Authors Posts by Marius Andrei

Marius Andrei

21 POSTS 0 COMMENTS

by -
14

Metro 2033, de Dmitri Gluhovski-o odisee subterană post-apocaliptică

Editura: Paladin
Data apariţiei: 2016
Traducător: Antoaneta Olteanu
Număr de pagini: 624

 

   Am pornit la descoperirea distopiei SF Metro 2033 de la ideea că fiind romanul care stă la baza excelentului video game first person shooter cu acelaşi nume va avea multă acţiune şi împuşcături, dar m-am trezit încă de la primele pagini într-o lume bântuită de temeri misterioase ca în Solaris-ul lui Stanislaw Lem şi în universul tulburător malformat din Picnic la marginea drumului al fraţilor Strugațki. Avem şi acţiunea promisă, din abundenţă, însoţită de fiori horror şi suspans aproape continuu, dar câte alte substraturi reuşeşte să aibă această carte! Satiră socială, comentariu filosofic existenţial, manifest antirăzboinic sau împotriva oricărui fel de înregimentare ideologică. Oricine, cu orice gen de preferinţe, va putea alege nivelul de implicare culturală cu care va pătrunde în subteranele infestate de rămăşiţele jalnice ale omenirii.

   Scris de foarte tânărul Dmitri Gluhovski şi postat încă de la 18 ani pe internet, odată cu republicarea în varianta tipărită, romanul devine cea mai vândută carte în Federaţia Rusă şi în republicile rusofone sau cu limbă rusă predominantă. De aici a mai fost un pas până a fi preluat de maşinăria de stors bani din best-seller-uri a Occidentului consumist şi a fi tradus în America şi Europa. S-au creat jocurile video pentru PC şi console, pe baza lui, iar celebrele studiouri cinematografice MGM i-au achiziţionat drepturile de ecranizare.

 

   Povestea este una familiară iubitorilor de distopii. Un feroce război atomic lasă în urmă o mâna de supravieţuitori, aici adăpostiţi în adâncurile metroului moscovit. Radiaţiile post conflict au modificat straniu şi periculos toate creaturile rămase în afară refugiului subteran, dar şi pe mulţi dintre cei ce au apucat să coboare, chiar dacă în mult mai mică măsură. La decenii după cataclism, oamenii nu au reuşit să  închege o societate cu forţa de a-i face să spere la o revenire la suprafaţă, odată ce pericolul radioactiv se va diminua. Tot ceea ce au fost în stare să înfiripe fiind reproducerea grupărilor şi ideologiilor vechii lumi, într-un microcosmos segmentat în staţiile metroului unite prin tuneluri.

   Această nouă societate a adăpostiţilor subpământeni este privită prin ochii unui tânăr care nu e destul de în vârstă ca să îşi amintească mare lucru despre lumea originală şi pentru care toate categorisirile celor mai bătrâni par greu de înţeles şi ciudate. Artiom avea numai cinci ani, când şobolani mutanţi, deveniţi gigantici, pornesc într-o invanzie inexplicabilă rațional şi cu atât mai îngrozitoare, din adâncuri, asupra staţiei în care încerca să își refacă traiul familia sa. Rănită şi semi-devorată, cu ultimele puteri, mama lui îşi încredințează micuţul unui soldat ce are încă puterea fizică să fugă spre următoarea staţie. Din fericire acolo există un aruncător de flăcări funcționabil care prăjind milioanele de creaturi înnebunite, va reuşi să oprească roirea guzganilor. Suhoi, bărbatul ce îl salvase pe Artiom devine nenea Saşa, tatăl lui adoptiv, iar staţia în care au ajuns VDNH, noua lui casă.

   În lumea în care creşte Artiom luminile licăresc slab, cartuşele de Kalaşnikov sunt moneda forte inter-stațială, se cultivă ciuperci şi se fac ceaiuri care se exportă pentru a se procura alte produse din locuri ce au altă specializare. Drumurile prin tuneluri de la o staţie la alta se fac pe jos sau cu drezina – în zonele cele mai avute. Fiecare tunel are înainte de intrarea în staţie cel puţin un punct de pază unde membrii comunităţii fac pichete pe rând, pentru a se proteja de ameninţările umane sau neumane, venite din alte zone. Iar în jurul focurilor de veghe se spun cele mai îngrozitoare poveşti.

 

   Departe de a constitui doar o tehnică narativă a scriitorului, poveștile pe care nu ştii dacă să le crezi în totalitate sau nu, cu care se defineşte lumea îndepărtată prin contururile şi tuşele date de zvon, sunt o aducere în subteran a ceea ce a însemnat totdeauna teama omului izolat din comunitățile primitive în faţa misterelor de nepătruns ale universului. Redusă la aceste tuneluri înecate în umbre, lumea înconjurătoare nu devine mai uşor de cunoscut, ci dimpotrivă, mai apăsătoare, mai ameninţătoare, mai sufocantă prin toate grozăviile pe care le poate cuprinde.

   Una dintre aceaste grozăvii ia forma fizică a Întunecaţilor. Creaturi ce coboară prin gura metroului din staţia de la Grădina Botanică şi exercită o presiune în creştere asupra apărătorilor din VDNH. Hunter, un stalker (acelaşi înţeles de cercetaş, explorator al zonelor periculoase ca în Pinic la marginea drumului – clară recunoaştere a originilor creației sale, din partea proaspătului scriitor), încearcă să rezolve problema de la sursă, intenționând să blocheze intrarea pe unde se strecoară ciudatele fiinţe urlătoare telepate. Înainte de a porni în această tentativă cu şanse de izbândă neclare, îl pune să promită pe tânărul său admirator, Artiom, cu al cărui tată adoptiv era prieten, dar fără ştirea acestuia, că va anunţa  despre gravitatea problemei în Polis – cel mai mare şi dezvoltat oraş subteran, în caz că el nu se întoarce.

 

   Cu acestă misiune nobilă, Artiom va porni într-o călătorie inițiatică prin periculoasele tuneluri ale metroului, spre zona lui cea mai civilizată. Un adevărat Odiseu ce trebuie să îşi facă datoria şi apoi să se întoarcă acasă, trecând pentru obiectivul lui precis, la care nu are cum să renunţe, prin orice încercări şi greutăţi este nevoit să înfrunte. Şi câte nu i se vor întâmpla pe drum, junelui idealist Artiom. Va avea ocazia să descopere toate ideologiile planetare reproduse aici de diferitele facţiuni din metrou. Nostalgici comunişti au încercat să resusciteze socialismul utopic pe Linia Roşie intrând în conflinct cu capitaliştii liberali care au fondat prospera salbă de staţii aliate numite Hansa (după istoricul burgurilor comerciale germanice), cel de-Al Patrulea Reich a fost şi el înfiinţat sub dictatura tinerilor skinheads de odinioară, diferite religii înfloresc, adaptate şi modificate, transformându-şi discipolii în unelte mai mult sau mai puţin violente; la gura de metrou a Bibliotecii, protectori ai cărţii au întemeiat o sectă intelectualistă brahmană, iar peste tot militarii sunt la mare valoare, impunând legea armei. Însăşi misterele tunelurilor cu inexplicabile dispariţii ale călătorilor sau fenomene hipnotice i se dezvăluie rând pe rând lui Artiom, în măsură în care ceva mai poate fi explicat logic într-o lume afectată atât de crunt de efectele secundare de neînţeles ale apocalipsei nucleare.

   Am simţit nevoia unei hărţi a metroului moscovit, cu atât mai mult cu cât peregrinul protagonist ajungea la unele – mai mult sau mai puţin exacte. Agăţ eu o variantă dechirilizată a ei, aici:

 

   O, şi ieşirile în exterior! Oricât de îngrozitoare şi apăsătoare ar fi tunelurile, nu se compară ca grad de periculozitate şi ameninţare, cu suprafaţa nocturnă a planetei. Pentru că doar noaptea la lumina lunii mai pot oamenii zăbovi acum sub cerul liber, în scurte incursiuni, din cauza soarelui letal şi a proliferării creaturilor ucigașe mutante diurne. Privită prin ohii avizi ai lui Artiom, vechea lume terestră e plină de fascinaţie istorică îngropată în foşgăiala a nebănuite dar imense primejdii atotstăpânitoare.

   Există puţină speranţă pentru soarta omenirii per ansamblu în societatea  post-apocaliptică a Metroului. Supravieţuitorii şi-au păstrat în micro toate tarele macro, care i-au adus de la bun încept în situaţia de rămăşiţe ale unei civilizaţii. Finalul romanului, revelatoriu şi surprinzător, chiar accetuând sentimentul. Dar există speranţă în individualitatea fiecărui personaj, în generozitatea cu care se comportă mulţi, chiar dintre cei mai înrăiţi, odată scoşi din sistemul de castă.

   Nu aflăm ce s-a întâmplat în alte regiuni, în metrourile şi buncărele altor oraşe şi ale altor ţări, dar ni se sugerează că, probabil, cu cât individualizarea conştiinţei este mai mare şi mai puţin afectată de ideologii propagandistice ale vechii lumi, cu atât atât ea are şanse să contureze din temelii o nouă abordare a regrupării umane într-o societate altfel, mai puţin nocivă pentru ea însăşi şi pentru planeta pe care odată o domina.

 

   Cum spuneam, fiecare cititor poate alege gradul de adâncime la care vrea să parcurgă subteranele metroului ca ultim adăpost al umanului. Ca pe o speculație science fiction cu supravieţuitori de război atomic, ca pe o poveste fantasy cu un tânăr erou ce înfruntă monştrii, farmece onirice şi vrăjitorii hipnotizatoare în peregrinările lui, ca pe un horror dătător de fiori cu mutanţi devoratori, canibali şi hoţi de copii, ca pe o trecere în revista jurnalistică a exagerărilor ideologice exclusiviste şi a stupizeniei lor în faţa unui scop generalist cum e binele omenirii, ca pe o disertaţie filosofică mascată în poveştile din jurul focului sau delirată de beţivi şi muribunzi conectaţi la glasul morţilor, ori, sau mai ales, ca pe toate acestea la un loc. Pentru că dincolo de un şablon sau altul, însăşi povestea din Metro 2033 este o zgândărire a temeilor noastre, de la cele mai instinctuale la cele mai cultural-filozofice, care ne fac să șovăim atunci când ne alegem căile în viaţă sau când ne auto-definim pe noi înşine.

   Metro 2033 este doar primul volum dintr-o serie a cărei urmare va fi așteptată cu nerăbdare de toți cititorii acestui debut al ei.

Cartea Metro 2033, de Dmitri Gluhovski a fost oferiă pentru recenzie de Editura Paladin. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Paladin

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
2

“Tot cartierul era o imensă casă bântuită.”

Inelul de sânge, de Gerd Ruebenstrunk-Caleidoscop turistic de aventură şi fantezie

 

Editura Univers Enciclopedic

Colectie: Junior

Data apariţiei: 2017

Traducere: Odette Sofronescu

Număr de pagini: 304

 

    Cu pregătire tehnică, pedagogică, istorică şi psihologică, scriitorul german Gerd Ruebenstrunk încearcă să abordeze literatura pentru copii şi adolescenţi într-o manieră care să fie atât pe placul lor, cât şi al părinţilor. Aventură şi suspans din care să înveţi ceva. Cărţi pe care adulţii, puşi pe educat, să le dăruiască cu responsabilitate, iar copiii cu chef de istorisiri captivante, chiar să se bucure din tot sufletul că le-au primit.

    Inelul de sânge, cel mai recent dintre romanele lui, tradus acum şi în limba română la Editura Univers Enciclopedic în Colecția Junior, exercită încă din titlu o atracţie cu iz de secret periculos şi de interzis. Niciunul dintre cititorii care vor alege să îl răsfoiască, bazându-se pe ceea ce promite un astfel de titlu, nu va rămâne dezamăgit.

    Danny e un băiat de 14 ani a cărui familie se mută din Germania în Barcelona, unde e înscris la Colegio Aleman, pentru a-şi continua studiile în germană. Despărţit de prieteni şi necunoscând limba catalană sau accentele locale (deşi ştia spaniolă de la tatăl său care era născut în Spania), el nu are parte tocmai de o integrare de vis. Singura amiciţie la şcoală e una mai mult impusă, cu colegul său de bancă elveţian, Jakob, tocilarul clasei.

 În condiţiile astea de lipsă de socializare chiar şi un cerşetor simpatic pe care îl saluţi când treci prin piaţă îţi poate deveni cel mai bun prieten. Iar dacă lui i se întâmplă ceva, trebuie să încerci să-i găseşti locuința pentru a înapoia câinele său credincios familiei şi a-i informa pe apropiaţi despre soarta bătrânului. Iar când căţelul te conduce într-un cartier de kale (gitani catalani) unde o întâlneşti pe drăguţa lui nepoată care, pas cu pas, îţi revelează un mister… ei, de aici chiar poate începe o aventură spectaculoasă.

   Nici nu mai contează secretul în sine, care se dovedeşte a fi informaţia despre un inel foarte vechi aflat odată în posesia nemilosului cuceritor mongol Tamerlan, cât farmecul rezolvării misterului. Drumul pentru găsirea unei comori ascunse, punctat de indicii ce trebuie descifrate şi dezvăluirea indicaţiilor pitite în monumente străvechi, este el însuşi principala tentație. Şi un motiv excelent pentru ca prietenia dintre copii să se dezvolte şi să se solidifice în timpul încercărilor prin care trec. Danny, Lola, Jakob şi vărul Lolei, Antonio, descoperă împreună, în primul rând, frumuseţile Barcelonei, bântuind prin tot oraşul în căutarea inelului şi a istoriei sale împletite cu cea locală.

 

   Fascinant itinerariul pe care îşi poartă autorul german, protagoniştii. Suntem îndrumaţi ca de un ghid turistic ce îţi ţine tot timpul atenţia vie, pe la cele mai importante simboluri barceloneze, astfel că la sfârşitul aventurii ni se pare că ajungem să cunoaştem şi noi superbul oraş.

    Am ceva mai multă reţinere faţă de ideea scriitorului de a introduce personalităţi reale al culturii catalane ca protagonişti în povestea lui. Sigur, e bine că o să ştie așa cititorii mai multe despre Gaudi, Guell, Sans şi Subirachs. Dar poate nu era totuşi cazul să li se îmbogăţească talentele native cu influența inelului fermecat. Nici istoria artfecatului nu e foarte limpede, ajuns la gitani de la mongolii lui Timur Lenk şi păzit de Călăreţii Negrii care făceau parte din Nemuritorii Împăratului Persiei – un pic cam alambicat totul, publicul foarte tânăr va avea nevoie de căutări repetate pe net ca să descâlcească istoria adevărată şi să îi rearanjeze pe toţi la locurile lor.
În abordările astea integratoare există însă și o parte pozitivă, pentru că dacă ar afla despre aceste personalităţi sau populații, dintr-un manual, probabil, nu ar manifesta acelaşi interes de a scotoci în continuare prin biografia lor reală şi nu ar învaţa la fel de multe despre ele.

   Tot aşteptam, deasemenea, ca unul dintre personajele adolescentine să facă o glumă despre cât de mult seamănă aventura lor cu scenariul din Stăpânul Inelelor, ca semn de complicitate al autorului cu tinerii lui citori, care cu toţii au văzut filmul. Un semn că nu se ia în serios, ci folosestre şablonul fantasy ca un pretext jucăuş pentru a povesti interesant despre istoria şi splendorile Barcelonei. Clipitul complice din ochi nu a venit, aşa că nu mai am cum să nu remarc eu cam prea multele asemănări cu creaţia-cult a lui Tolkien. Practic a fost transpusă în lumea noastră, povestea inelului malefic dătător de puteri, păzit de spiritele Călăreților Negri şi atât de periculos încât trebuie grabnic distrus. Copiii şi adolescenţii nu sunt nişte omuleţi mai retardaţi. Chiar dacă apreciază aceeaşi povestire spusă un pic altfel, vor asumarea sa drept remake relocat, nu sunt încântaţi să vadă că se încearcă servirea ei ca una total nouă.

   Altfel aventurile sunt palpitante, curgerea acţiunii are stilul din Codul lui da Vinci, într-o variantă pentru adolsecenții care vor să cunoască tot ce are aură misterioasă culturală într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei. Pentru că da, oraşul catalan este adevărata comoară ce se dezvăluie eroilor cărţii. Cu monumentele lui arhicunoscute sau mai discrete, cu cartierele sale, cu periferiile pitoreşti şi împrejurimile ce îl definesc până la plajă, Mănăstirea Poblet sau Peşterile L’Esplugat. Indiciile detectivistice , formulele matematice şi poeziile criptate ce trebuie descifrate, integrarea plină de imaginaţie a simbolurilor culturale catalane în ecuaţia căutării pe care o rezolvă copiii, fac explorarea şi mai interesantă, în aceeaşi măsură ca aventurile trăite şi trimiterile la trecut.

   Inelul de sânge este un caleidoscop de suspans, informaţie turistico-istorică şi fantezie, care mulțumeşte şi dorinţa părintească de a-şi vedea copiii citind ceva educativ şi înclinaţia adolescentină spre spectaculos, rebel sau şocant. Ba chiar şi cu câteva sclipiri simpatice de romantism, cavalerism şi corectitudine politică. Orice adolescent  care va citi romanul va avea aceeaşi satisfacţie dată de parcurgerea unui  foarte documentat şi realistic video game, unde la sfârşit poate exclama : Misiunea ca misiunea, dar ce bine cunosc eu city-ul refăcut în joc, după sesiunea asta de gaming!

Cartea a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

“Când ai şanse prea mici, nu-ţi mai rămâne decât să joci pe mize mari.”

Femei periculoase vol.1, de George Martin & Gardner Dozois

Editura Nemira

Data apariţiei: 2017

Titlul original: Dangerous Women

Colecţia Nautilus

Traducător: Filip Columbeanu

Număr pagini: 496

   Nu există nimic din ceea ce poartă amprenta implicării lui George Martin, care să nu iasă excelent, atingând adesea perfecţiunea. Romane, volume de povestiri proprii, antologii în care are rol de editor şi eventual contribuitor cu câte o cărămidă epică întregitoare… Toate s-au impus drept cele mai bune produse de pe piaţă în domeniul respectiv.

   Dacă pentru romanele sau volumele lui de proză scurtă SF şi fantasy, pasionaţii genului nu mai au nevoie de nicio recomandare, despre antologiile în selecţia cărora e implicat, chiar în ipostază de coeditor, poţi spune că au totdeauna povestiri după gustul lui. Adică cu multă acţiune, cu context logic, cu personaje la care ajungi să ţii imediat. Niciun titlu nu e adăugat numai ca să fie acolo şi să completeze numele mari de pe listă, fiecare autor e adus doar cu ce are mai bun şi se încadrează în tema aleasă. Aceeaşi senzaţie o ai parcurgând Străzi Întunecate sau, mai ales, trecând în revistă Războinicii – pe care o credeam până acum cea mai bună colecţie de povestiri a celor doi, dar care simt, deja, că e egalată de această recentă apariţie, câştigătoare World Fantasy Award for Best Anthology în 2014, Femei periculoase.

    Poate părea nedrept accentul pe Martin, când coautor e Gardner Dozois, editorul de culegeri ficțional-speculative, prin excelenţă. Dar părerea mea e, citindu-i şi selecțiile individuale, care toate suferă de păcatele imputate în general antologiilor, că reuşitele astea deosebite din colaborare sunt în primul rând meritul lui Martin şi ale preferinţelor sale în literatura de gen.

   De fapt nici măcar totdeauna de gen, pentru că în această galerie de personaje feminine, specia fiecărei opere literare chiar nu contează. Avem pe lângă science fiction şi fantasy, thriller, istorie, vampirologie urbană, mistery şi romance.

    Nu sunt cel mai mare fan al prozei scurte, am obiceiul să triez după recenzii şi câteva pagini de început unde sunt agăţat sau nu, poveștile pe care le duc până la capăt în alte antologii. Niciodată, însă, nu am putut aplica decimarea asta pe o colecție Martin-iană. Dacă sunt totuşi din cei ce vor să citească numai istorisirile cu un anumit specific dintre cele adunate în acest volum, sau doar să aleagă cea pe care o vor citi la un moment dat, în funcție de chef, am să înșir câteva impresii orientative, despre fiecare dintre povestiri, evitând orice spoiler major.

F2 (1)

 

 

    Introducere de Gardner Dozois – Demnă de parcurs de orice cititor care simte nevoia unei contextualizări în peisajul literaturii cu eroine (cu sau despre femei în luptă/conflict/confruntare). Dacă ar fi ceva pentru care să fie lăudat şi Dozois la fel de mult ca Martin, ar fi introducerile astea care vin mereu ca nişte articole exhaustive despre laitmotivul antologiei.

    Halal desperado! de Joe Abercrombie – favorita mea, alături de nuveleta lui Sanderson, din volum. Un alt autor ce nu numai că nu dezamăgeşte niciodată, dar chiar ameninţă poziţia marelui maestru al Urzelii Tronurilor, pe frontul fantasy. Cumva cu aceeaşi reţetă a protagoniștilor care nu sunt nici complet buni, nici complet răi, Abercrombie ajunge să îşi întreacă de multe ori profesorul,  prin scriitura mai fermă în momentele de acţiune, prin faptul că reuşeşte să îşi compună tablourile vivante medievale cu tuşe mai comprimate şi care nu se rătăcesc nicio clipă în prea descriptiv sau prea oniric (cum la Martin se mai întâmplă) şi, mai ales, tocmai în target-ul antologiei noastre… prin complexitatea mai mare a personajelor feminine şi a poveştilor de iubire generate de ele.

   După ce taman îl declarasem pe George Martin ca superlativ, un ludatio şi mai mare adresat altui autor poate părea exagerat, dar nu ar admite că există un superlativ al superlativului în fantasy, numai cei ce nu l-au citit pe Abercrombie. Este minunată saga Marea sfărâmată, dar seria Prima lege e “şi mai şi”. Iar universul Red Country din care face parte această primă povestire cu o kick-ass girl, se ridcă cel puţin la cel mai înalt nivel al celorlalte două, încă din start.

   Aliaj de heroic-fantasy medieval şi western cu desperados, având cele mai bune elemente ale fiecăruia, întâia poveste a antologiei ne-o impune în memorie pe Shy, membră a unui grup de tâlhari, hăituită şi de poteră şi de proprii coechipieri puşi pe rele.

   Sau m-a lăsat inima de Megan Abbott – o confesiune contemporană noir, la limita între thriller şi mistery, dar cu accentul pe psihologia naratorului bărbat, care din clipa când îi dispare fetiţa, rememorează în cheie paranoică comportamentul feminin instabil al soţiei sale, încă din vremea în care îi era iubită. Femeia periculoasă devine prin suspiciune un concept, chiar în ochii cei mai iubitori, când toate acuzaţiile par să indice un gest criminal făcut de ea.

     Cântecul Norei de Cecelia Holland – ficţiune istorică despre Eleanor de Aquitania, soţia lui Henric al II-lea şi cei opt copii ai lor, care vor atrage regatul într-un război civil sângeros. Două indicii pentru recunoaşterea capetelor încoronate : filmul “Leul în Iarnă” și Richard Inimă de Leu – celebrul cruciat, speranţa regală a lui Robin Hood – tânărul prinţ Richard din povestire. Nora e una dintre copilele cuplului disfuncţional suprem – prin ochii încă nevinovaţi ai căreia e percepută toată progresia conflinctuală.

   Mâinile care nu există de Melinda Snodgrass – decupaj dintr-un viitor cosmopolit umano-extraterestru în care un proaspăt locotenent secund, ce tocmai a absolvit Academia Militară a  Ligii Solare, ascultă într-un local dubios, povestea şi mai dubioasă a unui beţiv decăzut cu accent elitist care sugera educaţie şi bogăţie. Un delir despre pasiune amoroasă inter-specii ce se transformă într-o teorie a conspirației dătătoare de fiori pentru omenire.

   Bombardele de Jim Butcher – nou caz din seria autorului despre detectivul Dresden implicat în lumea secretă a fiinţelor supranaturale : vrăjitori, vampiri, vârcolaci – preluat spre rezolvare de data asta de ucenica lui mult mai stângace, Molly Carpenter. Foarte amuzant scris.

   Raisa Stepanova de Carrie Vaughn –  planare psihologică în lumea femeilor pilot din Armata Roşie în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Carrie Vaughn surprinde destul de bine mentalitatea duală patriotard-terorizată de absurditatea stalinistă, a soldăţimii sovietice. Raisa îşi iubeşte fratele şi prietena dorindu-şi să devină eroină, dar are şi o latura cinică, realistă, care o face să nu fie luată prin surprindere de evenimentele ce vor urma. Un soi de Enemy at the Gates comprimat şi fără un personaj identificabil de partea inamică. Adică altul decât însăşi maşinăria de război germană ce nici măcar nu remarcă peste cine şi-a trecut tăvălugul. Chiar dacă dintre stalinişti şi hitlerişti mereu am preferat germanii, percepându-i ca pe răul mai puțin barbar şi oricum aliații noştri, până una-alta, scriitoarea te face să privești pozitiv şi duşmanul sovietic, atâta vreme cât îi analizează fără melodramatism umanitatea şi nu are de ce să cadă în excesivitatea declamativă propagandistică a tuturor operelor ruseşti despre subiect, care dacă nu eşti rus, îţi trezesc doar antipatie.

    În ring cu Iisus de Joe R. Lansdale – e un fel de povestioară de dragoste atemporală, potenţată de lupte amicale, dar cât se poate de dure, între doi crai-luptători de wrestling pe bune (non fake), din alte vremuri. Unul dintre ei devenind mentorul şi antrenorul tipicului adolescent cu probleme, care îi aduce o nouă viziune a propriei vieţi scurgându-se spre final.

   În pofida titlului cu iz de sacrilegiu, povestirea nu are nicio legătură cu vreo confruntare cu divinitatea, decât dacă idolatrizezi un wrestler invincibil de origine hispanică, numit Jesus. Poate trebuia menținută botezarea originală a mini-prozei, Wrestling Jesus? Cred că ar fi fost mai puţin deviantă în sugerarea conținutului.

   Vecinele de Megan Lindholm (una și aceeași cu Robin Hobb – pseudonim păstrat pentru îndrăgitele ei romane fanasy din trilogiile Farseer şi Omul Arămiu) – începe ca o clasică poveste de cartier cu vecine în vârstă pendulând între bârfă şi sanatorii, însă evoluează într-o tot mai palpitantă călătorie în timp sau poate spre descoperirea unei lumi alternative, ca o şansă la retrezirea interesului pentru viaţă.

   Ştiu cum să le-agăţ de Lawrence Block – o femeie fatală în căutarea unui băiat rău dă peste un tip chiar mai plin de probleme psihice decât îşi dorea. Elemente sinistre de devenire criminală cu trădări, incest şi obsesii ucigaşe definesc intențiile si trecutul personajelor.

   Umbre pentru Tăcere în Codrii Iadului de Brandon Sanderson – dăm din nou peste un talent uriaş al fantasy-ului, pe aceeaşi treaptă a superlativului cu Martin şi Abercrombie. Autorul celebrelor Născuţi din ceaţă , Calea Regilor sau Elantris, continuator al seriei Roata Timpului după decesul lui Jordan, e în cea mai bună formă creativă a lui în nuvela asta. Cea mai lungă din volum, cred, dar de lumea căreia nu vrei nicicum să te desprinzi când se termină. O hangiţă şi fiica ei încearcă, curajoase, să îşi păstreze afacerea pe linia de plutire în preajma unor codrii bântuiți de fantome ucigaşe şi nelegiuiţi periculoşi dar şi în pericol, căci pe capul lor este pus un preţ şi meseria de vânător de recompense se poate practica chiar şi în locuri unde dacă verşi o picătură de sânge te veştejesc duhurile devoratoare de suflete.

    O regină în exil de Sharon Key Penman – intrigi şi războaie în însorita Italie a micilor regate, purtate de sumbri cuceritori germanici, creatori de imperii şi declanşatori de cruciade. Forţa Reginei Constance stă în adaptabilitate la schimbări, rezistenţa în momentele grele, oţelirea maternităţii şi hotărârea cu care îşi duce planurile la îndeplinire.

   Fata din oglindă de Lev Grossman – Secvență din universul Magicienii, acest Harry Potter pentru adulţi. Năzbâtii şi farse studenţeşti în Colegiul Brakebills cu a sa pedagogie magică, care iau o întorsătură ciudată când micile vrăji folosite în ele dislocă puteri uriaşe zidite în vechile structuri arhitecturale ale clădirilor istorice academice.

    Cum se poate remarca din entuziasmul cu care le-am ridicat în slăvi, preferatele mele sunt nuvelele lui Joe Abercombie şi Brandon Sanderson, pe care orice iubitor de medieval fantasy sau western le va savura ca pe niște rare delicatese. Dar şi doritorii de orice alt fel de subiect pot găsi în această antologie ceva care să îi încânte.

    Femei periculoase e un amalgamat foarte reuşit cu povestiri de toate genurile, având ca fir roşu tematic, combativitatea feminină. Aşteptăm cu nerăbdarea rău stârnită, volumul doi!

sigla Nemira

Cartea Femei periculoase vol.1, de George Martin & Gardner Dozois a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
8

“Tu îţi scrii propria carte a destinului. Ce vei alege să pui în ea?”

Jurnalul Împlinirii, de P. Anda Claudia

Roman editat la Iaşi

Anul apariţiei : 2016

Număr de pagini : 260

   Un mixaj original de aventuri sentimentale citadine şi tehnici de dezvoltare personală, Jurnalul Împlinirii este romanul de debut al unei tinere autoare din Iaşi, cu un nume de familie atât de frumos încât îşi botează alţi scriitori personajele îndrăgite cu el, dar care din motive ce îmi scapă, a ales să publice sub pseudonimul-abreviere P. Anda Claudia.

   O carte apărută într-o tehnoredactare elegantă, diafană, cu aspect de gadget feminin, aproape că simţi ca explorator mascul al ei, o ezitare în a-i penetra conţinutul, aşa cum ai avea înainte de a răsfoi jurnalul intim al unei fete. Odată începută, te prinde repede. În doar câteva zeci de pagini, eroina  povestindu-şi viaţa la persoana întâi (ca să nu zic chiar în variantă POV), trece prin mai multe întâmplări, încercări şi probleme sentimentale, decât alte personaje într-un roman-fluviu.

jurnalul implinirii

   Sofia e tipica fată a zilelor noastre, cu idealuri impuse de anturaj, iubitoare a tot ce e sclipitor, hiper-activă pe reţelele de socializare, un pic superficială, un pic mercantilă, un pic piţi, un pic naivă. Schimbări dramatice în viaţa familială îi vor impune transmutări existenţiale, ce deşi nu creează neapărat o presiune negativă directă, o vor aduce în stadiul în care ea însăşi să se considere o femeie pierdută şi uşuratică. Relaţiile dubioase, mai întâi cu un bad-boy din oraşul de baştină, apoi ca amantă nefericită în capitală, o vor face să abandoneze studiile, să se refugieze în alcool, ţigări şi bântuiri de cluburi cu prietenii… E momentul unui restart fals , când îl întâlneşte pe Alex şi are impresia că se poate salva prin dragoste… Dar se pare că nu era dragostea de care avea nevoie… Un incident bahico-depresiv provoacă o serie de evenimente în care iubirea familiei sale destrămate va fi cea care va activa până la urmă resorturile schimbării de care Sofia simţea că are atâta nevoie. Cea mai importantă influență o va exercita asupra sa, mătuşa Aura, iar darul pe care i-l face de ziua ei, o carte misterioasă şi un caiet argintiu, care va deveni Jurnalul Împlinirii, vor fi uneltele ce o vor ajuta să se autoanalizeze şi să îşi definească o cea mai bună variantă a ei însăși.

   Suntem cam la sfertul romanului şi de aici, odată cu darul aniversar, vor începe ample citări din această carte a cărţilor, o chintesenţa de sfaturi pozitive și benefice, referitoare la foarte multe din domeniile vieții, parcă turnate pe dificultățile pe care le are Sofia. Chiar inspirate toate. Greu de găsit vreunul la care să scoți măcar un “hm” ca minim dezacord… E etapa în care începem să intuim şi originalitatea planului de ansamblu al scrierii, pentru că povestea de până acum a Sofiei şi continuarea ei ce se va intercala printre fragmentele “reproduse” ale cărţii primite, se constituie practic în contraexemplu ce trebuie corectat sau exemplu de bună aplicare la situaţii specfice, a ponturilor de dezvoltare personală.

foto3

 

   Problema pe care a trebuit să o evite autoarea e că oricât de bun ar fi un roman motivaţional, oricâtă filozofie existențialistă de calitate ar conţine, oricât de inteligent ar fi adus din condei, dacă nu are un scenariu sau o atracţie paralelă (o ancoră ce reţine publicul – cum e numită la mall-uri), principalul lui efect devine unul soporific. Adică până ce să te înveţe ceva din minunatele gânduri prezentate moralist-monoton, reuşeşte doar să te-adoarmă. S-au încercat diferite modalităţi pentru a strecura genul ăsta de învăţăminte în minţile refractare la eseuri filozofice. Au fost promise rezultate spectaculoase dacă citeşti cu atenţie şi urmezi întocmai îndemnurile, s-au promovat vedete îndrăgite care pe lângă ideile lor de devenire, îţi mai lăsau câte o povestioară de alcov pentru care merita să parcurgi tot restul, le-au strecurat printre călătorii exotice ca în “Mănâncă, roagă-te, iubeşte”,  sau le-au dat în totalitate o latură mistică, doar-doar îşi vor ţine destinatarii treji.  P. Anda Claudia alege pentru a ne păstra atenţia, varianta asta a intercalării, a pildei, a contra-pildei şi a punerii în practică. Eşti interesat de sfaturile înţelepte curgând declamator, în primul rând pentru că îţi pasă de Sofia şi vrei să vezi ce învaţă din ele şi cum le va aplica.

   Faptul că ea, chiar după parcurgerea în întregime a ghidului livresc, rămâne tot degrabă vărsătoare de gelozie şi de aprecieri injuriose la adresa unei rivale (deşi nu se specifică să fi adormit la capitolul cu NU JUDECA PE ALŢII), nu face decât să ne-o păstreze umană, genuină şi amuzantă.

   Trebuie spus că deşi ea se auto-denigra deprimant, eu-unul o simpatizam şi înainte de a-și încheia drumul evolutiv spre îmbunătăţire caracterială. Se simte tot timpul în protagonistă o încântare în faţa  micilor plăceri ale vieţii, o savoare a descoperirilor şi o nostalgie a revenirilor, cu care poţi rezona tare fain. Când descrie Anda prin intermediul Sofiei o cameră decorată cu drag sau nişte hăinuțe sexy, parcă le vezi aievea, iar când călătoreşte prin Iaşiul regăsit după 8 ani de absenţă, ori prin hoteluri de lux la mare, o însoţeşti entuziast pas cu pas, mai ales dacă ai vizitat și tu deja locurile. Reconstituirea vizuală în amănunt a fragmentului de peisaj, pentru ochiul cititorului ce-l  percepe ca un mediu VR înfiripându-se până nu îl mai poate distinge de contururile reale, e în sine un talent din panoplia scriitoricească.

   Un experiment literar interesant din toate punctele de vedere, acest prim roman al autoarei. O colecţie de tribulaţii feminine urbane şi digitale, cu tentaţii demonice în cluburi şi pe facebook, contrapuse cu influenţa angelica a cărţii şi a caietului-jurnal. Simbolistică subtilă, poveţe formulate inteligent şi ilustrate cu situaţii realistice, ale unei scriitoare care simte că are ceva de transmis din experienţa şi observatiile sale empatice – și o face cât se poate de reuşit.

 Mulţumim autoarei pentru exemplarul oferit!

by -
15

Mitul creaţiei ce se întoarce împotriva creatorului, în varianta metalizată.

Robogeneza, de Daniel H. Wilson-Robopocalipsa continuă!

Editura: Nemira
Colecţia: Nautilus
Data apariţiei: 2016
Nr. Pagini: 424
Traducător: Mihai Dan Pavelescu
Titlu original: Robogenesis

   Dacă aţi văzut în ordine filmele seriei Terminator, precis ţineţi minte senzaţia de mai vreau de la scurtele secvenţe din viitor unde lupta între oameni şi roboţi era în plină desfăşurare. De atunci următoarele episoade ale francizei ne-au dat tot mai mult din dramatismul ei, fiecare cu tot mai multe efecte speciale şi tot mai mari bucăţi din viitor, până ce a ajuns toată acţiunea să se desfăşoare acolo, dar parcă niciun alt fragment din conflinctul om-maşină nu a avut farmecul neîmplinit al acelor prime secvenţe din întâiul Terminator. Uite că am regăsit până la urmă senzaţia dată de ele şi continuarea cel mai aproape de spiritul lor, în seria cu roboţi a lui Daniel H. Wilson.

   Constituit deocamdată din două romane : Robopocalipsa şi Robogeneza, dar cu extensii preconizatoare spre următorul, care îl va transforma într-o trilogie, universul distopic robotizat îşi poate deja adăuga la recomandări achiziționarea drepturilor ecranizării de către marele Steven Spielberg. Aşa că, dacă preferaţi, ca mine, să citiţi cărţile înainte de a apărea filmul, grăbiţi-vă să daţi gata măcar primul volum până se mai moșmondesc ei cu filmările, pentru că atunci când va fi lansat, va deveni un eveniment social şi veţi fi obligați să mergeţi cu prietenii la premieră.

2 (3)

 

   Mitul creaţiei care se întoarce împotriva creatorului e recurent în istoria literaturii, sub diferite forme, dar parcă niciodată nefericitul ce tinde la atributul Dumnezeirii nu e făcut mai zob ca în operele SF. Omul contra unui robot inteligent e deja o imagine tulburătoare de carne contra metal, care exploatată de un scriitor talentat poate da cei mai teribili fiori. Wilson, ca specialist în robotică, nu se mulțumește cu atât, ci creează o întrepătrundere a celor două materii, ființe cu clasificări ambigue ce sunt fie roboţi umanizaţi fie oameni robotizaţi cu implanturi şi exoschelete integrate,  lumea lui devine o contorsiune organico-mecanizată într-o continuă pulsaţie dureroasă şi zbatere pentru acapararea de esenţe vitale.

   Dacă aţi citit  primul volum al seriei, Robopocalipsa, veţi regăsi multe dintre personajele de acolo  continuând o luptă pe care credeau că au câştigat-o. Dar Inteligenţa Artificială Anchor R-14 era de-a dreptul un drăguţ şi o chestie filozofică benefică faţă de noul duşman distrugător, fixist şi nemilos, care apare torturat şi turmentat de prin stivele depozitelor de circuite. Tot ce părea rezolvat fericit în primul război om-robot devine în noua confruntare a protagoniştilor extenuaţi ce şi-au consumat deja toată energia în ]ncleștarea ce părea de final, doar un antrenament pentru un conflict şi mai devastator şi mai fără speranţă. Decorul distrugerilor planetare devine din apocaliptic, post-apocaliptic, dar infestat de primejdii şi mai mari şi mai de neînţeles pentru rămăşiţele umanităţii… Dacă nu aţi citit însă primul volum sau dacă aţi făcut-o cu ceva timp în urmă, o să fie un pic mai greu de urmărit vasta galerie de personaje şi care exact e ideea cu fiecare. În caz că aţi început cartea la recomandarea mea, să nu mă suduiţi că v-am băgat în amalgamul ăsta confuz, după câteva capitole el se clarifica, cea mai mare parte dintre legăturile logice se refac perfect şi romanul devine o continuă curgere de acţiune care te ţine cu sufletu-n gâtlej, cu eroi care îţi doreşti cu ardoare să supravieţuiască încercărilor, cu scene de război epopeic, unde roboţi şi oameni sunt în ambele tabere de-acum, ca sclavi unii ai altora sau ca spirite libere și sfidătoare.

robogeneza 1

   

  Se păstrează stilul de a scrie pe multiple planuri din Robopocalipsa – cel pe care toţi îl catalogau ca de World War Z, dată fiind proximitatea lansării pe piaţă a celor două destrămări ale civilizaţiei (molimă zombi în Războiul Z). Încearcă să se acopere o cât mă vastă întindere intercontinentală şi de data asta, dar deja oamenii au rămas mai puţini, aşa că în afară de un mic episod rusesc şi o importantă influenţă japoneză, concentrarea confruntărilor are loc tot pe continentul american, exploatând experiența de luptă a nativilor Naţiunii Osage (indieniii) şi a elementelor dispersate ale forţei armate de şoc ce a înfrânt Inteligenţa artificială malefică precedentă (cowboy-ii). Aşadar: roboţi,  indieni-indigeni, soldați-cowboy, japonezi cu spirit de sacrificiu samuraic, ruşi beţivi şi încăpăţânaţi, copii bio-mecanici cu însuşiri extraordinare, maşinării mecanice posedate de oameni şi oameni posedaţi de maşinării mecanice, toate se adaugă unei reţete pline de tot ceea ce te poţi aştepta de la descrierea unei astfel de zguduiri tectonice a ceea ce a mai rămas din societatea terestră.

robogeneza 2

 

   Cartea e structurată în trei părţi ce poartă numele a trei personaje: Lark Iron Cloud, Mathilda Perez și Cormac Wallace,  dar în fiecare dintre capitole poţi descoperi prin modul de privire gameplayer first person, viziunea a mult mai multor protagonişti. Am făcut o mică lista ne-spoiler-istă pe care şi eu aş fi vrut uneori să o găsesc pe undeva în timp ce citeam, sper să daţi peste ea înainte de a începe romanul şi să vă fie la îndemână pentru consultare dacă v-aţi blocat în identificarea vreunuia dintre numeroşii combatanți. În ordinea apariţiei:

   Lark Iron Cloud – soldat din armata Calului Sur, transformat în cyborg de o specie de robot parazit ce pune stăpânire pe corpurile umane. Se crede că a fost ucis, dar odată cu distrugerea controlului exercitat de Inteligenţa Artificială conducătoare Archos R-14, personalitatea îi este eliberată devenind un simbiot om-maşină.

   Hank Cotton – individ antipatic, gelos pe succesul altora, încercând să profite în orice fel de noile rearanjări sociale, devenit demn de milă şi chiar tragic cu sclipirile lui finale de umanitate, odată ce noua inteligenţă mecanică fatală Arayt Shah, pune stăpânire pe el.

   Vasili Zaițev – tehnician de intreținere rus, om dintr-o bucată, mai degrabă folositor de topor decât de alte fineţuri tactice sau psihologice.

   Mathilda Perez  – o adolescentă modificată bio-metalic de operaţii robotizate, care prin implantul unei bande oculare poate percepe undele radio şi controla maşinile.

   Nolan Perez – frăţiorul ei, un băiat în creştere ce trece prin toate ororile războaielor devenind tot mai puternic şi mai adaptat pentru supravieţuire.

   Arbitru Nouă Zero Doi – robot umanoid de luptă, născut-liber, cu gândire independentă şi suporter al umanităţii.

   Cormac Wallace – erou veteran din echipa Băiat Isteţ aflat împreună cu iubita pe lungul drum spre casă, oriunde o mai fi ea.

5 (2)

 

   Takeo Nomura – inginer japonez în etate a cărui păpuşă sexuală Mikiko a fost resuscitată la o formă de viaţă adevărată şi care a determinat deasemenea trezirea celorlalţi roboţi liber-născuţi.

   Archos R-14 – vechiul duşman IA, păstrat în acest volum doar ca o copie parţială şi ajuns aproape simpatic şi pozitiv prin comparaţie cu noua ameninţare – chiar după tot ce a făcut în primul război se pare că în felul lui malformat de gândire ar vrea mai degrabă să salveze o parte ranforsată a omenirii pe care inteționează să o distrugă noul duşman.

   Archos R-8 / Arayt Shah – o variată anterioară de producţie Archos, Inteligenţă Artificială monstruoasă  înrăită de tortura în cicluri şi închegată într-o filozofie simplistă de exterminare a tuturor celorlalte forme de viaţă şi accederea înspre o singularitate de electricitate pură sau ceva de genul ăsta, odată cu absorbirea tuturor energiilor necesare pentru a își creşte puterile de procesare.

   Tancul păianjen Houdini –  încropire mecanică şi unul dintre roboţii leali cauzei oamenilor.

6

 

   Pe lângă trecerea de la apocalipsă la post-apocalipsă, diferenţa dintre cele două romane ale seriei este dată de atitudinea de luciditate implacabilă, analitică,  tipic robotică, a lui Archos R-14 care a condus primul război om-maşină (numit atunci Noul Război) şi cea isterică, direct-implicată, sadică, aproape de răutate omenească, pe care o are Inteligența Artificială creată de savanţi prin echivalentul temporal a eoni de tortură, Archos R-8 – autonumit şmechereşte Arayt Shah, cel care conduce înfruntarea de acum (Adevăratul Război)…  Mi-e greu să decid care volum mi-a plăcut mai mult, Robopocalipsa începe spectaculos cu preluarea şi distrugerea societăţii umane de către maşini, dar e mai puţin epică în scenele de bătălie. În Robogeneza ele cresc progresiv dinspre a doua treime a cărţii şi se încheie apoteotic cu încleştarea tuturor forţelor existente. Aş spune că pe ansamblu sunt la fel de reuşite, ambele.

   Dincolo de fantezie, aventură şi acţiune, cunoștințele profesionale ale autorului îi permit să jongleze cu idei despre o ecologie a maşinilor şi  a simbiozei om-maşină, dar mai ales să ne transmită convingător fiorul de teamă în ceea ce priveşte viitorul tehnologiei. Clipa când inteligenţa sintetică ar fi creată artificial de experimentele scormonitoare ale savanţilor, poate fi la un pas distanţă. Ce sunt deja aici sunt căile prin care o IA ar putea prelua automat controlul infrastructurii sociale. Iar ele se tot bătătoresc şi diversifică cu fiecare reţea de computere, ghidaj electronic de la distanţă, cu fiecare smart-house, smart-car sau smart-phone care îţi ușureaza viaţa, dar ţi-o lasă totodată atât de expusă atacului informatic organizat. Considerați-vă avertizați de beletristica vizionară a specialiștilor precum Doctor în Robotică Daniel H. Wilson.


Daniel H. Wilson.

sigla Nemira

Cartea Robogeneza de Daniel H. Wilson a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

“Imaginează-ţi toate lucrurile pe care le-ai fi făcut dacă nu mă întâlneai.”

Girl Online în turneu, de Zoe Sugg-o sticluţă de parfum chicklit young adult

Editura : Epica

Titlul original: Girl Online On Tour

Număr de pagini: 352

Traducere: Adina Pintea

Data apariţiei: 2016

   Zoe Sugg, arhicunoscută ca Zoella, cea mai de succes vloggeriță a YouTube-ului, cu milioane de followerși care îi clickuiesc cu ardoare orice clipuleț video despre fashion, modă, machiaj, relaţii sau ce îi mai vine ei să posteze căscând ochi mari, mai expresivi decât cuvintele – revine cu o continuare la primul său roman, Girl Online. Prima întrebare ce apare oricui nu l-a citit pe întâiul e dacă ăsta al doilea poate fi savurat individual. Răspunsul e da, poate fi citit separat, referirile la cel inițial sunt puţine şi oricum trecute în revistă ca amintiri rememorate de personajul principal, adolescenta de 16 ani, Penny. Lucru de altfel foarte util pentru orice sequel pe care îl iei în mâna la distanţă de peste un an faţă de volumul a cărui urmare se constituie, chiar fiind un absorbitor al lor încă din clipa apariţiei.

   O a doua întrebare, pentru cunoscători, deja, ar fi dacă măcar cărţulia asta a scris-o singură. Poate unii îşi mai amintesc despre vâlva din presa britanică stârnită de declarația Zoellei că a primit “ajutor” la conceperea primului ei roman. De fapt o recunoaştere cu jumătate de gură că el a fost opera ghostwritter-iţei, Siobhan Curham. De ce aşa ceva? Ca de obicei, motivul sunt banii. Numele Zoe Sugg fiind un brand cu succes asigurat. Iar calculul s-a împlinit rapid, cartea devenind bestseller-ul total, bătând toate recordurile de vânzări. Bine, bine şi romanul ăsta continuator, Girl Online în turneu? Well, e o mică diferenţă de stil, abordează mai empatic probleme din viaţa particulară zoelistică (ca atacurile de panică) sau demonstrează specializări în talentele specifice ale autoarei (priceperea în make-up, de exemplu). Zoe a şi declarat, cumva punându-şi onoarea la bătaie, că de data asta va avea doar ghidajul discret al editorului. Eu, fără să bag mâna în foc aş zice că putem să considerăm acest al doilea roman al ei, ca fiind cel de debut.

Coperta Girl online On Tour.cdr

 

    În Girl Online am făcut cunoştinţă cu bloggeriţa ficţională Penny Porter, o adolescentă din Brighton – Marea Britanie, un pic zăpăcită, care folosea blogul ca locşor intim de descătuşare a sincerităţii. Dar şi cu prietenii ei, carismaticul Elliot (poreclit Wiki) şi ceva mai sinistra Megan, precum şi cu o iubire neaşteptată în persoana rock-star-ului în devenire, băiatul din Brooklyn, Noah Flynn. Echipa se menţine şi în această a doua parte, chiar dacă îi redescoperim un pic schimbaţi. Deasemenea se păstrează şi găselniţa din primul roman de a intercala în povestirea întâmplărilor prin care trece protagonista, postări ale ei de pe blog. Foarte reuşite aproape toate. O atracţie în plus pentru toţi cei ce apreciază soiurile de generalizări auto-analitice specifice blogurilor.

    După o relaţie la distanţă – mereu greu de păstrat şi manageriat, Penny are în sfârşit ocazia să fie cu iubitul său vedetă, însoţindu-l în turneul prin Europa. Entuziasmul ei are de înfruntat unele reticenţe ale părinţilor de a-i da drumul la 16 ani într-o astfel de expeditie, mai ales că fata le sporeşte îndoielile nimerind chiar la începutul turneului într-o stranie busculadă, la  concertul trupei lui Noah din Anglia. Îşi pierde telefonul cu prilejul ăsta prin mulţimea de fani şi de aici se va dezvolta o paralelă linie de suspans, având în vedere că un personaj rău intenţionat va încerca să o șantajeze cu fotografiile rămase în el. Apar şi posibilii suspecţi, prietena ce s-a dovedit deja în primul volum cam de neîncredere, Megan, sau toboşarul trupei, dătătorul de fiori reci, vechiul şi influentul amic al lui Noah, Blake.

   Chiar dacă nu toate premisele arată strălucitor, turneul începe sub bune auspicii. Băieţii au succes cântând în deschiderea unei trupe şi mai renumite decât a lor. Penny se bucură de toate micile amănunte ale călătoriei care pot încânta, de la culisele concertelor, la viaţa din hoteluri de lux, până la peisaje citadine şi drumul în sine, în măsura în care Blake sau faptul că Noah e prea ocupat, nu îi strică dispoziţia. Va face cunoştinţă cu prietenele ascunse ale membrilor trupei mai celebre (atât de discutatele în tabloidele britanice, WAGs), care din motive de PR preferă să rămână în spatele luminilor rampei sau paginilor de reviste. Dar şi cu o vedetă feminină pe care o ţineam minte ca periclitându-i fericirea în prima parte a poveştii, cântăreaţa Leah, care se va dovedi total diferită de cum o percepea. Interacţiunea cu ea dând de altfel cele mai profunde subiecte de discuţii ale romanului, cele despre ce înseamnă să te păstrezi pe tine însăţi într-un domeniu care are tendinţa să te modifice, sau într-o relaţie unde ajungi uşor, dacă nu eşti atentă, doar însoţitoarea de decor, fără propria personalitate. Tot cu Leah are vloggerița-scriitoare ocazia să îşi demonstreze cunostințele de fashion şi beauty prin sfaturile pe care i le dă pop-star-ul lui Penny.

3

   Cu toate că locurile prin care călătoresc sunt atât de frumoase, Berlin, Munchen, Roma, Paris şi turneul se preconizează chiar a fi prelungit până spre destinații și mai exotice ca Australia, Japonia sau Dubai, umbre tot mai întunecate se adună la orizont. Penny află că Elliot, prietenul gay e ameninţat cu dezvăluiri despre iubitul său ce îşi ascundea înclinaţiile, de către personajul sau personaja care îi subtilizase ei telefonul pierdut. Blake face tot mai mari probleme, managerul îl stresează pe Noah cu obligaţiile turneului şi noi oferte contractuale, dar mai presus de toate crește sentimentul de abandon al fetei în acest periplu unde nu îşi găseşte locul. Penny simte că e neglijată de iubitul ei până acum ideal, nu îl mai recunoaşte în momentele când simte că ea nu mai e prioritatea absolută, ci doar ființa simpatică la care se întoarce după ce își trăieşte visul devenit aievea, al primului turneu muzical. Are dreptate să interpreteze situația astfel, sau sunt doar tipice gânduri negre de fată care vede relaţia incipientă de cuplu pierzându-şi consistența obsesivităţii în doi, odată împărţită cu lumea reală ce solicită atenţia unuia dintre amorezi pentru alte pasiuni sau obiective importante? Veţi descoperi asta citind cartea, dar și cum va continua turneul buclucaş sau care era scopul ameninţărilor venite prin telefon.

4 (2)

   Simpatice în seria asta de două apariții editoriale, aşteptând completarea cu o a treia deja anunţată, referinţele de cultură pop. Aflăm că Penny are un alter ego de luptătoare, Oceania cea Puternică, înlocuitoare-avatar scoasă la înaintare în momentele de criză, aşa cum Beyonce are personalitatea ei imaginară Sasha Fierce, iar cuplul gay de frumuşei Alex-Elliot formează un Alexiot demn de toată stima, pe sistemul Brangelina – nume creat de presă pentru perechea Brad Pitt și Angelina Jolie

    Multe remarci bune în articolele de blog, în special despre relaţii şi autoaprecirea personală şi despre ce îţi doreşti în viaţă pentru propria persoană. Foarte interesante şi bine scrise. Fiecare capitol are câte un mic cliffhanger care te face să întorci avid pagina pentru următoarea secvență. Girl online în turneu este o sticluţă de parfum chicklit young adult cu o mulţime de esenţe ademenitoare şi fără nicio contraindicaţie.

    Mi s-a părut inspirată lista de melodii care vindecă suferinţa din dragoste, propusă la un moment dat de unul dintre personajele afectate de suișul şi coborâşul relaţiilor romantice. Merită ea însăşi cu prisosinţă un articol de blog, la cât de des apar astfel de tulburări sentimentale şi la cât de folositoare s-ar putea dovedi:

Someone Like You – Adele

Irreplaceable – Beyoncé

We Are Never Ever Getting Back Together – Taylor Swift

End of the Road – Boyz II Men

I Will Survive – Gloria Gaynor

Since U Been Gone – Kelly Clarkson

Forgot You – CeeLo Green

Without You – Harry Nilsson

I Will Always Love You – Whitney Houston

We Could Be Happy – Snow Patrol

The Scientist – Coldplay

With or Without You – U2

Survivor – Destiny’s Child

Single Ladies – Beyoncé

Losing Grip – Avril Lavigne

editura EpicaCartea Girl Online in turneu de Zoe Sugg a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

“o inimă frântă te doare la fel de rău, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război”     

            Privighetoarea de Kristin Hannah

Editura: LITERA

An apariţie: 2016

Colecţie: Blue Moon

Nr. pagini: 476

Titlul original : The Nightingale

Traducător: Ruxandra Târca şi Gabriel Tudor –  Graal Soft

     Romanul Privighetoarea al autoarei americane Kristin Hannah, apare în limba română la Editura Litera într-o nouă şi interesantă colecţie, Blue Moon. Foarte frumuşel se prezintă şi estetico-organoleptic, o adevărată plăcere să-l ţii în mâna. Iar cum colecţia îşi propune să aducă în atenţia cititoarelor cele mai gustate poveşti de dragoste, ea e cu atât mai potrivită pentru o carte care are în palmares zăboviri îndelungate în toate topurile cu bestseller-uri, și premieri populare cum sunt cele din Choice Award 2015 la categoria historical ficton pe Goodreads sau Cartea anului pe Amazon. Succes de public ce probabil va creşte şi mai zdravăn, odată cu ecranizarea în pregătire.

    Acţiunea este amplasată istoric între anii 1939-1944, în Franţa ocupată de nazişti, dar are coperţi narative şi câteva scurte întretăieri din perspectiva unuia dintre personaje, ajuns în Oregon tocmai pe la 1995. Nu aş vrea să încep cu ce nu mi-a plăcut, mai ales că romanul e un festin de senzaţii palpitante, dar eu am o mare problemă cu coperţile narative. În sensul că nu le suport. Ce rost au senioarele şi seniorii (ca să nu zic băbuţele şi moşnegii) din Titanic şi Salvaţi Soldatul Ryan, cu lacrimi în ochi la începutul filmelor? OK, la sfârşit, da, le pricepi sensul curgerii, te impresionează prin ce au trecut cetăţenii cunoscuţi între timp, dar în debutul istorisirii apar doar ca nişte spoilerişti bocitori care îţi sugerează cine o să trăiască şi cine o să moară până se gată toată afacerea. Aşa şi aici, deşi totuşi un pic mai discret – nu e foarte clar decât spre final cine e rememoratoarea şi care sunt exact regretele ei.

   Dincolo de introducerea incriminată, cartea debutează intens cu povestea surorilor Vianne şi Isabelle, două personaje antinomice – cum nu se poate mai diferite caracterial, dar prinse în aceeaşi vâltoare a nebuniei războinice. Vianne e căsătorită şi trăieşte într-un orăşel de pe Valea Loirei, are o fetiţă, pe micuţa Sophie, un trecut dureros cu alte câteva pierderi de sarcină, care o fac să îşi adore cu atât mai mult singurul copil şi să trăiască cu mai straşnică îngrijorare plecarea soţului la război. Cumpătată şi echilibrată, reflexivă şi mereu atentă să nu facă paşi greşiţi,  prevăzătoare şi protectivă, Vianne va trebui să reziste în propria casă invazei naziste… Isabelle, sora cea mică, e însă o rebelă ce după moartea mamei, a fost plasată de tată prin diferite institute de educare a tinerelor domnişoare, de unde evada sau era exmatriculată periodic până la vârstă de 18 ani, când năvala ocupanţilor o surprinde în Parisul din care tatăl său încearcă să o expedieze în Carriveau, mica localitate unde locuia Vianne.

            Privighetoarea de Kristin Hannah (1)

    Traseul Isabellei prinsă în coloana de refugiaţi fugari, exodul de oameni disperaţi, înghesuiţi într-o turmă înspăimântată, însetată, înfometată şi mitraliată din aer de avioanele germane, aminteşte puternic familiarizatului cu fresca istorică, de Suita Franceză a lui Irene Nemirovsky, roman clasic impresionant al unei autoare care chiar a trăit timpurile acelea, ce au şi adus-o de altfel în imposibilitatea de a îl încheia. Caracterul voluntar, puternic, plin de determinarea, naivitatea şi idealismul tinereţii, al Isabellei, iese în evidenţă pe parcursul dificultăților evacuării şi în conversaţiile cu proaspăt întâlnitul Gaeton, alt idealist cu trecut tumultuos de deţinut eliberat, asociat natural de drum şi năzuinţe. Atracţia dintre ei anticipează o primă poveste de dragoste, dar nimic nu iese cum e plănuit în maelstromul răzbelului şi odată ajunsă alături de Vianne şi Sophie, mezina Rossignol va trebui să locuiască împreună cu sora mai mare şi micuţa sa nepoată de opt anişori, în perioada tot mai întunecată a ocupaţiei.

           Privighetoarea de Kristin Hannah (3)   Pentru că germanii sunt de neoprit şi se instalează chiar şi în provincialul orăşel, unde există în apropiere un aeroport ce îi măreşte importanța tactică. Un ofiţer inamic, Beck e încartiruit în casa gospodărită doar de femeile familiei şi felul în care va fi acceptat de cele două surori dă încă o dată măsura personalităţilor lor. Cea paşnică, împăciuitoare, punând supravieţuirea şi binele copiilor pe primul plan, a Viannei. Cea sfidătoare, nesupusă, pregătită mereu de confruntare, fără teamă de urmări, chiar inconştientă, a Isabellei. Va fi interesant cum pe parcursul încercărilor războiului, odată cu creşterea progresivă a asupririi şi crimelor naziste, cele două surori Rossignol, atât de diferite, vor ajunge ambele să ajute, riscându-şi viaţa, pe cei aflaţi în pericolul cel mai grav. Vianne, copii evrei rămaşi fără părinţii deportaţi, Isabel devenită în cadrul Rezistenţei, “Privighetoarea”, trecând peste Pirinei piloţii britanici şi americani doborâţi pe teritoriul francez, până în Spania de unde se pot reîntoarce acasă.

    Privighetoarea de Kristin Hannah (2)  Deşi războiul influenţează orice acţiune sau reacţie a personajelor, cartea nu este neapărat despre război privit altfel decât ca o tulburare majoră a universului personal şi nici prea istorică (ochiul cunoscătorului ar putea descoperi în ea şabloane naive, exagerări sau anacronisme) e însă o superbă poveste despre relaţia dintre două surori a căror mama a murit şi au fost  neglijate de un tată alcolic şi distrus psihic de o altă conflagraţie, despre dragoste romantică şi părintească ce izbucneşte de neoprit în momentele tragice, despre regăsiri şi sacrificiul din iubire şi mai ales, despre rolul femeilor într-un conflict pornit şi asumat de bărbaţi. Despre meritul lor în a menţine familiile şi firele destrămate ale societăţii. Despe abnegaţia şi curajul cotidian al fiecăreia dintre ele, cel ce nu e pomenit în citaţii de merit, în cărţi de istorie sau onorat cu medalii, dar e la fel de mare ca şi cel al altor gen de eroi, pentru că salvează vieţi şi ţine lumea închegată în timp ce vitejii de tinichea să omoară unii pe alţii.

  Aceleaşi femei eroine care înţeleg importanța restartării de după flagel, a uitării atrocităţilor de neuitat, a trecerii sub tăcere a celor mai crâncene silnicii, pentru a se putea reinventa şi a porni viaţa de la început.

    Privighetoarea de Kristin Hannah (4)    Scris într-un stil direct, evocativ, emoţionat, cu puternic impact, romanul atinge sufletul şi odată cu creşterea ritmului dinspre final te ţine cu respiraţia tăiată sau îţi încețosează privirea. E atât de bine aprofundat în latura sa sentimentală şi psihologică, încât îi ierţi orice exacerbare melodramatică, orice concentrare istorică a tuturor evenimentelor într-un singur… sat, practic (ocupaţie a Wermacht-ului, activităţi furibunde ale Gestapo-ului şi SS-ului, deportări, bombardamente, partizani maquis, asasinate, masacre), nu te mai deranjează nici faptul că uneori parcă autoarea se străduie să înveţe alte nații limba franceză introducând puţinii termeni pe care îi cunoaşte în dialog, deşi se presupune că personjele vorbesc tot timpul franceză şi nu zic “oui” numai din când în când, când îl vedem noi apărând tam-nesam în textul scris.

   În abordarea asta absolut sinceră a recenziei aş lăuda încă o dată Editura Litera fiindcă nu a acceptat practica pe care o suportă alţii din partea companiei de tălmaci (sau ce o mai fi)  Graal Soft care îşi permite să inscripţioneze la altă mare editură numai numele firmei la nominalizări, trecând în anonimitate munca angajaţilor săi. Nu le cunosc organigrama, se poate ca cei doi traducători sub acoperire să fie chiar patronii respectivei firme şi să fi ales ei să nu se semneze până acum decât sub siglă, dar rămâne lipsa de respect pentru cumpărătorul produsului cultural, care simte nevoia să ştie măcar dacă traducerea a fost efectuată de un bărbat sau de o femeie. Mai ales la un roman ca ăsta, unde vocea feminităţii contează atât de mult.

   Recomand din suflet “Privighetoarea” oricărei cititoare care nu e o fanatică a exactităţii reproducerii istorice. Cu specificaţia – pentru istoriografe sau cititorii bărbaţi iubitori de acţiune şi confruntări WW II pe care nu le ştiau deja din alte aventuri – că deşi decent documentat, romanul este în primul rând o excelentă poveste de dragoste şi devenire feminină. Dar cu convingerea că niciun gen de explorator al său care îl va duce până la capăt, nu va rezista fără să scape o lacrimă… Iar cum orice reuşeşte să ne trezească o emoţie atât de puternică, merită un superlativ, are superlativul meu, din punct de vedere sentimentalo-romanțat. Făcând media cu nota pentru realism şi acurateţe istorică – într-un domeniu în care autoarea totuşi debutează, deşi a scris atâtea alte romane chick-lit de succes – aş conchide cu un solid 9 spre 10, sau 4 spre 5 steluțe, cum decorăm noi pe-aici.

editura-litera

Cartea Privighetoarea de Kristin Hannah a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Surse imagini: imdb.com

by -
14

“Dacă există un număr infinit de universuri, nu ştiu cum de am avut norocul să nimeresc în ăsta.”

    Poate într-o altă viaţă de Taylor Jenkins Reid

Titlu original : Maybe In Another Life

Editura: LEDA

Colecţie: Leda Edge

Nr. pagini: 334

Traducător: Ioana Filat

   Taylor Jenkins Reid este o proaspătă autoare de succes, cu trecut în televiziune, originară din Massachusetts (Statele Unite ale Americii), locuind acum în Los Angeles. Sunt la a doua carte citită  a ei  şi dacă se poate trage o concluzie după două creaţii ale aceluiași autor, aş spune că are o înclinaţie spre reînceputuri, restartări, reluarea vieţii privită printr-o nouă prismă în urma unei schimbări traumatice.

    În “Poate într-o altă viaţă” există o foarte mică latură… nu i-aş zice nici paranormală, nici fantasy (pentru că ni se dă la un moment dat chiar o explicaţie cvasi-ştiinţifică despre originea ei, preluată de pe canalele TV de popularizare a felului în care funcționează universul),… oricum, o alunecare în lumi paralele. Nu e totuşi o carte SF, mai mult un Young Adult Romance (dacă personajul cu comportament adolescentin nu ar avea 29 de ani) înspre chick-lit (dar nici tocmai asta pentru că apar nişte reflecţii şi situaţii chiar dramatice). O întrepătrundere de genuri, reţeta cea mai bună cu care un roman te poate surprinde.Poate intr-o alta viata de Taylor Jenkins Reid (4)

   Folosindu-se de acest gilssando existenţial pentru a îşi dubla povestea cu încă o variantă a destinului eroinei ei, autoarea ne introduce în viaţa unei femei revenită pe plaiuri natale, după o zbuciumată perioadă sentimentală şi itinerantă. La vârsta de 29 de ani, Hannah Martin încă nu are idee de ce ar putea face cu viaţa ei. A locuit în şase orașe după ce şi-a terminat studiile universitare şi a avut o mulţime de slujbe neînsemnate. În ultima sa escală, cea de la New York, a fost implicată ca amantă într-o relaţie cu Michael, un bărbat căsătorit şi tată, despre a cărui viaţă familială nu ştiuse chiar de la început. Trezită cumva din existența-i nomadă şi nu tocmai morală ori principială, Hannah încearcă să se regăsească în locurile copilăriei, cele pe care le consideră acasă. Dar aflăm că încă din adolescenţă are probleme chiar cu acest termen localizator fizico-sufletesc. Acasă-ul ei e Los Angeles, dar e legat mai mult de familia prietenei ei cele mai bune, decât de propria familie. Asta pentru că părinţii săi au însoţit-o la un moment dat pe Sarah, sora mai mică în Anglia, unde intrase la Şcoala Regală de Balet, alegând să o ajute pe ea în carieră şi lăsând-o pe Hannah la colega de şcoală, Gabby. Prietenia dintre fete s-a menţinut şi a crescut odată cu ele, la fel ca dragostea pentru familia adoptivă,  pe când sentimentele faţă de propria familie au devenit mai confuze, mai şterse întrucâtva.

   Imediat după întoarcerea în L A, Hannei îi este organizată o petrecere de bun venit, avându-i ca amfitrioni pe amica adorată, Gabby şi pe soţul său, Mark. Reapare în peisaj și iubitul din şcoală al fetei, Ethan, care în mod evident a păstrat ceva din vechile rezonări sufleteşti. El încearcă o tatonare a posibilităţii refacerii legăturii dintre ei, ba chiar lansează o invitaţie de a mai petrece timp împreună în seara aceea … dar … aici consideră autoarea că trebuie să îşi plaseze momentul de cumpăna. Cel când o decizie sau alta vor înclina balanţa înspre o variantă ori alta a destinului. Alegerea Hannei de a refuza invitaţia fostului iubit şi a îşi însoţi prietenii într-o plimbare nocturnă, creează o realitate alternativă (sau poate o lasă nemodificată pe cea sortită să se întâmple şi cealaltă devine creaţia paralelă).  În acest moment traseele vieţii ei se divid într-un înainte şi după, iar cititorul o va urmări de acum evoluând în ambele variante.

Patio view from Orange Hill.

   Deşi pare că am dezvăluit mult, toate astea se întâmplă la începutul romanului, am vrut doar să conturez o idee despre ce urmează să savurați dacă vă va atrage povestea, şi oricum aţi simţi dinainte că urmează să aibă loc ceva straniu, pentru că stilul lui Reid este unul prevestitor, parcă toată atmosfera se chirceşte în așteptarea incidentului care va da dramatism şi importanță schimbărilor determinate de alegerea originară.

   E interesant de urmărit cât din realitatea vieţii din ambele variante se păstrează în fiecare dintre ele. Singurul destin cu adevărat schimbat pare cel al Hannei, deci o putem identifica drept matrice absolută a celor două realităţi alternative. În varianta de accidentată şi cu sarcină pierdută sau în cea nebifată de revenită în braţele iubitului din tinereţe, ea păstrează cel mai puţin din sine. În rest, Gabby, Mark, părinţii săi şi ai lui Gabby, Sarah – sora britanizato-mondenizată, ba chiar şi cei trei bărbaţi din viaţa lui  Hannah : Mike – căsătoritul, Ethan – fostul iubit din şcoală şi titularul uneia dintre variante, Henry – asistentul cel sexy şi pivotul altei variante, rămân cam la fel, comportamental. Concluzia pe care o putem trage e că micile gesturi au urmări personale chiar mai destabilizatoare decât cele din Teoria Haosului în care o zbatere a aripii unui fluture în Amazon provoacă un uragan în Florida. Aici sunt descrise cel mai teribil soi de uragane, cele sentimentale care vor influenţa alegerile sufletului între un iubit sau un altul, precum și identificarea sufletului-pereche. Faptul că în fiecare variantă acest rol este jucat de altcineva cu destul de mult succes, să însemne oare că decizia de la care a pornit totul şi care ne e descrisă ca aleatoriul monedei de a cădea pe o anumită faţă, poate pătrunde până în suflet, asigurându-i contextul în care să îşi găsească fericirea spre care tânjea, chiar în variante interschimbabile? O să trageţi şi voi propriile concluzii, nu vreau să vă sperii cu filozofia.Poate intr-o alta viata de Taylor Jenkins Reid (3)

  Mai întâi de orice cartea este o lectură plăcută despre viaţă, relaţii, feminitate, schimbări spectaculoase şi un strop mic-mic de supranatural. Ah! şi despre o adorabilă căţeluşa salvată de pe stradă, numită pompos Charlemagne, ce ia apărarea fetelor făcând pipi pe tipul care le-a supărat. Şi foarte mult despre rulourile cu scorțișoară preferate atât de crâncen de Hannah încât apar, cred, în fiecare capitol şi te stârnesc şi pe tine să îți vină o poftă zdravănă să le deguști.

    Un roman sentimental recreativ care te poate trece prin toate stările, de la bună dispoziţie la implicare sufletească îndurerată, cu influenţe din mai multe genuri, dar ale cărui efecte sunt în concordanţă cu ceea ce te-ai aştepta de la oglindirea romantică a lumii și a dragostei care o iluminează.Poate intr-o alta viata de Taylor Jenkins Reid (2)

     Surse imagini: pinterest.com

editura-corintCartea   Poate într-o altă viaţă de Taylor Jenkins Reid  a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

Dacă mai speri în finaluri fericite, nu ai acordat destulă atenție efectului GoT

Lumea de gheață și foc

Istorii nespuse din Westeros și din Urzeala Tronurilor, de George R. R. Martin, Elio M. Garcia şi Linda Antonsson

Editura: Nemira
Colecția: Nautilus
Număr de pagini: 336
Format: 230 x 300 mm
Traducător: Silviu Genescu
An apariție: 2015

   Nu a existat niciodată, în toată istoria umanităţii, o serie de cărţi şi filme (pentru că deja nu mai poţi să disociezi romanele de serialul TV) care să creeze dependenţa pe care o induce “Urzeala Tronurilor”. Remarcabil e că ea nu se manifestă doar pe vreo nişă, sau pentru vreun gen anume de cititori și telespectatori. Saga literar-televizionistică este la fel de apreciată de personalităţi ştiinţifice sau literare, de adolescenţii rebeli ori tocilari ca şi de gospodinele ce priveau numai telenovele sau gospodarii ori pensionarii ce nu mai urmăriseră un serial episod după episod de pe vremea Dallas-ului. Dacă iubeşti istoria, aventura, poezia, basmele, poveştile de dragoste, mitologia, intrigile de curte sau de familie şi cam orice se poate imagina, vei găsi ce e mai bun din tematica lor în universul de gheaţă şi foc al lui George R.R. Martin.

   Într-un sondaj care să identifice principala cauză a acestui succes, probabil primul motiv bifat ar fi, paradoxul-paradoxurilor: realismul. Pentru că povestea e totuşi o fantezie. Asta dacă mai putem numi fantezie un univers din care odată ieşit, propriul univers ţi se pare palid, şters şi extrem de simplist prin comparație. Dar o fantezie care nu e nici fantasy-ul romanţios de fete, cu vampiri îndrăgostiţi, nici tocmai un eroic-fantasy – pentru că nimeni nu reuşeşte să rămână eroic până la final în GoT (Game of Thrones – abreviere  cvasi-predestinată). Însăşi clasicii literaturii de gen par infantili, exageraţi şi prea puţin credibili cu monştrii lor – nimic nu e mai monstruos decât umanitatea personajelor din Urzeala Tronurilor. Elementul fantastic e puţin folosit, mai mult ca o umbră ameninţătoare, coborând din legende şi poveşti spuse la gura sobei, decât ca o realitate palpabilă. Iar atunci când el totuşi apare este cu atât mai înfiorător, cu cât, asemeni eroilor romanelor, ai ajuns să nu mai crezi că  există.2 (2)    Inspiraţia lui George Martin e declarat una istorică, a indicat inclusiv sursele principale: Războiul celor Două Roze din istoria Angliei şi “Regii Blestemaţi”, cărțile lui Maurice Druon, serie de aventuri romanţată, ce maschează de fapt o sclipitoare lucrare didactică de popularizare a istoriei Franţei. Prin simpla lor pomenire ca matrice pentru  romanele sale fantasy, scriitorul a întors generaţii de cititori înspre istoriile şi istorisirile care l-au inspirat. Eu însumi am început să îl citesc pe Druon şi romanele Philippei Gregory despre Războiul celor Două Roze, datorită lui şi am fost uimit de cât de mult din scenariile sale, am regăsit în ele. De la bătălii, evenimente şi obiceiuri medievale, până la amănunte aproape nemodificate, la nume unde se schimbă doar o literă-două (York, devine Stark, Lancaster devine Lannister), sau porecle reproduse întocmai. Totuşi, odată impregnate cu pecețile Westerosului, nu ai cum să consideri ceva din toate astea ca plagiere, ci prin faptul că au existat şi în lumea noastră, ca o tentă în plus de realism şi autenticitate. Sigur, în caz că nu apreciai deja lumea GoT ca mult mai realistă şi mai autentică decât tot ce-avem noi pe-aici.

   Dar nu numai trecutul e oglindit de opera lui Martin. Prezentul cu ridicătorii de ziduri şi lumea vestică clătinându-se sub invazii culturale. Cu Mama Merkel salvatoarea de victime ale războaielor ca Daenerys – mama sclavilor eliberați, cu izolaţionişti, cu separatişti şi conflincte tectonice religioase. Cu dezastre ecologice șl molimi pândind, cu forţe sumbre ridicându-se. Cu sadism, teroare, decapitări de ostatici, sânge şi flăcări. Cu senzaţie de societate aflată în pragul colapsului, unde totuşi toţi petrec cu inconştienţă.

    Însăși concepția de a face filme s-a schimbat după ecranizarea Urzelii. Happy-end-ul s-a stins în chinuri, iar acum până și în peliculele Disney a ajuns să moară toată lumea (vezi ultimul Star Wars – mai sumbru și mai masacrator decât pe vremea când nu era Disney, dar nu exista Game of Thrones care să ridice ștacheta realismului conflinctual până la stele). În spiritul ăsta prevestitor de năpaste, nu a fost vreodată un autor pentru care să se roage fanii mai mult să nu  treacă pe alte tărâmuri înainte de a îşi termina povestea, cum o fac pentru George Martin, având în vedere că scriitorul are totuşi o vârstă. S-au înregistrat chiar indignări ale unora  pentru că  şi-a dedicat timpul acestui album enciclopedic, în loc să termine ultimele două romane din seria propriu-zisă de şapte.

   Probabil sunt numai cei ce nu au răsfoit măcar “Lumea de gheață și foc”. Pentru că această apariţie neaşteptată, o carte uriaşă ca un tom din vechime, nu e nicio simplă enciclopedie, nici vreun artificiu comercial pentru a mai stoarce un ban de la dependenţi. Nicidecum. E practic un nou volum al seriei. O lucrare inovativă care face legătura între “Cântec de gheață si foc” şi antologia de povestiri cu Duncan şi Egg, eroii îndrăgiţi din “Cavalerul celor Şapte Regate” (prequel al Urzelii Tronurilor). Dar şi un nou episod al serialului (dat fiind că are o prezentare grafică extraordinară, aproape cinematografică), care detaliază toată istoria şi geografia Westerosului, Essosului, a celorlalte continente, precum şi faptele memorabile ale personalităților lor.george martin

    Volumul e scris în colaborare cu Enio Garcia şi Linda Antonsson, doi discipoli specialişti în tot ce ţine de GoT, fondatori ai site-ului westeros.org care e practic o pagină oficială pentru geografia şi istoria universului lui Martin. Coautori atât de erudiţi în domeniu încât au participat ca experţi şi la elaborarea scenariului serialului. Dar ca în ecranizare, se simte inconfundabila amprentă dominantă şi forţa creatoare a maestrului, controlând totul. llustrată absolut minunat, “Lumea de gheaţă şi foc” merită achiziţionată de orice pasionat sau fan. Oricare dintre ei va găsi mereu motive să recurgă la clarificările ei citind sau recitind “Cântec de gheaţă şi foc” ori “Cavalerul celor Şapte Regate”. Iar cei ce preferă doar serialul, vor putea înţelege şi aprofunda mult mai bine personajele, legându-le de trecutul lor, de istoria, obiceiurile şi religia care le-au format.

4 (1)

    V-aţi întrebat vreodată cine sunt primii oameni, de ce sunt în prag de extincţie Copiii Pădurii, cum a sfârşit măreaţa Valyrie? Dar de unde au venit Targaryenii, unde au dispărut dragonii, de ce e atât de diferit ţinutul Dornelor de restul Regatului, care era exact primejdia Blackfyre din povestirile cu Dunk şi Egg, ce făcea Tywin Lannister în tinereţe, cum a început revolta contra Regelui Nebun, de ce sunt anotimpurile atât de lungi şi ce se întâmplă când vine iarna? Toate aceste interogaţii şi multe altele, îşi găsesc răspunsurile acum.

    “Lumea de gheaţă şi foc” e prezentată ca o lucrare originală ad usum Delphini (cum se numea la Curtea Franţei o operă informativă concepută pentru tânărul vlăstar regal), scribăluită pentru proaspătul Rege Tommen de Maesterul Citadelei Yendel. Prin acest artificiu, autorii strecoară în felul cronicarului de a nara, toate dubiile cărturarilor vremii lui cu privire la existența cu adevărat a unui pericol de dincolo de Zid, a interpretării legendelor, sau nelămuririle şi nesingurața din jurul diferitelor evenimente ce se pierd în negura timpului şi în privinţa cărora istoricii se contrazic.5

     Cartea este alcătuită din şapte mari capitole, păstrând cifra mi(s)tică pe care o regăsim în numărul zeilor, numărul regatelor, ba chiar şi numărul volumelor pe care le-a anunţat Martin :

     Istoria Străveche – unde ne sunt povestite cele mai vechi legende despre originile populaţiilor din Westeros, clarificându-ne cine sunt atât de des-pomeniţii Primi Oameni, cum a afectat venirea lor triburile Copiilor Pădurii sau ale Uriaşilor şi cum au trebuit să se confrunte la rândul lor cu invazia andalilor

     Domnia Dragonilor – descrie ultima debarcare în masă dinspre Essos în Westeros, cea a urmaşilor distrusei Valyria, Stăpânii Dragonilor, şi felul cum Targaryenii cuceresc rând pe rând Cele Şapte Regate

       Regii Targaryeni –  detaliază domniile regilor din Casa Targaryen, lupta lor îndelungată pentru controlul neîmblânzitei regiuni Dorne,  felului în care au ajuns să îşi piardă invincibilele arme supreme zoologice în războiul civil numit Dansul Dragonilor, dar şi rebeliunile Blackfire – despre care se aminteşte atât de mult în povestirile cu Dunk şi Egg, ale căror dedesubturi le putem înţelege, în sfârşit, în profunzime.

       Căderea Dragonilor – ne aduce cu un pas înaintea debutului Urzelii Tronurilor, aproape fiecare referire din cărţi sau serial la vreun episod din trecutul recent, îşi află explicaţia; sigur, în afara celor pe care Maester Yendel nu le cunoaşte şi vor rămâne în continuare mistere de dezlegat pentru ultimele două volume ale lui Martin

      Cele Şapte Regate  – ne dezvăluie într-o manieră incitantă, istoria, geografia şi obiceiurile fiecarei regiuni din Westeros, precum şi  confruntările pentru stăpânirea lor, pedigriul războinic al marilor Case ce au ajuns să le conducă

     Dincolo de Regatul Apusului – aruncă o privire inedită chiar pentru fanii cei mai cunoscători, asupra ţinuturilor exotice din afara Westerosului; şi nu doar asupra Essosului, a Oraşelor Libere, Bravoosului, a Golfului Sclavilor şi a urmaşelor coloniilor valyriene, dar şi a Insulelor Verii sau a unor părţi îndepărtate ale universului fantastic, despre care acum aflăm prima oară6 (1)

    “Lumea de gheaţă şi foc” arată ca o enciclopedie (copertă cartonată, file veline, calitate excepţională a graficii); te informează ca o enciclopedie (nimic din trecut nu rămâne nelămurit – totuşi nu se oferă niciun spoiler, pentru că toate evenimentele au avut loc înainte de precipitarea finală din Game of Thrones); chiar are bucăţi zdravene pe care le poţi categorisi ca enciclopedice (mai ales în ultimele două părţi), însă e mult mai mult decât o enciclopedie sau un album artistic cu splendide ilustraţii gotice. Este fondul tapiseriei medievale pe care e brodată Urzeala Tronurilor, Încleștarea Regilor, Iureşul Săbiilor, Festinul Ciorilor şi Dansul Dragonilor, aşteptând Vânturile Iernii şi Un vis de primăvară. Poţi să admiri fiecare scenă, dar numai împreună dau acea senzaţie de complet, continuitate şi imagine de ansamblu.

    Am început cu parafrazarea unui celebru citat din serial, “If you think this has a happy ending, you haven’t been paying attention.”, nu atât de celebru totuși ca “Winter Is Coming”. Se spune că atunci când un fragment dintr-o operă intră în imaginarul colectiv citată exact şi folosită în discuţii de zi cu zi, poţi nominaliza acea operă ca formatoare a gândirii societăţii. Dacă fiecare dintre bucăţelele astea memorabile ar fi flamuri medievale după care toţi pot să identifice aparţinătorul, prima ar fi a filmului, pentru că nici nu apare în carte şi e o atenţionare a revoluționarilor scenarişti conduşi de Martin, că nimeni nu e de neatins în ecranizarea sa. “Vine iarna” e previziunea simbol pentru seria de romane, parcă o şi vezi imprimată pe scutul de pe copertă. Flamura muzicală e dată de genericul de început cu coloana sa sonoră obsedantă care te pregătește pentru explozia de acţiune. Iar “Ploile din Castamere”? “The Rains of Castamere” este poezie. Cea mai bună încheiere pentru prezentarea unui atât de original album tematic de artă, ca “Lumea de Gheață și Foc”:

Surse foto: Copyright © 2014 by George R.R. Martin, Copyright © Nemira, 2015

targulcartii.ro

Cartea Lumea de gheață și foc-Istorii nespuse din Westeros și din Urzeala Tronurilor, de George R. R. Martin, Elio M. Garcia şi Linda Antonsson a fost oferită pentru recenzie de Târgul cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul cărţii.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

 

 

by -
14

Un dialog relaxat cu Natașa Alina Culea

În pat cu Natașa

Un dialog relaxat cu Natașa Alina Culea — autoarea Nopților la Monaco

   O personalitate artistică modern-renascentistă, Natașa e scriitoare, poetă, ilustratoare de talent a propriilor creații (aruncați o privire pe blogul ei și o să înțelegeți de ce e asta o artă), instructor de yoga, practicantă de dansuri exotice, iubitoare de animale, vegană, și, ca o încununare a tot și toate pentru ochiul masculin superficial, o femeie foarte frumoasă. Tare îmi vine să transform acest interviu într-unul ca pentru revistele destinate bărbaților, dar ar fi nedrept pentru cititoarele ei care îi urmăresc dialogurile. Așa că, niște întrebări LpT doar un pic altfel:

1.Marius Natașa, cât din senzualitatea romanelor tale își are originea în pat? Oniric, localizat, inspirator.   

Nataşa — Nu este nicio legătură și nici nu ar putea fi, deoarece erosul unei femei este destul de puțin vizual și palpabil, în detrimentul sau în favoarea surescitației mintale și emoționale. Dacă ne referim la vise în sine, Lupii trecutului. Sofia mi s-a dezvăluit printr-o viziune morfeică. În urma ei am țesut romanul și am conturat personajele, dar tema principală era deja acolo. Am mai spus că romanele au individualitatea și energia lor proprie, mie îmi impun propriul lor ritm în care vor să treacă de la starea de potenţial la cea de manifestare fizică.

Altfel, dacă există o senzualitate a romanelor mele (pentru că eu îmi înțeleg diferit propria creație), poate se datorează faptului că eu nu percep granițele la fel ca majoritatea oamenilor. Spre exemplu, dacă de mâine s-ar propune ca îmbrăcămintea să nu mai fie obligatorie, aș considera schimbarea un lucru foarte normal și m-aș bucura ca un copil de inedit și de naturalețe. Descriu scene erotice în cărțile mele tocmai pentru că nu văd nimic extraordinar în asta. Singura parte extraordinară este să ridic erotismul la un nivel care să mă satisfacă pe mine ca autoare.nata-foto

2. Marius—  Există o literatură feminină și una masculină? Ce gen de cititori simți că ai, preponderent?

 Nataşa —  Eu cred că da, deși există scriitori care au pătruns atât de bine în tainele ce ar fi trebuit să fie, măcar în teorie, inaccesibile. I-aș enumera pe Balzac, L. Bromfield, Turgheniev. Sunt puțin confuză atunci când îi citesc și realizez că, în afara instinctelor sigure ale bărbaților în ale vânătorii — în cazul nostru, femeia ca o pradă — pot ajunge să-i înțeleagă și mecanismele de funcționare prin empatie sau datorită trăsăturii repetitive și reproducerea lor ulterioară cu fidelitate.

Prefer să citesc Anaïs Nin, nu H. Miller, nici măcar atunci când descriu același lucru, nici măcar pentru a înțelege, la rândul meu, mecanismul de funcționare al bărbaților, pe care, fie vorba între noi, nu-l găsesc atât de surprinzător prin complexitatea lui, poate doar de dragul meditației asupra punctelor de coliziune a celor de pe Marte cu a celor de pe Venus. Știu, asta a sunat cam feminist, deși afirmația nu are atașată nicio emoție, judecată sau o prejudecată.

Cartea mea de debut, Lupii trecutului și Nopți la Monaco, au fost deja îndrăgite de o majoritate covârșitoare de bărbați. Marat continuă să fie în topul alegerilor feminine. Nu mă așteptam la această răsturnare de roluri, eu chiar credeam că scriu exclusiv pentru femei. Sunt convinsă că Nopți la Monaco va fi totuși în echilibru, absorbită de bărbați și femei în aceeași măsură.n2

3.Marius Dacă o zână vegană ar transforma toți oamenii în animalele cu care seamănă cel mai mult, ce animal ai fi?

 Nataşa — Pot să mă reprofilez pe arahnide? Scorpion. Sunt fascinată de aceste mici creaturi, parcă posedă secretele ancestrale ale alcătuirii de lumi, un fel de cerberi ai lumii de dincolo.

4.Marius— Cât de animalic ți-ai dori să fie masculul din perechea ta?

 Nataşa  Este imposibil să stabilesc acum o condiție asertivă, ar fi nedrept, în fiecare zi vreau altceva, dar, generalizând, pot spune cu multă sinceritate că nu îmi doresc mereu culmile pe care sunt propulsată; este o ruptură ireconciliabilă între o fire curioasă și o blazare îndelung exersată căreia îi plac nuanțele și tot ceea ce este între.

5.Marius Cuibul de nebunii ideal?

 Nataşa Vorbim de cărți, nu? Da, cred că aș prefera să citesc în natură.

6.MariusIar să le faci?

 Nataşa — Adică să le scriu? Oriunde.

7.Marius Care ar fi  poziția preferată… din yoga?

 Nataşa — Probabil că 99% dintre practicanți ar spune Lotus sau Warrior sau… În cazul meu, Child pose. Poate că Freud ar fi găsit ceva interesant în asta, cine știe? Mă gândesc deseori la șocul pe care-l are un bebeluș atunci când se trezește aruncat într-o lume în care durerea este prima senzație experimentată, la trauma schimbării dintr-o stare de plutire lină, fluidă, în siguranță, la o stare de contrast, la efervescența disonantă a unei lumi greu de înțeles, încă profund rudimentară în multe aspecte.

8.Marius Dansul ca incitare a simțurilor sau ca abandon al lor?

 Nataşa  Ambele variante și mult mai mult de atât: dansul ca eliberare, dansul ca manifestare a energiei feminine, dansul ca ritual al reconectării cu divinul din fiecare, dansul ca meditație activă, dansul ca vindecare individuală și colectivă, dansul ca emoție, dansul ca rugăciune, dansul ca trezire a simțurilor, și da, ca abandon al lor (nu este nicio contradicție).

9.Marius Cât de importantă este limba într-o legătură romantică?

 Nataşa — Nu cred că are nicio importanță, cred în limbajul inimii sau ceea ce se vorbește dincolo de cuvinte, oameni și aparențe. Oamenilor le plac structurile pentru că le este teamă de pierderea controlului, deși nu dețin nimic în realitate. Poate doar emoții și amintiri. Majoritatea marilor legături romantice sunt doar un schimb de siguranță-admirație, frumusețe-bani, tinerețe-maturitate fill in the blank… Limba nu este moneda de schimb. Echilibrului creat de polaritatea nevoilor este interesant de urmărit — acum chiar vorbesc din punctul de vedere al autorului, acela care uneori observă mai mult decât simte, cu o detașare pe care ți-o dă rațiunea așezată pe soclul analizei.

10.MariusPastile sau prezervativ, în literatură?

 Nataşa — Nici, nici. Literatura nu are nevoie de protecție, altfel care ar mai fi farmecul ei? Altfel spus, dacă simți nevoie să fii protejat de ceva, înseamnă că undeva există o temere. Și nu ne este frică de literatură, nu? S-a inventat nebunia controlată? Și ce sens ar avea? Nu vreau să am centura de siguranță pusă atunci când am de-a face cu literatura pe care o percep eu ca fiind literatură, artă în manifestare.

11.Marius— Nici atunci când pe canapeaua psihanalistului stă un personaj care e atât de evident, un alter-ego al autoarei?

 Nataşa — Cu atât mai mult. Cunoașterea presupune eliberare și toleranță, cel puțin pentru mine. Poate și o dulce nepăsare. Poate și o resetare a sistemului de valori, convingeri personale. Canapeaua aceea sterilă m-a redat mie. Acolo am ieșit din cercul în care se învârt majoritatea oamenilor ca niște cobai ai unor sisteme pe care le-au creat chiar ei și de care se plâng necontenit, dar nu fac mare lucru pentru a ieși din el.n4

 

13. MariusExistă o graniță obiectivă unde sexualul se transformă în vulgar sau totul ține de subiectivitatea ochiului care face aprecierea: habotnic ori libertin?

 Nataşa — Oh! Întrebare la care unii și-ar petrece ani buni din viață încercând să combată ceea ce voi spune acum. Trăim în România și părinții noștri încă ne mai spun să ținem mâinile pe ochi atunci când sunt scene erotice în filme, dar este OK să te uiți la oameni sfârtecați în Știrile de la ora 5. Este OK și să o vezi, să o ștergi de praf sau să faci copii cu ea, dar nu care cumva să-i rostești numele! (Acum râd!)

Dacă vorbim strict de zona literară, nu-mi plac prea mult excesele. Nu este nicio problemă pentru mine să scriu despre sex și tot ceea ce este legat de el sau să păstrez autenticitatea personajelor prin conturarea lor (un exemplu este Carol din Lupii trecutului – pe care îl ador), atâta vreme cât nu mă duc prea mult într-o extremă sau alta. Reversul medaliei este valabil, desigur. Nu voi citi ceva puritan în care sexul este metaforizat până când ajunge la un bondar care polenizează o margaretă și copii care vin în ciocul unei păsări călătoare. Fâl-fâl-fâl…

Din fericire, prietenele mele au avut mereu un vocabular pestriț, colorat și revigorant. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, cele mai mari pornoșaguri le-am auzit la teatru. Am o mătușă care lucrează la teatru în București, așa că mi-am petrecut acolo mare parte din adolescență. În spatele culiselor, în conversațiile dintre actori, am auzit cele mai memorabile replici. Cum s-ar mai șoca niște oameni încuiați dacă ar ști numai! Îmi amintesc și-acum de piesa Maria Callas și de replica lui Onassis: „O să iau lumea de coaie și-o s-o zgudui” Adorabil! P.S. Este motto-ul meu personal, mai valoros decât orice citat distribuit cu generozitate și împăunare pe Facebook.

Vulgar nu este doar vocabularul, există oameni vulgari și atitudine vulgară fără niciun cuvânt grețos. Nu există nimeni care să mă poată convinge că scriu vulgar, nu am atâta talent pentru asta. natasa-alina-culea-1

 

14.MariusPui mai multă intensitate în preludiu sau în finalizare?

 Nataşa — Am tendința de a lăsa surprizele pentru final, savurez așteptarea sau jocul, dar chiar și asta devine previzibil la un moment dat. Cu toate acestea, în viața de zi cu zi încep cu desertul. Încă mă mai gândesc dacă răbdarea este o calitate sau o scuză servită amabil.natasa5

Mulţumim oameni frumoşi! Mili şi Iasmy!

Sursa foto: arhiva personală Nataşa Alina Culea-Photografy Alina Săceanu

by -
12

“E ciudat cum poţi construi o viaţă nouă din rămăşiţele altor oameni.”

 

Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac

Editura: Cartier

An apariție: 2016

Număr de pagini: 160

   Tatiana Țîbuleac, fostă prezentatoare, reporter şi editor la ProTV Chişinău, stabilită actualmente la Paris unde activează în domeniul comunicării şi audiovizualului, s-a instalat pe primul loc în topul vânzărilor librăriilor din Chişinău, cu romanul “Vara în care mama a avut ochii verzi”, proaspăt lansat. Foarte cunoscută în Republica Moldova, având, probabil, încă nevoie de o prezentare introductivă ca asta pentru cititorii din România, este în mod sigur, absolut surprinzătoare cu acest roman al său, pentru toată lumea.

    Închipuiți-vă că Monica Dascălu sau Oana Andoni s-ar retrage din postura de prezentatoare de ştiri, în Paris, şi ar scrie o carte. Intenţionat nu le-am ales pe Andreea Esca sau Mihaela Rădulescu (cea mai la îndemână comparaţie dat fiind că s-a exilat şi ea la Monte Carlo, sau pe unde mai e), pentru că de la expansivitatea lor eşti pregătit psihologic cam pentru orice. Dar de la Tatiana te aştepţi, cumva, la ceva diafan, pentru că ea dă senzaţia asta. Când am aflat că a lansat un roman, mi-am dorit neapărat să îl citesc, imaginându-mi deja un fel de pastorală idilică cu viaţa la ţară din Basarabia, cu sat pitoresc, cu o bunică şi cu o mamă generoase şi înțelepte, poate cu multe rememorări din pruncie ale autoarei, ceva între “Amintiri din copilărie” şi “La Medeleni”. Când colo începutul romanului te şochează cu duritatea psihotică a lui Chuck Palahniuk combinată cu imaginea delirantă a filmului britanic transgresiv, unde toate personajele sunt drogate, gen “Trainspotting” (“Din viaţă scapă cine poate”). Dacă ai încerca să îi defineşti livresc stilul ca realism frust ar fi prea edulcorat, mai potrivită îi e pecetea de sarcasm ostil dus la extrem.vara-in-care-mama-a-avut-ochii-verzi-1

    Povestea e neliniară temporal, compusă de fragmentele din viaţa unui personaj greu empatizabil… Băiat afectat psihic de moartea surioarei sale Mika şi comportamentul post-deces al mamei, ce i-a accentuat trauma… Adolescent şcolit într-o instituție de “ţăcăniţi”, privind lumea cu ochi înrăit, ce îşi urăşte mama şi o disecă neiertător, dar va trebui brusc să o însoţească în ultima sa călătorie şi marea aşteptare a clipei morţii, când va afla că e bolnavă de cancerul galopant care îi va despărți definitiv în timp ce îi va apropia forţat, în ultima lor vară împreună… În sfârşit, un bărbat adult trecut prin durerile şi ghinioanele vieţii, cu regrete ca amintiri şi remuşcări pentru toate alegerile sale, dar şi cu sublimul artei născute din suferinţă – cu ochii mamei însufleţind picturi genial turmentate.

    Dacă feminitatea ar putea avea mari dificultăți să se asocieze cu felul de a privi lumea oglindit de caracterul lui Alecksy, catalogându-l ca şocant, extrem de dur, masculin, bărbaţii înşişi vor respinge cruditatea cu care adolescentul  îşi judecă mama, identificând-o mai degrabă ca neîndurător feminină, a unei fiice, cea din conflinctul de totdeauna între diferitele generaţii familiale de acelaşi sex. Băieţii pur și simplu nu pot ajunge la gradul ăsta de sadism în a îşi analiza mamele, fără a le găsi nicio scuză. Mereu, undeva, se păstrează dragostea necondiționată. Scuza unisex – valabilă pentru toți, rămâne că și dacă e realist descris, personajul are totuşi o afecţiune psihică şi de aici toate stranietățile lui. Dar dincolo de orice încercare de disociere, regretele sale pot fi oricând regretele noastre. Poate pentru vini mai mici şi mai discontinue, pe care însă le simţim la fel de grave. Chiar dacă atitudinea lui Aleksy faţă de mamă e exacerbată, toţi ne putem regăsi părerile de rău pentru că ne-am supărat proprii părinți, în remuşcările lui. Faţă în faţă cu boala, sau cu ceva şi mai defintiv, ca moartea, fiecare gest răutăcios pe care l-am făcut vreodată capătă o greutate imensă, fiecare vorbă nepotrivită devine o piatră aruncată în fiinţa iubită, pe care am da orice să o putem lua înapoi. Senzaţia de a opri timpul într-un moment anterior sau de a îl da  în urmă pentru a putea schimba trecutul, e remușcarea supremă ce îşi urlă dorinţa de reparare şi corectare, iar forma sa extremă e tânjirea după neantizare. Atunci când ne-am dori din tot sufletul să nu ne fi născut, doar pentru a anula influenţa malefică și gesturile nefaste care au afectat destinul celor iubiţi.

    Rolurile vinovat-nevinovat şi victimă-călău se schimbă cu fiecare capitol al cărţii şi culisarea simpatie-antipatie faţă de mamă sau fiu e atât de rapidă, în funcţie de cine se străduieşte mai mult să îşi normalizeze comportamentul cvasi-autistic din etapa descrisă, încât la un moment dat ajungi să îi priveşti egalizator pe ambii, doar cu profundă înţelegere.

     Peisajul idilic terminal nu e un semănătorism franţuzit de soiul: ce fain ar fi să crăpi hodinit în nordul Franţei. Satul ales pentru moarte nu e neapărat o locaţie recreativă perfectă, ci doar unul din acele multe locuri magice nemodificate de trecerea timpului, unde pare că s-a născut veșnicia, liniştea şi tihna, putând fi situat la fel de bine în orice altă ţară, inclusiv, sau mai ales, pe plaiurile mioritice. Babilonia absolută a personajelor cu familia de emigranţi polonezi britanizați ai Lui Aleksy, locuitorii autohtoni şi berbero-arabi ai Galo-Normandiei, turiştii, iubita sa sionistă şi prietenii lui pierduţi în exotismul libertin olandez ca într-un Rai cosmopolit, accentuează ameţitor senzaţia de oglindă/reflecţie universală, fără graniţe, localizări sau influenţe zonale.3-1

    Mai mult chiar decât relaţia mamă-fiu, cea care impresionează până la urmă e tot povestea de iubire romantică,  Aleksey-Moira. Abia întrezărită, abia schiţată, abia descrisă logic şi temporal, abia dezvăluită în finalul ce totuşi îţi umple ochii de lacrimi…

    Aş remarca și că devenirea lui Aleksy are ceva din creşterea Mănăstirii Argeşului sub mâna Meşterului Manole, cu Ana cuprinsă-năuntru. Că fiecare operă cu adevărat impresionantă duce sacrificiu sau durere imensă în ea. Dar mi-l imaginez pe personajul sarcastic al Tatianei rânjind dispreţuitor la asemenea metaforizări şi scrâșnind printre măsele că e doar viaţă, fără generalizări, învățăminte sau subînţelesuri. Din cauza rictusului lui ironic mă simt aproape vinovat că mi-a plăcut atât de mult cartea, aşa cum ar fi trebuit să se simtă cumpărătorii tablourilor sale pe care îi anticipa ca “stricaţi care caută stricăciuni”. Mă liniştesc însă cuvintele mai importante decât culorile, ca să o parafrazez de data asta pe Moira. Pentru că peste coloritul eroilor în tuşa necesară, strălucesc metaforele şi comparaţiile superbe şi scrisul curgând încântător şi sigur, al autoarei.tatiana-tibuleac

    Mă simt, oleacă, la sfârşit de recenzie, ca jurnalista ucraineană din carte care venise pregătită să aiureze despre arta pictorului cu rădăcini poloneze, legând-o de originea sa şi de locurile de baştină pe care el nu le-a văzut niciodată.  Am luat în mâna romanul Tatianei sperând la ceva regional despre românii din Basarabia, poate la ceva ca în prima ei carte “Fabule moderne” din care am descoperit deocamdată doar fragmente (cine ştie ce diferită e şi ea ca ansamblu, față de prima impresie) sau ca în spicuirile ei biografice de pe blogul personal/aici … Paradoxal, dincolo de impactul iniţial şocant, aşteptarea mi-a fost satisfăcută chiar mai mult decât nădăjduiam. Pentru că “Vara în care mama a avut ochii verzi” e o operă universală, ne cuprinde pe toţi şi natura umană a fiecăruia dintre noi, aşa cum generalul cuprinde specificul şi lumea cea mare cuprinde satul părinţilor sau al bunicilor noştri.

Mulțumim scriitoarei Tatiana Ţîbuleac pentru romanul “Vara în care mama a avut ochii verzi” și pentru  fotografiile din arhiva personală.

by -
15

“Mă tutuieşte, asta înseamnă că o să mă posede în patru labe pe canapea?”

 

Chick-lit-ul la vremea upgradării europene (Sophie de Villenoisy)

    Cam toată lumea s-a obişnuit şi la noi cu termenul chick lit, mai ales de când atâtea edituri au început să îşi asume domeniul colecţiilor lor şi să nu le mai definească doar generic ca romane amuzante de dragoste. Termenul în sine vine din slang-ul american, chick (puicuță) şi abrevierea lit, aplicabilă şi direct din limba română. Ca aspect se prezintă șic, de multe ori au coperţi roz şi sexy.  Tipicele lor personaje sunt fetele de oraş, independente, cu preocupări în artă, modă, activităţi publicitar-editoriale  sau corporatiste. Stilul e post-feminist şi umoristic, cu tendinţe de auto-persiflare şi abordare ireverenţioasă a oricărui soi de intimitate sentimentală sau sexuală şi a relaţiilor tip-tipă din megalopolis.

   Glumeam zilele trecute cu o prietenă care strâmba superior din năsuc, aflând că mai citesc genul ăsta: “Fată, nu o să fiu avocatul celor de-un sex cu tine care o fac, poate au şi ele motivele lor distractivo-informative, dar noi, masculii, sigur-sigur avem unul nobil. Interesul faţă de voi.” La care replica a venit descurajant : “Oricât de sincere simţi tu povestirile alea năuce la persoana întâi, ele nu dezvăluie  nimic despre cum gândeşte de fapt o femeie adevărată.”

     Aşa să fie? Totdeauna mi s-a părut că atunci când ai noroc să dai peste o scriitoare sinceră în mod programatic, ai parte de mai multă feminitate expusă, decât după orice serie de prestaţii ca amant şi confident, luate la un loc. Asta pentru că în scris autoanaliza se face mai adânc şi nu e modificată de interacţiunea bărbat-femeie, când, chiar şi în confidenţe, o nuanţă de cochetărie şi mister, tot se păstrează. Chick-lit-ul este, în teorie, o literatură scrisă pentru femei,  pe care bărbaţii o savurează în secret ca pe un peepshow, în timp ce autoarele şi cititoarele lor oficiale, se prefac că nu îi zăresc.

   Am meditat la nivel mai global dacă avea dreptate. Poate pentru un anumit gen de chick lit, cel original – creat în primul rând pentru amuzament. Dar la cât de des se încearcă în ultima vreme formarea verigii lipsă între romanul pentru puicuţe şi literatura feminină clasică, probabil că  pe undeva, unele romane  zăpăcito-introspective au şi încropit deja o punte interimară, din paginile lor pionieristice.

   Luând ca pivot demononstrativ  cartea “Sinucidere Fericită şi La mulţi ani!” de franţuzoaica Sophie de Villenoisy, am putea chiar să oftăm exasperați că tocmai când ne declaram defintiv familiarizaţi cu tematica chick lit, măcar apariţiile europene au parte de un tot mai pronunţat upgrade (am eliminat, poate pe nedrept, nu numai americanii, dar şi britanicii care încă respectă canoanele). Temele noi strecurate sunt tot mai serioase, niciun cotlon al feminităţii nu rămâne neexplorat şi explorarea, chiar păstrând tonul ușuratic, devine tot mai serioasă.Layout 1

   Personajele nu mai sunt doar fete simpatice şi aiurite între douăzeci şi patruzeci de ani, ci pot fi acum şi femei serioase ce îşi asumă rigid statutul şi rolul în societate. Ba chiar unele care doresc să o sfârşească cu viaţa, cum  e surprinzătoarea  Sylvie din “Sinucidere Fericită”. În acest savuros roman scris de o jurnalistă cu simț al umorului dovedit, tonul vesel şi superficial tipic chick-lit-ului e păstrat, la fel ca umorul de situaţii şi chiar  o anumită extravaganţă a personajelor. Ce emite ecouri profunde, însă, e hăul sufletesc din mondenul consult psihologic, hotărârea pacientei de a-şi încheia existenţa şi analiza ei nemiloasă raportată la normale sociale, dar şi la propriile năzuinţe şi satisfacţii. Când toate astea găsesc în cititoare paralelisme de viaţă, mici asemănări, sau măcar empatii de vreun fel, efervescenţa cick lit se transformă într-un  imbold volitiv şi romanul însuşi mai are un pas până la a deveni unul motivaţional. Dar asta fără a ieşi din forma sa distractivă  pentru a aluneca în lozinci propaganistice de genul : dacă vrei, poţi!s2

   Chiar dacă nu putem defini încă în mod clar un front comun, scriitoarea franceză este una din cele tot mai multe autoare din Europa care nu se mulţumesc cu traiectoria de zvârlugă tonică a fetelor chick lit, dar caută să strecoare în succesiunea de piruete nostime şi elemente de introspecţie gravă, dramatism realist şi chiar tragic apăsător. Astfel oricine voia ceva mai mult decât o vizită în birouri cu secretară, la coafeză, salonul de epilat, în club la agățat, în patul răscolit sau în sertăraşul cu lenjerie intimă, să aibă parte şi de ceva total deosebit. Psihologul s-ar mai încadra cumva în cancan, chiar în varianta sa de psihiatru, dar ce ziceţi de morgă sau cimitir? Îţi curg parcă un pic altfel gândurile când combini eros-ul cu thanatos-ul, neh? Şi deciziile existențiale ale eroinelor se iau altfel. Am folosit ca exemplificare romanul lui Sophie de Villenoisy, tocmai pentru capacitatea lui de a îmbina avataruri ale feminităţi din rețete literare atât de apropiate, dar percepute  încă atât de diferit.

    Poate că aşa cum fiecare naţiune are genul ei de comic cinematografic şi propriul stil de a crea scenariul unei comedii (americanii – cel mai adesea din acţiune şi situaţii ridicole, britancii – sec, francezii – spre persiflarea ca artă, italienii – exuberanţă punctată de cădere-n melodramatic, ruşii – cu tentă de absurd şi simbolistic iraţional, românii – realism auto-ironizat  până la senzația râsu’-plânsu’), la fel se va creiona în timp şi un stil tot mai regional de a scrie chick lit.

    Autoare de la noi care poartă stindardul în această operaţiune de avangardă, dintre cele  care au făcut deja trecerea dinspre chick-lit-ul clasic, spre clasicul literaturii feminine de analiză psihologică, ar fi : Claudia Golea, Nataşa Alina Culea, Rodica Mijaiche, Irina Binder, Andreea Ban, Corina Cîndea (lista făcută şi cu ajutorul colegelor de la LpT, pe unele urmează să le descopăr personal și probabil mai trebuiau amintite și altele).

    Iar când e gata puntea asta de legătură? – ar putea veni întrebarea futurologică. O să avem un singur gen mare şi dodoloţ? Nu, o să avem un nou gen. Chick lit – veriga lipsa – romanul psihologic feminin. Probabil  mai uşor de recunoscut că îl răsfoiești – într-o parte, şi mai puțin monoton – în cealaltă, faţă de  predecesoarele ce l-au coagulat.

by -
17

“Întotdeauna ceva moare atunci când are loc festinul leilor”

Festinul leilor (volumul 1 din Saga Familiei Courtney), de Wilbur Smith

 

Editura: Rao

 Traducător: Radu Pintea

Număr pagini: 576

Domeniu: Saga

Categoria: Cărţi de aventură

   E imposibil să nu fi zărit o carte a lui Wilbur Smith prin librării, pentru că scriitorul sud-african are traduse în limba română două serii epopeice cu multe volume şi un thriller căruia i s-a făcut publicitate chiar cu afişul coperţii – ăla în care gura unei fete e acoperită de o mâna criminală şi ni se sugerează detalii despre o răpire spectaculoasă. Am citit înainte de “Festinul leilor”, thriller-ul respectiv, “În pericol” şi …. volumul nouă!!! din saga despre al cărui prim roman vreau să povestesc acum,“Păsări de pradă”. Amândouă excelente.  Aventuri palpitante. Context istoric fremătător. Scene de înfruntare armată şi psihologică. Momente romantice sau intens erotice. Un autor sigur-sigur pe gustul masculin. Despre cât de suportabil e şi de feminitate, n-aş putea garanta.

   Dacă va simţiţi bine cu Ken Follett şi Jeffrey Archer, închipuiţi-vă cum ar arăta stilul lor cu un pic de violenţă şi sadism în plus, şi îl aveţi astfel pe Wilbur Smith. …

   Spuneam că am început cu volumul nouă al acestei extraordinare Saga a familiei Courtney. Întâmplător am nimerit un roman care nu era legat prin acţiune de restul volumelor, e un fel de prequel, se petrece în secolul 17, pe când ăsta în 19, e practic cu stră-străbunicii personajelor de acum, când navigatori mai mult piraţi decât exploratori, tocmai descopereau un nou teritoriu de continent sălbatic: Africa sudică… Dar asta nu înseamnă că toate  nu au continuitate şi puteţi începe cu oricare. Ştiu acum că măcar primele două sunt cu acelaşi personaj principal. O să înşir la sfârşitul recenziei şi toate denumirile volumelor în ordinea apariţiei.

   Orice roman istoric se poate numi astfel, în măsura în care reuşeşte să te transpună din lumea modernă în vremurile altei perioade temporale. Când amănuntele din el îţi recreează cât mai fidel atmosfera şi te fac să simţi panorama altei epoci, cu pulsaţia locuitorilor ei din trecut, care are de cele mai multe ori un cu totul alt ritm decât cel al cetăţenilor din prezent. Din punctul ăsta de vedere, Wilbur Smith e desăvârşit. Cunoștințele lui despre continentul negru sunt extraordinar de vaste, amănunţite şi variate. Ne poate purta cu o pricepere de ghid atotştiutor prin partide de vânătoare – identificând fiecare animal pe care îl zărim,  în amuşinări inter-rasiale – cunoscând istoria fiecărui trib de băştinaşi cu care ia contact colonistul alb, prin exploatări miniere aurifere – explicând detaliat procesul de extracţie şi concasare, la bursă – cu operaţiuniile și mașinațiuniile sale,  ne implică în comerţul cu fildeş – numărând stocurile de colţi de elefanţi masacraţi, sau în bătălii navale – numindu-ţi fiecare bucăţică de frânghie atârnând pe catargul unei corăbii , cu denumirile vremii.

   Personajele lui au realismul epocii lor. Dacă negrii par prea supuşi sau prea sălbatici, e pentru că aşa erau (nu pentru că ar fi el incorect din punct de vedere politic – cum s-au găsit unii să îl acuze). Dacă albii au unele reacţii în care cititorul nu se regăseşte pentru că vede imediat alte soluţii, e pentru că asta era societatea de atunci. Aşa era gândirea, astea erau blocajele culturale. Altfel  Madame de Tourvel din “Legături periculoase” s-ar fi mutat într-o căsuţă izolată şi însorită pe malul mării în Italia, în loc să se stingă de disperare că a fost compromisă şi părăsită, iar recrutul îndrăgostit care a primit patru pene ca simbol al laşităţii pentru că nu s-a dus la război în “The Four Feathers”, îşi lua iubita şi emigrau în America, în loc să îşi piardă ani din viaţă şi bucăţi din trup doar ca să le returneze prietenilor lui întemniţaţi prin Sudan, după ce îi salvează. Şi era gata cu poveştile frumoase pline de onoare ale altor vremuri. Singurul reproş pe care îl poţi face felului în care îşi spune istorisirile Smith, e că uneori are o apucătura ce pe mine mă irită groaznic: face câte-o referire spoiler la ce se va întâmpla în viitor în acelaşi loc sau cu acelaşi personaj în circumstanţe similare. Dar obiceiul ăsta nu l-am regăsit în cărţile mai noi, probabil că era o calibrare de început a formării sale scriitoriceşti.

    “Festinul leilor” e stratificat în trei bucătoace sedimentare/capitole gigant care marchează etapele din viaţa membrului clanului Courtney urmărit cel mai îndeaproape.  În prima parte Sean e prezentat de la vârsta copilăriei în familia sa de colonişti britanici din Natal (Africa de Sud). Un incident nefericit într-o joacă de-a vânătoarea cu frățiorul său Garrick, va marca dramatic destinul celor doi copii. În adolescenţă şi în tinereţe, Sean va avea mereu grijă de fratele lui, cu vina şi remuşcările apăsându-l şi dictându-i toată atitudinea faţă de el. … Băieții cresc, maturizarea vine repede şi cu duritate printre colonizatori. Începe războiul cu zuluşii, care într-un mod complicat şi deviant, asortat pe lângă moarte cu iubire și gelozie,  va duce la despărţirea celor doi fraţi.festinul-leilor

   Partea a doua a romanului cuprinde aventura miniero-bursieră a lui Sean. Succesul său de la simplu hoinar implicat în goana după aur, la stâlp de baza al societăţii unui Johannesburg embrionar, în plină formare, care se dezvoltă și el de la parcelele delimitate cu beţe şi sfori ale minerilor, la un oraş cosmopolit al afacerilor.  E cea mai prosperă perioada a lui Sean Courtney şi a noului lui prieten, Duff, dar rivalităţile sunt dure în lumea acumulării de bogăţie şi la fel ca în natura sălbatică a savanei africane, cei mai puternici îi sfâşie pe cei mai fragezi. Sean e asociat datorită forței sale cu leul, cumva subliminal în această saga, însă chiar şi leii trebuie uneori să-şi accepte eşecurile.

   În partea a treia, Sean Courtney , însoţit în continuare de servitorul lui credincios – zulusul Mbejane şi amicul său de viță nobilă, dar la fel de aventurier ca şi el  – Duff, o iau de la început, într-un nou domeniu. Cel al exploatării fildeşului şi al vânătorii de elefanţi. Se înfiripă poveşti de dragoste tulburătoare în trecerea de la răsfățul bunăstării la peripluul prin sălbăticie. A lui Duff cu voluptoasa hotelieră Candy, a lui Sean cu o fiică de buri nomazi, Katrina.  Anume în această ultima parte a romanului simţi mai intens ca oricând că adevăratul personaj principal nu e totuşi niciunul dintre eroii lui umani, ci Africa în sine. Cu ţinuturile sale sălbatice, cu frumuseţea ei maiestuoasă, încă virginală. Pângărită de omul ce încearcă s-o exploateze, dar răzbunându-se fără milă, sufocându-i în propria abundență exotică pe atât de mulţi din cei ce încearcă să profite de ea.festinul-leilor-1

   Meritul impresionant al  autorului, e că reuşeşte să aibă un asemena personaj imens, într-o saga istorică plină de aventuri, care nu se pierde nici în descrieri, nici în date informative prezentate în paralel, ci e acţiune pură, doar cu descoperire pe nesimţite a peisajului înconjurător. Atât de detaliatoare, totuşi, încât ai impresia la final că ai înţeles nu numai continentul african cu natura sa, dar şi cultura popoarelor sale, în  profunzime.

   Cel puţin până la momentul istoric în care te poartă Wilbur Smith. Aştept cu nerăbdare continuarea în  volumul doi al seriei, “Sunetul Tunetului”. Se prefigurează orizontul purpuriu al războiului buro-englez.  Sunt curios de ce parte va fi nativ-africanul Sean.

Volumele  din Saga Familiei Courtney apărute până acum, sunt :

Festinul Leilor (When the Lion Feeds)- 1964

Sunetul tunetului (The Sound of Thunder)- 1966

Sanctuarul (A Sparrow Falls) – 1977

Ţărmul în flăcări (The Burning Shore) – 1985

Puterea sabiei (Power of the Sword) – 1986

Furia (Rage) – 1987

Vremea morţii (A Time to Die) – 1989

Vulpea aurie (Golden Fox) – 1990

Păsări de pradă (Birds of Prey) – 1997

Musonul (Monsoon) – 1999

Orizontul albastru (Blue Horizon) – 2003

Triumful Soarelui (The Triumph Of The Sun) – 2005

Assegai – 2009

Leul de Aur (The Golden Lion) – 2015

logo_libris

Cartea Festinul leilor, de Wilbur Smith a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro.

“Voi continua să cred în el până va avea încredere în el însuşi.”

După ce ne-am îndrăgostit (seria “After” volumul 3) de Anna Todd

Editura: TREI

Anul apariţiei: 2016

Traducere: Oana Dusmănescu

 Număr pagini: 826

   Să ne reamintim ce-avem aici.  “After” al treilea volum al celei mai de succes poveşti de dragoste coborâte de pe wattpad. Scrisă de Anna Todd, iniţial în regim fanfiction, folosind numele şi figura lui Harry Styles, solistul trupei One Direction (nu mă-ntrebaţi – locul 3 la X-Factor, dar adevăraţii câştigători în sufletul adolescentelor – se abreviază 1D) pentru “eroinul” fantasmelor sale erotico-literare. A fost modificată în unele puncte, începând cu numele Hardin Scott, pentru a deveni o carte publicabilă cu doi eroi autodefiniţi. E un citat despre One Direction pe coperta fiecărui volum, dar până nu am dat şi eu pe net peste trebuşoara cu ficţiunea de  fană, nu prea înțelegeam la ce se referă. Aşteptam vreun concert al lor care să aibă însemnătate în viaţa Tessei şi a lui Hardin, când colo chiar amorezul ar trebui să arate ca tipul din boyband, în imaginaţia fanfictautoarei.

   Scrierea e simplă (ca de wattpad, unde cu cât îi ridici nivelul, cu atât pierzi din cititori), dar nu lipsită de calităţi. Are o curgere rapidă, tensionată în momentele cheie şi părţile erotice sunt chiar excitante. Povestea în sine produce în publicul cititor efectul ăla de ori-ori. Ori îi îndrăgeşti eroii şi nu poţi fără să afli ce li se mai întâmplă. Ori te irită cu desăvârşire. Doar că spre deosebire de alte cărţi care împărţeau aşa răsfoitorii în două tabere clare, seria asta de romane poate radia ambele influenţe, la acelaşi cititor. Depinde în ce moment al ei te-apucă exasperarea şi-ţi promiţi că o abandonezi, fără ca totuşi s-o laşi din mâna.

  Nu ar fi motive deosebite să se întâmple asta, poveşti simpatice cu băiatul viciat care în interior e de fapt o comoară, au mai fost spuse şi nu au fost la fel de controversate. Ce poate enerva (sau atrage masochistele nedeclarate) e că Hardin nu e sălbatic cu restul lumii şi îmblânzit doar cu iubita (cumva atracţia principală la un bad boy), dar e rău şi periculos chiar şi cu mieluşica noastră dulce şi virginală, Tessa. O terorizează psihic şi ne-o supără de ne vine să-l batem sau să-i strigăm ei : Lasă-l naibii, fă, proasto!... Justificări ar avea el ca să fie tulburat (tată beţiv, violul mamei la care a asistat şi îi provoca coşmaruri încă)… Totuşi conflictele proaspătului cuplu sunt produse doar de interpretări greşite, mofturi sau lucruri nemărturisite. Ar putea părea exagerate, însă fiind atât de dese, e imposibil să nu rezonezi măcar cu unele dintre ele, amintindu-ţi că exact aşa ai păţit şi tu cu careva, ceea ce le dă brusc legitimitate realistică tuturor celorlalte.after2

  Volumul trei ne preia exact de unde ne lăsase al doilea într-un soi de cliffhanger. Din faţa salonului de tatuaje, unde Tessa îşi întâlneşte brusc trecutul bântuitor în substanţa tatălui său ce o părăsise acum nouă ani. Hardin îl întâmpină iniţial cu obişnuita suspiciune şi intoleranţă, cu atât mai mult cu cât  omu’   suferă de alcoolism ca şi tact’său, Ken. Dar pe când al lui Hardin se reabilitase şi înflorise, al Tessei doar degenerase. Totuşi când îl iau acasă într-o scurtă vacanţă de homeless dus la duș, iubitul fiicei începe să îl accepte şi chiar să îl simpatizeze. Aproape să crezi că s-a schimbat din cum îl ştiam.

   Sunt şi alte semne. Băiatul se chinuie să devină mai raţional şi mai calm, mai puţin instinctual. Conştientizează tot mai clar că nu poate continua la nesfârşit cu ura asta împotriva a tot şi toate, care îi afectează şi relaţia cu Tessa. Dar tocmai efortul raţionalizat îi aruncă cumva pe cei doi protagonisti sisifici, printr-o serie de motive de gelozie şi vorbe spuse pe negândite sau cu intenţia de răzbunare, într-un alt vârtej conflictual. Un adevărat maelstrom de data asta, parcă mai distrugător ca oricând.

   Tessa încearcă să îl convingă să o urmeze la Seattle unde avea oportunitatea aceea de job (de care tot Hardin îi făcuse rost – vine reproşul imediat). El ar cârmi-o mai degrabă spre Anglia şi face tot ce-i trece prin cap ca să-i strice planurile. Zed cel bătut reapare în peisaj şi marchează puncte ca frumuşelul mult mai de treabă. O excursie cu părinţii lui Hardin, nu aduce nimic bun nici ea. Deşi în galeria personajelor chiar, da. Întâlnesc acolo un cuplu funny de lesbiene ca o reflectare a lor, cu care interacţionează amuzant şi un chelner înfipt, foarte curajos. Dar în rest tot mai multă ceartă. De parcă încercarea de schimbare şi conştientizarea că nu pot să o ţină aşa încă două volume, mai rău le-a făcut.

   Asta până spre jumătatea cărţii, când brusc se întâmplă nişte răsturnări de situaţie dramatice. Aş spune că se revine la ele, în sfârşit, pentru că ele asigurau succesul pe wattpad, unde scriai ziua ce visai noaptea şi schimbai brusc echipele cum voiai tu. Astfel că unele personaje pozitive evoluează în negative şi invers. Grozăvii violatoare de trup şi suflet sunt puse la cale. Secrete se întrevăd sau se dezvăluie. Revelaţii explodează. Nu zic mai mult.

  Povestită în duet, cu capitole când din punctul de vedere al Tessei, când al lui Hardin, acest al treilea volum al lungii lor istorii turmentate de numai şase luni, are un ritm mai puţin vivace decât eram obişnuiţi, dar o pronfuzime mai mare, reflecţii mai introspective, ca şi cum eroii (în speţă Hardin, că săraca Tessa, vai de capul ei, trebuie doar să decidă dacă îl mai suportă), ar încerca cu disperare să se maturizeze. Pe undeva e o discuţie tată-fiu cu Ken, genitorul lui Hardin, într-un moment greu și un jurnal eseistic al Tessei din care îmi vine să dau ample citate, care rezumă povestea așa cum o simte ea. De fapt, ştii ce, chiar aștern ceva din el aici, deşi de obicei nu prea citez, pentru că mi se pare mai interesant să desfăşor impresiile mele decât să reproduc fragmente rupte din context. Dar e atât de neobişnuit lirismul lui interiorizat pentru stilul epico-turbulent al romanului, încât merită oglindit :

 “Între timp eu am credinţa că într-o bună zi Hardin va spune ceea ce simte deschis şi sincer, punând astfel capăt exilului autoimpus din calea sentimentelor şi acceptându-le aşa cum ar trebui s-o facă. În acea zi va vedea şi el că nu este deloc personajul negativ. Încearcă atât de tare să fie, dar în străfundurile sufletului, e un erou. A fost eroul meu, uneori torţionarul meu, dar cea mai mare parte a timpului a fost un erou. M-a salvat de mine însămi. Mi-am petrecut viaţa prefăcându-mă că eram cineva care nu eram, iar Hardin mi-a arătat că este în regulă să fiu eu însămi.”

  Frumos. Elegant. Perforator de suflet înrăit.

 PS : Parcă totuşi nu aş fi vrut să conştientizez că Hardin era Harry Styles în capul autoarei. Sorry dacă nu ştiaţi dinainte şi aţi aflat şi voi de la mine. Chipul lui angelic mi-a stricat un pic imaginea dracului de mascul tatuat şi plin de piercinguri. O senzaţie mai tembelă nu am avut de când, întorcându-mă periodic la  videoclipul Carlei Bruni, “Quelqu’un m’a dit” unde ea susură vorbe gingaşe de dragoste melancolică, găsesc la un moment dat un comentariu în care un hâtru o trânteşte : “Închipuiţi-vă că tipul din oglinda ei e Sarkozy.” Gata, n-am mai putut privi clipul ăla fără să mă hlizesc. De-atunci îi dau play numai celuilalt unde ca ilustrare a melodiei e doar o poză cu ea. Ca să nu mai tulbur efectul romantic de ansamblu.

Librex.ro

Cartea După ce ne-am îndrăgostit, de Anna Todd a fost oferită pentru recenzie de Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
17

Avem o minunat de talentată actriţă, extrem de inteligentă, foarte frumoasă, în vogă atâta timp, şi de-acasă chiar niciun pic de publicitate că e de-a noastră? Şi câţi din ţara asta au aflat că prietenul cel cool care îl păzea pe Captain America să nu ia bătaie, e un român?

 Celebrii noştri cvasi-necunoscuţi-Sebastian Stan şi Alexandra Maria Lara.

   Care ar fi cel mai celebru cuplu virtual de actori români? Florin Piersic şi Stela Popescu, ar spune poate, nostalgicii. Marcel Iureş şi Maia Morgenstern, ar răspunde ceva mai calculat cei care iau în considerare că un rol jucat în producţii hollywodiene ca “The Peacemaker”, “Hart’s War” sau “The Passion of the Christ”, îţi asigură o celebritate imensă. Puţini ar livra răspunsul corect. Care e, după toate calculele de box office: Sebastian Stan şi Alexandra Maria Lara.sebastian-stan

  Nimeni nu e profet ţara sa, dar noi aveam totuși o sănătoasă tradiţie ţărănească ca imediat după ce exteriorul ne recunoaşte valorile, să îl ridicăm în slăvi pe fiul satului. Chiar şi în cinematografie. Filmele româneşti premiate internaţional, mereu au avut brusc succes de public în ţară, oricât de “de artă” (expresie de obicei sinonimă cu minimalismul) ar fi fost ele.

   Cu atât mai de neînţeles mi se pare că, mult timp, cea mai vizibilă actriţa a Germaniei – din cele ne-emigrate la Hollywood – ea însăşi, însă, o emigrantă din România, ne rămâne nouă românilor, necunoscută. OK, nu prea suntem fanii filmelor germane, Alexandra Maria Lara având roluri principale în mai toate marile lor succese, de la drame, la comedii. Dar nici când apare în producţii europene de impact, ca “Napoleon” sau “Doctor Zhivago”, nu auzim de ea. Nici când joacă în giga-filme cu nominalizări la Oscar sau Globul de Aur  ca “Rush” sau “The Reader”. La naiba, nici când are rol de româncă în “Youth Without Youth” (ecranizarea nuvelei lui Eliade de Francis Ford Coppola), “Offset” sau “City of Life” , nu reuşeşte să ne atragă atenţia. În aşa fel încât dacă întrebi zece compatrioți pe stradă cine e în poză, opt habar nu au, iar unul o să reflecteze ezitant dacă nu cumva Bianca Drăguşanu.alexandra-maria-lara

   Cât de nedrept. Uitaţi-vă un pic la lista filmelor în care a jucat, pe IMDb. Alexandra Maria Lara, pe numele sau adevărat Alexandra Plătăreanu, s-a născut pe 12 noiembrie 1978, în Bucureşti. Este fiica actorului şi profesorului de actorie Valentin Plătăreanu şi a soţiei lui Doina. Pe când Alexandra avea 4 ani, familia ei decide să fugă de regimul comunist din România, pe atunci sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, refugiindu-se în Germania. La 16 ani juca deja diverse roluri principale în dramele de televiziune germane. A adoptat un nume de scenă mai uşor de pronunţat internaţional, dar asta nu e o scuză pentru publicul nostru. Avem o minunat de talentată actriţă, extrem de inteligentă, foarte frumoasă, în vogă atâta timp, şi de-acasă chiar niciun pic de publicitate că e de-a noastră?

   De câte ori nu auzi bunici, părinţi sau oameni care au prins şi alte timpuri, privind câte un film de cinematecă sau vreo piesă de teatru filmată veche, ce se mai strecoară printre reality-show-uri, oftând  melancolic că nu mai există actriţe elegante şi pline de clasă, ca pe vremea lor. Noi suntem contemporani cu un amestec de Greta Garbo şi Ingrid Bergman – autohoton, ce a prins ceva din aerul rece al fiordurilor nordice, rămânâd  genetic româncuţa fină şi cu bun simț, într-o îmbinare perfectă de frumuseţe diafană și clasic imperturbabil; dar nu părem să fim la fel de impresionaţi ca alte naţiuni posesoare ale acestui gen de super-vedete.

   Sebastian Stan e mai norocos pentru că  succesul lui cel mai mare, “Captain America” e chiar blockbuster-ul total şi totuşi, uite, că nu îl vezi nici pe el pe coperţile revistelor româneşti, deşi când se sesisează chiar şi vreun site băștinaș mai puţin citit, să îl ia la întrebări, constănţeanul emigrat din România la 8 ani, răspunde glumeţ că îi e poftă de-o ţuică. Dar chiar şi despre el s-a ştiut târziu, dacă nu aveai norocul/ghinionul să ai o prietenă fan “Gossip Girl”, care prin cercetările ei despre actorii din spatele personajelor, a aflat întâmplător de unde era frumosul după care i s-au scurs ochii atâtea episoade. Însă nici măcar aceste wannabee groupies nu au reuşit să-i impună imaginea în mass media noastră; şi câţi din ţara asta au aflat că prietenul cel cool care îl păzea pe Captain America să nu ia bătaie, e un român?sebastian-stan-1

   Aş putea să trag o concluzie de final. Dar ştiţi filmele alea româneşti care încearcă să ne înveţe chestii despre poporul nostru, în loc să spună doar o poveste, cum fac cele americane la care ne ducem toţi? O să fiu american de data asta şi o să las să încheie scenariul doar banii, box office-ul, faima şi frumuseţea.sebastian-stan-si-alexandra-lara

Surse foto:Surse: facebook Sebastian Stan, facebook Alexadra Maria Lara

“Pe geamul aburit desenez o inimă și mă uit curioasă la lumea care trece prin ea.”

Natașa, disecția pe fluturi şi pânza de paing

   Ca iubitor de cultură (în devălmăşie: elitistă şi neelitistă, mainstream şi underground), eu şi, probabil, alţii asemene-mi, absorb literatura străină, în general, ca pe ceva ce are ca scop distrarea sau informarea, pe când pe cea română o percep mult mai posesiv, ca pe o casetă de bijuterii pe care mi-aş dori-o cât mai plină. Chiar şi nezbârnâind de patriotism, în mod logic, nu ai cum să nu te bucuri mai tare când dai peste o carte bună scrisă direct în limba maternă, când între tine şi autor nu mai intervine chinul traducătorului de-a reproduce. Când poţi simţi fiecare nuanţă, fiecare gând subliminal, fiecare ezitare, fiecare răsuflare, fiecare geamăt din străfunduri al creatorului, fără o interfaţă tălmăcitoare… Ce bine că urmează să vorbesc despre o scriitoare– altfel toată argumentaţia asta ar fi sunat un pic gay.

   În năzuinţa mea continuuă de a umple caseta cea metaforică şi inevitabil subiectivă (pentru că fiecare îşi face selecţiile după gust), cu noi nestemate din propriile descoperiri, am primit cu speranță trei pepite  cu coperţi superbe şi ca imagine şi ca textura: primele trei romane ale unei autoare de care nu citisem încă nimic, dar despre care auzisem numai vorbe de laudă – Nataşa Alina Culea.

   Dacă aş spune că doar după câteva pagini … aş exagera şablonard… din prima pagină, de la primele propoziţii, am simţit că întâia pepită muşcată, semnala un filon de aur pur (sunt în continuare la metafora cu îmbogăţirea casetei cu valori culturale naţionale). “Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul”, te prinde în unghiuţele ei șic şi îţi activează toate soiurile de empatii, îţi clarifică tot roiul de sentimente pe care le recunoşti din propriile trăiri – dacă eşti genul feminin, ale iubitelor capricioase – dacă eşti genul masculin, sau ale prietenelor jeluitoare neînţelese – dacă eşti genul de confident. Mai simpatică şi mai atrăgătoare decât orice roman chick lit şi cu valoare introspectivă şi de observaţie fină ca în capodoperele clasice ale literaturii feminine – doar în felul ăsta combinativ, poţi categorisi cât de cât, cartea de debut a Nataşei.natasa-si-psihanalistul

   Mâna scriitoricească a femeilor pare adesea mult mai sigură la disecţiile pe fluturi abdominali, decât cea masculină. Pe lângă faptul că autorii bărbaţi nu prea reuşesc să dibuiască exact motivațiile feminine şi încearcă să le înjghebeze nişte imbolduri raționale chiar şi când ele nu există, mai apare şi tendinţa în caz de vivisecţie (adică atunci când fluturaşii mai mişcă măcar dintr-o aripioară) să idealizeze sau să demonizeze subiectele pasiunii lor. … Nataşa e una dintre reprezentantele cele mai talentate în specialitatea asta de chirurgie sentimentală… Personajul ei feminin nu-şi caută scuze. Lucru cu atât mai remarcabil cu cât se deduce şi a mărturisit chiar ea, că e un alter-ego al său cu foarte mici diferenţe. Nu încearcă să îşi pricipializeze propriile capricii, nici nu umple de calităţi bărbaţii de care se îndrăgosteşte, ca motiv pentru orbirea iubirii sale. Nu are resentimente, dar nici obiectivitate de gheaţă, doar analizează şi se autoanalizează cu graţie, încât te întrebi dacă un asemenea spirit de pătrundere, mai are nevoie de psiholog. Mai ales când are şi astfel de super-prietene, asemeni celor din gaşca-i veselă şi petrecăreaţă, cu care ar putea toca totul doar între fete.natasa-4

   Aceasta nu e o recenzie, eu am apărut recent pe-aici şi avem deja una faină făcută pe site, e doar jubilația unui fan-instant, ce a descoperit o autoare despre care simte nevoia să povestească şi altora. Aşa că o să delirez un pic despre ce a însemnat cartea ei, prin prisma preferinţelor mele literare personale.

   Acum ceva timp descoperisem cu la fel de mare entuziasm o clasică a literaturii noastre: Cella Serghi (una din bietele victime ale manualelor, care de câte ori le pomenesc la mari scriitori români – de atâtea ori le condamnă la necitire, pentru că elevii sunt nişte draci împieliţaţi încăpăţânaţi – de ce li se recomandă ceva în clasă – de-aia nu se ating de chestia respectivă). Desigur, prin capodopera sa: “Pânza de păianjen” (apărută prima oară în 1938). Cât de mult mi-a plăcut! Ce tare m-am îndrăgostit de autoare! Cât mi-am dorit să regăsesc atmosfera romanului! Să o regăsesc pe Cella, pentru că, practic, era o punere de suflet feminin pe tava istoriei. Din păcate, nu am mai dat niciodată de ea. A mai publicat câte ceva, dar venise comunismul şi vremea sincerităţii şi a sentimentelor individualiste s-a dus. În “Cartea Mironei” nu mai rămăsese nici măcar un vag efluviu din parfumul scriitoarei ce mă fermecase, deși numele ei apărea în mod straniu şi pe cărţulia-aceea  prolecultistă. … De-atunci am tot căutat-o în altele. Poate aş fi găsit satisfacţii echivalente mulţumitoare, dacă nu mă încăpăţânam să pun la criteriile comparative dorinţa mea de a fi tot o romancieră autohtonă, ca să o simt fără prezervativul traducerii… Astfel că … nimic la fel şi în felul ei … până … tadam … la Nataşa!

   Nu o să merg pe suspiciunea de reîncarnare, mai ales că romanele nici nu seamănă în compoziţie, însă toată atmosfera de nedifinit ce făcea minunată opera clasică, am regăsit-o updatată, modernizată şi accesorizată de trecerea vremii în romanul Nataşei Alina Culea. Aceeaşi sinceritate absolută a scriiturii. Aceeaşi analiză introspectivă căreia nu-i scapă nimic, chiar cu riscul autopersiflării  propriului personaj ce-ţi oglindea sentimentele. Aceeaşi feminitate iubitoare de frumos, ce caută momentele de farmec idilic printre ruine de tranziţii post-războinice ori post-comunistoide. Aceeaşi încăpăţânare de-a găsi iubirea perfecta, chiar dincolo de limita moralităţii, şi chiar împotriva conştientizării imperfecţiunii propriului fel de a iubi. Aceeaşi provocare indirectă adresată societăţii, cunoscuţilor, gurii lumii, de a judeca/înfiera/condamna capricile feminității în sine, în comportamentul unei singure femei ce se lasă condusă de sentimente. Aceeaşi senzaţie mistică de viaţă ţesută cu fire vizibile şi invizibile, întrepătrunse în splendoarea criminală a pânzei de păianjen. Şi peste toate, puterea interioară ca tu să hotăreşti, cât de tare vrei totuşi să sfâşii țesătura predestinării din viaţa ta.

   Sigur că un ochi critic fără obsesia redescoperirii, nu ar putea găsi prea multe similarităţi narative între cele două cărți. Poate doar de teme generale într-o eventuală  abordare regionalizatoare a creatorilor români, unde, forţând puţin argumentaţia, ai concluziona că: munţii şi dealurile Transilvaniei au dat mereu scriitori gravi şi puternici ca Rebreanu sau Slavici; molcomitatea Moldovei, poeţi romantici plini de profunzimi melancolice ca Eminescu sau Bacovia; Dobrogea-Marea-Dunărea, întretăierea de ape şi nisip a născut scriitoare solare, analizatoare subtile, introspective, care ca şi sirena Ariel îşi iau în psihic coada originară peste tot după ele, în așteptarea unei furtuni, chiar când picioarele nou formate le poartă prin locuri unde apa se scurge numai  în firişoare: Hortensia Papadat-Bengescu, Cella Serghi şi … de azi în caseta mea: Nataşa Alina Culea.natasa1

   Partea senzaţională pentru cei ce-mi împărtăşesc etuziasmul pentru stilul Natalistic e că “Nataşa, barbații şi psihanalistul” e doar cartea de debut a autoarei. Încă două bijuterii care arată la fel de promiţător, mă aşteaptă să le savurez şi tocmai a lansat-o pe a patra (se șopteşte prin budoare – cea mai erotică ) …  Iar deocamdată nu se întrevede nicio Cortina de Fier care să îi taie inspiraţia sau să-i inhibe francheţea condeiului.

Mulţumim autoarei Natasa Alina Culea pentru amabilitatea de-a ne oferi un exemplar al cărţii “Nataşa, barbații şi psihanalistul”. Acum şi în pachetul de 3 cărţi ce poate fi  comandat de pe site-ul Librex.ro

Sursa foto; Nataşa Alina Culea

“Ce zi o fi azi? Ziua când toată lumea se ciocneşte de Cris?”

My Dilemma is You, de Cristina Chiperi

Editura: Litera

Număr de pagini: 334

Traducere din limba italiană: Bianca Paulevici

    Un enfant du siècle în accepţiune modernă, Cristina Chiperi e o adolescentă născută pe plaiuri moldave, emigrată cu părinţii la doi ani în Italia, care îşi scrie primul roman pe telefon la 16-17 primăveri şi îl publică pe Wattpad, de unde va fi pescuit de editorii italieni ce îl vor transforma într-un fenomen de succes naţional şi internaţional.

    Având ca idee de pornire melodia “My Dilemma” a Selenei Gomez, romanul Cristinei e un fanfiction, adică un gen care are ca personaje vedete reale – actori sau cântăreţi… Da, fetelor, Cameron Dallas chiar există şi poate că e mult mai cuminte decât e în carte, dacă vă speria o bruftuluială în care el va fixează prin izbire cu umerii de pereţi, din motive neamoroase… Eul liric (cum mă obliga să-i zic de-a-n boulea, profa mea de română) –uneori chiar şi epic-este Cristina Evans, o fată de aceeaşi vârstă cu autoarea şi părând să aibă toate calităţile ei psihice şi fizice, ceea ce ni-o face imediat simpatică, măcar pentru că arată aşa drăguţă în poza echivalentă:my-dilemma

     Cris are o viaţă împlinită şi fericită în Los Angeles, în reţeta căreia pe lângă familie, îi sunt aproape bunii săi prieteni Cass şi Trevor, când, primeşte o veste tulburătoare pe nepusă masă (de fapt tocmai îi puneau părinţii una, încununată cu-n tort consolator). Tatăl său este promovat la serviciu şi trebuie să îşi mute întregul roi casnic la Miami. … O urmăm pe eroină în această permutare iniţiatică în noua locație, de care ea mai întâi e deprimată şi temătoare, dar apoi tot mai incitată, pe măsură ce prieteni şi colegi noi apar în peisaj. Şi ce prieteni! Un trio de băieţi superbi, vedetele liceului, găsesc cele mai periculoase modalităţi de a face cunoştinţă. Nash o trăzneşte cu o minge pe plajă, Matt dă peste ea cu skateboardul, iar Cameron o bruschează de-a dreptul. Dar tot răul spre bine, reuşeşte în scurt timp ceva ce, după propriile mărturisiri, îşi doresc toate fetele din şcoală: să se apropie de toţi trei.

   Cea mai problematică relaţie va fi cea cu bad boy Cam, care e cuplat cu lidera majoretelor, mean girl Susan. Un cuplu ideal de bullies liceiali. Într-o primă etapă Susan o hărţuieşte destul de urât pe fata noastră (deşi nici ea nu se lasă), iar Cameron îi ţine isonul. Pe de altă parte, partizani ai Cristinei sunt ceilalţi populari : Nash şi Matt, plus surioara timidă a lui Cam (opusă lui caracterial), dulcica Sam, care îi devine noua cea mai bună prietenă. Aproape pe nesimţite Matt se transformă din amic în iubitul oficial, deşi sentimente greu de recunoscut, pentru urâciosul Cameron, zbârnâie strident în playlist-ul fericirii Cristinei.

    Dincolo de dramoletele amorezării si geloziei, tânăra autoare, încearcă să abordeze şi teme mai grave ale vieţii adolescenţilor. Sam (surioara cameroniană cea bună), suferă pentru comportamentul fratelui ei şi din cauza istoriei familiale, până la a dezvolta o afecţiune psihică autolezionistică, pe care, poate doar noua prietenă Cris, o va ajuta s-o lecuiască. Un alt spectru teribil: consumul de droguri, se strecoară şi el printre prietenii fetei, aducând un rece fior morbid în cercul ei de cunoscuţi.

   Mai presus, însă, de tot şi toate, adevărata dilemă a Cristinei, devine (aţi ghicit) Cameron. Jocul de atracţie inoportună şi respingere neconvingătoare, e chiar simpatic.

 “Băiatul acela e cea mai mare dilemă a mea şi a reuşit să mă facă să îmi pierd capul după el din prima zi în care l-am cunoscut.”

    Un pic cam neprincipiale, personajele Dilemei. Nimănui nu-i pasă prea tare că îşi înşeală iubitul sau iubita, cât timp nu e prins şi nici că dimineaţa se sărută cu cineva, iar seara cu altcineva. Dar asta face parte din realismul pe care îl dă descrierii idilelor de liceu, faptul că ea e făcută chiar de o liceeană, nu de o scriitoare profesionistă care îşi aminteşte cum era în şcoală şi cu sursa asta vagă de inspiraţie, creează un univers sentimental logic şi compartimentat. Nici vorba de aşa ceva aici. Toată lumea se destrăbălează cu cine-i vine. Realism pur!

  V-am spus de Lexi? Nu v-am spus. E o micuţă bloggeriţă paparazzi, care terorizează lumea mondenă a liceului, cu articolele ei dezvăluitoare.

  Rod evident al admiraţiei autoarei pentru filmele americane cu adolescenţi gen “Gossip Girl” şi al romanelor Young Adult despre viaţa de şcoală americană, romanul e totuşi foarte diferit de altele de acelaşi soi, tocmai prin ceea ce unii ar clasifica drept insuficientă documentare sau drept a scrie despre ceva ce nu cunoşti din experiență, dar căruia eu i-aş zice mai degrabă: farmec european. Pentru că oare ce poate fi mai puţin american şi mai italian, decât masculi alfa de 18 ani pe scuter (a se citi motorino), umblatul pe jos într-aiurea şi trambalatul cu autobuzul, când vila ta gigantică de bogătani are o parcare plină de maşini cool. … Personajele însele se comportă mediteraneean, mai puţin Cris, care e ceva mai molcom moldavă. Susan plânge întruna de nervi şi urlă pe coridoare, toţi sunt sau foarte expansivi, ori exagerat de timizi şi virgini. Ultima cu bătaie înspre întârzierea în debutul vieţii sexuale europene, faţă de cea americană. Dar încă o dată, toate oglindirile astea ale școlii italiene, cea din care scriitoarea se inspiră de fapt, eu le trec la diferențe pozitive (sau oricum pline de prospețime), față de alte aventuri cu adolescenți de prin State. Cartea e romantică, nu erotică şi e înduioșător ca în această încadrare să poată fi savurat fără jena defazării comparative,  extazul unui prim sărut.

   Mai greu de explicat e clima din Miami. Deşi reprodusă corect cu plajă şi palmieri, panorama are parte cam prea des de ploi diluviene, de zici că eşti în Londra atacată musonic de meteorologi terorişti. Totuşi, măcar plânsul cerului e mereu în duet cu întristările eroinei, aşa că am putea forţa un pic nota şi să mergem pe simbolism.

   În acelaşi context aş încadra şi folosirea în traducerea românească a cuvântului “Ciao”. Asta în condiţiile în care suntem în SUA, unde nu mulți non-italo-americani ar înţelege ce-nseamnă. Ba nici chiar mulţi români (din experienţele mele interjudeţene) – dacă s-a păstrat italiana originală de dragul nostru. La mine în Banat e salutul uzual, dar ajungând în alte regiuni ale ţării, unde continuam să îl folosesc din automatism verbal (vă daţi seama că nu cu ţărani izolaţi şi în vârstă), primeam în locul unui la fel de automatic răspuns, o privire nelămurită în care se citea, eventual, strădania de a încerca să se conștientizeze ce bolborosesc eu acolo.

   ”Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.” , zicea Moş Coelho. Dar, hei, nu a auzit de dilematica Cris, când a fost atât de subtil. În destinul ei, universul nu conspiră cu nimeni ci intră direct la rupere ca un arbitru excentric transformat în atacantul tău agresiv la un meci de fotbal. O minge se loveşte de ea pe plajă, dacă e aruncată de un băiat drăguţ. Alt frumos al şcolii o tamponează cu skateboardul. Cu al treilea membru al triumviratului suprem de vedete locale, rămâne închisă într-o cămăruţă de serviciu, fiindcă au uitat cheia în uşă. Asta după ce profesorul i-a pedepsit să stea împreună peste ore. Nu i-a ieşit nici lui chiar din prima. Înainte îi mai cuplase de câteva ori pentru a face în doi eseuri, nefiind clar cum s-au efectuat tragerile la sorţi mereu favorabile. Să nu mai spun că de câte ori bântuie pe stradă, fata se loveşte de un cunoscut, deşi Miami are o populaţie estimată la peste 400 de mii locuitori, din care numărul de pietoni fără scop turistic, tinde dramatic spre 0. Dar i s-a întâmplat şi lui D’Artagnan să se lovească în aceeaşi zi de Athos, Porthos şi Aramis, deci există precedente celebre.

    Toate aceste mici incongruențe, explicabile totuşi, fac ca romanul să fie excelent pentru o vârstă ceva mai fragedă decât cea a eroilor, când spiritul critic nu e atât de dezvoltat şi poţi să te laşi doar purtat de plăcerea poveştii. Sau pentru cele/cei ce reușesc să se seteze să facă asta, pentru a savura în tihnă doar  romantismul idilic. Cred că mie mi s-ar fi părut super la 14 ani, foarte bun la 15 şi fain spre 16. După aceea, tocmai pentru că am fi intrat în paralelism existenţial, aş fi mormăit doar că e ok. Cu mintea de-acum sunt în primul rând suporter al Cristinei noastre (Chiperi, nu Evans), căreia îi urez să aibă la fel de mult succes şi să îşi îmbunătăţească stilul, până la a deveni o romancieră ce se adresează oricărui tip de public. Am să citesc şi restul trilogiei şi asta deja înseamnă mult. Dovada că reuşeşte să te facă interesat de soarta cetățenilor ficționali creați de ea, cea mai mare dorinţă a oricărui scriitor.

   Cristina Chiperi a publicat prima parte a poveștii sale la o vârstă când simţi că te maturizezi de la un an la altul şi nu te mai recunoşti în naivităţile pe care le tastai doar acum câteva luni. Mă aştept ca volumele următoare să păstreze tot farmecul primului, dar să aducă noi profundităţi în analiza personajelor, care şi ele cresc odată cu autoarea.

   Nu pot să nu dau play la final de disecție, melodiei Selenei Gomez, “My Dilemma”– precursoare, inspiratoare și rezumatoare a acestui roman plin de muzicalitate adolescentină:

editura-literaCartea My Dilemma is You, de Cristina Chiperi a fot oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
24

“…simt cum sufletul mi-e smuls din mine de sute de lentile atotvăzătoare…”

Nerve: Adevăr sau provocare, de Jeanne Ryan

Editura: Corint – Leda Edge

Data apariției: 2016

Traducător: Liviu Szoke

Număr de pagini: 304

    O nouă atracţie la modă acaparează atenţia adolescenţilor americani de la o coastă la alta a Statelor Unite. Combinaţie de reality show, candid camera, farse televizate şi vânătoare de pokemoni umani, noua senzaţie live online – Nerve, are reguli vagi spre variabile, dar premii irezistibile – adaptate după gusturile cele mai intime ale fiecăruia.

    Vee este fata din spatele scenei şi la propriu şi la figurat. O adolescentă timidă din Seattle care asigură scenografia pieselor de teatru şcolar unde strălucesc prietena sa Sydney şi băiatul vedetă de care e amorezată, Matthew. Dorinţa de a păşi mai înspre luminile rampei, o face să participe la una din probele preliminare ale jocului despre care vorbeşte toată lumea. Însoţită de propriul admirator empatic şi cu bun-simț, Tommy, ea preia una dintre provocările Nerve şi are un succes surprinzător după ce îşi toarnă apă rece în cap într-o cafenea şi bolboroseşte o frază penibilă prestabilită. Succes asigurat mai mult de mularea bluziţei ude şi a expresivităţii figurii sale naive, decât de vreun alt fel de merit.

   Din momentul în care e prinsă în colimatorul publicului avid de senzaţii tari, ritmul vieţii se accelerează pentru Vee. Relaţiile cu colegii  şi prietenii se modifică, are în sfârşit parte de atenţia tuturor şi online şi offline, dar nu chiar aşa cum şi-ar fi dorit. Însăşi cei ce stau în spatele Nerve par să o fi remarcat şi să se fi hotărât să investească în ea. I se fac cele mai tentante propuneri, croite special pentru jinduirile proprii, pentru a o face să răspundă unor noi provocări. Chiar mai mult decât fiecare încercare de joc, pe fată o îngrijorează precizia cu care Nerve îi ghiceşte cele mai ascunse dorinţe şi cele mai nemărturiste vise pe care ar vrea să şi le îndeplinească. Se simte ceva sinistru şi înspăimântător în felul cum i-au fost disecate şi înregistrate aspiraţiile exprimate pe reţelele de socializare, sau poate chiar prin alte părţi, în discuţii intime cu cei mai apropiaţi prieteni, ori la psiholog.nerve-1

 

    Cel mai important câştig pe care i-l aduce Nerve lui Vee, este însă partenerul de îndrăzneli, superbul Ian, de care se simte instantaneu atrasă într-atât încât uită total de Mattew şi de gelozia pe care i-o producea înclinaţia lui tot mai pronunţată către prietena sa, Syd cea perfectă. Alături de Ian trăieşte creşterea progresivă în intensitate a provocărilor de la ceva jenant pentru sine într-o cafenea, la ceva penibil pentru ambii în aceeaşi cafenea, spre un prim iz de pericol prin farsa în care vor cere virginilor de la adunarea de abstinenţi sexuali, prezervative; până la a solicita bani pentru sex în cel mai primejdios cartier al oraşului şi … aşa mai departe. Nu am să dezvălui mai mult, pentru că în progresia asta stă cea mai interesantă parte a acţiunii. În creşterea intensităţii provocărilor şi în mărirea mizei şi a valorii sentimentale şi pecuniare a premiilor oferite. Unde e limita? Unde vom pune punct? încearcă să hotărască ezitant întâmplătorii eroi ai unei manipulări perfect pregătite. De fiecare dată când cred că se apropie de final, presiunea psihică pusă asupra lor îi împinge şi mai departe şi mai în adâncul tunelului, încât orizontul salvator se îndepărtează, devenind luminița dintr-un capăt tot mai puţin accesibil.

   Toate provocările au o tentă sexuală sau un grad de pericol. Ceea ce e în perfectă concordanţă cu orice cifră de audienţă media, pentru că sexul şi violenţa vând cel mai bine. Eros şi Thanatos fiind reţeta supremă a interesului absolut. Paranoia jocului însăşi, se extinde în afara lui, infestează cu îndoială nu numai alegerile lui Vee de la provocări, dar şi încrederea pe care o are în prietena Syd, amicul credincios Tommy, sau chiar partenerul de aventuri, cvasi-iubitul Ian.

nerve2

 

   Povestea încearcă să rămână credibilă-nu transformă adolesceţii în eroi planetari- şi deocamdată personală (dacă nu va avea o continuare) – nu se generalizează pierzându-se prin intestinele fantomă ale organizaţiei ce a creat Nerve. Totuşi, dincolo de rezolvările acţiunii în desfăşurare, un indiciu despre ce ar putea fi Nerve şi cât de departe poate să meargă, ne e dat în capitolul de început, cel despre momentul de teroare al unei foste participante din joc: Abigail–cea care s-a retras şi acum e urmărită de Observatori (echivalenţii “canibali” ai vânătorilor de pokemoni). Prima oară n-am fost foarte atent la numele fetei (sau poate am fost manipulat să nu fiu atent!!!) şi credeam că e genul ăla de copertă narativă care reproduce ceva ce va repeta la sfârşit – şi tot aşteptam să ajungă Vee în stadiul respectiv. Dar nu, e altă fată, despre participarea căreia în joc veţi găsi indicii când va fi dată ca exemplu tragic  de personajele titulare, într-o discuţie.

    Există cârcoteli printre cititori dacă titlul secundar al traducerii în română, “Adevăr sau provocare”, a fost ales inspirat sau nu, prin prisma similarităţii cu denumirea celebrului joc în care trebuie să alegi între a rosti un adevăr (ce poate fi jenant) sau o provocare (ce precis va fi şi mai jenantă). Unii obiectând că romanul nu are legătură cu jocul respectiv şi posibilitatea alegerii adevărului nici măcar nu e oferită. … Eu unul, găsesc mai mult decât justificată prelungirea din titlu. Dincolo de a păstra varianta engleză a numelui companiei organizatoare de joc-spectacol, cu promisiunile sale de fiori psihologici incluse, partea în limba română surprinde esenţa cărţii. Pentru că dintre ce alte variante trebuie să aleagă Vee, dacă nu exact dintre acelea în care îşi dă acceptul pentru o provocare adolescentină (cu toată protecţia asigurată de societate tinerilor sub vârsta legală)  şi o pătrundere neprotejată în lumea reală (care ar însemna conştientizarea faptului că toate pericolele sunt majore, nu sunt limitate de vârsta participanţilor, bun-simț sau lege). Între o PROVOCARE funny, cel mult penibilă, după care să te simţi un pic ridicolă şi să te hlizeşti mai târziu, … şi ADEVĂRUL, că îţi poate fi afectată integritatea psihică sau corporală în reţeaua Nerve, că poţi pierde nu numai ce-ai câştigat până atunci, ci însăşi viaţa.

   De câte ori apare o carte sau un film de genul ăsta, se găsesc critici profunzi care să le categorisească drept … un comentariu asupra societăţii de astăzi în care viaţa a devenit spectacol şi cultura pop domină media … sau ceva de genu’. Eu nu cred că autoarea s-a gândit mult la astfel de chintesenţe existenţiale când a scris “Nerve”. Cred că a dorit (şi a reuşit) să creeze un roman electrizant, interesant şi alert, pe care să nu îl putem lăsa din mânuţe, cu acţiune galopantă şi zbârnăit de presiune psihică. Un joc al minţii şi un dans al dorinţelor. Dacă e să vă regăsiți în ceva din el, o să fie mai degrabă în umanitatea sa, în tentaţiile personajelor, decât în chestiile electronice ce ţin de difuzarea instantanee a informaţiilor pe care le cedezi vrând-nevrând curiozității tehnologizate înconjurătoare. Ori în felul în care s-ar schimba sau nu s-ar schimba societatea aşa. Cui îi pasă la vârsta asta? ar ricana pe bună dreptate publicul ţintă. Ne adaptăm. Show să fie! Shopping şi show. Panem et circenses / Pâine şi circ. Până la urmă, dacă suntem mai atenți, dincolo de accesorizarea cu smartphone-uri, societatea nu s-a schimbat prea mult de la Imperiul Romei încoace. Atâta vreme cât omenirea rămâne constantă, poveştile vor rămâne aceleaşi : de dragoste sau pasiune pentru cineva sau ceva şi circul pe care îl faci luptâd pentru ceea ce îţi doreşti.

Imagini din filmul “Nerve”, acum şi în cinematografele din RomâniaEditura Corint

Cartea Nerve: Adevăr sau provocare, de Jeanne Ryan a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint-Colecţia Leda Edge. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

“Voiam să uit trecutul, dar acesta refuza să mă uite pe mine”

 

   Femeia oracol, de Margaret Atwood-“Voiam să uit trecutul, dar acesta refuza să mă uite pe mine”

 

Titlul original: Lady Oracle

Editura: Corint – Leda

Număr de pagini: 464

Traducător: Gabriela Nedelea

Anul apariției : 2009

     Margaret Atwood este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de proză, poezie și eseuri critice, traduse in zeci de limbi. A abordat cu același succes toate genurile literare și a primit nenumărate premii, ca recunoaștere a talentului ei. Cu un asemenea creator, romanul “Femeia-oracol” e de așteptat să fie excelent scris. Și e. Chiar fără o rezonare deosebită cu subiectul, orice fel de cititor va fi prins de inteligența și inventivitatea frazelor povestitoarei, care te determină să te simți cult fie și numai pentru că ți-e accesibilă estetica lor, făcând parcă să nu mai conteze atât de mult spectaculozitatea în sine a poveștii.

     Cartea lui Atwood ar avea ceva din “Gone Girl” altoită cu o rămurică din atmosfera paranormală de magie urbană a autorilor sud-americani, dar ea a apărut în 1976, așa că orice comparație de genul ăsta, ar trebui orientată invers, din respect pentru originalitatea fiecărui scriitor. Totuși o Gillian Flynn combinată cu un strop de Isabel Allende, sunt cele mai la indemână referințe, pentru cititorul de autori la modă. Poate un pic mai frustă, Atwood, mai realistă și mai pregătită să zăbovească asupra auto-examinării personajelor proprii, decât succesoarele sale.

 Romanul debutează cu mărturisirea lui Joan Foster, o canadiancă hotărâtă să se facă pierdută în splendoarea bucolică a Italiei rurale:

“Mi-am plănuit cu grijă moartea – ceea ce n-am făcut cu viața mea, pe care am lăsat-o să șerpuiască în meandre de colo până colo, în ciuda încercărilor mele firave de a o stăpâni…

Îmi doream sa dispar pur și simplu, lăsând în urmă doar umbra unui leș pe care toată lumea s-o ia drept realitate. La început mi-a venit chiar să cred că reușisem. ”

     Ce a făcut o scriitoare de succes, o femeie frumoasă cu o căsnicie liniștită, să vrea să dispară din universul pe care și-l clădise, să fie atât de atrasă de tentația neantizării? Răspunsul pare să stea în istoria sa intimă, în trecutul care i-a format personalitatea.atwood      Fiică a unei mame autoritare, obsedate de ce cred alții despre ea și de nevoia de control și al unui tată absent când la propriu, când la figurat, Joan a avut o copilărie plină de probleme. Cu înclinație spre obezitate, confruntată cu frustrările mamei și indiferența tatălui, chinuită de colegele de aceeași vârstă care îi simțeau fragilitatea de victimă, fata va fi într-un continuu regres pe tot drumul său spre maturizare. În adolescență ajunsese deja să înfulece intenționat și să își agraveze problemele de sănătate, doar pentru micile satisfacții răutăcioase din confruntarea cu mama sa, exasperată de imperfecțiunea odraslei :

“Mâncam ca să o sfidez, dar și din cauza panicii. Uneori mi-era teama că, de fapt, nu existam cu adevărat, că eram un accident; o auzeam catalogându-mă drept un accident”

      Singurul punct luminos în însingurarea fetiței este Mătușa Lou. Cea care, de altfel, o va și ajuta într-un final să se schimbe. Deschisă, solară, tonică și extravagantă, ea însăși greoaie și voluminoasă, dar fără să îi pese de asta, mătușa fetei e tot ce nu e mama acesteia. Un adevărat sprijin moral, o prietenă ce încurajează, nu doar critică, cu care se merge la film, sau se poate discuta despre orice. Privind obiectiv, nici mama  Joanei nu pare rău intenționată, făcând tot ce depinde de ea pentru normalizarea copilului – de la înscrierea la cursuri de balet sau cercetășie sportivă, la impunerea de diete și programare la psiholog. Dar blestemul contradicției mama-fiică se încăpățânează să destrame orice efort al ei de a rezolva totul în mod corect.

   Rezolvare pe care o găsește însă mătușa Lou, atât prin influența din timpul vieții cât și printr-un testament cu condiționalitate suspensivă. Joan va primi o sumă mare de bani, doar dacă îndeplinește o anumită prevedere testamentară: să slăbească cincizeci de kilograme. Acest imbold adăugat unei psihologii mai mature, de ieșire din adolescență, vor fi declicul declanșator al marilor schimbări.

   Tot de mătușa Lou se leagă un alt marcaj important în destinul Joanei, ea introducând-o pentru prima oară în lumea misterioasă a viziunilor și premonițiilor, când o ia ca însoțitoare la ședința unui grup straniu de rugăciune și spiritism.

    Structurată în cinci părţi, fiecare cuprinzând o etapă de viață, cartea lui Atwood ne poartă în stil de jurnal intim, prin tot traseul formării eroinei sale. Devenită acum o femeie tot mai frumoasă, dar cu umbra obezei ce a fost, înconjurând-o ca o aură apăsătoare, Joan începe o viața de călătorii și aventuri cu banii moșteniți. Întâlnește la Londra un conte polonez refugiat cu care are o primă relație de concubinaj cam ciudat și din urma căreia cel mai important lucru cu care rămâne e ideea de a scrie cărți romantice de epocă, cu iz gotic și erotic, pentru publicul țintă pe care și l-a ales: femeia casnică sau dezamăgită de carieră, doritoare de escapism în lumi mai frumoase și mai sentimentale.

    Cu atât mai de neașteptată pare alegerea facută pentru propria mare poveste de dragoste, finalizată cu o căsătorie care numai ca în povești, nu e. Un propagandist comunistoid fanatic, prea prins de activitățiile sale principiale socialiste, ca să poată dezvolta o reală pasiune romantică, îi devine soț. Se reîntorc și se stabilesc în Canada, unde tocmai când lucrurile par să se statornicească, totul se precipită spre punctul culminant al mărturisirii din începutul romanului. Joan are succes și ca poetă morbidă, printr-o creație așternută pe hârtie prin metoda scrierii automate – incoștiente, cu iz puternic de spiritism. Îsi ia un amant, apar episoade de șantaj, de harțuieli telefonice și mesaje amenințătoare, reapar personaje din trecut și bântuiri fantomatice.

   Toate  o presează pe Joan Foster să redevină Louisa K. Delacourt, pseudonim pe care și-l luase cât timp locuise în Europa și să se refugieze din nou în locurile unde îsi găsise odată liniștea, de data asta înscenându-și moartea. Dorința de dispariție a vechiului eu, de reinventare, pare să izvorască din succesul primei transformări, de la obeză la femeia dorită. Dacă va reuși și de data asta și cât de multă bază au amenințările ce o stresează, sunt întrebările care dau miza finalului intens al poveștii.margaret-atwood

    Dincolo de firul epic al romanului și de plăcerea pe care ți-o dă parcurgerea lui, există interpretarea sa în decodare post-modernistă. Curent pe care îl ilustrează, practic, după manual, pentru că găsim în el subiectivizare totală, importanța dată trăirilor interioare, satirizarea socială, auto-ironia, dar și conștiința de sine a scriitorului și a operei sale. Prin prisma aceasta pot fi răsfoite inclusiv, altfel interesantele fragmente din creația gotico-romantică a cărților de dragoste scrise de Joan. Citarea lor vastă, intercalată în trupul realist al romanului, e metaforă și introspecție mascată. Labirintul prin care se pierd diferitele genuri de femei-personaje simbolizează întruparea livrescă a întortochelilor vieții și a alegerilor ce trebuie făcute. Poeziile sale spiritiste, aduse pe lume prin scriere automată, sunt un motiv de a diseca procesul de apariție și editare a unei cărți, industria ce s-a dezvoltat în jurul gestului cultural. Interesul post-morten care crește în urma poetei ce a sucombat sinucigaș ca o nouă Sylvia Plath, aduce în vizorul satiric rolul presei și al tabloidizării în succesul unui autor. Lipsa de plauzibilitate din coincidența reaparițiilor unor personaje metamorfozate, cu o nouă identitate, subliniază complexitatea și instabilitatea caracterului uman și al opțiunilor pe care le facem.  Însăşi spiritul mamei ce apare ca viziune în momente de cumpănă, face parte tot dintr-o simbolistică a trecutului definitoriu, pe care îl purtăm veşnic cu noi.

     Un roman care poate fi relaxant sau plin de subînțelesuri, în funcție de cât de mult dorești să îl aprofundezi. Oricum,  satisfăcător și interesant, în orice cheie ai alege să îl descoperi.

 

 

,,Fata din oglindă mi-a zâmbit. Dar nu eram eu."

 Mara Dyer. Începutul, de Michelle Hodkin

Anul apariției : 2016

Titlul original : The Unbecoming of Mara Dyer

Editura : Trei

Colecție : Fiction Connection

Număr de pagini : 462

Traducător : Ana Dragomirescu

    Greu de încadrat într-un gen anume, în afară de acela al debuturilor reușite, “Mara Dyer. Începutul” (prima carte a scriitoarei Michelle Hodkin), are de toate: O eroina de șaisprezece spre șaptesprezece ani care trăiește problemele clasice ale adolescenței – de la grijile pentru notele de la teste și conflictele școlare, până la emoțiile romantice ale îndrăgostirii. Mistere și suspans de thriller detectivistic. Atmosfera aceea dark a celor mai reușite momente ale unui roman de groază, în care fantome se întrupează și nopțile dau fiori. Intrigă psihologică și procesuală (autoarea e un fost avocat). Intercalări de planuri-prezent în desfășurare și amintirile trecutului traumatizant, dar și alunecări în oniric, când lumea viselor pare să năvălească revelator peste realitatea logică și să o dilueze.

    Mara e o adolescentă din Rhode Island care se trezește în spital, după un accident groaznic, fără să își mai amintească exact cum a ajuns acolo și ce s-a întâmplat cu prietenii săi, care o însoțeau în ceea ce pare să fi fost o expediție de bravadă nocturnă într-un azil părăsit. Ea scapă în mod straniu, nevătămată, dar cele două prietene și fostul ei iubit, au dispărut sub dărâmăturile azilului. În speranța evitării adâncirii traumelor psihologice ale Marei, părinții săi decid să părăsească locurile apăsătoare ale tragediei și se mută în însorita Florida, unde toată viața fetei ar trebui să o ia de la început. O nouă școală, noi colegi și profesori, o prietenie nouă, o dragoste care se înfiripă…. Dar peste toate bântuie încă sub forma de amintiri ce revin brusc, sau vise tulburătoare, trecutul ascuns în negurile memoriei …mara
   Oscilând între teama că înnebunește și ideea incredibilă că toate halucinațiile ei au un corespondent de vreun fel în lumea reală, Mara se trezește implicată în decesele inexplicabile din jurul ei, în cazuri criminale (pe filiera juridică a profesiei tatălui său), dar și într-o poveste de dragoste fulgerătoare cu cel mai admirat băiat din școală, rebelul şi excentricul Noah. El, părinții, cei doi frați şi noul prieten Jamie, îi vor fi ancore de stabilitate în vârtejul parcă tot mai rapid în care se simte absorbită, dar și cei pentru care simte că merită să lupte împotriva oricăror vitregii ale destinului, chiar mai mult decât pentru ea însăşi.mara-1

    Toate planurile acțiunii au un dozaj de mister și suspans care te ține cu sufletul la gură, îți doreşti să afli ce îi rezervă prezentul eroinei, dar și ce i s-a întâmplat în trecut. Te intrigă evenimentele care apar în viața părinților şi fraților ei, în cazul de crimă în care tatăl Marei e avocatul apărării, dar mai ales te înfioară oniricul ce se scurge uneori în realitate-vise tulburătoare ce nu știi dacă sunt doar fantezii de coșmar,  amintiri revelatoare sau viziuni paranormale.

    Nicio clipă nu poți prevedea direcția în care o va lua cartea.  Va rămâne o poveste romantică cu înfiriparea unei iubiri imposibile între doi adolescenți cu probleme, va devia într-un clasic noir cu dezvăluirea din ultima clipă a criminalului, e o disecție psihologică de halucinații, paranoia şi depresie post-traumatică, sau va deveni un fantasy exploziv în care eroii își descoperă însușiri paranormale? Dar exact imprevizibilitatea asta dă savoarea cea mai mare a romanului. Faptul că nu ești sigur de nimic, nici măcar dacă ceea ce se întâmplă e vis sau realitate, te face să stai alături de Mara alert și concentrat, chiar și în oazele sale de liniște, când e prinsă în normalele ore de școală sau clipele romantice adolescentine.

    “Mara Dyer. Începutul” e prima parte dintr-o trilogie și finalul ei te lasă încă implicat profund în lumea sa, ca orice serial foarte bun care te face să aștepți cu nerăbdare episodul următor. Stilul atent de artizan  meticulos al scriitoarei, ce explica în timp şi cele mai mici amănunte care rămăseseră neclare, îți dă siguranța că la sfârșitul trilogiei, toate evenimentele încă învăluite în mister, vor avea o limpezire desăvârșită și mulțumitoare chiar și pentru cei mai pretențioşi fani ai Marei. Senzație, dealtfel, întărită de știrea că următorul volum : “Mara Dyer. Transformarea” a intrat direct pe lista de bestseller New York Times și că toate cărțile trilogiei au fost publicate în cincisprezece țări.

    Tocmai pentru că acesta e primul volum dintr-o serie, o să fac ceva ce eu am căutat adesea, pentru a-mi reîmprospăta memoria când mă apucam de continuarea vreunei cărți, la o diferență mai mare de timp. O galerie de personaje. Câteva cuvinte despre ce înseamnă fiecare dintre ele în prima parte a trilogiei, pentru a ști de unde să le luați când începeți volumul doi :

   Mara – eroina noastră, adolescenta cu sechele după trauma unui accident ciudat; se mută cu familia în Miami

  Noah – băiatul cuceritor și extravagant, care ajunge rapid să o fascineze și să-i fie coechipier în turbulențele ce vor urma

  Jamie – primul amic al Marei la noua școală, ieșit din comun pe multiple planuri: bisexual, adoptat inter-rasial, generos dar neapreciat de societatea Liceului Privat Croydan

   Daniel – fratele mai mare al fetei, calm, înțelept şi echilibrat, mereu un sprijin pe care poate conta

   Joseph – frățiorul ei mai mic, amuzant și băgăreț

  Părinții Marei – totdeauna alături de ea, chiar sacrificându-și cariera pentru a-i asigura toate condițiile de vindecare

  Anna – frumoasa liceului, răutăcioasă încă de la început și devenind tot mai geloasă când observă atracția lui Noah pentru noua venită

  Aiden –  admiratorul Annei, ce o însoțeşte ca o umbră, un tip sportiv, mereu pus pe rele

  Rachel – cea mai bună prietenă a Marei din trecutul ei năruit

  Claire – prietena prietenei, inclusă astfel în același grup de amici cu Mara, chiar dacă între cele doua fete nu exista o simpatie prea mare

 Jude – fratele lui Claire, iubitul Marei din viața de dinaintea tragediei, ca și Chloe și Rachel, s-a aflat în clădirea prăbușită, dar a fost singurul al cărui trup nu a fost recuperat

 … și desigur, Mabel – o cațelușă amărâtă si răpănoasă, salvată de la un stăpân abuziv

    În concluzie, dacă vă doriți un roman pe care să nu îl puteți lăsa din mână, scris bine, cu adolescenți dar nu numai pentru adolescenți, un fantasy, romance, crime, chick lit sau horror …. Ăsta e!  Toate într-unul!

Autor: Marius Andrei

"Nu-mi spune mie că cerul e limita, când sunt urme de pași pe lună" - Paul Brandt

  În spatele măștii, de Emma Sayle

Titlul original: Behind the Mask

Limba originală: engleză

Traducere de Camelia Ghioc

Număr de pagini : 350

Anul apariţiei 2015

     in-spatele-mastii-de-emma-sayle-4Apărut la “Editura Trei” în colecția “Eroscop” (o colecție pe care eu unul o apreciez nu numai pentru selecția aparițiilor, dar și pentru estetica grafică),  “În spatele măștii”  e mai mult o autobiografie, decât o clasică poveste erotică. Romanul surprinde prin scriitura sigură, pentru o non-profesionistă. Atât de sigură încât te întrebi dacă nu e vorba tot de vreun ghostwriter, acum, după ce Zoella ne-a băgat în paranoia cu al eiGirl Online, ce s-a dovedit a fi scrisă de o respectabilă doamnă de litere. Emma Sayle e proprietara unui club exclusivist, Killing Kittens, ce organizează petreceri tematice hedonist-sexuale, cu accent pe satisfacerea prioritară a dorințelor feminine. Bărbații au acces doar la brațul unei însoțitoare și se supun imaginației si fantasmelor membrelor clubului. Autoarea dezvoltă de la început un adevărat manifest al sexualității feminine neîngrădite și lipsite de inhibiții (dar și de presiunea uneori defazată a celei masculine); manifest pe care îl aplică drept regulament al clubului său.

    Memoriile Emmei încep însă din copilărie, trecându-ne prin toate experiențele care au format-o şi i-au concretizat ideea conceptului Killing Kittens. Pe alocuri, tocmai pentru sublinierea feminismului sau generozității sale,  mai apar cititorului sceptic suspiciuni că autobiografia ar fi exagerat de romanțată, încât, din nou, ca la un reality show bun, dar pe care totuși nu vrei să îl lași să te amăgească, încerci să-i descoperi regia și chestiile false ori exagerate. Tot ce am verificat (mai mult prin articole Daily Mail – via Google) s-a dovedit a fi deosebit de plin de acuratețe. De la gesturile de caritate cu care credeam că doar se laudă inventiv, până la relațiile cu viitoarea prințesă sau cu vreo mare actriță. Odată câștigată încrederea cititorilor, descrierile specificitățiilor erotice ale diferitelor personaje și încurcăturilor inevitabile, devin interesante tocmai ca fragmente de viață, dar și amuzante prin umorul de situații.in-spatele-mastii-de-emma-sayle-1

    Putem aprecia ascensiunea Emmei Sayle de la fetița de colonel atașat militar pe la ambasade – neastâmpărată, băiețoasă și mereu gata să încalce reguliile – până la femeia de afaceri de succes, care e acum, ca pe o aventură în sine, dar și ca pe o lecție despre strategii de marketing sau un exemplu de hotărâre schimbătoare de destin propriu. Totuși nu avem parte doar de parade victorioase, Sayle mărturisind sincer probleme familiale sau relații romantice disfuncționale ori abuzive. Descrierea amănunțită a actelor sexuale din clubul său și a personajelor ce îl populează (numite cu porecle – probabil destul de dezvăluitoare pentru intimi), par să aibă o încărcătura erotică mai mult clinică decât senzuală.in-spatele-mastii-de-emma-sayle-3

   Romanul are 350 de pagini pe care le sorbi din câteva înghițituri greu de întrerupt și l-aș recomanda oricui, de la cititorii ce își doresc ceva relaxant, la cei interesați de viața de noapte, până la feministe.

   O remarcă laudativă despre butadele și citatele ce deschid fiecare capitol, uneori potrivindu-se cu ce urmează ca nuca în perete, dar foarte amuzante mai toate. Câteva exemple :

   “Femeile cuviincioase rareori fac istorie” – Laurel Thatcher Ulrich

   “Nu-mi spune mie că cerul e limita, când sunt urme de pași pe lună” – Paul Brandt

    “Problema cu cei ce nu au vicii e că, în general, poți fi sigur ca o să aibă niște virtuți destul de enervante” – Elizabeth Taylor

Autor: Marius Andrei

Surse foto sisterhoodchallenge.com

%d bloggers like this: