Authors Posts by Robertt

Robertt

24 POSTS 0 COMMENTS

by -
8

Parada de Paşte, de Richard Yates

 

Data apariţei: ianuarie 2016

Număr pagini: 240

Editura: Litera

 

Descriere:

    Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

Părerea mea:

    “Parada de Paşte” este o carte care analizează relaţiile personajelor principale, reieşind la suprafaţă caracteristicile acestora.

   V-aţi imaginat vreodată cum ar fi dacă aţi mai avea un frate sau o soră şi să nu aveţi nimic în comun, decât părinţii? Ei bine, surorile Grimes, Sarah şi Emily, se află în această situaţie şi cu trecerea timpului (un factor important fiind diferenţele dintre ele) relaţia lor se degradează foarte mult, între cele două protagoniste formându-se un zid mare care le desparte.

Titlul face referire la o şedinţă foto a lui Tony şi Sarah, îmbrăcaţi în costume vechi, pentru o paradă specială.

   Cartea debutează cu o vizită a surorilor Grimes, Sarah şi Emily, la locul de muncă al tatălui lor, în redacţia marelui ziar “The Sun”. Părinţii surorilor sunt divorţaţi, fetelor li se face dor de tată foarte des, şi astfel petrec după-amiezi frumoase împreună.

   Esther Grimes, sau Pookie, era mama fetelor, o femeie scundă şi activă. Datorită locului său de muncă instabil, trebuie să se mute des dintr-o zonă în alta, respectiv dintr-o casă în alta, surorile abia mai apucând să se obişnuiască cu noii colegi de la şcoală, că hop, mâine se mutau iar. Pe scurt, o adevărată cursă pentru un trai mai bun.

   Trebuie menţionat faptul că romanul povesteşte viaţa celor două fete încă de când erau mici şi până ce s-au transformat în femei mature. De asemenea, de-a lungul cărţii sunt inserate pasaje cu întâmplări care s-au petrecut cu mult timp în urmă, dar care sunt readuse în atenţia cititorului pentru a se familiariza cu caracterele personajelor.

   La vârsta adolescenţei, micuţa Emily Grimes deja are o duzină de iubiţi în spate, pe când Sarah, o fire calmă şi precaută nu a cunoscut niciun băiat cu care să facă dragoste. Deci, este o fire rezervată.

   Emily avea în mare parte relaţii pasagere, de câteva ore, o noapte, câteva nopţi sau câteva zile. Rar se întâmpla ca o relaţie de a ei cu un băiat să dureze câteva luni.

 Cele mai longevive relaţii ale fiicei mai mici a familiei Grimes, au fost cu:

– Andrew Crawford, un bărbat care nu dorea să facă dragoste cu Emily, prea des, fiindcă nu prea-i plăcea de ea, considerându-o urâtă şi cu neatrăgătoare.

– Jack Flanders, de departe cea mai lungă relaţie a lui Emily cu un bărbat. Un bărbat liniştit căruia îi plăcea să-şi petrecă timpul alături de iubita lui, Emily. Plimbările lungi prin parc şi activităţile realizate împreună îi făceau să se simtă bine unul în compania celuilalt. Pe Jack Flanders l-a cunoscut în redacţia “Food Field OBSERVER”, la locul de muncă a lui Emily.

   Pe la vârsta de douăzeci şi ceva de ani, Sarah Grimes se îndrăgosteşte de Tony, o fire dură, care munceşte mult pentru familia lui.

Împreună cu Tony, Sarah a avut trei copiii: Peter, Eric şi un anume Tony Junior, tustrei băieţi.

   Faţă de sora ei. Sarah s-a căsătorit cu primul bărbat pe care l-a iubit. Existând certuri între ei şi uneori bătăi, Sarah îndura fără să se plângă prea mult, de fiecare dată reîntorcându-se în braţele lui Tony, spunând că îl iubeşte. Aceste certuri şi bătăi vor degrada starea morală şi interioară a lui Sarah, având consecinţe grave.

   Emily, pune capăt relaţiei dintre ea şi Jack Flanders, aceasta refugiindu-se în braţele altui bărbat, total necunoscut pentru ea, fiind beată criţă când s-a culcat cu el. Bărbatul iese din anonimat, iar cititorul află că îl cheamă Ted Banks. Tot aşa viaţa lui Emily este mereu instabilă şi total dezordonată.

   Mama fetelor, Pookie, duce şi ea o viaţă dezordonată cu fiecare zi care trece îmbătrânind din ce în ce mai vizibil. Alături de şase sticle de whisky goale, Esther este găsită în comă, în camera ei. Din cauza alcoolului într-o cantitate mult prea mare în sângele ei, se trezeşte şi spune vorbe fără sens, delirând. Având în vedere situaţia degradantă în care se află mama lor, surorile Grimes sunt nevoite să o interneze într-un centru medical.

  Supărată pe viaţa grea petrecută alături de soţul ei, după o discuţie cu sora ei, Sarah se îmbată. Având o rezervare la un faimos eveniment public în seara aceea, Tony a invitat-o şi pe Sarah, dar găsindu-o beată o bate foarte tare, până ce sângele îi izvorăşte din răni. După această agresivă şi nefericită întâmplare, Sarah se împacă din nou cu soţul ei  bătăuş, susţinând afirmaţia pe care am mai scris-o mai sus, că îl iubeşte şi nu poate trăi fără el. De asemenea, în tot amalgamul de acţiuni şi întâmplări, băieţii familiei lui Tony cresc, făcându-şi iubite şi mai apoi căsătorindu-se cu alesele inimilor lor.

Viaţa activă a lui Emily continuă cunoscând un bărbat bogat pe nume Howard.

   Sarah moare, în urma unei aşa zise “boli la ficat”, însă Emily, sora ei, nu-l crede pe Tony şi nici măcar pe copiii lui, ci crede că însuşi Tony a omorât-o, folosindu-se de boala la ficat ca de o scuză. După moartea lui Sarah, moare şi Esther Grimes, mama fetelor, în centrul medical.

Peter, fiul lui Tony şi al regretatei Sarah, devine preot şi se oferă să o înmormânteze pe bunica lui, Esther Grimes.

   Cu trecerea timpului, Tony s-a recăsătorit cu Vera, proprietara unui restaurant mic, urât şi neprimitor. Emily se desparte de Howard, proprietarul firmei care colabora cu agenţia la care lucra Emily. Fiind neatentă şi făcând munca într-un mod mai slab decât până atunci, Emily este concediată de şefa ei, o persoană care cu câteva luni înainte îi era cea mai bună prietenă.

   Îl va acuza Emily pe Tony de moartea surorii ei? Va trăi oare Emily o viaţă mai bună şi mai stabilă, cunoscând un nou iubit şi căsătorindu-se cu el? Răspunsurile le găsiţi, bineînţeles, în carte.

   Bogată în acţiune, cu o structură bine formată, “Parada de Paşte” reuşeşte să menţină cititorul în mrejele ei până la ultima pagină.

V-o recomand cu drag! Lecturi plăcute, dragilor!

editura-litera

Cartea Parada de Paşte, de Richard Yates a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
10

  Fata de la nord de ziuă, de Alexandru Voicescu

Data apariţiei: noiembrie 2016

Număr pagini: 272

Colecţie: Radical din 7

Editura: Herg Benet

Descriere:

   ,,După moartea tragică a soției sale, Gérard – un profesor francez de istorie a artei – decide să se retragă o perioadă în nordul îndepărtat al Europei. Liniștea pe care o caută în meditație printre fiordurile Norvegiei este întreruptă de întâlnirea accidentală cu o tânără ce urmează cursurile unei stranii școli locale de fotomodele, a cărei deviză este „Sine Anima”.

Despre autor:

   Alexandru Voicescu (n. 17.10.1980, București) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în deconstructivismul pascalian, patristică și antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 200 de cărți de literatură română contemporană.

   Malad, romanul său de debut, a primit premiul Cartea de proză a anului 2015 la Gala Tinerilor Scriitori și a fost nominalizat la Festivalul Internațional de la Chambéry, pentru cel mai bun roman de debut din 2015.

alexandru voicescu

  Alexandru Voicescu revine cu un nou roman ,,Fata de la nord de ziuă.” 

   Încă de când am văzut cartea, mi-a plăcut foarte mult coperta şi descrierea. Nu am citit primul roman al autorului Voicescu, dar m-am hotărât să-l încerc pe acesta, fiind convins că este o carte bună. După ce am terminat lectura, am tras următoarea concluzie: A fost un roman cu un început frumos, scris într-un mod plăcut şi coerent, însă de pe la jumătatea cărţi acţiunea se ramifică, rezultând încă o poveste (un fel de continuare) a primei. Ar fi fost pe gustul meu, si mi-ar fi plăcut si mai mult, dacă s-ar fi continuat prima poveste (care a fost, nu interesantă, ci foarte, foarte interesantă). Dar să începem cu începutul…

   Trebuie să  spun că, Alexandru Voicescu face descrieri de nota 10, care nu plictisesc şi te fac să-ţi doreşti să mai citeşti încă un capitol.

    “Bagheta magică”, dacă o pot numi aşa, folosită de autor a reuşit să alterneze naraţiunea cu dialogul şi descrierile, lăsând doar mici dâre vagi şi neclare, rezultând o frumoasă folosire a modurilor de expunere, acest lucru conferind autenticitate şi originalitate scrierii. Felicitări! Cu acest lucru cartea m-a impresionat într-un mod plăcut, uşurându-mi procesul de citire. Apreciez şi formatul cărţi, dar şi aşezarea în pagină a textului, deoarece aduce o notă subtilă de aerisire, fără paragrafe de câte o pagină şi mai bine de atât, care să îngreuneze lecturarea romanului.

    Romanul începe cu Gérard, personajul principal al operei, refugiat în munţii şi fiordurile Norvegiei, dorindu-şi să se detaşeze de moartea soţiei lui.

   Gérard, profesor de istorie a artei se află în nordul îndepărtat al Europei, făcând fotografii peisajelor, plantelor şi animalele din fiordurile Norvegiei. Într-un moment de neatenţie, Gérard alunecă şi cade, odată cu aparatul său foto, acesta activând un sunet de alertă în momentul impactului cu o piatră. Cu toate că vrea să moară, situaţia se schimbă radical.

    Plecată de la Colegiul “Angelo”, într-o mică drumeţie, o tânără ce urmează cursuri de modeling, îl găseşte pe Gérard şi îl târăşte după ea până în faţa colegiului, lăsându-l jos, fiind atentă să nu o surprindă camerele de supraveghere. Ne dăm seama că Fata misterioasă este inimoasă şi dornică să-şi ofere ajutorul necondiţionat.

    Trezindu-se confuz şi cu mii de întrebări în minte, Gérard vede în faţa lui pe directorul campusului, Rutger Deiner, un domn cu un părul alb, între 40-45 de ani.

“Cineva m-a găsit şi m-a adus la adăpost, îşi zise. Deşi nu pare un spital. Poate casa cuiva. Casa fetei, oare? Aceştia sunt părinţii şi rudele ei? Ea unde e?”

    Pentru a se reface, personajul principal Gérard este consultat de doctorul colegiului “Angelo”, Sedric (bărbat de origine belgiană, vorbitor de franceză, ca Gérard) şi dus într-o cameră a campusului. Totul era alb şi din tavan izvora o lumină puternică, albă, orbitoare.

    Dorindu-şi să-l reîntâlnească, Fata face tot felul de gesturi şi lucruri prin care să iasă în evidenţă, să-i atragă atenţia noului vizitator. Toate aceste atenţii trec fără ca Gérard să le observe, Fata enervându-se:

“Ce dobitoc!, se gândi fata. Defilez prin faţa lui cu sânii p-afară şi el nici nu se uită! Pfff!”

   Este important de menţionat faptul că, fetele erau duse des într-un studio să urmeze o “cură”, de care au devenit dependente.

   După aceste evenimente, Gérard se satură de atmosfera din colegiul şi se hotărăşte să fugă din incinta campusului. Merge şi merge, iar mai apoi se rătăceşte, neştiind cum să se mai orienteze şi pe ce potecă să o mai ia.

    După mai multe clipe de rătăcire vede un om lângă malul apei şi fuge în direcţia aceea. Află lucruri interesante, dar am să vă las pe voi să le descoperiţi….

     Cam pe la pagină 130 începe o nouă poveste care are legătură cu prima. Recunosc că prima mi-a plăcut mai mult, fiind mai bine construită şi interesantă!

     În cea de-a doua parte a romanului facem cunoştinţă cu Mome, o fată care atinge un obiect oarecare şi reuşeşte să se transpună în evenimente şi acţiuni ce au legătură cu acel obiect. Pentru această “putere”, dacă o pot numi aşa, câştigă bani, pe care îi foloseşte pentru a creşte un copil. Această parte este pionul ce lipsea şi cu ajutorul căruia se formează o poveste logică, acţiunea ei desfăşurându-se în anul 1931.

Vă las pe voi să descoperiţi povestea.

   Cu nuanţe de iubire, cu mister şi farmec, Alexandru Voicescu scrie un roman nou, specific literaturii din ziua de azi, cu adulţi şi tineri nonconformişti, alergând căre o viaţă mai bună.

Editura_Herg_Benet

Cartea ,,Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

by -
9

Cel mai puternic glas

Poveste

   Estebano Cortez nu-şi imagina ce emoţii avea să-l treacă când cel de-al douăsprezecelea căţel al său avea să se simtă rău. Albano, căci aşa-l chema pe căţel, mânca iarbă şi o vomita mai apoi cu o spumă albă. Avea ochii roşii, o privire bolnăvicioasă şi nasul nu-i mai era ud. Atingând uşor nasul căţelului, Cortez simţi că nu mai era ud, deci câinele nu era sănătos, după cum spunea tradiţia columbiană.

   Avuse de-a lungul timpului douăsprezece animale de companie, toate căţei, toţi băieţi. Îi iubea foarte mult şi imediat ce îl curpindeau durerile bătrâneţii se juca cu micuţele creaturi şi starea i se ameliora substanţial.

  Primul căţel, Cruz, îl adusese tatăl lui de la ferma la care lucra şi era un Husky Siberian. Murise de timpuriu, aflat în floarea vârstei.

   Cel de-al doilea era un Mops pe nume Mateo, jucăuş şi mâncăcios. Acesta murise de bătrâneţe, chiar în ziua de 24 septembrie, trăind fix nouă toamne.

  Al treilea, Alonzo era de rasă “Beagle”, frumos şi cu ditamai urechile maro. Îl iubise mult Estebano Cortez, fiindcă era câinele bunicii sale, Cielo.

  Al patrulea era un Ciobănesc german. N-avea nume şi când îl chema la el, Estebano folosea apelativul mult prea popular: cuţu’-cuţu’.

   Locul cinci a fost rezervat de un Labrador Retriever dur, însă drăguţ. Blana îi era de-un alb pur, precum zăpada proaspăt aşternută, iar la gât avea o zgardă albastru-smarald cu un mic pandantiv în formă de os. Nici acesta nu avea nume, dar bătrânul Cortez îl chema cu un alt apelativ pentru a nu-şi aminti de ciobănesc, şi respectiv pentru a nu se mai chinui să-şi amintească numele lui, cu toate că nu-l botezase în niciun fel.

  Rottweiler-ul Enrique, al şaselea, îşi muşca chiar şi stăpânul, Cortez fiind nevoit să-şi facă zeci şi sute de injecţii împotriva bolilor transmisibile. Nici frumos nu era, aşa că l-a dat unui om de afaceri celebru, pentru că tocmai când voia să scape de el, Martin Scott, actorul câştigător a 67 de premii Oscar, trecea prin satul lui Estebano şi voia un câine. Cortez nu voia în ruptul capului să-l dea, soţia sa Rosa Tereza, da. Îl lucrase pe la spate pe soţul ei, iar Cortez nu a iertat-o nici acum, conştient de faptul că obţinuse nu mai puţin de 78 de muşcături, chiar şi în locurile mai sensibile.

  Al şaptelea, pe nume Julio, era un Pudel mic de tot. Avea o coadă ca un pămătuf decolorat de praf, iar părul de pe tot corpul îi era ondulat. Ăsta îi intrase la suflet Rosei, deoarece nu mânca mult. Murise tot de bătrâneţe, trăind 12 ani. De-a lungul vieţii a demostrat că este alert, loial, activ şi inteligent, ba chiar uşor de dresat.

   Numărul opt era un căţel vioi, extravertit, jucăuş şi prietenos, de tip “Shih Tzu”. Numele era unul ciudat, iar Cortez l-a uitat repede, strigându-l simplu “C.”. N-a murit, nici bolnav, nici de bătrâneţe, nici de nimic, ci a fost donat unei campanii de dresare.

  Al nouălea era un Bichon Maltez, cu numele Aurelio. Ajunsese din Malta pe un vas de croazieră, strecurându-se în bagajul unei femei bătrâne. Nu se mai despărţise de ea, iar Corez doar s-a apropiat de el şi acesta a sărit în braţele lui. Astfel, biata femeie a scăpat de bichon. În semn de apreciere, Estebano şi Roza îi organizase o fastuoasă petrecere de “Bun-venit!”. Nu prea au fost invitaţi, ce-i drept, doar câţiva vecini plictisiţi şi gata să profite de bunătatea familiei Cortez. Au fost întinse mese mari şi pline, iar în carafele de sticlă au tronat vinuri aduse tocmai din Provence, respectiv Marsillia.

   Al zecelea era tot un ciobănesc german, precum cel fără nume. Acesta a avut un nume ciudat dat de bătrâna satului, Moniba. Memoria scurtă a fostului avocat Cortez îi juca feste şi când a fost întrebat cum îl cheamă s-a gândit şi răzgândit şi probabil se mai gândeşte şi acum dacă n-ar fi murit. Căţelul fără nume era de-un negru aprins cu pete de foc şi mânca mult. Pentru că se îngrăşase, Estebano îl pusese la cură, însă n-a rezistat prea mult această cură, căţelul rupând lanţul de care era legat, dărâmând coteţul şi sărind în grădina vecinei Genoveva. A mâncat câte găini a dorit, până când şi-a umplu golul imens din stomac. Mult s-au mai blestemat Cortez şi Genoveva pe baza acestei fericit eveniment pentru Cortez (pentru că a supărat-o pe vecină) şi nefericit pentru biata Genoveva.

   Penultimul era un Ogar irlandez, urât şi cu mulţi purici. De fiecare dată când sărea gardul venea înapoi cu căpuşe şi alţi paraziţi ce-l făceau trist. N-am murit, ci a fugit de acasă, sătul până peste cap şi enervat la culme de pupăturile bătrânului Cortez Estebano.

   Ultimul, cel puţin până în momentul când am aşternut povestea pe hârtie, a fost Pufulete, un Beagle. Avea un corp masiv, robust, un craniu lat şi o expresie rugătoare. Îşi iubea stăpâni şi uşor-uşor a fost dresat de familia Cortez, fiind inteligent, amabil şi hotărât. Pufulete şi-a sărbătorit a cincisprezecea aniversare la un concurs pentru câini, vara trecută, organizat de mai marii conducători ai Columbiei.

   Când avea 13 ani, frumosul căţel s-a simţit rău şi mânca iarbă proaspătă de parcă era hrana lui preferată. Nici prin gând nu i-a trecut lui Estebano Cortez că acesta dorea doar să-şi “cureţe” sistemul digestiv. De dimineaţă, la ora 5 bătrânul Estebano a simţit o durere groaznică la inimă şi a fost cât pe ce să facă un infarct. Cum l-a zărit pe căţel, starea lui Cortez s-a înrăutăţit, în loc să se îmbunătăţească, pentru că a văzut câinele vomitând iarbă cu o spumă albă. L-au apucat greţurile şi pe el, inima l-a încercat din nou, luând-o la trap, iar capul îl durea tare. Soţia sa se tot foia pe lângă el, neştiind ce să îi facă mai întâi: să-i aducă o citrică, să-i dea un pahar cu apă, să-l lovească cu mâna pe spate sau să îi dea o pastilă de tensiune?

 Cu ultimele puteri, Estebano a zis:

– Ch- che- cheam- cheamă doctor veter-veterinar, Ro, Rosa!

– De ce? Nu vrei să-l chem pe doctorul nostru de familie să vadă ce-ţi poate face pentru aţi reveni?

– ROSA!

De îndată ce auzi acest cuvânt, Rosa Cortez fugi în casă, luă câteva monede şi se îndreptă către cabina de telefon, singura din satul acela naufragiat şi părăsit.

– Doctore, vino repede la mine acasă! DOCTORE! Doctore, mă auzi? Rosa rosti pe un ton grav şi accentuat ultimele cuvinte.

– Bună ziua, doamnă! Cine sunteţi?

– ROSA, tâmpitule! Vino, moare Estebano!

– Doamnă, eu sunt specializat în tratarea animalelor de companie, nu a oamenilor.

– Vino! Dacă moare Estebano, îţi jur că vin după tine cu cel mai ascuţit cuţit moştenit de la tata şi te toc precum carnea pentru tocană.

   Înspăimânat de cruzimea vorbelor, doctorul Placidia nici nu închise telefonul mobil când plecă şi Rosa înjura şi blestema cât o ţinea gura. Fără a observa că în jurul său se strânsese mai bine de 20 de cetăţeni, Rosa urla cât o ţinea glasul. Nu observă nici că doctorul ajunsese deja, tratase câinele, iar soţul ei îşi revenise, şi nici că erau în spatele ei şi o smotoceau şi ţipau la ea, însă Rosa se gândi că era vreun vecin şi continuă să urle şi probabil urlă şi acum, dacă nu cumva a lăsat-o glasul sau poate a răpit-o moartea.

SFÂRŞIT!

Sursa foto http://zooglobal.ru

by -
19

Nu mă tem, de Silviu Urdea

   Cartea “Nu mă tem” este un thriller- psihologic, apărut în anul 2016 la editura Libris Editorial. Romanul are 284 de pagini, un prolog, un epilog şi 22 de capitole.

    Silviu Urdea s-a născut în iarna anului 1992, într-un oraşel de la poalele Tâmpei. A urmat studii de specializare în tehnica proiectărilor CAD. În anul 2011, a început cariera sportivă și a debutat în concursurile de Strongest Man din țară, urmând ca 2 ani mai târziu să fie invitat la o competiție de acest gen în SUA.

   La sfârșitul anului 2012, a trăit un moment de „deja vu”, fapt care l-a determinat să înceapă să scrie un roman thriller, privind trei aspecte importante ale vieții: o dragoste pierdută, copilăria și puterea de decizie pe care o avem asupra vieții persoanelor din jurul nostru. Însă după câteva luni, această motivație începea să-și piardă sensul. Experiența s-a concretizat în romanul de debut publicat în primăvara anului 2014 la Herg Benet / Karth, Suflet pierdut”.

   Cel de-al doilea roman al său “Nu mă tem” a fost lansat pe 12 decembrie 2016 la Librăria St. O. Iosif din Braşov.

   Am citit pe pagina de facebook a autorului că lucrează la o a treia carte ce se va numi “Războiul Legendelor: Deceniul Sfânt”, un epic-fantasy de mari dimensiuni a cărei acţiune se petrece cu 65 de milioane de ani în urmă.

   V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să fiţi răpiţi de o doamnă doctor nebună şi mai apoi sechestraţi într-o cameră în care există un singur bec şi multe aparate/maşini medicale despre care nu aveţi habar? Ei bine, Filip, personajul principal al romanului “Nu mă tem”, ajunge să vadă şi în realitate aceste lucruri sub atenta supraveghere a doamnei doctor Ihrin.

  Filip este un tânăr legat strâns de un pat, înconjurat de o mulţime de chesti medicale şi singura lumină pe care o poate vedea e cea a singurului bec din încăperea în care se află. De asemenea, Filip nu îşi mai aduce aminte cum îl cheamă, cine e, din ce familiei vine şi mai ales ce caută acolo, pe patul acela. După numai câteva pagini în scenă intră un personaj feminin şi anume doctoriţa Ihrin, un medic care a fost dat afară de la serviciu, pentru că nu se comporta ca un om normal, ci ca un om anormal.

Imediat ce o zăreşte pe Ihrin, Filip o bombardează cu zeci de întrebări, cum ar fi: de ce îl ţine legat de pat?

   Doctoriţa minune spune că el este aici, legat, deoarece ea vrea să îl vindece de ceva anume. Filip nu-şi aduce aminte să fi avut vreo boală gravă şi se tot plânge că îi este foame. De îndată ce află că îi este foame, medicul Ihrin îi înfige în ambele vene de la mâini câte o perfuzie, aceasta fiind hrana lui.

   Ihrin, acest personaj ciudat şi poate puţin complicat, este o femeie care nu atrage bărbaţii, ci îi sperie şi ei fug de ea ca dracu’ de tămâie. Îi place să gătească şi ţine foarte mult la bunele maniere. Aspectul mâncării pe care o prepară trebuie să fie foarte frumos şi ingenios. Ea nu poate accepta să mănânce ceva care nu-i atrage privirea şi e aranjat urât.

Pe lângă Filip, în acea casă părăsită şi probabil bântuită, mai locuieşte şi un motan pe nume “Tăciune”. Ihrin iubeşte să-l alinte “Tăciunele”, deoarece blana lui era foarte neagră.

   Din momentul în care Ihrin îi înfinge cele două perfuzii în mâna stângă, respectiv mâna dreaptă, pentru Filip începe un adevărat şi dur calvar. În fiecare zi, Filip are de îndurat electroşocuri, metode de tratament care contau în trecerea curentului electric prin tot corpul şi, respectiv prin creier. Poate vă întrebaţi de ce? Pentru că doctoriţa Ihrin vrea să facă teste pe el, experimente…

   Neputând să mai suporte toate chinurile la care era supus, Filip se hotărăşte să se bage pe sub pielea doctoriţei Ihrin pentru a afla cât mai multe detalii despre el ca mai apoi să evadeze din acea cameră urâtă şi sinistră. Însă mai presus de orice, Filip vrea să scape de durerile pe care Ihrin i le provoca făcând cu corpul lui ce dorea ea.

   Dacă îşi va duce planul la sfârşit vă las pe voi să aflaţi. Oare va scăpa de sub mână nemiloasei Ihrin sau va muri într-un final din cauza durerilor?

   Subiectul abordat mi s-a părut straniu, bizar: un om care este răpit şi mai apoi torturat. Din acest motiv nu cred că această carte este dedicată tuturor cititorilor, ci cred că a fost concepută pentru un anumit segment/sector de cititori. Dacă nu îţi place genul acesta de thriller ,,greu” poţi fi debusolat şi nu înţelegi cartea. Ai nevoie de o anumită putere de percepţie să poţi să pătrunzi cu adevarat în universul creat de Silviu Urdea. Un univers sinistru, întunecat, dar de o forţă care te atrage în interiorul său şi ai senzaţia că nu mai poţi scăpa aşa uşor dacă îl înţelegi.

   Da, dacă nu îşi place genul, te loveşti de duritatea acţiunii şi atunci ai o anumită respingere, dar dacă eşti pasionat poţi fi acaparat în subconştientul universal exprimat de autor.

   Este genul de carte pe care numai dacă vrei tu o poţi citi, adică să fii conştient de la început în ce te bagi, să ai puterea de-a te lăsa amanetat în imprevizibil şi tenebre.

   Comparaţia cu Stephen King mi s-a părut interesantă, dar, eu mă abţin să fac o astfel de comparaţie, în acest moment fiind sub influenţa tenebroasă a subiectului abordat de autor şi nu pot să judec la rece, plus că am rezerve şi în privinţa unor replici ce mi s-au părut folosite pentru umplerea spaţiului, cel puţin asta a fost percepţia mea.

   Un subiect greu de digerat, dacă nu eşti pregătit să ieşi din zona ta de confort. Este genul de carte asupra căreia ai două opţiuni, fără cale de mijloc: ori nu îţi place, ori eşti prins în mreje şi o nu poţi lăsa din mână. Citiţi şi veţi afla. 

Exemplar oferit de autorul Silviu Urdea.

 

by -
12

Conan Barbarul-Misterul fântânii blestemate, de Robert E. Howard

Editura: Crux Publishing

Număr pagini: 50

Traducător: Cristina Ivan

Consilier editorial: Oliviu Crâznic

   Editura Crux Publishing continuă proiectul Integrala Robert E. Howard cu povestirea Conan Barbarul– Misterul fântânii blestemate, titlu emblematic pentru specia sword&sorcery care l-a consacrat pe Robert E. Howard propulsându-l printre titanii literaturii universale. De această dată îl avem pe Conan în centrul acțiunii și devenim părtași la o nouă aventură care ne va ține cu sufletul la gură.

    “Misterul fântânii blestemate” este o lectură simplă şi relaxantă, perfectă pentru această perioadă a anului, când sărbătorile au trecut, dar nu eşti pregătit şi nu vrei să lecturezi un roman de 500 de pagini, ci vrei ceva reconfortant, plăcut şi care să te binedispună.

 Cu toate că nu citesc cărţi care fac parte din genul fantasy, această cărticică mi s-a părut ideală pentru a începe să mă delectez şi cu acest gen.

Autorul Robert E. Howard a reuşit să concretizeze, în doar cincizeci de pagini, o capodoperă fantasy. După cum bine ştiţi, „Esenţele tari se ţin în sticluţe mici”. Criticile pe care le-a primit aprobă şi susţin afirmaţia:

  „Misterul fântânii blestemate este un adevărat giuvaer literar, element fundamental pentru întreaga operă a lui Robert E. Howard: intensă, dinamică, impecabil executată stilistic.” -Helena Cade, autoarea seriei fantastice The Iron Gods (Ed. Geek Network Print, 2015)

   „Personaj cu trăsături arhetipale, Conan Barbarul este simbolul originilor și al naturii, meterez în fața civilizației decadente; iar poveștile lui sunt poveștile sufletului primordial călit în încercări menite să îl facă pe om mai bun: supus erorii sau cedând sporadic impulsurilor, uneori neîndurător, dar niciodată josnic.” – Oliviu Crâznic, scriitor și critic literar specializat în literatura fantastică.

    Personajul principal este Conan Barbarul, o creatură care a fost nevoită să părăsească locul de întâlnire din Tortuga. Astfel, cu o luntre spartă, a vâslit şi apoi înotat până ce a ajuns la bordul „Hoinarului”, vaporul al cărui şef este Zamoravo, stăpân al carcerii şi care avea cu el mereu o sabie, fiind pregătit în caz de atac.

    În momentul sosiri pe corabie a lui Conan Barbarul, pe punte se afla o fată pe nume Sancha, un fel de soţie/iubită a lui Zamoravo. Cu aceasta are primul dialog creatura barocană, însă nu prea se sinchiseşte să răspundă, întrebările Sanchei fiind retorice pentru Conan.

    Pentru a-şi câştiga un loc pe puntea impunătorului „Hoinarul” şi pentru a-şi face rost de hrană, Barbarul Conan este pus să se lupte cu un bărbat de pe corabie şi mai apoi să lucreze din greu.

Conan îşi ducea viaţa normal, toată lumea admirându-l, muncind şi făcând atât lucruri uşoare, cât şi mai grele.

    Zi după zi, în ochii celorlalţi oameni de la bord, imaginea lui Conan devenea din ce în ce mai bună, unii pasageri afirmând chiar că Barbarul era mai bun decât Zamoravo, dar niciunul nu era în stare să-i destăinuie acest aspect comandantului mereu pun pe gânduri.

 Nu după mult timp, navigând şi tot navigând, se zăreşte un petic de pământ, loc în care se va desfăşura o mare parte din acţiunea povestirii.

    Imediat ce au aruncat ancora toţi marinarii şi ceilalţi de pe bord au coborât din corabie şi s-au dus să viziteze insuliţa. Singura care a primit ordin de la Zamoravo să nu coboare de pe punte a fost nimeni alta decât fata pe nume Sancha.

    Pe această insuliţă creşteau anumite fructe care te îndemnau la somn, având efect de somnifere. Aproape toţi oamenii care au coborât de pe corabie au mâncat din aceste fructe şi au picat într-un somn lung, la umbra răcoritoare a arborilor deşi.

 Pe punte, micuţa Sancha privea cu uimire şi ciudă în jur, fiind invidioasă şi supărată că nu poate să coboare şi ea.

    Abia după ce au adormit marinarii şi persoanele care au coborât, Zamoravo se duce să exploreze împrejurările, cu speranţa că poate va găsit o comoară ascunsă sau minereuri preţioase cum ar fi aurul. În urma lui, Conan Barbarul îl urmăreşte pe Zamoravo, iar cum îl vede, Sancha încalcă ordinul lui Zamoravo şi se dă jos de pe corabie cu gândul să îi urmărească pe cei doi, mânată de o curiozitate extrem de mare.

    Conan Barbarul îl provoacă pe căpitanul care mai ieri i-a oferit hrană la o confruntare sângeroasă. Bineînţeles, căpitanul acceptă. Cine va ieşi învingător veţi descoperi voi. Cert este că acţiunea se complică şi multe incidente vor avea loc, iar probabil cel mai important va fi descoperirea fântânii blestemate. O fântână misterioasă cu puteri nebănuite. Cum se va încheia aceasta aventură nu am să vă dezvălui, dar credeţi-mă că merită citită cartea.

    Lectura cărţii a fost antrenantă şi agreabilă. Scriitorul Robert E. Howard a creat o lume fantastică, dar prietenoasă. Sper să vă placă cel puţin pe cât mi-a plăcut mie şi vă aştept cu păreri sincere referitoare la această minunată povestire fantasy.

Până data viitoare, lecturi uşoare şi relaxante, dragilor!

P.S.: Editura Crux a mai publicat şi „Conan Barbarul-O vrăjitoare se va naşte”, tot de Robert E. Howard.

Crux Publishing logo

Cartea Conan Barbarul -Misterul fântânii blestemate, de Robert E. Howard a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. poate fi comandată de pe site/ul Editura Crux Publishing

 

Zgomotul timpului, de Julian Barnes

Titlu original: The noise of time

Traducător: Virgil Stanciu

Format: Paperback

Număr pagini: 208

Editura: Nemira

   Julian Barnes s-a nascut in Leicester, Anglia, in 1946. A studiat la City of London School intre 1957 si 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) in 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen si New Review. Între 1979 si 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.

Un roman intens şi complex, perfect pentru iubitorii de ficţiune istorică.

   Înainte de a citi acestă carte am mai citit un al roman de la Julian Barnes şi anume: Arthur&George. Vă spun drept că mi-a plăcut mai mult Arthur&George, decât Zgomotul timpului, însă asta depinde de gusturi şi, bineînţeles din ce genuri fac parte.

  Mi s-a părut, de asemenea o carte grea, dar unele pasaje au fost chiar plăcute, amuzante şi adevărate.

   Am pornit lectura cu ideea că o să am parte de ceva interesant şi am dat peste un roman în măsură de 80% biografic. Nu ştiu dacă v-am mai spus, nu mă împac cu romanele biografice şi mai puţin cu cele autobiografice. Nu mă pasionează şi nu mă fac să dau pagina aşa de repede precum aş da-o la o ficţiune pentru adolescenţi, dar a fost o lectură interesantă.

  Descrierea cărţi pare tentantă, iar laudele de pe copertă te îndeamnă să începi cât mai repede şi sigur procesul de citire:

„O ambitioasa alegorie orwelliana despre dificultăţile întâmpinate de artişti în societăţile totalitare şi o parabolă kafkiana despre eforturile unui om fricos de a se lupta cu o realitate suprarealistă.“ – The New York Times.

„Barnes s-a reinventat înca o data.“ – Daily Telegraph.

   Aşteptările mele de la această carte au fost surprinse cu opusul lor. Naraţiunea folosită de scriitor nu te plictiseşte, este cumva ,,obositoare”. Trebuie să petreci câteva zile pe carte, eu fiind de părere că nu ai cum să-o lecturezi imediat. Tot ce citeşti trebuie să ajungă şi la inimă şi nici pe departe să rămână pe drum.

   Să vedem şi cam despre ce este vorba şi să facem cunoştinţă cu minunatul compozitor al secolului XX-lea, Dmitri Dmitrievici.

   Personajul principal al cărţii este un tânăr talentat şi calm, retras. Tatăl său murise şi el avea acum responsabilitatea de a întreţine pacea şi armonia în familia sa. Am văzut în Dmitri un personaj bine conturat de către autor, ale cărei calităţi şi defecte erau mai mult decât vizibile, putând foarte uşor să îmi dau seama ce tip de om este viitorul compozitor.

   Pentru că iubea foarte mult muzica s-a dedicat şi şi-a pus toată dragostea, speranţa şi respectul în munca sa. Ambiţia, râvna şi talentul său l-au propulsat de timpuriu în topurile celor mai buni compozitori ruşi. A cunoscut faima şi după puţin timp piesele sale au început să fie puse în practică pe cele mai populare şi prestigioase scene. Popularitatea şi iubirea pe care i-o oferea publicul, auditorul, l-au făcut să se simtă bine şi să-şi facă din ce în ce mai bine munca.

  Nu după mult timp comentarii urâte sunt aduse în atenţia talentatului compozitor Dmitri şi toată faima şi popularitatea a început să scadă simţitor foarte repede. Acum, se simţea prost şi rău dispus, singurul său alin fiind  ţigările.

   Cea mai celebră piesă a lui Şostacovici a fost “Lady Macbeth din Mtensk”, fiind şi cea mai îndrăgită de spectatori. Regimul comunist de la acel timp, condus de Stalin ( Iosif Vissarionovici Stalin) i-a făcut munca şi piesa “Lady Macbeth din Mtensk” de tot râsul.

   În revista “Pravda” apar din ce în ce mai multe critici rele la adresa compozitorului, perioada lui de faimă încheindu-se aici. Şostacovici era rugat să iasă în public şi să-şi ceară iertare. Vă întrebaţi oare de ce sunt aduse aceste comentarii la adresa tânărului, nu-i aşa? Am şi răspunsul care este destul de neclar şi absurd: pentru că înainte de a crea celebra piesa s-a inspirat din modele de pe alte meleaguri, nicidecum de pe ale Rusiei. Mi se pare foarte corect şi cinstit să te inspiri din munca altor oameni, aceasta reprezentând pentru tine un punct de ambiţie şi curaj care te îndeamnă să-l depăşeşti şi să mergi mult mai departe. Să descoperi noi drumuri care te fac şi mai popular decât eşti. Nu o să înţeleg niciodată aceste motive slab dezvoltate şi fără esenţă! Chiar nu pot!

  Starea moarala a lui Şostacovici se schimba, şi sub cerul fără nori, în care lumina reuşea să pătrundă şi în cel mai întunecat colţişor s-a abătut o pătură groasă şi mare de nori pufoşi şi negri. Era distrus, efectiv distrus! Imaginează-ţi că ţi-ai dat toată silinţa şi ai muncit ani întregi pentru ca într-o zi să ajungi undeva sus şi a doua zi să afli că toţi contracandidaţii tăi te depăşesc rapid şi irevocabil şi tu tocmai ai ajuns pe ultimul loc, departe de ce ţi-ai propus. E greu şi foarte dur acest timp. M-am regăsit pe-alocuri cu minunatul compozitor şi i-am înţeles perfect starea prostă şi durerea care i-a străpuns inima.

   Acum, viziunea fostului compozitor celebru era foarte restrânsă şi punea întotdeauna răul în faţă. De asemenea, acum stătea lângă un lift împăcat cu el şi cu o valijoară aşteptând ca din moment în moment să fie săltat de forţele armate şi dus în faţa lui Stalin, apoi transportat în Siberia, trăindu-şi viaţa în chinuri groaznice. Dormea îmbrăcat. Era pregătit şi aştepta clipa.

  Cu regimul comunist la putere, artist fiind, ori te conformai şi cântai numai ce se potriveşte ţării şi patriei tale, ori îţi semnai garantat condamnarea la moarte.

“În Rusia lui Stalin nu existau compozitori care să scrie cu tocul între dinţi. De acum încolo vor exista doar două cateogorii de compozitori cei vii şi înspăimântaţi şi cei morţi.”

  La decăderea morală a lui Şostacovici, fostul Dmitri a contribuit şi Nikolas Nabokov care-l îndeamnă să-şi recunoască rolul în toată acestă mascaradă şi să-şi asume contribuţia la această scenă penibilă. Cu alte cuvinte, era îndemnat să spună că tot ce făcea o făcea fără dragoste şi fără voinţa lui. Era îndemnat să spună că era pus de Stalin şi regim să nu se mai inspire şi să facă doar ce e pe placul poporului.

  Dar iată că o nouă portiţă se deschide pentru compozitor şi vestea că Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul regimului comunist la acea perioadă în Rusia, a murit, aduce bucuria şi veselia, calmul şi liniştea, pacea şi buna dispoziţie pentru Şostacovici.

   La putere vine un alt conducător comunist şi, din nou, lumina soarelui care reuşea să-i pătrundă până şi în cel mai întunecat locşor din inima lui e pur şi simplu acoperită de nori furioşi şi întunecaţi care îndeamnă la tristeţe şi suferinţă. Şostacovici este rugat să devină membru al partidului şi să-şi dedice viaţa poporului şi naţiei sale. Va reuşi să treacă şi peste această perioadă? Se va supune sau se va lăsa dominat de regimul comunist, ori va învinge şi-şi va recăpătat calm şi bucuria care-i lipsesc aşa de mult?

  Vă recomand cu drag acest roman “greu”şi complex, în special celor iubitori de istorie şi pasionaţi de romanele biografice. Nu vor fi prezente momente interminabile şi date greu de reţinut care fac lectura dificilă, şi cred că are să vă placă! Lectură plăcută!

sigla Nemira

Cartea Zgomotul timpului de Julian Barnes a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

by -
13

Tiramisu-cum să nu-ţi placă?

Tiramisu este un desert tradițional Italian.

Ingrediente:

1 pachet cu pişcoturi (cu patru rânduri);

500 g. smântână;

500 ml. frişcă lichidă Hulala;

250 g. mascarpone;

200 g. zahăr;

5 linguri ness;

Decor:

cacao pudră.tiramisu1

Mod de preparare:

1)  Într-un bol, punem brânza mascarpone şi zahărul. Cu ajutorul unui mixer amestecăm până ce zahărul se încorporează bine, circa 5 minute.

2) Separat se bate frişca.

3) Se adaugă peste frişca bătută, smântâna şi se mai amestecă din nou. Adăugăm şi crema de brânză frecată cu zahărul. Amestecăm.

4) Ness-ul se amestecă cu câteva linguri de apă. Puteţi pune şi esenţă de rom.

5) Într-o tavă se pune mai întâi un strat de pişcoturi înmuiate în ness-ul dizolvat în apă, aveţi grijă, deoarece dacă le ţineţi prea mult în ness se rup. Peste stratul de pişcoturi se adaugă un strat de cremă, apoi iarăşi un strat de pişcoturi si după, crema rămasă.

6) Se dă la rece 12 ore şi apoi se pudrează cu cacao.

Poftă Bună!

by -
12

un volum de întâmplări atrăgător şi captivant, atractiv şi neobişnuit, ciudat şi ieşit din comun.

Eria. Perspective. de  Gabrielle Guvenel-Vol 2

Editura: Librex Publishing

Număr pagini: 184

Data apariţie: Noiembrie 2016

Descriere:

,,Oricât te-ai lupta, oricât ai încerca să-ți exorcizezi demonii personali, ei vor fi alături de tine atâta timp cât trăiești. Așa că cel mai bine ar fi să înveți să conviețuiești cu ei, cum a făcut și Eria.

Personajul nostru s-a-ntors în brațele lor, la fel cum se întoarce un prunc la pieptul mamei, iar și iar. Și, de data asta, în loc să-ncerce să-i elimine, îi îmblânzește și îi convinge să-i joace jocul.

Alături de ea, îndrăgiții Andi și Timothy, se lasă purtați pe drumuri neștiute, de propriile lor dorințe ascunse.

Romanul ne face cunoștință și cu alte două personaje inedite, despre care, cu siguranță, vom mai auzi pe viitor.”

   După ce am citit primul volum: Eria. Dezăluiri (recenzie aici) am ştiu că vreau să-l lecturez şi pe-al doilea. M-am bucurat enorm când am aflat că va apărea şi chiar l-am aşteptat cu nerăbdare, asta pentru că primul  volum s-a încheiat mult prea brusc şi trebuia să aflu ce se mai petrece în viaţa Eriei Pop. De asemenea, acest volum a fost lansat la Gaudeamus, Târgul internaţional de carte 2016, iar primul volum a fost relansat. Din păcate nu am ajuns la ora lansării, însă mi-am revenit când aveam în mâini volumul doi.

    Acţiunea cărţii presupune aceeaşi poveste scrisă din trei perspective diferite, ale celor trei personaje: Andi Aron- detectivul, Timothy Carrion- preotul, şi personajul principal Eria. Dintre toate cele trei perspective, mi-a plăcut cel mai mult cea a preotului Timothy.  Vorbele lui Andi Aron mi s-au părut aşa de complicate şi greu de înţeles, iar cele ale Eriei ceva mai interesante.

    Volumul debutează cu gândurile lui Andi despre anul care tocmai se încheiase, adică 2015. Explică de ce nu i-a plăcut şi vorbeşte despre ciudata perioadă în care el s-a transformat în lup şi cum s-a împrietenit cu câteva creaturi ciudate: vampiri şi alte astfel de creaturi dubioase.

    Andi Aron este supărat foc şi pară pe Eria. Mai demult o iubea, acum simte ură şi dispreţ faţă de ea. Asta pentru că viaţa lui a luat o întorsătură gravă: într-o noapte venit cu iubita lui Marta la munte are un accident cu skiurile. Andi era convins că nu are să se întâmple nimic rău pe pârtie, dar băuse câteva pahare de whisky înainte şi uite că tocmai s-a întâmplat. Deoarece se loveşte foarte tare la picior, în zona tibiei, prietena sa îl părăseşte la spital. Din spital, detectivul ajunge luat de Decko, fostul soţ al Eriei, într-o cameră unde este păzit de o altă creatură ciudată. Nu după mult timp, domnul Aron este transformat într-o femeie. Bărbat urma să redevină după o perioadă scurtă. Vă întrebaţi de ce a fost aşa pedepsit detectivul? Pentru că Eria l-a înşelat pe Decko cu el. În final, este o perspectivă corectă.

    În planul numărul doi, părintele Carrion este foarte recunoscător Eriei şi îl îndeamnă şi pe Andi să fie la fel de recunoscător, deoarece Eria s-a neglijat pe sine şi le-a salvat viaţa amândurora. Destul de dezamăgit şi trist, pentru că Eria nu-l iubea, ci doar s-a folosit de el, îi provoacă o stare de melancolie lui Timothy. Spre deosebire de preot, Andi n-o mai iubea deloc pe biata Eria, însă treburile se schimbă pagină cu pagină.

    Carrion nu se dă bătut şi după ce o ia din spital pe Eria, fug într-o ţară străină, unde preotul avea o casă destul de spaţioasă. Aici, în Hillsborough, preotul fuge de lângă Eria, dar şi Eria fuge din casa lui Timothy. Gândindu-se că a greşit, preotul se întoarce, însă ia-o pe Eria Pop de unde nu-i. De acum, Carrion o tot urmăreşte pe Eria şi cu orice preţ doreşte să afle unde e. Intră prin bar-uri şi prin restaurante, întreabă şi până la urmă dă de ea. Refuzându-l (Eria) odată, de două ori, de trei ori, de x ori, părintele se resemnează şi se hotărăşte să nu o mai urmărească. Din nou, îi revine dorinţa de a o apăra pe Eria şi o caută. O adevărată poveste despre prietenie, de dragoste nu prea cred că e vorba.

    În cel de-al treilea plan, unul destul de interesant şi plăcut, Eria îşi spune şi ea viziunea şi versiunea despre viaţa sa. Eria află că are un frate şi că tatăl ei este vinovat pentru soarta ei năpraznică. Orola este numele lui, iar pe iubita lui o cheamă Colopatrion. Aceasta are legatură cu celelalte personaje: cu Andi Aron pe care l-a păzit când era captiv ( are o aventură cu el, chiar în lift :)) când se vor reîntâlni) şi duşmanca numărul unu a preotului Timohy Carrion, fiind cu acesta în plin război. Întâlnirea dintre preot şi Colopatrion este extrem de dură. Îl provoacă la duel şi ajutată de alţi demoni îl imobilizează pe Carrion şi-l bagă într-o cuşcă. Preotul reuseşte să scape cu ajutorul unei cete de vârcolaci, şi o atacă la rândul lui.  Mirosul sângelui cald îi atrage pe vârcolaci şi se năpustesc asupra lui Colopatrion. După cum vă imaginaţi, fie roata şi pătrată tot se-nvărte ea odată!

    Pe parcurs apar monştrii, vampiri, zeiţe, zei şi multe alte personaje care ajută la formarea unui volum de întâmplări atrăgător şi captivant, atractiv şi neobişnuit, ciudat şi ieşit din comun.

    O ultima aventură palpitantă şi captivantă este cea de la sfârşitul cărţii în care întrega echipă în frunte cu Eria merg la un aşa numit portal pentru al închide, tot în centrul vechi pe strada Saint Jacques. Aici, intră într-un pub şi găsesc un copil, patru vârcolaci care dormeau, două iele şi un vampir. Dar oare vor pune capăt acestei acţiuni cu bine? Va mai vedea vreodată Eria soarele şi luna de pe cer? Cu restul echipajului ce se întâmplă? Citind cartea o să aflaţi negreşit! :)

    Pe scurt “Eria. Perspective” de Gabrielle Guvenel a fost o carte tulburătoare, mişcătoare, drăguţă, simpatică, vibrantă şi stridentă. Trebuie să circule! Dacă nu vă plac cărţile dark şi intrigante nu v-o recomand, însă dacă iubiţi acest gen de cărţi e un must-read!

P.S.: Nu începeţi să citiţi seria cu volumul doi, pentru că nu prea veţi înţelege nimic, ci începeţi cu primul volum. Aştept şi impresiile voastre, see you later!

 

Librex.roCartea Eria. Perspective de Gabrielle Guvenel a fost oferită pentru recenzie de Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Publishing.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
18

Bomboanele Brigadeiro-bomboane specifice Braziliei

  Delicioase şi ciocolatoase, aceste bomboane au un gust minunat şi ambalate într-o cutiuţă cu fundă pot constitui cadoul perfect pentru Crăciun sau pentru o aniversare. (eu m-am inspirat de aici):

Ingrediente:

– 1 cutie lapte condensat (395 ml.);

– 50 g. cacao neagră;

– 50 g. unt nesărat;

– câteva linguri cacao pentru decor. (se pot folosi şi ornamente din ciocolată).

Mod de preparare:

1) Într-o crăticioară topim untul împreună cu laptele condensat şi le lăsăm până ce amestecul se încălzeşte.

2) După ce untul s-a topit complet, adăugăm cacao şi omogenizăm cu un tel pentru a sparge eventualele cocoloaşe.

3) Fierbem amestecul la foc mic timp de 25 de minute sau până ce devine o compozitie groasă. Cât timp stă pe foc amestecăm continuu pentru a nu se lipi compozitia şi mai apoi arde.

4) Transferăm crema într-un bol şi o lăsăm să se răcească, după care o dăm la frigider cam 1 oră, o oră şi jumătate.

5) Ne ungem mâinile cu ulei şi formăm biluţe după plac din compozitia răcită.

6) Tăvălim bomboanele prin pudră de cacao şi le servim.

Poftă Bună!

by -
12

O adevărată poveste despre aventură, dragoste şi curaj din timpul Primului Război Mondial. Charlie Wilcox a existat cu adevărat!

Charlie Wilcox, de Sharon E. McKay

Anul publicării: 2003

Editura: ALLFA;

Număr pagini: 192;

Tip copertă: cartonată.

Lucrare distinsă cu premiile literare canadiene: Geoffrey Bilson (2001), pentru fictiune istorica adresata tineretului; Hackmatack (2002), preferinte ale tinerilor cititori; Rocky Mountain (2003) Prea mic pentru Marele Razboi!

O carte ca niciuna, unde istoria şi ficţiunea fac combinaţia perfectă, rezultând un minunat roman.

O adevărată poveste despre aventură, dragoste şi curaj din timpul Primului Război Mondial. Charlie Wilcox a existat cu adevărat!

  Mi-a plăcut mult, am citit-o pe nerăsuflate şi am rămas cu o impresie bună despre autoarea şi scenarista de film, Sharone E. McKay. Nu mă aşteptam la o carte aşa de bună, am judecat-o după copertă, însă conţinutul m-a lăsat fără cuvinte. Stilul liniştitor în care este scrisă cartea te îndeamnă să-ţi găseşti un colţ în casă, să te aşezi, să te înveleşti cu o pătură groasă şi să o citeşti cu o ceaşcă de ceai fierbinte. Te rupe complet de realitate, de griji şi nevoi şi te transpune într-o lume în care praful s-a aşternut de foarte mult timp, iar tu, cititorul, lecturând cartea îndepărtezi uşor praful şi te bucuri că atunci lumea chiar trăia o viaţă normală. Zic asta pentru că atunci nu existau telefoane, tablete, computere sau laptopuri, nu. Exista doar timp liber pe care să-l petreci muncind, ori jucându-te cu prietenii.

   Aşa face şi Charlie Wilcox, personajul principal al romanului, celelalte personaje gravitând în jurul său. S-a născut în Newfoundland, pe coasta de est a Canadei, şi are la naştere o greutate de numai un kilogram şi un picior schilod. Charlie era fiul căpitanului Sam şi al lui Lucy Wilcox. De asemenea, Charlie este o fire jucăuşă care are mereu încredere în sine şi-şi iubeşte familia (aşa cum era ea) şi viaţa.charlie

  Romanul debutează cu dispariţia lui Charlie de acasă, mama sa fiind foarte îngrijorată şi răspândeşte vestea în tot Brigus-ul.

   După câteva ore, băiatul este găsit de Jim Norton, amicul său, stând şi privind prin binoclul şterpelit de la tatăl său portul. Aflând că trebuie să ajungă acasă pentru a pleca din Brigus de la prietenul său, acesta dă fuga acasă. Pe o ferestră a unei camere vede cum părinţii săi se îmbrăţişează, dar amintindu-şi că mai are o treabă de rezolvat, ia găleţile şi pleacă să aducă apă. În timp ce se întorcea cu găleţile pline, Charlie porni o încăierătură cu doi băieţi care-l batjocoreau pentru că el e diferit, el nu are un picior ca restul copiilor şi oamenilor.  Apariţia doamnei Lucy Wilcox, mama sa, îi face pe băieţaşii neascultători să plece, iar pe Charlie se supără foarte tare, deoarece era plecat de două ore după apă şi nici după acele ore el nu se întorsese acasă.

  Imediat ce intră pe poartă este târât în baie, pentru că trebuia să se spele, având să plece departe. Fiul Wilcox trebuia să ajungă la spital pentru a fi operat la acel picior care nu-i permitea să meargă ca toţi oamenii, ci îi permitea să şchiopăteze.

Tatăl, dar mai ales mama lui erau foarte speriaţi, însă Charlie era bucuros pentru că avea să fie şi el normal, aşa, ca toţi copiii de vârsta lui.

  În drum spre gară, băiatul îşi aduce aminte de binoclul pe care l-a furat de la tatăl lui, căpitanul Samuel Wilcox. În drumul spre gară, oamenii se alăturară lui Charlie şi familiei lui pentru a-l conduce pe Charlie la tren. Tânărul fiu încearcă să-şi exprime gândurile faţă de ce s-a întâmplat cu binoclul tatălui său, dar ori vorbele i se blocau în gât, ori era întrerupt de cineva.

  Alături de mama Lucy, Charlie este dus la spitalul general St. John unde avea să stea câteva săptămâni bune. Nu după mult timp, mama lui Charlie pleacă şi el este lăsat într-un spital de care habar nu avea şi în care nu cunoştea pe nimeni.

  Uşor-uşor, pe zi ce trece, copilul se împrieteneşte cu asistenta Mac, care devine preferata lui, faţă de sora asistentă-şef Butters, o fire dură şi serioasă. Tot în spital se împrieteneşte cu Davy, un băieţel care şi-a pierdut picioarele, fiind zdrobite de un tramvai. Se juca cărţi cu el, plictiseala era prezentă şi-l deranja, iar lipsa de ocupaţie îl îndeamnă să îşi petreacă astfel timpul liber. Juca cărţi cu Davy şi cu Tom, căruia îi lipsea un braţ şi care avea un picior bolnav.

Sora Mac este chemată urgent în biroul asistentei şef, iar le petit Charlie este sigur că va fi dată afară pentru că se vehiculează că ea este îndrăgostită de doctorul Robert Daniels.

   Atât Charlie, cât şi Davy, au operaţii ziua următoare, dar aceştia doi pun la cale un plan ce presupunea să ajungă pe acoperişul spitalului pentru a admira pentru ultima dată (aşa ziceau ei) luna şi stelele. După multe peripeţii reuşesc, însă peste câteva minute pe acoperiş apar sora Mac şi doctorul de la etajul trei, Robert. Copii asistă la câteva gesturi şi sărutări romantice, apoi sunt descoperiţi şi trimişi în salonul lor.

A sosit şi a doua zi, iar cei doi băieţi sunt operaţi, ambele operaţii reuşind. Charlie nu-şi mai încape în piele de bucurie şi colegul său la fel. Acum avea să fie la fel ca ceilalţi, avea să se întreacă cu băieţii din sat şi nimeni nu-l va mai considera diferit.

Câteva pagini înainte, Charlie Wilcox părăseşte spitalul şi se întreaptă spre casă.

   Toată lumea era fericită. Sam a hotărât să dea o petrecere pentru reuşita fiului său. La această petrecere, căpitanul Sam dă mai departe binoclul său lui Charlie, pentru că aşa se procedează din generaţie în generaţie. Totodată Charlie află că va merge să îşi continuie studiile în oraşul St. John şi că nu va pleca niciodată pe mare. Cât va învăţa va sta la mătuşa sa, unde dispunea de tot ce avea nevoie: mâncare bună şi multă,  adăpost deasupra capului şi căldură. Însă Charlie nu se lasă descurajat şi fuge într-o noapte târzie în port. Dimineaţa este găsit după nişte butoaie de Clint Miller, un angajat al portului. Oferindu-i câţiva bani, Charlie este ajutat să se urce pe un vapor. Condiţiile în care a ajuns pe vapor sunt inumane: loc mult prea mic şi lipsa aerului. Cutia în care a intrat este cu explozibil pentru a fi aruncată atunci când vasul nu mai poate înainta, rămânând blocat într-o bachiză de gheaţă. Cutia în care a fost încuiat Charlie este depozitată în aşa numita “magazie a vaporului”, ea fiind foarte aproape de motor, iar căldura e năucitoare. În această magazie, Charlie îşi petrece câteva zile din viaţa lui, până când doi oameni de pe bordul vaporului coboară la el, respectiv îl ajută şi-l desfac din cutie. După eliberarea lui din locul micuţ, el este prezentat echipajului şi pus mai apoi la muncă grea.

  Vasul acostează în Anglia, unde Charlie este dat jos şi pus să aştepte răscumpărarea lui de către părinţii săi. Pe uscat cunoaşte o asistenta şi pleacă cu ea,  cărându-i bagajele, la Etaples. Aici, la Etapes totul era trist şi sumbru. Răniţi din război erau aduşi şi îngrijiţi de către asistentele Crucii Roşii. Pe nevăzute, ticălosul de Wilcox îi sustrage asistentei cu care a venit banderola ce indica semnul Crucii Roşii. Peste tot la Etaples erau corturi şi corturi.

Asistenta şefă care semăna cu sora Butters de la Spitalul General St. John îl hrăneşte şi oferă alte bunuri cu o singură condiţie, şi anume sa muncească în corturile respective. Bucuros, Charlie îşi ia treaba în serios şi o face pe asistentă să aibe o părere foarte bună despre el.

   Într-o zi coboară dintr-o ambulanţă asistenta Mac de la Spitalul St. John. Se reîmprietenesc, şi petrec o seară plăcută pe o pajişte la un picnic nocturn.  În următoarea zi este pus de către asistenta şef să care câteva cutii cu medicamente într-o maşină care avea să ajungă la Auchonvillers, aproape de soţul lui Mac. Nu stă mult pe gânduri şi pleacă şi la Auchonvillers lăsând lui Mac un bilet pe un vapor care o va duce înapoi în Londra. Ajuns la Auchonvillers, mai merge puţin şi dă de regimentul Newfondland. Dă de Martin şi de prietenul lui, Michael.

  Din păcate, tocmai se pornise “Marele Asalt” şi războiul îl pune la grele încercări pe Charlie. Oare va scăpa cu bine din acest război? Oare Martin şi Michael vor supravieţui? Se va mai întoarce vreodată Charlie acasă, la familia lui?

   V-am prezentat o mică parte din carte, nicio secundă să nu aveţi impresia că v-am povestit cartea. Dar abundă de atâtea întâmplări şi evenimente, încât citind 10 pagini ai impresia că citeşti 100.

  Vă recomand cu încredere acest roman istoric, n-are să vă plictisească şi sper să vă pătrundă şi vouă în suflete! Lecturi plăcute în continuare!

by -
10

Pancakes-sau mic dejunul americanilor

Probabil cel mai celebru mic dejun al americanilor. Se pregăteşte, de obicei, în dimineţile weekend-urilor şi se serveşte cu miere, ori fructe.

Ingrediente:

-1 banana;

-1 ou mare;

-4-5 linguri faina alba;

-esenta de vanilie.

Mod de preparare:

1) Zdrobim cu o furculiţă banana;

2) Adăugăm faina cernută şi omogenizăm bine;

3) Punem peste amestecul de banana şi faină, oul şi esenţa de vanilie care va parfuma clătitele americane. Amestecăm;

4) Într-o tigaie punem un cubuleţ de unt şi îl lăsăm să se încingă bine;

5) Turnăm câteva linguri din compoziţie în tigaie şi preţ de câteva minute le prăjim bine. Întoarcem clătitele şi le mai lăsăm câteva minute şi pe partea cealaltă;

6) Procedăm astfel până ce terminăm toată compoziţia. Dacă vreţi le puteţi decora cu frişcă, bucăţi de fructe proaspete sau confiate, ori miere.

Poftă Bună!pancakes1

by -
14

The Pastry Book Tag

  Pentru că am fost provocaţi de către Roxi de la Gânduri despre cărţi la acest super tag, m-am gândit că o să vă placă şi vouă! Roxi, mulţumim pentru tag!

Croissant: Name a popular book or series that everyone (including you) loves.croissant-wallpapergonemichaelgrant

   Nu ştiu dacă multă lume a auzit de ea, dar o să nominalizez seria lui Michael Grant- Dispăruţi, apărută la editura Rao. Dacă vă interesează, din serie sunt traduse în limba română doar primele trei volume, în engleză fiind şase. Mie mi-a plăcut mult, în special persoanjele, mai ales Astrid *.*

Macaron: Name a book that was hard to get through but worth it at the end.macaraonmisterul-crimei-fara-cadavru

   “Misterul crimei fără cadavru” de Agatha Christie. Ce m-a plictisit atât de tare încât îmi venea să dau cu cartea de pământ au fost personajele mult prea multe. De la o persoană, acţiunea era plasată la altă şi iar la alta şi tot aşa. Finalul însă a meritat tot efortul depus, din nou m-am înşelat în privinţa criminalului…lucru pe care îl ador la Agatha Christie!

Vol-au-vent: Name a book that you thought would be amazing but fell flat.vol_au_vent_farcitiascuns-la-vedere

  Îmi pare rău că nominalizez acestă carte, însă nu mă pot abţine… “Ascuns la vedere” de Nuruddin Farah. Coperta mi s-a părut superbă, cartea opusul. Nu mi-a plăcut mai deloc. Personajele au fost interesante, dar doar atât, nimic consistent.

Pain au chocolat: Name a book that you thought would be one thing but turned out to be something else.painauchocolatmoartea-vine-ca-un-sfarsit

  Cartea “Moartea vine ca un sfârşit” de regina crimelor, neegalabila Agatha se potriveşte perfect acestei cerinţe. Mi s-a părut o lectură foarte plăcută, cu personaje bine conturate, mister şi multă acţiunea. Nu m-am plictisit, a fost exact ce îmi doresc de la o carte. Ca răspunsul să se potrivească cerinţei am să zic doar că am acuzat şi învinuit peste jumătate din personaje pentru crimele din carte, însă criminalul a fost cineva cu totul diferit faţă de acuzaţi şi după fiecare pagină îmi imaginam că personajul x e criminalul, dar a fost y :))

Profiterole: Name a book or series that doesn’t get enough attention.profiteroleinsula-de-sub-mare

   Scriitoarea Isabel Allende cred că este necunoscută în rândul cititorilor de azi, drept pentru care aleg la această cerinţă: “Insula de sub mare“o carte cu adevărat puternică şi scrisă de nota 10 plus, felicitări autoarei!

Croquembouche: Name a book or series that’s extremely complex.a3c8258e2781b11215e3402aeff179e1drumul-catre-libertate

  “Drumul către libertate” de Yeonmi Park a fost foarte, dar foarte complexă. De la prima până la ultima pagină. Mi s-a părut interesantă şi din câte ştiti iubesc cărţile a căror poveste este reală. Îmi pătrund în suflet imediat.

Napoleon: Name a movie or TV show based off a book that you liked better than the book itself.napoleon

  Până acum nu am întâlnit un film bazat pe carte care s-o întreacă (să fie mai bun).

Empanada: Name a book that was bittersweet.0a30ddc28bc8b4af73300d378f738ee1-1raymond-chandler-regele-in-galben

  Mă aşteptam la o colecţie de super faine poveşti poliţiste, însă m-am înşelat şi am întâlnit o carte formată din clişee, fadă şi fără sens. Mi-a displăcut total şi nu o recomand nimănui! Nu am cuvinte să o descriu.

Kolompeh: Name a book or series that takes place somewhere other than your home country.koolompehmemoriile-unei-gheise

  “Memoriile unei gheişe” de Arthur Golden, citită vara trecută. M-a purtat la mulţi kilometrii distanţă de casa mea, tocmai în Kyoto – cartierul gheişelor. Acţiune complexă şi o poveste minunată. Pot afirma că Arthur Golden a făcut o treabă minunată. Acum, autorul se află printre primele locuri în topul meu personal.

Pate a Choux: Name one food from a book or series that you would like to try.la-pate-a-chouxforma-apei

  Pastele pregătite în cartea lui Andrea Camilleri, “Forma apei“. NU MAI PUTEAM DE POFTĂ! DECI, CARTEA A INTRAT LA FAVORITE! Îmi plac pastele, îmi place tot ce are legătură cu Italiaaa.

Sper că v-am făcut poftă, pardon!

Cine vrea poate prelua tag-ul cu o singură condiţie: menţionaţi de unde l-aţi preluat!

O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie.

Spioana de Paulo Coelho–O dansatoare, o curtezană, o spioană

 Dragilor, probabil cu toţii am auzit de Paulo Coelho. După mine este un scriitor care merită citit şi vă recomand cu drag tot ce a scris. Veţi descoperi fragmente rupte din istorie îmbinate cu ficţiunea, rezultând capodopere.

 Paulo Coelho s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 81 de limbi şi editate în peste 170 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 210 milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare, conform editurii Humanitas.

   În română i-au fost traduse următoarele cărţi: Jurnalul unui Mag, Alchimistul, Walkiriile, La râul Piedra am şezut şi-am plâns, Al cincilea munte, Manualul războinicului luminii, Veronika se hotărăşte să moară, Diavolul şi domnişoara Prym, Unsprezece minute, Zahir, Vrăjitoarea din Portobello, Învingătorul este întotdeauna singur, Aleph, Manuscrisul găsit la Accra, Adulter şi Spioana (cărţile sunt numite în ordinea în care au apărut în limba română).

  Am citit “Al cincilea munte”, o carte care mi-a pătruns în suflet şi pe care am, o şi o voi îndrăgi! Nu pot să exprim ce am simţit în momentul lecturării ei, sunt sentimente unice şi minunate.

   Pe listuţa mea de lectură sunt prezente o mare parte din cărţile de mai sus şi abia aştept să le achiziţionez. În special sunt curios în privinţa cărţii “Alchimistul”, din câte am înţeles cea mai populară carte scrisă de Paulo.

   “Spioana” a fost un puiuţ de capodoperă, să zic aşa, care încă nu s-a dezvoltat destul şi care a rămas un puiuţ. Nu pot afirma că m-a dezamăgit, nu, nici vorbă, dar mă aşteptam la ceva mai mult din partea lui Coelho. Stilul lui coerent, plăcut, relaxant şi simplu a reuşit din nou să mă introducă într-o perioadă îndepărtată, acţiunea cărţii fiind plasată prin anii 1917, şi m-am bucurat enorm că subiectul abordat mi-a stârnit curiozitatea. Câteva ore (cam atât mi-a luat să o citesc) m-am deconectat de la lumea reală şi am deschis uşa ficţiunii, după cum spuneam mai sus, îmbinată cu puţină istorie, cu puţin parfum de epocă şi cu o atmosferă bine creată şi conturată de autor.

   Margaretha Zelle este o fată crescută într-un mic orăşel olandez. Este frumoasă şi misterioasă, şi  începe să fie cunoscută în rândul bărbaţilor importanţi. Cucereşte cu ajutorul unui anunţ dintr-un ziar local un bărbat, mai precis un căpitan. Oferta acestuia este de nerefuzat: căpitan în armată, Indonezia, călătorii în locuri îndepărtate.

   Tentaţia este mult prea mare pentru micuţa fată şi, după câteva zile se împrieteneşte cu Rudolf MacLeod, un ofiţer important în armata olandeză, serios şi bogat. Dorinţa Margarethei de a se îmbogăţi creşte cu fiecare zi pe care o petrece alături de Rudolf, drept urmare  se căsătoreşte cu el, pe data de 11 iulie 1895, la trei luni de când citise anuţul din ziar. Cu domnul MacLeod va avea doi copii: o fată şi un băiat. Din gelozie şi ură o femeie angajată în casa lui Rudolf omoară băiatul, astfel Margaretha rămâne doar cu fetiţa. Gelozia se instaurează şi în relaţia celor doi. Margaretha nervoasă pentru că soţul ei nu o iubeşte, ci doar profită de ea, o transformă într-o persoană dură, care ştie exact ceea ce vrea de la viaţă. Fuge în Olanda, suferind din dragoste, căutând să-şi facă din nou prieteni din rândul artiştilor, aristocraţilor, diplomaţilor şi oamenilor de stat. Călătoria Margarethei continuă, vrând să ajungă la Paris, pentru a cuceri din nou scenele de dans şi pentru a stârni imaginaţia bărbaţilor. Ia un tren către Haga şi se duce la consulatul francez. Îl  cunoaşte pe consul şi petrece într-o cafenea câteva ore bune alături de el, acesta încercând să o seducă, iar ea se preface că a căzut în plasa lui, însă Margaretha îşi dorea doar să ajungă la Paris, nicidecum să-şi mai facă un iubit. Obţine astfel un bilet până la Paris şi o scrisoare de recomandare către Monsieur Guimet, de asemenea un om important al acelor timpuri. Când este întrebată cum o cheamă, pentru a completa scrisoarea de recomandare, ea răspunde că Mata Hari şi că este o dansatoare orientală. Identitatea falsă este cea care o face celebră şi încă şi astăzi mulţi o ştiu ca pe Mata Hari, şi nu ca Margaretha Zelle.

   Însă zarurile sorţii nu cad de multe ori la fel, iar tânăra, aflată mereu într-o frenetică reinventare de sine, scapă din mâini frâiele propriei vieţi. Călătoria la Paris reprezintă începutul faimoasei vieţi a dansatoarei. Acestă perioadă este, de asemenea cea mai populară, Mata ocupând zi de zi paginile ziarelor:

“Zveltă şi înaltă, cu flexibilitatea graţioasă a unui animal sălbatic, cu păr negru care se ondulează straniu şi ne poartă către un tărâm fermecat.”

“Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu trupul său.”

“Mii de curbe şi mii de mişcări care se îmbină perfect cu mii de ritmuri deosebite”

   Imediat ce ajunge în capitala Franţei, puţin nedumerită întrebă un bărbat unde se află locul în care ea avea rezervare. Mirat, domnul îi explică şi o invită la o cafea. Frumuseţea ei reuşeşte să-l cucerească şi să-l atragă şi pe el în mrejele sale, dar dezinteresată refuză propunerea. Domnul era chiar Monsieur Guimet, imediat ce şi-a dat seama, Mata Hari fuge după el, pentru că el era omul de care avea nevoie şi omul de care atârna viitorul ei.

  Primul spectacol susţinut de Mata Hari are loc la muzeul Guimet, unde ea realizează un adevărat show picant pentru bărbaţi. Dansează şi îşi dă hainele jos după ea. Era faimoasă, avea o situaţie bună materială, ce îşi mai putea dori?

   Începutul Primului Război Mondial reprezintă decăderea lui Mate Hari. Pe nimeni nu mai interesa spectacolele sale şi nimănui nu îi mai atrăgea atenţia. Perioada glorioasă ia sfârşit şi nu după mult timp ziarele afirmă că ea doar copiază anumite mişcări, că e o amatoare şi că nu mai are farmecul pe care-l avea înainte.

   Totul merge din ce în ce mai rău, dar în viaţa artistei se strecoară o “minune”- îi se oferă un contract de spectacole la Berlin. Bineînţeles, îl acceptă încântată, foarte rapid şi bucuroasă, însă contractul nu e chiar ceva bun pentru cariera ei, chiar el reprezintă dezastrul din viaţa ei. Începerea Primului Război Mondial, compromite viitorul care se arăta strălucit al artistei.

   Contactată de serviciile germane de spionaj este de acord să spioneze în Franţa. Nu se mulţumeşte cu atât şi îl contactează pe şeful de constraspionaj al Franţei. Numele lui este George Ladoux şi chiar el o denunţă pe celebra Mata Hari ca fiind agent dublu.. Neputând dovedi că este nevinovată, Mata este condamnată la moarte, dar oare va supravieţui? O va apăra oare vreunul dintre foşti ei iubiţi?

   După sentinţa Matei, George Ladoux este acuzat de spionaj pentru Germania şi este condamnat la moarte. Supravieţuieşte, fuge sau moare?

   Cartea este alcătuită din trei părţi, fiind o corespondenţă între Mata şi avocatul ei, dar şi o probă de mândrie şi ambiţie pentru fiica ei, pe care a părăsit-o când a plecat la Paris. Mata îl acuză pe avocat că nu a apărat-o îndeajuns de mult şi că nu a fost de partea ei. Avocatul era şi el un pretendent al ei, el o iubea în secret.

   Femeia aceasta, Mata Hari a fost un magnet pentru bărbaţii pe care o vedeau sau cu care vorbea. O adevărată curtezană, un mit reînviat de minunatul Paulo Coelho.

   Vă recomand cartea cu drag şi sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie. Mi s-a părut un roman frumos şi fascinant. O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie. O adevărată lecţie de viaţă!

by -
10

Poftă Bună!

Cartofi natur-O gustoasă garnitură franceză

   Cu speranţa că mai există oameni care nu au auzit sau preparat celebrii cartofi natur vă aduc astăzi reţeta lor. Ce pot să vă spun e că sunt foarte simplu de preparat şi foarte gustoşi. Pot acompania cu succes o friptură pe grătar, un şniţel, chifteluţele marinate în sos de roşii şi multe alte feluri. Merită, încercaţi!

Ingrediente:

– 500 g. cartofi;

– 50 g. unt;

– pătrunjel;

– sare, piper.

Mod de preparare:

1) Carofii îi fierbem cu coajă până sunt bine pătrunşi.

2) După ce s-au fiert îi curăţăm de coajă şi îi tăiem cubuleţe.

3) Îi pune într-un bol, adăugăm untul şi pătrunjelul verde tocat. Amestecăm bine.

4) Asezonăm cu sare şi piper.

Poftă Bună!cartofi-natur1

 

by -
16

Salsa-o reţetă mexicană autentică

  Salsa este un fel de mâncare mexicană ce constă în amestecarea roşiilor cu ceapă şi coriandru. În timp reţeta a suferit modificări, astăzi regăsindu-se scrisă în nenumărate feluri. Se serveşte cu chipsuri sau pâine prăjită.paine-prajita

Ingrediente:

– 2 roşii tocate cubuleţe;

– 2 cepe tocate cubuleţe;

– 1 ardei iute tocat mic;

– ulei de măsline;

– sare, piper;

– opţional: coriandru.

Mod de preparare:

1) Punem într-un bol roşiile, ceapa şi ardeiul tocat.

2) Adăugăm uleiul de măsline şi asezonăm cu sare şi piper.

3) Cu o linguriţă amestecăm foarte bine ingredientele din bol.

4) Introducem bolul la frigider cel puţin 2 ore, astfel aromele se vor intensifica şi salsa va fi mai gustoasă.

Poftă Bună!salsa1

by -
18

"N-am scăpat. Mi-am asumat. E ceea ce sunt. E ceea ce suntem. Nu putem fi excepţional de luminoşi fără să fim şi excepţionali de obscuri."

Eria. Dezvaluiri, de Gabrielle Guvenel-un roman învăluit în mister şi mult suspans

Editura: Celestium

Număr pagini: 235

Seria Eria. Dezvăluiri, volumul I

   Nu mă aşteptam să dau paginile aşa repede, pentru că nu mai auzisem nimic despre carte, nu mai citisem nicio recenzie şi nici pe goodreads nu am tras cu ochiul. Mă bucur foarte mult că a fost o lectură rapidă şi simplă, am citit-o în câteva ore. De asemenea sunt fericit pentru că m-a scos dintr-un reading slump destul de lung.

   Dar nu pot să îi acord  5 stele, asta nu pentru că limbajul în unele pasaje e vulgar, ci pentru că unele pasaje sunt de neînţeles, cel puţin pentru mine.

   Gabrielle Guvenel a reprezentat o adevărată provocare, nu am mai citit nimic scris de ea şi mă bucur să afirm că m-a surprins într-un mod plăcut.

   Romanul debutează cu Eria Pop, o fată fără părinţi care trăia la orfelinat. Viaţa ei era una simplă, până când o familie a închiriat-o pe Eria timp de un week-end pentru 20.000 de euro. De ce tocmai pe Eria? Pentru că fiica acestei familii a murit şi Eria seamănă leit cu ea.

   O afacere în detrimentul personajului principal, dar aceşti bani ar ajuta foarte mult orfelinatul. Chiar Eria ne spune că banii ar asigura mâncarea de la orfelinat pentru o lună întreagă.

  Turnura gravă pe care o ia viaţa Eriei începe din acest moment, când este luată să petreacă un week-end cu noua familie.

“Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mă imobilizaseră pe un fel de masă de ciment. Nu-mi puteam mişca nimic în afară de cap, pe care-l tot mutam din stânga-n dreapta ca să reuşesc să cuprind cât mai bine întregul tablou.”

   Adusă în noua locuinţă, aceasta este băgată cu forţa într-un garaj, unde se petrec lucruri ciudate, de domeniul magiei şi exorcizării.  Trebuie să recunosc că nu prea am înţeles acest pasaj, chiar dacă l-am citit şi recitit. Multe lucruri mi s-au părut groaznice, iar altele super fain scrise.

  Anii trec… În continuare, Eria primeşte o sarcină importantă care face parte dintr-un ciclu de 3 servicii pentru Decko, (fostul ei soţ ), şi anume să recruteze un preot pe nume Timothy Carrion. Părintele este înspăimântat de apariţia femeii care purta mereu ochelari, dar cel mai înspăimântător lucru a fost propunerea pe care Eria i-a făcut-o: ori o ascultă pe ea şi îi urmează sfaturile, ori îl omoară cu mâinile ei. Timpul limită de gândire pentru Timothy: câteva săptămâni. În acest timp, preotul face plângere la poliţiei, însă nimeni nu îl ascultă, toată lumea a devenit surdă, absolut nimeni nu îi acorda atenţie. Bineînţeles, părintele a ales prima variantă, moartea nu s-a gândit niciodată să o aleagă. Nu avea să ştie ce aventură îl aşteaptă. Din acest moment şi viaţa părintelui se întoarce la 180 de grade, realitatea în care trăia transformându-se în ceva care nici n-ar fi existat vreodată.

   Domiciliul actual al Eriei, era într-o pădure, unde va avea loc şi prima crimă înfăptuită de ea. Casa era din lemn, iar atmosfera primitoare: miros de brad şi ciocolată caldă. Hm, m-a trimis cu gândul la Crăciun…..

   Apariţia lui Andi Aron, un bărbat bine făcut, tânăr, detectiv, care şi-a terminat activitatea cu poliţia, dar care află de moartea omului din pădure, zguduie din temelii acţiunea romanului.

   Treptat, detectivul o interoghează pe domnişoara Pop, aceasta recunoscând că ea este adevărata criminală. Între timp se creionează o poveste puternică de dragoste între cei doi protagonişti. Mie mi-a plăcut foarte mult acestă relaţie, a avut câte un pic din toate.

   Timothy, devine şi el din ce în ce mai apropiat de Eria, însă nu se zăreşte iubire, ci doar satisfacţia profesională. Relaţie fără sentimente. De asemenea, fostul părinte paroh primeşte prima sarcină, şi anume să meargă cu Eria să exorcizeze doi oameni, într-un local. Cu cat se apropie mai mult de local şi distanţa dintre ei se micşorează şi devin din ce în ce mai apropiaţi. Ex: Maşina care zbura pe autostradă, au loc sărutări ş.a.m.d. :) )

   Ajunşi în local îşi tot fac semne pe sub masă, se lovesc cu picioarele şi se tot mişcă pe scaune. Momentul a sosit… momentul ca Timothy să îşi făcă treaba, să înceapa exorcizarea. Ce se întamplă? Vă las pe voi să descoperiţi.

   Distanţarea Eriei de Decko, fostul ei soţ, şi relaţia ei cu detectivul Aron duce la transformarea celui din urma în ceva ce nu vă imaginaţi… o “creatură”.

  Pe parcursul întregii cărţii Eria se mai află într-o relaţie, cu un anumit “Vidul” care o tot întreabă pe Eria lucruri din viaţa ei. Relaţia asta mi s-a părut la propriu ciudată. Erau atâtea lucruri noi şi probleme care abia după două-trei capitole îşi găseau rezolvarea.

   Mai au loc multe sarcini şi acţiuni, care încet-încet duc la deznodământul cărţii, fiind unul de-a dreptul palpitant, mie mi s-a părut interesant. Cum adică cum se termină? Şi cum adică unde e Andi Aron? Citind cartea veţi afla cu siguranţă şi cu lux de amănunte.

   O carte care m-a scos din zona de confort şi care mi-a oferit multe momente palpitante, suspansul fiind prezent oriunde şi oricând. Totul s-a legat şi s-a transformat într-un roman de excepţie, el fiind scris de un autor român talentat şi pasionat, gata să surprindă prin modul lui de scriere. Trecând peste lucrurile mai puţin bune, acest roman are multe calităţi şi felicit autorul! Mi-a plăcut, recunosc. Am fost pur şi simplu un turist plecat să viziteze locuri faine ce a petrecut o noapte la  un mic hotel format dintr-un raft, înprejurat şi îmbrăţişat de prieteni. Eu, acum simt că am pierdut un prieten loial şi devotat, pe Eria.

  În  acestă toamnă va avea loc şi lasarea celui de-al doilea volum al seriei: “Eria. Dezvăluiri” de Gabrielle Guvenel, care se va numi: “Eria. Perspective” eu o să mi-o cumpăr, chiar dacă acest volum nu a fost de cinci stele. A reuşit să mă facă curios şi îndrăgostit de Eria, misterioasa Eria. Eu vă urez lectură uşoară!eria-perspective

Citate care mi-au plăcut:

“N-am scăpat. Mi-am asumat. E ceea ce sunt. E ceea ce suntem. Nu putem fi excepţional de luminoşi fără să fim şi excepţionali de obscuri. Avem puterea să creăm şi avem puterea să distrugem. Avem capacitatea să luptăm pentru bine şi în aceaşi măsură să luptăm pentru rău. E doar o chestiune de alegere. Şi cum singura constantă în viaţă e schimbarea…”

“Mă scuturau neîncetat, iar eu plângeam. Nimic n-avea sens. Ce voia să spună, ce voiau toţi de la mine?”

eria-gaudeamus

Sos Alioli-specific zonei mediteraneană a Europei

  Dacă vă întrebaţi cu ce puteţi servi acest sos, I am here: cu cartofi prăjiti, cu friptură, cu cartofi fierţi sau pur şi simplu servit pe o bucată de pâine prăjită. E foarte bun şi se prepară foarte uşor, musai să-l încercaţi şi voi!

Ali = usturoi, oli = ulei!

Ingrediente:

– 6 căţei usturoi;

– ulei;pasta-usturoi1

– sare.

Mod de preparare:

1) Curăţăm usturoiul.

2) Într-un mojar punem usturoiul şi sarea. Zdrobim bine.

3) Adaugăm treptat ulei. Atenţie! Nu puneţi mult ulei odată pentru că se va tăia şi nu vom obţine ceea ce ne dorim.

4) Când se formează o pastă bine legată ne oprim din turnat ulei şi îl servim.

Poftă Bună!

 

by -
18

Clătite finlandeze – un desert fin şi rafinat

Ingrediente:

-2 ouă;

-100 ml. lapte;

-25 g. zahăr pudră;

-1 linguriţă coajă de lămâie;

-80 g. făină albă;

-1 varf cuţit sare;

-30 g unt.

Mod de preparare:

1) Într-un bol spargem ouăle, adăugăm laptele, zahărul pudră, lămâia şi sarea. Amestecăm bine.

 

2) Turnăm treptat făina albă cernută şi omogenizăm, având grijă să nu existe cocoloaşe.

 

3) Încingem cuptorul şi punem o tigaie de fontă să se încălzească.

 

4) Scoatem tigaia din cuptor, punem untul şi turnăm jumătate din compozitia de clătite finlandeze.

 

5) Dăm la cuptor tigaia şi aşteptăm până ce se coace clătita. Atenţie! Nu trebuie întoarsă. Coacerea ei va dura circa 15 minute.

 

6) Procedăm  la fel până terminăm tot aluatul.

 

7) Servim cu fructe şi puţină miere.

 

Poftă Bună!

Frittata-Ole, Spania!

Frittata este o combinaţie de ouă cu legume. Se poate prepara, de asemenea şi la cuptor.

Ingrediente:

– 4 ouă;

– 3 ardei spălaţi, curăţaţi de cotor şi seminţe şi tăiaţi felii(unul roşu, unul verde şi unul galben);

– 1 ceapă tocată cubuleţe;

– 1 lingură ulei de măsline;

– 50 grame brânză rasă;

– sare, piper.

Mod de preparare:frittata

1) Spargem ouăle într-un bol şi le batem cu sarea, piperul şi brânza. Puteţi opri brânza, la final decorând frittata cu ea.

2) Într-o tigaie încingem uleiul, apoi călim ardeii şi ceapa.

3) După ce s-au înmuiat punem ouăle bătute peste ele. Acoperim cu un capac şi lăsăm să se prăjească circa 5 minute.

4) Întoarcem frittata pe cealaltă parte ajutându-ne de o altă farfurie. O mai lăsăm 2-3 minute. Oprim focul şi servim!

Poftă Bună!

by -
12

Bruschete cu roşii

    Bruschetta este un aperitiv (starter) din Italia, constând în pâine rumenită pe grătar cu ustoroi frecat şi ulei de măsline. Se pot adăuga topping-uri de roşii sau pastă de măsline negre.

Ingrediente:

– 4 felii pâine baghetă;

– 2 roşii medii;

– 2 linguriţe ulei de măsline;

– 2 căţei usturoi;

– sare, piper;

– busuioc (eu am preferat să îl omit, nu prea mă împac cu gustul lui).

Mod de preparare:bruschete

1) Într-un bol punem roşiile tocate cubuleţe, sarea, piperul şi busuiocul tocat fin.

2) Încingem cuptorul şi punem într-o tavă feliile de pâine unse cu uleiul de măsline. Lasăm să se rumenească frumos.

3) După ce s-au rumenit le frecăm cu usturoi şi aşezăm grămăjoare din amestecul de roşii pe fiecare felie.

Poftă Bună!

 

Dar fiarele pădurii nu s-au atins de tânăra rănitaă, pentru că o considera de-a lor, le vorbeşte limba, iar în nopţile cu lună plină se transformă...

Camera blestemată, de Mireille Calmel-La chambre maudite

Editura: Rao

Titlu original: „La chambre maudite”

Număr pagini: 320

Nota mea: 8/10

Seria Jocul Lupoaicelor, volumul 1

„Nu era chiar spaimă. Doar o uşoară apăsare, pe care-o simţea coborîndu-i din piept pînă la pulpele lipite de coastele măgarului.”

Descriere:

 ,,Toţi o cred moartă, dar Isabeau a reuşit să supravieţuiască doar pentru a se răzbuna. Povestea ei ne duce în subteranele Parisului, la curtea miracolelor. Profeţiile unui copil, care mai târziu va deveni Nostradamus, ne poartă în cautarea Pietrei filozofale. Acţiune, mister, reconstituire a unei epoci istorice toate într-un roman pasionant!”

    O carte tristă, care ne zguduie din temelii existenţa. Un roman de excepţie contruit pe baza unor lucruri hidoase. Un suflet care are nevoie de ajutor şi un destin aparte. Suferinţa şi răzbunarea sunt două piese importante din puzzelul acestei cărţi. Fără ele imaginea ar fi incompletă şi nedescifrabilă. Personajele bine conturate, caracterele lor fiind vizibile de la mare distanţă, şi plasate la locul corespunzător au creat o poveste fascinantă.

   Uneori cuvintele din tine te apasă din ce în ce mai tare. Acele cuvintele au nevoie să fie spuse şi auzite de cineva, altfel rişti să devii o persoană frustrată. Odată ce sunt eliberate vei răsufla uşurat şi te vei bucura mai mult de fiecare zi trăită.

    Mireille Calmel ne arată, în minunatul său prim volum, ce înseamnă violenţa şi agresiunea verbală.  Strigătul transmis de autoare are un ecou mult prea lung ca să nu fie auzit. În mintea mea a ajuns, cu siguranţă. Calmel a reuşit să mă facă să înţeleg că: stima şi respectul faţă de tine te face să nu răspunzi anumitor provocări şi să stai mai retras. Cu cât eşti implicat mai puţin cu atât e mai bine. Afundat într-o singură problemă, rişti să îţi pierzi chiar viaţa….Da, este un fantasy, şi am înţeles anumite lucruri mai bine decât dacă aş fi citit o carte de dezvoltare personală.

   Acţiunea romanului ,,Camera blestemată” este plasată cu sute de ani în urmă, pe vremea când existau stăpâni şi curţi regale. Slugile, de asemenea sunt şi ele prezente la datorie. Purtaţi în minunatul Paris al anilor 1500, splendida privelişte te uimeşte: străzi curate, ospitalitate, castele minunate şi oameni frumoşi, atât din punct de vedere fizic cât şi al limbajului folosit. Toate aceste sunt un fel de ambalaj strălucitor ce ascunde hidoşenia. Concluzia finală: Curaţi pe dinafară, dar murdari pe dinăuntru. Acest este tristul adevăr despre acea vreme.

    O ploaie puternică rupe un copac de la rădăcină şi îl prăbuşeşte peste un turn al castelului din Paris. Oamenii, dar mai ales stăpânul moşiei erau foarte supăraţi şi trec chiar din ziua respectivă la reconstruirea turnului. Cu acest aspect, Calmel îşi începe romanul. Apoi, pagină cu pagină povestea este ţesută sub ochii noştri.

   La castel locuia Isabeau, personajul principal al poveştii, ducând o viaţă grea, nu din cauza muncii fizice, ci din cauza nefericirii. Sufetul Isabelei era plin de suferinţă şi nereuşite. Am apreciat mult puterea ei de a lupta în fiecare zi cu viaţa monotonă pe care o trăia. Uitase să mai zâmbească. Acum, în locul zâmbetului afişează tristeţe şi suspin, să nu mai vorbim despre persoanele pe care ea nu le suferă din castel…

S-a căsătorit cu un angajat al moşiei, însă refuzând să se dăruiască regelui. Este bătută, violată şi însemnată cu fierul roşu. Soţul ei a fost spânzurat chiar în noaptea nunţii lor.

    Naivitatea şi nepregătirea lui Isabeau duc către o catastrofă totală. Împotrivindu-se şi negândindu-se la riscuri, fata refuză să se culce cu regele, însă acestă decizie îi va aduce necazuri.

   Nu după mult timp Isabeau este rănită şi aruncată lângă castel. Stăpânul castelului spunea tuturor că noaptea vor veni lupii şi o vor mânca şi nimic nu va mai rămâne din ea. Afirmaţie greşită, pentru că haita de lupi, ieşind noaptea la vânătoare o „adoptă” şi o fac „regina” lor. Ce nu ştiau oamenii, inclusiv regele, era că Isabeau are puteri vindecătoare şi poate înţelege graiul lupilor. Înviind, coordonează haita devenind în scurt timp stăpână atotputernică în lumea lor, venerată, iubită şi respectată. Familia din care face parte este o familie ciudată, o familie de vârcolaci. Le vorbeşte limba, iar în nopţile cu lună plină se transformă…

Dar fiarele pădurii nu s-au atins de tânăra rănită, pentru că o considera de-a lor, le vorbeşte limba, iar în nopţile cu lună plină se transformă...

„În timp ce degetele ei se agăţau de noroi, încercând să urce spre adăpostul grotei întrezărite, un cuvânt, un singur cuvânt, îi alină rănile.

  Răzbunare. Răzbunare.”

   Zilele trec, însă Isabeau nu stă degeaba: concepe un plan de răzbunare împotriva lui Francois de Chazeron, stăpânul castelului. Planul rezultat era unul grozav şi foarte bine pus la punct, neexistând suprapuneri sau eşecuri.

    Nevoită să plece la Paris, Isabeau lasă planul în mâinile lui Loraline, fiica sa care a crescut în sălbăticie, fiind şi ea o femeie vârcolac, trasformându-se la fiecare lună plină în lup. Loraline, devenind responsabilă de ducerea la bun sfârşit a planului de răzbunare, se concentrează, dar oare va reuşi să recapete onoarea mamei ei?  Să fie oare un total eşec? Răspunsurile, bineînţeles, le găsiţi în carte.

„ Când pasajul se închise în urma lui, Loralire se simţi mult mai puternică. (….) era hotărâtă să înfrunte adevărul.”

    O poveste fascinantă, plasată în capitala Franţei, care pe mine m-a făcut să înţeleg unele lucruri, va rămâne mult timp în memoria şi inima mea. E o carte cu suflet scrisă pentru suflete.

Călătoriile personajului Theophrastus Bombast von Hohenheim, cunoscut şi sub numele de Paracelsus vor  conduce la copilul Nostradamus.

„Pe vârful colinei, o lupoaică sură, cu o blană sclipitoare, privea, sfâşiată, cum se despart aceste două destine. Când nu se mai zări decât un punct la orizont, Cythar îşi trecu limba aspră peste botul ei, făcând să i se balanseze cruciuliţa de aur prinsă de un lănţişor pe care-îl purta la gât.

  Abia atunci, lupoaica începu să urle.”

 

Vă urez: Lectură plăcută!

P.s: La Editura Rao a apărut şi cel de-al doilea volum: „Răzbunarea lui Isabeau”. Eu abia aştept să citesc şi acestă carte. Cu siguranţă se va număra printre preferatele mele.

 

 

 

by -
17

Penne Arrabiata – Italia într-o farfurie

Ingrediente:

– 200 grame penne;

– 150 grame sos de roşii;

– 2 linguri ulei de măsline;

– 4 căţei usturoi;

– 1 linguriţă zahăr;

– pătrunjel;

– sare, piper;

– parmezan (opţional).

Mod de preparare:

1) Punem la fiert pastele, în apă cu sare, conform instrucţiunilor de pe cutie/ambalaj.

2) Într-o tigaie turnăm uleiul şi adăugăm usturoiul tocat mărunt sau zdrobit.

3) După 2-3 minute punem sosul de roşii, zahărul, sarea şi piperul. Amestecăm bine şi lăsăm sosul să scadă puţin.

4) Scurgem pastele şi le răsturnăm peste sos. Asezonăm cu sare şi piper, ornăm cu pătrunjel tocat şi radem parmezan.

 Poftă Bună!pene

by -
28

Shakshuka – mic dejun în Tunisia

Reţeta de azi:
 
Shakshuka este o specialitate a bucătăriei nord-africane și a celei evreiești și este preparată din ouă într-un sos de roșii, ardei iute și ceapă.
 
Ingrediente:
 
– 2 ouă;
– 1 ceapă mare;
– 2 căţei de usturoi;
– 4 roşii mici; shakshuka-mic-dejun-in-tunisia-2
– 2 ardei galbeni micuţi;
– 20 ml. apă;
– 1 ardei roşu iute;
– sare, piper;
– 2 linguri ulei de măsline extravirgin.
 
Mod de preparare:
 
1) Punem pe foc o tigaie antiaderentă şi o lăsam puţin să se încălzească. Apoi, adăugăm uleiul de măsline, ceapa, usturoiul tocate mărunt şi după 5 minute şi apa.
 
2) Tăiem roşiile, ardei galbeni şi ardeiul iute cubuleţe şi le punem şi pe ele în tigaie. Lasăm 10 minute să se pătrundă bine legumele.
 
3) Facem două adâncituri în amestecul de legume călite şi spargem ouăle. Acoperim cu un capac.
 
4) Imediat ce s-au făcut ouăle, condimentăm cu sare şi piper. 
 
Poftă Bună!
shakshuka-mic-dejun-in-tunisia

by -
35

Cinci motive să o citeşti pe Hiromi Kawakami

Din dorinţa de a descoperi noi autori japonezi m-am oprit la Hiromi Kawakami şi bine am făcut! De la această autoare am citit două cărţi, şi anume: “Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano” şi “Vreme ciudată la Tokio” (roman finalist al Man Asian Literary Prize 2012), ambele intrând în topul favoritelor mele. Sper să îmi cumpăr şi celelalte două cărţi ale lui Hiromi: “Manazuru” şi “Cele 10 iubiri ale lui Nishino”, sunt sigur că şi ele or să fie la înălţime. Acestea fiind spuse, să trecem la treabă!

1) Mod de scriere simplu, însă totodată elegant.
    De câte ori nu ne-am împotmolit când am găsit într-o carte cuvinte arhaice, ori neologisme? De câte ori am întrerupt lectura pentru a căuta acel/acele cuvinte în dex? Acum, nu mai este cazul, cuvintele folosite de scriitoarea Kawakami sunt uşor de înţeles şi nu va mai trebui să ne oprim din citit şi să căutăm cuvintele mai complicate. Arhaismele nu sunt prezente sub nicio formă, iar pe alocuri se zăresc câteva uşoare neologisme. Autoarea apelează la un mod de scriere subtil, un mod plăcut din punct de vedere literar, creând un paradis nemărginit.
2) Dobândeşti cunoştinţe referitoare la gastronomia japoneză.
    Iubesc să întâlnesc în cărţi scrise de autori străini, informaţii despre felurile de mâncare din ţara în care e plasată acţiunea. Hiromi mi-a oferit nenumărate şanse să îmi închipui tumultul de arome, având abilitatea de-a transmite mirosul îmbietor prin scriitura ei. Arome ce mi-au stârnit papilele gustative, simţindu-le ca pe ceva real. Sashimi, okonomiyaki, teppanyaki, noodles sunt printre puţinele feluri prezentate, scriitoarea ispitindu-ne nu numai cu nominalizarea lor, dar ne prezintă modul cum sunt preparate si ce ingrediente conţin. Am iubit, pur şi simplu, am iubit pasajele în care se discuta despre mâncare japoneză, eu sunt un mare fan al gastronomiei orientale. Dacă şi vouă vă plac miresmele condimentelor şi gusturile sosurilor, nu trebuie să rataţi aceste minunate cărţi, o să le adoraţi!
3) Înveţi cât de importantă e comunicarea.
   În Japonia comunicarea e aproape inexistentă, iar relaţiile umane au mult de suferit din acestă cauză. Autoarea Hiromi Kawakami pune accentul pe singurătate şi pe schimbul mult prea scurt de vorbe între persoane. Dragostea în romanele ei se formează din gesturi, vorbele aproape nu se găsesc. Mi-a părut foarte rău că personajele bine alese de scriitoare au de suferit, ele păstrând tăcerea. De asemenea, convorbirea dintre cupluri este succintă, compusă din două-trei vorbe aruncate în vânt:

-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa!
-Plec la serviciu şi nu ştiu când ajung.
-Pa.
-Pa.

 

Nici măcar un simplu “te iubesc”, nici măcar “o să îmi fie dor de tine”…
4) Prietenia se transformă în dragoste.
    Veşti bune şi pentru iubitorii romanelor de dragoste :) În paginele cărţilor se conturează relaţii de dragoste, dar nu sunt foarte dezvoltate. Nu o să găsiţi declaraţii de dragoste imense sau eu ştiu mai ce, însă merită să încercaţi cel puţin o carte scrisă de Hiromi, nu o să vă pară rău. Veşti bune şi pentru cei care nu iubesc romanele de dragoste :) Fiind foarte slab dezvoltate aceste relaţii, sigur nu o să vă deranjeze, promit!
5) Dialogul se împleteşte foarte frumos cu naraţiunea.
   Cui îi place dialogul mânuţa sus! Iote… ce de mâini 🙂  Şi mie, şi mie, pentru că mă pun mult mai bine în pielea personajelor şi e mult mai atractiv, simt mult mai bine unele stări sufleteşti. Din câte ştiţi, un alt punct forte al dialogului e că dinamizează acţiunea, aşa se întâmplă şi aici. Când se  împrieteneşte cu naraţiunea, nu are cum să iasă ceva urât. Un alt autor care îmbină dialogul cu naraţiunea e minunata Agatha Christie, regina crimelor. Sunt pline de dialog cărţile autoarei Hiromi, de la mine ambele au primit nota 10.
 
 În concluzie, e musai să o citiţi pe Hiromi Kawakami. Lecturi faine, dragi cititori!
%d bloggers like this: