Authors Posts by Dana Burda

Dana Burda

36 POSTS 0 COMMENTS

Iliada, de Rosemary Sutcliff-recenzie

 

  Editura Univers Enciclopedic Junior oferă cititorilor tineri, în colecția “Povești clasice”,  una din capodoperele literaturii universale din toate timpurile, dar într-o forma repovestită pentru acest nivel de vârstă. Este vorba de Iliada lui Homer repovestită de scriitoarea engleză Rosemary Sutcliff și cu superbele ilustrații ale lui Alan Lee.

    Rosemary Sutcliff (14 decembrie 1920 – 23 iulie 1992) a fost una dintre binecunoscutele scriitoare engleze specializate în literatura pentru copiii. A suferit încă din copilărie de boala Still (artrită juvenilă reumatoidă) care a forțat-o să folosească mare parte din viață un scaun cu rotile. În tinerețe a lucrat ca pictoriță de miniaturi și a publicat prima sa carte în 1950 inspirată de poveștile istorice pentru copiii ale lui Geoffrey Trease. Aceasta s-a intitulat “The Chronicle of Robin Hood”. Dar succesul adevărat l-a cunoscut în 1954 când a publicat “The Eagle of the Ninthe” care a inaugurat o serie numită câteodată Marcus sau foarte simplu “The Eagle..” Următoarea carte îi apare în 1959 cu titlul “The Silver Branch” și ambele cărți îi vor aduce în 1959 premiul Carnegie Medal din partea “Library Association”. Astfel i se recunoaște faptul că avea cea mai bună carte a anului pe un subiect britanic. În limba română a fost tradusă cartea The Eagle of the Ninthe cu titlul “Acvila Legiunii a IX-a“ la editura Litera Internațional în anul 2010. Seria romanelor și premiilor continuă și în anii următori. În 1974 a primit Hans Christian Anderson Medal, iar în 1975 a fost numită ofițer al Ordinului Imperiului Britanic pentru servicii aduse literaturii pentru copiii. În 1992 a fost ridicată la rang de comandor.

    În 1985 romanul “The Mark of the Horse Lord” câștigă premiul Phoenix din partea Children’ s  Literature Association pentru cea mai frumoasă limbă engleză folosită în cărțile pentru copiii.

     În 1983 publică o carte autobiografică “Blue remembered Hill: A recollection”. A murit în anul 1992.

     Autoarea spunea despre cărțile sale care se adresau unei vârste atât de speciale: “I would claim that my books are for children of all ages, from nine to ninety” (interviul din august 1986)

    În 1993 apărea postum cartea lui Rosemary Sutcliff “Black Ships Before Troy” tradusă la noi cu titlul “Iliada”. Cartea are un format mare, impresionant, cu coperți cartonate și cu ilustrațiile lui Allan Lee.

   Alan Lee s-a născut la 20 august 1947 în Marea Britanie. Este un desenator foarte cunoscut pentru participarea la filmul “Lord of the Rings” unde a primit premiul Oscar pentru cel mai bun design de producție. Ilustrațiile cărții lui Rosemary Sutcliff sunt sugestive, atractive și memorabile dând astfel viață și chip eroilor războiului contra Troiei.

     Povestea în sine este cea bine cunoscută. Doar că autoarea respectă doar în mare ordinea de povestire a lui Homer. Restrânge practic epopeea la o poveste în proză clară și accesibilă pentru nivelul de vârstă propus. Astfel reuşește să facă fina separație între lumea zeilor și cea a oamenilor, să arate clar cum erau grecii și cum erau troienii și să zugrăvească extrem de viu și impresionant etapele unui război lung, dur, sângeros și absurd. Pentru că acesta este și scopul pentru care repovestește o operă literară arhicunoscută de-a lungul timpului. Mesajul este clar, războiul nu are nimic de laudă, ci este cea mai cumplită formă de manifestare a absurdului în viața societății omenești.

    Pentru că în cartea sa autoarea nu respectă exact ordinea de desfășurare a poveștii lui Homer i-a pus titlul “Black Ships Before Troy” adică “Corăbiile negre în fața Troiei”.  Nu este chiar Iliada ci o poveste inspirată din Iliada. Cine a citit în copilărie cartea lui Rosemary Sutcliff va trebui să citească la maturitate “Iliada“ lui Homer.

   Povestea începe cu nunta eroului Peleu cu zeița mării Thetis. Cine e familiarizat cu legendele antice grecești își amintește că Prometeu i-a spus în cele din urmă lui Zeus la îndemnul lui Heracles, să nu aibă un copil cu Thetis pentru că acesta îl va distruge ci să o dea de soție lui Peleu, regele mirmidonilor. Acum avea loc nunta și la ospățul grandios la care participau și zeii nu a fost invitată zeița discordiei Eris. Supărată, aceasta a venit când petrecerea era în toi și a aruncat pe masă un măr de aur pe care scria “Celei mai frumoase”. Trei zeițe, Hera, soția lui Zeus, Afrodita, zeița frumuseții și iubirii și Athena, zeița înțelepciunii, au început să se certe pentru mărul de aur, fiecare pretinzând că ea este cea mai frumoasă. În cele din urmă l-au luat drept arbitru pe un cioban de pe muntele Ida, Paris care era de fapt fiul mai mic al regelui Troiei, Priam și al soției sale Hecuba. Încă de la naștere Paris fusese părăsit și sortit morții pentru că mama sa visase înainte de naștere că din cauza lui Troia va fi distrusă prin foc. A fost salvat și crescut de un cioban și acum trebuia să decidă cui să dea mărul de aur. Fiecare zeiță i-a promis câte ceva, dar lui i-a plăcut cel mai mult promisiunea zeiței Afrodita care i-a spus că-i va da pe cea mai frumoasă femeie din lume, Elena. Afrodita primește mărul de aur și titlul de cea mai frumoasă, iar Paris cu ajutorul ei redevine un prinț al Troiei și ajunge la curtea regelui Spartei, Menelau cu care era căsătorită Elena. Paris este bine primit și se bucură de toate privilegiile unui oaspete. În schimb el o seduce pe Elena și o determină să plece cu el pe când regele Menelau era la vânătoare.

    La întoarcere Menelau este convins că Paris i-a răpit soția și cere ajutor ca să se răzbune de la toți regii din Grecia, începând cu regele de la Micene, fratele său Agamemnon, rege peste toți regii. Și așa se adună o oaste mare sub conducerea celor mai mari eroi greci, cu sute de corăbii vopsite în negru care pleacă să asedieze și să cucerească bogata cetate Troia pentru a o aduce înapoi pe frumoasa Elena.

    Cei zece ani de asediu și mai ales ultimul an formează de fapt povestea în sine a cărții lui Rosmary Sutcliff. Merită să fie citită!

      Lectura acestei cărți a fost pentru mine o adevărată bucurie. De-a lungul vieții am citit Iliada lui Homer dar și alte cărți care se referă la acest război ce pare a fi unul de mare anvergură pentru epoca în care se presupune că a avut loc. Eroii lui Homer au înflăcărat multe imaginații de-a lungul secolelor și au inspirat cărți, piese de teatru, cercetări arheologice, teorii istorice și filme. Epopeea lui Homer fiind o operă atât de complexă a avut parte de cele mai diverse interpretări. Sigur că eroii ca Ahile, Hector, Odiseu, Ajax, Diomede și mulți alții au fost folosite ca simboluri educative în epoci în care valoarea unui bărbat era dată de capacitatea lui de a lupta. Cartea lui Rosemary Sutcliff ne oferă o altă viziune care nu este legată de faptele de vitejie ale participanților la lupte ci de grozăvia luptelor, de măcelul suferit de ambele părți și de violența absurdă a distrugerii. Cartea ei care povestește asediul sângeros al Troiei este un manifest împotriva războiului care dintotdeauna  se folosește de motivații ridicole pentru a izbucni.

     Citind acum această carte am încheiat un ciclu de 60 de ani de lectură. La vârsta de 10 ani am citit o carte foarte cunoscută și tradusă “Legendele și miturile Greciei antice” scrisă în 1914 de istoricul rus Nikolai Albertovici Kun care apoi a fost reeditată de mai multe ori de-a lungul timpului. A fost tradusă prima dată în limba română în 1957 și atunci am citit-o și eu cu o deosebită încântare. Astăzi copiii au la dispoziție și cartea lui Rosemary Sutcliff care are marele merit de a face dintr-o operă amplă și stufoasă ceva accesibil lor.

Cartea Iliada de Rosemary Sutcliff a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Simon și Planul Homo Sapiens, de Becky Albertalli-recenzie

    Editura Epica a publicat în colecția sa Epicwave în anul 2017 un roman dedicat adolescenților extrem de interesant. Este vorba de romanul de debut al scriitoarei americane Becky Albertalli, “Simon și planul Homo Sapiens”. Titlul în limba engleză este  “Simon vs. The Homo Sapiens Agenda” și a apărut pentru prima dată în anul 2015. Este un roman de doar 268 de pagini care s-a bucurat de un deosebit succes atât din partea publicului cititor cât și din partea criticii. A primit premiul “William Morris Debut Award” în 2016 pentru cel mai bun roman de debut dedicat tinerilor. “Publisher ‘s Weekly” este de părere că “cititorii se vor îndrăgosti nebunește de Simon” și eu le împărtășesc părerea.

   Povestea în sine este simplă și destul de obișnuită în linii mari atunci când este vorba de adolescenți de 16-17 ani aflați în ultimele clase de liceu. Așa este personajul principal, Simon Spier. Elev bun, fără probleme de adaptare sau integrare în școală și în clasă, cu o bună atmosferă familială, urmând cursurile școlare alături de Nick și Leah cu care a fost de fapt coleg încă de la patru ani, la grădiniță. După școală participă la o clasă de muzică și teatru alături de colegii lui.

  Ne aflăm la sfârșitul lunii octombrie când pe lângă testele obișnuite înaintea vacanței de Crăciun, Simon și colegii lui trebuie să facă față și sărbătorilor premergătoare tradiționale universului cultural american, Halloween, ziua Recunoștinței plus alte sărbători mai puțin cunoscute. Viața obișnuită a lui Simon care de obicei se învârte între școală, repetiții, întâlniri cu Nick și Leah acasă la Nick pentru jocuri pe calculator, serile la TV cu părinții și sora mai mică, este perturbată brusc din cauza propriei lui neglijențe. Uită să se delogheze la calculatorul de la biblioteca școlii după ce și-a citit corespondența secretă de pe pagina de mail. Acest lucru îi dă prilejul colegului său Martin Addison, un elev bun care își ascunde timiditatea sub un comportament voit comic, să-i citească emailurile personale și să-l șantajeze. Simon este șocat:

Doamne, Dumnezeule, Și eu care îl credeam pe Martin inofensiv! Un tocilărel cam penibil, ca să fiu eu sincer, dar nu e ca și cum ar fi un lucru rău. Și mereu l-am considerat cu tip haios.” p. 10

Ideea că Martin ar face publică corespondența lui secretă îl deprimă pe Simon:

Dumnezeule! Pagina Secretele DeLaCreek de pe Tumblr, epicentrul bârfelor de la Liceul  Creekwood. Toată școala va afla în decurs de o zi.”

  Pentru că este vorba de corespondența secretă sentimentală dintre Simon și alt băiat care semnează Blue în timp ce el însuși se ascunde sub numele de Jacques. O corespondență foarte importantă pentru el la fel ca și pentru Blue. Pentru colegul său Martin era vorba doar de corespondența de dragoste dintre doi băieți, ceea ce nu lasă loc de îndoială asupra identității sexuale a celor doi. Ca să nu facă publică toată povestea, Martin îi cere lui Simon să-l ajute să se apropie de cea mai populară fată din clasa lor, Abby Suso, pe care însă părea să o placă și prietenul său, Nick. Simon are acum două dileme majore. Cum să dea curs șantajului lui Martin fără să se interfereze în relația lui Nick cu Abby și cum să scape de posibilitatea de a i se dezvălui identitatea sexuală într-un mod cu totul nedorit. Nu printr-un mic scandal dorea el să afle familia lui și prietenii lui ceea ce deja știa despre el însuși de ceva timp. Și mai ales nu dorea sub nici o formă să piardă prețioasa prietenie cu Blue despre care nici măcar nu știe cine este cu adevărat.

   Din acest moment viața lui Simon atât de predictibilă până atunci intră în alt ritm și în altă profunzime a trăirilor interioare. Are noi experiențe ca aceea de a bea pentru prima dată în viață o bere la petrecerea de Halloween sau de a merge pentru prima dată la un meci de fotbal. Și în paralel continuă corespondența cu Blue care îl ajută să își mențină echilibrul interior.

   Ce se întâmplă cu Simon, cine este de fapt Blue, cum anume vor afla familia lui și prietenii despre orientarea lui sexuală, cum vor evolua relațiile cu colegii lui, toate acestea merită să vă determine să citiți romanul.

   Mi-a plăcut foarte mult modul în care este construită povestea și mai ales credibilitatea totală a personajelor dar și a situațiilor în care sunt puse într-un moment sau altul al acțiunii. Evident totul se bazează pe o perfectă cunoaștere a specificului trăirilor adolescentine așa cum este și firesc de la o autoare care este de profesie psiholog. Succesul cărții se datorează în principal modului în care este construit personajul Simon Spier. Faptul că este foarte inteligent fără să fie arogant, faptul că este un elev bun fără să fac caz de acest lucru, faptul că știe să fie prieten și faptul că știe să respecte regulile pe care societatea le-a creat pentru ca oamenii să poată avea o viață civilizată și mai ales faptul că știe să iubească îl fac cu adevărat cuceritor. Betty Albertalli nu folosește sistemul clasic prin care personajul pozitiv este scos în evidență și anume crearea unui pandant negativ pe măsură. În romanul “Simon Spier și planul Homo Sapiens” toate personajele sunt pozitive în diverse grade, dar pozitive. De fapt cred că unul din mesajele cărții este tocmai acest mod neconflictual de a privi realitatea. Se fac glume pe seama unuia sau altuia, se folosește limbajul specific adolescentin cu nuanțe agresive aparent, are loc șantajul lui Martin, dar în esență nimeni nu este cu adevărat rău și nimeni nu folosește o lupă malefică pentru a-i observa pe cei din jur. Cred că aici intervine latura puțin utopică a cărții, dar care o face foarte plăcuta la citit. E o imagine a lumii așa cum ar trebui să fie.

   După lectura romanului am ajuns la concluzia că scriitoarea americană Becky Albertalli oferă cititorilor o provocare. Este primul său roman inspirat din munca de psiholog profesionist pe care a desfășurat-o la New York timp de șapte ani, ocupându-se de problemele de comportament, adaptare și maturizare ale adolescenților. Și știe foarte bine cât de importantă este mai ales la această vârstă specială puterea exemplului. Prin personajul său, Simon Spier oferă un exemplu pozitiv celor care la un moment dat își vor pune întrebări legate de identitatea lor sexuală. Printr-o întreagă pleiadă de personaje secundare extrem de bine conturate și captivante, oferă exemplul pentru cei care s-ar putea afla în preajma cuiva ca Simon. Atmosfera din școală la fel ca și cea din familia lui Simon sunt exemplare și de dorit pentru oricare tip de adolescent. De aceea în totalitate romanul este luminos, optimist, plăcut și convingător. Sunt perfect de acord cu părerea scriitorului Alex Sanchez, autorul romanelor “Rainbow Boys” și “Boyfriends with Girlfriends”:

   “Becky Albertalli a scris cel mai bun gen de poveste de dragoste: genul acela în care te îndrăgostești de personaje în timp ce ele se îndrăgostesc unele de altele; genul de poveste care, chiar după ce ajunge la final, te face să porți personajele peste tot cu tine, prea îndrăgostit ca să le dai drumul”

   “Simon și planul Homo Sapiens” este un roman dedicat adolescenților, dar eu cred ca poate fi o lectură deosebită la orice vârstă pentru că nu e niciodată prea târziu să învățăm lecția acceptării diferențelor, a înțelegerii și iubirii.

   Vreau neapărat să subliniez aspectul deosebit al cărții, coperta foarte frumoasă și atractivă și mai ales hârtia de calitate pe care este tipărită cartea, toate contribuind din plin la o foarte plăcută lectură.

Cartea Simon și Planul Homo Sapiens de Becky Albertalli a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
3

Krabat, de Otfried Preussler-recenzie

    Editura Univers Enciclopedic Junior oferă încă o carte deosebită destinată special adolescenților și nu numai și anume romanul scriitorului german Otfried Preussler. Romanul “Krabat” a apărut în traducerea lui Gertrud Nicolae în anul 2016, fiind o frumoasă apariție editorială cu ilustrații alb negru ce aparțin lui Herbert Holzing ce reușesc extraordinar de bine să redea elementele fantastice ale povestirii. Aceste ilustrații sunt cele care despart cele trei părți ale romanului împărțit pe capitole cu titluri proprii exact ca în orice roman clasic.

   Romanul “Krabat” a apărut în anul 1971 și s-a bucurat de atunci de un succes constant.  A primit premiul Deutscher Jugendlitteraturpreis în anul 1972, a fost tradus în 30 de limbi și a fost ecranizat sub numele “Krabat. Moara satanică” în 2008, filmările fiind făcute în zona Sibiului. A mai fost ecranizat ca desen animat în Cehia în anul 1977 sub titlul “Ucenicul vrăjitor”.

   Scriitorul german Otfried Preusler s-a născut la 20 octombrie 1923 în localitatea Reichenberg din Boemia, acum Liberec, Cehia. Părinții săi au fost profesori dar se trăgeau dintr-un neam vechi de sticlari. În 1942 termină liceul, este încorporat în armata germană și trimis pe frontul din est unde este luat prizonier în 1944 de unde se întoarce în anul 1949. Își găsește familia și logodnica în orașul Rosenheim din Baravia și se căsătorește chiar în acel an. Între 1953 și 1970 lucrează ca învățător, folosind din plin talentul său de povestitor. Din 1970 se dedică doar scrisului. A scris mai multe cărți dedicate copiilor și adolescenților care au fost traduse în 55 de limbi și vândute în milioane de exemplare în lumea întreagă.

   Romanul are ca erou principal un băiat de 14 ani pe nume Krabat. Acțiunea se petrece în anul 1646 în timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648) care a devastat toată partea centrală a Europei, distrugând localități, omorând oameni și lăsând copii orfani. Un asemenea copil este și Krabat care pentru a găsi de mâncare se întovărășește cu alți doi băieți mergând cu colindul între Anul Nou și Bobotează, întruchipându-i pe cei trei crai de la răsărit. Erau mulțumiți că primeau de mâncare și puteau găsi adăpost. Dar începând cu cea de a patra noapte, Krabat are un vis ciudat care se repetă. Pe o bară stau 11 corbi și o voce îl cheamă la moara din Schwarzkhollm. După cel de al treilea vis Krabat se decide să dea curs chemării și pornește spre moară. Ca să ajungă la moara de la Apa Neagră trebuie să treacă prin Mlaștina Scroafei și în ciuda avertismentelor primite Krabat își continuă drumul. Ajunge seara și îl cunoaște pe meșterul morar într-un mod foarte neobișnuit, dar cu care totuşi, se învoiește să intre ucenic pentru a învăța morăritul “și toate celelalte”. A doua zi face cunoștință cu cele 11 calfe de la moară care îl aveau în frunte pe tânărul Tonda, calfa mare. Și așa își începe Krabat ucenicia învățând în fiecare zi mersul treburilor la moară iar în fiecare vineri “toate celelalte” care nu erau altceva decât cunoștințe de magie neagră. Învață să se prefacă în corb, învață să comunice prin gând, învață să aibă putere fizică neobișnuită pentru vârsta lui, învață să își controleze puterea minții, și mai ales învață ce fel este meșterul cel chior de un ochi. Acesta se vânduse Diavolului care în schimbul Spaimei iadului pe care meșterul morar o ținea închisă în Camera Întunecată și de la care își lua toată puterea, trebuia să-i dea an de an viața cuiva. Krabat observă că de fiecare dată când este lună nouă la moară vine un personaj ciudat cu pană roșie de cocoș la pălărie și atunci moara macină și noaptea dar nu grăunțe sau boabe de grâu.

   Între calfe se leagă prietenii dar cel mai bun prieten al său este Tonda care îl ajută și îl sfătuiește mereu. Cu timpul va ajunge să-i cunoască bine pe toți și să se înțeleagă cu fiecare cu excepția turnătorului Lyschko care raporta tot ce vedea și auzea meșterului.

   La finalul primului an află că în noaptea de Anul Nou una din calfe murea într-un bizar accident și locul îi este luat de un ucenic nou. Primul sacrificat este prietenul său Tonda și Krabat nu vrea să accepte moartea acestuia. Este tot mai atent la ce se petrece și tot mai sârguincios la învățarea lecțiilor de magie pentru că își dă seama că va avea nevoie de putere pentru a-l înfrunta pe meșterul morar.

  Încă din primul an, în noaptea de Paște, pe când se afla aproape de pădure împreună cu Tonda pentru legământul secret de frăție, aude cântecul grupului de fete din satul apropiat și se îndrăgostește de solista pe care o numește Kantorka. Dar Tonda îi explică faptul că meșterul impusese ca legea să nu se îndrăgostească și dacă afla identitatea fetei aceasta era în pericol de moarte așa cum se întâmplase cu fata iubită de Tonda. Urmează apoi încă doi ani care ca efecte par mult mai mulți datorită magiei negre și Krabat înțelege tot mai mult ce însemna moara, meșterul, magia și ajunge să-și cearnă prietenii adevărați dintre calfele morarului.

   Finalul poveștii este tensionat și plin de semnificații. Va putea Krabat să-și recâștige libertatea și să o salveze pe fata iubită?

    Lectura romanului “Krabat” a fost pentru mine o plăcere din mai multe puncte de vedere:

    În primul rând m-am bucurat să citesc o carte pentru adolescenți scrisă în stil clasic. O poveste de dinainte de era informaticii, înainte de epoca post-adevărului cu ambiguitățile ei comerciale. O carte care transmite cititorului de orice vârstă învățăminte clare, universale și nemuritoare. Pentru că povestea lui Krabat vorbește despre libertate, prietenie, dragoste și pace. Aceste valori nu își vor pierde actualitatea niciodată și de aceea romanul lui Otfried Preussler a fost, este și va fi citit cu interes chiar dacă aparent ceea ce înflăcărează imaginația sunt elementele de magie. Citiți cartea și veți vedea că am dreptate!

   În al doilea rând autorul reuşește să adune într-o singură poveste toată simbolistica legată de moară, mai ales de moară de apă. Și această simbolistică o întâlnim în basme, legende, romane din tot spațiul european. Morarul, cel care știe stăpânii, apa, piatra și lemnul indiferent de anotimp a părut în epoca medievală o ființă cu puteri magice, neomenești. Numai cine nu a auzit niciodată uruitul pietrelor de moară nu poate înțelege fascinația unei mori. Pentru mine descrierile extrem de precise și amănunțite ale muncilor legate de moară au fost extrem de atrăgătoare, unul din bunicii mei fiind morar în prima jumătate a secolului 20.

    În al treilea rând autorul știe să introducă într-o poveste ce se petrece în secolul 17, ideile lui izvorâte din dureroasa sa experiență legată de războiul la care a fost obligat să participe la o vârstă extrem de tânără. Vizita pe care Krabat o face împreună cu meșterul morar la electorul de Saxa este edificatoare în acest sens. Discursul Morarului pentru a-l convinge pe elector să continue războiul distructiv care deja dura de decenii, nu face decât să lasă să se audă vocea Diavolului care avea numai de câștigat din distrugeri, morți, spaime și nefericire.

    La final mărturisesc faptul că romanul “Krabat” a fost o surpriză deosebită și pentru că este o carte a unui autor cunoscut și apreciat tradusă din limba germană. Din păcate, în ciuda imensei oferte de literatură străină tradusă la noi și apărută la diverse edituri, traducerile din literatura contemporană germană sunt foarte puține. Din fericire editura Univers Enciclopedic Junior deschide un drum în acest sens. “Krabat” este cea de a doua carte a unui autor german, scoasă de acestă editură, pe care o citesc în acest an.

Cartea a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
6

Mira şi Dragonul Alb, de Margit Ruile-Editura Univers Enciclopedic

recenzie

    Am primit cu încântare această carte destinată copiilor între 9 și 11 ani și am privit-o ca pe o nesperată șansă de a mă reîntoarce măcar pentru câteva ore în magica lume a copilăriei. Dar lectura cărții mi-a oferit mult mai mult decât atât datorită talentatei scriitoare germane Margit Ruile. Mi-a amintit farmecul orașelor de provincie, calda plictiseală a pretențiilor unor mătuși obsedate de ordine pentru oricare copil din lume și mai ales pentru copiii foarte curioși din fire și legea nescrisă a vrăjitoriei de pretutindeni, care spune că magia o poți descoperi oriunde și oricând, e suficient doar să-ți deschizi sufletul și să închizi pentru o clipă ochii. De multe ori este destul să citești o carte bună cum este “Mira și Dragonul alb” pentru a te lăsa complet absorbit de lumea magică a vrăjitorilor de tot felul, a vrăjilor și animalelor fantastice.

   Margit Ruile s-a născut în orașul Augsburg în anul 1967. A făcut studii legate de film în Munchen lucrând apoi în acest domeniu. “Mira și Dragonul alb” a fost publicată în 2012  și este cartea sa de debut în ceea ce privește cărțile destinate copiilor, fiind o apariție editorială deosebită prin ilustrațiile asigurate de Laurence Sartin.

   Laurence Sartin este un foarte cunoscut ilustrator de cărți pentru copiii. S-a născut în anul 1949 în orașul Worthing, Sussex din Marea Britanie. A început să deseneze de mic copil sub influența mamei sale o foarte talentată portretistă. S-a decis pentru meseria de ilustrator de cărți la vârsta de 24 de ani. În 1984 se instalează la Munchen în Germania în această calitate de ilustrator. Dar va lucra și în Elveția ca director de artă într-o editura și din nou în Germania ca profesor de desen la academia din Regensburg. Astăzi locuiește în Franța, în Beyssac, Correze unde pictează dar și continuă să facă ilustrații pentru cărțile destinate copiilor. Ilustrațiile sale asigură o mare parte din succesul acestor cărți.

  “Mira și Dragonul alb” este primul volum dintr-o trilogie care deja a apărut în totalitate în limba germană. Volumul al doilea se intitulează “Mira și bilele vrăjite” iar cel de al treilea “Mira și cartea cu dragoni”. Abia aștept ca editura “Univers Enciclopedic Junior“ să asigure apariția întregii trilogii.

   “Mira și Dragonul alb” de Margit Ruile  a apărut la editura Univers Enciclopedic Junior în anul 2016 în traducerea excelentă a traducătoarei Odette Sofronescu și cu ilustrațiile deosebite din cartea originală ale lui Laurence Sartin.

   Cartea are 25 de capitole fiecare cu titlu propriu explicit pentru un copil care citește singur acest gen de roman destinat copilăriei. Pentru că este vorba de un roman în adevăratul sens al cuvântului, cu personaje multiple, situații complicate și o permanentă întrepătrundere între lumea reală și lumea magică. Este un roman clasic, atemporal pentru că nu aveam nici un fel de amănunte legate de universul tehnologic specific mileniului trei, elemente accesibile și curente și în viața copiilor de astăzi. Este chiar odihnitor să citești o poveste atât de atractivă în care nu întâlnești nici calculatoare și nici telefoane mobile.

   Personajul principal este Mira, o fetiță obișnuită aflată în vacanța de toamnă, acea vacanță pe care o au elevii din clasele mici la începutul lunii noiembrie. Pentru că mama sa trebuie să plece într-o delegație la Berlin, Mira este trimisă să-și petreacă vacanța la mătușa ei, Lisbeth, sora uneia dintre bunicile ei, pe care Mira nu o cunoștea. Așa că pentru prima dată în viața ei, Mira pornește fără prea mare entuziasm într-o călătorie cu trenul de una singură pentru a ajunge în orașul Schwarzburg  în care locuia mătușa. Are cu ea un rucsac cu tot ce-i trebuie și cartea  “Călătoriile lui Gulliver” pentru a avea ce citi. Încă din tren are parte de întâmplări neobișnuite. Mai întâi își dă seama că și-a uitat biletul de tren folosit pe post de semn de carte, acasă, pe masa din bucătărie. Apoi face cunoștință cu o fetiță ciudată ce se prezintă cu numele de Miranda. Arată ca un copil al străzii, mănâncă râme, vrăjește conductorul să nu le ceară bilet de tren dar  nu știe să citească. Așa că Mira este cea care îi citește ce scrie pe un sul de hârtie vechi și lipit cu o pecete. Mesajul nu era însă pentru un copil obișnuit ci doar pentru cei din lumea vrăjitorilor. Ajunsă la mătușa Lisbeth, Mira trebuie să se adapteze uni lung și plicticos șir de reguli de viață care pentru ea, ca pentru orice copil, sunt foarte plictisitoare. Așa ca amintirea Mirandei pe care o redescoperă în turnul cel vechi al orașului, ca și cartea cu dragoni pe care Mira o ia din turn, vor fi exact ceea ce-i trebuie pentru a-și transforma vacanța plictisitoare într-o vacanță de neuitat. Copiii dar și adulții vor descoperi citind toate cele 25 de capitole ale cărții că  vrăjitorii trăiesc chiar lângă noi,că multe case vechi nu sunt decât locuințe ale vrăjitorilor în care piticii vorbesc cu fântânile arteziene și că fiecare pisică mult îndrăgită de o câte o doamnă în vârstă, nu este altceva decât un vrăjitor în căutarea unei case frumoase și calde și a mâncării pe săturate. Nu uitați să priviți cu atenție ochii pisicilor. Pentru că sigur pisicile cu ochi albaștri nu se întâlnesc chiar la fiecare colț de stradă.

   Romanul pentru copiii “Mira și Dragonul alb” este o lectură cuceritoare și pentru că personajele create de Margit Ruile pune accentul pe valori morale atât de necesare formării la vârsta copilăriei. Îi învață pe micii cititori cum să fie curajoși, răbdători, curioși la modul constructiv, ordonați, toleranți, cinstiți. Și îi învață puterea nebănuită a cărților care prin simpla lor lectură îi poate ajuta să se transforme în tot ce își doresc. Scriitoarea folosește un stil de scriere imaginativ, vesel, antrenant, plin de viață. Folosește un vocabular accesibil copiilor, dar fără a fi sărac sau lipsit de nuanțe. Ilustrațiile cărții sunt extrem de sugestive și ajută la înțelegerea poveștii dar și la imprimarea ei în memorie.

   În ciuda faptului că este o carte pentru copiii, ea poate fi citită cu plăcere și de adulți și cred ca părinții ar trebui să o citească pentru a putea discuta cu copiii lor despre povestea în sine, dar și despre semnificația ei. Poate constitui o excelentă lectură suplimentară pentru școală care dă profesorului posibilitatea de a discuta cu elevii despre cât de important este să știi să citești și cât de complex este de fapt cititul.

   Pornită în călătoria înapoi spre casă după săptămâna de vacanță, Mira era cu totul alt copil decât cel care plecase fără tragere de inimă spre mătuşa Lisbeth.

Afară se perinda peisajul de toamnă. Câțiva călători se înghesuiau pe culoarul îngust de lângă compartimentul Mirei, fără să i se alăture. Se gândea la Miranda și la vrăjitoarea Fa, la dragonul alb și la trădătorul de Hippolyt, la vrăjitoarea neagră cea rea și la toți ceilalți vrăjitori și ființe pe care le întâlnise în această săptămână ciudată.” p.229

   Romanul are un final deschis. Povestea nu se încheie definitiv, ci va continua, și Mira va avea șansa să descopere și alte personaje și întâmplări din lumea magiei.

Mulțumesc editurii Univers Enciclopedic Junior pentru cartea pusă la dispoziție.

 

univers enciclopedic

 

univers enciclopedic junior

Cartea Mira şi Dragonul Alb, de Margit Ruile a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic.

 

by -
5

Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu

recenzie

   Scriitoarea Alina Pavelescu mi-a atras prima dată atenția cu ceva ani în urmă când încă nu era scriitoare de cărți, ci de blog. Am urmărit cu multă interes și plăcere blogul atât de incisiv-tinerește numit “Savonarola who” și am fost cucerită de umorul fin și ironia caldă ce se simțeau alături de evidenta tinerețe a autoarei în frumoasele pastile literare despre cartierul Giulești, dar și pe alte teme. Am înțeles atunci că am de a face cu o adevărată bucureșteancă, născută și crescută în cel mai mare oraș al României. Indiferent ce ar spune unii și alții să fii bucureștean este ceva aparte. Știu asta pentru că nu m-am născut și nici nu am copilărit aici și în ciuda a mai bine de jumătate de secol de când fac parte din populația Bucureștiului, tot nu pot spune că sunt bucureșteancă. Noi, cei cu rădăcini provinciale avem ceva în plus dar și ceva în minus în felul nostru de a fi. Tocmai din această cauză am fost uimită că primul roman al Alinei Pavelescu este un roman rural. Citindu-l mi-am dat seama și de ce a ales ca acțiunea să nu se petreacă în București și cu atât mai puțin în cartierul Giulești.

   Alina Pavelescu s-a născut pe 17 august 1972 în București, a făcut liceul la Școala centrală de fete, apoi a urmat cursurile Facultății de istorie la Universitatea București. Masterul a fost pe tema Europei postcomuniste, iar doctoratul l-a urmat și absolvit în Franța între 2002-2009 la Institut d’Etudes Politique din Paris. În prezent este director adjunct al Arhivelor Naționale.

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” publicat de Editura Herg Benet este romanul ei de debut pe care l-a lansat la Târgul de carte Gaudeamus din toamna anului 2016. Mi s-a părut foarte convingătoare prezentarea autoarei de pe site-ul editurii Herg Benet:

   “ ….Sus numita nu știe dacă va reuși vreodată să devină scriitoare, dar asta nu o împiedică să rămână o încăpățânată cititoare de literatură. Până în prezent a ieșit în spațiul public cu literatura proprie pe blogul savonarolawho ( de care între timp s-a plictisit). Nu deține averi personale, cu excepția unui bărbat, a unui cățel și a unei armate de pisici indiscrete.

   Asemănări cu naratoarea din romanul său: fumează mult, îi plac maidanezii și obișnuiește să gândească neîntrebată.” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” nu este un roman de acțiune. Este doar un monolog al personajului principal care pentru a se elibera de stresul unei iubiri neîmpărtășite decide să se psihanalizeze singură după modelul unei cărți motivaționale cum apar nenumărate în zilele noastre. Poate s-ar fi decis să se ducă la un psiholog profesionist dar eroina, simplă secretară la o primărie dintr-un obscur sat românesc, nu prea avea cum să facă acest lucru. Așa că se decide să scape de stres și de frământările sufletești urmând sfaturile din cartea specialistului sau specialistei A. Roberti, “Cum să te psihanalizezi singur”. Și cel mai important sfat era să țină un jurnal pornind cu cele mai vechi amintiri ale ei. Dar secretara primăriei știe mai bine ce anume o doare și decide să se refere doar la tendința ei de a se îndrăgosti doar de “tâmpiți”. Iar jurnalul urma să-l țină în cap ca să nu riște să fie citit de cine nu trebuie.

    Amintirea primului tâmpit de care s-a îndrăgostit este însă deja estompată și gândindu-se la acest aspect își dă seama că “așa funcționează orice dragoste nouă: le șterge din hard pe toate alea de dinaintea ei și te autoconvingi că asta e singura dragoste a vieții tale, singura adevărată, chipurile”. p. 15 Ca orice adolescentă s-a îndrăgostit de profesorul ei de la 14 ani: “Tâmpitul avea o cultură vastă (singurul locuitor din istoria satului nostru care știa franceză), niște ochi albaștri, era gras, bătrân, bonom, idealist (așa m-am prins și eu că e tâmpit) și familist.” p. 16

     A doua mare iubire a secretarei de primărie este noul primar instalat în funcție pe care ni-l descrie extrem de sugestiv: “ …avea o meclă de pulifrici cu ifose, freză de meltean ca toți meltenii, era înalt cât mine (pe toace ce-i drept) și ceva mai slăbuț decât îmi plac mie bărbații.” Instalarea noului primar diferit din multe puncte de vedere de cel anterior moștenit din comunism, aduce neliniști și aşteptări în tot satul dar și printre angajații primăriei. Dar în scurt timp secretara își dă seama că nu s-au schimbat chiar atât de multe din punctul ei de vedere iar prietena ei Margareta cea șomeră intră într-o relație intimă cu noul primar în speranța că aşa va ajunge să aibă şi ea un loc de muncă. Pe acest fundal începe să apară sentimentele de iubire ale secretarei față de primar. Îi observă ochii albaștri și mâinile frumoase (“avea niște mâini cum nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată la niciun bărbat din satul nostru….Agile, grațioase, cu degete lungi, și nu știu cum, parcă vibrând în aer ca niște libelule.” p. 31) astfel că fără să știe nimeni devine obsedată de “dobitoc” și caută cu înfrigurare un plan prin care să o poată ține pe Margareta departe de primărie și de primar. În cele din urmă descoperă soluția ideală care putea mulțumi pe toată lumea și nu ar fi trezit nici o suspiciune legată de sentimentele ei ascunse. Ideea salvatoare este înființarea unei biblioteci publice în sat. ”Era locul ideal în care țăranul să fie convins că va putea veni cam ca la cârciumă, dar pe gratis…” p. 37 Primarul acceptă propunerea secretarei văzând în realizarea ei șansa de a-și crea o posibilitate de a pleca din sat pe o funcție mai bună. ”Găselnița mea cu biblioteca l-a interesat de la început în cel mai înalt grad. Corespundea cu imaginea de intelectual subțire pe care intenționa să i-o construiască, nu atât în fața alegătorilor rurali, cât pentru exploatarea planurilor lui de viitor.” p. 49  Margareta e mulțumită pentru că așa va avea un loc de muncă ca bibliotecară iar secretara îndrăgostită se făcea remarcată de “dobitocul” pentru care făcuse o fixație amoroasă.

 Punerea în practică a ideii este însă ceva mai grea. Mai întâi aveau nevoie de aprobare de la forurile superioare și acolo nu era atât de simplu de pătruns fără cunoștințele necesare. Plecarea spre orașul de care depindea satul respectiv este prilej pentru secretară să fie aproape de dobitocul care o fascina. Dar devine cu adevărat vizibilă pentru acesta în clipa în care descoperă la sediul județenei doi tovarăși de pahar ai răposatului ei tată, unul ca portar și altul ca șef de județeană nici mai mult, nici mai puțin. Dar odată aprobările obținute trebuie descoperit un loc pentru sediul bibliotecii. Ceea ce nu este simplu și până la urmă îi revine tot secretarei sarcina de a rezolva această treabă fără de care nu primeau banii promiși. Primarul își schimbase atitudinea față de ea dar această schimbare nu avea nimic de a face cu dragostea : “Mă considera, în felul lui simplist, un fel de vrăjitoare, un miracol ambulant la care putea apela de acum încolo de câte ori calea vieții i se încețoșa fără motive raționale”. p. 58

   Așa apare în scenă baba Stoltz. O babă ca toate babele la prima vedere care stătea mare parte din zi la poartă bâțâind din cap, dar care era complet singura pe lume după ce îi murise fiul și care era cu totul aparte în sat. Oameni spuneau că este pocăită și era singura de acest fel într-o mare de ortodocși. Dar de fapt nimeni nu știa prea multe despre ea. Ceea ce observase secretara primăriei era casa frumoasă și acareturile îngrijite care ar fi putut deveni sediul unei biblioteci sătești. Din acest moment povestea pe care ne-o spune secretara în chip de autopsihanaliză devine ceva mai complicată și mai interesantă totodată. Nu vreau să stric cititorului plăcerea de a descoperi lumea babei Stoltz precum și modul în care se va rezolva până la urmă toată povestea.

   Firul narativ al romanului nu este foarte complicat.  Ceea ce însă dă substanță, culoare și gust poveștii în sine sunt considerațiile filozofice ale secretarei. Folosind un limbaj extrem de plastic în care se îmbină spumos elemente de argou contemporan, noţiuni foarte intelectuale și speciale, dar și descrieri suculente ale elementelor de viață sătească obișnuită, romanul oferă o lectură cuceritoare de-a dreptul. Tocmai limbajul este cel care face personajul secretarei incredibil. Oare așa vorbește și gândește o secretară de primărie dintr-un sat din Bărăgan? Cele pe care le-am cunoscut eu sigur aveau o exprimare și un univers de întrebări și cunoaștere ceva mai realist și mai puțin sofisticat. Te întrebi la un moment dat dacă nu cumva secretara nu este altceva decât o mască sub care se ascunde de fapt scriitoarea.

   Fiecare din cititoarele acestui roman va găsi în psihanaliza secretarei ceva care se potrivește unui moment din viața ei. Ce femeie nu a avut la  un moment dat un “dobitoc” de care s-a îndrăgostit și pentru care a fost în stare să încerce să mute munții din loc? Definiția dată dragostei de secretara primăriei are elemente de adevăr demonstrate în practică de destule ori:

“Dragostea e ghionoaia aia perversă care te apucă de ceafă când nici nu-ți trece prin cap să te păzești, te ține în gherele cât are chef, te caută prin vintre, ia din tine ce pofteşte și pleacă doar atunci când vrea ea.” p. 50

   Personajul babei Stoltz este foarte interesant. Este imaginea peste timp al oricărei femei îndrăgostite dispuse la un moment al vieții la cele mai incredibile gesturi și alegeri. Și dacă epoca istorică îi permite, poate chiar încerca să schimbe lumea. În fond până la urmă toate fetele frumoase vor fi niște babe care privite din afară cum observă lumea bâțâind din cap vor părea pline de mister și de taine nespuse și poate chiar așa sunt. Scriitoarea Alina Pavelescu are de copil o fascinație pentru babe după cum mărturisește singură. Poate de aceea și titlul primului său roman se referă la o babă care, cu acest nume, chiar a existat doar că povestea celei adevărate era alta și mult mai simplă. Babelor le-a dedicat și o poezie postată pe blogul ei pe 4 martie 2014 cu titlul “Odă babelor sticlind la poartă” care se încheie așa :

“Ce-ar fi viețile noastre anonime fără sprâncenele voastre întrebătoare?

Și cât de singure ne-ar rătăci coșmarurile în fierbințeala de vară,

de n-ar fi insomnia voastră să ne legene..” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” a fost pentru mine o lectură interesantă din toate punctele de vedere și sigur oferă oricărui tip de cititor o zonă de interes așa cum se întâmplă mereu cu orice roman bine scris și conceput. Și l-am citit exact așa cum mărturisește autoarea că și-ar dori să fie citit, într-un interviu acordat revistei on line La Punkt:

   “Dacă ar fi să-mi configurez o situație de lectură ideală a universului babei Stoltz atunci mi-aș dori ca omul râdă când citește, dar la sfârșitul romanului să rămână puțin pe gânduri, atât cât să-și dea seama în ce măsură povestea babei are legătură cu propria lui poveste de viață.” Trebuie să recunosc că povestea are destule legături cu viața mea și de aceea mi-a și plăcut că am putut să râd.

Editura_Herg_Benet

Cartea Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă, de Barbara Leaming

recenzie

        Am primit cu deosebită bucurie această carte pentru recenzie. Am trăit pe viu ca să spun așa evenimentele deosebite descrise în carte, începând cu alegerea lui John Fitzgerald Kennedy în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii în 1960, continuând apoi cu teribila sa asasinare la 22 noiembrie 1963, apoi înmormântarea sa impresionantă, cercetările comisiei Warren și decepționantul lor verdict, asasinarea fratelui său, Robert Kennedy pe când candida și el la președinția SUA în 1968, apariția cărții lui William Manchester, “Moartea unui președinte”, decizia uluitoare și de necrezut a lui Jacqueline Kennedy de a se recăsători cu atât de bogatul și controversatul Aristotel Onassis. Toate au făcut într-un fel parte din viața mea pentru că în ciuda faptului că trăiam în comunism, s-a acordat o atenție deosebită acestor evenimente, fiind transmise atât la televizor cât și în jurnalele de știri în imagini care precedau orice transmisie cinematografică din sălile de cinema. E probabil greu de înțeles azi ce însemna să vezi imagini cu un șef de stat atât de tânăr și înconjurat tot de tineri într-o epocă în care cei în vârstă păreau să domine peste tot unde se luau decizii importante pentru viața noastră atât în lume cât și la noi în țară. Așa că ideea că acolo, la Washington, pentru doar câțiva ani, a fost un fel de nou Camelot care dorea să impună un adevărat cod al unui nou gen de cavalerism în relațiile internaționale, a prins poate mai mult de această parte a cortinei de fier decât de partea cealaltă unde informațiile erau mult mai profunde. De aceea, pentru cineva ca mine, cartea Barbarei Leaming are o importanță mult mai mare și puțin diferită decât pentru cititorul tânăr pentru care președintele  J.F. Kennedy și tot ce este legat de el ca om și personalitate istorică  sunt la fel de departe în timp ca și Ștefan cel Mare din istoria noastră.

    Cartea “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis / Povestea nespusă”  de Barbara Leaming a apărut la editura Corint/Istorie în anul 2016 în traducerea Lidiei Grădinarul și cu o amplă și foarte interesantă prefață a Dianei Mandache, cercetătoare în domeniul istoriei. Este o carte consistentă de 410 pagini ce cuprind introducerea, 16 capitole care urmează cronologia evenimentelor din viața lui Jackie Kennedy și două mici capitole finale, unul de note explicative pe capitole și un index de nume și paginile la care pot fi găsite.

    Autoarea cărții, Barbara Leaming, este specializată pe scrierea biografiilor unor mari personalități artistice dar și istorice. S-a născut la Philadelphia în Pennsylvania și a urmat Smith College pe care l-a absolvit în anul 1965. A continuat studiile la New York University pe care le-a terminat în anul 1976 luând doctoratul cu tema “Engineering of Human Souls, on the transition to socialist realism in the Soviet cinema in the 1930”. A fost mult timp profesoară la departamentul de teatru și film de la Hunter College din New York City de unde a plecat doar pentru a se consacra total scrisului. S-a căsătorit în 1995 cu profesorul David Packman.

    Prima sa biografie a apărut în 1980 și de atunci a scris cu asiduitate cărți tot mai interesante menite să arunce o nouă lumină asupra unor personalități foarte cunoscute, dar și asupra epocilor istorice în care au trăit acestea. Să scrii o biografie de acest gen înseamnă să faci istoria mult mai atractivă și mai plină de viață reală. De aceea cărțile ei s-au bucurat de un deosebit succes de public, dar și de critică fiind nu odată premiate. A câștigat premiul “Emery Reves Award of International Churchill Society” pentru cartea sa “Churchill Defiant, 1945-1955”. A primit și premiul “Prix Litteraire 2000” oferit de Sindicatul francez de critică de cinema pentru biografia actriței Marilyn Monroe care a fost publicată în versiunea franceză la editura Albin Michel din Franța sub titlul “Marilyn, un femme”. De mare succes s-a bucurat și biografia lui Orson Welles apărută în 1985, a lui Bette Devis în 1992, Katharine Hepburn în 1995, Marylin Monroe 1998. Începând cu anii 2000 se întoarce spre lumea personalităților politice. În 2001 apare prima carte dedicată lui Jackie Kennedy și familiei Kennedy în general, “Mrs. Kennedy: the Missing History of the Kennedy Years”. Va urma o carte dedicată formării și educației lui J.F Kennedy,” The Education of a stateman” ca în 2014 să apară biografia completă a lui Jackie Kennedy, “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis”. A continuat să exploreze universul atât de interesant și unic în felul lui al clanului Kennedy publicând în 2016 o carte închinată surorii lui J.F. Kennedy, Kick Kennedy. Îmi exprim speranța de cititor că prestigioasa editură Corint / Istorie ne va oferi în viitor măcar o parte din aceste cărți cu totul speciale.

    Ce ne oferă nou Barbara Leaming în cartea sa față de datele biografice deja cunoscute și de amănuntele de tot felul care au fost deja scrise în alte biografii sau doar articole închinate fostei Prime Doamne a SUA? După ce am citit cartea cu creionul în mână pot spune că ne oferă cu adevărat ceva deosebit. O imagine nouă, profund umană a lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Nu degeaba îi sunt trecute toate cele trei nume pe coperta cărții. Pentru că, autoarea ne face cunoștință cu domnișoara Bouvier, care devine doamna Kennedy și apoi doamna Onassis având însă permanent același suflet zbuciumat și nesigur care își căuta în permanență o situație sigură în care să se simtă ocrotită și la adăpost de primejdii. Starea de nesiguranță a apărut încă din copilărie când după certuri și scandaluri părinții ei se despart în 1937 și ea  împreună cu sora ei mai mică, Lee, rămân în custodia mamei. Recăsătoria mamei în 1941 cu un industria bogat și cumsecade Hugh Auchincloss îi dă posibilitatea să vadă ce înseamnă averea și totodată îi permite o educație deosebită și intrarea în lumea aristocrației americane unde se lansează ca debutantă cu mult succes. De la mama sa învață că o căsătorie avantajoasă pentru care să facă orice ca să meargă este destinul adevărat al oricărei femei și așa îl alege pe John Kennedy mai mare decât ea cu 12 ani, dar cu un viitor politic deosebit și cu o avere a familiei de invidiat. La rândul ei Jackie era soția ideală pentru proaspătul senator J. F. Kennedy și familia acestuia, fiind tânără, frumoasă, inteligentă fără ostentație și evident catolică. Se căsătoresc în 1953 și au o căsătorie de zece ani care va culmina cu președinția la Casa Albă, dar și cu teribilul asasinat din 22 noiembrie 1963. Autoarea pune foarte mult accentul pe această dată care o va schimba enorm pe Jackie Kennedy. Trăind clipele teribile a împușcării și morții soțului ei, Jackie va dezvolta simptomele unei suferințe psihice ce nu va fi definită de specialiști decât în 1980. Este vorba de stresul post traumatic TSPT care include retrăirea evenimentului, evitarea situațiilor care amenință să evoce amintiri dureroase, stare de amorțeală, surescitare, coșmaruri, tulburări de somn, gânduri obsesive, accentuarea suferinței în preajma aniversării evenimentului. Toate acestea au fost trăite de Jackie Kennedy după ce soțul ei a fost ucis chiar lângă ea. (p.212)

     Începând cu capitolul 8 autoarea va insista pe această suferință teribilă căreia Jackie Kennedy trebuie să-i facă față în timp ce se lupta cu câteva mari priorități. Prima și cea mai importantă pe care și-o stabilește chiar din clipa tragediei este apărarea imaginii publice a președintelui asasinat și a celor trei ani petrecuți la Casa Albă. Știa mai bine ca oricine care erau punctele de vulnerabilitate ale omului J.F. Kennedy și dorea să îndrepte atenția opiniei publice doar spre ceea ce era obligatoriu să rămână posterității. Barbara Leaming oferă detalii mai puțin cunoscute cititorilor legate de această prioritate a Jacquelinei Kennedy. Totul începe cu refuzul ei de a se schimba de bine cunoscutul costum roz îmbibat de sângele soțului ei. Națiunea trebuia să vadă oroarea care avusese loc. Este extrem de simbolică prezența ei în aceste haine la depunerea grăbită a jurământului de președinte de către vicepreședintele Lyndon B. Johnson. A urmat apoi decizia ei ca înmormântarea Președintelui să aibă un caracter național și prin invitații din toată lumea, internațional. Atât de internațional încât ne-a fost accesibil și nouă, celor din estul european comunist printr-o transmisie directă. Apoi are grijă de cei care deja doreau să scrie despre asasinat, dar și despre J.F.K. Recurge la ajutorul cumnatului ei, Robert kennedy pentru a controla cât mai mult tot ceea ce urma să se scrie și cine anume să scrie.

    În acest context are loc și interviul acordat de ea revistei Life, care trimite la Hyannis Port, casa socrilor ei, pe ziaristul Theodore White. Aici lansează prima dată Jackie Kennedy ideea Camelotului. Să nu uităm că avem de a face cu o femeie extrem de cultă și educată și perfect cunoscătoare a bagajului de cunoștințe și preferințe literar istorice a soțului ei. Ideea de a lipi de anii de președinție a lui JFK Camelotul regelui Arthur cu acea masă rotundă a cavalerilor lui, a fost o idee extraordinară și cu multă priză la orice tip de public. Cuvintele pe care i le spune ziaristului White sunt revelatoare: Să nu se uite că a existat cândva un loc care, preț de o clipă scurtă și luminoasă, a fost cunoscut drept Camelot.” p. 178. Dintre toți cei care se oferă să scrie despre moartea lui John Kennedy îl alege pe William Manchester mai puțin cunoscut decât alții, iar pentru înregistrările de istorie orală decide să-i răspundă lui Arthur Schlesinger, un înfocat susținător al ambițiilor politice ale lui Robert Kennedy decis să preia ștafeta fratelui ucis. Dar Jackie pune condiții. Cele spuse de ea să nu fie făcute publice decât după moartea ei și să poată tăia tot ceea ce nu-i convenea. Aceste interviuri, șapte la număr, au avut loc între 2 martie 1964 și 3 iunie 1964. Ea le vede drept șansa de a șlefui imaginea soțului ei și de a lăsa posterității ceea ce ea dorea să se știe despre JFK și lumea lui. Această dorință de control o va duce în cele din urmă la un conflict cu William Manchester care nu se va da în lături să provoace un conflict dintre Jackie și presă foarte bine descris în carte.

   Până la căsătoria ei cu magnatul Aristide Onassis din 1968 viața lui Jackie se va pendula între lupta cu suferințele cauzate de trauma trăită, de teama că nu are nici un fel de siguranță pentru ea și copiii și de lupta pentru o anume imagine a publică a lui JFK. Poate că atunci era mai puțin evidentă coerența deciziilor și faptelor sale, dar Barbara Leaming are talentul de a le prezenta extrem de limpede și convingător astfel că cititorul își va putea face o impresie mult mai clară și mai plină de viață despre Jackie Kennedy decât imaginile din reviste, tabloide sau cărți ce insistă pe lucruri mai puțin semnificative. Faptul că a fost o femeie frumoasă și bogată a estompat de multe ori că era și inteligentă și cu multă stăpânire de sine și voință. Că în fond a fost toată viața ei o adevărată luptătoare și o supraviețuitoare.

   Nu vreau să intru în toate amănuntele excelentei cărți a Barbarei Leaming. Este o carte care nu poate fi citită ca un roman. Este în fond o carte bazată pe un puternic substrat istoric și în acest substrat este încrustată viața lui Jackie Kennedy. Cititorul are nevoie de răbdare și interes și va fi pe deplin răsplătit. Era timpul ca la şase decenii de la tragedia din Dallas să apucăm, cei care am fost contemporani momentului, să vedem și din alt punct de vedere faptele care au devenit între timp istorie. Pentru cei tineri cartea poate fi un adevărat prilej de a înțelege că istoria a fost de fapt viața reală a unor oameni reali nu doar o înșiruire de date și nume.

   Din fericire cartea Barbarei Leaming a stat la baza unui film de mare succes intitulat “Jackie” nominalizat în momentul de față la premiul Oscar. Realizatorul filmului chilianul  Pablo Larrain nu a luat decât un fragment din viața lui Jacqueline Kennedy și anume asasinarea președintelui și zilele imediat următoare până la înmormântarea lui pornind de la interviul pe care îl acordă ziaristului Theodore White de la revista Life. Este momentul de cumpănă care o schimbă total pe cea care a fost pentru scurt timp Prima Doamnă a Americii. Este remarcabil cât de bine au înțeles realizatorul filmului, dar și actrița Natalie Portman care joacă rolul lui Jackie, ideea de bază a cărții Barbarei Leaming. De altfel și editura Corint / Istorie a preferat pentru copertă poza cu Natalie Portman în rolul lui Jackie și nu poza reală și nu cred că această alegere e total lipsită de semnificație. Recomand vizionarea filmului după lectura acestei cărți pentru o deplină înțelegere a personalității lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis.

editura-corint

 

Cartea Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Destin tragic de artist genial de Emanuel D. Florescu. O replică artistică post mortem

recenzie

    Emanuel D. Florescu și-a publicat cea de a doua sa carte “Destin tragic de artist genial/O replică artistică post-mortem” la Editura Scrisul Românesc, Fundația Editura, Craiova în anul 2015. În același an a fost publicată și cealaltă carte a sa, “Elogiul înțelepciunii divine”, editura Samuel, Mediaș.

  Am primit “Destin tragic de artist genial” chiar de la autor căruia îi mulțumesc pentru generozitate și pentru frumoasa dedicație.

   M-a impresionat de la prima vedere aspectul deosebit al cărții. Rareori vezi în ziua de azi o carte tipărită pe o hârtie de așa bună calitate, cu literă curată, cu paginație generoasă și fără greșeli de redactare. Coperta este și ea excelent realizată cu o reproducere de artă, în culori a unui detaliu din tabloul pictorului Jean Frederic Bazille intitulat “Flori” (1868). Cartea a fost lansată la “Gaudeamus” în februarie 2016.

    “Destin tragic de artist genial” se deschide cu un “Cuvânt Înainte” generos și amplu prin care autorul își motivează alegerea subiectului cărții și totodată alegerea celor patru personalități diferite din grupul destul de consistent al geniilor din toate domeniile și timpurile moarte înainte de vreme. Pictorul francez Jean Frederic Bazille, poetul rus Mihail Lermontov, scriitorul și poetul englez Percy Byshe Shelley și poetul german Novalis pseudonimul literar pentru Friedrich von Hardenberg nu au la prima vedere prea multe în comun în afară de faptul că au trăit sau măcar au murit în secolul XIX ( Novalis), au fost foarte angrenați în problemele lumii și țărilor în care trăiau și mai ales că au murit de foarte tineri. Au lăsat lumii opere impresionante și nemuritoare, dar și gândul pe care insistă în cartea sa Emanuel D. Florescu, câte alte lucruri geniale ar fi putut face dacă viața lor ar fi fost mai lungă. Tot în “Cuvânt înainte”  autorul precizează că vom avea de a face cu o manieră originală de abordare a vieții și creației și mai ales morții celor patru genii alese:

“Într-o manieră poate originală, sub forma unui monolog post – mortem, am dat acestor artiști bătuți de soartă posibilitatea de a se exprima personal și de a se răzvrăti împotriva destinului și a morții, chiar și după moarte.” p.6

    Rolul său, ca autor al cărții, este și el precizat:

“ …modestul dar fundamentalul meu rol de mediator fictiv între cele două lumi reale, asta dacă admitem că morții nu dispar efectiv într-o nonexistență.” p.7

    Mărturisesc că după ce am citit “Cuvânt înainte” am fost puțin intrigată. Crezusem că am de a face cu un bine venit exercițiu de admirație față de opera fiecărei personalități alese, personalități din trecut despre care poate se vorbește mai puțin astăzi și nu pentru că au murit de tineri sau pentru că opera lor nu ar mai fi valoroasă, ci pentru că trăim într-un secol mult prea grăbit. Dar ceea ce face Emanuel D. Florescu este cu totul altceva. Ca un fel de magician ce are în mână stiloul în locul baghetei, îi  trezește pur și simplu la viață pe cei patru aleși, făcându-i să vorbească dincolo de moarte și de timp, trăgând ușor cu ochiul la ce s-a petrecut în lume și cu generația lor după ce ei nu au mai fost.

   Primul capitol este închinat pictorului francez Jean Frederic Bazille (6 dec. 1841 – 28 nov. 1870). Autorul insistă foarte mult pe generația de artiști de geniu din care făcea și Bazille parte. Este vorba de mișcarea impresionistă la începuturile ei, când grație tocmai lui Bazille, se numea doar Școala de la Batignolles. Aflăm amănunte și despre prietenii acestuia Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, Alfred Sisley și mai ales despre ceea ce se întâmplă cu mișcarea impresionistă după moartea timpurile a lui Bazille în războiul franco-prusac din 1870. Pictorul întors din morți grație autorului Emanuel D. Florescu își deplânge soarta și faptul că a rămas departe de istoria tumultuoasă a mişcării impresioniste.

    Cel de al doilea capitol îl are în prim plan pe poetul și scriitorul rus Mihail Iurevici Lermonotov ( 3 /15oct. 1814 – 15 /27 iulie 1841). Ni se oferă multe date biografice ale poetului rus precum și detalii despre opera sa poetică în special poemul “Demonul”, dar și despre romanul său “Un erou al timpului nostru” în care pare că își prezice profetic finalul vieții. Totodată sunt scoși în evidență alți scriitori și poeți  ruși de mare anvergură între care pe primul loc este Alexandr Pușkin mort și el înainte de vreme într-un duel în anul 1837. Și Lermontov de după moarte creat de Emanuel D. Florescu își deplânge soarta și lipsă de șansă. Foarte interesante detaliile legate de opera sa ca și amănuntele despre duelul stupid în care este ucis.

   Al treilea capitol este închinat poetului și scriitorului englez Percy Byshe Shelley (4 aug. 1792 – 8 iulie 1822). Autorul dă amănunte despre formarea școlară a lui Shelley, despre faptul că era ateu convins și despre problemele pe care le are din această cauză, dar și din cauza firii sale. Monologul lui Shelley după moarte redă foarte complex amănunte din viața sa aventuroasă și aflăm multe detalii despre opera sa literară, dar și despre gândirea sa filozofică și revoluționară ca și multe date despre contemporanii și prietenii săi, marii poeți John Keats și Lordul Byron. Shelley moare înecat într-o călătorie pe mare cu vasul său “Ariel” pe 8 iulie 1822. Opera sa, puțin cunoscută în timpul vieții, a fost adunată în volume și publicată de cea de a doua soție a sa, cunoscuta scriitoare Mary Shelley, autoarea povestirii “Frankenstein”. Tonul acestui capitol este tot o lamentație post mortem.

   Al patrulea și ultimul capitol se ocupă cu viața, opera și moartea poetului german Novalis tot din perspectiva unui discurs al acestuia după moarte. Novalis este pseudonimul literar bine cunoscut al lui Friedrich Leopold von Hardenberg (2 mai 1772 – 25 martie 1801). A fost unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani  și cel mai de seamă reprezentant al “Cercului romanticilor de la Jena”, reprezentant al idealismului magic și al extazului mistic. A murit la numai 29 de ani din cauza unei pneumonii la 25 martie 1801. Din monologul său după moarte aflăm date despre viața și opera sa, dar și multe amănunte despre nume mari ale culturii germane, contemporane cu el așa cum este cazul lui J.W. Goethe sau Friedrich von Schiller.

   Cartea se încheie cu un scurt capitol de aforisme ce au ca subiect geniul și moartea. Iată unul dintre ele care mi s-a părut cel mai potrivit pentru subiectul cărții:

“Pentru ca un artist de geniu să devină nemuritor, trebuie să moară mai întâi.”

   Mărturisesc că “Destin tragic de artist genial” a fost pentru mine o lectură cumva neobișnuită. Poate pentru că eu sunt o persoană optimistă, cu o gândire pozitivă și destul de rațională, ideea originală a autorului de a-i face să vorbească pe niște genii moarte de mult, mi s-a părut ușor neconstructivă. A vorbi despre creație pornind de la moarte și nu de la viață este sigur în detrimentul creației. Un exercițiu de admirație pornit de la viață insistă asupra celor create în timpul scurtei vieții, suficient de mult pentru a dăinui peste veacuri. Pornind însă de la moarte și de la ce s-ar fi putut face dacă viața ar fi fost mai lungă aruncă o umbră de nemulțumire asupra a ceea ce deja s-a creat. Meritul autorului este că reuşește  să ni-i prezinte ca pe niște oameni și nu ca pe niște nume într-un dicționar enciclopedic.

   Originalitatea incontestabilă a cărții și detaliile istorice interesante, ca și personalitățile alese, vor cuceri cititorii dornici să-și lărgească orizontul cultural.

  Mulțumesc autorului Emanuel D. Florescu pentru cartea pusă la dispoziție.

Cu tine în departare, de Carla Guelfenbein

recenzie 

   Editura Litera a publicat în anul 2016 romanul scriitoarei Carla Guelfenbein ”Cu tine în depărtare” în colecția Buzz Books. Foarte interesantă această colecție despre care ni se dau amănunte chiar pe pagina de gardă:

            “ Cărțile despre care toată lumea vorbește! O colecție cosmopolită, locul de întâlnire a celor mai noi opere de ficțiune contemporană – romane aflate în topurile internaționale, premiate, ecranizate sau în curs de ecranizare, traduse în zeci de limbi- cărți provocatoare pe care abia aștepți să le citești.”

   Numai din această enumerare de calificative ne putem da seama ce fel de roman este “Cu tine în depărtare”. Romanul Carlei Guelfenbein este cel de al șaptelea din colecția BuzzBooks.

   Traducerea excelentă din limba spaniolă îi aparține Teodorei Șandru Mehedinți care i-a făcut și o preprezentare în “România literară”, nr.47/2016.

   Scriitoarea Carla Guelfenbein s-a născut pe 30 noiembrie 1959 în Chile, în orașul Santiago de Chile. Familia sa este la origine o familie de evrei ruși fugiți din Ucraina la sfârșitul primului război mondial din cauza pogromurilor. Mama sa, Eliana Dobry, a fost profesoară de filozofie la Universitatea din Chile și militantă  socialistă. În momentul instaurării dictaturii generalului Pinochet ea a fost arestată și închisă timp de trei săptămâni fără ca familia să mai știe ceva de ea. Evenimentele din Chile i-a determinat pe părinții scriitoarei să se exileze în Marea Britanie în anul 1976. Carla Guelfenbein studiază biologia la Universitatea din Essex și designul la  Martin’s School of Arts. În 1987 decide să se întoarcă în Chile unde lucrează la agenția de publicitate BBDO, apoi ca directoare artistică la revista “Elle”. S-a căsătorit cu Juan Carlos Altamirana Celis cu care are o fiică, Micaela de 22 de ani și un fiu Calos Sebastian de 19 ani.  Începe să scrie abia la vârsta de 40 de ani. Primul roman, “ Reversul medaliei” apare în 2002, apoi în 2005 urmează “ Femeia vieții mele”, 2008 – “Restul e tăcere”, 2012 – “ Înotând goale” și 2015  – “Cu tine în depărtare”. Ritmul apariției romanelor și succesul la cititori arată o scriitoare serioasă, motivată și bine ancorată în căutările și întrebările celor cărora li se adresează.

   Un loc aparte în creația ei de pâna acum îl are romanul “Cu tine în depărtare” care în anul apariției, 2015, a primit prestigiosul premiu literar “Alfaguara de Novela”. Acest premiu a fost creat în 1964 pentru creațiile literare spaniole și latino americane urmând să lege cultural ambele maluri ale Atlanticului. După o întrerupere de câteva decenii, premiul a început să fie din nou atribuit din 1998. În fiecare an este convocat un juriu, se alge un președinte, participă scriitori din Spania și America latină iar premiul consta dintr-o sumă de bani și o sculptură a artistului spaniol Martin Chirino.. Acordarea premiului are loc la sediul de la Madrid. Cu ocazia acordării premiului scriitoarei Carla Guelfenbein, președintele juriului columbianul Jorge Franco a spus în motivație:

            “ Un roman de suspans literar construit cu o mare eficacitate narativă în jurul unui personaj feminin înzestrat cu puterea genialității. Autoarea a știut să înlănțuie poveștile de dragoste și enigmele cu o scriere complexă și transparentă “

   ,,Cu tine în depărtare” a fost ales dintr-un total de 707 manuscrise primite din Spania, Argentina, Mexic, Columbia, SUA, Peru, Chile, Uruguay.

   Scriitoarea a dedicat romanul mamei sale Eliana Dobry și copiilor ei, Micaela și Sebastian Altamirano pe care i-a numit “camarazii ei de drum”.

   Cărțile Carlei Guelfenbein figurează printre cele mai bine vândute cărți din Chile. Dar cel mai important lucru este că scriitoarea are un raport deosebit cu scrisul. Ea însăși mărturisește într-unul din numeroasele interviuri acordate:  “Sa scriu mereu. Pentru mine scrierea este un spaţiu special spre care mă îndrept mereu, un refugiu.”

  Romanul “Cu tine în depărtare” a fost scris în patru ani.Și nu este în principal un roman de dragoste chiar dacă avem în cuprinsul lui mai multe povești de dragoste care la un moment dat se înlănțuiesc. Este un roman al secretelor, al regretelor și al găsirii identității proprii. Acțiunea se învârte în jurul unui personaj principal de excepție care nu face altceva decât să se lasă descoperit pentru ca în sfârșit, unei povești din trecut să i să pună punctul final și pentru ca poveștii de dragoste din prezent să i se dea toate șansele să fie o poveste împlinită. Pare complicat fără să fie cu adevărat, romanul este atât de cursiv și atrăgător încât se citește ușor și implicat, dar complicația este cea care dă veridicitate poveștilor întrepătrunse. Este complicat așa cum este viața în general și viața fiecăruia dintre noi în particular.

   Personajul principal este scriitoarea Vera Sigall, foarte apreciată și admirată, deja înaintată în vârstă  și destul de puțin cunoscută dincolo de cărțile ei de succes. “De-a lungul vieții, Vera s-a înconjurat de enigme și în puținele interviuri pe care le-a acceptat, se proteja dând același răspuns: < Marele meu mister este că nu am mistere.>” p.36  S-a împrietenit și l-a acceptat în prejma sa pe mai tânărul ei vecin, Daniel, arhitect de meserie, câștigător al unui concurs de planuri arhitecturale pentru un viitor muzeu, dar care are insatisfacția de a vedea că dincolo de premiu nimic nu se materializează. Nu lucrează nicăieri și își petrece foarte mult timp în compania Verei Sigall  care îl farmecă total cu felul ei de a gândi și a vorbi.

  Opera literară a Verei Sigall o aduce în Chile și pe foarte tânăra Emilia. Vine din Franța, de la Grenoble, pentru a studia documentele donate bibliotecii Bombal chiar de către scriitoare. Ideea de a-și face lucrarea despre Vera Sigall i-a fost sugerată de poetul renumit Horacio Infante, chilian de origine dar trăind mai mult în Franța. La un moment dat Emilia are șansa de a o cunoaște personal pe Vera Sigall la o mică petrecere în casa fiicei poetului Horacio Infante unde este și ea invitată.

   Dar într-o bună dimineață Daniel o găsește pe Vera Sigall căzută pe scara interioară din casa ei, grav lovită și în comă. Este dusă la spital unde se consideră că este vorba de un simplu accident datorat vârstei ei înaintate. Daniel nu este însă împăcat cu această concluzie și după cercetări făcute de el însuși decide să depună plângere la poliție. Cazul, pentru că accidentul devine deja un caz, este investigat de inspectorul Alvarez. Acest accident, permanentizarea stării de comă a Verei Sigall și începutul cercetărilor poliției sunt adevărați catalizatori pentru o anume precipitare a personajelor. Daniel, Emilia și Horacio în paralel cu încercarea de a afla ce pățise de fapt Vera Sigall,  ajung să se cunoască pe ei înșiși mai bine, să reușească să definească ce este de fapt dragostea pentru fiecare dintre ei în parte, iar Horacio să se elibereze de secretele pe care le ținea pentru el însuși de o viață întreagă.

   Nu vreau să adaug mai mule amănunte pentru că aș strica frumusețea și atractivitatea romanului excepțional de frumos conceput. Nu degeaba a fost comparat de critici din alte țări cu melodia Boleroului lui Ravel. Romanul are cu adevărat o armonie interioară, o melodicitate  în crescendo care face de fapt farmecul lecturii.

   Așa cum mărturisește Carla Guelfenbein, personajul Vera Sigall este inspirat de personalitatea scriitoarei braziliene Clarice Lispector ( 10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) unanim apreciată pentru talentul ei inovator în literatura latino-americană. Amănunte din viața acestei scriitoare sunt oarecum comune cu cele din viața mamei scriitoarei Carla Guelfenbein și cu cele din propria sa viață.

            Mi-am notat mai multe pasaje din roman care mi-au plăcut și în același timp m-au pus pe gânduri.

“ Obișnuiai să-mi spui că singurul bun pe care îl are un creator sunt ezitările, incertitudinile, întrebările și aiurelile sale, îndoiala constantă în privința rațiunii ultime a lucrurilor.”, p.18

“ Mi-am amintit discuțiile noastre din studioul tău și cum m-ai făcut să văd materia din care sunt plămădite relațiile conjugale. O materie în alcătuirea căreia intră componentele autodistrugerii.”p.39

“ …viața apărea în fața mea întinsă și totodată difuză, fără început și fără sfârșit”. p.25

“ – Când cuvântul se așterne pe hârtie, nu e pentru a descrie ceva ce există dinainte, ci pentru a crea ceea ce descrie.”, p.204

   Doar din aceste câteva mici fragmente ne putem da seama de profunzimea romanului scriitoarei Carla Guelfenbein. De altfel la pagina 205 aflăm și originea  titlului romanului: “Erau  primele acorduri ale cântecului lui Cesar Portillo de la Luz, CU TINE ÎN DEPĂRTARE.”

    Lumea creată de Carla Guelfenbein în romanul său este o lume specială de artiști, muzicieni, scriitori, poeți. Dincolo de poveștile lor omenești, de întâmplările din viața lor, de crizele prin care trec, discuțiile lor, chiar și certurile lor au anume nivel intelectual. Cearta de la un moment dat dintre Vera tânără și Horacio tânăr are la bază orgoliul de scriitor, de creator care se dovedește a fi mai dur și mai nemilos decât alte motive de cearta între doi îndrăgostiți. Și acest lucru face romanul foarte interesant și atrăgător.

   Romanele Carlei Guelfenbein au fost considerate de critici ca fiind romane sentimentale scrise mai mult pentru publicul cititor feminin. Într-un fel se consideră că de aici vine și succesul comercial al cărților sale. Acestora scriitoarea le răspunde într-un interviu:

            “ Am fost acuzată că scriu o literatură sentimentală deci s-ar zice că scriu mai ales pentru femei. Nu vreau să mă apăr pentru că nu sunt persoana indicată să fac acest lucru. Convingerea mea este că sentimentele sunt parte intrinsecă a sufletului omenesc și că marile evenimente ale istoriei ca și momentele mici ale vieții obișnuite se mișcă între inimă și minte. De altfel sentimentele nu sunt proprietatea exclusivă a femeilor.”

   Seria de autor Carla Guelfenbein a apărut în colecția BuzzBooks a editurii Litera și a fost lansată la Gaudeamus în 2016 cu două romane: “Cu tine în deprtare” și “Restul e tăcere”. Următorul roman care va apărea va fi “Femeia vieții mele”.

            Recomand toate romanele acestei deosebite scriitoare latino-americane  și în mod special romanul “Cu tine în depărtare”.editura-litera

 

Cartea Cu tine în departare, de Carla Guelfenbein a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
6

“Sunt atâtea civilizații acolo, stăpâne peste un bagaj de cunoștințe la care noi doar visăm! Sigur pot găsi o soluție...”

Ultimul Flux, de Lucian Dragoş Bogdan

recenzie

   Romanul “Ultimul flux” al scriitorului Lucian Dragoș Bogdan a apărut la editura Tritonic în colecția SCI-FI în anul 2016 și face parte din universul Frontierei alături de alte două romane ale autorului, “Frontiera” și “Vraciul din norul interior”.

     Nu sunt o cititoare împătimită de romane științifico-fantastice, dar am ceva lecturi la activ. Pot spune că nu-mi place orice. Recitesc cu plăcere “Fundația” lui Isaac Asimov sau “Dune” a lui Franz Hebert, iar în tinerețe am avut o pasiune pentru un roman al cărui autor l-am uitat, dar nu am uitat povestea propriu zisă și anume “Nebuloasa Andromeda”. Am urmărit toată seria Start Trek și Războiul stelelor nu în primul rând pentru construirea unor universuri fantastice, ci pentru mesajele cât se poate de pământene pe care le transmiteau. Cu acest bagaj din lumea SF am pornit să citesc romanul “Ultimul flux” și trebuie să recunosc că am fost cucerită de la primele pagini. Este un roman captivant, plăcut, interesant, credibil și plin de referințe și mesaje pământene. Stilul, vocea autorului este cumva unică în peisajul literar pe care îl cunosc. Reușește să te captiveze, să pe prindă și să te ducă cu el în lumea aceea a Frontierei printre ființe atât de diferite și ciudate în felul lor, trăind în societăți bine organizate ierarhic, dar total fictive și asta pentru că el însuși crede în tot ce scrie. Am fost curioasă să aflu cine este acest tânăr și deosebit autor.

    Lucian Dragoș Bogdan s-a născut în ziua de 16 iulie 1975 în orașul Alba Iulia. A făcut studiile liceale în orașul natal și Facultatea de științe economice la Cluj. A avut un parcurs destul de sinuos în ce privește locurile de muncă, s-a căsătorit foarte tânăr, are o fetiță, dar toate astea sunt obișnuite în viața oricui. Important este că încă de la vârsta de zece ani a fost cucerit de scrierea poveștilor SF și indiferent ce alte lucruri a făcut, această pasiune nu a dispărut, ci doar s-a maturizat, a evoluat și a dat roade. Primele cărți îi apar în 2004, este vorba de  romanele “Trilogie” și “Zeul Kvun”. Pasiunea pentru genul SF și-o mărturisește deschis într-un interviu acordat “RS.Revista de suspans”:

            “ SF-ul este un cult pentru mine….probabil că, dacă nu aș mai scrie SF, mi-ar fi foarte greu să mai scriu și altceva. De acolo mă încarc, acolo simt că trăiesc.”

    Pentru Lucian Dragoș Bogdan scrisul este un lucru deosebit de serios și captivant  care necesită disciplină și autocontrol. Cum nu trăiește din scris ca mai toți autorii români, o mare parte din zi îi este ocupată de locul de muncă. Și cu toate acestea el mărturisește tot într-un interviu: “ …citesc și mă documentez foarte mult. Am un program zilnic de scris de la care fac tot posibilul să mă abat cât mi puțin.”

   Trebuie totuși adăugat că pe lângă romanele sale SF, Lucian Dragoș Bogdan a încercat și alte genuri literare cu succes la publicul cititor. A scris un roman de dragoste cu un titlu foarte inspirat “Uneori când visez…” și un roman polițist “Vânătorii de capete”, ambele publicate la editura Tritonic.

   “Ultimul flux” povestește despre societatea linnilor de pe planeta Ceol Mor. Linnii sunt o specie aparte și autorul ne-o prezintă încă din primul capitol : ”Lumea lor are la bază sulful și sunt, în principal, ființe acvatice.” (p.9) Mi-am amintit citind despre acest univers pe bază de sulf despre descoperirea, la vremea ei uluitoare, a unor ființe din Marea Neagră ce se adaptaseră și trăiau într-un mediu de hidrogen sulfurat. Ceea ce face lumea creată de autor mult mai credibilă. Se pare că poate exista viață și într-un univers dominat de sulf. De altfel chiar scriitorul precizează în “Cuvântul autorului”, care deschide cartea că- pentru informațiile științifice a căutat ajutor calificat în chimie. Din roman se simte foarte bine acuratețea cu care sunt prezentate toate detaliile de tehnică și știință din lumile prin care umblă personajul principal. Descrierea aspectului ființelor care trăiau pe planeta Ceol Mor cu toate caracteristicile lor fizice și de organizare socială deschide primul capitol al cărții. Evident aceste ființe nu au aspect umanoid, ci aduc mai curând  cu un amestec din mai multe specii acvatice. La finalul romanului în capitoll “Anexă/specii non-umane  cu rol important în carte “ autorul ne oferă descrierea fiecărei specii întâlnite și desenul aferent. Excelentă această iniţiativă a autorului pentru că e mai ușor când poți vizualiza mental fiecare personaj chiar dacă este foarte bine descris în cuvinte.

   Linnii trăitori pe planeta Ceol Mor aveau ca celulă de bază a societății: familia compusă din cinci membri: “doi masculi, un membru asexuat și două femele. Masculul principal alfa se numește uni-, cel auxiliar, bi-, cel asexat, tri-, femela auxiliară, cvadri și se termină cu femela dominantă, penta-. (p.10) Modul lor de comunicare era unul muzical pe bază de melodii.

    Linni erau o specie conservatoare, dornică să-și mențină stilul lor de viață și pentru contacte cu alte planete și specii mai avansate tehnologic apelau la Labirintul furnicarelor Rayry. Problema acestei planete era posibila perturbare a cantității de hidrogen sulfurat cu ocazia unui flux puternic creat de cele două Luni ale planetei. Acest flux ar fi fost ultimul flux adică un fel de apocalipsă și mințile luminate de pe planetă căutau deja în secret soluții de salvare. Conservatorismul conducerii planetei făcuse ca tehnologiile să nu avanseze și să nu își poată găsi singuri căi de salvare. Dar comunicarea cu alte civilizații era interzisă așa că toată încercarea de salvare trebuia făcută cu discreție maximă.

   În acest context apare personajul principal, un mascul bi- al cărui nume era Simfonia A-a-m-p (allegro-adagio-menuet-presto). Acesta face parte dintr-o familie de cinci, zguduită de conflicte grave între masculul alfa și femela principală. Scandalurile nu-i plac Simfoniei Aamp. În copilărie visase să fie un aventurier, un erou, dar aflarea că nu era un mascul principal îi tăiase avântul. Era însă un inventator, un bun comerciant, un excelent negociator. Lucrează la o mică fabrică de produs ceasuri, orologii și tocmai crease un asemenea orologiu special. Patronul său îl apreciază și îl trimite să ducă personal cele 24 de ceasuri comanditarului Uni- Fuga-Polifonică. De la acesta află că cei îngrijorați de soarta planetei au decis să-l trimită pe el într-o delegație mascată în călătorie comercială pentru a găsi ajutor la Consiliul Tuturor Lumilor: “Sunt atâtea civilizații acolo, stăpâne peste un bagaj de cunoștințe la care noi doar visăm! Sigur pot găsi o soluție…”(p.24).

   Pentru Simfonia Aamp perspectiva unei călătorii interplanetare cu tot ce presupune ea și misiunea diplomatică deosebită însemnau o revenire la visele copilăriei, plus distanțarea discretă de conflictele din familia sa! Evident că acceptă și pornește la crearea  unei misiuni comerciale de camuflaj cât mai bine puse la punct.

   Cum va călători, cu cine va lua legătura și în ce mod se va rezolva criza planetei și a linnilor- las cititorul să afle. În mod sigur va deveni tot mai curios și mai implicat în poveste și asta datorită excepționalului talent de povestitor al lui Lucian Dragoș Bogdan.

     Romanul are ceva solar, luminos și optimist în toată construcția lui și mai ales în stilul și tonul folosite de autor. Nu am mai citit de mult o carte în care personajul să aibă cu adevărat stofă de erou, care să nu se vaite, care să fie conștient de primejdii, dar să dea tot ce poate pentru a reuși. Nu mai contează înfățișarea Simfoniei Aamp, nu mai contează modul complicat în care se stabilesc relațiile între linni, dar și cu alte specii. În ciuda a tot felul de ritualuri ciudate și alambicate, povestea te cucerește și ești mereu de partea eroului.

   Recomand lectura acestui roman interesant care va da prilejul cunoașterii unui autor de un talent cu totul  deosebit. Personal voi căuta și celelalte romane ale lui Lucian Dragoș Bogdan pentru că sunt convinsă că am de a face cu un scriitor adevărat.Editura Tritonic

           Cartea Ultimul Flux, de Lucian Dragoş Bogdan a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

..Misiunea noastră e să supraveghem această țară și să o protejăm de pericole.

Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie

recenzie

     Romanul scriitorului Ovidiu Eftimie, ”Arhanghelul Raul” a apărut la editura Nemira, în colecția Nautilus/Science Fiction, colecție coordonată de Ana Nicolau, în anul 2016 și a fost lansat la Târgul de carte Gaudeamus din 2016 fiind cartea de debut a autorului.

    Mi s-a părut foarte interesant modul în care aceasta este prezentară de Ovidiu Eftimie pe blogul său personal. Iată ce scrie:

                        “Orice analfabet scrie o carte în România, cumpăr-o pe asta!”

    Mi-am dat seama că autorul este un om plin de umor și nu m-am înșelat. Din puținele date biografice pe care le-am putut pune cap la cap reiese că Ovidiu Eftimie s-a născut în anul 1980 la Brașov și că este un foarte activ jurnalist brașovean. De-a lungul timpului Ovidiu Eftimie a colaborat la “Evenimentul zilei”, “Gazeta de Transilvania”, ”Brașovul tău”. A fost fondatorul site-ului PrinBrașov.com, dar și co-fondator al podcastului “Istoria culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre”. Are blog personal și pagină de facebook. Colaborează și la site-ul de satiră și umor Times New Roman.

   La adresa w.w.w.prinBrașov.com aflăm că “Ovidiu Eftimie este un jurnalist brașovean. Teoretic are specializări în comunicare și relații publice, plus ceva informatică.”

   Multipla sa activitate de jurnalist umorist i-a atras în mod evident nu numai prieteni ci și destui dușmani care au suportat cu greu apariția primului său roman și încă la o editură de prestigiul Nemirei. Astfel ,Vasile Manu scria următoarea observație în 14 mai 2014 pe blogul său în  articolul intitulat ”Limbaj de ziarist- Ovidiu Eftimie”, cel mai netalentat scriitor de umor din România”... După ce veți citit romanul său recenzat aici sunt absolut convinsă că veți fi de cu totul altă părere!

   Cine vrea să-l cunoască mai bine pe scriitorul Ovidiu Eftimie trebuie să-i citească romanul de debut “Arhanghelul Raul”. Nu va regreta!

  S-a decis să scrie acest roman așa cum mărturisește chiar pe pagina de gardă, deoarece “ca fan al SF-ului, i s-a recomandat să nu mai critice literatura română de gen de pe margine și să facă și el  ceva în acest sens, dacă se crede atât de bun.”

   Vreau să precizez de la început că “Arhanghelul Raul” este o carte care se citește foarte ușor și cu fiecare pagină plăcerea lecturii crește. Mie mi s-a părut în cele din urmă prea scurtă.

   Cartea are un filon SF evident și imbatabil aș spune, și anume teoria universurilor multiple. Este una din teoriile mult speculate în diverse tipuri de romane, fie SF, fie fantasy sau doar romane sentimentale. Ideea existenței mai multor universuri paralele a fost pusă în discuție prima dată la finalul secolului 16 de către Giordano Bruno (1548-1600) în studiul sub formă de dialog “De l’infinito universi et mondi”. Lucrarea în mod sigur nu a plăcut inchiziției papale și la dus direct spre arderea pe rug din 17 februarie 1600

   Tema universurilor multiple a fost din nou pusă în discuție în secolul 20. Fizicianul Hugh Everett a inițiat discuțiile pe această temă lansând formula Many-Worlds- Theory sau MWT. Unii cercetători cred că în urma Big-Bang-ului s-au format două universuri. Scriitori nu au întârziat să folosească aceste teorii pentru a căror înțelegere este nevoie oricum de foarte multă imaginație, și așa au apărut cărți superbe spre bucuria noastră, a cititorilor. Să pomenesc doar seria “Narnia” a lui Lewis Carroll, trilogia “Materiile întunecate” a scriitorului Philip Pullman sau romanul sentimental “Vieți paralele“ a scriitoarei Hellen Meister. Dar în mod sigur asemenea cărți sunt mult mai multe doar că din păcate nu le-am citit încă! Romanul de debut al scriitorului Ovidiu Eftimie se înscrie în această categorie de romane.

   Povestea se compune din nouă fire narative foarte strâns împletite și speculate cu mult talent și aș spune o excelentă cunoaștere a realității în care trăim, a capacității expresive a limbii române și a umorului involuntar pe care îl întâlnim zi de zi în cele mai simple forme de viață cotidiană. Primul fir narativ este partea SF. În roman avem de a face cu mai multe universuri paralele, multivers formula standard folosită și de autor, care obligatoriu ar trebui să nu aibă nici un fel de legătură între ele pentru a păstra echilibrul în viața oamenilor. Dar la un moment dat această axiomă a multiversului este pur și simplu aruncată în aer și între un univers inferior și lumea noastră se face o nedorită legătură prin care încep să pătrundă ființe nemuritoare extrem de periculoase pentru ordinea cunoscută pe pământ. Al doilea fir narativ este povestea propriu zisă cu oameni reali care trebuie să facă față unei situații excepționale. Trebuie să subliniez că spre deosebire de multe alte romane de acest gen ale scriitorilor români contemporani, Ovidiu Eftimie a ales ca loc de desfăşurare a poveștii sale SF, România. Din capul locului această alegere m-a atras și am apreciat-o foarte mult.

   Scriitorul ne prezintă la început Institutul de Cercetări Paranormale din Pașcani ( ICPP) creat încă din epoca comunistă. A fost înființat în 1973 și s-a ales Pașcaniul pentru că primul director era un matematician de geniu, dar bețiv, dar și pentru că “Pașcani este un loc unde se întâmplă numeroase evenimente paranormale, rivalizând în acest domeniu cu nume celebre cum ar fi Triunghiul Bermudelor, Deșertul Nevada sau chiar județul Buzău”.p.8.  La acest institut, în care după 1990 au loc schimbări de tot felul ca în întreaga societate românească, apare o ființă din alt univers numită Desdemon Imposibilul. Cercetările asupra lui au fost întrerupte de moartea acestuia în anul 2003 și transformarea lui într-o femeie de 56 de ani care vindea țigări la piața Delfinul din cartierul Pantelimon. Cum a fost posibil acest lucru?  Cu această întrebare intrăm direct în povestea propriu zisă.

   Aflăm despre Raul Malcea, un tânăr de 27 de ani foarte creativ în domeniul publicității care printr-un concurs de împrejurări moare într-un stupid și neașteptat accident de mașină. După moarte ajunge în Iad, este transportat cu luntrea lui Charon, care fără să vrea îl aruncă în apele Stixului de unde este pescuit de un tip cu figură de contabil nimeni altul decât stăpânul acestui univers paralel, Iadul. Raul Malcea, devenit nemuritor prin înecarea repetată în apele Stixului, îl numește Hades. Află de la acesta că Iadul și Pământul sunt într-un mare pericol pentru că o mulțime de suflete devenite nemuritoare prin căderea în Stix au ridicat o construcție asemănătoare Turnului Babel și au făcut o gaură în peretele despărțitor dintre cele două lumi, gaură care era din ce în ce mai lărgită și se afla în zona gării Teiuș. Pericolul era imens și soluția era doar un ajutor de la un univers superior, de la Dumnezeu spre exemplu, cum se făcuse în cazul Turnului Babel altă dată. Dar ajutorul nu venea și de aceea Hades vrea să-l trimită pe Raul să negocieze o soluție în universul superior și asta pentru că era atât de creativ în viața sa profesională.  Îl dotează pe Raul cu aripi de fier care să-l ajute să treacă prin gaura de la Teiuș făcând față sufletelor nemuritoare care îl atacau. Este ajutat să treacă de Hades care are ca mână dreaptă pe fosta dirigintă a lui Raul, d-na Onu, a cărei răutate din viața reală nu putea să o ducă decât la dreapta lui Scaraoțchi.( sunt convinsă că așa se numea și diriginta autorului!)

   Raul devenit Arhanghel prin aripile sale metalice și prin misiunea de salvare a echilibrului universal, nimerește la ieșiea în gara Teiuș în plină luptă dintre sufletele dornice să părăsească Iadul și un grup de luptători bine antrenați și înarmați adecvat format din controlorii de bilete din tren, nașii de tren..

   Grupul respectiv este format din nașii de tren Adi Costea, gras și mereu cu un aspect de  obraz neras, Cornel Sava, înalt și slăbănog și Petre Popescu, cu început de chelie și burtică. Acesta din urmă era de fapt subinspector SRI trimis în misiune printre nașii de tren de către superiorii săi pentru a afla ce fac aceștia cu banii din ciubuc, pentru că nu au vile, mașini sau alte aspecte ale unei îmbogățiri rapide. SRI-ul este neliniștit de modul de cheltuire a banilor. După doi ani, Petre Popescu se integrase perfect în grupul acesta și nu aflase încă ce se întâmplâ cu banii adunați. Dar în momentul critic al atacului forțelor iadului la Teiuș, nașii îl pun în temă și îi mărturisesc că ei formează o grupă bine organizată și înarmată adecvat, care luptă cu spiritele din Iad ce vor să între în lumea noastră prin gaura din gara Teiuș. Petre Popescu este uluit. Aflase unde se duceau banii, dar nu-i venea a crede ca se putea face așa ceva:

“-…Misiunea noastră e să supraveghem această țară și să o protejăm de pericole.

  • Credeam că avem armată.
  • Armata e pentru pericole militare. Poliția e pentru crime. SRI-ul e pentru politică. Dar pentru problemele și pericolele sociale, pericole de care nu ne poate proteja nimeni, cine e?
  • Cine, nașii de tren?
  • Exact!” (p.31)

   Subinspectorul SRI Petre Popescu este convins să facă parte din grupa aceea de luptă împotrivă forțelor din alt univers și așa ajunge să lupte și să-l cunoască pe arhanghelul Raul, dar și toată încrengătura de relații care făcea funcțională mica armată a nașilor de tren. Acesta va fi pusă în situația disperată de a găsi o soluție găurii de la Teiuș pentru că Dumnezeu refuză să intervină. Vom avea și călătorii în timp cu locomotiva Șoapta lui Zalmoxis și multe întâlniri cu totul neaşteptate și surprinzătoare. Dar las cititorului plăcerea de a descoperi frumusețea romanului scris de Ovidiu Eftimie.

   Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit este perfecta cunoaștere a realităților românești mai ales în ce privește disperata situație a căilor ferate din ultimii 30 de ani, la fel de buna cunoaștere a vieții oamenilor obișnuiți din toată țara și o la fel de bună cunoaștere a ceea ce s-a scris și a fost la un moment dat la modă după 1990. Așa se explică prezența personajului Varain care se poate dematerializa dintr-un loc în altul, care nu este altcineva decât Petre Varain personajul principal din romanele lui Pavel Coruț, care s-au bucurat de un foarte mare succes la public în anii 90. Petre Varain a fost introdus prima dată în literatură în romanul “Quinta spartă” în 1991. Romanul este primul din seria  ,,Octogonului”.

   Romanul “Arhanghelul Raul” este unul satiric. Dincolo de tema SF. tot ce face autorul este să satirizeze  realități din viața noastră. Și o face cu mult talent și cu o anume disperare bine mascată sub râsetele involuntare ale cititorului. Pentru că ceea ce satirizează el nu pare a avea rezolvare, cel puțin nu în viitorul apropiat, pentru că multe lucruri țin de mentalitate și asta se schimbă cel mai greu.

  Recomand lectura romanului “ Arhanghelul Raul” de Ovidiu Eftimie. Vă va oferi ore plăcute de lectură și o mai bună cunoaștere a lumii în care trăim și care merită să fie apărată de invazia forțelor Iadului oricare ar fi acelea.sigla Nemira

 

Cartea Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira sau de pe cărtureşti.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
6

Sisteme de fixare şi prindere de Ştefania Mihalache

recenzie

   Volumul de poezii “Sisteme de fixare și prindere” al scriitoarei și poetei Ștefania Mihalache a apărut la editura Nemira în anul 2016, într-o colecție dedicată poeziei denumită “Vorpal” aflată sub coordonarea Svetlanei Cârstean. Am fost intrigată de denumirea colecției și poate așa au fost și alți cititori, dar am căutat explicația care este una deosebită:

            “ Vorpalul e arma absurdă dar eficientă și impecabilă care apare în poemul Jabberwocky  din Alice în “Țara oglinzilor”. Arma jucăușă și periculos de inteligentă…”

   Colecția “Vorpal” a debutat cu două volume de poezii : “Dodii” de Florin Dumitrescu și “ Sisteme de fixare și prindere” de Ștefania Mihalache. Cei doi poeți au avut o seară de poezie la M60 cu recitări din volumele publicate de editura Nemira pe 13 decembrie 2016.

Colecția “Vorpal” s-a lansat la târgul de carte “Gaudeamus”, sâmbătă, 19 noiembrie 2016. Cu această ocazie coordonatoarea colecției, Svetlana Cârstean a spus:

“ Acum cinci ani scriam că poezia este o Cenușăreasă care se strecoară prin literatura contemporană cu saboții ei de lemn, cumva încercând să nu facă prea mult zgomot.” În mod sigur colecția “ Vorpal” va transforma Cenuăreasa într-o adevărată prințesă. Volumul poetei Ștefania Mihalache este deja un prim pas al acestei transformări.”

   Miercuri 7 decembrie 2016, în cadrul celei de a doua ediții a premiilor Matei Brâncoveanu pentru tinerii artiști, gală susțintă de Fundația Alexandrion, poeta Ștefania Mihalache a primit Premiul pentru Literatură pentru volumul “ Sisteme de fixare și prindere” apărut în toamna 2016 la editura Nemira.

   Ștefania Mihalache s-a născut la data de 15 august 1978 la Brașov. Este absolventă a Facultății de litere a Universitații Transilvania, Brașov și are un master în studii de gen și cultură la Universitatea Central Europeană, Budapesta, cu teza “Narratives of Masculinity. Negotiating the Border in Bram Stoker’sDracula.”

   Debutează cu volumul colectiv “Junii 03”, Antologia tinerilor prozatori brașoveni, editat de revista “Interval” 2003. În 2004 debutează editorial cu volumul “Est-falia”, Editura Paralela 45, roman nominalizat la Marile premii Prometheus, ediția a IV-a, categoria Opera Prima. A publicat și romanul “Poemele secretarei” la editura “Cartea românească”

   A publicat proză și recenzii în revistele “Pana mea”, “ Vatra”, “ Observator cultural”,” Time Out”, “Dilemateca” și “Noua literatură.” A lucrat ca scenaristă la Media Pro Pictures, București. Din octombrie 2009 a fost doctorandă a Facultății de litere a Universității București cu o teză pe tema copilăriei în proza de după 1989, coordonată de profesorul Eugen Negrici. A obținut titlul de doctor în 2012.

   Volumul de poezii “Sisteme de fixare și prindere“ are 109 pagini, este elegant ca apariție de carte cu o mică reproducere grafică a desenului bine cunoscut al lui Leonardo da Vinci, “The Uman Foetus in the Womb” . Cartea are patru părți distincte: Primul, A doua, Colierul dublu, Cablu de tracțiune. Toate noțiunile acestea pur tehnice, chiar înșelător de tehnice, ascund o temă veche de când lumea, o temă pur feminină, tema maternității cu tot ce presupune în secolul 21 și în mileniul III- maternitatea. Femeia acestui timp pur tehnologic în care umanitatea pare a se pierde și a se căuta pe sine fără ca încă să se găsească, maternitatea este în mod surprinzător o problemă care însingurează. Și din toate poeziile Ștefaniei Mihalache eu am resimțit această însingurare. Noua conformație fizică a viitoarei mame, noua și imensa responsabilitate pentru copilul care se va naște, noile senzații fizice, dar și noile trăiri psihice totul e nou, nou și nu odată creator de alte și alte întrebări și senzații.Și mai este ireversibilitatea tuturor schimbărilor prin care trece femeia. Odată cu naşterea copilului se naște și ea din nou, o altă femeie, complet diferită și completă altfel, pentru că este MAMA. Din poezii și denumirile de capitole mi-am dat seama că este vorba de doi copii, un băiat, “Primul”  și o fată, “A doua” deci două experiențe diferite chiar dacă în mare sunt la fel. Dar ea, mama, este altfel. Pentru Primul este și ea prima dată, pentru A doua deja are experiență și știe cam la ce să se aștepte. Trăirile ei se concentrează pe alte lucruri, întrebările ei se axează pe alte nedumeriri.

   Mi-a plăcut în mod deosebit poezia “Lumea, nimic mai puțin” în care tinerei pe cale de a deveni mamă îi este teamă să-i vorbească copilului ca nu cumva să-i prezinte lumea în care acesta se va naște ca o lume idealizată și ideală.

“ Am vrut să-ți promit c-o să vorbim zilnic

c-o să te aduc pe lume pe un pat de vorbe

pe rmă era să-ți promit totul

cu tinerețea fără bătrânețe și toate celelalte

dar m-am oprit la timp.” (p.11)

  Foarte sugestivă este și poezia “Filmul” în care este prezentată banala deja ecografie doar că în câteva versuri se adună o mulțime de simboluri inversate, dinspre moarte spre viață.

“ O dată pe lună stau în fața unui monitor,

urmăresc un film de Tarkovski

cu o umbră fugită -ntr-o mare de gri

o umbră întoarsă adusă răsucită și scăpată

o umbră care vrea să sară un râu până la mine

pe care luntrașul trebuie s-o treaca în sens invers

și care îmi dă mie un ban dacă pot să-i spun

cum îmi doresc să fie.” (p.14)

Definiția poetică a Mamei este excepțional redată în poezia “Timpul tău e al meu”:

“Numai o mamă o să fiu, singura

care știe locul adevărat

al fiecărui obiect din casă

și voi, tu și tatăl tău,

o să trebuiască să mă întrebați pe mine unde sunt lucrurile….” (p.21)

   Am fost toată viața mea de adult în primul rând mamă și de multe ori mi-am dat  seama că de fapt în asta constă atotputernicia unei mame, să fie creatoarea universului ordonat material al familiei ei! Să fie, așa cum spune poeta, “dresoarea mopului a aspiratorului și a măturii”. Poetic și faptic adevărat!

    Partea a doua este dedicată fetiței, “A doua”. Tonul se schimbă puțin. În mod neașteptat A Doua este privită ca cineva mai puternic, cu mai multă forță decât Primul. Iată cum este descrisă în poezia “ Lullaby” (p.42):

“ Tu,a doua,

ești instantanee

neîntârziată

imediată

neînfricată

neînfricoșată….”

Aceeași imagine de putere și strălucire o găsim și în poezia “ Coadă de cometă”, p.43.

“Tu ești

o coadă de cometă

și o stea stătătoare

și o strălucire îndrăzneață

care se ia la întrecere seara

cu Luceafărul de seară.”

    Partea a treia a volumului se numește “Colierul dublu”. În tehnică colierul dublu este un dispozitiv de metal sau din plastic cu care se fixează țevile. Sunt deci elemente de prindere și fixare. Poeziile sunt de data asta axate pe sentimentele și trăirile femeii de după apariția copiilor. Acum apare nevoia reîmprietenirii cu cea care a devenit după naștere. Și poeziile chiar asta fac. Sunt referiri la silueta complet schimbată, la burta care nu se mai  retrage în forma ei iniţială, la ridurile care vorbesc de griji și de o altă vârstă. În poezia “Prietene în vizită”, p.65, exact despre aceste noi și neașteptate provocări este vorba.

“ Burțile nu trec niciodată

nu se resorb

nu se retrag discret și elegant

ca niște bucăți de carne din trecut

ca niște fapte

nimeni din familie nu vorbește

la mesele la care ne adunăm toți decențele

ele rămân.”

   Ultima parte a volumului se numește “Cabluri de tracțiune”, din nou elemente din universul tehnic, ingineresc. Toate titlurile poeziilor sunt din același univers tehnic, micile elemente tehnice cu care fixăm și prindem obiecte din mediul casnic. Sunt titluri de genul inel de cuplare, șină de plastic pentru perdele, mascare șurub pentru șină de perdea, ansamblu culisant etc. M-am întrebat chiar pornind de la titlul cărții de ce această preferință pentru elemente din zona tehnică, fixă, imuabilă a vieții noastre când de fapt poeziile se referă la cele mai sensibile și mai profunde trăiri pe care le poate avea o femeie când devine mamă? Oare dincolo de toată fericirea aceasta unică de a da viață și a te dedica ei, femeia nu se simte cumva prinsă și fixată ca printr-un întreg sistem tehnic? Nu se mai poate mișca decât într-o singură direcție precum perdeaua pe şina ei de plastic și nu mai poate fi decât fixată precum țeava cu acel colier dublu de metal sau de plastic. Dar este și bucuria statornică de a crea astfel Familia și este deplin conștientă de locul său în această familie. În poezia “Patru”, p.91, tocmai despre familie este vorba și despre  forța pe care au toți patru împreună.

“Acum noi suntem patru,

și mai puternici ca încă alți patru,

pentru că ei, oricum ar fi ei,

nu sunt drago-lupi ca noi….”

În unele poezii precum “Capete 2” sau “Tată în iarnă” poeta se referă la tatăl ei despre care spune:

“Îmbătrânesc

și tații mei îi retrag de sub mine

unul mâinile calde de inginer

celălalt mâinile   subțiri și nervoase de poet…”

   Cred că acestor două fațete ale tatălui le răspunde titlul volumului și titlurile multor poezii. pe de o parte noțiuni inginerești transformate însă într-un univers poetic foarte personal.Volumul însă este dedicat lui Eric și Antonia, primul și a doua.

   Recomand lectura acestui volum de poezie. Dincolo de versuri, de imagini poetice, de trăiri surpinzător de sincer redate, de talentul de a reda în imagini deosebite sentimentele cele mai omenești cu putință, dincolo de toate acestea și încă multe altele, veți cunoaște o poetă din tânăra generație cu totul deosebită. Poezia ei degajă sinceritate, curaj, plăcerea de a trăi și o putere admirabilă în înfruntarea tuturor provocărilor vieții, maternitatea, grija copiilor, bătrânețea, relația cu părinții proprii, sentimentul continuității. Cu ajutorul versurilor ei ne va fi mai ușor să descifrăm propriile noastre trăiri pentru că în fond acesta e rolul poeziei.

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea pusă la dispoziție.

sigla Nemira

Cartea Sisteme de fixare si prindere, de Stefania Mihalache a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Frații Burgess, de Elizabeth Strout

   recenzie

   Romanul “Frații Burgess” al scriitoarei Elizabeth Strout a fost publicat de editura Litera în anul 2016, în deja bine cunoscuta și apreciata serie “clasici contemporani.” Traducerea  excelentă din limba engleză îi aparține traducătorului Bogdan Perdivară. Romanul are 379 de pagini și este compus dintr-un prolog și patru părți. Poate este bine să amintim ce înseamnă în accepțiunea editurii Litera clasici contemporani. Iată ce scrie pe coperta a patra a cărții:

 “Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureați sau nominalizați ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de clasici. Ficțiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărți pe care abia aștepți să le citești”.

   Romanul “Frații Burgess” se înscrie perfect în această caracterizare.

   Scriitoarea americană Elizabeth Strout s-a născut la 6 ianuarie 1956 în orașul Portland, Maine. A absolvit facultatea de drept a Universității Syracuse apoi face un an la Oxford în Anglia În 1982 absolvă cu brio studiile de drept de la această universitate și tot în acest an i se publică și prima povestire în “New Letters magazine”. Primul său roman  “Amy and Isabelle” a apărut în anul 1998. A fost un succes și a stat la baza unui film produs de Oprah Winfrey’s studio, Harpo Films. În acest film Elizabeth Strout joacă un rol care a fost premiat cu premiul Los Angeles Films Critics Asociation. Următoarea carte a scriitoarei, ”Abide with Me” apare în 2006 urmată de “Olive Kiteridge” în 2008, “ un roman polifonic al unei femei și al cercului ei familial și de prieteni, toți trăind în statul Maine”. Acest din urmă roman se bucură de un succes deosebit la public dar și din partea criticii literare așa că este premiat cu prestigiosul premiu Pulitzer în anul 2009. Și acest roman a fost adaptat într-o miniserie HBO care a primit la rândul ei șase premii, ultimul în 2015 a fost Prime Time Emmy Award.

   Ultimul roman al scriitoarei Elizabeth Strout a apărut chiar anul acesta în 2016 cu titlul “My Name is Lucy Barton”. Dar mai înainte, în data de 2 aprilie 2013, a publicat romanul “Burgess Boys”, tradus la noi cu titlul” Frații Burgess”. Și acesta urmează să fie ecranizat de către Robert Redford într-o miniserie HBO. Romanul așa cum este construit de autoare chiar se pretează la ecranizare.

 Autoarea Elizabeth Strout spune despre romanele sale într-un interviu acordat în 2016 publicației “The Guardian” :

            “Nu sunt interesată să împart lumea în buni și răi.”

    De aceea romanele sale, și “Frații Burgess” nu face excepție, sunt departe de sentimentalism și melodramă. Iar tema pe care o abordează cu talent și seriozitate în roman este cât se poate de pretabilă la categorisiri, sentimentalisme și melodramă. Autoarea pornește de la fapte de viață reale, indiscutabile, cunoscute și prezente în viața de zi cu zi  și în mijlocul acestor fapte și transformări ale societății americane în general, ne prezintă ca și cum ar mări cu o lupă uriașă, viața particulară a câtorva indivizi prinși în turbionul acestor schimbări de cele mai multe ori fără voia lor. Și sunt obligați să facă față și să se schimbe și ei la rândul lor. Chiar dacă povestea în sine este o dramă, romanul per total este optimist pentru că la final cititorul învață cum poți  să faci față omenește și cât mai corect față de tine însuți și față de lumea în care trăiești, schimbărilor care vin fără să te întrebe.

   Introducerea în povestea propriu zisă se face în prolog Acolo povestitoarea ne spune cum se întâlnește periodic cu mama sa la un hotel. Deja sunt amândouă văduve și  în cea mai mare parte a timpului petrecut împreună  povestesc una alteia amintiri din diverse perioade ale vieții lor. Povestitoarea o întreabă mai ales despre unii și alții dintre cunoștințele lor din vremea când era tânără în orășelul Shirley Falls din Maine unde mama ei încă locuia. Se oprește cu predilecție asupra fraților Burgess, Jim, Bob și Susan, ultimii doi gemeni dar total diferiți. La data când au loc aceste conversații Jim și Bob locuiesc la New York. Jim este un avocat de mare succes și lucrează pentru o firmă de avocatură prestigioasă  fiind căsătorit cu Helen care provine dintr-o familie deosebită. Sunt deja în plină maturitate, cu copiii mari plecați la studii și cu o viață reușită. Bob este exact opusul. După studii strălucitoare de drept, Bob devine doar un simplu avocat al apărării din oficiu. Este timid, retras, și deja divorțat de Pamela, iubirea lui din tinerețe care l-a părăsit pentru că el nu putea avea copiii pe care ea și-i dorea. Dar relația celor doi soți este în continuare foarte bună, ca între doi prieteni vechi care se cunosc deja foarte bine. Locuiește într-un fel de cămin fără să aibă propria sa casă așa ca fratele său Jim îl tratează fără nici un pic de considerație, cu un dispreț fățiș și o totală lipsă de încredere. Iar Bob, care își iubește și își admiră fratele mai mare, acceptă acest tratament fără să protesteze. Sora lor, Susan, a rămas în orășelul Shirley Falls. Lucrează de o viață la un serviciu de optimetrie și s-a căsătorit cu un suedez cu care are un fiu, Zach. Dar soțul a părăsit-o plecând în Suedia așa că Susan își crește singură fiul din venitul ei modest, ducând o viață modestă la limita sărăciei.

   La un moment dat ziarele din toată țara vorbesc despre gestul neașteptat și inexplicabil făcut de tânărul Zach care are de acum 19 ani. Acest lucru o determină pe povestitoare să-și anunțe mama că are de gând să scrie o carte despre  frații Burgess:

            “ – Cred că o să mă apuc să scriu povestea fraților Burgess.

  • E o poveste bună, a încuviințat mama.
  • Lumea o să spună că nu e frumos să scriu despre oamenii pe care îi cunosc.

Mama în noaptea aceea era obosită, a căscat.

-Păi, nici nu-i cunoști .Nimeni nu cunoaște vreodată pe nimeni.” (p.13)

   Și așa începe romanul propriu zis în care prezentul se întrepătrunde cu trecutul și în care probleme dureroase rămase nerezolvate din trecut își găsesc în mod dureros rezolvarea în prezent. Aflam astfel că pe când cei trei frați Burgess erau foarte mici, Bob și Susan aveau doar patru ani, tatăl lor îi lăsase în mașina pornită pentru a repara ceva la cutia postală aflată în vale. Și Bob pornise mașina fără să vrea și așa își omorâse tatăl într-un accident stupid. Această întâmplare l-a marcat însă pentru toată viața și este în parte explicația pentru lipsa lui de interes real față de ceea ce societatea americană consideră o viață reușită standard.

   Momentul în care se deschide povestea este o zi obișnuită ca toate zilele. Jim și soția sa Helen se pregătesc să plece într-o vacanță în insule calde și însorite împreună cu proprietarul firmei de avocatură la care lucra Jim. Totul pare bine pus la punct așa cum îi place lui Helen, când intervine telefonul lui Susan.Agitată și speriată aceasta îl imploră pe Jim să vină să-i salveze fiul. Zach făcuse un gest nebunesc absolut inexplicabil pentru toată lumea care îl cunoștea. Aruncase un cap de porc congelat  în interiorul micii moschei musulmane organizate într-o clădire din Shirley Falls. Această moschee deservea comunitatea musulmanilor somalezi care fuseseră aduși în orășelul din Maine pe măsură ce războiul din Somalia căpătase dimensiuni teribile și provocase tragedii umanitare. Comunitatea somaleză era formată mai ales din femei și copiii dar și bărbați care însă potrivit obiceiurilor lor, lăsau asupra femeilor toate responsabilitățile pentru viața de zi cu zi. Nimeni nu putea explica de ce taciturnul și retrasul Zach făcuse un asemena gest agresiv la adresa unor oameni cu care nu prea avea de a face.

     Jim i-a explicat lui Susan că îi este imposibil să vină și îl va trimite pe Bob. Sosirea lui Bob la Shirley Falls este de fapt momentul în care începe povestea fraților Burgess. Ritmul poveștii devine mai antrenant, evenimentele se precipită și informațiile sunt tot mai interesante și mai revelatoare Ne aflăm în fața unui roman complex în care se dezvoltă ating punctul culminant și apoi capătă rezolvare mai multe fire narative. Este vorba de Bob, Susan, Zach, Jim și Helen dar și comunitatea somaleză cu lipsa ei de dorință de a se adapta noilor realități dar și comunitatea tot mai restrânsă a vechiului orășel cu lipsa ei de dorință de a-i înțelege pe noii veniți, și mai sunt și oamenii legii cu legea însăși care trebuie să rezolve un delict ciudat care în primă instanță provocase râsul polițiştilor veniți să vadă ce se întâmplase. Vederea capului de porc însângerat care se decongela pe podeaua moscheiei îi amuzase pe polițiști spre indignarea profundă a celor ultragiați. Las cititorului plăcerea de a vedea cum se descurcă tot acest ghem de fire narative Pentru că romanul este scris excepțional de bine, lectura în sine este o plăcere și subiectul este de cea mai mare actualitate.

   Este prima carte scrisă de Elisabeth Strout pe care am citit-o și pot spune nu numai că a fost o surpriză deosebit de plăcută dar o consider chiar cea mai bună carte citită anul acesta. Modul magistral în care autoarea tratează o problemă de maximă actualitate ca pe o problemă de viață curentă căreia trebuie să-i facem față așa cum facem față problemelor pe care de-a lungul timpului ni le construim singuri din neatenție, aroganță, minciună și lașitate este de fapt ceea ce m-a  atras în mod deosebit la acest roman. Îl recomand cu toată căldură. Este o carte care te îmbogățește!

          editura-litera

Cartea Frații Burgess de Elizabeth Strout a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

 

 

by -
5

O carte de Crăciun!

   Îmi este destul de greu să aleg din cele șaizeci și nouă de zile de Crăciun din viața mea, cu cel puțin şaizeci şi cinci de cărți primite cadou de la Moșul cel generos, o singură carte, care în sine să reprezinte pentru mine esența emoției așteptării cadoului, fericirii de a-l fi primit și emoția evaluării lui prin lectură. Ca să fie totul cât mai simplu și pe un spațiu cât mai restrâns, mă voi opri la prima carte primită cadou și prima pe care am citit-o singură, în gând, ca un om mare.

   Crăciunul anului 1956 a fost unul cu peripeții. A nins foarte mult și zăpada s-a adunat până la înălțimea geamurilor casei în care locuiam în orașul meu natal, Piatra Neamț. Acolo și atunci iernile erau lungi și adevărate, cu zăpezi multe care durau până în luna aprilie, cu geruri puternice și câteodată și viscole, dar nu ca cele din Câmpia Bărăganului. Munții care înconjoară orașul din toate părțile îl apărau în același timp de vânturi excesive. Cel puțin așa era pe atunci. Acum totul e scos din ritmul obișnuit și poate acest lucru face parte din  farmecul aparte al noului secol. Pe atunci, însă, anul 2000 era hăt, departe, anii bătrâneții și mai departe și copilăria ținea parcă timpul în loc.

   Crăciunul anului 1956 l-am petrecut ca și cel din anii anteriori, mergând la școală. Vacanța începea abia pe 29 decembrie și ținea doar o săptămână. Moș Crăciun era neoficial și avea un pandant oficial, moș Gerilă, care venea în noaptea de 31 decembrie. Dar la noi în casă, Crăciunul era serbat așa cum se obișnuia în copilăria părinților mei. Cu brad, cu Moș Crăciun și cu miros de cozonac. Bradul era împodobit de tatăl meu, ajutat de mine și de sora mea și cadourile veneau noaptea, când dormeam. În anul acela, tata s-a întâlnit cu Moșul la București și eram curioasă ce anume se găsise în traista acestuia. De obicei, eu și sora mea primeam păpuși, rochițe, cărți de colorat. În dimineața aceea întunecată, sub brad mă așteptau doar cărți și creioane colorate. Deasupra cărții de colorat era o carte mare, având pe copertă o corabie cu pânze, prinsă într-un frumos chenar roșu  filigranat. Am citit titlul: A.S. Pușkin, „Povestea craiului Saltan, a feciorului său Gvidon-voevod și a frumoasei crăiese Lebăda”! Un titlu lung din care am păstrat în vorbirea curentă doar „Povestea craiului Saltan”.

   Răsfoind cartea, am văzut bogăția de ilustrații color superb realizate și faptul că era o poveste în versuri. A trebuit să las apoi totul deoparte și să plec la școală, după ce mama ne-a atras atenția și mie și surorii mele că nu avem voie să ne lăudăm cu cadourile și nici nu putem lua cozonac la școală, ca să nu se vadă că serbăm Crăciunul și apoi, poate sunt copiii care nu au și nu e frumos să atragem atenția asupra a ceea ce avem. Ni s-a spus asta atât de des, încât în timpul întregului meu parcurs școlar nu mi-am luat niciodată mâncare la școală. Era mai simplu decât să-mi fac griji că poate am luat ceva ce nu se cuvenea. Am stat la școală mai mult decât altă dată pentru că era obiceiul ca în astfel de zile să se introducă activități suplimentare, așa că la întoarcere deja se întuneca și am alergat spre casă, dornică să văd de departe vârful bradului nostru împodobit, care se zărea pe fereastra de deasupra ușii de la întrare. Am fost fericită când în sfârșit, am reușit să mă așez în pat cu cartea în mână și să citesc. Dar la lumina lămpii cu gaz, pentru că din cauza ninsorii puternice căzuseră firele de curent electric și am stat două zile fără lumină.

   Povestea era minunată și versurile foarte ușor de reținut, așa că în câteva zile o învățasem pe de rost. În esență, este vorba de trei surori care într-o seară de iarnă cu nămeți și ger, torceau la fereastra camerei lor și vorbeau între ele:

            “ Trei fecioare, trei erau,

            Seara lângă geam torceau..”

Sora cea mare spuse că dacă ar ajunge crăiasă ar găti pentru toată împărăție, cea mijlocie spuse că ar țese pânză să îmbrace pe toți supușii împăratului iar cea mică..:

“ Dacă-ar fi s-ajung crăiasă,

            Spuse-ncet cea mai frumoasă

            Măre țarului tătuc

            Făt frumos o să-i aduc.”

Așa cum era de așteptat, craiul ascultase convorbirea lor și pe loc hotărâse să se căsătorească cu fata cea mică.  Era o vreme în care craii umblau pe ascuns prin țara lor pentru a ști direct cum gândesc supușii!

“ Bună seara, mândră fată,

            Vreau sa-mi fii mireasă-ndată,

            Și să-mi faci un Făt Frumos

            Pân-ce-o cade frunza jos!  “

Surorile sunt și ele luate la palat unde trebuiau să se ocupe cu ceea ce știau să facă mai bine:

“ Tu să țeși cum știi de toate

            Iar tu să faci bucate…”

   Dar de aici începe drama! Surorile sunt supărate pentru norocul celei mici și se aliază cu soacra ei, Cloanța babă, ca să facă ceva pentru a-i distruge acesteia fericirea. Și izbucnirea războiului le ușurează sarcina. Țarul pleacă la război, crăiasa lui dă naștere unui adevărat Făt Frumos, dar surorile și Cloanța babă măsluiesc misivele, îl lasă pe crai să creadă că soția lui a avut drept copil o javră și apoi îi determină pe boierii din Sfatul domnesc să îi pună pe mamă și copil într-un butoi smolit și să le dea drumul în mare. Din acel moment intră în joc prințul Gvidon, copilul fermecat care crește în butoi și își salvează mama și pe el însuși rugând marea să-i ducă pe pământ.

    Ajung într-un ostrov pustiu unde Gvidon reușește să salveze de la moarte o prințesă transformată în lebădă de un vrăjitor rău, ucigând vrăjitorul. Crăiasa Lebăda este cea care drept mulțumire îl va ajuta pe prinț să-și recupereze tatăl și să se răzbune pe mătușile și pe bunica lui. O poveste frumos spusă, minunat ilustrată și plină de învățăminte la orice vârstă! Poate că nu e plină de corectitudine politică, dar sigur te învață despre invidie și ravagiile pe care le poate face aceasta printre cei mai apropiați oameni, te învață despre curajul și respectarea cuvântului dat. Te învață și despre noroc și cât de efemer este acesta dacă nu ai grijă să ți-l aperi cu dârzenie. Mie mi s-a părut atunci și mi se pare și acum că fata cea mică este mult prea lipsită de forță, doar se complace să lase să i se întâmple și bune și rele fără să se implice. Recomand și acum acestă superbă poveste ca un foarte nimerit cadou de Crăciun.

   A S. Pușkin a scris această carte în  1823 -1824 perioadă în care a stat la Odesa după niște ani petrecuți la Chișinău într-un exil autoimpus pentru a scăpa de persecuția țarului. Sunt anii lui de formare în care se inspiră pentru poeziile, nuvelele și romanele sale din folclorul locurilor pe care ajunge să le cunoască. Așa este cazul și cu “ Povestea craiului Saltan” care are elemente din folclorul urcrainean.Se observa foarte bine mai ales în enumerarea minunilor pe care Lebăda i le dăruiește prințului Gvidon. Cei 33 de luptători ieșiți din valurile Mării Negre în frunte cu viteazul Cernomor sunt și azi elemente specifice mitologiei ucrainiene. La începutul secolului 20 compozitorul Rimski Korsakov folosește povestea Craiului Saltan  ca libret pentru o compune muzică de operă ce a devenit celebră în repertoriul universal. Iar scenografia de multe ori este inspirată de ilustrațiile superbe ale cărții originale.

   Nu există din câte am observat o ediție nouă a acestei cărți. Dar în anticariate se găsesc exemplare foarte frumoase din edițiile succesive din 1949, 1953, 1956, 1962 având la bază două traduceri, una a lui Adrian Maniu cu versuri ce amintesc de folclor și poate este mai aproape de original și alta a poetului George Lesnea care este și cea mai cunoscută. Este o ediție și de dinainte de 1940 dar probabil rarissimă. Am fost uimită să constat că prețul unei cărți pentru copii atât de veche variază între 80 și 15 lei!!!! O dovadă că și cărțile sunt mici comori materiale în felul lor, nu numai spirituale!

Va doresc sărbatori fericite și un Moș Crăciun cu sacul plin de cărți bune și de neiutat pentru că suntem ceea ce citim!

 

Blestemul manuscrisului-50% istorie reală, 25% istorie probabilă, 25% istorie posibilă de Bogdan Hrib, Răzvan Dolea 

recenzie

   Romanul “Blestemul manuscrisului” apărut la editura Tritonic în anul 2016 îi are ca autori pe Bogdan Hrib și Răzvan Dolea și face parte din colecția Mistery & Thriller a acestei edituri. Volumul recenzat aici este deja cea de a treia ediție, prima ediție fiind cea din anul 2008 și e bine de reținut acest an pentru că subiectul cărții este cel puțin în parte foarte apropiat acestei date. Romanul se înscrie în seria închinată personajului Stelian Munteanu cunoscut de mine din prima carte din serie “Filiera grecească” iar pentru cititorii pasionați de aventurile eroului preferat și din alte romane apărute deja și întregind seria. Aceasta cuprinde cinci titluri: “Filiera grecească”-2007, “Blestemul manuscrisului”-2008, “Somalia, Mon amour”-2009, “Ucideți generalul”-2011 și “Patimile doamnei ministru”-lansat anul acesta la Gaudeamus. Mai sunt și câteva povestiri avându-l ca personaj central pe Stelian Munteanu și nu putem decât să sperăm că în viitor vor apare și alte romane în care deja binecunoscutul Stu să fie obligat să facă față unor situații limită cu aplomb, umor și ceva plictiseală.

   Autorul Bogdan Hrib face parte din generația tinerilor și foarte bine ancoraților autori în realitatea noastră literară și editorială. S-a născut pe 14 decembrie 1966 și este inginer constructor ca primă profesie doar că această meserie nu a practicat-o direct niciodată. Altfel cunoștințele acumulate sunt mereu de folos unui scriitor care crează eroi complicați și obligați să fie plini de resurse în situații limită. După 1990 a lucrat ca jurnalist iar din 1993 este editor la editura Tritonic, una dintre cele mai active și mai prezente pe piața de carte din ultimele decenii atât cu autori români contemporani nouă cât și cu traduceri ale unor autori străini foarte bine aleși. Mie personal îmi place foarte mult deviza pe care această editură și-a ales-o: “Cititul nu dăunează sănătății”. Evident că îmi plac foarte mult și cărțile pe care le oferă.

   Bogdan Hrib este scriitor, editor, fotograf și jurnalist. În 2008 a fost consilier editorial la Crime Scene Publishing iar în perioada 2010-2012 a avut aceeași funcție la Publicațiile Flacăra. Din 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers. Din anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului “Mistery & Thriller” organizat la Râșnov. Primul roman publicat a fost “Filiera grecească” în anul 2007  continuând apoi destul de alert cu seria Stelian Munteanu. În 2011 publica volumul  de povestiri “3+1” care într-un fel anunță revenirea la seria Stelian Munteanu, dar în 2012 face un pas lateral, de data asta diferit. Publică la editura Cartea Românească romanul “Ultima fotografie” care este un thriller curat fără filon polițist.  Din 2016 este director editorial al editurii Tritonic. În paralel este și cadru didactic asociat la SNSPA, la Facultatea de Management. Una din marile sale pasiuni este fotografia fiind membru al Asociației Artiștilor fotografi încă din anii ’80 și fotoreporter în anii ’90. Și-a dat doctoratul la UNATC cu o lucrare cu tema “Fotografia de presă”.

    Cel de al doilea autor al romanului “Blestemul manuscrisului” este Răzvan Dolea. Născut în anul 1958, este profesor de istorie și realizator coordonator la postul Radio România Cultural. Poate fi auzit la emisiunea “Texte și pretexte”. A publicat volumul de poezie “Jurnalul unui misogin”, iar în 2015 la editura Tritonic “Arheologia iubirii” și pregătește o nouă carte “Semnul zilei a șasea”.

   Într-un interviu Bogdan Hrib precizează că romanul a fost scris în șase luni începând din noiembrie 2007, terminând-o în primăvara anului 2008. Ambii autori lucrau câte trei patru ore pe zi fiind nevoiți să facă față și obligațiilor de servici. Au format o echipă foarte bine sudată, coordonându-se perfect pe cele două teme paralele, prezentul și trecutul. Mărturisește că au fost ajutați de o “tânără și entuziastă” echipă de studenți de la Facultatea de Istorie care au făcut munca de documentare cărora le aduce mulțumiri la finalul volumului atât în prima ediție cât și în cea de acum.

   Lectura acestui roman a fost o deosebită plăcere. Mi-am dorit să-l citesc și mulţumesc editurii Tritonic că mi-a oferit această ocazie mai ales că deja citisem în 2008 “Filiera grecească” care fusese o surpriză deosebită în peisajul literar al acelor ani. Citind “Blestemul manuscrisului” cititorul este răsfățat pentru că are două romane în unul singur. Partea de roman istoric foarte frumos construit chiar dacă se fac mari salturi în timp se întrepătrunde perfect cu thrillerul propriu zis care îl are în centrul său pe deja cunoscutul Stelian Munteanu.

   Partea contemporană este destul de simplă ca poveste. Stelian Munteanu este obligat să renunțe la mult visata sa vacanță bine planificată în însoritele insule grecești însoțit evident de frumoasa Eleni, fiind chemat de urgență la Frankfurt de comisarul francez Jacques Sardi. Motivul era simplu: a fost găsit cadavrul unui electrician român, Valentin Neagoe, care lucra la standul românesc de la Târgul internațional de carte de la Frankfurt, iar respectivul stand urma să fie vizitat la inaugurare chiar de președintele țării. Chiar dacă informațiile oferite telefonic de Sardi sunt laconice, Stelian își dă seama că în spatele acelei morți suspecte sunt lucruri mult mai grave. Renunță la vacanță spre marele său regret și spre supărarea frumoasei Eleni și pleacă cu primul avion la Frankfurt. După câteva zile în Germania, Stelian Munteanu își dă seama că numai în țară va putea afla mai multe amănunte despre victimă chiar dacă nu i se oferiseră alte amănunte legate de complexitatea cazului. La București este ajutat de prietenul său din Poliție, deja cunoscutul Toni Demetriade și așa încet încet ajunge să își de seama că la mijloc este copia unui manuscris foarte vechi și de o imensă importanță atât pentru țară cât și pentru cei din afară. Așa se și explică interesul arătat de toate serviciile secrete mari din lume plus bătrânul și aparent pensionatul fost agent KGB, Mihail (Mișa) Sergheevici Pușkin (a nu se confunda cu marele poet rus!). Din capitol în capitol ajungem să aflăm odată cu Stelian Munteanu povestea manuscrisului începând de la al doilea război mondial până în acel moment. Și mai ales aflăm că toți cei care au citit manuscrisul de-a lungul timpului au murit. Sarcina imediată a lui Stelian Munteanu este să adune destule informații pentru a-l determina pe președinte să nu expună manuscrisul la întâlnirea miniștrilor apărării din țările NATO, întâlnire care preceda summitul NATO  care avea loc la București în anul următor.

   Partea de roman istoric este ceva mai complicată. Începe cu așezarea Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei în anul 1211 la chemarea regelui maghiar Andrei al II-lea care le fixează zona de ședere printr-o diplomă din acel an. Cavalerii Teutoni au stat în această zonă până în 1225 când au fost expulzați de același rege ce se temea de extinderea puterii lor. În perioada 1217-1221 aceștia au participat la Cruciada a V-a din Egipt când mare maestru al ordinului era Herman von Salza foarte apropiat de papa Honoriu al III-lea. La acest moment al expulzării se face referință și în roman pentru că odată cu retragerea cavalerilor începe lupta de formare a primelor state feudale românești așa că ne întâlnim și cu Negru Vodă Descălecătorul care se pare că era de fapt un cavaler teuton catolic, român pe jumătate, Walter Schwartz!!!!  În roman fiul său este Seneslau care îl are ca fiu pe Tihomir căsătorit cu fiica lui Litovoi, iar fiul lor este Basarab I. Negru Vodă construiește prima biserică de la Curtea de Argeș cu ajutorul meșterului Manole pe care îl pune să îi facă o ascunzătoare în peretele mânăstirii unde ascunde documentul extrem de prețios, Charta semnată de papa Honoriu al III lea prin care se stabilește rolul acestor state românești în apărarea creștinătății europene. Meșterul Manole este prima victimă a blestemului legat de acest manuscris. Trecem apoi la toți voievozii români, secol după secol, care au grijă ca documentul să rămână în ascunzătoarea lui până la începutul secolului XVI când domnitorul Mihnea Vodă cel Rău poruncește să fie adus la Mănăstirea Dealu și să fie copiat în tiparnița călugărului Macarie în 25 de exemplare care în cea mai mare parte sunt duse și predate regilor și conducătorilor din țările Europei. Originalul arde într-un incendiu și în posesia următorilor domnitori, regi și președinți este una din copiile tipărite de Macarie. Pe aceasta vrea să o expună președintele la întâlnirea miniștrilor de externe NATO. Cititorii vor putea afla cum și în ce fel se rezolvă misterul manuscrisului și care este soarta lui până la urmă. De asemenea vor afla câți sunt interesați să pună mâna pe document. Dar cea mai frumoasă lecție este aceea că în asemenea situații nu există prietenii ci doar interese.

   După ce am terminat romanul mi-am pus evident întrebarea cât adevăr este în toate astea? Ce înseamnă 50% adevăr istoric? Și ce înseamnă celelalte procente semnificative de istorie posibilă și probabilă?  Dar aceste întrebări au fost doar de scurtă durată. Partea de roman istoric foarte bine construită are menirea nu să ne învețe istorie, ci să facă toată acțiunea credibilă, cu sens și atractivă. Și reușește acest lucru deplin. Se înscrie perfect într-un lung șir de cărți și filme care au ca subiect documente importante, întemeietoare puse în pericol, furate sau amenințate cu distrugerea. Și din acest punct de vedere romanul “Blestemul manuscrisului” este un succes.

   Dar este ceva care a fost mai puțin reușit din punctul meu de vedere și acela este chiar personajul principal, Stelian Munteanu. Mai putin închegat decât în “Filiera grecească”, se văicăre prea mult, se preocupă prea mult de fleacuri ca de exemplu ce cafea bea sau nu bea și câtă bea. Este neatent și gata să plece fără să ducă până la capăt observația pe teren. Este prea mult obsedat de femeile din viața lui sau de cele care ar putea fi în viața lui. Ce  persoană implicată într-o cercetare atât de complicată s-ar lăsa atrasă în mrejele studentei Ioana Marcu, lăsând totul baltă ca să se ducă la film? Dar îmi dau seama că s-ar putea să nu fiu eu foarte ancorată în realitatea acestor timpuri și că de fapt în asta constă farmecul eroului care nu este decât un amator entuziast și norocos în înfruntarea unui inamic nu foarte bine conturat în sensul că oricare prieten poate fi de fapt un duşman.

   Finalul romanului este unul deschis. Tocmai de acea cartea este extrem de atractivă şi în ciuda faptului că istoria care ne însoțește pe tot parcursul lecturii nu ne dă motive de optimism, finalul în sine ne dă motive să sperăm în mai binele pe care ni-l facem singuri. Pentru cine este foarte atent la istoria care se face zi cu zi sub ochii noștri și din viața noastră, romanul putea să pară chiar un pic propagandistic în momentul apariției lui, anii 2007, 2008. Acum deja totul a trecut și este doar un foarte plăcut thriller istoric care ne spune că fiecare din noi suntem părtași la scrierea istoriei exact așa cum este Stelian Munteanu, personajul de loc complicat și plin de slăbiciuni care ne reprezintă pe noi toți, oamenii obișnuiți ai acestei țări.

Editura Tritonic

Cartea Blestemul manuscrisului de Bogdan Hrib, Răzvan Dolea a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

by -
5

Cum se face un Univers? de Alex Doppelganger

Poveștiința 1

recenzie

   Cartea “Cum se face un Univers?” de Alex Doppelganger, cu ilustrații de Andrei Gamarț, a apărut în 2016 la editura Pandora M, parte a grupului editorial Trei, fiind primul număr al unei colecții de știință popularizată intitulată “Poveștiință”.

    Am fost extrem de plăcut impresionată când am primit această carte pentru lectură. Nu mai văzusem și nu mai citisem acest gen de literatură de decenii, când încă mai apăreu cărți de știință popularizată în colecția “Știința învinge” scoasă de editura Tineretului. Chiar aveam senzația că în mod paradoxal interesul marelui public pentru știință scăzuse în mod îngrijorător și ingrat. Pentru că e vorba de o mare ingratitudine să te folosești zi de zi de rezultatele concrete și civilizatoare ale cercetărilor științifice și să privești științe în sine cu o varietate de sentimente ce merg de la indiferență la neîncredere și chiar respingere. De aceea consider inițiativa grupului editorial Trei și a editurii PandoraM mai mult decat binevenită. Da, este timpul ca știința să coboare între oameni, să nască curiozitate și interes și  mai ales preocupare. Și nu poate face asta fără autori pasionați, entuziaști și generoși cum este tânărul Alex Doppelganger.

   Numele de Alex Doppelganger este un pseudonim de scriitor și muzician, muzica fiind cea de a doua pasiune a autorului după știință. Adevăratul său nume este Alex Bogdan, dar nu-l folosește, după propria sa mărturisire, pentru că este prea des întâlnit. Și dacă dăm o căutare pe google înclin să-i dau dreptate. Este o abundență de persoane cu numele Alex Bogdan și unele deja extrem de cunoscute publicului larg. Este adevărat că pseudonimul de Doppelganger e cam lung, cu rezonanță germanică și are nevoie de explicații, dar cred că tocmai în asta constă miza jocului pe care ni-l propune autorul.

   Cartea pe care ne-o oferă Alex Doppelganger este prima sa carte și sper din tot sufletul că va fi urmată de multe altele. Pentru că scrie bine, pentru că explică frumos și pentru că are talentul să ne apropie fără probleme de informații de mare complexitate.

   “Cum se face un Univers?” are ca subiect teme legate de astronomie. Așa cum ne mărturisește autorul, care de fapt este absolvent al facultății de limbă chineză, astronomia este marea sa pasiune dintre toate ramurile științei. Dar nici pe celelalte nu le neglijează după cum bine poate vedea oricine pe pagina sa de facebook și pe situl lui dedicat științei.

   Cartea este formată din mici capitole introduse prin titluri pertinente, unele chiar sub formă de întrebări. Astfel primul capitol se numește la fel ca și cartea în sine, “Cum se face un Univers?” și îi dă prilej autorului să ne ofere primele explicații prin care aflăm despre Albert Einstein care a revoluționat fizica prin teoria relativității și ce impact a avut acestă teorie asupra întrebărilor legate de Univers. Urmează apoi alte și alte capitole nu foarte lungi, cartea în sine este scurtă cu cele doar 113 pagini ale sale, în care ni se explică simplu, pe înțeles, dar cu amănunte strict științifice, cum a apărut Universul, ce oameni de știință s-au preocupat de răspunsul la întrebarea de bază a cărții, ce este Big Bangul și când a apărut ca teorie științifică. Aflăm apoi despre faptul cu Universul se dilată, că are și el o istorie împărțită pe epoci distincte din clipa în care a apărut și până astăzi. Aflăm ce sunt stele și planetele și diferența dintre ele. Și ce este viteza luminii dar și ce este fascinanta Nebuloasă  Andromeda. Ni se oferă amănunte despre planeta noastră, Pământul și despre satelitul său, Luna. Aflăm informații despre fiecare planetă a sistemului Solar în parte, dar și despre asteroizii cei periculoși. Am fost foarte interesată de informațiile despre Norul Oort, casa cometelor. Și evident are grijă să trecem în revistă împlinirea visului oamenilor de a depăși orbita terestră și de a zbura în Cosmos, etapă cu etapă până la mesajele trimise  altor civilizaţii extraterestre în zborurile interstelare ale navelor Pioneer 10 și 11 și mi ales Voyager 1 și 2.

   Este destul de dificil să fac un rezumat a ceea ce autorul a explicat cu talent și implicare. După părerea mea cartea în sine este un succes în genul de știință popularizată, tocmai datorită entuziasmului și pasiunii autorului. Alex Doppelganger a și spus că aceasta a fost intenția lui, să facă ceva simplu din ceva extrem de complicat: “Eu încerc să fac atractivă ( știința,n.n), folosind limbajul de zi cu zi, unde încerc să includ cât mai puțini termeni tehnici, bag doar strictul necesar…” În același interviu acordat Evelinei Chirică pe blogul acesteia, Alex Doppelganger ne spune și că a fost atras de știință pentru că “ în spatele fiecărui lucru banal, pe care noi îl luăm de bun în fiecare zi, se ascunde o explicație complexă dar nu neapărat și complicată și extrem de fascinantă.” (interviu acordat Evelinei Chirică)

   Autorul Alex Doppelganger este abia la început de drum în domeniul acesta al popularizării științei. “Cum se face un Univers?” este prima sa carte proaspăt lansată la Târgul Internațional de carte Gaudeamus de anul acesta, 2016. A vorbit despre pasiunea lui pentru știință şi la Radio România cultural în direct cu Dragoș Muscalu la emisiunea “Expresso” insitând pe farmecul deosebit al înțelegerii diverselor aspecte ale științei fiind perfect de acord cu  atât de cunoscutul Carl Sagan care spunea:

             “ Mi se pare greșit să nu explici știința. Când ești îndrăgostit, vrei să spui întregii lumi. Am fost întotdeauna îndrăgostit de știință și mi se pare cel mai firesc lucru din lume să le vorbesc oamenilor despre ea.”

   Mărturisesc că aștept cu nerăbdare ca Alex Doppelganger să ne mai vorbească în cărți la fel de reușite ca aceasta despre știință.

Mulțumesc Editurii PandoraM din grupul editorial Trei pentru cartea “Cum se face un Univers?”

pandora M

                   Cartea Cum se face un Univers? de Alex Doppelganger a fost oferită pentru recenzie de editura PandoraM. Poate fi comandată de pe site-ul Editura PandoraM  

 

by -
7

Universul creat de George R.R.Martin este absolut cuceritor. O lume plină de culoare, mișcare și viață. O lume care este aproape identică cu cea din evul mediu timpuriu așa cum este ea cunoscută din documente istorice și mai ales din literatura medievală.

Cavalerul Celor Şapte Regate, de George R.R.Martin

recenzie

    Volumul “Cavalerul celor șapte regate” de George R. R. Martin (prescurtare GRRM) a apărut la editura Nemira, în colecția Nautilus/Fantasy în anul 2016 fiind tradus din limba engleză de Chițu Oana și Bocancios Laura.  Nu este vorba de un roman propriu zis ci de trei nuvele mari, scrise în ani diferiți, dar care sunt legate între ele prin cele două personaje principale, ser Duncan Vlajganul și scutierul său, Egg. George RR. Martin a lansat acest volum sub titlul “A Knight of the Seven Kingdoms” în 6 octombrie 2015. Și pentru că era vorba de niște nuvele publicate anterior separat, autorul a oferit cititorilor săi pasionați, dar și celor care doreau să-i cunoască scrierile, un cadou deosebit: o carte ilustrată! Volumul cuprinde 160 de ilustrații absolut superbe, operă a ilustratorului Gary Gianni bine cunoscut pentru alte realizări ale lui. Din păcate traducerea în limba română nu oferă și aceste ilustrații!

   Încă de la început țin să mulțumesc Literaturii pe tocuri pentru că mi-a oferit șansa să citesc această carte pe care probabil eu nu mi-aș fi achiziționat-o dintr-o anume reticență față de genul fantasy. Și trebuie să recunosc că greșeam total! Poveștile lui Dunk și Egg sunt cuceritoare și am regretat atunci când povestea s-a terminat. Mărturisesc deasemenea că este prima carte scrisă de GRRM pe care am citit-o și nu am văzut nici un episod din serialul atât de bine cunoscut “Urzeala tronurilor” care are la bază romanele acestui autor. Oricum aceste greșeli de abordare a unui scriitor nou și a unui gen nou pot fi cu ușurință reparate și asta voi face în viitor. Și într-un fel faptul că am început cu aceste povești a căror acțiune este cu un secol anterioară celei din “Urzeala tronurilor” va da o coerență cronologică lecturilor mele. Nimic nu poate înfrumuseța mai mult viața la orice vârstă decât planul unor lecturi viitoare!

    Prima nuvelă se intitulează “Cavalerul rătăcitor” (The Hedge Knight ) în care facem cunoștință cu tânărul Dunk exact în momentul în care seniorul său, ser Arlan de Pennytree, cavaler rătăcitor al cărui scutier Dunk fusese încă de mic copil, murise și trebuia îngropat. Dunk, acum devenit și el cavaler prin investirea care i-o făcuse ser Arlan înainte de a muri era obligat să îi asigure un mormânt corect seniorului său. Așa că a ales o coamă de deal unde îl putea așeza cu fața spre apus cum îi plăcea bătrânului să stea. Rămas singur Dunk decide să își încerce și el norocul devenind cavaler rătăcitor pentru că oricum nu avea nimic al lui în afară de ceea ce moștenise de la ser Arlan, cămașa de zale, coiful, scutul, sabia, lancea, apărătoarele de picioare, caii între care Tunet era cal de luptă, ceva bani și o piatră de granat ciobită plus un pocal cu blazonul seniorului sau. Plecaseră el și ser Arlan spre un turnir cavaleresc ce urma să aibă loc la Ashford așa se decide să plece singur să-și încerce norocul. Dunk avea în jur de 17 ani dar cu o înălțime de peste doi metri și o constituție puternică putea face față unei înfruntări cavalerești în mod onorabil în ciuda puținei sale experiențe. Spera ca din asemenea confruntare câștigată să se aleagă cu armele și calul învinsului așa cum se obișnuia și astfel să stea ceva mai bine din punct de vedere material. În drum spre Ashord ajunge la un han unde îi cere băiatului cam ciudat și ras în cap, ce ieșise fugind pe ușa hanului, să aibă grijă de caii lui dar primește în schimb un răspuns obraznic. La plecarea de la han băiatul cel ciudat îi cere să-i ia cu el în chip de scutier ceea ce Dunk refuză să facă crezând că este fiul hangiței.

   Pe pajiștea de la Ashford se ridicaseră deja corturile multicolore ale cavalerilor veniți la turnir și Dunk la admiră recunoscând ale cui erau toate flamurile și blazoanele de pe acestea, nu știa să citească, dar cunoștea la perfecție blazoanele tuturor marilor nobili ai țarii ceea ce pentru el era suficient. Dunk se decide să își facă loc de popas pe malul apei, între arbori și vegetație, pentru că cea mai mare problemă a lui era să-și găsească armură pe măsură ceea ce însemna un preț mult prea mare pentru resursele sale și să se înscrie pe lista participanților la turnir. În pregătirile lui pentru înfruntarea cavalerească a decis și numele pe care îl va purta, Duncan Vlăjganul și blazonul lui diferit de cel al lui ser Arlan, un ulm verde cu o stea căzătoare într-o parte. Nici nu-și putea imagina câte i se vor întâmpla din clipa în care va intra în iureșul pregătirilor de turnir. Faptul că băiatul cel ciudat ce răspundea la numele la fel de ciudat de Egg, îl urmărește și îl determină să-l ia drept scutier, este partea bună a întâmplărilor, în rest în loc de o confruntare obișnuită, Dunk va trebui să lupte pentru viața lui și nu cu oricine ci cu un prinț din Casa regală Targaryen. Povestea îl ține pe cititor cu sufletul la gură până la final.

   Mi-a plăcut descrierea modului în care ser Arlan îi investește cavaler pe Dunk :

”Mi-a spus mereu că voia ca eu să devin cavaler, așa cum a fost și el. Pe patul de moarte, a cerut spada și m-a pus să îngenunchez. M-a atins odată pe umărul drept și odată pe cel stâng și a rostit niște cuvinte și când m-am ridicat, a zis că mă făcuse cavaler…Mi-a cerut să  fiu un cavaler bun și onest,sa-i cinstesc pe Cei Șapte, să-i apăr pe cei slabi și pe cei inocenți, să-mi servesc cu credință stăpânul și să protejez regatul cu toată puterea mea și am jurat că voi face întocmai.” p.29-30

   Cea de a doua poveste din acest volum se numește “Sabia Jurată” (The Sworn Sword) și continuă aventurile lui Dunk și Egg. Erau deja la câțiva ani după faimosul turnir de la Ashford. Vizitaseră ținutul Dorne și acum erau în slujba unui cavaler în vârstă ser Eustace Osgrey din castelul Standfost care ne este descris astfel:

“Standfost era un castel doar cu numele. Deși se înălța semeț doar pe vârful unui munte stâncos și putea fi zărit de la mare depărtare, de jur împrejur, nu  mai era de mult decât un turn..” p.133

de altfel tot ce ținea de ser Osgrey însemna ruină și decădere.

   În preajma lui ser Eustace Osgrey, Dunk va învăța câte ceva din subtilitățile relațiilor dintre nobilii locali și totodată va învăța despre bătăliile dintr-un trecut nu foarte îndepărtat care îl lăsaseră pe ser Osgrey fără cei trei băieți ai lui și pe nobila lui vecină Lady Coldmoat, poreclită Văduva roșie, fără soți. În acea bătălie de la Câmpul Ierbii Roșii, ser Osgrey se situase de parte învinsă, pe când Văduva roșie prin tatăl și soțul ei, de partea învingătoare așa că ea își putea permite să-și lase vecinul fără apă pe cea mai cumplită secetă din Cele șapte Regate, îndiguind cursul Râului Bălțat.Iar Dunk plin de o naivă bunăvoință  va încerca să rezolve conflictul de vecinătate.

   La fiecare povestire în parte mi-am pus întrebarea de ce are respectivul titlu, în cazul de față, “Sabia jurată”? Pentru că nu este vorba de sabia lui Dunk  care și-o pusese în slujba lui ser Eustace Osgrey ci de sabia Blackfyre a bastardului Daemon care cu 15 ani mai devreme începuse rebeliunea pentru a cuceri Tronul de fier ce pretindea că i se cuvine tocmai pentru că el primise sabia respectivă din mâna regelui Aegon Netrebnicul în locul fiului legitim, Daeron. Și cu toate că Daemon fusese ucis pe câmpul de luptă împreună cu fii lui gemeni Aegon și Aemon, și sabia le fusese luată de Corbul sângelui și el bastard regal, încă mai erau unii care visau la faptul că sorții bătăliei ar fi putut fi alții.Pentru Dunk însă gândul că ser Osgrey luptase împotriva regelui a fost un imbold suficient să-l determine să plece din slujba acestuia iar modul în care se rezolvase conflictul de vecinătate între Osgrey si Văduva Roșie, a adăugat alte motive care sa-i grăbească plecarea. A decis împreună cu Egg să plece spre nord.

   Cea de a treia poveste se numește “Cavalerul misterios” (The Mistery Knight). De data asta acţiunea din poveste este exact în continuarea a ceea ce se întâmplase în “ Sabia jurată”. Dunk și Egg eru din nou plecați la drum de data asta o lungă călătorie spre nordul înghețat pentru că acolo Dunk spera în secret că va putea da peste tatăl pe care nu-l cunoscuse niciodată. Dar pe drum sunt ajunși din urmă și depășiți de o cavalcadă de cavaleri îmbrăcați în haine strălucitoare și  urmați de o mulțime de ostași și slujitori Cu toate că se dăduseră la o parte și așteptau să se elibereze drumul în spatele unor tufișuri, Dunk și Egg sunt descoperiți de unul din nobilii importanți ai grupului care l-a luat la întrebări. A fost întrerupt de alt nobil mult mai tânăr și mult mai elegant care a manifestat un viu interes pentru Dunk. Așa află acesta că toată ceata aceea se duce la o nuntă intre familii de vază, nuntă la care se prevăzuse să aibă loc și un turnir între cavaleri iar premiul pentru câștigător urma să fie nici mai mult, nici mai puțin decât un ou de dragon. Cum vremea dragonilor trecuse de ceva timp, premiul era cu adevărat neobișnuit și foarte rar. Dunk se decide să își întrerupă drumul spre nord și împreună cu Egg să meargă la nuntă și să participe la turnir Nu văzuse niciodată un ou de dragon și nu voia să piardă o asemenea ocazie Nu avea de unde să știe că nunta nu era chiar o nuntă și că din nou se va afla, nu  numai odată,în situația de a pierde tot ce avea și mai ales să fie nevoit să lupte pentru viața lui. O poveste foarte frumos construită!

   Cum volumul se numește Cavalerul celor șapte regate sigur că mă aștept ca cei doi, Dunk și Egg, să mai treacă și prin alte aventuri mergând prin toate cele șapte regate și astfel să existe și o continuare. Căutând date despre autor și cărțile lui am aflat că GRRM pregătește deja încă două nuvele cu Dunk și Egg, “The She-Wolves of Winterfell” și “The Village Hero” pe care evident, ca toții cititorii săi, le aștept cu nerăbdare.

   Universul creat de George R.R.Martin este absolut cuceritor. O lume plină de culoare, mișcare și viață. O lume care este aproape identică cu cea din evul mediu timpuriu așa cum este ea cunoscută din documente istorice și mai ales din literatura medievală. O lume care deja m-a cucerit cu ani și ani în urmă citind romanele lui sir Walter Scott. Cine nu-și amintește de “Ivanhoe”, “Talismanul”, “Frumoasa din Perth” , “Rob Roy” ca să le pomenesc doar pe cele mai cunoscute? Scena turnirului din prima poveste a lui GRRM mi-a adus în fața ochilor turnirul la care participă Ivanhoe întors din cruciadă. Dintr-o dată toată partea de fantastic a dispărut și în fața ochilor aveam o minunată poveste cu cavaleri, turniruri și domnițe. Toate informațiile despre regulile cavaleriei  pe care le avem în cele trei povești sunt cât se poate de exacte și la fel cu cele pe care le întâlnim când citim romanele cavalerești ale lui Chretien de Troyes (1182- 1191) care ne descriu cavalerii mesei rotunde și regulile care guvernează lumea cavalerilor de la început de ev mediu. În felul său George R. R. Martin este un scriitor post modern care jonglează cu informații istorice de primă calitate și cu elemente de fantastic construind o lumea nouă foarte asemănătoare cu cea pe care deja o cunoaștem pentru că așa cum spunea el însuși, scopul lui este explorarea conflictelor interne care definesc condiția umană.

   George R. R. Martin este la ora actuală unul dintre cei mai cunoscuți și mai populari scriitori din lume. Nu odată a fost supranumit “Tolkien al Americii” de către unii critici literari. Romanele sale au fost traduse în zeci de limbi și ecranizate cu un succes deosebit. Evident că de cel mai mare succes s-a bucurat ecranizarea de către HBO a romanelor sale sub titlul “Urzeala tronurilor”. Și jocul încă nu s-a terminat. GRRM s-a născut la 20 septembrie 1948  și mai are multe de oferit publicului cititor. Referitor la stilul romanelor lui GRRM, criticul T. M. Wagner scria :” E multă tragedie aici, dar este și adrenalină, umor, eroism, chiar și la cei săraci, la nobili și la personajele negative și ici -colo câte un pic de dreptate. Este un lucru rar ca un scriitor să poată da operei sale atâta umanism”. Toate aceste caracteristici la întâlnim și în aceste trei povestiri în care nu marii nobili sunt principalele personaje ci Dunk cel simplu și naiv alături de care este băiatul Egg cel ascuns și complicat. Alăturarea celor două personaje atât de disproporționate atât la propriu cât și la figurat, asigură succesul incontestabil al poveștilor.

 Mulțumesc editurii Nemira.sigla Nemira

Cartea Cavalerul Celor Şapte Regate, de George R.R.Martin a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodoresu

recenzie

   Romanul scriitorului Bogdan Teodorescu” Băieți aproape buni” a apărut în anul 2010 la editura Tritonic în colecția ”Serie de autor”. Este cel de al doilea roman al acestui cunoscut scriitor pe care am avut plăcerea să îl citesc. Primul roman, “Spada”, apărut tot la editura Tritonic în anul 2008 în colecția “crime scene” a fost pentru mine nu numai o uriașă surpriză ci și un adevărat șoc. Am închis cartea, nu foarte groasă, nu foarte mare ca format, și m-am uitat cu atenție în jur. Totul era la fel!!! Cum este posibil ca un autor să scrie așa ceva și nimeni să nu bage de seamă??? Același șoc, dar mult mai mare, l-am avut și acum citind noul roman al lui Bogdan Teodorescu, “Băieți aproape buni”. Este posibil ca un scriitor să facă o radiografie atât de precisă a societății în care trăim de 27 de ani și chiar mai mult, și ecoul  acestor adevăruri dureroase să fie zero? Poate nu chiar zero, există câteva recenzii și articole foarte bune scrise în ultimii ani între care cel mai bun mi se pare cel care aparține scriitoarei Gabriela Adameșteanu, dar asta înseamnă totuși un cerc restrâns de confrați și unul – doi cititori entuziasmați – uluiți ca și mine și cam atât.

   Dar cine este scriitorul care, cu un condei sigur, precis și tăios ca un bisturiu, disecă până la os societatea românească contemporană, ante și postrevoluționară? Bogdan Teodorescu din punctul meu subiectiv de vedere face parte din generația scriitorilor tineri. S-a născut la 22 august 1963 și a început să scrie de foarte tânăr poezie. A debutat cu versuri în “România literară” în 1979 iar în 1982 a publicat primul volum de poezii la editura Albatros de la care a primit și premiul Albatros pentru debut scriitoricesc. Urmând moda acelor timpuri și în ciuda evidentelor talente și preocupări personale, urmează cursurile facultății de Construcții din București pe care le absolvă în 1987. După 1990 se dedică jurnalismului lucrând ca redactor șef la revista “Tinerama”. În acei ani intră și în viața politică și în 1996 conduce campania electorală a președintelui Emil Constantinescu  cu mult succes după cum bine se știe. În perioada 1996 – 1997 a fost secretar de stat, ministru interimar la departamentul Informațiilor publice. Datorită acestor funcții dar nu numai, a adunat experiență, informații, și viziune pe care le-a folosit în romanele scrise până acum “Spada”, “Băieți aproape buni”, “Libertate”.

   În anul 2000 absolvă Colegiul Național de Apărare și în 2006 își ia doctoratul în comunicare. Devenind specialist în marketing politic și electoral, îmbrățișează cariera universitară, în momentul de față fiind conferențiar universitar la SNSPA.  Este fondator și președinte de onoare al Fundației Multimedia pentru democrație locală înființată în 1995 și membru al Asociației internaționale a consultanților politici ( IPAC) și al Asociației europene a consultanților politici ( EPAC ) din 2001. În anul 2004 devine membru al Uniunii Scriitorilor și în perioada 2004 – 2007 este președinte al Institutului Pro specializat în analize și sondaje. Figura sa este bine cunoscută, fiind într-o perioadă extrem de prezent pe ecranele televizoarelor ca invitat în diverse talk-showuri de mare popularitate. Dar sunt deja câțiva ani de când este văzut foarte rar, el însuși mărturisind că preferă să se retragă la catedra universitară și la masa de scris, ca scriitor. Romanele pe care le scrie dovedesc înțelepciunea acestei alegeri din punctul de vedere al cititorilor lui.

   Am prezentat mai pe larg datele biografice ale scriitorului Bogdan Teodorescu pentru că aceste date arată bogăția surselor de inspirație și informație pentru romanele sale. Majoritatea scriitorilor din toate timpurile s-au inspirat și se inspiră din propria experiență de viață și Bogdan Teodorescu nu face excepție. Iar viața sa a fost atât de bogată în întâlniri, experiențe, evenimente, informații de primă mână, încât era inerent ca în romanele sale toate acestea să constituie atuuri pentru subiecte deosebite și personaje absolut uluitoare și memorabile.

   Într-un interviu acordat lui Sebastian Edurad în jurnalul.ro, Bogdan Teodorescu spune ceva revelator pentru cititorii lui: “Eu cred că romanul înseamnă poveste. Povestea este fundamentală. O poveste < povestibilă> …de aceea eu colecționez povești. Mă gândesc la ele, le pregătesc cu minuțiozitate. Mă gândesc foarte mult la ele. Despre Spada am vorbit prima dată în 1993. Cartea am scris-o în 2002.” Așa se prezintă și romanul “Băieți aproape buni”. Povești în poveste, completate cu alte povești. Câte personaje întâlnim în roman tot atâte povești aflăm. Poate să pară o poveste prea încărcată dar în realitate nu este de loc așa. Fiecare poveste își are menirea ei precisă și are ca efect o mai bună punere în lumină a poveștii principale.

   Romanul se deschide cu povestea unui personaj oarecum misterios despre care aflăm că i se spune nea Vio, de fapt Viorel Ionescu, fost ofițer superior al Securității, acum la pensie, retras, discret, conducând cu talent și cu scopuri ascunse restaurantul “Tarabostes” specializat în mâncăruri tradiționale românești în varianta lor rafinată. Toate poveștile pe care ni le spune nea Vio sunt în roman scrise cu literă specială și apar atunci când avem nevoie să înțelegem cam ce se întâmplă.

   Acțiunea propriu zisă debutează ca în orice roman polițist clasic. Tânăra și deja bine cunoscuta ziaristă de investigații, Ioana Arsene, se duce la o întâlnire programată cu unul dintre afaceriștii foarte bogați ai  momentului, Doru Vrană, având grijă să-și fixeze un microfon sub taiorul elegant cu care se îmbracă. Doru Vrană este un apropiat al ministrului de interne Matei Diaconescu și un susținător financiar al noului președinte ales. Dar la întâlnire se prezintă doar omul bun la toate al lui Doru Vrană, Claudiu și trei gărzi de corp postate acolo de generalul Azoiței pentru a-l ține pe afacerist sub control. Unul dintre bodyguarzi, Sandu poreclit Verzică era drogat. Enervată că nu putea scoate nici o informație de la Claudiu, Ioana Arsene izbucnește în râs isteric când aude porecla matahalei Verzică. Acesta o lovește peste cap și după doua lovituri o omoară. Moartea accidentală a renumitei ziariste aruncă în aer echilibrul destul de fragil existent între cei care dețineau puterea politică: președinte, generalul SRI, omul de afaceri în calitatea sa de sponsor, ministru. Peste toți mai intervine și poliția criminalistică aflată la datorie.

   Aceasta își începe ancheta a doua zi după descoperirea cadavrului Ioanei Arsene într-o pădure la marginea Bucureștiului, complet dezbrăcată și cu evidente urme de violență la cap. Polițiștii implicați erau inspectorii Sandu Bucur și Mannix Florea împreună cu șeful lor, comisarul șef, Vasile Anton poreclit Veselie.Toți își au poveștile lor definitorii. În momentul în care se precipită scena politică din cauza morții ziaristei care pune în fierbere toată presa și audiovizualul din țară, își fac apariția și alte personaje: consilierul prezidențial Lulu Safta, consultantul politic și fost realizator de televiziune Victor Crețeanu, ministru de interne Matei Diaconescu, jurnalistul Alin Mazilu coleg și colaborator cu Ioana Arsene, generalul SRI George Azoiței. Fiecare cu povestea lui și autorul are grijă să ne spună aceste povești în amănunt ca să putem înțelege motivațiile personale dar și de conjunctură ale fiecăruia în parte.

   Romanul nu este de loc genul clasic de roman cu crime. Moartea absolut întâmplătoare a ziaristei Ioana Arsene nu este decât rezultatul unei societăți care și-a pierdut complet busola morală. Toate, absolut toate personajele și cele prezente deja pomenite și cel subînțeles, catalizatorul, beneficiarul și cel care trebuie protejat de eventualele urmări ale morții ziaristei, adică Președintele, sunt lipsiți de orice urmă de moralitate și acest adevăr teribil se face simțit în toate amănuntele vieții lor trecute și prezente. Nu există personaje pozitive clasice. Există doar o întreagă țesătură  dezgustătoare de interese care aduce la un loc într-o adevărată împletitură încâlcită și mizerabilă lumea politică, lumea afacerilor, instituțiile statului și presa de toate genurile. Singurul lor Dumnezeu sunt banii, cât mai mulți, cât mai repede câștigați și eventual cât mai bine puși la adăpost.

   Și la final, când după mai multe variante nereușite de a mușamaliza asasinatul, omul din umbră, nea Vio, vrea să dea lovitura finală celui pe care îl urmărea cu dorința sa de răzbunare, este forțat să renunțe și să amâne pentru că de fapt altcineva scria partitura, altcineva supraveghea toate jocurile din umbră. Nu intru în mai multe amănunte pentru că o carte de factură polițistă nu are nici un haz dacă i se cunoște finalul dinainte.

    În ultima parte a cărții autorul introduce un personaj fără poveste, este vorba de un ziarist străin, Desmond Carr. Acesta privește cu ochiul obiectiv a celui venit din afară și propune un scenariu de film care să redea moartea Ioanei Arsene așa cum s-a petrecut ea. În cele din urmă reușește să facă filmul așa cum dorea el la cea mai importantă casă de filme din țară. Filmul chiar ajunge să ruleze în cinematografe. Interesantă este însă reacția publicului față de film. Citiți romanul, chiar este o lectură deosebită!

    Romanul “Băieți aproape buni” nu a rămas fără ecou în lumea profesioniștilor scrisului. Cel mai mult m-a impresionat aprecierea scriitoarei Gabriela Adameșteanu care spune într-un articol scris în 2012: “La prima vedere un thriller “Băieți aproape buni” este mai degrabă, dacă ținem să-l includem într-o categorie, un roman politic, fără îndoială cel mai bun din perioada postdecembristă.” ( Bucureștiul cultural, 17 iulie 2012).

   Mărturisesc că am citit și apoi am recitit acest roman din dorința de a fi cât mai atentă la toate poveștile și la toate amănuntele. Faptul că nu este construit ca un roman clasic ci ca un puzzle, obligă cititorul să fie foarte atent. Indiferent cu ce ochi privești societatea românească a ultimelor decenii,tot ești impresionat de ceea ce îți oferă romanul lui Bogdan Teodorescu ca viziune de ansamblu. Și știind că a avut cele mai bune locuri de unde a urmărit scena politică, toată povestea capătă parcă mai multă greutate.

Mulțumesc editurii Tritonic pentru șansa de a citit acest roman deosebit.Editura Tritonic

 

Cartea Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodorescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

Sursa foto> certitudinea.ro

Când ești fericit, trebuie să-ți amintești că fericirea în această viață este doar un vis în interiorul altui vis...”

Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare de Daisaku Ikeda

   Cartea “Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare” a apărut anul acesta, 2016, la editura Adenium în colecția “Equilibrium”. Autorul este Daisaku Ikeda, un învățat budist japonez de mare prestigiu și renume mondial. Traducerea cărții a fost făcută de Ilinca și Andrei Vartic.

    Cartea are 174 de pagini la care se adaugă postfața cu titlul “Daisaku Ikeda și Legea minunată a înfloritului de lotus” scrisă de Andrei Vartic. Urmează apoi un capitol de note explicative extrem de bine venite și necesare oricărui cititor ce vine dintr-o altă cultură decât cea budistă. Notele sunt date pentru fiecare capitol în parte, de fiecare dată fiind numerotate începând cu cifra 1. Autorul ne oferă apoi un Glossar întocmit ca un dicționar explicativ, în ordine alfabetică, în care găsim explicații cuprinzătoare pentru fiecare noțiune legată de budism pe care o întâlnim în text. La final găsim un “Indice de nume și subiecte” de foarte mare ajutor atunci când vrem să reluăm ceva specific fără să fim nevoiți să reluăm textul în întregime.

    Cartea lui Daisaku Ikeda a fost lansată pe 17 septembrie 2016 în Aula BCU Iași în cadrul unui eveniment special organizat, lansarea propriu zisă fiind urmată de un concert de muzică clasică “Hiroko Mirakami & Friends”.

    Până la lectura acestei interesante cărți cunoștințele mele despre budism în general erau destul de generale și superficiale. Știam evident cine a fost Budha și în ce perioadă s-a răspândit budismul în China și Japonia. Din amalgamul de informaţii disparate asociam budismul cu contemplația, ascetismul, pacifismul, karma, reîncarnarea și yoga. Am citit cu mult interes cartea lui Daisaku Ikeda și prin această lectură este pentru prima dată când intru în contact cu gândirea budistă așa cum se practică ea în Japonia. Și consider că este o șansă ca informațiile să vină de la o voce autorizată pentru că autorul cărții, Daisaku Ikeda este o foarte mare personalitate în această privință.

    Daisaku Ikeda s-a născut la 2 ianuarie 1928 într-o familie de fermieri, a supraviețuit războiului și încă din adolescență și-a pus întrebări legate de cauzele fundamentale ale conflictelor dintre oameni. La 19 ani a început să practice budismul Nichiren și s-a alăturat unui grup de tineri ai asociației Soka Gakkai. În momentul de față este unul dintre cei mai cunoscuți filozofi budiști, scriitor, poet, activist pentru pace și pentru abolirea armelor nucleare. A fost cel de al treilea președinte al societății Soka Gakkai în perioada 1960- 1979 și a fondat numeroase centre educaționale, culturale, de cercetare și susținere a păcii în întreaga lume. Este președinte fondator al Soka Gakkai International-SGi, cea mai mare organizație laică a practicanților budismului Nichiren din lume, cu 12 milioane de membri în 120 de țări. A primit numeroase premii internaționale, a scris cărți și a fost nominalizat de două ori la premiul Nobel pentru pace în 2015 și 2016.

    Cartea sa “Dezlegând misterele vieții….” examinează filozofia de viață a budismului Nichiren, ideile acestuia despre viață și moarte arătând că budismul oferă oamenilor mijloacele pentru a-și căuta fericirea prin perfecționarea individuală .

    Budismul Nichiren este o ramură a budismului Mahayana apărută în Japonia, fiind fondată de un călugăr cu același nume în secolul XIII (Călugărul Nichiren, 1222-1282). Această ramură a budismului afirmă că adevărata învățătură care poate aduce iluminarea este “Sutra Lotusului”, ultima dintre sutrele lui Budha Sakyamuni. Sutra Lotusului face obiectul de studiu în cartea lui Daisaku Ikeda. Aceasta arată că fiecare om poate ajunge la starea de Budha dacă face acte de milostenie și de altruism. Cu alte cuvinte destinul fiecăruia din noi stă în mâinile noastre. Nichiren a înlăturat din budism tot ce era obscur, dogmatic sau inaccesibil omului simplu. Pentru că acestor oameni li se adresează. Spre deosebire de alte secte budiste, cea Nichiren a șters inegalitatea dintre bărbați și femei arătând că femeile nu trebuie să aștepte să se reîncarneze ca bărbați pentru a atinge starea de Budha ci pot ajunge la această stare încă din viața lor ca femei. Budismul Nichiren se concentrează pe această viață și arată cât de important este ca fiecare individ să-și asume responsabilitățile pentru a se perfecționa. Cu cât mai mulți oameni se perfecționează cu atât lumea poate deveni un loc mai pașnic. Adresându-se oamenilor obișnuiți, budismul Nichiren este foarte răspândit în Occident. Cartea de față a lui Daisako Ikeda are menirea să-l facă cunoscut și nouă, cititorilor români.

   Cartea are șapte capitole: Nașterea, Îmbătrânirea, Boala și medicina în budism, Moartea, Potențialul nelimitat al vieții, Cele nouă conștiințe și Nam- Myoho- Renge- Kyo.

   Cele șapte capitole corespund în fond celor șapte principii ale budismului Nichiren. Acestea spun că viața este esență și energie și este prețioasă și viețile tuturor sunt interconectate. Starea de Budha nu este supranaturală ci reală și fiecare o poate atinge, ea conținând sentimente profunde de fericire, înțelepciune, curaj, compasiune, mulțumire și optimism. Nu problemele în sine sunt cauza nefericirii noastre ci lipsa de putere și înțelepciune în soluționarea lor. Puterea și înțelepciunea, susține budismul, derivă din forța vitală pe care dacă o dezvoltam putem găsi calea spre fericire. Această cale prin care putem face să dispară suferința este denumită tradițional Calea Celor Opt Brațe și se compune din: vederi corecte bazate pe Cele Patru Adevăruri Nobile și înțelegerea corectă a budismului, gândirea corectă, vorbirea corectă, acțiunea corectă, mod de viață corect bazat pe purificarea propriilor gânduri, cuvinte și acțiuni, efort corect, reprezentare corectă – a avea în minte întotdeauna viziuni corecte, meditație corectă. Este impresionant să auzi că a fi corect în cele mai mici amănunte ale manifestării vieții de zi cu zi este calea care te duce spre fericire!

    În budism există două curente majore, Hinayana ( Micul vehicul) și Mahayana ( Marele vehicul) integrate în Sutra Lotusului care face obicetul acestei cărți. Sutra Lotusului arată că cele două parți sunt indispensabile pentru atingerea iluminării, prima fiind orientată spre perfecționarea proprie, și a doua este practica îndrumării oamenilor spre perfecțiune. Se observă că în această epocă a marilor descoperiri tehnologice, oamenii nu mai acordă suficientă atenție problemelor fundamentale ale vieții. Budismul Mahayana nu neagă dorința și viața în această lume, acceptă realitățile vieții așa cum sunt și susține că nu trebuie să anihilăm dorințele ci să le înălțăm pentru a atinge o stare mai nobilă a vieții.

    Și lucruri care pe mine m-a impresionat extrem de mult, așa cum cred că se întâmplă cu toți cei care vin pentru prima dată în contact cu budismul, acesta susține că viața este eternă. revii din nou și din nou cu unele pauze revigorante care mai sunt cunoscute și ca moarte. Budismul recunoaște patru etape ale existenței prin care trec toate formele de viață:

  • existența în timpul nașterii
  • existența în timpul vieții
  • existența în timpul morții
  • existența între moarte și renaștere sau existența intermediară.

   Am citit cu deosebit interes capitolele despre boală și bătrânețe și cred că sunt foarte multe noțiuni și vederi la care merită să medităm. Ceea ce ni se transmite permanent de-a lungul întregii cărți este un sentiment de optimism și încredere că suntem cei care putem sa facem ceva pentru fericirea noastră și că fiecare etapă din viață este ceva natural la care nu aveam de ce să privim cu teamă. Trebuie doar să trăim conștient fiecare moment și să ne pregătim pentru fiecare moment. Mi-am scris ca să țin minte acest îndemn: Când ești fericit, trebuie să-ți amintești că fericirea în această viață este doar un vis în interiorul altui vis…”

   Cartea lui Daisaku Ikeda, “Dezlegând misterele nașterii și morții...” oferă o lectură extrem de provocatoare și nu odată dificilă. E nevoie de deschidere, atenție, dorință sinceră de a cunoaște pentru a putea parcurge cele șapte capitole dense și pline de informații. La final însă știi sigur că ai câștigat ceva deosebit de prețios chiar dacă lectura acestei cărți nu te transformă imediat într-un budist. Ne oferă în schimb o informație foarte prețioasă și anume faptul că pentru a schimba lumea în bine trebuie mai întâi să ne schimbăm pe noi înșine în bine, să ne cunoaștem și să ne preocupăm de calitatea a ceea ce facem în fiecare clipă prețioasă a vieții noastre.

    Mulțumesc editurii Adenium pentru șansa de a putea citi o lucrare atât de interesantă. În mod sigur merită o a doua lectură!

editura-adenium-logo

Cartea Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare de Daisaku Ikeda a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

Sub acoperire.Povestea adevărată a poliției secrete din Marea Britanie, de Robert Evans, Paul Lewis

        Robert Evans și Paul Lewis nu sunt scriitori, ci doi jurnaliști ai cotidianului britanic “The Guardian”,  care în 2013 au scris o carte având la bază o muncă asiduă și serioasă de investigare a existenței timp de decenii a unor ofițeri sub acoperire ce aparțineau poliției secrete în interiorul unor organizații “susceptibile de a organiza manifestații de stradă și alte tipuri de proteste ce ar fi pus în pericol siguranța statului încurajând manifestări ale extremismului intern”. Așa cum spune Tudorel Urian în foarte interesanta prefață ce deschide cartea, aceasta este ”o carte – document despre una din fețele ascunse și nu tocmai onorabile ale lumii în care trăim, dar și un formidabil exemplu de anchetă jurnalistică purtată cu obstinație, profesionalism și responsabilitate până la ridicarea ultimului văl ce ascunde realitatea sumbră”.( p.11)

        “Sub acoperire/ Povestea adevărată a poliției secrete britnice” a apărut în limba engleză în anul 2013. Editura ALL a publicat cartea, tradusă în limba română de Alexandru Racu, anul acesta, 2016. Este o carte document prin care cei doi jurnaliști vor să ne demonstreze că în numele statului de drept nu pot fi folosite orice metode și că în demcrație există reguli ale jocului care trebuie respectate. Totul a început în 1968 anul unor mișcari populare masive în toată lumea, anul revoltelor studențești din Franța care au dus la căderea lui De Gaulle, anul invadării Cehoslovaciei de către URSS si anul în care se naște mișcarea împotriva participării SUA la războiul din Vietnam. Revoltații nu aveau toți același ideal dar se considerau toți progresiști și oameni de stânga și erau gata să iasă în stradă pentru ceea ce credeau că este drept. În acest context a apărut propunerea inspectorului de poliție Conrad Hepworth Dixon. Născut în anul 1927 într-o familie de militari, a urmat cursurile Universității Oxford și s-a înrolat în Marina Regală la sfârșitul celui de al doilea război mondial. A renuțat apoi, și după o scurtă perioadă ca angajat al unei case de pariuri sportive, se încadrează în Poliția metropolitană. La scurt timp este transferat la Divizia Specială ceea ce era deosebit pentru că acolo erau selectați doar cei considerați cei mai buni. El este cel care a venit cu ideea de a-i transforma pe ofițerii de poliție în falși activiști de stânga. Frica guvernului Marii Britanii că acești protestatari ar putea dărâma sistemul politic și cel economic, a determinat ca propunerea lui Dixon să fie luată în considerare. Pe 10 septembrie 1968 inspectorul șef al Diviziei Speciale, Conrad Dixon a scris un memoriu de șase pagini în care atrăgea atenția celor mai înalte foruri de conducere a Scotlad Yardu-lui“ elemente vocale ale stângii cer răsturnarea completă a democrației parlamentare și înlocuirea ei cu diverse forme de <socialism> și < autonomie proletară>.”( p.26) Întrebat ce se poate face, legenda născută în jurul lui Dixon spune că acesta ar fi spus:  ,,Dați-mi un milion de lire și zece oameni și rezolv problema”. Se pare că i-a convins pe superiori și a obținut ceea ce a cerut. Planul lui presupunea un nou mod de supraveghere polițienească. Ofițerii Diviziei Speciale urmau să se transforme în protestatari și să trăiască sub identități false ani la rând. Nu aveau voie să poarte uniformă, nu aveau voie să intre într-o secție de poliție, aveau acte de identitate complet false, povești proprii false, trebuiau să-și lase părul lung, să poarte mustăți și barbă pentru a se identifica cât mai mult cu aspectul celor care participau la mișcările de stânga. Acești ofițeri de poliție erau foarte atent selectați. Nu oricine era făcut pentru o viață dublă. Trebuia să fie manipulatori, versatili, adaptabili, tenaci, ingenioși, descurcăreți și buni vorbitori. Unii dintre ei vor ajunge ca peste câțiva ani să-și taie pletele și să se radă în cap pentru a infiltra grupurile neonaziste de skinhead. Din cauza modului în care arătau atunci când s-a creat această unitate specială au fost nimiți “ Pletoșii” sau Brigada ciufulită. Noul nume oficial al unității a fost însă Brigada Specială de Demonstrații sau BSD. Pe lângă denumirea de “pletoșii”, cei din brigada specială se mai numeau și “club 27” pentru că 27 octombrie 1968 a fost data oficială a constituirii acestei unități

    Oficial BSD trebuia să furnizeze “informații suficiente și îndeajuns de corecte pentru a-i permite poliției să mențină ordinea publică” (p.29). Nu li se încredința niciodată misiunea de a aduna probe pentru a fi folosite în instanță, nici nu puteau fi chemați ca martori într-un proces.

    Fiind un grup închis cei din BSD și-au dezvoltat un limbaj propriu și o cultură proprie. Cei mai capabili dintre ei erau numiți “înotători în ape adânci”, cei care se mulțumeau cu o infiltrare la un nivel inferior erau numiți “vâslași de apă mică” iar activiștii politici supravegheați aveau numele de “exasperanții”.

    Activitatea lor a însemnat infiltrarea în diverse mișcări de stânga cum ar fi Partidul socialist al muncitorilor, un mic grup troțkist numit “Grupul marxist internațional”, grupul celor care luptau contra apartheidului din Africa de sud, diverse mișcări de protecție a animalelor și la finalul anilor 60 și început de 70 în toate formele de luptă contra războiului din Vietnam.

    Dixon nu a rămas mult timp la conducerea BSD-ului pe care îl crease. În 1973, deci numai după cinci ani, Dixon a renunțat complet la cariera de polițist. S-a dus să studieze istorie economică la Universitatea din Exeter, a dat un doctorat pe tema condițiilor de muncă a marinarilor de pe navele comerciale și în 1975 a participat la popularul pe atunci concurs televizat “Provocare universitară”. Mai târziu a ținut conferințe pe teme de istorie a marinei și a scris cărți despre iahting. A murit în 1999 lăsând în urmă o soție și patru copiii. A păstrat legătura cu vechii lui colegi din BSD și odată la cinci ani se întâlneau să facă schimb de amintiri. În 1993 s-au întâlnit pentru a sărbători 25 de ani de la înființare. În jur de 50  de spioni și superiorii lor s-au întâlnit la Victory Club  din Londra și au ascultat discursul lui Dixon pe care unul dintre cei prezeți atunci și-l amintea peste ani ca fiind “un bătrân marinar ramolit”.

    Dixon a fost doar începutul. După plecarea lui BSD-ul a continuat munca de suprveghere prin ofiţeri acoperiți dintre care s-au remarcat unii de un deosebit talent, îndrăzneală, ingeniozitate și capacitate de manipulare. Cartea celor doi jurnaliști ni-i prezintă pe câțiva dintre cei mai importanți scoțându-i din anonimatul deghizărilor.

   Cititorul are astfel o lectură antrenantă, interesantă și uluitoare mai ales pentru noi, cei care am trăit în timpul regimului comunist cu o adevărată psihoză a ofițerilor acoperiți, a provocatorilor, a turnătorilor și a informatorilor, a ascultării telefoanelor și a violării corespondenței și mai ales cu imensa iluzie ca așa ceva nu se poate întâmpla în “Lumea liberă”, cea de dincolo de Cortina de fier.

    Cine își putea imagina că aceste lucruri se întâmplau cu acte în regulă și dincolo de Zidul Berlinului și mai ales că aceste activități continuau și după 1990? Chiar ajungi să te întrebi dacă nu cumva acest tip de spionare a cetățenilor  continuă și azi! Iar sângeroasele atacuri teroriste ca cel de la Londra din 7.07.2007 parcă i-ar da chiar și o justificare!!!

    Deci timp de patru decenii ofițeri britanici de poliție s-au infiltrat în mișcările de stânga și de extremă stânga, ajungând chiar să lege relații amoroase cu militante din aceste mișcări. Și asta pentru a da mai multă verdicitate rolului jucat dar în mod sigur și pentru propria lor plăcere. Așa a fost cazul ofițerului Mark Kennedy cu nume de fals de Mark Stone care a activat timp de șapte ani în rândul ecologiștilor și a fost demascat în 2010. La fel a fost și unul dintre cei mai talentați ofițeri sub acoperire Bob Lambert cu numele fals de Mike Blake infiltrat într-un grup de protecție a animalelor care a avut un copil cu o activistă pe care l-a lăsat fără nici un fel de sprijin când a părăsit acel grup. Peste ani această femeie l-a recunoscut pe Bob Lambert într-o poză din ziar și așa a început șirul demascărilor. Ea ca și alte zece femei au depus plângere contra Scotland yard-ului și a statului cu acuzația de “viol de stat”. Teresa May era atunci ministru de interne și a permis să se dea publicității lista completă a ofițerilor și a victimelor lor. Ministerul de interne și-a exprimat scuze publice în noiembrie 2015 față de aceste femei prinse în capcana unor legături amoroase false. Șapte dintre ele au primit în urma procesului compensații financiare substanțiale. Avocata celor zece femei care au intentat proces, Harriet Wistrich spunea: “ La început nu am avut nici o certitudine că vom câștiga atât de unică în felul ei era această situație. Dar având în vedere amploarea scandalului, a fost în interesul Ministerului de interne să ajungă rapid la un acord.”

    Cartea lui Rob Evans și Paul Lewis ni-i prezintă doar pe cei zece ofițeri demascați, dar autorii consideră că mai sunt cel puțin 100 de asemenea ofițeri sub acoperire din acea perioadă și că mișcările care se consideră periculoase pentru siguranța statului sunt și astăzi supravegheate de asemenea ofițeri doar că regulile sunt mai stricte și ei sunt mai bine monitorizați.

    În final cei doi autori țin să precizeze că această carte este doar o primă ciornă a poveștii. “Suntem conștienți că, în cea mai mare parte, lucrurile rămân încă necunoscute” ceea ce ne dă speranța că va fi și o continuare.

    Recomand lectura acestei cărți cu totul deosebite și mulțumesc editurii All pentru exemplarul pus la dispoziție.grupul-editorial-all

Cartea ,,Sub acoperire.Povestea adevărată a poliţiei secrete din Marea Britanie, de Robert Evans,Paul Lewis” a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All

by -
9

Își pune în minte să își seducă tatăl scriind în jurnal: ”știam că va ceda încet intimității, grijii mele, tandreții mele”

Incest, de Anais Nin/ din Jurnalul Dragostei/ necenzurat

     Editura Humanitas a publicat în acest an, 2016, un nou volum al scriitoarei americane, Anais Nin, “Incest” care face parte din Jurnalul Dragostei și cuprinde perioada 1932-1934 fiind însă spre deosebire de alte variante publicate anterior, varianta necenzurată. Cartea a apărut în atât de cunoscuta și îndrăgita colecție, ”Raftul Denisei” condusă de Denisa Comănescu ceea ce în sine o situează  printre capodoperele literaturii universale. Cartea are 464 de pagini și se deschide cu o prefață scrisă de Robert Pole cel care a fost celălalt soț al ei, soțul de pe coasta de vest a Americii în timp ce Hugh Guiler continua să fie soțul ei, cel de pe coasta de est a Americii. Dar nu în această calitate scrie prefața, ci în calitatea de executor testamentar al scriitoarei, cel care a creat Trustul Anais Nin și s-a ocupat de publicarea operei literare a acesteia. Aflăm astfel că “Incest” este continuarea poveștii din volumul “Henry și June” și cuprinde perioada dintre octombrie 1932 și noiembrie 1934. Primul volum al Jurnalului lui Anais Nin a apărut în 1966, dar era cenzurat de autoare din motive personale și juridice pentru că cei despre care vorbea în jurnal erau încă în viață. Acum avem varianta necenzurată așa cum a fost scris acest jurnal seară de seară, imediat ce evenimentele aveau loc: “Anais scria în Jurnal cu incandescență, imediat după ce aveau loc evenimentele pe care le descrie.”.p.5

    Robert Pole precizează în introducere: “Acum, când practic toți cei pomeniți în INCEST au murit, nu mai există nici un motiv să oprim publicarea Jurnalului așa cum și-a dorit Anais: în forma necenzurată” p.5

    Ediția pe care o scoate acum editura Humanitas este de fapt cea de a treia ediție a volumului “Incest” și apariții mai vechi ale celorlalte ediții încă se găsesc în anticariate și librării.

   Anais Nin s-a născut la 21 februarie 1903 la Neuilly-sur-Seine în Franța. Tatăl său, compozitorul și pianistul Joaquin j. Nin y Castellanos  era spaniol iar mama sa, cântăreața cubaneză Rosa Culmell, avea origini daneze și franceze. Anais a avut doi frați, Thorvald (1905-1991) și Joaquin Nin-Culmell acesta din urmă fiind născut în Germania, la Berlin. Fratele Joaquin a fost și el un compozitor  bine cunoscut, studiind la Conservatorul de la Paris cu renumiții Paul Ducas și Manuel de Falla. În 1914 părinții ei divorțează, tatăl ei părăsindu-și soția și cei trei copiii pentru relația cu o femeie bogată. Rămasă fără sprijin Rosa Culmell decide să plece cu copiii ei în Statele Unite unde vor și rămâne aproape un deceniu, trăind o viață plină de lipsuri și greutăți. Anais părăsește școala la 16 ani și lucrează pozând ca model pentru pictori. În timpul călătoriei cu vaporul spre New York, mica Anais decide să-și scrie jurnalul, la început sub forma unor scrisori către tatăl ei, sperând să-l poată convinge să se întoarcă și apoi ca jurnal propriu zis. La vârsta de 20 de ani Anais se căsătorește cu Hugh Guiler, om cu bani și cu studii literare și cuplul se mută la Paris din cauza intereselor bancare ale soțului. Odată cu Anais se mută la Paris și mama și fratele ei Joaquin pe care soțul lui Anais îi întreține. Datorită soțului ei, Anais duce o viață lipsită de griji materiale, locuiește într-o casă confortabilă la Louvecienne în apropiere de Paris și își face intrarea în lumea scriitorilor avangardiști și a psihanaliștilor. Toate acestea sunt deseori pomenite în jurnalul autoarei.

   Jurnalul început în timpul călătoriei peste ocean este ținut în continuare ajungând să aibă din ce în ce mai multe caiete pe care Anais le numerotează cu atenție și le dă titluri adăugând pe copertă amănunte din cuprinsul lor. Este extrem de ordonată și disciplinată în scriere și păstrarea jurnalelor ei cum este de fapt în organizarea întregii ei vieți. Jurnalul ei a devenit cu timpul uriaș cu zeci de mii de pagini cuprinzând perioada 1914-1977.

    Ce anume a determinat-o pe Anais Nin să țină un jurnal și după ce trecuse de vârsta adolescenței? Ea însăși precizează încă de la vârsta de 11 ani când scrie în limba franceză: “Eu văd în scrierea unui jurnal intim comunicarea unui suflet cu el însuși în cea mai mare sinceritate” și va adăuga peste ani “ a merge pe Lună nu înseamnă să ajungi prea departe. Cea mai îndepărtată destinație este în interiorul sufletului” În “ Incest” are grijă să spună cu destul dramatism: “ Acest jurnal este legătura mea, pipa mea de opiu. Este drogul și viciul meu.”

   “Incest” nu este o lectură ușoară pentru cititorii care nu iubesc in mod deosebit jurnalul ca tip de scriere literară. Jurnalul lui Anais Nin este dificil în mod particular pentru că face referiri la personalități din mai multe domenii culturale, foarte cunoscute în anii 30 ai secolului trecut, dar intrați într-un con de umbră pentru publicul larg în momentul de față. De aceea este mai mult decât bine venită prezența la finalul cărții a unui mic capitol intitulat NOTE BIOGRAFICE scris de către Gunther Stuhlman în care găsim date despre toți cei poemniți de autoare în însemnările ei zilnice.

    “Incest” are câteva linii directoare pe care le putem ușor distinge după ce cititm cartea. Mai întâi este prezența aproape permanentă a scriitorului Henry Miller în viața și preocupările lui Anais Nin. Îl cunoscuse în 1931 și acum în toamna lui 1932 când începe această parte a uriașului ei jurnal, relația dintre cei doi luase o turnură clară și extrem de intimă în ciuda faptului că amândoi erau căsătoriți. Dar căsătoria nu era ceva care să-i împiedice să își trăiască intens relația lor de dragoste dar și de comuniune intelectuală. Anais Nin era convinsă de geniul creator al lui Henry Miller iar acesta din urmă avea deplină încredere în intuiția literară a lui Anais. În plus Henry Miller avea nevoie de permanent sprijin financiar iar Anais era cât se poate de generoasă din banii soțului ei dar și din ceea ce câștiga ea însăși așa cum a fost cazul cu suma primită după publicarea studiului ei despre scriitorul englez D.H.Lawrence. Anais nu ezită să facă mari și mici economii la cheltuielile personale pentru a-l ajuta pe Henry Miller să aibă tot ce-i trebuie pentru o atmosferă de creație. Anais este foarte convinsă de rolul deosebit pe care îl are în devenirea lui Henry Miller dintr-un potențial scriitor, într-un scriitor de geniu. Pe 23 octombrie 1932 scrie:” Eu l-am înălțat pe Henry. Eu pot face din el un Dostoievski. Eu îi insuflu forță.” (p.12) Va face tot posibilul să o determine pe soția acestuia, June, să plece, ceea ce se și întâmplă până la urmă după ce între cele două rivale are loc mult discutata scenă de lesbianism care însă mie personal mi s-a părut doar o abilă punere în scenă a lui Anais Nin.  După plecarea lui June, Anais are libertate deplină în relația cu Henry Miller având însă grijă ca totul să se întâmple fără ca soțul ei să-și dea seama.

    Citind însemnările ei am avut senzația clară că viața lui Anais Nin a fost ca un fel de cursă cu obstacole în care era obligată să nu greșească niciodată. Il iubește cu adevărat pe Henry Miller, din ceea ce scrie se poate deduce că a fost marea ei dragoste, dar asta nu înseamnă că-l idealiza și că nu era perfect conștientă de defectele bărbatului, dar și de cele ale scriitorului. Doar acesta era rolul jurnalului, să-și poată elibera sufletul de toate durerile, grijile, temerile, nemulțumirile și a doua zi să o ia de la capăt cu o față senină și cu zâmbetul pe buze. De fiecare dată când este în încurcătură găsește minciuna potrivită Minte pe toată lumea și notează în jurnal:”Întotdeauna găsesc necesar le mensonge vital (minciuna vitală)- acea minciună care mă separă de fiecare persoană.” (p.210) Totul este așa cum și-a plănuit până când, neatentă, îl invită pe Henry Miller la Louvecienne și dorm împreună în dormitorul conjugal unde sunt aproape surpinși de venirea neaștepată a soțului, Hugh Guiler. Teama trăită în acel moment este imensă și o îmbolnăvește pentru mai multe zile. Îi este frică să nu fie demascată și dată afară din casă de soțul ei. Nu dorește să se despartă de acesta pentru că nu vrea să renunțe la stilul de viață pe care i-l oferă, la ajutorul dat mamei și fratelui său. Notează pe 18 mai 1933: “În febra mea mă imaginam rătăcind pe străzi, dată afară de Hugh din cauza lui Henry, toți fiindu-mi împotrivă”(p.198) și “ stăteam culcată și ascultam muzică, zdrobită de toate, oribil expusă, plângând de recunoștință pur și simplu pentru că îl aveam pe Hugh, o casă, un pat, pentru că puteam sta undeva la adăpost.” (p.198) Relația dintre cei doi continuă cu toate că Anais este deplin conștientă că iubirea lui Henry Miller pentru ea era “ iubirea egoistului suprem pentru femeia pe care o poate folosi”. p.201

    A doua mare temă a acestei părți a Jurnalului este relația sa cu tatăl care o părăsise când era copil și pe care nu-l mai văzuse de 20 de ani. Și acum era plănuită marea întâlnire pe care o așteaptă cu emoție și pe care o discută cu psihiatrii ei, Rene Allendy și Otto Rank. Întâlnirea are loc la sfîrșitul lui iunie 1933 în localitatea Valescure. Anais notează pe 23 iunie 1933: “Regele-tată sosește după ce a învins o criză paralizantă de lumbago. Palid, suferind, nerăbdător să vină. Pare rece și oficial..”.(p243) Au loc discuții tată-fiică și Anais își dă seama cât de mult seamănă cu tatăl ei pierdut și regăsit. Își notează ca de obicei în jurnal acele trăsături comune ale lor: amorali după standardele curente, fideli doar lor înșile, barbari civilizați, mândri, vanitoși, detestând să se arate slabi, bolnavi, în dezavantaj, cocheți, cu teamă de intimitate și un respect nemăsurat față de iluzie. (p.243-244) Și face o observație care în timp i s-ar potrivi și ei la fel de bine: “Întreaga lui viață este o capodoperă de echilibru, în care se adună cele mai impresionante elemente ale dezechilibrului”. (p.243 )

    Își pune în minte să își seducă tatăl scriind în jurnal: ”știam că va ceda încet intimității, grijii mele, tandreții mele” (p.244) și astfel are loc, câteva zile la rând, ceva greu de imaginat, relații intime între tată și fiică, motivul de altfel pentru care acest volum se numește “Incest”.( p.249)

   Personal nu cred că aceste relații au existat, tocmai pentru că Anais își descrie atât de amănunțit tatăl, ce nu pare a fi genul dispus să-și sacrifice imaginea și situația pentru așa ceva, o relație cu fiica pe care nu o văzuse de două decenii. Sunt convinsă că asta este răzbunarea copilei părăsite la 11 ani, cea care fusese obligată să facă saltul de la o viață rafinată în casa tatălui ei, la sărăcie și lipsuri în casa americană a mamei ei, care fusese obligată să facă o căsătorie fără iubire, care în acel moment era obligată să renunțe la iubire pentru siguranță materială, pentru că o încărcase pe ea cu grija pentru mama și fratele mai mic. E o răzbunare peste timp dar veșnică pentru că volumul a apărut necenzurat după moartea tatălui ei și a celor care i-ar fi putut contesta afirmațiile. Joaqiun Nin poate va fi uitat în calitatea sa de compozitor dar sigur nu va fi uitat ca fiind un tată incestuos după ce fusese un tată care și-a părăsit copiii pentru o femeie bogată! E ceva demn de marea mincinoasă planificată care a fost Anais Nin.

    Pe lângă aceste două linii conducătoare ale jurnalului, iubirea față de Henry Miller și  răzbunarea pe tatăl ei, Anais Nin mai are și alte relații secundare pe care le descrie amănunțit, cea cu doi dintre cei mai renumiți psihanaliști ai acelor timpuri, Rene Allendy și Otto Rank. Pe ambii îi consultă pentru propriile ei probleme și neliniști, și sunt în același timp frecventați și de Henry Miller și de soțul lui Anais. Sunt oameni trecuți de tinerețe, serioși, renumiți, cu clientelă serioasă, cu lucrări de specialitate căutate, cu un prestigiu profesional și științific, cu propriile lor familii. Și totuși Anais Nin îi descrie cu o anume plăcere malițioasă cum cad unul după altul pradă farmecului ei și cum își încalcă pentru ea codul deontologic a relațiilor dintre psihiatru și pacient și ajung să aibă relații intime chiar dacă din partea ei nu este vorba despre vreun un fel de iubire. Nici aceste relații nu cred că au existat pentru că este greu de crezut că cineva își riscă tot ce a construit o viață pentru asemenea tip de relații lipsite de sentiment.

   Dar când citești jurnalul ești destul de uimit și șocat chiar, de lipsa de sens al acestor aventuri. Nu voi povesti aici tot ceea ce jurnalul are mai provocator. Cititorul va fi sigur uimit pana la ultima pagină. Spun uimit și nu șocat pentru că totuși trăim în epoca știrilor de la ora 5 deci nimic nu mai este cu totul neauzit și nevăzut. Povești ca cele spuse de Anais Nin în jurnal aflam fără să vrem de câte ori deschidem un ziar de scandal sau un program de televiziune. Morala curentă e mult mai laxă decât cu opt decenii în urmă.  Publicate atunci când le-a scris aceste jurnale ar fi produs un scandal uriaș și i-ar fi desființat pe toți bărbații pomeniți acolo. Într-un fel Anais Nin este o femeie a anilor 2000 care a trăit într-o epocă nepotrivită dar a fost suficient de inteligentă, tenace, talentată și fără scrupule ca să se descurce și atunci lăsându-ne peste timp povestea ei. De altfel ea însăși recunoaște cu mândrie că este propria ei creație:

“Mi-am găsit singură calea de a ieși din catolicism, din spiritul burghez al mamei mele, din împrejurările idioate ale vieții americane din Richmond Hill. L-am găsit singură pe D.H. Lawrence. L-am situat critic singură. L-am găsit pe Henry. Mi-am găsit decorațiunile, costumele, modul de viață.” (p.260)

   Peste ani, scriitorul Henry Miller, de acum în culmea gloriei, răspunde într-un interviu la întrebarea despre locul și rolul lui Anais Nin în viața sa, cu multă eleganță:

   “Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se aproprie de Anais Nin prin grație și frumusețe. O aristocrată. Dar și o scriitoare de un talent extraordinar. Ea aparține acum întregii lumi.” ( 1962)

  “Incest” la fel ca și celelalte volume ale jurnalului lui Anais Nin aduce în literatură finețe psihologică, franchețe, sensibilitate, senzualitate, demolarea tabuurilor, o nouă etică a libertății și un tip de feminitate independent. Nu era singura care trăia în acele timpuri altfel decât dicta morala curentă doar că ea a avut curajul să vorbească despre asta fără vreun sentiment de vinovăție, fără remușcări și fără drame false pentru că așa cum spunea Anais Nin “cea mai mare victorie a omului este să-și cucerească frica.”      

   Recomand citirea acestei cărți cu totul deosebite și mulțumesc editurii Humanitas pentru volumul pus la dispoziție.humanitasfiction

Cartea Incest, de Anais Nin, a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Humanitas Fiction.  Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Dana Burda

Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă.

Copyright by UJMAG.ro

Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan

recenzie

       Cartea Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” a apărut la Editura Evrika Publishing în anul 2016, multe din textele ce compun cartea fiind deja publicate de-a lungul anilor în reviste ca “Avantaje” sau “Tango” sau pe blogul personal al autoarei.
    Mirela Retegan este un nume binecunoscut în lumea presei şi a mass-mediei în general. S-a născut la 24 iulie 1970 în oraşul Dej. La 19 ani a plecat la Satul Mare urmându-şi cu mult curaj prima mare iubire din viaţă ei renunţând să dea viaţă visului bunicii ei de a deveni profesoară de istorie şi soţie de preot. În acest oraş din nordul îndepărtat al ţării îşi va începe cariera de jurnalistă. Aici a condus staţiile locale ale Radio Transilvania. Aici a lucrat ca ziarist de investigaţii. Aici l-a cunoscut pe Cornel Sorian de la trupa Sigma, a doua mare iubire a vieţii ei şi tot aici s-a născut fiica ei, Maya, pe 24 mai 2001. Apoi s-a mutat la Bucureşti unde a ajuns şefa la Naţional FM. A fost timp de cinci ani corespondent BBC, dar şi corespondent PROTV şi Mediafax.

     Aşa cum au observat mulţi, Mirela Retegan “a dus dragostea pentru copilul ei la rang de fenomen naţional”. Pentru că de foarte mult timp îşi creşte singură fiica, tatăl Mayei, de care s-a despărţit fiind în Marea Britanie, Mirela Retegan a descoperit că a creşte un copil este poate cea mai mare responsabilitate a unui om, fie el bărbat sau femeie şi pentru a face faţă acestei responsabilităţi nu trebuie niciodată să uiţi dragostea. Din această preocuparea şi dragoste pentru fiica ei s-au născut rând pe rând trupa Zurli, Mayateca, cartea recenzată aici şi, de anul acesta, programul “Antrenorul părinţilor”. Putem pe bună dreptate să vorbim de un fenomen! Şi de o anume generozitate în a împărtaşi cu cât mai mulţi din experienţă inerentă a creşterii unui copil, trecută de la întâmplări de care îţi aduci aminte cu drag, la teorii şi experimente reuşite.

     Dar iată ce spune Mirela Retegan despre ea însăşi:” Sunt puternică şi plângăreaţă, inodoră, incoloră şi un curcubeu imens, toate în acelaşi timp – nu pot să fiu obiectivă când vorbesc despre mine. Mă ador şi mă cert, aşa um facem toţi cu cei pe care-i iubim.” ( PANDO+RA’S) şi mai putem adaugă în continuare “cred în prietenie,, loialitate, cred că nimic nu e întâmplător şi mai cred că fiecare putem fi buni la ceva…trebuie doar să descoperim ce e acel ceva,” ( sătmăreanul.net./ 2011/05/8) cu alte cuvinte o presonalitate foarte interesantă şi complexă care sigur are ceva de spus când scrie o carte.

     Am citit cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” într-o singură zi. Cuceritoare, interesantă, plină de umor, de râs printre lacrimi şi mai ales plină de adevăruri pe care toţi le-am trăit şi le-am simţit în calitate de părinţi doar că nu le-am scris pe hârtie O face pentru noi Mirela Retegan în această carte frumoasă. Nu o cunoşteam pe autoare în nici una din calităţile ei profesionale. Aparţin generaţiei părinţilor ei aşa că sfera mea de interes se intersectează mai greu cu generaţia copiilor mei din care face autoarea parte. Şi nu cred că aş fi avut plăcerea şi privilegiul de a citi cartea Mirelei Retegan dacă nu aş fi fost primită într-un grup de foarte tineri iubitori ai cărţilor cum sunt cei care formează Literatură pe tocuri. Pentru a o cunoaşte mai bine pe autoare am parcurs toate informaţiile pe care internetul le poate oferi şi mi-am dat seama că “Pledoarie pentru mami şi tati” este ceva la care trebuia să ne aşteptăm când e vorba de omul de presă, omul iniţiativelor îndrăzneţe, omul deciziilor dureroase, dar corecte, omul care are puterea să se gândească şi la ceilalţi atunci când se gândeşte la ea însăşi, adică, în două cuvinte, Mirela Retegan.

     Ce mi-a plăcut cel mai mult în această carte este sinceritatea. Nu simţi nici un moment că cele scrise sunt căutate ci simţi că ţi se împărtăşeşte cu maximă deschidere o experienţă de viaţă cu suişuri şi coborâşuri aşa cum este viaţa pentru oricine. Fiecare idee este argumentată cu momente din viaţă proprie,povestite cu o dezarmantă şi cuceritoare deschidere.
Primul capitol este intitulat “Un copil = o mama şi un tată”. Este de fapt un îndemn de a nu uita acest adevăr exiomatic nici măcar în focul unei despărţiri dureroase când, aşa cum spune autoarea, “pe frontul pe care se lupta o mamă şi un tată să câştige mai multe zile de vizită, mai multă vacanţă, pensie alimentară mai mare…de fapt mai multă putere asupra destinului copilului lor, NU CÂŞTIGă NIMENI”. (p.13). Pentru că cel mai mult pierde copilul. Această este ideea cheie a cărţii.

      Mirela Retegan este o mamă care îşi creşte singură fetiţa, pe Maya, încă de la început. Şi timp de un deceniu şi jumătate grija ei şi lupta ei a fost să nu ajungă să-l transforme pe tatăl fetiţei într-un duşman, ci să-l păstreze la dimensiunea la care a rămas după despărţirea lor, adică aceea de tată îndepărtat în spaţiu , dar prezent în mod activ în viaţa copilului lor.

     “Pledoarie pentru mami şi tati” nu este o carte care poate fi povestită, este o carte care merită să fie citită atât de mame cât şi de taţi. Pentru că nu este o peldoarie pentru feminism, nu are nimic propagandistic ci este scrisă negru pe alb o experienţă de viaţă ponind de la aceea de a fi ea însăşi copilul părinţilor ei, trecând prin adolescenţa plină de iluzii, tinereţea plină de curaj, vârsta matură plină de responsabilităţi şi poziţia singulară pentru care nu te simţi niciodată suficient pregătită, cea de mama.

    Mi-a plăcut foarte mult observaţia şi recunoaşterea sinceră că o mama oricât de mult şi-ar iubi copilul, oricât de implicată este în viaţa acestuia, niciodată nu va şti cu exactitate ce vrea copilul ei, ce-i place cu adevărat acestui copil şi de aceea trebuie acţionat de fiecare dată cu multă delicateţe. Chiar dacă un copil este atât de mult copilul mamei lui, el are propria să individualitate, propriile sale idei, gusturi, preferinţe. Nu este copia mamei sau al tatălui ci este câte ceva din amândoi şi ceva în plus.

    Foarte multe din textele care alcătuiesc cartea au fost publicate de-a lungul timpului în revistele “Avantaje” şi “Tango” şi pe blogul personal al autoarei ceea ce arată că este vorba de o carte îndelung gândită şi lucrată. Nu este uşor mai ales când eşti persoană publică precum Mirela Retegan, să-ţi etalezi experienţa de viaţă în faţă unor necunoscuţi, viitorii tăi cititori. Autoarea o face însă în mod simplu, deschis, cuceritor. Ne îndeamnă să gândim pozitiv, să nu luăm decizii emoţionale şi să fim echilibraţi şi fără orgolii atunci când la mijloc este viaţa copiilor.

     În cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” se vorbeşte foarte mult despre dragoste. Cred că acesta este şi secretul plăcerii cu care se citesc paginile cărţii. Indiferent de toate întâmplările din trecut o femeie nu renunţă niciodată la ideea de dragoste. Mi-a plăcut foarte mult în acest sens răspunsul dat de Mirela Retegan la o întrebare dintr-un interviu apărut în revista “Tango”: “La un moment dat ne dăm seama ce aşteptări avem, ce ne lipseşte, şi ce ne dorim de la bărbatul de lângă noi. Dar cât timp eşti foarte îndrăgostit, nu-ţi dai seama. Atunci totul este perfect.” Perfect adevărat!

    Finalul cărţii ne aduce aminte un adevăr dureros de care nu prea ţinem cont şi anume: “nu avem timp cât vrem noi. Avem doar timpul pe care îl avem. Şi el nu se măsoară în ani, ci în momente. Iar ele, momentele, au ritmul lor, la timpul lor. Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă. Când, în loc să ne amintim cum ne-am trăit viaţa, ne plângem că am pierdut….TIMPUL”
Recomand cu căldură lectura cărţii Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” editura Evrika Publishing.evrika-publishing

Cartea Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Evrika Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul  Editura Evrika Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de  Facebook

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu

recenzie

      “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” a apărut anul acesta, 2016, la editura Humanitas într-o nouă ediție ce face parte dintr-o serie de lucrări ale scriitorului și criticului literar Matei Călinescu. Din această serie mai fac parte “Portretul lui M” și “Un altfel de jurnal”. Toate cele trei cărți ale seriei sunt o foarte frumoasă apariție editorială cu coperte speciale de culoare albă pe care titlul este scris în culori diferite, roșu, galben, verde, de la o carte la alta. În partea de sus a coperții sunt practicate nouă perforații circulare prin care se pot vedea detalii ale unei lucrări grafice. În cazul cărții “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” lucrarea grafică aparține artistului Dragoș Pătrașcu. Coperta în sine aparține Angelei Rotaru.

    Gruparea acestor trei cărți într-o singură serie cu toate că sunt scrise la diferențe de ani și de experiențe de viață de către autor, arată că din punctul de vedere al coordonatorilor seriei între cele trei lucrari există elemente ce la apropie. Ca, cititor, cred că este vorba de faptul că toate trei sunt extrem de personale, scot la iveală ceva din intimitatea de gândire și simțire a autorului. Și acest lucru este și un mod discret de a deschide drumul spre înțelegerea celei mai vechi dintre cele trei cărți și anume “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”. Lectura acestei cărți nu este una ușoară. Nu este propriu zis un roman. De-a lungul timpului cei care au făcut aprecieri asupra ei au numit-o roman-eseu sau doar eseu ba chiar și doar roman. Este în mod sigur dificil de catalogat. Și totul este dificil pentru cititorul mediu care gustă literatura obișnuită. Pentru că nu vei găsi o poveste simplă cu personaje și întâmplări, ci întâlnești idei spuse într-un anumit mod și ești obligat să le înțelegi pentru a defini personajul. Zacharias Lichter este un personaj care nu poate fi cât de cât înțeles decât dacă intri, grație autorului, în modul acestuia de gândire.

      Dar mai întâi să facem cunoștință cu autorul. Matei Călinescu s-a născut la 15 iunie 1934 la București și a murit la 24 iunie 2009 la Bloomington, Indiana, SUA. A publicat pentru primna dată “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” în anul 1969, o apariție insolită ținând cont de rigorile ideologice ale acelui moment istoric. Suntem în plin comunism la doar patru ani de la instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și dincolo de timida “primăvară bucureșteană” cum au fost definiți cei câțiva ani de relativă liberalizare a regimului, dincolo de elanul general legat de atitudinea conducerii țării față de invadrea Cehoslovaciei de către armata sovietică în august 1968, totuși regimul nu recunoștea decât un singur tip de filozofie, cea materialistă și un singur mod de a gândi lumea, prezentul și viitorul și anume gândirea marxist-leninistă. Orice referire la alt mod de a interpreta lumea se putea face numai în nuanță critică. Cartea publicată atunci de Matei Călinescu, lector universitar la Facultatea de Filologie a Universității București, aducea în fața cititorilor o filozofie, alta decât cea oficială și asta, numai cu câțiva ani înainte, l-ar fi putut arunca direct în închisoare. După 1965 au mai apărut cărți care erau menite să dezvăluie greșelile și devierile de la normele partidului făcute în anii dictaturii proletariatului, în așa numitul “deceniu obsedant”. Dar dezvaluirile, noile tipuri de personaje erau prefect încadrate în gândirea oficială. Zacharias Lichter, personajul creat de Matei Călinescu este imposibil de catalogat altfel decât un marginal, un homles în denumirea actuală, un individ care în ciuda deosebitei lui pregătiri, absolvise facultatea de filozofie, refuza să se integreze, refuza totul, un loc de muncă, o casă, o familie. Locuia într-un fel de garaj părăsit, trăia din te miri ce, mânca ce apuca, se îmbrăca cu ce primea sau găsea, în perioada caldă a anului dormea în parcuri și purta discuții filozofice cu oricine era dispus sa-l asculte. Autorul este cel care îl ascultă cel mai des și cu maxim interes, Îl ascultă, îl cultivă, notează părerile acestuia și poeziile lui, ba chiar sunt poezii pe care le salvează pentru a le integra în cartea ce proiecta să i-o dedice, atunci când Zacharias Lichter le arunca la coșul de gunoi.

     Matei Călinescu îl tratează pe Zacharias Lichter ca pe un fel de profet cu care are norocul de a fi contemporan. Și el, asemenea unui evanghelist, îi caută prezența, îl ascultă și apoi oferă lumii modul acestuia de a gândi sub forma unor mici eseuri ce constituie de fapt capitolele cărții. Zachaias Lichter nu face minuni, nu vindecă leproși și nu hrănește mulțimi ci doar vorbește altfel decât erau toți obligați să vorbească. El este încă stăpân pe libertatea lui de a gândi și de a vorbi. Să vorbești altfel decât sistemul în 1969 fără să pățești nimic este cu adevărat o minune. Și pentru mulți, atunci în epocă, cartea lui Matei Călinescu a fost un miracol în sine. Și o speranță.

     Primul capitol al cărții intitulat “Portret” ni-l prezintă pe Zacharias Lichter:

“Mulți dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar și întâmplător și în treacăt, l-ar putea recunoaște dintr-o descripție sumară făptura lui ciudată, de o urâțenie neverosimilă, se întipărește până și în memoria oamenilor cu un simț al observației slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite cu umbră, pot oricând reveni cu prospețimi și precizii uimitoare” (p.7)


Zacharias Lichter are, după cum spune chiar el, o fizionomie de metafizician și de iluminat iudeo-german de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”. (p. 8)

     Întreg acest capitol descrie în detaliu potretul lui Zacharias Lichter, unicitatea lui în peisajul stradal, dar și gesturile și modul de a vorbi care îl definesc. Doar refăcând în minte chipul acestuia cititorul va înțelege următoarele capitole.

    În al doilea capitol “Despre flacără” aflăm momentul revelației, momentul în care personajul cărții face cunoștință cu modul în care Dumnezeu se manifestă asupra lui. Înțelege faptul că are o relație specială cu Dumnezeu. “…fusesem doborât de flacăra lui Dumnezeu! Pâlpâirea ei mă orbise, apropierea ei mă izbise ca o piatră, vuietul ei mă surzise, dogoarea ei îmi uscase gura ca o sete fără margini.” (p.10-11) Pentru cei din jur era doar un cerșetor ciudat care se manifesta cu o violență a gesturilor exagerată pentru că se împiedecase și spărsese borcanul de iaurt, hrana lui prețioasă din acel moment. Dar nu așa se manifestă de fapt Divinitatea, în cele mai neașteptate moduri alegând cele mai neașteptate persoane?

    Următoarele capitole sunt închinate părerilor filozofice ale lui Zacharias Lichter. Pentru că el are un mod extrem de personal de a vedea lumea, individul, societatea, religia, etica, estetica. Poate că mai mult decât în alte capitole în cel de al treilea, “Despre stadiile spiritualului”, se simte durerea autorului că este forțat să trăiască într-o epocă de cumplită lipsă de libertate a gândirii. Pentru foarte mulți comunismul a însemnat lipsuri materiale acutizate tot mai mult în anii 80 și lipsa libertății de mișcare.

Pentru unii, ca Matei Călinescu, cea mai teribil supliciu era lipsa libertății de gândire și exprimare. Pentru mine, ca cititor, asta a fost cheia în care am citit această carte. Ce poate fi mai cumplit pentru cineva care are ca mod de trăire cuvântul să fie permanent obligat să intre într-un tipar, să se deduleze, să spună lucruri pe care de fapt nu le gândea și în care nu credea. De aceea își pune personajul, pe Zacharias Lichter să spună în acest capitol: “S-ar putea spune că oamenii, cu cât resimt mai acut contradicțiile dureroase ale conștiinței, cu atât au o mai puternică nostalgie a nebuniei. Căci numai prin nebunie se poate depăși convenționalismul apăsător al tuturor limbjelor, sisteme arbitrare de semne, prin care, vrând să comunice, oamenii se integrează mereu în alte structuri străine de ființa lor profundă.” (p.13)

    Cititorul va avea plăcerea de a descoperi capitol cu capitol ce gândește Zacharias Lichter despre curaj, despre Iov, despre femei, despre copii, despre poezie, despre limbajul matematic, despre responsabilitate și libertate, despre sinucidere, comoditate și bătrâni. Lectura ei este un exercițiu de gândire și înțelegere extrem de plăcut și revelator. Sunt însă conștientă că pentru cei născuți după 1989 cartea are cu totul alt înțeles decât pentru un cititor mai în vârstă ca mine. Dar acesta este de fapt farmecul cărților cu adevărat bune, să vorbească fiecărui cititor pe limba lui. Pentru că nici azi raportul dintre individ și societate nu este simplu, iar Zacharias Lichter poate foarte bine să vorbească despre lume în general nu doar despre perioada comunistă. Cartea a apărut în 1969, dar reeditarea ei în 2016 o face deja o carte contemporană acestui timp.

     În cartea sa de amintiri scrisă sub forma unui dialog dintre el și prietenul său Ion Vianu, Matei Călinescu povestește că atunci când l-a construit pe Zacharias Lichter a avut un model real pe Genu Gheler și că acesta a fost foarte nemulțumit de modul în care prinde viață în carte. Dar același lucru se întâmplă și cu Zacharias Lichter. În epilogul care încheie cartea, autorul este dojenit de personajul său:

 

“Credeam că mă iubești, îi spune odată Zacharias Lichter celui despre care aflase că s-a apucat să-i compună biografia. De fapt tu nu te iubești decât pe tine: căci tu nu despre mine scrii, ci despre tine, substituindu-mi-te ca un mincinos și ca un nimicnic; și vrei să regăsești în mine toate mizeriile și neputințele tale și să le înnobilezi, să le cuprinzi în aerul arzător și sterp care înconjoară faptura mea”(p.153)

    Recomand cu căldură lectura acestei cărți deosebite. Povestea lui Zacharias Lichter și a concepțiilor sale este cuceritoare pentru oricare tip de cititor mai ales pentru că te pune pa gânduri. Pentru că aceste concepții sunt ale unui autor foarte tânăr la momentul apariției cărții și denotă o mare și originală profunzime de gândire. Așa a fost perceput și de contemporanii lui:

“Născut pentru a fi literat, spirit de elită, deși s-a afirmat ca noi toți din generația sa biologică în vremuile crunte și îmbâcsite, barbare ale stalinismului românesc, părea a trăi, a visa și gândi pe o altă planetă, sub sorii calmi și strălucitori ai clasicismului apusean.” România Literară, nr. 26/2009, “In memoriam”.

     Nu consider cartea “Viata și opiniil lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu o carte care obligatoriu trebuie legată ca semnificație de epoca în care a apărut. Raportarea ei la comunism o face mai particulară, dar dacă o citim ca oameni ai actualului moment istoric îi conferim valoarea reală pe care o are, aceea de a fi general valabilă.

    Chiar dacă nu există nimic care să le apropie, lectura cărții lui Matei Călinescu m-a făcut să trăiesc ca cititor același tip de sentimente și revelații ca și romanul lui Mihail Bulgakov, “Maestrul și Margareta” poate pentru că în fond e vorba despre condiția creatorului, a “maestrului”, nu-i așa?

     Mulțumesc editurii Humanitas pentru că mi-a oferit șansa de a citit “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu.

editura-humanitaseditura-humanitas-logo

Cartea Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu, a fost oferită de Editura Humanitas.Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii HumanitasPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Dana Burda

Povestea vieții mele, de Benjamin Franklin

(Autobiografia)

recenzie

     “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin a apărut la editura “Herald” în anul 2016 în colecția “Autobiografia”. Excelenta traducere din limba engleză a fost făcută de Iulia Bodnari. Cartea este o frumoasă apariție editoriala având 249 de pagini. Este de asemenea meritoriu că această lucrare celebră de altfel în toată lumea, a binecunoscutului inventator, om de știință, om politic și diplomat, Benjamin Franklin, părinte fondator al Statelor Unite ale Americii, apare la 310 ani de la nașterea autorului. Și în ciuda secolelor care au trecut de când a fost scrisă, cartea este o lectură extrem de plăcută, cuceritoare chiar și plină de informații interesante din mai multe puncte de vedere.

      Numele lui Benjamin Franklin este printre cele mai populare pentru publicul larg. Elevi fiind, toți l-am întâlnit fie la orele de fizică, fie la cele de istorie. De-a lungul timpului a devenit personaj de roman, dar și personaj de film. Chipul lui este ușor de recunoscut nu numai pentru că apare în manuale când vorbim despre războiul de independență american, dar și pentru că apare pe bancnota de 100 de dolari. Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar cu decenii în urmă era ceva obișnuit să asociezi numele lui Franklin de paratrăsnetul pe care l-a inventat. Ciudat este însă, că spre deosebire de alte culturi la noi această carte autobiografică a fost mai puțin populară și mai puțin tradusă. Avem ceva referiri la ea într-un discurs al istoricului Nicolae Iorga din anii 30 ai secolului XX când se împlineau 140 de ani de la moartea lui Frankin,și mai avem o ediție mai veche, din 1976, scoasă de editura Univers în colecția “ Corespondențe, memorii, jurnale”.

    Faptul că editura “Herald” publică această carte nu este întâmplător și nici fără semnificație. Așa cum arată mottoul editurii pe situl ei, și lucrarea lui Benjamin Franklin este o “carte deschisă pentru minți deschise”. Pentru că modul în care își povestește Benjamin Franklin viața chiar dacă a făcut-o pentru fiul lui, ne va influența în egală măsură modul de a gândi pentru fiecare din noi- cei care o citim.

     Cartea are mai multe părți. Mai întâi o foarte utilă și succintă introducerea scrisă de Charles W. Elliot. Avem trecute aici în revistă toate momentele importante din viața lui Franklin ceea ce ne va ajuta să înțelegem mai bine amănuntele la care se referă autorul în lucrare. Urmează prima parte care a fost scrisă în 1771 în casa episcopului Shipley din St.Asaph și care se referă la perioada dintre anii 1706- 1757. Urmează apoi două scrisori, cea a domnului Abel James și cea a domnului Benjamin Vaughan prin care aceștia îl roagă pe Franklin să-și continue povestea vieții, argumentând cu pasiune de ce este necesar acest efort. Scrisorile sunt primite de autor la Paris unde se afla în calitate de reprezentant diplomatic al proaspăt eliberatelor State Unite ale Americii cu titlul de ministru plenipotențial ce trebuia să se ocupe de încheierea tratatului de pace cu Anglia. Și ultima parte continuarea poveștii veții lui scrisă pe când se afla încă în Franța, la Passy, în 1784. Dar cartea nu cuprinde decât tot evenimentele de până în anul 1757. La final prin grija editurii avem un foarte util tabel cronologic în care sunt trecute toate evenimentele majore din viața lui Benjamin Franklin.

     “Povestea vieții mele” este o lectură multivalentă. Poate fi citită de plăcere pentru că este scrisă într-un stil plăcut, simplu, antrenant ca și cum autorul i-ar povesti ctitorului ce a mai făcut în anii de când nu s-au văzut. Poate la fel de bine să fie privită ca un document cu valoare istorică, dată fiind excelenta pregătire a lui Benjamin Franklin, evenimentele legate de viața sa, dar și a orașului Philadelphia, a Bostonului sau a New Yorkului sunt extrem de interesante și revelatoare. Cartea are și o valoare morală. Permanent autorul ne trece în revistă căutările lui legate de perfecțioanarea sa ca gânditor, ca cetățean, dar și ca persoană pur și simplu.

       Prima parte a poveștii începe printr-o dedicație făcută de autor fiului său, William Franklin care a fost guvernator al New Jersey.

” Dragul meu fiu, dintotdeauna mi-a plăcut să adun mici anecdote despre strămoșii mei…Pe lângă asta, mai am și alte îndemnuri. Fiindcă am ieșit din starea de sărăcie și întuneric în care m-am născut și am crescut și am ajuns la o stare de belșug, și având o oarecare reputație în lume, și dat fiind că am trecut prin viață bucurându-mă de o considerabilă fericire, poate că posteritatea va dori să cunoască mijloacele de care m-am folosit și care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, au reușit atât de bine; în același timp, poate că unele dintre mijloace se vor potrivi cu situația unora dintre cititori și vor fi considerate vrednice de urmat.” (p.11)

    Benjamin Franklin s-a născut la Boston la data de 6 ianuarie 1706 fiind ultimul copil al numeroasei familii întemeiate de tatâl său Josiah Franklin.Acesta a avut șapte copiii cu prima soție și alți zece cu cea de a doua soție Tatăl său a emigrat din Anglia în America în 1682 la fel ca mulți alți englezi în acele timpuri în căutarea unei lumi mai libere în ce privește modul lor de închinare după cu spune autorul în cartea sa. Mai târziu Benjamin Franklin, ajuns din nou în Anglia, și-a căutat rădăcinile familiei sale și astfel a aflat că strămoșii săi au locuit timp de secole în același sat, Ecton din Northampthonshire și că numele lor vine de la porecla ce era dată celor care aveau în proprietate o bucată de pământ de 30 de acri fiind oameni liberi.( p.12-13). Tatăl său,Josiah Franklin s-a stabilit la Boston unde a deschis un atelier de fabricat lumânări și săpun educându-și cei șaptesperzece copiii să fie capabili să cunoască o meserie cu care să poată duce o viață simplă și folositoare. Benjamin fiind cel mai mic a fost trimis la școală la opt ani și a urmat cursurile până la zece ani când tatăl său l-a retras făcându-l ucenic în atelierul lui. Dar micul Benjamin nu avea nici o plăcere să facă lumânări așa că a cerut să fie lăsat ca ucenic în tipografia fratelui său vitreg James unde a învățat meseria de tipograf dar și să iubească cărțile și să scrie mici eseuri pe diverse teme legate de preocupările generale ale acelor timpuri. La vârsta de 17 ani citește din întâmplare cartea unui anume Thomas Tyron care recomanda o dieta vegetariană și Benjamin Franklin decide să devină vegetarian din două motive la fel de importante, pentru sănătatea lui și pentru a face economie la banii pentru mâncare ca să-și poată cumpăra cărți.(p.29),

    Prima carte pe care a îndrăgit-o a fost “ Călătoria pelerinului” de John Bunyan și de aceea a căutat să aibă și să citească toate cărțile acestui autor. În anul 1732 se mută la Philadelphia în urma unei dispute cu fratele său. Și ajunge să se stabilească definitiv în acest oraș, implicându-se tot mai activ în dezvoltarea și modernizarea acestuia pe măsură ce averea sa devenea tot mai mare. Descrierile pe care autorul le face celor trei mari importante orașe de pe coasta de est, Boston, New York și Philadelphia sunt extraordinar de interesante. La fel de interesantă este descrierea modului în care erau organizate administrativ aceste orașe și ce însemna implicarea cetațenilor în toate problemele legate de interesul comun ca locuitori ai orașelor respective. Cu timpul Benjamin Franklin va deveni tot mai activ, mai cunoscut și mai implicat în tot ce însemna dezvoltare, modernizare, o viață mai sigură. Astfel și-a mobilizat concetățenii pentru punerea la punct a unor sisteme de prevenire a icendiilor ce erau dezastruoase în orașele cu case construite din lemn, s-a implicat in organizarea pazei orașului, a descoperit o soba capabila să facă mai multă căldură cu consum mai mic de combustibil, a descoperit atât de cunoscututl paratrăstnet, și între 1743 și 1749 a luptat să fie aceptată ideea înființării unei universități în Philadelphia. care va deveni Universitatea din Pennsylvania. În tot acest timp lucrează ca tipograf împreună cu un asociat deschizându-și tipografia în 1728. Aici scoate ziarul “ Pennsylvania Gazette” foarte apreciat și căutat pentru că impune o conduită echilibrată și fără scandaluri de presă. Paginile închinate modului cum trebuie să fie presa pentru a fi o parte activă și binefăcătoare în viața comunității sunt și azi de mare actualitate. Între 1733 și 1758 va scoate “ Poor Rochard’s Almanach” foarte cunoscut și căutat și care destul de repede va fi tradus și în alte limbi. Va fi un model pentru toate aceste tipuri de almanahuri anuale menite să ajute la educația populară. Încet încet, Benjamin Franklin va obține prin decizia și votul concetățenilor lui diverse funcții în administrarea orașului. În 1736 este numit secretar al Adunării generale iar în 1737 delegat al Directorului Poștei. În 1748 decide să-și vândă afacerea pentru a se implica total în problemele de dezvoltare a orașului dar și a statelor americane în general.

    Partea a doua a amintirilor nu face decât să aducă și mai multe amănunte legate de ceea ce deja cunoaștem din prima parte. Cele mai multe pagini sunt închinate proietctului său de a atinge perfecțiunea morală. Iată de fapt ce dorea să facă :

” Doream să trăiesc fără să comit nicio greșeală, de nici un fel; voiam să biruiesc toate ispitele la care m-ar fi condus orice înclinație naturală, obicei sau tovărășie proastă”. (p.124) Își dă repede seama că trebuie să se organizeze pentru că să poată transforma această dorință ambițioasă în realitate și așa concepe lista cu cele 13 virtuți care va deveni celebră de-a lungul timpului.Aceste virtuți erau temperanța, tăcerea, ordinea,hoărârea, cumpătarea, sârguința,sinceritatea,drepatea,moderația, curățenia, liniștea,castitatea și smerenia. (p.125-126) Și după ce dscrie cum s-a străduit să implementeze în viața și gândirea sa fiecare vitute în parte atrage atențăa ca “ posterității nu îi va strica să afle că, prin această mică invenție și cu binecuvântarea li Dumnezeu,strămoșul lor a dobândit fericirea constantă în viață până la vîrsta de 79 de ani , la care scrie aceste lucruri.”(p.134)

    “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin este o carte mai mult decât interesantă și consider extrem de generoasă decizia editurii “Herald” de a ne oferi șansa să o cunoaștem într-o traducere foarte bună. Prin toate informațiile pe care le oferă, dar și prin ușurința cu care poate fi citită, sigur poate deveni o carte recomandată tinerilor încă de la vârsta adolescenței.

      Tipograf, editor, inventator, diplomat, om de stat și scriitor, Benjamin Franklin s-a aflat în permaneță acolo unde se decidea ceva, implicându-se în evenimentele cruciale ale formării Statelor Unite ale Americii fiind deplin convins așa cum a declarat nu numai odată că “ această țară a fost destinată să devină una dintre cele mai puternice de pe glob.”

      Este foarte interesantă și povestea publicării cărții “Povestea vieții mele.” În 1789 autorul a trimis câte un manuscris al cărții prietenilor lui, Benjamin Vaughn și Guillaume le Veillard, primarul orașului Passy din Franța pentru a le afla opiniile. După moartea sa în 1790, în Franța a apărut o ediție piratată a cărții în limba franceză, în 1791, cu titlul “ Memoires de la vie privee”. În limba engleză va apare prima ediție în 1793 “ The Private Life of the Late Benjamin Franklin L.L.D. Originaly Written By Himself and Now Translated from the French, London, 1793.

Am citit cu deosebit interes și cu mare plăcere această carte, care în ciuda timpului nu a pierdut nimic ca valoare și mulțumesc editurii Herald pentru această șansă.

Editura Herald-logo

Cartea Povestea vieții mele de Benjamin Franklin a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herald. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Eva Peron și-a donat toate bunurile națiunii.

EVITA. Viața secretă a Evei Perón,de Nicholas Fraser, Marysa Navarro

recenzie

    Editura “Corint” a scos volumul lui Nicholas Fraser și Marysa Navarro, Evita. Viața secretă a Evei Peron” în colecția Istorie coordonată de Lavinia Betea. Cartea este o lucrare științifică bine documentată, dar scrisă într-un stil accesibil, alert și plăcut, atractiv atât pentru specialiști cât și pentru cititorii obișnuiți atrași de figura atât de cunoscută a Evei Peron. În cele 313 pagini facem cunoștință cu viața, activitatea, mitul, dar și realitatea de dincolo de mitul născut în jurul Evei Peron. Cei doi autori sunt la rândul lor doi specialiști bine cunoscuți prin alte lucrări ale lor. Nicholas Fraser este jurnalist specialist în documentare internaționale iar Marysa Navarro predă istoria la Dartmouth College, New  Hampshire fiind specialistă în istoria Americii latine și având mai vechi preocupări și cercetări legate de peronism și de figura Evei Peron.

    Prefața cărții este scrisă de istoricul Alina Pavelescu. Am cunoscut-o prima dată, pe Alina Pavelescu, dacă se poate spune așa, cu câțiva ani în urmă grație inspiratului ei blog “Savonarolo who”. Între timp tânăra istorică a devenit director adjunct la Arhivele naționale și m-am bucurat mult să-i văd numele la prefața acestei cărți. Am descoperit același stil inteligent, sclipitor și extrem de succint așa cum erau scrise și articolele de pe blog. Alina Pavelescu are în mod sigur un dar de a scrie atractiv despre teme nu întotdeauna atractive. Prefața cărții de numai două pagini ne trasează exact subiectul cărții, intențiile autorilor și părerea personală a celei care scrie. Este suficient să redau începutul acestei prefețe pentru a face deschiderea spre cartea în sine.

“ Povestea Evei Peron are toate ingredientele unei telenovele latino-americane: o fată săracă, născută într-un orășel din provincia argentiniană, purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din fragedă tinerețe la Buenos Aires pentru a-și căuta norocul ca actriță, ajunge amanta iar mai târziu soția conducătorului țării, pe care îl salvează de la sfârșitul prematur al carierei lui politice, apoi îl secondează în consolidarea cele mai populare dictaturi din istoria Argentinei, transformându-se ea însăși în îngerul săracilor și mama inocenților. La sfârșitul poveștii fata blondă se stinge după o grea suferință, petrecută de lacrimile și rugăciunile națiunii” p.5

În această frază este cuprinsă practic toată esența cărții.

    Maria Eva Duarte Peron atât de bine cunoscută sub diminutivul popular și plin de dragoste de Evita, s-a născut în data de 7 mai 1919 într-o fermă sărăcăcioasă. Mama sa Juana Ibarguren nu era căsătorită atunci când a născut pe cel de al cincilea copil al ei, Maria Eva. Toți copiii i-a avut cu amantul ei, Juan Duarte care era deja căsătorit și avea propria lui familie. Cu toate că ceilalți copiii fuseseră recunoscuți de Duarte și îi purtau numele, în cazul Mariei Eva acesta a refuzat să o recunoască fiind trecută în registrul de stare civilă de la Los Toldos cu numele de Ibarguren (numele de origine bască al bunicului matern). Legătura dintre părinții Evei a încetat după moartea într-un accident a lui Juan Duarte. Copilăria Evei ca și a fraților ei este marcată de lipsuri, marginalizare și lipsă de speranță. Asta o determină pe mica Eva să decidă să plece la Buenos Aires la numai 15 ani pentru a face o carieră de actriță. A reușit să facă față și să devină actriță dar lumea teatrului și radioului nu era o lume ușor de cucerit de o fată atât de tânără și lipsită complet de orice fel de sprijin.

   În 1943 se implică în sindicalism fiind una din fondatoarele Asociației Radiofonice Argentiniene, un sindicat al lucrătorilor din radiodifuziune. Marea aventură care o va transforma în cele din urmă într-un mit, a început în ziua de 22 ianuarie 1944 când Asociația Radiofoncă argentiniană a dat întâlnire membrilor ei la Luna Park pentru o serată de binefacere menită să ajute la strângerea de fonduri cu care să fie ajutați supraviețuitorii cutremurului ce distrusese complet orașul San Juan. Secretariatul muncii și potecției sociale condus de colonelul Juan Peron a fost însărcinat să centralizeze ajutoarele și să coordoneze inițiativele voluntarilor. Așa că la întâlnirea de la Luna Park era prezent și colonelul Juan Peron și  Eva face cunoștință cu el și de atunci nu s-au mai despărțit niciodată. În amintirile sale, Eva povestește ce i-a spus colonelului Peron cu ocazia acestei prime întâlniri “Dacă așa cum afirmați, cauza poporului este și cauza d-voastră, atunci eu vă voi rămâne alături oricare ar fi amploare sacrificiilor necesare, până când nu voi mai avea putere. Și el mi-a acceptat oferta.”

    A urmat apoi anul 1945 când Juan Peron a fost obligat să demisioneze și viața i-a fost chiar amenințată. Peron ajunge în cele din urmă la închisoare. Cert este că în toată această perioadă dificilă Eva i-a fost alături iar mai târziu va fi prezentată ca eroina care l-a salvat și i-a pregătit întoarcerea. Peste ani Eva va scrie despre aceste zile grele.: ”Aceste opt zile încă mă dor-mai mult, mult mai mult decât orice aș fi trăit dacă petreceam acest timp în compania lui, împărtășindu-i durerea…” p.95

    Pe 17 octombrie Peron se întoarce în urma unui val de greve și demonstrații fără precedent în istoria Argentinei. Drumul spre putere îi era deschis. Atunci și-au căpătat susținătorii populari ai lui Peron numele de los descamisados care în interpretarea peronistă semnifica întreaga clasă muncitoare. Imediat după revenirea în libertate Juan Peron s-a căsătorit cu Eva îndeplinindu-se astfel spusele ei încă de când era mică: “Mă voi căsători cu un prinț sau cu un președinte.” A urmat apoi foarte activa campanie electorală în urma căreia Juan Peron a fost ales președintele Argentinei. Și astfel Eva Duarte Peron a ajuns și ea în vârful puterii. Peron și-a prezentat programul politic ca președinte în noiembrie 1947: planul cincinal pentru Noua Argentină! p.121. O denumire care cititorului de o anumită vârstă îi poate stârni amintiri!

    Ajunsă soție de președinte, Eva nu a acceptat să rămână în umbra soțului ei așa cum era atunci obișnuit în toată lumea. Încă înainte de alegeri Eva a citit discursuri la radio, și într-un mediu dominat de bărbați a știut să se imixtioneze în discuțiile politice private ale lui Peron și să-și prezinte punctul de vedere. A știut să capteze atenția și să cucerească femeile copleșite de devotamentul și exubernața ei și de faptul că vorbea pe limba lor, cu gesturile care le erau obișnuite. În 1946 nu doar a ajutat campania soțului ei, dar a avut și propriul ei discurs și atunci când bărbații au încercat să o saboteze femeile i-au sărit în ajutor rezistând chiar și gazelor lacrimogene. Eva a jucat un rol important în acceptarea egalității politice și civile între bărbați și femei astfel că în septembrie 1947 femeile au căpătat drept de vot. Dar mai înainte, la 20 februarie 1946 s-a constituit Comitetul feminin “Maria Eva Durate Peron” un grup politic care promitea să elimine dezechilibrele și să dea drept de vot femeilor. După ce acestea au primit dreptul de vot, în 1949 s-a creat un partid politic, Partidul peronist al femeilor, care au reușit să aibă 23 de deputate în urma alegerilor din 1951.

    În 1947 a făcut o călătorie în Europa și autorii cărții dedică acestei călătorii un capitol întreg extrem de interesant. A vizitat mai întâi Spania lui Franco unde s-a bucurat de o primire extraordinară pentru că Spania avea nevoie de un împrumut de la Argentina ieșită bogată din cel de al doilea război mondial la care nu a participat. Vizita în Spania a durat 15 zile. A refuzat să se mai ducă în Marea Britanie pentru că nu a acceptat condițiile și impunerile protocolului familiei regale. A făcut apoi o vizită în Italia și la Vatican unde s-a bucurat de o lungă întrevedere cu papa. A urmat apoi Lisabona, unde l-a întâlnit pe Don Juan de Borbon cel care peste ani va deveni regele Spaniei, dar care la acea dată era o persoană nefrecventabilă oficial. Apoi a urmat Parisul unde a fost decorată cu Legiunea de onoare și a cunoscut marile case de modă pariziene. A mai vizitat Monte Carlo și Elveția. Vizita în Elveția va da neștere la multe suspiciuni legate de fonduri secrete depuse acolo în numele lui Juan Peron suspiciuni cu care cititorul român este deja obișnuit, ele existând și în cazul familiei Ceaușescu.

    După călătorie și-a canalizat toate eforturile în activitatea fundației de caritate care îi purta numele și care înlocuia practic vechea organizație în care erau implicate doamnele din înalta societate argentiniană. Fundația a fost creată la 8 iulie 1948 și a dus o lupta susținută cu sărăcia și excluderea socială. Au fost construite școli, spitale, azile de bătrâni, cămine pentru copiii orfani, a instituit burse și ajutoare de tot felul.Îi invita pe săraci să o viziteze direct la biroul ei și primea sute de persoane într-o zi. Pe data de 1 mai 1949 a spus într-un discurs: ”Prefer să fiu Evita chiar mai mult decât să fiu soția președintelui dacă numele de Evita este rostit pentru a vindeca durerea unor cămine din patria mea.”

    Puterea și popularitatea ei au crescut atât de mult încât numirea ei ca vicepreședintă a țării a fost primită fără proteste.

    Dar această fulminantă ascensiune care aducea o enormă popularitate regimului peronist a luat sfârșit când a descoperit că avea cancer de col uterin boală care i-a pus capăt vieții la numai 33 de ani. La 7 mai 1952 când a împlinit această vârstă i s-a conferit titlul de Conducătoarea spirituală a națiunii (Jefa Espiritual de la nacion).

Eva Peron și-a donat toate bunurile națiunii.

    A fost înmormântată cu onoruri naționale și la înmormântarea ei a fost o aglomerație uriașă în timpul căreia 200 de oameni au fost răniți și opt oameni au murit. După moartea sa a continuat crearea mitului Evei Peron care o continuat și după îndepărtarea de la putere a lui Juan Peron în anul 1955.

    Epilogul cărții pune în discuție lucruri mai puțin cunoscute de publicul larg legate de modul special de îmbălsămare al corpului Evei Peron ca și despre treptata transformare a ei în conștiința publică dintr-un personaj real într-un personaj de film, dar și faptul că a rămas în lumea celor mult prea mulți săraci ai Argentinei o figură emblematică protectoare.

    Lucrarea celor doi cercetători are toate atributele unei lucrări științifice având un capitol dedicat special notelor explicative numerotate cu cifre arabe în text și note de subsol însemnate în text cu steluță. La final cartea are un capitol de bibliografie și un Index de nume în ordine alfabetică ambele extrem de utile pentru deplina înțelegere a tuturor detaliilor din carte mai ales pentru cei mai puțin familiarizați cu amănuntele istorice.

    Se pune întrebarea, ce aduce nou cartea lui Nicholas Fraser și Marysa Navarro față de ce s-a scris până acum despre atât de populara figură a Evei Peron? Reluând practic detaliile vieții și activității Evei Peron, cei doi cercetători au încercat de fiecare dată să dea o dimensiune umană evoluției și activității acesteia și au reușit. Dincolo de mitul Evitei putem vedea femeia reală care a fost în toate etapele scurtei sale vieți. A fost însă mai dificil să îl convingă pe cititor că Eva Peron a fost doar o femeie care a profitat din plin de șansa pe care i-a oferit-o viața de a ajunge soția președintelui țării.

    Mie personal mi se pare că dincolo de noroc, de întâmplare sau pur și simplu destin, Eva Peron a avut conşțiința propriei ei condiții sociale și a făcut tot posibilul cu entuziasm și energie să caute soluții pentru a șterge pe cât se putea multe din urmările nenorocului de a te naște între săraci și mai ales sa fii o femeie născută în mediu defavorizat. Nu avea cum să-și depășească epoca, nu avea cum să depășească condiția de dependență de tot ce însemna soțul ei, dar a tras la maxim de toate ofertele. Să nu uităm că nu a trăit decât 33 de ani și că a avut puterea să facă ceva doar cinci ani! Este extraordinar din orice fel de punct de vedere privești lucrurile ca numai în cinci ani să poţi oferi bază pentru crearea unui mit politic!

    La moartea sa Eva Peron a lăsat în urmă 35 de spitale, 450 de școli, 5 cămine pentru bătrâni, 5 cămine pentru copiii orfani ca să nu uităm și feminizarea politicii argentiniene. Sigur că a putut face aceste lucruri pentru că a avut sprijin și a beneficiat de fonduri, dar în deceniile care au trecut de atunci toți știm că se poate avea și fonduri și putere și să nu rezulte nimic din asta decât hoție și corupție. De aceea cartea “Evita.  Viața secretă a Evei Peron” este o lectură atât de interesantă. Ne oferă șansa să cunoaștem ce înseamnă să-ți trăiești viața în toate dimensiunile ei cu pasiune și determinare. Nu am insistat deloc asupra evenimentelor politice care țin de instaurarea președenției lui Juan Peron și nici asupra definiției peronismului, fenomen politic deosebit de interesant în contextul mondial al înfrângerii nazismului și ieșirii din cel de al doilea război mondial. Cititorul  va putea afla detalii extrem de interesante  despre toate acestea menite să ne aducă mai aproape o țară atât de îndepărtată.

Recomand lectura acestei cărți care este o adevărată incursiune nu numai în istorie ci și în psihologia umană și în psihologia maselor ca și în extraordinara putere a propagandei politice.Editura Corint

Cartea Evita. Viata secreta a Evei Peron de Nicholas Fraser, Marzsa Navaro, a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi achizitionată de pe site-ul Editurii Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

                                               Autor: Dana Burda

 

Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

Flavius Ardelean, Miasma.Tratat de rezistenţa materialelor.
recenzie

    Romanul “ Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor” al scriitorului Flavius Ardelean a fost publicat la editura Herg Benet în anul 2016 şi este cel de al doilea volum al unei tetralogii cu acelaşi nume. Primul volum “Scârba sfântului cu sfoară roşie” a apărut tot la editura Herg Benet în anul 2015. Ca multe alte serii de cărţi ce par a fi un specific al literaturii din toată lumea în acest al doilea deceniu al noului secol, fiecare volum poate fi citit şi de sine stătător, dar sigur că au o altă rezonanţă pentru cei care chiar sunt familiarizaţi cu universul literar al autorului dacă sunt citite un volum în continuarea celuilalt.

    Trebuie să precizez încă de la început că lectura romanului “Miasma” a fost o deosebită provocare pentru mine. În condiţii obişnuite poate că aş fi ocolit acest gen de carte, dar în acest moment chiar mi-am dorit să citesc romanul pentru a încerca să înţeleg şi acest mod de a scrie literatură. Pentru că este un mod special de a scrie, şi romanul nu este o lectură uşoară, de destindere. Cititorul trebuie, este obligat chiar, să între în universul cărţii pentru a încerca să fie alături de scriitorul care a imaginat lumea din cartea sa. Într-un fel, citind romanul lui Flavius Ardelean, te simţi mai responsabil decât citind un roman obişnuit scris într-o cheie realistă. Nu poţi fi un simplu spectator sau martor, ci trebuie să devii tu însuţi, cât de cât, un personaj al cărţii.

    Romanul a avut pentru mine încă de la primul contact vizual trei provocări deosebite.
Mai întâi titlul “Miasma”. E un substantiv comun, miasmă/ miasme, întâlnit destul de curent în vocabularul obişnuit cu jumătate de secol în urmă, dar pe care astăzi, prin nefolosire îl putem considera oarecum arhaism. Nu înseamnă miros neplăcut pur şi simplu, ci semnificaţia lui este ceva mai complexă. Este vorba de un fel de abur urât mirositor care izvorăşte dintr-un proces de stagnare şi putrefacţie şi continuă să rămână deasupra pământului până când procesul se termină şi aerul se limpezeşte. După citirea romanului pot spune că titlul se potriveşte. Şi dacă acesta este cu adevărat şi titlul tetralogiei, înseamnă că apariţia ultimelor două volume va aduce revelaţii noi şi cititorului acestui volum.

    Partea a două a titlului “Tratat de rezistenţa materialelor” este destul de cunoscut celor care au absolvit cursurile facultăţilor din Politehnică sau a Facultăţii de Construcţii. Încă nu am găsit explicaţia acceptabilă pentru acest subtitlul, ceea ce înseamnă că pe de o parte cunoştinţele mele tehnice sau de fizică sunt insuficiente ca să pot face translaţii de înţeles şi semnificaţie, iar pe de altă parte probabil că romanul va avea nevoie de o a doua lectură. Pentru că, trebuie să subliniez, eu sunt un cititor inocent care nu fac parte dintre cei care citesc în mod curent cu entuziasm acest gen de carte. Pentru mine lectura chiar a fost un proces complex de înţelegere, acceptare şi imersiune în poveste.

     A doua provocare este autorul însuşi. Nu-i cunoşteam numele, nu-i mai citisem alte cărţi, practic îmi era complet necunoscut. Puteam ghici fără să greşesc că este un scriitor ce aparţine tinerei generaţii şi chiar nu greşeam. Flavius Ardelean s-a născut în anul 1985 la Braşov, are deci 31 de ani şi este deja autorul a mai multor volume publicate începând cu anul 2012. Nu este doar scriitor ci şi specialist în management editorial lucrând la un moment dat pentru edituri şi librării on-line din ţară. Prin urmare este în mod profund un om al cărţilor, atât al cărţilor ca mesaj în calitate de autor, cât şi al cărţilor ca marfă, ca obiect care are preţ şi este scos la vânzare.

    Romanul sau de debut a fost “Îmblânzitorul apelor” semnat însă cu pseudonimul A. R. Deleanu o foarte atractivă desfacere a numelui său, care prin citire rapidă duce cu gândul la faptul că aparţine prin naştere Ardealului, alt nume mai puţin folosit azi, dar cu mari semnificaţii istorice. Au urmat apoi volumele “Acluofobia”, 2013, “Bizaroproze” 2014, “Scârba sfântului cu sfoară roşie”, 2015 şi “Miasma” 2016. Putem spune că este un autor prolific. Şi este abia la începutul carierei sale de scriitor.

     A treia provocare este cartea în sine ca apariţie editorială. Este o bijuterie de carte! Chiar dacă nu m-ar convinge tipul de scriitură specific acestui autor, aş cumpără cartea pentru aspectul ei grafic. Încă de la prima vedere mi s-a părut o carte din altă lume când se punea accent pe frumuseţea ei în sine, pentru bucuria ochiului înainte de bucuria minţii. Are o coperta absolut încântătoare în care, printr-un simplu desen alb negru, ni se redă un oraş, o lume, lumea în sine. Nu întâmplător numele autorului este scris cu peniţa fină în culoare roşie. Numele este scris corect şi inteligibil fără majusculele de rigoare, adăugând o codiţă la ultimul “a” ca şi cum ar fi vorba de semnătură olografă a autorului, sau poate chiar asta este. Ultima copertă este la fel de frumoasă, desenul oraşului se prelungeşte şi aici încadrând un mic dreptunghi alb pe care sunt scrise cu negru, un mic fragment din roman şi două referinţe critice la adresa autorului, cele privindu-l pe autor sunt scrise în culoare roşie pe când numele celor doi critici, Dan C Mihăilescu şi Marius Mihuţ sunt în culoare neagră. Îmi face multă plăcere să privesc din când în când cartea închisă şi să meditez nu doar la conţinutul romanului ci şi la amuzamentul autorului. Cred că se întreabă cum poate fi atât de simplu să te ascunzi stand în lumina, sub privirile tuturor.

     Dar surpriza continuă şi în interiorul cărţii. Este în mod neaşteptat, surprinzător şi cuceritor o carte cu ilustraţii. Prima este cea de dinainte de prolog, apoi găsim la pagină 13 pe cea de a doua ce se intitulează Nigrendo la fel ca şi titlul primului capitol, a treia deschide cel de al doilea capitol Albedo la pagina 163, apoi al treilea capitol Citrinas la pagina 253 şi ultimul capitol Rubedo la pagina 333. Cea care este înainte de Epilog este identică cu prima ilustraţie şi reprezintă persoana arsă de pe treptele bisericii. Nu frumuseţea desenului te copleşeşte ci sentimentul pe care îl trăieşti privind ilustraţia. Toată această minunată artă grafică aparţine artistei Ecaterina Boiceanu, care este şi logodnica autorului şi căreia îi este dedicat acest roman. În entuziasmul meu de cititor iubitor de carte frumos realizată o consider puţintel coautor al romanului pentru că la final, după lectură, ne putem da seama în ce măsură grafică Ecaterinei Boiceanu reprezintă o deplină şi profundă înţelegere a mesajului autorului. În plus ne oferă o bucurie artistică deosebită care inerent se răsfrânge şi asupra cărţii în sine.

     În prologul cărţii facem cunoştinţă cu un ţinut, o ţară, un loc numit Alrauna, dar care s-a numit la un moment dat Mandragora şi la alt moment dat Rădăcini. Este iarnă şi preotul Sabran vine de dimineaţă să deschidă porţile bisericii din Primi, adică dintr-o zona mai selectă a Alraunei spre deosebire de Medii, Infimi, Burta vacii. Sabran descoperă pe treptele acoperite cu zăpadă ale bisericii un om ars, dar încă în viaţă. Recurge la ajutorul felcerului Kunrath care folosind tot felul de soluţii destul de ciudate reuşeşte să-i salveze viaţa celui ars care primeşte numele de Ignaz, după cum era şi firesc dată fiind condiţia sa de ars, şi dreptul de a locui pe lângă biserică. Doar că nici preotul şi nici Kunrath nu spun autorităţilor Alraunei că Ignaz este de fapt o femeie. În primul capitol Nigrendo aflăm povestea preotului Sabran şi a altor personaje din Primi, adică a celor cu avere şi cu putere. În timp ce viaţa din Primi pare a se desfăşura la fel ca întotdeauna fiecare preocupat de sine şi de secretele proprii, apare o problema căreia trebuie să-i facă faţă cu toţii. Fetele din Primi aflate la vârsta adolescenţei cad rând pe rând într-un somn profund din care nu pot fi trezite. Toate încercările părinţilor şi doctorilor rămân fără rezultat şi evident este căutat un duşman, cineva care să fie făcut vinovat pentru ceva atât de neînţeles. Consiliul care conduce Alrauna decide să-i ceară lui Sabran alungarea lui Ignaz care între timp devenise foarte cunoscut şi apreciat de locuitorii din Primi. Dar era o persoană străină şi era cel mai simplu să fie acuzată de ceva ce nu putea avea explicaţie. În cele din urmă Sabran reuşeşte să-l salveze pe Ignaz doar pentru că cel acuzat şi închis este farmacistul Alambiq. În încercarea sa de a-l salva pe Ignaz, Sabran le spune celor din consiliu despre manuscrisele găsite sub podeaua camerei sale, manuscrise ce aparţinuseră preotului de dinaintea lui, un preot considerat nebun şi care se spânzurase. Sabran crede că acel manuscris conţine o proorocire despre viitorul Alraunei şi că Ignaz este sfântul aşteptat, şi bărbat şi femeie, menit să salveze cetatea. Mi-a plăcut dialogul dintre Sabran şi mai marii Alraunei:

“- Omul de rând trebuie să vadă ca să creadă, ziseră alţii.
– Dar nu orice se vede e şi demn de crezare, spuse Sabran” (p.107)

     Sabran este obligat să predea manuscrisul. De altfel nu numai Ignaz este altceva decât ceea ce se vedea, şi Sabran avea propria lui poveste neştiută de alţii. La un moment al vieţii lui locuise în altă parte, avusese propria lui familie, o soţie şi un fiu, dar toate le pierduse atunci când oraşul în care locuia fusese incendiat de o entitate necunoscută care îi omorâse şi fiul. Nimicul ucigaş era preocuparea lui Sabran. Dorea să găsească ceea ce el numise Nimic. În căutarea Nimicului se foloseşte de Marisa o tânăra şi frumoasă prostituată care era îndrăgostită de Sabran şi gata să-şi rişte viaţa pentru a-l ajuta. Şi ea la rândul ei este în căutarea unui ţinut ideal şi pentru asta îşi desenase sub covorul de pe perete o harta întocmită pe baza celor povestite de diverşii ei clienţi veniţi din alte locuri. Dar în acelaşi timp avem şi povestea tinerei Lilian Bunte, fiica lui Tomas Bunte, aflată de când se ştia în grijă lui tante Valeria care acum era deja foarte bătrână, Aflată şi ea la vârstă pubertăţii este preocupată că nu are sănii la fel de mari precum colegele ei şi apelează la ajutorul farmacistului Alambiq care îi promite o soluţie specială. Tomas Bunte are o atitudine excesiv de protectoare faţă de fiica lui mai ales după ce intervenise nerezolvată criză a somnului la fetele de vârstă ei. Pentru că nu este supusă faţă de cerinţele lui, Lili este închisă în podul casei şi lăsată singură. Dar paralel cu aceste întâmplări apar nişte şobolani uriaşi îmbrăcaţi ca oamenii Mai întâi sunt zăriţi de tante Valeria care nu este luată în seamă iar apoi chiar de Lilian căci oamenii şobolan sunt cei care deschid uşa podului în timp ce Alrauna ardea. Uriaşul incendiu îi va omorî şi pe Sabran în încercarea lui de a o salva pe Marisa deja atinsă de flăcările incendiului. Ultima imagine pe care o vede este cea a oamenilor şobolani. Personajul principal al celui de al doilea capitol, Albedo, este scriitorul Alecu Deleanu care locuieşte în Infimi. El este visat de către oameni şobolani. Acţiunea din acest al doilea capitol este concomitentă cu cea din primul capitol ca şi cum s-ar desfăşura în acelaşi timp în planuri paralele. Eroul principal al celui de al treilea capitol este farmacistul Alambiq şi acţiunea se petrece în acelaşi timp cu cea din capitolele anterioare. Iar în ulimul capitol personajul principal este ucenicul de la Templu, Burno Kabral zis cel mărunt cel îndrăgostit de Lilian Bunte. Acţiunea are loc tot în acelaşi timp cu cele din capitolele anterioare.

Nu voi intra în amănuntele poveştilor din capitolele cărţii pentru a nu răpi plăcerea fiecărui cititor de a descoperi un roman cu totul deosebit. Şi poate că alţi cititori vor fi chiar şi mai buni cunoscători ai acestui stil de a poveşti decât sunt eu. Pentru că eu mereu am căutat partea reală care a inspirat aceste povestiri dintr-o lume complet inventată de autor. Şi nu cred că asta este cea mai bună cale pentru a te lasă complet prins de ceea ce criticii şi alţi recenzori ai romanului “Miasma” numesc infrarealitate. Cu toate că Marius Mihuţ scrie în foarte interesantul studiu consacrat acestui roman că ” puţini dintre sciitorii consacraţi riscă demascarea realităţii prin plonjări în fantasticul miraculos” ( Marius Mihuţ, Războiul lumilor, Fundaţia România literară”) Un alt critic literar, Cătălin Badea Gheracostea face în “ Observator cultural” legătura dintre romanul “ Miasma” şi romanul mai vechi al scriitorului Ştefan Bărbulescu, “ Cartea milionarului. Cartea de la Metropolis” ed. Eminescu, 1977 care ar fi astfel cea mai apropiată creaţie literară românească de Manifestul Infrarealist al scriitorului chilian Roberto Bolano şi a poetului Mario Santiago Parasquiaro la începutul anilor 70.

    Mie personal mi se pare că romanul foarte interesant şi deosebit scris de Falvius Ardelean se aseamană cumva, cel puţin prin capcanele lecturii, cu romanele scriitorului sârb Miroslav Pavic, mai ales cu Dicţionarul khazar. Oricum, criticii sunt de acord că infrarealismul va deveni definitoriu pentru romanele noului mileniu în care funcţia scriitorului este cumva diferită de ceea ce ştiam până acum. Se pare că scriitorul infrarealist al noului mileniu va trebui să urmeze îndemnul lui Geroge Asztalos “ scrieţi pentru nimeni şi pentru toţi nu pentru voi înşivă.” ( “ Infrarealistul”, 2009-12-01)

     Titlurile celor patru capitole sunt foarte interesante şi mi-au trezit de la început interesul pentru că ele reprezintă noţiuni de alchimie. Nigrendo, Albedo, Citrinas şi Rubedo sunt cele patru stări prin care trece materia în transformarea ei alchimică. Esenţa alchimiei nu este în primul rând transformarea metalelor ci mai degrabă transformarea sinelui. Nigredo vine de la negru care este culoarea simbolică a plumbului, a elementului pământ. Este şi prima fază a operei când conţinutul devine negru prin procesul de putrefacţie, de descompunere.
Albedo, de la alb care este culoarea argintului şi al Lunii, al elementului apă. Albedo este a doua fază a operei când materia începe să se deschidă la culoare pentru a deveni de un alb strălucitor.
Citrinas vine de la culoarea galbenă a Soarelui şi a aurului. Este culoarea imperială solară, a credinţei şi a eternităţii. Este cea de a treia fază a operei.
Rubedo de la culoarea roşie, a aurului filozofal, a elementului foc. Este ultima fază a operei când conţinutul se transformă într-o pulbere roşie, pulbere de protecţie. Este faza de maturare a Mercurului filozofic. ( Archibald Cockren, Alchimia. Maestrul şi Marea Opera, ed. Herlad, Bucureşti, 2005, pp.167-171)

     Nu cred că este întâmplătoare alegerea acestor denumiri pentru capitolele cărţii, şi că toată povestea este de fapt în intenţia autorului un proces de transfomare a cărui rezultat final este chiar Autorul în sine, de aceea pe copertă doar numele lui şi referirile la el sunt scrise cu frumoasa culoare roşie.

     Nu voi risca mai multe comentarii. Doar atrag atenţia altor cititori că în această carte nimic nu este întâmplător. Nici măcar citatul din romanul lui Roberto Bolano “2666” de la inceputl cărţii sau atenţionarea că “ această carte este o opera de ficţiune. orice asemănare cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o intenţie artistică din partea autorului…” ( Oare pot risca să consider că Alrauna este Braşovul cel care şi-a schimbat de trei ori numele în istoria sa??? Sau că Alecu Deleanu are deplină legătură cu scriitorul însuşi care la un moment dat a folosit un pseudonim aproape identic? )
Dar mai bine urmez sfatul criticului Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

     Cea mai mare capcană  a acestui roman este chiar stilul în care este scrisă. O poveste absolut fantastică scrisă în cel mai realist stil cu putinţă. Cartea poate fi citită cu pasiune chiar de cititorul neavizat mai ales datorită modului în care scriitorul te prinde în povestea lui printr-un stil prefect realist ca şi cum ceea ce citeşti este chiar ceea ce trăieşti. Doar că la final îi dau din nou dreptate lui Marius Mihuţ care spune că “ De bună seama că cititorul ideal al “Miasmei” reprezintă doar o minoritate.”

     Mulţumesc autorului pentru romanul său. A fost o experienţă minunată atât lectura în sine cât şi căutările ulterioare pentru a putea înţelege mai uşor unicitatea stilului sau. Consider că totul în cartea sa este de un rafinament absolut renascentist chiar dacă imaginile din roman m-au dus de multe ori cu gândul la picturile lui Hyeronimus Bosch.

Închei cu un citat pe care l-am găsit la adresa www.numai poezie.ro:

“ În viziunea adevăraţilor înţelepţi lumea nu este nici angelică, nici demonică, dimpotrivă, e o mixtură nefericită în care din păcate sau din fericire trebuie să faci alegeri.”

Editura_Herg_Benet

Cartea, Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor, de Flavius Ardelean, a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Dana Burda

by -
14

“Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visul” este de la prima la ultima pagină o lectură plăcută, interesantă, frumos scrisă, captivantă

Ascultă-ți gândul și împlinește-ți visele de Ionuț Caragea

    Editura eLitera a publicat anul acesta, la 30 ianuarie 2016, romanul “Ascultă-ţi  gândul şi împlineşte-ţi visele” semnat de scriitorul româno-canadian, Ionuţ Caragea. Cartea este o apariţie editorială foarte reuşită. Coperta este creaţia lui Leo Orman şi are ca ilustraţie o fotografie din Montreal-vedere din Hampstead Tower, etajul 22-care aparţine chiar scriitorului Ionuţ Caragea. Lectura cărţii ne face să înţelegem mai bine semnificaţia acestei fotografii. Este vorba de imaginea oraşului fotografiată de la fereastra locuinţei sale din Montreal, locul în care s-a descoperit ca poet, locul de unde au pornit în lume primele sale creaţii literare. Ultima copertă are două texte referitoare la roman, dar şi la autor, primul îi aparţine chiar lui Ionuţ Caragea iar cel de al doilea criticului literar Al. Cistelecan. Romanul este tipărit pe hârtie frumoasă, albă, de bună calitate, cu două tipuri de litere ce variază în funcţie de personajul care vorbeşte.  

    Autorul şi-a numit cartea “roman”, eu personal o consider, după o lectură în care entuziasmul şi curiozitatea mi-au crescut exponenţial la fiecare pagină, una dintre cele mai frumoase cărţi de amintiri pe care le-am citit până acum, şi mărturisesc că sunt pasionată de acest gen de literatură. De aceea ţin să precizez de la început că este o carte absolut cuceritoare în care cititorul retrăieşte alături de autor fiecare etapă a vieţii acestuia, aşa că ajungi să suferi alături de el, să te bucuri alături de el, să îl înţelegi de fiecare dată când se află singur, doar el şi Gândul lui şi extraordinara sa capacitate intuitivă pe creastă, obligat să facă o alegere decisivă.
    “Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele” nu este singura carte a acestui tânăr autor. Născut la 12 aprilie 1975 la Constanţa, el este de mai bine de un deceniu “poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme, promotor cultural şi textier de muzică românească”. În prezent locuieşte la Oradea după un periplu ce l-a dus de la Constanţa la Montreal în Canada unde a locuit şi muncit din 2003 până în 2011. În 2008 a devenit cetăţean canadian. Talentul de poet şi scriitor şi l-a descoperit în Canada. Aparţinând generaţiei tinere de mijloc ca să spunem aşa, a descoperit tainele şi imensele posibilităţi oferite de calculator şi de internet încă de la finele anilor 90 şi a ştiut să le folosească cu inteligenţă, ambiţie şi putere creatoare pentru exact ceea ce trebuie să fie menirea acestor extrordinare instrumente definitorii pentru noul mileniu: să adune oamenii, să-i ajute să se cunoască, să-i determine să comunice şi să le dea libertatea de exprimare. Nu degeaba poetul Ionuţ Caragea s-a numit “Poetul născut pe Google”. Şi-a lansat primul volum de poezii clasic, pe hârtie în anul 2006 la editura ŞTEF din Iaşi, un volum cu titlul “Delirium tremens”. Dar nu voi insista cu amănuntele biografice. Cartea de faţă, foarte bine alcătuită, începe cu o “Scurtă prezentare a autorului” în care sunt toate datele semnificative din viaţa şi creaţia acestuia. În acest mod simplu şi onest cititorul porneşte la drum după ce a făcut deja cunoştinţă cu autorul, dar şi personajul romanului. Urmează apoi în chip de cuvânt înainte un mic capitol intitulat “Divanul lui Caragea” aparţinând cunoscutului critic literar Al. Cistelecan. Titlul este extrem de subtil şi ne oferă un frumos joc de cuvinte. Divan sau judecată poate avea un domnitor, iar Caragea a fost numele unui domnitor de la începutul secolului XIX în Ţara Românească. Cuvântul divan în înţelesul său arhaic ne duce cu gândul şi la lucrarea domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”.  În două cuvinte Al. Cistelecan ne-a oferit o imagine sugestivă a ceea ce este în fond cartea pe care o prefaţează. Urmează apoi o destul de scurtă, dar consistentă prezentare a scriitorului Ionuţ Caragea, a universului literar al acestuia, a locului special pe care noua carte îl ocupă în creaţia de până acum a acestuia.
    În clipă în care intrăm în lectura propriu zisă a cărţii, ne dăm seama şi de ce Al. Cistelecan foloseşte termenul de Divan. Ionuţ Caragea ne prezintă amintirile sale extrem de personale, sub forma unui dialog dintre scriitor şi Gândul său. De aici şi titlul primei părţi a romanului “Gândul meu: cum ai devenit poet?”. Partea a doua se intitulează “Gândul meu: Împlineşte-ţi visele”. Fiecare parte are câte cinci capitole clasice aş spune din moment ce fiecare are titlul lui definitoriu. Încheierea cărţii o reprezintă un ultim capitol intitulat “Un scurt Remember” care este un colaj de trei texte a trei autori diferiţi legate de diverse etape de creaţie ale autorului. Cei trei sunt George Filip, Dumitru Scorteanu şi Adrian Erbiceanu, toţi trei prieteni şi excelenţi colaboratori ai autorului pe care îi vom cunoaște de altfel în timpul lecturii.
    Aşa cum am mai spus povestea propriu zisă este un dialog între Gândul autorului şi el însuşi. Gândul întreabă, precizează, aduce aminte, iar scriitorul povesteşte, face aprecieri, adaugă amănunte semnificative. Din acest dialog cititorul află cine este Ionuţ Caragea şi cum a ajuns din absolvent al Facultăţii de Educaţie fizică şi sport şi jucător de rugby, poet, scriitor şi autor de aforisme. Mie mi-a plăcut în mod special tonul povestirii, sinceritatea amintirii, spiritul pozitiv de care te impregnezi ca cititor, capacitatea de a recrea din amintiri perioade din viaţa lui, dar şi din istoria noastră imediată sine ira et studio. Ionuţ Caragea nu caută vinovaţi pentru lucrurile mai puţin plăcute din viaţa lui şi nu dă vina pe ţară pentru că decide să emigreze. Nu a plecat în Canada să facă avere şi nici nu a făcut-o. Toate alegerile lui au un singur scop – cunoaşterea de sine, construirea personalităţii proprii. Este un poet inspirat, dar şi o minte bine organizată, ordonată, capabilă de disciplină atunci când este nevoie, şi mai ales capabilă să discearnă binele, frumosul, divinul, misterul, miracolul în tot ce-l înconjoară.
    Din povestea vieţii autorului până la 40 de ani, cititorul îşi dă seama că Ionuţ Caragea a trecut prin diverse crize existenţiale definitorii, cele mai importante fiind la 30 de ani şi la 40 de ani. De fiecare dată a ieşit întărit. La 30 de ani a descoperit poezia, la 40 de ani a descoperit chipul concret al fericirii personale.
    Citind cu nerăbdare fiecare capitol, mi-am amintit anii 80 cu toate neajunsurile lor, cu problemele de supravieţuire zilnică, dar care pentru copilul care era atunci Ionuţ doar anii dulci ai copilăriei la malul Mării Negre cu tatăl său în adevărate aventuri marine, sau în casa şi grădina bunicilor. Anii 90 deja deveniţi şi ei istorie pentru noi toţi, sunt excepţional redaţi. Eram atunci cu adevărat într-o tranziţie dureroasă şi generaţia lui Ionuţ Caragea care avea doar 15 ani în 1990, a avut cel mai mult de suferit din amestecul acela indigest de trecut la care se renunţă foarte greu şi de viitor care încă nu fusese definit. Urmează anii de după 2000 când foarte mulţi tineri, dar şi mai puţin tineri sunt atraşi de mirajul Occidentului devenit relativ accesibil. Descrierea anilor petrecuţi în Canada, pe care o putem numi a doua sa patrie, este absolut minunată. Şi cum cunosc destule persoane care au făcut aceeaşi alegere atraşi de imaginea de vis a arţarilor cu frunzele înroşite de toamna indiană, pot recunoaşte chiar un tipar al modului de adaptare a oricărui imigrant la şederea în această ţară. Canada va rămâne pentru totdeauna în biografia lui Ionuţ Caragea drept locul unde şi-a descoperit harul poetic şi unde a înţeles ce loc însemnat ocupă iubirea în viaţa sa. De fapt întorcerea în România a însemnat descoperirea iubirii. România înseamnă în acelaşi timp Nicoleta devenită soţia sa, iar acum înseamnă şi Ana Maria, fiica sa. În rest, graţie internetului, lumea este mai mult decât accesibilă şi larg deschisă explorării şi comunicării.
    Ionuţ Caragea reuşeşte în romanul său câteva portrete de neuitat. În primul rând cel al tatălui său, Florin Caragea, o glorie a generaţiei de aur a rugbiului românesc, dar şi un om serios, aşezat şi muncitor şi un tată excepţional pentru fiul său căruia ştie să-i ofere lecţii de viaţă simplu, concret fără dramatisme inutile. Destinul lui Florin Caragea este însă dramatic şi modul în care fiul său ştie să redea gradual acest dramatism este impresionant. Potretul mamei este realizat în linii simple, dar semnificative. Totul vorbeşte despre oameni obişnuiţi care se iubesc şi se respectă şi sunt gata să fie alături de cei pe care îi iubesc. La fel de frumoase sunt şi portretele bunicilor, dar şi a prietenilor pe care şi-i face mereu şi mereu de-a lungul anilor. Autorul pare să aibă de altfel vocaţia prieteniei. Şi evident portretele diverselor iubite pe care Ionuţ Caragea le-a avut în căutarea marii iubiri împărtăşite. Alexandra, Ioana, Catherine şi evident Nicoleta. Din toată povestirea bine ritmată de intervenţia Gândului şi de poeziile explicative, am înţeles că Ionuţ Caragea nu este ceea ce se cheamă un cuceritor în relaţiile sale sentimentale, ci un bărbat aşezat dornic să ofere protecţie şi o viaţă sigură şi îşi doreşte un suflet pe măsura propriului suflet cu care să poată comunica şi împărtăşi orice gând, orice trăire. Din fericire acest vis i se împlineşte.
    Foarte interesantă este prezenţa permanentă a poeziei de-a lungul lecturii. Ori de câte ori scriitorul simte nevoia unei explicaţii mai profunde apelează la poeziile lui care sunt mereu ecoul inspirat al diverselor momente din viaţă sa. Aceste poezii fac lectura şi mai atractivă, este un mixt de lectură, proză/poezie şi ajută să înţelegem locul pe care creaţia literară îl are în viaţa scriitorului.
    Dacă aş risca să fac o comparaţie cu o operă similară a unui poet foarte cunoscut, în minte îmi vine imediat numele lui Alfred du Vigny cu a sa “Confession d’un enfant du siècle”. Avem tot o biografie ascunsă într-un roman şi căutarea iubirii adevărate cu toate experienţele sale dramatice le apropie foarte mult. Ca să nu mai vorbim de faptul că ambii poeţi trăiesc din plin începutul unui nou secol care vine galopant cu alt mod de a înţelege lumea. Doar că mai norocos decât romanticul poet francez, Ionuţ Caragea a reuşit să descopere iubirea, să-şi găsească sufletul pereche şi prin această miraculoasă întâlnire, să redescopere patria părăsită:

    “prin femeia pe care o iubesc
    am redescoperit patria
    prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
    şi am un viitor”...(p.199)

    În finalul romanului Ionuţ Caragea ne oferă un fel de concluzie la care a ajuns de-a lungul vieţii a cărei poveste ne-a oferit-o cu modestie şi deplină sinceritate: “În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor, ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare.”( p.191) Un aforism pe care l-am citit pe pagină de facebook a autorului întregeşte afirmaţia anterioară: ”Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui care este şi umbra celui care a fost cândva”. Asta este şi scopul romanului “Ascultă-şi gândul şi împlineşte-ţi visele” să ne facă să vedem scânteia dintre cele două umbre.
    Am descoperit în roman destule fraze memorabile, dar cele care mi-au plăcut personal şi deci total subiectiv cel mai mult, sunt cele de la pagină 121: “Oamenii  care fug de singurătate, fug de şansa care li se oferă pentru a găsi răspunsurile la întrebările cine sunt? ce caut? unde trebuie să ajung? ce mă face cu adevărat fericit? Vorbind la superlativ despre propriile sentimente sau folosind trucuri care le scot în evidenţă aspectul fizic, ei vor să atragă pe alţii care să le confere răspunsuri la aceste întrebări. Puţini sunt cei care au găsit cele mai importante răspunsuri în singurătate, iar mai apoi au atras, ca nişte magneţi, prin frumuseţea lor interioară, oameni de aceeaşi valoare”.
    Romanul “Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visul” este de la prima la ultima pagină o lectură plăcută, interesantă, frumos scrisă, captivantă. Nu pot să spun decât că aştept continuarea.
                              

Cartea Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visul este oferită pentru recenzie de autorul Ionuț Caragea.

Facebook-site personal: ionutcaragea.ro

Autor: Dana Burda

by -
11

Căutând-o pe această necunoscută Lilly, Henry Pierce se trezeşte scufundat într-o lume de subterană, întunecată, lumea femeilor şi bărbaţilor amestecaţi în prostituţia de lux pentru cei bogaţi. O lume a serviciilor on-line şi a identităţilor secrete.

 Darling Lilly de Michael Connelly-O lume a serviciilor on-line şi a identităţilor secrete

recenzie

    Romanul “Darling Lilly” al scriitorului american Michael Connelly a apărut la editura Orizonturi / Sirius în anul 2004 fiind tradus de traducătorul Stelu Cristian Fulas. A fost publicat prima dată în 2002 cu titlul “Chasing the Dime” bucurându-se de mult succes la public şi la critică de specialitate.
    Scriitorul Michael Connelly s-a născut la 21 iulie 1956 la Philadelphia, Pennsylvania. A publicat primul său roman “The Balck Echo” în anul 1992. Este creatorul a două personaje memorabile pe care le întâlnim în majoritatea romanelor sale. Este vorba de detectivul Hyeronimus Bosch care pentru prieteni este simplu Harry Bosch şi criminal defense attorney Mickey Haller. Cărţile sale au fost traduse în 39 de limbi şi se bucură de mult succes la public, dar şi la critica de specialitate primind premiul Edgar pentru cel mai bun roman de debut al unui scriitor american. A publicat anul acesta cel de al 19-lea roman cu Harry Bosch, “The Rong Side of Goodbey”. La noi s-a mai tradus şi romanul Avocatul din limuzină un roman care a fost şi ecranizat la fel ca şi “Legătură de sânge”.
   

      Romanul “Darling Lilly” este un roman fără Harry Bosch ceea ce îl singularizează în  creaţia atât de prolifică a autorului. Personajul principal al acestui roman, Henry Pierce nu va mai apare în alt roman al lui Michael Connelly cu toate că povestea copilăriei lui este legată de întâmplări la care participa Harry Bosch. Prin aceste are un loc deosebit între celelalte romane ale autorului.

    După ce am terminat de citit romanul mi-am pus întrebarea logică şi spun eu, de bun simț: cine şi-ar risca viaţa pentru o femeie complet necunoscută? Şi de ce ar face asta ceva? În fond despre asta este vorba în cele 310 pagini ale romanului. Henry Pierce este un cercetător de succes, un om de ştiinţă avizat, un inventator cu sute de patente brevetate la activ, un întreprinzător inteligent şi curajos care în ciuda vârstei sale tinere deja are o mică companie proprie ce face cercetare ştiinţifică avansată într-un domeniu revoluţionar, cel al computerelor moleculare. Compania a cărui preşedinte este se numeşte Åmedeo Technologies numele ei fiind inspirat de cel al marelui chimist Amedeo Avogadro care cu două secole în urmă a precizat diferenţa dintre molecule şi atomi, dar nu a fost luat în seamă decât la 50 de ani după moartea sa. Henry Pierce are două mari preocupări în momentul în care începe acţiunea romanului: mutarea sa într-un apartement nou şi găsirea unuor investitori bogaţi şi dispuşi să dea câteva milioane de dolari pentru că “Amedeo Technologie“ să-şi ducă la bun sfârşit cercetările.

    Părăsit de iubita lui, Nicole James, Henry Pierce este obligat să-şi înceapă noua viaţă într-un apartament nou din Santa Monica, la etajul 12, având doar un telefon nou, lucrurile personale şi un sac de dormit.  Privind pe imensa fereastră cât un perete a apartamentului, Henry “şi-a dat seama că închiriase un apartament a cărui privelişte era compusă exact din lucrurile care aveau să-i amintească de Nicole”(p.9) 

    Lui Nicole îi rămăsese casa din Amalfi Drive cu tot ce era în ea inclusiv cărţile şi CD-urile lui îndrăgite. Decide să îşi seteze telefonul primit de la compania de telefonie pentru a anunţa pe toţi cei din agenda lui despre noul său număr. Îşi setează programul de mesagerie vocală cu parola 21-09-02 data la care Nicole îi spusese că relaţia lor s-a încheiat din cauza că munca îi ocupa lui aproape tot timpul şi relaţia ajunsese să fie doar formală. Aşteptase în zadar un mesaj telefonic de la Nicole pe care încă o iubea, dar în loc de asta a început să primească zeci de telefoane şi mesaje de la bărbaţi care o căutau pe o anume Lilly. Intrigat şi enervat de faptul că nu putea opri aceste insistente mesaje telefonice, Henry s-a decis să rezolve problema cu compania de telefonie care îi dăduse numărul unui fost abonat fără să-l radieze de pe lista lor.

    Interesante sunt persoanele care împreună cu Henry formează Compania Amedeo. Îl avem mai întâi pe Cody Zeller, specialist în calculatoare şi hacker de mare talent, pe care îl cunoştea încă din timpul facultăţii. Împreună cu alţii formaseră atunci un grup numit “Doomsters” după romanul lui Ross MacDonald. În urmă unei glume puţin gustate de decanul facultăţii cei doi prieteni fuseseră exmatriculaţi. Henry se întorsese să-şi termine studiile pe când Cody Zeller nu a mai făcut pasul înapoi considerând că munca de hacker care îi era plătită cu 500 de dolari pe oră era suficient de motivantă. Cody Zeller devine apoi partenerul de afaceri al lui Henry Pierce fiind şi consultant pentru securitatea computerelor, proiectând numeroase sisteme pentru prietenul sau pe măsură ce firma se dezvoltă.

    Fosta iubita a lui Henry Pierce, Nicole James lucra şi ea pentru compania Amedeo ca funcţionar cu informaţiile şi director de informaţii despre concurenţă. Dar imediat după despărţire Nicole îşi dăduse demisia de la companie.
    Un alt personaj care ocupă un loc important în companie era Clyde Vernon, şeful securităţii care avea 55 de ani, era un angajat relativ nou şi lucrase înainte timp de 25 de ani pentru FBI. Cel care îl angajase pe Clyde era Charlie Condon, consilierul financiar principal. Compania şi Henry erau într-un moment crucial. Concurenţă îşi asigurase deja finanţarea şi ei trebuiau să convingă un nou finanţator, pe Maurice Goddard, să dea pentru ei minim 6 milioane de dolari pentru trei ani, pe care să-i investească în finalizarea descoperirilor pe care acum Henry le perfectă. Pentru că ştiinţa fără bani nu poate face nimic aşa cum bine subliniază reprezentantul firmei concurente, Elliot Bronson: “Nu există două moduri de a privi problema. E nevoie de bani pentru a fi competitiv. Instrumentele de baza ale ştiinţei sunt scumpe. Costă mai mult de un milon de dolari pentru a dota un laborator.”(p.21) Proiectul computerului molecular primise numele de “Proteus” după numele submarinului din filmul “Călătorie fantastică” din 1966.

    În această stare de tensiune determinată atât de despărţirea de Nicole cât şi de problemele companiei, Henry se trezeşte prins în vârtejul telefoanelor care o cereau insistent pe o anume Lilly.  Nu putea decât bănui că Lilly era o damă de companie de lux care nu se ştie de ce nu mai putea fi găsită de bogaţii ei clienţi.

     Henry Pierce se lasă purtat de curiozitate şi începe să caute date despre această Lilly cu toată meticulozitatea unei minţi de om de stiint care are nevoie de răspunsuri logice la întrebările care şi le pune. Ajunge astfel să descopere site-ul on-line pe care putea fi găsită Lilly şi de aici pe partenera ocazională a acesteia, Rodin de la care află o adresă, numele ei întreg şi faptul că probabil păţise ceva. Îl angajează personal pe Cody Zeller pentru ca acesta să controleze toate companiile legate de angajarea şi exploatarea muncii lui Lilly şi a celor ca ea. Căutând-o pe această necunoscută Lilly, Henry Pierce se trezeşte scufundat într-o lume de subterană, întunecată, lumea femeilor şi bărbaţilor amestecaţi în prostituţia de lux pentru cei bogaţi. O lume a serviciilor on-line şi a identităţilor secrete. Alergând s-o găsească pe Lilly şi dacă putea chiar să o salveze, Pierce iese din stilul sau de viaţă obişnuit, părăseşte laboratorul care era principala lui casă, şi se afundă tot mai mult în dubioasa lume a lui Lilly ajungând să-şi pună viaţa în pericol şi să între în atenţia poliţiei. Dar la capătul acestui drum periculos Henry Pierce reuşeşte să descopere adevăraţi prieteni şi adevăraţi duşmani, să-şi salveze compania şi să se elibereze pe sine de demonii trecutului.

    Tot ceea ce i se întâmplă lui Henry Pierce după despărţirea de Nicole are de fapt legătură cu trecutul lui, de lucruri de care se despărţise întorcând spatele şi mergând mai departe fără să se uite înapoi. Dar acum când problema finanţării proiectului “Proteus” se întrepătrunde în chip absurd cu lumea întunecată, violenţa, criminală, marginală în care o caută pe Lilly, incredibile legături se fac între aceste două lumi. Pentru că cercetarea are nevoie de foarte mulţi bani şi banii nu se fac întotdeauna prin mijloace oneste. Un cercetător ştiinţific genial este de obicei naiv şi puţin cunoscător al realităţilor neplăcute din societatea în care trăieşte. Henry Pierce are şansă, graţie pierdutei Lilly, să cunoască acea lume ascunsă şi rea care calcă pe cadavre să adune bani şi vrea să folosească banii pentru a adună Putere, orice fel de Putere.

     La finalul cărţii mi-am pus întrebarea cum de s-a lăsat prin un om de ştiinţă pasionat ca Henry Pierce în jocul periculos al găsirii unei oarecare Lilly doar pentru că era căutată la telefonul lui? Părăsise laboratorul şi preocupările lui, ceea ce nu a făcut de dragul menţinerii relaţiei cu Nicole, şi s-a lăsat târat în ceva absurd şi îngrozitor. Răspunsul îl găsim la începutul capitolului 5 când Henry se visează copil căutând-o noaptea, printre copiii străzii, pe surioara lui pierdută. Toată acea întâmplare îi lăsase o traumă în suflet şi îl determinase să înceapă absurdă căutare a dispărutei Lilly. Pentru că surioara lui fusese omorâtă de un criminal, împuşcat apoi de celebrul detectiv Harry Bosch. Doar aşa este prezent acest personaj celebru al autorului în acest roman, un nume pomenit la un moment dat şi un poster pe peretele de la Amedeo Technologies.

    Romanul “Darling Lilly” este o lectură plăcută şi incitantă care te ţine în priză până la ultima pagină. Prima parte se citeşte poate ceva mai dificil din cauza numeroaselor referiri ştiinţifice pentru ca apoi ritmul să devină mult mai alert şi finalul complet neaşteptat. Are părţi savuroase şi surpize plăcute prin dese referiri la alte cărţi, alte personaje cunoscute şi la filme. Ca toate romanele de acest gen este de fapt un semnal de alarmă pentru marile probleme ale lumii în care trăim. Banii negri care provin din crimă şi exploatare tind să devină albi prin investiţii în finanţarea unor cercetări de mare interes a căror rezultat final poate asigura mai multă putere şi mai mulţi bani unor minţi criminale. Asta şi spune Michael Connely într-un interviu legat de romanul recenzat aici:

    “For every good use there can also be a bad use. The technology în the book is real and is coming.It will change the world for good and probably for bad în some ways.”

    Romanul poate fi găsit la anticariat la un preţ foarte bun.

                     
     Autor: Dana Burda

by -
7

 Confesionalul de Jack Higgins
recenzie

    Romanul scriitorului englez Jack Higgins ”Confesionalul” a apărut la editura Humanitas în anul 1992, în colecţia “Lynx”. Este vorba de editura Humanitas de la începutul ei de drum când publica şi acest gen de cărţi într-o astfel de colecţie. Din păcate colecţia Lynx a dispărut destul de repede la fel ca şi altă colecţie a aceleiaşi edituri şi anume “Thriller & Mistery”. După un sfert de secol editura şi-a găsit calea proprie rezumându-se la alt tip de romane. Faptul că nu mai există colecţia “Lynx” face ca volumul recenzat aici să aibă şi o anume valoare în sine pentru bibliofili. În colecţia respectivă au mai apărut atunci alte trei romane ale scriitorului Jack Higgins, “Pactul cu diavolul”, “Ultima şansă”, “Vulturul a aterizat” şi un roman foarte cunoscut al scriitoarei Patricia Highsmith, “Talentatul domn Ripley”.
        Jack Higgins este unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere de război şi spionaj. Este în acelaşi timp un scriitor prolific şi longeviv lansând de-a lungul vieţii cel puţin două serii de cărţi cu câte un personaj emblematic fiecare. Este vorba de seria dedicată lui Liam Devlin din care face parte şi romanul “Confesionalul” şi alcătuită din patru volume: “Vulturul a aterizat” 1975, “Pactul cu diavolul” 1982, “Confesionalul” 1985, “Vulturul a decolat” 1990. Şi mai este o serie ceva mai recentă axată pe schimbările politice, teritoriale şi de interese de după căderea zidului Berlinului şi dispariţia URSS, o serie dedicată personajului Sean Dillon compusă din 19 volume primul apărut în 1992, iar cel mai recent în 2012. Câteva din romanele acestei serii au fost traduse şi la noi şi publicate de editura Miron la finele anilor 90. 

     Acţiunea romanului “Confesionalul” se petrece la începutul anilor 80, în plin război rece, la finalul lungii perioade Brejnev în URSS, în plină perioadă Margaret Thacher în Marea Britanie, chiar în timpul războiului cu Argentina pentru insulele Malvine, şi când schimbările spectaculoase ce urmau să aibă loc în Uniunea Sovietică abia se întrezăreau. Atacurile teroriste ale Arnatei Republicane Irlandeze sunt încă la ordinea zilei şi dau încă mari bătăi de cap tuturor instituţiilor din Marea Britanie menite să vegheze la siguranţa ţării. Pentru cititorul zilelor noastre toate aceste evenimente care fac bogată ţesătura romanului sunt deja istorie. E o istorie care nu ar trebui uitată chiar dacă azi nu mai există nimic din ceea ce atunci dădea bătăi de cap şi reprezenta încă o mişcare sângeroasă pe frontul războiului rece devenit şi el o amintire.
       

     Acţiunea romanului este deschisă de anunţul Vaticanului că papa Ioan Paul al II-lea va face o vizită în Irlanda, dar şi în Marea Britanie care de câteva secole nu mai este catolică. Anunţul acesta pune pe jar seviciile secrete britanice. Avusese deja loc un atentat la viaţa papei în 13 mai 1981 al lui Mehmet Ali Agca eşuat din fericire chiar dacă papa fusese rănit, şi nu se dorea nimic asemănător cu ocazia acestei vizite. Până şi conducătorii atât de violenţi ai IRA nu-şi doresc ca numele lor să fie amestecat într-un asemenea posibil atentat la viaţa papei. De aceea între serviciile secrete britanice şi conducătorii IRA au loc discuţii şi un pact tacit de cooperare pe parcursul vizitei dar şi a pregătirii ei, şi un foarte util schimb de informaţii. Doar că temutul KGB are cu totul alte planuri şi acestea făcute cu zeci de ani înainte.

     Pentru că stilul de lucru al KGB şi al conducerii sovietice exact acesta este: planuri făcute minuţios cu ani şi ani înainte, menite să destabilizeze partea adversă. Despre acest plan cu bătaie lungă aflăm chiar din primul capitol al cărţii unde ni se arată cum undeva în Ucraina sovietică, parte a URSS, s-a construit o autentică aşezare nord-irlandeză din zona Ulsterului numită Drumore. În acest loc este creat şi instruit un extrem de talentat element provocator Kelly cu nume de cod Cuchulain. În acest Drumore artificial Kelly îl omoară într-o zi de instrucţie pe Voronin, un actor condamnat la zece ani de lagăr pentru că încercase să fugă în Occident.

      Fiica sa Tania de numai zece ani asistă la împuşcarea cu sânge rece a tatălui ei şi a altor condamnaţi care jucau diverse roluri în acea piesă de teatru ce constituia instruirea şi antrenarea lui Kelly. Printre cei prezenţi la tragedie este şi deţinutul Victor Levin, un dizident evreu, fizician de profesie şi inginer constructor de avioane, condamnat la cinci ani de lagăr pentru că purtase corespondenţă cu rudele din Israel. Mihai Kelly, cel care transformase o zi de instrucţie într-o tragedie sângeroasă, se născuse în satul Ballygar din Republica Irlanda.

       În 1938 tatăl său, activist IRA, plecat să participe la războiul civil din Spania, o cunoscuse pe mama lui Kelly, Marta Voronski, cetăţean sovietic. Sean Kelly este condamnat la moarte de britanici pentru un atentat cu bombă în timpul războiului mondial şi atunci Marta decide să se întoarcă împreună cu fiul ei Mihai în URSS în 1953. Descoperit că fiind extrem de talentat şi inteligent de către KGB, Mihai Kelly este pregătit de serviciile speciale conduse de generalul Maslovski pentru a deveni un terorist perfect. Astfel tânărul de numai 21 de ani îşi însuşeşte ideologia lui Lenin care consideră că “terorismul trebuie să terorizeze”. (p.17)      

     Acesta era în fond rolul destinat lui Kelly în clipă în care părăsea URSS. Despre misiunea lui Kelly, Maslovski spune clar în ce constă: ”Misiunea ta este simplu de explicat. Principalii noştri adversari sunt America şi Marea Britanie. Marea Britanie este cea mai slabă dintre ele şi edificiul sau capitalist se năruie. Cel mai mare ghimpe în coasta Angliei este IRA. Tu eşti pe cale de a deveni un al doilea ghimpe.” (p.17)

    Kelly este trimis în Irlanda pentru a face tot posibilul ca să nu existe cale de pacificare a lungului război purtat de IRA cu Anglia prin acte de terorism, atentate, asasinate, trafic de arme. Tot atunci Maslovski decide să o înfieze pe Tania Voronina de dragul soţiei lui care nu putea avea copii.
     

    Suntem acum în 1982 iar proiectata vizită a  papei Ioan Paul al II-lea aduce în scenă pe toţi cei pe care i-am cunoscut în primul capitol. Fostul deţinut Victor Levin, temutul Kelly-Cuchulain care trăia la Dublin sub o înfăţişare extrem de respectabilă şi cu un alt nume, Tania Voronina ajunsă o mare pianistă de renume mondial, profesorul Paul Cerni, psihologul care pusese la cale construirea satului Durtmore în Ucraina şi crearea lui Cuchulain. Cerni ceruse azil politic în iulie 1975 pe când era în Irlanda la o conferinţă internaţională, devenind apoi profesor universitar de psihologie experimentală la Trinity College din Dublin.

       În acest moment Kelly-Cuchulain are deja 30 de omoruri la activ începând din 1975 şi altele zece posibile toate având ca motivaţie “nişte solide principii marxist-leniniste privind revoluţia urbană. Haos, dezordine, frică. Toţi acei factori esenţiali pentru a da jos o guvernare stabilă.” (p.47). Orice încercare de pacificare a IRA eşua din cauza unui atentat săvârşit de Kelyy pentru a distruge baza de înţelegere. Un sistem infailibil până în zilele noastre! De data aceasta Kelly dorea să-l asasineze chiar pe Papa în timp ce se afla în Anglia.
     

    Începe astfel o cursă contracronometru de identificare şi prindere a temutului Kelly-Cuchulain şi toate firele se leagă de celebrul Liam Devlin, deja un om matur şi devenit profesor la Trinity College din Dublin, retras din mişcarea activă IRA dar păstrând legăturile cu cei din conducerea mişcării. În casa lui din Dublin se adună parte din protagonişti şi tot acolo îşi are locul său şi Kelly ascuns sub o înfăţişare şi un nume ce nu dădeau nimic de bănuit. Încă încerc să înţeleg de ce autorul şi-a pus personajul preferat Liam Devlin în situaţia de a fi aşa de păcălit de talentatul Kelly. E ceva dezamăgitor pentru cine citeşte seria dedicată lui Liam Devlin.
   

     Cartea este plină de informaţii interesante şi în momentul de faţă de valoare istorică, este scrisă într-un ritm alert, antrenant, cuceritor. Personajele atât cele principale, cât şi cele secundare destul de multe sunt excelent caracterizate într-un mod care le fac greu de uitat. “Confesionalul“ este un roman frumos construit, interesant, captivant, şi care nu a îmbătrânit în ciuda anilor care au trecut de când a fost scris, dar şi de când a fost tradus. În plus poate fi găsit în anticariate la preţuri mai mult decât atrăgătoare.

Autor: Dana Burda

by -
12
Prostituţia României. Proiect de constituţie pentru o ţară veselă de Luca Dinulescu

     Sunt deja două săptămâni de când în cadrul grupului “Literatura pe tocuri” m-am oferit să scriu recenzia carții lui Luca Dinulescu, “Prostituția României. Proiect de constituție pentru o țară mai veselă” apărută anul acesta, 2016, la editura Tracus Arte. O serie de întâmplări ciudate a făcut să nu-mi parvină cartea decât acum. Pentru mine lectura ei a fost și este o provocare. Titlul, ilustrația copertei, pasiunea mea pentru istorie și pentru lectură toate m-au determinat să-mi doresc să înțeleg ce se ascunde sub acest titlul ce seamănă cu un pumn în ochi. În plus tânărul autor are aceeasi vârstă cu fiul meu mai mic ambii fiind născuți în februarie 1979 și grație acestei coincidențe cred că pot înțelege mai ușor modul în care se raportează la provocările vieții cei născuți în acest an. În general sunt generoși, inteligenți, talentați, marcați de spiritul prieteniei dar incapabili să-și aleagă adevărații prieteni, iubind mai presus de orice libertatea lor în toate formele de manifestare, urând să aibă șefi și foarte norocoși în esență chiar dacă mereu se plâng de câte ceva.

     Și atunci ce este această carte intitulată atât de provocator “Prostituția României”? Nu vreau să fac apel la amintirile mele din altă epocă când această sintagmă era folosită ca lozincă profund ideolologică pentru a demasca modul considerat oribil în care regimurile politice de dinainte de 1944 trataseră România! Dar pentru cei din generația mea poate avea și acest gen de ecou. Dar nu este vorba de așa ceva. Este nimic altceva decât un manifest personal cu tente adolescentine bazat pe propria și destul de limitata sa experiență de viață în care își exprimă nemulțumirea profundă față de toți și de toate și în primul rând față de sine însuși.. Nu neapărat față de țară pentru că despre țară spune explicit în interviul acordat “Literaturii pe tocuri” că “această țară care mie mi-a oferit de altfel tot ce îmi puteam dori, nu are cum să te lase indiferent și spun asta uitându-mă la partea plină a paharului, la oamenii, la locurile mișto(??? n.n) care sunt aici, la lucrurile bune care se întâmplă”. Și atunci?

      Aparent ai putea crede înșelat de copertă și de primele pagini că autorul ne oferă un alt fel de constituție pentru țară. Ceva cu tente scaborase, neelegante, menite să ne demonstreze nouă, eventualilor cititori că noi ca popor, istoria țării, folclorul, cultura, credința, într-un cuvânt elementele definitorii ale unei nații, nu fac doi bani pentru că nu aveam o “istorie occidentală armonioasă”(??) și mai ales pentru că nu suntem în stare să oprim alarmele de mașini care sună în noapte complet aiurea, pentru că slujbașii țării sunt nepoliticoși și pentru că cioplitorii în piatră nu respectă legile simetriei! În mare sunt reluate temele expuse deja într-un articol din “Academia Cațavencu” din 2012 intitulat “Dac-aș fi președinte pentru o zi” doar că demonstrația devine ceva mai stufoasă. În general acest mod de a jongla cu seriosul și neseriosul nu m-a atras de loc și nu m-a convins pe tot parcursul cărții.

      De remrcat însă că structura cărții nu are de a face cu o Constituție ci mai mult cu structură pe care o are articolul Wikipedia atunci când căutăm date despre Luca Dinulescu. Avem acolo scurta parte despre studiile școlare de toate gradele, apoi activitatea literară și în presă, activitatea în televiziune și film, activitatea muzicală. În plus cartea ne oferă amănunte despre prima sa căsătorie și despre perioada în care a stat in SUA cu bursa Fulbright. Într-un cuvânt Luca Dinulescu ne oferă o foarte interesană poveste a vieții lui, frumos scrisă, și care te face să dai cu interes pagină după pagină. Nu sunt memorii propriu zise și nici amintiri clasice ci o parcurgere emoționantă a propriei lui vieți începând din 1988 când într-o bună dimineață pe când se pregătea să plece la școală au intrat în casa părinților lui niște securiști care chipurile căutau să vadă dacă dețin un aparat video și terminând cu 2010 când are loc eșecul concertului cu Alex Tocilescu. Și nu este de loc mulțumit de această poveste așa cum a trăit-o. Ar vrea să poată schimba ceva dar pentru că știe că nu poate, pentru că știe că schimbările la scara întregii istorii nu se fac în două, trei decenii, e trist, de o tristețe care îl face să vorbească urât să facă analogii scandaloase, să șocheze printr-o exprimare pe alocuri vulgară. Dar sigur cartea lui nu se înscrie în acel gen pronografic des întâlnit în anii ’90 când apărea chiar dacă pentru scurt timp o revistă ca “Prostituția” și nici nu are critici profund șocante ca cele din cartea “Politice” scrisă de H.R. Patapievici. Doar că ceea ce ar fi putut spune într-un mod dostoievskian, o spune în genul “Academia Cațavencu” pentru că “suntem aici, la Porțile Orientului” etc, etc, etc..Și ca să scrii ceva ca “Demonii” îți trebuie mai multă forță, mai multă capacitate de sinteză și mai multă capacitate de a îndura și evident de a munci.

      Este foarte interesant și faptul că pentru a-și construi CV-ul Luca Dinulescu nu a trebuit să treacă pin furcile caudine ale sistemului pe care îl cunoaștem cu toții cât de parcimonios este cu burse de orice fel sau cu posturi chiar și de scurtă durată în presă sau televiziune. Ca să nu mai vorbim de publicarea primei cărți la prestigioasa editură Polirom. Familia lui a fost permanent alături de el direct și indirect prin relațiile și cunoștințele în lumea presei, literaturii, teatrului, artei. Tatăl său este scriitorul, omul de presă și dramaturgul Denis Dinulescu. Bunicul său patern, Nicolae Dinulescu, așa cum aflăm din cartea aici prezentată, a fost un aprig activist PCR angrenat total în procesul dureros al colectivizării agriculturii în anii 50, proces care stă la baza prăbușirii unei forme istorice de existență a poporului român. Evident asta nu are nici o legătură cu scriitorul Luca Dinulescu dar îmi vine în minte o afirmație a artistului plastic Tudor Banuș, fiul cunoscutei poete Maria Banuș și ea activă în anii prolecultismului, tot anii 50 ai secolului XX. El spune în interviul publicat în ziarul “Adevărul” din 19 iunie 2016: ”Nu era nimeni mai anticomunist decât acești fii și fiice de oameni sus plasați” Tudor Banuș stă de 40 de ani în Franța și poate de aceea se manifestă mai obiectiv. Vladimir Tismăneanu a stat și el decenii în SUA și de aceea a scris o carte admirabilă “Lumea secretă a nomenclaturii“ care ar fi trebuit să aibă mai mult ecou și care l-ar fi ajutat pe tânărul scriitor Luca Dinulescu să afle rădăcinile acelor aspecte ale societății actuale care îl supără așa de mult.

      Dar Luca Dinulescu a crescut în anii tulburi post revoluționari în care nu se dărâma numai comunismul ci se dărâmau și ceea ce ar fi trebuit să rămână ca nu țineau de comunism și anume valori universal valabile între care și bunul simț de care vorbește cu insistență în carte. De aceea își strigă nemulțumirea în mod atât de șocant. Exact ca atunci când era elev și lovea cu ranga peretele liceului “Nicolae Tonitza”.

     Titlul cărții, voit șocant și cu tente sfidătoare tocmai la adresa bunului simț pentru care pledează în constituția sa imaginară și îl dorește ca obiect de studiu în școală, este artificial și fără legătură cu subiectul real al cărții. Mi s-ar fi părut mult mai potrivit ceva de genul “Despărțirea de Alex” pentru că Alex este elementul de legătură a tuturor părților din viața sa. Alex prezent, îndelung absent, iarăși prezent și apoi intrat în tăcere este firul conducător al vieții tânărului Luca Dinulescu. De fapt prietenia cu Alex. Și durerea despărțirii repetate de Alex.

     Cartea lui Luca Dinulescu “Prostituția României…” este o carte interesantă și care merită să fie citită. Peste doar trei ani autorul va împlini 40 de ani și va fi obligat de viață și de vârsta care nu stă pe loc să aleagă între a-și striga nemulțumirea în mare parte justificată de imperfecțiunile lumii în care trăiește sau, cu talentul lui, să ne ofere un roman adevărat. Ce trăim acum noi toți și fiecare în parte, este un fenomen unic la scara istoriei. E păcat ca talentele tinere autentice ca Luca Dinulescu să rateze această șansă de a trăi în vremuri interesante.

Cartea Prostituţia României. Proiect de constituţie pentru o ţară veselă este oferită pentru recenzie de autorul Luca Dinulescu

Autor: Dana Burda

by -
9

Valetul de pică de Joyce Carol Oates

      Romanul “Valetul de pică” al scriitoarei americane Joyce Carol Oates a apărut anul acesta, 2016, fiind publicat de editura Litera în frumoasa colecție “Clasici contemporani”. Titlul în limba engleză este “Jacke of Spades”, a fost publicat in anul 2015 la editura Mysterious Press, S.UA. și a fost tradus în limba română de traducătoarea Adriana Bădescu. Cartea este dedicată de către autoare lui Otto Penzler, nimeni altul decât proprietarul editurii Mysterious Bookshop din New York City, o autoritate în materie de romane de mister, crime și suspans. Editura sa a fost fondată în 1975, a vândut-o în 1989 și a reluat-o în 2010. Evoluția acestei edituri în sine poate deveni subiect de roman!

       Joyce Carol Oates este printre autorii publicați cu succes de Otto Penzler la editura sa și nu este de mirare ținând cont de notorietatea acestei scriitoare deja deținătoare de numeroase premii literare cum ar fi National Book Award pentru romanul “them” în 1969, nominalizată de mai multe ori la premiul Pulitzer pentru volume apărute între 1996 și 2000 și favorită mai mulți ani la rând la premiul Nobel pentru literatură.

       Joyce Carol Oates s-a născut la 16 iunie 1938 în localitatea Lockport, New-York, Statele Unite. Și-a publicat prima carte în 1963, un volum de povestiri scurte “By the North Gate”, apărut prin grija lui Evelyne Shrifte care o considera un geniu. De atunci încoace a publicat peste 40 de romane, numeroase piese de teatru și nuvele ca și multe volume de povestiri scurte, poezii și non-ficțiune. Între 1990 și 2000 a publicat șapte cărți cu povestiri de mistere sub pseudonimele Rosamund Smith și Lauren Kelly. În 1961 s-a căsătorit cu Raymond J. Smith, coleg de facultate cu care are o deosebită căsătorie bazată și pe profunde interese intelectuale comune. Soțul ei moare în 28 februarie 2008. Scriitoarea trece printr-o perioadă de profundă depresie când încearcă să se sinucidă. Dar după șase luni îl întâlnește pe Charles Gross profesor la departamentul de psihologie și științe neurologice de la Institutul Princeton cu care se recăsătorește la începutul anului 2009. Continuă să scrie și să publice romane între care se numără și “Valetul de pică” apărut în 2015.

       Romanul “Valetul de pică”  a avut încă de la apariție un deosebit succes la cititori fiind perceput ca un roman de suspans de factură psihologică.

        Scriitorul Andrew J. Rush este deja o personalitate marcantă și respectată în orășelul în care și-a ales reședința. Atât el cât și soția sa sunt implicați în numeroase acte de caritate de o mare generozitate. Gloria lui literară este bine stabilită de numeroasele cărți publicate și bine vândute. S-a specializat ca să spunem așa, pe romane ”de suspans, mister și un dram de macabru” dar totul foarte curat, elegant fără a recurge la elemente obscene, sexiste, imorale sau mult prea sângeroase. Acest mod de a scrie i-a determinat pe critici să-l numească în anii 90 “un Stephen King al gentlemenilor”. Dar câștigurile financiare sunt bune atât din vânzarea cărților cât și din ecranizarea lor. “ … când câștigi, după impozite, peste 30 milioane de dolari, pur și simplu încetezi să te mai gândești la bani” (p.14). La cei peste cincizeci de ani ai lui, Andrew J. Rush are tot ce-și putea dori cineva: o casă frumoasă într-o zonă liniștită, o carieră de succes și profitabilă, o muncă solicitantă dar care îi face plăcere și îl motivează, o soție inteligentă, înțelegătoare și devotată cu care fusese coleg de facultate, trei copiii deja adulți cu care are relații bune și care nu mai locuiesc în casa părintească. Și cu toate astea de ani de zile Andrew J. Rush ascunde o latură întunecată cunoscută numai și numai de el. În secret scrie și publică sub pseudonimul Jack of Spades (Valetul de pică) romane noir, cele mai negre cu putință, pline de violență, ură, sadism, misoginism, dar care se bucură și ele de succes la o anume parte a publicului chiar dacă nimeni nu știe cine se ascunde sub acel pseudonim. Și aceste romane sunt ecranizate, și ele îi aduc autorului un venit frumos. Dar totul în cel mai mare secret, cu deosebită grijă ca cele două laturi ale personalității sale să nu se interfereze niciodată. Volumele incriminatoare au ascunzătoarea lor foarte bine construită în pivniță și toate legăturile cu editorul, agentul literar, redactorul, impresarul de la Hollywood se fac fie doar electronic, fie prin căsuțe poștale. Andrew J. Rush are o grijă permanentă ca această latură a lui să rămână complet necunoscută familiei, publicului, colaboratorilor.

   Totul a mers perfect până când într-o bună zi, fiica sa cea mică, Julia, intelectuala familiei cu preocupări literare, vede pe biroul tatălui ei noul roman al lui Jack of Spades “Un sărut înainte de a ucide”, uitat pur și simplu de acesta la loc vizibil. O scăpare inadmisibilă pentru că trezește curiozitatea Juliei. Aceasta va face rost de roman și lectura lui o indignează și o deprimă pentru că autorul folosește în carte o întâmplare nefericită din copilăria ei pe care nu o cunoșteau decât strict cei din familie.

    Aproape concomitent cu această gafă extrem de neplăcută, Andrew J. Rush primește o convocare la tribunalul local pentru a da declarații în legătură cu reclamația unui oarecare C. W Haider, nume complet necunoscut lui. Rush este șocat când află după insistente telefoane la tribunal ca Haider este o femeie care îl acuză nici mai mult, nici mai puțin decât de furt. Încearcă să afle mai multe dar pe căi discrete și chiar decide să o sune pe reclamantă cu toate că știa că așa ceva nu e bine să facă. Și ca să iasă din stres bea din ce în ce mai multă lăsând ca Jack of Spades să intervină tot mai des în preocupările lui mentale. În cele din urmă își informează editorul despre acuzație și este trimis un avocat specializat în asemenea reclamații făcute unor autori populari. În ciuda faptului că avocatul îl sfătuiește să nu se ducă la tribunal, Rush este prezent la judecarea cazului și așa o descoperă pe bătrâna C W. Haider care îl acuză de plagiat și furt intelectual. Cazul se închide fără probleme mai ales că reclamanta nu are nici un fel de credibilitate în ochii instanței pledându-și singură cauza așa cum mai făcuse cu ani în urmă când îi acuzase de aceleași lucruri pe Stephen King, John Updike, Peter Straub, toți scriitori celebri.

     Chiar dacă procesul se încheie fără probleme, Andrew J Rush nu reușește să-și mai găsească liniștea și seninătatea. Este tot mai mult în compania paharului de vin și a vocii lui Jack of Spade care îl încurajează să facă lucruri de-a dreptul nebunești și în același timp să compromită relația cu soție lui cea atât de înțelegătoare. Prezența permanentă a lui Jack of Spades va face ca viața lui Rush să ia o întorsătură teribilă dar las cititorului să descopere ce se va întâmpla.

      De la bun început trebuie să spun că mi-a plăcut extraordinar de mult romanul lui Joyce Carol Oates. Încă de la prima pagină se vede mâna unui maestru în ale scrisului. Concepția cărții este extrem de inteligentă și simplă totodată iar referirea la autorii pe care îi îndrăgește și îi apreciază pe acest domeniu de exprimare literară este discretă, plăcută și de un mare rafinament începând cu Edgar Alan Poe care dă și mottoul cărții, continuând apoi cu Stephen King, John Updike, Peter Straub dar și alții mai vechi a căror nume nu mai sunt atât de populare. 

     Romanul are la bază un filon psihologic. Este evident că Rush suferă de ceea ce în psihologia modernă se numește tulburare de identitate disociativă mai concret suferă de personalități multiple, în cazul lui doar două. Această tulburare de identitate disociativă are ca specific fragmentarea personalității unui individ în părți distincte ce nu pot comunica între ele, alter egouri. Semnele clinice ale bolii sunt goluri de memorie, nu-și amintește unde a fost și cu cine s-a întâlnit chiar dacă alții îi amintesc despre asta, este recunoscut de alții sub un alt nume, are modificări de comportament, utilizează pronumele “noi” referindu-se la sine, are dureri de cap prelungite, are halucinații auditive sub forma unor voci venite din interior. Toate acestea le întâlnim și la Andrew J. Rush de-a lungul întregii povestiri. Jack of Spade nu este altceva decât alter egoul lui care în clipele de criză preia controlul și-l determină să facă lucruri teribile. De altfel autoarea a și ales numele acestui alter ego de Jack of Spade, adică Valetul de pică cu un scop foarte bine definit. În interpretarea semnificației cărților de jos, Valetul de pică simbolizează un tânăr răutăcios, arogant, invidios care abuzează de încrederea altora dezvăluind secretele ce i-au fost încredințate. Exact ceea ce se întâmplă și cu eroul cărții lui Oates. Citit în această cheie romanul este și mai profund și mai plin de multiple înțelesuri. Suferința lui Andrew J. Rush este veche și așa cum arată toate studiile de psihologie are la bază o întâmplare dramatică din timpul copilăriei, o suferință rămasă decenii întregi nevindecată și care va determina și finalul romanului. După ce ai terminat cartea și o închizi primul gest care te simți obligat să îl faci este să o deschizi din nou și să o citești a doua oară pentru că este un roman absolut cuceritor!

       Primele romane de acest gen pe care le-a scris Joyce Carol Oates sunt nuvelele de suspans psihologic publicate sub pseudonimul Rosamund Smith și cele trei thrillere publicate în anii 90 sub pseudonimul  Lauren Kelly. În 1988 a publicat un eseu extrem de interesant cu titlul “Pseudonymous Selves” în care Joyce Carol Oates face următoarea observație: “It may be that, after a certain age, our insinct for anonymity is as powerful as that for identity; or more precisely, for an erasure of the preliminary slef in the another ( hitherto undicovered?) slef may be released”. Sunt convinsă ca romanul deosebit care este “Valetul de pică” apărut în 2015 cînd autoarea avea 77 de ani, este rezultatul a ani de reflecție și de experiență de viață și creație. În mod sigur merită să citiți această carte!          

editura-literaCartea Valetul de pică de Joyce Carol Oates a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Litera!

Autor: Dana Burda

Rochia Aurie de Theo Anghel    

    Romanul “Rochia Aurie” al scriitoarei Theo Anghel a apărut în anul 2016 la editura Quantum Publishers şi are 246 de pagini. Trebuie remarcat că este publicat pe hârtie bună, cu tipar frumos şi pagină aerisită ceea ce uşurează mult lectura. Coperta este la rândul ei foarte frumos realizată cu o imagine atrăgătoare şi sugestivă. Pe prima pagină autoarea dă amănunte despre acest roman. Aflăm astfel că este primul ei roman scris încă din anul 2013 şi lăsat liber spre lectură cititorilor pe Wattpad, un site de creaţie literară. Succesul deosebit de care s-a bucurat în acest mod de lectură a determinat-o pe Theo Anghel să publice după trei ani romanul. Aşa că în ciuda faptului că este roman de început de carieră scriitoricească, cronologic vine după romanul “Întoarcerea” primul volum al trilogiei “Am murit din fericire” apărut anterior. Oricum sunt tipuri de cărţi complet diferite. “Rochia Aurie” este un roman de dragoste pe care autoarea îl şi dedică “tuturor îndrăgostiţilor”. Într-un interviu Theo Anghel face precizări necesare cititorilor care îi îndrăgesc toate romanele şi nu sunt puţini: “Primul meu roman serios a fost “Rochia Aurie”, un romance care a avut pe internet aproximativ 22000 de cititori…”

    Pentru mine a fost primul roman scris de o autoare din tânăra generaţie pe care l-am citit şi poate de aceea m-am apropiat de carte cu destulă emoţie. Dar lectura a fost o plăcere şi o surpriză  mai mult decât plăcută. Un roman de dragoste poate fi citit în mai multe feluri, cu inima deschisă  plonjând pur şi simplu  în povestea propriu zisă şi trăind crize şi clipe de fericire alături de eroii acţiunii, superficial pentru a petrece lejer câteva ore libere şi a te sustrage măcar pentru scurt timp grijilor cotidiene, din curiozitate nefiind un împătimit al genului, cu creionul în mână trecând pe planul doi povestea şi dorind să diseci tehnica literară a autorului. Eu am citit romanul cu plăcere pentru că îmi plac poveştile de dragoste, cu interes pentru că era o scriitoare tânără pe care nu o cunoşteam încă, cu dorinţa sinceră de a înţelege modul în care este privită dragostea acum în alt secol şi alt mileniu. Şi romanul mi-a oferit câteva ore plăcute şi interesante şi mi-a dat ocazia să-mi pun o grămadă de întrebări.

    Subiectul cărţii este relativ simplu. Este vorba de povestea de dragoste dintre Ana Simion şi Mason Hart. Ea este româncă, fiica unor imigranţi români în SUA, el este un tânăr ce provine dintr-o veche şi foarte bogată familie americană tradiţională. În ciuda diferenţelor de toate felurile şi mai ales de avere, cei doi au şi ceva comun, o copilărie şi o adolescenţă dificilă din cauză că Ana a fost părăsită de tatăl ei pe când avea doar şase luni iar Mason rămâne orfan de tată pe când era abia adolescent fiind obligat la o rapidă maturizare pentru a nu lăsa afacerile multiple ale familiei să se ducă de râpă. Întâlnirea lor este absolt întâmplătoare. Ana care duce o viaţă simplă şi plină de rutină lucrând ca instructoare la o sală de fitness, se lasă convinsă de vecina şi prietena ei Mara, să accepte o întâlnire pe nevăzute, având ca partener un coleg de servici al lui Robert, prietenul Marei. Decizia acestei întâlniri care îşi are riscurile ei, a fost într-un fel determinată şi de achiziţia de către Ana a unei superbe rochii azurii pe care altfel nu ar fi putut să o poarte niciodată. Întâlnirea are loc la un restaurant elegant şi cel care vine la întâlnire se dovedeşte a fi un bărbat tânăr şi foarte prezentabil de o mare eleganță vestimentară care se şi prezintă sub numele destul de şocant de Adonis. Dar dincolo de faţada aspectuoasă Adonis este un bărbat complet lipsit de fineţe şi de o agresivitate periculoasă El înţelegea acest tip de întâlnire ca pe o acceptare din partea partenerei a unei scurte şi fără consecinţe intimităţi. Refuzul categoric al Anei îl determină pe Adonis să o atace cu brutalitate şi pe neaşteptate în toaleta restaurantului. Ana caută să se apere dar era dificil să faci faţă unui bărbat voinic şi agresiv dar din fericire este salvată de un alt bărbat tânăr atras de zgomot şi de ţipetele Anei. În timpul scurtei lupte cu agresorul ei, rochia azurie a Anei este complet distrusă. Salvatorul ei care o duce până acasă se dovedeşte a fi Mason Hart, un bărbat frumos cu nişte superbi ochi verzi. Ana este imediat fermecată de acest salvator apărut exact când avea mai mare nevoie dar pentru Mason Hart este mai greu să-şi definească sentimentele faţă de Ana şi mai ales să le accepte. La un moment dat Mason îi face cadou o superbă rochie aurie ca să o înlocuiască pe cea pierdută în lupta cu Adonis. Din momentul acestei întâlniri de destin dintre ea şi Mason Hart, viaţa Anei nu mai este deloc o viaţă de rutină. Intră în relaţii cu alţi oameni, îl cunoaște mai bine pe cel de care se îndrăgostise total şi trebuie să facă faţă la numeroase provocări şi pericole. Nu vreau să răpesc plăcerea cititorilor de a descoperi toate acestea aşa că nu întru mai mult în descrierea acţiunii romanului.
    Trebuie să spun de la început că mi-a plăcut povestea chiar dacă raportată la realitate este destul de neverosimilă.  Este extrem de puţin probabil ca o fata modestă a unor imigranţi români sau din orice altă ţară să ajungă în preajma unui mare bogătaş cu trei generaţii de strămoşi în spate, cu o avere imensă pe care o administrează personal. E ca şi cum am crede că ultimul pe linia de succesiune a familiei Rockfeller ar ajunge de unul singur într-un restaurant şi s-ar bate de unul singur cu agresorul unei femei total necunoscute!!! Cred că aşa ceva se poate imagina cu uşurinţă în ţara noastră unde nu avem decât bogătaşi la prima generaţie şi separarea dintre categoriile sociale nu este încă foarte strictă. De altfel alegerea Statelor Unite ca loc de desfăşurare a acţiunii romanului mi s-a părut riscantă şi discutabilă chiar dacă este foarte la modă. A te duce cu eroii ficţiunii într-un loc în care nu trăieşti şi pe care nu-l cunoşti direct, presupune o enormă muncă de documentare şi tot pot apărea inadvertenţe. Dacă Ana şi Mason îşi trăiau frumoasă şi provocatoarea poveste de dragoste la noi, romanul ar fi avut pe lângă o bună acţiune şi un grup de personaje bine închegate şi autenticitate. Aşa este puţin prea evident ficţională.

    Theo Anghel este o scriitoare extrem de talentată şi inteligentă şi reuşeşte să ofere în romanul ei o întreagă panoplie de personaje bine conturate şi extrem de vii. Personajele din planul doi, Mara, Irene, Greg, Carrie, Julie Harrt, Dan, fratele lui Julie sunt toţi plini de viaţă, de trăiri autentice şi foarte bine angrenaţi în susţinerea filonului principal al povestiri. Ca personaj principal într-o poveste de dragoste Ana este puţin deosebită faţă de portretul standard. Este destul de pasivă, foarte interiorizată, se lasă prea mult influenţată de unii şi de alţii şi are momente de implicare pline de energie exact când nu trebuie şi fără să fie atentă la detalii. Într-un cuvânt este norocoasă că nu a păţit lucruri mai rele. Mason este departe de a fi cavalerul fără prihană. E destul de violent în limbaj, destul de neatent la detalii, gelos, nesigur pe el şi pe femeia iubită căreia nu-i oferă ceea ce este cel mai important într-o relaţie de dragoste, siguranţă, protecţie şi respect. Tocmai aceste trăsături îl fac foarte veridic, rupt din realitatea pe care o cunoaştem zi de zi. Dar oare acest tip de cuplu este un cuplu ideal al momentului în materie de dragoste? Cred însă că nu avem de ce să ne punem asemenea tipuri de întrebări. Nu avem de ce să căutăm un mesaj în povestea Anei şi a lui Mason, este doar o poveste foarte frumos scrisă, mai ales începând de la capitolul IV, atractivă, cu bine dozate momente de acţiune şi de aventură, cu o intrigă captivantă şi un deznodământ fericit care te face să închizi cartea dorind să ştii mai multe despre că au făcut Ana şi Mason în continuare.
     M-am întrebat la final de ce Theo Anghel a ales titlul “Rochia Aurie”? Aceasta este rochia primită cadou de Ana de la Mason ca o înlocuire a rochiei azurii complet distruse în incidentul cu Adonis. O rochie foarte scumpă, foarte elegantă şi aparţinând cu totul altei lumi decât cea în care obişnuia Ana să se mişte. Şi mi-am dat seama că avem aici două rochii simbol. Cea azurie o reprezintă pe Ana înainte de a descoperi dragostea, o Ana inocenţa, singuratecă şi plină de visuri nu foarte clare. Rochia Aurie reprezintă viaţa Anei de după descoperirea dragostei, o viaţă fascinantă, bogată în evenimente şi oameni, o viaţă care îi cere decizie şi implicare. Şi Ana care şi-a distrus inocenţa şi naivitatea acceptând o întâlnire cu un necunoscut la recomandarea superficială a unei prietene băgăcioase, trebuie să înveţe cum să poarte cu naturaleţe rochia aurie care îi cere discernământ, hotărâre, atenţie la detalii şi grijă faţă de persoana iubita mai presus de grija pentru oricine altcineva. În fond procesul de îndrăgostire este un proces iniţiatic.
     Recomand cu căldură lectură romanului “Rochia Aurie”. Sigur oferă oricărui cititor clipe plăcute, înviorătoare şi puterea de a visa..

Quantum Publishers Logo


Cartea Rochia Aurie de Theo Anghel a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Dana Burda


by -
11

Bătrâna canapea albastră şi alte povestiri de Seymour Mayne

    Culegerea de proză scurtă a scriitorului canadian Seymour Mayne, aparută sub titlul “Bătrâna canapea albastră şi alte povestiri”, a fost publicată de editura Adenium din Iași în anul 2014 în colecția Universalis. Traducerea din limba engleză a fost magistral făcută de către traducătoarea Raluca Tănăsescu la acea dată doctorand în traducere literară la Universitatea din Ottawa și care are o bogată activitate traducând încă 11 volume de proză și poezie. Tot Raluca Tănăsescu a fost cea care a întocmit atât de necesarele explicații și note din subsolul paginilor cărții.

      Cartea cuprinde șapte povestiri scurte, tot volumul nu are decât 118 pagini, și prima povestire intitulată “Bătrâna canapea albastră” este cea care dă titlul întregului volum.

     Lectura celor sapte povestiri se face rapid în câteva ore pentru că sunt absolut savuroase, pline de umor și duioșie, de viață simplă dar adevărată. Autorul nu caută să impresioneze cititorul prin nimic, ci pur și simplu îi povestește cu zâmbetul pe buze întâmplări din viața lui sau a celor din imediata lui apropiere, rude, prieteni, comunitatea religioasă și culturală. Seymour Mayne este un canadian evreu și nu ascunde acest lucru, din contră ne povestește tocmai despre lumea fascinantă a micilor comunități evreiești din diverse orașe din Canada acea lume în care încă se mai vorbește idish, încă se mai trăiește îngrijorându-te de ce se întâmplă cu cei din jur chiar dacă manifestarea îngrijorării poate părea unora indiscreție și intruziune. Pentru cei care sunt cât de puțin familiarizați cu marea tragedie a Holocaustului cartea poate avea o semnificație mai profundă. Pentru că Holocaustul a distrus pur și simplu genul acesta de comunități vorbitoare de idish, în care dramele vieții de zi cu zi erau privite printr-un filtru de umor și în care existau rabini înțelepți și buni cunoscători ai naturii omenești ca cel din povestirile lui Seymour Mayne.

     Toate povestirile sunt scrise la persoana întâi ca și cum scriitorul l-a întâlnit pe cititor și îi povestește ce i s-a mai întâmplat, de cine își aduce aminte, ce l-a impresionat de când nu s-au mai întâlnit. Astfel aflăm despre canapeaua albastră cumpărată cu decenii în urmă la mâna a doua dar de care nu se poate despărți în ciuda faptului că este tot mai evident într-o stare avansată de degradare. Acceptă doar să o mute pe verandă devenind un loc rezervat doar pentru sine, pentru a privi lumea mai ales la vremea înserării. Și la un moment dat cineva fură bătrâna canapea. Las cititorului plăcerea de a afla ce s-a întâmplat mai departe.

    A doua povestire se intitulează “Povestea plăpumii mătușii mele” și este preferata mea. Pentru cine nu cunoaște deloc ce valoare avea o pilotă din puf de gâscă chiar și la începutul anilor 50 când eram eu copil ca să nu vorbim de deceniile de dinainte de război, este greu de înțeles semnificația profundă a unui asemenea obiect bine cusut, gros, dar ușor și îmbrăcat în mătase colorată și strălucitoare. O asemenea pilotă este un simbol al unei lumi complet dispărute, al unui spirit complet distrus. Așa ceva aduce mătușa Jenia în Canada în 1929 când emigrează plecând din Polonia, din localitatea Bialystok. După moartea mătușii, vestita plapumă de puf rămâne moștenire povestitorului și ce va face cu ea este plăcerea cititorului să afle.

     A treia povestire are titlul “Talitul lui Goldberg”. Povestitorul ne spune ce i s-a întâmplat pentru că vrea să se elibereze de un sentiment neplăcut de vină. Fiind prezent la sinagogă în ziua sfântă de Iom Kipur, în loc să fie atent la rugăciuni și la ceremonial nu-și poate scoate din cap gândul că Goldberg i-a luat talitul, şalul de rugăciune, adus tocmai din Țara Sfântă, pe când îl lăsase pe o masă. Și când termină de povestit încă este nesigur, nedumerit și puțin vinovat.

   “Seymour Internaţional” este următoarea povestire care ne arată ce înseamnă cu adevărat un spirit întreprinzător. Povestitorul ne spune cum unul dintre prietenii lui, Seymour Levine, decide la un moment dat să înfiinţeze o organizaţie internaţională a celor care purtau numele englezesc Seymour dar ca prenume. Evident cei care primiseră acest prenume erau evrei. Iniţiativa are un succes nesperat dar printre cei care doreşte să între în organizaţia Seymour Internaţional este şi Seymour Williams pastor într-un mic oraş din Anglia complet neevreu. Ce s-a întâmplat mai departe este o poveste deosebit de savuroasă pe care cititorul nu trebuie să o rateze.

    Povestirea intitulată “Conjugări” este şi ea una dintre preferatele mele. Este greu să o redai pe scurt pentru că îşi pierde farmecul şi umorul. Personajul care povesteşte este Stanley Shloime al cărui unchi Morris îşi părăseşte soţia după 46 de ani de convieţuire şi fuge de la Montreal la Vancoover pe când avea deja peste optzeci de ani. Refuză să se întoarcă, se bucură de o libertate pe care nu o avusese de fapt niciodată în viaţa şi nu-şi refuza o glumă reuşită nici după moarte.

   “Carmella din Tel Aviv” este o lecţie despre deschidere, toleranţă şi umor ce nu trebuie pierdut în nici un moment al vieţii iar ultima povestire “Chibuţul” este o încheiere aşa cum trebuie a unui regal scriitoricesc.

     Evident după ce am citit cartea mi-am dorit să ştiu mai multe despre acest scriitor canadian pe care nu-l citisem până acum şi care mi-a plăcut şi m-a cucerit printr-o carte subţirică, dar atât de densă. Seymour Mayne s-a născut la 18 mai 1944 la Montreal, Canada. Este poet, scritor şi traducător. A publicat peste 50 de cărţi de poezie şi critică literară şi şapte antologii de literatură canadiană şi evreiească. A fondat în 1965 împreună cu alţii Very Stone House, o editură mică dedicată publicării poeziei canadiene. În momentul de faţă preda literatură canadiană la Universitatea din Ottawa, Canada. Volumul de povestiri scurte “Old Blue Couch &amp;Other Stories” a fost publicat în 2012 care cuprinde după cum am încercat să arăt şapte povestiri pline de căldură şi umor colorate cu sonorităţi yddish.

    “Montreal Gazette” are una dintre cele mai nimerite prezentări a cărţii: “Scurtă şi fermecătore astfel poate fi cel mai bine descrisă culegerea lui Seymour Mayne “Bătrână canapea albastră şi alte povestiri” care pune în lumina o voce deosebit de pitorească ce face din simplitate o virtute”.

     Scriitorul Seymour Mayne a venit în România, la Bucureşti în anul 2014 cu prilejul târgului de carte Bookfest 2014 fiind însoţit de traducătoarea Raluca Tănăsescu şi soţul ei Chris. Cu acel prilej a fost lansat şi volumul prezentat aici.

editura-adenium-logo

Cartea Bătrâna canapea albastră şi alte povestiri de Seymour Mayne a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Adenium!

Autor: Dana Burda

by -
11
Copiii împăratului de Claire Messud

Editura Tritonic
Colecţia Premium
Anul apariţiei: 2008
Nr. pagini: 354

         Romanul “Copiii împăratului” al scriitoarei americane Claire Messud a apărut la editura Tritonic în colecţia Tritonic Premium în anul 2008, în format mare, cartonat şi cu o frumoasă supracopertă ce aparţine Alexandrei Bardan. Cartea a fost excelent tradusă din limba engleză de către Adriana Moşoiu.

      Claire Messud s-a născut în 8 octombrie 1966 în oraşul Greenwich din Connecticut, Statele Unite ale Americii. Mama sa era canadiană iar tatăl era francez de origine algeriană. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Sidney în Australia şi apoi la Toronto în Canada. Dar şi-a făcut studiile superioare la Yale în Statele Unite şi la Cambridge în Marea Britanie. La Cambridge îl întâlneşte pe cel care a devenit soţul ei, James Wood, critic literar. Până în anul 1995 a locuit la Londra şi a lucrat pentru revista Guardian. În 1994 îi apare primul roman “When the World War Steady” care este bine primit de critica literară drept pentru care a fost nominalizat la PEN/Faulkner Award. În 1996 se stabileşte în Statele Unite unde locuieşte şi azi împreună cu soţul şi cei doi copiii cărora le este de altfel dedicat romanul “Copiii împăratului”.
       În anul 1999 apare cel de al doilea roman al scriitoarei “The Last Life” cu referire directă la tatăl său pentru că subiectul cărţii îl constituie povestea pe trei generaţii a unei familii de francezi de origine algeriană. A treia apariţie editorială a autoarei a fost un volum de proză scurtă “The Hunters: Two Short Novels” publicat în 2001. Impresionant este faptul că în anul 2003 a primit titlul de cel mai tânăr scriitor englez chiar dacă Claire Messud alesese deja să fie cetăţean american.
      “Copiii împăratului” este cea de a patra carte a autoarei şi a apărut la editura KNOPF în anul 2006. După cum mărturiseşte Claire Messud în diverse interviuri, a început să scrie romanul încă din 2001 dar în acel an i s-a născut primul copil ceea ce a făcut ca scrierea unei cărţi ca tânără mamă să fie o adevărată experienţă apoi a venit 11 septembrie 2001 cu şocul atacului terorist asupra Turnurilor gemene şi manuscrisul a fost lăsat deoparte şi reluat după câţiva ani. De aceea momentul cumplit din 11 septembrie 2001 este parte integrantă a romanului şi a mesajului acestuia.
       Lectura romanului “Copiii împăratului” este deosebit de provocatoare. Stilul în care este scris şi în care sunt construite personajele aduc aminte de romanele lui Henry James şi Edith Wharton, scriitori americani celebri de la începutul secolului XX. Eu am perceput cartea lui Claire Messud care prin naştere şi educaţie este un cetăţean al lumii, ca fiind o carte prin definiţie americană şi cred că asta a şi intenţionat autoarea să fie. Construcţia literară a cărţii, conceperea personajelor, relaţionarea dintre personaje sunt desăvârşite şi demonstrează odată în plus că autoarea preda la diverse universităţi americane tehnică de scriere literară. Este adevărat că această tehnică perfectă de scriere şi de construire a romanului i-a făcut pe mulţi critici şi chiar pe unii cititori să considere că a fost scris pentru o elită intelectuală, pentru cititori erudiţi şi mai puţin pentru cei care citesc cu predilecţie literatură comercială. Dar este doar o aparenţă pentru că povestea este atât de bine concepută şi atât de simplu redată iar mesajul atât de atractiv şi interesant încât în cele din urmă te prinde şi te cucereşte.

       Romanul ne introduce în lumea selectă a intelectualităţii newyorkeze într-un moment foarte bine definit temporal, perioada cuprinsă între lunile martie şi noiembrie 2001. Ceea ce impresionează de la început cititorul este senzaţia de aglomeraţie şi vacarm din cauza mulţimii personajelor care relaţionează în cea mai mare măsură prin dialog şi par cu atât mai multe cu cât sunt legate între ele prin tot felul de legături de rudenie sau prietenie mai nouă sau mai veche, foşti colegi de şcoală în diverse etape ale vieţii dar şi întâlniri ocazionale. Sunt un grup de oameni a căror viaţă se bazează pe un întreg esfodaj de relaţii utile. După numai câteva pagini ne dăm seama că din această aparent încâlcită mulţime de voci nu contează pentru cititor decât trei. Este vorba de trei tineri, foşti colegi la universitatea Brown la începutul anilor 90, care au rămas foarte buni prieteni şi care ajunşi acum în jurul vârstei de 30 de ani îşi pun întrebări şi caută răspunsuri legate de succesul profesional şi împlinirea sentimentală. Îşi caută un loc al lor bine definit în mica lumea cu pretenţii în care lucrează şi se învârt şi în acelaşi timp visează la stabilitate emoţională. Prima din acest grup este Marina Thwaite o tânără extrem de frumoasă, fiica celebrului ziarist şi profesor Murray Thwaite, în umbra căruia încă trăieşte din toate punctele de vedere. În urmă cu cinci ani se angajase că va scrie pentru o editură care îi şi oferise un avans bănesc pentru asta, o carte despre vestimentaţia copiilor. Se dedicase cu multă energie şi entuziasm muncii de strângere a informaţiilor necesare dar după un timp lăsase totul deoparte şi amânase an după an realizarea lucrării. După eşecul unei relaţii sentimentale durabile cu cel pe care îl numeşte dezinvolt Al Grasul, se întoarce să locuiască în primitoarea şi bine organizata casă a părinţilor ei, Murray Thwaithe şi Annabel, avocată de succes care lucra gratuit pentru cazurile copiilor şi tinerilor cu probleme.
         Danielle Minkoff este cel de al doilea personaj cheie al romanului. Fosta colegă cu Marina, frumoasă şi ea dar fără a avea strălucirea prietenei sale, foarte inteligentă şi muncitoare a luptat din greu să-şi facă loc în lumea selectă a Manhattanului intelectual. Lucrează ca producător pentru un post de televiziune dar de cele mai multe ori ideile sale mari şi generoase sunt înlocuite fără milă de cei ce aveau decizia cu subiecte comune dar menite să asigure un rating constant mare. Nu provine dintr-o famile importantă ca cea a Marinei, s-a născut şi a crescut într-un orăşel din Kansas iar părinţii ei erau divorţaţi dar se foloseşte graţie relaţiei de prietenie cu aceasta de locul special al familiei Thwaithe în societate.
         Cel de al treilea personaj care gravitează şi el în jurul lui Murray Thwaite, este Julius Clarke, fiul unui fost soldat în războiul din Vietnam şi a unei vietnameze. Critic literar freelancer, gay, trăieşte din experienţă în condiţii mai mult decât modeste nemulţumit la cei 30 de ani ai lui atât de situaţia sa materială şi profesională cât şi de imposibilitatea de a avea o relaţie sentimentală stabilă. Îşi doreşte cel mai mult să aibă o relaţie cu cineva bine situat material care să-l scutească de grijile vieţii. În ciuda teoriilor pe care le susţine faţă de prietenele sale, Julius acceptă în cele din urmă să-şi ia un servici de birou şi aici întâlneşte în persoana şefului său relaţia mult visată. Începe o relaţie toridă cu şeful lui în a cărui apartament se mută dar totul are un preţ şi relaţia cu David îl îndepărtează oarecum de prietenele lui. La un moment dat Julius a sfătuit-o şi pe Marina să-şi caute un loc de muncă pentru a nu mai fi dependentă de tatăl ei, iar această ideie este susţinută şi de Danielle. Era timpul ca Marina să renunţe să se mai ascundă după acea carte pe care nu reuşea să o termine de scris de ani buni şi să devină independentă.

       Acţiunea romanului începe în luna martie 2001 şi până la jumătatea lunii mai facem cunoştinţă cu toate personajele şi probleme lor mai ales din dialogurile destul de lungi pe care le au între ei în diverse momente. Cât despre cine este şi cum este perceput public Murray Thwaite, farul acestui univers aproape închis, autoarea are o soluţie deosebită, îi dedică un scurt dar compact capitol 7 sub forma unui interviu pe care îl dă unei tinere ziariste în devenire, Roanne Levine.
       Schimbările menite să distrugă echilibrul intern al acestei lumi ce poate părea extrem de plicticoasă unui cititor obişnuit cu ritmul alert al majorităţii romanelor actuale, se produc la jumătatea lunii mai când mai întâi îşi face apariţia în casa perfect ordonată a cuplului Thwaite nepotul lui Murray, Frederick Tuff, fiul surorii lui, o văduvă care şi-a crescut singură cei doi copii şi care şi-a înconjurat fiul pe care continuă să-l numească destul de penibil pentru vârsta pe care o are, Bootie, cu o grijă şi dragoste maternă excesive. Bootie este un tânăr de 20 de ani foarte inteligent dar plin de răzvrătiri adolescentine mascate în principii idealiste şi total nepractice. Refuză să-şi urmeze studiile la Harvard unde fusese primit graţie unei excelente situaţii şcolare, părăseşte după numai un semestru mica universitate în care alesese să se ducă şi se întoarce peste iarnă în casa mamei sale decis să-şi facă o pregătire specială pe baza unor lecturi valoroase după modelul lui Thomas Emerson. În cele din urmă, deranjat de insistenţele mamei sale căreia îi ascunde faptul că a părăsit orice sistem de şcolarizare, se duce la New-York la unchiul său Murray Thwaite care îl primeşte în casă lui şi-l angajează pe post de asistent personal pe care îl plăteşte pentru a avea grijă de hârtiile lui. Prin această decizie, Marina care se îşi ajuta tatăl până atunci, este scoasă din umbra acestuia. Şi asta se întâmplă exact atunci când îşi face apariţia în lumea intelectuală a Manhattanului un ziarist australian pe care Danielle îl cunoscuse cu prilejul unei vizite la Sidney, Ludovic Seeley, Ludo pentru prieteni, care plănuieşte să scoată în toamnă o revista de critică culturală. Danielle care la un moment dat fusese atrasă de acest Ludovic Seeley, îl prezintă Marinei şi aceasta decide să accepte să lucreze şi se angajează în colectivul de redactare a noii reviste care după spusele causticului iniţiator, urma să revoluţioneze lumea presei. Tot atunci intervine şi moartea pisicii familiei Thwaite, Papa, a cărei prezenţă era cumva simbolică. Dispariţia ei este şi ea simbolică pentru marchează momentul în care temelia pe care se clădise de ani de zile sistemul ce îl propulsase pe Murray Thwaite în vârful piramidei, începe şi ea să se clatine.

      Bootie va folosi libertatea dată de unchiul său pentru a umbla prin dosarele lui secrete şi astfel descoperă că acesta are un fel de manuscris a unei posibile viitoare cărţi axate pe reflexii personale pe diverse mari teme dar care lui Bootie i se par cu totul nepotrivite cu aura pe care o are deja Murray Thwaite. Se angajează pe baza celor descoperite şi a ceea ce crede el că ar trebui să fie şi nu este generosul său unchi, să scrie un articol de demistificare a imaginii acestuia pentru revista lui Ludovic Speeley. Marina ajutată de Speeley reuşeşte să-şi termine cartea a cărui titlu, “Copiii împăratului nu au haine”, este ales la sugestia lui Speeley de care se îndrăgosteşte şi cu care în cele din urmă se şi căsătoreşte. În acelaşi timp prietena sa Danielle începe o relaţie secretă şi intimă cu Murray Thwaite iar Julius trece prin tot felul de crize în relaţia sa cu David. Merită să citiţi romanul pentru că finalul cărţii este mai mult decât interesant, incitant şi revelator,
     Construcţia romanului, limbajul ales, temele discutate, situaţiile de viaţă alese, personajele cărţii, momentul şi evenimentul istoric ales, toate sunt de natură să facă din “Copiii împăratului” un roman de referinţă pentru începutul acestui nou secol. Editorul şef al editurii Knopf’s, cea care a scos cartea în 2006, chiar preciza în momentul apariţiei că Messud a scris “a bigger book than anything she’s ever written”. Şi are dreptate pentru că autoarea vorbeşte în principal despre miturile personale, despre prăpastia dintre percepţie şi realitate, despre concepţia de sine, despre ipocrizie şi despre cercul închis al acelei lumi intelectuale care îşi petrece viaţă pendulându-se între preocupările profesionale şi diverse întâlniri, petreceri, recepţii şi conferinţe.  Autoarea deschide uşa acestei lumi aparent ordonate şi perfecte precum apartamentul familiei Thwaite şi ne lasă să aruncăm odată cu ea o privire uşor ironică. Dar ordinea aparentă a lumii acesteia nu este aruncată în aer de dezvăluirile din articolul lui Boottie despre Murray şi nici de revista revoluţionară a lui Speely, nici de superficialitatea şi ipocrizia relaţiilor dintre oameni ci de brutalitatea fundamentalismului islamic care loveşte dureros şi tragic pe 11 septembrie 2001. Lumea lui Murray Thwaite construită încă de la jumătatea anilor 60, o lume în care cei ca Murray erau împăraţi iar copii lor ca Marina, Danielle şi Julius mergeau dezbrăcaţi atârnaţi de faldurile mantiei lui, nu se mai putea reface prin distrugerea împăratului şi confecţionarea de haine noi din mantia sa, ci trebuia să se reinventeze serios şi matur în faţa unui pericol nou şi fără precedent.

Editura TritonicCartea Copiii împăratului de Claire Messud a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Dana Burda

by -
7

Să baţi din palme cu o singură mână de Richard Flanagan

        Romanul scriitorului australian Richard Flanagan “Să baţi din palme cu o singură mână” a apărut la editura Litera în atât de interesantă colecţie “Clasici contemporani” în anul 2016, fiind tradusă din limba engleză de către Petru Iamandi. Romanul “The Sound of One Hand Cllapping” cel de al doilea scris de acest autor, a apărut în 1997 şi s-a bucurat de un deosebit succes la public fiind premiat cu Australian Book-sellers Book of the Year Award şi Vaner Palmer Prize for Fiction. În 1998 romanul a fost adaptat pentru marele ecran pe baza unui scenariu scris chiar de autor care s-a ocupat şi de regia filmului şi a fost nominalizat la premiile festivalului de film de la Berlin “Ursul de aur”.
         Editura Litera a scos seria aceasta de romane într-un format mic, foarte elegant şi în acelaşi timp practic pentru că este uşor de transportat şi de citit. Şi este nevoie de acest gen de mobilitate pentru că romanul în discuţie nu este o lectură uşoară şi nu din cauză că are 315 pagini sau a stilului în care este scris. Este o carte densă, plină de informaţii, plină de situaţii dureroase, plină de provocări pentru cititor. Este nevoie să te opreşti din când în când din citit pentru a medita şi a asimila povestea în sine. Practic de-a lungul lecturii eşti permanent alături de scriitor, citind parcă peste umărul lui povestea pe care ţi-o oferă. Este o carte profund masculină ca stil şi abordare cu toate că personajul principal este unul feminin şi anume Sonja Buloh a cărei viaţă o urmărim din anul 1954 şi până în 1990 de-a lungul unui adevărat labirint cronologic pentru că autorul sare cu nonşalanţă de la un an important la altul în funcţie de meandrele povestirii.
       Acţiunea se petrece în îndepărtata insulă Tasmania, parte a statului australian. O lume foarte puţin cunoscută cititorului român şi de aceea păstrând o aură cumva exotică, o insulă de la capătul lumii. Cândva s-a numit Van Diemen Land şi a fost timp de un secol colonie penitenciară pentru condamnaţii din Marea Britanie. Chiar strămoşii scriitorului Richard Flanagan au fost printre ultimii condamnaţi aduşi în Tasmania. Erau irlandezi şi unii fuseseră condamnaţi pentru că furaseră mâncare în timpul Marii Foamete iar alţii pentru că făcuseră parte din organizaţii revoluţionare irlandeze ce luptau împotriva stăpânirii engleze. Richard Flanagan îşi asumă originalele sale irlandeze dar se consideră tasmanian care scrie despre ţară si, despre locuitorii ei şi despre istoria ei. Din romanul “Să baţi din palme cu o singură mână” cititorul înţelege destul de repede că Tasmania înseamnă o natură cu totul deosebită şi de multe ori excesivă în manifestări şi o populaţie venită din toate colţurile lumii în diverse perioade istorice iar eroii cărţii sunt cei sosiţi imediat după cel de al doilea război mondial. Au venit aici pentru a găsi un liman al libertăţii în care să nu le mai fie teamă: “Fiindcă a nu te teme înseamnă să-ţi imaginezi o lume dincolo de propria experienţă de viaţă”.(p.12)                      Printre cei sosiţi atunci sunt şi părinţii Sonjei Buloh, Bojan şi Maria Buloh originari din Slovenia parte a statului Iugoslav. Fugiseră de noua lume care se instaura în acea parte a vechii Europe dar fugiseră şi de amintirile lor teribile din timpul stăpânirii naziste. Romanul se deschide de altfel cu o însemnare a lui Ivo Andric din Sarajevo din anul 1946 în care se vorbeşte despre mulţimea de femei tinere deja cărunte, precizând: “Nimic n-ar putea vorbi mai clar despre vremurile noastre generaţiilor viitoare decât aceste capete tinere cărunte cărora le-a fost furată nepăsarea tinereţii.”
           De această realitate teribilă fugiseră, trecând ilegal graniţa cu Italia, Maria şi Boian Buloh. Au ajuns în îndepărtata Tasmanie împreună cu alţii care fugiseră asemenea lor din Lituania, Letonia, Polonia, ba chiar şi din România. Toţi fuseseră atraşi de promisiunea făcută muncitorilor imigranţi că li se va oferi de către Australia o viaţă mai bună decât cea din Europa devastată de război. Fugeau de trecutul care însemnase lagărele naziste dar şi de viitorul care putea însemna noi lagăre de data asta sovietice.
     Guvernul australian i-a trimis în Tasmania într-o colonie de muncitori ce aparţinea Comisiei Hidroelectrice, colonie numită Butlers Gorge unde, indiferent ce profesie avuseseră înainte de a părăsi Europa, trebuiau să muncească din greu la construirea unei uriaşe hidrocentrale pe care proiectanţii ei o vedeau asemenea celor construite de sovietici pe Nipru şi pe Volga. Mulţimea aceasta amestecată de muncitori locuia în barăci înghesuite în care încercau cum puteau să-şi reconstruiască viaţa adunând resturi ale lumii părăsite sub formă de mileuri de dantelă, fotografii vechi îngălbenite, obiceiuri ce păreau ciudate şi feluri de mâncare neobişnuite. E lumea în care se naşte Sonja Buloh dar mica ei copilărie se sfârşeşte brusc într-o noapte de iarnă cu viscol şi ninsoare din anul 1954. În acea noapte mama sa se îmbracă cu rochia ei neagră cu dantelă, cu paltonul roşu şi ghetele roşii deja uzate şi o părăseşte plecând în noapte, paşii ei fiind rapid acoperiţi de ninsoarea viscolită. Sonja avea numai trei ani şi de la această fragedă vârstă când pleacă în noapte să-şi găsească tatăl la cârciumă, va învăţa cum să se descurce cu oamenii, cum să asculte, cum să tacă şi cum să supravieţuiască.
          Romanul propriu zis începe după dispariţia Mariei Buloh şi se axează pe cei doi eroi principali, Sonja şi Bojan Buloh, tatăl şi fiica, rămaşi singuri cu durerea născută din această părăsire, cu lupta fiecăruia de a face faţă vieţii dar şi cu lupta de a se înţelege unul pe altul, de a ajunge la o relaţie armonioasă. Ne plimbăm astfel odată cu autorul prin acel labirint cronologic de care am vorbit, sărind de la un an semnificativ la altul pentru a înţelege cum relaţia tată/ fiică devine tot mai încordată, tot mai violentă, tot mai dură până când, în 1967, în ziua în care Sonja împlineşte 16 ani, această se decide să plece, să-şi părăsescă tatăl care devenise pentru ea o piedică în calea unei vieţi normale. Pleacă în Australia, la Sidney pentru foarte mulţi ani şi Bojan Buloh rămas singur refuză cu încăpăţânare asimilarea. Preferă să rămână pentru totdeauna un venetic, incapabil să scrie sau să citească în limba engleză, vorbind această limbă stâlcit şi cheltuind cea mai mare parte a banilor câştigaţi din muncă grea pe băutură. Nici măcar tâmplăria care îi adusese bucuria creaţiei, bucuria lucrului cu lemnul şi a unei relaţii mai apropiate cu fiica sa, nu-i mai spune nimic.
           În acest mod monoton şi fără sens trec anii până în 1989 când se întoarce Sonja de la Sidney în ceea ce părea să fie doar un concediu. De data asta relaţia dintre Sonja şi tatăl ei va intra într-o altă faza. Cititorul va avea surpriza unui final clasic foarte potrivit pentru un roman scris în manieră clasică.
           De la bun început am fost contrariată de titlul romanului lui Richard Flanagan, “Să baţi din palme cu o singură mână”. Acesta exprimă ceva imposibil în realitate şi am căutat explicaţii pentru că în mod sigur autorul alese titlul cărţii cu un scop anume. Aşa am ajuns la filozofia zen care spune că prin meditaţie poţi ajunge ca mâinile tale să acţioneze ca şi cum ar fi o singură mâna şi sunetul bătăilor lor să fie de fapt sunetul unei singure mâini. Autorul are însă propria lui explicaţie la finalul singurei şi singularei poveşti de dragoste din roman. Las cititorului bucuria descoperiri acestei părţi a romanului şi a înţelesului ciudatului titlu ales.
           Din punctul meu de vedere, ca cititor captivat şi copleşit de frumuseţea cărţii lui Richard Flanagan, văd întruparea miracolului zen în însăşi evoluţia relaţiei dintre tatăl, Bojan Buloh şi fiica sa Sonia Buloh începând din noaptea de iarnă cu viscol a anului 1954 şi până în acea noapte din 1990 când graţie fiicei lui Bojan redescoperă iubirea. Pentru că despre iubire este vorba de la începutul şi până la sfârşitul cărţii.

editura-literaCartea Să baţi din palme cu o singură mână de Richard Flanagan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată și librăriile online agreate.

Autor: Dana Burda

by -
6

Portretul reginei de Emmanuel KattanPortretul reginei de Emmanuel Kattan

     Romanul “Portretul reginei” scris de scriitorul canadian de limba franceză, Emmanuel Kattan a fost publicat de editura Univers în bine cunoscuta şi îndrăgita de cititori colecţie, “Romanul secolului XXI” în anul 2016. Traducerea aparţine Dianei Crupenschi şi a fost sprijinită de Canada Council for the Arts / Conseil des arts du Canada, Romanul a văzut lumina tiparului în anul 2013 la editura “Les editions du Boreal” cu titlul “Le Portrait de la reine”

    Scriitorul Emmanuel Kattan este el însuşi o personalitate foarte interesantă. S-a născut în anul 1968 în Montreal fiind fiul scriitorului de origine irakiană Naim Kattan. După studii la Montreal şi Oxford îşi ia doctoratul la Paris la EHESS cu teza “Devoir de memoire” pe care o publică apoi în volum cu titlul “Penser le devoir du memoire”. În romanul “În momentul de faţă” Emmanuel Kattan este director al British Council din New York.

    A publicat trei romane, 2008, “Nous seuls”, 2012, ”Les lignes de deşire” şi 2013, ”Le portrait de la reine” toate bucurându-se de succes la public fiind traduse în mai multe limbi.

     Ceea ce impresionează la acest scriitor încă tânăr este maxima sa mobilitate atât în spaţiu cât şi cultural.

     Romanul “Portretul reginei” m-a impresionat încă de la primele pagini prin personajele sale. Autorul nu urcă scara socială pentru a alege personaje spectaculoase, exemplare, impresionante atât prin ele însele cât şi prin provocările la care trebuie să facă faţă din cauza stilului de viaţă pe care îl duc. Nu, în romanul lui Emmanuel Kattan cele două personaje, unice de altfel, Rick Boisvert şi doamna Mc’ Tavish cunoscută pe aproape tot parcursul romanului drept doamna din Sutton Place, sunt oameni foarte obişnuiţi, ajunşi deja în pragul bătrâneţii, retraşi din viaţa activă, fără mari probleme materiale, complet singuri şi subjugaţi tabieturilor pe care şi le-au creat singuri.

     Rick Boisvert ştie exact ce va face în fiecare parte a zilei de la gimnastică de la ora şapte şi jumătate dimineaţa, urmată de cumpărarea ziarului New York Post la chioşcul din colţul podului Brooklyn, apoi metroul pânaă la 86/ th street unde la colţul cu Lexington Avenue îşi cumpără două banane pentru masa de prânz. Ajunge apoi la magazinul Goodwill pe 2/nd Avenue unde alături de colegii lui triază hainele second hand donate cu o zi înainte. Seara cinează singur cu o carte în mână şi pisica pe genunchi. Aşa trece fiecare zi din săptămână. Doar sâmbăta, după o plimbare de o oră şi jumătate îşi ia micul dejun la localul Nations Diner situat pe 1/st Avenue, mic dejun format dintr-un cârnat şi două ouă ochiuri plus ziarul. Această rutină nu este deranjată de nici un fel de provocare sau impuls şi astfel trec anotimpuri după anotimpuri şi ani după ani până într-o sâmbătă dimineaţa la început de toamna. Pe când era aşezat la masa lui obişnuită de la Nations Diner remarcă la colţul cu 49/th Street o doamna scundă, cu un impermeabil elegant de culoare galben canar “un nas mare, gură cu buzele mai degrabă pline pentru o femeie de vârstă ei, privire alertă, scânteietoare”. Rick o urmăreşte consternat cu privirea în timp ce aceasta se îndepărtează cu poşeta galbenă pe braţ şi o pană cu reflexe de smarald la pălăria ei din fetru galben. Într-o clipă Rick iese din local şi o urmăreşte pe doamna în galben până reuşeşte să o abordeze cu un grav, solemn şi discret “Maiestatea Voastră, regret că vă deranjez…!”( p.13 ).

     Doamna în galben este şocată şi indignată de insistenţa cu care Rick i se adresează ca unei regine, ca unei persoane pe care o ştie. Îl respinge şi se îndepărtează convinsă că este vorba de cineva complet sărit de pe fix.

     Întors acasă, Rick uită de monotonia rutinei sale zilnice şi se lasă copleşit de gânduri care îl duc în cele din urmă la concluzia că în mod sigur doamna în galben este chiar regina Angliei în persoană, este EA, Maiestatea Sa, Elisabeta a II-a, regina Marii Britanii care se plimbă incognito prin New York. “A înţeles că cea mai bună ascunzătoare este mulţimea. Iar deghizarea cea mai eficace este absenţa oricărei deghizări.“( p.17 ) Copleşit de propria descoperire şi de imensele ei implicaţii, Rick decide să-i scrie reginei o scrisoare prin care să o liniştească cu privire la propria lui persoană şi să o asigure de totala lui discreţie. După o săptămâna este din nou la fereastra localului Nations Diner aşteptând să o vadă trecând pe Regină. După ceva aşteptare o zăreşte îmbrăcată de dată asta complet în albastru şi ţinând în lesă un câine corgi, rasă mult îndrăgită de Regină după cum bine ştiu toţi cei care urmăresc ştirile despre suverana Marii Britanii. Doamna acostată îl respinge pe Rick cu asprime dar privindu-l mai bine îşi dă seama că “seamănă cu acele fiinţe însingurate care, pierzându-şi obiceiul de a se vedea cu ochii altora şi-au găsit propriul stil vestimentar a cărui armonie nu poate fi percepută decât de o privire exersată şi generoasă.” ( p. 22 ) În cele din urmă câinele este cel care ia scrisoarea lui Rick în dinţi şi doamna pleacă lăsându-l pe acesta complet descumpănit.

     Ajunsă acasă, în apartamentul ei confortabil din Sutton Place, doamna Mc’Tavish citeşte scrisoarea lui Rick în care acesta îi promite solemn să nu-i divulge identitatea precizând: “Cine nu ar fi uimit să o vadă, într-o dimineaţă de toamnă, pe însăşi regina Elisabeta a II-a plimbându-se pe străzile din centrul Manhattanului?” (p. 26)

     Doamna din Sutton Place meditează asupra incredibilei întâmplări în timp ce-şi urmează rutina zilnică care inevitabil se încheia cu lectura unui roman scris de Patricia Cornwell în care eroina sa, Scarpetta, trecea prin noi şi noi aventuri. Dar în acea seară nu se mai poate concentra asupra lecturii. Întoarce pe dos şi pe faţă incredibila întâlnire cu uluitorul Rick cel convins că ea este nimeni alta decât regina Elisabeta a II-a şi decide în cele din urmă să între în joc. “De ce să nu-i acorde ce îşi doreşte? Dacă ţine cu orice preţ ca ea să fie Elisabeta a II-a ar putea foarte bine să se prefacă…” ( p. 31 )

     Aşa începe povestirea propriu zisă din care aflăm că Rick Boisvert este un pictor de origine canadiană ajuns cu ani în urmă la New York pe când era în mare succes dar care încet încet decade până ajunge să nu mai picteze deloc. Şi acum, în pragul bătrâneţii, are şansa incredibilă de a se întâlni ocazional cu însăşi regina Marii Britanii cu care se plimbă prin locuri deosebite ale insulei Manhattan şi căreia ajunge să-i picteze în cele din urmă portretul. Manhattanul este de fapt parte integrantă a romanului, un fel de al treilea personaj. Emmanuel Kattan stabileşte în decursul povestirii un adevărat traseu turistic sentimental şi foarte personal care dă lecturii un farmec suplimentar.

     Aceste întâlniri le permit celor două personaje să facă fiecare în parte un bilanţ al vieţii lor de până atunci şi în acest fel, mai ales doamna din Sutton Place, să se împace cu propria persoană şi cu propriul trecut….

     Merită citit acest român deosebit al scriitorului canadian Emmanuel Kattan pentru că vorbeşte într-un mod atractiv şi cuceritor despre probleme grave. De fapt ne vorbeşte despre tot ce înseamnă societatea contemporană pentru omul obişnuit, pentru anonimul cetăţean al lumii care îşi împarte ziua alegând, muncind, şi după o vârstă trăind în ritmul unei rutine liniştitoare şi care îi oferă senzaţia falsă de siguranţă. Îşi înfrumuseţează existenţa cu viaţa altora care trăiesc plenar şi strălucitor fie în romane sentimentale şi de aventuri, fie în tabloide, reviste şi emisiuni de televiziune ce îi bombardează cu cele mai mici detalii ale vieţii vedetelor de moment, actori, politicieni mai întotdeauna corupţi şi puţinele capete încoronate care se mai află încă pe tronurile lor.

     Autorul însă îşi vede prin alţi ochi romanul. Îl consideră nici mai mult, nici mai puţin, decât un roman de dragoste. Este povestea unei întâlniri şi a unei posibile iubiri acesta ar fi sensul finalului poveştii: “Quand on tombe amoureux, c’est toujours avec l’etranger, et en meme temps avec quelque chose de familier. La miracle, c’ est cette juxtaposition de la difference, absolue et de la familiarite, qui cree une espece de tension et de remours en nous.”  http:// w.w.w.lapresse.că/arts/livres, Josee Lapointe, “Une (pseudo) reine a New York”.

    Cine sunt eu să-l contrazic pe autor? În fond este vorba de salvarea prin iubire. Nu rutină, nu fugă de realitate, nu ascunderea în vieţile altora ci iubirea este singură care îl poate salva pe cetăţeanul obişnuit al lumii, indiferent de vârstă, de o existenţa cenuşie şi plină de rutină.

Editura Univers

Cartea Portretul reginei de Emmanuel Kattan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Dana Burda
%d bloggers like this: