Authors Posts by Rodica Puscasu

Rodica Puscasu

56 POSTS 137 COMMENTS

Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens-recenzie

Excesul de griji dăunează grav sănătății – „Femeia modernă vs. grijile excesive”

 

Traducere din limba engleză: Iustina Cojocaru

Numărul de pagini: 208

Editura: ALL

 

   Fără îndoială, secolul în care trăim e unul în care stresul a ajuns la un nivel atât de intens, încât specialiștii îl găsesc responsabil de declanșarea a numeroase afecțiuni. În acest context, bărbați sau femei, suntem deopotrivă afectați de acest factor nociv, însă specialiștii sunt de părere că femeile sunt mai afectate decât bărbații și că efectele stresului sunt mult mai vizibile decât în cazul bărbaților.

   Autoarea acestie cărți, Holly Hazlett-Stevens este profesoară, psihoterapeută, iar cartea „Femeia modernă vs. grijile excesive” i-a adus un bine meritat succes și asta după ce, în anul 1999 și-a luat doctoratul în psihologie clinică la Universitatea din Pennsylvania, cu o lucrare despre natura axietății și a îngrijorării și despre beneficiile terapiei cognitiv-comportamentale pentru tratarea anxietății generalizate. Pasionată de echilibrul psihic și modalitățile de obținere a acestuia, din anul 2010, a participat la o serie de traininguri pe tema prevenirii și reducerii stresului prin tehnici mindfulness.

   „Holly Hazlett-Stevens îmbină psihologia cu soluțiile practice, învățându-ne cum să oprim îngrijorarea și anxietatea din a ne mai afecta relațiile, munca și bucuria de a trăi. Informațiile și exercițiile prezentate în această carte au la bază studii și cercetări, o bogată experiență clinică și munca de teoretizare desfășurată de numeroși specialiști.

   «Femeia modernă vs. grijile excesive» este cea mai bună carte pe care am citit-o în acest domeniu. O recomand oricărei femei care se îngrijorează în mod excesiv, oricărui specialist în domeniul anxietății și chiar acelor bărbați care se îngrijorează prea mult!” – Martin M. Antony, autor al cărții «10 soluții simple împotriva timidității».

   „Pentru că femeile suferă de îngrijorare cronică într-o mai mare măsură decât bărbații, este reconfortant să aibă în față o carte care se concentrează asupra problemelor cu care se confruntă. Hazlett-Stevens combină cele mai eficiente tehnici pentru combaterea îngrijorării excesive și le prezintă într-un mod accesibil pemtru cititoare, astfel încât aceste strategii să devină instrumente practice, ușor de înțeles și de folosit.” – Douglas S. Mennin, profesor de psihologie la CUNY Hunter College.

   „Femeia modernă vs grijile excesive” descrie traiectoria ascendentă a grijilor, identifică modalitățile prin care se pot conștientiza aceste griji și oferă alternative. Pilonul principal este conștientizarea.

   Cartea este structurată pe trei părți, fiecare parte având capitole și subcapitole. Iată de ce am avut impresia că „femeia modernă vs.grijile excesive” este un studiu sau, mai bine spus, un curs care învață femeile să gestioneze anxietatea și grijile. În introducere ne sunt subliniate argumentele potrivit cărora femeile sunt mai anxioase decât bărbații, dar și motivele pentru care ele sunt supuse unui risc mai mare de a suferi tulburări de anxietate.

   Intitulată „Natura îngrijorării și a anxietății”, prima parte a cărții explică termenii de îngrijorare și anxietate, raportate la circumstanțele actuale. Tot aici ni se furnizează și câteva date despre cum să folosim această carte și informațiile din ea, pentru a beneficia de un echilibru psihic din care sunt eliminate grijile excesive. Totuși, este evident faptul că este imposibil să nu avem griji deloc. Tocmai de aceea, chiar în titlu, termenului „griji” i se atribuie adjectivul „excesive”, pentru a sublinia faptul că orice exces determină dezechilibre, în timp ce cotele optime descriu starea de normalitate.

   În al doua parte, învățăm, în cele cinci capitole, cum să identificăm excesul de griji, să ne înfruntăm temerile, să ne relaxăm… cu alte cuvinte, să ne construim circumstanțe în care să nu încapă excesul de griji.  La fel ca și în alte cărți de dezvoltare personală, aflăm, în ultimul capitol al părții a doua, că a fi concentrat asupra prezentului este cheia unei vieți echilibrate… pentru că evadările în trecut nu fac decât să ne stoarcă inutil de energie, în timp ce frica de viitor ne compromite eficiența existenței prezente. Și nu e simplu… Imaginați-vă că ați putea cumpăra de la farmacie flacoane cu niște pilule denumite „concentrat de prezent”… și că ați lua trei pe zi. Ar fi simplu, nu-i așa? Ei bine, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa! Pentru a te păstra concentrat pe prezent, trebuie să: îndeplinești sarcinile de la job în mod conștient (și uneori e destul de greu, știm cu toții că uneori suntem pe pilot automat), să mâncăm în mod conștient, să pășim conștient, să respirăm conștient. Pare dificil, nu-i așa? Ei bine, în carte sunt detaliate metode practice prin care fiecare activitate se poate realiza conștient. La ce e bună conștientizarea? Te ajută să obţii un oarecare grad de detașare și poți vedea lucrurile din altfel de perspective, diminuând astfel excesul de griji: „Sunt multe avantaje de care puteți beneficia concentrându-vă atenția asupra a ceea ce se petrece în universul vostru interior și în jurul vostru în momentul prezent. Prezentul este tot ce există cu adevărat în acest moment, viitorul nu s-a întâmplat încă, iar trecutul s-a încheiat. Momentul prezent reprezintă fereastra voastră deschisă spre ceea ce se întâmplă în realitate exact aici și acum”.

   Partea a treia raportează grijile la unele coordonate ale existenței noastre: relații, loc de muncă, realizări, siguranța fizică sau de altă natură. Aflăm de ce este atât de important ca excesul de griji să fie eliminat, de pe întreaga axă a existenței, pentru a dobândi ceea ce râvnim atât de mult, noi, femeile moderne – echilibru.

   Ultimul capitol al părții a treia, intitulat „Considerații Finale” explică de ce este important să ne întrebăm dacă are rost să adăugăm noi și noi elemente în spirala grijilor, pentru a crea excesul.

   Până în momentul de față, am citit destul de multe cărți aparținând acestui gen și trebuie să spun că „Femeia modernă vs. grijile excesive” este foarte bine documentată, iar argumentele aduse sunt rodul muncii asidue și a cercetărilor îndelungate efectuate de către autoare. Stilul este unul concis, la obiect, abundent în argumente elocvente care determină cititorul să-și pună întrebări despre propria sa conduită în raport cu grijile.

   Recomand cartea tuturor femeilor moderne, grăbite, supuse unui perpetuu stres, celor care cred că sunt sub presiunea acerbă a grijilor excesive.

Cartea Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

Secretele celebrităților, de Nick Redfern

-recenzie-

Titlu Original: Celebrity Secrets: Government Files on the Rich and Famous

Autor: Nick Redfern

Editura: Curtea Veche

Anul: 2009

Colecția: Săptămâna Financiară

Traducător: Marius Chitosca, Bogdan Georgescu

Număr pagini: 216

   „Secretele celebrităților” este o colecție de informații preluate de la agenții guvernamentale, precum CIA sau FBI, despre oameni care, deși având popularitatea şi faima unor adevărate staruri, au dovedit că viața oferă tuturor probleme de diverse nuanțe.

   Nick Redfern – scriitor, lector și jurnalist – s-a născut în 1964 în Staffordshire și a devenit, în timp, pasionat de UFO, scriind multe articole pe aceasta temă, pentru diverse publicații renumite: „Daily Express” sau „People”. Este evident faptul că Nick Redfern este pasionat nu numai de UFO, ci și de subiecte mai pământești, printre care și secretele. Dintre toate secretele acestei existențe, Redfern alege să scrie despre secretele a 20 de personalități celebre în sfere diferite.

    „Volumul Secretele Celebrităților” răspunde unor întrebări intrigante și notabile, cum ar fi: de ce Marina Statelor Unite a păstrat un dosar asupra apreciatului scriitor Jack Kerouak? A întreținut Frank Sinatra într-adevăr, relații cu Mafia? L-a ținut FBI-ul sub supraveghere timp de ani de zile pe John Lennon, fostul membru al formației Beatles, pentru că agenții se temeau că acesta dona bani teroriștilor irlandezi? Și ce secrete se ascund în spatele interesului guvernului față de mulți alții, precum Abbott și Costello, Marilyn Monroe, Rock Hudson, Mickey Mantle, Jimi Hendrix, Elvis Presley și Andy Warhol? Informațiile sunt cel puțin uluitoare.

    Nota din partea autorului: „În cazul în care nu este specificată altă sursă, toate materialele din această carte provin din documente guvernamentale declasificate.”

    Cu aceste cuvinte regăsite în introducerea cărții, autorul reușește să inducă o curiozitate specifică epocii în care trăim, aceea de a afla informații din viața celor care aleg să își expună viața în lumina reflectoarelor… iar noutățile nu sunt deloc neglijabile. Aspecte detaliate și relativ intime ale existenței a 20 de staruri sunt expuse în această carte, așa cum sunt ele culese în dosare ale agențiilor guvernamentale.

   Precedate de o introducere, cartea este structurată în 21 de capitole după care urmează concluzii, bibliografie și mulțumiri. Primele 20 de capitole dezvăluie aspecte din viețile unor celebrități precum: Abbott și Costello, Jack Kerouac, Errol Flynn, Ernest Hemingway, Billie Holiday, John Wayne, Audie Murphy, Frank Sinatra, Trupa The Kingsmen, Elvis Presley, Marilyn Monroe, Rudolf Nureyev, Andy Warhol, Jimi Hendrix, Rowman și Martin, Rock Hudson, Sonny Bono, John Lennon și The Beatles, John Denver, Prințesa Diana. Ultimul capitol abordează și alți oameni faimoși, autorul motivând că: „Agențiile guvernamentale au dosare despre o întreagă gamă de alte figuri celebre, unele dintre acestea fiind extrem de sumare, altele de o întindere considerabilă, însă conținând numai frânturi și fragmente de informații. Este interesant că subiecții vizați de FBI prezintă cam aceleași caracteristici. Celebritățile care au scăpat de virusul extorcării sunt văzute de FBI ca drogați sau comuniști”.

    Oscilând între stilul jurnalistic cu care Redfern este familiarizat, datele prezentate sunt așezate ca într-un puzzle, astfel încât nu există impresia unei cărți de tip „documentar”, ci mai degrabă totul pare o poveste bine spusă și atent detaliată, dar mai ales argumentată. Pentru că a fost pentru o lungă perioadă de timp jurnalist, Redfern expune o colecție de informații veridice prin prisma celebrității surselor citate. Documentele pe care acesta le citează sunt documente aflate în posesia celor mai renumite agenții guvernamentale, ceea ce face ca lectura să fie una și mai interesantă.

   Titlul este unul cu o intensă notă jurnalistică, știut fiind faptul că trăim vremuri în care oamenii sunt adevărați devoratori de secrete. Cu acest titlu, asortat la o copertă la fel de insinuantă, cartea ascunde între coperțile sale amănunte ciudate, picante sau chiar ciudate despre celebritățile luate în vizor. Dincolo de aceste aspecte, stă factorul uman și atestarea faptului că indiferent de imaginea reflectată de mass-media, un om rămâne un om, indiferent de cât de celebru este. Latura umană, cu întreaga sa pleiadă de emoții, de frici și de slăbiciuni este coordonata comună a oamenilor faimoși expuși în această carte.

   „Secretele celebrităților” nu este doar o carte, ci este dovada faptului că dincolo de aparențe și de percepția publicului referitor la viețile starurilor, adevărul este întotdeauna diferit, viața acestora fiind presărată cu diverse probleme. Intensitatea acestor probleme si presiunea la care sunt supuse unele staruri din cauza flashurilor continue ale aparatelor foto, din lipsa intimității, au dus la adevărate tragedii, despre care au consemnat și dosarele arhivelor din agențiile guvernamentale.

   Stilul este concis, clar, simplu și fluent, lectura curge destul de repede, în ciuda volumului destul de mare de informații. Fiecare capitol este bine conturat, are un fir epic, descriind situațiile cursiv, într-un limbaj lejer și în ordinea cronologică în care au avut loc evenimentele din viața starului respectiv, de la începuturile carierei, la ascensiunea profesională (cu toate aspectele generate de acest proces), până la declin sau chiar moartea unora dintre cei analizați.

   Catalogată drept „scandaloasă” de către unele publicații străine, cartea a stârnit controverse la fel de mari precum și alte cărți ale lui Nick Redfern. Celor care au catalogat cartea în astfel de termeni, li se spune încă din Introducere: „Fie că ne place sau nu să recunoaștem, toți savurăm în secret lectura ultimelor bârfe indiscrete despre Britney și Kevin, Brad și Angelina, Paris (Hilton) și, ei bine, oricine se întâmplă să fie starul săptămânii în curs. Da în plus față de studierea atentă a paginilor revistelor de can-can sau de urmărirea programelor nocturne de televiziune despre viața vedetelor de la Hollywood, există o altă sursă care ne permite să aflăm otul despre secretele interesante ale eroilor noștri de televiziune, de pe marele ecran și de pe scenă. Sursa e numită Freedom of Information Act (FOIA)”.

   Fără îndoială, lumea celebrităților, atât de strălucitoare și feerică pentru oamenii obișnuiți este una cu aspect dual, între percepția spectatorilor și adevărata lume a starurilor, fiind o diferență considerabilă. Despre realitatea uneori cruntă și sumbră în care trăiesc unele staruri, scrie Nick Redfern, într-o carte care stă mărturie a faptului că „nu tot ceea ce strălucește este aur”.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Jurnalul unei belele, de Virginy L. Sam-recenzie

 

Titlul original: „Journal d`une Peste”

Autor: Virginy L. Sam

Ilustraţii: Marie-Anne Abesdris

Editura: Univers Enciclopedic Gold

Colecția: Univers Enciclopedic Junior

Anul: 2016

Traducere: Blanche Oltean

Număr pagini: 272

 

   Nimic nu este mai fascinant decât lumea feerică a copilăriei. Așa credem noi, adulții… însă în realitate, lumea copiilor poate fi destul de agitată. Aflăm asta din mărturisirile lui Fannette, o puștoaică creativă, pentru care:

„Viața e făcută pentru ca să te DISTREZI.

Adulții n-au întotdeauna dreptate.

Lumea e cam DEGEABA dacă seamănă doar cu școala.

Să fii tu însuți înseamnă să fii DIFERIT”.

   Virginy L. Sam este realizator TV, autoarea a numeroase piese de teatru, cântece, satiră și povești. În 1982 ea răstoarnă litiera pisicii în baia surorii sale, Marie-Anne. Se răzbună pentru că aceasta îi rupsese toate cartoanele jocului ei preferat: 1000 de Granițe. Mama le spune: „Sunteți niște belele”. Ceva ani mai târziu, Virginy devine scriitoare, iar Marie-Anne desenatoare… și se pare că se înțeleg mult mai bine decât în copilărie. În 2015, ambele surori au parte de un bine meritat succes: publică cartea „Jurnalul unei belele”.

   Ca să fie clar, ni se pune în vedere, încă de la început, faptul că viața este monotonă atunci când se respectă regulile (Nu cânta la masa; Nu arunca nimic pe fereastră; Nu băga pisica în cuptorul cu microunde etc) și se fac numai lucruri „autorizate”. De-a lungul „scurtei sale vieți” – după cum mărturisește Fannette – i-a fost dat să audă multe reguli, multe interdicții… însă cu perspicacitatea sa, a reușit întotdeauna să opună rezistență… și este foarte mândră de asta.

   Întreaga sa existență e un adevărat fluviu de întrebări, de frământări, multe dintre acestea având ca subiect, controversatele creaturi, numite „părinți”.

   Cartea e o reușită îmbinare dintre text și imagine, cu un limbaj lejer, extrem de plăcut copiilor cu vârsta cuprinsă între 7 și 13 ani. Stilul este unul adolescentin, sincer, fiind o adevărată oglindă a gândirii copiilor din epoca noastră. Trăirile pe care le are Fannette, emoțiile sale care uneori abundă în impulsivitate, se regăsesc – atât de vii și intense – și la cititorii de vârsta lui Fannette.

   Iată un episod care reflectă personalitatea lui Fannette și iscusința cu care reușește să intre întotdeauna în belele:

„Eu eram blocată acolo și hipnotizată de caietul ăsta. Problema: costa 12E și eu îmi cheltuisem toți banii de buzunar pe bentițe (singurul accesoriu de fată pe care îl port tot timpul). Deci, niciun ban în buzunar. Falită. Totuși, imposibil să-mi imaginez că îmi pot scrie jurnalul pe altceva în afară de ACEL caiet. Atunci, fără să părăsesc caietul din ochi, am sunat-o pe mama, care lucrează la câteva străzi mai încolo, în florăria ei și am rugat-o să vină de urgență.

-Repede, mama, e o urgență!

-Ce s-a întâmplat? Te-ai rănit? E ceva în neregulă? E ceva grav?

Ca să o fac să vină mai repede, am închis fără să-i răspund.

Asta a fost bună: a ajuns alergând în doar 4 minute și 22 de secunde (am cronometrat-o).

M-a strâns în brațe ca și cum mă-ntorsesem din morți, apoi și-a luat un aer super îngrijorat ca să mă întrebe ce se întâmplase.

-Mămicuță dragă, trebuie neapărat să-mi iei caietul ăla, pentru că o să mă pun pe scrisul unui jurnal și doar pe caietul ăla pot să o fac!

A rămas mută o secundă, apoi a început să urle cu vocea ei ascuțită pe care o are pe când e foarte furioasă”.

E doar una din întâmplările mărturisite de Fannette, iar concluzia sa, după îndelungi cugetări este aceea că: „Părinții sunt niște creaturi absolut bizare”.

   Ilustrată cu măiestrie, cartea este jurnalul zilnic al lui Fanette, caietul în care aceasta își scrie nu doar năzdrăvăniile pe care le face, ci și concluziile și cugetările pe care le are vizavi de fiecare eveniment. Într-o manieră amuzantă, haioasă, intenția lui Fannette este aceea ca, prin intermediul acestei cărți, să-i învețe și pe alții cum să fie diferiți și cum să scape de plictiseală și de monotonia vieții, opunând rezistență la toate regulile… și fiind diferiți. De altfel, Fannette îi invită, la sfârșitul cărții, pe toți cei care au trăit evenimente similare și au simțit la fel, să ia parte din Confreria Belelelor.

   Un adevărat fluviu de evenimente și mărturisiri, de concluzii și cugetări, toate amestecate cu cele mai haioase ilustrații, cartea este o lectură amuzantă nu doar pentru copii, ci și pentru adulți… pentru că, ce poate fi mai relaxant după o zi de muncă, decât să  citești rândurile amuzante scrise de către o maestră în belele?! În plus, cine citește cartea în calitate de părinte, are mai multe beneficii: pe lângă relaxare, ea descrețește frunțile, dar oferă și o perspectivă nouă asupra a ceea ce știm despre copiii noștri… sau mai bine zis, despre ceea ce credem că știm.

   Ideea de carte-jurnal este una care pare să capteze atenția copiilor de astăzi, devenind un adevărat trend, iar „Jurnalul unei belele” este una dintre cele mai fascinante cărți ale acestui gen. Încă de la primele pagini, chiar și copiii care nu au lectura ca pasiune, vor fi prinși în poveste și vor urmări cu sufletul la gură aventurile pe care le povestește Fannette.

   Recomand cartea în primul rând copiilor ( vor găsi o altfel de lectură, plăcută, lejeră, amuzantă), dar și adulților care vor să se întoarcă în lumea plină de frământări și vise a copilăriei, cu pleiada sa de gânduri, de planuri și de pozne.

   În loc de final, așteptăm cu nerăbdare continuarea aventurilor lui Fannette, pentru că ea ne mărturisește: „Începând de acum, a apărut o nouă prioritate în viața mea: să îl revăd pe Theo Ulmer”, dar apoi mai adaugă: „O să găsesc o modalitate ca să mi se ofere un nou caiet și voi reveni”.

Cartea Jurnalul unei belele de Virginy L. Sam a fost oferita pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandata de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

by -
8

„Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

Lăsând totul în vânt… de Cristian Moșneanu

Titlu: Lăsând totul în vânt…

Autor: Cristian Moșneanu

Editura: Librex

Anul: 2016

   Ce poate fi mai frumos într-o după-amiază de primăvară, decât să te cufunzi în lumea feerică a versurilor de dragoste?! „Lăsând totul în vânt...” nu e doar un volum de versuri, este ritmul unei inimi care nu cunoaște viața altfel, decât prin iubire și prin apartenența la o istorie pentru care strămoșii noștri merită un deosebit respect.

   Cine este Cristian Moșneanu? Îl cunoaștem din primele pagini, din descrierea făcută de Anca Dăneț: „Cristian este o fire vulcanică și pasională, un suflet sensibil și frumos, făcut din simțăminte și trăiri, profund și rațional, iar aceasta se reflectă în tot ceea ce face. Poeziile lui sunt cireșe dulci-amare, fâlfâiri de șoapte de dor, fiori de iubire, urlet din adâncul celui mai adânc al ființei sale, sărut pe sufletul iubitei, gânduri sparte în bucățele de depărtarea dintre cei doi, iar vântul dorului autorului reușind să îi aducă iubitei doar frânturi: un te, un iub, un dor.”

   Iată ce spune, la finalul acestui volum de versuri, însuși poetul: „Asemeni vieții omului, acest volum de versuri reprezintă o călătorie izvorâtă și aflată sub stindardul unor alegeri. Fiecare stare ce se reflectă în aceste stihuri reprezintă un pas al propriei mele călătorii. După publicarea primului volum de versuri, am crezut că nu voi mai scrie poezie niciodată. Am conștientizat ulterior că poezia pentru mine reprezintă o stare de spirit care apare ocazional și nicidecum nu este o formă de manifestare continuă. Deși această stare de spirit, în efemeritatea timpului, a avut dimensiunea unei singure picături de apă în vâltoarea unei furtuni, a reușit să dea viață a peste patruzeci de poezii”.

   După ce a scris „Gânduri și rânduri”, Cristian Moșneanu ne încântă cu un nou volum de versuri, unul la fel de exaltant ca și primul, doar cu nuanțe mai accentuate de profunditatea gândirii în circumstanțele atât de sublime ale sentimentelor. Tema pe care a ales-o poetul este iubirea… și poate că unii ar fi de părere că s-a scris și s-a prea scris pe această temă, încât… ce mai poate fi adus nou?! Ei bine, poem cu poem, vers cu vers, cititorul e prins în mirajul rimelor, în ritmul unei inimi care pulsează ca o melodie celebră… și brusc realizezi că ai citit cartea „lăsând totul în vânt”. Universul conturat de către poet e o pânză pe care pictorul dezlănțuie cele mai ascunse și profunde gânduri.

   „Lăsând totul în vânt…” începe cu un poem dedicat străbunicului poetului, Ioniță Grigore, „care a luat parte la Războiul Balcanic din anul 1913, precum și la cele două Conflagrații Mondiale”. Intitulat „Poem pentru eroul meu”, această poezie demonstrează respectul poetului față de oamenii care au construit, în momente de răscruce și grele încercări, un viitor pentru care noi, cei de astăzi, suntem recunoscători:

  „Când stropi de apă vie cad/În nopți ce-aduc doar moarte,/Un glas se aude-nsângerat:/„Soldați, nu stați deoparte”.

   Acum, într-o lume care abundă în îndemnuri individualiste, care nu mai pun accentul decât pe materialism, acest al doilea volum de versuri a lui Cristian Moșneanu este ca o respirație de aer pur, sănătos… și atât de rar. Versul său este de o naturalețe pe care astăzi e aproape imposibil să o mai întâlnești, mesajele aparent simple ale poemelor sale purtând, în realitate, o profundă încărcătură simbolistică.

    Poetul trasează traiectoria cunoașterii iubirii, de la iubirea față de identitatea strămoșească, până la iubirea față de femeia care i s-a imprimat în suflet. Dacă pentru strămoși, poetul își arată respectul dedicându-le versuri sublime, pentru ființa iubită, iubirea devine un proces cosmic, cu complici de talia astrelor: „Vin stele peste chipu-ți, fără număr/Nici nu respir, n-am cum să mai clipesc/Iar tu să-mi pui galeșul cap pe umăr/iar eu să-ți spun încet că te iubesc./ Cu săruturi încet-încet să mă dezgheți,/Pe-ai tăi nuri, calea-și găsește versul/Un geamăt se răsfrânge în pereți/Acum să se oprească Universul”.

   Sub aparența cuvintelor simple, se ascund adevăruri universale, cugetări profunde despre sensul vieții prin iubire, despre cum toate elementele naturii își asortează intențiile în funcție de starea poetului: „Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

   Sentimentul de iubire, sublim până în cele mai fine trăiri, este țesut cu un fir colorat, alcătuit dintr-o mulțime de figuri de stil ce amintesc de stilistica eminesciană. De la epitete precum:„izvor nesecat”, „chipul feeric”, „ochii limpezi”, „chipul gingaș”, la comparații: „noaptea ca o boare”, „suspin ca o candelă”, dar și alte figuri de stil, imaginile create de către poet sunt uneori calme și line, alteori spectaculoase prin transpunerea zbuciumului sufletesc: „De-atâta depărtare, de tot ce e văzut/De munți și văi și zori și ape/De pomi, noroaie și amurgul dispărut/De somn, de odihnite pleoape/De tot ce ești când lângă mine nu te știu/De tot ce sunt când visul ți-e aproape/De zilele când ești cu mine și-s al luminii fiu/De nopți cu geamătul de vânt din ale tale șoapte/De toate acestea și încă mii în parte/Arzând în dorul care mă destramă/Respir numai prin tine, prin ale tale fapte/Și dorul tău la jugul lumii mă înhamă”.

    Iubirea apare ca sens al acestei existențe, ca predestinare, mărturisește asta însuși poetul, în poezia „Eu te iubesc”: „Eu te iubesc căci asta mi-e menirea/Și ceasul tihnei s-a oprit în loc/Iar dulci îți sunt și zâmbetul și firea/Sublim îți arde ochiul în potop”.

   Unde se situează poezia lui Cristian Moșneanu, în circumstanțele literaturii actuale? Ei bine, poetul Cristian Moșneanu nu se raportează tendințelor, ci, mai degrabă el dă valoare sentimentelor sale, pe care le expune cu ascuțita inteligență a sufletului, urmându-și propriile reguli… și îi reușește foarte bine!

    Recomand cartea celor care iubesc versurile… și mai ales versurile de iubire, care vin ca o plăcută alinare în fiecare anotimp… dar în special primăvara.

Librex.ro

Cartea Lăsând totul în vânt… de Cristian Moşneanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Povestea domnului Necunoscut

    Nimic nu e întâmplător în această lume… nici un om pe care-l întâlnești nu e fără importanță în viața ta… nici vânzătoarea de garoafe de la capătul străzii, nici bătrâna care te întreabă, îngrijorată, unde se plătește lumina…

   Totul e calculat și echitabil, totul e balansat așa cum se cuvine, astfel încât oamenii pe care i-ai întâlnit și modul în care i-ai tratat vor constitui, negreșit,  un eveniment din viața ta viitoare. Domnul Necunoscut – căci așa îl voi numi pe octogenarul care a ales să mi se confeseze într-o stranie după-amiază de sâmbătă, pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca – e singur și îngândurat, dar zâmbește mulțumit atunci când mă vede, de parcă ar ști deja că eu ascult poveștile oamenilor. E mulțumit și se scuză că poate mă plictisește cu povestea lui, dar eu îl ascult cu interes, iar acest lucru îl face să-și continue mărturisirea. La început, povestea pare neclară, pentru că domnul Necunoscut vrea să povestească totul dintr-o data și nu știe ce și cum să-mi spună mai întâi… apoi, văzând că nu plec, își ia răgaz, se adună și începe firul poveștii, cu calm… începând cu zilele când era copil la tatăl său. A avut totul, domnul Necunoscut, încă de copil, pentru că tatăl său făcea comerț cu animale… și totul a fost bine, iar acest bine – mărturisește el – nu e bun. Nu e bun deloc. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut l-ar ruga pe tatăl său să nu-I ma idea nimic, să-l lase la muncă… să știe să aprecieze valoarea muncii, valoarea lucrurilor obținute prin muncă… dar nu poate… acesta e cel mai mare regret al său… că nu poate să dea timpul înapoi și să-și respecte părinții așa cum se cuvine.

   Nu am timp să-I spun cuvinte de consolare, pentru că domnul Necunoscut trece prin decenii cu aceleași regret și ajunge la ziua când s-a prezentat acasă la ai săi cu o țigancă frumoasă, mai mare cu doi ani decât el…

    -Nu zic nimic, a spus tata, ia-o, dacă-ți place! Dar dacă-ți place acum trebuie să-ți placă toată viața! Eu îți fac nuntă, tu gândește-te bine!

   Și… domnul Necunoscut s-a gândit, dar așa cum numai un îndrăgostit poate să gândească, cu inima! Și s-au luat, au făcut nuntă mare, iar țiganca nu era numai frumoasă, ci era isteață și harnică. Păcat că domnul Necunoscut, la vreo cinci ani de la nuntă, a găsit o vânzătoare de garoafe și, după ce a băut o cafea vrăjită, dus a fost…

   Vrăjită, nevrăjită… când s-a dezmeticit, domnul Necunoscut s-a dus spășit acasă, iar țiganca lui, frumoasă, isteață și harnică, nu era proastă deloc. L-a data afară din casă, dar l-a primit la vreo săptămână, de dragul fetei pe care o aveau împreună… însă orice strop de iubire i-a dispărut din privire.

   De atunci, niciodată nu l-a mai privit țiganca cu ochii iubirii, așa cum o făcuse înainte. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut ar spune că se grăbește și că are copil mic acasă și că nu-I timp de cafele, iar dacă vânzătoarea de garoafe s-ar supăra de acest refuz, n-ar fi mare pagubă… dar nu e chiar așa… pentru că domnul Necunoscut nu mai poate da timpul înapoi.

  Nu mai știe nici el câte decenii au trecut de atunci, vreo șapte poate… cert este că de la acel incident până acum, domnul Necunoscut nu mai are ce să-mi povestească… semn că nimic important nu s-a mai întâmplat de atunci.

   -Și țiganca? îl întreb curioasă.

   -E acasă… are probleme de sănătate, dar încă îmi mai spală și îmi face de mâncare… e la fel de frumoasă cum era când am cunoscut-o, dar de privit, mă privește tot cu ochii lipsiți de iubire…

   Domnul Necunoscut are lacrimi în ochi. Mă privește de parcă ar aștepta să fac un miracol ca să salvez iubirea sa… Îl privesc mai bine și observ culoarea galbenă a tenului… prea galbenă, chiar și pentru un octogenar. E primăvară și pădurea încă nu a îndrăznit să înverzească… de teamă parcă să nu-i spulbere domnului Necunoscut îndrăzneala de a spune cuiva tot ce avea pe inimă, oferindu-o șansa să „termine programul” povestind cele întâmplate și mărturisind că îi pare rău pentru tot…

  -Am crezut, îmi spunea el în timpul poveștii, că mie nu mi se va întâmpla nimic rău, că bătrânețea e o chestiune pe care o auzi la alții… și asta însemna că li se întâmpla numai altora, iar eu m-am crezut imun la toate acestea… și iată-mă… trecut bine de 80 de ani… cu geamantanul de regret pregătit. Nu se știe niciodată când trebuie să pleci… și cel mai bine e să ai bagajul pregătit…

   -Dar dumneavoastră… dumneavoastră cum sunteți? îl întreb, așteptând un răspuns la fel de sincer ca și întreaga sa mărturisire.

   -Eu… sunt plin de regrete… nu mai aștept nimic de la viață, programul meu s-a terminat… și mai e și ciroza asta hepatica în faza de metastază… de asta am și refuzat internarea. M-au oprit chiar și de la morfină… nu mai e mult… și îmi pare atât de rău…

   Domnul Necunoscut îmi mulțumește că am avut răbdare să-l ascult, se scuză dacă m-a plictisit și își îndreaptă pașii încet spre strada care duce spre oraș, în timp ce eu rămân acolo, lângă zidurile groase ale mănăstirii, cu o poveste atât de grea pe umeri. Mă simt de parcă domnul Necunoscut mi-ar fi lăsat un bagaj greu… un geamantan plin de regret… unul pe care l-a abandonat mărturisindu-mi mie toate acestea, pentru a pleca dincolo, mai lejer…

   Mă voi duce, cu siguranță, la plimbare pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca și sper din toată inima să-l mai întâlnesc pe domnul Necunoscut și să am șansa de a-l încuraja și de a-I spune că toți oamenii greșesc și că regretele lui nu sunt cu mult diferite față de alte regrete, că toți suntem vulnerabili în fața unor circumstanțe… Nu știu dacă văzându-l, îi voi spune toate acestea, dar sper ca dincolo să-și regăsească liniștea și pacea sufletului.

O carte oglindă-Miercuri respirăm, de Ioana Chicet-Macoveiciuc

 

Titlu: „Miercuri respirăm”

Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Editura: Univers

Anul: 2016

Număr pagini: 253

   Se întâmplă uneori, ca personajele unei cărți să-mi devină atât de dragi, încât să simt o nuanțată undă de tristețe atunci când călătoria noastră împreună ia sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul cărții „Miercuri respirăm”, când cele șase personaje principale și-au luat rămas-bun de la mine. Am realizat apoi ca „Miercuri respirăm” e cartea oglindă în care se regăsesc trăirile femeilor aspirante la titlul de mamă.

   Ioana Chicet Macoveiciuc, autoarea acestei cărți, este deținătoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri românesti despre cresterea copiilor –  „Prințesaurbană”. În acest spațiu virtual, dincolo de experiența în presă și comunicare, Ioana își expune și minunata experiență ca mamă… și asta pentru că cea mai sublimă dintre meserii este aceea de mamă.

   În contextul literar actual, atât de prolific, abundent și în cărți practice despre cum să faci față cu brio diferitelor perioade din viață, apare o carte care rupe din realitatea a șase tinere, așezându-i cititorului în față un episod actual nealterat de figuri de stil… o oglindă. Bărbat sau femeie, citind  „Miercuri respirăm” este imposibil să nu regăsești o emoție pe care s-o recunoști ca făcând parte din palmaresul amintirilor tale.

   Odiseea celor șase tinere, începe cu prezentarea acestora:

„Miruna Nichifor, Specialist PR, Fabulous Events: Miruna nu-și găsește niciodată cheile sau portofelul, în schimb găsește soluții la problemele altora. Ba chiar și la ale ei, uneori.

Veronica Mușat-Aydogdu, Office Manager, International Landmark Constructions: Veronica e fata pe care-o invidiezi cînd o vezi pe stradă, crezînd că viața ei e perfectă. Dac-ai ști…

Angela are o familie minunată. Ocazional visează că-i pune otravă în mîncare soțului ei.

Carmen Păunescu, analist financiar, Direcția de taxe și impozite, ANAF: Carmen te scutură de-ți merg fulgii și te aduce cu picioarele pe pămînt. Dar e îndrăgostită de o magnolie.

Raluca Rizea, Operations Manager, Oracle: Raluca e foarte serioasă și planifică totul din timp. Păcat că unele lucruri esențiale nu se pot planifica…

Gabriela Mardare, English Teacher, School nr. 164, Bucharest, District 5: Gabi e profesoară, dar manualele școlare îi dau fiori în ultima vreme”.

   Totul începe când aceste șase femei, aflate în ultimul trimestru de sarcină, se întâlnesc la cursul Lamaze, unde aveau să învețe totul despre naștere și despre întâlnirea cu bebelușul. Sub prima impresie a echilibrului (care se spulberă, însă, destul de repede) fiecare dintre cele șase tinere încep să dezvăluie câte un secret din viața lor, iar cartea ia repede alura unui film thriller și te ține în suspans până la ultimul rând. Niciuna din cele șase femei nu au o existență liniștită, ba mai mult decât atât, unele dintre ele duc pe umeri un adevărat zbucium. Aproape imperceptibil, între cele șase s-a realizat o legătură frumoasă și strânsă: „Ne cunoscuserăm de un minut și deja aveam motive să râdem complice împreună”.

    Situată la granița dintre roman chick lit și carte confesiune, „Miercuri respirăm” e un taxi în care te urci din fugă și care rulează apoi cu o viteză halucinantă către un final fericit. Intrigi imprevizibile condimentează acțiunea și așa plină de tensiune, printre replicile încărcate de umor bine construit al autoarei:

„Super, exact ce-mi lipsea, să mă întâlnesc cu singurul bărbat wow din viața mea, pe care l-am părăsit, și care arată în continuare ca un zeu , în timp ce eu arăt ca un hipopotam eșuat printre zacuști și palinci.

-Salut, Miruna! Arăți grozav!

-O, mulțumesc, și tu…

-Pot să-ți spun ceva?

Că încă mă iubești? îmi zic chicotind superior în gând.

-Ai niște brânză între dinți, uite-aici…

La naiba. Nu era de ajuns ca el e încă perfect, iar eu aproape m-am dublat în grosime, trebuia să-i și zâmbesc cu dinții împănați de urdă.”

    Cu acest stil umoristic, povestea fiecărei femei pare o dramă dizolvabilă, și nu implacabilă, pentru că în ciuda intensității și a gravității unor situații, personajele feminine fac apel la propriul optimism sau la sprijinul necondiționat al celorlalte prietene.

    Acțiunea este structurată în 24 de capitole, fiecare dintre acestea captând traiectoria tensionată a fiecărei tinere, până în momentul aducerii pe lume a bebelușului. Fiecare poveste este una rupă din realitatea zilelor noastre, iar personajele masculine, deși par a avea roluri secundare, poartă un rol esențial în construcția personajelor feminine, iar acest lucru mă duce cu gândul că Ioana Chicet-Macoveiciuc  nu este o feministă, ci o familistă convinsă, pentru care primează ideea de familie, dincolo de toate impedimentele și de orice eveniment cu alură de „greutate”.

   La finalul cursei în viteză… e copilul… personajul suprem, sublimul unei relații și unicul motiv pentru care fiecare din cele șase femei devin suficient de puternice încât să înfrunte tot ceea ce le oferă imprevizibila existență. Locația urbană în care se desfășoară acțiunea, aglomerația și viteza urbei se asortează perfect cu viteza evenimentelor din viața celor șase femei, cu emoțiile, cu nerăbdarea, dar mai ales cu speranța.

   Densitatea personajelor este în strâns raport cu viteza de desfășurare a acțiunii, astfel că ajungi să-l cunoști suficient de bine (dar tot în viteză), pe șoferul de taxi, stresat de femeia care s-a urcat pe bancheta din spate și e pe cale să nască:

„-Ce se-aude acolo, doamnă, ați născut?

-Așa se pare, șoptește Carmen cu ochii lipiți de făptura caldă și moale care respiră rapid la pieptul ei.

Șoferul întoarce capul să se uite printre scaune. Doamna ține la piept un copil mic, roșu, acoperit cu un fel de spumă albă. Scrutează atent tot decorul, apoi răsuflă ușurat: se putea întâmpla mai rău.

-Păi, să vă fie de bine, doamnă! Cum o să-l cheme?

-Nu știu, nu ne-am decis încă. Pe dumneavoastră cum vă cheamă? întreabă ea gâfâind aducându-și aminte de un film englezesc în care o tipă naște în avion și botează copilul cu numele pilotului, în semn de mulțumire.

-Curcă Titi.

-Ah, lăsați, o să ne mai gândim noi…”.

    Nu e de neglijat nici componenta romantică. În timp ce unele cupluri descoperă că nu mai au nimic de împărtășit, iar iubirea și pasiunea s-au epuizat, alte cupluri descoperă că iubirea și apariția copiilor sunt ingredientele perfecte pentru relația sau căsnicia ideală. Un lucru e sigur: nimic nu e  ușor într-o relație, dar totul e de o frumusețe uluitoare, atâta timp cât există iubire. Iar copiii nu sunt decât o confirmare a faptului că relația este una care merită construită mai departe, cu cărămizi de cea mai bună calitate.

    Intitulat „Noi începuturi”, ultimul capitol, deznodământul întregii acțiuni, confirmă pe deplin ideea intuită suav în celelalte capitole, aceea că fericirea se construiește, iar familia este locul cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi.

   „Miercuri respirăm” nu e o carte despre femei, nici despre miracolul nașterii… e o carte despre familie și despre viață, în viteza și decorul urban actual, o oglindă a realității… cu aspectele bune și cu cele mai puțin bune.

Editura Univers

Cartea Miercuri respirăm de Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru - acesta sunt eu”.

Realitatea ființei, de Jeanne de Salzmann-o uluitoare călătorie în misterele ființei umane

Titlu original: „The Reality of Being: The Fourth Way”

Autor: Jeanne de Salzmann

Editura: Herald

Anul: 2016

Număr pagini: 368

Traducere: Cantemir Mambet, Mihăiță Alexandru (din partea Institutului Gurdjieff din România) și Bogdan Brumă

Colecția: Serie autor: G.I. Gurdjieff

   Cine suntem cu adevărat? Ce suntem? Avem o percepție justă a ființei noastre? Iată dileme cu care se confruntă cei interesați de realitatea ființei, întrebări la care Jeanne de Salzmann, ucenică a lui Gurdjieff, răspunde, publicând cartea pe care maestrul său a conceput-o în timpul vieții, carte născută pe fundalul nevoii perpetue a ființei umane de a găsi răspunsuri referitoare la originile sale.

  „Realitatea ființei” este un studiu asupra ființei cu toate planurile sale, studiu realizat din caietele lăsate de către Gurdjieff.

  Născută în 1889 în Reims, Franța, Jeanne de Salzmann a crescut la Geneva, în Elveţia, având o educație axată pe muzică. în 1919, la Tbilisi, existența sa a luat o surprinzătoare turnură când l-a întâlnit pe G.I. Gurdjieff cu care a colaborat până la moartea acestuia. Dincolo de colaborarea fructuoasă, între cei doi a fost o adevărată prietenie, Jeanne de Salzmann aflându-se printre puținii elevi pe care Gurdjieff i-a inclus în ceea ce el numea „munca speciala”, pentru o senzaţie mai constientă.

  Când a simțit că misiunea sa pe pământ era îndeplinită, Gurdjieff i-a cerut prietenei sale să trăiască mai mult de 100 de ani, timp în care să facă cunoscute studiile cercetărilor lor și rezultatele acestora… iar Jeanne de Salzmann a făcut exact cum i-a cerut maestrul său. Și-a petrecut viața publicând cărțile maestrului și conservând „Mișcările” – exerciții de dans inițiate de către Gurdjieff.   Salzmann s-a străduit să păstreze aceste mișcări în forma lor autentică și a fondat centre speciale, cărora le-a dat denumirea de „centre Gordjieff” în Paris, New York și Londra, precum și în Caracas, Venezuela. După ce și-a îndeplinit și ea misiunea, respectând ceea ce a rugat-o Gurdjieff, Salzmann a părăsit această lume, la vârsta de 101 ani. Iată ce spunea ea, într-un interviu, pe când avea 90 de ani:

„Scriu o carte despre cum să fii în viață, despre calea de urmat pentru a trăi la două niveluri. Aceasta va arăta cum să găsești un echilibru, cum să mergi de la unul la celălalt sau, mai degrabă, cum să găsești calea dintre ele. Trebuie să vedem dincolo, și prin gândirea noastră obișnuită, pentru a ne deschide către o altă minte. Altfel, rămânem pe pragul din fața ușii și aceasta nu se deschide.”

   Despre maestrul său, aflăm din deschiderea cărții: „Gheorghii Ivanovici Gurdjieff (1866-1949) a privit cunoșterea realității – ceea ce el numea adevărata „cunoaștere a ființei” – ca pe un curent care curge din îndepărtata Antichitate, transmis din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaștere drept mijlocul indispensabil de a obține libertatea interioară, eliberarea. Pentru aceia care caută să înțeleagă sensul vieții omenești în univers, el spunea că scopul căutării este de a străbate și ajunge la acest curent, de a-l găsi. Atunci rămâne acolo doar „să cunoști” pentru „a fi”. Însă pentru a cunoaște, îi învață el pe ceilalți, este necesar să descoperi „cum să cunoști”.”

  Pentru Gurdjieff, apropierea de religie, dar mai ales de divinitate include trei căi: Calea Fakirului ( cea care presupune stapanirea corpului fizic), Calea Călugărului ( axată pe credință și simțire) și Calea Yoginului ( care presupune dezvoltarea mintii).

  Toate aceste trei căi, le-a studiat și le-a integrat ulterior în „A patra Cale” – unde maestrul vorbește și de conștiința de sine și necesitatea efortului de a construi o gândire adecvată și eficientă, pentru a vedea lucrurile cât mai aproape de ceea ce ele sunt cu adevărat.

  Cartea este foarte bine structurată, cu 12 secțiuni, fiecare având câte trei capitole, divizate și ele în alte subcapitole. Textul este concis, dar departe de a fi unul pretențios, astfel încât poate fi ușor înțeles de către cititori. Fiecare secțiune reflectă o gândire de tip meditație, unde lucrurile aparent simple, comune, par să capete o însemnătate significantă.

   De multe ori mi s-a întâmplat să citesc o carte catalogată drept uluitoare în țara unde a fost publicată, dar tradusă în limba română a pierdut foarte mult din esență. Nu este cazul acestei cărți. Dimpotrivă! Răsfoind paginile cărții, pierzi noțiunea de „citit” și începi să asculți, de parcă vocea lui Jeanne de Salzmann ți-ar șopti o minunată poveste despre propria ta ființă. Asta se întâmplă atunci când traducerea este de una calitate. Se pare că stilul original al lui Jeanne și calitatea traducerii au dus la un text unde cantitatea informației, deși destul de mare, este ușor asimilabilă de către cititori.

  La fel ca multe alte coperți de la editura Herald, există o magică legătură între ceea ce transmite cartea și designul acesteia, conceput special pentru a induce cititorului starea propice înțelegerii adevărurilor transmise între file.

Iată și cele 12 capitole:

  1. „O chemare către conștiență”. De la începuturile existenței sale, omul a fost măcinat de căutarea de sine. Iată ce spune Salzmann:

„Omul rămâne un mister pentru sine însuși. El are o nostalgie pentru Ființă, un dor pentru dăinuire, pentru permanență, pentru perfectă deplinătate – un dor de a fi”.

  1. „Deschidere către prezență”. Percepția noastră despre propria existență este una de observator pasiv… dar dacă ar exista posibilitatea să ne citim viețile din perspectiva activă?

„Indiferent de starea în care mă găsesc în acest moment, indiferent de sensul forței pe care eu o manifest, posibilitățile cele mai înalte sunt aici, ascunde de ecranul gros al pasivității mele de a crede în autosuficiența mea”

  1. „Într-o direcție comună”. Se pare că în circumstanțele agitate actuale, ar trebui să acordăm o atenție deosebită conștiinței de a fi.

„Ce înseamnă să fii prezent? Să fii aici și acum? Am senzația că sunt prezentă. O gândesc, o simt.”

  1. „Munca de a fi prezent”. Poate că pare ușor, dar este destul de dificil să trăim în prezent, de aceea trebuie să căutăm mereu noi căi prin care să reușim să facem acest lucru.

„Înțelegerea este bazată pe impresii conștiente și depinde de starea mea de Ființă, de starea mea de prezență.”

  1. „Cu alții”. Omul – așa cum au spus înțelepții antici – nu a fost făcut să fie singur. El se dezvoltă numai trăind între alți semeni de-ai săi.

„O muncă în comun este necesară pentru a ajunge împreună la o mare intensitate”.

  1. „A fi centrat”. Concentrarea este una din cele mai importante căi de descoperire a centrului ființei. Multe răspunsuri la întrebări dificile le putem afla dacă ne concentrăm asupra centrului nostru interior.

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru – acesta sunt eu”.

  1. „Cine sunt eu?”. Suntem, așa cum am spus la începutul acestei recenzii, mereu în căutare de răspunsuri referitoare la propria ființă.

„Suntem cu toții, așa cum suntem, sub influența imaginii noastre despre noi înșine”.

  1. „Către o nouă ființă”. Misiunea omului este aceea de a evolua, de a se perfecționa, de aceea, din taote eforturile sale și realizările pe care le are legate de spirit, el ar putea construi o nouă ființă.

„Ființa mea astăzi nu este unificată. Aceasta este împrăștiată și, prin urmare, fără conștiință. Se poate schimba ființa?”

  1. „Într-o stare de unitate”. Atunci când omul reușește să-și alinieze gândurile și sentimentele, să devină o unitate, el devine conștient de sine.

„Există două mișcări în mine: o mișcare a energiei venind de sus, care, dacă sunt destul de liberă, să o ascult, pătrunde și acționează prin mine.”

  10.„O prezență cu o viață proprie”. O altă modalitate de a deveni conștienți de ființă, este aceea de a experimenta energii speciale, cu aspect de prezențe vii.

„În mine există o forță vitală pe care nu o simt, nu o aud, nu o servesc. Toată energia mea este chemată în mod constant în exterior de gânduri și dorințe, doar cu scopul de a satisface aviditatea mea.”

  11„Ființa esențială”. Omul trebuie să învețe să gestioneze forțele care trec prin ființa sa sub formă de vibrații.

„În transformare, întrebarea nu este cum să obținem o stare din ce în ce mai deschisă, ci cum să o permitem. Energia este aici. Rolul nostru nu este de a face ca această energie să treacă în noi, ci să o lăsăm să treacă prin noi, doar să o lăsăm să treacă prin noi.”

  • „A trăi învățătura”. Trecând prin toate învățăturile din celelalte capitole și învățând cum să ascultăm vibrațiile Ființei, putem deveni conștienți de realitatea acesteia.

   Una dintre cele mai fascinante călătorii este aceea făcută în căutarea propriei ființe și a realității sale, iar cartea lui Jeanne de Salzmann deschide ochii chiar și celor mai sceptice firi, spre dezvăluirea și acceptarea unor adevăruri care ies, în ultimii ani, la iveală din ce în ce mai clar, adevăruri despre ce este omul în imensitatea universului și mai ales care este rolul său aici.

  Recomand cartea celor care doresc să afle cât mai multe despre natura, complexitatea și caracteristicile ființei umane.

  Îi acord cinci stele pentru calitatea informației, a mesajului, pentru aspectul general și pentru traducere.

Editura Herald-logo

Cartea Realitatea fiinţei, de Jeanne de Salzmann a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

„Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate.

Născută din fum şi os, de Laini Taylor-un fantasy urban, la superlativ

Titlu original: „Daughter of smoke and bone”

Autor: Laini Taylor

Editura: Epica (EpicWave)

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 400

Traducere: Cristina Jinga

    Tendința actuală a genului „fantasy” este aceea de continuă ascensiune. Se scriu cărți din ce în ce mai bune, iar asta nu dovedește decât o notabilă evoluție a imaginației scriitorilor.

   Născută pe 11 decembrie 1971 în California, Laini Taylor și-a dorit dintotdeauna să fie o scriitoare de succes, însă prima sa carte a văzut lumina tiparului abia când Laini avea 35 de ani. Stilul și originalitatea sa au propulsat-o instant în topul preferințelor cititorilor de „fantasy”, astăzi fiind una din cele mai apreciate scriitoare ale acestui gen.

   „Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate. Dacă în acest decor se insinuează și o poveste de iubire, atunci succesul cărții este garantat, însă în acest adevărat „boom” al acestui gen, devine din ce în ce mai dificil ca un scriitor să scoată o carte care să frapeze. Și totuși… „Născută din fum și os” oferă elemente inedite care alcătuiesc imagini frapante, dialoguri fluente, uneori pline de sarcasm și ironie, alteori dramatice, dar și personaje cu alură mitologică, toate acestea într-un decor urban magic: Praga.

   Dincolo de realitatea curentă, Laini Taylor expune o lume paralelă, care abundă în mistere redate la început subtil, apoi introduse în poveste ca elemente cheie.

   „Născută din fum și os” este povestea unei studente la arte, aparent o fată simplă, al cărui nume – Karou – simbolizează speranța. Aceasta descoperă nu doar că lumea e plină de elemente ascunse, incredibile, ci și faptul că ea însăși e mai mult decât o simplă ființă umană. În așezarea elegantă, cu parfum antic, viața lui Karou devine o cursă între preocupările unei ființe umane obișnuite și misiunile pe care le primește de la demoni și alte creaturi. Pasionată de artă, Karou are o adevărată colecție de desene pe care mintea și inima sa i le-a dictat… sau poate că lumile devin transcendente și cer să fie concretizate pe foile sale.

   Dacă din trendul romanelor fantasy fac parte demoni, himere și alte creaturi mitice, romanul lui Laini Taylor stă bine la capitolul de originalitate a personajelor, a decorului, dar și a acțiunii. Clasica luptă dintre forțele binelui și ale răului, nu e doar o chestiune de alb-negru, ci capătă o adevărată paletă de culori.

   Deși este o ființă umană, Karou este specială, nu doar prin talentul său la desen, ci și prin aspectul său fizic. La cei 17 ani ai săi, Karou merge la școală, socializează cu colegii săi și are un comportament tipic unei tinere de vârsta sa. Nimeni nu știe că dincolo de aceste aparențe, viața sa este tulburată de misiuni cu un grad ridicat de risc, printre himere și alte creaturi ciudate, care nu aparțin acestei lumi. Din lumea aceasta aparent paralelă, însă care transcende adesea realității curente, fac parte ființe jumătate om, jumătate animale. E o lume nu doar misterioasă, ci și primejdioasă, dar care o determină pe Karou să își pună o serie întreagă de întrebări despre originea sa.

„Karou era misterioasă. Aparent, nu avea familie, nu vorbea niciodată despre ea însăși și era expertă la parat întrebări – din câte știau prietenele despre originile ei, ar fi putut foarte bine să fi ieșit direct din capul lui Zeus. Și surprindea continuu. Buzunarele ei erau întotdeauna pline-ochi de lucruri curioase: monede antice de bronz, dinți, tigri minusculi de jad, nu mai mari decât unghia degetului mare.”

 

   Totuși, nimeni nu pare dispus să-i clarifice tinerei situația, dimpotrivă, totul se complică atunci când apare Akiva. De aici, de la apariția acestui personaj, acțiunea cărții devine complexă, plină de suspans. Dinamica personajelor capătă și ea un ritm mai alert, rolurile acestora nu mai par să fie bine delimitate în principale și secundare, ci acțiunile lor au influență majoră în existența celorlalte personaje. Dacă până la un moment dat, acțiunea cărții avansa într-un ritm aparent lent, firul epic devine complex și extrem de alert. Parfumul de urbe cu alură antică, ales de către scriitoare ca decor pentru sclipitoarea poveste, nu face decât să accentueze suspanul acțiunii și tensiunile dintre personaje.

  Și… pentru că veni vorba de tensiuni… emoțiile pe care le trăiește Karou în preajma lui Akiva sunt un amestec de magie, pasiune, o irezistibilă și inexplicabilă atracție din partea ambelor personaje.

„Trebuia să-și înăbușe sentimentul; nici măcar n-ar fi trebuit să simtă asta – acest zbucium, această necesitate imperioasă, acest tumult, acest iureș. Și, sub toate acestea, un ciot sucit de gând, pe care-l ținuse prizonier în umbrele minții lui, atât de încovoiat, încât nici nu-l mai recunoștea drept ce era: o speranță. O foarte mică speranță. Și în centrul ei: Karou”.

   Fără îndoială, stilul este unul original, un amestec de fluență și cursivitate, cu un dialog intrigant, din care nu lipsește umorul. Răsturnările de situație par să fie condimentul final al acestei cărți, punctul forte de originalitate.

   Decorul ales, fascinanta Praga, face din acest roman, unul special, iar descrierile nu sunt pasaje greoaie, ci lejere fraze prin care cititorul este transpus în scenariul poveștii:

„Străzile Pragăi erau o improvizație ireală, abia atinsă de secolul al douăzeci și unu-lea – sau de al douăzecilea, ba chiar și de al nouăsprezecelea, la drept vorbind. Era un oraș de  alchimiști și de visători. Străzile sale pavate, medievale, fuseseră odinioară umblate de golemi, mistici, armate invadatoare. Casele înalte, în culori vii, ca de sânziene, carmin și alb-albastru ca al cojii de ou, erau împodobite cu modele din ipsos și cu acoperișuri uniform roșii. Cupole baroce, în verdele oxidului de cupru, și turle gotice se avântau spre cer, gata să tragă în țeapă îngerii căzuți”.

   Imprevizibilul este factorul cheie al romanului. Este imposibil, din postura de cititor, să intuiești ceea ce urmează, ce nivel va atinge tensiunea dintre personaje sau în ce direcție se vor îndrepta evenimentele.

  „Născută din fum și os”, primul roman al trilogiei lui Laini Taylor, este o carte intensă, bine structurată, chiar dacă acțiunea înregistrează un grad ridicat de complexitate.

Părere personală. Acord acestei cărți cinci stele și o recomand cu mare drag celor care vor să citească un fantasy extrem de bun. editura Epica

Cartea Născuta din fum şi os, de Laini Taylor a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, de  Agatha Christie

Editura: Litera

Anul: 2016

Număr pagini: 224

   Își bagă mereu nasul în treburile altora, adoră să dezlege ițele celor mai complicate scandaluri, este extrem de atentă la detalii și… nimic nu-i scapă. Este Miss Marple – celebrul personaj creat cu atâta desăvârșire de către Agatha Christie.

   Considerată o adevărată „regină a crimei”, Agatha Christie este cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, având în palmares 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și alte șase romane pe care a ales să le publice sub pseudonimul „Mary Westmacott”. Două dintre personajele sale – Hercule Poirot și Miss Marple – au devenit celebre în întreaga lume și n-a lipsit mult până când realizatorii de film i-au pus în scenă.

   „Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” este o colecție de nouă povestiri care antrenează cititorul într-o atmosferă de suspans. Dacă în șapte dintre povestiri, o avem în centru pe fermecătoarea Miss Marple, există și două povestiri cu iz fantastic, în care acest personaj lipsește. Aceste două povestiri sunt, de altfel, diferite nu numai din prisma personajelor, ci și prin natura genului literar. „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” demonstrează că Agatha Christie a reușit să abordeze – cu succes – și alt gen de povestire, cel cu caracter paranormal, însă la fel de intrigante și pline de suspans ca și celelalte povestiri.

   „Sanctuarul” este prima povestire din carte și redă cazul plin de enigme al unui om găsit mort într-o biserică din Chipping Cleghorn, un sătuc până atunci foarte liniștit. Între ipoteza sinuciderii și crimă, se insinuează ochiul aprig al lui Miss Marple care nu ignoră niciun detaliu, ci adună probele ca pe niște adevărate piese de puzzle și le asamblează, găsind astfel, drumul către dezlegarea crimei.

   A doua povestire, intitulată „O glumă ciudată”, seamănă cu o aventuroasă căutare de comori. În centrul acțiunii stă o moștenire considerabilă, pe care cei aflați în drepturi nu știu cum s-o recupereze. Unde și cum a fost ascunsă, va afla, desigur, inegalabila Miss Marple, cu flerul său și cu abilitățile sale de fin observator și analist al firii și comportamentului uman.

   „Crima comisă cu metrul de croitorie” demonstrează, încă o dată, talentul remarcabil al Agathei Christie și stilul său inconfundabil, antrenant și enigmatic. Dacă din titlu am putea deduce anumite elemente clare din ipotezele crimei, ei bine, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple precum par. Iar de aici, până la aflarea adevărului, e o cale destul de complexă…

   „Cazul îngrijitoarei„ – cea de-a patra povestire, o găsește pe Miss Marple în ipostaza de bătrânică distractivă, căreia dezlegarea misterelor din jurul crimelor nu e decât o simplă joacă, spre deosebire de alți oameni, pentru care rezolvarea crimelor e un drum anevoios.

   În următoarea povestire, „Cazul menajerei fără cusur” facem cunoștință cu personaje a căror imaginație depășește orice limită atunci când e vorba despre furt. Dacă mintea lor elaborată pare să nu aibă limite, perspicacitatea lui Miss Marple este cea care aduce un enorm ajutor anchetatorilor.

Miss Marple are un farmec special nu doar în rolul de personaj, ci și în cel de povestitor, așa cum o găsim în a șasea povestire – „Miss Marple spune o poveste”. Cum poate avea loc o crimă într-o cameră încuiată pe dinăuntru? Numai Miss  Marple poate răspunde la această întrebare.

  „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” sunt cele două povestiri din care Miss Marple lipsește, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de suspans, ba mai mult decât atât, pe lângă acesta, există și izul paranormal care accentuează starea specifică de tensiune în care cititorul se află.

   „Nebunia lui Greenshaw” e ultima povestire din carte și are în prim plan o casă cu o arhitectură diferită de celelalte case și o afacere care se aseamănă cu un labirint. În ciuda complexității cazului și a aparentei lipse de dovezi, Miss Marple dovedește suficientă perspicacitate, încât toate piesele de puzzle să se adune din nou, ca într-un tablou perfect.

   Cartea este o lectură nu numai lejeră, ci și extrem de antrenantă. Se citește ușor, e confortabilă ca format; se poate citi în autobuz, în metrou, în tren… singurul pericol fiind acela că e foarte posibil să fii captivat de lectură și să uiți să cobori.

Iată câteva citate din această minunată carte:

„-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ochii bătrânicii se aprinseră, însă protestă cu modestie:

-O, în nici un caz! Pur și simplu, dacă trăiești într-un sătuc, așa ca mine, ajungi să cunoști și să înveți multe despre natura umană”.

„E minunat felul în care adevărul iese la iveală în lumea asta!”

„Privirea lui Miss Marple era rece și gânditoare.

-Iată un alt motiv pentru care soțul ar fi putut-o ucide. Gelozia, spuse inspectorul Slack.”

editura-litera

Cartea Ultimele cazuri ale lui Miss Marple de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Centurile de siguranță, vă rugăm! Urmează „Purgatorio”, de Theo Anghel!

 

Titlu: „Purgatorio” – „Am murit din fericire 4”

Autor: Theo Anghel

Editura: Quantum Publishers

Anul: 2016

Număr pagini: 365

   Definițiile spun că „purgatoriul” este un spațiu de purificare a sufletelor, o etapă premergătoare accederii acestora în paradis. Imaginați-vă că într-un astfel de loc a luat naștere o societate umană numită Umut (speranță). Puneți-vă centurile de siguranță! Vom pleca într-o călătorie fascinantă, cu nelipsita doză de umor marca Theo Anghel, cu personaje seducătoare, cu aventuri la limita existenței… cu alte cuvinte, plecăm spre „Purgatorio”! 

   După fiecare volum din seria „Am murit din fericire”, am avut impresia că personajul principal împreună cu însoțitorii săi, au nevoie de o perioadă de liniște, în care să le fie bine, să ia o pauză de la perpetua aventură de care aveau parte… ei bine, asta nu s-a întâmplat niciodată. Mai mult, fiecare volum e un nou cumul de încercări, iar citind paginile e ca și cum ai apăsa butonul „Start” și ești instant, proiectat în povestea Orianei.

   Dacă te întrebi „oare ce i se mai putea întâmpla Orianei”, ei bine, răspunsul stă chiar într-una din replicile sale:

„Clar! Universul murea de plictiseală și se hotărâse să-mi joace mie o farsă colosală pentru a se dezmorți din apatie”.

  În această societate, construită în Purgatorio de către Johnny Bravo, un comandant de oști, „cel mai bine clădit mascul de prin părțile locului”, sosirea Orianei și a celor doi însoțitori ai săi (Ama și Abel), creează o oarecare agitație în mica societate. Dacă numele acestei societăți (Umut) înseamnă speranță, treptat descoperim – așa cum am fost deja obișnuiți de la celelalte volume ale lui Theo Anghel – că nimic nu e ceea ce pare. Aici, în acest sensibil și ezitant început al unei societăți, există o accentuată încercare de reinventare a inteligenței, de recunoaștere a valorii acesteia.

  În ciuda atmosferei mereu tensionate, nici unul din personaje nu-și pierde simțul umorului. Nimeni nu și-a pierdut farmecul, iar delicioasele replici ironice condimentează – în doza potrivită – întreaga carte. Iată câteva exemple:

„-Ți-e teamă c-o să-mi cazi în brațe?

-Singurele lucruri care o să cadă sunt dinții tăi dacă nu taci dracului din gură cu rahaturile astea, am spus, cu ochii în buruieni”.

„Femeia îl fixă cu o căutătură curioasă.

-Tu, drăguțule, cine ești? Nu te-am mai văzut pe-aici.

-mamaie, ai răbdare să se facă recensământul…, replică drăguțul plin de țâfnă”.

„-Staaaaai! se urla pe afară.

-Nu mai da așa de tare! Doare, ce naiba!

-Da ce crezi? Că sălbaticii or să te gâdile pe la nas cu fulgi de găină?”

   Apar noi personaje care duc firul epic al poveștii la un nivel complex. Olga apare ca simbol al protecției, dar sunt readuse în scenariu și personaje puternice și/sau înfiorătoare, prezente și în celelalte volume: apar din nou sălbaticii, marii îngeri, Abanddon şi Tabris. Există demoni care s-au refugiat din Iad, există personaje duale, care afișează cu totul alte intenții decât cele reale… cu alte cuvinte, există acțiune, aventură și mult suspans, alături de povestea de iubire care se țese între Oriana și Marc.

   Dacă Oriana mărturisește la un moment dat că existența sa intrase într-un plan oarecum liniar, când nimic ieșit din comun nu se mai întâmpla, tot ea este cea care găsește soluția șa aceasta fază incipientă plictiselii și mărturisește:

„Lipsită de avalanșa terorii în al cărui tipar trăisem în ultima vreme, nu mai știam ce să fac cu atâta timp și cu ce să-mi mai ocup mintea, așa că începusem să mă joc, încurcând viețile altora„.

Pe fondul acesta, al aparentei stări de „nu se întâmplă nimic”, apar cele două personaje care o bulversează: mama sa și Marc.

   Dacă Marc este unul dintre cele mai așteptate personaje din această serie, apariția mamei Orianei este o adevărată surpriză și un moment crucial, care îi creează tulburențe în gânduri și în simțiri.

   Nimic din ceea se întâmplă în „Purgatorio” nu este lipsit de importanță. Toate evenimentele sunt majore, sunt încărcate cu suspans, cu emoții intense…. și totuși, cartea se citește cu zâmbetul pe buze, iar asta se întâmplă stilului special și deja bine-cunoscut al lui Theo Anghel!

Conversațiile alunecă firesc, cu un limbaj franc care oglindește caracterul fiecărui personaj.

„-Nu se spune să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți? Asta fac! Mă iubesc pe mine, mai întâi.

-Ai un stil special de a înțelege acest îndemn, zise ea sarcastic, accentuând cuvântul special.

-Așteptați să mă arunc de la etaj și vă certați pe urmă, da? i-am întrerupt.

-Te arunci de la unu? O să te alegi cu o luxație, cel mult. Urcă-te pe bloc și fă o treabă ca lumea”.

 

    Având în vedere natura încercărilor interioare și exterioare la care sunt supuse personajele, gradul de suspans este pe măsură.

    „Purgatorio” nu e o carte pe care să o începi acum și să o termini când ai timp. E o carte ca un tren accelerat. O deschizi și te trezești dintr-o dată în plină acțiune, alături de îngeri, demoni, recuperatori. Când trenul acesta a oprit, să știi că nu e o stație… ci s-a terminat cartea, chiar dacă tu ai fi vrut ca totul să continue.

Nu vă dezvălui finalul acestui volum, dar vă spun că intuiesc un alt volum, la fel de palpitant și fascinant ca „Purgatorio” și volumele anterioare ale seriei.

  Evident, recomand cartea celor care au citit volumele anterioare. Pentru că în ultima vreme am întâlnit oameni care mi-au spus: „N-am mai citit de mult timp o carte care să mă țină cu sufletul la gură”, le recomand cu mare drag întreaga serie „Am murit din fericire”, de Theo Anghel

Quantum Publishers Logo

Cartea Purgatorio, de Theo Anghel a fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

A fost odată...Poveşti adevarate

Muzicanții din Berești-poveste-legendă despre care se mai vorbeşte şi astăzi

   Noaptea apăsa încă peste mica așezare, lăsându-și întunericul ca o pătură grea, peste căsuțele mici și bine îngrijite, peste curțile mari și peste pomii grei de atâtea roade bogate. Pe vremea aceea – spun oamenii din Berești – Dumnezeu era mult mai îngăduitor și mai darnic, iernile erau lungi și învăluite-n mantia imaculată a zăpezii, primăverile erau pline de farmecul culorilor, verile purtau haina subțire și lejeră a razelor de soare, iar toamnele erau bogate. Așa era și toamna aceea… bogată în mere, pere, prune…

  Și în noaptea aceea de toamnă, doi muzicanți celebri în zonă, se întorceau de la o nuntă unde au veselit toți nuntașii cu acordurile atât de iscusite ale viorilor lor. Nu era cale lungă din satul vecin până acasă și nici pericole mari nu erau pe atunci… numai pe pod, majoritatea sătenilor se temeau să treacă noaptea, de frica celui rău care – își aduc aminte sătenii – obișnuia să sălășluiască adesea pe acolo. Iată de ce, noaptea, în acele vremuri, oamenilor le era teamă să treacă pe pod. Dar muzicanţii noștri, deși noaptea încă mai stăruia, au pășit pe pod, gândind că, dacă sunt doi, nu li se poate întâmpla nimic. Și au mers, au mers… dar podul părea să nu mai aibă capăt, iar cei doi se tot întrebau ce se întâmplă. Pe timp de ziuă, obișnuiau să treacă pe acolo chiar și de două ori pe zi. Acum însă…, iată, podul nu se mai termina. Obosiți de atâta mers, cei doi muzicanți s-au așezat, sprijinindu-se de parapetul podului.

Deodată, un tânăr chipeș le-a apărut în față, ca din senin. Era îmbrăcat frumos, ca un mire.

-Sunteți muzicanți? a întrebat el aplecându-se către cei doi.

-Da, au răspuns muzicanții cu frică.

-Vă plătesc să-mi cântați la nuntă. Iată, eu sunt mire, iar mireasa mă așteaptă. Nu avem muzicanți. Vă plătesc oricât!

-Nu putem, suntem obosiți, acum venim de la o nuntă unde am cântat, au răspuns cu frică cei doi.

   Ei, când a auzit acestea, flăcăul a scos din buzunare bani atât de mulți, încât cei doi au cedat și l-au urmat. Și n-au mers mult, dar cei doi muzicieni nu și-au amintit niciodată nimic din ce au văzut pe drum. Au ajuns dintr-o dată într-o mulțime de oameni frumos îmbrăcați, dar străini. Nu cunoșteau pe nimeni. Cum era posibil ca acei oameni atât de mulți, să fie acolo, iar muzicienii să nu cunoască pe nimeni?! Ei… și au cântat, au cântat… până li s-au rupt strunele viorilor. În timp ce cântau, nuntașii îi tot acopereau cu bani. Aveau atâția bani, încât n-ar mai fi trebuit să muncească nici a șaptea generație de neamuri. Și după ce li s-au rupt strunele viorilor, dintr-o dată fețele nuntașilor au început să se schimonosească, iar banii… nu doar cei primiți atunci, ci și cei pe care îi primiseră de la nunta din satul vecin, se prefăcură în praf… iar cei doi muzicieni, năuciți de cap, au rămas atât de înspăimântați, încât abia au mai găsit drumul spre casă.

  Abia la câteva luni după aceea au reușit să povestească celorlalți ce li s-a întâmplat pe pod, iar oamenii de atunci erau siguri că acolo, la lăsarea nopții, umbla cel rău să năucească mințile și sufletele oamenilor. Pe vremea aceea, oamenii erau buni și cel rău se ascundea pe sub poduri ca să-i ademenească.

  Mulți ani au mai trecut de atunci. Despre cei doi muzicieni se mai vorbește și astăzi. Vremurile s-au schimbat, însă există o urmă de teamă și astăzi… mai ales când vine vorba de poduri trecute noaptea.

Nu m-aș fi obosit să vă scriu această poveste dacă ea ar fi fost ficțiune, dar e o poveste adevărată… iar muzicanții cărora li s-a întâmplat sunt străbunicii mei.

A fost odată...Poveşti adevărate

Întâmplări stranii, dar adevărate

    Cu siguranță nu m-aș fi obosit să scriu aceste rânduri, dacă n-aș fi avut ceva real să vă povestesc. Am văzut că Arci a deschis calea către aceste mărturisiri și mi-am adus aminte de o întâmplare trăită de către tatăl meu. Când era foarte tânăr, avea de traversat o pădure (foarte deasă pe atunci) ca să ajungă la serviciu. Odată, pe când era schimbul trei, s-a pornit spre muncă… În unele seri mergeau mai mulți tineri, dar în seara aceea era doar el și un prieten de-al său. Întunericul nu se lăsase încă.

    După ce au intrat în pădure, au întâlnit, la un moment dat, un alt tânăr, George. Acesta le-a spus că locuiește într-un sat vecin și că merge și el la serviciu, tot în oraș. Și au intrat în vorbă, au discutat despre una, despre alta… au spus multe glume (tata era un om foarte vesel și glumeț), iar într-un final au ajuns în oraș, iar la poarta fabricii, în mulțimea de muncitori, George și-a pierdut urma.

  Toată săptămâna aceea, tata și prietenul lui au fost schimbul trei, dar nu l-au mai întâlnit pe George. La vreo două luni după aceea, tata a avut treabă în satul de unde spunea George că este. Acolo, stând de vorbă cu un sătean, l-a întrebat dacă nu cunoaște un tânăr pe nume George care face naveta în oraș. Omul acela s-a mirat și i-a spus că da, este un băiat George care făcea naveta în oraș, dar se spânzurase în pădure… cu un an în urmă. Tata a rămas împietrit și l-a rugat pe omul acela să-i facă rost neapărat de o poză de-a lui George. Era același tânăr cu care traversase pădurea.

Mai târziu, tata a aflat că nu era singurul care purtase conversații cu George, ci mai erau și alții care pățiseră la fel.

    O altă întâmplare stranie mi s-a întâmplat chiar mie când aveam 20 de ani. Eram acasă împreună cu fratele meu, iar mama era plecată la o vecină. Era iarnă și se întuneca repede, iar noi ne întrebam de ce nu mai vine. La un moment dat, am auzit foarte clar, cum se deschide ușa, pașii cuiva care intra și cum s-a închis ușa, apoi pașii venind spre noi și o briză rece și puternică. Am înlemnit amândoi de frică și am realizat că ușa nu se deschisese deloc. În seara aceea, am povestit tuturor ce ni s-a întâmplat, iar mai târziu, cineva a sunat-o pe mama și i-a spus că murise bunica. A fost doar una din straniile întâmplări pe care le-am trăit.

„Pangeea, toamna”/ o carte-vampir

Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja

Editura: Crux Publishing

Anul apariției: 2015

Număr pagini: 132

Colecția: Transgressive

   Vă vorbeam, cu alte ocazii, despre cărți care te poartă în adevărate călătorii fascinante, despre cărți uluitoare care te fac să vorbești singur/ă zile întregi, despre cărți deschise ca niște orizonturi cu porți uriașe care te invită să vezi cum e în alte lumi și apoi te lasă înapoi în lumea ta. „Pangeea, toamna” nu e o astfel de carte. Dimpotrivă, e o carte-vampir. Odată ce i-ai deschis coperțile, devii prizonier… trăiești pentru un timp în realitatea altor oameni, dar nu devii părtaș la frământările lor, ci le preiei toate emoțiile și le trăiești tu.

   Autorul acestei cărți, Răzvan T. Coloja a câștigat, în 2015, „Premiul Special pentru Proză” cu romanul „Soldați ai terebentinei” în cadrul Concursului Național de Creație literară „Vasile Voiculescu” .

   „Pangeea, toamna” nu este o simplă carte, este o modalitate mai mult sau mai puțin subtilă de a transmite mesajul că drumul artistului în societatea actuală (deși mult mai avansată decât în alte epoci), e unul sinuos, plin de episoade de criză. Lupta artistului cu proprii săi demoni e mai aprigă decât lupta sa cu lumea exterioară. Locul în care ajunge personajul principal, Pangeea, e unul în care domnește haosul. Arta, de la un domeniu sublim, extinsă până la refuz, ajunge să creeze un adevărat haos. De fapt, în această carte, însăși arta devine haos și haosul devine artă.

   Romanul transgresiv vorbește despre personaje cu obsesia perfecțiunii. Fie că este vorba despre pictură, fotografie sau muzică, artiștii își expun mereu teama că operele lor nu sunt cele desăvârșite.  Poate că tocmai din obsesia artiștilor, dusă până la nebunie, ia naștere această lume: Pangeea – un spațiu unde fiecare artist încearcă să-și identifice propria chemare. Obiectivul principal al celor din această lume este acela de a reuși să influențeze realitatea celorlalți.

  Dar… ceilalți, indivizii exteriori concepțiilor artiștilor, nu gustă întotdeauna haosul din artă sau arta haosului, iar această diferență de percepție, dar și conștientizarea faptului că este imposibil de schimbat realitatea celorlalți, îi transformă pe artiști în inadaptați.

   Chiar dacă pare greu de crezut, în aceste circumstanțe, se țese și o poveste de iubire, însă ea e departe de a fi una feerică. Ștefana și personajul principal masculin au o legătură bolnăvicioasă, o relație nesănătoasă, ciudată, plină de contraste, ca un soi de mocirlă din care, uneori ies la iveală, încercând să nu se îngroape și ele, adevăratele sentimente. Dacă de peste 2000 de ani am aflat din cărți că iubirea este sentiment nobil care face oamenii frumoși sufletește și trupește, aici avem o viziune complet diferită a iubirii. Aici, iubirea nu poartă hainele frumoase ale sublimului, ci este descrisă artistic… cu protagoniști urâți, cu trăsături fizice și morale care nu ies cu nimic în evidență.

   În planul realității nu are loc o acțiune propriu-zisă, construcția cărții fiind bazată pe ce se întâmplă în interiorul personajelor, cum cresc în intensitate trăirile lor, cum iau naștere alte și alte gânduri.

  Când citești „Pangeea, toamna”, chiar dacă e posibil să ieși din zona de confort, te feliciți pentru că ți-ai oferit posibilitatea să descoperi interiorul atât de boem al sufletului de artist, labirintul de emoții, trăiri, întrebări retorice la care acesta se supune zilnic. Dincolo de lupta artistului cu lumea exterioară, pe care regretă că nu o poate alinia standardelor sale, artistul mai duce o luptă, la fel de cruntă: aceea cu propriul suflet. Aflăm, citind această carte, ce se află dincolo de o operă de artă… dincolo de o fotografie, un tablou sau o piesă muzicală. Nu e doar muncă… ci și un bagaj mare de frământări intense.

   Stilul lui Răzvan Coloja este unul impunător și intrigant, în același timp. Dacă există nuanțe mai mult sau mai puțin intense de duritate, ei bine, acestea nu fac decât să țină cititorul aproape, trezind în el curiozitatea de a vedea cât de departe se poate ajunge.  Îmbinarea de cuvinte creează impresia unui val căruia nu poți să i te împotrivești și devii tu însuți personaj al acestui adevărat poem epic.

  Finalul este unul la fel de dramatic precum este întreaga carte, mesajul care se desprinde fiind acela că a fi artist înseamnă a nu fi înțeles de lumea exterioară, indiferent de modalitatea de transmitere a mesajului, a avea mereu noi și noi căutări, a încerca mereu să te descoperi și a-ți modela sufletul conform trăirilor pe care le ai.

Iată câteva citate din carte:

„Și mai curios – ideea lui despre realizare se leagă strâns de o pensulă cu vârf subțire și modul în care acoperă cu alb o pânză albă. Punct cu punct, până la extenuare. Iar asta nu e masochism sau autoflagelare, așa cum ți-ai închipui că s-ar pedepsi un pictor obscur”.

„Adriana se lasă să cadă pe spate, ochii ei imenși devenind și mai mari prelungiți de gene, spune că mâine se dezbracă pentru că vrea să-și cumpere țigări. Spune că dacă ești fată și ești în Pangeea, David te plătește să-i pozezi nud cale de cinci ore. Spune că Davis și grafitul sunt două chestii diametral opuse – știe asta – dar în fond e tot artă. Cumva.”

„Și sărut Pământul.

E acoperit de ape, iar Lidia  încearcă să mi-l fure, să răspândească gustul lui amar în mod uniform – un mic Pământ împins cu gingășie dintr-o direcție în alta pe fondul unei piese al cărui cântăreț a murit demult dintr-o supradoză.”

  Recomand această carte celor care vor să descopere ce se întâmplă dincolo de aura boemă a unui artist, celor care vor să afle cât de multe frământări se ascund în spatele unei opere de artă.Crux Publishing logoCartea Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

A fost odată...Poveşti adevărate

Mireasa din cimitir

   Odată, demult… acum mai bine de 100 de ani, într-un sat din Suceava, de pe malul Siretului, trăia o femeie trecută bine de 90 de ani. În ciuda vârstei, femeia era lucidă și dădea sfaturi tinerilor din sat, fiind foarte respectată de către ceilalți săteni. Ei… în Berești, pentru că așa se numește sătucul unde trăia femeia, tanti Maria era un adevărat simbol al înțelepciunii. Văduvă de câteva decenii, fusese sfătuită de către vecinii săi să își închidă ușa bine, pentru că peste drum de casa ei, în cimitir, de ceva timp, crucile erau vandalizate.

   Nu știa tanti Maria ce se întâmpla noaptea în cimitir, dar bănuia că erau niște tineri fără căpătâi care nu găsiră altă distracție decât aceea de a devasta crucile. Un lucru era sigur: tanti Maria nu se temea de nimic.

-Nici de Dumnezeu nu trebuie să te temi… decât dacă te știi cu musca pe căciulă. Dumnezeu e mare și iubitor, obișnuia ea să spună.

   Într-o noapte de toamnă rece și ploioasă, tanti Maria auzi zgomote și râsete în cimitir. Se uită pe geamul de la tindă și văzu câțiva tineri care distrugeau crucile, le așezau una peste alta și le dădeau foc. Aveau câteva sticle de băutură și erau suficient de băuți încât să nu le mai pese de nimic. Deodată, de după bradul imens din mijlocul cimitirului, se ivi brusc o mireasă. Tinerii înlemniră de frică și fugiră care încotro, rugându-se și promițând-i lui Dumnezeu că nu vor mai face așa ceva niciodată în viața lor.

Ajunsă acasă, tanti Maria își așeză rochia de mireasă înapoi în dulap, spunându-și:

-A avut mama dreptate. Rochia de mireasă trebuie păstrată. Niciodată nu știi când ai nevoie de ea.

   Ei… și din noaptea aceea, nimic nu a mai spulberat liniștea cimitirului, iar duminică, la slujba de la biserică, trei tineri au mărturisit că ei erau cei care devastaseră crucile. Printre lacrimi, ei au mai spus că cimitirul e bântuit de o mireasă care apare de după bradul din mijlocul cimitirului.

   Nu se știe de ce, nimeni nu a mai văzut-o niciodată pe mireasa din cimitir, iar tanti Maria a mai trăit câțiva ani buni, până s-a mutat în cer.

Istoria secretă a visului, de Robert Moss

Titlu original: „The Secret History of Dreaming”

An apariție: 2016

Autor: Robert Moss

Categoria: Literatură contemporană

Editura: NEMIRA

Format: 240×170

Număr. pagini: 389

Traducator: Ana Maria Stefanescu

   Visul – un subiect extrem de controversat – a fost considerat, încă de la începuturile omenirii, o parte esențială în existența fiecărui individ. Fascinantele călătorii nocturne, uneori cu elemente complet diferite de realitatea în care visătorul își duce existența, au fost analizate de-a lungul timpului de numeroase minți curioase să dezlege misterul acestui minunat privilegiu – visul.

   Despre vis și semnificațiile sale s-a scris mult. În 1900, Freud, un fin analist al visului, publică lucrarea „Interpretarea viselor”, dar nu are parte de succesul la care se aștepta. În concepția lui Freud, visele se clasifică în trei categorii clare: vise cu sens şi inteligibile, vise cu sens dar neinteligibile şi vise fără sens şi neinteligibile. Marele analist este de părere că în spatele fiecărui vis nu se află altceva decât o dorinţă refulată.

   Lucrarea lui Robert Moss, apărută la editura Nemira în luna martie 2016, este un studiu mult mai elaborat bazat pe date istorice concrete, demontând astfel mitul freudian potrivit căruia „visele nu sunt premonitorii, ci biografii sexuale”.

  Dar… cine este Robert Moss? Născut la Melbourne în 1946, Moss s-a specializat în lucrul cu visele. Studiază în orasul natal, apoi la Londra unde lucrează ca jurnalist la „The Economist” între anii 1970-1980. Începând cu 1986, Moss se axează pe studiul aprofundat al visului, iar ulterior conduce seminarii de succes în întreaga lume, dezbătând tema visului activ. Iată câteva din lucrările scrise de Moss pe această temă: „Conscious Dreaming”, „Dreamways of the Iroquois”, „The Three Only Things” și „Dreamgates”. Tot la Editura Nemira a apărut volumul „Visul activ” în anul 2014.

  Așadar, Moss oferă o viziune mult mai amplă și mai profundă asupra visului și a semnificațiilor acestuia, analizând diferite lucrări ale predecesorilor săi. Unul dintre scriitorii pe care Moss i-a studiat foarte mult în procesul de documentare a fost Artemidor și lucrările acestuia referitoare la tălmăcirea viselor. „Cele cinci cărți de tălmăcire a viselor” ale lui Artemidor din Efes este prima carte de interpretare a viselor, care apare în secolul IV d.Hr. Fiind prima carte de acest gen, multe din interpretările expuse de către Artemidor au fost acceptate, însă în secolul al XIX-lea, totul a căpătat o altă perspectivă, odată cu apariția lucrărilor lui Freud. Spre deosebire de Moss, Freud pare să nu fi analizat cărțile predecesorilor săi, concluziile pe care le subliniază în lucrările sale fiind astfel, bazate pe perspectiva psihanalitică.

   Dacă lucrările lui Freud sunt destul de dificil de citit și de analizat, cartea lui Robert Moss e un reușit amestec de informații transpuse fluent, într-un decor istoric real. Astfel, Moss devine un povestitor, unul extrem de bine documentat, care transmite, date esențiale despre vis, așa cum s-au întâmplat unor personalități marcante din istorie.

   „Istoria secretă a visului” e structurată în două părți, prima parte având titlul de „Motoarele secrete ale istoriei”, iar a doua parte fiind denumită „Maeștrii celor trei lucruri DOAR”. Epilogul poartă și el un titlu plin de semnificații: „Istoria viitoare a visului”. Cele două părți ale cuprinsului au fiecare câte șase capitole.

   În primul capitol „Susținători ai Pământului și călători prin intermediul viselor” Moss dezvoltă tema arheologiei viselor, vorbind despre legătura dintre universul viu și strămoșii noștri, legătură realizată de către visători, cei care susțin ideea potrivit căreia a visa înseamnă a te lega de o realitate superioară, a te conecta cu căile profunde ale sufletului și a contribui astfel, la evoluția sa.

   Capitolul doi se axează pe o durată istorică cuprinsă între Artemidor și Frued. Aici descoperim diferențele de viziune asupra semnificației visului, aflăm despre ritualuri străvechi de îndepărtare a energiei negative eliberate de un coșmar, dar și despre modul inedit în care Freud a reușit să reorienteze interpretarea viselor. În cadrul acestui capitol, unde Moss ne povestește despre vis și cum a fost acesta interpretat de-a lungul evoluției omenirii, aflăm despre Alexandru cel Mare (356 -323 î.Hr) care avea un prevestitor căruia îi mărturisea fiecare vis al său. Aristander, un excelent sfetnic, devine „vizionarul” lui Alexandru, printre preocupările sale numărându-se: „observarea păsărilor, interpretarea viselor și a semnelor din măruntaiele animalelor sacrificate și analizarea limbajului semnelor lumii”. Tot aici, realizând o paralelă între viziunea lui Artemidor și cea a lui Freud, Moss subliniază marile diferențe ale celor două viziuni. Freud, de pildă, este de părere că „visele sunt simptome secundare, lipsite de sens, ale proceselor somatice” și că toate simbolurile apărute în vise sunt legate de sex. În mod clar, Freud respinge ideea potrivit căreia, visele ar putea prezice evenimente din viitorul individului.

   Al treilea capitol tratează raportul omului cu divinitatea, raport realizat cel mai adesea prin intermediul viselor, indiferent de religie. Aici, Moss ne dezvăluie faptul că Biblia poate fi interpretată ca o carte a viselor. Următorul capitol dezvoltă tema visului în medicină și modul în care interpretarea viselor poate determina depistarea anumitor afecțiuni ale individului.

   Evident, Moss nu putea ignora sfera scriitorilor și modul în care aceștia sunt influențați de către ceea ce visează. Astfel, în capitolul cinci, aflăm despre Remizov, scriitor rus (1877 – 1957) care era un mare iubitor al visului. Acesta visa adesea viitorul și avea chiar și o canapea specială pentru visat. În operele sale a folosit nu mai puțin de 340 de vise personale.

Prima parte se încheie cu un capitol fascinant: „Cum ne ajută visele”, unde raportul visului cu viața reală a visătorului este dezbătut din șase perspective diferite pe care vă las să le descoperiți citind cartea.

    Întreaga carte este o călătorie extrem de interesantă în lumea visului, însă a doua parte a cărții are un plus de fascinație prin faptul că tratează biografiile a șase personalități marcante din istoria și cultura omenirii și modalitatea prin care existențele acestora au fost influențate de către vise. Astfel, capitolul șapte o are în prim plan pe Ioana d‘Àrc. Moss ne prezintă femeia din spatele eroinei pe care o știam, dezvăluindu-ne amănunte despre o femeie cu capacități extrasenzoriale, o femeie care citea în vise și descoperea astfel date despre viitor. Lucrecia de Leon este una din femeile celebre în perioada Armadei Spaniole, iar despre ea aflăm mai multe detalii în capitolul opt. Din acea perioadă, au fost păstrate 415 vise avute de către acestă femeie, vise care au ajutat la îndeplinirea unor obiective politico-militare ale vremii. Harriet Tubman, despre a cărei poveste aflăm în capitolul nouă, este o figură marcantă în istoria americană, fiind o femeie pe cât de misterioasă, pe atât de iscusită în taina deslușirii viselor și a clarviziunii.

   În capitolul zece, pătrundem în culisele vieții lui Mark Twain și ne minunăm descoperind câte coincidențe au existat și cât avid de vise era marele povestitor. Pentru el, visele mergeau mână în mână cu creativitatea.

   Mai fac parte din analiza lui Moss:  Carl Yung și Wolfgang Pauli, mare psiholog și celebrul fizician având o prietenie de peste 25 de ani, timp în care au studiat depășind granițele domeniilor lor de excelență și căutând mereu răspunsuri referitoare la lumea fascinantă a viselor. Winston Churchill este și el studiat în ultimul capitol al părții a doua. În mod surprinzător, dacă cei mai mulți dintre noi aveau despre Churchill impresia că este un om practic, mereu ancorat în prezent și dedicat total realității curente, ei bine, Moss vine cu argumente care demontează această teorie și ne prezintă un Churchill creativ, visător, cu reale abilități de vizionar.

Deși este scrisă într-un stil lejer, accesibil, cartea e o incursiune completă, profundă, în lumea visului așa cum a fost el perceput de către omenire, încă de la începuturile sale.

   Cine are impresia că Moss a publicat un tratat stufos și greu de digerat de către cea mai mare parte a cititorilor, se înșală. Cartea lui Moss se citește repede și cititorul absoarbe într-un mod extrem de plăcut informații pe care, în mod cert nu le-ar fi digerat la fel de ușor din alte scrieri.

  Ce mi-a plăcut la această carte? Ei bine, cum să nu-ți placă o călătorie pe care ai visat-o dintotdeauna, o călătorie fascinantă, într-o lume pe care o adori – lumea visului?

  Recomand cartea, în primul rând visătorilor și celor care sunt convinși că dincolo de realitatea acesta, putem evada oricând în alte realități. Trebuie să precizez și faptul că lucrarea lui Moss se asortează perfect și celor care adoră să citească din culisele vieții marilor personalități ale istoriei și culturii lumii.

O ultimă precizare: deschideți cartea lui Moss! Nu veți realiza că până la finalul acesteia nu e decât un vis… unul fascinant!sigla Nemira

Cartea Istoria secreta a visului, de Robert Moss a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura NemiraPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
13

Sfințită în 1609, Mănăstirea Dragomirna, are hramul de Pogorârea Sfântului Duh.

Spectacol de frunze și liniște–Mănăstirea Dragomirna

    E toamnă și pașii mei răscolesc covorul de frunze atât de frumos colorate de pe aleea care mă duce spre mănăstire. Dincolo de ziduri, intuiesc o poveste fascinantă, simt respirația atât de vie a trecutului care și-a lăsat drept ancore în prezent, drept mărturii ale celor întâmplate, aceste ziduri imense.

    Pe aleea pietruită, unde fiecare pas pare să fie încărcat cu gânduri și cu întrebări retorice, mă întreb dacă Dumnezeu mai e aici, în liniștea aceasta și dacă ascultă sunetul frunzelor care se dau din calea vântului. Mă întreb dacă nu cumva în ochii lui Dumnezeu pot fi una din acele frunze care se ascund după trunchiurile groase ale teilor. Mă întreb…

Și întrebându-mă, pășesc încet, de frică să nu tulbur liniștea, să nu-i stric cadența vântului care unduiește lin, pieptănând crengile dezgolite ale copacilor.

   Atipică prin formă, Mănăstirea Dragomirna adăpostește file epocale din istorie, îmbiindu-te să simți parfumul istoriei, în decorul plin de romantism al toamnei. Una din maicile care se afla în curtea mănăstirii, mi-a povestit despre un ostaș pe nume Ilie Crimca care primește, în anul 1587, de la Petru Șchiopul, pământul unde astăzi se află mănăstirea. Ulterior, ostașul Crimca îmbracă hainele monahale și devine Monahul Anastasie, iar în anul 1602, la Dragomirna construiește o biserică din piatră, pe locul unde astăzi este amplasat cimitirul. Sfințită în 1609, Mănăstirea Dragomirna, are hramul de Pogorârea Sfântului Duh, iar în 1627, datorită lui Miron Barnovschi-Movilă care construiește ziduri înalte în jurul mănăstirii, aceasta capătă alura unei adevărate fortărețe.

   Au urmat clipe dificile, fortăreața fiind atacată de mai multe ori de către tătari, dar, așa cum îi stă bine unui edificiu cu prestanță istorică, întotdeauna s-au găsit resurse pentru refacerea zidurilor și a clădirilor.manastire2

  Astăzi, în toamna care-și cântă trilurile printre copacii pustiiți de frunze, zidurile par să impună un straniu sentiment de teamă.

   N-o să vă vorbesc despre icoana făcătoare de minuni sau despre turiștii care vin aici din întreaga țară cu credința că se vor vindeca de diferite boli ale trupului și ale spiritului… o să vă vorbesc însă despre liniște și despre secundele acelea care par să capete alte dimensiuni și devin suficient de lungi încât să încapă în ele toate gândurile tale. Când te afli în curtea mănăstirii, devii un punct exterior mulțimii, te excluzi din lumea urbană agitată și începi să vezi cu ochii unei alte dimensiuni. Te vezi, te analizezi… te cunoști și deduci că trebuie să te iubești pe tine și pe ceilalți, într-un simplu proces numit armonie… o armonie de care acolo, dincolo de ziduri ești conștient, însă în perpetua viteză a orașelor aglomerate, o uiți iremediabil. Acolo, pe aleile pietruite unde parfumul de toamnă te poartă pe urmele străbunilor, ai vrea să culegi, dacă ar fi posibil, din înțelepciunea acestor oameni de valoare.

  Acolo, unde liniștea face o minunată orchestră cu adierea tomnatică a vântului, devii conștient de fiecare gând și te încarci cu o bucurie imensă pe care te străduiești să o păstrezi cât de mult poți.

  În fiecare toamnă, de obicei în noiembrie, pașii mă poartă pe aleile pietruite ale Mănăstirii Dragomirna… pentru a urmări un fascinant spectacol al liniștii, al parfumului de toamnă și al frunzelor târzii. manastire3

Acțiune, fantasy, iubire, prezent și trecut, toate acestea într-un uluitor tablou al unei iscusite îmbinări de cuvinte.

Stăpânul Castelului, de Teodora Matei

 

Editura: Tritonic

Anul: 2016

Pagini: 202

Gen: Fantasy

   Ei… și iată că veni vremea să vă spun o poveste! George Călinescu spunea că „basmul este oglindirea vieții în moduri fabuloase”, iar eu m-am convins de acest lucru citind „Stăpânul Castelului”, de Teodora Matei, o carte impresionantă prin subtilitatea modului de transmitere a mesajului către cititor. Nu sunt deloc puține cărțile  pe care le-am citit până acum și am ales întotdeauna teme și abordări variate, nefiind adepta unui singur stil sau gen literar. „Stăpânul Castelului” e una din acele cărți după care simți nevoia să nu mai citești altceva, ci să meditezi. Cu alte cuvinte, e una din acele cărți care te captează și ești sub influența ei mult timp după ce o citești. Rămâi cu ceea ce eu numesc „gustul cărții” și e greu să te desprinzi din vrajă.

   Romanul se încadrează în stilul fantasy și expune povestea fantastică a unor suflete călătoare aflate sub vrajă și circumstanțele în care acestea interacționează cu cei din lumea reală. De la primele rânduri, până la final, nu e decât o călătorie uluitoare în care descoperi, ca într-o frumoasă parabolă, adevăratul sens al acestei existențe. Pentru cei care iubesc poveștile din care extrag adevăruri pe care înainte doar le bănuiau, pentru adulții care iubesc basmele adresate vârstei lor, acestă carte este una fascinantă.

   Povestea începe cu un tânăr, Dominic, cel mai nou gardian al unei închisori aflate la un capăt al urbei. Misiunea lui Domi este aceea de a păzi condamnații, numiți de către colegii lui „viețași” pentru faptul că pedeapsa lor era închisoarea pe viață. Aici, în ciuda sfaturilor gardienilor mai vechi, de a nu se implica emoțional, de a nu asculta poveștile condamnaților, Domi are parte de experiențe excepționale, mai ales după ce îl cunoaște pe unul dintre cei mai ciudați pușcăriași – Baronul. Acesta are un statut special, fiind respectat de către ceilalți. Aura de mister din jurul acestui personaj se amplifică odată cu trecerea paginilor. Baronul cu laptop, scrie nestingherit de ceilalți, memoriile vieții sale. Curiozitatea lui Domi depășește limitele impuse de către regulile închisorii, iar de aici, povestea ia o turnură fabuloasă, pe care o veți alfa răsfoind paginile cărții. Mai adaug doar că  dincolo de pereții impozanți ai închisorii, povestea capătă izul fantastic care amintește de „La Țigănci”, iar personajul nostru principal, Domi pornește în căutarea de răspunsuri și explicații ale poveștilor pe care le citește de pe laptopul Baronului.

   Este o călătorie a eternei căutări a adevărului, a sensului vieții, o frumoasă și captivantă poveste care se desfășoară în două planuri temporale care se întrepătrund. Pe unul din aceste planuri e situat Domi și curiozitatea sa specifică vârstei, iar pe celălalt plan temporal se situează Baronul și uluitoarele sale aduceri aminte. Poveștile sale au izul poveștilor din copilărie; întâlnim elemente și motive specifice basmului: castelul, un cal primit în dar, dar întâlnim și elemente din tradițiile și credințele populare românești: farmecele, satul românesc și mentalitățile născute aici. În același timp, autoarea ne aduce mereu aminte că povestea este una a realității prezente, ca o subliniere a faptului că dincolo de realitatea noastră, există mereu ceva, iar acel ceva se poate, uneori, intersecta cu prezentul nostru. E fabulos acest mod de a scrie!

   Așa cum îi stă bine unui basm, în spatele tuturor peripețiilor, stă sublimul sentiment al iubirii, ca punct declanșator al întregii avalanșe de acțiune, dar și complicațiile pe care acesta le poate determina. Este vorba despre o iubire ținută secret pentru un timp, o iubire de o mare intensitate, devastată la fel de uluitor cum s-a ivit, prin apariția altei iubiri.

Motivul blestemului apare ca un pilon în jurul căruia toate personajele capătă alura unor eroi de basm, suportând repercusiunile unui blestem din strămoși și devenind inevitabil, oameni cu soarta pecetluită.

   Dacă majoritatea cărților pe care le-am citit până acum presupun un joc imaginativ din partea cititorului, stilul Teodorei Matei este unul extrem de senzitiv. Ea nu-ți permite doar să vizualizezi personajele și cadrul în care acestea acționează, ci te poartă printr-un adevărat curcubeu al simțurilor. Astfel, există rânduri pe care le citești și simți gusturi, atingi obiecte, auzi sunete, șoapte, iar această modalitate de a transmite, de a comunica cu cititorul, nu face decât să îi acapareze acestuia întreaga atenție.

    În altă ordine de idei, nu există tendința de a prefera un personaj sau de a-l trata mai altfel decât celelalte, autoarea acordă șansa fiecărui personaj să se facă cunoscut, astfel încât acesta să poată căpăta un anume loc în viziunea celui care citește. În acest fel, personajele, fie că au un rol esențial sau nu în poveste, au șansa de a lua rolul de narator în carte, povestind ceea ce s-a întâmplat din propria perspectivă. Astfel, fiecare erou, împreună cu partea sa de poveste alcătuiesc un puzzle, un peisaj complet al scenariului.

   După ce autoarea ne ancorează într-un prezent care pare să fie foarte clar (ne descrie închisoarea, paznicii și câteva elemente despre unii pușcăriași), aproape insesizabil, acțiunea capătă alura unui fantasy atât de bine realizat, încât e imposibil să lași cartea din mână…

Iată câteva citate care explică de ce e atât de ușor să te îndrăgostești de stilul Teodorei Matei:

„Băutura alunecă abrupt pe esofag ca zgârietura unei femei geloase pe pielea trădătorului. Urmele ei dureau și frigeau. Când rana părea vindecată, venea relaxarea din mușchi și creier.”

„Închise alene ușa în urma lui și mai pierdu câteva minute privind prin celule. Întenționat, lăsa mereu ultima celula Baronului, atât la inspecția vizuală, cât și la cea video. Povestea acestuia îl intriga pe tânărul gardian. Imaginea bărbatului care, în seara de iarnă, stătea nemișcat pe patul metalic cu fruntea în palme ca într-o rugăciune, îl urmări până acasă.”

„Am închis ochii; prin pleoape dureros-transparente vedeam același Iad. Disperare. Lacrimi. Abandon. Moarte. Plângeam cu brațele înlănțuite în jurul Ritei. La rândul ei, mă strângea la piept și mă legăna ca pe un copil. Îi simțeam oasele subțiri, sânii plini ce-mi împungeau pieptul, îi simțeam părul căzându-mi pe față și degetele alintându-mi tâmplele. Șoptea ceva, dar nu înțelegeam ce.”

   Acțiune, fantasy, iubire, prezent și trecut, toate acestea într-un uluitor tablou al unei iscusite îmbinări de cuvinte, le veți descoperi citind o carte pe care eu am găsit-o fascinantă: „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei.Editura Tritonic

Cartea Stăpânul castelului, de Teodora Matei a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Tritonic.

Altfel de cărți… cărțile de vrăji

   Știu… o să-mi spui că trăim într-o lume concretă, că am progresat atât de mult, încât nimeni nu mai crede în vechile ritualuri despre care povesteau bunicii noștri sau bunicii bunicilor noștri. Suntem în plină eră a comunicării, a progresului… ocazie cu care, orice aluzie la cărțile de acest gen, ar fi depășită. Ei bine, tind și eu să cred același lucru… doar că studii recente au arătat că noi, românii… și nu numai, încă mai scuipăm în sân și ne dăm trei pași înapoi când ne trece calea o pisică neagră. Iată ce spun cifrele unui sondaj realizat anul trecut: în timp ce 44,8% dintre români au încredere în preoți, 42,4% cred în miracole, 31,2% cred în deochi, 25,5% cred în blesteme, 23,8% cred în horoscop, 15,6% cred în extratereștri și 15,3% cred în vrăjitorie.

  Așadar, în virtutea acestor procente (deloc de neglijat), iată și câteva cărți despre care se spune că unora le-ar fi frică și să le atingă:

1.Picatrixul. Este o carte veche… asta e sigur, dar pe cât de veche este, pe atât de ciudată pare pentru noi, oamenii prezentului. Datând din secolul al X-lea și celebră în lumea arabă pentru rețetele sale care garantau rezultate maxime, cartea folosește astrologia și magia ocultă. De-a lungul timpului, cartea a fost tradusă în numeroase limbi, astfel încât foarte multe popoare au beneficiat de privilegiile rețetelor prezentate. Un lucru e sigur: cartea garanta că orice dorință, indiferent de cât de imposibilă ar fi părut ea, se putea împlini în urma unei rețete din această carte. Nu trebuia să faci mari eforturi… totul era foarte simplu. Era nevoie doar să bei niște simple  amestecuri de substanţe, pe care, din respect pentru organul numit stomac, nu le voi menționa.

2. Cartea magului Abramelin. E o carte misterioasă, despre care se spune că a fost înmânată unui evreu de către magul Abramelin în persoană, în secolul al XV-lea. Magia Abramelină mai există și astăzi și are o mulțime de adepți în întreaga lume, aceștia susținând că practică o adevărată știință, născută cu mult timp înaintea omenirii. Revenind la carte, aceasta pare să expună modalități în care poți să te ferești de demonii care pur întâmplător se pot intersecta pe aceleași drumuri ca ale tale. Mai mult decât atât, cartea are și rețete cu care acești demoni pot fi supuși și pot face tot ceea ce dorește cel care a rostit vraja. Cum funcționează totul? Ei bine, după inițiere și purificarea spirituală, nu mai e nevoie decât de rostirea cuvintelor juste pentru a obține ceea ce se dorește.

3.Pseudomonarchia Daedonum e creația unui celebru medic și demonolog din secolul al XVI-lea, Johann Weyer. Cartea este un catalog cu 69 de demoni nobili (se vede că și în lumea lor există ierarhii sociale), dar conține și ritualuri prin care aceștia pot fi contactați.  După contactare, aceștia iau diverse forme, cum ar fi ciori sau câini, dar nu uită să îndeplinească ceea ce i s-a cerut: găsirea de obiecte pierdute, aducerea iubitului înapoi sau alte dorințe pur pământești. Tot în această carte se vorbește și despre un alt demon (din aceeași ierarhie de nobili), Haagenti care apare atunci când cineva are nevoie disperată de a transforma apa în vin… și, să recunoaștem, există cazuri de astfel de oameni…

4. Galdrabok. Este o colecție scrisă în limba islandeză, care datează din secolul al XVI-lea și cuprinde cele mai tari 47 de vrăji concepute de cei mai puternici vrăjitori din lume. Aici găsim ritualuri despre cum poți să transformi cel mai mare dușman al tău în cel mai mare admirator al tău, dar învățăm și alte lucruri „utile”, cum ar fi: cum să adormi pe cineva sau cum să bagi frica în dușmanii care-ți poartă pică, cum să faci să dea ciuma în cineva sau alte lucruri de acest gen.

5.Manualul Necromancerului. Conține ritualuri despre care se spune că le pot induce dușmanilor (mereu e vorba despre dușmani) stări de halucinații, astfel încât aceștia să vadă ceea ce nu există în realitate.

   Acestea sunt doar cinci dintre cărțile de vrăji celebre și foarte temute, despre care se spune că ar avea rezultate garantate. Poate că vă întrebați dacă, documentându-mă pentru acest articol, n-am fost tentată și eu să încerc vreo vrajă… măcar așa, din pură curiozitate. Ei bine, da! Am încercat și eu cu câteva vase care trebuiau spălate… dar se pare că în materie de vrăji sunt un adevărat antitalent. Nimic n-a funcționat, așa că a trebuit să le spăl eu însămi.

   Dacă eu sunt un adevărat antitalent în genul acesta de activități, dincolo de ocean, americanii sunt adevărați maeștri în ale vrăjilor. Astfel, studiile arată că 3 din zece americani cred cu desăvârșire în vrăji și chiar susțin că li s-au întâmplat lucruri. Într-un alt studiu efectuat pe 4000 de americani, s-a descoperit că 18% dintre aceștia susțin că sunt zilnic vizitați de spirite.

Acestea fiind zise, vă doresc o zi… cum altfel, decât magică!

„Uneori când visez…”, de Lucian Dragoș Bogdan

Editura: Tritonic

Colecția: Cașmir

Anul: 2015

Număr pagini: 224

     Există cărți care plac, cărți bune care ajung la suflet și care sunt o adevărată delectare pentru minte, însă există și cărți extraordinare care te atrag și te țin captiv, te transformă în personaj și te obligă să faci față tuturor emoțiilor, lăsându-te preț de câteva zile, incapabil să mai asimilezi alte povești, din alte file. Într-o perioadă în care editurile abundă în cărți bune, Tritonic ne prezintă, în colecția „Cașmir”, o carte sublimă, originală, o poveste fascinantă, despre dragoste și despre cum poți să străbați prin ceea ce-ți oferă viața, descoperind mereu iubirea.

   Trebuie să recunosc, încă de la început, că titlul este unul cu care am rezonat perfect, eu fiind o visătoare incurabilă. Așadar… „Uneori când visez…” e un titlu care captează esența unei cărți în care participi cu sufletul la gură, o carte care se lasă descoperită și transmite trăiri pe care cititorul nu le va uita ușor.

   Lucian Dragoș Bogdan, autorul acestei uluitore cărți este un fin observator, dar și analist al psihologiei feminine, un pictor care folosește stările sufletești feminine ca nuanțe în conceperea unui tablou sublim. Deși este cunoscut în principal ca un autor de romane S.F., Lucian Dragoș Bogdan dovedește că talentul său de scriitor trece de granițele unui singur gen literar, putând fi capabil de a aborda cu succes, și alte genuri.

   Iată ce scrie autorul pe coperta cărții: „Este o carte despre visurile cu care pornim la drum, despre maturizare, despre alegerile pe care le facem în viață și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă, de fapt, dragostea”.

   Despre iubire și despre complicațiile aduse de aceasta s-a scris mult… foarte mult, iată de ce sarcina unui scriitor care abordează o astfel de temă este una dificilă, mai ales dacă intenția acestuia este să scoată o operă originală… iar Lucian Dragoș Bogdan reușește acest lucru foarte bine.

   Povestea, una specială prin modalitatea de raportare a trăirilor personajelor la evenimentele ivite în viață, dar și prin stilul subtil și atât de bine documentat al scriitorului, este una care nu-ți mai permite să lași cartea din mână. Plecând de la aceste considerente, o să vă dezvălui pe scurt, câteva elemente din subiectul cărții: Melati, o tânără foarte inteligentă, studentă la Facultatea de Fizică şi Ştiinţă din Indonezia, este pe cale să obțină un loc la Oxford. Dacă pentru alți studenți, această veste ar fi fost una extraordinară, pentru Melati, entuziasmul este estompat de gândul la o posibilă sarcină și complicațiile care reies de aici. Faisyal, iubitul lui Melati, este un personaj cu un caracter slab, lipsit de inițiativă, laș și incapabil de a lua decizii importante. Când sarcina fetei devine o certitudine, lucrurile se complică suficient de mult, încât adevăratele caractere să fie scoase la suprafață. Dacă Melati va păstra copilul sau va face avort, veți afla numai citind cartea, iar făcând asta, veți avea parte nu doar de o lectură interesantă, ci și de o emoție intensă… pentru că povestea nu se petrece într-o lume cu concepții deschise, ci în tradiționala Indonezie, unde normele religiei musulmane impun reguli stricte pe care personajul feminin principal le-a încălcat și ar putea fi aspru judecată pentru asta.

„Și inevitabilul s-a produs. Doctorița mi-a transformat temerile în certitudine. M-a privit peste ochelarii cu rame subțiri, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Ești însărcinată!”

„Mi-am mângâiat abdomenul pătrunsă de o stare greu de descris. Era o combinație de bucurie și de incredulitate în fața lipsei oricărui semn fizic vizibil. Oare chiar se născuse un nou univers, acolo, de a cărui prezență să nu fiu conștientă încă?”

    Într-o lume dominată de circumstanțe atât de potrivnice unei sarcini neprevăzute, cartea scoate la iveală ideea de relații și de schimbările prin care acestea trec atunci când personajele sunt supuse unor evenimente obscure. Unele relații devin mai puternice, altele nu sunt ceea ce par și se destramă, devenind numai amintiri, însă dincolo de toate acestea, personajul principal face o adevărată călătorie pornind de la ceea ce a visat dintotdeauna, până la ceea ce i-a oferit, în realitate, existența. E o călătorie a emoțiilor, a descoperirilor de sine, a temerilor și a depășirii acestora, un voiaj care nu face decât să transforme personajul principal, dintr-o tânără fragilă, cu multe vise, într-o femeie puternică, capabilă să dovedească celor din jur că este responsabilă pentru deciziile pe care le ia.

    Scriitorul pictează întregul tablou al zbuciumului sufletesc, folosind persoana I-a și dovedind astfel că este un abil cunoscător al psihologiei feminine. Implicarea cititorului în poveste și în trăirile personajelor este mult mai mare atunci când povestea este la persoana I-a, însă dincolo de acest fapt, scriitorul are abilitatea de a lucra cu cuvântul cu o deosebită măiestrie.

Stilul autorului, deși simplu și accesibil, este imprimat cu o melodie a emoțiilor, o melodie care face din această carte, una fascinantă.

„Spre mirarea mea, van Rijn mă aștepta în fața clădirii.

-Nu știam dacă mai vrei să intri în biroul meu, după tot ce ai trăit ieri acolo…

Am rămas interzisă. Era prima dată când întâlneam un bărbat care se gândise la implicațiile profunde ale unui lucru. Părea din alt film”.

„Faysial a insistat. Era dispus să accepte orice oră și zi. Îmi forța mâna, iar singura șansă să scap de el era să i-o retez. Dar nu mă simțeam în stare să fac asta. Recunosc că, undeva – în adâncul sufletului – încă mai simțeam ceva pentru el. Probabil că asta avea să dispară abia când altcineva avea să-și facă loc în inima mea. Sau nici atunci în totalitate. Nu știam, la vremea aceea”.

    Cele 15 capitole conturează o traiectorie ascendentă plină iluzii și deziluzii, de căutări și de renunțări, de descoperiri ale caracterului feminin, ale relațiilor schimbătoare în funcție de circumstanțe.

Recomand cartea tuturor celor care vor să se lase surprinși de originalitatea unei povești intense și profunde, celor care vor să asculte ritmul unei povești fascinante despre iubire și despre viață.Editura Tritonic

 

Cartea „Uneori cand visez…”, de Lucian Dragos Bogdan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

5 cărți ciudate și păreri pe măsură

Da… suntem, cu siguranță diferiți. Nu degeaba se spune că lumea e un curcubeu de caractere, fiecare având dreptul (atât de preamărit astăzi, în plină eră a teoretizării conceptului de comunicare) la opinia sa. E plin internetul de reacții acide la recenziile unor cărți, de comentarii de cele mai multe ori deplasate sau chiar răutăcioase. De vină e societatea conflictuală în care trăim, tendințele individualiste, dar și publicitatea excesivă a unor titluri, proces care declanșează și aspecte negative. Dar… nu despre marketingul cărților vreau să vă vorbesc astăzi… ci despre câteva cărți despre care intuiesc o părere generală majoritară, cărți adunate într-un clasament… mai altfel decât suntem obișnuiți.

1. „The zen of farting”, de Reepah Gud Wan

     Vorbește despre un manuscris menit să revoluționeze tot ceea ce se știa despre zen. Căutând alte căi decât cele clasice, prin care să-și impulsioneze elevii să pătrundă în tainele învățăturilor budiste, maestrul Reepah a înființat un nou curent, numit „The zen of Farting”, menit să-i distreze pe adepți. Se spune că după ce i-a venit această inedită idee, maestrul Reepah a devenit foarte ocupat, mii de adepți fiind interesați de această practică. Manuscrisul cărții, aparținând unui pescar din Taiwan, este vechi de secole… de atunci lumea a evoluat… și totuși, câteva recenzii scrise de cititori americani, sună cam așa: „Întotdeauna mi-am dorit un ghid spiritual al flatulenței. Adesea, după ce mâncam ardei iute, mă simțeam foarte rău și starea mea generală se deteriora vizibil. După ce am aflat de zenul flatulenței și am citit mult despre asta, mă simt mult mai eliberat”.
    „Cartea este extraordinară. Am primit-o cadou de ”Ziua Tatălui” și vreau să vă spun că mi-a schimbat întreaga viziune despre flatulență”.

2. „How to shit in the woods”, de Kathleen Meyer

    Da… tot ce pot să spun este că ne îndreptăm vizibil către o literatură cu grave accente practice, dar e strict părerea mea… pentru că recenziile la această carte sună cam așa: „În ciuda titlului vulgar, cartea e plină de informații utile. În cazul în care plecați într-o excursie și drumul până la destinație e foarte lung, vă sfătuiesc să luați cartea și s-o citiți cu ochii mari. O să vă fie utilă” sau „Dacă vă plac pădurile, dar vreți ca cel care vine din urma voastră să aibă aceeași părere, atunci trebuie să citiți această carte”. Unele voci spun că această carte s-a vândut în peste 2,5 milioane de exemplare, fiind un adevărat best seller.

3. „Does God ever Speaks through cats?”

    Da, e o întrebare bună, la care autorul David Evans caută răspunsuri, iar cititorii vin cu recenzii pe măsură: „Da, Dumnezeu a vorbit de mai multe ori prin pisica mea. Mi-a spus că nu e bine să fii ateu și că trebuie să mă îndrept spre cele sfinte” sau „Nu știu dacă Dumnezeu vorbește prin pisici, dar pe Broadway am văzut odată un grup de pisici care nu se mai opreau din vorbit” sau „Dumnezeu întotdeauna vorbește cu mine prin pisica mea. Începe la cinci dimineața. Misterioase sunt căile lui Dumnezeu”. Într-adevăr…

4. „Learning to play with the lion’s testicles”, de Melissa Haynes

Da… după cum vă spuneam, ne îndreptăm spre o literatură practică, de unde învățăm lucruri utile, care să ne folosească în viață. Iată și părerile despre această carte: „Am avut câteva experiențe în junglă și vreau să vă sfătuiesc să nu încercați niciodată să vă jucați cu testiculele unui leu, dacă nu ați citit această carte” sau „Am citit cartea, dar un prieten mi-a spus că nu tuturor leilor le place asta”. Nu știu ce să zic… am alte hobby-uri.

5. „Crafting with cat hair”, de Kaori Tsutaya

Da… dacă pisica ta lasă păr prin casă, această carte îți propune o soluție: confecționează lucruri din el. Cum adică „din ce?” Din părul de pisică! Există oameni care au citit cartea și au învățat de acolo o mulțime de lucruri utile. Iată câteva mărturii: „Am descoperit că, citind această carte în metrou, oamenii nu mai stau atât de aproape de mine” sau „Cu ajutorul acestei cărți, soția mea a confecționat daruri de Crăciun pentru prietenii noștri. A făcut patru perechi de șosete, două eșarfe, trei pălării, o pereche de papuci de casă, o jachetă de iarnă și un covor pentru camera copiilor”. Acestea fiind spuse, mai că m-aș apuca și eu… dar n-am pisică.

Ei… acestea sunt doar cinci dintre sutele de cărți „mai altfel”, pe care unii dintre semenii noștri le găsesc interesante și ale căror titluri, din respect pentru sensul inițial, nu le-am tradus.

„În mod clar, viața n-are nici un sens fără o componentă spirituală”

„Ce știu cu adevărat”, de Oprah Winfrey

Titlul original: „What I know for sure”
Autor: Oprah Winfrey
Editura: Lyfestyle Publishing
Anul: 2016
Număr pagini: 190
Traducere: Hânsa Alexandra

     Viața este, cu siguranță, o călătorie fascinantă, fie că e plină de provocări sau chiar de dificultăți, fiecare om având un rol bine definit și o călătorie pe care o construiește așa cum crede de cuviință. Cei mai mulți dintre noi ne ghidăm atât după vocea interioară, dar și după modele… iar de cele mai multe ori, modelele sunt persoane publice, care apar frecvent în presă, expunându-și viața și modalitățile prin care au reușit să obțină succesul.

    E adevărat, unii dintre noi își doresc succes, alții au ca scop doar liniștea și o viață confortabilă… însă cartea aceasta este despre Oprah Winfrey și despre cum a depășit ea momentele dificile ale vieții, cum și-a schimbat ea percepția asupra sensului existenței.
   Pe Oprah o cunoașteți din celebrele sale show-uri de televiziune, însă citind cartea, descoperim că dincolo de imaginea zâmbitoare care apare pe ecran, stă o femeie cu un trecut plin de dificultăți, de temeri și de lupte interioare.

    Oprah Gail Winfrey s-a născut pe 29 ianuarie 1954 în Kosciusko, Mississippi. Este realizatoare de emisiuni TV, gazdă de talk-show-uri, producător. Celebra revistă „Forbes” a catalogat-o drept „cea mai bogată femeie din lume. În ciuda acestei etichete, viața vedetei nu a fost ușoară. S-a născut din părinți adolescenți, aceștia separându-se imediat și a fost crescută de bunici până la vârsta de șase ani. Așadar nu a avut parte de căldura părintească atunci când a avut cea mai mare nevoie. Bunicii trăiau la limita sărăciei. Mai târziu, la 14 ani, Oprah a rămas însărcinată, însă copilul a decedat la scurt timp după naștere. La vârsta de 19 ani, apare șansa de a lucra într-un radio, iar acela a fost punctul de declanșare a ascensiunii lui Oprah.
    Cartea e despre cum să pornești de la nimic, dintr-un punct în care nu există niciun viitor și să reușești bazându-te doar pe propriile tale forțe și pe voința de a-ți creiona viața altfel decât părea ea la început.

    Cele 190 de pagini ale mărturisirii sunt structurate în opt capitole și introducerea, fascicule în care cititorul descoperă că la categoria „temeri” și „vulnerabilitate”, percepțiile și emoțiile oamenilor – indiferent că sunt oameni simpli sau persoane publice – sunt similare. Cele opt capitole – Bucurie, Reziliență, Relații, Recunoștință, Posibilitate, Venerație, Claritate și Putere – sunt țesute cu povești din viața lui Oprah, povești care amintesc de poveștile noastre cu tâlc, din care oamenii trag concluzii și extrag sfaturi pe care să le folosească în propria viață.

    Cartea lui Oprah este una inspirațională, e o mărturie sinceră a unei vieți care ar fi putut avea oricare altă turnură, dacă nu ar fi existat voința de a merge mai departe și de a trăi frumos. Titlul cărții, în aparență o expresie simplă, este de fapt, o esență a ceea ce exprimă autoarea cu deplină sinceritate. „Ce știu cu adevărat” exprimă o mărturie plină de culoare, plină de îndemnări la care cei care dau curs, își pot schimba viața. Se pare că ideea acestui titlu i-a venit după ce a fost întrebată de către Gene Siskal (critic de film), în timpul unui show: „Ce știm cu adevărat?” .

     Descoperim, urmărind rând cu rând fiecare poveste și crâmpei de mărturisire a lui Oprah, faptul că viața nu e implacabilă și nu e prescrisă de undeva de sus, ci e o călătorie care se poate schimba, în bine sau în cealaltă extremă, dacă ne dorim asta. Ceea ce exprimă Oprah în această carte, este că putem trăi frumos, chiar extraordinar, dacă credem suficient de mult în forța noastră interioară, pentru că noi, oamenii, suntem ființe minunate, capabile să ne construim și să ne modelăm existența așa cum ne dorim.
  Nu a fost ușoară viața lui Oprah, asta e sigur, însă faptul că a știut să lupte pentru ceea ce și-a dorit, demonstrează că fiecare din noi este capabil să facă asta. Indiferent de vârsta pe care o avem, percepția asupra vieții poate fi frumoasă: „Să înaintez în vârstă este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată”, mărturisește ea, explicând mai departe că fiecare clipă, indiferent din ce etapă a vieții vine, este o adevărată binecuvântare.

    Tot din această carte, aflăm că „În mod clar, viața n-are nici un sens fără o componentă spirituală”, frază care demonstrează atât sensibilitatea acestei femei, cât și înclinarea spre credință, spre latura spiritual ca modalitate de a crea o existență echilibrată.

    Nu știu dacă mulți vor aplica sfaturile din această carte în propria lor existență, însă știu că fiecare rând te determină să meditezi asupra vieții tale, asupra a ceea ce vrei să faci cu acest minunat dar, numit viață.
    În lumea aceasta rapidă, stresantă și care tinde să-și piardă adevăratele valori, sfatul autoarei este acela de a acorda atenție lucrurilor mărunte care ne pot aduce bucurie și liniște. Unul din lucrurile aparent neînsemnate, dar esențiale pentru existența noastră, este respirația, iar sfatul scriitoarei este acela de a acorda timp suficient acestui proces:

„Știu cu adevărat că respirația este ancora ta, darul care ți-a fost oferit, care ne-a fost oferit tuturor, pentru a ne echilibra chiar în acest moment. De fiecare data când am o întâlnire care presupune cea mai mica urmă de tensiune, mă opresc, inspire adânc, apoi mă eliberez. Ai observat vreodată cât de des îți ții respirația? De îndată ce începi să acorzi atenție, te-ar putea surprinde să vezi cât de multă tensiune purtai în interiorul tău”.

    Stilul lui Oprah este fluent, direct, așa cum îi stă bine unei mărturisiri și odată ce deschizi cartea e ca și cum te așezi pe o canapea și bei o cafea cu autoarea care îți povestește amănunte din viața sa, subliniind cum poți tu să beneficiezi de mărturisire, folosind concluziile în propria ta existență. Cartea se citește ușor și se simte tendința de asimilare a informațiilor, de parcă fiecare rând ar pleca încet, spre un sertar deschis din creier și din inimă. Recomand cartea tuturor, dar mai ales celor care cred că viața, chiar dacă e dificilă, e un dar extraordinar.lifestyle-publishing

    Cartea Ce ştiu cu adevarat de Oprah Winfrey, a fost oferită pentru recenzie de Editura Lifestyle Publishing. Poate fi comandată de pe site/ul editurii Lifesyle Publishing.

Autor: Rodica Puşcaşu

Dacă ești genul de cititor care ai mari așteptări atunci când te decizi să citești ceva, atunci „Între pământ și apă” e, cu siguranță, ceea ce cauți!

Între pământ și apă, de Raluca Andreea Chiper

Editura: Quantum Publishers
An apariție: Iulie 2016
Categoria: Romance
Format: 130 x 200 mm
Număr. pagini: 370

    Cu siguranță, fiecare om e o poveste fascinantă, un univers plin de emoții, ținut ascuns față de ceilalți sau relevat numai persoanelor apropiate. Dacă nu știai asta… te poți convinge citind „Între pământ și apă”, de Raluca Andreea Chiper, autoare despre care aș putea spune că respiră emoție și… mai mult decât atât, are strania abilitate de a modela emoția ca pe o plastilină. „Între pământ și apă” nu e un roman… e o respirație comprimată, e un concentrat al traiectoriilor de emoții, un tren accelerat în care, dacă te urci, nu cobori decât la ultima stație… după ce ai traversat o lume care te frapează prin diversitatea modalităților de exprimare a frământărilor interioare.

    Începând de la copertă – de un albastru care emană mister, hipnotizându-te și care te determină să pătrunzi în paginile cărții – „Între pământ și apă„ e o istorie a emoțiilor, de la descoperirea lor, până la trăirea lor și la transformarea lor în amintiri.
     Înainte de a ne dezvălui povestea, scriitoarea Raluca Andreea Chiper ne scrie un citat de Luis Borjes, unul profund filosofic, care nu face decât să anunțe faptul că ceea ce urmează să citim, va fi cel puțin la fel de intens.
    Personajul principal, Karen Baldin este o tânără de o rară sensibilitate, care păstrează traumele vii, alegând să se închidă în durerile și singurătatea sa. Este și o talentată balerină, pentru care baletul este mai mult decât o pasiune, însă odată ce în viața sa se insinuează suavul sentiment al iubirii, se declanșează un amalgam de frământări. Noutatea trăirilor este intriga care atrage infinitul tumult afectiv. Cum o va afecta sentimentul iubirii și cum va decurge povestea de iubire? Ei bine, asta n-o să vă dezvălui, dar veți afla, cu siguranță, citind cartea.
    Scriitoarea – despre care nu degeaba am afirmat mai sus că dovedește o stranie abilitate de a modela emoțiile – transpune lumea personajului principal în două planuri temporale: trecut și prezent. Astfel, frământările Karinei vizează întâmplări dintr-un trecut pe care fata îl percepe mai liniștit decât perspectiva prezentului mereu gri.

    Faptul că iubirea dintre Karina și Dragoș nu este tocmai una acceptată de normele societății actuale este un motiv în plus pentru perpetua stare de frământare a fetei. Nu degeaba se spune că cele mai intense iubiri sunt cele interzise, cele imposibil de realizat, cele pe care societatea sau normele sale le respinge. Dacă se va materializa această iubire sau cum vor evolua existențele personajelor, veți afla răsfoind filele cărții.
    Unul din mesajele acestei minunate cărți este acela că dincolo de aparențe există mereu eforturi uriașe, dureri și renunțări pe care ochiul exterior nu le poate sesiza. Ne facem o impresie despre viața cuiva numai pe baza a ceea ce ni se permite să vedem, însă în fiecare suflet există o luptă interioară. Despre această luptă interioară, atât de sublim descrisă în cele 370 de pagini, aflăm citind „Între pământ și apă”.
     Stilul scriitoarei este unul special prin faptul că redă emoții de o mare intensitate, într-o manieră atât de fluidă, încât ai impresia că tot ceea ce citești, îți este povestit de către un înger:

„Când ești înconjurat de îngeri, o știi pentru că le simți prezența. Curentul provocat de veșmintele lor vaporoase îți mângâie fața și te aduc într-o stare de pură fericire și de adâncă melancolie. Le simți prezența ce emană parfumuri, hrană pentru suflet, ai vrea să îi atingi, însă nu poți…”.

   Prezența lui Dumnezeu în rugile personajului principal nu face decât să intensifice ideea de deznădejde, întrucât nimic din ceea ce se întâmplă nu pare să aibă acceptul sau ajutorul divin.
    Deși tinerețea înseamnă, de cele mai multe ori, exuberanța vieții și dorința de a savura orice clipă, Karina este mereu apăsată de timp, de spațiu, de emoții… de tot ceea ce o înconjoară:

„Cum mă îndreptam spre sala de balet, descopeream o zarvă ieșită din comun. Colegele alergau pe coridoare, vesele și totuși nu îndrăzneam să întreb ce se întâmplă. Am preferat să intru și să simt cum inima îmi ia foc din cauza unei emoții.”

    Întreaga carte pare o melodie, una pe care o balerină dansează spunând o poveste de iubire de o rară intensitate:

„-Karina…
Auzindu-mi numele șoptit printre mocnirile unui foc obosit ce-și căuta somnul cu o pasiune domoală, pe buze mi s-a ivit un zâmbet sincer. Nu m-am întors spre el, dar faptul că am tresărit, ușor fermecată de glasul lui, l-a convins că atenția îmi este îndreptată asupră-i. Pumnii mi s-au încleștat, căci vocea iubitului mi-a pătruns în măduva oaselor și m-a făcut să tremur ușor.
-Ești fericită?”

    Stilul Ralucăi Chiper este unul fluent, cartea se citește ușor, cititorul este purtat în odiseea emoțiilor pe care Karina le simte, iar finalul este unul pe măsură, dar vă las pe voi să-l descoperiți. Dacă vă închipuiți că după ce parcurgeți cele zece capitole, puteți respira la Epilog, vă înșelați… chiar și aici veți găsi emoții și le veți trăi la maxim.

     Titlul „Între pământ și apă” simbolizează antiteza între ceea ce și-a dorit personajul principal de la viață și ceea ce i-a oferit realitatea, relevând faptul că fata își duce existența între două lumi, într-un spațiu și în circumstanțe în care îi este imposibil să își găsească liniștea.
     Tema aleasă de către scriitoare este una de actualitate. Iubirea imposibilă, interzisă este o temă destul de des abordată de către scriitorii de literatură actuală, însă Raluca Andreea Chiper are un stil special, ca o șoaptă de înger, dovedind că este un iscusit maestru al cuvântului pe care îl îmbracă în diverse emoții.
    Indiferent care sunt așteptările unui cititor atunci când decide să citească „Între pământ și apă”, intensitatea emoțiilor la care va fi suspus îl va face, cu siguranță, ca la finalul lecturii, să fie convins că a citit o carte care-l va marca.
    Dacă ești genul de cititor care ai mari așteptări atunci când te decizi să citești ceva, atunci „Între pământ și apă” e, cu siguranță, ceea ce cauți!Quantum Publishers Logo

Cartea Între pământ și apă, de Raluca Andreea Chiper, a fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishing. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook  

Autor: Rodica Puşcaşu

by -
12

5 motive pentru care e bine să citești

   Cu siguranță ați auzit asta de mii de ori. O spuneau străbunii noștri, o spun, iată, și oamenii de știință de astăzi: cititul face bine! Cum au ajuns celebrii cercetători la această concluzie? Ei bine, după studii îndelungate făcute la Universitatea Stanford din California, s-a conchis negru pe alb: cititul aduce numeroase beneficii, dintre care, mai jos, enumerăm câteva.

   1.Previne apariţia bolii Alzheimer

     Ai auzit, cu siguranță, despre mult temuta boală Alzheimer. Ei bine, una din modalitățile prin care poți să o previi e cititul. Stimularea activității creierului reduce semnificativ posibilitatea apariției demențelor senile. Citind, creierul tău ca fi mereu activ, iar acest lucru îl va menține tânăr. În caz contrar, el va intra într-o stare de apatie… se va plafona, pierzând astfel multe din abilitățile pe care obișnuia să le aibă… iar tu nu vrei asta, nu-i așa?

  2. Reduce intensitatea stresului

    Da, toată lumea știe: trăim vremuri în care stresul ne afectează atât fizic, cât și psihic. Fie că vii de la serviciu plin de tensiune, fie că te-ai certat cu iubitul/iubita și nu mai știi ce să mai faci, un lucru e sigur: cititul te ajută. Decât să te apuci de spart obiecte de prin casă sau decât să lași stresul să te transforme într-un bolnav de pe lista cronicilor hepatici, mai bine întinde mâna și ia o carte din bibliotecă. Citește! Pășește în lumea cărții pe care o deschizi și detașează-te de stres! Îți face bine! O spun specialiștii!

    3. Devii mai deștept

    Da! Indiferent de cât de deștept ești, citind, devii mai deștept… iar viața aceasta e făcută astfel încât cine e deștept, poate să facă față provocărilor. În plus, cu cât citești mai mult, cu atât stochezi mai multe informații utile, aplicabile în realitatea actuală. Așa că… fii deștept! Citește!

   4. Îmbunătățește vocabularul

    Cu cât citești mai mult, cu atât acumulezi mai multe cuvinte, mai multe expresii, cunoști mai multe stiluri. În acest fel, îți formezi un stil de gândire, dar și de vorbire, elemente care alcătuiesc imaginea unei persoane de astăzi, iar o imagine bună, e un atu în plus… indiferent de circumstanțe.

    5. Intensifică puterea de concentrare și atenția

    În lumea actuală, prinsă parcă într-un vârtej extrem de rapid al informației și al progresului tehnologic, e nevoie ca atenția noastră să facă față zilnic unei presiuni destul de mari. Specialiștii spun că și acesta e un motiv de declanșare a stresului. Înainte de a merge la serviciu sau la școală, unii se implică simultan în mai multe acțiuni care le solicită atenția: își controlează mesajele de pe telefon, vorbesc cu alte persoane, mai aruncă un ochi pe paginile de socializare, iar asta nu face decât să ridice nivelul de stres. Încercați să înlocuiți aceste activități cu zece minute de citit. Întreaga atenție vă va fi focalizată doar spre lectură, iar puterea de concentrare pentru restul zilei va crește.

Ce alte beneficii credeţi că poate oferi cititul?

În spatele fiecărei personalități publice de renume, există întotdeauna o poveste... frumoasă, tristă, motivantă pentru ceilalți, uimitoare, dar întotdeauna o poveste de maxim interes. Printre marile personalități culturale, Peggy a avut ocazia să-l întâlnească și pe Brâncuși.

 Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim

Editura: Pandora
Colecția: StArt
Anul: 2016
Număr pagini: 168
Traducere: Ciprian Siulea

    În spatele fiecărei personalități publice de renume, există întotdeauna o poveste… frumoasă, tristă, motivantă pentru ceilalți, uimitoare, dar întotdeauna o poveste de maxim interes.
„Confesiunile unei dependente de artă” este prima carte din colecția StArt, apărută la editura Pandora M, colecție prin care se urmărește familiarizarea cititorilor nu doar cu conceptul de artă modernă și caracteristicile acesteia în secolul XX, ci și familiarizarea cu poveștile uluitoare aflate dincolo de cortine.

    Peggy Guggenheim este o figură remarcabilă, o adevărată dependentă de artă, o personalitate care a schimbat fața artei secolului XX. Provenind dintr-un mediu mai mult decât privilegiat, după cum mărturisește ea însăși: „provin din două dintre cele mai bune familii evreiești”, Peggy dobândește o avere destul de mare după ce tatăl său, aflat împreună cu amanta sa pe celebrul Titanic, moare. Se spune despre tatăl lui Peggy că, împreună cu alți oameni la fel de bogați, a refuzat să se îmbarce pe una din bărcile de salvare și și-a așteptat moartea îmbrăcat în cele mai bune haine.

    „Confesiunile unei dependente de artă” este unica autobiografie a lui Peggy Guggenheim, iar înainte de a face o analiză a cărții, ar trebui menționat neapărat faptul că Peggy Guggenheim nu este o scriitoare, ci o iubitoare de artă. Cu toate acestea, mărturisirea sa permite cititorului să deschidă o ușă… o ușă secretă asupra vieții acestei personalități.
Cu siguranță, există două modalități de a cunoaște marile personalități ale artei: una din ceea ce se scrie despre ei și cealaltă din ceea ce spun ei înșiși, iar această din urmă perspectivă este una care permite o cunoaștere mai apropiată, mai amănunțită, oferind elemente în plus, celor care vor să aibă o viziune completă asupra personalității.

    „Confesiunile unei dependente de artă” etalează nu doar aspectele vieții personale ale lui Peggy, dar este și o transpunere în timp, în secolul XX, în epoca ariștilor boemi pe care ea a avut ocazia să-i întâlnească.
Ne facem o părere despre firea haotică a lui Peggy, chiar din Cuvântul Înainte, scris de către Gore Vidal, scriitor american, care povestește un episod din viața lui Peggy: „Am văzut-o ultima oară pe Peggy, foarte adumbrită, la televiziunea italiană. Veneția sărbătorea a 80-a zi de naștere – sau cel puțin acea parte a Veneției care nu s-a scufundat nici în Adriatică, nici în lene. Camera s-a apropiat de chipul frumos al lui Peggy, pentru o filmare foarte de aproape. O voce din off a întrebat-o ce crede despre pictorii italieni de astăzi. Ochii ei s-au deplasat spre persoana nevăzută, iar jumătatea ei de zâmbet a sporit insesizabil. „Ah”, a spus ea, „sunt foarte slabi.” Apoi, în stilul ei permanent jamesian, a adăugat: „Nu-i așa?”

    În întroducerea scrisă de către Alfred H. Barr Jr. – istoric american, fost director al Muzeului de Arte Moderne din New York – aflăm că Peggy Guggenheim era considerată „o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facționalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar față de revoluția de valoare.”

    Cine este Peggy Guggenheim? Este un personaj aproape halucinant, care te poartă de la bucurie extremă, la tristețe, toate acestea într-un timp foarte scurt. Când deschizi filele cărții sale, ești prins în uraganul emoțiilor despre care ea însăși povestește și ți-e imposibil să te desprinzi, pentru că pășești împreună cu ea, treci prin toate stările despre care ea îți povestește. Iată de ce, Peggy Guggenheim este nu este doar povestitoarea acestei cărți, ci și un personaj cu o putere extrem de mare, hipnotizantă chiar, asupra cititorului.
În 1919, la doar 21 de ani, Peggy a intrat în dreptul deplin de a beneficia de partea sa de avere lăsată de către tatăl său. Este momentul în care se declanșează un perpetuu conflict cu mama sa care a simțit că nu va mai avea nici o putere de control asupra fiicei sale cu porniri excentrice. Pe lângă achizițiile făcute de Peggy, aceasta a devenit cunoscută prin investițiile sale în artă.
E destul de dificil de descris un astfel de personaj complex, pentru care trecerea de la starea de epuizare, la o plictiseală cronică se face foarte ușor. Iată cum se caracterizează ea însăși: „o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiță; și un lup singuratic”.

    Viața lui Peggy seamănă cu o cursă, totul se petrece foarte repede, de parcă s-ar fi grăbit să bifeze tot mai multe evenimente, să trăiască la maxim cât mai multe emoții, de la fericire extremă, la disperare, la neputință, apoi din nou la speranță, la bucurii, la iubire.

   Printre marile personalități culturale, Peggy a avut ocazia să-l întâlnească și pe Brâncuși.

„Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem că aveam să intru în așa complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram că marea noastră prietenie să ușureze lucrurile. Dar, în ciuda tuturor acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4000 de dolari pentru Pasărea în spațiu.”


Cu toate acestea, la un moment dat, Peggy a fost chiar pe punctul de a se căsători cu Brâncuși, dar despre asta și despre căsniciile scurte, intense sau plictisitoare ale marii iubitoare de artă, veți afla călătorind în paginile cărții sale.

    Peggy și-a pus amprenta în domeniul artei, pe fondul unui tradiționalism care părea, la acel moment, de neclinitit, apoi șirul schimbărilor a fost continuat, însă cu mari dificultăți, datorită circumstanțelor politico-economice determinate de conflictele dintre țări. În ciuda tuturor impedimentelor, Peggy s-a impregnat în domeniul artei, devenind o figură remarcabilă.
Stilul cărții este departe de a fi unul artistic, abundent în figuri de stil, ci este simplu și direct, așa cum o sinceră și seducătoare mărturisire poate fi.

    Despre personalitatea lui Peggy Guggenheim, dar și despre amprenta sa asupra artei, există diverse păreri, pentru a le clarifica, dependenta de artă precizează: „

Oamenii mă învinovățesc pe mine pentru ceea ce este pictura de astăzi pentru că eu am încurajat nașterea acestei noi mișcări. Nu eu sunt responsabilă. Acum 18 ani, în America exista un spirit pur de pionierat. O artă nouă trebuia să se nască – expresionismul abstract. Eu am stimulat-o. Nu regret asta. Ea l-a produs pe Pollock, sau mai degrabă Pollock a produs-o pe ea. Și doar acest lucru justifică eforturile mele.”

    Fără îndoială, dependența de artă a lui Peggy Guggenheim a fost o verigă importantă în evoluția acestui domeniu.
Recomand cartea celor care vor să vadă dincolo de cortină și să afle despre ceea ce e dincolo de aparențe.pandora M

Cartea Confesiunile unei dependente de artă de Peggy Guggenheim, a fost oferită pentru recenzie de Editura Pandora. Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii.

Autor: Rodica

by -
10

Dincolo de mănăstire se întinde o pădure care ascunde și ea file de istorie, unde cărările par imprimate în farmecul timpului de altădată... de asta cred că atunci când povestești despre aceste locuri, e bine să vorbești în șoaptă.

Mănăstirea Zamca – un loc încărcat de istorie

     Astăzi o să vă vorbesc, în șoaptă… despre un loc special, Mănăstirea Zamca. De ce în șoaptă? Pentru că mii de emoții ale anilor trecuți se odihnesc aici, între pereții impozanți ai acestui edificiu.
Cu câteva sute de ani în urmă, exista în Suceava o stradă plină de culoare, de arome și de cântec, care aparținea Comunității Armenilor din Suceava. Strada aceasta există și astăzi… o spune asta arhitectura caselor din zonă, a celor care nu au căzut pradă noilor tendințe, uneori ușor penibile ale construcțiilor de astăzi. Unele case de aici sunt o adevărată poveste, cu cerdac din lemn și verandă, împrejmuite cu grădini de flori, cu alei pietruite. Din altele nu a mai rămas decât tristețe și ruinele care amintesc de faptul că acolo, cândva, o familie și-a dus veacul, cu bune și mai puțin bune, așa cum numai într-o familie poate fi. Pășind pe strada aceasta, devii o parte din trecut, simți oamenii de altădată și poveștile lor… respiri izul acelei epoci. Urmând străduța, ajungi la Mănăstirea Zamca, un loc unde timpul pare să se fi comprimat, unde pădurea și aerul din zonă te caută să-ți povestească despre cum era odată.
Fascinante poveștile despre cum era odată… mai ales cele pe care le auzi de la pensionarii care se plimbă seara pe aleea din fața mănăstirii.zamca

    Recunoașterea ca monument istoric i-a revenit abia în 2004, an în care Mănăstirea Zamca a intrat oficial pe lista monumentelor istorice, complexul medieval Zamca fiind cel mai semnificativ edificiu religios pe care comunitatea armeană l-a ridicat în zonă, în anul 1606, atunci când o parte din armenii refugiați și-au găsit adăpost pe meleagurile noastre.
Unele date spun că există referiri la această mănăstire încă din secolul XV și că o parte din clădiri au constituit, pentru o perioadă de timp, sediul episcopiei armene.

    Ansamblul arhitectural al mănăstirii cuprinde biserica principală „Sfântul Auxentie”, turnul – clopotniță de pe latura de est, de 26 metri înălțime și o clădire cu paraclis la etaj, aflată la intrarea în mănăstire. Impresionante nu sunt doar dimensiunile sale, ci și elementele în stil gotic, clasic cu motive orientale.
Bătrânii de pe strada armenească povestesc despre trei frați care au construit acest ansamblu, care primise, inițial numele de Mănăstirea Sfantul Oxent. Despre cei trei frați, cu numele Auxent, Iacob și Grigore, se spune că ar fi cumpărat terenul, apoi au construit fiecare câte un edificiu: biserica fiind construită de Auxent, Iacob ridicând capela, iar Grigore fiind constructorul Turnului cu clopotniță.
Totuși, dincolo de povestea fraților care au ridicat clădirile ansamblului, din hrisovul domnesc al lui Alexandru cel Bun reiese faptul că din 1401 aici a existat prima episcopie armeană, condusă de către Hovhannes, cel căruia i s-a acordat, de altfel, dreptul de a păstori armenii refugiați pe teritoriul Moldovei.
Dacă urmașii lui Ștefan cel mare și a lui Alexandru cel Bun au tratat armenii cu bunăvoință, iar aceștia au conviețuit în pace cu băștinașii, sosirea la putere a lui Petru Rares le-a adus numeroase necazuri. Acesta a considerat că armenii nu sunt ortodocși, omorând o parte din ei. Unii au reușit să scape de mânia domnitorului, refugiindu-se în Transilvania. În aceste circumstanțe, Mănăstirea Zamca a fost arsă, fiind apoi refăcută de către Ioan Vodă cel Cumplit, care se trăgea din neam de armenimanastire

    Există numeroase controverse cu privire la data construcției mănăstirii, însă pe cheia de boltă a arcadei de est, chiar la intrarea turnului-clopotniță este imprimată data construcției: anul 1606.
În mijlocul naosului bisericii „Sfantul Auxentie”, tronează piatra funerară a lui Agopsa, pe care scrie: „Aceasta este piatra de mormânt a lui Agopsa, care este fiul lui Amira, care este ctitorul acestui locaș, a murit în anul armenesc 1000/plus 61 (1612)”.
Nici secolul al XVII-lea nu a fost mai liniștit pentru zona mănăstirii și pentru cei care locuiau aici. Când trupele polone conduse de Sobieski au asediat Suceava, în timpul luptelor împotriva turcilor. Este perioada în care mănăstirea este înconjurată de un val de pământ, devenind o adevărată cetate. Acestea și nu numai sunt evenimentele istorice care au zguduit din temelii zidurile impozante, groase de un metru și înalte de patru metri ale mănăstirii Zamca. Slujbele la această mănăstire au loc o dată pe săptămână, dar, neexistând o viață monahală activă, mănăstirea pare un impozant monument al liniștii, dar și al misterului.
Dincolo de mănăstire se întinde o pădure care ascunde și ea file de istorie, unde cărările par imprimate în farmecul timpului de altădată… de asta cred că atunci când povestești despre aceste locuri, e bine să vorbești în șoaptă.padure

by -
16

„Urgia și zorile” e una din acele cărți care poartă nu doar un strop de magie, ci un adevărat covor fermecat pe care cititorul pășește și este transpus în fantastica lume orientală, cu toate aromele și farmecul ei.

Urgia și zorile de Renée Ahdieh

Titlu original: The Wrath and the Dawn
Editura: Epica
Anul: 2016
Traducere: Iris Manuela Anghel
Număr pagini: 386

    Când o carte e bună, cuvintele pentru a o descrie, se găsesc, cu siguranță, foarte ușor, dar atunci când e fascinantă, cuvintele potrivite sunt mai greu de găsit. „Urgia și zorile” e una din acele cărți care poartă nu doar un strop de magie, ci un adevărat covor fermecat pe care cititorul pășește și este transpus în fantastica lume orientală, cu toate aromele și farmecul ei.
     Absolventă a Universității Carolina de Nord, Chapel Hill, Renée Ahdieh este membră a „Society of Children’s Book Writers and Illustrators”, dar și a „Science Fiction & Fantasy Writers of America”. Este pasionată de salsa și de pantofi, de baschet, dar și de salvarea câinilor. Copilăria și-a petrecut-o într-un apartament dintr-un zgârie-nori din Coreea de Sud, așa se explică de ce adoră să fie cu capul în nori. Locuiește în Charlotte, Carolina de Nord, SUA.
     Inspirată din colecția de povești orientale „O Mie și Una de Nopți”, cartea „Urgia și Zorile” este primul volum din Saga Șeherezadei și a califului Khalid. Romance, suspans, un cadru pictat cu originalitate, câteva picături de magie… și iată rețeta acestei cărți la finalul căreia, remarca „Va urma” este o mare consolare.
      Fără îndoială, pentru iubitorii genului romance, cartea va depăși orice așteptare, întrucât stilul narativ al autoarei este unul original, captivant. Ca printr-o vrajă desprinsă tot dintr-o poveste orientală, cititorul devine personaj… și nu unul tocmai contemplativ, pentru că toate evenimentele care au loc în carte sunt trăite cu o intensitate maximă. Ce are Renee Ahdieh deosebit față de alți scriitori de romance? Ei bine, are abilitatea de a se juca cu emoțiile cititorului, de parcă i-ar permite să se urce într-un montagne russe pentru a-l supune apoi urcării și coborârii bruște.
     „Urgia și Zorile” e o poveste despre ură și despre iubire, despre natura umană și subtilitatea trecerii de la un sentiment la altul, deși vorbim de două sentimente antagonice. Limita dintre ură și iubire poate fi trecută aproape insesizabil… și asta demonstrează cu o măiestrie unică, scriitoarea Renee Ahdieh, de-a lungul poveștii sale.
      Să trecem la subiectul acestei impozante cărți: Șeherezada, cunoscută printre cei apropiați cu numele de Șazi se oferă să-i fie mireasă califului din Khorasan, un tânăr de nu mai mult de 18 ani. Cunoscut pentru actele sale de cruzime, Khalid aducea în fiecare noapte, în dormitorul său, câte o fecioară din ținut, iar în zorii zilei o ucidea cu o frânghie de mătase. Alegerea Șeherezadei de a-i fi mireasă ascunde, în realitate, o imensă dorință de răzbunare, pentru prietena sa ucisă de Khalid și pentru toate familiile din ținut care au suferit o astfel de dramă. Fata speră că va găsi o modalitate de a-l ucide pe Khalid, chiar dacă asta presupune să-și riște propria viață. Pentru a-și amâna sentința, Șeherezada începe să-i spună califului o poveste fascinantă, suficient de lungă încât să depășească zorile, iar fata să-și mai câștige timp și viață.
      Planurile Șeherezadei sunt deviate de răsturnări de situație pe care vă las să le descoperiți pătrunzând în tainele poveștii. Dacă va reuși Șahi să-și ducă răzbunarea la bun final, dacă necruțătorul Khalid va apela la același ritual și în cazul ei, toate acestea, dar și un cumul de evenimente care vă va ține cu sufletul la gură, le veți afla citind cartea „Urgia și zorile”.

     Personajele sunt bine creionate atât fizic, cât și moral, fiind descrise atât de către autor sau având calități/defecte pe care le deducem din replicile și gândurile celorlalte personaje. Dacă inițial, cartea pare a fi o luptă între bine și rău, mai târziu, aflăm detalii despre personajul negativ, iar aceste detalii nu fac decât să ne determine să punem în balanță, să reflectăm asupra noțiunii de bine, de rău, dar și de ură sau iubire. O primă concluzie referitoare la personaje este că fiecare ființă e un suflet egal cu al celorlalte ființe, indiferent de puterea pe care o are asupra altor ființe.
      O altă concluzie este aceea că iubirea este unicul sentiment care poate topi chiar și cele mai crude inimi. Nu se știe însă dacă și inima califului funcționează după aceste reguli. Asta veți afla citind cartea.
Relațiile dintre cele două personaje principale au o traiectorie neașteptată, presărată cu răsturnări de situație, cu izbucniri violente, cu descoperiri neașteptate, toate acestea menite să țină cititorul cu sufletul la gură, să se întrebe neîncetat: „unde duc toate aceste trăiri, toate aceste evenimente?”
      Cartea este condimentată cu poveștile pe care Șahi i le spune califului. Această construcție, a poveștii în poveste, este, de foarte multe ori, periculoasă, întrucât interesul cititorului față de firul epic principal se poate diminua. Nu este cazul aici. Dimpotrivă. Aici suspanul se dublează, cititorul fiind pus în situația de a aștepta cu nerăbdare să afle deznodământul poveștilor spuse de Șahi, dar mai ales finalul poveștii sale și al lui Khalid.
      „Urgia și zorile” își depășește stadiul de simplu romance, fiind un volum elaborat, elevat, cu frumoase descrieri ale cadrelor unde se petrece acțiunea, cu dialoguri care cuprind replici acide, ironice, savuroase sau dramatice. Pe lângă aceste descrieri, un alt element care dovedește faptul că „Urgia și Zorile” nu este un simplu romance, este complexitatea personajelor și modalitatea inovatoare prin care autoarea le evidențiază și pe cele secundare, oferindu-le parcă posibilitatea de a arăta că și ele sunt parte esențială din poveste. Jalal și Despina sunt două personaje secundare, însă acțiunile lor și modul lor de a comunica, de a relaționa cu ceilalți, aparenta lor simplitate, complexitatea gândirii lor, induc faptul că rolul lor în vâltoarea evenimentelor este unul important.
     Cantitatea de mister, împreună cu doza justă de romance, calitatea personajelor și plasarea lor în acțiune la momentele atent alese, gradul mare de suspans, fac din această poveste, una formidabilă… și să nu uităm că este doar primul volum din „Saga Șeherezadei și a califului Khalid”.
    Iată câteva citate din carte:
„-Viața îmi este pecetluită oricum. Mi-ați spus asta foarte clar. Poate că ar trebui să trecem peste acest aspect și să ne concentrăm asupra problemei de față.
-Fără doar și poate!
-Aș vrea să vă spun o poveste, continuă Șeherezada, după o clipă de tăcere, în care încercă să-și domolească freamătul lăuntric.
-Poftim? întrebă califul, trădându-și, pentru prima oară, sentimentele.
Ești uimit? Nu va fi pentru ultima oară, Khalid Ibn al-Rashid, de asta te asigur!”

„-Tare iscusită mai ești la vorbă, draga mea Șeherezada! spuse Salim cu un zâmbet pe buze. Te-aș întreba unde ai găsit-o, Khalid-jan, dar…
Califul strânse mâna dreaptă în pumn, iar Șeherezada își stăvili cu greu dorința de a-i înfinge un cuțit în ochi.
-De ce vreți să știți unde m-a găsit, Domnia Voastră? Vă aflați cumva în târg și doriți să cumpărați ceva? îl întrebă ea cu nonșalanță.
-Poate că da, îi răspunse Salim, cu ochii scăpărând scântei. Mai ai rude, draga mea? Vreo soră cumva?
Știe că am o soră. Îmi amenință… familia?”

-Ar trebui să știi că nu accept cu ușurință să mă tratezi ca pe o posesiune, îi răspunse ea privindu-l printre gene.
-Dar nu te-am tratat niciodată ca pe o posesiune, Șeherezada.
-Asta până acum, când te-ai hotărât să mă alungi”.

„-Câtă dreptate poți să ai! Nu-mi aparții, e adevărat, îi spuse el, retrăgându-și mâna rezemată de ușă. Eu îți aparțin ție.
Șeherezada își strânse mâinile în pumni, încercând să evoce vremurile când ea nu însemna nimic pentru el. Vremurile când nici el nu însemna nimic pentru ea, iar singurul lucru ce-i anima sufletul era legea talionului”.

    Nu doar iubitorii de romance vor savura această carte, ci și cei care preferă suspansul și cărțile atât de bine scrise, încât fiecare rând e o rampă care propulsează cititorul direct în miezul evenimentelor din carte.

 

editura Epica

Cartea Urgia și zorile de Renée Ahdieh este oferită pentru recenzie de Editura Epica. Cartea poate fi comanda de pe Editura Epica. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale editurii urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Rodica Pușcașu

„Oare ce faci dacă îți întâlnești sufletul pereche ... la momentul nepotrivit?” – Lauren Kate.

Tentația, de A. Stephanie-vol. 1 Nimic după noi (trilogie)

 recenzie

Titlu: Tentația
Autor: A. Stephanie
Editura: Smart Publishing
Anul: 2016
Pagini: 448

    Dacă dragostea s-ar putea reduce la o formulă matematică, prin care necunoscuta să fie logic dedusă și precis stabilită, lucrurile pe pământ ar fi, cu siguranță, mai simple. Dar nu e chiar așa… iar atunci când dragostea apare în complexul decor al îndoielii, fiecare clipă a existenței e însoțită de trăiri intense, de clipe tensionate și de teama de a lua decizii.
Citind „Tentația” de A. Stephanie, urmărești traiectoriile ascendente ale sentimentelor tinerilor aflați la vârsta la care deciziile par să nu aibă logică și sunt însoțite de adevărate taifunuri lăuntrice.

    Trecând de părerile aflate chiar pe primele pagini ale cărții, păreri care-ți trezesc curiozitatea, intri deja într-o stare de suspans, așteptările cresc, iar povestea nu dezamăgește deloc, dimpotrivă, te poartă într-un tumult al emoțiilor, al indeciziilor, al răzgândirilor în care cititorului îi este imposibil să nu se implice.
„Tentația” e o carte trăită sub presiunea emoțiilor, e un segment care pare rupt din realitatea zilelor noastre, expunând dileme și frământări trăite la vârsta iubirilor vulcanice.
    Deși personajele creează o figură matematică, frământările lor sunt departe de a se rezolva apelând la formule. Subiectul cărții este de actualitate, acesta reprezentând confuziile create de instabilitatea sentimentelor și modul în care tinerii devin uneori spectatorii propriilor vieți, minunându-se chiar ei înșiși de gradul mare de nehotărâre, de instabilitate, de tumultul sentimentelor, de turnurile pe care viața le suportă atunci când se face trecerea de la adolescent la tânăr adult.
     Totul începe când Blair, o tânără aflată în priul an de facultate, realizează că relația sa cu Arden nu mai merge la fel ca înainte, iar pe fondul acestor neînțelegeri apare și intrigantul Aiden, fratele geamăn al lui Arden, un personaj care dă peste cap existența fetei și nu numai. După ce face câteva confuzii între cei doi frați (în ipostaze nu tocmai decente), Blair are de făcut față unor încercări ale vieții demne de un film cu mult suspans.
     Personajele sunt tipologii ale societății actuale, iar circumstanțele în care ele se desfășoară nu sunt altceva decât decorul actual al unei epoci în care dragostea, deși ultrastudiată de către mii de specialiști, rămâne totuși o mare dilemă.
     Cartea are un ritm alert, episoadele de ironie alternează cu gândurile meditative, cu frământările personajelor, desfășurate în cele 30 de capitole în care autoarea precizează în titlu personajul căruia îi aparține mărturisirea. În acest fel, cititorul află nu doar versiunea lui Blair, ci și a lui Aiden.
     Acțiunea se transformă într-un incitant duet al pasiunilor ținute în frâu, pasiuni care ajung la apogeu și apoi răbufnesc cu scene picante, cu excese de furie, cu regrete și cu îndrăzneli. Pe lângă dilemele legate de iubire, Blair se mai confruntă și cu probleme de familie, fiind afectată și de neînțelegerile dintre părinții săi. Din punctul de vedere al situațiilor conflictuale, „Tentații” este un episod copiat din realitatea zilelor noastre. Trăim într-o epocă în care teoretizăm mult conceptul de comunicare, însă nu se știe din ce motive, nu îl aplicăm în cadrul relațiilor.
     Personajul feminin Blair trece de la inocență la pasiune, de la tristețe la momente de extaz, trăind cu maximă intensitate fiecare clipă. Arden și Aiden sunt doi frați gemeni care par să întruchipeze firi diferite, însă fiecare având caractere surprinzătoare.
     Dacă Blair se va îndrăgosti de Aiden, dacă Arden va dispărea definitiv din viața sa… toate acestea le veți afla pătrunzând în tainele acestei minunate cărți – „Tentația”.
     Cartea se citește ușor, dialogurile dintre personaje fiind deseori picante:

„-Poate ar trebui să pleci, am spus, sigură pe mine.
-Ești cumva iubita lui? s-a răstit la mine.
Am zâmbit.
-Nu-i treaba ta.
A pufnit iritată, apoi s-a întors spre Aiden și a spus pe un ton amenințător:
-Îl vreau înapoi și n-o să mă las bătută.
-E cam târziu pentru asta.”

„-Iubito, dormi? Am auzit vocea lui Aiden ca prin vis.
-Nu, am mormăit eu.
-Mută-te cu mine.
M-am înecat cu propria salivă, cu propria limbă și cu propriile cuvinte care mi-au rămas în gât.
-Dorm, am spus, cu respirația sacadată.”

    Iată și alte fragmente din carte:

„Iubito, m-ai băgat într-un mare rahat. Știu că ți-am spus să nu te îndrăgostești de mine, dar al naibii să fiu dacă tu n-ai început să te plimbi prea mult prin mintea mea. De fapt, iubito, uită ce am spus.”
„Undeva, între momentul în care am întâlnit-o prima oară, iar ea s-a abandonat în brațele mele, până în acel moment în care ea îmi cerea siguranță, m-am îndrăgostit de ea.”
„-Sensibilo, a rânjit.
Am luat ceașca și mi-am turnat cafea. Eram prea nervoasă ca să-l întreb dacă voia și el.
-Arogantule.
-Panicato.
-Ticălosule, am zis îmbufnată, făcându-mi mâinile căuș în jurul ceștii.”

    În final, vă voi dezvălui doar motto-ul de la începutul cărții: „Oare ce faci dacă îți întâlnești sufletul pereche … la momentul nepotrivit?” – Lauren Kate. Întrebarea este motivul frământărilor personajelor din carte și, de ce nu, poate fi subiect de meditație pentru cititori, indiferent de vârstă.
„Tentația” nu este doar primul volum din trilogia „Nimic după noi”, ci este o carte după care rămâi ca într-o stare de transă, gândindu-te cât de complex este acest sublim sentiment – iubirea.

    A. Stephanie este o scriitoare cu o mare abilitate de a așterne emoția pe hârtie și de a te ține captiv în poveste, de a te face părtaș la dilemele personajelor. Nu pot să mai adaug decât că aștept cu nerăbdare și următoarele volume.

Cartea Tentația este oferită pentru recenzie de autoarea A. Stephanie. Cartea poate fi comandată de pe site-ul personal al autoarei- astephanie.ro

Autor: Rodica Pușcașu

by -
11

Știu… e un titlu cam pretențios. Nu vă speriați… nu urmează un tratat stufos de analiză a limbii române, nici o lucrare științifică de doctorat; nu e nici un studiu efectuat de cercetători celebri. - Cât e mărarul, gagiule?

     Limba română actuală și reinventarea

      Creatie /LifeStyle

      Știu… e un titlu cam pretențios. Nu vă speriați… nu urmează un tratat stufos de analiză a limbii române, nici o lucrare științifică de doctorat; nu e nici un studiu efectuat de cercetători celebri. E doar o constatare făcută de vecina mea, tanti Ioana. Zilele trecute, au venit la ea niște rude dintr-un oraș cosmopolit. Români, dar trăiți într-un oraș atât de mare și aglomerat, sofisticat și elevat, încât alura urbei și-a pus amprenta, inevitabil, asupra limbajului… atât de mult, încât tanti Ioana ar fi avut nevoie de traducător. E drept, cunoaște și tanti Ioana niște argouri pe care le mai folosește când e nervoasă sau la piață. De pildă, odată, când făceam niște cumpărături împreună, i-a zâmbit vânzătorului de legume și l-a întrebat:
– Cât e mărarul, gagiule?
Vânzătorul, trecut bine de a doua tinerețe, dar vădit entuziasmat de complimentul în argou al doamnei, clipi de două ori ca-n genericul din „Dallas” și îi răspunse:
– E 1 leu, dar îți dau la jumate, pentru că ești mișto.
Tanti Ioana, luă legătura de mărar, aruncându-i, ca bonus, o privire ca-n reluare și apoi își scutură capul, de parcă vru să-și revină la realitate. Mă privi scurt și ascuțit:
-Vezi, așa se fac cumpărături! Nu fi fraieră! E nevoie de puțină vrăjeală!
Acum însă, sora sa și nepotul, căzuți ca dintr-un adevărat megalopolis, vorbeau un limbaj de neînțeles.
-Ce bine-i să fii parașutist, îi spuse nepotul trântindu-se pe canapeaua din bucătărie.
-Ești parașutist, mama? se miră tanti Ioana.
-Fiule, nu fi gherțoi! îl certă mama sa, sora lui tanti Ioana. Se întoarse apoi către tanti Ioana și-i explică:
-Dragă, „parașutist” e un fel de musafir, unul care pică în casa cuiva și e mereu servit.
Tanti Ioana e cam debusolată, iar nepotul observă asta și o taxează imediat:
-Ce-ai rămas așa beta, mătușă? Ești blank total! Ia zi, nu te mai ajută hardul?
-Nu fi nes, că te scanez ieftin și rapid! îl apostrofează maică-sa.
-Hai lol, îi răspunse neobrăzatul.
Tanti Ioana rezistă pe toată perioada vizitei, nu pentru că e cool, ci pentru că e forțată de situație.
La final, după ce au luat prânzul împreună, surorile au început să-și facă confesiuni:
-Vezi, dragă, geanta asta roșie mi-am regalat-o singură, de supărare că pe Ionel l-a spamat la mate. Nu știam cum să-mi revin din tristețe, am vorbit cu profa, dar mi-a dat reject imediat. A zis că refuză să treacă habarniștii. Și m-am tot rugat de ea, i-am spus că-i dau niște cașcaval, dar ea nimic. Lol. Cui nu-i place cașcavalul? Uite că ăsteia nu-i place!
Confuză și nesigură pe limba sa de baștină, după ce musafirii se daunladează spre casă, tanti Ioana îmi bate la ușă și împreună ieșim în parc să ne relaxăm. Mamele își supraveghează atent copilașii de pe bănci. Deodată, între doi copii se iscă o dispută, încheiată cu îmbrâncituri.
-Ce s-a întâmplat, Franceschino? sări una din mame de pe bancă.
-M-a lovit băiatul ăstaaaa, începe să plângă băiatul.
-E adevărat, Hăsănel? L-ai bătut? se aude vocea nervoasă a celeilalte mame.
Tanti Ioana mă privește mirată.
-E adevărat, recunoscu ea, limba română s-a reinventat…

Cred că există ceva și dincolo de „Dincolo”...

 „Dincolo: Am murit din fericire 3”, de Theo Anghel-un crescendo al fascinaţiei

Editura: Quantum Publishers
Număr pagini: 327
Anul apariției: 2016

      Când începi să citești cărțile lui Theo Anghel, te condamni singur la o frumoasă dependență. Totul începe ca la un joc cu nivele… pe care le parcurgi și simți că dincolo de fiecare final, mai există ceva. Seria romanelor sale înregistrează un crescendo al fascinației, al emoțiilor, al complexității acțiunii… și dacă după „Întoarcerea” și apoi după „Chaos” cititorul se poate întreba „Oare ce mai urmează?!”, ei bine, imaginația scriitoarei se dovedește a fi mai mult decât prolifică.

     „Dincolo” e un roman pe care îl trăiești trecând ca printr-un tunel al emoțiilor, e o cursă cu obstacole care par din ce în ce mai mari. E un concentrat al fricii, al deznădejdii, al curajului, dar și al speranței care – odată deschis – îți dezvăluie o lume nu doar stranie, ci mai ales abundentă în pericole. Lumea de „dincolo” e așa cum nici un personaj din această serie nu și-a imaginat vreodată… e o noutate crudă pe care personajele acestui roman o cunosc prin suferință.

     Pornind de la titlul sugestiv – „Dincolo” – prin care se intuiește un spațiu diferit față de spațiile prezente în volumele anterioare, totul aici prinde conturul noutății. Chiar și personajele, trăirile lor, starea lor de spirit… totul aici pare diferit… pentru că „Dincolo” e o lume pentru care cuvântul de ordine e frica.
Personajul principal, Oriana – pe care deja am îndrăgit-o din aventurile pe care le-a avut în celelalte două cărți ale seriei – se regăsește acum, după ce a trecut prin procedeul extragerii în finalul volumului „Chaos”, într-un tărâm anost, periculos. E un tărâm unde frica este simțită chiar și de îngerii ei, un loc al celor „recuperatorilor condamnați” pentru diferite delicte. La un capăt al acestui tărâm, există niște porți… însă cei prezenți par să se teamă în egală măsură și de ceea ce e dincolo de acestea.dincolo

     Dacă Oriana va reuși să scape din groaznica lume plină de demoni, o veți afla numai răsfoind paginile cărții. Tot ceea ce pot să adaug eu este că noua lume, deși în ansamblu e un monument al groazei, este creionată folosind o paletă mai amplă de mijloace descriptive, element care permite cititorului să devină parte a acțiunii, trăind emoțiile – fie ele negative sau pozitive – odată cu personajele.
Dincolo – într-o lume în care nimeni nu avea nevoie nici de apă, nici de hrană, ci doar de un lichid ciudat, adus de niște ființe impozante, păzite de către îngeri, acolo unde condamnații proveneau din diferite locuri ale pământului, dar reușeau să comunice printr-o limbă universală (pe care o știau fără să o fi învățat vreodată), acolo unde Ama și Abel trec prin suferințe groaznice – e un spațiu nerevendicat nici de Rai, nici de Iad.

      Personaje impresionante prin forța pe care o au, personaje de esență malefică creează un arc al tensiunii, lăsând cititorul cu impresia că este imposibil de scăpat cu viață după o întâlnire – fie ea și ocazională – cu ei. Avem persoanje precum: Belzebut, Asmondai, Rosier, Gresil, fiecare cu forțele sale puternice și cu intenția de a-și vărsa furia pe toți cei care le ieșeau în cale. Mă voi opri asupra lui Rosier cu câteva detalii. De o rară frumusețe, ca un zeu al virilității masculine, acesta avea o privire „al naibii de incitantă”, răvășind toate urmașele Evei prezente. Totuși, în ciuda aspectului sexy, sub alura de întruchipare a frumuseții masculine, se ascunde un demon cu uluitoare puteri distrugătoare.

     Firul acțiunii este țesut și de această dată cu elemente de umor, însă ele apar atât cu o frecvență, cât și cu o intensitate mai scăzută decât în celelalte două. Pe primul loc la capitolul „intensitate” stă, de această dată, dramatismul situațiilor limită – mult mai prezente și mai intense, mai grave, decât în celelalte două volume. Există însă și situații limită întretăiate de dialoguri pline de umor, de la care însă se trece relativ repede, la un dramatism de cote înalte.
-Ce cauți în Purgatoriu, Belzebut? Nu trebuia să fii în structura de conducere a Iadului?
-Să zicem că sunt în concediu.
-Fu rândul lui Abel să se prăpădească de râs.”

    Senzualul Marc (personajul care m-a fascinat în Chaos), apare și în acest volum, însă numai în visele Orianei (și nu numai).
„Petrecusem o noapte împreună și eu nu-mi mai aminteam decât momentul trezirii. Dacă aș fi știut că aveam să-l pierd, aș fi stat trează și i-aș fi urmărit fiecare respirație, i-aș fi studiat chipul până nu ar mai fi rămas niciun por nedescoperit”.

Când deschizi cartea „Dincolo” e ca și cum ai apăsa pe butonul „Inițiere” și ești teleportat instant acolo unde e Oriana, Ama, Abel și celelalte personaje care au conturat – cu atâta farmec – povestea aceasta.

     „Dincolo” e un roman complex și din punctul de vedere al diversității personajelor. Nu avem doar recuperatori și îngeri, avem și demoni puternici – o adevărată paletă de personaje, fiecare cu un caracter diferit, cu un alt aspect fizic, alte intenții și puteri. Miturile despre bunătatea absolută sau despre răutatea supremă sunt – în anumite circumstanțe – demontate. Abel nu se dovedește a fi atât de rău precum îi este menirea. Ama are și ea accesele ei de furie, nimic nu mai e ceea ce pare.

     Stilul autoarei, la fel de antrenant ca și în celelalte volume ale seriei, are, de această dată un ritm mai alert, situațiile sunt mai grave și mai dificil de rezolvat. La capitolul „imaginație”, Theo Anghel pare să se hrănească dintr-un interminabil izvor, furnizând scenarii inedite, replici picante așezate la locul potrivit, la momentul potrivit, de către personajul potrivit.

      Coperta relevă o ființă misterioasă în prim plan, cu o glugă care îi acoperă parțial fața, urmată de o fată sigură pe ea, emanând curajul de a face față chiar și celor mai dificile situații. Să vedem, însă și dacă tărâmul acesta, de „Dincolo” va reprezenta un obstacol trecut cu brio sau un capăt de linie pentru Oriana…

În final, îmi voi permite și o remarcă personală: încă de la primul volum al seriei, am îndrăgit-o pe Oriana, pe Ama și pe Abel… însă personajul care mi-a rămas în minte și cu care îmi dădusem întâlnire, nu a venit „Dincolo”. Aparițiile lui Marc au fost fugitive, el apărând în visul Orianei. Iată de ce, cred că există ceva și dincolo de „Dincolo”…
Recomand acest volum celor care preferă genul fantasy de bună calitate.

,,-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința... am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe."

Ne vom întâlni dincolo

      Uneori ai impresia că problemele tale sunt cele mai grave, că nimeni nu ar putea înțelege ceea ce trăiești tu… dar apoi, sosesc momente în care viața te învață că există și oameni ale căror vieți duc poveri mai grele… și te consideri privilegiat. Așa se consideră și Ioana … privilegiată și fericită… mai ales după ce a trecut prin toate aceste încercări despre care am aflat și eu și le veți citi în paginile acestei cărți.

      De fiecare dată când mă aflam în fața acelui tabou, îmi venea să-i cer câte ceva… fie să mă vindec de cancer, fie să mor în somn, fără să simt nici o durere. Îngerul din tablou mă privea de fiecare dată cu interes. Părea să înțeleagă ceea ce-i spuneam, chiar dacă nu foloseam cuvinte. Uneori mi se părea că zâmbește, alteori părea mai degrabă încruntat… însă niciodată nu-mi dădea nici un răspuns, de parcă emoțiile mele ar fi fost înghițite în van.
Cancer… diagnosticul venise într-o primăvară, chiar după examenul de licență. Cui îi mai păsa că luasem 10? Dincolo, diplomele valorează un mare zero. Primăvara nu e pentru oricine… e doar pentru cei care sunt fericiți. Pentru ceilalți, nu e decât o înșiruire de zile cu temperaturi din ce în ce mai mari, cu dureri de cap și stări îndelungate de oboseală.

      Era primăvară când intrasem în cabinetul medical, pentru a lua rezultatele analizelor, era primăvară și când am ieșit. Numai că, în mod straniu, a doua primăvară nu mai semăna deloc cu prima. Prima era plină de viață, de parfumul florilor, a doua mirosea a paturi de spital și a clor. Urma să mă internez chiar a doua zi. Cancerul în formă galopantă cere, neapărat, internare. Și nu pentru că cineva de acolo te-ar putea salva, dar pentru ca tu să devii o cifră, o cifră într-o statistică… pentru ca specialiștii să facă studii, iar după concluziile acestora, rata îmbolnăvirilor să scadă. Aceasta era ideea… în rest, nu eram decât un corp care urma să fie supus unor încercări zadarnice de refacere. Era imposibil, chiar medicul mi-a recunoscut asta. După calculele lui, mai aveam vreo șase luni dacă aveam să stau în spital… și jumătate din această perioadă, dacă mă hotăram să rămân acasă. Dar mi-a cerut insistent să mă internez. A chemat familia. Mama și tata au ajuns imediat la spital. A fost ziua cea mai neagră din existența lor.

     -O să rezolvăm cumva, trebuie să existe tratament, o să fie bine, spunea tata încurajându-mă pentru că el nu știa ce însemna „formă galopantă”, „fază terminală”… sau poate nu voia să înțeleagă. Pentru ei, pentru lacrimile lor ascunse de mine, m-am internat. Dar știam că pentru mine, șansele erau zero. În timp ce mama s-a dus alergând la biserică să pună pomelnice, eu îmi pusesem câteva pijamale într-o pungă, telefonul, încărcătorul un pix și agenda mea. Am plecat la spital, lăsându-l pe tata să plângă singur, să se certe cu Dumnezeu, neînțelegând de ce unica sa fiică fusese doborâtă de cancer. „Doborâtă de cancer” – expresia aceasta mă ducea cu gândul la anunțul din ziar, de la „Decese”. Îmi și imaginam cum avea să trezească uluirea vecinilor… dar eu nu voi fi acolo, să-i văd… sau cine știe?

     La spital, pe holul lung și rece, unde mirosul de clor părea să se fi impregnat în toate hainele, picioarele mele începură să devină grele. În ciuda rezultatelor la analize, până atunci nu mă duruse nimic. Acum însă, o durere stranie îmi învăluia oasele, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Bun venit în lumea cancerului”.
-Haideți să mai faceți un set de analize, intrați aici, vă rog, îmi spuse o asistentă care mi-a luat hainele și obiectele personale și mi le-a pus într-un sac pe care l-a etichetat. Toate acestea, a adăugat ea pe un ton neutru, le veți găsi în dulapul din salon.
Am dat din cap aprobator. După ce viața îmi servise surpriza aceasta otrăvitoare, nu mai aveam altă alternativă decât aceea de a sta la spital, pentru a nu le oferi alor mei amărăciunea de a mă vedea murind. I-am spus mamei să nu vină la spital decât o dată pe săptămână. Nu voiam să mă vadă murind. Voiam să fiu singură. Acolo, în spitalul acela imens, unde albul era mereu o nuanță de gri, mă simțeam de parcă puteam să-mi duc singură povara sfârșitului. Acolo, lângă străinul intubat, care nu scotea o vorbă, îmi căram zilnic corpul din ce în ce mai slab, între salon și laboratoarele de analize. Mereu analize, un psiholog care încerca în zadar să mă aducă la starea de liniște sufletească deplină pentru a păși dincolo cu inima deschisă. Mama și tata veneau duminica, iar eu făceam eforturi uriașe să zâmbesc și să le spun că rezultatele tratamentelor se fac simțite. În realitate, îmi căzuse părul, iar cancerul se extinse. Durerile deveneau insuportabile, iar de la ceilalți, știam că situația avea să devină tot mai grea.
Pe peretele de lângă patul meu, un tablou cu un înger. Nu era o icoană, ci un tablou, care părea viu și singurul cu care comunicam…

       În rest, nu comunicam cu nimeni. Pacientul din același salon cu mine era intubat. Era hrănit artificial. Nu știu ce simțea, dar știam că urmam eu… că aveam să mă aflu și eu, la fel ca el, în imposibilitatea de a vorbi, de a mânca… de a respira, iar cineva nou… un alt bolnav de cancer, într-o fază mai „light” avea să mă privească și pe mine cu aceeași compasiune cu care îl priveam eu cu el.
Timpul așteptării până la moarte e cel mai nesuferit timp… ți se pare pur și simplu că nu mai trece. Nu mai știi cu ce să-l umpli… nu trece așa cum trecea când nu știam de cancer. Acum trece ca un melc… unul care are impresia că nimic nu e mai important decât contemplarea a ceea ce se întâmplă în jur.
În jurul meu nu se întâmpla nimic. Singurele „evenimente” importante erau cele în care eram duși la analize, la etajele inferioare, unde mirosea a urină și a clor.
Colegul meu de suferință se numea George. Auzisem asta când venea mama lui seara și plângea cu capul pe trupul lui. George era specialist în economie, dar în lumea noastră, a cancerului, era doar un corp afectat… la fel ca noi toți, de pe aceeași secție. Nu știam ce simte George… pentru că nu vorbea, dar ochii lui îmi spunea că era lucid și simțea, din nefericire, fiecare săgeată crudă și vie a durerii. M-am uitat odată în ochii lui, când m-au luat și m-au dus la analize. Patul lui e spre ușă… m-am mirat că și-a ales patul acela. Eu l-aș fi ales pe cel de lână geam și am avut bucuria (ce cuvânt trist…;) de a obține patul de lângă geam. Așa puteam să văd ciorile. Erau singurele ființe pe care le puteai vedea de la înălțimea aceea… și uneori mai vedeam și câte un avion. Era semn că afară, oamenii își continuau viața ca și cum nu știau de noi… sau știau… dar de ce să se oprească din ritmul lor?! Și noi am avut ritmul nostru… atunci când nu știam că eram bolnavi de cancer. În ultima vreme, nu știu ce i-au spus doctorii mamei, dar venea atât de des încât a trebuit să fac o criză și să țip că nu vreau să mai văd pe nimeni… și nu a mai venit.

      După sedativele pe care mi le-au făcut, am crezut că mă simțeam mai bine. Am început să caut pe telefon mai multe informații despre cancerul osos în formă galopantă. Voiam să caut ceva de care să mă agăț. Nu voiam să mor. Eram prea tânără pentru a muri. Nu era posibil așa ceva… pur și simplu nu era posibil. După tot ceea ce făcusem în toți anii de până atunci, după toate slujbele de la biserică, după ce făcusem turul mănăstirilor din țară de mai multe ori, după zilele petrecute în post, uneori negru… nu era posibil ca Dumnezeu să mă lase să mor de cancer. Nu era cinstit, nu puteam să mor. Poate diagnosticul era greșit, poate medicii se înșelaseră, s-au mai întâmplat cazuri. Mă aflam deja de mai bine de o lună în spital, dar niciodată în tot acest timp, medicii nu m-au asigurat că mă voi face bine. Totuși, nu puteam să mor… era mult prea curând. Într-o seară, am vrut să fug. Aveam de gând să mă strecor printre ușile albe, la schimbarea turelor, atunci când personalul nu era tocmai atent. Am ajuns lângă patul lui George și am căzut. I-am văzut ochii mari, care spuneau: „Ce naiba crezi că faci?”, apoi am simțit mâinile asistentelor care mă ridicau și mă așezau frumos în pat. Acul seringii și apoi liniște. O liniște apăsătoare, cu miros de moarte.
În seara aceea, George, care nu-mi vorbise niciodată, și-a mișcat degetele spre agenda de pe noptiera sa, a luat creionul și a început să scrie. Preț de un minut, a tot scris… apoi a bătut cu creionul în agendă, ca să-mi dea de înțeles că pot să citesc ceea ce-mi scrisese. Descoperisem cu stupoare că George vrea să comunice. Am coborât din pat, amețită deja de calmantele pe care mi le făcuseră asistentele și i-am luat agenda.

       „E inutil, scrisese el în agendă, nu ai cum să fugi. E mai bine să te resemnezi. Caută-ți liniștea. Gândește-te că dincolo te așteaptă o lume fără dureri fizice… spre deosebire de lumea aceasta plină de ace de seringă, de eprubete și de calmante.
PS. Sunt George, am 33 de ani și voi muri de cancer la stomac”.
I-am luat creionul pe care-l mai avea încă în mână și i-am răspuns:
„Dacă n-ai fi pe moarte, dragă George, ți-aș fi spus că sunt încântată de cunoștință, dar, vezi tu… din păcate, nu sunt atât de încântată. Caut de ceva timp, niște explicații și niște soluții pentru boala aceasta. Și merge destul de greu. Spre deosebire de tine, eu nu cred că voi muri. Vreau să mă agăț de viață cu orice preț. Vreau să trăiesc. Ioana”
George a luat agenda și i-am văzut ochii urmărind rândurile, iar la un moment dat, am sesizat un zâmbet în ochii lui.

      „Ioana… ce nume frumos! Ioana, să știi că și eu am trecut prin faza aceea de negare. Eram tot aici, iar pe patul unde stai tu, era un bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc prea bine. S-a dus repede, în timp ce eu căutam pe google articole cu titluri care sunau cam așa: „Cum să scapi de cancer într-o săptămână” sau „Incredibila plantă care te scapă de cancer”… După cum vezi, sunt tot aici, semn că nici unul din materialele amintite, nu a dat rezultate. Pentru că nu sunt decât înșiruiri de cuvinte care frapează și nu au decât rolul de a umple pagina. Nu au utilitate în practică. Dovada? Sunt tot aici… și sunt tot mai aproape de moarte. Dacă te încălzește cu ceva, află că îmi doresc să găsești ceva care să te salveze… deși nu văd ce ar fi acel ceva”.
„George, apreciez dorința ta de a socializa. Doar că circumstanțele nu sunt cele mai potrivite. Vezi tu… toate aceste situații jenante, când ni se face rău și slăbiciunile corpurilor noastre ne umilesc unul în fața celuilalt, sunt elemente care ne îndepărtează… nu ne apropie”.

       „Ioana, dacă te referi la episoadele în care, venind de la analize, ai vomat peste mine, pe patul meu, să știi că sunt lucruri care mi s-au întâmplat și mie. Totuși, ar fi necesar să găsim un canal de comunicare. Să nu ne simțim singuri în această singurătate”.
„George, în seara aceasta n-am nevoie de predici. Noapte bună. Aș vrea să mor în somn și să mă trezesc față în față cu Dumnezeu”.
„Ioana, dacă aceasta ți-e dorința, te las să dormi. Dacă, totuși, se va întâmpla să-l întâlnești pe Dumnezeu mai repede decât mine, spune-i să mă aștepte cu o cafea fierbinte. Noapte bună”.

      Am citit mesajul lui George, apoi i-am așezat agenda pe noptieră. Am stins becul și am închis ochii, sperând să nu-i mai deschid niciodată. Am privit din nou spre îngerul acela din tablou, i-am spus că nu vreau să mă mai trezesc. L-am privit intens, până am adormit… și am adormit sperând să nu mă mai trezesc.
Ghinion. Dimineața se ivi crudă, prin ferestrele mari, deschise. Mirosea a cer senin și a frunze proaspăt ieșite din muguri, a păsări cu aripi mari și a cafea naturală.
George savura momentul dimineții, își lărgea nările și respira parfumul cafelei, în agitația dimineții. Asistentele se pregăteau să ne ducă la laborator. Brusc, m-am simțit ca un șobolan ținut acolo cu unicul scop al progresului științific. Nimic din ceea ce mi se făcea, nu era pentru mine, pentru binele meu… pentru că mie nu-mi era bine deloc. Și furia, în dimineața aceea, m-a transformat din șobolan, într-o fiară. Am mușcat-o de mână pe asistenta care încerca să mă ridice și am luat-o la fugă prin spital. Am coborât scările în fugă, am luat-o la goană lovindu-mă uneori de pereții umezi, mirosind a clor, de la etajele inferioare. Nu știu când am ajuns la parter, știu numai că totul s-a petrecut într-o viteză uluitoare. Și dintr-o dată, ca un evadat care nu mai ieșise afară de ani de zile, am văzut lumina dimineții, am respirat parfumul primăvăratic al frunzelor de la teii stufoși din fața spitalului, apoi am luat-o la fugă. Fiecare respirație afară era un dar și îl percepeam ca atare.

     În fuga aceea, ochiul meu urmărea și capta detalii pe care altădată le trecea cu vederea: frunzele abia deschise ale teilor, mirosul de iarbă nouă, de primăvară crudă. Toate acestea erau acum privilegii, lucruri pe care nici nu le observasem înainte. Era clar: trebuia să fac cancer ca să văd frumusețea lumii din jur: copacii aproape desăvârșiți în lumina plină a zilei, soarele care nu mai știa unde să-și trimită razele… totul, iubeam totul acum și lacrimile îmi udau gulerul de la pijama, în timp ce oamenii îmi aruncau priviri curioase, dar apoi plecau grăbiți spre unde aveau treabă. Toată lumea era grăbită… așa cum eram și eu înainte… Acum nu mai eram așa grăbită. Alergam, dar nu pentru că eram grăbită… ci pentru că în viteză, voiam ca ochiul meu să cuprindă cât mai multe din locurile acestea, unde locuisem… unde respirasem fără teama că aceea avea să fie ultima gură de aer. Și gândind la toate acestea, alergam… pe aleile din parcul unde toți copacii purtau hainele sublime ale primăverii. Ultima mea primăvară…
-Oprește-te! am auzit dintr-o dată, glasul ferm al unui bărbat.
Era clar. Cei de la spital trimiseseră după mine. Eram un bolnav de cancer în fază terminală. Nu puteam fi lăsată să alerg aiurea pe străzi.
M-am întors încet, intuind că voi da peste niște oameni în halate albe, care îmi vor vorbi frumos, ca să nu mă sperie. Greșit. Era un bărbat trecut bine de a doua tinerețe, mai înalt decât toți oamenii pe care avusesem privilegiul să-i văd în această viață.
-Trebuie să te întorci la spital, mi-a spus, apropiindu-se ușor, cu glasul mult mai domol de această dată.
L-am privit confuză. Nu părea un om de la spital. Oamenii treceau pe lângă noi, la fel de grăbiți, chiar dacă eu mă oprisem. Era un semn că lumea nu se oprește pentru problemele unui singur individ, indiferent de gravitatea acestora. Lumea continua… de parcă ei, nimic nu i –ar fi întâmplat. De ce au trimis după mine un moș trecut de 80 de ani?
-Mihail, îmi spune, întinzându-mi mâna în semn de salut.
Un curent rece mi-a străbătut întreg corpul. Flash-uri cu tabloul din salonul de spital mi se derulau în minte cu o repeziciune uluitoare.
-Ioana, îi spun șoptind, dar ceva în intuiția mea îmi spune că îmi știe deja numele.
Nu reacționează când aude numele meu. E semn că deja știa. Îngerul din tablou mi se bagă în ochi de parcă ar vrea să-mi spună ceva… Ce ar putea să-mi spună? Că mai am doar câteva zile?
-Trebuie să te întorci, crede-mă, îmi spune Mihail, făcându-mi semn să ne așezăm pe o bancă. Teiul din spatele băncii nu făcea doar umbră cu frunzele sale primăvăratice, dar răspândea și un aer răcoros, un aer curat, în ciuda agitației din oraș. De la blocurile de peste drum, aroma cafelei de dimineață se lăsa ca o peliculă fină peste parc.
-Și eu găsesc un farmec special în aroma cafelei de dimineață… mai ales în diminețile de primăvară, îmi spune privind către oraș.
-Păcat că n-o să mai am parte de aceste jocuri ale simțurilor. În curând, dar tu deja știi asta, voi fi un corp inert, într-un sicriu care va coborî la întuneric și se va descompune. Voi muri, dar probabil, cei care te-au trimis de la spital, deja te-au informat.
-Nu sunt de la spital, mi-a spus sec.
-Știam eu, i-am răspuns pe același ton.
-Dar știu că trebuie să te întorci… și mai știu că nu vei muri.
Când a spus „nu vei muri”, mi-a luat mâinile în mâinile lui. Un curent, ca un fluid ușor, trecu parcă din mâinile lui, în mâinile mele.
-Nu vei muri… cum poți să amăgești așa, un om aflat în fază terminală? i-am strigat.
Mihail m-a privit în ochi, cu o privire de un albastru intens și clar în același timp.
-Uitați-o! E acolo, pe bancă! se auziră niște glasuri agitate.
De data aceasta chiar erau de la spital.

      Am ajuns din nou în salon unde eram nerăbdătoare să-i spun totul colegului meu de suferință, lui George… doar că George nu mai era acolo. Patul gol, rearanjat, generă în corpul meu un fior rece și ascuțit, dureros până în inimă. Singură, m-am prăbușit pe patul de la fereastră, acolo unde peste durerea cruntă care-mi sfâșia sufletul, treceau păsările primăverii, impasibile…
Singură, conștiința morții creștea în mine ca ramurile unui copac. Lumina încă crudă a dimineții mă durea, de parcă m-ar fi lovit peste ochi, peste cap… peste tot. Eram singură și George, cu caietul lui cu tot, dispăruse acolo unde aveam și eu să dispar curând. Mi se făcu rău. M-am ridicat și, în timp ce mă îndreptam spre baie, o furie nestăpânită puse stăpânire pe mine. Dacă tot mor, ce-mi pasă mie de aparatele din salon, de lenjeria bine aranjată de pe patul unde zăcuse George? Un urlet mocnit, frânat pe alocuri de gustul sărat al lacrimilor, se asorta cu zgomotul infernal scos de grilajul patului răsturnat pe jos, printre aparate. Lenjeriile de spital se rup foarte ușor, așa că în vortexul acela, nimic nu mai rămăsese intact… nici măcar tabloul cu îngerul. Ce-mi păsa mie de îngeri? Unde sunt ei când ne îmbolnăvim? Un scaun pentru vizitatori lovi cu putere fereastra care se făcu țăndări. Câteva mâini se luptau aprig cu furia corpului meu, un ac de seringă îmi străpunse pielea și apoi nimic… liniște, acea liniște care acoperea ca o mască, zbuciumul din mine. Sunt din nou pe bancă, alături de Mihail care îmi spune că toată furia din mine s-a revărsat și că descărcarea aceasta mi-a făcut bine. Apoi somn profund. Și din nou o dimineață… o altă dimineață cu aromă de primăvară crudă și cafea, cu aripi de porumbei trecând pe lângă fereastră. Sunt într-un alt salon și pot să mă ridic de pe pat, deși după calmante, de regulă, am o stare de rău, ca un alcoolic după o noapte în care a amestecat mai multe băuturi. Dar acum, în mod inexplicabil, mă simțeam mai bine. Nu mă durea nimic, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. George murise. Urmam eu. Era mai clar ca niciodată… și nu mai era nimic de făcut. Nu mai era speranță. După vizita medicilor de dimineață, am scrijelit pe perete: „Ioana, bolnavă de cancer”. Ca să rămână acolo pentur cei care aveau să vină după mine… să știe că am fost acolo. Apoi am sunat-o pe mama. A venit la spital într-un suflet. I-am spus că o să mor, că simțeam asta și doctorii erau de aceeași părere. Am rugat-o să nu plângă foarte mult, am rugat-o să încerce să se împace cu ideea, să accepte că ceea ce ni se întâmplă are un scop bine definit, chiar dacă noi nu îl sesizăm. Mama nu a spus nimic. Știa toate acestea. I-am auzit hohotele de plâns abia când a ieșit pe hol.

      Acum știam sigur că o să mor. Poate că era mai bine așa. N-aș mai fi simțit durerile acelea acute. Da, era, cu siguranță, mai bine… mult mai bine. Așteptam clipa aceea. Simțeam o teamă imensă, dar știam că era mai bine decât să suport chinul crunt al durerilor de oase. Știam de la bunici că dincolo nu te mai doare nimic… îi auzisem vorbind când eram copil și mă ascundeam pe sub mese ca să le ascult discuțiile. Da, nu mai voiam nimic de la viață… voiam numai să mor, să plec dincolo și speram că dincolo aveam să mă întâlnesc cu George. Chiar așa îmi scrisese într-o zi în agenda lui: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”.
Asistentele cu fețele identice mă ajută să merg la cabinetul de analize din nou. Ace, dureri ascuțite, mâini reci de medici pentru care devin o cifră, studenți la medicină pentru care devin un material didactic. Toate acestea… le suport știind că sunt ultimele umilințe ale vieții, iar apoi mă voi lăsa în palma deschisă a morții.
-Valorile esențiale arată mai bine decât la ultima cercetare, mi-a spus un medic. Dar nu e cazul să ne facem iluzii deșarte, se întâmplă adesea ca unii bolnavi în faza terminală să prezinte astfel de valori înainte de a…
-De a muri, îl completez eu.
-Mda… așa e… din păcate așa e, îmi confirmă medicul.
-Măcar voi muri cu rezultatele analizelor un pic mai bune, glumesc eu și primesc câteva zâmbete ca răspuns.
Ajung în alt salon, iar asistentele mă sfătuiesc să nu-l distrug și pe acesta. Aici nu mai e nimeni, doar eu… și e mai bine așa. Așa mi-am imaginat dintotdeauna… că voi muri singură. Pe peretele de lângă patul meu e tabloul cu îngerul. Același tabou. Intact. Înseamnă că toate saloanele au același tablou. Îngerul mă privește cu o neînțeleasă expresie încrezătoare.
-Ce bine e să fii înger… mă gândesc, privindu-l. Nu faci decât să-i privești pe ceilalți, să-i ajuți, să le influențezii destinul, să le răspunzi la rugăciuni.
Uneori aveam impresia că expresia feței îngerului din tablou se schimba. Putea fi îngândurat, pentru ca apoi, peste doar câteva minute, să capete o alură de strălucire și bucurie. Lui puteam, însă, să-i spun totul… și chiar îi spuneam. Era singurul care rămânea tot acolo, pe perete, chiar și după ce asculta toate gândurile mele. Eram în pragul morții și comunicam cel mai eficient cu un înger… era perfect normal… o normalitate pe care o descoperi abia atunci când ai pierdut deja speranța vieții.
Acceptasem că trebuie să mor, dar așteptarea era de nesuportat. Se scurseseră deja trei luni. Inițial, timpul estimat de medici era de șase luni. Trecuseră trei și eu începeam să mă simt mai bine… în mod ciudat. Fiecare set de analize înregistra o ușoară îmbunătățire a valorilor.
-Și atunci, eu când mor? era gluma la care stagiarii râdeau acum în hohote. Se vedea însă, pe chipul lor, dar și al medicilor cu experiență, o uimire stranie. Era ceva inexplicabil pentru ei, un proces necunoscut care avusese loc în corpul acesta și care îmbunătățea treptat starea mea.
Într-o zi, mama a venit să mă vadă. Nu știu ce-i spuseseră medicii, dar pe chipul ei se vedea o lumină așa cum numai atunci când eram copil o văzusem.
-Mamă, nu vreau să-ți faci speranțe deșarte, știi că se poate întâmpla din clipă în clipă.
Între analize mai simple sau mai amănunțite, care mă învățaseră să-mi gestionez durerea, mai trecură alte două luni. În fiecare zi, îngerul meu de pe perete asculta, răbdător, ceea ce aveam eu de spus. Era singurul care mă asculta fără să mă întrerupă și eu apreciam asta foarte mult.
Într-o dimineață, unul din medicii care monitorizau cazul meu, a venit efervescent, la mine în salon.
-Ia zi, cum suporți veștile bune? mă întrebă în timp ce-și puse ochelarii și începu să răsfoiască dosarul meu.
-Nu știu… dacă mi-ați da voie să beau o cafea, aș suporta orice fel de veste, îi spun.

     Aroma cafelei de dimineață, subtilitatea cu care se strecura ea pe sub ușă, pentru ca apoi să-mi invadeze singurătatea, era lucrul pe care-l iubeam cel mai mult la viață.
-Mă întorc, îmi spuse privindu-mă scurt și închizând dosarul.
Recunosc, îmi imaginam că ușa se va deschide și va intra asistenta cu o cafea fierbinte, dar nu m-am așteptat să se și întâmple.
-A zis dom’ doctor că astăzi puteți să beți cafea, îmi spuse asistenta și îmi lăsă cafeaua pe noptieră. Parfumul ei invadă imediat salonul. Chiar și îngerul din tablou părea încântat.
Trecuseră cinci luni de când nu mai savurasem o cafea. Vara era acum pe sfârșite… iar eu aveam ocazia sublimă de a savura din nou, o cafea. Când ești sănătos, în viteza vieții pe care o duci, nu apuci să-ți dai seama că ești fericit. Nu vezi decât ceea ce tu numești „neajunsuri”, „neîmpliniri”, „eșecuri” sau chiar „mici succese” și lumina zilelor te împiedică să vezi cât de fericit ești. Dacă ai ști, ți-ar veni să plângi de bucurie și ai prețui fiecare clipă… dar nu știi. Nu știi că fiecare respirație e un dar, nu ai cum să știi asta. Eu însă, pentru că fusesem în ceea ce medicii au numit „fază terminală”, știam că fiecare clipă era o picătură de rai.
Cafeaua… această plăcere pe care abia acum păream să o fi descoperit, după ce îmi invadase sufletul cu parfumul ei, pătrunde acum, cu gustul ei minunat, în trupul meu, privat de această minune timp de aproape jumătate de an. Nu a fost prima mea ceașcă de cafea, ci prima ceașcă de cafea care a contat cu adevărat.
Într-o noapte, l-am visat pe Mihail. Trecuseră câteva luni de când îl întâlnisem în parc. Simțeam că mi-era dor de vorbele lui, chiar dacă discuția noastră nu s-a întins decât pe câteva minute. Dar simțeam că aveam nevoie să-l aud, simțeam că ceea ce-mi spunea va trezi în mine o forță mai puternică decât cancerul… și în noaptea aceea l-am visat. Nu mi-a spus foarte multe, mi-a spus doar să mă rog… nu citind rugăciuni interminabile, nu repetându-le de sute de ori…
-Retrage-te în sufletul tău. Voi, oamenii, știați să faceți asta înainte, dar nu știu cum de ați uitat acest obicei, acest miracol de care fiecare din voi poate dispune. Retrage-te în inima ta… fă-te mică, astfel încât inima să-ți fie ca o pătură cu care să te poți acoperi. Intră acolo, în adăpăstul inimii tale. E locul de întâlnire cu dorințele tale. Odată ajunsă acolo, spune-i universului că tu ești sănătoasă, dar spune-i din toată inima și el va crede, el va crede… dacă și numai dacă vei crede și tu. Nu fă din sănătatea ta o dorință. Fă o certitudine. Spune-i universului că ești sănătoasă și că îi ești recunoascătoare pentru asta. Apelează la această discuție ori de câte ori siguranța ta se diminuează. Acesta e răspunsul tuturor întrebărilor pe care voi, oamenii, le aveți. Amintiți-vă ce înseamnă rugăciunea în adevăratul ei sens.
Așa mi-a vorbit Mihail, apoi a dispărut în visul meu, lăsându-mă să discut cu îngerul din tablou. De data aceasta, ochii îngerului păreau să-mi spună:
-Da, are dreptate Mihail. Du-te în inima ta.
Spitalul e un loc în care de la momente de agitație, la momentele de liniște, se trece foarte ușor. Te poți afla în vâltoarea unor clipe tensionate, pentru ca apoi să te afunzi într-o singurătate în care liniștea pare să legene alene toate zbaterile tale și le adoarme, dându-ți un răgaz. Un răgaz pe care înainte îl foloseam pentru a-mi spăla rănile gândului de moarte, iar acum, voiam să-l folosesc pentru a mă întâlni, așa cum mi-a spus Mihail, cu dorințele mele din inimă. Am făcut asta o dată, de două ori, când eram singură, în timp ce îmi făceau analizele, abia așteptam momentele în care să mă fac mică și să mă acopăr, așa cum mi-a spus Mihail, cu sufletul.

     Se apropia Crăciunul… din reticența și nedumerirea medicilor cu privire la regresia inexplicabilă a bolii mele, eram tot acolo, în patul acela de lângă fereastră, unde porumbeii se vedeau acum din ce în ce mai rar, din cauza frigului.
Dimineața lansa câteva raze de soare în salon.
-Primiți cu veștile bune? se auzi vocea medicului.
-Vă rog, i-am spus ridicându-mă de pe pat.
-Vestea inexplicabilă pentru noi, medicii și bună pentru tine, ca pacient, este că ultimele analize arată că nu există nici urmă de cancer în corpul tău. Vestea mai puțin comodă pentru tine, e că aș vrea să mergi la București, pentru alte analize. E o clinică dotată cu aparatură performantă, trebuie să detectăm cauza declanșatoare a procesului de regresie a bolii tale, e important pentru tine, dar și pentru ceilalți pacienți care suferă de această boală. E alegerea ta, până la urmă, dar te sfătuiesc să te duci. Costurile le va suporta integral o fundație care se ocupă cu sprijinirea bolnavilor de cancer.
Nu știu de ce, dar în inima mea, știam că acum eram bine. Ceva îmi spunea tot timpul că sunt sănătoasă… sau poate că era vocea mea, din inimă, atunci când mă retrăgeam acolo. Așadar eram bine, inexplicabil din punct de vedere medical, dar eram bine.
-Știi, noi, medicii, atunci când nu găsim explicații la regresia unei boli, punem totul pe seama divinității. Uneori, suntem nevoiți să facem asta… să recunoaștem că există și regresii totale, inexplicabile, dar totale… și rămânem uluiți, însă n-ar trebui să fie așa. Dacă s-a demonstrat că unii pacienți declarați morți, revin la viață, nu văd de ce ne mirăm atât de mult de regresia unei boli. Acceptăm existența morții clinice, așadar ar trebui să acceptăm și regresiile. Deci, te duci la București? Vrei să te consulți cu ai tăi?
-Merg. O voi suna pe mama, sigur.
Pentru prima dată, după jumătate de an de locuit într-un salon de spital, mă îmbrăcam acum în haine, altele decât celebrele pijamale cu floricele mici și albastre. Aerul rece de afară îmi provocă un tremurat.
-Să nu răcești, îmi spuse mama, înainte să mă urc în mașina care avea să mă ducă la București.
N-o să răcesc, i-am spus în gând. Când îmi va fi frig, mă voi face mică și mă voi înveli cu sufletul. Ține de cald dacă vrei.
Am vrut să dorm până la București, dar fiecare loc pe unde mașina trecea, mi se părea unul de neuitat, unul de o frumusețe care merita trecută undeva în arhiva sufletului. Era frumos… totul era frumos. Nu era prima dată când făcusem acest drum. Mai trecusem pe acolo de multe ori, dar era prima dată când vedeam cu ochii aceștia… și era minunat. Eram fericită, fiecare deal acoperit cu zăpadă mă făcea fericită… și acum știam că eram fericită.

      La București, pe lângă medicii care m-au preluat imediat, era și o echipă de jurnaliști care intenționau să-mi afle povestea, însă i-am dezamăgit, spunându-le că nu e nimic spectaculos în ceea ce mi se întâmplase. Nu voiam să țin totul pentru mine, dar nici să las mass-media să-mi răstălmăcească povestea. Așa că, spre dezamăgirea lor, am refuzat. Iar în clinică, nu m-au mai căutat. Mi-au lăsat totuși, o carte de vizită, cu mențiunea că puteam să-i sun oricând. N-am făcut-o niciodată… Era important ca medicii să claseze cazul meu așa cum credeau de cuviință, însă nu era bine ca presa să afle detaliile.
Salonul unde aveam să stau pentru investigații era destul de mare, luminos, la etajul al treilea. Eram singură în acel salon, deși mai era un pat liber, lângă ușă. Am ales, desigur, patul de lângă geam. Puteam vedea, nu doar păsările zgribulite de frig, ci și fulgii de nea lăsându-se lin și chiar câțiva plopi în depărtare.
-Vă rog să vă simțiți confortabil, mi-a spus o asistentă, iar eu am intrat din nou în celebrele de acum pijamale cu floricele mici, albastre.
Să înceapă investigațiile, am gândit eu și m-am întins pe pat. Nu mai era un chin… analizele nu mai erau un chin. Important era că trăiam. Înainte să mă îmbolnăvesc, nu știam că trăiesc, acum știam… era ca și cum abia acum trăiam cu adevărat.
-Mâine dimineață, la ora șase, vă vom face primele investigații. O să vină o asistentă să vă anunțe, îmi spuse un medic care analiza dosarul cu care venisem la clinică.
Seara se lăsă lin peste capitală. Clinica nu era într-o zonă aglomerată, dar se simțea presiunea agitației peste tot. Pe peretele de lângă patul meu nu mai era tabloul cu îngerul… și am realizat cu părere de rău că plecasem de la spital fără să-mi iau rămas-bun de la cel cu care comunicasem timp de jumătate de an, seară de seară, clipă de clipă. Aici, peretele era alb și gol.
Se făcu răcoare, deși caloriferele erau destul de calde… sau poate că începeam să mă simt singură. M-am făcut mică și am coborât în inimă, iar sufletul se făcu mare și cald, ca o pătură și mă înveli. Acum era cald… suficient de cald pentru a visa.
Dimineața se ivi brusc… așa cu numai în capitală se poate ivi.
-Haideți, să mergem, îmi spuse asistenta care sosi pe când eram sub duș.
Am coborât la etajul unu, unde au început cu recoltarea de sânge, cu niște aparate pe care, într-adevăr nu le mai văzusem… și urma un ecocord, când, printre ușile care se deschideau și se închideau mereu, din cauza asistentelor care intrau și ieșeau, l-am văzut pe el. Nu era posibil, dar l-am văzut pe el. George era mort, dar eu îl văzusem acolo… și abia acum realizam că în ziua în care găsisem patul lui George gol, nu întrebasem ce se întâmplase. Făcusem criza aceea și nu întrebasem despre George niciodată. Am presupus că era mort, dar nu am vorbit despre asta cu nicio asistentă. N-am întrebat niciodată. Dar cum era posibil? George era pe moarte, era intubat… Poate că mă înșelasem. Poate că îl confundasem cu altcineva. Speram, însă, să nu fie așa… speram să fie el, să fie în viață…

      Eram campioană la ecocord… cât timp petrecusem în spital, inima mea era mereu în pericol de a ceda, mai ales în primele luni, așa că periodic mi se făcea ecocord… iar firele acelea care plecau de la aparate și se conectau cu corpul meu, îmi reaminteau de suferințele pe care le îndurasem atunci când eram bolnavă… până să apară această regresie. Cuvântul „regresie” fu ca un buton declanșator de concluzii. Poate că și lui George i se întâmplase la fel. Era foarte puțin probabil, șansele ca asta să se fi întâmplat erau sun zero la sută. De fapt, de ce voiam eu ca George să fie în viață? Nu știu de ce… dar voiam asta…
Înainte de prânz, investigațiile s-au oprit. Erau suficiente pentru o zi, după părerea medicilor.
-Puteți mânca în cameră sau la cantină, m-a anunțat asistenta.
-Voi veni la cantină, i-am spus.
Cantina era tot la etajul unu al clădirii, dar în altă aripă. Era frumos amenajată, curată, cu mese albe, rotunde. Pacienții mâncau alături de asistente și medici. Era chiar și muzică… o muzică lină, cu volumul suficient cât să fie doar auzit.
-Salată orientală cu piept de pui, păcat că nu are suficientă sare… și nici oțet, dar poți să ceri lămâie dacă vrei.
Era el, în carne și oase. Stătea acolo, în fața mea, cu o tavă în mână. Era mai viu decât îl crezusem eu. Era George. Istinctiv, i-am sărit în brațe.
-Ce cauți aici? l-am întrebat.
-Presupun că același lucru ca și tine, mi-a spus surprins de apropierea mea neașteptată.
-Regresie? Nu pot să cred…
-Nici eu, răspunse el așezându-se alături de mine la masă.
-Cum crezi că s-a întâmplat asta? îl întreb, însă George pare să nu vrea să vorbească despre asta.
-Important este că acum suntem bine. Ai vorbit cu presa?
-Nu. Tu?
-Nici eu, nu cred că e cazul să facă din noi niște vedete.
-Nici eu nu cred.
George viu, neintubat, era foarte O.K. După ce mă văzuse chinuită de dureri, după ce am vomat pe el în repetate rânduri, acest George devenise un om la fel de apropiat ca ai mei. Fusese martor la ceea ce mi se întâmplase, iar eu eram la fel pentru el.
-Și… soția ta? Cred că se bucură că ți-ai revenit, îi spun dar în gând nu mă întreb „Oare e însurat? Oare are iubită? Cu siguranță are!”
-Cred că se bucură… dar nu mai e lângă mine. Nu a rezistat noului George atunci când m-am îmbolnăvit. Devenisem insuportabil și mă răzbunam pe ea pentru tot ce mi se întâmpla mie. Un timp, a fost alături de mine, dar apoi, după ce m-am internat, mi-a adus actele de divorț la spital, să le semnez. Și le-am semnat. De ce să ții o femeie lângă tine când știi că nu mai ai zile? Am lăsat-o să plece, să se dezlipească de acel George conectat la tot felul de aparate, acel George care uneori făcea spume la gură, alteori urla măcinat de dureri… Nu avea sens. Acela era un George pe care nimeni nu l-ar fi vrut… Din păcate tu m-ai cunoscut așa…
-Da… eu cu chinurile mele… la care ai fost, pentru o perioadă martor. Când am văzut patul gol, am crezut că…
-Că am murit? mă întreabă George senin. Am făcut o criză atunci. Am fost dus imediat la reanimare, apoi imediat mi s-au refăcut analizele și au observat niște modificări spectaculoase. Am fost sfătuit să vin aici. Am vrut să te anunț, dar erai sedată când am plecat.
George acesta, neintubat, are un farmec special. Ochii lui negri au un charm pe care nu-l detectasem la spital, nu aveam cum… Acum însă îl vedeam clar… avea ochii negri, umbriți de gene lungi și curbate, buzele senzuale și o lumină pe chip atunci când zâmbea.
-Și soțul tău… se bucură, nu-i așa? mă întrebă în timp ce se preface interesat de un cub de cartof fiert care nu voia să stea înfipt în furculiță.
-Nu am soț, doar mamă și tată… atât am reușit să acumulez până la vârsta asta.
-Atunci, dacă îmi permiți, te invit diseară la cină, tot în acest loc romantic…
-Desigur… doar că nu prea știu ce să port, îi răspund râzând.
-Ținuta aceea cu floricele albastre era superbă, din ce îmi amintesc. Ai putea să o porți pentru mine, la cină?
-Cu siguranță… dar tu? Ce ținută vei avea? îl întreb râzând.
-Voi purta o ținută în carouri albastre și o pereche de papuci de casă maro. Te voi cuceri, cu siguranță.
Zâmbim amândoi, mâncăm, vorbim… ca doi oameni cărora nu li s-a întâmplat nimic, iar undeva în inima mea îl aud pe Mihail spunându-mi:
-Despre asta este viața, despre zâmbete, despre iubire!
Și știu… Mihail zâmbește când spune acestea… simt asta.
Seara sosi ca o briză răcoroasă peste capitala agitată care se încăpățâna și nu voia să stingă luminile. Cina la cantina clinicii a fost superbă… am râs de parcă atunci am fi descoperit râsul pentru prima dată… și știam că Mihail vedea toate acestea și era mulțumit.
-Te conduc în cameră, îmi spuse.
Când am ajuns în salonul meu, prin ferestrele mari se vedeau fulgii de nea căzând alene peste capitală.
-O să vină Moș Crăciun, îmi spuse el cu un aer serios.
-Cu siguranță, îi răspund.
-Crezi în el? mă întrebă, iar privirea lui căpătă o nuanță stranie.
-Cred, îi răspund, pe același ton. Întotdeauna am crezut.
George se apropie de mine și îmi luă mâinile în mâinile lui. Îmi sărută o mână, apoi cealaltă. Ochii lui îi căutară apoi pe ai meu. Privirile noastre rămaseră blocate într-un magnetism implacabil, care ne apropie până ne simțim unul altuia respirația. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut așa cum numai trăind poți simți… apoi George mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche:
-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința… am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe.
Mi-a dat drmul apoi și s-a așezat pe patul de lângă ușă.
-Lasă-mă să dorm aici în noaptea aceasta, mi-a spus.
S-a așezat acolo. Eu m-am așezat pe patul meu. Am închis ochii. L-am văzut pe Mihail venind grăbit spre mine.
-Acum ai sănătate, dorește-ți să fii fericită! Du-te în inima ta și mulțumește universului că ești fericită.
-Dar sunt, Mihail… sunt fericită.
Mihail mi-a zâmbit și a dispărut ca un nor disipat în întuneric.
-Dar sunt fericit, îl aud pe George șoptind și îmi dau seama că și el a purtat aceeași conversație cu Mihail.
Dimineața lansă din nou raze de lumină în salon. George nu mai era acolo și faptul că nu mai era acolo îmi dădu un fior rece.
Ușa salonului se deschise și aroma cafelei fierbinți, la ibric, se strecură învăluindu-mă.
-Știi ce mi-am dorit de când am devenit vecini de salon, pe vremea când eram bolnavi? se auzi vocea lui George. Să beau o cafea cu tine… o cafea adevărată, iar noi să fim doi oameni adevărați, sănătoși și fericiți…
George mă face să plâng, să plâng de fericirea aceasta care, amestecată cu parfumul de cafea, mă face să mă simt privilegiată că sunt în viață.
-Șterge-ți lacrimile, nu e de bun augur să plângi joia!
-Serios? îl întreb conformându-mă.
-Da, am citit asta undeva, îmi spune serios, așezând ceștile cu cafea pe noptieră.
-Văd că ați socializat, constată cu un zâmbet subtil medicul care veni cu dosarele noastre. Care veste vreți să o auziți întâi? Cea bună sau cea rea?
Faptul că exista și o veste rea, îmi stricase dispoziția. Nu mai era loc de vești rele în viața mea.
-Să începem cu cea bună, îi spuse George.
-Ei bine, seturile de analize spun că sunteți „curați”, nu știm ce a declanșat acest „reset” al organismelor voastre, constatăm doar că sunteți bine.
-Și vestea rea? am întrebat eu cu inima strânsă.
-Vestea rea e că… nu știu cum să vă spun… dar astăzi clinica noastră împlinește zece ani de activitate și am vrea să participați la petrecere. Deci, va trebui să ne mai suportați pentru încă o seară.
Izbucnim în râs. Medicul acesta e mare figură! Îmi aduce aminte de Mihail.
Rămânem pentru petrecere. Dansăm și acordurile acelea mă fac să mă simt minunat. Și mai apoi… brațele lui George și sărutul lui, noi… doi luptători care au fost foarte aproape de moarte. Viitorul nostru capătă conturul unui plan în doi… nu există legătură mai strânsă decât aceea pe care o ai cu cineva care a împărțit cu tine cele mai grele clipe.

     Ne întoarcem la Suceava cu trenul… e frumos cu trenul, vezi toate peisajele minunate și le pui în arhiva sufletului, ca recompensă pentru că sufletul te-a lăsat să te faci mic și să te acoperi cu el, ca și cum te-ai acoperi cu o pătură.
-George… trebuie să te întreb ceva… când eram la spital, îmi scriai mesaje pe agenda ta. Odată mi-ai scris „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”. Am fost ferm convinsă că vom muri amândoi și ai vrut să spui că ne vom întâlni dincolo…
-Ioana, am crezut că vom muri, într-adevăr. Dar acum, îmi dau seama că acele cuvinte erau premonitorii: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”, adică la București, la clinică…
Râde și e atât de frumos să râzi… și să iubești… pentru că acesta este sensul existenței noastre: să trăim cu adevărat și să ne bucurăm de fiecare clipă. Așa mi-a spus mie Mihail… și mi-a mai spus multe, dar vi le voi povesti altădată. Acum mă așteaptă o viață fascinantă cu George. Vă salut și… am plecat să trăiesc!angel

by -
14

Parfumul subtil al legendelor arthuriene se simte pe parcursul evoluției firului epic, conferind romanului un aer de poveste și nuanțându-i originalitatea.

Rebeliunea, de Robyn Young – aromă de istorie și suspans

Titlu original: „Insurrection”
Colectia: Suspans
Autor: Robyn Young
Traducator: Laura Ciobanu
Dimensiuni:130 x 200 mm
Număr pagini: 672
Editura: Nemira

Recenzie

      Dacă mașina timpului este – cel puțin deocamdată – la stadiul de vis, eu vă mărturisesc că am avut ocazia să dau secolele înapoi și să trăiesc, pentru câteva zile în secolul al XIII-lea, într-o epocă cu aromă de luptă pentru putere, de curaj, dar și de viclenie… și am făcut asta citind paginile deloc puține ale romanului istoric „Rebeliunea”, de Robyn Young.

      Născută la Oxford în 1975, Robyn Young este o renumită scriitoare de romane istorice a căror acțiune se petrece în Evul Mediu. Termină studiile la Universitatea Sussex din Brighton și obtine diplomă de master în scriere creativă. 2006 este anul în care publică primul său volum din trilogia „Frația Templierilor”, „Anima Templi”. În 2007 publică „Crusade” și în 2008 apare „Requiem”. Cărțile sale au avut un impact destul de mare asupra publicului și s-au tradus deja în peste 15 limbi.

     „Regele Scoției a murit. Nobilii se luptă pentru putere, fără să știe că Edward al Angliei are planurile lui. Inspirat de o străveche profeție, visează de ani întregi la o cucerire nemiloasă, care va schimba soarta englezilor pentru totdeauna. Pe acest teritoriu divizat, într-o familie măcinată de ambiții și trădări, trăiește un băiat care se îndreaptă în forță spre maturitate.

      Drumul lui nu va fi niciodată simplu: va sluji dușmanul și-și va trăda prietenul înainte de a-și găsi propria cale.
      Dar Destinul i-a pregătit ceva.
     Îl cheamă Robert Bruce și povestea lui începe în Rebeliunea.
     „Robert Bruce este conturat cu mare versatilitate, personajul îndepărtându-se de portretul consemnat în istorie.        Rebeliunea e o lectură extraordinară.“ (Fantastic Book Review).
      „Scenele de luptă sunt senzaționale.“ (Daily Telegraph)

      Când începi să citești „Rebeliunea” – primul volum dintr-o nouă serie a lui Robyn Young – e ca și cum ai cobori din mașina timpului, din prezent, în secolul al XIII-lea. Nu te așteaptă localnici pașnici… dar te trezești direct într-o încăierare, într-o atmosferă de luptă. Câteva rânduri mai încolo, afli de moartea regelui Alexandru al Scoției, care nu a avut suficient timp să declare un moștenitor al tronului. Îl cunoști apoi și pe Edward al-II-lea, regele Angliei, oficial aflat în căutarea noului succesor la tronul Scoției. Spun „oficial” pentru că în realitate, mintea regelui Edward lucrează ca un mecanism viu și malefic, neobosit, în depistarea celor mai bune căi prin care el însuși să-și revendice tronul Scoției. Ideea că dintre toți pretendenții la tron – care urzesc și ei, la rândul lor, alte planuri – el însuși ar fi cel potrivit i-a fost sugerată de una din profețiile magului Merlin. Acesta spunea că peste insulele Britanice va domni un singur rege. Așadar, în timp ce un război civil e pe cale să izbucnească, Edward uneltește propriul său plan, foarte bine elaborat.

      Cunoaștem intriga odată cu sosirea la curtea lui Edward a lui Robert Bruce, un tânăr nobil scoțian. Acesta jură să-l servească pe rege și să îi fie alături mereu, să îl susțină în demersurile sale, mai ales în îndeplinirea vorbelor profetice ale magului Merlin. Însă, atât caracterul, cât și viziunea asupra deciziilor istorice importante ale lui Robert, îi aduc acestuia ură din partea celorlalți. Se pare că cei mai înverșunați erau oamenii apropiați Curții, cei care pentru o perioadă destul de mare de timp îl considerau pe Robert un adevărat cavaler fidel regelui său și profeției.

     Nu există personaje negative și pozitive… ci doar personaje care au un scop bine definit și care se folosesc de diferite mijloace pentru a-l atinge, iar tocmai procedurile pe care le folosesc pentru a construi strategii, sunt cele care le definesc caracterele.

     Personajul Robert Bruce crește odată cu trecerea paginilor. Este doar un adolescent atunci când sosește la curte, dar se dezvoltă emoțional, spiritual și capătă curaj. Există unele momente în care se dovedește că, indiferent de funcția sa, fiecare om poate fi afectat de slabiciuni. Totuși, personajul este dominat de conștiință și de simțul onoarei. Există mereu oameni în jurul său care au tendința să îl consilieze, să îi influențeze deciziile, însă el se lasă mai mult ghidat de propria conștiință. Aș putea spune că adevărata poveste începe în momentul în care Robert începe să ia decizii fără influența celorlalți.

     Pornind de la acest aspect, acțiunea romanului istoric ia amploare astfel că suspansul atent construit de către scriitoarea Robyn Young te face să-ți fie imposibil să lași cartea din mână. Nu… nu poți pleca din secolul al XIII-lea când vrei tu. Nu te lasă suspanul… și n-o să stărui prea mult asupra acțiunii în sine, ci vă voi lăsa să pășiți singuri alături de cele mai celebre personaje din istoria Scoției… și vă asigur că va fi o experiență inedită.

     E adevărat… unele romane istorice pot fi greu de digerat, însă nu este cazul „Rebeliunii” care te prinde în mrejele sale și nu te mai lasă să închizi cartea, deși are 672 de pagini. În ciuda lungimii sale, cartea se citește foarte ușor… și asta pentru că cititorul nu mai poate fi atent la numărul paginii, fiind capturat în această adevărată tornadă a evenimentelor.

      Gradul de suspans are o traiectorie ascendentă; de la primul rând până la ultimul nu e decât o respirație… una în care pulsul deciziilor devine din ce în ce mai rapid.
Pe lângă evenimeltele istorice reale, pe care scriitoarea Robyn Young le-a studiat atât de minuțios, ea a creat un fir epic țesut cu atâta măiestrie, încât a făcut din citirea unui roman istoric, o lectură antrenantă, cu aromă de suspans intens.

     Parfumul subtil al legendelor arthuriene se simte pe parcursul evoluției firului epic, conferind romanului un aer de poveste și nuanțându-i originalitatea.

     Stilul lui Robyn Young este unul descriptiv, foarte bogat în detalii, iar asta nu face decât să creeze scenariul perfect pentru desfășurarea poveștii. Evenimentele reale – descrise de către istorici în cărțile de specialitate – care stau la baza construcției romanului sunt expuse cu o rară măiestrie, scriitoarea dovedind o foarte bună abilitate de a crea scenariile originale și rupte parcă din trecutul acelui secol.
Cu toată compelxitatea de elemente descriptive ale vieții medievale, povestea curge fluent, lejer, datorită ritmului alert și al suspansului.

    Un alt aspect pe care l-am sesizat (făcând comparație cu alte cărți străine pe care le-am citit) este traducerea, pe care o găsesc nu doar foarte bună… ci extrem de bună.

      Iată câteva citate din carte: „Calul de luptă își smuci capul masiv, cu ochii măriți și albi rostogolindu-se prin deschizăturile cioltarului negru ce-i acoperea trupul uriaș. Când cavalerul din șa se întinse să ia lancea de la scutierul său, tunica îi flutură, dând la iveală scânteierea de solzi de pește a armurii”.
     „Duse erau muzica și dansatorii, platourile de argint încărcate cu delicatese și carafele cu vin. Dusă era și veselia. Tot ce mai rămăsese din ospăț erau un miros stăruitor de carne arsă și câteva petale strivite de trandafir uitate de măturile servitorilor. ”.
     „Vocea sonoră venea dinspre o siluetă înaltă care se apropia cu pași mari dinspre foc. Mergea alături de bărbatul cel chel, care, pe lângă el, părea deodată mic. Robert îl contemplă pe uriașul ce se apropia, presupunând că măsura probabil mai mult de șase picioare, poate chiar șapte”.

     În concluzie, o să mărturisesc faptul că nu eram mare fan al acestui gen și mă așteptam la o carte greoaie, abundentă în date istorice… însă „Rebeliunea” e un roman atât de bine scris, încât ai impresia că tu însuți ești un personaj și iei parte la evenimentele istorice majore care se desfășoară.

     Așa cum am precizat la început, m-am întors în timp, mai exact în secolul al XIII-lea. Am nimerit în conflictul dintre Robert Bruce și regele Edward, am fost martoră la lupte, la comploturi, la dueluri… și asta nu pentru că mașina timpului m-a dus acolo, în acea epocă, ci pentru că am citit „Rebeliune”. Mai greu e cu drumul de întoarcere… mai ales după un roman atât de frumos, care te marchează.

sigla NemiraCartea Rebeliunea, de Robyn Young a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulțumim Editura Nemira

Autor: Rodica Pușcașu

by -
4
Să fii acolo, lângă cei dragi

    Se apropia iarna, iar privighetoarea, împreună cu cei trei pui ai săi, se înghesuia în cuibul său mic și rece. În pădurea aceea, deși părea foarte frumoasă, nu se găseau suficiente paie pentru ca toate viețuitoarele să-și facă un cuib.
    Deși zbura din zori și până târziu în noapte, în căutare de mâncare pentru pui, privighetoarea nu reușea să le potolească foamea. Nu era hrană destulă… nu erau paie destule, era frig și puiii ei păreau să aibă un viitor chiar mai sumbru decât al ei.
   -Trebuie să plec, își spuse privighetoarea într-o seară, văzând că un porumbel care locuia în stejarul de peste drum, întors de prin meleaguri îndepărtate, își făcu un cuib de toată frumusețea, numai bun de crescut pui și de dus o viață frumoasă.
    În dimineața următoare, privighetoarea vorbi cu bătrânul corb de la ramura de sus a plopului unde locuia, să aibă grijă de puiii ei până ce ea avea să se întoarcă. Își privi puiii, îi sărută, întâi pe cel mare, apoi pe cel mijlociu… și în cele din urmă, pe cel mic.
    -Mama o să se întoarcă repede, le șopti, dar aceștia dormeau, așa că nu auziră vorbele mamei lor.
    Privighetoarea își luă zborul. Ar fi vrut ca această despărțire să nu se fi întâmplat niciodată, dar acolo, în pădurea aceea, nu putea să își hrănească puii, iar cuibul era din ce în ce mai șubred.
    -O să mă întorc, o să mă întorc, își spunea ea în timp ce zbura peste munți, peste ape și peste câmpii nemaivăzute.

   În dimineața aceea, puiii de privighetoare au rămas cu sufletele sfâșiate. Multe lacrimi a mai văzut bătrânul corb, atât de multe, încât a vărsat și el, sărmanul, câteva.
    Când a ajuns în pădurea despre care se vorbea că era una bogată și îndestulată, privighetoarea începu să adune paie… și a adunat, a adunat… atât de multe, încât nu le putea căra acasă singură. A angajat un iepuraș mesager care și-a pus desaga cu paie în spate și a plecat rapid, țopăind, spre pădurea privighetorii. Era destul pentru un cuib.
    Strânsese foarte multe paie, cât pentru două cuiburi destul de mari, așa că se putea întoarce acasă… însă privighetoarea strânse din dinți, mai vărsă câteva lacrimi și se puse pe adunat în continuare. Și a adunat… și iarăși a adunat… până când, într-o bună zi se simți din ce în ce mai obosită.
   -Poate că ar fi timpul să mă întorc, cine știe cât timp o fi trecut, își spuse privighetoarea.
   Și își luă zborul, peste aceleași câmpii nemaivăzute, peste munți și peste ape. Când ajunse în pădurea din care plecase, sufletul îi era plin de emoție și de nerăbdare. Aștepta să-și vadă puiii și era sigură că aceștia aveau să-i mulțumească pentru sacrificiul făcut.
    Cuibul său, acum mult mai mare, mai călduros și mai frumos, era însă gol.
    -Unde-mi sunt puiii? îl întrebă pasărea pe bătrânul corb.
    -Sunt la cuiburile lor… ai întârziat prea mult.
    Privighetoarea izbucni în lacrimi. Cum era posibil ca timpul să fi trecut atât de repede? Cum să fi plecat? De îndată ce corbul îi arătă unde locuia fiul cel mare, privighetoarea se grăbi într-acolo.
    -Sunt eu, mama ta, îi spuse pasărea puiului ei mare.
   -Mama, mă bucur că te-ai întors, dar, vezi tu, eu am acum cuibul meu… poate că nu de paie aș fi avut nevoie în toți acești ani…
     Privighetoarea își simți sufletul rupt în mii de bucăți, însă plecă spre fiul mijlociu.
    Acesta îi deschise ușa cuibului, o îmbrățișă, însă îi spuse:
    -Au trecut mulți ani de când ai plecat. Au fost multe momente din viața mea când aș fi avut nevoie de tine… dar nu ai fost, mamă, lângă mine…
    Cu inima frântă și de data aceasta, privighetoarea plecă spre cuibul celui de-al treilea fiu. Cel mic. Dragostea sa. Pe toți îi iubea la fel de mult, dar cel mic avea un loc special în inima ei.
     -Sunt eu, mama ta, izbucni în lacrimi privighetoarea, când ușa cuibului se deschise.
    -Îmi pare rău, îi spuse acesta, privind-o ca pe un străin, eu nu mi-am cunoscut mama. A plecat pe vremea când eu eram prea mic. Nu mi-o amintesc… și chiar dacă ai fi tu, n-o să te iert niciodată pentru că nu mi-ai oferit cel mai important dar: timpul alături de tine!
     Copleșită de durere, privighetoarea mai avu putere să zboare spre cuibul său… mare, frumos… însă rece și gol, lipsit de iubire. Acolo, în singurătate, privighetoarea își dădu seama că făcuse cea mai mare greșeală atunci când și-a părăsit fiii, chiar dacă a vrut să le facă un trai mai bun.
     De pe creanga sa, bătrânul corb vărsa lacrimi de mila ei.
    -Dacă timpul ar putea fi dat înapoi… dar nu se poate. Important este să fii acolo pentru cei dragi, își spuse el, privind la cârdurile de păsări care treceau pe deasupra pădurii, plecând și ele spre alte meleaguri.

Autor: Rodica Pușcașu

by -
12

Povestea curge fluent, cu un fir epic presărat cu imagini descriptive, cu o atenție specială detaliilor... aceste detalii care alcătuiesc imagini pline de emoție

Măști ale sufletului de Diana Petcu

Editura: Adenium
Număr pagini: 260
Anul apariției: 2015

        Suntem – deși ne e greu să recunoaștem – ascunși sub protecția unor măști pe care ni le așezăm pe suflet atunci când luăm contact cu ceilalți. Sufletul nostru, așa cum e el în realitate, stă mai mereu acoperit de masca protectivă, pentru că altfel, in vâltoarea lumii în care trăim, sufletele neacoperite devin vulnerabile și ușor de rănit, dar se pot – la fel de repede – ridica din propria cenușă, pentru a deveni mult mai puternice. Ne învață asta o scriitoare cu un stil suav, coerent și clar, pictat parcă de penelul unui iscusit artist care știe cu măiestrie cum să îmbine intensitățile de culoare… și o face foarte bine, din moment ce, odată ce ai trecut pragul cărții sale, nu mai e cale de întoarcere.petcu diana

       Diana Petcu este elevă în clasa a X‑a la Colegiul Național „Costache Negruzzi” din Iași. Încă de la vârsta de 5 ani și-a fructificat talentul muzical și a câștigat premii importante, atât naționale cât și internaționale. A făcut parte din proiectul „BCR Speranțe”, în intervalul 2010‑2013, proiect în urma căruia a primit susținere în pregătirea sa pentru canto – muzică ușoară. A luat parte, în perioada 2012‑2013, la trei festivaluri internaționale, fiind, de altfel, unică reprezentantă a României în Letonia, Macedonia și Ucraina. La fiecare participare a obținut premiul întâi. Inspectoratul Școlar Județean Iași și a Palatul Copiilor Iași au organizat gale de excelență în anul 2013, unde Diana Petcu a obținut două premii de excelență. Tot inspectoratul Școlar Județean, în anul 2015, în colaborare cu Compania E.ON România, în cadrul proiectului „10 elevi de nota 10” a ales-o printre premianți pe Diana Petcu. În același an a primit și diploma de șef de promoție din partea Școlii Gimnaziale „Ștefan Bârsănescu”.

        În romanul „Măști ale sufletului”, tânăra Diana Petcu reușește să intuiască un lucru esențial, pe care noi, adulții perioadei actuale îl pierdem adesea din vedere: faptul că dincolo de măștile pe care existența ne determină să ni le punem, există suflete… iar aceste suflete pot avea traiectorii spectaculoase, pot fi slabe și pot părea fără speranță, dar se pot ridica și pot deveni puternice.
Primele pagini ne fac cunoștință cu Melina – o fetiță care pare părăsită și care caută, în orice străin, ființa caldă a mamei sale… însă citind mai departe, povestea nu e despre căutarea mamei, ci despre căutarea propriei personalități, despre trecerea personalității prin diferite stadii de evoluție, de la starea inițială de neputință, până la starea de putere deplină. Pentru Melina, viața nu e o înșiruire de ani, nici de evenimente… e o traiectorie, o transformare, o trecere de la o fază la alta. Nimic nu e ușor, nimic nu pare gratuit în existența Melinei, totul e o luptă și în procesul acesta al eternelor lupte, ia naștere o personalitate puternică.

     Ajunsă la liceu, Melina descoperă un grup spre care simte o atracție inexplicabilă. Dintre toți elevii liceului, ea e singura capabilă să-i vadă pe cei din grupul Măștilor. Iată câteva cuvinte descriptive ale grupului:
„Propria noastră existență e bizară. Putem trăi fără să bem apă, să mâncăm și să respirăm. Toate sunt opționale”.
„La fel e și cu plânsul. Ar fi nevoie de o tragedie insuportabilă ca să ne facă să căutăm în adânc o lacrimă”.
„Nu poți omorî pe cineva și nu poți învia pe cineva. Acestea sunt singurele opreliști”.

     După ce este admisă ca membru al acestui grup, ea devine liderul Măștilor, iar misiunea lor devine și misiunea ei. Odată cu aderarea la acest grup și cu postura de lider, Melina realizează că are o altă viziune asupra trecutului său, descoperă laturi noi ale personalității sale, devine mai sigură pe ea și mai puternică. Legătura dintre ea și Măști devine nu doar bine închegată, ci chiar imposibil de dezlegat. Și nici nu se poate altfel, pentru că misiunea Măștilor este aceea de a regăsi modalitatea de întoarcere spre sine, de integrare în iubire, de redescoperire a esenței sufletului. Măștile, contrar semnificației cuvântului în sine, nu sunt altceva decât niște elemente de descoperire a adevăratului sine.
Aderarea la grup nu e lipsită de dificultăți; e nevoie de adaptare, de cunoaștere, de conștientizare că există compatibilități și incompatibilități ale caracterelor: „Era ideea perfectă. O misiune în compania celor mai încăpățânate Măști ale grupului avea să-i ofere Melinei posibilitatea de a-i înțelege cum să-i abordeze”.

        Nu voi dezvălui mai mult din metamorfoza personalității Melinei, spun doar că este o carte care emană sensibilitate. Stilul este unul lejer, diafan, transmite emoție: „Nu rămânea nimeni să-i asculte povestea. Oamenii sunt cruzi și nepăsători. Îți zâmbesc cu milă, dar își văd de treaba lor. Melina știa asta, poate chiar prea bine și se întreba de ce numai în ochii cerului vedea umanitate, nu și în ochii acelora care puteau face ceva”.

      Povestea curge fluent, cu un fir epic presărat cu imagini descriptive, cu o atenție specială detaliilor… aceste detalii care alcătuiesc imagini pline de emoție: „Cu nasul lipit de sticlă urmărea mișcarea dezordonată a fulgilor prinși în furtună. Nu îl aștepta pe Moș Crăciun, pentru ea acesta nu exista. Mama ei plecase de acasă și o lăsase singură, dăruindu-i un sărut pe obraz, dulciuri și promisiunea că anul viitor avea să fie mai bine”.

      Sentimentul pe care l-am avut atunci când am citit cartea, a fost acela că am pătruns în gândurile unui adolescent cu o imensă dorință de afecțiune… și mi s-a reconfirmat un adevăr din ce în ce mai uitat în zilele noastre, acela că fiii și fiicele noastre au nevoia primordială de prezența noastră. Nu… dulciurile sau săruturile aruncate superficial pe frunte printre promisiuni, nu sunt suficiente pentru ca relația părinte-copil să fie una eficientă. E nevoie de apropiere, de prezență… e concluzia pe care am dedus-o din fiecare rând scris în această carte.

       Cartea Dianei Petcu nu este doar o lectură de calitate, ci și o lecție de viață, iar în final, țin să subliniez că veți fi fascinați chiar de la primele rânduri și garantez că n-o să lăsați cartea din mână, pentru că odată deschisă poarta spre lumea aceasta, veți dori să aflați totul despre universul Măștilor!

editura-adenium-logo

Cartea Măști ale sufletului de Diana Petcu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Adenium!

Autor: Rodica Puşcaşu

by -
15

... ți s-a întâmplat vreodată să citești o carte și să ai impresia că te afli în fața unei grădini în care florile de primăvară emană parfumul lor proaspăt?

 (IN)DECIZII de Cristina Zarioiu

Editura: Datagroup
Anul: 2016
Număr pagini: 158

         Ți s-a întâmplat vreodată să citești o carte și să ai impresia că te afli în fața unei grădini în care florile de primăvară emană parfumul lor proaspăt? Ți s-a întâmplat ca în momentul în care ți-ai lăsat privirea pe copertă, să ai presimțirea unei experiențe speciale? Ei bine, dacă încă nu ai experimentat toate acestea, e timpul să citești (IN)DECIZII, de Cristina Zarioiu… și vei afla că viața înseamnă eterna căutare.

         „Mi s-a cerut o biografie, dar dacă citiți cartea o veți descoperi singuri. În schimb, o să vă spun biografia cărții. (IN)DECIZII s-a născut într-o zi agitată de iulie. Am fost la două interviuri pentru joburi, dar am plecat indecisă de la ambele. M-am dus acasă și m-am aventurat între file rătăcite de jurnal, conversații întortocheate pe rețele de socializare și amintiri jucate pe o scenă de teatru cu păpuși. Și m-am trezit scriind o carte pe care inițial am pus-o cuminte în sertar. Dar cartea a fost nărăvașă, cerându-și dreptul la tipar și la coperte frumoase. Se pare că vrea cu tot dinadinsul să vă spună ea însăși o poveste despre viață”.
        E ceea ce ne transmite autoarea pe coperta cărții sale, pe care ea însăși o numește „nărăvașă”, însă eu cred că, dacă pentru oameni există un destin care le influențează viața, există și un destin al cărților: unora le e destinat să rămână, prăfuite, în arhivele uitării, pe când altora le e menit să se deschidă în fața oamenilor și să impresioneze, prin stil, prin poveste și prin modul în care știe să pătrundă de la creier la inimă, născând emoții.

         Începând cu titlul – (IN)DECIZII – cartea este o pledoarie pentru emoție, o succesiune de dialoguri care creionează trecerea într-o lume în care luarea de decizii e un moment dificil. Lumea adultă, cea a deciziilor importante și care trebuie luate de către „beneficiar” e suficient de dură încât să producă frământări interioare care par interminabile. Lumea deciziilor nu e una roz și mi-am amintit, citind cartea Cristinei Zarioiu, de o replică din filmul „Pirații din Caraibe: „Chiar şi o decizie corectă, dacă e luată din motive greşite, poate fi o decizie greşită”.

         Să începem cu coperta… o stilizare frumoasă a dualismului decizie/indecizie. Două fețe, pe fundal negru, subtil nuanțate: una cu roșu, iar cealaltă cu verde, privesc una în jos, iar cealaltă în sus, însă nici una nu are alura de convingere totală, ambele par indecise. Este un mod metaforic de a sublinia ideea că fiecare decizie pe care suntem nevoiți să o luăm în această viață, înseamnă că alte decizii au fost anulate… iar viața nu este altceva decât o epopee a căutării celor mai bune decizii.
      Pe prima copertă interioară, stă scrisă însăși esența cărții: „happiness is not about seeking, it’s about letting go”, iar la CUPRINS, intuiești că ai avea parte de patru povești distincte, însă abia la final descoperi că nu e așa.

      „Derulează. Oprește. Înainte” este prima parte a cărții – o parte din jurnalul Anei, în care se regăsesc frământări existențiale pe care fiecare din noi le-a experimentat la un moment al vieții: „Și mă apasă atât de tare o întrebare fără răspuns: Ce s-a întâmplat între timp? Să fie de vină copilăria pierdută, acea perioadă, singura de altfel, în care a fost cu adevărat fericiți?”. Această primă parte a cărții nu este o descărcare prin scrisul în jurnal, ci o conversație cu acesta. Jurnalul nu este un obiect care încasează rândurile și asta-i tot, ci e un partener de discuție, provocat mereu să dea răspunsuri la cele mai profunde întrebări și frământări.
Citind această primă parte, nu poți să nu retrăiești propria nostalgie a desprinderii de „acasă” și a înfruntării iremediabile a lumii reale, acea lume în care tu ești cel/cea care trebuie să ia deciziile… iar dacă vorbim de deciziile luate în iubire, atunci înțelegem de ce frământările sunt atât de intense: „Jurnalule, simt că nu ne potrivim, eu și cu el, dar îl iubesc cu toată ființa mea. Și nu înțeleg de ce el se simte eliberat și eu nu… Sunt atât de răvășită. Și mi-e atât de dor de el”. În interminabilul lanț al indeciziilor, primul capitol se încheie cu întrebarea:„Jurnalule, CINE SUNT EU CU ADEVĂRAT?”.

         Al doilea capitol, intitulat „Bucăți dintr-o oglindă spartă reflectă istoricul conversațiilor pe chat – dintre Maria și Tudor, apoi dintre Maria și un american pe nume Byron, dintre Maria și Gabriel, Maria și Mircea, Maria și Florin, apoi din nou Maria și Tudor, Maria și Alin… într-un soi de labirint al căutărilor, al încercării de înfruntare a realității deciziilor, mai mult sau mai puțin importante. Este un capitol din care reiese concluzia că fiecare om pe care îl întâlnim în viața aceasta ne permite să învățăm câte ceva: „Byron îi dăduse atâtea sfaturi despre viață pe care nu le va uita niciodată”. Totuși, chiar dacă relația aceasta virtuală pare să ducă spre un „happy-end”, Byron este cel care, cu o sinceritate debordantă, îi mărturisește într-un mesaj pe chat că în viața reală se atașase de cineva și că relația aceea avea toate șansele să devină mai puternică. Maria suferă din nou, gândurile sale se inundă din nou de râuri de întrebări:„De ce viața nu asculta de planurile ei? De ce o lua înainte fără să o întrebe și pe ea?”.
     Conversația cu Byron este destul de lungă, semn că Maria a apreciat foarte mult caracterul care se ascundea sub alura de cuvinte de frumoase al americanului și ar fi dorit ca totul să se transforme într-o relație concretă.

        Al treilea capitol, „De-a v-ați ascunselea, ne introduce în lumea fascinantă a păpușilor, unde Mimi, frământată de veșnicile sale decizii/indecizii simte că viața nu este altceva decât o îngrădire a libertății: „Pentru prima dată Mimi se gândea la libertate. Simțea cum sforile îi lăsau răni tot mai adânci. Păpușarul îi oferea siguranță, protecție, dar ea căuta independență. „Oare cum arată libertatea adevărată? s-a întrebat ea”. Din punct de vedere stilistic, acesta este capitolul cel mai abundent în imagini plastice create atât de frumos, încât ai senzația că pășești într-o expoziție a gândurilor și admiri cele mai frumoase exponate: „Obrajii îi erau alintați, iar buzele simțeau urme de sărutări arse. Oare același gust de ars îl simți și atunci când săruți țărâna?, îi străfulgeră scurt acest gând în minte”.

       Ultimul capitol, „Încotro începe drumul?” dă răspunsuri la întrebările pe care ți le-ai pus de când ai început să citești cartea. Acum vei afla cine e Ana, cine e Maria și cine e Mimi și vei înțelege că „zilele pot fi frumoase și cu ploaie”.parfum de emotie

       E o carte pe care o veți citi având mereu senzația că „da, asta am simțit și eu atunci când…”. E o carte suavă, cu parfum de emoție, de teama de decizie pripită, cu părerea de rău a neluării de decizii la timpul oportun… dar e o carte despre viață și despre cum să iei toate deciziile cu sufletul, ca să nu regreți.
Se citește ușor, dialogul fiind o parte esențială, însă dincolo de această modalitate modernă de comunicare, mesajul care se întrevede este acela că oricât de sinceră și transparentă ar fi legătura dintre două persoane, trăirile interioare și deciziile care pleacă din inimă sunt cele care contează.

       În final, te întreb… ți s-a întâmplat vreodată să citești o carte și să ai impresia că te afli în fața unei grădini în care florile de primăvară emană parfumul lor proaspăt? Ți s-a întâmplat ca în momentul în care ți-ai lăsat privirea pe copertă, să ai presimțirea unei experiențe speciale? Ei bine, dacă încă nu ai experimentat toate acestea, e timpul să citești (IN)DECIZII, de Cristina Zarioiu… și vei afla că viața înseamnă eterna căutare.

Cartea (IN)DECIZII este oferită pentru recenzie de autoarea Cristina Zarioiu.

Activitatea profesională poate fi urmărită pe facebook sau pe site-ul autoarei.

Autor: Rodica Puşcaşu

by -
18

Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Editura: Litera
Anul: 2016
Număr pagini: 336
Traducere: Antoaneta Olteanu

    Știu… majoritatea oamenilor preferă cărți în care sunt expuse lumi feerice, frumoase, care să le aducă o dispoziție bună, să-i relaxeze. Există însă și cărți, extrem de frumoase prin strigătul din spatele cuvintelor… iar o astfel de carte mi-a fost destinată mie, ca o lecție pe care era musai să o învăț: aceea că ne place sau nu, realitatea crudă a trecutului poate fi un atu pentru noi, în construcția prezentului și a viitorului copiilor noștri.
    Nu ne place războiul. Teoretizăm în mii de pagini despre asta, dar trăim, din păcate, într-o societate dominată de conflict. Cartea Svetlanei Aleksievici, „Ultimii martori” – deși nu face decât să reflecte realitatea crudă a războiului – este un mesaj pe care omenirea ar trebui să-l folosească. Știm, din alte cărți, despre atrocitățile războaielor, dar în cartea Svetlanei Aleksievici auzi vocile copiilor care povestesc, le simți inimile care răsună și ecoul spaimei, al disperării, al rupturii bruște de familie, al neputinței. Aceasta e realitatea războiului – aceea pe care tu… el… ea… noi, oamenii informați la maxim cu teorii ale comuncărilor eficiente interrasiale – obișnuim să o afundăm într-o perioadă întunecată, denumită istoric drept Al Doilea Război Mondial. E adevărat, unii dintre noi suntem prea sensibili pentru o realitate atât de crudă… dar dacă acei copii ale căror mărturii sunt expuse în carte, ar fi ascultați de către întreaga omenire, poate că existența noastră pe Terra ar fi dominată de o comunicare interrasială concretă și nu doar teoretică.
     Svetlana Aleksievici este jurnalistă și scriitoare. S-a născut în Stanislaviv, Ucraina, la 31 mai 1948, tatăl fiind bielorus, iar mama ucraineană. După terminarea școlii, a lucrat ca reporter la ziare locale, iar în 1976 a devenit corespondent al revistei literare „Neman” din Minsk. A absolvit Universitatea de Stat din Belarus. În calitate de jurnalist, Svetlana Aleksievici s-a specializat în relatări pe baza mărturiilor făcute de martori unor evenimente dramatice, cum ar fi Al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan, căderea URSS sau tragedia de la Cernobîl. Cărțile sale au fost traduse în 43 de limbi și publicate în 47 de țări. Cartea „Războiul nu are chip de femeie” a fost vândută în peste 2 milioane de exemplare, urmată de alte cărți de succes: „Ultimii martori”, „Soldații de zinc”, „Fermecați de moarte” sau „Dezastrul de la Cerbobîl”.
    În anul 2015, Svetlana Aleksievici primește premiul Nobel pentru Literatură, „pentru scrierile sale polifonice, memorial al suferinței și curajul în epoca noastră”.

     Este pentru prima dată când citesc o carte în care autorul nu are cuvinte pentru prefață… și precizează asta chiar de la început: „În loc de prefață, pentru care autorul nu a avut cuvinte, un citat *În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941 – 1945) au murit milioane de copii sovietici: ruși, bieloruși, ucraineni, evrei, tătari, letoni, țigani, kazahi, uzbeci, armeni, tadjici* (Revista „Drujba narodov”)”.
     Pentru a reflecta cât mai bine dimensiunea tragediilor trăite de copii, scriitoarea precizează, înainte de începutul fiecărei relatări, numele și vârsta pe care o avea micul martor la acea vreme, dar și ocupația actuală.
      Nici nu mi-am dat seama când am trecut de la citit, la ascultat, pentru că fiecare rând se transformă într-o voce suavă, dar plină de frică, a unui copil care a suferit o traumă fără să fi avut nici cea mai mică și neînsemnată vină.
      Katia Korolinova, 13 ani la acea vreme, în prezent inginer hidrotehnist, mărturisește că: „Mai întâi au ars case ici și colo, apoi s-a aprins tot orașul. Oamenilor le place să se uite la foc, la un foc de tabără, de pildă, dar e cumplit când arde o casă; iar aici focul venea din toate părțile, cerul și străzile erau acoperite cu fum. Și, din loc în loc, câte o lumină puternică. Țin minte trei ferestre deschise la o casă din lemn, cu niște cactuși înfoiați în pervaz. Oamenii nu mai erau deja, numai cactușii înfloriseră… Aveai sentimentul că nu sunt flori roșii, ci flăcări. Că ard florile. Am fugit…..Și liliacul înflorise așa de tare în anul acela… Și mălinul înflorise așa de tare…”.
      Zina Kosiak, în vârstă de 8 ani la acea vreme, coafeză în prezent, spune: „Războiul s-a terminat… Aștept eu o zi, două, nu vine nimeni după mine. Mama nu vine, tata, știam, în armată. Am tot așteptat așa două săptămâni, mai mult n-am mai avut putere. M-am urcat într-un tren, m-am băgat sub o banchetă și m-am dus… Unde? Nu știam. Credeam (doar aveam încă minte de copil) că toate trenurile duc la Minsk. Și la Minsk mă așteaptă mama! Că apoi o să vină și tata… Erou! Cu decorații, cu medalii!
      Ai mei au dispărut undeva… Am cincizeci și unu de ani, am deja copiii mei. Dar, oricum… o vreau pe mama”.
     Recunosc… am citit cartea cu întreruperi… pentru că sunt genul acela de cititor care pleacă, cu bagaj cu tot, în lumea rândurilor, iar lumea aceasta a războiului, cu atâția copii pe care îți vine să-i iei în brațe și să-ți lași lacrimile să izbucnească, ca să te eliberezi… e o lume care doare. Dacă te doare pe tine, cel care citești, dacă tu ai nevoie să te oprești și să plângi, întreabă-te atunci, cum a fost pentru ei… ce au simțit ei, la o vârstă la care ai nevoie de căldura mamei, dar în schimb te trezești singur, într-o lume unde nu mai e mama, nici căldura ei, dar vezi foc, gloanțe și durere peste tot… Imaginează-ți o lume în care ești mic și nu te răsfață nimeni cu jucării, când adulții străini care te-au luat de pe stradă plâng lângă tine pentru că iarba din jurul clădirii s-a terminat și nu mai e nimic altceva de mâncare.
      Pare ireal, nu-i așa? Deranjant pentru starea emoțională a omului modern, acela care s-a născut în plin progres tehnologic și nu știe decât faptul că Al Doilea Război Mondial a fost un episod trist din istorie. Poate că istoria e mai mult decât o clasificare de date a evenimentelor, a numărului victimelor. Poate că istoria se învață mai bine din mărturiile celor care au trăit-o, pentru că astfel învățăm care sunt consecințele unor atrocități declanșate, din păcate, tot de oameni.
     Cartea e o realitate și asta e dureros, dar demersul scriitoarei de a prezenta (nu doar în această carte, ci și în alte cărți ale sale) evenimente istorice importante povestite de martori, mi se pare o idee genială, mai ales pentru noi, oamenii de astăzi.
     E de ajuns să privești coperta și să deschizi cartea, apoi e ca și cum te-ai urca într-o mașină a timpului și ești supus unor emoții pe care nu le poți captura în cuvinte.
     Dacă se citește ușor? Am reușit să termin cartea… după ce m-am ascuns câteva zile de ai mei, ca să nu mă vadă plângând.
     La alte recenzii pe care le-am făcut, am recomandat cărțile în funcție de gen, de acțiunea sa și de ceea ce transmite, ei bine, de această dată, recomand „Ultimii martori” tuturor pentru că sunt convinsă că fiecare din noi poate construi un viitor mai bun, numai învățând istoria… și nu din statistici, ci din mărturii ale oamenilor care au fost acolo.
     Nu știu câte zile vor trece până voi ieși din influența cărții Svetlanei Aleksievici, dar știu că cine vrea să trăiască o carte pentru a aprecia prezentul, trebuie să citească „Ultimii martori”.

editura-literaCartea Ultimii martori de Svetlana Aleksievici a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Litera!

Autor: Rodica Puşcaşu
%d bloggers like this: