Authors Posts by EmM

EmM

13 POSTS 0 COMMENTS

Pe degetele mari ale Domnului, tare greu e să fii domniță în anul 1290!

 Catherine cea îndărătnică, de Karen Cushman

 

Titlul original: “Catherine, Called Birdy”

Traducerea: Alina Popescu

Editura: Young Art

Gen: Young Adult, Historical Fiction, Childrens, Humor, Coming of Age

Număr pagini: 184

Notă Goodreads: 3,7/5

Nota mea: 7/10

       DESCRIERE OFICIALĂ:

      Pe degetele mari ale Domnului, tare greu e să fii domniță în anul 1290!

    Catherine are 14 ani și ar prefera să iasă cu păstorul de capre, la pășune, și să-și petreacă vremea dănțuind cu sătenii la praznice, dar mama și doica ei au alte idei: vor cu orice chip să o educe ca să devină o doamnă desăvârșită. Așa se face că este supusă la cele mai plicticoase cazne: trebuie să toarcă, să brodeze și să cârpească. Să învețe să-și țină ochii plecați și gura ferecată. Să pregătească diferite leacuri pentru mahmureală, burți stricate, dureri de cap și de dinți (tratate atunci cel mai eficient cu găinaț de corb).

    Dar zile fripte îi face cu adevărat bestia de tată, care vrea să o mărite cu orice chip. Astfel, pe la conacul lor se perindă tot felul de pețitori, unul mai bătrân și mai neisprăvit ca altul, însă Catherine are mereu ac de cojocul lor. Face ea ce face și toți acești mocofani fug rupând pământul. Asta până când își face apariția Barbă Nețesălată…

PĂREREA MEA:

    Cartea este scrisă sub forma unui jurnal de către Vrăbiuța sau Catherine, așa cum apare în traducerea de la Young Art. Dacă la început, Catherine se opune cu desăvârșire acestui mod de “eliberare” a gândurilor, notând lucruri precum:

    A douăsprezecea zi a lui răpciune

   “Mi s-a poruncit să scriu o cronică zilelor mele. Sunt pișcată de purici, iar familia mea e o pacoste. Asta e tot ce am de spus.”

    sau

   A șaptea zi a lui mărțișor

    “Deja urăsc postul și n-a trecut decât o săptămână.”

   cu timpul, aceasta învață să se descarce, scriind chiar pagini întregi, povestind întâmplări cu de-amănuntul. Evoluția de pe hârtie a lui Catherine se transpune în însuși comportamentul fetei, aceasta maturizându-se foarte mult în anul în care ține jurnalul.

   În timp ce tatăl său încearcă să găsească un viitor ginere ce-i poate aduse câștiguri și renume, iar mama sa încearcă s-o pregătească pentru viață și, în special, pentru a deveni o soție desăvârșită, învățând-o să coasă, bunele maniere, dar și leacurile din plante (pentru că niciodată nu se știe când va trebui să ai grijă de soțul bolnav!), Vrăbiuța plănuiește moduri prin care să scape de pețitori și să se furișeze în sat, să ajute la treburile câmpului și să cânte cât o țin plămânii cântece simple.

    Maturizarea lui Catherine constă mai ales în pierderea acelei încăpățânări de care a dat dovadă încă de la primele cuvinte scrise în jurnal. Ea învață să nu mai lupte împotriva poziției sociale pe care a primit-o la naștere și să se supună normelor vremii, inclusiv privind căsătoria aranjată. Dacă la început s-a pus contra tatălui său care dorea s-o căsătorească cu orice preț încă de la 14 ani și-i aducea o mulțime de pețitori la ușă, inclusiv pe Barbă Nețăsălată care-i devine alesul, la ultima intrare din jurnal, descoperim o altă Catherine:

“Despre Stephen nu știu decât că e tânăr și curat, că iubește învățătura și că nu e Barbă Nețesălată. Fie și numai pentru aceste însușiri sunt gata să-l iubesc.

Am făcut un pomelnic cu nume pentru copiii noștri. Primul aș vrea să se numească George. Sau Perkin. Sau Edward. Sau Ethelfritha. Sau Coțofana. Sau poate Stephen. Orice e cu putință pe lumea asta.

Plec odată cu primele zile ale lui brumărel. A mai rămas o singură lună până plec la Stephen!”

    În privința cadrului în care este fixată acțiunea romanului, mi-a plăcut foarte mult faptul că autoarea, Karen Cushman, și-a făcut cu adevărat temele și a creionat în câteva pagini o adevărată imagine a Angliei Medievale. Privită de la distanța epocii contemporane, țara străină a Angliei medievale pare a fi un loc în care se muncea din greu, iar oamenii erau cruzi și murdari, însă Anglia Evului Mediu iubea veselia, dansul, glumele vulgare și jocurile gălăgioase.

   Recomand cu drag cartea tuturor copiilor și adolescenților. Romanul conține multe elemente importante pentru fetițele și, nu numai, de 14 ani – dorința de a avea un prieten bun, neînțelegerile cu părinții, sentimentul că nimeni nu te poate înțelege, visul de a face ceva care să conteze în lume, prin care să te faci cunoscut.

   O invitație la optimism, la curajul de a-ți lua viața în mâini. O carte care condensează etape de istorie, dar și de viață. O poveste despre cum să îți împlinești visurile în care crezi. “Catherine cea îndărătnică“ dincolo de a fi un personaj izvorât din imaginație, este o bucată de adolescenţă pe care, dacă știi să o trăiești, te poți bucura de fiecare moment.

   Reguli sociale, bucurii adolescentine, o perioadă total diferită de cea din zilele noastre, dar suflete la fel de sensibile. Și nu în cele din urma, un personaj cu totul special care dă o culoare vie poveștii. Lectura vi se va părea cu siguranță una savuroasă.logo Editura Art

Cartea ,,Catherine cea îndărătnică, de Karen Cushman a fost oferită pentru recenzie de Editura Art. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Art.

by -
15

Libertate de Bogdan Teodorescu

Editura: Cartea Românească

Număr pagini: 267

Nota mea: 10

     DESCRIERE OFICIALĂ: București. România. Secolul XXI. Ea, doctoriță de succes, proprietară a unui cămin de lux pentru bătrâni cu mulți bani. El, chirurg faimos, venit dintr-o familie de medici foarte influentă. Un copil reușit. O casă splendidă. Un grup de prieteni vechi, bine aranjați în viață. O existență proiectată să funcționeze perfect până la adânci bătrâneți. Doar că, de nicăieri, apare un șoc. Și totul se rupe – familie, prieteni, avere, poziție socială, relații, siguranță –, iar personajele se trezesc singure în fața unei lumi cu care nu mai au nicio legătură, lumea reală – frică, neîncredere, vinovăție, abuz, tăcere. București. România. Secolul XXI.

    „Aici avem toate datele pentru o carte de succes: acțiune palpitantă, suspans, personaje puternice care-și prezintă hotărâte punctele de vedere, ironie și un final neașteptat. Dar este mai mult decât o narațiune antrenantă. Există un plan de profunzime tulburător, o privire în abisul unei societăți întocmite greșit, imprevizibilă, capabilă să distrugă vieți cu un cinism absolut. Un strat social, destinat aparent succesului, relaxat și superficial, trăiește, fără s-o știe sau ignorând pericolul, pe muchia prăpastiei. Libertate este unul dintre cele mai bune, dar și unul dintre cele mai neliniștitoare romane despre dilemele și riscurile existenței noastre fragile.” (Horia Garbea)

    PĂREREA MEA: Nu e o noutate faptul că mi-am propus ca anul acesta să citesc cât mai multe romane scrise de români, dar faptul că am reușit să pun mâna pe unul scris de renumitul analist politic Bogdan Teodorescu, este un mare noroc sau pur și simplu, m-am aflat la locul potrivit în momentul potrivit.

    Am cochetat cu sociologia, filosofia prin anii de facultate și timp de mulți ani am fost pasionată de politică… urmăream cu interes deosebit emisiunile politice, dezbaterile și alte asemenea… ba chiar mă și înscrisesem într-un partid, sperând/crezând în “super” ideea că tinerii pot schimba ceva. N-a fost să fie nimic din cele de mai sus, deși, terminând facultatea de drept e imposibil să nu te lupți, măcar un pic, cu minunățiile mai sus amintite.

    Îl vedeam des pe la televizor pe Bogdan Teodorescu, ba chiar urmăream toate emisiunile în care se anunța prezența dumnealui și am apreciat dintotdeauna discursul și punctul de vedere expus, chiar dacă nu ne aflam pe aceeași lungime de undă mereu. Știam că este și scriitor, dar cum aflasem totodată că romanele scrise se află în sfera celor polițiste, era de înțeles de ce nu m-am agitat până acum. Însă… toate au început pentru că, având asemenea stil de scris, nu poate ieși ceva care să nu-mi placă! Și în definitiv, nu știu de ce m-am așteptat la altceva!

    Pe tot parcursul lecturii, mi-am adus aminte de anii adolescenței când savuram “Enigma Otiliei” a lui George Călinescu. Nu cred că corelația mea este perfectă, dar prezentarea familiei Craiu, legăturile dintre soție și cumnată, ba chiar și socri, prieteniile, imaginea societății Bucureștiului secolului XXI mi-au purtat gândul la romanele realiste studiate prin liceu, iar faptul că am fost plăcut impresionată de Călinescu, mi-a produs acest scurtcircuit în creier prin această comparație.

     Deși romanul se deschide cu o imagine aparent simplă a unei familii – Sonia și Dan Craiu, medic de succes, respectiv chirurg faimos – proprietari ai unei clinici ce se ocupa cu îngrijirea oamenilor în vârstă, având un copil cuminte și inteligent, acțiunea escaladează rapid, trezindu-ne în plin conflict între Sonia și cumnata acesteia, Mirela. Pentru mult timp, Dan reușește să aplaneze discuțiile în contradictoriu și neînțelegerile dintre soția și restul familiei sale, însă atunci când toți prietenii lor, ba chiar propria soră și societatea însăși se va ridica împotriva Soniei, va mai avea ea sorți de izbândă…?! Se va mai bucura ea de sprijinul soțului?!

     „Am fost întotdeauna interesat de felul în care se comportă individul pus față în față cu ceilalți, cei pe care îi cunoaște sau cei pe care nu-i cunoaște, dar este judecat de ei; cum se comportă individul acuzat de comunitatea sa ori de societate, fie că se consideră sau nu vinovat; cum se comportă individul adus în situația de a se lupta cu forțe mult superioare lui nu pentru un țel impresionant, ci doar pentru propria lui supraviețuire și pentru reîntoarcerea la normalitatea pierdută – reîntoarcerea la viața din interiorul iluziei.” (Bogdan Teodorescu) (©Editura Cartea Românească)

     Atunci când Irina, una dintre prietenele cuplului Craiu, descoperă noul roman Libertate” scris de Sorin Bratu, “cel mai în vogă scriitor de cucoane din România”, precum și dedicația de pe prima pagină adresată Soniei Craiu, va începe decăderea acesteia. Orice apropiat care va citi cartea, o va recunoaște pe Sonia în comportamentul personajului principal al romanului, în frazele pe care aceasta le folosește… Așa cum am sugerat deja, cartea nu este nicidecum una măgulitoare la adresa doamnei Craiu, ci chiar una al cărui singur scop a fost să o denigreze prin sugestia că în timpul unei deplasări de-a soțului, aceasta l-a înșelat cu 27 de bărbați. O fi adevărat, n-o fi, mai ales când însăși sora Soniei o acuză că despre ea este vorba în roman, recunoscând o mare parte din fanteziile și gândurile ce-i fuseseră împărtășite în discuțiile private…?!

     Voi îl cunoașteți pe Mario Popescu?! Sau… Lars așa cum i se mai spune?! Nu?! Lasă că vă spun eu! Fost realizator de emisiuni tv, jurnalist etc etc ce prinsese urma unui subiect “fierbinte” și era hotărât ca el să fie cel ce va acoperi “marea dezvăluire” a cazului familiei Craiu, obținând astfel o revenire cu surle șu trâmbițe pe micile ecrane. Cunoaștem apetitul jurnaliștilor din ziua de azi pentru subiectele interesante așa că nu cred că veți fi uimiți, aflând că el va fi cel care va rezolva întreaga încurcătură. Dacă va conduce la un rezultat bun, la o împăcare a familiei Craiu sau a recăpătării respectului societății față de doamna doctor Sonia Craiu, rămâne de… citit.

    Un roman care descrie într-o manieră realistă societatea secolului XXI din România și importanța majoră pe care o are media și politicul în viața fiecăruia dintre noi și modul în care îți influențează viața. Un roman care te prinde în mreje și te surprinde în mod plăcut.

    “Vă așteptați să comentez ceva despre Sonia Craiu, Dan Craiu sau copilul lor? Nu e nimic de comentat. Căutați vreo morală ascunsă a poveștii acesteia? Nu e nicio morală, a fost doar o întâmplare. Hazardul… Am întrebat dacă am greșit și mi s-a atras atenția să am mai multă grijă în viitor. Voi avea… Sunteți curioși dacă mă tem de consecințe, dacă vreodată roata se va întoarce, dacă totuși ceva va ieși la iveală? Nu mă tem… Fiindcă am înțeles că, înainte de a conta că suntem buni sau răi, deștepți sau proști, mari sau mici, bogați sau săraci, vinovați sau inocenți, e fundamental dacă pe drumul nostru mergem singuri sau nu. Noi nu suntem niciodată singuri. Voi, da. De aceea noi vă conducem pe voi.” (scriitorul Sorin Bratu)

       Parcă sună… cunoscut, nu?!

Editura Cartea Romaneasca logo

Cartea Libertate de Bogdan Teodorescu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Cartea Românească. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Cartea Românească. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii pe site.

Autor: EmM

 

Magonia de Maria Dahvana Hadley

Titlul original: Magonia

Traducere realizată de: Roxana Olteanu

Editura: Leda Edge

Gen: Fantasy, Young Adult, Romance, Science Fiction

Număr pagini: 300

Notă Goodreads: 3,62/5

Nota Mea: 8,5/10

DESCRIERE OFICIALĂ: Încă de când era mică, Aza suferă de o boală misterioasă de plamâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească – să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente și să spere că reușesc să o mențină în viață. Așa că atunci când Aza vede o corabie în cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar nemilos al pastilelor. Dar Aza e sigură că nu e o halucinație. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.

Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason, pentru care ea ar putea avea niște sentimente mai mult decât prietenești. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmpla.

Boala o doboară.

Aza pleacă din această lume. Și ajunge într-alta.

MAGONIA

Deasupra norilor, pe un tarâm al corabiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte. În Magonia, ea poate respire pentru prima data. Mai mult, are o putere imensă, pe care o poate folosi pentru a schimba lumea. Căci Magonia și Pământul sunt în pragul războiului, iar soarta întregii omeniri stă în mâinile Azei – inclusiv soarta băiatului pe care îl iubește. Încotro se va îndrepta loialitatea ei?

Magonia este magică. O fantezie ambițioasă, proaspătă și literalmente creată din senin, cu personaje minunate, profunzime emoțională și o lume fantastică unică și total neașteptată.” (Victoria Aveyard)

    PĂREREA MEA: Se știe că ador să citesc fantasy. Nimic nu e mai frumos și nu-ți stârnește mai mult imaginația ca atunci când evadezi într-o lume nouă, când plonjezi în necunoscut încercând să ții pasul cu o nouă rânduială, când personajele sunt atipice, iar universul, așa cum îl știai tu, nu mai există. De-a lungul anilor imaginația mi-a călătorit prin multe lumi, învățând, descoperind, iubind, plângând și luptându-mă cu demonii sau vrăjitoare, dar mai ales, cu nervii mei atunci când finalul nu era cel pe care îl voiam eu.

    De “Magonia” nu am auzit înainte să fie tradusă de cei de la Editura Corint în colecția Leda Edge (mai îmi scapă și mie cărți, deh 😛 ) așa că povestea m-a luat total prin surprindere. Pe lângă coperta minunată și titlul intrigant, coperta-spate adăpostea mărturia unei scriitoare mult-îndrăgite așa că nu mi-a luat mult timp să mă aventurez în paginile acestui roman.

  Când întâlnești o asemenea descriere a unui roman, aducându-ți în prim plan atât cât să-ți stârnească curiozitatea, parcă mi-e greu să mă iau la trântă cu ideile mele și cuvintele pentru a vă aduce ceva în plus și a vă convinge să citiți minunățiile pe care am ocazia să le descopăr, dar o să încerc pentru că o părere în plus niciodată nu va strica.

    Deși începe cât se poate de normal, pe Pământ, cu o adolescentă cât se poate de umană, dar care suferea de o boală deosebit de gravă, acțiunea din “Magonia” se mută rapid, ajungând în văzduhul ce ascunde mai multe decât ne-am fi putut închipui noi vreodată. Aza Ray (superb nume, apropo!) nu este eroina tipică a romanelor YA și sinceră să fiu, nu se numără nici măcar printre eroinele mele preferate. Este puțin?! nesuferită și, deși i-am înțeles filosofia de viață – adică e suficient că nu știe dacă luna viitoare, mâine sau chiar în câteva ore de aici încolo, va mai trăi așa că nu e nevoie, necesar sau frumos să se prefacă în comportamentul și imaginea pe care o afișează lumii întregi, nu cred că ar fi stricat să aibă o atitudine mai puțin enervantă.

“SPITALELE SUNT VIAȚA MEA.

Asta le spun oamenilor când am chef să fiu cumva amuzantă și enervantă, ceea ce se întâmplă adesea.”

     Nici după “moartea pământească”, nu mi se pare că i s-ar îmbunătăți personajul, ci mai degrabă devine și ușor superficial când, introducându-se “mult așteptatul” (not!) triunghi amoros, se holbează și face nenumărate comentarii despre pieptul gol al lui Dai, cel de care este “legată”. Nu mă înțelegeți greșit pentru că sunt fana triunghiurilor bine-construite și mai ales, ador pe cele în care mi-e dificil să aleg între personaje pentru că sunt pur și simplu îndrăgostită de toate fețele pe care mi le arată scriitorul, dar în cazul acesta, chiar nu mi l-aș fi dorit pe băiatul “adițional”.

    Jason este de departe preferatul meu dintre personajele acestui roman. Nu știam cum să dau paginile mai repede pentru a ajunge la capitolele scrise din perspectiva lui. Un copil-geniu, cu un spirit aventurier și fără nicio limită sau barieră de nedepășit, Jason te va intriga și te va seduce intelectual, dacă nu fizic.

   Deși inițial am crezut că Magonia a fost invenția pură a scriitoarei Maria Dahvana Headley, din câteva click-uri pe Google, am descoperit faptul că într-adevăr există o mențiune în istoria omenirii despre aceste corăbii ale aerului și a unui regat ceresc. Un tratat de magie scris în anul 815 de către episcopul Agobard de Lyon notează existența unor nave magice sub formă de nori care erau folosite pentru a crea furtuni meteorologice prin care furau recoltele de pe câmp.

    „noi am văzut și ascultat mulți oameni adânciți într-o așa stare de stupiditate, înecați în adâncurile nebuniei, încât cred că există o regiune numită de ei Magonia unde nave plutesc pe nori pentru a duce fructe… Marinarii… primesc și ei de la aceștia grâu și alte produse. Printre oamenii a căror nebunie e așa de mare încât cred așa ceva am văzut pe unii extirpând dintr-o adunare patru persoane strâns legate… care, pretindeau, au căzut din aceste nave… i-au adus în prezența noastră pentru a fi lapidați. Dar adevărul a învins!” — Lober Contra Insulam Virgi Opinionen

    O lume în care oamenii au în piept o ușiță care le adăpostește canwr-ul – o pasăre care trăiește și cântă în interiorul lor, bufnițe vorbitoare înalte cât un om, lilieci-velă, balene ce aduc furtuni, oameni-păsări ce devin păsări obișnuite cât ai bate din palme, piele albastră, ochi în culori neobișnuite, corăbiile ce străbat nori în loc să înoate prin valuri uriașe, un oraș plutitor, toate aceste lucruri mi-au adus imaginația la extrem.

    Deși ador fantasy-urile care au devenit clasice – Harry Potter, LoTR, Hunger Games, Divergent and so on – apreciez mult mai mult romanele care ne aduc ceva original, împletind fapte reale cu fantastic – I mean… mai mult de oameni-pasăre și again! nave plutitoare, ce-ți mai poți dori?! Mai multă acțiune… și mai multe pagini… asta, cu siguranță!

    Magonia a fost “piesa” de rezistență a acestui roman și regret că n-am aflat și mai multe lucruri despre orașul plutitor, despre obiceiurile oamenilor văzduhului, despre cum se desfășura viața celor din oraș pentru că aventurile de pe Amina Pennarum nu au făcut decât să-mi stârnească curiozitatea. Știu că prin octombrie anul acesta va fi publicat un al doilea volum, Aerie, care sper că-mi va satisface imaginația.

    Cititorul în serie din noi trebuia însă, să se regăsească într-un fel sau altul și în acest roman, iar una dintre replicile bune de memorat ale Azei este chiar următoarea:

„Ştiu că e penibil. Da, citesc. Omoară-mă. Puteam să-ţi spun că am crescut în bibliotecă şi cărţile au fost prietenii mei, dar nu ţi-am zis asta, nu? Fiindcă sunt miloasă. Nu sunt un geniu şi nici un copil destinat să devină un geniu. Pur şi simplu aşa sunt eu. Citesc chestii. Cărţile nu sunt singurii mei prieteni, dar ne înţelegem bine. Na.”

     Am citit și eu… ici-colo, diverse păreri… și am descoperit prea multe lucruri negative care au început cu “primele … pagini sunt plictisitoare!” Da, sunt convinsă că sunt, dar nu așa sunt toate poveștile până când începe adevărata aventură…?! Nu poți sări peste introducerea unei povești așa cum nu poți sări peste felul întâi pentru a ajunge direct la desert (cel puțin, când suntem mici și desertul pare a fi singurul lucru care merită a fi mâncat!) Cei care au avut răbdarea să meargă până la capăt, au avut parte de un minunat roman fantasy, unul original chiar pentru că nu întâlnești pe toate drumurile o corabie zburătoare.

    Chiar dacă intriga nu e tocmai nouă (fata care descoperă cine este cu adevărat și faptul că posedă puteri ce pot schimba soarta locuitorilor de pe cele două “tărâmuri”), romanul nu-și pierde originalitatea prin talentul de care dă dovadă scriitoarea Maria Dahvana Headley, introducând o veche legendă franceză și jonglând cu măiestrie cuvintele, aducând-o în lumea modernă.

    Sper să existe cât mai mulți scriitori care să cerceteze mai bine istoria lumii și să ne aducă noi și noi provocări pentru că, deși mitologia greacă/romană, poveștile cu zâne sau vampiri și chiar extratereștri, sunt fascinante, parcă e și mai interesant atunci când descoperi porțiuni noi din miile de ani de când oamenii sunt pe aici, prin preajmă.

      Nu-mi mai rămâne de zis decât…

Ce înseamnă…?! Vă las pe voi să descoperiți citind “Magonia”!

Editura LedaCartea Magonia de Maria Dahvana Hadley a fost oferită pentru recenzie de către Editura Leda. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: EmM

by -
11

Amuzant și întortocheat, chinuit și lărgit, împiedicat și înălțat. E o călătorie inedită pe care n-ai cum s-o ratezi!

 “Vrum-vrum”, de  Cristina Frîncu

Editura: Adenium

Număr pagini: 149

Nota mea: 8

       Câștigător al Concursului de Debut „Adenium START”, ediția a treia, secțiunea Proză, romanul Vrum-vrum o are în centrul său pe Clara B., care, din empatie pentru pălăriatul artist ratat Poeteski, pleacă spre Hollywood pentru a-i recupera acestuia Muza care îl părăsise. O călătorie donquijotescă spre nicăieri, condimentată cu tot ce a putut reține mai bun literatura absurdului de la Jarry și Harms încoace.

     Descriere oficială: Poeteski și-a pierdut inspirația și cere ajutor Clarei B., posesoare a unor superputeri utile uneori, alteori nu. Clara B., căreia populația din restaurantul „Piua!” i se adresează cu apelativul „Cea Mai Bună”, iar apropiații îi spun simplu, „Bună”, poate folosi, de exemplu, fără jenă, orice sistem de credințe i se pare potrivit la un moment dat. Cei doi, însoțiți de consiliera felină rârâită Eris Discordia, vor pleca pe o motocicletă decupată din hârtie spre Hollywood, în căutarea muzei dubioase.

Uite-așa: vrum-vrum.

      Părerea mea: Hmmm… povestea lui “Vrum-vrum”…?! Pe cât de simplă și de scurtă, pe atât de complicată. Citisem eu, dom’le, la un moment dat, pe undeva (amintirile mi’s tare în ceață) despre acest roman și-mi făcuse o asemenea impresie puternică de mi-am zis, TREBUIE să-l citesc, fără doar și poate. La Bookfest am reușit să-mi pun gheruțele pe el. Și uite așa am pornit eu în aventură alături de Clara B.  “Cea mai bună cu săgeată”, Eris Discordia – pisica rârâită și Poeteski pe o Honda Nighthawk 250 decupată dintr-o revistă. De-aș fi știut că-l voi întâlni pe drum și pe Johnny Depp, pe cuvând de m-aș fi înhămat la căutarea Muzei pe la Hollywood. Fie vorba între noi, nu-mi place defel, dar am văzut toate filmele cu el :D.

      “Stau, ca de obicei, la masa din colțul restaurantului. Încă nu am comandat nimic. Încerc să mă conving că sunt în siguranță și încă tânără. Trebuie să mi fac exercițiile de auto-convingere cel puțin săptămânal, altfel risc să mi se întâmple ceva rău. Așa cred. Îmi modific tunelul realității cu muchia palmei ca un karate kid pe benzedrină. E destul de strâmt și sunt unele puncte care trebuie lărgite ca să încap cu totul, să nu las nimic pe dinafară, unde zboară tot felul de bărzăuni și dragoni nervoși. Ăștia abia așteaptă să mi prindă vreun picior neacoperit de pătură, pe care să-l ronțăie crud.”

     Mnooo… sunt sigură că v-am băgat deja în ceață, dar nu-i problemă, mi s-a întâmplat și mie când era Clara B. pierdută prin gândurile ei spuse cu voce tare. Am râs, m-am strâmbat, am derulat un rând sau cinci pentru a prinde ideea. Înainte, dar și înapoi! Chestia e că m-a prins și m-a prins bine! Iar de-ar fi avut mai multe cărți un personaj precum Ehis, pe pariu că ar ieși ceva și mai mișto – o pisică fără de pereche!

    Zicea nuș cine că trebuie să ai mintea limpede ca să poți citi sau că oricine cu mintea goală poate citi romanul ăsta, pe cuvânt dacă mi-aduc aminte care dintre variante (zău că îmbătrânesc!), dar eu îți spun că merg ambele variante.

   Amuzant și întortocheat, chinuit și lărgit, împiedicat și înălțat. E o călătorie inedită pe care n-ai cum s-o ratezi!

     Restaurantul Unde Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic Rău, restaurantul Piua și vestita chelneriță Roberta îți asigură un început promițător al aventurii. Mai târziu, gândurile Clarei B. și minunata Eris mă fură atât de mult, încât uit și că îl avem pe Poeteski prin preajmă, deși călătoria pentru el se făcea.

      Ah, o să-l întâlniți și pe Triunghiularul ce stătea la răscruce de drumuri cu masa pusă, argintărie dom’le, nu orice fel veselă și tacâmuri, așteptând friptura ce nu mai venea. Dar mirosul… vai, dar ce miros, parcă mă învăluise și pe mine! Culmea fuse că atunci când citeam scena respectivă, la mine în casă chiar se făcea o friptură! Să vezi ce moment de confuzie am avut de mă întrebam dacă sunt ăștia prin preajma mea sau cumva, am ajuns și eu cu ei prin carte :D.

      Cristina Frîncu are o imaginație extraordinară. Mă întreb cum a putut ea să spună că se apucă de multe proiecte fără a le finaliza când uite unde au ajuns eroii noștri! Înapoi la Piua! Cu sau fără muză, vă las pe voi să descoperiți!

Cert e că:

“(…)nimic nu e întâmplător. La fel cum totul e întâmplător.” (vorbe înțelepte mai are Poeteski ăsta!)

cristinafrincu

     Ce spune scriitoarea:

      ” Am 26 de dinți și nici nu-mi trebuie mai mulți cînd râd.

     La cinci ani am scris lăbărțat un roman de trei pagini. Era cu niște teroriști care atacau aprozarul. În 2015 am scris “Verdict: Cărțuire!”, un e-book cu recenzii fără fițe, împletite în povestea unei bibliotecare cu apucături bizare. Apoi am publicat romanul “Vrum-vrum”, cîștigător la concursul de debut organizat de editura Adenium. “Vrum-vrum” este singurul roman în care apar, pentru prima dată concomitent, Johnny Depp, o motocicletă decupată din hârtie, o pisică rîrîită și niște becuri. Și pentru că mi-am dat demisia de la uzină, iar timpul parcă a trecut de partea mea, în 2016 am publicat un alt e-book, cu povestiri care conțin dragoste retrasă la timp, pinguini pe creier și concentrație mare de alcool.

    Probabil nu s-ar fi întîmplat nimic din toate astea dacă aș fi avut mai mulți dinți, dar asta n-o voi ști niciodată.”

 

editura-adenium-logo

Cartea Vrum-vrum, de Cristina Frîncu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Adenium!

Autor: EmM

by -
15

“Mi-e frică de când mă știu. Mi-e frică de tot și de toate și mi-e frică să recunosc asta în gura mare. Dacă aș face-o, ar însemna că e adevărat. Și ar mai însemna și că ea a învins. Am făcut cunoștință cu frica adevărată în ziua în care, pentru prima dată, tata a vrut să ne bată

Măștile fricii de Camelia Cavadia

Titlu: “Măștile fricii”
Autor: Camelia Cavadia
Editura Trei
Număr pagini: 233
Nota mea: 10+

     DESCRIERE OFICIALĂ: O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).

     “Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” – Radu Găvan

    “Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă, necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat.
Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Maștile fricii, iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă.” – Ada Roseti

       PĂREREA MEA: Nu știu dacă sau câți dintre cei ce citesc această recenzie mă urmăresc și pe pagina mea de aceea, vă voi reda aici și primele mele impresii, la cald, dar mai înainte de asta, să încep cu începutul.
    Sâmbătă mi-am (re)întâlnit o parte dintre colegii din marea și frumoasa echipă Literatură pe Tocuri. Nu știți ce-a fost sâmbătă?! Păi ce iubitori de literatură sunteți voi atunci?! 😀 Ei bine, mă refer la Bookfest 2016 și sunt convinsă că dacă n-ați fost, măcar ați văzut afișul/reclama pe undeva prin jurul vostru, dar… am vrut și eu să fac pe interesanta un pic. 😀 Cu această minunată ocazie, am cunoscut o mulțime de scriitori români, m-am reîntâlnit cu alții și am venit acăsică cu o mică pradă, să mă țină ocupată măcar vreo două săptămâni.

     Cam acesta a fost contextul în care am cunoscut-o și pe doamna Camelia Cavadia și m-am îmbogățit cu noul roman, “Măștile fricii” apărut la Editura Trei. Nu știam absolut nimic despre roman… Știam că mai apăruse romanul “Vina”, de aceeași scriitoare, citisem recenzia pe care a făcut-o una dintre colegele mele, mă încântase, dar încă nu ajunsesem să mi-l achiziționez. Însă… atunci când am citit coperta – spate a romanului și am constatat că personajul principal se numește Ema, am decis că TREBUIE ca eu să fiu cea care citește acest roman. Bineînțeles, mi-am luat și autograful de rigoare pentru care țin să-i mulțumesc încă o dată doamnei Camelia. O să țin cont de sfatul dumneavoastră!

      Aveam acasă o carte începută… pe telefon tocmai ce m-apucasem să răsfoiesc în acea dimineață, “Banda celor șase ciori” și totuși… ceva mă îndemna să pun pauză și să încep “Măștile fricii”. Așa că… n-am putut rezista tentației și pe drumul spre casă am deschis romanul. Și… surpriză! M-a prins atât de tare de mai-mai era să nu mai cobor la Ploiești; când m-am dezmeticit și am observat că oprise trenul în stație, mi-am luat ghiozdanul și am fugit nevoie mare prin vagon. Nu am reușit să-l termin în acea noapte, oboseala și-a spus cuvântul…
     Duminică, pe la miezul-nopții, postam pe pagina mea de facebook, mesajul de mai jos. Nu mai m-am putut abține. “Măștile fricii” este un roman pe care trebuie să-l “rumegi” bine înainte de a te apuca să-ți așterni pe foaie gândurile, dar știam că TREBUIE să împărtășesc câteva impresii pentru că altfel simțeam că explodez de atâtea sentimente contradictorii pe care le strânsesem în mine de-a lungul celor două sute și ceva de pagini.

      “Cărțile au fost întotdeauna locul în care evadam pentru a scăpa de realitatea din jurul meu… d’asta iubesc atât de mult să mă pierd în povești cu dragoni, îngeri, extratereștri, zâne, zombi și alte ființe mai mult sau mai puțin fantastice… sau chiar în romanele de dragoste, mai ales cele young-adult când faci primii pași în descoperirea iubirii, când ai o viață înainte să-ți îndrepți greșelile adolescenței…
    Dintotdeauna cele mai dificile cărţi au fost cele în care m-am regăsit… și mai ales, acelea în care am citit în abandon total fiecare pagină, sorbind amarul cuvintelor și refuzând să-mi recunosc măcar mie însămi adevărul ce-l resimțeam în adâncuri.
    “Măștile fricii” m-a înfiorat prin tragismul ei, prin durerea palpabilă și prin multele cuvinte și gânduri ale personajului Ema ce… cândva au trecut și prin mintea Emei cea reală – adică eu. Coincidență de nume. Și ce aș mai fi vrut să avem doar un nume în comun. Iar dacă Adam se întreabă la sfârșitul cărții… – “Tată, dacă suntem și noi așa…?!” – eu mă rog de pe acum să n-ajung niciodată așa.
    Să n-ajung să urăsc persoane ce n-ar trebui urâte niciodată… să n-ajung vreodată să spun “Bine că am scăpat.” Pentru că atunci voi ajunge să mă urăsc pe mine însămi.
     Iubesc… ador… cărțile ce mă fac să privesc atât de mult în adâncul meu și mă îndeamnă să fiu mai sinceră cu mine însămi și mai ales cu voi, cititorii mei! Dar pe cât de mult le iubesc… pe atât de mult le detest. E greu să-ți dai jos masca și să rămâi vulnerabil… mult prea greu…”

     “Măștile fricii” nu este un roman pentru cei slabi decât dacă vreți să vă întăriți. Nu este un roman pentru cei ce trăiesc într-o lume perfectă în care părinții sunt cu adevărat idolii lor în viață. Nu este un roman pentru cei care cred și speră să se îndrăgostească și să iubească pentru toată viața același bărbat, care cred în taina căsătoriei mai presus de orice.
    “Măștile fricii” este un roman ce te dezbracă, strat cu strat, până când ajunge la os, până când îți atinge durerea cu unghii ascuțite și poate continua să te rănească. Este un roman care-ți arată câte chipuri îmbracă frica oamenilor, câte lucruri sunt dispuși să facă oamenii pentru și din cauza fricii.
    Deși Ema este vocea poveștii și ea ne călăuzește pașii în lumea ei șocant de plină de emoții care mai de care mai diferite, le vom urmări și drumurile lui David și al Sofiei, frații ei mai mari.

     “Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Știu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr.”

     Cam așa începe romanul măștilor fricii. Sunt convinsă că oricât de tare ați fi, fraza de mai sus v-a înghețat inima, măcar pentru o secundă, iar cei care au trecut prin asta, care au simțit/gândit măcar o dată în viață același lucru, au răsuflat ușurați timp de vreun minut pentru că nu au fost singuri în lumea asta, că nu sunt niște monștri.
    Nu e “odios”, așa cum spune Ema, ci e realitate. Realitatea cu adevărul ei frumos. Iar atunci când dai pagina și afli că cei care gândeau așa aveau 13-16 ani, te întrebi cu ce le-a fost mânjită copilăria de nu mai aveau pic de regret pentru tatăl ce zăcea în coșciug sau compasiune pentru mama ce-l va plânge după ce va trece șocul provocat de eveniment, după ce va rămâne în singurătatea camerei.

     “Frate-meu, David, se uita din când în când la sicriu ca și când ar fi vrut să-l verifice, să se asigure că tata e tot acolo.”

      Dar nici după moartea tatălui, viața nu le-a fost ușoară și nu pentru că a-i crede că nemaifiind “stâlpul casei”, nu mai vin bani în casă, copiii nu mai sunt ținuți să învețe bine sau alte bazaconii din acestea. Nu. Ci pentru că chiar dacă monstrul dispare, coșmarul te prinde în gheare mult timp și te chinuie chiar și când ții ochii larg deschiși.
    Deși au rezultate deosebite la școală, niciunul dintre cei trei copii nu va avea un trai liniștit și fericit, fantomele trecutului bântuindu-i pentru tot restul vieții.

     “Victor e o victimă, iar eu sunt păianjenul care mușcă din el în fiecare zi. L-am prins între picioare și nici nu-i dau drumul, nici nu-l las să trăiască. Nu, nu mi-a greșit cu nimic niciodată. Doar eu i-am greșit lui. Și pentru asta, el are de plătit cu viața. Mă amăgesc cu gândul că a fost alegerea lui. Dar știu că doar eu sunt de vină.
       O relație eșuată, o căsnicie nefericită și lipsa copiilor sunt doar câteva dintre problemele pe care le vor înfrunta cei trei frați. Adaugă o mamă toxică, niște pastile ce provoacă dependență, regrete și multe întrebări de “ce-ar fi fost dacă” și vei obține rețeta unui nou succes semnat de Camelia Cavadia.

      “Adevărul nu e niciodată unul singur și nu e nici același pentru toată lumea. El se modifică în timp, se tulbură sau se clarifică în funcție de partea pe care o privești. Oricum ar fi, adevărul nu dispare niciodată, există în fiecare din noi, după cum există și în afara noastră. Numai curajoșii au puterea de a-l privi în ochi. Oricât de mare ar fi tentația de a-l cunoaște, întotdeauna va exista și frica provocată de aflarea lui.”

     Chiar dacă obișnuiesc să citesc romane “ușurele”, din când în când, îmi place să citesc cărți ce mă-ndeamnă la reflecție, ce mă storc de puteri și de bucăți din suflet. Cel de-al doilea roman al Cameliei Cavadia este un astfel de roman. Un roman pe care pe cât de mult îl iubesc, pe atât de mult îl voi detesta pentru că m-a pus față în față cu unele dintre cele mai mari temeri ale mele.

      “Mi-e frică de când mă știu. Mi-e frică de tot și de toate și mi-e frică să recunosc asta în gura mare. Dacă aș face-o, ar însemna că e adevărat. Și ar mai însemna și că ea a învins. Am făcut cunoștință cu frica adevărată în ziua în care, pentru prima dată, tata a vrut să ne bată. Mama s-a pus între el și noi și atunci tata a lovit-o. Eram mici, să fi avut vreo patru – cinci ani, când tata a intrat furios pe ușă. A dat cu piciorul îm jucăriile noastre lăsate peste tot prin casă și-a vrut să se repeadă asupra noastră. În loc să fugim, noi priveam cu gurile căscate la el.”

       Cunoaștem frica și învățăm că iubirea are multe fețe și ea, iar cea mai urâtă dintre ele este ura. Mulți spun că de la dragoste la ură e doar un pas… în unele cazuri îl faci mai ușor, în altele mai greu, depinde în ce sens se mișcă acul. Frica va aduce frații împreună și-i va uni în iubire pentru că se simt singuri pe lume, fără nicio persoană care să-i ocrotească în afară de ei înșiși. Oare lucru acesta le va afecta viziunea despre dragoste, despre cum trebuie să fie o viață fericită?!

       Descoperim relații frivole din dorința de a te simți aproape de altcineva, măcar cu trupul… și ne pierdem în marea sentimentelor atunci când crezi că totul intră pe făgașul normal ca la sfârșit, Adam – băiatul Emei – să-ți sfâșie sufletul prin întrebarea “-Tată, dacă suntem și noi la fel?!”.

    Recunosc: am plâns la ultimele pagini. Am plâns pentru viețile acelea ce nu-și găsesc împlinirea indiferent de câte îi va oferi Dumnezeu pentru a compensa alte greutăți. Am plâns pentru inimile acelea ce nu vor descoperi niciodată iubirea sau chiar de o vor întâlni, nu vor ști s-o recunoască, s-o prindă și s-o țină strâns cu ambele mâini. Am plâns pentru suflete slabe ce nu vor putea niciodată să-și descătușeze lacătele în care sunt prinse. Am plâns pentru toți acei copii ce cresc fără iubirea părinților și ajung să fie marcați pe viață. Am plâns pentru acei părinți ce nu vor descoperi niciodată sentimentele pure, salvatoare ale copiilor lor pentru că sunt prea prinși în coșmaruri. Am plâns pentru că frica pornește un cerc vicios din care, unele persoane nu se vor elibera niciodată. Am plâns pentru că nu vreau să fiu una dintre aceste persoane.
    Recomand cu drag “Măștile fricii” tuturor celor curajoși… celor cărora nu le e teamă să privească dincolo de machiaje și cartoane!

Cartea Măştile fricii este oferită pentru recenzie de autoarea Camelia Cavadia.

Autor: EmM  

by -
10

Tronul de Jad de Naomi Novik

Titlul original:  “Throne of Jade”

Seria: “Temeraire” (Cartea a II-a din serie)

Traducere realizată de: Laura Bocancios

Editura Nemira

Gen: Ficțiune, Fantasy, Historical, Aventură, Război

Număr pagini: 428

Notă Goodreads: 3,89/5

Nota mea: 10/10

      Descrierea oficială:

    Când britanicii capturează o navă franceză care transportă un preţios ou de dragon, căpitanul Will Laurence de pe nava Reliant, aflată în serviciul regal, devine peste noapte comandantul unui nobil dragon pe care îl va numi Temeraire. În calitatea lor de noi membri ai Forţelor Aeriene Britanice, cei doi, om şi dragon, îşi dovedesc curând cutezanţa în lupta curajoasă împotriva forţelor invadatoare ale lui Napoleon Bonaparte.

     China descoperă acum că preţioasa ofrandă destinată lui Napoleon a căzut în mâinile britanicilor, astfel că o înverşunată delegaţie chineză se leagă să revendice remarcabilul animal. Însă căpitanul Laurence refuză să coopereze. Ameninţat cu spânzurătoarea pentru nesupunere, căpitanul nu are de ales decât să-l însoţească pe Temeraire în Orientul Îndepărtat – o călătorie lungă, plină de primejdii, de intrigi şi ameninţările colosale ale adâncurilor. Dar odată ajunşi la curtea împăratului Chinei, îi aşteaptă descoperiri uluitoare şi pericole dintre cele  mai întunecate.

   „Tocmai când credeai că ai văzut orice variantă posibilă de poveste cu dragoni, vine Naomi Novik să-ţi demonstreze că te-ai înşelat. Minunatul ei Temeraire este un dragon pentru multe generaţii.“ (Terry Brooks, New York Times)

    „O poveste autentică, în care miracolul fanteziei îşi spune cu adevărat cuvântul.“ (Entertainment Weekly)

   Părerea mea: Ultimele pagini din primul volum, “Dragonul maiestății sale”, m-a lăsat cu sufletul la gură și cu inima galopând. Ni se promiteau aventuri noi, pe tărâmuri străine, unde obiceiurile și traiul este atât de diferit față de cele ale popoarelor europene… așa că n-am stat prea mult pe gânduri și m-am aruncat din nou printre paginile seriei Temeraire.

   Vă vorbeam la sfârșitul recenziei trecute de o călătorie misterioasă pe care o vor întreprinde ofițerul Laurence și dragonul său, Temeraire. Motivul?! S-a descoperit că Temeraire nu este un simplu Imperial, ci un Celest – dragoni din a cărei specie existau foarte puține exemplare și erau tratați cu deosebită grijă și nicidecum trimiși pe “câmpul” de luptă. Ei erau instruiți, învățați să scrie și să se poarte și primeau ca însoțitori doar descendenți din familiile regale. Iar căpitanul Laurence era considerat nedemn pentru a fi îngrijitorul sau însoțitorul (așa cum se numea în țara chinezilor), acesta nefiind prinț, ci un simplu soldat, indiferent de faptul că era de viță nobilă.

   Astfel… descoperim că Temeraire se numește de fapt, Lung Tien Xiang, numele chinez oferit încă din ou. China nu se aliase cu Franța așadar oul de dragon nu fusese un dar de bună-înțelegere, ci alte intrigi au stat la mijloc. Ce, vă întrebați, probabil?! Va trebui să-i însoțiți în călătorie pe Laurence și Temeraire ca să le aflați.

   „Niciunul nu s-ar compara cu Temeraire în mintea lui Laurence şi nu avea de gând să pună un pui în postura de a fi pe locul doi, când existau oameni în Aviaţie care abia aşteptau deznădăjduiţi la rând să se îvească o şansă.”

   Și să nu credeți că Laurence a făcut această călătorie de bunăvoie… nu nu… O delegație chineză ajunge în Anglia, nemulțumiți fiind de soarta dragonului atât de prețios. După ce s-a încercat cu “vorba bunăîndepărtarea lui Laurence ca îngrijitor și companion al lui Temeraire, s-au trecut la amenințări și chiar, despărțirea forțată dintre cei doi. Niciuna n-a dat rezultate, sper că vă dați seama. Astfel, chinezii sunt nevoiți să ajungă la un compromis dacă doreau să-și vadă Celestul pe meleagurile natale. Să fi fost doar grija față de “tratamentul” ce i se aplicase lui Lung Tien Xiang (fiind trimis în lupte, rănit, “sălbăticit” pentru că nu fusese instruit în arta scrisului etc.) lucrul ce i-a înmânat să extindă “invitația” unei călătorii în China și asupra lui Laurence și a unei delegații engleze?! Hmm… cu atâtea capcane și tentative de asasinat… n-aș prea crede!

    „– Nu trebuie să fiu potolit! răspunse Temeraire aproape scuipând de furie, cu gulerul fremătând. Sângele îi curgea mai abundent pe umeri. Oamenii ăia vor să mi-l ia pe Laurence, să-l ducă în închisoare şi să-l execute, iar eu n-am de gând să-i las. Niciodată. Şi nu-mi pasă dacă Laurence îmi spune să nu te strivesc, adăugă el, feroce, adresându-i-se Lordului Barham.”

Tronul de jad (2)

    Să fie călătoria în China de bun augur pentru Temeraire?! Credeți că și-ar mai dori el să plece după ce va vedea cât de “regește” sunt tratați dragonii în China?! Și mai ales după ce-și va cunoaște mama, familia…?! Știți încă din primul volum cât de avid era Temeraire după cunoaștere, câte cărți îi citea Laurence necontenit… când i se va acorda oportunitatea să învețe el însuși să scrie și să citească și chiar să-și aleagă o altă meserie față de cea de “soldat”… credeți că va mai dori să părăsească meleagurile orientale?! Îl va părăsi, în schimb, pe Laurence, lăsându-l să plece înapoi în Anglia fără el?! Va fi relația dintre cei doi protagoniști afectată de toate aceste schimbări?!

Voi ce credeți? Sau mai bine zis… ce v-ați dori…?! Ca Temeraire să rămână în siguranță acasă, să trăiască o viață liniștitită și plină de huzur intelectual sau să plece în noi aventuri, să lupte în continuare…?!

Volum al doilea al seriei, “Tronul de Jad”, este mai alert, având loc numeroase bătălii atât pe mare, cât și în aer, între dragoni; este plin de descrieri impresionante ale bătăliilor, de răsturnări de situație și de tentative de asasinat, jocuri mojice făcute pentru a-i despărți pe cei doi prieteni – om și dragon. Și unde mai pui că descoperim un nou continent, o nouă lume și primim mai multe informații despre dragoni. Naomi Novik va introduce chiar și o dragoniță pe nume Mei, ce-l va face să roșească pe Temeraire, în acea măsură în care ar putea dragonii să roșească.

Vă recomand cu mare drag seria Temeraire! Eu abia aștept să-mi pun mânuțele pe volumul al treilea, “Războiul pulberii negre” pentru că se anunță noi aventuri interesante de data aceasta, în Imperiul Otoman și chiar pe pământuri nemțești.

sigla NemiraCartea Tronul de Jad de Naomi Novik a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulțumim Editura Nemira

Autor: EmM

Surse foto: pinterest.com

by -
9

Dragonul Maiestății Sale de Naomi Novik

Titlul original: “His Majesty’s Dragon”

Seria: “Temeraire” (Cartea I din serie)

Traducerea: Laura Bocancios

Editura: NEMIRA

Gen: Ficțiune, Fantasy, Historical, Aventură, Război

Număr pagini: 378

Notă Goodreads: 4,05/5

Nota mea: 10/10

      Descrierea oficială:

     Viața căpitanului Will Laurence din Marina Regală britanică este răsturnată din clipa în care capturează o fregată franceză, având la bord un ou de dragon destinat împăratului Napoleon. Transformat peste noapte în aviator, Laurence devine căpitanul puiului de dragon pe nume Temeraire, de care îl va lega o profundă prietenie. Laurence și Temeraire își vor primi botezul de foc în inima bătăliilor napoleoniene.

     Terry Brooks, New York Times„Tocmai când credeai că ai văzut toate variantele posibile de povești cu dragoni, Naomi Novik îți demonstrează că te-ai  înșelat.”

     Peter Jackson, Hollywood Reporter  – „Pe măsură ce lecturam aceste cărți, le simțeam prinzând viață în imaginația mea. Sunt romane excelent scrise, nu doar originale și alerte, dar și pline de personaje minunate.”

        Părerea mea:

      În urmă cu mulți ani, citeam primul volum (și singurul, de altfel) din Eragon. Am rămas fascinată și curioasă în privința poveștilor cu dragoni, dar cumva… am crescut și am uitat să mai cred în fantezii și în legende. Am căzut pe panta romanelor de dragoste, mai mult sau mai puțin erotice, am descoperit distopiile și am citit din ce în ce mai multe povești cu eroi tineri, uitând astfel de imaginația pe care o aveam, copii fiind. Până când… Simona, una dintre scriitoarele zilelor noastre, ce promite să ne cânte și încânte pe ritmul provocărilor și capcanelor, a scris un articol cu cele mai interesante serii care trec neobservate. Cert e că mi-am îmbogățit TBR-ul atunci într-un mod alarmant. Printre acele serii, se număra, bineînțeles și “Temeraire”. Un val de nostalgie m-a făcut să-mi doresc să pășesc din nou în această lume a dragonilor și, după ce am citit primul volum din seria scriitoarei Naomi Novik, nu regret că am ales să ascult de Simona. “Dragonul maiestății sale” mi-a întrecut așteptările.

        Când deschizi romanul, încă de la prima pagină, te întâmpină imaginea unei bătălii sângeroase prin care reușești să plasezi cât de cât locul din istorie – bătăliile dintre Anglia și Franța în plină epocă napoleoniană. Suntem pe mare, unde îi cunoaștem faptele de vitejie ale căpitanului de marină Will Laurence când, întâlnind o fregată franceză, se luptă și reușește să o cucerească.

   “Puntea corabiei franceze care sălta pe valurile mării agitate era lunecoasă de sânge; o lovitură l-ar fi putut doborî la fel de ușor pe cel ce o lansa ca și pe cel care-i era ținta. În focul luptei, Laurence n-avea timp să se minuneze de proporțiile rezistenței, dar, chiar și prin amorțeala confuză a febrei bătăliei și prin vălmășagul de săbii și fum de pistoale, observă teribila expresie de agonie de pe chipul căpitanului francez, în timp ce le striga vorbe de îmbărbătare oamenilor săi.”

    Laurence descoperă că echipajul este împuținat, că mare parte din ei zăceau pe punte morți sau muribunzi și că cei care abia se mai țineau în picioare, erau suferinzi și trași la față. Trecuseră prin foamete sau boală gravă înainte de a se lupta cu furtuna ce se sfârșise abia în acea dimineață, ca mai apoi să cadă pradă căpitanului Laurence. Francezii nu avuseseră nicio șansă de izbândă, dar au vrut să lupte până în ultima clipă. De ce, vă întrebați?! Se pare că transportau un “obiect” taaaarrreee prețios. Un ou!

     “Laurence se apropie și privi în jos, la ou. Nu era aproape nicio îndoială în privința naturii sale, deși nu putea afirma nimic cu certitudine, din proprie experiență. După ce primul moment de uluire trecu, întinse mâna șovăitor și atinse coaja cu mare băgare de seamă. Era netedă și tare la atingere. Își retrase mâna aproape imediat, nevrând să riște să-i facă vreun rău.”

     Nu era un ou oarecare, ci un ou de dragon. În lumea fascinantă creată de scriitoarea Naomi Novik, dragonii erau folosiți de către armată în Aviație. Ofițerii erau antrenați încă de mici copii, li se desemnau câte un ou și așteptau ca acesta să eclozeze și să-i accepte ca stăpâni.

     Ei bine, oul lui Laurence a fost ceva mai special. Se pare că acesta fusese un dar de la însăși Împăratul Imperiului chinez către Napoleon, dar datorită vremii furtunoase, a distanței mari pe care fregata franceză a fost nevoită să o străbată pentru a căra un dar atât de prețios, coaja oului se întărise și se estimează că va ecloza în foarte scurt timp. Astfel, Laurence este nevoit să ia o decizie rapidă, iar pentru că meseria de Aviator nu era deloc una ușoară, lasă sorții să decidă numele celui pe care dragonul îl va vedea pentru prima dată și, în concluzie, îl va alege ca stăpân.

     “… primul crâmpei de mișcare putu fi zărit înăuntru: vârful unei aripi crestate țâșnind afară, gheare făcându-și loc printr-o altă crăpătură.

     Sfârșitul veni brusc: coaja se crăpă aproape drept prin mijloc și cele două jumătăți fură azvârlite într-o parte și în alta pe punte, parcă de nerăbdarea ocupantului oului.  Micul dragon rămase în mijlocul bucăților, scuturându-se energic pe pernă. Era încă acoperit de mâzga din interior și sclipea ud și lucios sub lumina soarelui; trupul său era de un negru pur, nepătat, de la bot până la coadă, și un oftat de uimire străbătu echipajul când puiul își desfăcu aripile largi, cu șase falange ca evantaiul unei doamne și marginea de jos acoperită cu însemne ovale, în nuanțe de gri și albastru-închis strălucitor.”13241482_1198163886871313_224018364_o

      Cine spune, însă, că sorții vor decide din prima încercare…?! Puiul de dragon va ști una și bună… de ce se încruntă bărbatul din fața lui?! Aceasta fuse prima lui curiozitate și chiar primele cuvinte… Bineînțeles… adresate lui Laurence.

     “- De ce te încrunți?

     – Îmi cer iertare. N-am vrut. Numele meu este Will Laurence. Iar al tău?

     … dragonașul se frământă câteva momente cu întrebarea, după care, cu un aer nemulțumit, spuse:

     – N-am niciun nume.

      – Pot să-ți dau eu unul?

     Făptura – sau, mai bine zis, el, căci glasul era categoric unul masculin – îl cercetă din nou, se opri să-și scarpine un punct aparent fără cusur de pe spate, apoi, cu o indiferență neconvingătoare, zise:

      – Dacă dorești.

       (… )

    – Temeraire. Se gândea la mărețul cuirasat pe care îl văzuse lansat la apă, cu mulți ani în urmă: aceeași elegantă alunecare. (… )

     – Temeraire. Da. Numele meu este Temeraire. Clătină din cap, un gest ciudat, cu capul bălăbănindu-se la capătul gâtului lung, și adăugă, imperativ: Mi-e foame.”

    Și așa se naște un dragon, pe numele său Temeraire și tot acum, un om al Marinei devine Aviator.  Nu era chip ca dragonul să accepte alt stăpân și cum țara era cu mult inferioară Franței cu privire la numărul dragonilor și al efectivelor din Aviație, Laurence se vede nevoit să-și sacrifice viața, țelurile și meseria pentru a sluji Anglia.

     O relație cum nu am mai întâlnit în alte romane se va naște între Temeraire și Laurence. Se spunea că între un ofițer și dragonul său trebuie să existe o legătură strânsă, devotament și prietenie, dar cei doi sunt mai mult de atât – sunt o familie, sunt un tot. Scenele dintre ei sunt înduioșătoarea: grija pe care și-o poartă unul altuia și mai ales, modul prin care se protejează și se apără unul pe celălalt, atenția continuă pe care i-o acordă Laurence și modalitatea acestuia de a-i hrăni nevoia de cunoaștere a micului dragon, dorința de a-i dărui giuvaiere din cele mai frumoase…

    „- Temeraire! strigă el, trecând prin poartă, şi capul mândru se ridică deodată.

    – Laurence? făcu el. Nesiguranţa din glasul lui era dureroasă.

    – Da, sunt aici, răspunse Laurence, apropiindu-se grăbit, aproape alergând la sfârşit.

    Mormăind încetişor, în adâncul gâtlejului, Temeraire îşi încolăci aripile şi picioarele din faţă în jurul lui şi îşi frecă nasul de el cu grijă; Laurence mângâie botul neted.”

    Temeraire este un dragon, dacă nu unic, cu siguranță special. Cu un aspect ce-l deosebește de toți ceilalți dragoni din armata Angliei, însetat de cunoaștere și învățătură, cunoscător al mai multor limbi (dragonii cunosc limbile la care sunt “supuși” cât timp se află încă în ou), dotat cu o personalitate fermecătoare și inteligență uimitoare, Temeraire își va face cu greu loc în rândurile celorlalți dragoni. Ca de altfel și Laurence va întâmpina numeroase probleme la adaptarea în noul mediu, ușor ostil datorită faptului că el era, de fapt, un om al Marinei și “s-a ales” cu un dragon într-un mod atât de ușor pe când alții sunt antrenați toată viața lor pentru a fi ofițeri în Aviație și tot nu reușesc să primească unul.

    Pe lungul drum al descoperirii cărei rase aparține Temeraire, întâlnim tot soiul de dragoni, care mai de care mai diferit în colorit, mărime și mai ales, în calități. Tot aici cunoaștem și ofițeri care încalcă “codul” și-și neglijează dragonii… întâmplare ce va avea un final nefericit pe care vă las să-l descoperiți voi. Cert e că, dacă aș fi putut, sigur aș fi dat iama în paginile romanului pentru a-l pedepsi pe ofițerul Rankin.

    Nu sunt adepta descrierilor lungi și mai ales, nu sunt adepta romanelor care descriu antrenamente, tactici de luptă și bătălii propriu-zise, dar în universul fantastic din seria Temeraire, nu ai cum să nu te pierzi printre cuvinte și să nu urmărești cu sufletul la gură mișcările echipajelor, luptele încrâncenate dintre dragoni și evoluția acțiunii.

    Cum se va termina bătălia dintre cele două popoare?! Ce îi așteaptă pe eroii noștri mai departe…?! Veți afla doar citind romanul “Dragonul Maiestății sale”.

     Povestea lui Laurence și a lui Temeraire se întinde pe parcursul multor volume așa că nu trebuie să vă temeți dacă vi se pare că acest prim volum nu abundă în acțiune. Sunt convinsă că în volumul doi, o dată cu călătoria pe care vor fi obligați s-o facă cei doi, aventura se va înmulți și vom asista la scene spectaculoase.

sigla NemiraCartea Dragonul Maiestății Sale de Naomi Novik a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: EmM

Surse foto: pinterest.com

 

by -
12

Mândrie + Prejudecată + Zombi de Jane Austen și Seth Grahame-Smith

Titlul: “Mândrie+Prejudecată+Zombi”

Autori: versiune originală – JANE AUSTEN, „îmbogățirea” cu zombi – SETH GRAHAME-SMITH

Titlul original: “Pride and Prejudice and Zombies” (primul volum din duologia omonimă)

Traducere realizată de: Claudia Roxana Olteanu

Editura: Leda Edge

Gen: Historical Fiction, Horror, Fantasy, Humor

Număr pagini: 373

Notă Goodreads: 3,27/5

Nota mea: 7,5/10

   „Este un adevăr universal cunoscut că un zombi care a apucat să mănânce un creier va simţi nevoia să mănânce şi mai mult creier.”

    Aceasta este prima frază din Mândrie + prejudecată + zombi, o ediţie extinsă a îndrăgitului roman de Jane Austen, în care apar scene noi-nouţe cu măceluri cu zombi şi oase sfărâmate.

     Povestea începe cu o molimă misterioasă care s-a abătut asupra liniştitului sătuc englezesc Meryton – şi morţii revin la viaţă! Brava eroină Elizabeth Bennet este hotărâtă să înlăture definitiv ameninţarea zombilor, dar curând este distrasă de sosirea în sat a trufaşului şi arogantului domn Darcy. Ceea ce urmează este o delicioasă comedie de moravuri, cu multe dueluri verbale între cei doi tineri îndrăgostiţi – şi cu lupte şi mai violente pe câmpul de bătaie scăldat în sânge. Va putea Elizabeth să nimicească odraslele lui Satan? Şi să depăşească prejudecăţile sociale ale moşierilor cu conştiinţă de clasă?

    Plină de poveşti de dragoste şi inimi sfărâmate, confruntări cu săbiile, canibalism şi mii de cadavre în putrefacţie, Mândrie +prejudecată + zombi transformă o capodoperă a literaturii universale într-o lectură captivantă pe care nu o mai poţi lăsa din mână.

      „Declar oficial că sunt mai mult decât fascinat de această carte.” – Entertainment Weekly

     „Adevărata întrebare este: dacă domnul Darcy e infectat de molimă, va avea Elizabeth tăria de a-l decapita la timp?” – Salon.com

     PĂREREA MEA:

    Stau și mă întreb oare câți dintre voi ați citit sau ați auzit de acest “bestseller” și nu v-a înfiorat ideea că cineva (aka Seth Grahame-Smith) a “masacrat” eterna poveste de iubire dintre Elizabeth Bennet și Fitzwilliam Darcy. Să spun că eu m-am numărat printre ele?! Uff…

    Pentru un (fost) student la litere/limbi străine unde Jane Austen mai mai că-i lectură obligatorie și nu există seminarii să nu faci comparații între clasicii literaturii și „modernitățile” secolului, a fost un șoc să descopăr că cineva (aka scriitorul mai sus menționat) a avut o asemenea “îndrăzneală”. Să nu mai spun că între timp am descoperit că s-a format un trend din așa ceva la un moment dat și că sunt o mulțime de alte astfel de romane; pun pariu că nu vi l-ați fi închipuit pe Huck Finn fiind prieten cu Zombie Jim sau pe Robin Hood și Tuck să fie ucigași de zombi.

    Mult timp am amânat să citesc romanul ca să nu-mi stric imaginile pe care le aveam formate, sentimentele pe care mi le-a stârnit lectura operei originale. Filmul să-l văd?! Nici vorbă! Era cu zombi, cum să mă uit eu la așa ceva?! Eh… mi s-a ivit oportunitatea și se pare că curiozitatea a învins barierele clasicismului și m-a aruncat într-o lume dementă cu zombi. Am văzut și filmul până la urmă și deși, la un moment dat, acțiunea se modifică mult față de carte, la sfârșit îți dai seama că ideea a fost aceeași. Și apropo, filmul a fost mai mult pe stilul Scary Movie decât horror-ul anunțat cu surle și trâmbițe.

    Să citiți romanul?! Să vă uitați la film?! DA, dacă vreți să aveți parte de o doză bună de râs! Pentru că o dată ce treci peste ideea de zombi cu jumătăți de față, sânge/țesut la vedere etc, urmărești povestea și faci pe tine de râs (în cazul meu) când îți dai seama cât de absurd devine totul.

    Cred că toată lumea e familiarizată cu romanul lui Jane Austen așa că să fac un rezumat nu are sens. Luați aceeași mândrie a domnișoarei Elizabeth Bennet, cu aceleași prejudecăți ale domnului Darcy (viceversa este valabil și aici) și adăugați-le o mână de arme, o armată de zombi și aveți povestea completă. Sunt într-adevăr scene “sărite” din opera lui Jane Austen, dar trebuia să se facă spațiu pentru zombi, nu?!

Mandrie prejudecata zombi

    Versiunea “zombiceasă” se distinge prin modificările ușoare aduse comportamentului fetelor, femeilor din vremurile acelea, dar mai ales, a surorilor Bennet. Da, mai existau femei interesate de brodat și măritiș, dar altele au învățat taina artelor marțiale și să mânuiască cuțitul sau pușca pentru a curăța Anglia de nenumiții ce nu le dădeau pace. Elizabeth este temperamentală și iute la supărare, dorind răzbunare pentru fiecare insultă adusă de către Darcy. Darcy e… același Darcy, iar declarația lui… te face să uiți pentru puțin timp că te afli într-un univers paralel cu cel al lui Jane Austen. Dar… Liz va avea grijă să-l “răsplătească” pe măsură pentru curajul de a-i împărtăși adevăratele lui sentimentele. Să spunem că niciodată ruptul unor nasturi n-a fost mai funny decât în “Mândrie, prejudecată și zombi”.

   Cei care au citit romanul lui Jane Austen vor avea un atuu, reușind să prindă din zbor glumele, ironiile, micile diferențe… Nu cred că te vei plictisi pentru că, așa cum am mai spus și mai sus, o să te amuzi copios pe seama ciudățeniilor, a nenumiților și mai ales, pe seama interacțiunilor dintre Lizzy și Dl. Darcy. Nici nu-mi mai amintesc ultima carte care m-a făcut să râd atât de mult.

    Cei care au o “adversitate” față de clasici/lecturi obligatorii și au sărit perioadele acelea din literatură, ei bine, pot citi versiunea cu zombi și vor avea parte de destulă violență și fantasy cât să-i ducă până pe ultima pagină și să nu simtă că sub toate acele straturi a fost de fapt, opera pe care au amânat atâta timp s-o citească.

„- Nu pot să fixez ora, sau locul, sau cuvintele, sau înfăţişarea care au aşezat temelia. S-a întâmplat cu prea mult timp în urmă. Eram deja îndrăgostit când mi-am dat seama de asta.

– Nu poate să fi fost frumuseţea mea, sau priceperea mea de a ucide, pentru că ambele sunt egale cu ale dumitale. Cât despre manierele mele… comportamentul meu faţă de dumneata a fost aproape întotdeauna la limita impoliteţii, şi niciodată nu ţi-am vorbit decât cu dorinţa de a te răni. Acum fii sincer: m-ai admirat pentru impertinența mea?

– Pentru voiciunea minţii dumitale, da.

– Poţi foarte bine s-o numeşti impertinență.”

Editura LedaCartea Mândrie + Prejudecată + Zombi de Jane Austen și Seth Grahame-Smith a fost oferită pentru recenzie de către Editura Leda. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: EmM

by -
8

Amantul japonez de Isabel Allende

Titlul original: El amante japonés
Traducere realizată de: Cornelia Radulescu
Editura Humanitas Fiction (Colecția Seria de Autor)
Gen: Adult, Romance, Historical Fiction, Cultural, Word War II
Număr pagini: 291
Notă Goodreads: 3,81/5
Nota mea: 9/10

     Isabel Allende: 21 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 65 de milioane de exemplare vândute; 12 doctorate onorifice; 50 de premii în peste 15 țări; 2 filme de succes realizate după romanele ei.

      DESCRIERE OFICIALĂ:

     O dublă poveste de dragoste, la distanță de mai bine de jumătate de secol, se dezvăluie treptat în Amantul japonez. Scris cu aceeaşi atenţie pentru amănuntul istoric şi profundă înţelegere a personajelor care au constituit dintotdeauna marca lui Isabel Allende, romanul Amantul japonez semnalează întoarcerea autoarei la povestea clasică, de largă respiraţie, fiind totodată un omagiu emoţionant adus sufletului omenesc şi stăruinţei în dragoste, într-o lume a necontenitelor schimbări.

       „În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Inițial timorată de noua ei familie și incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viața, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei și își găsește în ea izbăvirea.”

     The Washington Post: “Romanul Amantul japonez este animat de același spirit efervescent care a făcut-o cunoscută pe Isabel Allende în întreaga lume. Un roman pe care e o plăcere să-l recomanzi.”

     Associated Press: “Allende este o mare povestitoare, cu o inteligență extraordinară și un ochi lucid îndreptat asupra schimbărilor care au loc în societate. Amantul japonez este un basm pentru adulți, unul irezistibil însă.”

      People Magazine: “Romanul Amantul japonez traversează 70 de ani din istoria tumultoasă a lumii, mesajul lui de profunzime fiind că dragostea, sub toate formele ei, trece peste orice obstacol și încolțește oriunde.”

      Harper’s Bazaar: “Monumental. O poveste care se desfășoară pe mai multe generații, despre soartă, război și puterea dragostei.”

       PĂREREA MEA:

       Până de curând, cunoștințele mele legate de scriitoarea Isabel Allende erau extrem de limitate. Noțiunile le puteam număra pe degetele de la o singură mână probabil: extrem de cunoscută, tradusă în România de Editura Humanitas, de origine chiliană. Ah, și mai știam ceva! Că vreau neapărat să citesc măcar unul dintre romanele sale.  Ei bine, uite că mi s-a îndeplinit dorința și acum… tot ce mai pot să vă spun este că “MAI VREAU”! Mai vreau Isabel Allende, mai ales dacă recenziile citite pe ici, pe colo spun adevărul atunci când afirmă că are romane muuulllttt mai frumoase decât “Amantul japonez”. Păi dacă mie mi-a plăcut atât de mult acest roman… atunci celorlalte nici nu voi putea să le ofer notă pentru evaluare, nu?!
      Pe scurt… romanul “Amantul japonez” prezintă două povești de dragoste desfășurate la mai bine de jumătate de secol distanță una de cealaltă, în perioade total diferite ale vremurilor (în plin război mondial, cel de-al doilea, respectiv timpul de pace de 70 de ani mai târziu).
        În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, copila Alma Mendel de numai opt ani, este trimisă de către părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și unchiul ei, care sunt înstăriți, locuind într-un conac opulent, cu o grădină ruptă parcă din povești. Inițial, Almei îi este foarte greu să se integreze, neputând să se alinieze standardelor celor două fete Belasco, Martha și Sarah, care erau preocupate doar de modă, petreceri și posibili logodnici. Însă, Nathaniel, vărul cel timorat, cu doar cinci ani mai mare decât ea, îi va locul fratelui său adorat, Samuel. Nathaniel are o fire timidă și blândă, iar fetița Alma îl fascinează, ajungând s-o îndragească atunci când deduce că “Alma avea să rămână cu el o perioadă nedefinită”. Tot el este cel care îi va face cunoștință Almei cu cei doi Fukuda: Takao, grădinarul japonez și băiețelul acestuia, Ichimei.

     “Fata a căscat ochii la tată și fiu ca la două făpturi din altă specie: nu semănau cu orientalii din ilustrațiile Enciclopediei Britanice.”

       Mi-a plăcut foarte mult această primă întâlnire a protagoniștilor uneia dintre poveștile de dragoste prezentate în “Amantul japonez” și tocmai de aceea vă voi reda întregul fragment pentru că așa veți înțelege ce imagine m-a însoțit pe mine de-a lungul întregului roman, chiar dacă anii trec, ei se maturizează și trăiesc vieți diferite.

     “Băiatul s-a înclinat și s-a prezentat cu capul plecat:
    – Sunt Ichimei, al patrulea fiu al lui Takao și Heideko Fukuda, onorat să vă cunosc, domnișoară.
   – Sunt Alma, nepoata lui Isaac și Lilian Belasco, onorată să vă cunosc, domnule, a spus și ea, amuzată și nedumerită.
      Acest formalism inițial, pe care tandrețea avea să-l agrementeze mai târziu ca umor, a marcat tonul lungii lor relații. Alma, mai înaltă și mai solidă, părea mai mare. Statura mărunțică a lui Ichimei era însă înșelătoare, băiatul ridica fără efort sacii cu pământ și împingea pe deal în sus o roabă încărcată. Avea capul mare în raport cu trupul, tenul de culoarea mierii, părul aspru și indisciplinat. Încă nu-i ieșiseră toți dinții definitivi, iar când zâmbeam, ochii se îngustau ca două crăpături.”

       Însă, după atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, Ichimei ajungând într-un lagăr, împreună cu familia sa.
     Câteva decenii mai târziu, o regăsim pe Alma la azilul de lux Lark House din San Francisco, printre “independenții casei”. O vom cunoaște pe Alma – matură, trăită și trecută prin toate experiențele vieții, frumoase, dar și mai puțin frumoase – prin intermediul tinerei Irina Bazili, o moldoveancă de-a noastră de peste Prut.
      Făcând o mică paranteză aici, sunt tare curioasă cum a ajuns scriitoarea, Isabel Allende, să aleagă locul de baștină a celei de-a doua protagoniste a romanului. O fi fost vreun motiv anume?! Oare comparația lumilor: cea liberă (America) cu comunismul din țările est-europene să fi fost cauza?! Pentru că pe lângă faptul că “Amantul japonez” este un roman de dragoste, nu am putut să nu bag de seamă toate detaliile istorice (ca o adevărată pasionată de istorie ce sunt) pe care le regăsim de-a lungul istorisirii celor două povești tulburător de frumoase.
      Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina, tânăra îngrijitoare de la Lark House, ajunge să descopere treptat, alături de Seth (nepotul Almei), povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei, găsindu-și în ea propria izbăvire.
      “Am nevoie de o secretară, vreau să lucrezi pentru mine” a fost “ordinul” prin care încet – încet, povestea Almei Belasco, precum și cea a Irinei Bazili încep să se împletească. Alma pe care o cunoaștem acum este o femeie ce ține la independența ei, sigură pe ea și lipsită de sentimentalisme, pentru care obiectele materiale nu au valoare, singura-i slăbiciune fiind nepotul său, Seth.  

     “Irina bănuia că atitudinea ei trufașă era o formă de apărare împotriva curiozității celorlalți, iar simplitatea ei, o formă de eleganță pe care puține femei o puteau imita fără să pară neglijente. Părul alb și aspru îl purta tuns în șuvițe inegale și îl pieptăna trecându-și degetele prin el. Singurele concesii făcute vanității: se ruja și folosea un parfum masculin de bergamotă și portocală; la trecerea ei, această aromă proaspătă anula vagul miros de dezinfectant, bătrânețe și, ocazional, de marijuana de la Lark House. Avea un nas puternic, o gură orgolioasă, oase lungi și mâini muncite; ochi căprui cu sprâncene groase și cearcăne viorii îi dădeau un aer insomniac, neascuns de ochelarii cu rame negre. Aura ei enigmatică impunea distanță: nimeni nu i se adresa pe tonul patern cu care eprsonalul obișnuia să se adreseze celorlalți bătrâni, nimeni nu se putea lăuda că o cunoaște, asta până ce Irina Bazili a reușit să străpungă fortăreața intimității sale.”

     Lianul de legătură între cele două femei a fost Seth Belasco, nepotul preferat al Almei și cel care simte o atracție nemaipomenită și inexplicabilă față de Irina. Imaginea pe care ne-o conturează Seth despre aceasta din urmă, mai – mai că ne-ar face să regândim întreaga poveste.

   “(…) de departe semăna mai curând cu un băiețandru șleampăt. Era atât de străvezie și de invizibilă, că îți trebuia ceva atenție ca să o vezi. Hainele lălâi și căciula de lână trasă până la sprâncene contribuiau și ele la această impresie.”
    
     “cu oasele ei de orfană și paloarea de bolnavă de plămâni”

     “Romanul” pe care Seth plănuia să-l scrie, roman ce avea să reconstituie un secol și jumătate de istorie a neamului Belasco și a orașului San Francisco, va fi motivul pentru care el va reuși să se apropie de Irina, câștigându-i astfel admirația, dacă nu iubirea.
     Alma vede atracția tânărului fața de noua ei “angajată” și este amuzată de faptul că Irina nu bagă de seamă atenția pe care acesta i-o oferă. Imaginându-și reacția familiei dacă “delfinul neamului Belasco, ar fi luat o imigrantă care-și câștiga pâinea îngrijind babalâci și spălând cotarle”, Alma hotărăște s-o cizeleze, să-i ofere un strop de cultură, ducând-o la concerte și muzee, învățând-o să se poarte și chiar cum să folosească tacâmurile adecvat la masă.
     Căpătând încredere în fată, cu timpul, îi permite acesteia să-i sorteze printre cutiile cu amintiri pentru a-și ajuta nepotul cu redactarea cărții. Singurele lucruri de care Irina nu se atingea, erau scrisorile în plicuri galbene care veneau din când în când și pe care Alma le făcea nevăzute imediat. De la aceste întâmplări, Irina a început să bănuiască existența unui bărbat în viața Almei și astfel, împărtășindu-i “secretul” lui Seth, cei doi vor începe să o spioneze. Plecările Almei și stările ei ciudate prin care trecea înainte de aceste călătorii, precum și după, n-au făcut decât să întărească această idee neobișnuită.

     “Pleca nerăbdătoare ca o mireasă, fără să spună unde și până când. Trecea două sau trei zile fără vești, după care, la fel de brusc, revenea radioasă în mașinuța ei de jucărie rămasă fără benzină. (…) pentru aceste escapade, Alma își punea în bagaj singurele două cămăși de noapte de mătase, nu pijamalele obișnuite și groase.”

     Ori pentru o femeie trecută bine la vârsta a treia (aprox. 80 de ani), călătoriile acestea ofereau un mister și mai mare ce necesita dezlegare, așa cum insista Seth.
     Vă las să descoperiți singuri povestea scrisorilor…
     Ce se întâmplă cu Alma…?! Care este rolul băiețelului din copilărie în acest roman, care a fost povestea lui și cum și-au petrecut cei doi viața, pe ce meleaguri și în ce vieți pierduți… veți afla doar străbătând paginile acestui minunat roman.
     Care este povestea Irinei…?! Îl va accepta ea pe Seth…?!
     Eu vă spun doar că finalul vă va lăsa în lacrimi. De dor, de dragoste, de uitare, de împliniri și neîmplinire.  Două povești de viață nemaîntâlnite ce se împletesc pe paginile acestui roman. Două iubiri atât de diferite.
Iar mai presus de poveștile de dragoste, trebuie neapărat să remarcați evoluția relației dintre Alma și Irina, două femei ale căror trecut le vor urmări pentru întreaga viață, două femei ce cu greu reușesc să capete încredere una în cealaltă și să-și dezvăluie secretele.
     Pregătiți-vă să fiți învăluiți de magia scrisului lui Isabel Allende și pentru un carusel de emoții! Pregătiți-vă să fiți surprinși pentru că… vor fi întâmplări pe care nu le veți putea prevedea.

    “La ce mi-au folosit anii de practică spirituală dacă n-am reușit să scap de dorință? Îți aștept scrisorile, aștept glasul tău la telefon, îmi imaginez că te apropii alergând… Uneori dragostea doare.”
(fragment dintr-o scrisoare datată 18 iulie 1984 și semnată Ichi)

humanitasfiction

Cartea Amantul japonez de Isabel Allende este oferită spre recenzie de către Editura Humanitas. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Humanitas. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: EmM

by -
14

Recomandări literare. My personal Top 5/EmM

Bună, prieteni dragi! Sfârșitul lunii martie se apropie cu pași vertiginoși așa că m-am gândit să fac un top 5 cele mai frumoase cărți citite în primele trei luni ale acestui an. Am citit 48 de cărți până acum așa că îmi va fi greuț să aleg doar 5. Sper că voi reuși să vă prezint povești cât de cât diferite, deși, lecturile mele vor fi mereu cuprinse în sfera romance contemporan și/sau fantasy. Va fi un top aleatoriu pentru că și așa mă gândesc cu groază la cum și ce să aleg, darămite să mai fiu nevoită să le clasez…

a thousand boy kissesPrimul roman, care îmi vine în minte se numără, de fapt, printre ultimele citite. A fost o poveste cu un mesaj puternic, un roman ce mi-a despicat sufletul pe din două. Un roman ce SPER că-l vom regăsi și pe piața românească. „A Thousand Boy Kisses” de Tillie Cole a apărut de mai puțin de o săptămână în străinătate și deja face ravagii printre bloggerițe și cititori. Scriitoarea a numit romanul “tearjerker” și a făcut-o pe bună dreptate. Povestea ar fi simplă dacă n-ar fi acel ceva-ul care… pur și simplu, îți sfâșie inima. Romanul spune povestea lui Rune și Poppy – o legătură ce se făurește instanteneu și va dura pentru veșnicie – nici timp, nici distanță și nici voia lui Dumnezeu nu-i va despărți. Sau poate că tocmai voia Lui i-a adus împreună… pentru totdeauna… Dacă un sărut reprezintă doar un moment din viața ta, care ar putea fi valoarea a o mie de săruturi?! Pot ajunge pentru o viață?! Despărțiți la 15 ani, după un deceniu de prietenie și iubire, reîntâlnindu-se doi mai târziu… Schimbări majore au avut loc în viața celor doi, iar Poppy… Poppy nu mai e aceeași. Iar dacă Rune a crezut că inima i s-a frânt în urmă cu doi ani când Poppy a rupt orice legătură cu el când acesta s-a întors în Norvegia, ceea ce va descoperi acum… îl va distruge pentru totdeauna. Eu n-am reușit să citesc întregul roman… are vreo 300 și ceva de pagini… am citit primele 180, cam așa, până când am înțeles exact tăcerea lui Poppy… eh, de acolo… efectiv, n-am mai reușit să continui lectura și am sărit la ultimele 20-30 de pagini. Am plâns continuu, cu sughițuri și nas roșu. După ce am citit “Ugly Love” de CoHo nu am crezut că voi mai întâlni un roman ce va avea un impact atât de mare asupra mea, dar se pare că m-am înșelat. Cândva, sper să reușesc să reiau povestea și să o citesc în întregime și sper ca până atunci lacrimile să mi se usuce pentru că, chiar și acum, la câteva zile după lectura ei, tot mi se adună în ochi… Romanul face parte din categoria YA 14+ și poate fi citit fără nicio problemă de către adolescenți, eu aș fi spus chiar 12+!Regina Rosie si Marat. Iubirea are spiniUn alt roman pe care l-am citit în această perioadă și care mi-a plăcut enorm de mult a fost “Regina Roșie” de Victoria Aveyard ce a apărut și la noi, la Editura Nemira. Romanul este impresionant. Victoria Aveyard prezintă o lume în care dragostea și revoluția merg mână în mână, în care puterea și justiția se duelează, în care trădarea se află sub orice chip, în care dragostea și gelozia se întâlnesc la fiecare pas. Puterea – modul în care se folosește, prețul plătit pentru ea, sângele vărsat în numele ei – este tema centrală a romanului. În mijlocul ei, o găsim pe Mare, o adolescentă care în timp ce încearcă să înfrunte puterea, se luptă cu propriile ei emoții, sentimente, mai ales că inima ei tinde să alerge după cineva care reprezintă tot ceea ce destestă cel mai mult – un băiat ce vede nedreptățile, ar putea să le schimbe, dar alege să n-o facă. Deși o iubește, principiile ce i-au fost inspirate de mic, vor avea prioritate. În final, însă, destinul îi va aduce împreună, în roluri oarecum inversate și de data aceasta, pe teritoriul ei și nu în lumea aurită a lui. Este o poveste unică, o poveste care vă va surprinde din multe puncte de vedere, o poveste ce vă va ține cu sufletul la gură.
Pentru că nu pot să nu menționez un alt roman ce mi-a intrat la suflet în această perioadă, “Marat. Iubirea are spini” de Natașa Alina Culea. Mai are oare nevoie de vreo descriere romanul acesta?! O poveste unică de dragoste, o poveste ce-ți arată cât de greu este să alegi între moralitate și iubire, între stabilitatea de acasă și nebunia unei clipe. O poveste ce te învață că orice alegeri ai face în viață, chiar dacă pe de o parte câștigi, pe cealaltă parte pierzi amar. O poveste despre cunoașterea de sine și despre lupta pe care o duci cu inima ta la fiecare pas prin viața aceasta…
lunar collageNu pot alege un singur roman din această serie așa că o voi menționa în întregime: “The Lunar Chronicles” de Marissa Meyer. Cenușăreasa, Scufița Roșie și Lupul cel rău, Raspunzel și Albă-ca-Zăpada își dau întâlnire într-o lume nebună în care oamenii conviețuiesc cu androizi și cyborgs. Cenușăreasa este cel mai bun mecanic din Noul Beijing și este și cyborg pe deasupra, Scufița Roșie este umană, dar este o puștoaică franțuzoaică care trăiește la o fermă și cultivă,vinde legume și fructe, Lupul este un soldat lunar modificat genetic, Raspunzel este un hacker foarte cool închisă într-o capsulă ce plutește în spațiu, Albă ca Zapada este Winter, fata vitregă a Reginei Lunei, iar cei 7 pitici… ei bine, se adună ei! The Lunar Chronicles vor fi traduse și la noi de Epica Publishing House, în cadrul noii colecții EpicWave – primul volum o să apară în toamnă!
fascinatie si obseseieÎnchei topul cu două romane ce fac parte din aceeași serie, “Fascinație” și “Obsesie” de Melissa Marr. Recenziile acestor două volume se regăsesc pe site-ul LPT așa că puteți intra acolo ca să-mi vedeți părerile. De ce le-am adăugat în acest top, mai ales că nu le-am oferit note maxime în cadrul recenziilor?! Pentru că sunt povești ALTFEL, cu finaluri diferite, dar speciale în felul lor. Pentru că datorită lor mi-am făcut debutul în cadrul romanelor fantasy cu zâne! De atunci, tot sunt în căutarea unor povești la fel de fascinante… Dacă aveți recomandări, le aștept cu drag!

by -
18

Momentul nostru infinit de Lauren MyracleMomentul nostru infinit de Lauren Myracle

Titlul original: The Infinite Moment of Us
Traducere: Shauki Al-Gareeb
Editura Trei
Colecția Fiction Connection
Gen: Young Adult, Romance
Nr. pagini: 294
Notă Goodreads: 3,23/5
Nota mea: 7.5/10

DESCRIERE OFICIALĂ:

„De când se ştie, ţelul lui Wren Gray a fost să-şi mulţumească părinţii. Lucru care nu a deranjat-o, dimpotrivă. Acum însă a împlinit 18 ani şi simte nevoia să-şi împlinească propriile dorinţe… doar că nu prea ştie care sunt.

În schimb, Charlie Parker ştie exact care e dorinţa sa cea mai mare. Charlie e un băiat blând cu un trecut dureros – şi a iubit-o pe Wren de când a văzut-o prima dată. Dar o fată ca Wren nu s-ar îndrăgosti niciodată de un tip ca el.

Şi totuşi… unele lucruri sunt scrise în stele.”

Romantică, senzuală şi atât de adevărată – o poveste de neuitat despre prima iubire de la una dintre cele mai bune autoare de adult fiction ale momentului.

“Una dintre cele mai intense poveşti de dragoste despre adolescenţi pe care le-am citit vreodată.” – David Levithan

“O poveste de dragoste în acelaşi timp delicată şi plină de pasiune.” – Kirkus Reviews

“Relaţia dintre personajele lui Lauren Myracle e bazată pe dragoste, respect şi încredere.” – Publishers Weekly

“Lauren Myracle îmbină tandreţea cu erotismul.” – School Library Journal

Lauren Myracle s-a născut la Brevard, în Carolina de Nord. A crescut în Atlanta, Georgia. Şi-a luat licenţa în literatură engleză şi psihologie la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. Deţine un doctorat în literatură engleză de la Colorado State University, unde a predat timp de doi ani, şi un Master of Fine Arts în literatură pentru copii şi adolescenţi la Vermont College.
A scris numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, printre care Shine, Kissing Kate, seria The Winne Years şi The Internet Girls (sttyl şi ttfn) – romane scrise în stilul mesajelor instantanee – bestselleruri New York Times.
La Editura Trei, a apărut Fulgi de iubire. Trei poveşti romantice de Crăciun (scris împreună cu John Green şi Maureen Johnson).

“Miercuri, Charlie trecuse prin ultima zi de şcoală ca şi când s-ar fi aflat într-o negură. Toţi ceilalţi erau entuziasmaţi la gândul că vara începea în mod oficial, însă Charlie nu-şi dorea să vină vacanţa. El şi-o dorea pe Wren. Însă, dacă nu avea de gând să prindă curaj şi să acţioneze – de pildă, să poarte o conversaţie mai lungă de cinci cuvinte cu ea, în numele lui Dumnezeu! –, era sortit eşecului. Wren urma să-şi vadă de drumul ei imediat după ceremonia de absolvire de sâmbătă şi exista posibilitatea ca Charlie să nu o mai vadă niciodată.”

PĂREREA MEA:

“Momentul nostru infinit” prezintă povestea de dragoste a doi tineri, Wren și Charlie, proaspăt absolvenți de liceu. Întreaga acțiune se petrece în vacanța de vară, până la începerea facultății sau… mai bine zis, a momentului când, în sfârșit, își iau viața în mâini și au curaj să lupte pentru ceea ce-și doresc.
Deși la început poate pare a fi o poveste de insta-love, nu este așa. Cei doi tineri s-au urmărit de la depărtare de multă vreme, dar niciunul dintre ei nu a avut curaj să facă un pas în direcția potrivită. Sfârșitul liceului va aduce cu el deadline-ul: acum ori niciodată!
Totul se sfârșea: liceul.
Totul începea: ceea ce urma.”

După ani în care Wren a lăsat frâiele vieții ei în mâinile părinților, ascultându-i și urmându-le sfaturile și chiar “impunerile”, fără să comenteze sau să îndrăznească să-și formeze propriile opinii, realizează că a ajuns într-un moment când trebuie să se comporte ca un adevărat tânăr de 18 ani, având efervescența vârstei, dar și maturitatea incipentă pe care am posedat-o toți pe atunci.
“- Firește că-ți place sucul de grepfrut! îi zisese mama ei chiar în acea dimineață, dând înapoi panicată după ce Wren o rugase să-i facă o cafea. Mereu ți-a plăcut sucul de grepfrut. E preferatul tău. (…)
Wren băuse sucul, stânjenită că se plânsese. Doar că, de fapt, Wren nu se plânsese, nu-i așa? Ea nu spusese decât:
– Nu, mulțumesc. Chiar nu-mi place sucul de grepfrut.
Pentru că ei chiar nu-i plăcea – nu-i așa?”

Doar ea poate ști ce suc îi place cu adevărat – dacă va fi cel de grepfrut sau nu, doar ea poate alege să poarte și alte haine în afară de cele alese de mama ei – dacă va fi o mini-bibliotecară sau se va putea bucura și ea de blugii cu talie joasă și un tricou mult prea lipit pe corpul ei precum celelalte fete, dar mai ales… doar ea poate decide dacă intrarea la Emory este ceea ce-și dorește. Să urmeze facultatea la Emory și să ajungă doctor sau să… se înroleze în programul de voluntariat din Guatemala?! Voi ce credeți că va alege? Va avea curaj să-și înfrunte părinții și să-și aleagă propriul drum în viață?!
“Voia să-și mulțumească părinții, dar în același timp se săturase să le facă pe plac. Tânjea să dețină controlul asupra propriei vieți, nu să fie o extensie a mamei și a tatălui ei, și își dorea cu ardoare să facă ceva îndrăzneț, ceva care să conteze, ceva care să-i ajute pe alții într-un mod stantaneu și tangibil.
Dorința ei de a fugi de acea viață perfectă era la fel de puternică precum atracția lunii, chiar dacă acea perfecțiune era neclară.”

Dar până atunci… drumul lui Wren se oprește la Charlie.
Lui Wren îi plăcea de Charlie, însă nu îl cunoștea atât de bine. El era înscris la câteva dintre cursurile ei pentru avansați. Avea o siluetă bine făcută, musculoasă, și, din când în când, Wren se trezea că-i admira jocul de mușchi de sub tricou. Buricele degetelor îi erau adesea murdare de ulei sau poate de vopsea. Nu era prea vorbăreț, iar unii copii îl considerau arogant. Însă Wren îl văzuse interacționând cu micul lui grup de prieteni și, în compania lor, părea mai destins. Mai relaxat.”

Charlie, pe care-l cunoaște de atâția ani, pe care îl simpatizează, dar care n-a crezut că-i va oferi atenție. Sunt din grupuri diferite, nu o să avem aici clișeicul popularii vs. tocilarii sau gașca așa-zișilor rataților. Nu, ei au doar cercuri diferite de prieteni. Charlie nu provine dintr-un mediu familial normal, a crescut la casa de copii, este “într-un fel” adoptat (vom descoperi și povestea aceasta). Familia este una muncitoare, tatăl – tâmplar de meserie, mama – profesoară la școala duminicală, iar fratele său, Dev, adoptat și el, suferă de o dizabilitate fizică în urma unei întâmplări nefericite din copilărie.
Trauma lui Charlie – abandonarea printr-o modalitate crudă de către mama sa biologică, l-a urmărit toată viața, ducând la căutări nesfârșite ale dragostei, ale sentimentului de aparținere, de apropiere față de o altă persoană, ajungând astfel să-și înceapă viața sexuală la numai 14 ani cu Starrla, fata cu care crede el că se află pe aceeași lungime de undă, ca urmare a mediilor asemănătoare din care provin. Starrla, însă, patru ani mai târziu se află pe drumul auto-distrugerii, dorind să-l târască și pe Charlie după ea, însă, acesta reușește să (re)cunoască într-un final adevărata iubire.
Wren Gray era cea mai frumoasă și mai inteligentă fată pe care o văzuse Charlie Parker. Ea nu părea să-și dea seama de asta, ceea ce era o nebunie. Însă Charlie vedea. Charlie știa adevărul.
Când ea zâmbea, Charlie voia să zâmbească alături de ea. Când își dădea părul negru după urechi, Charlie gândea: Da, așa se face.”

Provenind dintr-o familie cu o situație financiară precară și ajutând la atelier de câte ori poate, Charlie se bucură de oportunitatea și bursa oferite de universitatea din oraș. I se oferă o șansă unică, de a învăța și de a ajunge cineva, însă… va sfârși prin a merge la facultate sau viața i se va pune în cale?!
Și apoi, ieri, când ea îi făcuse cu mâna în parcare…
Se petrecuse ceva între ei. Un lucru pe care el nu și-l putea explica și care îl făcuse să uite că nici el nu credea în suflete. Oricum, pe cine încerca să păcălească? El nici în dragoste nu credea, însă știa un lucru: o iubea pe Wren Gray. O iubise dintotdeauna.”

Ce se va întâmpla cu ei? Care vor fi neînțelegerile și piedicile pe care le vor întâmpina? Va pleca Wren la Emory sau în Guatemala? Ce va face Charlie? O va convinge pe Wren să renunțe la călătorie pentru a rămâne alături de el sau … ?!
Rămâne să citiți romanul pentru a afla răspunsul la toate aceste întrebări!

“- Charlie? răspunse Wren după primul apel.
– Wren, spuse el, relaxându-se.
Nu era sfârșitul poveștii lor. Era abia începutul.”

Romanul atinge multe subiecte interesante – prima experiență sexuală, sfârșitul liceului, începutul vieții, abuzarea copiilor, sistemul de plasament, planurile părinților pentru copiii lor etc.
O singură precizare am… știu că romanul este încadrat la categoria TEEN (13-18 ani) atât de autoare, cât și de edituri, dar… dacă sunteți un părinte care controlează ce lecturi să parcurgă copilul său, cred că trebuie să știți că romanul conține destul de multe scene și discuții sexuale. Da, unele sunt cu tentă educativă, altele sunt doar… plăcere. 

 

Editura Trei

Cartea Momentul nostru infinit de Lauren Myracle este oferită spre recenzie de către Editura Trei. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Trei. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: EmM

by -
27

Obsesie de Melissa MarrObsesie de Melissa Marr

Titlul original: Ink Exchange
Seria Wicked Lovely/Fascinație (al II-lea volum)
Editura RAO
Număr pagini: 336
Notă Goodreads: 3,67
Nota mea: 8

DESCRIERE OFICIALĂ:

“Departe de ochii muritorilor, într-o lume de umbre şi primejdii, are loc o aprigă luptă pentru putere. După secole de stabilitate, echilibrul dintre Curţile zânelor a dispărut şi Irial, stăpânitorul Curţii Întunecate se luptă să-şi ţină unite zânele rebele şi devenite recent foarte vulnerabile. Dacă nu va reuşi, vor urma vărsări de sânge şi multă brutalitate.
La 17 ani, Leslie nu ştie nimic despre zâne şi intrigile lor. Când se simte atrasă de un prea frumos tatuaj format din ochi şi aripi, nu ştie decât că şi-l doreşte din tot sufletul, convinsă că va fi un simbol tangibil al schimbărilor pe care şi le doreşte cu disperare în viaţa ei. Tatuajul va aduce schimbări, dar nu cele la care visa Leslie, ci schimbări sinistre, profunde, care vor fi mai mult decât simbolice.
Aceste schimbări îi vor apropia pe Leslie şi pe Irial, atrăgând-o pe Leslie tot mai adânc în tărâmul zânelor, unde, incapabilă să reziste farmecelor acestei lumi, va fi expusă multor pericole.”

Melissa Marr continuă poveştile despre zâne cu o istorie întunecată, despre tentaţii şi consecinţe şi eroism în cele mai neaşteptate momente.

PĂREREA MEA:

În recenzia făcută primului volum al seriei, vă spuneam că există mai multe categorii de zâne. Sunt zânele verii ce aparțin Curții Verii, zânele iernii de la curtea aferentă, zânele de la Curtea Întunericului, dar sunt și așa – zisele zâne solitare, ce nu doresc să se supună niciunui rege sau să urmeze regulile acestuia.
Sfârșitul primului volum ne arăta noua orânduială de la curțile verii și iernii și cine sunt reginele ce le vor conduce. Chiar dacă ici – colo sunt menționări despre Irial, cel care legase blestemul Regelui Verii, Keenan și curtea pe care o stăpânește acesta, Curtea Întunericului, nu aflăm mare lucru despre el. Recunosc că m-am bucurat când am aflat că va primi și acesta propria aventură și speram ca totul să nu fie chiar atât de rău pe cât suna.
Ei bine, încă nu m-am hotărât dacă sfârșitul a fost pe placul meu sau nu, cu siguranță a fost la fel de neașteptat ca cel al primului. Seria asta m-a uimit încălcând tiparul happy-end-ului, însă, nu într-un mod negativ. Diferit nu înseamnă rău, ci poate însemna original și curajos. Dar până atunci, haideți să începem cu începutul ca să vedeți cum stă treaba.
“- Te întrebi vreodată dacă lucrul la care te uiți e la fel cum îl văd toți ceilalți?
– Uneori, sunt sigur că nu e la fel… dar asta nu-i chiar atât de rău, nu-i așa? Să vezi lumea altfel decât ceilalți?
– Poate.”

Leslie a fost menționată și ea în treacăt în primul volum, fiind prietenă/colegă de liceu cu Aislinn. Deși are doar 17 ani, Leslie nu are o viață strălucită. Lucrează din greu, plătește facturi de care tatăl său, alcoolic și dependent de jocuri mai “uită”, iar fratele său este un consumator și traficant de droguri cunoscut în oraș care, pentru a-și plăti o datorie, o oferă pe Leslie drept plată. Simțind că toate îi scapă printre degete, Leslie își găsește refugiul în ideea unui tatuaj, un tatuaj ce crede ea că îi va permite să se simtă din nou stăpâna propriului corp. Rabbit nu este, însă, un tattoo – artist obișnuit, iar cerneala pe care o folosește e formată din sângele conducătorului întunericului și umbrele pământului. Leslie va primi mult mai mult decât dorea și, din păcate, puterea alegerii îi este din nou luată din propriile mâini. Oare va putea Leslie să se ridice deasupra tuturor și să-și recapete viața, să-și aparțină într-un final, trup și suflet?!
Mâini, vânătăi, râs deșănțat, mirosul dulce și grețos al cocainei, vocile, vocea lui Ren, sângerare. Lăsă amintirile să o inunde. Eu nu m-am înecat. E nu am fost zdrobită.
– Am supraviețuit.”

Irial este conducătorul Curții Întunericului. Cât timp Beira, regina Iernii, a domnit, stăpânind lumea în haos, Curtea Întunericului a prosperat, iar zânele erau puternice și mulțumite. Însă, domnia Doniei și a lui Aislinn au adus pacea ceea ce înseamnă că foametea pune stăpânire pe zânele negre, ducând la o slăbire atât de mare a puterii acestora încât unele mureau chiar și de la gloanțele muritorilor. Irial trebuia să facă ceva. Soluția lui?! Un transfer de “cerneală” cu o muritoare prin intermediul căreia s-ar fi putut hrăni mai ușor. Cred că vă întrebați în ce constă hrana acestora, nu?! Ei bine, zânele întunericului trăiau din emoțiile negative ale celorlalte zâne și chiar ale muritorilor, prin intermediul Fetei – Umbră. Frica, îndoiala, gelozia, furia, violența, depravarea, dorința carnală, teroarea – ele erau sursa lor de viață. Puteți ghici, cred, cine va deveni Fata – Umbră, însă, oare între cei doi se va crea și o altfel de legătură?! Va avea Irial destulă putere să renunțe la Leslie pentru a o proteja și a nu o face să-și piardă mințile sau supușii săi vor fi mai importanți?!

“Curtea Întunericului – ca oricare altă curte – avea puterea de a decide. Dacă Leslie ar fi aparținut Curții Verii, altfel ar fi stat lucrurile. Dar ea nu aparținea nimănui și astfel era miza unui joc corect pentru orice zână care o dorea. Cu ani în urmă, Keenan le interzisese zânelor lui să colecteze muritori. Donia luase aceeași decizie atunci când se urcase pe tronul Reginei Iernii. Cu toate acestea, Curtea Întunericului nu avea asemenea scrupule. Muzicienii care erau tentanți, în mod special, “muriseră tineri” pentru lumea muritorilor. Artiștii plecaseră spre scene necunoscute. Lucrurile șocante, neobișnuite, ispititoare… dispăruseră pe furiș dintre plăcerile zânelor întunericului. Era o veche tradiție, una pe care Irial o îngăduise întotdeauna zânelor de la curtea lui. Dacă el o voia doar pentru sine, Leslie nu avea apărare.”

Niall, căci vom avea un fel de triunghi (a se accentua, “un fel de”), este sfetnicul Regelui Verii, Keenan, dar ceea ce nu știm despre el este că fusese un apropiat al lui Irial și chiar un posibil urmaș al tronului acestuia. Când a văzut că lucrurile scăpau de sub control la Curtea Întunericului, că nu poseda niciun pic de stăpânire de sine în ceea ce le privea pe muritoare și că numărul celor ce înnebuneau sau mureau din vina pasiunii sale fără limite, se mărea pe zi ce trece, a părăsit lumea aceea și s-a alăturat curții soarelui. O urmărește cu privirea pe Leslie deseori și ar dori să se apropie de ea, dar știe ce urmări are “afecțiunea” lui așa că rămâne un observator tăcut și mai ales, nevăzut, chiar dacă uneori, Leslie dădea semne că l-ar plăcea și ea, atunci când i se înfățișa ca muritor. Dar când Irial apare în cadru și interesul pe care acesta îl are în Leslie crește, Niall face tot ce-i stă în putință pentru a o apăra pe aceasta.
“ – Prefer să fiu singur, fără curte, fără o casă sau un rege… decât să fiu folosit.
Nu trânti ușa, nu se înfurie, nu plânse. Pur și simplu, plecă.”

Va fi prea târziu, însă. Tatuajul este finalizat, iar Leslie se va pierde în viața decadentă de la Curtea Întunericului. Va reuși, până la urmă, Niall s-o salveze?! Cert este că Niall ajunge a fi o zână solitară, iar Irial îl atrage într-o capcană ce-i va hotărî destinul…
“Nici a mea, nici a lui, doar a Ei Însăși.”

Oare cui aparțin aceste vorbe?! Oare cine este cel care va stabili până la urmă cursul poveștii?! Va reuși Leslie să fugă de la Curtea Întunericului, o va lăsa liberă Irial sau Niall va risca totul pentru ea?! Hmm… trebuie neapărat să le citiți aventurile pentru a afla.
Comparând cele două romane, cele două povești, nu pot să nu mă întreb care dintre regi a procedat mai bine și care dintre ei este mai puțin vinovat. Fiecare a luptat pentru zânele pe care le conduceau, punându-le mai presus de viețile și destinele muritorilor. Amândoi folosesc tertipuri pentru a le atrage pe fete în plasa lor. Dar dacă despre unul pot spune că iese învingător, celălalt… ei bine, celălalt, pierde totul! Care este, însă, adevăratul câștigător dintre Regele Verii și cel al Întunericului? Există vreunul?!
Vă recomand cu drag această serie. Romane cu finale diferite, neașteptate și totuși, fericite, în felul lor.

Autor: EmM

by -
17

Fascinatie de Melissa MarrFascinaţie de Melissa Marr

Titlul original: Wicked Lovely
Editura Rao
Număr pagini: 340
Notă Goodreads: 3,70
Nota mea: 8
Seria Wicked Lovely/Fascinație

DESCRIERE OFICIALĂ:

Regula nr. 3: Nu te holba la zâne invizibile.

Aislinn a văzut dintotdeauna zâne. Ființe puternice și periculoase, ei nu se arată lumii muritoare. Aislinn se teme de cruzimea lor – mai ales dacă ar descoperi că le poate vedea și își dorește să fie la fel de neștiutoare de prezența și existența lor ca ceilalți adolescenți.

Regula nr. 2: Nu vorbi cu zâne invizibile.

Acum zânele o urmăresc. Unul dintre ei, Keenan, care este deopotrivă înspăimântător și atrăgător, încearcă să vorbească cu ea, îi pune întrebări. Lui Aislinn îi e frică să-i răspundă.  

Regula nr. 1: Nu le atrage niciodată atenția.

Dar e prea târziu. Keenan este Regele Verii care și-a ales regina pentru nouă secole. Fără ea, vara va dispărea cu siguranță. El este hotărât să o transforme pe Aislinn în Regina Verii cu orice preț – indiferent de dorințele sau planurile ei. Dintr-odată niciuna dintre aceste reguli care au protejat-o până acum pe Aislinn nu mai funcționează și sunt în joc multe: libertatea ei, prietenul ei bun, Seth, viața ei, totul. Intrigile zânelor, iubirea muritoare și ciocnirea dintre legile străvechi și așteptările se combină în acest basm al secolului XXI.

PĂREREA MEA:

Am citit de-a lungul timpului multe romane fantasy, dar niciodată n-am întâlnit zâne în căutările mele de lumi fascinante. Când mi s-a ivit această oportunitate, am sărit în sus de bucurie și am așteptat cu sufletul la gură romanul ce promitea o aventură înspăimântătoare și, în același timp, teribil de minunată.
“Fascinație” și Melissa Marr ne introduc într-o lume în care nu totul este așa cum se vede, ci mai degrabă, lumea se învârte în jurul ființelor ce stau ascunse privirii muritorilor. Poate într-o zi te împiedici de un lucru nevăzut, simți mângâieri ușoare pe obraz sau sunete ți-s șoptite în ureche. Vei pune totul pe seama vântului ce șuieră sau neatenției, dar nu este deloc așa. Undeva, în umbre pitite, stau zâne ce se distrează pe seama muritorilor. Câte una mai îndrăzneață, te mai și pipăie sau… ia înfățișare de muritor și îți spune că te vrea regină. A Verii.
V-am stârnit curiozitatea deja?!
Aislinn sau Ash pentru prieteni, este o puștoaică de 17 ani din Huntsdale, ce nu-și dorește nimic altceva decât să-și trăiască viața liniștită, iar darul „vederii” să dispară. Mama, Moira, a murit la nașterea ei (sau, cel puțin, așa i s-a spus), iar ea a fost crescută de bunica ei.
Familia lor este una specială – dintotdeauna femeile au avut “vederea”. Darul de a vedea lumea invizibilă, de a vedea toate năstrușniciile pe care le făceau zânele, dar și lucrurile teribile. Este un dar și în același timp, un blestem. Pentru că zânele nu sunt ființele acelea bune, blânde și drăguțe pe care le știm din basme. Ei bine, sunt și din acelea, dar… există și zânele verii – zâne pasionale, dar frivole și egoiste… întâlnim și pe zânele iernii – zâne ce seamănă prăpăd în cale… și auzim și despre zânele întunericului – ființe cu care nu vrei să-ți intersectezi drumul.
Trei reguli i-a repetat bunica la nesfârșit: nu te holba la zânele invizibile, nu vorbi cu ele și, cel mai important, nu le atrage niciodată atenția. Aislinn a încercat din răsputeri să le urmeze și să se mențină mereu la adăpostul fierului și oțelului – singurele lucruri ce puteau fi dăunătoare pentru zâne, chiar mortale, însă, acel timp a ajuns la final. Atunci când Regele Verii te visează a fi următoarea lui Regină, nu mai ai loc unde să fugi, iar când un viitor tragic așteaptă întreaga lume dacă refuzi, se mai merită oare să fugi?!

“- Pot să-ți aduc ceva?!
– Un pic de spațiu?!”

Dar există un… șiretlic. Regele Verii, Keenan, de nouă secole n-a mai găsit o Regină, iar puterea îi slăbește pe zi ce trece. De când tatăl său a fost omorât, nu mai există cele patru anotimpuri – doar vara și iarna, iar balanța dintre ele se înclină tot mai mult spre Regina Iernii, Beira, mama lui Keenan – o zână rea și înfricoșătoare ce dorește să stăpânească întreaga lume, atât pe cea a muritorilor, cât și pe cea a zânelor. La anumite perioade de timp, Keenan își visează aleasa și pleacă în căutarea ei, încercând s-o convingă să-l iubească și să-l urmeze. Trebuie să le “păcălească” pentru a le aduce în fața testului suprem, unde doar cea care este adevărata Regină a Verii poate reuși. Ridicarea toiagului iernii. Multe fete renunță și preferă să devină frivolele zâne ale verii, făcând parte din “haremul” lui Keenan, nedorind să riște transformarea în Fata Iernii. Da, ați auzit bine. Cine riscă și nu poate ridica toiagul iernii, nefiind ea Regina adevărată, va purta frigul iernii în trup, va suferi în singurătate și va avea grijă să avertizeze următoarele fete ce vor dori să facă un asemenea gest “necugetat”.
“ – Problema e – Beira făcu o pauză, rămânând atât de nemişcată ȋncât părea sculptată ȋn gheaţă – problema, Donia, este că a găsit un punct vulnerabil. Ȋnţelegi ce ȋnseamnă asta? El face progrese; tu nu. Mă dezamăgeşti.”

Donia a fost ultima fată ce a riscat, cu secole în urmă, din prea multă dragoste pentru Keenan. Acum, misiunea ei este de a o atenționa pe Aislinn pentru a nu pica în capcana Regelui, cu atât mai mult cu cât Regina Iernii o amenință că dacă nu-și va face treaba bine, va muri. Își va respecta Donia îndatorirea?! Sau încă o dată va risca totul doar pentru a-l vedea pe Keenan din nou fericit?!
Aislinn nu vrea să cadă în “capcanele” Regelui Verii, dar uneori, alunecă… și tocmai acum, prietenul ei cel mai bun, Seth, pe care l-a îndrăgit de când se știe, găsește momentul de a-și dezvălui adevăratele sentimente.
„- Nu mai e nimeni altcineva în afară de tine în viața mea.
Se întoarse și rămăseseră nemișcați. Ea se uită la cămașa lui; îi lipsea un nasture. Își încleșta mâna pe sticla de miere, până ce i-o luă el și-o puse alături.
Apoi o sărută.”

Deși încearcă să se ferească de zâne chiar și când acestea îi acordă din ce în ce mai multă importanță… deși îi ocolește tentativele lui Keenan de a se apropia de ea, mai ales atunci când acesta ia înfățișarea unui muritor și se înregistrează la școală, ca simplu licean… secretul nu va fi păstrat pentru mult timp, iar lumea nevăzută va afla că noua muritoare aleasă are darul vederii ceea ce îi aduce un motiv în plus în ochii tuturor pentru a fi ea Regina mult-așteptată.
Va fi oare Aislinn de acord să riște frigul iernii pentru inima lui Keenan?! Sau îl va alege pe Seth, riscând astfel domnia iernii?! Eu vă spun că veți avea parte de o mare surpriză în privința acestei alegeri; eu, una, n-aș fi crezut că mai există și astfel de povești.
“- Seth?
– Aici sunt. Vocea lui era blândă, ezitantă. “A fost odată ca niciodată o fată…”
– Nu prințesă?!
-Nu. Categoric nu. Era prea deșteaptă să fie prințesă. Și puternică.
– Da?
– O, da. Mai puternică decât își putea da seama lumea.
– Trăiește fericită până la adânci bătrâneți?
– Nu ar trebui să fie și ceva la mijloc?
– Îmi place să citesc întâi finalul. Ea aștepta, se ghemui în pat, să îi audă cuvintele de încurajare, să creadă – cel puțin, pentru un minut – că totul poate fi bine. Deci, așa a făcut?
El nu mai ezită.
-Da.”

Ce se va întâmpla când va afla adevăratul motiv din spatele morții mamei ei?!
Oare iubirea adevărată va fi soluția?! Cine o va ajuta pe Aislinn în a lua cea mai bună hotărâre?! Va mai avea, însă, Aislinn puterea deciziei atunci când se transformă pe zi ce trece mai mult într-o zână?!
Nu am un termen de comparație cu alte romane cu zâne, dar din punctul meu de vedere, povestea a fost fascinantă și a avut un sfârșit neașteptat, chiar dacă pe alocuri, ar mai fi mers un pic dezvoltate întâmplările, personajele să fi fost mai complex prezentate. De asemenea, mi-a plăcut că povestea nu este spusă doar de către Aislinn, ci îi întâlnim și gândurile lui Keenan, pe ale Doniei sau chiar pe ale infamei Regine a Iernii.
Este o lectură ușurică și relaxantă.
Recomand cu drag acest roman.

Autor: EmM
%d bloggers like this: