Authors Posts by Robertt

Robertt

42 POSTS 0 COMMENTS

Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury-recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 206

Traducător: Mihaela Stan

 

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamnă în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața.

“O poveste tandră, cu un strop de nebunie” – Lire

  Cartea “Fata care citea în metrou” a apărut pentru prima dată în limba franceză, pe 9 martie 2017, cu titlul: “La fille qui lisait dans le métro”, cunoscând un succes important, câştigând în scurt timp simpatia publicului şi a criticilor. Revista “Avantages” (una dintre cele mai populare reviste franceze) afirmă despre cartea “Fata care citea în metrou” că este “o poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziaşi de lectură!”. Sunt multe recomandări de cărţi, în special cărţi scrise în limba franceză, lucru care mi-a plăcut, pentru că mi-am găsit inspiraţia pentru viitoarele lecturi din recomandările lui Juliette, personajul central. La fel, la sfârşitul cărţii este o listă cu alte recomandări, utilă în special celor care vor să-şi mărească wishlist-ul cu încă câteva noi titluri. Am remarc în listă şi “…Să ucizi o pasăre cîntătoare” de Harper Lee, care a fost pe gustul meu, tratând subiectul rasismului în societate şi cum sunt văzuţi oamenii negri. Stilul de scriere al scriitoarei din Alabama este unul frumos, care curge lin precum apa unui râu din munţi. Recomand cu încredere, fiind un must-read. În carte s-a mai menţionat şi “Suita franceză” de Irène Némirovsky, despre care am scris mai multe aici (http://literaturapetocuri.ro/suita-franceza-de-irene-nemirovsky-recenzie.html).

   Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a caştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

  Există două motive pentru care m-am apucat să citesc această carte: 1. titlul sugestiv şi 2. descrierea cărţii.

   “Fata care citea în metrou” este o cărticică simpatică şi facil de citit, ideală pentru călătoriile cu metroul, tramvaiul sau trenul, tocmai pentru faptul că este uşor de transportat şi te face să uiţi de călătorul grăbit care te-a călcat pe picior, fără a îşi cere scuze sau de faptul că ţi-ai prins eşarfa în uşile metroului. Romanul este scris în stilul caracteristic al francezilor, delicat, lent şi nostalgic.

   “

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe uşa din faţă a vagonului şi cobora tot pe acolo peste fix şaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile şi clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obişnuite. Zilele în care ai impresa că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaş corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, îşi găseşte locul şi îşi joacă rolul.”

 

   De când se ştie, Juliette, o tânără domnişoară frumoasă, care lucra în domeniul imobiliar, iubeşte să tragă cu ochiul la oamenii din metrou care citesc cărţi. Vânează titlurile cărţilor şi face orice să descifreze numele unei cărţi, uneori răsucindu-şi gâtul sau privind insistent cartea pe care i se pune pata. Şi ea era o cititoare, şi căra cu ea la metrou cărţi din care să citească pe parcursul călătoriei cu acest mijloc de transport, dar niciodată nu se putea concentra, sfârşind prin a ţine doar cartea pe genunchi, privind neputincioasă. De-a lungul călătoriilor zilnice spre serviciu, Juliette întâlneşte tot felul de cititori: cititori de ediţii rare, de cărţi de bucate sau romane obişnuite. Dar într-o zi, plictisită de drumul până la birou şi de aceleaşi vitrine ale magazinelor cu geamurile murdare şi prăfuite, Juliette ia o decizie de moment, gândindu-se şi hotărându-se să meargă pe o rută ocolitoare, căci timp avea destul, neavând cum să întârzie. Într-adevăr, totul arată diferit, însă un singur aspect îi atrage atenţia lui Juliette: o carte –  o carte – ce ţinea o poartă între-deschisă, pe respectiva poartă scriind “Cărţi fără limite”, cu albastru. Juliette, cu inima bătându-i nebuneşte, scoate cartea blocată, o atinge şi o miroase. Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărţile, aceasta mirosind a stradă – un amestec de rugină şi fum, de găinaţ şi de pneuri arse. Dar şi a mentă.

   În câteva momente, o fată drăguţă îşi face apariţia în spatele lui Juliette, scuzându-se şi cerându-i voie femeii să treacă, căci tatăl ei o tot striga. Numele ei e Zaïde şi e foarte, foarte prietenoasă şi respectuoasă. Imediat ce o vede pe Juliette, Zaïde crede că este unul dintre cărăuşii tatălui său, dar pentru că Juliette nici măcar nu ştie ce înseamnă să fii cărăuş, fata îi propune să o urmeze până în biroul tatălui ei, pentru a deveni şi ea un aşa zis “cărăuş”. Fără acordul ei, Juliette intră în casă şi mai apoi în biroul tatălui micuţei. De cum deschide uşa, femeia rămâne uimită de miile de cărţi din biblioteca bărbatului, fiind aşezate astfel încât abia-abia aveai loc să te mişti şi dacă nu erai atent oricând puteai dărâma un teanc.

   Meseria de cărăuş presupunea să iei din biblioteca lui Soliman, tatăl lui Zaïde, 4-5 cărţi pe care să le dai oamenilor pe stradă, însă trebuie să fii atent şi să simţi cam ce roman i s-ar potrivi persoanelor respective. Mi s-a părut o idee genială, mai ales pentru că pe lângă gestul frumos, această activitate stimulează cititul.

   Juliette acceptă şi zi după zi începe să împartă cărţile: la birou, colegilor, pentru că şi-a dat demisia, prietenei ei cele mai bune Chloé şi altor persoane. Vă întrebaţi de unde are Soliman atâtea cărţi de împărţit? Ei bine, din când în când, în faţa porţii depozitului (casei lui) cineva lasă cutii pline cu cărţi, astfel teancurile nu se epuizează niciodată.

   În scurt timp, Juliette este invitată de Soliman să se mute în casa lui, deoarece el trebuie să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, femeia rămânând să aibă grijă de fata lui. Dar Juliette nu se mută la depozit doar pentru a avea grijă de Zaïde, ci Soliman o pune să fie  şefa depozitului, împărţind cărţile cărăuşilor. Oare de ce pleacă Soliman? Ce se va întâmpla cu fata lui? Va reuşi Juliette să facă faţă muncii de la depozit?

Cum se termină romanul?

   “Fata care citea în metrou” se citeşte alături de o ceaşcă fierbinte de cafea, într-o pauză la birou, căci reuşeşte să te răpească din lumea reală şi să te facă să o însoţeşti pe Juliette pe străzile Parisului, în călătoria sa. De asemenea, romanul este unul care ne învaţă că trebuie să citim mai mult şi să petrecem cât mai mult timp în compania cărţilor, deoarece ele sunt aur şi diamante pentru mintea noastră.

Lecturi plăcute în continuare!

Cartea Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Mica enciclopedie Hygge, de Meik Wiking-recenzie

Editura: Litera;

An apariţie: 2017;

Număr de pagini: 288;

Traducător: Valentina Georgescu.

Pentru Hygge există tot felul de definiţii, de la ,,arta de a crea intimitate, confort sufletesc, şi lipsa supărărilor, la bucuria dată de lucrurile ce induc o stare de bine, stare de confort în prezenţa semenilor şi, varianta mea preferată, ciocolată fierbinte la lumina lumânărilor….”

   Afli ce este hygge atunci când simţi hygge. Când te ghemuieşti comod pe canapea alături de persoana iubită sau când te bucuri de timpul petrecut cu cei mai apropiaţi prieteni. Hygge sunt acele dimineţi albastre şi limpezi cu lumină perfectă. Şi cine ar putea să îţi fie un ghid mai bun în lumea hygge decât Meik Wiking? Meik este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga şi şi-a petrecut ani din viaţă studiind magia vieţii daneze, de la alegerea corpului de iluminat ideal, la planificarea unei cine sau de la crearea unei truse hygge de urgenţă până la modalitatea în care trebuie să te îmbraci.

Că danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume nu mai este un secret şi toată lumea o ştie.

   Îmi plac foarte, foarte mult cărţile cu subiecte diferite, care reuşesc să mă impresioneze cu fiecare pagină citită. La fel s-a întâmplat în cazul cărţii: “Mica enciclopedie Hygge”. Această carte este despre momentele în care te simţi bine, împăcat cu tine şi fericit cu ce ai, bucurându-te în fiecare zi de lucrurile mărunte, care chiar ne înfrumuseţează viaţa. Ce satisfacţie ai dacă locuieşti într-o vilă cu piscină şi ce satisfacţie ai când locuieşti în coliba ta? Aşa cum zicea şi bătrâna femeie din “Moara cu noroc” a lui Slavici: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”.

   Cartea “Mică enciclopedie Hygge” are un design unic, inedit şi o copertă cartonată interesant ilustrată. Unele litere şi desene de pe copertă sunt tipărite şi colorate cu auriu, astfel, la lumină, strălucesc. În carte sunt prezente şi zeci de grafice şi statistici care oferă mai multe informaţii reale despre oamenii fericiţi.

  Meik Wiking are unul dintre cele mai interesante şi plăcute job-uri: studiază cauzele Hygge. Mi-aş dori şi eu să am locul lui de muncă, în special pentru că se află în Danemarca, o ţară pe care aş vrea să o vizitez.

“Mică enciclopedie Hygge” este un manual care te învaţă ce stă în spatele fericirii.

Ce este Hygge?

   Cuvânt original vine din norvegiană şi înseamnă “stare de bine”. Până acum, nu există o traducere literară exactă a cuvântului Hygge, în mult limbi neavând un corespondent. Hygge este un amestec între: consideraţie, respect, confort, tihnă, mânghiere şi îmbrăţişare. Acest “Hygge” a devenit din ce în ce mai cunoscut în toată lumea, marile tabloide scriind articole întregi despre Hygge. Cu alte cuvinte, “Hygge” conţine următoarele: atmosfera, prezenţa, delectarea, egalitatea, recunoştinţa, armonia, confortul, pauza, pritenii şi adăpostul. După cum scrie şi pe copertă, afli ce înseamnă Hygge doar dacă simţi Hygge. Dar oare când simţi Hygge? Atunci când coci o prăjitură, când te joci cu copiii tăi, când petreci ore întregi cu prietenii, când eşti la un picnic, când faci un grătar, când faci ce-ţi place, când citeşti, când plantezi o floare, când cele mai liniştitoare şi relaxante sunete sunt troznetul lemnelor din sobă sau furtuna de afară. Hygge e atunci când radiezi, când te simţi bine în pielea ta şi nimic nu poate să îţi răpească această stare mi-nu-na-tă.

Unde simţi Hygge?

    Acasă, de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri. Căci acasă te simţi în siguranţă şi departe de toate necazurile lumii. Eşti prinţul/prinţesa din castel. Sunt sigur că şi tu ai un colţ numai al tău, pe care n-ai vrea să-l împarţi cu nimeni. Află că acel fotoliu, ungher din bucătărie sau orice altceva este un element ce te face să simţi Hygge, acea stare de bine. Colţul meu este pe balcon, unde am un fotoliu pentru citit. Acel colţ mă face să mă simt bine şi simt că de fiecare dată când iau loc, sunt fericit. Se poate simţi hygge şi la locul de muncă? Sigur că da, însă doar dacă ai grijă să amenajezi puţin spaţiul din biroul tău. Adu, de exemplu, o canapea, pune nişte lumânări în dulap şi asigură-te că ai o bucată din prăjitura ta preferată ascunsă pe undeva prin birou. La ora X, lasă pentru cinci minute computer-ul, aşează-te pe canapea, aprinde câteva lumânări şi stinge becurile, astfel încât camera să fie scăldată în lumina lumânărilor. Apoi, mănâncă prăjitura şi gata! Te simţi mult mai bine acum. Iar această pauză mică, sigur va creşte productivitatea ta la serviciu şi vei lucra mai cu spor, aşteptând pauza. Exact ca în cazul vulpei din “Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry: “Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!”

Există o trusă Hygge?

   Bineînţeles că există, iar dacă vrei şi tu una, iată ce trebuie să conţină: lumânări, nişte ciocolată de bună calitate, ceaiul preferat, cartea preferată, filmul sau serialul preferat, gem, o pereche de şosete din lână, o selecţie din scrisorile preferate, un pulover călduros, o agendă, o pătură frumoasă, hârtie şi stilou, muzică şi un album foto. Dacă ai toate acestea într-o valiză sau într-un geamantan, ai tot ce îţi trebuie pentru a simţi Hygge instant. Cred că am să-mi fac şi eu o trusă Hygge şi am s-o folosesc atunci când totul merge prost şi nimic n-are sens, pentru a-mi reda starea pozitivă.

Ce mă face pe mine să simt Hygge?

Iată câteva din motivele care mă fac să zâmbesc zilnic şi să mă bucur de viaţă:

  1. Gătitul

   De când eram mic am simţit o atracţie faţă de încăperea numită bucătărie, în sensul că mă găseai mai mereu pe lângă mama sau bunica, amestecând pe furiş în cratiţă/oală, sau gustând din mâncare. Când nu eram în bucătărie, sigur eram în faţa televizorului urmărind zeci de emisiuni culinare şi notându-mi în carnete, pe foi sau înregistrând, cu un vechi telefon Samsung, reţete.

    2.Cititul

   Am început să citesc datorită cărţii: “Singur pe lume” a lui Hector Malot şi datorită profesoarei mele de limbă şi literatură română din clasa a IX-a. Cu fiecare carte citită, îmi face plăcere să cred că am dobândit cunoştinţe noi, că mi-am investit timpul într-o activitate frumoasă şi că am devenit o persoană mai bună. Gândul că acasă, pe noptieră, mă aşteaptă o carte îmi face întotdeauna ziua mai bună.

3. Scrisul

   Îmi place să scriu. Recenzii, proze scurte sau articole. Visez să scriu un roman, dar încă nu cred că am acumulat tot bagajul de cunoştinţe necesare unei astfel de operaţiuni. Sper ca în viitor să-mi duc visul până la capăt, cu toate că acum mi se are imposibil de realizat. Consider că scrisul se încadrează în momentele caracteristice Hygge.

 4.Natura

   Pe gustul meu sunt şi plimbările în natură, atunci când simt că mă eliberez de toată energia negativă şi stresul se reduce considerabil, când simt iarba încă umedă de roua proaspăt căzută sub tălpi. Munte, mare, pădure, lac sau o baltă de apă de ploaie, toate mă fac să-mi descreţesc fruntea şi să zâmbesc.

  5.Serile lungi de vară

   Oh, da! Sunt de departe preferatele mele. Pur şi simplu privesc cerul şi stelele, mă încarc cu energie pozitivă şi uit de griji şi de nevoi. Este o terapie gratuită şi funcţionează de fiecare dată. Să asculţi concertul greierilor şi insectelor, în timp ce stai la fereastră privind stelele sau poate unu-doi trecători grăbiţi pe stradă, este o experienţă faină, în timp ce temperatura scade treptat, aerul devenind rarefiat şi răcoros. Perfect!

 6.Familia

   Cine îţi este mereu alături? Cine te sprijină de fiecare dată când ai nevoie şi doreşti să auzi cuvinte încurajatoare? Familia este întotdeauna lângă tine şi te înţelege de fiecare dată (bine, mai puţin mamele :D). Atmosfera de siguranţă, calm şi linişte mă face să asociez familia cu un moment în care hygge îşi face apariţia. Chiar şi simpla masă de prânz mă face să o aştept cu nerăbdare.

Plus: Crăcinul, vacanţele de vară, notele de 10 la istorie, dulciurile, grădinăritul, bunica, plus altele.

   “Mică enciclopedie Hygge” este o carte superbă şi faină, perfectă pentru a fi dăruită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, împachetată în hârtie colorată şi legată cu o panglică.

Pe voi ce vă face fericiţi? Voi ştiaţi de Hygge?

P.s.: La cât de mult mi-a plăcut cartea, am făcut şi un proiect pentru liceu, vi-l las mai jos.

 

Cartea Mica enciclopedie Hygge de Meik Wiking poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

by -
8

 Maus, de Art Spiegelman-recenzie

Editura: ART

Număr de pagini: 296

Traducător: Cristian Neagoe

   Maus. Povestea unui supravieţuitor de Art Spiegelman este, pe bună dreptate şi din capul locului, o carte fără precedent. Un roman grafic complex, apărut în două volume, la care autorul a lucrat în total treisprezece ani.

   Volumul este structurat pe două planuri: pe de o parte, unul real, care prezintă relaţia dintre tată (Vladek) şi fiu (Art); iar, pe de altă parte, planul poveştii relatate de Vladek. Curios este că Spiegelman îşi scrie şi-şi desenează romanul în faţa cititorului, dându-i astfel un aspect metabiografic.

   Este povestea vieţii lui Vladek, tatăl autorului, evreu polonez care trăieşte ororile Holocaustului şi ajunge, împreună cu soţia sa Anja, în cel mai cumplit loc: Auschwitz. Detaliile povestirii, dublate de cele ale desenelor, sunt de-a dreptul impresionante.

   “Maus” este un roman grafic care are în spate o poveste adevărată, inspirată din viaţa tatălui autorului, un supravieţuitor al Holocaustului (30 ianuarie 1933 – 8 mai 1945), o lectură dureroasă, dar în acelaşi timp, şi o mărturie a acelor timpuri groaznice.

   Am mai citit şi “Jurnalul Annei Frank”, o altă mărturie reală a Holocaustului, şi, la fel ca în cazul romanului “Maus”, la sfârşit am exclamat: “Fără cuvinte!”, atât de mult m-a impresionat acţiunea ambelor cărţi. De asemenea, am mai citit şi zeci de alte cărţi despre Holocaust, însă sunt ficţiune şi nu o să le menţionez aici.

   Art Spiegelman îşi alege personajele acestui roman diferit faţă de alţi autori, astfel încât naziştii sunt pisici, evreii sunt şoareci, polonezii sunt porci şi americanii sunt câini. Mi s-a părut că, folosindu-se de personaje care nu sunt oameni, autorul Art Spiegelman a reuşit să scrie o mărturie care are cel mai mare efect asupra cititorilor. Până acum n-am mai citit niciun roman grafic, pentru că n-am avut la îndemână unul şi pentru că în copilărie nu-mi plăceau benzile desenate, însă “Maus” m-a făcut să-mi dau seama că datorită imaginilor (ilustraţiilor), mesajul este mult mai bine expediat şi receptat de către persoana care parcurge textele din casete şi priveşte imaginile.

   Romanul “Maus” este singurul roman grafic premiat cu Pulitzer (prestigios premiu literar) în anul 1992, structurat în două volume, în limba română apărând sub forma unei integrale, cuprinzând ambele volume. Prima parte a integralei se numeşte “Prin venele tatălui meu curge istorie”, acţiunea desfăşurându-se în mijlocul anilor ‘30 până în iarna anului 1944 (însumând şase capitole cu titluri reprezentative), iar cea de-a doua parte a integralei poartă numele de: “Şi-aici încep necazurile mele”, personajul principal “călătorind” de la Mauschwitz la Catskilles şi mai departe (însumând 5 capitole).

“Fără doar şi poate, evreii sunt o rasă, dar nu sunt oameni” – Adolf Hitler (cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut al Germaniei.)

   După o perioadă în care nu s-a mai întâlnit cu tatăl său, Artie se hotărăşte să-i facă o vizită, scopul acestei vizite fiind de a-l face pe tatăl său să-i povestească prin ce a trecut în vremea Holocaustului. Artie dorea să scrie o carte despre viaţa lui Vladek, tatăl lui, sub forma unei benzi desenate, pe care mai apoi să o publice oficial.

   Aşadar, Vladek începe să-i povestească lui Artie despre viaţa sa, dar şi despre vremurile grele din timpul Germaniei Naziste. Înainte de a o cunoaşte pe Anja, mama lui Artie, Vladek a fost un bărbat cu lipici la femei, supranumit şi “Şeicul”. Avea o grămadă de iubite şi prietene, de cele mai multe ori încurcându-le numele şi neştiind cu adevărat cine sunt fetele cu care el se întâlnea. După această perioadă în care Vladek umbla din creangă în creangă, o întâlneşte pe Anja, viitoarea lui soţie, o femeie bogată, dar nu la fel de frumoasă precum celelalte iubite ale lui Vladek. Dacă vă gândiţi că s-a căsătorit doar pentru bani, să ştiţi că n-aveţi dreptate. Vladek n-a urmărit banii şi beneficiile, ci dorinţa de a rămâne cu cineva pe vecie, şi tot stând cu Anja a învăţat să o iubească şi să o preţuiască, devenind dependent de ea.

   În Germania se instaurează la conducere regimul nazist, condus de Adolf Hitler, şi nu după mult timp are loc cel de-al doilea Război Mondial, Vladek fiind nevoit să-şi părăsească soţia şi să plece pe front, pentru a lupta împotriva germanilor, care veneau să-i invadeze ţara. Însă Vladek, personajul principal, nu rămâne mult pe front, pentru că germanii reuşesc să-l prindă şi să-l ia ca prizonier de război. Prizonierii de război erau ţinuţi în corturi, în frig, în bătaia vântului puternic, ce-ţi tăia respiraţia, fără mâncare suficientă. Prin urmare, viaţa de prizonier de război nu era una simplă şi dulce, ci una groaznică, tristă şi întotdeauna inferioară.

   Într-o zi, Vladek citeşte un afiş pe care scria să se fac recrutări de voluntari pentru a munci în folosul germanilor. Se promitea mâncare bună şi condiţii mult mai acceptabile decât în corturile de refugiaţi. Toată lumea crede că este o capcană, însă Vladek se oferă să meargă, mâncare şi condiţiile întărindu-i ambiţia şi motivaţia. Spre surprinderea tuturor, se dovedeşte a nu fi o capcană recrutările de voluntari, cei care au venit să lucreze fiind hrăniţi bine şi oferindu-li-se un pat călduros unde să doarmă.

   Noapte, Vladek are un vis, unde se face că în ziua de Parshas Truma toţi prizonierii de război vor fi eliberaţi. Chiar aşa a fost, dar oamenii nu au fost trimişi acasă, ci într-un alt loc, de unde Vladek reuşeşte să evadeze, ajungând mai apoi acasă, terminându-se perioada de prizonierat.

   Cu trecerea timpului, naziştii încep să interzică din ce în ce mai multe lucruri evreilor, de asemenea, omoară zeci de evrei zilnic, pentru că n-au ascultat de ordinele lor. Apoi, are loc o adunare în care evreii sunt deportaţi la Auschwitz, cunoscut şi ca cel mai mare lagăr de concentrare şi exterminare nazist. Pe lângă evrei, sunt deportaţi şi polonezi sau francezi, dar nu toţi odată. Spre norocul lui, Vladek nu este deportat din prima, continuându-şi lupta pentru supravieţuire, trecând prin o mulţime de stări, de la trist, dezorientat, flămând până la irascibil. În zilele de atunci nici familia nu îţi mai era alături, fiecare era pe cont propriu.

Nu vă întrebaţi unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebaţi-vă unde a fost omul! Să uiţi, să taci, să fii indiferent la cele din jurul tău, sunt unele din cele mai mari păcate. “– Elie Wiesel (scriitor şi ziarist american)

   Cu speranţa că dacă merg în Ungaria, Anja şi Vladek tocmesc câteva călăuze. Dar oare vor reuşi să fugă? Dacă da, cine? Şi ce se va întâmpla cu el sau ea?

   În a doua parte a romanului, cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară la Auschwitz, unde totul e rău: mâncare puţină, cât să-ţi asigure o moarte lentă, dar sigură, bătăi şi omoruri zilnice. Din nou, Vladek are noroc şi-l ia sub aripa lui protectoare un gardian, cu scopul ca Vladek să-l înveţe limba engleză. Acesta îi oferă mâncare şi îmbrăcăminte potrivită, anunţându-l pe Vladek cum şi ce să facă dacă au loc noi recrutări. Dar cât oare îl va ţine paznicul pe Vladek alături de el? Cum se va termina romanul? Se vor mai reîntâlni Vladek şi Anja după Auschwitz?

   “Maus” este un roman tragic, cu personaje impresionante şi reprezentative, cu o acţiune diferită şi care doreşte să transmită un mesaj mult mai mult decât importat: ce s-a întâmplat la Auschwitz, n-ar mai trebui să se întâmple niciodată.

 

 

Cartea Integrala Maus, de Art Spiegelman disponibilă pentru comandă pe Libris.ro

O lume se destramă, de Chinua Achebe-Editura Poliromrecenzie

Editura: Polirom;

Titlu original: Things Fall Apart;

Număr de pagini: 208;

Traducător: Angela Duplenschi.

   Printre cei cu care împarte gloria tribului, Okonkwo este privit cu admiraţie şi încredere. El e un luptător puternic, are trei neveste, fii şi fiice care să-i ducă stirpea mai departe şi îndrăzneala care-l ajută să ţină piept oricărei nenorociri. Soarta îl loveşte însa la o sărbătoare, când, fără să-şi dea seama, omoară un baiat din acelaşi neam. Urmând legile strămoşilor, Okonkwo pleacă alături de familia sa în exil timp de şapte ani, şapte ani în care-şi rumega mânia şi speranţele, în care-şi vede copiii crescând, în care-şi pregăteşte răbdător revenirea. La întoarcerea pe pamânturile neamului, lucrurile nu mai sînt la fel. Glorioasa memorie a zeilor e ştearsă de apariţia dumnezeului unor străini: oamenii albi. În faţa acestei ameninţări necunoscute, micile duşmănii ale tribului pălesc, zeii Igbo îşi adună poporul la arme, iar Okonkwo simte mândria luptătorului de altădată făcându-i inima să-i tresalte în piept.

   Devenit cunoscut pentru romanele şi demersurile sale umanitare, Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe) s-a născut în 1930, într-un oras din estul Nigeriei, Ogidi. După studii universitare în limba engleză la Universitatea din Ibadan şi o scurtă perioadă de profesorat, devine director de difuzare la Nigerian Broadcasting Corporation, unde ramâne pâna la 36 de ani. În 1958 publică primul său roman, Things Fall Apart (O lume se destramă). Prin subiectul ei, constând în prezentarea realităţilor culturale ale unei Africi dezbinate între tradiţie şi modernitate, cartea îşi câştigă repede celebritatea şi intră în programele şcolare din mai multe ţări. Aceeaşi tematică a conflictului dintre viaţa tradiţională africană şi modernitate, deseori cu tentă accentuat colonială, o au şi romanele următoare: No Longer at Ease (În impas, 1966), Arrow of God (Săgeata lui Dumnezeu, 1964) şi A Man of the People (1966).

   “O lume se destramă” este un roman încântător, deosebit, cu un subiect inedit, care pune cititorul pe gânduri. O alegere excelentă pentru cei care preferă cărţile serioase, “O lume se destramă” m-a convins că este un roman care merită recomandat mai departe, pentru ca numele lui să ajungă din ce în ce mai cunoscut, cucerind inimile cititorilor.

   Pentru că am citit foarte multe review-uri bune pe goodreads despre acest roman, m-am hotărât să-l citesc şi eu, cu un sentiment de frică, deoarece nu ştiam dacă mă va prinde în mrejele lui sau nu. Spre bucuria mea, m-a prins bine în acţiune, dar asta după ce am citit prima jumătate a romanului, aproximativ primele 100 de pagini. Începutul a fost oarecum greoi şi uşor plictisitor, făcându-mă să citesc porţii scurte (maxim 50 de pagini) odată. Dimensiunea scrisului în ediţia “Top 10+”, a editurii Polirom, a cărţii “O lume se destramă” este destul de mică, ochii mei obosind rapid. Ridicam capul din carte şi simţeam cum o durere îmi “stresează” ochii, aşa că mă opream des, luând pauze de câteva minute, pentru a mi-i relaxa.

   Vândută în mai bine de 12 milioane de exemplare şi tradusă în peste 50 de limbi, cartea  “O lume se destramă”  este cel mai celebru roman al autorului de origine africană Chinua Achebe, una dintre cele mai citite cărţi din literatura africană şi una dintre cele mai valoroase din ultimii 50 de ani. De asemenea, romanul “O lume se destramă” este un roman realist, scris la persoana a III-a, de un narator ominişcent, omniprezent şi omnipotent, structurat pe 3 mari părţi, semnificative în viaţa personajului principal al cărţii, tânărul Okonkwo, fiind o alegere excelentă în materie de lectură.

  La începutul cărţii sunt prezente 4 versuri minunate din “A doua venire” de W.B. Yeats, care au fost pe gustul meu şi pe care vi le ataşez mai jos, aceste versuri fiind în legătură strânsă cu conţinutul romanului:

“Rotindu-şi zborul, şoimul spirale vaste-atinge:

În strigă-n van şoimarul, s-asculte nu mai poate.

O lume se destramă, din miezul ei se stinge.

Pulsează anarhia, mustind în tot şi-n toate.”

   Personajul principal al romanului este Okonkwo, un bărbat de temut în rândul semenilor săi, neînfricat, curajos şi un luptător priceput, născându-se într-o familie de leneşi, care nu i-a lăsat nimic moştenire, nici măcar o pungă cu igname (ignamele sunt plante cultivate pentru tuberculul lor gros, în regiuni precum Asia sau Africa, tuberculii urmând mai apoi să fie gătiţi şi serviţi pe post de mâncare).

   Tatăl lui Okonkwo, pe nume Unoka, era opusul fiului său: un om leneş, indolent, domol, dator vecinilor şi nemuncitor. Unoka murise plin de datorii şi fără niciun titlu, toată viaţa cerşind vecinilor igname sau alte bunuri, promiţându-le că le va da înapoi, însă de fiecare dată când cineva venea să-i spună că trecuse multă vreme de când Unoka promisese că le va da înapoi bunurile, acesta îi aşeza la masă, ducându-i cu vorba, păcălindu-i pe oameni şi ieşind el în câştig. În schimb, Unoka iubea muzica, distracţia şi să piardă timpul stând degeaba.

   Okonkwo a început să-şi clădească totul de la zero, fără ajutor de la nimeni, fără datorii neplătite, încă de la o vârstă fragedă. Conducându-şi gospodăria cu o mână de fier şi având 3 soţii şi o mulţime de fii şi fiice, Okonkwo avea o fire dură şi orice decizia de-a lui nu putea fi contestată de nimeni. Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrece pe câmp muncind pământul, cultivând igname şi muncind din greu pentru a-şi face numele cunoscut şi pentru ca oamenii să uite imaginea tatălui său, aceea de om leneş şi trândav.

   Printre copiii lui Okonkwo, unul dintre ei este primit drept dorinţa (sau preţul) de a face pace din partea altui clan adversar, acesta lăsându-l pe Ikemefuna, căci aşa îl cheamă pe băiat, în grija unei soţii de-a lui. Ikemefuna a fost pur şi simplu răpit din sânul familiei sale, părăsindu-o pe mama lui fără discuţii, neştiind unde merge şi de ce a fost luat din familia lui, însă acesta nu plânge şi nu scoate niciun sunet pe tot drumul până la casa viitorului său tată.

   Bineînţeles, în lunga sa călătorie spre succes şi spre o viaţă mai bună, Okonkwo a întâmpinat şi momente dificile, de cumpănă şi obstacole, dar cu ambiţia sa de nestăpânit şi determinare, le depăşeşte pe toate cu bine, fără probleme.

   Pentru că nu era fiul lui adevărat, Ikemefuna nu e demn să locuiască în tribul din care face tatăl său parte, aşa că Okonkwo este avertizat de un localnic influent şi sfârşeşte prin al omorî chiar el pe “fiul său înfiiat”. Lui Ikemefuna i se spune că va fi dus înapoi la familia lui adevărată, dar tânărul este ucis cu sânge rece de Okonkwo.

   După ce-l pierde pe Ikemefuna, Okonkwo se apropie din ce în ce mai mult de Ezinma, fiica lui, repetându-şi de multe ori în minte cuvintele: “ce bine dacă ar fi fost băiat”, căci Ezinma inspira o atitudine demnă şi aspră, exact ca cea a tatălui ei. În momentele când Ezinmei i se face rău, prin grele clipe trece Okonkwo, suferind alături de fiica sa. Pentru că-şi dăduse seama că pe Ezinma o chinuie o febră cumplită, Okonkwo merge în pădure chiar el pentru a îi culege plante medicinale şi miraculosul medicament este preparat după sfaturile lui. Plantele erau fierte în apă şi apoi bolnava era ţinută cu fruntea deasupra aburului fierbinte ce ieşea din apa fiartă.

Lucruri ciudate se petrec în sat…

   După ce-şi revine puţin, Enzinma este chemată în noapte de preoteasa lui Agbala, Chielor. Mama Enzinmei spune că fiica ei doarme şi că preoteasa nu poate să o ia, pentru că în ultima vreme se simţise rău, dar Chielor insistă, iar Enzinma este trezită şi urcată în spatele lui Chielor şi, mai apoi, dusă într-o peşteră. Abia spre dimineaţă, fata este scoasă din peşteră şi adusă acasă.

   Naratorul oferă o mulţime de informaţii în următoarele pagini despre obiceiurile şi tradiţiile oamenilor de culoare din Africa, referitoare la nuntă sau la înmormântare. Informaţiile prezentate sunt foarte preţioase, în special pentru acea nişă de cititori care vor să afle mai multe despre tradiţiile din Africa.

   Cel mai bătrân om al satului este găsit mort şi, nu după mult timp, fiul său este omorât, din greşeală, de Okonkwo. Arma acestuia se descărcase şi o bucată de fier intră în inima fiului, murind pe loc. Fiind considerată o crimă femeiască, făptuitorul ei nu este pedepsit prea dur, dar pentru Okonkwo pedeapsa este mult prea severă: 7 ani departe de satul său.

   Okonkwo se refugiază pe terenurile tatălui său şi se integrează bine în noul sat, dar vremurile se schimbă şi în sat apar misonarii albi care militează pentru credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Cum vor reacţiona sătenii? Ce părere are despre aceşti misonari Okonkwo? Oare îi va omorî? Vor câştiga oare adepţi aceşti misonari? Cum se va termina romanul?

În încheiere mai spun doar atât şi vă las un fragment care mi-a plăcut mult, mult: Fără cuvinte!

” – Nu vă vom face nici un rău, le spuse mai târziu guvernatorul din district, dacă sunteţi de acord să cooperaţi cu noi. Am adus cu noi o administraţie paşnică, pentru ca voi şi poporul vostru să fiţi mulţumiţi. Dacă cineva se poartă nedrept cu voi, vă vom sări în ajutor. Dar nu vă vom permite să vă purtaţi nedrept cu alţii. … V-am adus aici pentru că v-aţi strâns şi i-aţi atacat pe alţii, le-aţi ars casele şi locurile de rugăciune. Nu puteam accepta să se întâmple aşa ceva pe teritoriile aflate sub stăpânirea reginei noastre, cel mai puternic conducător din lume.”

 

Recomand cu încredere!

Cartea O lume se destramă, de Chinua Achebe poate fi comandată de pe site-ul Libris

Charlotte, de David Foenkinos-recenzie

Editura: Nemira

Titlu original: “Charlotte”

Număr de pagini: 240

Traducător: Cristina Nan

 

   Copilăria tragică și-o petrece la Berlin. Naziștii o exclud treptat din societatea germană. Dragostea arzătoare o trăiește înainte de a lăsa tot și de a se refugia în Franța. Acolo își transpune spaimele, visele și dorințele în desene fascinante, pe care i le încredințeaza medicului personal.

Portret al unei femei excepționale și evocare a unui destin tragic, Charlotte, adevărat succes de librărie, este și povestea unei căutari. Un scriitor a pornit în căutarea lui Charlotte Salomon, artista care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz. Din cioburile sparte ale istoriei și din obsesia lui David Foenkinos s-a născut un roman al emoțiilor tari.

   David Foenkinos s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară. Romanul său de debut, intitulat Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard și a câștigat Premiul François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri prestigioase, recompensate cu numeroase premii și traduse în treizeci și cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Je vais mieux (2013). Potrivit statisticilor, cărțile sale se bucură de un real succes de vânzări în Franța.

  Împreună cu fratele său Stéphane, David Foekinos a realizat adaptarea cinematografică a romanului său La délicatesse, în care rolurile principale le revin actorilor Audrey Tautou și François Damiens.

   Prima mea întâlnire cu David Foenkinos a fost când am citit “Delicateţe”, un scurt roman, despre iubire. Mi-a plăcut mult, evaluându-l pe goodreads cu 4 steluţe. De asemenea, am rămas cu o impresie bună despre modul de scriere al autorului francez David Foenkinos. În “Charlotte” stilul este complet diferit faţă de cel folosit în “Delicateţe”. Dacă în romanul “Delicateţe” stilul este încărcat cu figuri de stil şi imagini artistice, în “Charlotte” este unul simplu, general, aducând cu o compunere a vrunui copil, întrucât propoziţiile sunt foarte scurte. Mie mi s-a părut inedit să prezinţi o poveste interesantă, folosind propoziţii obişnuite, uneori monosilabice, pentru că ajută cititorul să lectureze cartea într-un timp mai scurt. Eu am terminat romanul în 4 ore, dar am mai făcut şi pauze, pentru a analiza mai bine întâmplările şi evenimentele prezentat în roman.

   “Charlotte” este o cărticică de metrou, perfectă pentru cititorii care aşteaptă staţia lor parcurgând câteva pagini. “Charlotte” este o carte pentru oamenii ocupaţi, care cu greu îşi găsesc timp de lectură, dar şi pentru persoanele care au citit ceva mai “greu de digerat” şi vor să continue cu un roman mai uşor, un roman care să ofere momente de relaxare.

   Structurat pe opt părţi plus un epilog, însumând nu mai mult de 240 de pagini, “Charlotte” spune povestea de viaţă a unei tinere pictoriţe, tratată cu răutate, ură şi dispreţ de ceilalţi oameni, deoarece era evreică. Pe numele său real, fata se numea Charlotte Salomon, fiind o artistă, pictând cu măiestrie şi originalitate tablourile sale, remarcându-se în special pentru modul diferit de a transpune pe hârtie chipuri şi frânturi de viaţă în perioada nazistă, lăsându-se ghidată de imaginaţia sa bogată şi de sentimentele ei.

Pentru că mi s-a părut interesat modul de scriere, am să prezint şi eu rezumatul romanului în acelaşi stil:

Franziska şi Charlotte sunt mult mai mult decât surori.

Sunt cele mai bune prietene.

Dar într-o zi Charlotte se sinucide, aruncându-se de pe un pod, hotărâtă să încheie orice socoteală cu viaţa, şi nicio zi de-a Franziskăi n-a mai fost la fel, tristeţea îndepărtând bucuria şi lumina ce se i se citeau pe chip.

Cu fiecare oră fără prietena ei, Franziska se simţea din ce în ce mai rău.

Şi mai rău.

Mult mai rău.

Berlinul este în plin război, Germania declanşând războiul, invadând Polonia.

Iar Franziska pleacă pe front pentru a ajuta soldaţii răniţi şi a acorda îngrijiri medicale.

Familia ei nu este de acord, însă decizia Franziskăi este definită.

Irevocabilă.

Categorică.

Frontul îi aduce şi prima dragoste Franziskăi, întâlnindu-l pe Albert, un bărbat bun şi cu un suflet mare, fiind doctor pe front.

Atât de ocupat era doctorul Albert, încât nici nu-şi ridica capul să vadă chipul asistentelor, mânuind cu indemânare obiectele medicale şi tratând zeci de bolnavi în câteva minute.

Observând că a transpirat, Franziska se apropie de el şi-l şterge pe frunte cu o batistă.

La gestul ei, Albert îşi ridică capul, îşi descreţeşte fruntea şi, cu o privire blândă, schiţează un zâmbet.

Tânăra Franziska simte pentru prima dată fluturaşi în stomac şi iubire pentru medic.

Iubire adevărată.

Sinceră.

Din inimă.

Războiul continuă, iar Albert revine pe front.

Primind o scrisoare de la soţia sa, Albert află că aceasta este însărcinată cu copilul lui.

Copilul se dovedeşte a fi o fetiţă şi Franziska vrea să-i pună numele surorii sale moarte, Charlotte.

Propunerea nu este acceptată de Albert, refuzând categoric să-i pună numele unei sinucigaşe fiicei lui.

Charlotte se naşte, creşte şi devine din ce în ce mai frumoasă.

Născută şi crescând în compania muzicii cântate de mama ei, fata începe şi ea să repete versurile, în timp ce desenează.

Franziska se sinucide, la fel ca sora sa Charlotte, promiţându-i fiicei sale că-i va scrie o scrisoare din cer.

Când primeşte vestea, Charlotte  nu spune nimic.

O gripă fulgerătoare i-a răpit mama.”

Dorindu-şi să depăşească sinuciderea soţiei sale, Albert o cunoaşte pe Paula, o cântăreaţă strălucitoare, şi, mai apoi, Albert o cere în căsătorie.

Naziştii încep să-şi arate colţii evreilor, Paula fiindu-i interzis să mai cânte.

Evreilor li se confiscă bunurile şi multe dintre drepturile lor sunt şterse.

Charlotte este acceptată la Academia de arte frumoase, din Berlin, şi, cu toate că este evreică, profesorii sunt încântaţi de ea.

Retrăgându-se în ea şi mai tot timpul tăcută, tânăra pictoriţă Charlotte devine un om retras şi trist.

Paula îşi pierde profesorul de muzică, dar primeşte un altul, pe Alfred, prima dragoste a lui Charlotte, care o face să se simtă din nou bine, zâmbind mai des şi fiind mai fericită.

După o scurtă plimbare împreună, Alfred şi Charlotte fac dragoste pentru prima dată.

“Chipul îi este umbrit.

Trectul îşi ia zborul.

Înspăimântat de dominaţia totală a prezentului.

Ea se abandonează cu şi mai multă dăruire.

Astfel se exprimă fericirea.”

   Tatăl lui Charlotte este arestat, fără vrun motiv anume, fără vreo explicaţie, ci zicându-i doar “vă rugăm să ne urmaţi”, par-car-fi personajul lui Kafka, Joseph K.

   Din ce în ce mai mulţi evrei sunt deportaţi în lagăre, luaţi cu forţa, iar dacă se opun mor pe loc împuşcaţi.

   Înspăimântată, Charlotte pleacă în Franţa la bunicii ei, minţind autorităţile că se duce să aibă grijă de bunica suferindă, în realitate fugind din calea germanilor.

“Îşi părăseşte amintirea, viaţa, copilăria.

Şi mai ales, îl părăseşte pe el.

Marea, unica ei iubire.

El, care e totul pentru ea.

Amantul şi sufletul ei.”

   Nu după mult timp de când ajunge aici, bunica lui Charlotte vrea să se sinucidă, spunând că lumea nu mai are cum să-şi revină, dar nepoata ei o salvează în ultima clipă.

   Furios pe Charlotte, bunicul îi dezvăluie secretele bine tăinuite până atunci, printre care şi unul ce face referire la moartea Franziskăi.

Charlotte află că mama sa s-a sincucis şi tot universul ei se dărâmă.

Oare se va sinucide şi ea? Cum se va termina romanul?

   “Charlotte” este o carte biografică, ce urmăreşte destinul tinerei pictoriţe Charlotte Salomon, o desenatoare care şi-a urmat pasiunea, întâlnind zeci de piedici puse de sistem sau de oameni. Recomand cu drag cartea celor care vor să afle mai multe informaţii de Charlotte Salomon, dar şi celor care-şi doresc să citească o carte care-ţi captează atenţia încă de la primele pagini.

Lecturi frumoase tuturor

 

Cartea Charlotte, de David Foenkinos poate fi comandată de pe Libris.roPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Dragoste regăsită, de Linda Lael Miller-Editura Miron-recenzie

 

Editura: Miron

Număr pagini: 386

An apariţie: 2013

 

„Dragoste regăsită este o poveste uimitoare despre dragostea adevărată.

O urzeală complicată, personaje pe care le îndrăgiţi, umor, emoţie intensă – toate acestea, precum şi finalul exuberant, vă vor face să fiţi fascinaţi de acest roman.”

Frumosul Ian Yarbro este obligat de împrejurări să intre într-o căsătorie aranjată cu încăpăţânata Jacy Tiernan. Cei doi soţi vor putea să depaşească duşmănia dintre ei, neîncrederea şi ura şi să se îndrăgostească unul de altul, pentru toata viaţa?

Fiica unui mareşal, Linda Lael Miller este autoarea a peste 100 de romane, devenite bestsellere, majoritatea dintre ele reflectând dragostea ei pentru West.

Linda şi-a început carierea de scriitor, în momentul în care un profesor i-a spus că poveştile pe care le scrisese sunt bune. Mai târziu, când Linda s-a hotărât să scrie romane, nu prea a avut succes cu editurile până în 1983, când Pocket Books acceptă să publice romanul ei “Fletcher’s Women”. De atunci, Linda a publicat romane istorice, contemporane, paranormale şi thrillere, mai apoi concentrându-se pe cărţile cu “aromă occidentală”. Pentru devotamentul ei, autorii din America de romane de dragoste i-au acordat în 2017 premiul: “Nora Roberts Lifetime Achievement Award”.

   Încep prin a vă spune că am avut mari emoţii în momentul în care m-am apucat să citesc această carte, întrucât, până acum, n-am mai citit o carte romantică 100%. Am mai citit cărţi în care sunt prezente relaţii de iubire sau căsătorii, acestea alternându-se cu crime, sinucideri etc, dar în aceasta este în mare parte vorba despre dragoste.

   După ce am citit primele pagini, recunosc, nu prea m-a dat pe spate cum a fost începută, însă când am dat şi ultima pagină mi-a dat seama că mi-a plăcut. Înainte priveam foarte reticent cărţile de dragoste, în mintea mea circulând idei de genul: sunt scrise pe bandă rulantă, n-are ce să fie interesant, sunt scrise la repezeală. Ei bine, după lectura cărţii “Dragoste regăsită” aceste gânduri au dispărut complet, pentru că romanul Lindei Lael Miller m-a impresionat plăcut.

   Ştiu că astfel de prejudecăţi aveam şi despre cărţile SF, dar, după ce am citit un roman SF bun, toate acestea s-au risipit. La fel s-a întâmplat şi acum.

   Romanul “Dragoste regăsită” a fost publicat iniţial în 1994, sub numele The legacy”, în traducere liberă (în româneşte) însemnând “Moştenirea”, ambele titluri, atât de la ediţia din română, cât şi de la cea în limba engleză având o strânsă legătură cu conţinutul romanului.

   După cum mărturiseşte într-un interviu, scriitoarea Linda Lael Miller petrece între 5 şi 6 ore pe zi scriind şi, de asemenea, spune că totul începe de la o idee, pe care o prezintă editorilor săi, mai apoi apucându-se de scris viitoarea carte. La scrierea unui nou roman, Linda foloseşte foarte puţine schiţe, totul curând de la sine în momentul când tastează.

   Romanul începe cu o petrecere unde Ian Yarbro, un tânăr moşier, se reîntâlneşte după ani întregi cu fosta lui iubită, Jacy Tiernan. Jacy se reîntorsese în Australia pentru a avea grijă de tatăl ei bătrân şi bolnav, pe nume Jack.

   La început, cititorul porneşte de la ideea că Ian şi Jacy nu se mai iubesc, dar cu fiecare zi ce trece, cei doi se simt din ce în ce mai atraşi şi dornici de a începe o relaţie împreună, însă fiind foarte orgolioşi, niciunul nu face primul pas.

   În timp ce tatăl lui Jacy se îngrijeşte de câţiva oaspeţi care veniseră să-i transmită acestuia sănătate şi gânduri bune, Ian şi Jacy se întâlnesc în bucătăria moşiei lui Jack, sărutându-se. Peste ei intră Jack, tinerii despărţindu-se îndată.

   Cu mult timp în urmă, pe vremea când Jacy era doar o adolescentă inocentă, iar Ian un tânăr blând şi bun, cei doi îndrăgostiţi au avut o relaţie de iubire, dar s-a terminat cu o despărţire dureroasă, întrucât Jacy aflase că în pântecul altei femei se afla un copil de-al lui Ian. Acest copil, fusese conceput înainte ca Jacy să aibă o relaţie cu Ian, însă Jacy Tiernan percepe copilul ca o infidelitate şi îl părăseşte pe Ian. Copilul este acum un băiat pe nume Chris, având 9 ani.

   Pentru că la o şcoală din apropierea zonei unde locuia Jacy nu mai exista învăţător/profesor, i se oferă ei postul şi începe să lucreze, educând copii. În primele zile nu prea veneau copii, dar încet-încet apăreau din ce în ce mai mulţi. Jacy îşi ia rolul de profesoară în serios şi face cunoştinţă cu elevii.

   Suferind şi obosit să mai gestioneze afaceri, Jack vrea să renunţe la moşia sa, “Corroboree Springs”, lăsându-i lui Jacy terenurile, iar lui Ian izvoarele de apă, pentru că pe moşia lui Ian toate izvoarele secaseră. Jacy nu vrea să admită că tatăl ei îi dă izvoarele lui Ian, fostul ei iubit, aşa că refuză decizia tatălui său, dar Jack nu dă înapoi şi semnează actele ca terenurile să rămână pe numele lui Jacy, iar izvoarele pe numele fostului ei iubit, Ian Yarbro, Ian fiind un colaborator al lui Jack.

   Singura alegere potrivită pe care ar trebui să o facă Jacy Tiernan este să îl ia pe Ian în căsătorie, această alegere fiindu-i propusă şi de tatăl său. Pentru că relaţie dintre Jacy şi Ian merge din ce în ce mai bine, tinerii proprietari se căsătoresc, lăsând la o parte orgoliile prosteşti şi îngâmfarea, menite să pună piedici între ei.

   Nunta nu este una fastuoasă, cu mulţi invitaţi, cu mâncare multă sau cu muzică multă, ci este, de fapt, o adunare de familie, în care Ian şi Jacy îşi spun “Da!” şi îşi unesc destinele pentru totdeauna. Când a venit rândul tatălui lui Jacy să le ureze mult succes celor doi tineri, atât Jacy, cât şi Ian au observat că vorbele lui Jack sună mai degrabă ca un “adio”, decât ca nişte felicitări.

   Noaptea nunţii a fost una de poveste pentru Ian şi Jacy, fiind descrisă în vreo 4-5 pagini de către narator. Jacy se mută la moşia lui Ian, acum locuind în camera lui, care a devenit “a lor”. Imediat după noaptea nopţii, la proprietatea familiei Yarbro soseşte un bărbat pe nume Collie care vine cu o veste proastă: tatăl lui Jacy, Jack, a murit, lângă râul de pe fosta proprietate a lui. Veste aduce pe cerul noii familii numai nori şi totul devine din ce în ce mai întunecat. Oare se va termina relaţia dintre Ian şi Jacy aici? Vor trece peste acest eveniment împreună sau singuri? Cum se va termina romanul?

“Dragoste regăsită” mi-a demonstrat că Linda Lael Miller este o autoare care merită citită, chiar şi de cei care nu citesc romane de dragoste, pentru că sigur nu vor fi dezamăgiţi.

   “Dragoste regăsită”  este un roman simplu, dar complex, bogat în acţiune, cu personaje plăcute şi răsturnări de situaţie ce fac cititorul să stea “ca pe ace” atunci când citeşte. Recomand cu drag, în special cititorilor împătimiţi de romance.

Cartea Dragoste regăsită, de Linda Lael Miller, poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

Sursa foto> Pinterest

 

“Soţia plantatorului de ceai” este o carte cu adevărat valoroasă, un roman minunat şi încântător.

Soţia plantatorului de ceai, de Dinah Jefferies-recenzie

Editura: Nemira

Titlul original: The tea planter’s wife

Număr pagini: 440

Traducător: Monica Şerban

,,Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorând singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși încuiate, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie și să-i dezvăluie lui Laurence adevărul.”

   Dinah Jefferies s-a născut în Malaysia, dar s-a mutat în Anglia când avea nouă ani. De-a lungul anilor, a călătorit mult și a rămas foarte atașată de Asia de Sud. Pe vremuri, a trăit într-o comunitate mică, alături de o trupă rock și a lucrat ca artist.

   În 2014 i-a apărut la Penguin primul roman, The Separation. Soția plantatorului de ceai este al doilea volum pe care l-a publicat și are în pregătire o a treia carte. În prezent locuiește în Gloucestershire împreună cu soțul.

   “Soţia plantatorului de ceai” o carte complexă, frumoasă, cu o acţiune bogată, cu personaje interesante şi cu multe secrete. Am citit-o în doar 3 zile, având 440 de pagini. Am devorat-o rapid, întrucât trebuia să ajung cât mai repede la final, să aflu adevărul. Nu voiam să se termine, însă stăteam ca pe ace în aşteptarea finalului care vine ca o concluzie şi dezleagă toate misterele, adevărul (Perlă care iubeşte adâncul – Byron) ieşind la lumină.

   M-am bucurat enorm când am început să citesc acest roman al lui Dinah Jefferies, pentru că stilul de scriere se aseamănă cu cel al lui Kate Morton (autoarea a 5 bestsellere) şi cu cel al lui Khatherine Webb (autoarea cărţilor “Nevăzuţii”  şi “Moştenirea”).

   Înainte de a începe să vă detaliez structura şi acţiunea romanului, vreau să vă spun că “Soţia plantatorului de ceai” este o carte care merită să o treceţi pe lista scurtă de lecturi a lunii august, până nu trece vara, întrucât este un roman exotic. Dacă nu vă permiteţi o vacanţă, sunt sigur că veţi călători alături de Dinah, un ghid excelent, şi veţi rămâne cu impresii pozitive despre Ceylon.

Cartea este împărţită în patru părţi: O nouă viaţă; Secretul; Zbaterea; Adevărul.

   Acestor 4 părţi li se alătură şi o notă a autorului plus mulţumirile. La sfârşit, se găseşte şi o selecţie de cărţi din care s-a documentat scriitoarea pentru acest roman. Mi-a plăcut că a introdus şi acea listă, utilă mai ales pentru cei care au rămas cu o impresie bună despre Ceylon (Sri Lanka), tărâmul exotic al ceaiului de bună calitate.

   Vă întrebaţi cum i-a venit ideea autoarei de a scrie acest roman? Ei bine, ideea i-a venit când soacra ei, Joan Jefferies, i-a povestit lui Dinah despre copilăria acesteia ( a lui Joan), petrecută în India şi în Burma, în timpul anilor ‘20 şi începutul anilor ‘30. Aceste poveşti spuse de Joan includeau cultivatori de ceai din Ceylon şi din India, stârnindu-i curiozitate lui Dinah. De aici, au urmat luni întregi de încercări de a scrie acest roman cuprinzător şi eterogen. Romanul a fost publicat oficial în 2015, fiind ales pentru clubul de lectură Richard și Judy. De asemenea, s-a aflat în topul celor mai bine vândute cărţi în lista de bestsellere a Sunday Times pentru 16 săptămâni continuu. Pentru că romanele lui Dinah au acţiunea plasată în trecut, îi ia mai mult timp autoarei să scrie unul, faţă de romanele cu acţiunea plasată în zilele noastre. După cum mărturiseşte şi autoarea pe site-ul ei, îi este puţin dificil să fie, când scrie, în secolele de mult apuse şi apoi să revină în secolul XXI pentru a plimba câinele. Spune, tot pe blog, că nu ascultă muzică când citeşte, deoarece îi place să se “scufunde” complet în ceea ce face.

   Ceylonul este locul în care se plasează majoritatea acţiunii romanului, fiind o ţară insulară asiatică, situată în sudul Asiei, în Oceanul Indian. Renumit pentru ceai, cafea, orez, cacao şi multe alte culturi, Ceylonul este prezentat într-un mod aparte pe tot parcursul cărţii. Autoarea Dinah Jefferies oferă şi informaţii despre florile şi animalele care cresc în aceasta ţară insulară, dar şi despre Colombo, capitala Sir Lankăi.

   Gwendolyn Hooper ajunge în Ceylon cu vaporul pentru a îşi lua responsabilităţile de soţie în primire. Soţul acesteia, Laurence, este un mare şi cunoscut producător de ceai, având foarte multe plantaţii şi foarte mulţi angajaţi. Imediat ce pune piciorul pe pământ străin, Gwen nu-l zăreşte pe Laurence, însă un alt bărbat o întâmpină, zicându-i să-l aştepte pe soţul ei la un hotel. După câteva ore, apare şi Laurence, explicându-i şi scuzându-se lui Gwen că n-a ajuns la timp, deoarece fusese reţinut cu câteva treburi.

   Casa lui Laurence este una mare, spaţioasă, plină de servitori, gata să-i îndeplinească orice dorinţă lui Gwen. Neştiind de pericolele unei ţări tropicale, Gwen pleacă singură să facă un tur al împrejurimilor. Laurence nu priveşte cu bucurie plimbarea lui Gwen, adoptând poziţia soţului grijuliu şi primitor.

  Zilele se scurg şi Gwendolyn descoperă că soţul iubitor şi fericit, devine soţul rece, care nu se mai poartă aşa de bine cu ea cum se purta înainte. Gwen îşi dă seama că starea de spirit proastă a lui Laurence este provocată de un trecut întunecat şi tulbure. Secretele bine tănuite în mintea şi inima soţului ei, o fac pe Gwen să înceapă câteva cercetări şi să “scoată” spinul care nu-l lasă pe Laurence să fie alături de ea şi s-o iubească aşa cum merită. Uneori, un singur zâmbet din partea soţului ei, o mai linişteşte pe Gwen, însă aceasta nu abandonează ideea de a răscoli trecutul neclar şi de a scoate la suprafaţă ceea ce-l opreşte pe Laurence de a se apropia de ea.

   În Ceylon, soseşte şi Fran, verişoara lui Gwendolyn, dar şi Verity, sora lui Laurence. Fran venise pentru a vedea cu ochii ei cât de uimitor este Ceylonul şi pentru a afla dacă Gwen se simte cu adevărat fercită. Verity, în schimb, venise pentru a discuta cu Laurence şi pentru a beneficia de favoruri.

   Pentru că nu îi place să stea închisă în casă, Gwen iese la plimbare des împreună cu cei doi câini ,,adoptaţi”. Unul dintre câini intră într-o groapă şi Gwen descoperă că nu e o groapă, ci un tunel. În acest tunele se afla mormântul unui copil,  Gwen rămânând surprinsă de descoperire.

   Gwen reuşeşte până la urmă să vorbească cu Laurence asupra trecutului său. Astfel, află că prima lui soţie, Caroline murise alături de copilul lor, mormântul din tunel fiind al fiului.

   Uşor-uşor, relaţia dintre Laurence şi Gwendoly începe să-şi revină la normal, Laurence redevenind soţul iubitor şi atent de altădată. Pentru că totul se rezolvase între ei, Gwendolyn rămâne însărcinată cu gemeni, după spusele medicului chemat special pentru ea. Sarcina avansează, iar Gwendolyn naşte cei doi gemeni, (singură numai cu doica) aşa cum spusese doctorul: un băiat alb şi o fată neagră. Văzând culoarea fetei, Gwen simte că se prăbuşeşte şi că lumea ei se sfârşise. N-avea cum să se nască fata neagră, pentru că Laurence nu era negru, şi nici ea. Gwen îşi aminteşte de o petrecere la care fusese şi se îmbătase, iar în cameră fusese dusă de un bărbat de culoare, dar nu se putea concentra aşa cum trebuie la acea noapte, pentru că detaliile i se învârteau în minte. Din câte spune ea, nu ştie să fi făcut dragoste cu omul negru, dar fiind beată, această afirmaţie ar fi putut fi greşită.

   Gwen nu putea să se prezinte în faţa soţului ei cu un copil alb şi unul negru, aşa că doica o duce pe fată într-un sat, mai apoi, dacă avea să fie întrebată, Gwen va răspunde că a fost o cantitate mai mare de apă şi de aceea era burta mai mare decât ar fi trebuit. Doica o duce într-o familie din sat, plătind acea familie pentru hrana, hainele şi grijile pe care mama adoptivă şi le va face pentru ea.

   După ce a renunţat la fiica ei, Gwen se simte din ce în ce mai rău: e palidă, acuză dureri groaznice de cap şi nu prea mai iese din cameră. Laurence observă aceste lucruri şi-l sună pe doctor, însă nimeni nu va putea vreodată să-o facă pe mamă să uite cum a renunţat la propriul copil pentru a-şi salva căsătoria. Multe nopţi nedormite vor urma în viaţa lui Gwen şi aceasta simte că înnebuneşte.

   Cu preţul de a fi descoperită, Gwen pleacă alături de doică să o vadă pe fetiţă, deoarece nu mai suporta durerea şi dorinţa de a o ţine în braţe. Fata e bine îngrijită, nu la fel de bine ca fratele său geamăn, dar destul de bine. Întorcându-se la moşie, Gwen se face că nu s-a întâmplat nimic, însă durerea încă o simte în inimă.

   Timpul trece, iar Hugh, băiatul lui Gwen şi al lui Laurence, creşte. Din nou, Gwen simte că înnebuneşte, aşa că apelează la doctor, acesta scriindu-i să ia nişte prafuri. Pliculeţele sunt luate de către Verity, iar Gwen, consumându-le, se simte de parcă ar fi drogată, abia ţinându-se pe picioare. Medicul este chemat din nou, spunând că nu prafurile acele le prescripsese, fiind mult prea puternice pentru Gwen.

   Criza începe să-şi facă simţită prezenţa, familia lui Gwen nemaipermiţându-şi toate plăcerile de pe vremuri. Muncitorii sunt daţi afară de pe plantaţii, deoarece patronii nu mai aveau cu ce să-i plătească, iar preţul ceaiului scade.

   Din dorinţa de a o avea cât mai aproape, Gwen o ia pe fiica ei acasă la Laurence, spunând că este o rudă îndepărtată de-a doicii. Însă cum va reacţiona Laurence când va vedea fata? Ce va zice micul Hugh? Ce secrete mai ascunde Laurence? Oare Gwen îi va mărturisi lui Laurence legătura dintre ea şi fata neagră? Cum se va termina romanul? Gemeni: unul alb, celălalt negru. Exista doi taţi?

“Soţia plantatorului de ceai” este o carte cu adevărat valoroasă, un roman minunat şi încântător. Mi-a plăcut mult de tot, acţiunea menţinându-mă în alertă până la final. Încă trei cuvinte mai spun despre “Soţia plantatorului de ceai”: SPLENDID, EXCEPŢIONAL, FERMECĂTOR.

 

 Cartea Soţia plantatorului de ceai de Dinah Jefferies a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Dragă viaţă, de Alice Munro-recenzie

 

Editura: Litera;

Număr pagini: 313;

An apariţie: 2017;

Traducător: Justina Bandol.

Colecţie: Clasici contemporani

 

   În povestirile sale, Alice Munro surprinde momentul în care o persoană este transformată pentru totdeauna de o întâlnire întâmplătoare sau de o schimbare neaşteptată a sorţii. Personajele ei sunt fragile şi pe deplin umane: un soldat întors de pe front care îşi evită logodnica, o femeie înstărită care se gândeşte dacă să înfrunte un şantajist, o mamă adulteră şi copiii ei neglijaţi, un tată năpădit de vină, o tânără profesoară părăsită de angajatorul ei. Iluminate de puterea de înţelegere a lui Munro, aceste vieţi ne atrag cu profunzimea lor liniştită şi ne surprind cu întorsăturile lor neaşteptate.

„O nouă demonstraţie a virtuozităţii cu care Munro îşi ţese povestirile… proza ei curge firesc, pe nesimţite, adunând în plasa ei detaliile miraculoase ale vieţii de zi cu zi.” – Daily Mail

„Una dintre cele mai oneste şi mai exigente proze ale timpului nostru.”- The Times

  Premiul Man Booker International (2009)

   Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

  De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

  Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   “Dragă viaţă” este cea de-a doua carte pe care o citesc de la Alice Munro şi pot spune că este ceva mai bună faţă de “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”. Mi-a plăcut mult mai mult, pentru că, spre sfârşitul cărţii, sunt integrate în acest volum şi câteva proze inspirate din viaţa scriitoarei Alice Munro, aceasta afirmând că: “ultimele patru texte din această carte nu sunt tocmai povestiri. Ele formează o unitate separată, care este autobiografică în spirit, deşi nu întotdeauna întru totul în fapt. Cred că sunt primele şi ultimele – şi cele mai adevărate – lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă”.

   Ţin să vă spun că stilul scriitoarei Alice Munro nu este pentru oricine. Destul de diferit faţă de stilul celorlalţi scriitori pe care-i citesc, modul în care Alice Munro realizează poveştile este puţin ciudat, pentru că unele aspecte nu se leagă, unele nume apar în poveşti, dar nu aflăm ce relaţii sunt între ele şi celelalte personaje, iar de câteva ori poveştile încep cu finalul. Eu nu prea rezonez cu stilul lui Alice Munro, însă acest lucru nu mi-a îngreunat lectura.

   Alice Munro “sapă” în trecutul personajelor pentru a-l aduce în prezent şi a ne familializa cu acţiunile personjelor din trecut. Acest aspect este prezent în toate poveştile ei şi chiar mi-a plăcut.

Volumul “Dragă viaţă” conţine 15 poveşti:

  • Ţărmul Japoniei;
  • Amundsen;
  • Despărţirea de Maverley;
  • Cariera de pietriş;
  • Refugiul;
  • Mândrie;
  • Corrie;
  • Trenul;
  • Vedere spre lac;
  • Dolly;
  • Final;
  • Ochiul;
  • Noaptea;
  • Vocile;
  • Dragă viaţă.

   Prima poveste, “Ţărmul Japoniei” scoate în evidenţă neglijarea copiilor. Greta o părăseşte pe fiica ei Katy, luând un tren spre Toronto, unde avea să aibă grijă de locuinţa unei prietene. Însă în Toronto întâlneşte un bărbat pe nume Greg şi face dragoste cu el. Oare îşi va da seama Greta cât înseamnă pentru Katy că ea e plecată? Greta îşi va face reproşuri, pentru că a fost un părinte neglijent?

   “Amundsen” spune povestea lui Vivien Hyde, o profesoară care se îndrăgosteşte de un medic (doctorul Fox). Vivien îl întâlneşte pe doctorul Fox la locul de muncă şi uşor-uşor se iubesc din ce în ce mai mult şi îşi propun să-şi unească destinele pentru totdeauna. Chiar vor reuşi? Se va răzgândi Vivien sau poate doctorul Fox?

   A treia poveste, “Despărţirea de Maverley”, îl are în centru pe poliţistul Ray Elliot, care întâlneşte o fată şi dezvoltă o frumoasă relaţie de prietenie. Timpul, faptele şi mulţi alţi factori fac ca cei doi protagonişti să nu se mai întâlnească pentru multă vreme, însă după ani şi ani se vor reîntâlni. Ce-şi vor spune? Le va veni să creadă că demult fuseseră prieteni buni?

   În “Cariera de pietriş” se reflectă foarte tare vinovăţia şi neputinţa oamenilor. O fată se îneacă, iar sora ei cu câţiva ani mai mică asistă la această scenă, neputând face nimic. Cum va trăi fata cu moartea propriei surori pe conştiinţă? Îşi va dori să moară şi ea?

   Povestea intitulată “Refugiul” a fost pe gustul meu, întrucât relaţia imaginată de Alice Munro dintre soţ şi soţie este una minunată, sinceră, calmă şi zilele se scurg atât de frumos când cei doi sunt împreună. În miezul poveştii stă o fată care este lăsată la unchiul şi la mătuşa sa, deoarece părinţii ei sunt tocmai în Africa. Unchiul şi mătuşa se sfătuiesc întotdeauna cum e mai bine, dacă e ok să facă aşa, dacă nu e bine să facă aşa. Convorbirile dintre soţ şi soţie sunt baza, fundamentul, pe care se bazează o relaţie de durată, fără certuri, fără jigniri, fără violenţă. Această scurtă poveste primeşte din partea mea 5 steluţe. Nu am ce să spun rău despre ea, pentru că mi-a plăcut totul.

   A şasea poveste, “Mândrie”, pune în evidenţă prietenia. Nu mi s-a părut foarte reuşită această scurtă proză, dar aş nota-o cu 3 stele, pentru că nu a fost chiar aşa de rea. Chiar dacă în 21 de pagini scriitoarea reuşeşte să nareze o poveste interesantă, ceva i-a lipsit.

   A şaptea, “Corrie”, nu mi-a plăcut şi, din nou, am simţit că ceva îi lipseşte sau că ceva nu se leagă cum trebuie. În mare, este vorba despre iubire.

   “Trenul” este o proză capitavantă şi… diferită faţă de celelalte. În centru este un soldat puternic, pozitiv şi încrezător. Dar oare ce-l face să fie astfel? Să fi fost în trecut altfel decât acum?

   “Vedere spre lac” este concentrată pe visul unei femei, internată într-un santoriu, iar povestea “Dolly” se axează pe dorinţa a doi oameni bătrâni de a se sinucide, dar se vor sinucide sau ceva (sau cineva) intervine şi schimbă planurile oamenilor? Nu va interveni nimeni care să răscolească trecutul şi să trezească dorinţa de a trăi din nou în sufletele lor?

   Prin “Final”, Alice Munro anunţă cititorul că urmează 4 poveşti din viaţa ei, reale, trăite pe propria piele. Aceste proze scurte narează câteva evenimente din copilăria şi viaţa lui Alice, aşa cum s-au întâmplat, fiecare poveste având câte ceva surpinzător, astfel câştigându-şi dreptul de a apărea în acest volum. Acestea au fost cireaşa de pe tort.

   Volumul “Dragă viaţă” pune capăt strălucitei cariere a scriitoarei candiene Alice Munro, desăvârşindu-i munca. După cum zice autoarea, aceasta este ultima carte pe care o publică, dar, spre bucuria fanilor, poate se va răzgândi. Lecturi plăcute şi zile răcoroase tuturor!

 

Cartea Dragă viaţă, de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, de Alice Munro-recenzie

Editura: Litera

Număr pagini: 416

An apariţie:  2014

Traducător: Justina Bandol

   Viețile personajelor lui Alice Munro intră brusc într-un con de lumină grație unor evenimente singulare sau unor amintiri neașteptate care trezesc, răscolitor, trecutul. Iar trecutul, așa cum descoperă eroinele ei, este făcut nu doar din ceea ce rămâne în amintire, ci și din ceea ce a fost uitat. Trecutul dăinuie undeva, în imediata vecinătate a aducerii aminte – până în clipa în care piesele de puzzle se regrupează subit, stârnind de cele mai multe ori suferință. Femeile privesc înapoi la cele care-au fost în tinerețe, la căsătoriile făcute de timpuriu, pe când erau naive și încrezătoare, la soții dificili, cu tabieturile lor pretențioase. Toate trăiesc un fel de disperare subliminală, regretul a ceea ce ar fi putut să fie, al alegerilor pe care nu le-au făcut, al amintirilor suprimate într-un gest precaut de echilibru emoțional. Dar în viețile acestea există în același timp speranță, există o a doua șansă, există oameni care se reinventează, care se iau la trântă cu viața, care au mers înainte și au curajul de a regăsi amintiri ascunse, de a trece dincolo de ceea ce a reținut memoria.

  Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

   De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

   Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   „O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă unele de altele odăile și coridoarele și cum se schimbă lumea de afară atunci când o privești prin ferestrele ei.“ Alice Munro

  “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este prima carte pe care o citesc de la premiata şi îndrăgita scriitoare canadiană Alice Munro, dar şi primul volum de short stories complet. Până acum n-am mai avut ocazia să citesc un volum întreg de short stories, ci doar poveşti scurte publicate separat.

   Când am pus cartea în lista scurtă de lecturi, m-am gândit că, de fapt, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este un roman. La fel am crezut şi despre “Dragă viaţă”. Visele mi-au fost spulberate când am dat la cuprinsul cărţilor şi am descoperit că sunt mai multe poveşti scurte, reunite în două volume, fără legătură între ele. Din câte am citit de pe coperta cărţii “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” Alice Munro a publicat şi un roman, pe lângă volumele de short stories. M-a făcut curios această afirmaţie şi am dat un search rapid pe google, dar am aflat că şi acel presupus roman este în realitate o colecţie de poveşti scurte, reunite într-un volum, însă acestea au legătură între ele.

   În poveştile lui Alice Munro, în prim plan, este femeia. Femeia cu un trecut tulbure şi încărcat, femeia cu o viaţă destul de amplă, femeia cu dificulăţile, grijile, treburile şi plăcerile pe care le întâlneşte în viaţă. Pe trecut, în special, se pune accentul şi acesta este readus în prezent, răscolind amintirile dureroase sau plăcute ale femeilor din centrul poveştilor.

   Per total, mi-a plăcut volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, dar nu pot afirma că a fost o lectură extraordinară, ci doar o carte bună, interesant scrisă. Vreau să aduc în atenţia voastră, a cititorilor, şi modul de scriere al autoarei, diferit faţă de ceea ce am citit eu până acum, fiind un mod ale cărui caracteristici principale sunt: originalitate şi autenticitatea. De câteva ori, autoarea a început poveştile cu sfârşitul lor, ceea ce m-a bulversat puţin, însă, cu cât m-am afundat în lectură, cu atât totul s-a pus cap la cap şi începutul a venit ca o concluzie, ca un dop în cazul sticlei. Înainte de a vă spune despre ce este vorba în fiecare poveste, mai vreau să vă zic că Alice Munro este o “vrăjitoare” care ştie perfect să folosească modurile de expunere, mai ales naraţiunea şi descrierea, astfel încât să nu plictisească cititorul, ci să-l fascineze cu poveştile sale.

Volumul curent conţine 9 poveşti:

“Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”;

“Podul plutitor”;

“Mobilă de familie”;

“Consolarea”;

“Urzicile”;

“Casa cu grinzi de lemn”;

“Ce rămâne în amintire”;

“Queenie”;

“Trece ursul peste munte”.

   Cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut “Urzicile”, pentru că a fost o poveste de dragoste minunată, fiind singura poveste care primeşte 5 stele din 5 din partea mea. Cea mai slabă poveste, după părerea mea, este chiar prima: “Ură,prietenie, dragoste, căsătorie”, având titlul omonim cu numele volumului, deoarece nu eram familiarizat cu modul de scriere al lui Alice Munro şi unele pasaje nu le-am înţeles complet. Tocmai pentru că n-am înţeles complet acea poveste, am în plan să o recitesc după vreo 10 ani, să vedeam dacă atunci îmi va schimba opinia despre ea.

   Prima poveste, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, o prezintă pe Johanna, o servitoare din familia McCauley, care vrea să transporte câteva obiecte de mobilă cu trenul, întrucât acestea aparţineau ginerelui domnului McCauley. În alt plan, facem cunoştinţă cu Sabitha, fata lui Ken Boudreau. Johanna din iubire pentru Ken îi trimitea scrisori şi acesta la rândul său scria scrisori pentru Johanna. Sabitha şi o prietenă de-a ei află că Johanna îi trimite scrisori lui Ken şi acestea încep să scrie ele scrisorile în numele Johannei, fără acordul acesteia şi fără ca ea să afle, şi îi schimbă complet soarta Johannei. În ce fel oare?

   A doua poveste, “Podul plutitor”, este despre dragoste la prima vedere. Jinny, o femeie tradiţională, care nu prea era în toate facultăţile mintale, îl întâlneşte pe Ricky, un tânăr care lucra la un restaurant. Soţul lui Jinny, Neal este reţinut pentru câteva ore şi o lasă singură în maşină. Văzând că vrea să meargă acasă, Ricky, un băiat tânăr, o duce el şi astfel ajung deasupra unor poduri şi podeţe cu maşina. Pe un pod înalt, văzând stelele, Ricky şi Jinny se simt atraşi unul de celălalt şi se sărută. Mi-a plăcut mult această poveste!

   A treia, “Mobilă de familie”, este povestea Alfridei, o femeie invidiată de multe persoane pentru modul ei de a fi şi pentru atitudinea ei. Naratoarea nu este Alfrida, ci o altă femeie, al cărei nume nu este precizat, dar ea era o cunoştinţă de-a Alfridei. Povestea aceasta e despre bucuria de a reîncepe să trăieşti şi să te bucuri de lucrurile mărunte, de a lăsa totul în urmă şi de a te concentra pe aspectele pozitive ale vieţii.

   A patra poveste, “Consolarea”, este despre pierdere şi suferinţă. Un profesor de ştiinţe îşi pune capăt zilelor, pentru că ceea ce el gândeşte nu este admis de oamenii din jurul lui. Lasă în urmă o soţie care caută cu disperare un bilet, o hârtiuţă în care soţul ei să-i explice de ce s-a sinucis. Oare găseşte ceva?

   Următoarea poveste, “Urzicile”, a fost de departe preferata mea. Am înţeles-o complet şi a fost pe gustul meu. Dragostea care rezistă în timp este în centrul atenţiei în această poveste scurtă şi personajele sunt foarte simpatice. După ce se cunosc în copilărie, Mike şi naratoarea se reîntâlnesc după ani întregi în casa prietenei naratoarei, Sunny. Vă las pe voi să aflaţi care le-au fost reacţiile…

   A şasea poveste, “Casa cu grinzi de lemn”, este despre suferinţă, sacrificii şi durere. Din nou, intervine sinuciderea, de data asta a unei femei. Doar oare de ce? Va reuşi cineva să oprească această sincucidere? Şi cu preţul a ce?

   A şaptea poveste, “Ce rămâne în amintire”, m-a impresionat foarte mult, deoarece personajul principal, o femeie pe nume Meriel, care rememorează foarte frumos şi autentic o dragoste de mult apusă cu un bărbat pe nume Asher. Titlul m-a atras, fiind mult mai mult decât sugestiv, dar într-o mare măsură şi povestea.

   “Queenie”, este cea de-a opta poveste şi nu prea mi-a plăcut. În mare, este vorba despre regăsiri şi dispariţii. Dacă ar fi să-i dau steluţe, mai mult de 2 stele n-ar primi.

   Ultima poveste, “Trece ursul peste munte”, este despre infidelităţi reciproce, între soţ şi soţie. Nu prea mi-a plăcut nici aceasta, din cauza subiectului abordat, dar mi-a plăcut ceva mai mult decât “Queenie”.

   Volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este alcătuit din proze scurte, frumos şi elegant scrise, dovedind faptul că Alice Munro este un autor de citit şi recitit.

 

Cartea “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

   Suita franceză, de Irène Némirovsky-recenzie

Editura: Polirom

Număr pagini: 352

An apariţie: 2014

Traducător: Nicolae Constantinescu

  În iunie 1940, naziștii au ocupat Franța, distrugând și reordonând din temelii mecanismele vieții cotidiene. Când li se smulg din mâini frâiele propriei existențe, când sunt împinși spre un exod neașteptat, când nimic nu-i mai poate ajuta să controleze împrejurările în care se găsesc, oamenii își dezvăluie adevărata natură, lașitățile ascunse, lăcomia sau generozitatea, altruismul, solidaritatea sau forța sufletească pe care nici măcar nu și le bănuiau. Urmărind exodul din Paris și periplul prin țară al câtorva personaje – o familie de burghezi înstăriți, una de mici funcționari, un soldat rănit în luptă, o dansatoare până atunci protejată de amanții ei sus-puși etc. – Suita franceză creionează, chiar sub focul istoriei, tabloul unei societăți în derivă.

   Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani.

   1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939).

   Suita francezăeste un roman uimitor, frumos şi bine scris, prezentând viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Cu mâna pe inimă vă spun că m-am despărţit cu greu de această carte, neterminată, dar atât de complexă, unde toate se îmbină perfect şi nimic nu rămâne pe dinafară. Am citit-o în aproximativ o săptămână, însă nu pentru că e o lectură grea, cu un stil complicat şi înecăcios, ci pentru că voiam să lungesc cât mai mult plăcerea lecturii. Voiam să păstrez şi pentru mâine o porţie. Voiam să nu se termine niciodată.

   Am adorat, pur şi simplu, “Suita franceză” şi am savurat fiecare cuvânt aşternut pe hârtie de Irène Némirovsky.

   Deşi roman tragic şi dureros, scriitoarea a avut grijă să introducă şi câteva fragmente în care fericirea şi bucuria, iubirea şi pofta de a trăi domină.

   Cartea este structurată pe mai multe părţi:

  • Furtună în iunie;
  • Dolce;
  • Captivitate;
  • Lupte?
  • Pacea?

   Din toate aceste 5 părţi, doar primele două au fost scrise, pentru că autoarea a murit în lagărul nazist de la Auschwitz, neterminând romanul.

   La sfârşitul cărţii “Suita franceză” se găsesc şi câteva extrase din caietul lui Iréne Némirovsky ce fac referire la starea Franţei şi la planul pentru Suita franceză. Acolo, în acele extrase, ne formăm o idee despre cum ar fi trebuit să arate romanul lui Iréne complet, cu toate cele 5 părţi scrise. Tot în acele pagini, primim idei despre ce s-ar fi putut întâmpla în celelalte părţi nescrise, sub forma unor notiţe. Mi s-a părut foarte interesant că, la sfârşitul cărţii, am găsit aceste extrase, găsind, de asemenea, răspunsuri la unele întrebări din mintea mea formate după ce am terminat de lecturat romanul.

   Romanul “Suita franceză” debutează cu membrii familiei Péricand nevoiţi să părăsească Parisul, întrucât trupele germane au invadat Franţa. Alături de o parte din fii ei, Charlotte Péricand pleacă spre Bourgogne, iar în Paris rămâne doar soţul şi fiul cel mare al Charlottei pe nume Philippe. Acesta era preot şi cât timp familia Péricand fuge din Paris,

   Philippe este nevoit să aibă grijă de un grup de copii orfani.

   Drumurile erau deja ocupate de sute de maşini şi oameni care voiau să părăsească Parisul, în fuga nebună pentru supravieţuire. Toţi ştiau că odată cu invadarea Franţei de către germani viaţa lor era pusă în joc, aşa că şi-au făcut bagajele (unele cu adevărat uimitor de mari, conţinând obiecte de mobilă, tablouri, cărţi, porţelanuri şi alte câteva obiecte de care erau tare mândri proprietarii lor) şi ocupând tot spaţiul din maşină, uitând că mulţi oameni nu aveau cu ce să părăsească Parisul. Gările fuseseră închise cu lacăte şi niciun tren nu mai circula.

   Povestea este structurată pe mai multe fire/planuri narative, atât în prima parte (“Furtună în iunie”), cât şi în a doua parte (“Dolce”). Acţiunea se ramifică în rămurele care, până ce se termină partea respectivă, se amestecă între ele, existând multe coincidenţe, dând astfel acţiunii aspect omogent şi cursiv.

   Primul plan din prima parte urmăreşte, după cum am început să vă narez mai sus, viaţa familiei Péricand. Al doilea ne prezintă viaţa scriitorului Gabriel Corte alături de “secretara” lui pe nume Florence. Al treilea pe soţii Michaud, iar al patrulea pe domnul Charles Langelet, un bătrân morocănos.

   Toate personajele urmăresc să fugă cât mai repede din Paris, amestecându-se în masa interminabilă de oameni care se aflau în aceeaşi situaţie. Niciunul din ei nu primeşte vestea de a se muta cu plăcere, ci sunt nervoşi şi totodată fricoşi. Cu fiecare pagină, germanii sunt tot mai aproape şi ucid din ce în ce mai mulţi soldaţi francezi. Lumea nu mai avansează din fuga nebună, ci se opreşte în sate, majoritate oamenilor fiind găzduiţi temporar de săteni miloşi. Maşinile sunt părăsite, cu tot cu mobilă, singurul obiectiv al oamenilor fiind să rămână în viaţă şi să iasă cu bine din război.

   Scriitorul Gabriel Corte lucra pe terasa lui când află că trebuie să părăsească Parisul. Tocmai ce ajunsese la jumătatea viitorului său roman, moment de sărbătorit, dar, aflând că nu mai poate să rămână pe domeniul său pentru a lucra, acesta este nervos şi plin de ură. A doua zi îşi împachetează obiectele şi manuscrisele şi părăseşte minunata lui vilă, ascunsă de ochii curioşilor.

   Soţii Michaud lucrau la o bancă şi pentru că războiul cuprindea Franţa, sediul băncii s-a mutat în altă zonă. Şeful lor le-a promis că îi va lua cu el şi soţii Michaud primesc cu bucurie vestea, întrucât nu aveau maşină. În dimineaţa următoare, în momentul când trebuiau să plece, soţii Michaud primesc vestea că nu mai pot fi luaţi de către şeful lor, pentru că a luat-o şi pe amanta lui, aceasta venind cu o grămadă de bagaje. Soţii se grăbesc spre gară pentru a prinde primul tren spre Tours. Gara era închisă de mult, aşa că soţii Michaud o pornesc pe jos.

    Charles Langelet nu mai stătu la discuţii, de cum află că trebuie să plece îşi ambală singur obiectele de porţelean. Era gras şi suferea de inimă. De-a lungul călătoriei de salvare, ajunge să fie furat, dar, în unele momente dă dovadă de curaj şi totodată egoism furând şi el la rândul său.

   Familia Péricand ajunge să locuiască la o  casă la ţară, suferind de lipsa de alimente şi de frica pricinuită de căderea bombelor, brăzdarea cerului de avioane şi de împuşcături. Hubert, unul dintre fii Charlottei, din dorinţa de a lupa şi el alături de trupele franceze împotriva inamicului, fuge din casa ţăranilor, pe geam, în ce toată lumea dormea. Pusese la cale acest plan alături de un alt băiat şi stabiliseră să se întâlnească lângă un copac, dar băiatul nu vine şi Hubert pleacă să lupte de unul singur. Văzând câţiva soldaţi francezi, se alături lor, dar nu reuşeşte să fie aşa de eficient pe cât şi-ar dori, soldaţii spunându-i că-i încurcă şi să dispară din calea lor. Charlotte, văzând că fiul ei a dispărut, priveşte actul său, nu cu frică, ci cu mândrie că băiatul său vrea să apere patria franceză, dând dovadă de ambiţie şi curaj.

    Zi după zi, germanii ajuns să cucerească întreaga Franţă. Astfel, începe a doua parte a romanului, intitulată “Dolce”. Fiecare familiei primeşte câte un german în casă, pentru a locui cu el şi multe lucruri le sunt interzise oamenilor francezi. Singurii care nu au primit un german repartizat la ei în casă a fost familia Vicontesei, una bogată şi influentă. Lumea devine din ce în ce mai rea, începe să fure produse din grădina şi de pe plantaţiile vicontesei, întrucât doar ea avea acel tip de produse. Lumea îi oferea bani şi aur, dar era neînduplecabilă.

    În a doua parte se pune accent pe dezastrele cauzate până în momentul respectiv de război: case părăsite şi distruse, oameni morţi într-un număr mare şi alte dezastre. De asemenea, în a doua parte se pune accent şi pe Jean-Marie, fiul familiei Michaud, soldat în armata franceză.

   Apoi, lumea uşor-uşor începe să-şi revină, iar oamenii se întorc la casele lor părăsite.

   Tot în a doua parte apar noi personaje, precum doamnele Angellier, o soţie şi o mamă care avea fiul în război şi noi aventuri sunt gata să înceapă.

   Trăind în fiecare zi alături de oaspeţii lor, femeile franceze încep să se îndrăgostească de germani şi nu-i mai privesc aşa de dur precum îi priveau înainte, doar femeile bătrâne rămân încă împotriva lor. Or pleca sau nu germanii din Franţa?  Ce vor face femeile care s-au îndrăgostit de soldaţi? Dar oare cum se va termina romanul?

   “Suita franceză” este romanul care a propulsat-o pe Iréne în topul celor mai populari scriitori, fiind o adevărată mărturie despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Mie mi s-a părut foarte interesant, mai ales pentru tematica aleasa de autoare şi v-o recomand cu drag!

 

Cartea Suita franceză de Irène Némirovsky a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

“Cine ne poate face fericiţi? Nimeni, doar noi înşine”

Lecţii aparte, de Helene Grimaud-Editura Polirom-recenzie

Editura: Polirom

An apariţie: 2015

Număr pagini: 200

Traducător: Mădălina Vatcu.

  Melanj de ficţiune şi confesiune, „Lecţii aparte” respiră aceeaşi virtuozitate si sensibilitate cu care Helene Grimaud interpretează o piesă muzicală, fiind o invitaţie să redescoperi farmecul lumii şi bucuria de a trai. Epuizată de turnee, de înregistrări şi de muncă la adăpostul pentru lupi, Helene hotărăşte să se rupă de rutina zilnică şi să porneasă într-o călătorie, cu speranţa că astfel va izbuti să-şi recapete pofta de viaţă. Deopotriva iniţiatic şi lăuntric, acest voiaj îi va purta paşii spre însorita Italie – de la riviera veneţiană, impregnată de muzica lui Mahler, la pasnicul Assisi, unde spiritul Sfântului Francisc dăinuie peste veacuri, şi la ispititorul Como – şi-i va prilejui întâlniri cu necunoscuţi enigmatici care o vor ajuta să-şi răspundă întrebărilor ce o framântă.

Aprecieri:

„O poveste adevărată şi o carte superbă, perlată la răstimpuri de tablouri însorite şi de fulguraţii de scriitură.” (Le Point)

„Un portret intim şi uimitor, conturat cu blândeţea privirii sale pătrunzătoare şi rafinamentul viziunii asupra lumii.” (L’Express)

   “Lecţii aparte” de Helene Grimaud este un roman interesant şi cât se poate de real. Personajul principal este chiar autoarea cărţii, şi anume Helene. Cartea este construită din întâmplări trăite pe pielea naratorului-personaj, pe faptele făcute de el, pe viziunile pe care le are asupra temelor discutate în roman şi multe altele. Este un roman de vară, perfect de citit în dimineţile răcoroase, sau în serile lungi. De asemenea, “Lecţii aparte” este o carte care trebuie savurată în tihnă, mult timp. Nu poţi trece pur şi simplu cu ochii peste rânduri, ci este nevoie să te opreşti, să reciteşti, să cugeţi asupra rândurilor care ascund zeci de înţelesuri şi mai apoi să treci mai departe. “Lecţii aparte” este o carte care nu te lasă până ce nu o termini, o carte grea şi nu pentru oricine. Este scrisă doar pentru un anumit sector de cititori, doar pentru cei care înţeleg toate adevărurile ascunse printre rânduri şi cuvinte.

   Descrierile prezente în romanul “Lecţii aparte” sunt realizate foarte, foarte bine, cu măiestrie de către scriitoare, reuşind să te facă să îţi imaginezi exact ce îţi prezintă Helene. Se remarcă, de asemenea, în descrierile făcute de scriitoare, delicateţea, fragilitatea, fiind descrieri jumătate feerice, de poveste şi jumătate reale, veridice, adevărate. Combinaţia aceasta de feeric şi real nu duce cititorul în altă lume, transpunându-l în alt univers; cititorul nici măcar nu remarcă feericul, pentru că e deja amestecat cu elementele veridice. Această tehnică folosită de Helene a conferit descrierilor un aer de autenticitate şi originalitate. Vă la mai jos câteva dintre descrierile care au fost pe gustul meu de cititor:

“Seara începea să coboare peste lac, iar umbrele să se albăstrească. O adiere delicată îmi mângâia umerii cu gingăşia unei aripi de turturea, căreia cerul îi împrumutase coloritul.”

“În spatele maşinii se ridica un tunel de praf care trasează o altă rută pe cerul de un albastru dur, aşa cum avioanele lasă în urmă arabescuri albe. Mergeam de-a lungul poalelor munţilor stâncoşi şi roşiatici, fără fir de verdeaţă, traversam aglomerări ameţitoare de pietre luându-o pe povârnişuri. Peisajul e grandios: nici o casă cât poţi vedea cu ochii, nici ţipenie, nici un semn de civilizaţie.”

   Celebra pianistă mondială Helene Grimaud este obosită şi epuizată de activităţile cotidiene, de repetiţii, concerte şi înregistrări, aşa că se hotărăşte să plece în vacanţă pentru 3 săptămâni. Vrea să-şi elibereze mintea de toate grijile şi să evadeze din cotidian. În aceste 3 săptămâni Helene vrea să se relaxeze şi să petreacă clipe minunate.

   În paralel, Helene Grimaud era şi directoarea unui parc pentru lupi, fiind o iubitoare a acestora. Şi această muncă contribuie la pierderea poftei de viaţa a lui Helene şi-şi propune să viziteze mai multe ţări  pentru a-şi recăpăta vivacitatea şi dorinţa de-a trăi din nou la cote maxime.

“Aveam s-o iau din loc, cum se spune mai popular, să-mi deschid o cărăruie prin plasa timpului. Mă încerca o adevărată încântare – bucuria unui chiul, a unei aventuri neaşteptate – şi trecuse aşa de mult de când nu mai gustasem plăcerea unei ieşiri! Aveam să fac timpul să încetinească şi să mă smulg rutinei.

Mai cu seamă, aveam să mă reculeg, să mă adun. Aveam nevoie de spaţiu, de iubire şi de singurătate. Aşa aş fi descoperit, poate, izvorul neliniştii care mă chinuia în surdină, ce anume mă sfredelea şi mă lăsa ca o năucă, dar şi cheia, leacul.”

   Ajunsă în New York pentru a lua avionul, merge la un restaurant, având destul timp la dispoziţie pentru a mânca. Schimbă câteva cuvinte cu chelneriţa pe nume Audrey şi se urcă în avion, spre Roma.

   Rămâne fascinată de frumuseţea Romei, capitala Italiei, situată pe malul fluviului Tibru şi pleacă mai departe cu amintiri plăcute. Următoarea destinaţie avea să fie Assisi, un oraş din centrul Italiei, în apropierea oraşului Perugia. Assisi este un centru turistic şi religios al Italiei, pentru că acolo se află casa sfântului Francisc de Assisi. Oprind la o benzinărie în drum spre Assisi, Helene Grimaud întâlneşte un francez, a cărui maşină i se stricase şi îl ea cu ea, mai ales pentru că şi străinul avea aceeaşi destinaţie. Helene află că bărbatul este profesor şi în carte primeşte numele de “Profesorul”. Pe tot drumul discută asupra mai multor teme şi timp zboară, iar Helene primeşte adevărate lecţii aparte.

    De îndată ce ajung la destinaţie, Profesorul se desparte de Helene, mai dându-i câteva sfaturi importante, care o s-o frământe tare pe Helene.

   Scriitoarea caută o cameră liberă, unde să doarmă, dar toate hotelurile erau ocupate, aşa că merge la o mănăstire. Aici, se întâlneşte cu femeia care avea grijă de grădină şi discută cu ea, cunoscându-se mai bine între ele.

   A doua zi de dimineaţă naratoarea este chemată de sora Caterina să-i dea ceva. Pachetul era de la Profesor şi vine alături de o scrisoare. Tot a doua zi, Helene Grimaud pleacă la Veneţia cu o ladă de fructe şi legume, plus un iris, cadou din partea grădinăresei. Irisul are o semnificaţie, dar vă las pe voi să vedeţi ce semnificaţie…

   Helene vizitează tot felul de locuri, se bucură de peisajele ce-i încântă, atât sufletul, cât şi vederea şi întâlneşte tot felul de oameni cu care discută şi reflectă asupra vieţii şi iubirii.

   În parte roman autobiografic, în parte confesiune, “Lecţii aparte” reprezintă cheia vieţii lui Helene, pe care ne-o încredinţează nouă, cititorilor, pentru a deschide uşa şi a afla povestea ei.

Cartea Lecţii aparte, de Helene Grimaud a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

by -
13

Gașca pofticioșilor, de David Arnold-Editura Art-recenzie

 

Data apariţiei: mai 2017

Editura: ART

Tradusă de: Laura Ciobanu

Număr pagini: 367.

   Vic suferă de sindromul Moebius și e super-deștept. Coco e o rapperiță de treisprezece ani care înjură întruna. Baz este un fost hoț de mașini și, împreună cu fratele său Zuz, care nu vorbește decât pocnind din degete, au emigrat amândoi din Africa în urma urâtului război din Congo. Mad este frumoasa misterioasă de care se îndrăgostește Vic. Toți cinci au trecut în viața lor prin deziluzie, pierdere sau violență, dar își găsesc unii în alții salvarea improbabilă.

O poveste inteligentă despre foamea de prietenie care a ajuns instant bestseller New York Times.

„O carte superbă, pătrunzătoare, o bucurie de carte.” – Nicola Yoon

„Un ritm perfect și un mare talent pentru cuvinte. Adolescenții sofisticați o vor iubi.” – Kirkus Reviews

   David Arnold e considerat unul dintre cei mai promiţători noi autori de literatură Young Adult, romanul său de debut Mosquitoland aducându-i această recunoaştere. Pe lângă poveşti, Arnold compune şi muzică sub numele de Cinema Cycle. Piesele de pe albumul Say It Out Loud sunt inspirate de întâmplările şi personajele din cărţile sale, Ţinutul ţânţarilor şi Kids of Appetite.

   Îmi plac mult cărţile care fac parte din colecţia “youngart“, pentru că au un design foarte, foarte frumos şi povestea ce se află în spatele copertelor este una uimitoare.

   Nu am citit “Ţinutul ţânţarilor” de David Arnold, dar, după ce am terminat acest frumos roman “Gaşca pofticioşilor”, mi-a stârnit interesul şi cartea de debut a autorului, pentru că la sfârşitul acestei cărţi se află şi câteva fragmente din ea. Le-am citit şi au reuşit să mă îndemne să-mi cumpăr cartea.

   Fiind o carte pentru adolescenţi, subiectul poate fi considerat destul de plictisitor de adulţii care au citit sute de cărţi şi care nu sunt fascinaţi de acest gen. Nu vreau să vă tai elanul, dar am simţit nevoia să precizez acest lucru, să nu rămâneţi dezamăgiţi de acest roman. De asemenea, precizez faptul că romanul este construit ciudat, alternându-se interogatorii la poliţie cu aventurile prin care trec tinerii. La început nu se prea înţelege nimic, însă, cu cât citim mai mult din roman, cu atât mai multe lucruri îşi găsesc locul şi se aşază unde trebuie. Un fel de puzzle…

   Romanul debutează cu Bruno Victor Benucci III, un tânăr bolnav care suferă de boala Moebius (o maladie neurologică rară, congenitală, care se manifestă în primul rând prin paralizie facială), în vârstă de 16, şi îi este foarte dor de tatăl lui mort. Pe numele scurt „Vic”, personajul principal simte că multe lucruri îi lipsesc şi multe îi displac de când tatăl lui a decedat. Trăieşte cu gândul că nu are ce face şi că până şi problemele astea o să treacă.

   Fiind sunat de mama lui ( Doris Jacoby Benucci), Vic dă pe la măcelărie pentru a lua nişte şuncă, necesară pentru a pregăti o reţetă. Măcelarul Norm îl pune să aştepte, dipărând într-o altă cameră a magazinului. Între timp în măcelărie apare o gaşcă formată din patru tipi: Madeline Falco (în vârstă de 17 ani, o adeptă a autenticităţii şi o pasionată de operaţii cu mulţimi), Mbemba Bahizire Kabongo (în vârstă de 27 de ani, un fel de „şef” al grupului, un tip credincios şi colecţionar de poveşti şi tatuaje), Nzuzi Kabongo (fratele lui Mbemba Kabongo, în vârstă de 20 de ani, iubea să danzeze) şi Coco (în vârstă de 11 ani, o compozitoare roşcată).

   De cum îi vede, Victor nu se mai simte în largul lui şi, fără vreun motiv părăseşte măcelăria în fugă, uitând de şuncă. Vic aşteaptă ca gaşca să iasă din măcelărie şi îi urmăreşte, deoarece Madeline, pe numele scurt: Mad, l-a făcut să se simtă puţin îndrăgostit când a văzut-o prima dată. Minunata gaşcă intră într-un magazin alimentar şi în maxim 5 minute intră şi Vic, în fugă, dărâmând o piramidă de conserve. Din nou, Victor Benucci fuge fără vreo explicaţie.

   Ajungând acasă, Vic asistă la cererea în căsătorie a mamei lui de către tatăl vitreg al acestuia, un aşa numit Frank-prietenul, de meserie avocat. Nu poate să accepte că mama lui iubeşte pe altcineva în afară de tatăl său natural şi înşfacă cutia cu cenuşă a răposatului şi pleacă în grabă de acasă. Merge lângă o apă, pentru a vedea un vapor, pe care obişnuia să-l vadă împreună cu tatăl său natural. Aici, lângă apă, o găseşte pe Mad, tipa pe care a văzut-o în măcelărie şi în supermarket alături de gaşca din care făcea parte. Amândoi discută şi îşi spun cu voce tare gândurile care îi macină. Mad îl duce pe Vic într-o încăpere a măcelăriei şi îl lasă să doarmă acolo. De dimineaţă, Victor face cunoştinţă cu gaşca şi toţi sunt de acord să-l integreze şi pe Vic în această gaşcă. Merg la New Milford, acolo unde locuiau tineri. La auzul numelui „New Milford”, multe amintiri legate de părinţii tatălui său îi vin în minte lui Vic şi se bucură că poate să viziteze din nou locurile dragi, rămase în sufletul acestuia.

   Această gaşcă locuia într-o seră, dintr-o livadă, a cărui proprietar era Gunther Maywood, un om pusnic. Lângă această seră se afla un lac şi, stând pe pod, Mad şi cu Vic se cunosc mai bine. De asemenea, într-un restaurant Vic îi cunoaşte mai bine pe membrii găştii şi viceversa. Fiecare membru are în spate o poveste tristă şi dureroasă, niciunul nu a fost ocolit de necazuri şi rele, dar au trecut cu bine peste ele.

    În cutia în care se afla cenuşa tatălui lui Vic, se afla şi câteva poze şi o listă de dorinţe pe care Vic vrea să i le îndeplinească tatălui său. Aceasta era alcătuită din 5 dorinţe care sunau cam aşa:

      „1. Atârnă-mă la Salon;

2.Aruncă-mă de pe Palisade;

3.Îngroapă-mă în cărămizile fumegânde ale primului nostru sărut;

4.Scufundă-mă în fântâna dorinţelor noastre;

5.Aruncă-mă din vârful stâncii noastre.”

  Vic citeşte biletul prietenilor săi şi se apucă să îndeplinească dorinţele. Trece prin aventuri palpitante, dar oare chiar va reuşi să le îndeplinească pe toate? Cum îşi va da seama de locurile la care se referea acesta?

  Apare o crimă în scenă şi tocmai de aceea sunt prezente interviurile pe care le-am menţionat mai sus, la structura ciudată a romanului. Cine moare şi cine este criminalul?

   Între timp, gaşca îşi pune un nume – „Gaşca pofticioşilor”, iar Vic ajunge să o iubească din ce în ce mai mult pe Mad. Oare ea simte la fel? Vor reuşi să rămână împreună? Cum se va termina romanul „Gaşca pofticioşilor”?

   Având la bază dramele fiecărui personaj, „Gaşca pofticioşilor” este o carte interesantă, un roman pentru adolescenţi bun şi fascinant.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

 

by -
6

O vară de răscruce, de Truman Capote-Editura Polirom-recenzie

   O vară de răscruce, povestea unei adolescente din înalta societate newyorkeza a anilor ’40, este primul roman al lui Truman Capote, început în 1943 şi abandonat cinci ani mai târziu. Deşi Capote se reîntoarce periodic la manuscris, nu-l finalizează niciodată – mai mult, în 1966, când îşi părăseşte locuinta din Brooklyn, printre obiectele lăsate în urmă se numără şi cele patru caiete conţinând textul şi notele cărţii. Considerate de biografii săi pierdute pentru totdeauna, ele au fost recuperate în 2004, la douăzeci de ani de la moartea autorului, pentru ca doi ani mai târziu să vadă, în sfârşit, lumina tiparului.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus in atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Cartea “O vară de răscruce”, scrisă de Truman Capote, a apărut la editura Polirom în anul 2013, în colecţia Biblioteca Polirom Esenţial, în traducerea Antoanetei Ralian.

 

   Grady McNeil este o fată minoră, frumoasă, slăbuţă şi delicată. Iubeşte să danseze şi să se distreze în compania prietenilor săi. Trăieşte din plin viaţa şi nu regretă nimic.

    Familia ei hotărăşte, în timp ce se afla în interiorul hotelului Plaza să meargă în Europa, pe parcursul unei veri. Ea nu doreşte să părăsească New York-ul şi, astfel, rămâne singură acasă.

  În drum spre ieşirea din hotelul Plaza, Grady este strigată de Peter, iubitul ei. Aceasta îi spune că familia ei va pleca în Europa pentru a petrece vara şi îi propune să o însoţească spre vaporul în care urma să fie îmbarcaţi membrii familiei McNeil.

    Având câteva clipe de răgaz până ce vaporul va pleca din port, Grady profită şi se angajează într-o conversaţie cu Peter, având ca subiect: celebritatea.

   După plecarea părinţilor, Grady merge să se vadă cu un alt iubit de-al ei, Clyde Manzer. Acesta nu era prima dragoste a protagonistei, Grady mai fiind îndrăgostită în trecut de unul dintre vecinii ei, Steve.

 Clyde Manzer este un tip dur, musculos şi lucrează într-o parcare. Venirea lui Grady McNeil la el la serviciu îl surprinde şi indispune uşor, deoarece acesta dormea într-o maşină, în loc să îşi îndeplinească atribuţiile sale.

    Discutând câteva minute, Clyde şi Grady ies în oraş, alături de Mink, un prieten, în Central Park. Nevoit să plece, pentru că a intervenit ceva urgent, Clyde Manzer îşi cere scuze că nu mai poate rămâne. Grady, deşi supărată, îl înţelege. Însă, Clyde nu pleacă chiar aşa de repede, având totuşi timp să meargă în vizită la Grady acasă. Deoarece atunci când eşti îndrăgostit uiţi de timp şi de tot, nu îţi dai seama câtă vreme ai petrecut alături de iubit/ă şi Clyde pleacă abia după miezul nopţii, în acest timp făcând dragoste cu iubita lui.

    Cu toate că îi promisese celuilalt iubit că va ieşi cu el pe la ora 19, Grady a uitat şi abia după ce a plecat Clyde îşi aminteşte de promisiunea făcută lui Peter. Se îmbracă grăbită şi pleacă spre clubul în care acesta o aştepta. Fiind isteţ, Peter şi-a dat seama că Grady mai are pe cineva, dar, pentru că o iubeşte, trece peste acest aspect.

    În zilele ce urmează, Grady îi găteşte lui Clyde nişte crochete pe care le arde, afirmând că iubeşte să gătească. De asemenea, Grady vrea să-i pregătească iubitului ei Clyde şi un tort de ciocolată, însă reînvierea unor amintiri nu tocmai plăcute face ca tortul să fie dat uitării.

   În noaptea când au dansat în club, Peter şi Grady, li s-a făcut o poză care a apărut într-un ziar din New York. De cum observă poza din ziar, Clyde îi cere explicaţii, dar în acelaşi timp şi Grady sare cu ipoteza că a găsit o cutie de pudră în maşina ei pe care i-o împrumutase- concluzia ar fi că şi el o înşală pe ea. În realitate, cutia de pudră aparţinea surorii lui Clyde, care murise cu puţin timp în urmă, din cauza unei căzături, şi nu unei amante de-a lui.

 Trebuie menţinonat faptul că, Clyde era deja căsătorit cu o  evreică, fiind şi el evreu, din câte spune chiar el.

      Grady se supără şi vrea să plece la sora ei, Apple, în East Hampton, dar nu mai pleacă, ci se decide să meargă în Red Bank, New Jersey. Aici, în Red Bank, se căsătoreşte cu Clyde. Lucru destul de ciudat, deoarece el era deja căsătorit şi total ilegal, pentru că Grady încă avea 17 ani. După căsătorie este dusă să facă cunoştinţă cu familia lui numeroasă, care locuia pe Broadway, un loc ciudat din perspectiva lui Grady. Discută cu familia lui şi schimbă câteva confidenţe cu mama acestuia.

   De îndată de ajunge acasă la ea, găseşte dezastru în camera mamei ei, care, în timp ce familia ei se afla în vacanţă, aceasta a devenit a lui Clyde. Nu înţelege de ce şi, cu gesturi simple, se apucă să strângă câteva haine aruncate pe jos.

   Între Clyde şi Grady apar neînţelegeri şi se despart temporar. Clyde o sună, însă Grady nu răspunde la telefon. De asemenea, Grady află că este însărcinată. Oare al cui este copilul? Al lui Peter sau al lui Clyde? Cum se sfârşeşte tumultoasa poveste de viaţă a lui Grady McNeil?

„Truman Capote este cel mai desăvârşit scriitor din generaţia mea.” (Norman Mailer)

„Proza lui Capote are fragmente cu adevărat geniale, precum acela în care vorbeşte despre valul de căldură ce acoperă oraşul: «Arşiţa despică craniul oraşului şi scoate la iveală creierul lui alb». Pagină după pagină, descrierile emoţionante se înlănţuie; romanul este, într-adevăr, un imn închinat New Yorkului si merita citit fie doar şi pentru acest lucru.” (The Guardian)

„O descoperire senzaţională atât pentru critici, cât şi pentru cititori.” (Kirkus Review)

    Mi-a plăcut această carte şi am citit-o într-o singură după-amiază. Truman Capote are un stil uşor, delicat şi simplu. Descrierile realizate de scriitorul Truman Capote sunt foarte complexe şi interesante, lucru pe care l-am apreciat.

 

Lecturi plăcute în continuare, dragi cititori!

Cartea O vară de răscruce de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

Misterul gemenelor, de Adi Rule-recenzie

Editura: Corint (Leda Edge)

Număr pagini: 256

An apariţie: 2016

Traducător: Cristina Jinga

 

Descriere:

   ,,De optsprezece ani, o fată fără nume − o aripi-roșii − trăiește ascunsă într-un pod, într-un oraș străjuit de marele vulcan Mol, în timp ce sora ei geamănă, Jey, este în ochii lumii singurul copil al familiei.

   Tatăl lor sperase că fata ascunsă va deveni în timp o ființă omenească normală, nu creatura monstruoasă prevestită de mitologie, așa că îi cruțase viața. Numai că într-o zi cele două surori fac schimb de identități, iar fata fără nume este atacată în drum spre casă. Astfel, este nevoită să cheme în ajutor forțele focului și să elibereze puterile ascunse în corpul ei și totodată să-și dezvăluie secretul bine păstrat. Însă când Jey dispare și orașul este pe cale de a fi nimicit de foc, fata aripi-roșii trebuie să-și aleagă un nume și un drum și să tragă o linie între mit și istorie, pentru a dovedi că nu este un monstru și pentru a-și salva sora și orașul.”

   Un fantasy plăcut, cu personaje misterioase, care te va fac să petreci câteva ore departe de grijile şi treburile zilei.

   Aprecierea de pe spatele coperţii cărţii m-a făcut să îi acord o şansă acestui roman, convingându-mă să încep lectura ei:

   „Scriind la persoana întâi, Adi Rule folosește un limbaj pătrunzător și însuflețit pentru a descrie o cultură cu propriii zei și monștri, îmbinând lumile vechi cu noile tehnologii…

 Autoarea oferă o aventură amuzantă şi captivantă cititorilor care s-au plictisit de eroinele cu ochi de căprioară care leşină în faţa eroilor chipeşi” – KIRKUS REVIEW

    Am avut părţi preferate din acestă carte. Una dintre ele a fost procesul de conturare şi creionare a personajelor realizat de scriitoarea Adi Rule, reuşind să creeze personaje misterioase, care te ţin în suspans.

   Personajul principal al acestui roman fantasy este o fată fără nume, care făcea parte din specia “aripi-roşii”, această specie având puteri supranaturale şi nefiind acceptată de populaţia din ţinutul în care se afla ea şi cu familia ei, undeva lângă marele vulcan Mol.

   Familia acestei aripi-roşii era compusă din mama, tata, sora sa geamănă pe nume Jay şi ea, fiind una dintre cele mai respectate familii de către cetăţenii din oraşul de lângă marele vulcan Mol.

   Acţiunea începe atunci când Aripi-roşii iese din casa unde locuia cu familia ei, într-o scurtă plimbare care se voia a fi una relaxantă. Fata Aripi-roşii nu avea voie să iasă din podul casei unde locuia, aceasta fiind ascunsă de familia ei, pentru că, ceilalţi oameni din oraş nu trebuie să afle de existenţa ei, condiderându-o o adevărată duşmancă.

   Când se întorcea spre casă, Aripi-roşii dă de doi oameni pe stradă, care îi pun câteva întrebări. Văzându-se într-o situaţie dificilă, Aripi-roşii aproape că dă drumul puterilor supranaturale ce mocneau înăuntrul său, dar apariţia unui băiat misterios reuşeşte să îi potolească puţin mânia şi furia care se întrepta asupra celor doi oameni. Corvin, căci aşa îl chema pe băiat, sare în ajutorul fetei, dorindu-şi să o salveze din mâinile celor doi cetăţeni. Nu a făcut bine că s-a revoltat, ţinând partea fetei, drept pentru care este bătut de oamenii care, cu câteva momente mai devreme, o asaltau pe Aripi-roşii cu întrebări.

   Situaţia creată devine de nesuportat pentru fată, asta pentru că, băiatul misterios este expus unui pericol  declanşat de ea. În acel moment, dă drumul puterilor din înăuntrul său şi cu câteva mişcări simple şi rapide trânteşte oamenii la pământ.

   Observând că au scăpat pentru câteva clipe de cei doi oameni răi, Corvin şi Aripi-roşii se îndreaptă către casa familiei lui Corvin. De cum au ajuns în casă, mama lui Corvin, care era reporter şi scria articole despre specia de oameni din care face parte şi fata, o priveşte urât pe Aripi-roşii, iar Nara, mama lui Corvin, îşi dă seama că este o fată din specia “aripi-roşii”, aşa numiţii duşmani ai poporului. Cu toate că nu mă aşteptam, această femeie îi dă drumul lui Aripi-roşii, nedorindu-şi să o denunţe şi mai apoi să fie omorâtă de mai marii conducători ai oraşului.

   Pagină cu pagină, poveste se ţese uşor-uşor. Sora geamănă a lui Aripi-roşii, Jay, lucrează ca şi grădinar pe insula Roet şi îi va cere surioarei sale să facă un schimb de locuri pentru o zi. Cu multe eforturi şi reţineri, Aripi-roşii acceptă propunerea şi se duce să lucreze pe această insulă.

   De cum ajunge pe insula Roet, Aripi-roşii face cunoştinţă cu Zari, un om care tundea iarba. Zari se îndrăgosteşte de Aripi-roşii, însă Aripi-roşii nu îşi dezvăluie adevărata identitate,  spunând tuturor oamenilor pe care îi întâlnea că ea este Jay.

   Îndrăgostit până peste cap, Zari îi trimite lui Aripi-roşii o invitaţie la o petrecere specială.

   Văzând că pe scrisoare scrie numele ei, Jay îşi ia rolul în serios şi vrea ca ea să se ducă, însă Aripi-roşii îi istoriseşte întâmplările din ziua în care a fost grădinar, astfel că Jay cade de acord să o lase pe sora sa geamănă la petrecere. Aripi-roşii nu merge la petrecere pentru că era îndrăgostită de Zari, ci pentru că dorea să ajungă în grădina împărătesei pentru a jumuli o orhidee, care, dacă în preajmă o Aripi-roşii, îşi schimbă culoarea.

   Când ajunge în grădină (fiind îmbrăcată în costumul de grădinar al surorii sale) Aripi-roşii este recunoscută de Bonner, iubitul lui Jay. Acesta o duce la Toiagul de Onix, un fel de conducător al zonei. Toiagul de Onix îi vede cicatricile de pe spate, specifice Aripilor-roşii, şi îşi dă seama că este o duşmancă, o Aripi-roşii. O condamnă la moarte prin scufundare într-un lac în care apa fierbea mereu, dar oare va supravieţui Aripi-roşii acestei probe sau va fierbe până ce se va descompune?

   Dacă doriţi să descoperiţi ce se întâmplă şi să dezlegaţi misterul, citiţi cartea.  Vă aştept şi părerile în secţiunea comentariilor!

Lecturi plăcute în continuare tuturor!

Cartea Misterul gemenelor de Adi Rule a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi comandată pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Animale fantastice şi unde le poţi găsi, de J.K. Rowling

Data publicării: ianuarie 2017

Traducerea de: Tatiana Dragomir

Editura: ART (ARTHUR)

 

Descriere:

  “Newt Scamander, explorator și magizoolog, tocmai și-a încheiat turul în jurul lumii în căutarea celor mai rare și extraordinare creaturi magice. Ajunge și la New York, unde nu are de gând să stea prea mult.

Însă își pierde geamantanul și unele dintre animalele fantastice dinăuntru scapă și cutreieră libere prin oraș.

Ce urmează e o adevărată nebunie…”

Despre autor:

  Joanne Rowling, cunoscută ca J.K. Rowling, s-a născut în data de 31 iulie 1965, la Yate, Marea Britanie. A fost eleva şcolii primare St Michael – mai târziu va mărturisi într-un interviu că directorul acestei şcoli, Alfred Dunn, a fost cel care a inspirat-o în crearea personajului Albus Dumbledore. La nouă ani, familia s-a mutat în Tutshill, unde Joanne a frecventat liceul Wyedean. După o încercare nereuşită de a intra la Oxford, în 1982, urmează cursurile Universităţii Exeter până în 1986.

   Primul volum din seria care a făcut-o celebră, Harry Potter, l-a terminat de scris în 1995 şi avea să fi e publicat doi ani mai târziu, în 1997, într-un tiraj de numai 500 de exemplare. Astăzi, acele prime exemplare valorează mii de lire pentru cei interesaţi să facă din ele obiecte de colecţie.

   J.K. Rowling este câştigătoarea a numeroase premii pentru volumele din seria Harry Potter, iar milioanele de exemplare în care cărţile ei s-au vândut au transformat-o într-unul dintre cei mai influenţi oameni din lume şi susţinătoare a numeroase cauze umanitare prin fundaţiile pe care le-a înfiinţat.

O carte minunată, care m-a făcut să cred că este de nota 10 încă din primele pagini citite…

   Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost Universul Magic creat, prin intermediul cuvintelor de către autoarea J.K. Rowling. Am observat că este un univers creat cu măiestrie, care are menirea de a ţine cititorul în suspans, mai, mai să-şi roadă unghiile.

   Până acum nu am mai citit nimic scris de J.K. Rowling (şi chiar îmi pare rău), dar promit că am să citesc întreaga serie „Harry Potter” (din câte am auzit şi citit pe internet este o serie foarte bună, în pofida faptului că manuscrisele au fost refuzate de 12 edituri).

   Am văzut că sunt traduse în limba română şi câteva romane poliţiste scrise de această autoare. Am să mă revanşez şi sper să le citesc cât mai curând posibil. Trebuie neapărat să recuperez, J.K. Rowling scrie foarte bine!

   În centrul acestui scenariu (care este primul scenariu scris de J.K. Rowling) se află  Newt Scamander, de profesie explorator şi magizoolog, ce deţine un geamantan vechi, de piele, în care se află foarte, foarte multe specii de animale magice şi fantastice, animale care în lumea reală nu există, bineînţeles.

   După ce a vizitat şi explorat multe continente şi ţări, Newt poposeşte în New York la bordul unui vapor. Vizita în New York se dorea a fi una scurtă, fără probleme şi peripeţii, dar, din păcate pentru Newt şi din fericire pentru noi (cititorii), această scurtă vizită devine o adevărată aventură, care durează mult mai multe decât se aştepta şi dorea Newt.

   Ajuns la vamă, Newt aşteaptă să primească aprobarea vameşului pentru a intra în New York. Pentru că o închizătoare de la geamantan se deschide şi provoacă un sunet destul de puternic pentru a fi auzit de vameş, vameşul vrea să se uite în geamantanul de piele. În geamantan, doar haine şi alte lucruri necesare pentru o vacanţă, Newt primind, într-un final, undă verde în New York.

   Din buzunarul paltonului său (al lui Newt) scapă un animal fantastic, pe nume Şterpilici, iar Newt dă startul  aventurii vieţii sale în căutarea animalului. Această creatură care a scăpat este impresionată de lucrurile care strălucesc şi fură tot ce prinde în cale strălucitor.

   Nevoit să-l prindă, Newt ajunge în mijlocul unei mulţimi de oameni adunaţi pentru a combate vrăjitorii şi vrăjitoria, în fruntea ei aflându-se Mary Lou, o femeie hotărâtă (această adunare are loc în faţa unei bănci comerciale).

   Şterpiliciul se strecoară în interiorul băncii şi începe să înhaţe tot ce prinde în cale strălucitor. Newt se străduieşte să-l prindă din urmă, dar animăluţul este foarte rapid şi inteligent.

   În bancă se mai afla şi Jacob Kowalski, un bărbat care dorea să obţină un credit pentru a construi o patiserie, având geamantanul la fel ca al lui Newt. După ce îl prinde pe Şterpilici (duuupăăă o lungă şi periculoasă aventură), Newt încurcă geamantanul cu cel al lui Jacob, în care se aflau prăjituri pregătite după reţeta bunicii sale.

   În cadru apare Tina, o vrăjitoare care îl forţează pe Newt să o urmeze, deoarece Newt a încălcat nişte reguli esenţiale pentru vrăjitori, Newt fiind şi el vrăjitor şi posesor al unei baghete magice.

   Când Tina ajunge cu Newt în interiorul clădirii Woolworth, aceştia îşi dau seama că în interiorul geamantanului nu se află decât nişte amărâte de prăjiturele. Grăbiţi se reîntorc la Jacob, dar geamantanul s-a deschis între timp şi au ieşit din el câteva animăluţe fantastice. Găsindu-l pe Jacob, fac schimb de geamantane, însă Jacob trebuia supus unui proces de dezmemorare, pentru a uita evenimentele pe care le-a văzut cu puţin timp în urmă.

   Tina nervoasă îi ia pe Jacob şi Newt şi îi duce acasă la ea, în locuinţa surorilor Goldstein. Tina mai are o soră pe nume Queenie, care se bucură enorm că sora ei a adus bărbaţi în casă. Imediat, Queenie îi face ochi dulci lui Jacob şi ambele surori îi tratează pe băieţi cu cea mai mare grijă. După ce vorbesc cât de cât cu noii vizitatori, fetele pleacă şi îi lasă pe băieţi să se culce. Nu se culcă nimeni, Newt deschide geamantanul şi intră pur şi simplu în el. Înspăimântat, Jacob aproape că face pe el de frică, însă îndemnurile lui Newt, care a devenit un fel de prieten pentru Jacob, îl fac să intre şi el în geamantan.

   Lumea din geamantan este complet nouă pe Jacob şi temător priveşte în jur: o mare şi frumoasă grădină zoologică, dar cu animale străine. Newt îi prezintă aproape toate animalele în mare şi Jacob ajunge să le ador şi să le îngrijească cu mare plăcere.

   După ce ies din geamantan şi părăsesc minunata grădină Zoo, băieţii împreună cu Tina pornesc în căutarea animalelor fantastice care au ieşit din geamantan. Dar chiar vor reuşi să le prindă? Se va termina totul cu bine? În scenă apar încă două-trei personaje, care menţin tensiunea şi misterul în această carte. N-am să zic nimic despre ele, vă las să le descoperiţi voi!

   Superbă, spumoasă, plină de întorsături de situaţie şi acţiune, „Animale fantastice şi unde le poţi găsi” a intrat cu uşurinţă în top zece cele mai bune cărţi citite de mine în 2017.

Încercaţi-o şi nu o să vă pară rău, vă spun cu mâna pe inimă!!!

   Dacă vreţi, vă puteţi uita şi la film, printre actori numărându-se: Eddie Redmayne, Katherine Waterston şi Alison Sudo.

 

Nota mea: 10, fără discuţii.

Cartea Animale fantastice şi unde le poţi găsi, de J.K. Rowling a fost oferită pentru recenzie de Editura Art. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Arthur.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

by -
6

Nelli şi locul învăluit în ceaţă, de Annika Scheffel-recenzie

 

Număr pagini: 256

An apariţie: 2017

Editura: Univers Enciclopedic

 

Descriere:

,,Mai toate poveștile încep cu o călătorie. Eroii călătoresc în cele mai diverse locuri. Această poveste începe cu o sosire. Micuța Nelli și mama ei, Ava, care au pornit în căutarea tatălui fetiței, ajung în cel mai ciudat loc cu putință. Peste tot în jur sunt semne de interdicție și, pe neașteptate, Ava dispare fără urmă.

Oare ce va face Nelli acum?

O carte captivantă a talentatei scriitoare Annika Scheffel.”

Despre autor:

   Annika Scheffel, născută în 1983 la Hanovra, este prozatoare și scenaristă de succes. I s-au acordat numeroase distincții și premii. Nelli și ținutul învăluit în ceață este prima sa carte pentru copii.

   Joëlle Tourlonias (cea care a realizat ilustraţiile), născută în 1985, a studiat Comunicare Vizuală, secțiunea Ilustrație și Pictură, în cadrul Universității Bauhaus din Weimar. Din 2009 lucrează ca independentă, desenează, pictează și trăiește în camera sa de zi.

   Îmi plac foarte mult cărţile pentru copii, chiar dacă am depăşit de mult stadiul de “copil”. Mă fac să văd o altă abordare şi altă rezolvare a unor probleme ce par de neînţeles. Cărţile pentru copii reuşesc să mă desprindă din lumea reală (a grijilor, nevoilor, treburilor) şi să mă introducă în universul literar folosind un limbaj simplu, care poate fi înţeles de oricine. Iubesc să citesc astfel de cărţi şi nu îmi plac persoanele care resping literatura pentru copii şi fac discriminări. Întotdeauna e bine să revenim asupra unei perioade îndepărtate, spre exemplu când eram mici şi nu prea ştiam ce şi cum se mănâncă şi cum putem reintra mai bine în acea perioadă, decât prin intermediul cărţilor pentru copii?

   Annika Scheffel a scris o carte frumoasă şi interesantă, perfectă pentru copiii de toate vârstele, deopotrivă.

   „Nelli şi locul învăluit în ceaţă” transmite şi îi învaţă pe copii să stea alături de părinţi lor şi să nu plece de lângă ei fără acordul lor. Este foarte important ca ei, copii, să nu se desprindă de părinţi, mai ales când sunt mici şi mai ales în locuri aglomerate, pentru că, odată ce au plecat cu greu se mai întorc şi uneori dorul pentru părinţi îi fac să regrete decizia rapidă pe care au luat-o, cea de a fugi fără acord. Exact în această situaţie se află şi Nelli, protagonista cărţii. Dar să începem cu începutul….

   Încă din primele pagini facem cunoştinţă cu Nelli, o fată curioasă, care îi place enorm să exploreze locuri noi, şi Ava, mama lui Nelli. Acestea au o relaţie foarte strânsă, cum ar trebui să aibă fiecare părinte cu copii săi, şi ambele au aventura în sânge. Deşi seamănă leit şi sunt adesea confundate, cele două fete au şi câteva lucruri diferite, prin care se deosebesc.

   Tatăl lui Nelli, respectiv soţul Avei, dispare într-o zi fără urmă, iar cele două fete lăsate în urmă de Eric, căci aşa îl chema pe tată, sunt foarte triste şi posomorâte. Într-o zi Ava se hotărăşte să plece în căutarea lui Eric, pentru că dorul pe care îl simte pentru el este mult prea mare şi intens. Bineînţeles, o ia şi pe Nelli, fiica ei, cu ea. Deoarece Nelli avea un purceluş, călătoreşte şi el cu ele şi le ţine companie.

   Împreună au vizitat multe ţări şi zone, au traversat nenumărate oraşe şi au văzut peisaje care de care mai spectaculoase şi frumoase (o adevărată bucurie, atât pentru ochi, cât şi pentru suflet), dar, din păcate, nu l-au găsit pe Eric, nici după câţiva ani de căutări şi explorări.

   Nelli, Ava şi Jupiter (purceluşul cu care Nelli are o relaţie minunată de prietenie) călătoresc într-un autobuz super dotat: au paturi, baie, bucătărie şi chiar şi o grădină pe capota mijlocului de transport, în căutarea lui Eric.

   Purceluşul Jupiter a visat dintotdeauna să devină pilot, iar Nelli, o prietenă devotată, face un fel de antrenament cu el pentru a-l învăţa să zboare, mai exact, purceluşul este legat pe lângă un stâlp înalt şi Nelli trage de o sfoară pentru a-l înălţa şi pentru a-i da acestuia impresia că zboară. Deci, vedeţi şi voi cât de bine se înţeleg cei doi….

   Într-o zi, echipa Nelli-Ava-Jupiter poposesc într-un loc ciudat, diferit de toate locurile pe care le-au vizitat până acum. Este locul numit „învăluit în ceaţă”, pentru că, peste tot este o ceaţă deasă şi lăptoasă, care reduce vizibilitatea şi îngreunează deplasarea oamenilor.

   Aici, în acest loc necunoscut, Nelli o vede pe Ava afară, vorbind cu un poştaş zburător. Când se reîntoarce în autobuz, Ava este asaltată cu întrebări din partea lui Nelli, dar aceasta nu îi răspune şi Nelli se supără.

   Din dorinţa de a descoperi noul loc, spiritul de aventurier şi explorator din Nelli se trezeşte şi o îndeamnă să iasă afară, să facă o expediţie. Camaradul ei este, bineînţeles, purceluşul Jupiter.

   După ce vede ce se află în jurul ei, Nelli doreşte să se reîntoarcă în autobuz, la Ava, care probabil îşi face griji în privinţa lui Nelli. Din păcate, Nelli constată că autobuzul a dispărut în ceaţă, cu tot cu mama ei.

   Supărată şi tristă, Nelli aude o voce din ceaţa deasă, pe care o puteai tăia cu cuţitul. Din fericire este Henri, un băiat care de cum o vede pe Nelli, îi doreşte binele. Cu mari eforturi, Henri o aduce pe Nelli în casa lui, nu înainte de a-l lăsa pe purceluş ascuns sub un panou pe care scrie o interdicţie.

   Acasă la Henri, Nelli este ascunsă într-un dulap, pentru ca părinţii lui Henri să nu o descopere. Cum necum, Nelli iese din dulap şi îi salută pe părinţii lui Henri. Aceştia nu sunt prea încântaţi, dar Nelli e o tipă drăguţă şi o acceptă în familia lor. Din acest punct începe transformarea lui Nelli: părul îi este uns cu ceva lipicios pentru a sta lipit de cap, este pusă să poarte îmbrăcăminte până la pământ şi este obligată să mănânce mucilagiu de ovăz, o mâncare care, dacă o mănânci în fiecare zi, ajungi să trăieşti 444 de ani.

   Nelli este integrată la şcoala unde predă mama lui Henri şi unde tatăl lui Henri este paznic şi se acomodează destul de uşor printre noii colegi (mai comite şi greşeli, fiind pedepsită aspru).

   În acest loc învăluit în ceaţă sunt nişte reguli absurde, precum: „Ghemuitul interzis!” sau „Nu ai voie să pui întrebări!”. Toţi copii care îndrăzneau să încalce aceste reguli primeau pedepse. Se spune că, conducătoarea acestui loc învăluit în ceaţă este o doamnă pe nume Gertrude, foarte severă.

   Pentru că nu mai suportă atmosferă din “Locul învăluit în ceaţă”, Nelli porneşte în aventura vieţii ei, alături de Henri şi Laura, o colegă care iubea să respecte regulile locului. Aceştia trei pornesc în căutarea persoanelor dispărute (cu timpul cei care făceau greşeli erau daţi dispăruţi), în special în căutarea Avei.

   Dar vor reuşi ei să treacă peste toate obstacolele din cale lor? Oare Gertrude va ordona ca Nelli şi prietenii ei să dispară?

   „Nelli şi locul învăluit în ceaţă” este tipul de lectură care merge citită copiilor seara, înainte de culcare. Sunt sigur că personajele curajoase vor fi pe placul lor, iar acţiunea de asemenea.

Cartea Nelli şi locul învăluit în ceaţă, de Annika Scheffel a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

 Justiţiarul, de Sergiu Someşan

Editura: Vremea

Număr pagini: 160

Data apariţiei: Aprilie 2016

   Descriere:

   ,,Severe riscuri îşi asumă Sergiu Somesan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte, foarte urât ce face el!

   Pe de altă parte, sigur, de îndata ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

   „Justitiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă. – Tudor Calin Zarojanu”

   Romanul “Justiţiarul” de Sergiu Someşan se numără printre cele mai bune romane citite de mine din literatura română contemporană, reuşind să mă menţină, fără să mă plictisească, în mrejele sale până la finalul lecturii.

   Cu toate că am mai citit şi “Să n-o săruţi pe Isabel” şi “Carte de magie”, ambele de acelaşi autor, aceasta mi s-a părut de departe cea mai bună carte a lui Sergiu Someşan. Pornind de la acţiunea bine structurată, până la personaje, cartea nu-ţi dă voie să o laşi din mână.

   Romanul debutează cu reîntoarcerea în România a unui bărbat înalt, între două vârste, pe nume George Pruteanu. Acest domn a devenit foarte bogat după ce un prieten vechi i-a lăsat toată averea, drept moştenire. Nu vă imaginaţi că i-a dat-o fără să facă nimic, nu, nici vorbă! L-a pus să îi promită că o va răzbuna pe nepoata lui, care fusese omorâtă într-un mic cartier din Bucureşti. Văzând că i-a promis, Ian, căci aşa îl chema pe milionar, s-a sinucis, iar George l-a îngropat exact unde îi spusese, cu câteva clipe înainte să moară.

   Pruteanu uitându-se pe fereastra camerei de hotel  în care era cazat, rămâne uimit cât de mult se schimbase Bucureştiul după 30 de ani de când nu l-a mai văzut. Rămâne uimit şi de faptul că, l-a intrarea în Palatul Parlamentului era o coadă imensă de copii şi adulţi, el imaginându-şi că este Ziua Porţilor Deschise.

   Înainte de a merge în cartierul în care fusese omorâtă nepoata lui Ian, George Pruteanu vizitează un anticariat de pe Lipscani, în Centrul Vechi, acest loc amintindu-i de copilărie, atunci când văzuse un stilet frumos, dar pe care nu şi-l permitea. Acum, fiind un om cu o situaţie materială foarte bună, a intrat în anticariat şi a cumpărat acel stilet pe care şi-l dorea din copilărie.

   După ce iese din anticariat, porneşte, luând un taxi, spre cartierul Ferentari, pentru a-şi duce misiunea la capăt şi pentru a-şi respecta promisiunea. Cu toate că este avertizat de taximetrist să fie atent în jurul lui, Pruteanu nu îi ia în seamă sfatul şi porneşte fără frică la pas prin Ferentari.

   Într-un final, după multe peripeţii, ajunge în locul în care locuia cel care a ordonat să fie omorâtă fata, şi cu ajutorul stiletului îl ucide şi el pe cel care i-a făcut rău nepoatei lui Ian.

   Mulţumit că şi-a încheiat misiunea cu bine, Pruteanu nu pleacă aşa repede din Bucureşti, ci doreşte să mai rămână pentru câteva săptămâni în acest oraş în care totul este posibil.

   Pe când se întoarce din Ferentari, George observă că un parlamentar omoară o fată pe trecerea de pietoni, acest caz, după câteva zile, fiind muşamalizat. Indignat, Pruteanu află cine e parlamentarul şi îl ucide de îndată ce îl prinde.

   Observând că parlamentarii nu îşi fac treaba cum trebuie şi dorm pe ei, în scenă apare Justiţiarul, un om care pare bătrân şi hotărât. Acest bărbat scrie un comunicat către Parlament, unde precizează că trebuie să fie în Parlament exact 300 de parlamentari, că Parlamentul trebuie să fie unicameral, iar parlamentarii trebuie să primească în fiecare lună salariul minim pe economie. Bineînţeles, domnii din Parlament nu iau în seamă acest comunicat, dar Justiţiarul nu stă degeaba. Îşi crează un blog, de unde transmite live-uri în care îşi anunţă deciziile. Ei, bine, Justiţiarul hotărăşte să folosească o roată cu numele tuturor parlamentarilor pe ea, atât deputaţi, cât şi senatori, şi unde se opreşte roata după ce este învârtită de Justiţiar, acela va fi următorul parlamentar omorât.  Astfel, omoară zeci de parlamentari, iar ceilalţi din conducerea ţării nu fac nimic, doar stau în birouri şi urmăresc cine va fi noul om de pe lista Justiţiarului.

   De-a lungul cărţii, Cristina, o tipă care lucra pentru poliţie, şi căpitanul Enescu ajung să aibă o relaţie de iubire împreună. Cercetările sunt în toi, poliţia trezindu-se din somnul profund. Din întâmplare Cristina descoperă în pivniţa lui Enescu un studio exact ca al Justiţiarului, şi o prietenă de-a ei anunţă poliţia, iar Enescu este încătuşat.

   Dar oare chiar el e Justiţiarul?

   O carte foarte bună, care a reuşit să mă binedispună şi să mă facă să uit de tot în timp ce o citeam.

   V-o recomand cu drag!

Mulţumim autorului Sergiu Somesan pentru cartea oferită!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
8

Parada de Paşte, de Richard Yates

 

Data apariţei: ianuarie 2016

Număr pagini: 240

Editura: Litera

 

Descriere:

    Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

Părerea mea:

    “Parada de Paşte” este o carte care analizează relaţiile personajelor principale, reieşind la suprafaţă caracteristicile acestora.

   V-aţi imaginat vreodată cum ar fi dacă aţi mai avea un frate sau o soră şi să nu aveţi nimic în comun, decât părinţii? Ei bine, surorile Grimes, Sarah şi Emily, se află în această situaţie şi cu trecerea timpului (un factor important fiind diferenţele dintre ele) relaţia lor se degradează foarte mult, între cele două protagoniste formându-se un zid mare care le desparte.

Titlul face referire la o şedinţă foto a lui Tony şi Sarah, îmbrăcaţi în costume vechi, pentru o paradă specială.

   Cartea debutează cu o vizită a surorilor Grimes, Sarah şi Emily, la locul de muncă al tatălui lor, în redacţia marelui ziar “The Sun”. Părinţii surorilor sunt divorţaţi, fetelor li se face dor de tată foarte des, şi astfel petrec după-amiezi frumoase împreună.

   Esther Grimes, sau Pookie, era mama fetelor, o femeie scundă şi activă. Datorită locului său de muncă instabil, trebuie să se mute des dintr-o zonă în alta, respectiv dintr-o casă în alta, surorile abia mai apucând să se obişnuiască cu noii colegi de la şcoală, că hop, mâine se mutau iar. Pe scurt, o adevărată cursă pentru un trai mai bun.

   Trebuie menţionat faptul că romanul povesteşte viaţa celor două fete încă de când erau mici şi până ce s-au transformat în femei mature. De asemenea, de-a lungul cărţii sunt inserate pasaje cu întâmplări care s-au petrecut cu mult timp în urmă, dar care sunt readuse în atenţia cititorului pentru a se familiariza cu caracterele personajelor.

   La vârsta adolescenţei, micuţa Emily Grimes deja are o duzină de iubiţi în spate, pe când Sarah, o fire calmă şi precaută nu a cunoscut niciun băiat cu care să facă dragoste. Deci, este o fire rezervată.

   Emily avea în mare parte relaţii pasagere, de câteva ore, o noapte, câteva nopţi sau câteva zile. Rar se întâmpla ca o relaţie de a ei cu un băiat să dureze câteva luni.

 Cele mai longevive relaţii ale fiicei mai mici a familiei Grimes, au fost cu:

– Andrew Crawford, un bărbat care nu dorea să facă dragoste cu Emily, prea des, fiindcă nu prea-i plăcea de ea, considerându-o urâtă şi cu neatrăgătoare.

– Jack Flanders, de departe cea mai lungă relaţie a lui Emily cu un bărbat. Un bărbat liniştit căruia îi plăcea să-şi petrecă timpul alături de iubita lui, Emily. Plimbările lungi prin parc şi activităţile realizate împreună îi făceau să se simtă bine unul în compania celuilalt. Pe Jack Flanders l-a cunoscut în redacţia “Food Field OBSERVER”, la locul de muncă a lui Emily.

   Pe la vârsta de douăzeci şi ceva de ani, Sarah Grimes se îndrăgosteşte de Tony, o fire dură, care munceşte mult pentru familia lui.

Împreună cu Tony, Sarah a avut trei copiii: Peter, Eric şi un anume Tony Junior, tustrei băieţi.

   Faţă de sora ei. Sarah s-a căsătorit cu primul bărbat pe care l-a iubit. Existând certuri între ei şi uneori bătăi, Sarah îndura fără să se plângă prea mult, de fiecare dată reîntorcându-se în braţele lui Tony, spunând că îl iubeşte. Aceste certuri şi bătăi vor degrada starea morală şi interioară a lui Sarah, având consecinţe grave.

   Emily, pune capăt relaţiei dintre ea şi Jack Flanders, aceasta refugiindu-se în braţele altui bărbat, total necunoscut pentru ea, fiind beată criţă când s-a culcat cu el. Bărbatul iese din anonimat, iar cititorul află că îl cheamă Ted Banks. Tot aşa viaţa lui Emily este mereu instabilă şi total dezordonată.

   Mama fetelor, Pookie, duce şi ea o viaţă dezordonată cu fiecare zi care trece îmbătrânind din ce în ce mai vizibil. Alături de şase sticle de whisky goale, Esther este găsită în comă, în camera ei. Din cauza alcoolului într-o cantitate mult prea mare în sângele ei, se trezeşte şi spune vorbe fără sens, delirând. Având în vedere situaţia degradantă în care se află mama lor, surorile Grimes sunt nevoite să o interneze într-un centru medical.

  Supărată pe viaţa grea petrecută alături de soţul ei, după o discuţie cu sora ei, Sarah se îmbată. Având o rezervare la un faimos eveniment public în seara aceea, Tony a invitat-o şi pe Sarah, dar găsindu-o beată o bate foarte tare, până ce sângele îi izvorăşte din răni. După această agresivă şi nefericită întâmplare, Sarah se împacă din nou cu soţul ei  bătăuş, susţinând afirmaţia pe care am mai scris-o mai sus, că îl iubeşte şi nu poate trăi fără el. De asemenea, în tot amalgamul de acţiuni şi întâmplări, băieţii familiei lui Tony cresc, făcându-şi iubite şi mai apoi căsătorindu-se cu alesele inimilor lor.

Viaţa activă a lui Emily continuă cunoscând un bărbat bogat pe nume Howard.

   Sarah moare, în urma unei aşa zise “boli la ficat”, însă Emily, sora ei, nu-l crede pe Tony şi nici măcar pe copiii lui, ci crede că însuşi Tony a omorât-o, folosindu-se de boala la ficat ca de o scuză. După moartea lui Sarah, moare şi Esther Grimes, mama fetelor, în centrul medical.

Peter, fiul lui Tony şi al regretatei Sarah, devine preot şi se oferă să o înmormânteze pe bunica lui, Esther Grimes.

   Cu trecerea timpului, Tony s-a recăsătorit cu Vera, proprietara unui restaurant mic, urât şi neprimitor. Emily se desparte de Howard, proprietarul firmei care colabora cu agenţia la care lucra Emily. Fiind neatentă şi făcând munca într-un mod mai slab decât până atunci, Emily este concediată de şefa ei, o persoană care cu câteva luni înainte îi era cea mai bună prietenă.

   Îl va acuza Emily pe Tony de moartea surorii ei? Va trăi oare Emily o viaţă mai bună şi mai stabilă, cunoscând un nou iubit şi căsătorindu-se cu el? Răspunsurile le găsiţi, bineînţeles, în carte.

   Bogată în acţiune, cu o structură bine formată, “Parada de Paşte” reuşeşte să menţină cititorul în mrejele ei până la ultima pagină.

V-o recomand cu drag! Lecturi plăcute, dragilor!

editura-litera

Cartea Parada de Paşte, de Richard Yates a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
11

  Fata de la nord de ziuă, de Alexandru Voicescu

Data apariţiei: noiembrie 2016

Număr pagini: 272

Colecţie: Radical din 7

Editura: Herg Benet

Descriere:

   ,,După moartea tragică a soției sale, Gérard – un profesor francez de istorie a artei – decide să se retragă o perioadă în nordul îndepărtat al Europei. Liniștea pe care o caută în meditație printre fiordurile Norvegiei este întreruptă de întâlnirea accidentală cu o tânără ce urmează cursurile unei stranii școli locale de fotomodele, a cărei deviză este „Sine Anima”.

Despre autor:

   Alexandru Voicescu (n. 17.10.1980, București) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în deconstructivismul pascalian, patristică și antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 200 de cărți de literatură română contemporană.

   Malad, romanul său de debut, a primit premiul Cartea de proză a anului 2015 la Gala Tinerilor Scriitori și a fost nominalizat la Festivalul Internațional de la Chambéry, pentru cel mai bun roman de debut din 2015.

alexandru voicescu

  Alexandru Voicescu revine cu un nou roman ,,Fata de la nord de ziuă.” 

   Încă de când am văzut cartea, mi-a plăcut foarte mult coperta şi descrierea. Nu am citit primul roman al autorului Voicescu, dar m-am hotărât să-l încerc pe acesta, fiind convins că este o carte bună. După ce am terminat lectura, am tras următoarea concluzie: A fost un roman cu un început frumos, scris într-un mod plăcut şi coerent, însă de pe la jumătatea cărţi acţiunea se ramifică, rezultând încă o poveste (un fel de continuare) a primei. Ar fi fost pe gustul meu, si mi-ar fi plăcut si mai mult, dacă s-ar fi continuat prima poveste (care a fost, nu interesantă, ci foarte, foarte interesantă). Dar să începem cu începutul…

   Trebuie să  spun că, Alexandru Voicescu face descrieri de nota 10, care nu plictisesc şi te fac să-ţi doreşti să mai citeşti încă un capitol.

    “Bagheta magică”, dacă o pot numi aşa, folosită de autor a reuşit să alterneze naraţiunea cu dialogul şi descrierile, lăsând doar mici dâre vagi şi neclare, rezultând o frumoasă folosire a modurilor de expunere, acest lucru conferind autenticitate şi originalitate scrierii. Felicitări! Cu acest lucru cartea m-a impresionat într-un mod plăcut, uşurându-mi procesul de citire. Apreciez şi formatul cărţi, dar şi aşezarea în pagină a textului, deoarece aduce o notă subtilă de aerisire, fără paragrafe de câte o pagină şi mai bine de atât, care să îngreuneze lecturarea romanului.

    Romanul începe cu Gérard, personajul principal al operei, refugiat în munţii şi fiordurile Norvegiei, dorindu-şi să se detaşeze de moartea soţiei lui.

   Gérard, profesor de istorie a artei se află în nordul îndepărtat al Europei, făcând fotografii peisajelor, plantelor şi animalele din fiordurile Norvegiei. Într-un moment de neatenţie, Gérard alunecă şi cade, odată cu aparatul său foto, acesta activând un sunet de alertă în momentul impactului cu o piatră. Cu toate că vrea să moară, situaţia se schimbă radical.

    Plecată de la Colegiul “Angelo”, într-o mică drumeţie, o tânără ce urmează cursuri de modeling, îl găseşte pe Gérard şi îl târăşte după ea până în faţa colegiului, lăsându-l jos, fiind atentă să nu o surprindă camerele de supraveghere. Ne dăm seama că Fata misterioasă este inimoasă şi dornică să-şi ofere ajutorul necondiţionat.

    Trezindu-se confuz şi cu mii de întrebări în minte, Gérard vede în faţa lui pe directorul campusului, Rutger Deiner, un domn cu un părul alb, între 40-45 de ani.

“Cineva m-a găsit şi m-a adus la adăpost, îşi zise. Deşi nu pare un spital. Poate casa cuiva. Casa fetei, oare? Aceştia sunt părinţii şi rudele ei? Ea unde e?”

    Pentru a se reface, personajul principal Gérard este consultat de doctorul colegiului “Angelo”, Sedric (bărbat de origine belgiană, vorbitor de franceză, ca Gérard) şi dus într-o cameră a campusului. Totul era alb şi din tavan izvora o lumină puternică, albă, orbitoare.

    Dorindu-şi să-l reîntâlnească, Fata face tot felul de gesturi şi lucruri prin care să iasă în evidenţă, să-i atragă atenţia noului vizitator. Toate aceste atenţii trec fără ca Gérard să le observe, Fata enervându-se:

“Ce dobitoc!, se gândi fata. Defilez prin faţa lui cu sânii p-afară şi el nici nu se uită! Pfff!”

   Este important de menţionat faptul că, fetele erau duse des într-un studio să urmeze o “cură”, de care au devenit dependente.

   După aceste evenimente, Gérard se satură de atmosfera din colegiul şi se hotărăşte să fugă din incinta campusului. Merge şi merge, iar mai apoi se rătăceşte, neştiind cum să se mai orienteze şi pe ce potecă să o mai ia.

    După mai multe clipe de rătăcire vede un om lângă malul apei şi fuge în direcţia aceea. Află lucruri interesante, dar am să vă las pe voi să le descoperiţi….

     Cam pe la pagină 130 începe o nouă poveste care are legătură cu prima. Recunosc că prima mi-a plăcut mai mult, fiind mai bine construită şi interesantă!

     În cea de-a doua parte a romanului facem cunoştinţă cu Mome, o fată care atinge un obiect oarecare şi reuşeşte să se transpună în evenimente şi acţiuni ce au legătură cu acel obiect. Pentru această “putere”, dacă o pot numi aşa, câştigă bani, pe care îi foloseşte pentru a creşte un copil. Această parte este pionul ce lipsea şi cu ajutorul căruia se formează o poveste logică, acţiunea ei desfăşurându-se în anul 1931.

Vă las pe voi să descoperiţi povestea.

   Cu nuanţe de iubire, cu mister şi farmec, Alexandru Voicescu scrie un roman nou, specific literaturii din ziua de azi, cu adulţi şi tineri nonconformişti, alergând căre o viaţă mai bună.

Editura_Herg_Benet

Cartea ,,Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

by -
10

Cel mai puternic glas

Poveste

   Estebano Cortez nu-şi imagina ce emoţii avea să-l treacă când cel de-al douăsprezecelea căţel al său avea să se simtă rău. Albano, căci aşa-l chema pe căţel, mânca iarbă şi o vomita mai apoi cu o spumă albă. Avea ochii roşii, o privire bolnăvicioasă şi nasul nu-i mai era ud. Atingând uşor nasul căţelului, Cortez simţi că nu mai era ud, deci câinele nu era sănătos, după cum spunea tradiţia columbiană.

   Avuse de-a lungul timpului douăsprezece animale de companie, toate căţei, toţi băieţi. Îi iubea foarte mult şi imediat ce îl curpindeau durerile bătrâneţii se juca cu micuţele creaturi şi starea i se ameliora substanţial.

  Primul căţel, Cruz, îl adusese tatăl lui de la ferma la care lucra şi era un Husky Siberian. Murise de timpuriu, aflat în floarea vârstei.

   Cel de-al doilea era un Mops pe nume Mateo, jucăuş şi mâncăcios. Acesta murise de bătrâneţe, chiar în ziua de 24 septembrie, trăind fix nouă toamne.

  Al treilea, Alonzo era de rasă “Beagle”, frumos şi cu ditamai urechile maro. Îl iubise mult Estebano Cortez, fiindcă era câinele bunicii sale, Cielo.

  Al patrulea era un Ciobănesc german. N-avea nume şi când îl chema la el, Estebano folosea apelativul mult prea popular: cuţu’-cuţu’.

   Locul cinci a fost rezervat de un Labrador Retriever dur, însă drăguţ. Blana îi era de-un alb pur, precum zăpada proaspăt aşternută, iar la gât avea o zgardă albastru-smarald cu un mic pandantiv în formă de os. Nici acesta nu avea nume, dar bătrânul Cortez îl chema cu un alt apelativ pentru a nu-şi aminti de ciobănesc, şi respectiv pentru a nu se mai chinui să-şi amintească numele lui, cu toate că nu-l botezase în niciun fel.

  Rottweiler-ul Enrique, al şaselea, îşi muşca chiar şi stăpânul, Cortez fiind nevoit să-şi facă zeci şi sute de injecţii împotriva bolilor transmisibile. Nici frumos nu era, aşa că l-a dat unui om de afaceri celebru, pentru că tocmai când voia să scape de el, Martin Scott, actorul câştigător a 67 de premii Oscar, trecea prin satul lui Estebano şi voia un câine. Cortez nu voia în ruptul capului să-l dea, soţia sa Rosa Tereza, da. Îl lucrase pe la spate pe soţul ei, iar Cortez nu a iertat-o nici acum, conştient de faptul că obţinuse nu mai puţin de 78 de muşcături, chiar şi în locurile mai sensibile.

  Al şaptelea, pe nume Julio, era un Pudel mic de tot. Avea o coadă ca un pămătuf decolorat de praf, iar părul de pe tot corpul îi era ondulat. Ăsta îi intrase la suflet Rosei, deoarece nu mânca mult. Murise tot de bătrâneţe, trăind 12 ani. De-a lungul vieţii a demostrat că este alert, loial, activ şi inteligent, ba chiar uşor de dresat.

   Numărul opt era un căţel vioi, extravertit, jucăuş şi prietenos, de tip “Shih Tzu”. Numele era unul ciudat, iar Cortez l-a uitat repede, strigându-l simplu “C.”. N-a murit, nici bolnav, nici de bătrâneţe, nici de nimic, ci a fost donat unei campanii de dresare.

  Al nouălea era un Bichon Maltez, cu numele Aurelio. Ajunsese din Malta pe un vas de croazieră, strecurându-se în bagajul unei femei bătrâne. Nu se mai despărţise de ea, iar Corez doar s-a apropiat de el şi acesta a sărit în braţele lui. Astfel, biata femeie a scăpat de bichon. În semn de apreciere, Estebano şi Roza îi organizase o fastuoasă petrecere de “Bun-venit!”. Nu prea au fost invitaţi, ce-i drept, doar câţiva vecini plictisiţi şi gata să profite de bunătatea familiei Cortez. Au fost întinse mese mari şi pline, iar în carafele de sticlă au tronat vinuri aduse tocmai din Provence, respectiv Marsillia.

   Al zecelea era tot un ciobănesc german, precum cel fără nume. Acesta a avut un nume ciudat dat de bătrâna satului, Moniba. Memoria scurtă a fostului avocat Cortez îi juca feste şi când a fost întrebat cum îl cheamă s-a gândit şi răzgândit şi probabil se mai gândeşte şi acum dacă n-ar fi murit. Căţelul fără nume era de-un negru aprins cu pete de foc şi mânca mult. Pentru că se îngrăşase, Estebano îl pusese la cură, însă n-a rezistat prea mult această cură, căţelul rupând lanţul de care era legat, dărâmând coteţul şi sărind în grădina vecinei Genoveva. A mâncat câte găini a dorit, până când şi-a umplu golul imens din stomac. Mult s-au mai blestemat Cortez şi Genoveva pe baza acestei fericit eveniment pentru Cortez (pentru că a supărat-o pe vecină) şi nefericit pentru biata Genoveva.

   Penultimul era un Ogar irlandez, urât şi cu mulţi purici. De fiecare dată când sărea gardul venea înapoi cu căpuşe şi alţi paraziţi ce-l făceau trist. N-am murit, ci a fugit de acasă, sătul până peste cap şi enervat la culme de pupăturile bătrânului Cortez Estebano.

   Ultimul, cel puţin până în momentul când am aşternut povestea pe hârtie, a fost Pufulete, un Beagle. Avea un corp masiv, robust, un craniu lat şi o expresie rugătoare. Îşi iubea stăpâni şi uşor-uşor a fost dresat de familia Cortez, fiind inteligent, amabil şi hotărât. Pufulete şi-a sărbătorit a cincisprezecea aniversare la un concurs pentru câini, vara trecută, organizat de mai marii conducători ai Columbiei.

   Când avea 13 ani, frumosul căţel s-a simţit rău şi mânca iarbă proaspătă de parcă era hrana lui preferată. Nici prin gând nu i-a trecut lui Estebano Cortez că acesta dorea doar să-şi “cureţe” sistemul digestiv. De dimineaţă, la ora 5 bătrânul Estebano a simţit o durere groaznică la inimă şi a fost cât pe ce să facă un infarct. Cum l-a zărit pe căţel, starea lui Cortez s-a înrăutăţit, în loc să se îmbunătăţească, pentru că a văzut câinele vomitând iarbă cu o spumă albă. L-au apucat greţurile şi pe el, inima l-a încercat din nou, luând-o la trap, iar capul îl durea tare. Soţia sa se tot foia pe lângă el, neştiind ce să îi facă mai întâi: să-i aducă o citrică, să-i dea un pahar cu apă, să-l lovească cu mâna pe spate sau să îi dea o pastilă de tensiune?

 Cu ultimele puteri, Estebano a zis:

– Ch- che- cheam- cheamă doctor veter-veterinar, Ro, Rosa!

– De ce? Nu vrei să-l chem pe doctorul nostru de familie să vadă ce-ţi poate face pentru aţi reveni?

– ROSA!

De îndată ce auzi acest cuvânt, Rosa Cortez fugi în casă, luă câteva monede şi se îndreptă către cabina de telefon, singura din satul acela naufragiat şi părăsit.

– Doctore, vino repede la mine acasă! DOCTORE! Doctore, mă auzi? Rosa rosti pe un ton grav şi accentuat ultimele cuvinte.

– Bună ziua, doamnă! Cine sunteţi?

– ROSA, tâmpitule! Vino, moare Estebano!

– Doamnă, eu sunt specializat în tratarea animalelor de companie, nu a oamenilor.

– Vino! Dacă moare Estebano, îţi jur că vin după tine cu cel mai ascuţit cuţit moştenit de la tata şi te toc precum carnea pentru tocană.

   Înspăimânat de cruzimea vorbelor, doctorul Placidia nici nu închise telefonul mobil când plecă şi Rosa înjura şi blestema cât o ţinea gura. Fără a observa că în jurul său se strânsese mai bine de 20 de cetăţeni, Rosa urla cât o ţinea glasul. Nu observă nici că doctorul ajunsese deja, tratase câinele, iar soţul ei îşi revenise, şi nici că erau în spatele ei şi o smotoceau şi ţipau la ea, însă Rosa se gândi că era vreun vecin şi continuă să urle şi probabil urlă şi acum, dacă nu cumva a lăsat-o glasul sau poate a răpit-o moartea.

SFÂRŞIT!

Sursa foto http://zooglobal.ru

by -
19

Nu mă tem, de Silviu Urdea

   Cartea “Nu mă tem” este un thriller- psihologic, apărut în anul 2016 la editura Libris Editorial. Romanul are 284 de pagini, un prolog, un epilog şi 22 de capitole.

    Silviu Urdea s-a născut în iarna anului 1992, într-un oraşel de la poalele Tâmpei. A urmat studii de specializare în tehnica proiectărilor CAD. În anul 2011, a început cariera sportivă și a debutat în concursurile de Strongest Man din țară, urmând ca 2 ani mai târziu să fie invitat la o competiție de acest gen în SUA.

   La sfârșitul anului 2012, a trăit un moment de „deja vu”, fapt care l-a determinat să înceapă să scrie un roman thriller, privind trei aspecte importante ale vieții: o dragoste pierdută, copilăria și puterea de decizie pe care o avem asupra vieții persoanelor din jurul nostru. Însă după câteva luni, această motivație începea să-și piardă sensul. Experiența s-a concretizat în romanul de debut publicat în primăvara anului 2014 la Herg Benet / Karth, Suflet pierdut”.

   Cel de-al doilea roman al său “Nu mă tem” a fost lansat pe 12 decembrie 2016 la Librăria St. O. Iosif din Braşov.

   Am citit pe pagina de facebook a autorului că lucrează la o a treia carte ce se va numi “Războiul Legendelor: Deceniul Sfânt”, un epic-fantasy de mari dimensiuni a cărei acţiune se petrece cu 65 de milioane de ani în urmă.

   V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să fiţi răpiţi de o doamnă doctor nebună şi mai apoi sechestraţi într-o cameră în care există un singur bec şi multe aparate/maşini medicale despre care nu aveţi habar? Ei bine, Filip, personajul principal al romanului “Nu mă tem”, ajunge să vadă şi în realitate aceste lucruri sub atenta supraveghere a doamnei doctor Ihrin.

  Filip este un tânăr legat strâns de un pat, înconjurat de o mulţime de chesti medicale şi singura lumină pe care o poate vedea e cea a singurului bec din încăperea în care se află. De asemenea, Filip nu îşi mai aduce aminte cum îl cheamă, cine e, din ce familiei vine şi mai ales ce caută acolo, pe patul acela. După numai câteva pagini în scenă intră un personaj feminin şi anume doctoriţa Ihrin, un medic care a fost dat afară de la serviciu, pentru că nu se comporta ca un om normal, ci ca un om anormal.

Imediat ce o zăreşte pe Ihrin, Filip o bombardează cu zeci de întrebări, cum ar fi: de ce îl ţine legat de pat?

   Doctoriţa minune spune că el este aici, legat, deoarece ea vrea să îl vindece de ceva anume. Filip nu-şi aduce aminte să fi avut vreo boală gravă şi se tot plânge că îi este foame. De îndată ce află că îi este foame, medicul Ihrin îi înfige în ambele vene de la mâini câte o perfuzie, aceasta fiind hrana lui.

   Ihrin, acest personaj ciudat şi poate puţin complicat, este o femeie care nu atrage bărbaţii, ci îi sperie şi ei fug de ea ca dracu’ de tămâie. Îi place să gătească şi ţine foarte mult la bunele maniere. Aspectul mâncării pe care o prepară trebuie să fie foarte frumos şi ingenios. Ea nu poate accepta să mănânce ceva care nu-i atrage privirea şi e aranjat urât.

Pe lângă Filip, în acea casă părăsită şi probabil bântuită, mai locuieşte şi un motan pe nume “Tăciune”. Ihrin iubeşte să-l alinte “Tăciunele”, deoarece blana lui era foarte neagră.

   Din momentul în care Ihrin îi înfinge cele două perfuzii în mâna stângă, respectiv mâna dreaptă, pentru Filip începe un adevărat şi dur calvar. În fiecare zi, Filip are de îndurat electroşocuri, metode de tratament care contau în trecerea curentului electric prin tot corpul şi, respectiv prin creier. Poate vă întrebaţi de ce? Pentru că doctoriţa Ihrin vrea să facă teste pe el, experimente…

   Neputând să mai suporte toate chinurile la care era supus, Filip se hotărăşte să se bage pe sub pielea doctoriţei Ihrin pentru a afla cât mai multe detalii despre el ca mai apoi să evadeze din acea cameră urâtă şi sinistră. Însă mai presus de orice, Filip vrea să scape de durerile pe care Ihrin i le provoca făcând cu corpul lui ce dorea ea.

   Dacă îşi va duce planul la sfârşit vă las pe voi să aflaţi. Oare va scăpa de sub mână nemiloasei Ihrin sau va muri într-un final din cauza durerilor?

   Subiectul abordat mi s-a părut straniu, bizar: un om care este răpit şi mai apoi torturat. Din acest motiv nu cred că această carte este dedicată tuturor cititorilor, ci cred că a fost concepută pentru un anumit segment/sector de cititori. Dacă nu îţi place genul acesta de thriller ,,greu” poţi fi debusolat şi nu înţelegi cartea. Ai nevoie de o anumită putere de percepţie să poţi să pătrunzi cu adevarat în universul creat de Silviu Urdea. Un univers sinistru, întunecat, dar de o forţă care te atrage în interiorul său şi ai senzaţia că nu mai poţi scăpa aşa uşor dacă îl înţelegi.

   Da, dacă nu îşi place genul, te loveşti de duritatea acţiunii şi atunci ai o anumită respingere, dar dacă eşti pasionat poţi fi acaparat în subconştientul universal exprimat de autor.

   Este genul de carte pe care numai dacă vrei tu o poţi citi, adică să fii conştient de la început în ce te bagi, să ai puterea de-a te lăsa amanetat în imprevizibil şi tenebre.

   Comparaţia cu Stephen King mi s-a părut interesantă, dar, eu mă abţin să fac o astfel de comparaţie, în acest moment fiind sub influenţa tenebroasă a subiectului abordat de autor şi nu pot să judec la rece, plus că am rezerve şi în privinţa unor replici ce mi s-au părut folosite pentru umplerea spaţiului, cel puţin asta a fost percepţia mea.

   Un subiect greu de digerat, dacă nu eşti pregătit să ieşi din zona ta de confort. Este genul de carte asupra căreia ai două opţiuni, fără cale de mijloc: ori nu îţi place, ori eşti prins în mreje şi o nu poţi lăsa din mână. Citiţi şi veţi afla. 

Exemplar oferit de autorul Silviu Urdea.

 

by -
12

Conan Barbarul-Misterul fântânii blestemate, de Robert E. Howard

Editura: Crux Publishing

Număr pagini: 50

Traducător: Cristina Ivan

Consilier editorial: Oliviu Crâznic

   Editura Crux Publishing continuă proiectul Integrala Robert E. Howard cu povestirea Conan Barbarul– Misterul fântânii blestemate, titlu emblematic pentru specia sword&sorcery care l-a consacrat pe Robert E. Howard propulsându-l printre titanii literaturii universale. De această dată îl avem pe Conan în centrul acțiunii și devenim părtași la o nouă aventură care ne va ține cu sufletul la gură.

    “Misterul fântânii blestemate” este o lectură simplă şi relaxantă, perfectă pentru această perioadă a anului, când sărbătorile au trecut, dar nu eşti pregătit şi nu vrei să lecturezi un roman de 500 de pagini, ci vrei ceva reconfortant, plăcut şi care să te binedispună.

 Cu toate că nu citesc cărţi care fac parte din genul fantasy, această cărticică mi s-a părut ideală pentru a începe să mă delectez şi cu acest gen.

Autorul Robert E. Howard a reuşit să concretizeze, în doar cincizeci de pagini, o capodoperă fantasy. După cum bine ştiţi, „Esenţele tari se ţin în sticluţe mici”. Criticile pe care le-a primit aprobă şi susţin afirmaţia:

  „Misterul fântânii blestemate este un adevărat giuvaer literar, element fundamental pentru întreaga operă a lui Robert E. Howard: intensă, dinamică, impecabil executată stilistic.” -Helena Cade, autoarea seriei fantastice The Iron Gods (Ed. Geek Network Print, 2015)

   „Personaj cu trăsături arhetipale, Conan Barbarul este simbolul originilor și al naturii, meterez în fața civilizației decadente; iar poveștile lui sunt poveștile sufletului primordial călit în încercări menite să îl facă pe om mai bun: supus erorii sau cedând sporadic impulsurilor, uneori neîndurător, dar niciodată josnic.” – Oliviu Crâznic, scriitor și critic literar specializat în literatura fantastică.

    Personajul principal este Conan Barbarul, o creatură care a fost nevoită să părăsească locul de întâlnire din Tortuga. Astfel, cu o luntre spartă, a vâslit şi apoi înotat până ce a ajuns la bordul „Hoinarului”, vaporul al cărui şef este Zamoravo, stăpân al carcerii şi care avea cu el mereu o sabie, fiind pregătit în caz de atac.

    În momentul sosiri pe corabie a lui Conan Barbarul, pe punte se afla o fată pe nume Sancha, un fel de soţie/iubită a lui Zamoravo. Cu aceasta are primul dialog creatura barocană, însă nu prea se sinchiseşte să răspundă, întrebările Sanchei fiind retorice pentru Conan.

    Pentru a-şi câştiga un loc pe puntea impunătorului „Hoinarul” şi pentru a-şi face rost de hrană, Barbarul Conan este pus să se lupte cu un bărbat de pe corabie şi mai apoi să lucreze din greu.

Conan îşi ducea viaţa normal, toată lumea admirându-l, muncind şi făcând atât lucruri uşoare, cât şi mai grele.

    Zi după zi, în ochii celorlalţi oameni de la bord, imaginea lui Conan devenea din ce în ce mai bună, unii pasageri afirmând chiar că Barbarul era mai bun decât Zamoravo, dar niciunul nu era în stare să-i destăinuie acest aspect comandantului mereu pun pe gânduri.

 Nu după mult timp, navigând şi tot navigând, se zăreşte un petic de pământ, loc în care se va desfăşura o mare parte din acţiunea povestirii.

    Imediat ce au aruncat ancora toţi marinarii şi ceilalţi de pe bord au coborât din corabie şi s-au dus să viziteze insuliţa. Singura care a primit ordin de la Zamoravo să nu coboare de pe punte a fost nimeni alta decât fata pe nume Sancha.

    Pe această insuliţă creşteau anumite fructe care te îndemnau la somn, având efect de somnifere. Aproape toţi oamenii care au coborât de pe corabie au mâncat din aceste fructe şi au picat într-un somn lung, la umbra răcoritoare a arborilor deşi.

 Pe punte, micuţa Sancha privea cu uimire şi ciudă în jur, fiind invidioasă şi supărată că nu poate să coboare şi ea.

    Abia după ce au adormit marinarii şi persoanele care au coborât, Zamoravo se duce să exploreze împrejurările, cu speranţa că poate va găsit o comoară ascunsă sau minereuri preţioase cum ar fi aurul. În urma lui, Conan Barbarul îl urmăreşte pe Zamoravo, iar cum îl vede, Sancha încalcă ordinul lui Zamoravo şi se dă jos de pe corabie cu gândul să îi urmărească pe cei doi, mânată de o curiozitate extrem de mare.

    Conan Barbarul îl provoacă pe căpitanul care mai ieri i-a oferit hrană la o confruntare sângeroasă. Bineînţeles, căpitanul acceptă. Cine va ieşi învingător veţi descoperi voi. Cert este că acţiunea se complică şi multe incidente vor avea loc, iar probabil cel mai important va fi descoperirea fântânii blestemate. O fântână misterioasă cu puteri nebănuite. Cum se va încheia aceasta aventură nu am să vă dezvălui, dar credeţi-mă că merită citită cartea.

    Lectura cărţii a fost antrenantă şi agreabilă. Scriitorul Robert E. Howard a creat o lume fantastică, dar prietenoasă. Sper să vă placă cel puţin pe cât mi-a plăcut mie şi vă aştept cu păreri sincere referitoare la această minunată povestire fantasy.

Până data viitoare, lecturi uşoare şi relaxante, dragilor!

P.S.: Editura Crux a mai publicat şi „Conan Barbarul-O vrăjitoare se va naşte”, tot de Robert E. Howard.

Crux Publishing logo

Cartea Conan Barbarul -Misterul fântânii blestemate, de Robert E. Howard a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. poate fi comandată de pe site/ul Editura Crux Publishing

 

Zgomotul timpului, de Julian Barnes

Titlu original: The noise of time

Traducător: Virgil Stanciu

Format: Paperback

Număr pagini: 208

Editura: Nemira

   Julian Barnes s-a nascut in Leicester, Anglia, in 1946. A studiat la City of London School intre 1957 si 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) in 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen si New Review. Între 1979 si 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.

Un roman intens şi complex, perfect pentru iubitorii de ficţiune istorică.

   Înainte de a citi acestă carte am mai citit un al roman de la Julian Barnes şi anume: Arthur&George. Vă spun drept că mi-a plăcut mai mult Arthur&George, decât Zgomotul timpului, însă asta depinde de gusturi şi, bineînţeles din ce genuri fac parte.

  Mi s-a părut, de asemenea o carte grea, dar unele pasaje au fost chiar plăcute, amuzante şi adevărate.

   Am pornit lectura cu ideea că o să am parte de ceva interesant şi am dat peste un roman în măsură de 80% biografic. Nu ştiu dacă v-am mai spus, nu mă împac cu romanele biografice şi mai puţin cu cele autobiografice. Nu mă pasionează şi nu mă fac să dau pagina aşa de repede precum aş da-o la o ficţiune pentru adolescenţi, dar a fost o lectură interesantă.

  Descrierea cărţi pare tentantă, iar laudele de pe copertă te îndeamnă să începi cât mai repede şi sigur procesul de citire:

„O ambitioasa alegorie orwelliana despre dificultăţile întâmpinate de artişti în societăţile totalitare şi o parabolă kafkiana despre eforturile unui om fricos de a se lupta cu o realitate suprarealistă.“ – The New York Times.

„Barnes s-a reinventat înca o data.“ – Daily Telegraph.

   Aşteptările mele de la această carte au fost surprinse cu opusul lor. Naraţiunea folosită de scriitor nu te plictiseşte, este cumva ,,obositoare”. Trebuie să petreci câteva zile pe carte, eu fiind de părere că nu ai cum să-o lecturezi imediat. Tot ce citeşti trebuie să ajungă şi la inimă şi nici pe departe să rămână pe drum.

   Să vedem şi cam despre ce este vorba şi să facem cunoştinţă cu minunatul compozitor al secolului XX-lea, Dmitri Dmitrievici.

   Personajul principal al cărţii este un tânăr talentat şi calm, retras. Tatăl său murise şi el avea acum responsabilitatea de a întreţine pacea şi armonia în familia sa. Am văzut în Dmitri un personaj bine conturat de către autor, ale cărei calităţi şi defecte erau mai mult decât vizibile, putând foarte uşor să îmi dau seama ce tip de om este viitorul compozitor.

   Pentru că iubea foarte mult muzica s-a dedicat şi şi-a pus toată dragostea, speranţa şi respectul în munca sa. Ambiţia, râvna şi talentul său l-au propulsat de timpuriu în topurile celor mai buni compozitori ruşi. A cunoscut faima şi după puţin timp piesele sale au început să fie puse în practică pe cele mai populare şi prestigioase scene. Popularitatea şi iubirea pe care i-o oferea publicul, auditorul, l-au făcut să se simtă bine şi să-şi facă din ce în ce mai bine munca.

  Nu după mult timp comentarii urâte sunt aduse în atenţia talentatului compozitor Dmitri şi toată faima şi popularitatea a început să scadă simţitor foarte repede. Acum, se simţea prost şi rău dispus, singurul său alin fiind  ţigările.

   Cea mai celebră piesă a lui Şostacovici a fost “Lady Macbeth din Mtensk”, fiind şi cea mai îndrăgită de spectatori. Regimul comunist de la acel timp, condus de Stalin ( Iosif Vissarionovici Stalin) i-a făcut munca şi piesa “Lady Macbeth din Mtensk” de tot râsul.

   În revista “Pravda” apar din ce în ce mai multe critici rele la adresa compozitorului, perioada lui de faimă încheindu-se aici. Şostacovici era rugat să iasă în public şi să-şi ceară iertare. Vă întrebaţi oare de ce sunt aduse aceste comentarii la adresa tânărului, nu-i aşa? Am şi răspunsul care este destul de neclar şi absurd: pentru că înainte de a crea celebra piesa s-a inspirat din modele de pe alte meleaguri, nicidecum de pe ale Rusiei. Mi se pare foarte corect şi cinstit să te inspiri din munca altor oameni, aceasta reprezentând pentru tine un punct de ambiţie şi curaj care te îndeamnă să-l depăşeşti şi să mergi mult mai departe. Să descoperi noi drumuri care te fac şi mai popular decât eşti. Nu o să înţeleg niciodată aceste motive slab dezvoltate şi fără esenţă! Chiar nu pot!

  Starea moarala a lui Şostacovici se schimba, şi sub cerul fără nori, în care lumina reuşea să pătrundă şi în cel mai întunecat colţişor s-a abătut o pătură groasă şi mare de nori pufoşi şi negri. Era distrus, efectiv distrus! Imaginează-ţi că ţi-ai dat toată silinţa şi ai muncit ani întregi pentru ca într-o zi să ajungi undeva sus şi a doua zi să afli că toţi contracandidaţii tăi te depăşesc rapid şi irevocabil şi tu tocmai ai ajuns pe ultimul loc, departe de ce ţi-ai propus. E greu şi foarte dur acest timp. M-am regăsit pe-alocuri cu minunatul compozitor şi i-am înţeles perfect starea prostă şi durerea care i-a străpuns inima.

   Acum, viziunea fostului compozitor celebru era foarte restrânsă şi punea întotdeauna răul în faţă. De asemenea, acum stătea lângă un lift împăcat cu el şi cu o valijoară aşteptând ca din moment în moment să fie săltat de forţele armate şi dus în faţa lui Stalin, apoi transportat în Siberia, trăindu-şi viaţa în chinuri groaznice. Dormea îmbrăcat. Era pregătit şi aştepta clipa.

  Cu regimul comunist la putere, artist fiind, ori te conformai şi cântai numai ce se potriveşte ţării şi patriei tale, ori îţi semnai garantat condamnarea la moarte.

“În Rusia lui Stalin nu existau compozitori care să scrie cu tocul între dinţi. De acum încolo vor exista doar două cateogorii de compozitori cei vii şi înspăimântaţi şi cei morţi.”

  La decăderea morală a lui Şostacovici, fostul Dmitri a contribuit şi Nikolas Nabokov care-l îndeamnă să-şi recunoască rolul în toată acestă mascaradă şi să-şi asume contribuţia la această scenă penibilă. Cu alte cuvinte, era îndemnat să spună că tot ce făcea o făcea fără dragoste şi fără voinţa lui. Era îndemnat să spună că era pus de Stalin şi regim să nu se mai inspire şi să facă doar ce e pe placul poporului.

  Dar iată că o nouă portiţă se deschide pentru compozitor şi vestea că Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul regimului comunist la acea perioadă în Rusia, a murit, aduce bucuria şi veselia, calmul şi liniştea, pacea şi buna dispoziţie pentru Şostacovici.

   La putere vine un alt conducător comunist şi, din nou, lumina soarelui care reuşea să-i pătrundă până şi în cel mai întunecat locşor din inima lui e pur şi simplu acoperită de nori furioşi şi întunecaţi care îndeamnă la tristeţe şi suferinţă. Şostacovici este rugat să devină membru al partidului şi să-şi dedice viaţa poporului şi naţiei sale. Va reuşi să treacă şi peste această perioadă? Se va supune sau se va lăsa dominat de regimul comunist, ori va învinge şi-şi va recăpătat calm şi bucuria care-i lipsesc aşa de mult?

  Vă recomand cu drag acest roman “greu”şi complex, în special celor iubitori de istorie şi pasionaţi de romanele biografice. Nu vor fi prezente momente interminabile şi date greu de reţinut care fac lectura dificilă, şi cred că are să vă placă! Lectură plăcută!

sigla Nemira

Cartea Zgomotul timpului de Julian Barnes a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

by -
13

Tiramisu-cum să nu-ţi placă?

Tiramisu este un desert tradițional Italian.

Ingrediente:

1 pachet cu pişcoturi (cu patru rânduri);

500 g. smântână;

500 ml. frişcă lichidă Hulala;

250 g. mascarpone;

200 g. zahăr;

5 linguri ness;

Decor:

cacao pudră.tiramisu1

Mod de preparare:

1)  Într-un bol, punem brânza mascarpone şi zahărul. Cu ajutorul unui mixer amestecăm până ce zahărul se încorporează bine, circa 5 minute.

2) Separat se bate frişca.

3) Se adaugă peste frişca bătută, smântâna şi se mai amestecă din nou. Adăugăm şi crema de brânză frecată cu zahărul. Amestecăm.

4) Ness-ul se amestecă cu câteva linguri de apă. Puteţi pune şi esenţă de rom.

5) Într-o tavă se pune mai întâi un strat de pişcoturi înmuiate în ness-ul dizolvat în apă, aveţi grijă, deoarece dacă le ţineţi prea mult în ness se rup. Peste stratul de pişcoturi se adaugă un strat de cremă, apoi iarăşi un strat de pişcoturi si după, crema rămasă.

6) Se dă la rece 12 ore şi apoi se pudrează cu cacao.

Poftă Bună!

by -
12

un volum de întâmplări atrăgător şi captivant, atractiv şi neobişnuit, ciudat şi ieşit din comun.

Eria. Perspective. de  Gabrielle Guvenel-Vol 2

Editura: Librex Publishing

Număr pagini: 184

Data apariţie: Noiembrie 2016

Descriere:

,,Oricât te-ai lupta, oricât ai încerca să-ți exorcizezi demonii personali, ei vor fi alături de tine atâta timp cât trăiești. Așa că cel mai bine ar fi să înveți să conviețuiești cu ei, cum a făcut și Eria.

Personajul nostru s-a-ntors în brațele lor, la fel cum se întoarce un prunc la pieptul mamei, iar și iar. Și, de data asta, în loc să-ncerce să-i elimine, îi îmblânzește și îi convinge să-i joace jocul.

Alături de ea, îndrăgiții Andi și Timothy, se lasă purtați pe drumuri neștiute, de propriile lor dorințe ascunse.

Romanul ne face cunoștință și cu alte două personaje inedite, despre care, cu siguranță, vom mai auzi pe viitor.”

   După ce am citit primul volum: Eria. Dezăluiri (recenzie aici) am ştiu că vreau să-l lecturez şi pe-al doilea. M-am bucurat enorm când am aflat că va apărea şi chiar l-am aşteptat cu nerăbdare, asta pentru că primul  volum s-a încheiat mult prea brusc şi trebuia să aflu ce se mai petrece în viaţa Eriei Pop. De asemenea, acest volum a fost lansat la Gaudeamus, Târgul internaţional de carte 2016, iar primul volum a fost relansat. Din păcate nu am ajuns la ora lansării, însă mi-am revenit când aveam în mâini volumul doi.

    Acţiunea cărţii presupune aceeaşi poveste scrisă din trei perspective diferite, ale celor trei personaje: Andi Aron- detectivul, Timothy Carrion- preotul, şi personajul principal Eria. Dintre toate cele trei perspective, mi-a plăcut cel mai mult cea a preotului Timothy.  Vorbele lui Andi Aron mi s-au părut aşa de complicate şi greu de înţeles, iar cele ale Eriei ceva mai interesante.

    Volumul debutează cu gândurile lui Andi despre anul care tocmai se încheiase, adică 2015. Explică de ce nu i-a plăcut şi vorbeşte despre ciudata perioadă în care el s-a transformat în lup şi cum s-a împrietenit cu câteva creaturi ciudate: vampiri şi alte astfel de creaturi dubioase.

    Andi Aron este supărat foc şi pară pe Eria. Mai demult o iubea, acum simte ură şi dispreţ faţă de ea. Asta pentru că viaţa lui a luat o întorsătură gravă: într-o noapte venit cu iubita lui Marta la munte are un accident cu skiurile. Andi era convins că nu are să se întâmple nimic rău pe pârtie, dar băuse câteva pahare de whisky înainte şi uite că tocmai s-a întâmplat. Deoarece se loveşte foarte tare la picior, în zona tibiei, prietena sa îl părăseşte la spital. Din spital, detectivul ajunge luat de Decko, fostul soţ al Eriei, într-o cameră unde este păzit de o altă creatură ciudată. Nu după mult timp, domnul Aron este transformat într-o femeie. Bărbat urma să redevină după o perioadă scurtă. Vă întrebaţi de ce a fost aşa pedepsit detectivul? Pentru că Eria l-a înşelat pe Decko cu el. În final, este o perspectivă corectă.

    În planul numărul doi, părintele Carrion este foarte recunoscător Eriei şi îl îndeamnă şi pe Andi să fie la fel de recunoscător, deoarece Eria s-a neglijat pe sine şi le-a salvat viaţa amândurora. Destul de dezamăgit şi trist, pentru că Eria nu-l iubea, ci doar s-a folosit de el, îi provoacă o stare de melancolie lui Timothy. Spre deosebire de preot, Andi n-o mai iubea deloc pe biata Eria, însă treburile se schimbă pagină cu pagină.

    Carrion nu se dă bătut şi după ce o ia din spital pe Eria, fug într-o ţară străină, unde preotul avea o casă destul de spaţioasă. Aici, în Hillsborough, preotul fuge de lângă Eria, dar şi Eria fuge din casa lui Timothy. Gândindu-se că a greşit, preotul se întoarce, însă ia-o pe Eria Pop de unde nu-i. De acum, Carrion o tot urmăreşte pe Eria şi cu orice preţ doreşte să afle unde e. Intră prin bar-uri şi prin restaurante, întreabă şi până la urmă dă de ea. Refuzându-l (Eria) odată, de două ori, de trei ori, de x ori, părintele se resemnează şi se hotărăşte să nu o mai urmărească. Din nou, îi revine dorinţa de a o apăra pe Eria şi o caută. O adevărată poveste despre prietenie, de dragoste nu prea cred că e vorba.

    În cel de-al treilea plan, unul destul de interesant şi plăcut, Eria îşi spune şi ea viziunea şi versiunea despre viaţa sa. Eria află că are un frate şi că tatăl ei este vinovat pentru soarta ei năpraznică. Orola este numele lui, iar pe iubita lui o cheamă Colopatrion. Aceasta are legatură cu celelalte personaje: cu Andi Aron pe care l-a păzit când era captiv ( are o aventură cu el, chiar în lift :)) când se vor reîntâlni) şi duşmanca numărul unu a preotului Timohy Carrion, fiind cu acesta în plin război. Întâlnirea dintre preot şi Colopatrion este extrem de dură. Îl provoacă la duel şi ajutată de alţi demoni îl imobilizează pe Carrion şi-l bagă într-o cuşcă. Preotul reuseşte să scape cu ajutorul unei cete de vârcolaci, şi o atacă la rândul lui.  Mirosul sângelui cald îi atrage pe vârcolaci şi se năpustesc asupra lui Colopatrion. După cum vă imaginaţi, fie roata şi pătrată tot se-nvărte ea odată!

    Pe parcurs apar monştrii, vampiri, zeiţe, zei şi multe alte personaje care ajută la formarea unui volum de întâmplări atrăgător şi captivant, atractiv şi neobişnuit, ciudat şi ieşit din comun.

    O ultima aventură palpitantă şi captivantă este cea de la sfârşitul cărţii în care întrega echipă în frunte cu Eria merg la un aşa numit portal pentru al închide, tot în centrul vechi pe strada Saint Jacques. Aici, intră într-un pub şi găsesc un copil, patru vârcolaci care dormeau, două iele şi un vampir. Dar oare vor pune capăt acestei acţiuni cu bine? Va mai vedea vreodată Eria soarele şi luna de pe cer? Cu restul echipajului ce se întâmplă? Citind cartea o să aflaţi negreşit! :)

    Pe scurt “Eria. Perspective” de Gabrielle Guvenel a fost o carte tulburătoare, mişcătoare, drăguţă, simpatică, vibrantă şi stridentă. Trebuie să circule! Dacă nu vă plac cărţile dark şi intrigante nu v-o recomand, însă dacă iubiţi acest gen de cărţi e un must-read!

P.S.: Nu începeţi să citiţi seria cu volumul doi, pentru că nu prea veţi înţelege nimic, ci începeţi cu primul volum. Aştept şi impresiile voastre, see you later!

 

Librex.roCartea Eria. Perspective de Gabrielle Guvenel a fost oferită pentru recenzie de Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Publishing.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
18

Bomboanele Brigadeiro-bomboane specifice Braziliei

  Delicioase şi ciocolatoase, aceste bomboane au un gust minunat şi ambalate într-o cutiuţă cu fundă pot constitui cadoul perfect pentru Crăciun sau pentru o aniversare. (eu m-am inspirat de aici):

Ingrediente:

– 1 cutie lapte condensat (395 ml.);

– 50 g. cacao neagră;

– 50 g. unt nesărat;

– câteva linguri cacao pentru decor. (se pot folosi şi ornamente din ciocolată).

Mod de preparare:

1) Într-o crăticioară topim untul împreună cu laptele condensat şi le lăsăm până ce amestecul se încălzeşte.

2) După ce untul s-a topit complet, adăugăm cacao şi omogenizăm cu un tel pentru a sparge eventualele cocoloaşe.

3) Fierbem amestecul la foc mic timp de 25 de minute sau până ce devine o compozitie groasă. Cât timp stă pe foc amestecăm continuu pentru a nu se lipi compozitia şi mai apoi arde.

4) Transferăm crema într-un bol şi o lăsăm să se răcească, după care o dăm la frigider cam 1 oră, o oră şi jumătate.

5) Ne ungem mâinile cu ulei şi formăm biluţe după plac din compozitia răcită.

6) Tăvălim bomboanele prin pudră de cacao şi le servim.

Poftă Bună!

by -
12

O adevărată poveste despre aventură, dragoste şi curaj din timpul Primului Război Mondial. Charlie Wilcox a existat cu adevărat!

Charlie Wilcox, de Sharon E. McKay

Anul publicării: 2003

Editura: ALLFA;

Număr pagini: 192;

Tip copertă: cartonată.

Lucrare distinsă cu premiile literare canadiene: Geoffrey Bilson (2001), pentru fictiune istorica adresata tineretului; Hackmatack (2002), preferinte ale tinerilor cititori; Rocky Mountain (2003) Prea mic pentru Marele Razboi!

O carte ca niciuna, unde istoria şi ficţiunea fac combinaţia perfectă, rezultând un minunat roman.

O adevărată poveste despre aventură, dragoste şi curaj din timpul Primului Război Mondial. Charlie Wilcox a existat cu adevărat!

  Mi-a plăcut mult, am citit-o pe nerăsuflate şi am rămas cu o impresie bună despre autoarea şi scenarista de film, Sharone E. McKay. Nu mă aşteptam la o carte aşa de bună, am judecat-o după copertă, însă conţinutul m-a lăsat fără cuvinte. Stilul liniştitor în care este scrisă cartea te îndeamnă să-ţi găseşti un colţ în casă, să te aşezi, să te înveleşti cu o pătură groasă şi să o citeşti cu o ceaşcă de ceai fierbinte. Te rupe complet de realitate, de griji şi nevoi şi te transpune într-o lume în care praful s-a aşternut de foarte mult timp, iar tu, cititorul, lecturând cartea îndepărtezi uşor praful şi te bucuri că atunci lumea chiar trăia o viaţă normală. Zic asta pentru că atunci nu existau telefoane, tablete, computere sau laptopuri, nu. Exista doar timp liber pe care să-l petreci muncind, ori jucându-te cu prietenii.

   Aşa face şi Charlie Wilcox, personajul principal al romanului, celelalte personaje gravitând în jurul său. S-a născut în Newfoundland, pe coasta de est a Canadei, şi are la naştere o greutate de numai un kilogram şi un picior schilod. Charlie era fiul căpitanului Sam şi al lui Lucy Wilcox. De asemenea, Charlie este o fire jucăuşă care are mereu încredere în sine şi-şi iubeşte familia (aşa cum era ea) şi viaţa.charlie

  Romanul debutează cu dispariţia lui Charlie de acasă, mama sa fiind foarte îngrijorată şi răspândeşte vestea în tot Brigus-ul.

   După câteva ore, băiatul este găsit de Jim Norton, amicul său, stând şi privind prin binoclul şterpelit de la tatăl său portul. Aflând că trebuie să ajungă acasă pentru a pleca din Brigus de la prietenul său, acesta dă fuga acasă. Pe o ferestră a unei camere vede cum părinţii săi se îmbrăţişează, dar amintindu-şi că mai are o treabă de rezolvat, ia găleţile şi pleacă să aducă apă. În timp ce se întorcea cu găleţile pline, Charlie porni o încăierătură cu doi băieţi care-l batjocoreau pentru că el e diferit, el nu are un picior ca restul copiilor şi oamenilor.  Apariţia doamnei Lucy Wilcox, mama sa, îi face pe băieţaşii neascultători să plece, iar pe Charlie se supără foarte tare, deoarece era plecat de două ore după apă şi nici după acele ore el nu se întorsese acasă.

  Imediat ce intră pe poartă este târât în baie, pentru că trebuia să se spele, având să plece departe. Fiul Wilcox trebuia să ajungă la spital pentru a fi operat la acel picior care nu-i permitea să meargă ca toţi oamenii, ci îi permitea să şchiopăteze.

Tatăl, dar mai ales mama lui erau foarte speriaţi, însă Charlie era bucuros pentru că avea să fie şi el normal, aşa, ca toţi copiii de vârsta lui.

  În drum spre gară, băiatul îşi aduce aminte de binoclul pe care l-a furat de la tatăl lui, căpitanul Samuel Wilcox. În drumul spre gară, oamenii se alăturară lui Charlie şi familiei lui pentru a-l conduce pe Charlie la tren. Tânărul fiu încearcă să-şi exprime gândurile faţă de ce s-a întâmplat cu binoclul tatălui său, dar ori vorbele i se blocau în gât, ori era întrerupt de cineva.

  Alături de mama Lucy, Charlie este dus la spitalul general St. John unde avea să stea câteva săptămâni bune. Nu după mult timp, mama lui Charlie pleacă şi el este lăsat într-un spital de care habar nu avea şi în care nu cunoştea pe nimeni.

  Uşor-uşor, pe zi ce trece, copilul se împrieteneşte cu asistenta Mac, care devine preferata lui, faţă de sora asistentă-şef Butters, o fire dură şi serioasă. Tot în spital se împrieteneşte cu Davy, un băieţel care şi-a pierdut picioarele, fiind zdrobite de un tramvai. Se juca cărţi cu el, plictiseala era prezentă şi-l deranja, iar lipsa de ocupaţie îl îndeamnă să îşi petreacă astfel timpul liber. Juca cărţi cu Davy şi cu Tom, căruia îi lipsea un braţ şi care avea un picior bolnav.

Sora Mac este chemată urgent în biroul asistentei şef, iar le petit Charlie este sigur că va fi dată afară pentru că se vehiculează că ea este îndrăgostită de doctorul Robert Daniels.

   Atât Charlie, cât şi Davy, au operaţii ziua următoare, dar aceştia doi pun la cale un plan ce presupunea să ajungă pe acoperişul spitalului pentru a admira pentru ultima dată (aşa ziceau ei) luna şi stelele. După multe peripeţii reuşesc, însă peste câteva minute pe acoperiş apar sora Mac şi doctorul de la etajul trei, Robert. Copii asistă la câteva gesturi şi sărutări romantice, apoi sunt descoperiţi şi trimişi în salonul lor.

A sosit şi a doua zi, iar cei doi băieţi sunt operaţi, ambele operaţii reuşind. Charlie nu-şi mai încape în piele de bucurie şi colegul său la fel. Acum avea să fie la fel ca ceilalţi, avea să se întreacă cu băieţii din sat şi nimeni nu-l va mai considera diferit.

Câteva pagini înainte, Charlie Wilcox părăseşte spitalul şi se întreaptă spre casă.

   Toată lumea era fericită. Sam a hotărât să dea o petrecere pentru reuşita fiului său. La această petrecere, căpitanul Sam dă mai departe binoclul său lui Charlie, pentru că aşa se procedează din generaţie în generaţie. Totodată Charlie află că va merge să îşi continuie studiile în oraşul St. John şi că nu va pleca niciodată pe mare. Cât va învăţa va sta la mătuşa sa, unde dispunea de tot ce avea nevoie: mâncare bună şi multă,  adăpost deasupra capului şi căldură. Însă Charlie nu se lasă descurajat şi fuge într-o noapte târzie în port. Dimineaţa este găsit după nişte butoaie de Clint Miller, un angajat al portului. Oferindu-i câţiva bani, Charlie este ajutat să se urce pe un vapor. Condiţiile în care a ajuns pe vapor sunt inumane: loc mult prea mic şi lipsa aerului. Cutia în care a intrat este cu explozibil pentru a fi aruncată atunci când vasul nu mai poate înainta, rămânând blocat într-o bachiză de gheaţă. Cutia în care a fost încuiat Charlie este depozitată în aşa numita “magazie a vaporului”, ea fiind foarte aproape de motor, iar căldura e năucitoare. În această magazie, Charlie îşi petrece câteva zile din viaţa lui, până când doi oameni de pe bordul vaporului coboară la el, respectiv îl ajută şi-l desfac din cutie. După eliberarea lui din locul micuţ, el este prezentat echipajului şi pus mai apoi la muncă grea.

  Vasul acostează în Anglia, unde Charlie este dat jos şi pus să aştepte răscumpărarea lui de către părinţii săi. Pe uscat cunoaşte o asistenta şi pleacă cu ea,  cărându-i bagajele, la Etaples. Aici, la Etapes totul era trist şi sumbru. Răniţi din război erau aduşi şi îngrijiţi de către asistentele Crucii Roşii. Pe nevăzute, ticălosul de Wilcox îi sustrage asistentei cu care a venit banderola ce indica semnul Crucii Roşii. Peste tot la Etaples erau corturi şi corturi.

Asistenta şefă care semăna cu sora Butters de la Spitalul General St. John îl hrăneşte şi oferă alte bunuri cu o singură condiţie, şi anume sa muncească în corturile respective. Bucuros, Charlie îşi ia treaba în serios şi o face pe asistentă să aibe o părere foarte bună despre el.

   Într-o zi coboară dintr-o ambulanţă asistenta Mac de la Spitalul St. John. Se reîmprietenesc, şi petrec o seară plăcută pe o pajişte la un picnic nocturn.  În următoarea zi este pus de către asistenta şef să care câteva cutii cu medicamente într-o maşină care avea să ajungă la Auchonvillers, aproape de soţul lui Mac. Nu stă mult pe gânduri şi pleacă şi la Auchonvillers lăsând lui Mac un bilet pe un vapor care o va duce înapoi în Londra. Ajuns la Auchonvillers, mai merge puţin şi dă de regimentul Newfondland. Dă de Martin şi de prietenul lui, Michael.

  Din păcate, tocmai se pornise “Marele Asalt” şi războiul îl pune la grele încercări pe Charlie. Oare va scăpa cu bine din acest război? Oare Martin şi Michael vor supravieţui? Se va mai întoarce vreodată Charlie acasă, la familia lui?

   V-am prezentat o mică parte din carte, nicio secundă să nu aveţi impresia că v-am povestit cartea. Dar abundă de atâtea întâmplări şi evenimente, încât citind 10 pagini ai impresia că citeşti 100.

  Vă recomand cu încredere acest roman istoric, n-are să vă plictisească şi sper să vă pătrundă şi vouă în suflete! Lecturi plăcute în continuare!

by -
10

Pancakes-sau mic dejunul americanilor

Probabil cel mai celebru mic dejun al americanilor. Se pregăteşte, de obicei, în dimineţile weekend-urilor şi se serveşte cu miere, ori fructe.

Ingrediente:

-1 banana;

-1 ou mare;

-4-5 linguri faina alba;

-esenta de vanilie.

Mod de preparare:

1) Zdrobim cu o furculiţă banana;

2) Adăugăm faina cernută şi omogenizăm bine;

3) Punem peste amestecul de banana şi faină, oul şi esenţa de vanilie care va parfuma clătitele americane. Amestecăm;

4) Într-o tigaie punem un cubuleţ de unt şi îl lăsăm să se încingă bine;

5) Turnăm câteva linguri din compoziţie în tigaie şi preţ de câteva minute le prăjim bine. Întoarcem clătitele şi le mai lăsăm câteva minute şi pe partea cealaltă;

6) Procedăm astfel până ce terminăm toată compoziţia. Dacă vreţi le puteţi decora cu frişcă, bucăţi de fructe proaspete sau confiate, ori miere.

Poftă Bună!pancakes1

by -
14

The Pastry Book Tag

  Pentru că am fost provocaţi de către Roxi de la Gânduri despre cărţi la acest super tag, m-am gândit că o să vă placă şi vouă! Roxi, mulţumim pentru tag!

Croissant: Name a popular book or series that everyone (including you) loves.croissant-wallpapergonemichaelgrant

   Nu ştiu dacă multă lume a auzit de ea, dar o să nominalizez seria lui Michael Grant- Dispăruţi, apărută la editura Rao. Dacă vă interesează, din serie sunt traduse în limba română doar primele trei volume, în engleză fiind şase. Mie mi-a plăcut mult, în special persoanjele, mai ales Astrid *.*

Macaron: Name a book that was hard to get through but worth it at the end.macaraonmisterul-crimei-fara-cadavru

   “Misterul crimei fără cadavru” de Agatha Christie. Ce m-a plictisit atât de tare încât îmi venea să dau cu cartea de pământ au fost personajele mult prea multe. De la o persoană, acţiunea era plasată la altă şi iar la alta şi tot aşa. Finalul însă a meritat tot efortul depus, din nou m-am înşelat în privinţa criminalului…lucru pe care îl ador la Agatha Christie!

Vol-au-vent: Name a book that you thought would be amazing but fell flat.vol_au_vent_farcitiascuns-la-vedere

  Îmi pare rău că nominalizez acestă carte, însă nu mă pot abţine… “Ascuns la vedere” de Nuruddin Farah. Coperta mi s-a părut superbă, cartea opusul. Nu mi-a plăcut mai deloc. Personajele au fost interesante, dar doar atât, nimic consistent.

Pain au chocolat: Name a book that you thought would be one thing but turned out to be something else.painauchocolatmoartea-vine-ca-un-sfarsit

  Cartea “Moartea vine ca un sfârşit” de regina crimelor, neegalabila Agatha se potriveşte perfect acestei cerinţe. Mi s-a părut o lectură foarte plăcută, cu personaje bine conturate, mister şi multă acţiunea. Nu m-am plictisit, a fost exact ce îmi doresc de la o carte. Ca răspunsul să se potrivească cerinţei am să zic doar că am acuzat şi învinuit peste jumătate din personaje pentru crimele din carte, însă criminalul a fost cineva cu totul diferit faţă de acuzaţi şi după fiecare pagină îmi imaginam că personajul x e criminalul, dar a fost y :))

Profiterole: Name a book or series that doesn’t get enough attention.profiteroleinsula-de-sub-mare

   Scriitoarea Isabel Allende cred că este necunoscută în rândul cititorilor de azi, drept pentru care aleg la această cerinţă: “Insula de sub mare“o carte cu adevărat puternică şi scrisă de nota 10 plus, felicitări autoarei!

Croquembouche: Name a book or series that’s extremely complex.a3c8258e2781b11215e3402aeff179e1drumul-catre-libertate

  “Drumul către libertate” de Yeonmi Park a fost foarte, dar foarte complexă. De la prima până la ultima pagină. Mi s-a părut interesantă şi din câte ştiti iubesc cărţile a căror poveste este reală. Îmi pătrund în suflet imediat.

Napoleon: Name a movie or TV show based off a book that you liked better than the book itself.napoleon

  Până acum nu am întâlnit un film bazat pe carte care s-o întreacă (să fie mai bun).

Empanada: Name a book that was bittersweet.0a30ddc28bc8b4af73300d378f738ee1-1raymond-chandler-regele-in-galben

  Mă aşteptam la o colecţie de super faine poveşti poliţiste, însă m-am înşelat şi am întâlnit o carte formată din clişee, fadă şi fără sens. Mi-a displăcut total şi nu o recomand nimănui! Nu am cuvinte să o descriu.

Kolompeh: Name a book or series that takes place somewhere other than your home country.koolompehmemoriile-unei-gheise

  “Memoriile unei gheişe” de Arthur Golden, citită vara trecută. M-a purtat la mulţi kilometrii distanţă de casa mea, tocmai în Kyoto – cartierul gheişelor. Acţiune complexă şi o poveste minunată. Pot afirma că Arthur Golden a făcut o treabă minunată. Acum, autorul se află printre primele locuri în topul meu personal.

Pate a Choux: Name one food from a book or series that you would like to try.la-pate-a-chouxforma-apei

  Pastele pregătite în cartea lui Andrea Camilleri, “Forma apei“. NU MAI PUTEAM DE POFTĂ! DECI, CARTEA A INTRAT LA FAVORITE! Îmi plac pastele, îmi place tot ce are legătură cu Italiaaa.

Sper că v-am făcut poftă, pardon!

Cine vrea poate prelua tag-ul cu o singură condiţie: menţionaţi de unde l-aţi preluat!

O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie.

Spioana de Paulo Coelho–O dansatoare, o curtezană, o spioană

 Dragilor, probabil cu toţii am auzit de Paulo Coelho. După mine este un scriitor care merită citit şi vă recomand cu drag tot ce a scris. Veţi descoperi fragmente rupte din istorie îmbinate cu ficţiunea, rezultând capodopere.

 Paulo Coelho s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 81 de limbi şi editate în peste 170 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 210 milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare, conform editurii Humanitas.

   În română i-au fost traduse următoarele cărţi: Jurnalul unui Mag, Alchimistul, Walkiriile, La râul Piedra am şezut şi-am plâns, Al cincilea munte, Manualul războinicului luminii, Veronika se hotărăşte să moară, Diavolul şi domnişoara Prym, Unsprezece minute, Zahir, Vrăjitoarea din Portobello, Învingătorul este întotdeauna singur, Aleph, Manuscrisul găsit la Accra, Adulter şi Spioana (cărţile sunt numite în ordinea în care au apărut în limba română).

  Am citit “Al cincilea munte”, o carte care mi-a pătruns în suflet şi pe care am, o şi o voi îndrăgi! Nu pot să exprim ce am simţit în momentul lecturării ei, sunt sentimente unice şi minunate.

   Pe listuţa mea de lectură sunt prezente o mare parte din cărţile de mai sus şi abia aştept să le achiziţionez. În special sunt curios în privinţa cărţii “Alchimistul”, din câte am înţeles cea mai populară carte scrisă de Paulo.

   “Spioana” a fost un puiuţ de capodoperă, să zic aşa, care încă nu s-a dezvoltat destul şi care a rămas un puiuţ. Nu pot afirma că m-a dezamăgit, nu, nici vorbă, dar mă aşteptam la ceva mai mult din partea lui Coelho. Stilul lui coerent, plăcut, relaxant şi simplu a reuşit din nou să mă introducă într-o perioadă îndepărtată, acţiunea cărţii fiind plasată prin anii 1917, şi m-am bucurat enorm că subiectul abordat mi-a stârnit curiozitatea. Câteva ore (cam atât mi-a luat să o citesc) m-am deconectat de la lumea reală şi am deschis uşa ficţiunii, după cum spuneam mai sus, îmbinată cu puţină istorie, cu puţin parfum de epocă şi cu o atmosferă bine creată şi conturată de autor.

   Margaretha Zelle este o fată crescută într-un mic orăşel olandez. Este frumoasă şi misterioasă, şi  începe să fie cunoscută în rândul bărbaţilor importanţi. Cucereşte cu ajutorul unui anunţ dintr-un ziar local un bărbat, mai precis un căpitan. Oferta acestuia este de nerefuzat: căpitan în armată, Indonezia, călătorii în locuri îndepărtate.

   Tentaţia este mult prea mare pentru micuţa fată şi, după câteva zile se împrieteneşte cu Rudolf MacLeod, un ofiţer important în armata olandeză, serios şi bogat. Dorinţa Margarethei de a se îmbogăţi creşte cu fiecare zi pe care o petrece alături de Rudolf, drept urmare  se căsătoreşte cu el, pe data de 11 iulie 1895, la trei luni de când citise anuţul din ziar. Cu domnul MacLeod va avea doi copii: o fată şi un băiat. Din gelozie şi ură o femeie angajată în casa lui Rudolf omoară băiatul, astfel Margaretha rămâne doar cu fetiţa. Gelozia se instaurează şi în relaţia celor doi. Margaretha nervoasă pentru că soţul ei nu o iubeşte, ci doar profită de ea, o transformă într-o persoană dură, care ştie exact ceea ce vrea de la viaţă. Fuge în Olanda, suferind din dragoste, căutând să-şi facă din nou prieteni din rândul artiştilor, aristocraţilor, diplomaţilor şi oamenilor de stat. Călătoria Margarethei continuă, vrând să ajungă la Paris, pentru a cuceri din nou scenele de dans şi pentru a stârni imaginaţia bărbaţilor. Ia un tren către Haga şi se duce la consulatul francez. Îl  cunoaşte pe consul şi petrece într-o cafenea câteva ore bune alături de el, acesta încercând să o seducă, iar ea se preface că a căzut în plasa lui, însă Margaretha îşi dorea doar să ajungă la Paris, nicidecum să-şi mai facă un iubit. Obţine astfel un bilet până la Paris şi o scrisoare de recomandare către Monsieur Guimet, de asemenea un om important al acelor timpuri. Când este întrebată cum o cheamă, pentru a completa scrisoarea de recomandare, ea răspunde că Mata Hari şi că este o dansatoare orientală. Identitatea falsă este cea care o face celebră şi încă şi astăzi mulţi o ştiu ca pe Mata Hari, şi nu ca Margaretha Zelle.

   Însă zarurile sorţii nu cad de multe ori la fel, iar tânăra, aflată mereu într-o frenetică reinventare de sine, scapă din mâini frâiele propriei vieţi. Călătoria la Paris reprezintă începutul faimoasei vieţi a dansatoarei. Acestă perioadă este, de asemenea cea mai populară, Mata ocupând zi de zi paginile ziarelor:

“Zveltă şi înaltă, cu flexibilitatea graţioasă a unui animal sălbatic, cu păr negru care se ondulează straniu şi ne poartă către un tărâm fermecat.”

“Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu trupul său.”

“Mii de curbe şi mii de mişcări care se îmbină perfect cu mii de ritmuri deosebite”

   Imediat ce ajunge în capitala Franţei, puţin nedumerită întrebă un bărbat unde se află locul în care ea avea rezervare. Mirat, domnul îi explică şi o invită la o cafea. Frumuseţea ei reuşeşte să-l cucerească şi să-l atragă şi pe el în mrejele sale, dar dezinteresată refuză propunerea. Domnul era chiar Monsieur Guimet, imediat ce şi-a dat seama, Mata Hari fuge după el, pentru că el era omul de care avea nevoie şi omul de care atârna viitorul ei.

  Primul spectacol susţinut de Mata Hari are loc la muzeul Guimet, unde ea realizează un adevărat show picant pentru bărbaţi. Dansează şi îşi dă hainele jos după ea. Era faimoasă, avea o situaţie bună materială, ce îşi mai putea dori?

   Începutul Primului Război Mondial reprezintă decăderea lui Mate Hari. Pe nimeni nu mai interesa spectacolele sale şi nimănui nu îi mai atrăgea atenţia. Perioada glorioasă ia sfârşit şi nu după mult timp ziarele afirmă că ea doar copiază anumite mişcări, că e o amatoare şi că nu mai are farmecul pe care-l avea înainte.

   Totul merge din ce în ce mai rău, dar în viaţa artistei se strecoară o “minune”- îi se oferă un contract de spectacole la Berlin. Bineînţeles, îl acceptă încântată, foarte rapid şi bucuroasă, însă contractul nu e chiar ceva bun pentru cariera ei, chiar el reprezintă dezastrul din viaţa ei. Începerea Primului Război Mondial, compromite viitorul care se arăta strălucit al artistei.

   Contactată de serviciile germane de spionaj este de acord să spioneze în Franţa. Nu se mulţumeşte cu atât şi îl contactează pe şeful de constraspionaj al Franţei. Numele lui este George Ladoux şi chiar el o denunţă pe celebra Mata Hari ca fiind agent dublu.. Neputând dovedi că este nevinovată, Mata este condamnată la moarte, dar oare va supravieţui? O va apăra oare vreunul dintre foşti ei iubiţi?

   După sentinţa Matei, George Ladoux este acuzat de spionaj pentru Germania şi este condamnat la moarte. Supravieţuieşte, fuge sau moare?

   Cartea este alcătuită din trei părţi, fiind o corespondenţă între Mata şi avocatul ei, dar şi o probă de mândrie şi ambiţie pentru fiica ei, pe care a părăsit-o când a plecat la Paris. Mata îl acuză pe avocat că nu a apărat-o îndeajuns de mult şi că nu a fost de partea ei. Avocatul era şi el un pretendent al ei, el o iubea în secret.

   Femeia aceasta, Mata Hari a fost un magnet pentru bărbaţii pe care o vedeau sau cu care vorbea. O adevărată curtezană, un mit reînviat de minunatul Paulo Coelho.

   Vă recomand cartea cu drag şi sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie. Mi s-a părut un roman frumos şi fascinant. O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie. O adevărată lecţie de viaţă!

by -
10

Poftă Bună!

Cartofi natur-O gustoasă garnitură franceză

   Cu speranţa că mai există oameni care nu au auzit sau preparat celebrii cartofi natur vă aduc astăzi reţeta lor. Ce pot să vă spun e că sunt foarte simplu de preparat şi foarte gustoşi. Pot acompania cu succes o friptură pe grătar, un şniţel, chifteluţele marinate în sos de roşii şi multe alte feluri. Merită, încercaţi!

Ingrediente:

– 500 g. cartofi;

– 50 g. unt;

– pătrunjel;

– sare, piper.

Mod de preparare:

1) Carofii îi fierbem cu coajă până sunt bine pătrunşi.

2) După ce s-au fiert îi curăţăm de coajă şi îi tăiem cubuleţe.

3) Îi pune într-un bol, adăugăm untul şi pătrunjelul verde tocat. Amestecăm bine.

4) Asezonăm cu sare şi piper.

Poftă Bună!cartofi-natur1

 

by -
16

Salsa-o reţetă mexicană autentică

  Salsa este un fel de mâncare mexicană ce constă în amestecarea roşiilor cu ceapă şi coriandru. În timp reţeta a suferit modificări, astăzi regăsindu-se scrisă în nenumărate feluri. Se serveşte cu chipsuri sau pâine prăjită.paine-prajita

Ingrediente:

– 2 roşii tocate cubuleţe;

– 2 cepe tocate cubuleţe;

– 1 ardei iute tocat mic;

– ulei de măsline;

– sare, piper;

– opţional: coriandru.

Mod de preparare:

1) Punem într-un bol roşiile, ceapa şi ardeiul tocat.

2) Adăugăm uleiul de măsline şi asezonăm cu sare şi piper.

3) Cu o linguriţă amestecăm foarte bine ingredientele din bol.

4) Introducem bolul la frigider cel puţin 2 ore, astfel aromele se vor intensifica şi salsa va fi mai gustoasă.

Poftă Bună!salsa1

by -
18

"N-am scăpat. Mi-am asumat. E ceea ce sunt. E ceea ce suntem. Nu putem fi excepţional de luminoşi fără să fim şi excepţionali de obscuri."

Eria. Dezvaluiri, de Gabrielle Guvenel-un roman învăluit în mister şi mult suspans

Editura: Celestium

Număr pagini: 235

Seria Eria. Dezvăluiri, volumul I

   Nu mă aşteptam să dau paginile aşa repede, pentru că nu mai auzisem nimic despre carte, nu mai citisem nicio recenzie şi nici pe goodreads nu am tras cu ochiul. Mă bucur foarte mult că a fost o lectură rapidă şi simplă, am citit-o în câteva ore. De asemenea sunt fericit pentru că m-a scos dintr-un reading slump destul de lung.

   Dar nu pot să îi acord  5 stele, asta nu pentru că limbajul în unele pasaje e vulgar, ci pentru că unele pasaje sunt de neînţeles, cel puţin pentru mine.

   Gabrielle Guvenel a reprezentat o adevărată provocare, nu am mai citit nimic scris de ea şi mă bucur să afirm că m-a surprins într-un mod plăcut.

   Romanul debutează cu Eria Pop, o fată fără părinţi care trăia la orfelinat. Viaţa ei era una simplă, până când o familie a închiriat-o pe Eria timp de un week-end pentru 20.000 de euro. De ce tocmai pe Eria? Pentru că fiica acestei familii a murit şi Eria seamănă leit cu ea.

   O afacere în detrimentul personajului principal, dar aceşti bani ar ajuta foarte mult orfelinatul. Chiar Eria ne spune că banii ar asigura mâncarea de la orfelinat pentru o lună întreagă.

  Turnura gravă pe care o ia viaţa Eriei începe din acest moment, când este luată să petreacă un week-end cu noua familie.

“Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mă imobilizaseră pe un fel de masă de ciment. Nu-mi puteam mişca nimic în afară de cap, pe care-l tot mutam din stânga-n dreapta ca să reuşesc să cuprind cât mai bine întregul tablou.”

   Adusă în noua locuinţă, aceasta este băgată cu forţa într-un garaj, unde se petrec lucruri ciudate, de domeniul magiei şi exorcizării.  Trebuie să recunosc că nu prea am înţeles acest pasaj, chiar dacă l-am citit şi recitit. Multe lucruri mi s-au părut groaznice, iar altele super fain scrise.

  Anii trec… În continuare, Eria primeşte o sarcină importantă care face parte dintr-un ciclu de 3 servicii pentru Decko, (fostul ei soţ ), şi anume să recruteze un preot pe nume Timothy Carrion. Părintele este înspăimântat de apariţia femeii care purta mereu ochelari, dar cel mai înspăimântător lucru a fost propunerea pe care Eria i-a făcut-o: ori o ascultă pe ea şi îi urmează sfaturile, ori îl omoară cu mâinile ei. Timpul limită de gândire pentru Timothy: câteva săptămâni. În acest timp, preotul face plângere la poliţiei, însă nimeni nu îl ascultă, toată lumea a devenit surdă, absolut nimeni nu îi acorda atenţie. Bineînţeles, părintele a ales prima variantă, moartea nu s-a gândit niciodată să o aleagă. Nu avea să ştie ce aventură îl aşteaptă. Din acest moment şi viaţa părintelui se întoarce la 180 de grade, realitatea în care trăia transformându-se în ceva care nici n-ar fi existat vreodată.

   Domiciliul actual al Eriei, era într-o pădure, unde va avea loc şi prima crimă înfăptuită de ea. Casa era din lemn, iar atmosfera primitoare: miros de brad şi ciocolată caldă. Hm, m-a trimis cu gândul la Crăciun…..

   Apariţia lui Andi Aron, un bărbat bine făcut, tânăr, detectiv, care şi-a terminat activitatea cu poliţia, dar care află de moartea omului din pădure, zguduie din temelii acţiunea romanului.

   Treptat, detectivul o interoghează pe domnişoara Pop, aceasta recunoscând că ea este adevărata criminală. Între timp se creionează o poveste puternică de dragoste între cei doi protagonişti. Mie mi-a plăcut foarte mult acestă relaţie, a avut câte un pic din toate.

   Timothy, devine şi el din ce în ce mai apropiat de Eria, însă nu se zăreşte iubire, ci doar satisfacţia profesională. Relaţie fără sentimente. De asemenea, fostul părinte paroh primeşte prima sarcină, şi anume să meargă cu Eria să exorcizeze doi oameni, într-un local. Cu cat se apropie mai mult de local şi distanţa dintre ei se micşorează şi devin din ce în ce mai apropiaţi. Ex: Maşina care zbura pe autostradă, au loc sărutări ş.a.m.d. :) )

   Ajunşi în local îşi tot fac semne pe sub masă, se lovesc cu picioarele şi se tot mişcă pe scaune. Momentul a sosit… momentul ca Timothy să îşi făcă treaba, să înceapa exorcizarea. Ce se întamplă? Vă las pe voi să descoperiţi.

   Distanţarea Eriei de Decko, fostul ei soţ, şi relaţia ei cu detectivul Aron duce la transformarea celui din urma în ceva ce nu vă imaginaţi… o “creatură”.

  Pe parcursul întregii cărţii Eria se mai află într-o relaţie, cu un anumit “Vidul” care o tot întreabă pe Eria lucruri din viaţa ei. Relaţia asta mi s-a părut la propriu ciudată. Erau atâtea lucruri noi şi probleme care abia după două-trei capitole îşi găseau rezolvarea.

   Mai au loc multe sarcini şi acţiuni, care încet-încet duc la deznodământul cărţii, fiind unul de-a dreptul palpitant, mie mi s-a părut interesant. Cum adică cum se termină? Şi cum adică unde e Andi Aron? Citind cartea veţi afla cu siguranţă şi cu lux de amănunte.

   O carte care m-a scos din zona de confort şi care mi-a oferit multe momente palpitante, suspansul fiind prezent oriunde şi oricând. Totul s-a legat şi s-a transformat într-un roman de excepţie, el fiind scris de un autor român talentat şi pasionat, gata să surprindă prin modul lui de scriere. Trecând peste lucrurile mai puţin bune, acest roman are multe calităţi şi felicit autorul! Mi-a plăcut, recunosc. Am fost pur şi simplu un turist plecat să viziteze locuri faine ce a petrecut o noapte la  un mic hotel format dintr-un raft, înprejurat şi îmbrăţişat de prieteni. Eu, acum simt că am pierdut un prieten loial şi devotat, pe Eria.

  În  acestă toamnă va avea loc şi lasarea celui de-al doilea volum al seriei: “Eria. Dezvăluiri” de Gabrielle Guvenel, care se va numi: “Eria. Perspective” eu o să mi-o cumpăr, chiar dacă acest volum nu a fost de cinci stele. A reuşit să mă facă curios şi îndrăgostit de Eria, misterioasa Eria. Eu vă urez lectură uşoară!eria-perspective

Citate care mi-au plăcut:

“N-am scăpat. Mi-am asumat. E ceea ce sunt. E ceea ce suntem. Nu putem fi excepţional de luminoşi fără să fim şi excepţionali de obscuri. Avem puterea să creăm şi avem puterea să distrugem. Avem capacitatea să luptăm pentru bine şi în aceaşi măsură să luptăm pentru rău. E doar o chestiune de alegere. Şi cum singura constantă în viaţă e schimbarea…”

“Mă scuturau neîncetat, iar eu plângeam. Nimic n-avea sens. Ce voia să spună, ce voiau toţi de la mine?”

eria-gaudeamus

Sos Alioli-specific zonei mediteraneană a Europei

  Dacă vă întrebaţi cu ce puteţi servi acest sos, I am here: cu cartofi prăjiti, cu friptură, cu cartofi fierţi sau pur şi simplu servit pe o bucată de pâine prăjită. E foarte bun şi se prepară foarte uşor, musai să-l încercaţi şi voi!

Ali = usturoi, oli = ulei!

Ingrediente:

– 6 căţei usturoi;

– ulei;pasta-usturoi1

– sare.

Mod de preparare:

1) Curăţăm usturoiul.

2) Într-un mojar punem usturoiul şi sarea. Zdrobim bine.

3) Adaugăm treptat ulei. Atenţie! Nu puneţi mult ulei odată pentru că se va tăia şi nu vom obţine ceea ce ne dorim.

4) Când se formează o pastă bine legată ne oprim din turnat ulei şi îl servim.

Poftă Bună!

 

%d bloggers like this: