Authors Posts by Ioana-Gabriela Griga

Ioana-Gabriela Griga

12 POSTS 0 COMMENTS

by -
5

Cum se savurează un tablou şi alte studii de istoria artei, de Victor Ieronim Stoichiţă-recenzie

Traducere de Anca Oroveanu şi Ruxandra Demetrescu

Editura: Humanitas

Numărul de pagini: 297

Anul apariţiei: 2015

 

   Cum se savurează un tablou este încercarea reputatului critic de artă, Victor Ieronim Stoichiţă, de a apropia publicul-privitor de  un tablou, de a interpreta imaginea ce i se livrează relativ uşor prin văz de un context imediat, de un fapt social familiar privitorului. De ce avem nevoie de un ghid, de un „îndreptar al privirii” ? Pentru că tindem să privim cu superficialitate, să ne uităm în fugă, fără însă a şi…vedea. Mass-media a schimbat pe lângă calapodurile esteticului – ce mai este Frumosul, ce mai este Urâtul?! – şi percepţia noastră faţă de tot ceea ce ţine de zona artei.

   Ce vedem atunci când privim o operă de artă? Un tablou, o litografie, o sculptură? Cât din ceea ce ipostaziază autorul ei ajunge la noi, privitorii ? Şi dacă există o „cheie” a interpretării, o manieră constructivă de a privi, poate fi îmbunătăţită percepţia noastră ?

   În studiile sale, criticul Victor Ieronim Stoichiţă, pleacă de la premiza că frumosul este o noţiune fragilă şi dificil de definit. Nu poate fi prins în tipare, aşa cum nu poate fi întru totul generalizat. Există într-adevăr modele culturale ale frumosului, dar subiectivitatea individului tinde să fie prioritară: ce-mi place mie, poate să nu-ţi placă ţie, ce-mi place mie astăzi, s-ar putea ca…tot mie să-mi repugne mâine. Dat fiind utilitarismul după care ne ghidăm stilul de viaţă, putem spune că frumosul a fost înlocuit de nou şi de interesant. De „Efectul Aha”, cum îl numeşte criticul. „Intri într-un spaţiu interesant, se vede ceva nou, spui Aha!, ai ieşit, ai uitat”, spune Victor Ieronim Stoichiţă.

   Cum se savurează un tablou cuprinde o serie de studii de istorie a artei axată pe tablouri celebre. Demersul este unul aproape „detectivistic” de a scoate în detaliu elementul revelator, acel amănunt – camuflat sau la vedere – ce-l aproie pe privitor de tablou. Actul privirii, al înţelegerii prin privire, este asociat prin utilizarea verbului din titlu – a savura – cu plăcerile gurmande. A savura denotă o anumită familiaritate cu actul în sine, un exerciţiu repetat, dacă nu o experienţă. De altfel, tocmai din acest cuvânt-cheie pleacă şi miza polemică a studiului: „se îndoieşte de posibilitatea de a savura un tablou în absenţa înţelegerii lui”. În completare, lectura nu este una facilă sau la îndemâna cititorului neexperimentat, pentru că maniera în care criticul „decojeşte” imaginea trimite la referinţe teologice, filosofice sau la motive literare.

   Prezentul volum oferă cititorului pasionat o incursiune în arta narativă a lui Giotto, dar şi o „anatomie” a îngerilor lui Caravaggio. Un întreg capitol este dedicat negrului, nonculoarea care, prin prezenţa ei, potenţează celelalte culori. O altă secţiune a studiului asociază imaginii livrescul – „Cărţi şi pictură: fragilitate, vanitate, beţie”. Autoportretul, dar şi „Portretul „celuilalt” sunt puse şi ele sub lupă, la polul opus situându-se portretele pronunţat degradate cromatic ale lui Warhol.

   Un capitol consistent ca informaţie, dar şi ca problematizare este „Muzeul în ruină / Muzeul ca ruină”. De la micile cabinete de curiozităţi şi pinacotecile particulare, la depozitele contemporane ce degăzduiesc „instalaţiile” postmoderne, muzeul a fost şi va rămâne mărturia colecţionarismului în artă, o încercare reuşită de a eticheta şi de a fixa etaloane.

   Este de menţionat şi calitatea excepţională a volumului Cum se savurează un tablou. Referinţele la tablouri sunt însoţite de copii color ale acestora, de o precizie şi un colorit ce rivalizează cu originalul.

   Cum se savurează un tablou este o invitaţie generoasă de a explora şi alte „compartimente” ale cotidianului – în acest caz, istoria artelor. Generalizând, putem spune că un ochi „leneş”, neexersat, focusat doar pe imediat şi pe utilitar, poate văduvi individul de toate prim-mplanurile în care este surprins frumosul în jurul nostru: un apus de soare, un colţ de grădină sau de cafenea, armonia unui peisaj etc.

   VICTOR IERONIM STOICHIŢĂ s-a născut la Bucureşti, la 13 iunie 1949. Îşi desăvârşeşte studiile de istorie a artelor cu o licenţă la Roma şi un doctorat la Paris. Asistent la Catedra de istoria şi teoria artei a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1973-1981) şi la Institutul de Istorie a Artei din Munchen (1984-1990 ),  a fost profesor invitat la diferite universităţi, printre care Sorbona, Frankfurt, Harvard, precum şi College de France. Prindre scrierile sale se numără: Creatorul şi umbra lui ( Edit. Meridiane, 1981 şi Humanitas, 2007 ), Efectul Don Quijote ( Humanitas, 1995 ), Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice ( Humanitas, 2013 ). De altfel, editura Humanitas i-a dedicat şi o serie de autor din care mai fac parte: Vezi? Despre privire în pictura impresionistă, Ultimul Carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată, Scurtă istorie a umbrei sau Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock.

Cartea Cum se savurează un tablou şi alte studii de istoria artei, de Victor Ieronim Stoichiţă a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

Mindfulness şi neurobiologie, de Daniel Siegel

Editura Herald

Numărul de pagini: 445

Titlul original: „THE MINDFUL BRAIN. Reflection and Attunement in the Cultivation of Well-Being”

Limba originală: engleză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Marilena Constantinescu.

    Cu toţii ne simţim uneori copleşiţi de ritmul alert în care decurge viaţa noastră cotidiană: sarcini şi termene la serviciu, obligaţii personale, convenţii sociale, randez-vous-uri cu noi înşine. Uneori facem faţă cu brio, de-a dreptul eroic, alteori eşuăm în demersuri pe care le-am crezut ( sau nu ) facile. Cât de mult ne asumăm eşecul? În ce măsură vinovăţia faţă de propria persoană sau de cei apropiaţi ne copleşeşte?

   Majoritatea dintre noi are tendinţa de a se focaliza – uneori obsesiv, sufocant – asupra unui episod de viaţă cotidiană pe care nu l-a putut stăpâni. Eşecul poate lua forme diferite de la mici neîmpliniri imediate la momente de cumpănă ( pierderea serviciului, divorţul etc. ). Acest proces de a te agăţa de o neîmplinire, de a-ţi face nemiloase procese de conştiinţă, din nou şi din nou, se numeşte ruminaţie. Nu mai este un secret pentru nimeni că ruminaţia este cauza unor boli ce au devenit „stigmate” ale epocii post-post-moderne: depresia sau anxietatea.

   Ce este mindfulness-ul ? Pe scurt, totalitatea procedeelor, metodelor practice de racordare a exteriorului şi a interiorului la prezent. Acum, în acest moment – clipa de care beneficiem cu toţii – poate fi colacul de salvare de la unul dintre cei mai mari duşmani pe care, din păcate, îi avem cu toţii: autosabotarea. Mindfulness este traducerea termenului SATI, un element fundamental al tradiţiei Buddhiste: SATI sau CONŞTIENTIZAREA. Principala metodă de captare a clipei, de echilibrare a gândurilor este meditaţia. Există mai multe stiluri de meditaţie, iar fiecare tradiţie religioasă majoră are un gen de procedură numită meditaţie.

În cadrul diferitelor culturi uname, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.” ( p.11 )

  Celălalt termen ştiinţific abordat încă din titlu este neurobiologia, ramura biologiei care se ocupă cu studierea celulelor sistemului nervos şi a modului în care funcţionează acestea.

   Studiul cercetătorului american Daniel Siegel urmăreşte îmbinarea ştiinţei cu practica de zi cu zi, miza fiind dobândirea stării de atenţie conţientă. Acest panaceu dovedit ştiinţific – atenţia conştientă – ne garantează bunăstarea fizică, mentală şi socială.

   Dar de ce avem nevoie de încă două noi concepte, aparent sofisticate şi rigide? Pentru că trăim într-o societate ce promovează excesiv multitaskingul şi o înstrăinare de propriile nevoi sau stări. Balanţa dintre A FI şi A FACE se înclină vertiginos către verbul din urmă.

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi – de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

    Mindfulness şi neurobiologie nu este o lectură facilă, dovadă sunt şi volumul impresionant de informaţii ca şi bogata şi extrem de scrupuloasa bibliogafie din final. Este un studiu elaborat al mecanismelor şi „obiceiurilor” ce se petrec la nivel chimic, biologic în creierul nostru, dar şi un îndreptar al aplicării unor metode prin care am putea să ne scoatem viaţa de pe pilotul automat. Una dintre practicile cele mai tentante, dar şi dificile pentru fiecare mi s-a părut…”meditaţia tăcerii”. 7 zile de tăcere absolută şi de reconectare la natură şi la cei din jur. 7 zile de ascultare. A celorlalţi şi a propriului sine. Iată şi o explicaţie ştiinţifică a rolului pe care îl are…poezia: „Poezia, asemenea tăcerii, creează un nou echilibru între conţinutul memoriei şi clipa prezentă. Prin arta poetului putem vedea lucrurile cu alţi ochi, întrucât cuvintele sale luminează un peisaj care înainte a fost ascuns de vălul gros al limbajului obişnuit.Limbajul nostru uzual poate constitui pentru noi o închisoare, blocându-ne în temniţa propriilor noastre superfluităţi, în amorţirea simţurilor, în obscurarea stării de atenţie şi prezenţă. Prin faptul că recurg la sensuri ambigue, pentru că folosesc cuvintele în moduri necunoscute nouă, prin juxtapunerea elementelor realităţii perceptive în noi combinaţii, prin evocarea unor imagini, poeţii şi poeziile lor ne oferă noi posibilităţi de a experimenta viaţa. Poate că tăcerea din această săptămână va face şi ea acelaşi lucru pentru mine.” ( p.79 )

    DANIEL J. SIEGEL este un autor apreciat la nivel internaţional, educator premiat şi psihiatru, absolvent al Facultăţii de Medicină de la Harvard. În prezent, este profesor de psihiatrie în cadrul Facultăţii de Medicină a UCLA şi codirector al Minful Awareness Research Center. De asemenea, Daniel Siegel este director al Mindsight Institute. A scris numeroase cărţi pe teme de parentaj şi dezvoltare a copilului şi s-a făcut cunoscut ca expert în mindfulness şi ca cercetător în domeniul neurobiologiei interpersonale. Pe lângă cartea mai sus prezentată, la editura Herald mai puteţi găsi de acelaşi autor şi Vâltoarea minţii – puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă ( Editura Herald, 2014 ).

Editura Herald-logo

Cartea Mindfulness si neurobiologie, de Daniel Siegel a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

Moartea unui dansator de tango, de Stelian Tănase

Editura Trei, 2011

Număr pagini: 312 

Tangoul este coloana sonoră ce însoţeşte deriva „boemei” de mahala spre marşul funebru pregătit de istorie.

   Romanul urmăreşte destinul tragic al lui Gogu Vrabete şi al găştii sale, pe fundalul schimbărilor socio-politice dintre anii 1930-1950. Lumea mahalalei, a bordelurilor şi crâşmelor infecte nu a avut niciodată un aer atât de colorat şi de pitoresc. Aici se dansează şi se trăieşte cu atâta pasiune, ca şi cum viaţa şi moartea ar fi simplii paşi ai unui Tangou.

   Puţine personaje din literatura română ar putea concura cu Gogu Vrabete: este un mizerabil de joasă speţă ziua, iar noaptea devine un dandy al cârciumilor, ce vrăjeşte publicul pe ritmurile ameţitoare ale unui tangou de Gardel.

   În Bucureştiul interbelic, unde moda era dată de starurile cinematografului – peste tot puteai întâlni un Clark Gable sau un Bogart, iar damele erau pe alese: Greta Garbo, Rita Hayworth, Lana Turner sau Mae West – viaţa mahalalei curgea după reguli stricte, dar neconvenţionale. Aici, o gaşcă colorată, compusă din tâlhari, proxeneţi, delapidatori sau boieri degeneraţi, formau „lumea bună” a cartierelor mărginaşe. Dintre toţi, se remarca Gogu Vrabete prin pasiunea pentru dansul argentinian, dar şi prin talentul nativ de a supravieţui oricărei situaţii.

   Gogu Vrabete a murit când nu a mai putut urca pe scenă: ca să scape de armată, şi-a tăiat tendonul – operaţie fatală pentru un dansator de tangou. Devenit un nimeni în lipsa reprezentaţiilor din fiecare seară, Gogu Vrabete se descurcă firesc, dar fără scrupule: devine proxenet, cu acte în regulă, sau – când casele de toleranţă nu mai aduceau câştig – cioclu şi organizator de înmormântări. Afacerile îi merg înfloritor, mai ales că erau vremuri în care moartea se insinua neluată în seamă în viaţa zgomotoasă a capitalei. Nici Gogu Vrabete nu-şi poate explica cum moartea îl ocolea: a supravieţuit cutremurului din  ’41, Rebeliunea Legionară a trecut-o ascuns fiind 5 zile într-un frigider, iar în timpul bombardamentelor din ‘ 44 repeta replică cu replică prestaţia starurilor sale preferate, în cinematograf. Acum este şi perioada sa de maximă glorie: speculează moartea. Pentru că numeroase familii doresc să aibă un mort pe care să-l plângă, adună membru cu membru cadavre, le recompune şi apoi le livrează clienţilor.

   Viaţa cioclului, prinde culoare, atunci când o vede dansând pe Larisa, una dintre cele două gemene identice, venite din Rusia. Nimic nu mai contează acum, nici măcar sentimentul că lumea îşi pierde stabilitatea şi începe să se clatine, odată cu intrarea în ţară a armatei sovietice. Treptat, gaşca lui Vrabete – Cairo, Prafu Jumară, Buză, Nazarie – îşi găsesc sfârşitul, iar Gogu este închis pentru speculă şi o crimă pe care o comite din gelozie. Reuşeşte să scape şi trăieşte în clandestinitate. Viaţa de cârtiţă nu-l sperie, atâta vreme cât Larisa îi e alături. Numai că – rezultatul unor calcule periculoase – cele două gemene cad în mâinile unor generali ruşi. Nici o soluţie nu se întrevede decât cea a fugii peste hotare. Gogu Vrabete ştie că nu va reuşi niciodată să vadă un tangou autentic argentinian, aşa că face un gest de onoare şi de sacrificiu ce-l ridică peste condiţia sa de proxenet: pentru că aeroplanul cu care trebuiau să fugă avea numai două locuri, o lasă pe Larisa să plece cu ex-boierul Mişu Banu. Finalul e unul cinematografic: repetarea deloc banalizată a scenei din „Casablanca”, film pe care personajul îl găsea cam siropos. Gogu Vrabete moare sub gloanţele bolşevice, în timp ce gândurile îi sunt seduse de amintirea unui tangou dansat cu Larisa.

   O frază din acest savuros roman, ilustrează perfect sensurile tangoului: Tangoul e o conversaţie intimă. Sunetele îţi şoptesc ceva la ureche. Puţine vorbe, aspre şi pătimaşe. Îţi încredinţează un secret. Că nu mai ai mult de trăit. Femeia lipită de tine e viaţa însăşi. Soarbe-i respiraţia, sileşte-o să simtă că sunteţi priviţi de Diavol”.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Kit de supravieţuire cu tine însuţi-Măştile fricii, de Camelia Cavadia

Editura: Trei

Numărul de pagini: 233

Anul apariţiei: 2016

     Romanul scriitoarei Camelia Cavadia, MĂŞTILE FRICII, este o abordare tranşantă a două subiecte în jurul cărora gravitează existenţa fiecăruia dintre noi: relaţia cu părinţii şi relaţia cu noi înşine. Este în primul rând un exerciţiu de empatie pe care, prin intermediul textului, autoarea îl propune cititorului. Un joc al introspecţiei, al accesării propriei copilării, al comparaţiilor ( faste sau nefaste ), un joc al asumării.

   Încă din primele rânduri, autoarea pune cărţile pe masă: adevărul, oricât de dureros, trebuie căutat şi mărturisit, lipsa lui – prin omisiune sau disimulare – aruncă persoana într-un veritabil labirint al căutării de sine. ( „Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieţii un sens. Absenţa lui aruncă o lumină falsă chiar şi asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.” )

    Naraţiunea la persoana I dezvăluie trauma unei familii dominată de un tată abuziv şi de acceptarea tacită a mamei. Trei personalităţi mutilate de violenţa părintelui, de ieşirile sale imprevizibile, de duritatea jignirilor şi a umilinţei. Trei tineri frumoşi, ajunşi adulţi ce se luptă cu proprii demoni şi cu o violenţă contagioasă ce irumpe în cele mai neaşteptate situaţii. Toţi conştientizează răul ireparabil ce li s-a făcut. Toţi îşi propun ca adulţii ce vor deveni să fie contrariul modelului patern. Toţi eşuează dureros.

   Dură, împovărătoare, tăioasă este scena de început a romanului: în faţa sicriului deschis al tatălui, copiii încearcă să-şi ascundă uşurarea, să-şi mascheze teama că poate şi aceasta ( !!! ) este o altă farsă magistral orchestrată de propriul tată. Trăiesc pe rând neliniştea, eliberarea, furia, revolta, nesiguranţa, euforia şi gustul noii libertăţi. Îşi taxează aspru mama – victimă şi ea a violenţei soţului – care pare să-l regrete pe cel dispărut. Nu ştiu nimic despre tinereţea mamei, despre povestea care a legat-o de bărbatul ei, iar lipsa de comunicare ridică zi de zi un zid insurmontabil între ei.

      Măştile fricii este un altfel de roman al ratării. Eliberaţi, cei trei tineri – Ema, Sofia şi David – devin conştienţi că trag după ei ca pe o piatră de moară toată suferinţa, toată teama adunată în trecut. O frică sufocantă, dominatoare ce le conturează noua identitate: Ema, soţia infidelă, bovarică, veşnic neînţeleasă, nemulţumită de sine şi de ceilalţi. Sofia, fragilă, tăcută şi ştearsă, asemenea unei flori ce se ruşinează de frumuseţea ei. David alunecă pe caruselul violenţei, captiv în suspiciunile şi grija sa excesivă faţă de cei dragi. Există o scenă în oglindă în carte în care David – cel care se dezice cel mai virulent de modelul patern – repetă tiparul de violenţă ştiut ca pe un soi de eliberare. Ema, vocea naratoare, este şi cea care reflectează la imposibilitatea de a ieşi din această „capcană”. De altfel, pe ea o tentează dintotdeauna abandonul:

Ştii vreodată ce vei deveni? Ştii vreodată că nu te vei transforma în ceea ce ai urât mai mult la alţii? Nu, nu-ţi oferă nimeni garanţii. Certitudinile sunt pentru proşti. Sunt pentru cei ce se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuaţii care se cred puternici şi dispreţuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau alta e ca şi cum ţi-ai provoca destinul. A băga mâna în foc pentru asta nu-nseamnă altceva  decât că eşti dispus să renunţi de la bun început. Eu una n-am avut niciodată certitudini. Am avut doar îndoieli, frici, nesiguranţe. N-a fost bine nici aşa. Nu mă dau exemplu. Spun doar că am trăit mereu cu frica de a nu deveni ca ei.” ( p. 183-184 )

     Da, FRICA, laitmotivul acestui roman, este boala ce-i otrăveşte încet, dar sigur pe toţi cei implicaţi în poveste. Măştile ei pun în scenă un carnaval terifiant al tuturor slăbiciunilor sufleteşti: frica de a nu fi suficient pentru ceilalţi şi pentru tine însuţi, frica de a nu repeta un model pe care îl respingi, frica de eşec, frica de a nu-ţi putea fi propriul stăpân, de a nu-ţi putea stăpâni pornirile, frica de a nu fi înţeles greşit, frica de lucrurile care ar putea să te ia prin surprindere, frica de a abandona nevoia de a controla totul cu gândul că, dacă ai face-o, întreaga (ta) lume s-ar prăbuşi.

    Cumva, în roman, este sufocantă şi dureroasă convingerea personajului-narator, Ema, în predeterminarea propriului destin. Nu vede nicio soluţie, nicio ieşire. Toate încercările ei – juste sau injuste – sunt încercările de a ieşi dintr-un automatism ce pare să o definească:

Puţine lucruri le faci pentru că aşa crezi că e bine; le faci, de fapt, pentru că nu poţi altfel. Pentru multe dintre greşelile noastre, nu există explicaţii care să aibă sens. Există doar slăbiciuni pe care nu le poţi învinge. Pentru că nu poţi schimba în totalitate ceea ce eşti. Oricât te-ai strădui. Întotdeauna rămâi ceea ce te-ai născut să fii.” ( p. 199 )

   Vă mărturisesc că pe alocuri m-au deranjat detaliile exagerate, ca de exemplu descrierea amănunţită a modului în care Ema pregăteşte o masă. Apoi mi-am dat seama că tocmai agăţându-se de acest perfecţionism al lucrurilor imediate, de a dichisi o masă, de a rafina o mâncare aparent banală, toate aceste gesturi ce necesită atenţia o ajută pe tânăra mamă şi soţie să-şi ţină gândurile în frâu, să nu se sufoce sub povara lor.

   Nu vă spun că este o lectură uşoară, delicată. Ba din contră, unele pasaje le-am simţit de-o intensitate sufocantă. Ţi-e imposibil să rămâi un simplu martor, să te îngrozeşti fără a te pune în pielea personajelor. Fără să te gândeşti ce dezavantaj au copiii abuzaţi verbal sau fizic în „maratonul” devenirii. Da, violenţa mutilează caractere, iar cicatricele rămase sunt imposibil de mascat. Te trădează gesturile nesigure ale mâinilor, inflexiunea vocii, umerii lăsaţi ca sub o povară invizibilă. Mă întreb doar câte astfel de taine ascund cei din jur şi ce măşti ale fricii le poartă zâmbetul…

    Măştile fricii este al doilea roman al scriitoarei Camelia Cavadia, după Vina, roman apărut tot la editura „Trei” în anul 2015.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
5

Roşcovanul, de J.P. Donleavy-istoria unei ratări

Editura: Litera

Numărul de pagini: 366

Titlul original: „The Ginger Man”

Limba originală: engleză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Mariana Piroteală

   Trebuie să mărturisesc că rar mi s-a întâmplat să nu mă „împrietenesc” cu o carte! Roşcovanul mi-a pus însă răbdarea la încercare: am citit-o cu pauze, pe îndelete, cu îngăduinţă la evidentele note de misoginism, mi-am exersat şi detaşarea, puţin şi din revoltă, pentru ca, la finalul ei, să mă declar înfrântă!

   Roşcovanul este, în esenţă, istoria unei ratări, deşi autorul îşi tratează personajul cu o indulgenţă paternă, acordându-i toate circumstanţele atenuante şi transformând eşecul său într-un manifest al declinului social.

   Sebastian Dangerfiel – anti eroul acestui roman – are toate premisele unui viitor strălucit: studiază dreptul la Colegiul Trinity ( detaliu preluat din biografia autorului ), deşi rar frecventează cursurile, are o inteligenţă ascuţită, nativă, este descurcăreţ şi debordează de ceea ce americanul numeşte…”lust for life” ( poftă de viaţă ). Deşi căsători şi tatăl unui băieţel, desconsideră întru totul viaţa conjugală. Într-atât de mult, încât, în egoismul său, foloseşte banii soţiei pentru a-şi procura băutură şi plăceri din partea unor femei uşoare. Viaţa sa este un carusel de escrocherii, de înşelătorii: fuge de chiriaşii cărora le este dator, deschide conturi pentru alcool pe care nu le mai acoperă niciodată, trişează femei uşoare cu altele şi mai vulgare, agăţându-le peste tot: în cafenele, în puburi sordide, în magazine, ba chiar şi în spălătorii.

   Are o întreagă filosofie de viaţă care îi justifică „rebeliunea”. De vină pentru calea de „proscris social” nu este el, ci epoca în care trăieşte, o epocă de mari transformări şi de şi mai mare mizerie. ( „Am descoperit unul din marile beteşuguri ale Irlandei, 67% din populaţie nu a fost niciodată complet dezbrăcată în viaţa ei.” ) (p. 115). Ce-i drept, Irlanda, aşa cum o descrie el, pare făcută din oameni predispuşi la excese, supuşi viciului.

   Contradictoriu, incoerent cu sine însuşi, pendulând neîncetat între dorinţa de afirmare şi elogiul simţurilor, Sebastian Dangerfiel este un personaj lipsit de moralitate, un anti erou. Îşi afirmă ostentativ libertatea, renegându-şi propriile alegeri, îşi consideră familia o povară, o neglijează, îşi expluatează financiar soţia. În tot ceea ce face este un „rebel”. Un rebel care are toate trăsăturile tipice ratării: o tolbă de pretexte şi de scuze, de acuze şi portiţe de ieşire din orice situaţie.

Un atac extrem de violent, potrivit declaraţiilor date de un martor poliţiei, a avut loc în seara zilei de ieri în barul Kelly”s Garden Paradise. (…

Agentul de poliţie Ball, care s-a întors la locul atacului în căutare de probe, a afirmat că starea generală a localului indică fără nici o îndoială că fusese un adevărat câmp de bătălie.

Martorul, căruia i-au fost rupte patru degete în timpul atacului, a primit îngrijiri la St. Patrick Dunn’s Hospital şi a fost externat. Căutarea vinovatului, descris de poliţie drept un bărbat înalt, cu tenul deschis la culoare, cu pantaloni bej şi sacou, este în desfăşurare, deoarece se crede că acesta ar putea avea probleme psihice. S-a afirmat că ar avea o privire sălbatică.” ( p. 139-140 )

   Sebastian Dangerfiel mi-a amintit mult de Henry Chinaski, personajul lui Bukowski care împrumută identitatea autorului său. Probabil că prin intermediul alter-egoului literar, confesiunea detaşată pare mai credibilă, iar cititorul mai îngăduitor. Sau de Bartleby, copistul taciturn şi cenuşiu al lui Herman Melville care, în faţa oricărei propuneri, răspundea impasibil cu: „Aş prefera să nu…”.

   O să las la latitudinea voastră dacă Roşcovanul este sau nu o lectură „de un geniu comic autentic” sau o  carte de o măiestrie desăvârşită ( aşa cum este prezentată pe coperta ediţiei româneşti din 2016 ). Vă spun doar atât: din experienţa mea de lectură am învăţat că ne identificăm cu personaje care ne flatează anumite asemănări de caracter şi le respingem ce cele pe care le dezaprobăm întru totul. De ce o facem oare? Prejudecăţi, greşeli neasumate, frici latente, similitudini refuzate, toate ar trebui să ne pună pe gânduri.roscovanul1

   James Patrick Donleavy (n. 1926 ) este un romancier şi dramaturg american de origine irlandeză. S-a născut la New York şi a studiat la diferite şcoli din Statele Unite, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi-a făcut serviciul militar în Marina americană.După 1946 se mută în Irlanda, începe studii de drept la Colegiul Trinity din Dublin, fără a termina însă aceste studii. Debutul literar şi l-a făcut tot în Dublin, în revista „Envoy”. Roşcovanul – primul său roman – este interzis în Irlanda şi SUA, pe motiv de obsceniate. Totuşi, este publicat pentru prima dată la Paris, în 1955. Câştigă aprecierea criticilor iar Modern Library îl clasează printre cele mai bune 100 de romane ale secolului XX, cartea fiind publicată într-un număr record de …45 de milioane de exemplare.editura-literaCartea Roşcovanul, de J.P. Donleavy a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Cartea poate fi achiziţionată şi de aici sau aici

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

Copilul divin, de Pascal Bruckner

Editura: Trei

Numărul de pagini: 181

Titlul original: „Le divin enfant”

Limba originală: franceză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Lucia-Cecilia Călinescu.

   Copilul divin este un roman cum nu aţi mai citit până acum. Pot să bag mâna-n foc pentru asta! Aş spune că este un roman-alegorie al erei tehnologizării în care trăim, o lume în care apanajele individului sunt gadgeturile ce „cresc”, se diversifică odată cu el, dar şi o lume a concurenţei în care „a fi diferit”, „a fi altfel” garantează certificatul unui soi de supremaţie. O supremaţie iluzorie, clădită pe un complex de supracompensare de tipul…”buricul pământului”.

   Madelaine, o tânără soţie provenită dintr-o familie cu precepte rigide, adânc înrădăcinate ( „frica nu ucide, te împiedică să trăieşti” ), îşi doreşte pentru gemenii săi încă nenăscuţi o soartă extraordinară. Nu e sigură în ce manieră: extraordinară pentru copilăria, adolescenţa, viaţa actuală de adult – toate îngrădite de temeri şi prejudecăţi sufocante – sau pentru lumea care nu a mai văzut un asemenea experiment: îşi doreşte ca încă din pântecul ei, din „republica uterină”, fetuşii să beneficieze de o educaţie precoce. Pentru asta apelează la doctorul Fontaine, un Frankenstein decrepit şi instabil, care îi transformă uterul într-un laborator plin de fire, aparate şi conexiuni liliputane prin intermediul cărora gemenii Louis şi Céline Kremer beneficiază de toată cultura lumii. Absorb această informaţie într-o manieră atât de galopantă, încât devin erudiţi înainte de a se naşte.

   Dilema „existenţei” lor uterine este cea de a veni pe lume sau nu. Autoclaustrarea în alcovul matern le-a adus întreaga cultură a lumii la picioare, fiind protejaţi, excluşi din banala, frivola şi violenta lume de afară. Pur şi simplu îşi rezervă dreptul de a nu se naşte, de a trăi la nesfârşit în interiorul mamei-matcă. Există în text un pasaj delicios, uşor burlesc, în care însuşi Dumnezeu, revoltat de insolenţa fetusului ce ameninţă să-i ia locul prin nesfârşita sa cunoaştere, insistă ca acesta să se nască:

– Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

  • Nu vreau nici una, nici alta.
  • Măcar ştii ce vrei?
  • Da, să rămân la mama şi să citesc. Nu mă simt bine decât în calm şi în meditaţie. Realitatea nu face doi bani atunci când ai o bibliotecă în minte.
  • Cine ţi-a băgat în cap aiureala asta?
  • Lectura, Doamne: ea m-a făcut intolerant la mediocritatea cea de toate zilele.
  • Adevărul e că ai citit prea mult pentru vârsta ta. Afară te vei putea instrui fără probleme.
  • Nu, aş pierde groaznic de mult timp crescând, mâncând, dormind. M-aş risipi, prea multe lucruri mi-ar deturna atenţia de la esenţial. Şi apoi, să suport transporturile în comun, circulaţia blocată, mirosurile urâte, nu, mulţumesc!Nu vreau să îndur existenţa aşa cum alţii îşi poartă guşa.” ( p. 57-58 )

   Céline nu mai este o problemă pentru că ea alege să se nască şi să strălucească prin atotştiinţă printre muritorii de rând. Groaznică soartă o pândeşte: exploatându-şi creierul în stadiul incipient, se …tâmpeşte prin naştere. Devine un sugar încet, retard în gesturi şi gândire.

   Ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţie, găsindu-şi totuşi locul într-o ficţiune perfectă. Vanitatea fetusului nenăscut depăşeşte orice margine: ridică pretenţii, lansează trenduri, are admiratori fanatici, ba chiar gărzi de corp. Palierele cunoaşterii de la literatură, filosofie, retorică şi până la matematică sau neurobiologie îi sunt accesibile, extrem de familiale. Toate, mai puţin cele lumeşti. Se îndrăgosteşte de efervescenta şi capricioasa Lucia cea care, prin gesturile şi aluziile seducătoare aproape îi destabilizează încrederea în refugiul matern.

   După glorie urmează decăderea „zeului” nenăscut: lumea îl priveşte ca uzurpator, mama, Madelaine, ajunsă la o greutate şi o înălţime considerabilă, îl reneagă şi încearcă cu disperare să scape de el ( „Debarasaţi-mă de acest găinaţ închistat în mine!” ). Megalomania „Copilului Divin” devine din ce în ce mai greu de suportat, relicva…vie, ostentativă a limitării individului de rând. Împreună cu Fontaine, medicul ce şi-a însuşit meritele diabolicului experiment, urzesc un plan de a se descotorosi de incomodul fetus ce-o locuieşte şi-o domină deopotrivă. Prin intermediul drogurilor şi a copuşilor farmaceutici, embrionul ce nu devenise încă fiinţă este exilat spre nefiinţă.

   Iată câteva imagini de-un savuros amestec de haz şi grotesc despre „descompunerea” Peitei Foetale: „Era atât de hidos, încât îţi era frică, privindu-L doar, să nu te contaminezi şi să te stâlceşti la faţă. (… Pastilele de siliciu fixate în jurul capului Său formau o adevărată coroană de spini înfipţi în carne, din care ieşeau picături de sânge uscat de mărimea unui cui. Figura Lui de bebeluş-bătrânel, caraghioasă, sfrijită, fără dinţi, era scena unor precipitaţii abundente: ochii îi lăcrimau, nasul îi curgea, I se scurgeau balele! Din craniu îi ieşea un fel de scrâşnet, ca şi cum un orologiu încerca să se pună în mişcare. Alături de mica Sa tumoare cerebrală era aşezat, pe cutia craniană acum la fel de plată ca terenul de aterizare al unui elicopter, un girofar care împrăştia lumini roşii şi albastre. Mucusul chircit părea a fi o creatură preistorică, împopoţonată cu ceva zdrenţe moderne, unul dintre cele mai neliniştitoare amestecuri care pot fi imaginate.” ( p.167 )

   Dincolo de intriga inedită, Copilul divin este un roman cu o scriitură impecabilă, de-o plasticitate aproape barocă. Rar mi-a fost dat să parcurg un stil atât de generos, c-o vastitate a detaliilor şi-un umor al apelativelor ca cel al lui Pascal Bruckner. Am extras pentru voi câteva dintre ironiile pe care autorul, cu-o imensă tandreţe auctorială, le aruncă propriei progenituri literare. Astfel, îl numeşte pe rând: „Plicticosul Moşneguţ”, „Sublimul Pisălog”, „Celestul Păduche”, „Minusculul Torquemada, „Erzaţ Cârâitor”, „Micuţul Sechestrat”, „Robinson Măreţul” „Marele Pontif Sugar”, „Copilul-Creier”, Micuţul Purceluş” „Alteţa Sa Liliputană”, „Jucăra Speculativă”, „Chichineaţa Cernobâlului”, „Micuţa Mumie Foetală”, „Pepita Foetală”, „Virginul Dezgustător” şi-alte câte şi mai câte.

   Din toate punctele de vedere, Copilul divin este o lectură rară. Fie că vă va amuza teribil sau, din contră, vă va revolta, miza textului cade pe capacitatea de a extrage câteva probleme ale societăţii prezente, clar conturate: divergenţele de opinie şi mentalitate dintre copii şi părinţi, dorinţa tinerilor de a uzurpa autoritatea parentală, de a se elibera de orice constrângere. Mai e apoi neputinţa structurală de a asimila o mult prea vastă informaţie ca şi toate giumbuşlucurile, motivaţiile interioare sau exterioare ce-l împing pe om spre autodepăşire.

   Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale: ( Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Palatul chelfănelii ), precum şi volumele de eseuri ( Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei, Eseu despre masochismul occidental ).

  Romanul de faţă a fost adaptat scenic de către autorul însuşi împreună cu regizoarea româncă Cris Simion şi jucat pe scenele teatrului bucureştean.

by -
5

„Odată ce semenii tăi decretează că eşti erou, îţi pierzi dreptul la intimitate. Devii un obiect, despuiat de o parte din trăsăturile tale omeneşti, de parcă ai fi câştigat la o loterie cosmică şi apoi te-ai trezit că te-ai transformat într-o mică divinitate.

 Înainte de cădere, de Noah Hawley

Editura: Nemira, 2016

Număr de pagini: 432

 

Toată lumea vine de undeva.Toţi avem câte o poveste, vieţile noastre se desfăşoară de-a lungul unor cărări strâmbe, ciocnindu-se unele de celelalte în moduri neaşteptate.”

   Deşi voluminos ca întindere, thrillerul ÎNAINTE DE CĂDERE merită pus pe lista cărţilor de weekend sau de vacanţă. Este cu siguranţă o lectură antrenantă, captivantă, ce-l poartă pe cititor în înşelătoarea lume a televiziunii, a aparenţelor şi a banilor („Oamenii folosesc cuvântul ban de parcă ar fi un obiect. Un substantiv comun. Iar asta…asta denotă ignoranţa lor.” p. 147 )

   Scott Burroughs – „un liberin talentat şi fermecător, care nu şi-a îndeplinit menirea şi care de mult a depăşit graniţa care separă distracţia şi misterul de mitocănie şi tristeţe” (p. 94) – este unicul supravieţuitor al unui accident de avion controversat, deoarece nimic nu părea să anunţe această tragedie. La bordul aeronavei private ce aparţinea magnatului media, David Bateman, se aflau 11 pasageri, exclusiv familia şi apropiaţii acestuia. După 16 minute de la decolare, în condiţii optime de zbor, avionul se prăbuşeşte brusc în apele oceanului. Ceea ce-l face un erou în ochii tuturor pe pictorul Scott Burroughs, este faptul că, deşi rănit în urma impactului, găseşte forţa să înoate până pe coasta New Yorkului, trăgându-l după sine pe micuţil JJ, fiul magnatului media, David Bateman.

   Romanul are o construcţie circulară, întreaga acţiune urmărind tocmai momentele premergătoare prăbuşirii şi cauzele acesteia. Fiecare personaj îşi spune povestea, ţesând o pânză de păianjen a legăturilor generate de interese, putere financiară, corupţie, dezamăgiri maritale, patologii. În centrul tuturor acestora se află Scott, în acelaşi timp, supravieţuitor, erou, martor, suspect.

  3 planuri narative mi s-au părut esenţiale în romanul ÎNAINTE DE CĂDERE: conexiunea, firul roşu ce leagă toate cele 11 personaje, fascinanta decodare a unui comportament înclinat spre patologie ( descifrarea enigmei ) şi panorama asupra „monstrului” vorace ce distruge destine, contorsionează adevăruri, promovează false criterii: televiziunea. Se scot la iveală amănunte biografice, detalii intime, picante despre viaţa celor dispăruţi, se fac supoziţii burleşti, ridicole, se vehiculează ipoteze bombastice, toate…în numele adevărului. Picturile cumva premonitorii ale Scott – toate înfăţişează într-o manieră suprarealistă catastrofe – sunt luate drept probe ale unei posibile deturnări, iar imagini fragmentare din viaţa cotidiană a acestuia urmăresc să îl transforme din erou în vânător de moşteniri.

Faţa lui este pe ecran, ca într-o oglindă; fotografiile lui din copilărie – de unde au făcut rost de ele? – au fost dezgropate şi puse în dezbatere publică …; acolo se spune povestea vieţii lui, ţesută doar din zvonuri, ca un „telefon fără fir” jucat de copii tembeli. Poveste care seamănă vag cu a lui, dar care n-are nicio legătură. Numele spitalului în care s-a născut este greşit; la fel şi numele şcolii primare; se spune că ar fi studiat pictura în Cleveland în loc de Chicago. Toate datele acestea eronate i-au dat senzaţia că vede umbra altcuiva urmându-l pe stradă. Şi aşa îi este destul de greu zilele astea fără să mai pună la socoteală şi alter ego-ul de la televizor. Acest sine la persoana a treia a devenit acum subiect de bârfă şi speculaţii.” (p.201)

*  „Odată ce semenii tăi decretează că eşti erou, îţi pierzi dreptul la intimitate. Devii un obiect, despuiat de o parte din trăsăturile tale omeneşti, de parcă ai fi câştigat la o loterie cosmică şi apoi te-ai trezit că te-ai transformat într-o mică divinitate. Sfântul Protector al Norocului. Nu mai contează ce ţi-ai dorit tu. Acum important este doar rolul pe care îl joci în vieţile altora. Eşti ca un fluture rar privit în lumina soarelui.” (p.203)

   Mare iubitoare a tot ce înseamnă patologie în literatură, am savurat finalul cu adevărat dramatic. Poate uşor previzibil. Însă atât de bine susţinut de o fină analiză psihologică, încât descompune fiecare resort al motivaţiei unui act sinucigaş. Sunt rare acele romane în care personajele sunt „despuiate” în faţa cititorului de orice ascunziş, de orice gând ce ar putea lăsa loc interpretării. Tu, cititorul, nu trebuie să judeci, să măsori, să aprobi sau să condamni, ci numai…să înţelegi

  ÎNAINTE DE CĂDERE mi-a amintit foarte mult de tragedia aviatică din 24 martie 2015 în care Copilotul Andreas Lubitz, in varsta de 27 de ani, a izbit avionul A320 al companiei Germanwings de Alpii francezi. Amintiţi-vă doar câte supoziţii, câte scenarii au apărut pe urma acestei cumplite tragedii! În faţa unei asemenea drame, opinia publică tinde să pună responsabilitatea pe seama unui scenariu alambicat, omiţând că, de multe ori, destinele unor oameni – aici pasageri – se află la latitudinea umorilor, frustrărilor, temerilor unei singure persoane.

   NOAH HAWLEY, scriitor, scenarist, producător de film şi de televiziune, s-a născut în 1967 la New York, unde şi-a petrecut copilăria. Este absolvent de studii politice la Sarah Lawrence Collage şi a lucrat pentru Legal Aid Society. Printre publicaţiile sale se numără: „A Conspiracy of Tall Men” (1998), „Others People’s Weddings” (2004) sau „The Good Father” (2012).

  Este creatorul serialului de televiziune FARGO (2014), care s-a bucurat de un real succes şi a câştigat numeroase premii. Drepturile de ecranizare ale romanului ÎNAINTE DE CĂDERE – bestseller New York Times – au fost achiziţionate de Sony Pictures, autorul însuşi urmând să scrie scenariul.

sigla Nemira

Cartea Înainte de cădere, de Noah Hawley a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
7

„O toamnă atât de nebună / şi-atât de nebuneşte se cutremură pământul / în respiraţia lui ruginie, / o toamnă de struguri în fierbere, / o toamnă în care mustul se bea / din căuşul palmei celuilalt, / o toamnă de pământ obosit de atâta soare, "

Noaptea în care focurile vor arde până la capăt, de Emilia Ivancu

Editura EIKON, 2016.

Număr de pagini: 45

     Am citit volumul Emilia Ivancu, Noaptea în care focurile vor arde până la capăt în cheia unei poetici a privirii pentru că este atât de mult vizual în versurile sale, încât m-a dus cu gândul la acele tapiserii medievale pline de imagini picturale cu toamne, solstiţii, vânători şi ciute. ( „Am coborât apoi muntele cu sânge /  păşind pe urmele sigure ale ciutei / deşi vulturii ne ispiteau să ne aruncăm în zbor asemenea lor / atât de îmbătaţi eram de măreţia adâncului oglindită în cer. MUNTELE CU SÂNGE )emilia-1

   E vorba de anotimpuri grele, de toamne de brocart şi mătase, toamne de chihlimbar şi tămâie, anotimpuri de despărţiri şi apropieri, anotimpuri cu tâlc sau…din contră – fără sens, anotimpuri ce se nasc pentru a fi pur şi simplu în afara noastră şi totodată în noi: „O toamnă atât de nebună / şi-atât de nebuneşte se cutremură pământul / în respiraţia lui ruginie, / o toamnă de struguri în fierbere, / o toamnă în care mustul se bea / din căuşul palmei celuilalt, / o toamnă de pământ obosit de atâta soare, / toamnă grea, ca o femeie coaptă / toamnă de ţipăt, nu de cântec, / pentru că lucrurile se iubesc încă, / şi nu vor să se despartă, / precum frunza de pom şi pasărea de cuib, / e o toamnă de foşnet, în care le cad coarnele cerbilor, / alergând după ciuta pierdută, / toamnă de vrajă, când cad nucile în grădină / precum bucuriile neaşteptate.” ( din TOAMNĂ DE CEARĂ ŞI TĂMÂIE )

   O să vă surprindă poate asocierile pe care le aduc în discuţie, doar că poezia Emiliei Ivancu este cu adevărat o visterie imagistică. Versurile din ,,Vânt la început de noiembrie”mi-au amintit de una dintre bolgiile Infernului lui Dante, în care îndrăgostiţii, amanţii, cei fideli unul faţă de celălalt, dar trişori cu lumea, erau despărţiţi de-a pururi de un vânt nefast care, ba-i apropia, ba-i îndepărta: „Nici nu aveam timp să ne strîngem mâinile / în jurul trupurilor noastre speriate / sau în jurul celor pe care îi iubim, / pentru că el, vântul, cu ploaia şi cu norii lui / oricum ne ia uneori tot, / şi merele din grădină, / şi zâmbetele de dimineaţă, îmbrăţişările de seară, / şoaptele din noapte. / Dar ce e mai grav e că nu ne ia şi viaţa, viaţa noastră / ne lasă cu ea pe umeri – o haină grea pătrunsă de ploaie / ce ne înfrigurează până şi în somn, / iar noi rămânem atârnaţi între cer şi pământ.

   Combustia culorilor duce la polaritatea alb – negru şi oferă viziunea unei lumi ce se zbate să prindă contur. Albul acoperă un univers deşirat, un pustiu în care reverberează încă amintirea lumilor ce-au fost  odată. Negrul aminteşte de subteranele lui Vulcan, de cenuşa groasă, sufocantă, ce vibrează în ritmul infernal al loviturilor de ciocane. Scene halucinante, de coşmar suprarealist se perindă alert. Cai orbi, cai negri, aleargă în neştire, în căutarea verdelui ce n-a fost niciodată verde. Vă mai amintiţi caii sculpturali, cu picioare exagerat de lungi, parcă de păianjen din picura lui Dali? Ei bine, în poezia Emiliei Ivancu, ei se suprapun peste bezna de început de lume a lui Caravaggio. ( „O lume în mişcare sub pământ – / ciocane ce lovesc pereţii de negru, / aer ce se respiră pe sine în negru / praf negru ce se depune pe ochii lor, / ochi mari, ochi orbi, ochi ce au uitat lumina, / de ea va fi existat cândva. / Ochii lor îşi amintesc doar o alergare în verde, / copitele adulmecând verdele, / copite ce azi abia mai calcă, cu greu / sub greutatea negrului, ce va ajunge cândva, în bulgări, / să ofere lumină ochilor noştri orbi, / în timp ce ochii lor, adânciţi în craniu şi în negură, / îşi mai amintesc, vag / doar urme de verde crud, în nechezat de primăvară.” CAI ORBI PE SUB PĂMÂNT )

   Din registrul trăirilor exemplare fac parte şi versurile dedicate mamei sau bunicii, dar şi „zeului din grinda casei” – chipuri ale trecutului înnobilate de înţelepciune, îngăduinţă şi promisiunea că însăşi viaţa lor conţine dezlegarea unei taine. ( „ Îmi aduc aminte, mamă, cum am trăit / şi cum n-am trăit. Zi de zi, noapte de noapte, / Mă rog să-mi amintesc toate vieţile, / cele trăite de mine, de tine / sau de cei ce au trăit înaintea noastră.” ) Există 3 entităţi simbolice superlative: piscul de colină ( sau muntele – atât de prezent în versurile din volum ), granitul şi templul. Acestuia din urmă – templului – i se adaugă variaţiuni subiective, personale: casa părintească. Citind poemul dedicat „Zeului din grădina casei” mi-a venit în minte o idee dintr-o carte pe care poeta Emilia Ivancu o iubeşte mult – Cartea şoaptelor: „ Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci truchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta”. ( p.8 ).

   Trebuie să mărturisesc că am citit volumul „Noaptea în care focurile vor arde până la capăt” într-o manieră personală, identificându-mă cu trăirile puse în versuri. Ce e de admirat la Emilia Ivancu e un soi de puritate a versurilor, de colecţionarism – ca şi cum poezia ei e o cutie în care sunt adunate amintiri ce învie prin culori, sunete îndepărtate, arome îmbietoare, parfumuri cu dichis.

   Ca cititor, mărturisesc că a fost genul de lectură trăită aproape visceral. Unele versuri au fost o călătorie în propria-mi copilărie, unele m-au întristat, m-au durut, iar alte versuri m-au făcut să trag ce mi-e mai drag şi mai aproape.

   EMILIA IVANCU este cercetător, traducător şi poet. În prezent, este lector de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Poznan ( Polonia ). A obţinut titlul de Doctor în filologie cu o teză despre literatura postcolonială. Publicaţiile ei includ: „Travels with Steinbeck in Search of America” ( 2005 ), Dicţionarul personajelor lui Lucian Blaga ( co-autor, 2005 ), Dicţionarul polono-român / româno-polon ( co-autor, 2011 ). Emilia Ivancu a publicat şi trei volume de poezii: „Jocul de a nu fi mai mult decât sunt” ( 2012 ), „Şamanii şi poeţii” ( Editura Eikon, 2014 ), „Washing My Hair with Nettles” ( trad. În limba engleză de Diarmuid Johnson, Parthian Books 2015 ). Este redactor al revistei academice „The Finnish Journal of Romanian Studies” ( Universitatea din Turku, Finlanda ) şi membru fondator al Asociaţiei Cultural-Literare ARADOS – o organizaţie de promovare a tradiţiilor lirice din România, ţările celtice şi Polonia.

 

Lumea spiritelor este locul în care se întâlnesc toate lumile, de aceea şamanii ajung acolo. Acolo poţi exista în acelaţi timp în toate

Şaman de Kim Stanley Robinson-Lumea spiritelor şi lumea viselor

 

Editura: Nemira, 2016

Număr de pagini: 509

Colecţia Nautilus

    Lumea spiritelor şi lumea viselor nu sunt unul şi acelaşi lucru, dar se îmbină în cer. Lumea viselor este în sânul acestei lumi, lumea spiritelor este în afara ei, dar tu poţi zbura în amândouă. Şi ele se întâlnesc dincolo de cer. Aşadar, poţi zbura înainte şi înapoi. Lumea spiritelor este locul în care se întâlnesc toate lumile, de aceea şamanii ajung acolo. Acolo poţi exista în acelaţi timp în toate

    ŞAMAN este genul de lectură surprinzătoare prin ineditul ei: îţi vine greu ţie, cititorul, să-ţi imaginezi o lume construită pe tăişul gheţii, o lume ce se măsoară în bătăi de inimă şi unde supravieţuirea depinde de adaptarea în lanţul trofic. Hai să facem un simplu exerciţiu! Poate imaginaţia să vă conducă înapoi în timp…acum 30.000 de ani ?! Ştiu, vi se face brusc frig!

   Fără nicio îndoială, Şaman este un roman iniţiatic ce urmăreşte deopotrivă formarea ca vraci a tânărului Loon, dar şi supravieţuirea tribului său. „(… ) într-un fel sau altul, toţi băieţii trebuiau să devină bărbaţi. Peregrinările lor trebuiau să fie încercări ale priceperii şi rezistenţei. Pribegiile vânătorilor erau la fel de neplăcute. Iar şamanii altor haite erau supuşi unor încercări şi mai necruţătoare, aşa se spunea.” (p. 15)

   Prima probă la care este supus tânărul Loon, încă adolescent, este cea a supravieţuirii solitare în pustia gheţurilor permanente. Nu are nimic la îndemână şi trebuie să găsească o cale de a-şi procura singur veşminte, hrană, arme. Nu se poate întoarce la tribul său mai devreme de o săptămână şi în niciun caz fără a fi acoperit de blănuri şi trofee care să ateste o luptă eroică. Râvneşte la a deveni şaman, la posibilitatea de a-şi ghida şi vindeca familia – tribul în mijlocul căruia a crescut după moartea părinţilor.

   Kim Stanley Robinson ne transpune într-o lume în care sufletul trăieşte ca animal totem. Loon are în piept un cufundar (o pasăre veselă şi curajoasă ), membrii tribului său sunt lei sau lupi, iar Elga, viitoarea soţie, aduce prin forma corpului şi prin forţă cu un elan. Mai mult – ceea ce ar putea să şocheze sensibilitatea unora – este prezenţa zoomorfismului ca unică formă de spiritualitate. Natura apare ca un templu ce îmbunată, îmblânzită prin ofrande, ajută muritorii să supravieţuiască cumplitelor ierni preistorice. Animalele şi omul trăiesc într-o simbioză al cărui contur nu este bine delimitat. De aceea, se întâmplă nu o dată ca personajul să asculte poveşti în care tinere s-au căsătorit „din greşeală” cu urşi sau lei, iar copulări mixte, om-animal, apar des în visele lui Loon: „Visa toată noaptea, lucru pe care îl ştia pentru că de fiecare dată când se trezea făcea un efort să iasă din lumea viselor, începând cu plăcute confruntări sexuale cu fete, feline, cai sau ciute şi terminând cu chinuri mari de a scăpa nemâncat de feline sau fete, iar uneori de cai sau ciute.” (p.104)

  Romanul fascinează şi prin atenţia, minuţiozitatea cu care sunt puse în scenă personajele, detaliile care le clădesc lumea: Thorn este actualul şaman, un bătrân ursuz şi meschin, Heather, cea mai de temut femeie a tribului ( sau a „haitei” – sinonimia celor două termene subliniază încă o dată egalitatea om-animal ). Deţine cunoştinţe despre plante vindecătoare sau letale şi proliferează blesteme ce-i ţin pe toţi departe de ea. Elga face parte dintr-o haită rătăcitoare şi este cu greu acceptată în tribul lui Loon. Maternitatea şi forţa de muncă îi conferă avantaje, anulate însă de faptul că devine o altă gură în plus pentru care trebuie să se pregătească provizii.

   Însă poate personajul principal al romanului ŞAMAN este sălbăticia, pustietatea copleşitoare. O întindere nesfârşită de gheţuri, un peisaj abrupt, colţuros, cu păduri – veritabile capcane, ivite parcă nu să protejeze, ci să pună din nou la încercare supravieţuirea omului. Citind interviurile autorului, deduc că predilecţia pentru spaţiile deschise, greu accesibile, derivă din pasiunea sa pentru alpinism şi explorare.

   Trebuie să mărturisesc că este primul roman science fiction pe care îl citesc. Şi m-a prins foarte tare! Acum, ce nu mi-au plăcut au fost unele rânduri exagerat de licenţioase, un dialog pe alocuri nerealist de preţios şi o oarecare superficialitate în alegerea numelor personajelor: îmi e dificil să cred că în Epoca de gheaţă se întâlneau Elga, Heather, Thorn, Thunder, Bluejay, Sage, deşi o asociere cu elementele naturii este pe cât de probabilă, pe atât de plauzibilă. M-a fascinat însă un pasaj care descrie punctul în care lumea viselor şi lumea spiritelor se întâlnesc: „Lumea spiritelor şi lumea viselor nu sunt unul şi acelaşi lucru, dar se îmbină în cer. Lumea viselor este în sânul acestei lumi, lumea spiritelor este în afara ei, dar tu poţi zbura în amândouă. Şi ele se întâlnesc dincolo de cer. Aşadar, poţi zbura înainte şi înapoi. Lumea spiritelor este locul în care se întâlnesc toate lumile, de aceea şamanii ajung acolo. Acolo poţi exista în acelaţi timp în toate.

    Kim Stanley Robinson s-a născut în 1952, la Illinois. A studiat literatura la Universitatea din California. Ca scriitor, deşi a publicat nuveţe încă din 1976, Kim Stanley Robinson  şi-a început cu adevărat cariera în 1984, când au apărut THE WILD SHORE, primul său roman, şi THE NOVELS OF PHILIP K.DICK, teza de doctorat. Succesul său se cristalizează în momentul publicării TRILOGIEI MARTE ( tradusă şi în română şi apărută la editura „Nemira” ) pentru care a primit două Premii Hugo, Două premii Locus şi un premiu Nebula. Despre fabuloasa lume a scriitorului Kim Stanley Robinson puteţi afla mai pulte şi din interesantul interviu.sigla Nemira

Cartea Şaman, de Kim Stanley Robinson a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura NemiraPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

by -
8

un demers detectivistic al scrierii ce-l îndeamnă pe cititor să găsească indicii

Fata din tren, de Paula Hawkins-chipul din spatele chipului

Titlul original: „The Girl on the Train” 

Editura: Trei, 2015

Număr de pagini: 404

     PREZENTARE: Miza romanului FATA DIN TREN este de a descoperi chipul din spatele chipului, un demers detectivistic al scrierii ce-l îndeamnă pe cititor să găsească indicii, să pună cap la cap confesiunile personajelor pentru a defini ceea ce acţiunea urmăreşte: relaţia dintre memorie şi adevăr.

   O bună bucată de vreme m-a iritat mediatizarea „bestsellerului internaţional” al Paulei Hawkins, FATA DIN TREN. Librăriile aveau rafturi special amenajate pentru această carte, polemicile pe marginea ei încingeau mediile virtuale. Aşa că mi-a luat ceva timp până…să ne apropiem. Descoperisem relativ târziu acest gen de literatură – policierul, trillerul – când o prietenă mi-a vorbit despre succesul nebun pe care îl aveau în Marea Britanie romanele lui Gillan Flynn ( „Fata dispărută”, „Locuri întunecoase”, „Obiecte ascuţite” – toate traduse şi la noi ).

   FATA DIN TREN este genul de lectură care îţi pune pe pauză orice activitate cotidiană. Ţi-e greu s-o laşi din mâini. Recunosc că m-a prins naraţiunea cu efectul de montaigne rousse, personajele inedite şi extrem de bine construite!fata

    Miza romanului FATA DIN TREN este de a descoperi chipul din spatele chipului, un demers detectivistic al scrierii ce-l îndeamnă pe cititor să găsească indicii, să pună cap la cap confesiunile personajelor pentru a defini ceea ce acţiunea urmăreşte: relaţia dintre memorie şi adevăr.

    Structura romanului se clădeşte pe trei voci feminine, într-un triptic al confesiunilor ce ordonează timpul, detaliile, motivele crimei. Pentru că da, la mijloc este o crimă! Motivele sunt multiple, unele plauzibile, altele greu de intuit: gelozia, o atroce iubire de sine, seducţia nepermisului, rătăcirea. Două cupluri şi-un personaj-martor pun în scenă drama eşuării relaţiilor conjugale, scoţând la iveală detalii şi dedesubturi considerate tabu. Totul culminează cu o crimă, aparent nejustificată.

    N-o să vă divulg nimic din punctele esenţiale ale acţiunii, niciun indiciu asupra identităţii vinovatului. Vă asigur, totuşi, că va fi o adevărată „lovitură de teatru”. Paula Hawkins, autoarea romanului, camuflează perfect orice „scăpare” care ar putea declina identitatea criminalului.

  Atât pot să vă spun: „fata din tren”, Rachel, nu este tocmai…o fată, ci mai degrabă „o damă din tavernă” care pendulează permanent pe parcursul naraţiunii între a fi o eroină sau o antieroină.

Nu mai sunt cea de altădată. Nu mai sunt atrăgătoare, ba chiar, într-un anume fel, sunt respingătoare. Nu doar că m-am îngrăşat sau că am faţa buhăită de la băutură sau de la lipsa de somn; e ca şi cum oamenii văd pe chipul meu răvăşirea din mine, e ca şi cum e scrisă pe faţa mea, în felul în care mă port, în care mă mişc.

   Deşi teribil de sinceră, de justificată, de emoţionantă, confesiunea ei rămâne dificil de crezut. Totul în jurul ei este vag definit, propria-i realitatea se fixează pe piloni instabili: vede de la fereastra compartimentului în care călătoreşte în fiecare zi spre Londra, un cuplu pe care şi-l imaginează perfect. Nu-i cunoaşte, nu le-a vorbit niciodată, totuşi brodează pe fragmente de imagini prinse cu coada ochiului o poveste care nu se întâlneşte în niciun punct – aparent! – cu realitatea. Totuşi, printr-o întorsătură neaşteptată de situaţie, realitatea se va sprijini pe povestea ei.film-fata-din-tren

   Am avut curiozitatea să văd şi ecranizarea lui Tate Taylor, „The Girl on the Train” cu Emily Blunt în rolul lui Rachel. O curiozitate care m-a făcut să aştept filmul un an întreg.  Mi-a plăcut şi vi-l recomand de asemenea! Vă recomand, de asemenea, şi o astfel de experienţă: ca atunci când aveţi răgaz, să citiţi o carte urmată imediat de vizionarea unei ecranizări bune. Dar bune! Poate Ian McEwan cu „Mângâieri străine” sau „Vălul    Pictat”- Somerset Maugham.

   Paula Hawkins a lucrat 15 ani ca jurnalist la „The Time” înainte de as se dedica literaturii. Este originară din Zimbabwe, dar se mută la Londra la vârsta de 17 ani filosofia, politica şi economia. Primul său thriller, un succes mondial, este FATA DIN TREN.

„ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.”

 

Fiica groparului, de Joyce Carol Oates

Editura: „Curtea veche”, Bucureşti

Anul apariţiei: 2007

Număr de pagini: 626

 

    „FIICA GROPARULUI” nu este nici pe departe o lectură facilă. Volumul impresionant – mai bine de 600 de pagini – şi multiplele faţetări ale poveştii, supun cititorul la un adevărat test al răbdării. Cu toate acestea, ritmul alert al naraţiunii, suspansul bine strunit, situaţiile „pe muchie” în care este prinsă eroina, te fac să-ţi doreşti să atingi finalul, asemenea unui maratonist de cursă lungă.

    Titlul romanului – „Fiica groparului” – polarizează acţiunea în jurul a două personaje: tatăl, Jacob Schware, evreu emigrat print-o circumstanţă fericită în America, exact în momentul în care Hitler punea în aplicare diabolicul plan de exterminare al evreilor, şi fiica, Rebecca Schwart, născută pe nava ce transporta refugiaţii spre tărâmurile pline de promisiuni ale Americii.

    Destinul sumbru al familiei Schwart este redat în prima parte a romanului. America este într-adevăr un refugiu în faţa morţii iminente, dar se dovedeşte şi un loc al mizeriei, al oprobiului public, al sărăciei şi inadaptării. Familia de intelectuali – tatăl profesor de matematică, mama mare iubitoare de pian – este obligată să renunţe la vechea identitate, la traiul decent şi să se mulţumească cu o căsuţă înghesuită, umedă, în cimitirul unde tată îşi exercită în fiecare zi noua slujbă: aceea de gropar.

    Relaţiile familiale, reduse la porniri de-a dreptul animalice, sunt descrise în pagini greu de digerat de cei sensibili:

Îl şocase cât de speriată părea, ce şleampătă era în rochia aceea fără formă. Ciorapii îi erau rulaţi jos, pe glezne, iar picioarele ei erau de-un alb lăptos şi acoperite de păr maroniu fin, picioarele grăsulii, iar faţa îi era acum puhavă, umflată. Odinioară fusese o fată frumuşică, zveltă, zâmbind timid, adorându-şi soţul profesor de şcoală, şi cânta la pian Chopin, Beethoven, Mendelssohn. Doamne, ce mult o iubise! – Iar acum era o femeie şleampătă, care bolborosea într-o engleză stricată şi lui îi era greu să înţeleagă ce naiba spunea.

   Mama înnebuneşte, tatăl se transformă într-un tiran ce-şi persecută copiii ( „Era genul de om la care furia se alimentează singură, extatic” ), fii se revoltă, comit acte de vandalism şi crime menite să le justifice furia, iar mezina, Rebecca, creşte aproape ca o sălbatică, inoculată fiindu-i de către tată ideea că: „ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.

   Totul culminează cu o înfiorătoare tragedie: groparul ucide un bărbat venit la o înmormântare, îşi împuşcă soţia – un act ce poate fi interpretat şi ca o curmare a suferinţei acesteia – şi apoi se sinucide. Rămasă orfană, Rebecca este înfiată de către buna şi generoasa Rose Lutter, fosta sa profesoară. Deşi plină de constrângeri puritane, perioada în care Rose locuieşte la domnişoara Lutter va fi cea mai liniştită şi lipsită de agresivitate perioadă din viaţa ei.

   Dacă prima parte a romanului mi-a amintit de un clasic britanic, „Castelul pălărierului” ( A.J. Cronin ), a doua parte este un veritabil road trip al Rebeccăi pentru supravieţuire. Proaspăt ieşită din adolescenţă şi copiind oarecum tiparul de sacrificiu al mamei, Rebecca se îndrăgosteşte de Nils Tignor, exponentul tipic al abuzatorului: şarmant, cu un comportament dramatic manipulativ, de tip narcisic. Au împreună un fiu, Niley, ce dovedeşte încă de mic aptitudini muzicale. După nenumărate plecări de acasă, de scene de gelozie şi după o bătaie cruntă, Rebecca îl părăseţe şi se decide să înceapă o nouă viaţă. Ca să scape de violenţa soţului, adoptă o nouă identitate – Hazel Jones – şi caută împreună cu fiul său un loc de unde s-o ia de la capăt.

    A doua parte a romanului este scrisă alert, într-o suită de imagini ce descriu un destin zbuciumat – acela al Rebeccăi – o eroină dură şi determinată, neaşezată încă în matca ei. Textul are şi un happy-end hollywoodian, Rebecca îndrăgostindu-se de Chet Gallagher, un pianist de jazz extrem de bogat, care îi oferă ei şi lui Niley ( devenit Zach în noua lor viaţă) un trai paşnic şi îndestulat, binemeritat.

    Tot în a doua parte parte a romanului se schimbă şi perspectiva narativă: dacă în prima parte, Rebecca era personaj, acum ea devine „vocea” ce relatează propriul prezent modelabil. Există şi un epilog epistolar între eroină şi Freyda Morgenstern, un personaj a cărui identitate nu o să v-o destăinui. Este o altă faţetă a povestirii pe care, dacă vă veţi încumeta să citiţi romanul, o s-o găsiţi extrem de interesantă!

    „Fiica groparului” este o carte complexă ca strucură, fără a-şi propune să facă apologia temelor prezentate: Holocaustul, statulul străinului, violenţa masculină sau inegalitatea de şanse dintre bărbat şi femeie. Îl lasă pe cititor să se poziţioneze la distanţa hotărâtă de el în ceea ce priveşte destinul personajelor sau cursul evenimentelor.

   Pe JOYCE CAROL OATES, autoarea romanului, o descopăr întâia oară. Debutează în anul 1964 cu romanul „The Shuddering Fall”, iar de atunci a scris peste cincizeci de titluri de romane şi numeroase alte volume de proză scurtă, teatru, eseuri. Pentru „Them” primeşte National Book Award în 1970, iar în 1996 primeşte PEN / Malaud Award pentru excelenţă în arta prozei scurte. Romanul „Fiica groparului” este nominalizat pentru National Book Critics Award for Ficion în 2007. La editura „Curtea Veche Publishing” este în pregătire volumul de proză scurtă al autoarei, „Blondes”.oates-joyce-carol-credit-dustin-cohen

    Editura „Polirom” găzduieşte de asemenea un număr considerabil din romanele aceleiaşi autoare: „Violul – o poveste de iubire”, „Apa neagră”, „Mândra fecioară”, „Grădina plăcerilor lumeşti” etc.

„a se citi numai cu o gustare la îndemână!”

Un an bun de, Peter Mayle-„saveurs de vivre”

Editura: Rao

Titlul original:  A Good Year

Număr pagini: 247

     „Un an bun” spune povestea transformării unui om de afaceri londonez într-un viticultor ce descoperă adevăratele „saveurs de vivre” într-un sat tipic provensal.

     Lui Max pare să nu-i lipsească nimic pentru a duce o viaţă satisfăcătoare. Este chipeş, în floarea vârstei, locuieşte într-un apartament decorat cu mult bun gust, are obiective precise şi o serie de reuşite ce promit un viitor încântător. Totuşi îşi percepe viaţa ca pe un haos bine controlat: „Muncea prea mult, mânca în stilul neregulat al burlacilor, dormea prea puţin şi cu certitudine bea mai mult decât cota săptămânală de cinci unităţi de alcool decretată de doctorul firmei. Dar alerga şi era tânăr. Mai avea câţiva ani până la patruzeci, iar până atunci, îşi spunea, îşi va pune în ordine viaţa şi situaţia financiară, va fi gata să se aşeze la casa lui şi – cine ştie – să mai facă încă o încercare galantă de însurătoare.”

    Totul se schimbă în momentul în care află că este moştenitorul unchiului său favorit, Henry, şi al unei micuţe podgorii pe care şi-o amintea din copilărie ca fiind edenică. Teama moştenirii pune în scenă o înşiruire de răsturnări de situaţie comice şi personaje pitoreşti, spre deliciul cititorului. Fireşte că avem şi-o fiică rătăcitoare ce-şi revendică drepturile paterne, americanca Christie Roberts, o franţuzoaică şarmantă, proprietara bistroului „Chez Fanny” şi „motorul” unei poveşti de amor uşor intuibile, madame Passepartout, omniprezentă şi a tot ştiutoare sau generosul Roussel, tipul francezului bonom şi săritor.

   Pentru Max este într-adevăr un an bun. În ciuda birocraţiilor şi a blocajelor survenite în urma diferenţelor culturale – şi de atitudine! – reuşeşte să pună pe picioare afacerea cu vinuri a unchiului, să-şi pună ordine în gânduri, să se regăsească. Îi prieşte traiul tihnit, oamenii tonici şi optimişti, stilul de viaţă sănătos, puţin alert şi fără excese al Provencei.

    Însă, întâi de toate, „Un an bun” este un elogiu al deliciilor culinare şi al vinurilor de înaltă ţinută pe care le oferă Franţa. Aici, nimic nu este alert, pe fugă sau la întâmplare. Gusturile mâncărurilor se rafinează prin simplitatea lor, înnobilate fiind de buchetul vinurilor locale: „O robă mai întunecată decât se obişnuieşte la vinurile Bordeaux, pronunţă unul dintre cumpărători. (… Cum poate, oare, cineva să descrie indescriptibilul? Cumpărătorii, acum că gustaseră, făcură tot ce le era în putinţă să evoce piele şi ciocolata, rumeguşul de creioane şi zmeura, să vorbească despre complexitate şi profunzime, despre coloană vertebrală şi muşchi, şi muguri de păducel – despre aproape orice altceva, mai puţin despre struguri. Fură scoase la iveală carneţelele de notiţe, toată lumea scria de zor.”

    Ca indicaţie de lectură, „Un an bun” ar fi trebuit să vină la pachet cu sugestia: „a se citi numai cu o gustare la îndemână!” Cartea este savuroasă prin descrierile sale culinare! A lua micul dejun, prânzul sau cina nu este la francezi o necesitate ce ţine de fiziologic, ci o experienţă aproape artistică prin compoziţia, complexitatea şi rafinamentul prin care este privită fiecare masă. Această filosofie de viaţă stă în centrul succesului micului bistro „Chez Fanny”: „Se spune că ambiţia nu ţine de foame, ceea ce este adevărat, şi că doar felul cum este gătită mâncarea contează, ceea ce nu este adevărat. Mâncatul este, sau ar trebui să fie, o experienţă confortabilă şi nu te poţi simţi în largul tău mâncând într-un loc rece, impersonal, fapt extrem de bine înţeles de Fanny.

Să nu uităm că francezilor le datorăm conceptul de „haute cuisine”, un model cultural de gastronomie valorificat la nivel mondial!

Iată şi câteva pasaje ce vă vor inspira poate viitoarele meniuri:

Şi atunci, cu zgomot de roţi, ieşi din casă fiica familiei Roussel, aducând cu ea un festin ambulant: un cărucior încărcat cu felioare de cârnăciori, felii de pizza, tapenade pe pâine prăjită, felii de legume crude cu sos anchoiade, măsline negre şi verzi, ridichi cu unt alb şi o ulcică groasă de lut cu pateu de sturz, din care se iţea ciocul nefericitei păsări.”

„Cina se derula încet către atracţia principală, adusă ceremonios la masă într-o oală adâncă de fontă: o mâncare de mistreţ, aproape înnegrită de atîta vin şi sos de sânge, însoţită de un gratin de brânză şi de cartofi, toate bine unse cu Châteauneuf”.

   Sunt convinsă că o să iubiţi această carte. Şi cum o astfel de experienţă îţi trezeşte pofta unor lecturi similare, vă spun că editura Rao găzduieşte cu generozitate şi celelalte cărţi ale experienţei franceze, semnate Peter Mayle: „Un an în Provence” sau „Din nou în Provence”.

Autor: Ioana-Gabriela Griga

 

%d bloggers like this: