn-Crime Scene Pressrecenzie

Titlu original: The truth Itself
Traducere:  Alexandru Macovescu
Editura: Crime Scene Press
Număr pagini: 350

   Roger Smith (James Rayburn) s-a născut în Johanesburg (Africa de Sud) şi a fost dintotdeauna un activist  social convins împotriva apartheid-ului. Pasionat de film şi literatură poliţistă este autorul unei serii de romane mistery şi de suspans, a căror acţiune se desfăşoară în Cape Town. Primul roman din serie “Mixed Blood”, scris în 2007 şi publicat în 6 ţări a câştigat premiul Krimi Preis 2010 în Germania şi a fost nominalizat la premiul “Spinetingler”-pentru cel mai bun roman în Statele Unite. Autorul locuieşte acum în Thailanda. Sub pseudonimul James Rayburn începe o nouă etapă în carieră, scriind thriller-ul internaţional “The Truth Itself” (“Adevărul absolut”), tradus în limbile germană, franceză, japoneză, italiană, spaniolă şi cehă. Pentru prima dată un roman al lui James Rayburn este tradus în limba română şi publicat la editura Crime Scene Press.

“Excelent. Un thriller dur pe care nu-l poţi lasă din mâna.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

“O analiză foarte bună a felului în care conceptul de patriotism a fost scos la mezat.”(Dead End Follies)

“Când Kate Swift e nevoită să oprească un atac armat la şcoala fiicei ei, ştie că vânătoarea a început. În lumea serviciilor secrete, totul poate fi o capcană. Un gest sau o privire înseamnă diferenţa dintre viaţă şi moarte. Comploturile, muşamalizările, şantajul sunt la ordinea zilei. Adevărul e modificat după bunul plac al celor care deţin puterea. Presa cânta după cum i se spune. Şi totul dintr-un motiv cât se poate de simplu: răzbunarea.”

   Personajele principale ale romanului lui James Rayburn: Kate Swift-agent renegat, Lucien Benway-agent căzut în dizgraţie, Harry Hook-agent autoexilat  şi Philip Danvers-mentorul lor, se rotesc ca într-un carusel în: “O poveste brutală, violentă, cu răsturnări de situaţie ingenioase.” (Suddeutsche Zeitung)

   Aşa cum v-am obişnuit deja la astfel de romane am să vă vorbesc despre personaje. Philip Danvers condusese cândva o echipă, despre care îi plăcea să spună că e familia lui, avusese misiuni de succes aşa că: “La 77  de ani, Philip Danvers, care îşi petrecuse toată viaţa adultă cufundat în mocirla inechităţii, slăbiciunii, trădării, obscenităţii şi a mizeriei umane în stare pură, cu greu mai putea fi surprins. ”Totuşi  când o vede pe Kate în Berlin, în timp ce el vorbea unui grup de turişti, are impresia că imaginaţia îi joacă feste. Philip Danvers nu avea o familie propriu zisă, era gay, motiv pentru care Lucien îi spusese “doamna Danvers”, dar în senilitatea lui se “consideră patriarhul unei familii disfuncţionale”: “Şi, dacă în familia din imaginaţia sa zaharisită Kate Swift era nepoata, atunci Harry Hook era fiul iubit şi risipitor, iar Lucien Benway-oaia neagră.

   După lovitură pusă la cale de Lucien, când încercase să-l determine să între în sectorul privat, Danvers se pensionase anticipat. Dar păstrase legătură cu cei vechi din posturi cheie, printre ei şi cel numit “Instalatorul”, care ocupase funcţii în patru administraţii şi conducea un serviciu secret puternic. Deşi la început avusese resentimente în privinţa atitudinii lui Kate, o ajută spunându-i unde-l poate găsi pe Harry Hook. Mai apoi văzând că americanii nu iau nici o atitudine la aflarea poveştii despre moartea lui Kate îi dă datele problemei şi-i spune anumite detalii unui ziarist David Burke, care fusese concediat de la Washington Post, pentru că se luptase îndelung cu redactorul adjunct pentru nişte articole. Când Danvers, căruia   Janey, soţia lui Burke îi spunea ”Fantoma Cenuşie”, îi dă întâlnire este entuziasmat. Dar Danvers face ceea ce Hook le spunea totdeauna noilor recruţi: ”-Ideea cu orice minciună solidă, spunea Hook, stergandu-şi uleiul de pe buze cu dosul palmei, este felul în care o propagi. În Epoca Dezinformării, graniţa dintre adevăr şi invenţie, care a fost mereu ambiguă, a devenit foarte laxă.“-Dragii mei, există o maşinărie. Nesătulă. Înfometată de informaţie. Dornică să o mestece şi să o scuipe. Foarte bine. Ne face munca mai uşoară. Dar e foarte important cum hrănim maşinăria.”-Componenta de bază este următoarea: găsiţi-vă privighetoarea. Apoi lăsaţi-o să cânte. Să-şi cânte cântecul de răsună toată afurisita de ţară. ”Danvers l-a ales pe David Burke pentru că era: “Un cruciat. Credea în puterea binelui. Credea în a patra putere în stat. Era pasărea cântătoare ideală.

   Aşa că îi spune povestea, pe care de-a lungul cărţii o alimentează cu noi date şi dovezi, făcându-l să pună pe jar administraţia, dar mai ales pe Lucien Benway. Din păcate toate acestea îi vor aduce lui Burke moartea, dar Janey îl va răzbuna.  Danvers va cădea pradă aceluiaşi ucigaş, dar lasă în urmă o intensă răzbunare. Lucien Benway “jocheul acela mic şi răutăcios”, îl determinase  pe Danvers să se pensioneze, preluase  conducerea organizaţiei pe care o trecuse în sectorul privat, îşi crease propriul fief, ajungând să raporteze numai la Casa Albă. Caracterul neoficial al acestei relaţii îi acordase o mare libertate de acţiune, dar aroganţa lui copleşitoare îl ruinase. N-o suportă pe Kate Swift pentru că era protejată lui Danvers şi căsătoria ei cu Yusuf Hourani îl făcuse suspicios.

   Deşi părinţii lui Yusuf erau în mediul universitar american şi el părea un patriot, chiar o ajutase pe Kate să asasineze un lider Al-Qaeda, Benway nu se potolise convins că are dreptate. Nu luase în seama nici o explicaţie, îşi pledase convingător cauza la Casa Albă, susţinând că Yusuf avea legături cu persoane importante din Al-Qaeda, şi autorizase o acţiune în forţă cu o dronă dar:…într-un moment de sinistră grandomanie, îi trimisese lui Kate Swift link-ul către camera de transmisie a aparatului model Predator că să vadă din celălalt colţ al lumii cum soţul îi este spulberat de pe faţa pământului. ”Dar Kate reacţionase şi se dusese la televizor:“..dându-i în vileag pe toţi cei implicaţi în atacul asupra soţului ei (jurnaliştii de stânga deja îl considerau un erou american), ajungându-se până la Casa Albă, iar primii sacrificaţi fuseseră principalul consilier la Preşedintelui în materie de antiterorism, care îşi dăduse demisia, şi Benway, care fusese înlăturat ca un furuncul plin de puroi din cadrul corpului serviciilor secrete.

   Apoi Kate o luase pe Suzie şi dispăruse. Căzut în dizgraţie, Benway era hotărât să se răzbune. Soţia lui Nadja, adolescentă fiind, fusese ţinută prizonieră de un colonel sârb la Sarajevo, care o violase de nenumărate ori până s-o deie oamenilor lui. Bosniacii musulmani îi uciseseră pe sârbi, iar pe Nadja o salvase Lucien Benway. Acesta o dusese în state şi când ea împlinise 16 ani o luase de soţie, dar căsătoria nu fusese de fapt niciodată consumată. Aşa că ea, cu acordul lui tacit, ieşea, se distra, bea, se culcă cu unul sau altul. Totul până când îl întâlnise pe Michael Emerson, ziarist cunoscut, se îndrăgostiseră, el îi propusese să plece cu el şi ea era gata să accepte. Dar Michael este ucis şi deşi pare victima jihadiştilor, Nadja îşi dă seama că e opera soţului ei, aşa că jură să se răzbune, ceea ce va şi face în final. Benway împreună cu omul lui, Morse, ucid, urmăresc, torturează, totul în numele puterii şi răzbunării. Vrea cu orice prêţ s-o omoare pe Kate şi pe fiica ei. Vor reuşi oare?!!!

   Harry Hook –copilul minune a lui Danvers, fusese aşa până când participase la o misiune sub acoperire, când toţi cei de la consulatul american fuseseră ucişi de un rebel Bujang, un fanatic care se opunea familiei regale. La început Hook a fost învinuit de-o eroare de judecată care dusese la uciderea a 22 de ostatici, apoi se spusese că era înţeles cu rebelii, dar Danvers îl apară şi-i spune că nu i se vor aduce acuzaţii oficiale. Totuşi Hook demisionase, plecase la Bangkok unde locuia în junglă şi devenise un beţiv: “Dar Hook , care se judecase mai aspru decât o putea face oricare tribunal, îşi începuse sentinţa de exil auto-impus, purtând cu el povara vinovăţiei pe care nu putea s-o lepede vreodată.”

   La început Hook refuză s-o ajute pe Kate, dar văzând prăbuşirea, în junglă, a unui avion  cu pasageri în drum spre Bangkok, îi vine ideea de-a înscena moartea lui Kate, ceea ce şi face cu ajutorul unor persoane care îi sunt datoare într-un fel sau altul. Încearcă de fapt să le apere pe ea şi pe fetiţă, mai ales că află că-i leagă şi-o relaţie de rudenie. Luptă, mituieşte, apelează la toate cunoştinţele, simţind cumva că dacă reuşeşte îşi răscumpăra vina. Dar …va reuşi oare? Şi ce relaţie este între el şi Kate?

   Şi….acum Kate Swift. O agentă bine pregătită, poate chiar prea bine, ieşise în lumina reflectoarelor spunând  poveşti adevărate, pe care cei mari nu le voiau spuse. Răzbună astfel moartea lui Yusuf, apoi dispare, încercând să se ascundă şi să-şi crească în linişte fiica. Se ascunsese într-un orăşel din nordul statului Vermont, sub un nume fals, dar când vede atacatorii de la şcoala lui Suzie îşi dă seama că a fost găsită: “Îşi dădu seama că păienjenişul de adevăruri spuse pe jumătate şi minciunile bine ticluite care reprezentaseră povestea vieţii ei în ultimii doi ani erau pe cale să fie spulberate. A sosit momentul, îşi zise ea. A sosit, Kate. “

   Antrenamentul şi duritatea ei îşi spun cuvântul, îi spulberă pe atacatori, îşi ia copila şi pornesc amândouă pe un nou drum. Un drum cu ascunzişuri, cu măşti, cu adevăruri spuse pe jumătate, cu deghizări chiar cu un pic de dragoste şi romantism. Danvers este cel care-i spune unde îl găseşte pe Hook, dar şi cel care-i da un pic de răgaz, spunându-i poveşti adevărate sau nu, lui David Burke, care le publică. În final după ce scapă de multe atacuri, se apară pe ea şi fiica ei, ucide dacă e nevoie, Morse, omul lui Benway, îi dă de urmă şi o răpeşte pe Suzie, cerându-i să se predea.

Ce va face Kate? Va reuşi să-şi salveze fiica? Va reuşi să se salveze?

   Cam atât. Nu vă pot povesti cartea pentru că paginile ei sunt numai acţiune pură, urmăriri, crime, uneltiri, personaje complexe, răzbunări: “James Rayburn te poartă într-o cursă tensionată prin America şi Thailanda pe care o cunoaşte atât de bine, cursă a cărei miză este nu numai descoperirea adevărului absolut, ci şi salvarea imaginii administraţiei americane. O combinaţie extraordinară între realităţile brutale ale războiului modern şi eleganţă romanului de spionaj clasic. ”Aşa că pentru a află totul şi mai ales pentru că :“James Rayburn este un maestru al suspansului.” (The Sunday Times) Trebuie să citiţi cartea!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

Duel poetic: Autoportret & Şi Dacă

Autoportret -Călin Lucian

Răsărindu-mi riduri în priviri,
pe fruntea-mi singură în amintiri,
temându-mă să cred în noi iubiri,
mi-au înghețat la tâmple ghioceii
de multele-mi trăite netrăiri.

Şi mi-a fost teamă ca să mai iubesc
şi am uitat să mai trăiesc,
de Dragoste, eu, nu îmi amintesc,
ciudat, dar nu mi-e teamă că îmbătrânesc,
chiar o doresc…chiar o doresc!

Sunt numai eu cu mine,suntem doi
şi-mpart singurătatea, frățeşte, între noi.
Îmi pare-atâta de firesc
ca după ploaie să vină ploi
încât,oricât de tare suflă vântul,
eu nu mă-ndoi…eu nu mă-ndoi.

Sunt numai eu cu mine
deci, suntem doi
şi-mpart singurătatea, frățeşte, între noi!

Şi Dacă- Nicoleta Tudor

Și dacă aș rămâne acum în viața ta

Ce gând tribut în mine se va stinge?

Ce așteptări mărețe cu timpul aş uita

În timp ce zâmbetul în lacrimi se va frânge?

 

Și dacă aș pleca acum din viața ta

Tu lipsa mi-ai simți-o cât de mult?

În timp ce-aș tot muri și-aş invia

Din suferinți făcându-mi temeinic legământ.

 

Și dacă aș lăsa să curgă întâmplarea

Cum aș putea trăi cu tine-n gând?

Căci nu m-ar ajuta nici vântul nici chemarea

Spre apa ce mă spală când nu mai pot să plâng.

 

Și-atunci m-afund îmi propria-mi tăcere

Și tac, și tac, și nu gândesc nimic

Așa nu curg nici lacrimi, așa nu simt durere,

Doar te găsesc pe-acolo, când mă trezesc un pic.

 Verdict?

 

 

 

by -
9

O amintire….o întâmplare…ani de elev

   Şi acum o întâmplare care a început când eram în clasa a 8-a şi a culminat la liceu în clasa a 10-a.
V-o povestesc ca să vedeţi că şi noi eram nişte copii normali, ale căror boacăne erau uneori mai mari decât ale elevilor de azi, dar pe care nici profesorii nu-i vedeau neapărat ca pe nişte draci care trebuie excomunicaţi.

Deci povestea, absolut reală:

   Eram în clasa a 8-a, o clasă cu cei mai buni elevi la învăţătură, dar draci în toată regula la comportare. Profesorii se supărau pe noi, dar ne iertau pentru că majoritatea orelor deschise, inspecţiilor de grad, se desfăşurau în clasa noastră. Ştiau că învăţăm, şi-n situaţii oficiale şi importante se puteau baza pe noi.
Din păcate aveam şi profesori, puţini ce-i drept, pentru care a preda era sinonim cu a deschide cartea, a citi lecţia şi a dicta. Iar notele la extemporale erau date după notele elevului la alte materii din catalog.
Aşa era profesoara cu care făceam anatomie, care în trei ani cât ne predase şi botanica şi zoologia, nu reuşise să ne cunoască şi să ne aprecieze. Pentru ea orele erau o corvoadă pe care o îndeplinea, normal că şi răspunsul nostru era la fel.

  Începuse ultimul trimestru din clasa a 8-a (la şcoala generală), ne pregăteam pentru admiterea în liceu, şi ne dă un extemporal la anatomie. Aveam un coleg deştept, dar cam puşlama, pe care ea nu-l avea la suflet, aşa că îl lăsase corigent în trimestrul doi. Învăţa săracul ca nebunul la anatomie, să-i iasă media mai mare să nu piardă anul şi profa din 4-5 nu-l scotea.

   Vorbisem toţi pentru el cu diriginta noastră, o tânăra profesoară de matematică, care ţinea mult la noi. I-am explicat cum nota profesoara de anatomie, dar n-i venea să creadă. Şi atunci “minţi de copii” am hotărât să-i dovedim. La lucrarea de control, după ce am primit subiectul, 5 dintre noi, premianţii clasei, am scris cu totul altceva: engleză, matematică, fizică, literatură, chimie, franceză. Când ne-a adus lucrările notele noastre, puse chiar lângă nume, erau cele pe care le primeam de obicei, nici măcar nu se uitase ce scria pe filă. Normal că i-am dat dirigintei noastre lucrările, a ieşit un scandal monstru, dar ştiţi ceva? Nici unul dintre noi n-am păţit nimic, nici măcar nu am fost mustraţi. Am primit doar o altă profesoară de anatomie, respectiva fiind mutată.

  Partea a două peste doi ani la liceu, în redacţie, în timp ce corectam şpalturile. Eram doar eu şi profesorul coordonator. Adevărul este că la prima oră, în clasa a 9-a, când remarcasem similitudinea numelui, avusesem emoţii, dar pentru că el nu făcuse nici cea mai mică aluzie, mă liniştisem crezând că e doar o coincidenţă.

   Şi-acum imaginaţi-vă o Arci super-concentrată să nu scape vreo greşeală (aveam doar 16 ani) şi un prof zâmbitor cu întrebarea:
-“Tu ce lucrare ai scris la minunea de extemporal din clasa a 8-a dat de nevastă-mea?”
Am îngheţat şi parcă mi-aş fi înghiţit limba, dar el a continuat râzând:
-“Crezi că nu ştiam? Ştiam din prima oră, dar a fost vina ei nu a voastră. Deci ce ai scris, că sunt curios?”
-“Engleză, am îngăimat eu cu obrajii arzând.”
“I-am spus eu, de multe ori, măcar să se uite pe foaie. Dar de…prostia…”
Şi-atunci şi-a băgat dracul coada şi m-am auzit întrebând:
“-De ce aţi luat-o de nevastă Dom’profesor?”
Râzând proful mi-a spus:
-“Era frumoasă, mai, foarte frumoasă!…”

   Aici s-a oprit totul şi relaţia mea cu Domnul Profesor a fost la fel de frumoasă ca până atunci.
Dacă citesc povestea foştii elevi ai liceului E. Gojdu din Oradea, poate vă vor spune şi ei ce prof extraordinar era profesorul nostru de desen.
De fapt actualii elevi ai liceului au scos de curând un număr festiv al revistei cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea profesorului. Anastasie Tărulescu.
Am hotărât să vă povestesc acestea ca să nu aveţi impresia că noi am fi fost ca sfinţii din icoane, şi noi am fost copii şi am făcut nenumărate trăznăi, dar am şi învăţat şi am avut nişte dascăli de calitate şi ca oameni şi ca profesori.

Vă aştept şi pe voi cu poveşti amuzante sau serioase, dar adevărate.
Pentru voi cum au fost anii de şcoală? Ce năzbâtii aţi făcut? Ce dascăli v-au marcat evoluţia?

by -
16

Povestind cu… Emanuel.D.Florescu

   Am primit de la Emanuel Florescu cele două cărţi ale sale apărute la Scrisul Românesc: ”Destin tragic de artist genial” şi “Destin suicidar de artist genial”, pe care mărturisesc că le-am citit cu plăcere şi interes.
Acum aş vrea să-l cunosc puţin şi să vi-l prezint şi vouă pe autor.

Arci: Spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre cine este şi ce face omul Emanuel Florescu.

Emanuel: Sunt un romantic întârziat într-un secol pragmatic şi-ntr-o lume cam insensibilă, în care, vorba lui Eminescu, până şi a visa te expune pericolului de-a fi ridiculizat. Momentan, în paralel cu serviciul necesar supravieţuirii, îmi finalizez studiile universitare în filosofie pe care le-am cam neglijat în ultimele două decenii.

Arci: Ce fel de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi-români şi străini?

Emanuel: După ce am parcurs cam toate genurile de literatură, de ani buni m-am dedicat cărţilor de factură filosofică şi teologică sau celor scrise de clasici (antici şi moderni). Printre autorii români preferaţi se detaşează Eminescu şi Octavian Paler, iar dintre cei străini, clasicii, cu predilecţie filosofii, umaniştii, poeţii romantici şi scriitorii realişti.

Arci: Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi? Cântăreţi sau formaţii preferate?

Emanuel: Cea care să aibă un mesaj de transmis pe acordurile unui ritm plăcut. Cum ar fi romanţele sau blues-urile. Sunt mai multe melodii frumoase care corespund acestor criterii, cântate de diverşi artişti din genuri diferite, dar singurul pe care îl mai ascult ocazional este regele muzicii moderne, Elvis (în special cel din anii ’70).

Arci: Povesteşte-ne o amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel

Emanuel: Nu-mi amintesc vreuna care să mă fi marcat în mod deosebit, dar ştiu că încă din copilărie am fost foarte conştient că voi scrie cărţi. Ţin minte că prima tentativă a fost pe la 12 ani, dar am început efectiv să scriu pe la 22 de ani. De-abia însă la 40 de ani am fost publicat cu ,,Elogiul înţelepciunii divine” (o replică filosofico-teologică la ,,Elogiul nebuniei” a lui Erasmus), pentru că multă vreme pur şi simplu nu am luat în considerare o atare posibilitate.

Arci: Cum ţi-a venit ideea acestei trilogii, înţeleg că va mai urma un volum?

Emanuel: La sfârşitul anului voi publică şi al treilea volum al trilogiei (ca să fie publicate în trei ani consecutivi), ,,Destin insolit de artist genial.” Acesta va apărea însă la începutul anului viitor. Ideea unei trilogii mi-a venit după publicarea primului volum, care nu a fost redactat neapărat ca parte a unei trilogii, din dorinţa de a evoca şi alte personalităţi artistice cu un destin dramatic. Aşa că, celelalte două volume s-au adaptat la ideea, structura şi stilul primului, pentru a se putea preta la caracteristicile unei trilogii.

Arci: Ce te-a determinat să alegi astfel de subiecte, care, deşi ar trebui, nu interesează pe multă lume?

Emanuel: Dorinţa de-a promova valorile culturale ale umanităţii şi de-a aduce în atenţia cititorului interesat personalităţile artistice omagiate astfel, dar şi aspectele metafizice, nu mai puţin reale ori importante, ale existenţei noastre terestre. Că acest gen beletristic nu s-a bucurat niciodată de o mare popularitate printre cititori, este un fapt cunoscut şi indubitabil, dar totodată poate constitui şi una dintre explicaţiile lipsei de cultură evidentă la majoritatea oamenilor (nu doar români).

Arci: De unde te-ai inspirat?

Emanuel: Ideea mi-a venit în urma vizionării unui documentar tv despre impresioniştii de la sfârşitul secolului XIX. M-a intrigat şi m-a impresionat destinul tragic şi nedrept al pictorului francez F. Bazille, relatat în primul volum, şi am nutrit dorinţa, văzută ca un act de reparaţie morală a posterităţii, de a-i reactualiza numele şi opera în memoria atât de subiectivă şi de selectivă a publicului la care voi avea acces. De la cazul lui realmente trist şi injust a pornit ideea evocării unor astfel de oameni şi s-a dezvoltat apoi într-o trilogie a genului biografic.

Arci: Subiectele abordate sunt complexe, unele mai puţin cunoscute. Cam câte ore ai petrecut documentându-te?

Emanuel: Deşi am scris o trilogie biografică, nu mă consider un biograf, iar volumele nu se rezumă la date biografice seci. Biografia protagoniştilor, deşi reală istoric dar inedită ca stil, a constituit mai curând un pretext literar pentru abordarea subiectelor morale, religioase, socio-politice, artistice, filosofice sau spirituale care îi definesc condiţia existenţială a omului. Nu pot estima cu exactitate timpul alocat documentării necesare. Cu totul, scrierea unei cărţi mi-a luat în medie 3-4 luni. În condiţiile în care luăm în calcul doar timpul disponibil, cel de seară, de după serviciul cotidian. Cert e că mie nu mi s-a părut nici timp lung, nici lucru greu. Poate pentru că mi-a plăcut activitatea respectivă, iar când îţi place ce faci ne raportăm la o percepţie subiectivă. Ca şi atunci când nu-ţi place, de altfel!

Arci: Cine a fost primul tău cititor? Dar cel mai mare critic?

Emanuel: Probabil doamna Carmen Miloicovici de la Editura Scrisul Românesc, căreia i-am trimis manuscrisul pentru evaluare şi care i-a recomandat directorului Editurii că merită să fie publicat. Cel mai mare critic, ca importantă a reputaţiei, nu ca vehemenţă a actului în sine, cred că a fost chiar directorul Editurii, criticul literar, prof.univ. dr. Florea Firan, autorul a multor cărţi şi antologii despre literatura română.

Arci: Cum a fost primit primul volum? Ai fost motivat să mai continui?

Emanuel: Nu suficient de bine sau de încurajator. N-aş zice că s-a dovedit un best-seller sau un succes manifest. Nimic surprinzător însă, şi nu sunt dezamăgit, când nu-ţi faci iluzii, nu poţi fi dezamăgit! Ştiam că publicul cititor preferă alt gen de lectură, care să-l solicite mai puţin spre meditaţie, documentare sau instruire. Motivarea de-a finaliza trilogia a fost chiar asumarea proiectului ca atare. Nu-mi plac jumătăţile de măsură, iar dacă-mi propun să realizez ceva, nu prea mai contează reacţia altora. Valoarea a ceea ce faci depinde doar de tine, chiar dacă succesul lui depinde poate exclusiv de alţii! Nu orice lucru de valoare are şi succes, după cum nici orice succes nu implică şi valoare! Deocamdată nu ştiu dacă mă regăsesc în vreuna dintre aceste ipostaze axiologice.

Arci: Ce părere au prietenii tăi că scrii, şi mai ales că ai ales astfel de subiecte?

Emanuel: Nu ştiu exact. Probabil unii se bucură sincer, alţii te felicită mai puţin sincer, unii se miră, alţii sunt indiferenţi … Nu ştiu câţi dintre cunoscuţi mi-au citit cărţile, probabil mai numeroşi sunt cei care nu mă cunosc personal. Cât despre comentarii la adresa naturii lor, acestea se pot naşte doar dacă mai întâi sunt citite! Totuşi, în concluzie, dinspre partea lor am simţit valul de simpatie scontat.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cărţile tale?

Emanuel: Că dincolo de titluri, care sunt totuşi relevante pentru conţinutul lor, sau de genul în care pot fi încadrate, ele reprezintă o meditaţie beletristică asupra condiţiei existenţiale a omului şi că transmit un mesaj umanist prin importantele subiecte abordate frontal. Rămâne ca fiecare cititor să descopere mesajul care i se potriveşte de dincolo de poveştile de viaţă relatate.

Arci: Cum au fost primite cărţile tale de către oamenii de specialitate şi ce părere ai despre piaţa de carte din România?

Emanuel: Foarte bine, pot spune! Cu specialiştii (critici şi autori) este altceva. Fiind nişte persoane avizate în critică literară, ştiu să aprecieze o lucrare mai aproape de valoarea ei reală! Cronicile redactate de ei la volumele mele în diverse reviste de cultură, literatură şi artă sunt chiar foarte favorabile. Piaţa de carte din România îmi pare destul de bogată dar nu suficient de variată raportat la criteriul genurilor promovate. Cum este şi firesc şi după cum se dovedesc gusturile cititorilor, predomină romanele de orice tip şi volumele de poezii. Cred însă că este loc pentru orice gen de literatură, pentru orice autor şi pentru orice gust al cititorului! Glumind şi nu prea, sau poate exagerând puţin, am senzaţia că în România actuală sunt mai mulţi scriitori decât cititori!

Arci: Ce alte pasiuni are Emanuel Florescu?

Emanuel: Păi, fotbalul ar fi cam singură pasiune extraeducaţională. În rest, tot studiul, fie el a limbilor străine, a istoriei, teologiei, filosofiei sau artei. Deci, mai nimic deosebit în materie de hobbyuri excentrice!

Arci: Ce părere ai despre site-ul Literatură pe Tocuri? Cum te simţi în grupul nostru?

Emanuel: Sincer, îl percep destul de ok şi mă simt destul de bine în condiţiile în care interacţiunea noastră decurge normal. Se pot promova titluri şi autori, se pot face recenzii şi schimb de impresii, etc. Desigur mai contează şi cât te implici într-o atare interacţiune de la distanţă dar în care avem ca numitor comun pasiunea pentru literatură.

Arci: Câteva cuvinte pentru echipă şi cititorii noştri?

Emanuel: Mulţumesc echipei pentru colaborare şi urez cititorilor lecturi cât mai plăcute dar şi utile! Iar dacă au curiozitatea să cunoască destine excepţionale şi totodată dramatice, îi invit către personalităţile artistice pe care le-am transformat în personaje literare şi în poveştile cărora se pot regăsi într-o postură sau altă!

Mulţumesc, Emanuel Florescu că ai stat la poveşti cu noi şi mult succes în continuare!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
4

Meniu: (salată de roşii cu rucola, spată de porc cu legume la cuptor, prăjitură cu foi de napolitane)

1.Aperitiv: salată de roşii cu rucola

-3-4 roşii curăţate de coajă şi tăiate bucăţele se pun într-un castron
-adăugăm o cutie de rucola tăiată ff mărunt şi o legătură de pătrunjel sau mărar tăiată mărunt
-punem sare, piper multicolor, ulei de sâmbure de struguri şi puţin oţet sau zeamă de lămâie
-amestecăm şi lăsăm cam 30 minute la rece
-când serviţi presăraţi deasupra brânză telemea rasă sau caşcaval ras

2.Ciorbă de porc:

-punem la fiert oasele de porc în apă cu puţină sare, când sunt fierte curăţăm carnea şi-o tăiem bucăţele
-dăm pe răzătoarea fină 2 morcovi, 1 pătrunjel, 1 păstârnac, tăiem bucăţele mici o ceapă
-punem legumele în oală, strecurăm zeama în care am fiert carnea peste ele şi punem la fiert
-când legumele sunt pe jumătate fierte adăugăm carnea şi condimentele (sare, piper, cury, boia-opţional, praf de chimen) şi lăsăm să mai fiarbă
-adăugăm verdeaţă tăiată mărunt: pătrunjel, ţelină, leuştean, tarhon şi lăsăm să mai dea câteva clocote
–se poate servi cu smântână dreasă cu ou

3.Spată de porc cu legume la cuptor(Alexandra):

-Friptură din spată de porc cu legume : Carnea am marinat-o în amestec de bere, apă, ulei, zahăr o lingură, sare, piper, ienibahar, pimento, usturoi şi foi de dafin (la rece, în frigider, peste noapte, deşi merge şi 2-3 ore). Am tăiat rondele sau bucăţi legumele: cartofi, cartofi dulci, morcov. Carnea şi legumele le-am aşezat în tavă, împreună cu lichidul în care s-a marinat carnea şi tava a fost dată la cuptor pentru 40 de minute la 180 grade

4.Prăjitură cu foi de napolitane:

– 1 pachet de foi de napolitane
crema 1: batem spumă 3 albuşuri de ou cu 150 gr zahăr praf, adăugăm 300 gr biscuiţi măcinaţi, 300 gr nucă măcinată, 3 linguri de cacao şi zeamă de compot cât să fie ca o pastă şi omogenizăm bine, punem puţin la rece
crema 2: 250 gr margarină Rama (sau unt) se mixează spumă cu 200 gr zahăr praf, adăugăm pe rând cele trei gălbenuşe de ou şi 4-5 cuburi de rahat tăiate ff mărunt, omogenizăm bine
-montăm prăjitura astfel: foaie de napolitană+cremă de biscuiţi+foaie +crema de rahat+foaie
-deasupra putem face o glazură de ciocolată sau caramel
-puneţi prăjitură la rece măcar 2-3 ore, se taie când e rece

Poftă Bună!

by -
20

Amintiri…Amintiri…anii de elev

    Oare cine zicea că la bătrâneţe trăim din amintiri?
Nu mi se pare adevărat. Amintirile bune sau rele ne urmăresc toată viaţa, doar că la bătrâneţe le alocăm mai mult timp, pentru că avem mai mult “timp liber” decât în tinereţe.

   Ascultam acum câteva zile o emisiune la radio în care toată lumea se plângea de “toată lumea”: de sistemul de învăţământ, de manuale, de profesori, de viaţa de elev, de şcoală,…

   Cineva zicea că pe vremuri elevii erau “oropsiţi, încorsetaţi de reguli, că nu se făcea şcoală”.
Ei… uite că eu am cu totul alte amintiri. Am făcut şcoală în anii ’60-’70. Învăţăm, dar ne şi jucăm mai mult, poate pentru că nu existau atâtea gadgeturi şi copiii interacţionau mai mult.
Teritoriul din spatele blocului era terenul nostru de joacă, volei, football, ping-pong, de-ascunselea, pe toate le-am încercat. Sâmbăta seară (când eram ceva mai mari) ne adunăm la câte unul acasă, vorbeam, râdeam şi învăţam să dansăm pe muzica plăcilor de vinil sau a magnetofonului.

   Apropo de magnetofon, profesorul meu de de la liceu (pe vremea aia făceam şi muzică şi desen la liceu) ne aducea magnetofonul în clasă şi ascultăm muzica marilor compozitori. Aşa am învăţat despre: Beethoven, Mozart, Bach, Chopin, Vivaldi, G.Enescu, Brahms, Haydn, Liszt, Schubert Berlioz, Ravel, Rachmaninoff, Grieg, D.Lipatti. Strauss, Gershwin….
Duminica dimineaţă ne întâlneam cu proful la Ateneu (Oradea), unde ascultam muzică clasică pe care apoi o comentam la clasă.
Aveam abonament la toată stagiunea teatrală şi discutam cu diriginta noastră, care era profesoară de română, toate piesele.

   Nici în şcoala generală, nici în liceu nu am învăţat pe de rost (nici n-aş fi reţinut) vreo analiză sau vreun comentariu. Citeam obligatoriu cartea, apoi o “disecăm” cu toţii la oră. Era adevărat că era “vai de pielea noastră” dacă încercăm să trişam, dar aşa ni s-a dezvoltat plăcerea de-a citi, vocabularul, uşurinţă de-a vorbi, dorinţa de frumos. Îmi plăcea foarte mult să citesc, devoram cărţile, aveam şi acasă o bibliotecăî frumoasă pe care ai mei o tot înmulţeau. Aşa că pentru mine orele de literatură erau o plăcere.

   Probabil asta a dus la colaborarea şi mai apoi la conducerea revistei literare a elevilor de la Liceul E.Gojdu (Oradea). Revista se numea “Ţara Visurilor Noastre” şi ne-o publicau la tipografia revistei “Familia” (Oradea). Dar conceptul revistei, corectarea ei, hotărârea ce materiale să publicăm era a noastră, a elevilor care formam colectivul de redacţie. Profesorul coordonator era un tip nemaipomenit, A.Tărulescu, profesor de desen cu o cultură şi voinţă impresionantă. Normal, mai avea şi el micile lui ciudăţenii şi excentricităţi, dar ţinea la noi. Am învăţat de la el nu numai despre istoria artei. dar şi despre literatură, despre mari poeţi şi scriitori.
Scria la revista numai “poşta redacţiei”, foarte rar câte un articol de fond, că mai trebuiau şi din acestea (despre UTC sau PCR). În rest revista era a noastră, a elevilor, chiar era o “Ţară A Visurilor Noastre”. Erau articole de istorie, ştiinţă, povestiri ale elevilor şi mai ales poezii de dragoste, revista noastră avea de toate Grafica era şi ea realizată de elevii liceului. Aveam articole şi interviuri şi colaborări ale elevilor de la alte reviste şi licee din ţară.

   O să-mi spuneţi despre UTC , da am fost şi pionieră şi utecistă, chiar şi în comitetul şcolii. Dar la momentul acela lucrul acesta însemna din când în când câte o mică şedinţă, în rest tabere gratuite şi diferite excursii unde ne distrăm ca orice tineri.
În 1972 am fost în tabăra revistelor şcolare, la Costineşti. Eram câte unul de la fiecare revistă şcolară din ţară şi erau multe.

   Dimineaţa discutăm despre cum să facem revistele mai interesante şi atractive, despre articole, proză, poezie, grafică. Cred că de două ori a venit cineva de la UTC-forul central, a ţinut un discurs, pe care nu l-a ascultat nimeni, şi a plecat..
Acolo însă l-am cunoscut pe regretatul poet Adrian Păunescu. A venit cu copiii şi prima soţie, poeta Constanţa Buzea. El era tânăr director la revista Flacăra. Am vorbit cu toţii puţin, apoi două ore a recitat într-una şi noi l-am ascultat fără să mişcăm sau să suflăm. A fost un moment extraordinar, avea de-atunci charismă şi puterea de-a electriză sala.
Seara, că orice copii, după stingere, săream gardul şi mergeam în tabăra studenţească să dansăm. Alteori stăteam pe paturi, pe malul marii, vorbeam sau ascultăm. Aveam colegi care cântau la chitară şi un tânăr profesor de muzică, care însoţea elevii dintr-un judeţ din vest, ne cânta canţonete, arii de operă şi muzică country. Era minunat!

   Acum despre aşa zisele interdicţii. Nu văd nimic rău în faptul că purtam uniformă, se poartă şi azi în alte ţări, şi nu era aşa o etalare arogantă a posibilităţilor materiale ca azi. Cordeluţa, uniforma, ora exactă a sosirii, faptul că nu puteai pleca oricum pe poartă,n e-a obişnuit c-o anumită disciplină şi ne conferea o siguranţă. Dacă noi nu ieşeam oricum, nici în şcoală nu intra oricine ca azi. Iar numărul, emblema liceului…eram în stare să ni-l punem în frunte, pentru că eram mândri de liceul la care învăţăm. Ca orice elevi găseam şi noi metode de-a chiuli că doar nu eram sfinţi.

   Profesorii, cel puţin cei pe care i-am avut eu în anii ’70, au fost extraordinari, sincer îţi impuneau respect prin faptul că te respectau la rândul lor. Imaginaţi-vă nişte copii, în primul an când la liceul nostru s-a înfiinţat şi gimnaziu (eu eram clasa a 9-a, sora mea clasa a 5-a). Nişte puştioaice, un profesor de filozofie cam la 50 de ani (nouă ni se părea matusalemic), care purta pălărie. Dacă ne întâlneam la intrare sau pe coridor îşi scotea pălăria şi ne saluta invariabil el primul, cu “Sărut –mâna Domnişoară”. Nu puteai să nu-i întorci acelaşi respect.

   Ar fi multe de povestit şi întâmplări frumoase şi mai puţin frumoase că doar totdeauna există şi “o măciucă la un car de oale”.
Dar vă spun “cu mâna pe suflet” că pentru mine anii de şcoală şi dascălii pe care i-am avut merită un adânc omagiu şi acum.

Va aştept şi pe voi cu amintiri din viaţa de şcolar fie el licean sau student.

Foto: arhiva personală

by -
8

Duel poetic: Hai în inimă la ora & Atât de simplu

Hai în inimă la ora-Maria Savu (Maya Alma)

Cât cuprinde zarea ta, cerul s-a schimbat în rouă
să îmi răcorească gura, norii stau să cadă-n ea,
miezul zilei nu mai știe frunza pe unde să-și plouă,
muguri dulci mocnind a tine dau a rod prin toamna mea.

Hai în inimă la ora când s-au  rupt zorii de văi,
vântul adiind miresme se întoarce-n ochii tăi
mult mai lin ca înainte mai duios furând din pleoape
licăr străjuit de aur, somn profund de cer și ape.

Hai în inimă la ora când se trece înspre-albastru
și îngroap-o în venirea unui ceas neamorțit,
precum liniștea-nserării adorând umil un astru,
te găsesc lângă răni vechi, leac de îngeri, împietrit

Atât de simplu-Călin Lucian

Aş refuza Edenul de nu mi-ai fi, tu, Evă.
Nu vreau nici veşnicii, nici cer, nu vreau nici aripi,
de n-am zbura-mpreună, aş refuza şi Raiul !
Tu-mi eşti şi univers şi paradis şi zbor,
decât eternitatea trăită fără tine,
aş accepta, domniţă, mai repede să mor.

Femeie, te ador!

 Ce spuneţi?  Verdict?
%d bloggers like this: