Authors Posts by Rodica Puscasu

Rodica Puscasu

77 POSTS 137 COMMENTS

„Vocea, își aminti ea, fusese cea mai înfricoșătoare. Felul în care trecea de la accentele jalnice la forță, într-o stare de nebunie calmă, decisă."

Păcate sacre, de Nora Roberts-Editura Miron-recenzie

 

Editura Miron

Număr pagini: 383

   „De dogoarea verilor din Washington nu poţi scăpa… şi nici de contorsionata slujbă a “Preotului” – un nebun care strangulează blonde zvelte, drăguţe, cu eşarfa de mătase albă folosită de preoţi la oficierea serviciului divin, lăsînd lîngă acestea notiţe prin care îşi absolvă victimele de păcate.

Ceea ce le dă cu adevărat de furcă frumoasei Tess Court şi lui Ben Paris – doi pasionaţi ai profesiilor lor şi care nu reuşesc să păstreze o distanţă profesională între ei, este flacăra pasiunii oarbe, fierbinţi.

Tess Court, psihiatrul de elită, desemnată de primar să se ocupe de acest caz este zveltă, drăguţă şi blondă…

Ben Paris, un ofiţer de poliţie plin de magnetism, care se ocupă de investigaţii, nu îi poate rezista lui Tess.

Dar mai este cineva care a pus ochii pe Tess… cineva care visează să o salveze, să-i cureţe sufletul de păcate, recurgînd la insolita lui metodă de absolvire în noaptea tăcută, fierbinte”.

 

  Fără îndoială, Nora Roberts este considerată una dintre cele mai remarcabile voci ale genului romance, impregnat cu nuanțe de thriller. Pe de altă parte, unii critici susțin că scrierile saled au devenit în timp, clișeice, că acțiunile sunt previzibile și că cititorii pierd astfel contactul cu suspansul cărții. Evident, fiecare are propria percepție asupra unei cărți. Un lucru e sigur: pe mine acțiunea m-a acaparat în totalitate, iar personajele m-au fascinat.

   Pe numele său real, Eleanor Marie Robertson, Nora Roberts s-a nascut la data de 10 octombrie 1950 în Silver Spring, Maryland. Este fiica cea mai mica din cei cinci copii ai familiei. Școala pe care a urmat-o a fost una cu specific catolic. În anul 1979, începe să scrie și descoperă că aceasta este marea sa pasiune. Din păcate, primele șase manuscrise trimise unei edituri au fost respinse. Mai târziu, în anul 1981, reușește să publice prima nuvelă „Irish Thoroughbred” la Editura Silhouette Books. Folosește încă de pe atunci pseudonimul Nora Roberts. Între anii 1982 si 1984, aceeași editură îi publică nu mai puțin de 23 de nuvele. Totuși, Nora Roberts cunoaște succesul abia în 1985, când i se publică cartea „Playing The Odds”. De atunci, seria bestseller-urilor pare să nu se mai termine.

   „Pacate sacre” e o carte pe care o citești cu sufletul la gură, sperând că personajele de care deja te-ai atașat, vor reuși să scape cu viață. Ne aflăm în Washington, într-o vară toridă, când turiștii colindă străzile aglomerate, căutând să-și potolească căldura exagerată cu băuturi reci și înghețată. Sunt circumstanțe pe care un criminal în serie le găsește mai mult decât favorabile.

   Tess Court este un psihiatru de succes. Primarul Washingtonului i-a plasat sarcina de a colabora cu detectivul Ben Paris într-un caz de crime în serie. Nu era o simplă sarcină… de vreme ce primarul acestei metropole era chiar bunicul lui Tess. Astfel, lucrurile erau mult mai complicate… și ca să se conplice și mai mult, apare acest Ben… cu care e nevoită să colaboreze pentru capturarea criminalului.

   Se pare că aceste crime în lanț erau un motiv de reală îngrijorare pentru primar, care-și dorea un oraș liniștit, fără evenimente de natură negativă. Suspansul cărții poartă o traiectorie ascendentă. Mai întâi aflăm despre modalitatea în care criminalul alege să își ucidă victimele. Acesta lăsa întotdeauna lângă cadavru, o eșarfă de preot și un bilet pe care scria: „Iertate să-i fie păcatele”.

   Chiar dacă nici unul, nici celălalt nu par foarte fericiți de ideea unei colaborări, Tess și Ben își dau seama foarte curând că munca lor de echipă poate da rezultate. Totuși, criminalul nu e atât de ușor de prins. Mai întâi de toate, cei doi protagoniști caută răspunsuri referitoare la motivul crimelor, încercând să afle ce e în mintea unui astfel de om și care sunt evenimentele care au declanșat șirul de orori. În anevoiosul proces al încercării de a dezlegare a misterului, Tess și Ben se îndrăgostesc.

   La un moment dat, suspansul capătă două dimensiuni. Una vizează continua cursă pentru depistarea criminalului, iar cealaltă expune etapele apropierii dintre Tess și Ben. Îmbinarea acestor două coordonate conferă o savoare deosebită cărții. Întâlnirile celor doi se lasă cu scântei, mai ales că pentru completarea tabloului psihologic al criminalului sunt necesare multe ore petrecute împreună.

   În timpul anchetei, cei doi descoperă cu stupoare că cineva dezvăluia presei informații din anchetă. Încep să dea vina unul pe celălalt, dar își dau seama curând că nu de la ei a plecat scurgerea de informații. Curând, după cei doi își dau seama că atracția dintre ei s-a transformat în iubire, criminalul pune ochii pe Tess… iar din acest moment, suspansul își mărește considerabil intensitatea.

   Stilul cărții este alert, nu există pauze mari, nu există pasaje descriptive foarte lungi… cu alte cuvinte, nu e o carte care să plictisească. Personajele par la început imaginea perfecțiunii, dar pe parcurs li se dezvăluie latura umană, cu adorabilele imperfecțiuni. Ben pare bărbatul ideal, cu un fizic plăcut, charmant, cu un job interesant. Tess e blondă, inteligentă și foarte frumoasă. Acestea sunt primele impresii despre personaje… apoi le descoperi caracterul, micile defecte, temerile, răbufnirile… și realizezi că nu sunt nici pe departe imaginea perfecțiunii. Totuși, fiind alături de ei în această intensă cursă pentru prinderea criminalului, nu poți să nu te atașezi de personaje. Tehnica narativă e una cursivă. Autoarea introduce în fiecare capitol, câte un fragment în care descrie și trăirile criminalului, gândurile sale… iar asta contribuie la suplimentarea suspansului.

   Mi-a plăcut dialogul și mai ales cum a l-a condimentat autoarea, trecându-l de la replici serioase, până la ele acide sau ironice. Mi-a plăcut abordarea subiectului, modul în care Nora Roberts a ales să expună o temă destul de des folosită în literatură, dar să o impregneze cu nota sa de originalitate. Mi-a plăcut finalul foarte mult. Cu alte cuvinte, e o carte care merită  citită!

   „Păcate sacre” nu e doar un romance. E o carte în care genul thriller se îmbină armonios cu elementele de romance, iar cititorul ajunge să vizualizeze personajele și circumstanțele, ca și cum ar vedea un film… iar asta înseamnă, după prerea mea, să scrii o carte bună.

Iată și câteva citate:

„Ben citi din nou raportul și se opri mai mult asupra armei crimei. Eșarfa unui preot. Alături, fusese prins cu un ac, un bilet. Îl citise acolo, îngenunachiat lângă victimă: Iertate fie-i păcatele”.

„Vocea, își aminti ea, fusese cea mai înfricoșătoare. Felul în care trecea de la accentele jalnice la forță, într-o stare de nebunie calmă, decisă.

-Ben, ceea ce vreau să înțelegi este faptul că parcă stăteam de vorbă cu doi oameni. Unul din ei plângea disperat, aproape pledaând. Celălalt… celălalt era de departe fanatic, hotărât.

-Când strangulează femei este una și aceeași persoană.”

Cum se încheie această cursă pentru descoperirea criminalului, veți afla citind cartea!

Cartea Păcate sacre, de Nora Roberts poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

by -
11

Când viața devine literatură

   Uneori, viața devine literatură, pentru ca ceilalți să poată absorbi din experiența altora și să traseze comparații cu propria existență. Care este rolul cărților biografice și autobiografice? Dincolo de dorința autorului de a-și dezvălui cele mai ascunse gânduri, există întotdeauna o curiozitate acerbă din partea celorlalți de a afla ce e dincolo de imaginea personalității respective. Iată câteva biografii care depășesc, cu siguranță, barierele cărților de dezvoltare personală:

  1. Stephen Hawking. Pe lângă cărțile sale despre misterele acestui univers, a apărut și „Scurtă istorie a vieții mele”. Este o carte cu caracter memorialistic, o autoanaliză al unui om cu un traseu existențial extraordinar. Cartea pare o primă reflexie a unui om care pare să fi ajuns, în acel moment, la o înțeleaptă maturitate. Din acest punct, Stephen Hawking privește viața sa detașat, analizându-și realizările, dar și temerile sau ezitările.

   „Pentru colegii mei sunt un fizician ca oricare altul, dar pentru publicul larg am devenit, probabil, cel mai cunoscut om de ştiinţă din lume. Am avut o viaţă plină şi satisfăcătoare. Am convingerea că invalizii trebuie să se concentreze asupra lucrurilor pe care handicapul nu-i împiedică să le realizeze şi să nu regrete ceea ce nu pot realiza. În ceea ce mă priveşte, am reuşit să fac aproape tot ce am vrut.“ (Stephen W. Hawking)

    Supranimit de unii drept „omul care l-a sfidat pe Dumnezeu”, Stephen W. Hawking s-a născut pe 8 ianuarie 1942 la Oxford, unde urmează și studiile, fără a fi un student excepțional.

   „Nu ținea multe cărți și niciodată nu lua notițe. Evident, mintea sa era diferită de cea a contemporanilor săi. La examenul oral am înțeles, alături de ceilalți profesori, că stăteam de vorbă cu o persoană mult mai inteligentă decât mulți dintre noi”, declara pentru The New York Times, profesorul de fizică al lui Stephen, Robert Berman.

   În ciuda bolii sale galopante și a speranțelor minime de viață pe care le-au estimat medicii, Stephen a reușit să treacă peste barierele impuse de către boala sa. În repetate rânduri, acesta s-a declarat convins de posibilitatea călătoriilor în timp și de inevitabilitatea unei apocalipse. Omenirea – așa cum afirmă Hawking ar putea fi salvată prin colonizarea unor alte planete. Cu o astfel de viață și astfel de crezuri, nu e de mirare că este unul dintre cei mai vânduți autori ai secolului.

  1. Albert Einstein. La fel de inovativ în idei precum Stephen Hawking, dar locuitor al altor vremuri, Einstein a fost considerat unul dintre cei mai inteligenți oameni din întreaga lume, din toate timpurile. Întreaga sa viață a fost o adevărată luptă pentru ca ideile sale – ciudate pentru foarte mulți oameni ai vremurilor – să fie aplicate, pentru evoluția științei. Născut în Ulm, Germania, în anul 1879, Albert Einstein a elaborat teoriile speciale și generale ale relativității. În anul 1921 a câștigat premiul Nobel pentru fizică deoarece a reușit să explice efectul fotoelectric. S-a stins din viață la 18 aprilie 1955, în Princeton, New Jersey, convins fiind că „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Viața marelui om de știință nu poate reprezenta decât un model de perseverență, de demnitate și de păstrare a crezurilor. În cartea „Cum văd eu lumea”, nu citești doar elemente științifice, ci te pui în fața caracterului unei personalități care a marcat pe vecie omenirea – Albert Einstein.

  2. Mahatma Gandhi. Este o personalitate remarcabilă a timpurilor noastre, dar și controversată. Unii sunt de părere că între imagine afișată și adevăratul caracter al lui Gandhi era o mare discrepanță. Mohandas Karamchand Gandhi s-a născut pe 2 octombrie 1869 într-o familie bogată, dintr-o castă de elită. Privilegiul de a se fi născut într-o astfel de castă, a fost o adevărată rampă pentru educația sa. Respectând obiceiurile indiene, la vârsta de 13 ani s-a căsătorit cu o fată de aceeaşi vârstă, Kasturba Makhanji. A urmat cursurile Universității din Bombay. La vârsta de 18 ani, a devenit tată pentru prima dată. A studiat istoria religiilor, el însuşi fiind hindus. Este fondatorul unei mişcări politice în Africa de Sud, Congresul Indian Natal. A dezvoltat mişcarea de rezistenţă non-violentă – „satyagraha”. A refuzat să copereze cu autorităţile care discriminau indienii şi îi tratau ca şi pe nişte sclavi. A devenit rapid liderul indienilor, vocea celor oprimaţi, ţinând şi discursuri şi ajungând tot mai cunoscut. Viața sa, expusă în biografie, e mai mult decât literatură… e o adevărată ghidare pentru cei care își doresc echilibru. Romain Rolland publică cartea „Mahatma Gandhi, o viață legendară”, dezvăluind evenimente inedite și o mare parte din caracterul marelui om, Gandhi.

  3. Adolf Hitler. E greu de imaginat ce poate fi în mintea unui om a cărui decizii declanșează moartea a milioane de oameni. E aproape imposibil să-i găsești circumstanțe atenuante… și totuși, biografia lui Adolf Hitler este la mare căutare și astăzi. Poate că citind gândurile acestui om rămas în istorie ca unul dintre cei mai cruzi conducători, realizăm cât de importante sunt valori precum toleranța și respectul pentru ființa umană.

   Numai în anul 2016, celebra biografie a lui Hitler, „Mine Kampf” s-a vândut în peste 300 000 de exemplare. Cartea, scrisă de Hitler în 1923, pe când se afla în închisoare la Landsberg, a fost bestseller în 1933. În 2016 un editor german reeditează cartea și este copleșit de numărul mare de cereri sosite din foarte multe țări din Europa. Până în acest moment, cartea a fost deja tradusă în peste 18 limbi. La momentul primei apariții, în 1923, cartea a fost – așa cum afirmă mulți analiști politici – un instrument de manipulare, prin care Hitler ar fi reușit să-și asigure o poziție strategică de unde să-și poată exercita următoarele mișcări.

   Citind astfel de cărți, cu crâmpeie din viața trăită în alte vremuri sau chiar în vremuri mai apropiate de ale noastre, realizezi cât de important este să știi că viața e un joc în care regula principală este aceea de a fi împăcat cu sine, de a păstra mereu echilibrul. Nu trebuie uitat faptul că orice viață, cu pleiada sa de trăiri și de gânduri… poate deveni, la un moment dat… literatură.

by -
12

Defecte? Eu sunt perfectă!

   Zilele trecute s-a deschis seria mărturiilor defectelor. Eu aș începe prin a vă spune că nu prea am defecte… poate doar sensibilitatea exagerată, încrederea prea mare în oameni, încăpățânarea de a duce lucrurile până la capăt, indiferent de cât de greu ar fi… așa aș începe…

    …dar îmi imaginez că unii dintre voi aveți deja o grimasă în timp ce citiți, alții deja ați rostit „bla-bla”, unii ați spus răspicat „da, sigur!”.

   Deci, să trecem atunci la defecte reale… poate până la final, o să vă pară rău că nu am rămas la prima variantă.

  1. Pentru cei care mă cunosc, sunt o persoană foarte calmă. Mulți cred că sunt imposibil de enervatși totuși, când se întâmplă, nici eu nu mă recunosc. O să exemplific. Într-o după-amiază de vară caniculară, mă întorceam dintr-un cartier alăturat, cu autobuzul. Câțiva din participanții la călătorie nu ajunseseră încă la stadiul evolutiv de „apă și săpun”, așa că începuse să mă bântuie o stare incipientă de nervi. Când să cobor, șoferul de autobuz nu mai are suficientă răbdare și închide ușa, cu mine pe jumătate afară, pe jumătate înăuntru. Ce a urmat… e o excepție de la regula caracterului meu. I-am făcut semn să deschidă ușa ca să-l văd direct și am deschis gura. Un val învolburat de cuvinte de soi rău s-au năpustit asupra omului, spre deliciul celor care așteptau în stație. Concluzia fetiței mele (care mă însoțea): „Ce tare! Abia aștept să le povestesc colegilor că mama mea a făcut circ în stația de autobuz”.
  2. Mă supăr. Orice om se supără… de regulă, îmi trece destul de repede sau încerc să trec peste… dar există și excepții. De pildă, pot să-mi aduc aminte, în timpul unei discuții acide, de lucruri pe care soțul meu le-a spus acum opt ani. Pot să-i reproșez acum exact tonalitatea cu care a rostit cuvintele atunci, pot să îi reamintesc discuții pe care el le credea încheiate. Acum câțiva ani, dacă voiam să-l supăr, nu mai vorbeam cu el… dar de la o vreme, s-a obișnuit… și se relaxează în timpul tăcerii mele. Așa că a trebuit să schimb tactica.
  3. Sunt cam dezorganizată. În satul unde m-am născut, aveam un vecin care nu lucrase niciodată nicăieri, nu lua pensie, nu se ducea la medic… ei bine, într-o seară, stând de vorbă cu tatăl meu, vecinul a descoperit că îi expirase buletinul… de 8 ani. „Sunt cam dezorganizat”, a concluzionat el descoperind isprava. Nu am ajuns încă la stadiul acela, dar mi se întâmplă să demarez mai multe lucruri deodată, toate să mi e pară importante… și apoi să intru în panică.
  4. Nu sunt atentă la drum… nici nu vreau să-mi imaginez prin ce are de trecut îngerul păzitor… pentru că… da, îngerii păzitori există. Faptul că eu exist, o confirmă. Nu merg cu telefonul în mână, dar ajunge să-mi zboare gândul undeva… că m-am și împiedicat. Nici drumurile noastre nu-s adaptate pentru visători… ar trebui să fac o petiție la primărie. Ultima dată am când am căzut, urcam scările… și mă bântuia o poezie despre gutui. Mi-au rămas ceva semne pe mâini… dar… nici munca de poet nu e ușoară. Apropo de  atenție… sau mai degrabă de deficitul ei, acum câțiva ani, o doamnă supărată pe soțul ei a început să-mi povestească de defectele soțului ei. Eu eram prinsă total în povestea ei. Ea era aprinsă în vâltoarea mărturisirii. În fața noastră a apărut la un moment dat, un polițist care ne-a întrebat de cât timp stăm acolo.  De o oră și jumătate”, am răspuns noi cu sinceritate. „Perfect, atunci puteți să ne dați niște detalii. Din fața dumneavoastră, adică de aici, s-a furat acum un sfert de oră, o mașină. Ce ați văzut?”. Nimic… din păcate nici nu văzusem că acolo era o mașină. Nici eu, nici doamna cu mărturisirea… spre disperarea domnului polițist.
  5. Mă răzbundar am circumstanțe atenuante. Vecinul meu obișnuiește să urle la soție… așa că, din solidaritate feminină, nu pot să-l văd cu ochi buni. Într-o zi, pe când plecam la serviciu, el vorbea la telefon în fața blocului. Îi spunea cuiva că are oroare de melodia „Despacito”, că peste tot unde se duce, numai asta aude și că e exasperat. Ceva din mine a zâmbit răutăcios și mi-a spus: „Nu te răzbuni… doar încerci să echilibrezi lucrurile”. Așa că seara, când am ajuns acasă, el era în plin proces de urlet cu soția. Eu mi-am spus: „Ah… ce-ar mai merge un „Despacito”… și am dat la maxim.   
Doamne… s-au strâns deja cinci defecte. Ajunge… nu vă mai povestesc… în rest sunt perfectă!

Sursa foto: pixabay

O speranță mai puternică decât marea, de Melissa Fleming-recenzie

An apariție: 2017

Autor: Melissa Fleming

Categoria: Memorii Jurnal

Editura: Polirom

Format: 200×130

Număr pagini: 298

Traducator: Mihaela Negrilă

   Avem impresia că diferențele dintre noi sunt imense. Trăim în zone diferite, avem obiceiuri diferite, vorbim limbi diferite… însă există o coordonată care ne poziționează pe toți, fără nicio excepție, într-o singură categorie, aceea de OM. Suntem, fără doar și poate, oameni și ne leagă pleiada de sentimente pe care o ținem ascunsă în suflet și pe care o etalăm în funcție de stare. Fără îndoială, în teorie știm cu toții că suntem oameni… în practică, trăim vremuri care dovedesc că am uitat acest lucru.

   Melissa Fleming este purtător de cuvânt al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR). Călătorește în zone de război și tabere de refugiați pentru a vorbi milioanelor de oameni obligați să-și abandoneze căminele. Este citată frecvent de mass-media internațională, inclusiv de „The New York Times”, „The Washington Post”, „CNN”, și „NPR”. Dintre miile de povești pe care Melissa Fleming le-a ascultat, a ales să pună în pagini povestea lui Doaa – o refugiată siriană care a supraviețuit terorii.

   Cartea este o mărturie impresionantă a ororilor prin care au de trecut oamenii nevinovați, prinși în vâltoarea îngrozitoare și încrâncenată a unor minți bolnave, setate parcă să nu gândească decât în mod brutal și radical. Pentru astfel de oameni, care și-au pierdut calitatea de om atunci când au ales să facă rău aproapelui său, au de suferit mase întregi de oameni nevinovați. Paradoxal, după suferința produsă de proprii lor semeni, acești oameni nevinovați mai au de suferit și din pricina oamenilor care i-au etichetat pe toți ca având aceleași idei. După evenimentele groaznice, după atentatele numeroase care au avut loc în țările din Europa care au primit pe teritoriul lor refugiați, nu e de mirare că teama oamenilor e atât de mare. La mijlocul situației, prinși între controversele geo-politice, se află ei… oamenii care s-au născut în zonele de război și care se întreabă de ce nu pot să ducă o viață ca noi, ceilalți… Da, după evenimentele crunte din ultima vreme, lumea pare să se fi împărțit în noi și ceilalți, însă „ceilalți” reprezintă o noțiune destul de vagă și confuză la momentul actual.

  Mărturia lui Doaa, pusă în pagini de Melissa Fleming te lasă fără cuvinte, frapează prin sinceritate și mai ales prin natura dură a evenimentelor relatate.

   Doaa e o fată simplă, născută într-un orășel din Siria – Daraa – un adevărat colț de rai, unde pomii fructiferi erau mereu bogați, iar oamenii își urmau liniștiți cursul vieții… până într-o zi, când totul s-a schimbat.

   Viața lui Doaa nu a fost ușoară nici până la începerea războiului, însă toate greutățile prin care a trecut au fost întâmpinate alături de familie. Familia e unul din factorii esențiali care îți conferă putere și care te ajută necondiționat să treci prin valurile uneori învolburate ale vieții. Ceea ce i s-a întâmplat lui Doaa este – pentru foarte mulți dintre noi – de neimaginat. Pentru că Doaa are o părere despre război și ține să o exprime, pericolul care o pândește este foarte mare, așa că plănuiște să plece, împreună cu iubitul ei, Bassem, în Suedia, urmând ca apoi să își aducă și familia acolo. Planul celor doi se dovedește a fi mult mai greu de realizat decât și-au imaginat.

   Mutați de pe un vas pe altul, în condiții greu de descris, cei doi, împreună cu ceilalți refugiați ajung în mare. Cei mai mulți dintre refugiați mor, iar Doaa este martoră la tot ce se întâmplă. În aceste condiții îl pierde și pe iubitul său, însă încearcă să salveze doi copilași ai căror părinți se pierduseră în mare. Doaa este firavă, avea o imensă frică de apă, însă găsește o forță nebănuită de a rezista. Când ceilalți oameni – cu constituții fizice mult mai solide decât a ei – cedează valurilor și mor, unul câte unul, Doaa este printre puținii supraviețuitori. Timp de câteva zile, Doaa trăiește    coșmarul de a vedea oamenii din jurul ei murind, copii morți alunecând printre bagaje, însă ceea ce o ține în viață este speranța.

   Cartea este o viziune plină de realism a evenimentelor oribile prin care au de trecut cei care se încumetă să își lase viața în seama călăuzelor care promit călătoria spre pământul făgăduinței.

Iată câteva citate:

 

 „Doaa era epuizată, dar îi era prea frică să doarmă, de teamă să nu-i cadă copiii din brațe. A numărat cadavrele din jurul ei – șapte. Măcar erau cu fața în jos, astfel că nu era nevoită să le vadă chipurile. Spinările lor  dezgolite erau umflate, de un albastru-negru, culoarea balenelor. Duhoarea era insuportabilă. De fiecare dată când valurile împingea un cadavru spre ea, Doaa îl împingea înapoi cu picioarele sau cu mâna. Un bărbat pe nume Momen a ajutat-o să le îndepărteze pe unele. Era unul dintre puținii supraviețuitori rămași și stătea acum aproape de Doaa”.

   „Apoi, brusc, trupul lui s-a moleșit pe umărul unchiului său. Bărbatul l-a strâns pe copil la piept, s-a îndepărtat de colacul lui Doaa, iar aceasta i-a privit scufundându-se împreună, în timp ce cadavrul mamei băiatului plutea lângă ea.

-Dumnezeule, toată lumea moare în jurul nostru, l-a auzit Doaa spunând pe Momen”.

   Ce s-a întâmplat cu Doaa, cu copiii pe care a încercat să-i țină în viață și cu toți cei jurul ei, veți afla citind mărturia cutremurătoare din paginile cărții.

   Cartea este o odisee a forței de a merge mai departe, de depășire a limitelor umane, însă este și o lecție dură, o palmă a unei realități la care suntem martori. S-a discutat mult pe tema fenomenului refugiaților. Multora, acest cuvânt le produce frică. Și nu e greu de înțeles de ce. Mai greu de înțeles este de ce omenirea are de trecut prin astfel de etape tocmai acum, în plină epocă a comunicării, acum, când gradul de civilizație este atât de mare…

  Recomand cartea celor care preferă genul „memorii” sau „jurnal”, dar și celor care vor să citească o mărturie sinceră, o poveste de viață cutremurătoare… dar mai ales reală.

Cartea O speranță mai puternică decât marea, de Melissa Fleming poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase-recenzie

 

Editura: Nemi

Numar pagini: 72

Anul: 2017

Ilustraţii: Alexia Udrişte

 

   Într-o lume cu accentuate nuanțe individualiste, cu tendințe de automatizare, riscăm să creștem generații de copii-roboți, interesați de tehnicile computerizate, în detrimentul jocului… și mai ales al copilăriei. Într-o astfel de lume, când universul copiilor se restrânge adesea la un joc virtual, Iulian Tănase apare ca un cavaler salvator. Dincolo de calitatea de autor al cărții, el se transpune într-un salvator al copilăriei… căci nu e nimic mai sublim decât o copilărie trăită cu fericirea și zâmbetul menit vârstei.

   E adevărat, de la începuturile sale, până în prezent, lumea a fost într-o continuă schimbare, progresul fiind, de altfel, una din constantele acestei lumi. E perfect normal să acceptăm faptul că nu mai trăim ca acum 100 de ani. Dincolo de acceptări și neacceptări, rămâne întotdeauna perioada aceea a vieții în care suntem sublimi, frumoși, curați… calități pe care, nu se știe prin ce „minune”, le pierdem atunci când ne dorim să fim mari. Există, din fericire, posibilitatea să te întorci… și asta face Iulian Tănase. Se întoarce în timp și creează, reconstruiește o lume uitată… a copilăriei.

   Sacha este un băiețel de patru ani, cu ochii mari, albaştri şi păr blond, cârlionţat. Deocamdată, Sacha este rârâit şi casa în care locuiește împreună cu familia sa e una obișnuită… dar totul capătă sens atunci când băiețelul primește în dar un castel… un castel fermecat.

   Din acel moment, viața capătă alte dimensiuni. Coordonatele imaginației se întind în mii de universuri. Inevitabil, locuința se transformă într-un spațiu fantastic, creionat de fantezia fără limite a unui copil de patru ani, iar membrii familiei devin și ele un fel de personaje în poveste.

   E ceva feeric în a fi copil… nu te judecă nimeni dacă uitându-te la uși, vezi evantaie-mitralieră, nici dacă portocalele se transformă sub ochii tăi în dovleci de Halloween. Scaunele sunt niște animale sălbatice, foarte blânde, totul pare să fie perfect. Pare…

   „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat” nu e doar o carte pentru copii… la un moment dat, citind, rămâi cu un gust amar și chiar îți dau lacrimile, atunci când Sacha îți povestește că „de multe oli l-am observat pe tata că se uită fix la mine și la Adola și ne ia în blațe și lăcrimează, și când noi îl întlebăm de ce lăclimezi, tata, el zice că ne iubește foalte mult și că astea sunt laclimi de iubile”. Mai târziu, înțelegi că părinții lui Sacha sunt despărțiți… lucru atât de des întâlnit astăzi, dar totuși, de neînțeles pentru copii: „Când iubești pe cineva, stai tot timpul cu el împleună, cum stau eu cu Adola și cu mama, dal eu aș vlea să stau împleună tot timpul și cu tata, dar mama a zis că nu se poate, că e mai bine așa, dal eu nu cled că e mai bine așa, și am făcut-o ploastă și ulâtă, apoi mi-am celut scuze”.

   Nu-i așa că aceasta nu e o simplă carte?! E mult mai profundă decât mi-am imaginat la început… când  am crezut că e o carte doar pentru copii.

   Pe tema divorțului s-au scris și se mai scriu milioane de pagini, mii de perspective, de soluții pentru a ajuta copilul să treacă mai ușor sau să înțeleagă. Dincolo de teoretizări, lumea copilului, cu elementele concrete, dar și cu întreaga pleiadă de fantezii, este zguduită din temelii atunci când formula clasică a familiei suferă modificări.

   La început, am crezut că marele atu al cărții sunt ilustrațiile realizate cu o deosebită măiestrie de către Alexia Udriște… însă apoi am realizat că mesajul dedus din text este elementul surpriză, adevăratul plus al cărții.

   Atmosfera de poveste descrisă de Sacha ilustrează lumea, în simplitatea și puritatea ei absolută… așa cum numai la patru ani poți să o vezi. În lumea aceasta, alcătuită din culori vii, totul e perfect, exceptând umbrele lansate de acțiunile adulților. Din acest punct de vedere, cartea e o lecție de viață… predată de un copil de patru ani. Mesajul e acela că viața e frumoasă, atunci când există toleranță, atunci când  te lași în voia simplității și nu complici lucrurile. În copilărie, totul e simplu și frumos… dar totul se schimbă atunci când ne pierdem capacitatea sau voința de a fi simpli.

   În cartea, dialogul tatălui alternează cu monologurile fiului. Și unul, și celălalt, gândesc profund. Tatăl își alege cuvintele cu grijă, semn că este conștient de sensibilitatea unui copil ai cărui părinți s-au despărțit. Fiul, în schimb, vorbește cu o sinceritate debordantă, specifică vârstei, dar adevărurile pe care le spune sunt dureroase pentru adulți.

„-Ți-e dol vleodată de viața ta de când nu aveai copii?

-Nu mi-e dor.

-De ce?

-Nu știu, nu vreau să îmi fie dor de ceva ce nu mai există.

-Nu mai ezixstă viața ta de când nu aveai copii?

-Nu.

-Dal unde e ea acum?

-A rămas în memorie, pot doar să îmi amintesc de ea.

-Ți-a plăcut viața aia a ta?

-Da, mi-a plăcut, iubitul meu. A fost o viață frumoasă.

-Mai flumoasă decât viața de acum?

-Nu, asta e cea mai frumoasă viață.

-Pentlu că ezixt eu și Adola?

-Da.

-Elai felicit?

-Da, așa credeam atunci, că eram fericit.

-Și când nu elam născuți, nu-ți era dol de noi?”

 

   Întrebările copilului îl pun pe tată în dificultate, însă întotdeauna acesta reușește să-și aleagă cuvintele potrivite și să dea un răspuns.

   Răspunsurile rârâite ale lui Sacha debordează prin sinceritate, semn că locul sincerității și a altor valori morale e acolo, în inima copilăriei.

  Deși face parte din colecția Nemi și este recomandată copiilor cu vârsta de peste patru ani, eu voi îndemna în primul rând părinții să citească această carte. Vor fi uimiți de calitatea imaginilor, dar și de mesajul textului… și în final, cine știe… poate că unii dintre noi vor lua trenul către lumea fascinantă a copiăriei… măcar din când în când.

Cartea Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Curs practic de spiritism-o fascinantă călătorie în lumea de dincolo-recenzie

Autor: C. K. Nicolau

Editura: Aldo Press

Categoria: Paranormal

An apariție: 2001

Număr de pagini: 160

  Într-adevăr… am fost cam ocupată în ultima vreme. Am pășit într-o lume care m-a fascinat încă din copilărie. Eram ferm convinsă că bunicul meu… care obișnuia să-mi spună cele mai fascinante povești, plecase acolo, în lumea spiritelor, fără să fi avut posibilitatea de a alege. Căci altfel… nu m-ar fi părăsit niciodată, iar eu aș fi stat și acum, în serile de vară, pe prispa casei, ascultând vocea sa domoală. Dar… din lumea aceea, de dincolo – cum obișnuiesc unii să-i spună – bunicul n-a mai reușit să-mi vorbească, iar eu l-am acuzat oficial că este primul bărbat din viața mea care m-a părăsit. A urmat tata. Cu el făcusem deja un pact… îl pusesem să-mi promită că va da un semn, în cazul în care va pleca și el în lumea norilor (așa-mi place mie să-i spun).

   Trăim într-o lume în care părerile sunt formate din multitudinea de informații pe care le primim sau pe care alegem noi să le asimilăm. Unii nu cred, nu dau nicio șansă ideii de comunicare cu lumea spiritelor, alții sunt ferm convinși că e nevoie numai de voință pentru a stabili o legătură cu lumea de dincolo.

   În adolescență, fascinată de Dostoievski, Tolstoi și de alți scriitori celebri care părăsiseră lumea aceasta cu mult timp înainte ca eu să mă fi născut, am devorat toate cărțile legate de spiritism, am participat la ședințe în care spiritelor trecute dincolo li se tulbura, pentru câteva minute, liniștea. Mai târziu, cu fiecare carte din domeniu, cu fiecare informație pe care o asimilam, realizam că nu e chiar atât de simplu. Despre spiritism și ce înseamnă această noțiune cu adevărat, vorbește cartea „Curs practic de spiritism”, de C. K. Nicolau.

   Cine se așteaptă să afle cât e de ușor să stai la masă cu Eminescu după ce citește această carte, se înșală amarnic. Cartea nu e o înșiruire de tips-uri pentru a stabili legătura cu spiritele, nu e o rețetă care să garanteze întâlnirea certă cu cei de dincolo… ci mai degrabă e un studiu despre noțiunea de spiritism, ca „o filosofie experimentală care se ocupă cu studierea sufletului și manifestările sale”. Deși datele despre autor sunt foarte puține, însăși identitatea acestuia pare să fie învăluită într-o aură de mister, se știe că au existat numeroși oameni pasionați de spiritism care îl consideră pe C. K. Nicolau un adevărat maestru. De altfel, nu doar spiritismul este pasiunea sa, ci și hipnoza sau alte domenii despre care necesită capacități extrasenzoriale.

  Dar… să vorbim despre carte, în șoaptă, însă… pentru a nu perturba liniștea profundă a lumii de dincolo. Încă de la început, suntem avertizați asupra faptului că „spiritismul este o știință-credință care ne arată că omul posedă un suflet și că acesta nu este decât o mică părticică din puterea Dumnezeirii. Această firimitură de Dumnezeire își începe acțiunea în cele mai inferioare animale, unde activitatea sa nu este mai mult decât un instinct și de unde numai după ce trece printr-o serie de mii de vieți, tinde a deveni inteligență, încarnându-se în specia umană”.

   În capitolul „Istoria spiritismului„ autorul face o trecere în revistă a acestui concept, încă de la începuturile sale. Este important de adăugat faptul că de la apariția acestei cărți (2001), până în momentul de față, domeniul acesta, al cercetării lumii de dincolo, s-a analizat în detalii din ce în ce mai fine, omenirea dezvăluind noi și noi piese din puzzle-ul marelui mister al omenirii – lumea de dincolo. Totuși, datele pe care Nicolau le expune în acest curs, sunt în concordanță cu ceea ce s-a mai aflat între timp. Așadar, informațiile oferite de către scriitor se asortează perfect cu marele tablou de ansamblu.

  „Spiritismul și religia” oferă detalii despre raportul dintre normele religiilor de astăzi și ideea de comunicare cu lumea de dincolo. Iată ce spune autorul: „sunt mulți acei care cred că spiritismul nu se poate împăca cu religia și că între biserică și spiritiști este o mare prăpastie. Aceasta este cea mai mare greșeală pe care poate s-o facă vreodată un om. Să căutăm a ne lămuri. Mai întâi ce înțelegem prin spiritism? Este fără îndoială că și cel mai novice în ale acestei științe va înțelege prin numele ei știința sufletului; și când zicem știința sufletului, trebuie înțeleasă știința religiei; acea știință cuprinsă în sufletul fiecărui om, oricât de neînvățat, știința despre Dumnezeu și despre legile comunicării lor”.

    „Spiritismul în fața științei” dezvoltă raportul dintre coordonatele precise și cele ipotetice și nepalpabile ale vieții, capitol urmat de „Există lumea cealaltă?” – întrebare la care, fără dubiu, foarte mulți dintre noi, după datele științei de astăzi, răspundem: DA!

   În următoarele capitole sunt tratate noțiunile de „medium”, de „scară ierarhică a spiritelor”, însă adevăratul deliciu al cărții constă în instrucțiunile practice ale unei ședințe de spiritism. În capitolul intitulat „Cum se face o ședință de spiritism”, suntem îndrumați, pas cu pas, în procedeul de comunicare cu cei din lumea de dincolo. N-o să vă dezvălui detalii despre aceste instrucțiuni, le veți găsi în carte! Pot doar să vă spun că nu e nevoie de foarte multe încercări pentru a primi semne… dacă asta e ceea ce vă doriți. Totuși, așa cum avertizează și autorul, chemarea unui spirit se face numai cu un motiv foarte întemeiat.

  În încheiere, iată un citat elocvent despre ceea ce înseamnă spirit și viețile sale: „Spiritul, pentru a ajunge la perfecțiune, trebuie să treacă printr-o serie de mai multe vieți corporale. De aici legea reîncarnării și a vieților succesive. Fiecare viață este o verigă a existenței care se leagă înapoi și înainte de o verigă deosebită, de o nouă viață deosebită, dar solidară cu cea prezentă. Prezentul este consecința trecutului și pregătirea viitorului. Viață cu viață, ființa umană se instruiește. Clăditor al propriului destin, sufletul omenesc liber și răspunzător își alege drumul. Căderile ce va suferi, pietrele și spinii ce-l vor sfâșia, vor avea ca efect dezvoltarea și luminarea rațiunii sale”.

   Încheind această fabuloasă călătorie în lumea de dincolo, mă întorc cu gândul la bunicul și la tata… și tentația de a-i chema din nou în această lume e imensă, dar cine sunt eu să le tulbur liniștea?! Sau poate că nu mi-a trecut încă supărarea… pentru că și unul și celălalt și-au încălcat promisiunile…

 

Cartea Curs practic de spiritism de C. K. Nicolau poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
20

Când înflorește liliacul… și suferințele iau sfârșit de Martha Hall Kelly-recenzie

Titlu: „Când înflorește liliacul”

Autor: Martha Hall Kelly

Editura: Litera

Data apariției: aprilie 2017

Număr pagini: 512

   Întotdeauna am crezut că nimic nu e întâmplător… și nicio carte nu vine să-și răsfoiască filele în mâinile mele, fără ca trăirile mele să nu fie bulversate ca și cum ar fi aruncate în mijlocul unui uragan. De la titlu, până la ultima frază din carte, totul e o experiență răvășitoare.

   „Când înflorește liliacul”  nu e doar o carte, e o mărturie, iar pe mine, mărturiile legate de război, mă tulbură enorm. Trecuse vremea liliacului când am început să citesc această carte, însă cu fiecare rând, cu fiecare sentiment de teamă, de nerăbdare, de părere de rău… și chiar cu fiecare lacrimă care mi-a scăpat, vicleană, printre gene, am simțit că eram acolo, în povestea cu parfum de liliac și de iubire… dar mai ales cu aroma unei perioade dificile din istorie. Pentru noi, cei de astăzi… e destul de greu să ne imaginăm circumstanțele războiului… și poate că nici nu ne dorim să o facem, pentru a nu ne tulbura existența pe care o dorim – cum altfel, decât plină de liniște…

  Totuși, există momente în care istoria bate la ușă, în mod imprevizibil… fără să-și fi făcut programare. Ca într-o magică poveste, ea se întruchipează într-o carte, se așază în brațele tale și fiecare filă se plimbă lin în fața ochilor tăi, transpunându-te – fără ca măcar să-ți fi dat seama – în lumea ei. Așa fac cărțile hipnotice… te lasă să crezi că citești, însă te țin prizonier în trăirile filelor… și nu te lasă, până la final. După aceea… sunt zilele acelea… când citate sau replici din carte te bântuie.

   Despre o astfel de carte… și cum mi-a bântuit zilele și nopțile, o să vă vorbesc în cele ce urmează.

    Pentru început, iată câteva considerații prezentate pe coperta cărții:

Newyorkeza Caroline Ferriday este ocupată până peste cap cu postul de la consulatul francez și cu o nouă iubire la orizont. Dar lumea ei se schimbă dramatic atunci când armata lui Hitler invadează Polonia în septembrie 1939 vizând cucerirea Franței.

Peste ocean, Kasia Kuzmerick, o adolescentă poloneză, simte cum viața lipsită de griji pe care o duce e pe cale să se sfârșească pe măsură ce e tot mai ocupată cu rolul ei de curier pentru mișcarea de rezistență. Într-o atmosferă tensionată de supraveghere și suspiciune, un pas greșit poate avea consecințe grave.

Pentru tânăra și ambițioasa doctoriță germană Herta Oberheuser, un anunț de angajare ca medic guvernamental pare biletul de evadare dintr-o viață pustie și șansa nesperată de a-și practica profesia. Însă ea se trezește prinsă ca într-o capcană pe un tărâm plin de secrete și dominat de bărbați.

Destinele acestor trei femei se intersectează după ce Kasia este trimisă la Ravensbruck, faimosul lagăr de concentrare nazist pentru femei. Vor reuși Caroline și Kasia să le facă dreptate acelora pe care istoria i-a uitat?”

   Așadar, povestea a trei femei, trei vieți care se transcend brusc de la perioadele de liniște, la un tumult mult prea mare și prea devastator. Poveștile lor, circumstanțele în care se întâlnesc și emoțiile prin care au de trecut, creionează caracterul societății de atunci și subliniază ideea de individualitate exagerată, de egoism extrem, de lipsă de umanitate. Pe alocuri cu accentuate nuanțe de cruzime, cartea – despre care însăși autoarea mărturisește pe un site de literatură că nu este rodul ficțiunii, ci o poveste ruptă din realitatea acelor vremuri – e un carusel al emoțiilor. De la premisele unei fascinante iubiri, până la efectele devastatoare ale unei minți bolnave care a creat războiul, fiecare rând e un crescendo al intensității trăirilor.

   Am mai citit și alte cărți care conturează efectele războiului asupra umanității, fiecare m-a impresionat, impactul suferinței expuse fiind atât de mare, încât uneori am avut nevoie de pauze… dar întotdeauna am revenit, pentru că e mereu ceva care te determină să continui, să afli ce a spus, ce a gândit… dar mai ales ce a simțit fiecare personaj în parte. Pentru un roman de debut, Martha Hall Kelly se dovedește a fi o abilă naratoare, o scriitoare care știe să stăpânească foarte bine tehnica narativă și care reușește nu doar să creeze circumstanțe, ci și să țină cititorul acolo, părtaș la evenimente și la dramele interioare. Dintre toate personajele prezentate, trei s-au diferențiat prin perspectiva detaliată pe care a oferit-o autoarea.

   Caroline este o femeie extrem de activă, funcționar la consulatul francez. Își petrece fiecare zi căutând noi soluții pentru a-i ajuta pe copiii sărmani și nu are alte planuri pentru viața sa… asta până când se îndrăgostește  de Paul – un actor care părea înfumurat la început, însă ulterior s-a dovedit a fi atât de fascinant, încât a reușit să-i fure, iremediabil, inima. Totul părea perfect, Paul era bărbatul perfect, cuceritor, curtenitor… cu toate artileria de complimente la el. Un singur defect s-a ridicat însă brusc, ca un baraj în calea unui fluviu învolburat: Paul nu era un bărbat liber… însă pentru o femeie care iubește – chiar dacă epoca se pretindea a fi una a corectitudinii – niciun obstacol nu e suficient de mare. Așadar cei doi au continuat să se întâlnească, să își trăiască iubirea ce ardea ca o flacără aprigă. Viețile lor erau colorate de această iubire, totul era minunat… și asta până când războiul și-a întins brațele – ca o ţară implacabilă – peste tot. Paul a fost nevoit să se întoarcă acasă pentru a-și ajuta soția (care era evreică), însă la scurt timp amândoi au fost capturați de naziști și duși în lagăr. Zbuciumul sufletesc al Carolinei îi tulbură zilele și nopțile. Dacă va supraviețui Paul, dacă se va mai întâlni vreodată cu Carolina… veți afla pășind în incredibila lor poveste.

  O altă femeie al cărui destin este influențat în mod dur de război este Kasia, de origine poloneză. Era doar o adolescentă când a izbucnit războiul, iar exuberanța specifică vârstei a determinat-o să se înroleze într-o grupare numită „Rezistența”. La scurt timp după înrolare, naziștii o capturează pe Kasia, dar și pe întreaga sa familie, toți membrii fiind trimiși în lagăr. Împreună cu Zuzanna, sora sa și cu mama sa, cele trei femei suportă umilințele și ororile de neimaginat din lagăr. Drama Kasiei nu este cauzată doar de durerea pe care ea însăși o trăiește în lagăr, ci și din cauza sentimentului de culpă pentru ce li se întâmplă surorii și mamei sale. Nu este clipă în care Kasia să nu își macine sufletul de durere. Zuzanna reușește să plece într-un mediu mai bun, datorită faptului că naziștii au aflat de profesia sa – doctor. Din noua ipostază, Zuzanna încearcă să își ajute mama și sora, să le salveze… însă uneori încercările eșuează, iar naziștii se dovedesc a fi imprevizibili în decizii.

   Un alt personaj – de o rară complexitate – este Herta. De profesie medic, de origine germană, Herta este întruchiparea dezumanizării, al adaptării la circumstanțe crude cu orice preț, al dezgolirii de sentimente, de umanitate. Dintr-o femeie cu suflet, care nu făcea altceva decât să-și ajute familia, Herta devine un monstru. Când a început să lucreze în lagăr, Herta avea sufletul întreg… nu era găsea sensul atrocităților și a ororilor, însă timpul și circumstanțele au golit-o de suflet, aceasta ajungând să creadă cu desăvârșire că ceea ce făcea (experimente de o rară cruzime pe deținutele din lagăr și alte orori) era un curs natural al lucrurilor… că așa trebuia să fie. De ce final a avut parte Herta? Ei bine… nu vă spun decât atât: anumite decizii luate în această viață se pot întoarce ca un bumerang.

   În loc de citate…

Nota autoarei. „Când înflorește liliacul” se bazează pe o poveste adevărată. Caroline Ferriday și Herta Oberheuser au existat în realitate, la fel ca tot personalul de la Ravensbruck menționat, la fel ca părinții Hertei și la fel ca mama și tatăl lui Caroline, Eliza și Henry Ferriday. Aducându-i la viață ca personaje, m0am străduit să îi prezint pe toți în cel mai corect și mai realist mod cu putință. La Ravensbruck, singurul lagăr mare de concentrare al lui Hitler dedicat strict femeilor, viața unei prizoniere depindea de relațiile ei cu celelalte femei. După mai bine de șaptezeci de ani de atunci, supraviețuitoarele încă mai  vorbesc despre „surorile” lor din lagăr, așa că m-am gândit că ar fi mai potrivit să folosesc două surori ca punct central al poveștii mele”.

   Traseul psihologic al personajelor reliefate de autoare seamănă cu odiseea unor suflete menite parcă să fie expuse unor teribile încercări.

   Am încercat destul de mult timp să găsesc atribute potrivite pentru această carte. Nu le-am găsit pe cele care să expună exact starea indusă… Pot doar să spun că m-a marcat profund… așa cum m-au marcat toate cărțile pe care le-am citit și care au avut ca subiect mărturiile legate de război.

   Recomand cartea celor care preferă poveștile reale, chiar dacă uneori ele lasă un gust amar…

În 2015, ecranizarea romanului cu Cate Blanchett în rolul lui Carol a primit 6 nominalizări la Premiile Oscar.

Cartea Când înflorește liliacul de Martha Hall Kelly  a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
27

Lucruri pe care le-am făcut fără să vreau

   Cei care mă cunosc, știu bine că sunt, adeseori, prinsă în mijlocul unor evenimente amuzante. Atributul de „amuzante” este, evident, atribuit mult mai târziu… pentru că pe moment… lucrurile par jenante. N-o să vă povestesc de câte ori am plecat de acasă în papuci de casă, de câte ori mi-am pus încărcătorul de la telefon în congelator, nici de câte ori am pus gunoiul în mașina de spălat și rufele în coșul de gunoi. Consider că sunt scăpări comune, întâlnite la fiecare dintre noi… Ei… dar să vă povestesc…

  1. Eram în liceu când, îmi plăcea foarte mult să imit profesorii. Așa mi s-a întâmplat că l-am imitat pe proful de bio, timp de vreo 10 minute, fără să știu că el era undeva în spatele meu, urmărindu-mi performanțele. Ce s-a întâmplat după aceea? Nu e dificil de imaginat… așa cum nu e greu să vă imaginați cum mi-a picat mie fața când am dat cu ochii de el. Oricum… au trecut ceva ani de atunci… și acum, când îl întâlnesc (destinul a făcut ca proful de bio să locuiască pe o stradă paralelă cu a mea, deci acum ne întâlnim aproape zilnic) îmi aduc aminte și retrăiesc impactul.
  2. Îmi ajutam părinții foarte mult: cu treburi prin casă, cu cumpărături etc. Într-o toamnă, mama se pregătea să pună murături. Așa că ne-am dus în piața aglomerată unde erau adunate mașini și căruțe. Ne-am oprit la varză. Era nevoie de un sac mare pentru butoiul nostru imens de acasă, așa că ne-am dat la ales. Lângă mașina de varză, un domn cu un tractoraș pentru copii și cu o foaie A4 pe care scria: 5 minute = 25 lei (în banii din vremea aceea). La un moment dat, la mașina cu varză s-au adunat mai multe femei și s-a aglomerat. Printre îmbrânceli și cântăriri ale sacului, am reușit să terminăm capitolul varza. Când am ajuns acasă, mama mi-a dezlipit de pe spate foaia pe care o luasem, fără să-mi dau seama, în îmbulzeala creată la varză. Venisem câțiva kilometri cu foaia aceea agățată pe spatele meu și pe care scria: 5 minute = 25 lei.  
  3. În școala generală, eram destul de rebelă. Cine a făcut școală pe vremea comunismului, își mai aduce aminte de băncile acelea din lemn… Ei bine, tare-mi mai plăcea să sar de pe una pe alta. Singurul impediment era acela că nu voia nimeni să facă echipă cu mine la sărit. Mai mult decât atât, unul din băieți încerca să-mi explice că nu e bine să sari, că nu e frumos… etc – lucruri de neînțeles pentru Rodica acelei vârste. Așa că i-am răspuns cu complimente pe care nu le pot descrie aici. Pe cât de liniștit și civilizat era băiatul, pe atât de tare i-am întins nervii, până când n-a mai rezistat și a luat-o la goană după mine… tot sărind pe bănci. Așa l-a și prins dirigintele care l-a și pedepsit, în varianta comunistă de atunci (bețe la palmă). Timpul a trecut… și a așternut uitarea peste aceste întâmplări. Dar, povestea nu s-a terminat. Acum câțiva ani, pe când eram într-o excursie la mănăstiri, m-a trimis o doamnă să dau preotului un pomelnic. Am ajuns în fața altarului, cu lumânarea aprinsă și cu hârtia în mână. Când a deschis ușa altarului, preotul era nimeni altul decât colegul care o încasase din cauza mea. N-am putut să-i spun „Săru`mâna părinte”. Nici el nu m-a privit cu ochi blajini. Tot ceea ce am putut să-i spun a fost: „Nu e pentru mine. M-a trimis doamna aceea”, iar răspunsul lui a fost: „Nici nu mă așteptam”.  
  4. Nu mai sunt așa rebelă… dar am rămas, totuși, cu capul în nori. Pentru că am un respect deosebit pentru persoanele trecute de o anumită vârstă, nu trec rapid pe lângă vecinele mele de bloc, ci mai schimb câte două-trei cuvinte cu ele. Una din ele, despre care știam că e puțin trecută de vârsta de 80 de ani, m-a oprit într-o zi să-mi spună că soțul ei a murit și că tocmai a lăsat-o singură. Mi-a părut foarte rău, îl cunoșteam pe soțul doamnei. Era un moș de treabă. Am consolat-o, am îmbărbătat-o și mi-am văzut de existența mea accelerată. Într-o dimineață, pe când mergeam la serviciu și nu mai era nimeni pe scurtătura care-mi dă fiori (dar întotdeauna merg pe acolo pentru a scurta drumul), dar nas în nas cu soțul doamnei. Cu o seară înainte, văzusem un documentar despre suflete și călătoria lor… dar nu mă așteptam să călătorească pe aceeași scurtătură ca și mine. L-am salutat (dar tensiunea mea era peste 16, garantat). Auzeam țiuitul acela în urechi și deja nu mai știam ce se întâmplă cu mine. Moșul și-a ridicat șapca în semn de respect, cum făcea întotdeauna, mi-a spus „Spor la muncă” și a plecat, trecând pe lângă mine, ca un nor. Când m-am întors de la serviciu, am aflat că doamna vecină octogenară suferea de o anume afecțiune psihică care te face să uiți persoane dragi și să nu mai știi ce spui. Da… și eu care credeam că sufletul mortului prefera aceeași scurtătură ca și mine.
  5. Am avut ocazia (aici n-a mai fost vina mea) să fiu confundată pe stradă cu altcineva. Mă întorceam de la facultate. Eram în stația de autobuz. O doamnă a venit la mine, m-a salutat, nici măcar n-am apucat să spun un cuvânt că ea deja și-a vărsat toată furia asupra mea. În viziunea ei, eu eram o nepoată de-a ei care îi aruncase ceva în straturile cu legume. Și mi-a zis verzi și uscate… că știe ea că eu am fost, că m-a văzut și altă vecină… etc. Am urcat în autobuzul meu fără ca femeia să știe că NU eram eu nepoata sa… mă confundase.
  6. Când eram la facultate, aveam câteva colege pasionate de modă (din păcate doar de modă). Într-o zi, am auzit-o, întâmplător, pe una din ele spunând despre mine că m-am îmbrăcat cu pantalonii împrumutați de la bunica. A urmat un examen la care respectiva s-a așezat lângă mine. În timpul examenului mi-a făcut semn să dau ciorna mai aproape de ea ca să poată copia. Atunci, diabolica Rodica din epoca respectivă, a scris cele mai mari tâmpenii posibile pe ciornă. Am dat ciorna mai în dreptul ei, așa cum mi-a cerut. Rezultatul a fost unul devastator… pentru colegă. Cât despre mine, după ce am luat 9, mi-am scuturat celebrii pantaloni și mi-am zis că există cineva acolo sus care se ocupă de păstrarea balanței în această lume. Cu mintea de acum cred că aș fi putut să-i scriu măcar de-un 5…
  7. Eram însărcinată și mă plictiseam acasă singură. Așa că, ce mi-am zis eu: oare soțul meu mă mai iubește? Dacă nu mă mai iubește? Ca să elimin orice dilemă în acest sens, am hotărât să o fac pe-a detectivul. Subliniez că nu aveam niciun motiv să cred asta, dar uneori, femeile… mai ales atunci când așteaptă un copil, devin un cumul de emoții, uneori imposibil de stăpânit. Așa că, mi-am cumpărat o cartelă nouă și i-am trimis un mesaj care suna cam așa: „Bună. Sunt tipa aceea sexy, cu un corp perfect care a trecut pe la biroul tău zilele trecute. Am observat că mă placi, nu are rost să te ascunzi. Ce-ai zice să începem cu o cafea?”. Imediat, am primit răspuns: „Te rog să mă lași în pace”. Mai întâi m-am bucurat, dar apoi mi-am spus… dar dacă tipa ar insista?! Așa că a urmat un alt mesaj: „Știu că ești căsătorit, dar crede-mă, nu vreau să-ți fac probleme, sunt cea mai discretă femeie din lume. Nu vreau decât o noapte cu tine”. Și răspunsul a sosit prompt: „Îți repet: nu mă mai deranja”. M-am bucurat enorm, mi-am zis: „Waw… mă iubește chiar și acum când mi-am dublat greutatea”. Dar, apoi mi-am spus… dar dacă femeia aceea sexy și perfectă, blondă cu picioare lungi, ar insista?! Așa că i-am mai trimis un mesaj: „Te rog, nu fac decât să mă gândesc la tine, nici nu știi ce pasiune arde în mine de când ți-am întâlnit privirea”. Și mesajul lui prompt: „Pentru ultima dată, îți spun – nu mă mai deranja”. Bine… îmi zic eu… am un soț care mă iubește necondiționat. Dar femeile – îmi spuneam eu – femeile pot fi atât de insistente, încât bărbatul să cedeze. Dacă… totuși?! Așa că, timp de câteva ore, i-am compus tot felul de mesaje, la care el, vizibil deranjat, răspundea prompt, cu același refuz. Pe vremea aceea, nu exista opțiunea de blocare a mesajelor sau a apelurilor… așa că femeia aceea perfectă a insistat… numai o noapte voia, nimic mai mult. Terorizat de psihoza femeii, ultimul mesaj a fost o originală trimitere la origini. Și de atunci, ea nu a mai insistat.  

    În încheiere… o întâmplare mai scurtă. Am avut o vizită recent și am avut ideea de a face comandă de pizza. Era o ofertă care se numea clar „Primești 2, plătești una” și era un fel de pizza pe placul prietenilor noștri. Doar că, atunci când am sunat am întrebat: „Mai aveți oferta „Primești una, plătești două”?

by -
13

Preoți celebri în literatură… și pasiunile lor

    Indiferent de epocă, preoții au avut întotdeauna un cuvânt de spus în istoria umanității. Fie că au fost exemple de înaltă evlavie sau au dovedit că pot echivala la capitolul păcate cu oamenii simpli (sau pot chiar să îi depășească), preoții sunt regăsiți și în paginile unor romane mai mult sau mai puțin celebre. Unele au stârnit vâlvă, altele au trecut aproape neobservate. Iată câteva din personajele preoți care au marcat, prin nuanțele intense ale caracterelor lor, literatura:

  1. Unul dintre cele mai impresionante personaje este părintele Ralph de Bricassart. Cartea care a fascinat cititorii, „Pasărea Spin” s-a publicat după succesul răsunător al serialului cu același nume. Ralph de Bricassart este un cleric cu țeluri înalte, însă totul pălește în fața pasiunii pe care o are pentru Meggie Cleary. Din momentul descoperirii acestei pasiuni, lupta din sufletul preotului devine una extrem de cruntă. Acesta oscilează între iubirea pentru Meggie și dedicația pentru Dumnezeu și dogmele catolicismului, povestea reprezentând peste 60 de ani din viața celor două personaje și chinul perpetuu al acestora.

  2. Pere Silas din „Villette” de Charlotte Brontë. Pe lângă faptul că e preot, Silas este și profesor în Villette. Între el și personajul principal al cărții, Lucy Snowe, se creează un conflict întreținut de către convingerile adânc înrădăcinate. Deși o ajută atunci când aceasta se prăbușește pe stradă, el complotează împotriva ei, realizând că Lucy este o rebelă care nu vrea nici în ruptul capului să respecte normele catolicismului.

  3. Inelul și cartea”, scrisă de Robert Browning o poezie cu douăzeci și una de mii de versuri, adunate în patru volume, având ca temă un proces pentru omor din secolul al XVII-lea. Giuseppe Caponsacchi, un tânăr preot, fuge în lume cu Pompilia, soția unui conte răzbunător și iute la mânie, Guido Franceschini. Se pare că haina preoției nu a reușit să-l țină departe de tentația mult prea mare a iubirii, dar mai ales a pasiunii.

  4. Voci Ascunse: Reflecţiile unui preot catolic gay”, de Gary Meyer. Nu este o carte de ficțiune, ci mai degrabă, o carte cu reflecții asupra vieții și asupra normelor impuse de către religie. În luna iunie 2012, Gary Meier, preot catolic, își informează enoriașii că va lua o pauză de la slujire, timp în care urma să se reculeagă, să se regăsească pe el însuși… și să descopere motivul pentru care fusese „chemat” de Dumnezeu să slujească. Nu se știe ce discuții a purtat acesta cu divinitatea, dar cert este că la scurt timp, Gary a scris o carte care poartă titlul „Voci Ascunse: Reflecţiile unui preot catolic gay”, carte în care își mărturisește orientarea sexuală. Evident, publicarea cărții i-a adus o pauză mai lungă de la slujirea în biserică. Iată un citat din cartea sa: „Am încercat de-a lungul anilor să împac tăcerea mea ca preot homosexual cu tonul tot mai vehement al Bisericii împotriva persoanelor gay. Dar n-am reușit. Am sperat că voi găsi o modalitate de a-mi păstra integritatea, rămânând în același timp o parte a ierarhiei bisericești, care e anti-gay, dar n-am reușit”, scrie Meier în cartea sa, „Voci Ascunse: Reflecţiile unui preot catolic gay”. Presa americană relata recent faptul că în SUA, „doar doi sau trei preoți catolici au declarat public faptul că sunt homosexuali”, în timp ce „există sute, dacă nu chiar mii de preoţi celibatari gay care lucrează în Biserica Catolică astăzi, care sunt iubiţi de enoriași și există numeroase motive pentru care aproape toţi se simt incapabili să fie onești. Fie nu se simt împăcaţi cu ei înșiși, fie li se spune în mod explicit de către superiori să nu vorbească despre acest aspect”, a precizat un preot iezuit.

  5. În anul 2012, apare pe piața românească cartea „Călugărul”, de Mihaela Ion. Povestea pare una autentică și poartă versiunea ambilor protagoniști ai unei povești de iubire trăite… dincolo de zidurile groase ale unei mănăstiri din sudul țării noastre. Călugărul se îndrăgostește de o tânără sosită la mănăstire pentru a găsi liniște. În scurt timp, dezvoltă o pasiune asemănătoare cu obsesia, au loc întâlniri nocturne scurte, dar intense, chiar în chilia călugărului. După astfel de chinuri, rugăciunile intense par să-l aducă pe călugăr din nou la viața dinainte, cea fără de tentații. Citind cartea, descoperim că povestea lor de iubire nu este un caz singular, ci chiar o situație frecventă, dar rămasă, totuși, ascunsă de ochiul mireanului care vine la mănăstire ca la un loc sfânt.

  6.  „Confession of a gay married priest. A spiritual journey”, scrisă de Maurice L. Monette dezvăluie lupta unui preot catolic care face eforturi uriașe pentru a-și păstra jurămintele… însă, pasiunea se dovedește a fi mai presus de contractul său mai mult sau mai puțin formal cu divinitatea. Totuși, chinul său în a se împotrivi tentației seamănă cu o călătorie de cunoaștere profundă a identității umane. Nu se știe însă dacă cea mai mare dilemă a sa era legată de rezistența la tentație sau frustrările sale erau declanșate de către lumea exterioară care nu îi înțelegea pornirile mai mult sau mai puțin evlavioase. 

  7. La prima pietra”, scrisă de preotul catolic de origine poloneză, Krzysztof Charasma, descrie modul în care acesta a perceput poziția dură și vehementă a Bisericii Catolice în raport cu homosexualitatea. Înainte să publice cartea, Krzystof a trimis și o scrisoare lui Papa Francisco, în care spunea că „Biserica Catolică ar trebui să înceteze ideile atât de brutale asupra homosexualității. Noi nu suntem dușmanii familiei, aceasta este o imagine falsă pe care biserica a creat-o despre noi și ar trebui ca toate acestea să înceteze, să nu se mai semene ură printre cei care vor să trăiască liniștiți și să se iubească cu cine vor”. Biserica, așa cum o descrie Krzysztof în cartea sa, „oferă servicii doar pentru partea heterosexuală a umanității, ignorând faptul că, tocmai în interiorul său, e plin de homosexuali care sunt priviți fără milă de către cei din exterior”. Cartea sa nu a fost numai o confesiune, ci și un autodenunț. O mare parte din colegii săi l-au privit cu admirație și au recunoscut că acesta a fost un gest de mare curaj.

 

Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia-recenzie

 

Categoria: Literatura Romana

Editura: Smart Publishing

Număr pagini: 174

An apariție: 2016

Format: 200×130

 

„Oricine poate să creadă orice… cu condiția să nu impună credința sa altora, prin violență…

   Dacă va voi să își impună totuși credința, să o facă numai prin blândețe, prin politețe, prin argumente serioase sau prin dovezi clare… Și chiar și așa, trebuie să le lase celorlalți libertatea de a gândi și de a visa… În orice caz, Henri Poincare a observat foarte bine: Să te îndoiești de tot sau să crezi totul sunt două soluții la fel de convenabile; amândouă înlătură necesitatea cugetării.

În această carte prezint câteva aspecte privind misterul destinului și misterul viitorului… Sunt în definitiv niște sugestii pe care le adresez celor ce vor să gândească liber… O parte dintre ideile expuse în această lucrare au fost prezentate în mai multe cărți apărute fie la editura Printech, fie la alte platforme editoriale.

Dincolo de fatalitate sunt ideile, idealurile, iluziile și speranțele; până la urmă, doar acestea contează…” – Constatin M.N. Borcia

   Despre autor: Constantin M.N. Borcia s-a născut pe 23 octombrie 1956. A urmat cursurile Facultății de Fizică, la Universitatea București, este doctor în chimie. Iată câteva din cărțile sale: „Viața mea este ca un labirint (Jurnal Oniric)”, „Acolo cineva veghează”, „Chemarea stelelor”, „Tentația Necunoscutului”, „Marele mister al Marelui Univers – între realitate și fantezie”, „Moartea și supraviețuirea – între certitudine și ipoteză”, „Universuri imaginare”, „Mistere fascinante”, „Seducția necunoscutului”, „Pierdut într-o lume efemeră – reflecții, însemnări, ficțiuni și poezii existențiale”.

   Fatalitatea… o problemă dezbătută de omenire încă de la începuturile sale. Ce este ea și cum ne influențează existența? Suntem noi supuși destinului sau suntem creatorii propriului drum? Aveam această abilitate de a alege sau doar credem asta? La toate aceste întrebări și nu numai, răspunde Constantin M.N. Borcia în paginile cărții „Dincolo de fatalitate”, o colecție de reflecții și fantezii, de citate care au în centrul atenției fascinantul mister al destinului.

   Cartea este structurată în două părți (Misterul destinului și Misterul viitorului), la care se adaugă concluziile. Prima parte cuprinde, la rândul său zece subcapitole: Despre destin, Câteva întrebări, Clasificarea destinelor, Fatalitate și libertate, Destinul moartea, Iluzie şi realitate, Interacţiunea destinelor, Destinul societăţilor, Eternitatea – între iluzie și speranță, Un exercițiu ritmurile și Yoga.

   Așa cum precizează și autorul, cartea este mai mult o invitație la gândire, la o stare de reflecție, de aceea ea are aspectul unui eseu presărat cu întrebări care par retorice, dar care declanșează în cititor o serie de gânduri profunde asupra destinului. De altfel, autorul clasifică destinul în multiple grupe (în subcapitolul Clasificarea destinului) și descrie fiecare tip de destin, oferind cititorului posibilitatea să-și detecteze propriile caracteristici ale vieții și implicit ale destinului său. Pentru a exemplifica și pentru a argumenta mai bine teoriile sale, autorul aduce citate din alte cărți care tratează problema destinului. Iată unul dintre acestea:

   „Imaginați-vă că vă este foame și că vă aflați la mijlocul distanței dintre două farfurii cu mâncăruri la fel de apetisante. Dacă toate deciziile și toate acțiunile sunt determinate din punct de vedere causal și dacă în istoria dumneavoastră cauzală nu există nimic care să vă facă să vă înclinați într-o mai mare măsură către una dintre cele două farfurii, atunci cum ați lua o hotărâre”, „Această carte nu există – o piruetă în paradox”, de Gary Hayden și Michael Picard.

   Intitulată „Misterul Viitorului”, partea a II-a a cărții cuprinde următoarele capitole: Lumea care va veni…, Tentaţia previziunii – câteva consideraţii, Viitorul optimist – expansiunea omenirii, Viitorul pesimist – dezastrul inevitabil, Viitorul stagnant – nu se poate mai departe, Viitorul dezorganizat – involuţie, Viitorul oscilant – mitul eternei reîntoarceri, Viitorul modificat – omenirea este de nerecunoscut, Viitorul integrat (contopire) – contactul cu civilizaţiile extraterestre, Viitorul alternative, Viitorul imprevizibil va fi ceva dincolo de orice închipuire, Viitorul omenirii si poluarea, Inteligenta planetara, Viitorul Universului – Expansiunea Universului si expansiunea omenirii, Studiul pericolelor, Sfârşitul omenirii.

   De la Nostradamus și chiar cu mult înaintea lui, până în prezent, oamenii au fost curioși să afle ce li se va întâmpla, cum va fi existența lor în viitor. Printre alte considerații, iată ce spune Constantin M.N. Borcia despre previziuni:

   „În cartea Lumea peste două decenii – Ancheta revistei engleze New Scientist, apărută în anul 1968 la Editura Științifică, București, traducere A. Hristev, se prezintă diverse prognoze făcute de diverși savanți sau publiciști, despre cum va evolua lumea în decurs de douăzeci de ani (așadar cum va arăta lumea în 1984. Astfel s-au făcut prognoze referitoare la următoarele domenii: știința și scopurile oamenilor, cercetările fundamentale, astronomia și explorarea spațiului cosmic, resursele naturale, alimente și agricultură, combustibilul și energia, materialele și producția, oceanele, vremea și clima, substanțe chimice, calculatoarele și telecomunicații, aviația, transportul de suprafață, aplicațiile biologiei. Dacă în unele domenii prognozele au fost relative corecte, în unele însă au fost departe de ceea ce a fost în realitate”.

   În continuare, autorul exemplifică situații în care prognozele referitoare la anumite domenii au eșuat, dar și prognoze care au devenit o realitate a anilor 80, întărind astfel ideea potrivit căreia, prognoza nu este altceva decât o chestiune relativă.

   Cât despre viitor, Constantin M. N. Borcia este de părere că „la un moment dat al evoluției, omenirea se transformă în… altceva, fie datorită tehnologiilor create (spre exemplu datorită nanotehnologiei sau datorită dezvoltării computerelor cuantice sau spiritual), fie datorită creării unor organisme hibride (organisme modificate genetic – prin metode și tehnici specific ingineriei genetice), fie datorită cercetărilor în domeniul parapsihologiei, se pot crea diverse modalități de modificare a capacităților organismului uman. Se pot forma societăți diverse cu posibilități extraordinare față de cele de astăzi”.

   Există și alte păreri, care pentru noi, oamenii obișnuiți pot părea radicale și chiar imposibile, potrivit cărora într-un viitor mai puțin sau mai mult îndepărtat, oamenii să se transforme în cyborgi, iar unul din susținătorii acestei teorii este Elon Musk, fondatorul companiei Tesla.

   Cartea lui Constantin M. N. Borcia e mult mai profundă decât pare la prima vedere, ea oferă informații din diverse surse, dar rolul ei final este Acela de a lăsa cititorul să aleagă, să-și declanșeze procesul de permitere a trierii de informații… dar mai ales să devină curios asupra unor aspecte dincolo de fatalitate.

Recomand cartea celor interesați de domeniile subtile ale vieții, de istoria progresului omenirii, de evoluția umană.

Cartea Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
6

Enigmatic Moment, de Nicole Vasilcovschi-recenzie

Editura: Cygnus

Număr pagini: 96

Anul: 2016

 

   Vine o vreme în viața fiecărui om, când realizează rolul momentelor și importanța covârșitoare a clipei… mai ales a celei enigmatice. Despre un astfel de moment, încărcat de enigme, o să vă vorbesc în cele ce urmează.

   Nicole Vasilcovschi s-a născut pe 24 noiembrie 1983, la Suceava. A fost lector univ. dr. la Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa și a predat economie studenților din China. A publicat deja cinci volume de autor, în intervalul 2004-2009 („Enigma stelei din suflet”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2009; „Stea în oglindă”, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2007; „Roţi albe”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2006; „Enigma sferei albastre”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2005; „Zid între lacrimă şi vis”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2004). Este laureată a mai multor premii naţionale și publică literatură în volume colective, periodice.

   „Enigmatic Moment” nu e doar un volum de versuri… e o împletire armonioasă de gânduri care s-au aliniat melodios, unele după celelalte, în filele unei cărți. E o reflecție elevată asupra existenței acesteia, dar mai ales asupra misterelor care planează în jurul vieții. Este impresionant modul prin care Nicole reușește să dezvăluie adevărurile din viziunea sa, folosind cuvintele cu abilitatea și exercițiul unui adevărat maestru al construcțiilor de versuri. Astfel, unele poezii devin tablouri, iar cititorul capătă un dublu avantaj: acela de a se înfrupta din versuri, dar și de a-și lăsa ochii să se bucure de peisajele feerice.

   Cartea are alura unei interminabile discuții. În cele peste 70 de poeme, Nicole călătorește cu o naturalețe specifică caracterului său, între realitatea spațiului în care trăiește și un spațiu imaginar, coordonate care alcătuiesc circumstanțele propice unui prezent poetic trăit la capacitate maximă… însă pe tot parcursul acestei călătorii, vorbește cu ea însăși, încercând să clarifice enigmele universale.

  Fiecare poem este o interfață a unei trăiri intense pe care Nicole nu știe să o expună altfel, decât cu maximă autenticitate. Pe aripile emoțiilor, poeta călătorește, îmblânzind spațiul și timpul, elemente care devin complici ai odiseii sale existențiale.

  Poeta Nicole Vasilcovschi nu creează versuri, ci mai degrabă, există momente când versurile pun stăpânnire pe ea, oferindu-i posibilitatea să-și expună viziunea globală asupra enigmelor existenței. Iată una  din poeziile care demonstrează, pe lângă măiestrie și autenticitate, abilitatea de a depăși granițele umane și de a sfida timpul și spațiul:

„Atunci când îndrăznim să visăm,

Ajungem dincolo de forme și aparențe,

Ne plasăm realul în lumea alchimică

A împlinirii.

 

Totul e un joc, care vrea să pară cât mai serios,

Jocul de-a viața.

 

Mă desprind de prezent

În oniricul care mă învăluie cu speranță,

Călătoresc printre stele și le adun

În colierul existenței mele,

Strălucind în secundele condiționării,

Descopăr misterele Asiei

Și le gravez în memoriile

Jadului clipei.”

 

   În toată această uluitoare și melodioasă călătorie, iubirea colorează trăirile, făcându-le și mai intense, devenind, chiar și din umbră, ingredientul principal al unei rețete existențiale împlinite:

„Călătorind prin vise

Aș vrea să te descopăr,

Să te dezbrac de forme

Și să-ți definesc universul

Cu umbra infinitului,

Să-ți sărut pașii

Cu o furtună de valuri”.

   Citind versurile lui Nicole Vasilcovschi, devii tu însuți călător în imensitatea universului. Culegi stele, alături de Nicole și sfidezi limitele umane impuse de trup, în favoarea experiențelor inedite pe care ai folosindu-ți spiritul.

Iată un poem de o rară frumusețe a imaginii, dar și a mesajului pe care îl transmite:

„Îngerii mor?

Mă întrebam în căutarea lor,

Sunt veșnici,

Primeam răspuns în

regăsirea mea.

De la ei am învățat să zbor

Într-un Tunel al timpului

Între diferite puncte terestre și celeste,

Căutând vise, regăsind clipe”.

 

   „Enigmatic Moment” este al șaptelea volum de versuri al lui Nicole Vasicovschi și are alura unui volum de sărbătoare, prin calitatea gândurilor expuse, dar și prin modalitatea subtilă de a le transmite. E o carte pe care o citești și realizezi că lumea e mică pentru cei care o văd așa, dar e imensă și plină de optimism și spiritualitate, pentru cei care aleg acest filtru. Viziunea lui Nicole asupra existenței este una globală, iar asta se datorează faptului că poeta călătorește foarte mult, străbate lumea aceasta în lung și în lat, din Europa în Asia, apoi în Africa și America, memorând crâmpeie și trăiri ale fiecărui loc pe care l-a vizitat.

  Nu știu pe ce tărâm îndepărtat va mai ajunge Nicole… dar știu că niciodată, din bagajul său, nu lipsește entuziasmul, energia pozitivă cu care dorește să contamineze cât mai multe suflete, așa cum ea însăși mărturisește în poemul final al volumului „Enigmatic Moment”:

„Vreau să transmit lumină și bucurie în juru-mi,

Să simt suflete dezlegate de timp

Plutind în transformare

Cu doza mea de entuziasm”.

 

  Recomand cartea iubitorilor de poezie, celor care vor să călătorească dincolo de norii concretului și să pășească, cel puțin pentru câteva clipe, într-un „Enigmatic Moment”.

 

Interviu cu autorul Bergler Igor-cel mai bine vândut scriitor în România în ultimii 20 de ani

   În scurt timp de la publicarea sa, BIBLIA PIERDUTĂ a devenit cea mai vândută carte din România în ultimii 20 de ani. Nu e de mirare că cititorii așteaptă cu nerăbdare apariția următoarei cărți – TESTAMENTUL LUI ABRAHAM. Igor Bergler, scriitorul care a readus la viață noțiunea de „bestseller” în România, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.
  1. Care credeți că sunt elementele pe care cititorul din România le apreciază la o carte? Ce elemente credeți că au apreciat/apreciază cititorii la „Biblia pierdută”?

   Igor Bergler: Cititorul român nu e foarte diferit de alți cititori europeni. Poate doar ca număr și putere de cumpărare. Gusturile sunt multiple și variate. Dar sunt convins că majoritatea apreciază o poveste bine spusă și plină de surprize și de răsturnări de situație. Personaje simpatice, conspirații sofisticate și mult umor. De asemenea și cititorii noștri sunt avizi după ceea ce se cheamă „pageturner”, o carte care nu te lasă să renunți la ea și pe care, dacă dintr-un motiv sau altul ești nevoit să o întrerupi, îți stă pe creier până ajungi să citești mai departe.

   Zecile de mii de cititori cărora le-a plăcut BIBLIA PIERDUTĂ au apreciat subiectul, povestea, felul în care se desfășoară, umorul, capitolele scurte, stilul scriiturii, felul în care se construiește suspansul, partea de istorie și referințele culturale.

  2. Cât de greu sunt de mulțumit cititorii din România? Care sunt caracteristicile publicului țintă pentru cărțile dumneavoastră?

   Igor Bergler: Și aici lucrurile sunt împărțite. Există cititori exigenți și mai puțin exigenți. Din câte am putut să îmi dau seama, ai mei fac parte din prima categorie. Sunt inteligenți. Și, ceea ce mă bucură cel mai mult, covîrșitoarea majoritate a reuşit să treacă de primul nivel al textului, cel al narațiunii simple. Nu există bucurie mai mare pentru un autor, cel puțin la mine așa stau lucrurile, decât să vadă cititori încântați că s-au prins de capcanele pe care le-a întins în text, că au intrat în jocul propus de narator și i-au acceptat convențiile. Cu inteligență și spirit ludic. Cu bucurie.

   Publicul căruia i se adresează cărțile mele, ținta cum îl numiți, e foarte larg. O arată cifrele fără precedent în istoria modernă a literaturii române. Am povestit de mai multe ori cum vedea Chaplin publicul, așa că n-o să reiau. E suficient să adaug că ambele cărți se adresează unor cititori cu gusturi și preocupări literare foarte variate. Fiecare găsește câte ceva ce îi place sau îl interesează în cărțile mele.

   3. Ați devenit un scriitor celebru chiar de la romanul de debut. Cum a fost să va aflați în ipostaza de scriitor de bestseller? Ce impact au avut asupra dumneavoastră întâlnirile cu cititorii?

   Igor Bergler: Cititorii sunt cei pentru care scrii. Nu îi cred deloc pe cei care spun că scriu doar pentru ei înșiși. Așa cum aplauzele sunt recompensa actorului, reacțiile cititorului sunt și trebuie să fie suprema satisfacție a autorului. Întâlnirile la care faceți referire sunt despre asta. E un dialog în care nu țin nici un fel de discursuri. Răspund direct oricărui fel de curiozitate. Și sunt foarte multe.

   Cât despre celebritate, în societatea românească de astăzi, vedetele sunt altele. Așa că, să trecem.

  4. După publicarea cărții, după vânzările atât de mari, inevitabil, ați atras și critici. Care au fost cele mai deranjante critici și cum le-ați gestionat?

   Igor Bergler: Sunt oameni cărora nu le place cartea mea. Și asta e bine. Unanimitățile mă îngrozesc, îmi dau fiori. Cât despre critici, nu am găsit niciuna argumentată și consistentă, încă. Am și eu haterii mei. Sunt o mână, dar foarte activi. Mă distrează. Pentru că e evident pentru oricine că motivele lor sunt extraliterare. Nu cred că vreunul dintre ei să fi citit toată cartea. Unii mă urăsc pentru că nu am un nume neaoș. Alții din alte motive. Mai e și strategia aceea de marketing pe invers. Te iei de cineva al cărui nume e foarte în vogă și cumva te lipești de numele lui, înjurând-l. Oricum, nu mă preocupă defel. Am răspuns la câteva critici la început. Absolut inutil. Haterii de profesie nu polemizează, nu caută argumente. Urăsc și înjură. Greșeala e să îi bagi în seamă, pentru că tocmai asta își doresc. Am observat însă că 5-6, din cei 7-8, scriu ei înșiși. Fără succes. Și, cum ar zice cineva, cel mai greu de suportat e succesul celorlalți.

   5. Cum gestionați comparațiile între „Biblia pierdută” și alte cărți celebre?

    Igor Bergler: Dacă vă referiți la Dan Brown, cei care le fac, fie nu ne-au citit pe amândoi, fie nu au înțeles mare lucru din intențiile mele. O domnișoară, cam nepricepută în ale literelor, care pe blogul ei face praf ultimul roman al lui Eco, care e excepţional, pentru ca nu a înţeles nimic din el și e incultă ca o nucă, m-a acuzat că l-aș fi copiat pe Dan Brown. Sau n-a citit ce am scris eu sau nu are instrumentele pentru a înțelege cartea mea. Raportarea mea la Dan Brown există, dar e în cheie parodică. Și nu e vreo aluzie ascunsă pe undeva prin text. E străvezie și la vedere. Îmi amintesc că la insistențele mele, în altă situație, de a mi se spune cum adică l-am copiat pe autorul Codului lui Da Vinci, am primit un răspuns năucitor. Zice persoana, care are un blog al ei, unde, vai, scrie despre cărți, că Dan Brown și-a intitulat seria „Langdon”, iar eu i-am furat ideea și mi-am intitulat seria „Charles Baker”. Că ea nu a auzit niciodată de Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Maigret și lista e foarte lungă, nu e vina mea. De asemenea, o altă acuzație e că aș fi copiat nu știu ce scriitoare româncă care ar fi scris o telenovelă despre Dracula. Am întrebat de ce. Mi s-a spus că și acolo e un profesor care vine în România. Păi ăsta e Bram Stoker. Înseamnă că amândoi am copiat de la creatorul personajului devenit atât de celebru. Ridicol.

  6. Se pare că dețineți secretul cărții perfecte. Ce ingrediente ar trebui să conțină rețeta pentru realizarea unei astfel de cărți?

   Igor Bergler: Nu numai ca nu dețin niciun secret, dar cartea mea nu e scrisa după rețetă. Din contră, parodiază toate rețetele celebre. E, cum zice Pavel Susara, o carte în răspăr față de ele.

  7. Se apropie cu pași repezi lansarea noii cărți „Testamentul lui Abraham”. Credeți că va avea același succes ca și „Biblia pierdută”? Vor fi cititorii la fel de entuziasmați, ca de „Biblia pierdută”? Ce are „Testamentul lui Abraham” în plus față de „Biblia pierdută”?

 Igor Bergler:   Într-adevăr. TESTAMENTUL LUI ABRAHAM va apărea în librării la 1 octombrie și se va putea precomanda exclusiv pe www.Elefant.ro de la 1 septembrie. Nu știu dacă are ceva în plus. E diferită. E un prequel la BIBLIA PIERDUTĂ. Le promit cititorilor mei că nu vor fi deloc dezamăgiți. Ba, din contră. Sunt și mai multe surprize aici decât în prima. Și, da, cred că va avea un succes și mai mare.

Echipa Literatură pe tocuri vă mulţumeşte pentru interviu

 

by -
9

„Primul lucru pe care l-am văzut atunci când m-am trezit la spital a fost o floare și am plâns. Puteți să mă credeți sau nu, eu niciodată nu mă uitasem prea bine la o floare înainte de a reveni din moarte. Unul din marile lucruri pe care le-am aflat când am fost mort, a fost că facem parte dintr-un tot mare, din universul viu."

Lumina vieții de dincolo, de Raymond Moody-recenzie

Editura: Z

Colecţia: Paranormal

Anul: 1995

Număr pagini: 175

Traducător: Nicolae Constantinescu

   Devenit celebru la sfârșitul anilor 60 după ce a studiat 150 de cazuri de moarte clinică, Raymond Moody, psiholog și psihiatru, a știut dintotdeauna că viața nu se oprește odată cu moartea, ci continuă, însă deocamdată sub o formă și prin mecanisme necunoscute nouă. Totuși, studiile efectuate la vremea aceea de către Moody au fost esențiale pentru cercetările ulterioare în domeniul fenomenului de moarte clinică.

   Dacă la vremea când Moody făcea primele studii asupra morții clinice, omenirea era destul de reticentă, iar pacienții cărora li se întâmpla refuzau să vorbească despre asta, din teama de a nu fi etichetați de către ceilalți, astăzi, lucrurile s-au schimbat, iar moartea clinică a devenit un subiect îndelung dezbătut și analizat.

   Tehnologia a avansat foarte mult, însă nu a ajuns la stadiul de a dezlega pe deplin marele mister al omenirii: moartea. Cert este că Moody poate fi considerat un deschizător de drumuri, aducând în discuție aspecte inovative la vremea aceea.

   Dincolo… un mister pe care omenirea a încercat neîncetat să-l dezlege. Ce se întâmplă când murim?! Se termină totul odată cu încheierea acestei existențe sau există ceva dincolo… și dacă da, atunci ce? Sunt întrebări pe care știința, destul de avansată astăzi, le analizează prin studii în cadrul cărora numeroase domenii colaborează, unindu-și forțele pentru a obține indicii care să ducă la elucidarea marelui mister.

   Dacă de regulă, persoanele interesate de spiritualitate abordează adesea acest subiect în cărțile lor, în cazul lui Raymond Moody, datele precise sunt cele care primează. Raymond Moody nu e un admirator al luminii, al ipotezelor idealiste. El este un medic în căutarea răspunsurilor, un om reținut, calculat, un om care nu a lansat niciodată ipoteze, ci a publicat doar rezultate a studiilor.

   Cartea „Lumina de dincolo” tratează fenomenul de „Near Death Experience” (experiență în pragul morții), mai exact similitudini și caracteristici ale cazurilor pe care Raymond Moody le-a avut în supravegherea sa. Dacă „Viață după viață” a avut un succes răsunător, se datorează tocmai faptului că numeroși oameni care trecuseră prin acest fenomen, au avut, citind cartea, certitudinea că mai există și alți semeni de-ai lor care au trecut, măcar pentru câteva clipe, dincolo. Acest succes i-a dat de înțeles lui Raymond Moody că fenomenul NDE este unul de interes, atât pentru pacienții care l-au experimentat, cât și pentru întreaga lume a științei. De la cartea „Viață după viață”, până la „Lumina vieții de dincolo”, Moody a studiat 1000 de cazuri de NDE și a concluzionat următoarele caracteristici ale acestui fenomen:

  • ieșire din corp;

  • acuitate vizuală ameliorată;

  • auzirea de sunete sau voci;

  • sentiment de pace și absența durerilor;

  • fenomen luminos;

  • trecerea în revistă a vieții;

  • ajungerea într-o altă lume;

  • întâlnirea cu alte ființe;

  • experiența tunelului;

  • premoniție.

   Moody subliniază faptul că unii din pacienții săi au mărturisit că în timpul trecerii dincolo au trecut prin toate aceste caracteristici, în timp ce alții amintesc doar două-trei elemente din lista de mai sus. Iată de ce, scepticii s-au grăbit să catalogheze fenomenul drept o paleta de simptome din sfera schizofreniei, alții au pus totul pe seama proceselor chimice care au loc la nivelul creierului atunci când suntem în pragul morții.

   Majoritatea pacienților studiați de Moody și-au văzut corpul pe masa de operație, au auzit absolut tot ceea ce medicii au discutat în momentul procesului chirurgical, dar mai ales au auzit verdictul crud, acela de „decedat”. Cea mai mare parte dintre ei, în acest punct, au spus că au făcut tot posibilul să se facă văzuți/simțiți, însă au realizat că nu mai sunt percepuți de către ceilalți, în nici un mod. Cei mai mulți dintre ei au declarat că mai întâi au fost cuprinși de panică, intuind că sunt morți, însă mai apoi a urmat un straniu sentiment de liniște, o stare de bine aproape inexplicabilă. După experiența tunelului, a ființelor de lumină, după bilanțul vieții și urcarea rapidă la cer, cei care au trecut prin NDE au ajuns în punctul de a nu mai vrea cu nici un chip să se întoarcă pe pământ. Experiența aceasta, a contactului cu ceea ce e dincolo de această existență, îi face pe oamenii care trăit-o să își schimbe complet viziunea asupra vieții. Revenind aici, ei nu mai sunt niciodată la fel, nu mai au același sistem de valori, nu mai pun preț pe cele materiale, pe ceea ce prețuiau înainte. În același timp, contactul cu ceea ce e dincolo le ia și frica de moarte, pacienții așteptând-o ca pe un fenomen natural, ca pe o trecere spre un alt fel de existență, dar nu ca pe un sfârșit.

   Interesant este că pe parcursul deceniilor în care Moody a studiat acest fenomen, toți pacienții, indiferent de vârsta la care li s-a întâmplat NDE, sunt de părere că ceea ce contează cu adevărat estee iubirea… așadar nu numai poeții sunt de părere că iubirea conduce lumea și o face să se învârtă. Iată ce spune o pacient în vârstă de 62 de ani, care suferise un episod de NDE:

Primul lucru pe care l-am văzut atunci când m-am trezit la spital a fost o floare și am plâns. Puteți să mă credeți sau nu, eu niciodată nu mă uitasem prea bine la o floare înainte de a reveni din moarte. Unul din marile lucruri pe care le-am aflat când am fost mort, a fost că facem parte dintr-un tot mare, din universul viu. Dacă avem impresia că putem să-i facem vreun rău altei persoane sau altui lucru viu fără să ne facem rău nouă înșine, atunci ne înșelăm amarnic. Acum, când prives o oădure, o floare, o pasăre, îmi spun: Ăsta sunt eu, asta face parte din mine. Suntem legați de tot ce există și dacă trimitem iubire prin intermediul acestor legături, atunci suntem fericiți”.

   Întoarcerea în lumea reală, deși refuzată determină multiple schimbări în viața persoanei, schimbări legate de atitudine, de perspectivă a vieții; mulți dintre ei încep să studieze subiecte de care nu erau absolut deloc interesați înainte, alții devin mult mai sensibili la suferința celor din jurul lor, unii vor să experimenteze cât mai mult, motivând că scurta noastră trecere pe pământ nu este altceva decât o școală, una în care e esențial să ne depășim cât mai multe limite și să cunoaștem cât mai multe lucruri noi.

   Un capitol special al acestei cărți este cel în acre Moody vorbește despre fenomenul NDE la copii și modul în care aceștia percep ceea ce li se întâmplă. Cea mai mare din copiii care au experimentat NDE au relatat aceleași elemente ca și adulții, însă la ființele luminoase s-au referit folosind termenul „îngeri”. Iată ce spune Moody:

„Înaintea vârstei de șapte ani, copiii au tendința să se gândească la moarte ca fiind ceva temporar, poate cam ca la o perioadă de vacanță. Pentru ei, moartea e ceva de unde te întorci. Între șapte și aproximativ zece ani, moartea este un concept magic care în anii următori este înlocuit de cunoștințe despre descompunerea organică pe care o implică moartea. Pe la șaptesprezece ani, copilul personifică moartea. O vede ca pe un monstru”.

   Așa cum am mai spus, scepticii au încercat mereu să găsească argumente cu care să demonteze ceea ce a demonstrat Moody; dacă la momentul scrierii cărții „Lumina de dincolo”, cea mai mare parte dintre sceptici susțineau că NDE nu este altceva decât un simptom al vreunei maladii psihice, astăzi, cercetătorii îl consideră pe Moody un adevărat promotor al conceptului de NDE. În timp ce Moddy era preocupat cu studierea acestui fenomen, alți medici din acea perioadă găseau nepotrivit acest comportament și refuzau să asculte pacienții care doreau să povestească despre aceste lucruri.

   Deși apărută în 1995, cartea este una extrem de interesantă, mai ale spentru pasionații de acest fenomen, cuprinzând mărturii ample ale pacienților care au suferit de NDE.

   De precizat ar fi și faptul că munca doctorului Moody nu s-a oprit după cele două cărți, studiile sale luând amploare și motivând și alți cercetători să descopere ce se întâmplă atunci când murim.

   Nota 10 pentru acuratețea limbajului, pentru concizie, pentru modul în care a ales să-și expună rezultatele studiilor sale.

Cartea Lumina vieții de dincolo de Raymond Moody poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului, de Giulietto Chiesa-recenzie

Editura: Corint

Colecția Istorie

Anul: 2016

Număr pagini: 192

Prefaţă: Roberto Quaglia

Cuvânt înainte: Vasile Ernu

Format: 200 x 130 mm

Traducere: Gianina Tivdă

 

   Conform dicționarului, fobia reprezintă „cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situaţie”. Nu demult am citit cartea „Putin. Biografia interzisă”, scrisă de Stanislav Belkovski, de aceea, a fost imposibil să ratez „Putinofobia”… poate pentru că versiunea lui Giulietto Chiesa avea toate premisele unei cărți cu perspective complet diferite față de ceea ce citisem înainte… așa am crezut înainte să încep să citesc.

   Giulietto Chiesa – despre care știam doar că este un renumit jurnalist italian – „a fost corespondent de presă la Moscova timp de 20 de ani pentru ziarele L’Unita și La Stampa. A colaborat cu principalele canale de televiziune italiene, printre care TG5, TG1 și TG3. Este comentator pentru cele mai importante televiziuni rusești și este singurul jurnalist italian citat de mai multe ori în autobiografia lui Mihail Gorbaciov, căruia i-a luat numeroase interviuri. Scrie pentru site-ul megachip.globalist.it. și este fondatorul și directorul televiziunii on-line Pandoratv.it. Specialist în politică internațională, cercetător în domeniul comunicării, a fondat mișcarea politică și culturală „Alternativa”. Printre cărțile publicate se numără La guerra infinita (2003), Superclan. Chi comanda l’ economia mondiale? (cu Marcello Villari, 2003), Barack Obush (cu Pino Cabras, 2011) și E arrivata la bufera (2015)”, se precizează încă de la prima pagină.

   Poate că numele autorului, „Chiesa”( biserică în limba italiană), l-ar putea eticheta pe acesta cu atribute de o înaltă pioșenie, însă adevăratul său caracter, relevat din cărțile și articolele publicate până acum, dar și din emisiunile TV, este unul de acerb teoretician al conspirațiilor. Implicat și în politica italiană, Chiesa, un fin cunoscător al comunicării interumane, devine un adevărat formator de opinii, foarte iubit și apreciat de publicul care îi urmărește cu maxim interes emisiunile sau materialele scrise… dar… așa cum spuneam la început… astăzi vom vorbi despre fobii, despre acele frici inexplicabile care se instalează în minte și devin una cu posesorul acesteia.

   „Putinofobia” tratează un subiect delicat, mai ales in actualul context geopolitic: frica Occidentului față de Rusia. Da, Putin e un subiect trendy astăzi, însă sentimentele Occidentului față de Rusia sau de fosta Uniune Sovietică au fost dintotdeauna de reticență, de anxietate, de frică. Ce s-a schimbat, totuși? S-au schimbat modalitățile prin care această frică (devenită, cu ajutorul media, fobie) este gestionată. Cu alte cuvinte, problema s-a acutizat; ceea ce părea să fie doar o stare de reticență, s-a transformat acum într-o adevărată obsesie, care, la momentul actual, poartă numele de „putinofobie”… iar în acest moment, merită să-l menționez pe Vasile Ernu (cel care a scris prefața cărții) care afirmă că: „cel mai grav lucru este atunci când facem dintr-un politician puternic, precum Putin, liderul unui stat cu vechi tradiții imperiale, un obiect al adorației sau fobiei. Putin nu trebuie nici iubit, nici urât, ci doar înțeles pentru a putea analiza lucid situația, pentru a putea construi o strategie și o tactică utile intereselor noastre. Avem noi astfel de analize sau de strategii? Mai degrabă nu, dar iată o carte care ne poate aduce cu picioarele pe pământ. Niciodată nu strică mai multă reflecție. Mai ales când este vorba de <sindromul Putin>”.

   Vasile Ernu este scriitor român, eseist, comentator politic. Și-a început studiile în URSS și le-a continuat în România. După debutul său literar, cu romanul „Născut în URSS”, cariera sa urmează o traiectorie ascendentă, care implică articole în numeroase publicații, dar și alte cărți și apariții la diverse emisiuni cu dezbateri politice.

   Analizând tendințele politicii mondiale actuale, există personalități politice remarcabile care împart lumea în două: Putin și restul lumii, subliniind puterea magnifică, dar și potențialul pericol pe care acesta îl prezintă. Giulietto Chiesa, din prisma experienței sale de jurnalist, dar și de atent cunoscător al comportamentului uman și al comunicării, nu face din „Putinofobia” un tratat stufos de analiză politică, ci încearcă să descrie un trend care se poate transforma într-un pericol, acela al obsesiei occidentale în raport cu Putin. Stilul folosit de Chiesa demonstrează nu doar faptul că acesta excelează în jurnalism, ci relevă și o excelentă abilitate de a se arăta obiectiv și transparent.

  Pentru că politica e un subiect extrem de delicat, iar Putin a ajuns un motiv de polemici și interminabile discuții, din cărțile scrise pe această temă, un lucru e clar: în jurul personalităților mondiale remarcabile există întotdeauna o prismă care reflectă publicului o variată paletă de modalități de recepție. Așa se explică de ce pentru unii Putin e un adevărat erou, un om puternic și echilibrat, în timp ce pentru alții e un real pericol.

   Așa cum explică și Vasile Ernu în prefața cărții, modul în care este privit un personaj politic de talie mondială depinde în foarte mare măsură de abilitatea media de a construi imaginea acestui personaj, de a-i atribui calități sau defecte care să declanșeze păreri pro sau contra din partea omului simplu. Cu alte cuvinte, manipularea e o strategie prin care fiecare om politic poate fi prelucrat în funcție de intențiile echipei din spatele său sau a adversarilor. Dar, nu pe strategii de manipulare aș vrea să insist, ci pe mesajul cărții și pe perspectiva lui Chiesa. Încă din titlu, am avut senzația că această carte nu e atât de mult despre Putin, ci mai mult este despre angoasele occidentului. Terorism, crize economice interminabile, calamități naturale… iată subiecte care pot deveni adevărate angoase nu doar pentru occident, ci pentru întreaga lume, iar în ultima vreme, perspectiva unor eventuale dezastre naturale pare să aducă la masa comunicării conducători care nu se au neapărat la inimă. Se pare că s-a irosit destul de mult timp teoretizând și insistând pe probleme de atribuire a ierarhiei mondiale, iar problemele legate de mediu s-au acutizat, ajungând la un nivel care face ca celelalte probleme să pălească.

   Din acest punct de vedere, cartea nu e doar despre Putin, nu e doar despre Rusia, ci e despre întreaga lume, despre Pământ văzut ca un întreg și despre incapacitatea umană de a se uni pentru a se salva din propriile greșeli.

   „Putinofobia” e o expunere a istoriei, o subliniere a unor evenimente istorico-politice esențiale în configurarea realității de astăzi. Giulietto Chiesa readuce în discuție elementul trecut, pentru a explica de ce această fobie este una inexplicabilă. Obiectivitatea lui Chiesa reiese nu doar din abilitățile sale de jurnalist, ci și din munca sa de cercetare, rezultatul fiind o analiza profundă, bine punctată, cu argumente solide, totul într-o carte ușor de asimilat. Chiesa nu este singurul scriitor care publică o carte cu acest punct de vedere, câștigându-și astfel simpatia unora, dar și antipatia celor care văd în Rusia și în Putin un dușman atât de aprig, încât să declanșeze o adevărată fobie.

   Cartea nu este foarte voluminoasă, stilul informativ este lejer și ușor de asimilat, autorul spune multe în cuvinte puține (dar potrivite).

   Recomand cartea pasionaților de istorie, celor care vor să citească și altceva decât critici acide la adresa Rusiei și a lui Putin, celor care vor să se informeze din multiple surse pentru a avea o viziune amplă asupra actualelor circumstanțe.

Cartea Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului de Giulietto Chiesa a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.

Fata dinainte, de J.P. Delaney– suspans la superlativ, într-un thriller de calitate(recenzie)

 

Titlu original: The Girl Before

An apariție: 2017

Autor: J.P. Delaney

Categoria: Literatura Universală

Colecție: Buzz Books

Editura: Litera

Traducere: Mihaela Buruiană

Nr. pagini: 379

   Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc o carte și personajele sale să-mi bântuie visele multe zile după aceea. Când am început să citesc „Fata dinainte” știam deja că avea să fie un roman thriller, însă nu m-am așteptat ca tensiunea acțiunii să devină atât de acută.

   După ce am citit părerile unor scriitori celebri și a unor publicații pe măsură, m-am întrebat care avea să fie elementul surpriză în toată această poveste și ce avea să aducă nou acest titlu pe piața genului thriller. Iată părerile despre care vă spuneam:

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”  Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!”  Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

„Un roman fermecător, magistral construit… garantat să uimească.” Booklist.

   Subiectul este unul demn de un scenariu de film (de altfel, povestea este deja în curs de ecranizare și aștept cu nerăbdare să văd dacă regizorul va reuși să capteze emoțiile la fel de intens cum o face cartea): o casă din centrul Londrei își așteaptă chiriașa. Aparent, totul e simplu… doar că într-un thriller bine lucrat, nimic nu e simplu. Ceea ce e în aparență banal, se transformă curând într-o serie de evenimente frapante, condimentate cu doză dublă de suspans…

   Cine e J.P. Delaney, autorul acestui thriller care te face să-ți crească pulsul? Numele este un pseudonim al unui scriitor cu o prolifică carieră în genul thriller, iar cartea va fi ecranizată de regizorul Ron Howard, câștigător al Premiului Oscar.

    Așadar casa, denumită One Folgate Street, este o superbă construcție, într-o zonă de invidiat din Londra. E tot ce și-ar fi dorit Jane: stil minimalist, arhitectură deosebită, tehnologie ultramodernă. Dar… totul are un preț… și când spun asta, nu mă refer la prețul chiriei, ci la evenimentele prin care trec chiriașele acestei case, supravegheate în permanență de către proprietar. Cu vădite tulburări psihice, acesta impune reguli (cunoscute drept „regulile casei”). Pentru o atentă monitorizare, chiriașa trebuie să poarte mereu o brățară. Iată și alte reguli impuse de către ciudatul proprietar: „fără copii, fără animale, fără imagini sau decoraţiuni, nu ai voie să arunci  haine pe podea”. Și pentru că ar fi prea simplu să fie doar asta, eventualele chiriașe trebuie să completeze un chestionar cu întrebări cel puțin bizare, pentru ca apoi să treacă la proba interviului cu ciudatul proprietar, pe nume Edward.

   Emma și Jane sunt două tinere care au fost chiriașe ale acestei case, însă în perioade diferite, iar autorul țese povestea în două planuri alternative, în care versiunea Emmei este urmată, în capitolul următor, de către versiunea celeilalte fete. Procedeul acesta, de alternare a firului epic, este destul de greu de realizat, însă tocmai aici se observă abilitatea autorului de a ține în frâu piesele de puzzle și de a crește doza de suspans până la cele mai înalte culmi… și reușește acest lucru foarte bine.  

    Așadar… Emma și Jane… amândouă chiriașe ale ciudatei case, în perioade diferite. Poveștile lor au în comun un element esențial: trauma. Dincolo de faptul că au în comun gustul pentru simplitate și eleganță, ambele tinere au în trecutul lor evenimente greu de gestionat din punct de vedere psihic. Jane și-a pierdut copilul, iar pe fondul suferinței a rămas și fără job, iar Emma se luptă cu teribila frică pe care a marcat-o când a fost jefuită. Amândouă sunt dispuse să uite trecutul și să înceapă o viață nouă, într-o altă casă… și chiar așa va fi, dar nu în sensul în care și-au dorit ele.

    Povestea celor două tinere este expusă în capitole intercalate, iar totul devine, încă de la primele pagini, o cursă plină de suspans, o teribilă goană în care nu mai contează decât aflarea răspunsurilor la întrebarea: cine este acest Edward, proprietarul casei… și mai ales ce intenții se ascund sub aceste inexplicabile cerințe de respectare a regulilor casei?! Este el doar un arhitect extravagant sau e doar un om al cărui psihic este măcinat de obsesii? Toate acestea și nu numai, le veți afla citind cartea „Fata dinainte”.

   Personajele sunt pline de mister… așa cum numai într-un thriller de bună calitate pot fi. Edward, celebrul arhitect alege drept chiriașe numai tinere care să semene foarte bine cu soția lui (moartă în condiții misterioase); el este întruchiparea obsesiei pentru perfecțiune, vrea să i se acorde șansa de a dovedi că este bărbatul perfect. La fel ca soția lui Edward, Emma moare și ea în condiții bizare… apoi e rândul lui Jane să devină chiriașa casei. Dacă va avea și ea același destin ca și celelalte două femei sau nu, aflați citind cartea.  

   Stilul este extrem de alert, ca într-o cursă periculoasă de descoperire a adevărului, de salvare a vieții.

   Iată câteva citate:

Dacă pereții ar putea vorbi, One Folgate Street mi-ar spune ce s-a întâmplat aici. O să-mi satisfac curiozitatea, hotărăsc eu, dar în secret. Și odată ce trimit fantomele astea să-și găsească liniștea, n-o să le mai aduc înapoi. N-o să mai vorbesc cu el despre ce am aflat”.

„-Și o să mă întorc, zice el, pentru o noapte sau două când o să pot. Mai aruncă o privire prin casă, la spațiile deschise, luminoase. O să mă gândesc la tine, zice el arătând spre mine. Îmbrăcată așa. Locuind așa. În felul pentru care a fost concepută casa asta.

-Devin puțin obsedat de tine, Emma, adaugă el.

-Numai puțin?

-Poate că pauza asta o să ne prindă bine.

-De ce? Nu vrei să fii obsedat de mine?

-Obsesiile mele nu sunt niciodată sănătoase, zice el încet”.

    Fără îndoială, „Fata dinainte” este un thriller de bună calitate, unul în care gradul de suspans atinge cote foarte înalte. Acum, după ce am citit cartea, aștept cu nerăbdare și ecranizarea, în regia lui Ron Howard, câștigător al premiului Oscar.

   Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.   

Cartea Fata dinainte de J.P. Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Ghidul vinurilor românești-recenzie

Autori: Cătălin Galan, Sergiu Nedelea, Răzvan Cruceanu, Oana Bică

Anul publicării: 2012

Editura: House of Guides Publishing Grup

Colecția: Gastronomica

Număr pagini: 112

   Să vorbim despre vin… această magică licoare care a fascinat omenirea din cele mai vechi timpuri. „Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat”, spunea Ovidius cu vădită înțelepciune, însă celebra băutură se pare că era deliciul petrecerilor încă din anul 5400 î.Hr. Cu această informație începe și cartea „Ghidul vinurilor românești”. Se pare că în munții Zagros din Iran a fost găsit un vas în care se presupune că s-ar fi odihnit licoarea magică pe vremea neoliticului.

   Dincolo de gustul magic al acestei băuturi, vinul a devenit în timp o caracteristică a anumitor regiuni care s-au dezvoltat tocmai datorită culturii de viță de vie și au devenit celebre, dând vinurilor rezultate, numele regiunilor. Nu doar aspectul economic al acestor culturi este important, ci și rolul de liant pe care vinul îl are în comunicarea dintre diferite culturi.

    Fără îndoială, vinul este apreciat în întreaga lume, indiferent de epocă. De altfel, cartea debutează cu un motto celebru al lui Baudelaire: „Cine bea doar apă are un secret de ascuns”.

    După un „Cuvânt înainte” scris de lector univ. dr. Cătălin Galan, cartea este structurată în cinci capitole: Istoria vinului românesc, Din vie, în pahar, Vin și preparate culinare, Producători români de vinuri și Enoturism.

    În primul capitol, autorii fac o complexă și detaliată istorie a vinului, chiar de la începuturile sale, după cum atestă datele cercetătorilor, analizând evoluția percepției umane asupra acestui magic lichid, dar și efectele sale asupra dezvoltării economice a lumii. Iată ce aflăm despre țara noastră: „Vița de vie este cultivată e teritoriile românești încă din preistorie (3000 – 2700 î.Hr). Pe baza vestigiilor arheologice de care dispunem, a devenit o certitudine faptul că începuturile culturii viței de vie pe teritoriul țării noastre se situează în Epoca Fierului„. Cu aceste cuvinte, putem lesne concluziona faptul că „la început a fost vinul…”. Tot în cadrul acestui capitol, citim despre ce a însemnat vinul în vremea în care Dacia a fost stăpânită de romani, aflăm despre cum au revoluționat romanii tehnicile realizării vinului, venind cu noi utilaje, dar aducând și noi soiuri pe care le-au cultivat. Evul Mediu este – din ceea ce ne informează autorii acestei cărți – perioada în care vinurie românești au luat denumirile localităților de baștină.

   O remarcă esențială este relevată pe tot parcursul acestei cărți, anume aceea că toate personalitățile celebre, de la începuturile omenirii și până astăzi, au numai cuvinte de laudă pentru licoarea magică. Iată ce spune Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „…pe toate celelalte bogății ale lumii le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre”. Despre vinul Cotnari de astăzi, Cantemir spunea: „este vinul cel mai ales și mai bun dintre toate vinurile europenești”.

    La începutul secolului XX, schimbările detrminate de progresul tehnologic au declanșat un lăudabil proces de propulsare a țării noastre în topul țărilor cu vinuri de calitate. Este perioada în care ia naștere și conceptul de „specialist în viticultură”, renumiți profesori universitari cercetând perspectiva conceperii unor noi soiuri și a perfecționării celor vechi. Cu alte cuvinte, industria vinului românesc intră pe o pantă ascendentă și unele soiuri devin recunoscute pe plan internațional. După o expunere a regiunilor cultivatoare de vin din țara noastră, autorii descriu fascinantul drum al vinului, din vie până în pahar, analizând caracteristicile factorilor de mediu necesari obținerii unei culturi optime. Tot aici aflăm despre procesul fermentației cu caracteristicile sale, dar și despre cum se citește o etichetă.

    „De gustibus non disputandum” spuneau latinii (mari iubitori de vin și ei). Gusturile nu se discută, însă se analizează, așa că aflăm pe rând ce dă gustul dulce al vinului, care sunt substanțele care conferă gustul acru, de ce unele vinuri au gustul astringent sau acidulat. Mai aflăm că, în cazul vinurilor, vorbim de „familia de mirosuri” și ce corespondent au aceste mirosuri în aflarea caracteristicilor vinului.

   Vinul este partea intelectuală a unei mese, iar mâncarea numai suportul ei material”, spunea Alexandre Dumas – tatăl. Este lesne de înțeles că și acest renumit scriitor era un fan al celebrei băuturi și o aprecia la adevărata sa valoare. La fel se întâmplă și astăzi, când vinul nu este folosit doar ca băutură, ci și în prepararea diverselor feluri de mâncare. Atenție, însă! Nu orice fel de vin se asortează cu orice fel de mâncare! E nevoie de puțină iscusință și un strop de inspirație pentru a rezulta un preparat special, bine aromat cu un vin corespunzător. Dar, despre tainele vinului în preparatele culinare, aflați citind cartea! Și veți descoperi nu doar cum să asortați vinurile la diverse mâncăruri sau în ce preparate să adăugați un strop de vin, ci și cum să serviți vinul în funcție de anotimp!

    „Nu cred să fie ceva mai plăcut și mai desfătător la vedere ca rodul viței de vie”, susținea Cicero cu profunda sa înțelepciune… și mare dreptate avea! Pentru că viile, mai ales toamna, când rodul este gata de cules, sunt adevărate peisaje feerice, demne de așezat pe pânzele celor mai faimoși pictori. Aflăm apoi de domenii, podgorii renumite și soiurile de vin pe care le produc. Ultimul capitol este intitulat „Enoturism” și vorbește despre o latură relativ inovativă în țara noastră a turismului (deși în Europa și în alte zone din lume, există de multă vreme). Așa cum se întâmplă în alte țări, România ar putea fi vizitată de către turiști străini, nu doar pentru unicitatea mănăstirilor sau pentru peisajele uluitoare, ci și pentru viile noastre, pentru domeniile și podgoriile unde vinul românesc capătă viață.

    Deși nu este o carte foarte voluminoasă, e o carte în care informația este atât de bine structurată, încât ai putea spune că ai aflat totul despre vin.

    Pentru iubitorii de vacanțe speciale, în care să afle lucruri noi și să guste și câte un strop de licoare magică pur românească, cartea are și o secțiune cu date necesare pentru localizarea celor mai vestite zone cultivatoare de vin.

    Cartea este un „must-have” din biblioteca fiecărui român, oferind informații concise și complete. Cu alte cuvinte, e totul despre vin. Hai noroc!

Cartea Ghidul vinurilor românești este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
14

De la prietenie, la rivalitate nu e decât un pas… chiar și în lumea scriitorilor

     Se spune că nimic nu durează o veșnicie… nici măcar marile prietenii, chiar dacă ele sunt închegate între oameni care îmbrățișează aceleași pasiuni. Fiecare mare scriitor a avut parte de prietenii care au ținut o perioadă foarte mare de timp, dar la un moment dat, imprevizibilul a reușit să spulbere vraja, iar prietenia s-a transformat în conflicte care au dus, inevitabil, la rivalitate. Iată câteva cazuri de scriitori celebri care și-au transformat cei mai buni prieteni în cei mai aprigi rivali:

  1. William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge. La început au fost prieteni… uniți nu doar de profunda pasiune de a scrie, ci și de îndrăzneala de a pune bazele mișcării literare romantice. Totul a fost frumos… o prietenie ca în cele mai frumoase poeme… asta până când ambiția s-a infiltrat temeinic între cei doi, iar râvna pentru succes a reușit să doboare granițele acestei sincere prietenii. Criticii spun că e vina lui Wordsworth. Se pare că gustul dulce al succesului, dar și dependența de opium, l-au determinat să-și umilească prietenul, lăsând pradă uitării toate ideile nobile care i-au legat. Atunci când „Balade Lirice” a ieșit de sub tipar, Wordsworth a avut pretenția ca numele său să apară singur pe prima pagină. E lesne de înțeles de ce Coleridge, după cei zece ani de prietenie sinceră, a renunțat la această legătură. „Prietenia nu poate exista fără încredere, nici încrederea fără integritate” – spune Coleridge în scrierile sale.

  2. Arthur Rimbaud și Paul Verlaine. Povestea lor este una halucinantă și implică mai mult decât o simplă prietenie. Doi dintre cei mai remarcabili poeți ai secolului al XIX-lea, Rimbaud și Verlaine s-au cunoscut pe când acesta din urmă tocmai se căsătorise. Se spune că Verlaine i-a creat lui Rimbaud o impresie atât de frapantă, încât nu și-a mai luat gândul de la el. Zilele și nopțile și le petrecea cu imaginea sa în gând. N-a durat mult și Verlaine a spus adio vieții de familie și a plecat în lume cu iubitul său, Rimbaud. Dominată de hașiș și alcool, relația dintre cei doi a fost una furtunoasă, plină de pasiune, dar nocivă pentru ambele părți. În vara anului 1873, Verlaine îl împușcă pe Rimbaud rănindu-l la mână, iar acesta nu a mai putut să scrie niciodată. A fost sfârșitul unei relații scurte, dar intense… și mai ales furtunoase. „Nu iubesc femeile: iubirea trebuie redescoperită, asta-i ştiut. Femeile nu pot râvni decât la o situaţie sigură. Situaţia asta o dată câştigată, inima şi frumuseţea sunt puse deoparte; nu rămâne decât dispreţul rece, din care se hrăneşte căsătoria, în ziua de azi. Sau văd femei, purtând semnul fericirii; dintre acestea aş fi putut face bune camarade, mistuite mai întâi de brute simţitoare, ca nişte ruguri”. (Rimbaud, Un răstimp în infern, Deliruri: Fecioara nebună, aprilie 1873).

  3. Vladimir Nabokov și Edmund Wilson. Și ei au fost la început prieteni… Nabokov și prietenul său foarte bun, Edmund Wilson s-au certat și nu și-au mai vorbit ani de zile. Mărul discordiei? O traducere! Se pare că Vladimir Nabokov, traducând „Evghenii Oneghin”, scris de Pușkin, a reușit să-și supere prietenul, folosind unele fraze. Reacția lui Wilson a fost una similară unui critic acid și neiertător. Acesta a fost de părere că traducerea este mai mult decât puerilă, fără culoare, fără sens. Ca răspuns la referirile acide ale lui Wilson, Nabokov a spus că prietenul său are un vocabular format din mai puțin de șase sute de cuvinte. „Literatura, literatura adevărată, nu trebuie să fie înghiţită precum o poţiune ce poate fi bună pentru inimă sau creier – creierul, acest stomac al literaturii. Literatura trebuie să fie luată şi ruptă în bucăţele, ruptă în părţi, zdrobită – apoi izul său frumos va fi mirosit în căuşul palmei, va fi mestecată şi rostogolită cu limba cu deliciu, apoi şi numai apoi, savoarea sa rară va fi apreciată la adevărata sa valoare şi părţile rupte şi zdrobite se vor contopi iarăşi laolaltă în mintea ta şi îţi vor dezvălui o unitate la care ai contribuit cumva cu propriul tău sânge”, precizează Vladimir Nabokov în „Prelegeri despre literatura rusă”.

  4. Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald. Totul a început cu o prietenie sinceră, bazată pe respect și loialitate… dar apoi, relația dintre cei doi scriitori americani interbelici s-a transformat într-o adevărată situație conflictuală. Se pare că sâmburele divergențelor a fost consumul de alcool, dar și setea de bani și de succes. În 1925, anul în care s-au cunoscut, Ernest Hemingway era încă un scriitor relativ necunoscut, iar F. Scott Fitzgerald tocmai publicase celebrul roman „Marele Gatsby”. Familiarizat cu ideea de succes, Fitzgerald avea un stil de viață extravagant, abundent în vicii, cu care prietenul său, Hemingway nu a putut ține pasul. Diferența de viziune asupra vieții a dus la scindarea acestei celebre prietenii. „Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili”, spune Ernest Hemingway.

  5. Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa. La început a fost respectul și prietenia. După o prietenie sinceră și aparent solidă, de peste zece ani, cei doi scriitori sud-americani au ajuns la un conflict atât de grav, încât a degenerat într-un episod de violență fizică. Prezenți la premiera unui film, Marquez l-a lovit pe Llosa cu pumnul în față, în văzut tuturor. Au existat voci care au susținut că divergențele apărute între ei erau de ordin politic, însă alții spun că mărul discordiei a fost o femeie. Aflat în culmea succesului, Llosa a avut o relație extraconjugală cu o stewardesă, iar Patricia, soția sa, a căutat consolare în brațele lui Marquez. De aici până la izbucnirea unui mare conflict, n-a mai fost decât un pas… unul care a trecut peste cei zece ani de prietenie sinceră. Chiar dacă presa aflată la evenimentul unde s-a produs incidentul a cerut explicații pentru ceea ce se întâmplase, niciunul dintre cei doi nu au fost dispuși să vorbească. „Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi” – spune Gabriel Garcia Marquez într-una din cărțile sale.

 Sursă imagine: pixabay.com

Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski-recenzie

 

Titlu original: Путин: Цялата истина за стопанина на Кремъл

Categorie: biografii, memorii, jurnale, istorie generala

Data publicării: 2014

Editura: Corint

Traducere: Antoaneta Olteanu

Prefață: Emil Hurezeanu

Număr pagini: 384

   „Există multe lucruri care ne atrag numai şi numai fiindcă sunt interzise” spune William Hazlitt, iar titlul acestei cărți include cuvântul „interzis”, determinând o creștere considerabilă a gradului de curiozitate din partea cititorului. Dar… să nu ne lăsăm înșelați de alăturarea aceasta de termeni. Ea poate fi doar o construcție lingvistică menită să extragă cititorul din zona sa și să-l ducă pe terenul lui Stanislav Belkovski. Și acesta e doar primul artificiu la care recurge autorul pentru a-l atrage pe cititor în povestea sa. Cine este, așadar, acest maestru al persuasiunii? Acest fin cunoscător al cuvântului și al efectului pe care îl are cuvântul în anumite circumstanțe?

   Stanislav Belkovki s-a născut în Moscova, în anul 1971. Este analist politic, dar și specialist în arta comunicarii. De-a lungul timpului, a publicat numeroase materiale referitoare la evenimente politice majore, dar a avut curajul să publice și articole în care comenta averea lui Putin. Ulterior, după ce Putin a devenit președinte, Stanislav Belkovski a inventat cuvântul „Puting”, prin care definește procesul de renaționalizare a industriei petroliere a Rusiei. În anul 2000, opiniile lui Stanislav Belkovski se fac auzite în întreg occidentul. El propune o strategie șocantă pentru mulți analiști politici și geopolitici, reconfigurând unele teritorii, astfel: Basarabia să se unească cu România, Transnistria să fie asimilată de Rusia. Șapte ani mai târziu, Stanislav revine în atenția presei din întreaga lume, cu dezvăluirile pe care le face despre uluitoarea avere a lui Putin. Unii ar putea spune că a fost un gest extrem de curaj și că după aceste dezvăluiri, Putin nu l-ar mai avea deloc la inimă, însă alții sunt de părere că totul e doar o strategie… una extrem de bine pusă la punct de către acest maestru al comunicării (cu persuasiune, dar și cu manipulare). Mai mult decât atât, există și păreri potrivit cărora Belkovski ar fi colaborator al serviciilor secrete ruse.

   Fără îndoială, Putin este una din figurile remarcabile ale configurației politice mondiale de astăzi și unul dintre cei mai importanți jucători politici ai lumii. La fel ca și în cazul altor personalități celebre, este imposibil să avem parte de transparență totală și să aflăm cum este el în realitate, dar impresiile noastre sunt construite pe baza informațiilor pe care le colectăm din media. Până nu demult, Putin era văzut ca om lipsit de emoții, un om care și-a dezlipit eticheta de ființă umană, rămânând doar cu calificativul de om politic. Asta se credea până nu demult. Între timp, media a dezvoltat diverse căi prin care omul, indiferent de valoarea funcției sale și de statutul său, poate să se facă cunoscut celorlalți așa cum este… sau așa cum vrea el să pară. Astfel, show-urile TV cu alt profil decât cel politic, au dezvăluit un Putin la fel de uman ca fiecare dintre noi.

   Trebuie să recunosc faptul că prefața, scrisă de Emil Hurezeanu, are o vădită nuanță de avertisment: „Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorită autorului Stanislav Belkovski. Interesantă pentru că deconstruiește, demontează un Putin generic, fixat în percepția obștească, și-l recompune, îl reconstruiește printr-o operație de chirurgie estetică bine camuflată în exercițiu anticonspirativ. Ideea autorului este că acel Putin, eminamente rău, din viziunea occidentală este fals, în timp ce acest Putin, eminamente diferit, reasamblat de un rus este veritabil”. Faptul că între prefață și mesajul care reiese din conținutul cărții se deschide o diferență destul de amplă, nu este decât o confirmare a faptului că avem în față nu doar un personaj remarcabil, ci și o personalitate politică puternică, plină de controverse.

„Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”, spunea Caragiale, așa că n-o să-mi expun opinia legată de omul politic Putin, ci îmi voi spune opinia despre carte, despre cum îl creionează Belkovski și cum îl raportează la circumstanțele politico-economice actuale.

   Cartea este structurată în 22 de capitole, fiecare dintre ele având câte un titlu la fel de intrigant ca și titlul cărții. De aici, din construcția atentă și sugestivă a titlurilor de capitole, reiese abilitatea autorului de a utiliza așa cum știe el mai bine cuvântul.

   Așadar… Vladimir Vladimirovici Putin... devine președinte al Federației Ruse pe 7 mai 2012, tocmai în perioada pe  care rușii o denumesc „weekend prelungit”, adică 1-8 mai. Urmează o ceremonie fastuoasă, cu invitați prețioși, din cele mai variate domenii. Actori, muzicieni, pictori, scriitori, oameni politici, toți cei care l-au susținut pe Putin în cadrul campaniei electorale, au fost membri ai ceremoniei de investire, pe care autorul acestei cărți o caracterizează drept „plictisitoare”: „Partea oficială a ceremoniei a fost tipică și plicticoasă. Organizatorii ei din cadrul administrației prezidențiale au făcut trimitere la faptul că, vezi Doamne, trebuie să se formeze o tradiție care, pentru a nu se distruge, presupune ca din ceremonial să nu se schimbe nimic”.

   Dincolo de imaginea de persoană dură și intangibilă pe care am avut-o despre Putin până nu demult, Vladimir Vladimirovici Putin este, așa cum îl descrie Stanislav Belkovski, un om sensibil: „Toată viața sa Putin n-a făcut decât să își caute un tată și un fiu. Nu în sensul biblic, ci în cel mai simplu și mai omenesc”. Mai aflăm, de-a lungul acestei adevărate odisei în viața privată a lui Putin, că „Putin nu e nici macho, nici cine știe ce amant eroic. El e un cavaler al singurătății sexuale cu o sexualitate neclară (sau, pentru a folosi un cuvânt deștept, amorfă). Cea mai mare parte a zvonurilor despre aventurile și victoriile lui amoroase sunt numai niște cacealmale făcute de dragul publicității, unele croite extrem de bine”.

   Din culisele vieții private a lui Putin, dar și despre emoțiile din spatele deciziilor care au părut, de multe ori, radicale, veți afla răsfoind această carte. Pe tot parcursul său, există o clară percepție de justificare a autorului. Acesta pare un avocat dârz care găsește circumstanțe atenuante în fiecare mișcare făcută de Putin, indiferent de domeniul în care a acționat, iar concluzia se vrea una clară: aceea că Putin nu e un băiat rău, ci mai degrabă unul extrem de precis și de cerebral, care ia decizii așa cum un conducător trebuie să ia.

   Pentru un plus de veridicitate, autorul include, la jumătatea cărții, un set de fotografii în care îl vedem pe Putin în diferite ipostaze, de la omul dur, politic (cel cu deciziile la purtător), până la Putin motociclistul sau vânătorul. Toate acestea nuanțează ideea că președintele rus nu e așa cum l-a creionat până acum occidentul.

   Este interesant de precizat faptul că autorul nu expune doar personajul Putin, cu întreaga sa pleiadă de calități și defecte, subliniate mai mult sau mai puțin subtil de către autor, ci descrie și poporul rus, cultura acestuia și crezuri: „Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii”.

   Stilul autorului este unul original, lejer și informativ în același timp. Să recunoaștem, e destul de greu pentru un scriitor să fie declarat învingător din toată această ecuație… dar Stanislav Belkovski se dovedește un adevărat maestru al combinațiilor de cuvinte. El pare să știe exact cum să îmbine vorbele pentru a crea imaginea dorită de el. De la început, până la sfârșit, totul pare o amicală discuție, în limbaj neacademic, ci simplu, însă volumul și calitatea informației sunt de rang superior.

   Cei care au impresia că această carte e una greoaie, abundentă în date greu de asimilat, se înșală. E o carte lejeră, dar foarte utilă, mai ales pentru cei interesați de istorie și de politică. Cartea a stârnit destule polemici, multe dintre acestea avându-l în prim plan pe autor, despre care se spune că n-ar fi avut doar o simplă intenție de a scrie o carte, ci totul a fost un plan bine pus la punct în colaborare cu presupușii săi colegi agenți ai serviciilor secrete ruse.

   Recomand cartea celor care vor să cunoască și o altă perspectivă a lui Vladimir Vladimirovici Putin, celor care sunt pasionați de istorie, de dezbateri politice, dar și celor care vor să afle mai multe despre viața acestui președinte.

Cartea Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
14

Noaptea trecută la Chateau Marmont, de Lauren Weisberger-recenzie

Titlul original: Last night at Chateau Marmont

Autor: Lauren Weisberger

Editura: Polirom

Colecție: CHIC

Traducere: Mădălina Andrei

Număr pagini: 468

An apariție: 2011

     „În esenţă, faima nu e altceva decât o uitare puţin amânată” spune Santiago Ramon y Cajal, iar romanul „Noaptea trecută la Chateau Marmont” nu face decât să concluzioneze faptul că succesul și celebritatea trebuie gestionate cu măsură, astfel încât să nu deraieze viața de la cursul său normal.

   Născută în 1977, în Scranton, Pennsylvania, Lauren Weisberger a absolvit cursurile celebrei Cornell University iar după ce a călătorit în Asia și Europa, a devenit asistent editorial la revista Vogue. Momentan locuiește în Manhattan, dar a renunțat la jobul de la celebra publicație. Experiența aceasta a ajutat-o să aibă o altă perspectivă asupra ideii de celebritate. Lauren Weisberger a urmat cursuri de creative writing, iar în anul 2003 se impune pe piața literară cu romanul „Diavolul se îmbracă de la Prada”, un chick lit devenit celebru într-un timp foarte scurt. Romanul său de debut a rămas timp de șase luni pe lista bestsellerurilor din The New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de țări și ecranizat de studiourile Fox.

    În 2010, publică „Noaptea trecuta la Chateau Marmont”, un roman în care dezvoltă ideea de celebritate și efectele sale asupra existenței. Chateau Marmont este un hotel celebru pentru VIP-urile care i-au trecut pragul încă de prin anii 60.

    Brooke și Julian sunt căsătoriți de cinci ani și viața lor pare să fie una intrată pe niște tipare care conferă siguranță, iubire, căldură… tot ceea ce o femeie și-ar putea dori. Doar că în acest decor feeric își face apariția în mod aproape brutal, celebritatea. Fără preaviz, fără perioadă de adaptare, totul pare să fie aruncat în aer, viețile celor doi sunt puternic zguduite de către noua perspectivă. Julian este remarcat de către o casă de muzică celebră, Sony. Este ceea ce amândoi și-au dorit, însă atunci când celebritatea devine concretă, efectele sale secundare devin extrem de nocive pentru amândoi. Julian, transformat instant dintr-un simplu muzician de club, într-un adevărat star, începe să lipsească de acasă din ce în ce mai des… iar Brooke își petrece tot mai multe nopți singură, devenind tot mai irascibilă, singură, temătoare și nesigură. Dacă va supraviețui căsnicia lor sau dacă totul se va destrăma conform noilor șabloane ale celebrității, veți afla numai citind „Noaptea trecută la Chateau Marmont”.

    Ritmul cărții este unul alert; citind ai senzația că ești într-un oraș mare și aglomerat și totul în jurul tău se petrece cu repeziciune. Totuși, scriitoarea alternează ritmul alert al acțiunii cu unul mai lent, în care cititorul poate să respire, să analizeze ceea ce a citit, pentru ca apoi, panta acțiunii și a trăirilor personajelor să redevină una abruptă.

    Dincolo de poveste și de construcția ascendentă a acțiunii „Noaptea trecută la Chateau Marmont” este despre esența umană și de capacitatea de adaptare la evenimentele frapante, chiar dacă ele sunt legate de succes în carieră. Paradoxal, există posibilitatea ca succesul, mai ales atunci când lovește neașteptat, să aibă efecte distructive asupra vieții. Se spune că viața își caută mereu echilibrul, iar dacă succesul e prea mare și copleșitor, atunci, o altă coordonată a vieții va merge pe minus. Așa se întâmplă în cazul acestui cuplu, intrat peste noapte sub flash-urile aparatelor de fotografiat. De la o pereche simplă, care trăia într-un apartament modest, au ajuns un cuplu celebru, dar fără privilegiul clipei de intimitate. Obținerea faimei, în cazul lui Julian, echivalează cu pierderea identității sale ca parte din cuplu, ca soț, ca om de familie. Totuși, el pare că face eforturi pentru a nu se lăsa dus de val, însă ceea ce i se întâmplă este mult prea greu de gestionat.

    Personajele sunt bine definite și își au locul lor în acest puzzle al poveștii, fiecare cu rolul său esențial. Nola este cea mai bună prietenă a lui Brooke; ea ne oferă ocazia să mai aflăm și alte povești decât cea a celebrității, scriitoarea oferind un soi de dublă perspectivă asupra vieții: una a omului pentru care existența este simplă, liniară, previzibilă, dar plină de certitudini, iar cealaltă ia o bruscă turnură ascendentă spre nimic din ce e simplu.

    Stilul scriitoarei este unul original, direct, dialogurile sunt uneori condimentate cu doze potrivite de ironie, de umor sau de sarcasm. Pentru a contura suficient de bine ideea de celebritate, există pasaje destul de lungi în care autoarea descrie (conferind în mod conștient o stare monotonie) evenimente mondene abundente în clișee, în șabloane, în kitch și superficialitate, o lume pe care Brooke nu reușește să o digere, oricât de mult ar încerca. Imaginile create de către autoare sunt autentice, demne de un scenariu de film din care nu lipsește nici drama, nici umorul, în care viața este expusă așa cum e ea într-o realitate mereu în schimbare.

    Celebritatea e un ideal până în momentul în care ea se concretizează… asta i s-a întâmplat cuplului Brooke și Julian, iar după acest moment, viața și-a dat un restart, însă personajele nu mai pot impune reguli, ci regulile sunt acelea care le impun schimbări decisive personajelor, de aici rezultând și drama prin care acestea trec.

    Formatul cărții (106/180) este unul confortabil la citit (se poate lua în poșetă, se poate citi în parc sau la plajă), iar coperta este o fină aluzie la efemeritatea celebrității și discrepanța dintre agitația faimei și liniștea simplității.

    Chiar dacă are aparențele unui chick lit lejer, „Noaptea trecută la Chateau Marmont„ are un mesaj profund, acela că viața trebuie prețuită pentru valorile care contează cu adevărat, pentru ceea ce omul este în sufletul său, nu pentru cum se reflectă el în vizorul aparatului foto. Iată un citat care reflectă perspectiva lui Brooke asupra noii sale vieți:

-Nu ți-ar plăcea să stai într-o casă ca asta? zise el arătându-i fotografia unei mansarde ultramoderne cu țevi montate pe plafoane și un aer industrial șic.

-E tare!

   Fiecare fibră din corpul ei voia să strige „nu”. Nu, nu voia să locuiască într-o casă ca un depozit. Nu voia să locuiască în Tribeca super la modă, cu galeriile și restaurantele ei de fițe, în care nu aveai d eunde să îți cumperi o cafea normală sau un burger obișnuit”.

    „Un minunat antidot pentru dependența de televizor. Noaptea trecută la Chateau Marmont propune un scenariu: ce s-ar întâmpla dacă, fără să vrei, ai deveni vedetă peste noapte?” (Entertainment Weekly)

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Greenery și niște mierle

   Vara aceasta se poartă verdele… greenery, așa susțin specialiștii în design vestimentar, iar copacii de lângă Mănăstirea Zamca sunt în trend. Nu e un verde obișnuit, e o nuanță care estompeaza zgomotul orașului, e un verde care hipnotizează și nu te lasă până nu te uiți până la cele mai fine detalii.

   Pe lângă zidurile impunătoare, prin care verdele și-a găsit loc, ieșind ca niște fire prin crăpăturile în piatră, iarba e deasă și poartă un parfum de copilărie, de zâmbet sincer, de îmbrățișare din inimă.

   Zeci de mierle mișună prin iarbă, iar sunetul pașilor mei le tulbură ședința. Zboară câte două spre cele mai înalte  ramuri ale unui paltin proaspăt îmbrăcat de primăvară, iar de acolo, de unde aripile lor negre par să atingă cerul, mă ceartă așa cum se cuvine… pentru că… cine sunt eu… să tulbur taina mierlelor?!

… cine sunt eu?!

  Liniștea de aici e o maiestoasă melodie, e un ritm verde, un suflet subțire care se arcuiește sub respirația frunzelor de paltin. E liniște aici… dar cine sunt eu?!

   Mierlele nu se opresc. Din păltiniș, glasurile lor încă mă mai urmăresc pe scările care coboară spre pădure. Mă întreb de ce sunt atât de fascinată de această pădure și de tot ce e în ea… și mă mai întreb de ce astăzi, mierlele mă ceartă. Iarna care a trecut, îmi regăseam pașii pe aleile pustiite ale pădurii care poartă mereu un parfum de mister. Totul era gol, iar vântul șuiera povești triste printre pini și fagi. Se purtau nuanțele de uitare și cele de maro. La început, nu mă regăseam în acest tablou, dar cu timpul, am învățat că fiecare nuanță a vieții e una menită să ți se potrivească.

   Ador misterul și am încercat să mă asortez mereu cu pădurea, indiferent de anotimp… dar în acest sezon, se poartă verdele. E viu, e un suflu proaspăt, o respirație profundă de aer cu aromă de brad… de viață… și e un trend care mă prinde. Niciodată nu sunt singură, întotdeauna iau norii cu mine. Unii sunt albi și pufoși, curioși să vadă ce spectacol mai performează pădurea, alții sunt gri și se plimbă cu mine numai ca să-și limpezească gândurile. Uneori accept și compania picăturilor de ploaie, cărora le spun să fie cuminți, să urmeze cărarea una în spatele celeilalte. Ele acceptă, dar imediat ce ajungem în desișul căptușit de pini, încep să alerge haotic și unele se pierd în rafalele vântului care devine răzbunător. Nu mă pot lupta cu vântul, nu pot salva picăturile de ploaie. Le pierd odată cu gândurile lor. Pășesc mai departe și vântul încearcă să mă piardă și pe mine. Uneori mă las învăluită de adierile lui, dar mierlele mă trezesc mereu, zboară pe crengile înalte ale paltinilor și de acolo mă ceartă… pentru că cine sunt eu să tulbur adierile vântului?!

Acum liniștea e verde… iar în acest sezon se poartă greenery.

 

 

 

Uniți pe vecie, de Taylor Jenkins Reid-recenzie

 

Titlul original: „Forever, interrupted”

Traducere: Carmen Ion

Editura: Corint (Leda)

Anul aparitiei: 2015

Nr. de pagini: 336

Gen: Young Adult, Romance

 

   Există iubiri care se nasc dintr-o simplă și neașteptată scânteie… iubiri atât de intense, încât la brusca lor întrerupere, ai impresia că au fost – pe nedrept  – limitate de către implacabilul destin. Despre o astfel de iubire… care arde la flacără mare și apoi se întrerupe brusc, povestește Taylor Jenkins Reid, în cartea „Uniți pe vecie”.

   Scriitoarea Taylor Jenkins Reid s-a născut în Massachusetts, America, iar în prezent locuiește în Los Angeles. Cărțile sale, apărute la noi în țară la editura Corint (Leda), poartă amprenta „100%iubire”… și asta pentru că totul, în cărțile sale, se învârte în jurul acestui sentiment.

   „Uniți pe vecie” este un roman sfâșietor, ca un strigăt, ca o răbufnire a suferinței, iar citindu-l te aștepți la un miracol, te rogi ca el să vină într-o pagină… fie ea și finală. E una din acele cărți care te bulversează, iar după ce ai reușit să te desprinzi din realitatea personajului principal, când începi să-ți reprivești propria viață, descoperi că e necesar să fii recunoscător pentru toți oamenii de lângă tine, că viața e fragilă și se poate rupe într-un mod imprevizibil, fără ca tu să fii capabil de a schimba ceva.

   Elsie Porter Ross, personajul principal feminin al cărții, cunoaște un bărbat pentru care face o adevărată pasiune, iar sentimentul e reciproc. După doar șase luni, cei doi realizează că sunt suflete pereche și se căsătoresc. La nouă zile după oficializarea căsătoriei, Ben pleacă să cumpere o cutie de cereale pentru soția sa și nu se mai întoarce. Dispariția bruscă a lui Ben, într-un nefericit accident, este o lovitură aproape fatala pentru Elsie, care abia acum face cunoștință cu rudele soțului său. Mama acestuia, Susan, află de căsătoria fiului său abia după ce acesta trece în neființă.

   Povestea este construită pe două coordonate temporale. Una este povestea actuală a lui Elsie și perpetua stare conflictuală cu soacra sa care inițial pare să o învinuiască pentru cele întâmplate, iar a doua coordonată este viața lui Elsie și a lui Ben, povestită de la începutul relației, cu toată pleiada de emoții și de temeri, de clipe pline de fericire.

   Pe acest fir epic construit pe două axe temporale, povestea este nuanțată și cu elemente de umor, pe care scriitoarea are grijă să le plaseze cu abilitate, chiar și în cadrul celor mai tragice scene, construind imagini originale:

„ Mă trezesc că mă ridic în picioare și mă îndrept spre biroul asistentelor, însă pe drum sunt interceptată de ofițerul hernandez care se întoarce. E însoțit de un bărbat scund, între două vârste. Care poartă cămașă albastră și cravată roșie. Pun pariu că idiotul ăsta se laudă cu cravata lui dătătoare de putere. Pun pariu că își închipuie că ori de câte ori poartă cravata asta va avea o zi bună”.

   Nuanțele umoristice nu fac decât să echilibreze balanța trăirilor, pentru că suferința descrisă încă din primele pagini este copleșitoare, iar citind povestea intensă și atât de scurtă a celor doi îndrăgostiți, tragismul nu se estompează, ci devine și mai acut.

   Personajele sunt conturate cu abilitatea unui scenarist hollywoodian, aflăm despre ele suficiente detalii încât să le construim în mintea noastră, să le cunoaștem după aspectul fizic și moral, să suferim odată cu ele sau chiar să ne răzvrătim pentru unele decizii. În dinamica relațiilor interumane și în special a celor de iubire, există mulți factori perturbatori, însă atunci când este vorba despre moarte, circumstanțele devin tragice. Așa i s-a întâmplat și lui Elsie, pentru care viața și-a arătat fața întunecată a monedei, însă toate aceste evenimente nu fac decât să descopere perpetua forță umană de a merge mai departe. Din această perspectivă, romanul acesta nu este doar despre iubire, despre viață și despre moarte, ci despre ființa umană și capacitatea sa de a se adapta imprevizibilului. Ceea ce i se întâmplă lui Elsie nu este altceva decât un proces instinctiv de vindecare.

   Ben este un personaj fermecător, cu alura unui cuceritor, bărbatul frumos, inteligent… tot ce i se poate întâmpla mai sublim unei femei. Se îndrăgostește de Elsie și vrea să îi dăruiască totul, îi oferă o viață de vis… pentru ca apoi să dispară în mod aproape banal, lăsând după el un adevărat dezastru.

  Susan este tipul de femei dură, mamă de băiat, o soacră cu răbufniri uneori inexplicabile asupra nurorii sale. Este un amestec de durere și tărie de caracter, o femeie care știe să-și gestioneze emoțiile… sau cel puțin așa crede.

   Ana e prietena care îi este alături lui Elsie în orice situație, dar mai ales la greu. Are un caracter ușor jovial, este elementul culoare în circumstanțele anoste pe care prietena sa le trăiește.

   Ce se va întâmpla în relația dintre Elsie și soacra sa, Susan? Ce descoperiri se vor face despre căsătoria celor doi… toate acestea le veți afla citind o carte minunată – „Uniți pe vecie”, de Taylor Jenkins Reid.

„În clipa aceea mă prăbușesc la pământ. Totul începe să se învârtă cu mine. Îmi aud pulsul dar nu mă pot concentra asupra a ceea ce îmi spune polițistul. Nu m-am gândit niciodată că s-ar putea întâmpla așa ceva. Întotdeauna am crezut că lucrurile rele li se întâmplă numai oamenilor aroganți. Nu celor ca mine, care știu cât de fragilă e viața, oameni care respectă autoritatea unei puteri mai înalte. Și totuși, iată că mi s-a întâmplat.”

„Mă holbez în tavan fără să știu cât timp. Îmi amintesc că telefonul mobil al lui Ben încă există și e pe undeva. Că numărul nu a pierit odată cu moartea lui. Sun. Stau și ascult țârâitul, închid, apoi formez numărul din nou. Și tot așa.”

„Mă strânge în brațe și eu mă agăț de corpul ei. Umărul Anei e un loc moale, tocmai bun pentru a boci, dar am auzit eu niște legende urbane cum că brațele unei mame sunt cel mai sigur loc de pe lume și tare mi-ar prinde bine acum așa ceva.”

   Recomand cartea iubitorilor de romance, celor care vor să citească o carte despre iubire și suferință, dar mai ales despre cum se depășesc greutățile vieții.

Cartea Uniți pe vecie, de Taylor Jenkins Reid a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens-recenzie

Excesul de griji dăunează grav sănătății – „Femeia modernă vs. grijile excesive”

 

Traducere din limba engleză: Iustina Cojocaru

Numărul de pagini: 208

Editura: ALL

 

   Fără îndoială, secolul în care trăim e unul în care stresul a ajuns la un nivel atât de intens, încât specialiștii îl găsesc responsabil de declanșarea a numeroase afecțiuni. În acest context, bărbați sau femei, suntem deopotrivă afectați de acest factor nociv, însă specialiștii sunt de părere că femeile sunt mai afectate decât bărbații și că efectele stresului sunt mult mai vizibile decât în cazul bărbaților.

   Autoarea acestie cărți, Holly Hazlett-Stevens este profesoară, psihoterapeută, iar cartea „Femeia modernă vs. grijile excesive” i-a adus un bine meritat succes și asta după ce, în anul 1999 și-a luat doctoratul în psihologie clinică la Universitatea din Pennsylvania, cu o lucrare despre natura axietății și a îngrijorării și despre beneficiile terapiei cognitiv-comportamentale pentru tratarea anxietății generalizate. Pasionată de echilibrul psihic și modalitățile de obținere a acestuia, din anul 2010, a participat la o serie de traininguri pe tema prevenirii și reducerii stresului prin tehnici mindfulness.

   „Holly Hazlett-Stevens îmbină psihologia cu soluțiile practice, învățându-ne cum să oprim îngrijorarea și anxietatea din a ne mai afecta relațiile, munca și bucuria de a trăi. Informațiile și exercițiile prezentate în această carte au la bază studii și cercetări, o bogată experiență clinică și munca de teoretizare desfășurată de numeroși specialiști.

   «Femeia modernă vs. grijile excesive» este cea mai bună carte pe care am citit-o în acest domeniu. O recomand oricărei femei care se îngrijorează în mod excesiv, oricărui specialist în domeniul anxietății și chiar acelor bărbați care se îngrijorează prea mult!” – Martin M. Antony, autor al cărții «10 soluții simple împotriva timidității».

   „Pentru că femeile suferă de îngrijorare cronică într-o mai mare măsură decât bărbații, este reconfortant să aibă în față o carte care se concentrează asupra problemelor cu care se confruntă. Hazlett-Stevens combină cele mai eficiente tehnici pentru combaterea îngrijorării excesive și le prezintă într-un mod accesibil pemtru cititoare, astfel încât aceste strategii să devină instrumente practice, ușor de înțeles și de folosit.” – Douglas S. Mennin, profesor de psihologie la CUNY Hunter College.

   „Femeia modernă vs grijile excesive” descrie traiectoria ascendentă a grijilor, identifică modalitățile prin care se pot conștientiza aceste griji și oferă alternative. Pilonul principal este conștientizarea.

   Cartea este structurată pe trei părți, fiecare parte având capitole și subcapitole. Iată de ce am avut impresia că „femeia modernă vs.grijile excesive” este un studiu sau, mai bine spus, un curs care învață femeile să gestioneze anxietatea și grijile. În introducere ne sunt subliniate argumentele potrivit cărora femeile sunt mai anxioase decât bărbații, dar și motivele pentru care ele sunt supuse unui risc mai mare de a suferi tulburări de anxietate.

   Intitulată „Natura îngrijorării și a anxietății”, prima parte a cărții explică termenii de îngrijorare și anxietate, raportate la circumstanțele actuale. Tot aici ni se furnizează și câteva date despre cum să folosim această carte și informațiile din ea, pentru a beneficia de un echilibru psihic din care sunt eliminate grijile excesive. Totuși, este evident faptul că este imposibil să nu avem griji deloc. Tocmai de aceea, chiar în titlu, termenului „griji” i se atribuie adjectivul „excesive”, pentru a sublinia faptul că orice exces determină dezechilibre, în timp ce cotele optime descriu starea de normalitate.

   În al doua parte, învățăm, în cele cinci capitole, cum să identificăm excesul de griji, să ne înfruntăm temerile, să ne relaxăm… cu alte cuvinte, să ne construim circumstanțe în care să nu încapă excesul de griji.  La fel ca și în alte cărți de dezvoltare personală, aflăm, în ultimul capitol al părții a doua, că a fi concentrat asupra prezentului este cheia unei vieți echilibrate… pentru că evadările în trecut nu fac decât să ne stoarcă inutil de energie, în timp ce frica de viitor ne compromite eficiența existenței prezente. Și nu e simplu… Imaginați-vă că ați putea cumpăra de la farmacie flacoane cu niște pilule denumite „concentrat de prezent”… și că ați lua trei pe zi. Ar fi simplu, nu-i așa? Ei bine, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa! Pentru a te păstra concentrat pe prezent, trebuie să: îndeplinești sarcinile de la job în mod conștient (și uneori e destul de greu, știm cu toții că uneori suntem pe pilot automat), să mâncăm în mod conștient, să pășim conștient, să respirăm conștient. Pare dificil, nu-i așa? Ei bine, în carte sunt detaliate metode practice prin care fiecare activitate se poate realiza conștient. La ce e bună conștientizarea? Te ajută să obţii un oarecare grad de detașare și poți vedea lucrurile din altfel de perspective, diminuând astfel excesul de griji: „Sunt multe avantaje de care puteți beneficia concentrându-vă atenția asupra a ceea ce se petrece în universul vostru interior și în jurul vostru în momentul prezent. Prezentul este tot ce există cu adevărat în acest moment, viitorul nu s-a întâmplat încă, iar trecutul s-a încheiat. Momentul prezent reprezintă fereastra voastră deschisă spre ceea ce se întâmplă în realitate exact aici și acum”.

   Partea a treia raportează grijile la unele coordonate ale existenței noastre: relații, loc de muncă, realizări, siguranța fizică sau de altă natură. Aflăm de ce este atât de important ca excesul de griji să fie eliminat, de pe întreaga axă a existenței, pentru a dobândi ceea ce râvnim atât de mult, noi, femeile moderne – echilibru.

   Ultimul capitol al părții a treia, intitulat „Considerații Finale” explică de ce este important să ne întrebăm dacă are rost să adăugăm noi și noi elemente în spirala grijilor, pentru a crea excesul.

   Până în momentul de față, am citit destul de multe cărți aparținând acestui gen și trebuie să spun că „Femeia modernă vs. grijile excesive” este foarte bine documentată, iar argumentele aduse sunt rodul muncii asidue și a cercetărilor îndelungate efectuate de către autoare. Stilul este unul concis, la obiect, abundent în argumente elocvente care determină cititorul să-și pună întrebări despre propria sa conduită în raport cu grijile.

   Recomand cartea tuturor femeilor moderne, grăbite, supuse unui perpetuu stres, celor care cred că sunt sub presiunea acerbă a grijilor excesive.

Cartea Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

Secretele celebrităților, de Nick Redfern

-recenzie-

Titlu Original: Celebrity Secrets: Government Files on the Rich and Famous

Autor: Nick Redfern

Editura: Curtea Veche

Anul: 2009

Colecția: Săptămâna Financiară

Traducător: Marius Chitosca, Bogdan Georgescu

Număr pagini: 216

   „Secretele celebrităților” este o colecție de informații preluate de la agenții guvernamentale, precum CIA sau FBI, despre oameni care, deși având popularitatea şi faima unor adevărate staruri, au dovedit că viața oferă tuturor probleme de diverse nuanțe.

   Nick Redfern – scriitor, lector și jurnalist – s-a născut în 1964 în Staffordshire și a devenit, în timp, pasionat de UFO, scriind multe articole pe aceasta temă, pentru diverse publicații renumite: „Daily Express” sau „People”. Este evident faptul că Nick Redfern este pasionat nu numai de UFO, ci și de subiecte mai pământești, printre care și secretele. Dintre toate secretele acestei existențe, Redfern alege să scrie despre secretele a 20 de personalități celebre în sfere diferite.

    „Volumul Secretele Celebrităților” răspunde unor întrebări intrigante și notabile, cum ar fi: de ce Marina Statelor Unite a păstrat un dosar asupra apreciatului scriitor Jack Kerouak? A întreținut Frank Sinatra într-adevăr, relații cu Mafia? L-a ținut FBI-ul sub supraveghere timp de ani de zile pe John Lennon, fostul membru al formației Beatles, pentru că agenții se temeau că acesta dona bani teroriștilor irlandezi? Și ce secrete se ascund în spatele interesului guvernului față de mulți alții, precum Abbott și Costello, Marilyn Monroe, Rock Hudson, Mickey Mantle, Jimi Hendrix, Elvis Presley și Andy Warhol? Informațiile sunt cel puțin uluitoare.

    Nota din partea autorului: „În cazul în care nu este specificată altă sursă, toate materialele din această carte provin din documente guvernamentale declasificate.”

    Cu aceste cuvinte regăsite în introducerea cărții, autorul reușește să inducă o curiozitate specifică epocii în care trăim, aceea de a afla informații din viața celor care aleg să își expună viața în lumina reflectoarelor… iar noutățile nu sunt deloc neglijabile. Aspecte detaliate și relativ intime ale existenței a 20 de staruri sunt expuse în această carte, așa cum sunt ele culese în dosare ale agențiilor guvernamentale.

   Precedate de o introducere, cartea este structurată în 21 de capitole după care urmează concluzii, bibliografie și mulțumiri. Primele 20 de capitole dezvăluie aspecte din viețile unor celebrități precum: Abbott și Costello, Jack Kerouac, Errol Flynn, Ernest Hemingway, Billie Holiday, John Wayne, Audie Murphy, Frank Sinatra, Trupa The Kingsmen, Elvis Presley, Marilyn Monroe, Rudolf Nureyev, Andy Warhol, Jimi Hendrix, Rowman și Martin, Rock Hudson, Sonny Bono, John Lennon și The Beatles, John Denver, Prințesa Diana. Ultimul capitol abordează și alți oameni faimoși, autorul motivând că: „Agențiile guvernamentale au dosare despre o întreagă gamă de alte figuri celebre, unele dintre acestea fiind extrem de sumare, altele de o întindere considerabilă, însă conținând numai frânturi și fragmente de informații. Este interesant că subiecții vizați de FBI prezintă cam aceleași caracteristici. Celebritățile care au scăpat de virusul extorcării sunt văzute de FBI ca drogați sau comuniști”.

    Oscilând între stilul jurnalistic cu care Redfern este familiarizat, datele prezentate sunt așezate ca într-un puzzle, astfel încât nu există impresia unei cărți de tip „documentar”, ci mai degrabă totul pare o poveste bine spusă și atent detaliată, dar mai ales argumentată. Pentru că a fost pentru o lungă perioadă de timp jurnalist, Redfern expune o colecție de informații veridice prin prisma celebrității surselor citate. Documentele pe care acesta le citează sunt documente aflate în posesia celor mai renumite agenții guvernamentale, ceea ce face ca lectura să fie una și mai interesantă.

   Titlul este unul cu o intensă notă jurnalistică, știut fiind faptul că trăim vremuri în care oamenii sunt adevărați devoratori de secrete. Cu acest titlu, asortat la o copertă la fel de insinuantă, cartea ascunde între coperțile sale amănunte ciudate, picante sau chiar ciudate despre celebritățile luate în vizor. Dincolo de aceste aspecte, stă factorul uman și atestarea faptului că indiferent de imaginea reflectată de mass-media, un om rămâne un om, indiferent de cât de celebru este. Latura umană, cu întreaga sa pleiadă de emoții, de frici și de slăbiciuni este coordonata comună a oamenilor faimoși expuși în această carte.

   „Secretele celebrităților” nu este doar o carte, ci este dovada faptului că dincolo de aparențe și de percepția publicului referitor la viețile starurilor, adevărul este întotdeauna diferit, viața acestora fiind presărată cu diverse probleme. Intensitatea acestor probleme si presiunea la care sunt supuse unele staruri din cauza flashurilor continue ale aparatelor foto, din lipsa intimității, au dus la adevărate tragedii, despre care au consemnat și dosarele arhivelor din agențiile guvernamentale.

   Stilul este concis, clar, simplu și fluent, lectura curge destul de repede, în ciuda volumului destul de mare de informații. Fiecare capitol este bine conturat, are un fir epic, descriind situațiile cursiv, într-un limbaj lejer și în ordinea cronologică în care au avut loc evenimentele din viața starului respectiv, de la începuturile carierei, la ascensiunea profesională (cu toate aspectele generate de acest proces), până la declin sau chiar moartea unora dintre cei analizați.

   Catalogată drept „scandaloasă” de către unele publicații străine, cartea a stârnit controverse la fel de mari precum și alte cărți ale lui Nick Redfern. Celor care au catalogat cartea în astfel de termeni, li se spune încă din Introducere: „Fie că ne place sau nu să recunoaștem, toți savurăm în secret lectura ultimelor bârfe indiscrete despre Britney și Kevin, Brad și Angelina, Paris (Hilton) și, ei bine, oricine se întâmplă să fie starul săptămânii în curs. Da în plus față de studierea atentă a paginilor revistelor de can-can sau de urmărirea programelor nocturne de televiziune despre viața vedetelor de la Hollywood, există o altă sursă care ne permite să aflăm otul despre secretele interesante ale eroilor noștri de televiziune, de pe marele ecran și de pe scenă. Sursa e numită Freedom of Information Act (FOIA)”.

   Fără îndoială, lumea celebrităților, atât de strălucitoare și feerică pentru oamenii obișnuiți este una cu aspect dual, între percepția spectatorilor și adevărata lume a starurilor, fiind o diferență considerabilă. Despre realitatea uneori cruntă și sumbră în care trăiesc unele staruri, scrie Nick Redfern, într-o carte care stă mărturie a faptului că „nu tot ceea ce strălucește este aur”.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Jurnalul unei belele, de Virginy L. Sam-recenzie

 

Titlul original: „Journal d`une Peste”

Autor: Virginy L. Sam

Ilustraţii: Marie-Anne Abesdris

Editura: Univers Enciclopedic Gold

Colecția: Univers Enciclopedic Junior

Anul: 2016

Traducere: Blanche Oltean

Număr pagini: 272

 

   Nimic nu este mai fascinant decât lumea feerică a copilăriei. Așa credem noi, adulții… însă în realitate, lumea copiilor poate fi destul de agitată. Aflăm asta din mărturisirile lui Fannette, o puștoaică creativă, pentru care:

„Viața e făcută pentru ca să te DISTREZI.

Adulții n-au întotdeauna dreptate.

Lumea e cam DEGEABA dacă seamănă doar cu școala.

Să fii tu însuți înseamnă să fii DIFERIT”.

   Virginy L. Sam este realizator TV, autoarea a numeroase piese de teatru, cântece, satiră și povești. În 1982 ea răstoarnă litiera pisicii în baia surorii sale, Marie-Anne. Se răzbună pentru că aceasta îi rupsese toate cartoanele jocului ei preferat: 1000 de Granițe. Mama le spune: „Sunteți niște belele”. Ceva ani mai târziu, Virginy devine scriitoare, iar Marie-Anne desenatoare… și se pare că se înțeleg mult mai bine decât în copilărie. În 2015, ambele surori au parte de un bine meritat succes: publică cartea „Jurnalul unei belele”.

   Ca să fie clar, ni se pune în vedere, încă de la început, faptul că viața este monotonă atunci când se respectă regulile (Nu cânta la masa; Nu arunca nimic pe fereastră; Nu băga pisica în cuptorul cu microunde etc) și se fac numai lucruri „autorizate”. De-a lungul „scurtei sale vieți” – după cum mărturisește Fannette – i-a fost dat să audă multe reguli, multe interdicții… însă cu perspicacitatea sa, a reușit întotdeauna să opună rezistență… și este foarte mândră de asta.

   Întreaga sa existență e un adevărat fluviu de întrebări, de frământări, multe dintre acestea având ca subiect, controversatele creaturi, numite „părinți”.

   Cartea e o reușită îmbinare dintre text și imagine, cu un limbaj lejer, extrem de plăcut copiilor cu vârsta cuprinsă între 7 și 13 ani. Stilul este unul adolescentin, sincer, fiind o adevărată oglindă a gândirii copiilor din epoca noastră. Trăirile pe care le are Fannette, emoțiile sale care uneori abundă în impulsivitate, se regăsesc – atât de vii și intense – și la cititorii de vârsta lui Fannette.

   Iată un episod care reflectă personalitatea lui Fannette și iscusința cu care reușește să intre întotdeauna în belele:

„Eu eram blocată acolo și hipnotizată de caietul ăsta. Problema: costa 12E și eu îmi cheltuisem toți banii de buzunar pe bentițe (singurul accesoriu de fată pe care îl port tot timpul). Deci, niciun ban în buzunar. Falită. Totuși, imposibil să-mi imaginez că îmi pot scrie jurnalul pe altceva în afară de ACEL caiet. Atunci, fără să părăsesc caietul din ochi, am sunat-o pe mama, care lucrează la câteva străzi mai încolo, în florăria ei și am rugat-o să vină de urgență.

-Repede, mama, e o urgență!

-Ce s-a întâmplat? Te-ai rănit? E ceva în neregulă? E ceva grav?

Ca să o fac să vină mai repede, am închis fără să-i răspund.

Asta a fost bună: a ajuns alergând în doar 4 minute și 22 de secunde (am cronometrat-o).

M-a strâns în brațe ca și cum mă-ntorsesem din morți, apoi și-a luat un aer super îngrijorat ca să mă întrebe ce se întâmplase.

-Mămicuță dragă, trebuie neapărat să-mi iei caietul ăla, pentru că o să mă pun pe scrisul unui jurnal și doar pe caietul ăla pot să o fac!

A rămas mută o secundă, apoi a început să urle cu vocea ei ascuțită pe care o are pe când e foarte furioasă”.

E doar una din întâmplările mărturisite de Fannette, iar concluzia sa, după îndelungi cugetări este aceea că: „Părinții sunt niște creaturi absolut bizare”.

   Ilustrată cu măiestrie, cartea este jurnalul zilnic al lui Fanette, caietul în care aceasta își scrie nu doar năzdrăvăniile pe care le face, ci și concluziile și cugetările pe care le are vizavi de fiecare eveniment. Într-o manieră amuzantă, haioasă, intenția lui Fannette este aceea ca, prin intermediul acestei cărți, să-i învețe și pe alții cum să fie diferiți și cum să scape de plictiseală și de monotonia vieții, opunând rezistență la toate regulile… și fiind diferiți. De altfel, Fannette îi invită, la sfârșitul cărții, pe toți cei care au trăit evenimente similare și au simțit la fel, să ia parte din Confreria Belelelor.

   Un adevărat fluviu de evenimente și mărturisiri, de concluzii și cugetări, toate amestecate cu cele mai haioase ilustrații, cartea este o lectură amuzantă nu doar pentru copii, ci și pentru adulți… pentru că, ce poate fi mai relaxant după o zi de muncă, decât să  citești rândurile amuzante scrise de către o maestră în belele?! În plus, cine citește cartea în calitate de părinte, are mai multe beneficii: pe lângă relaxare, ea descrețește frunțile, dar oferă și o perspectivă nouă asupra a ceea ce știm despre copiii noștri… sau mai bine zis, despre ceea ce credem că știm.

   Ideea de carte-jurnal este una care pare să capteze atenția copiilor de astăzi, devenind un adevărat trend, iar „Jurnalul unei belele” este una dintre cele mai fascinante cărți ale acestui gen. Încă de la primele pagini, chiar și copiii care nu au lectura ca pasiune, vor fi prinși în poveste și vor urmări cu sufletul la gură aventurile pe care le povestește Fannette.

   Recomand cartea în primul rând copiilor ( vor găsi o altfel de lectură, plăcută, lejeră, amuzantă), dar și adulților care vor să se întoarcă în lumea plină de frământări și vise a copilăriei, cu pleiada sa de gânduri, de planuri și de pozne.

   În loc de final, așteptăm cu nerăbdare continuarea aventurilor lui Fannette, pentru că ea ne mărturisește: „Începând de acum, a apărut o nouă prioritate în viața mea: să îl revăd pe Theo Ulmer”, dar apoi mai adaugă: „O să găsesc o modalitate ca să mi se ofere un nou caiet și voi reveni”.

Cartea Jurnalul unei belele de Virginy L. Sam a fost oferita pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandata de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

by -
8

„Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

Lăsând totul în vânt… de Cristian Moșneanu

Titlu: Lăsând totul în vânt…

Autor: Cristian Moșneanu

Editura: Librex

Anul: 2016

   Ce poate fi mai frumos într-o după-amiază de primăvară, decât să te cufunzi în lumea feerică a versurilor de dragoste?! „Lăsând totul în vânt...” nu e doar un volum de versuri, este ritmul unei inimi care nu cunoaște viața altfel, decât prin iubire și prin apartenența la o istorie pentru care strămoșii noștri merită un deosebit respect.

   Cine este Cristian Moșneanu? Îl cunoaștem din primele pagini, din descrierea făcută de Anca Dăneț: „Cristian este o fire vulcanică și pasională, un suflet sensibil și frumos, făcut din simțăminte și trăiri, profund și rațional, iar aceasta se reflectă în tot ceea ce face. Poeziile lui sunt cireșe dulci-amare, fâlfâiri de șoapte de dor, fiori de iubire, urlet din adâncul celui mai adânc al ființei sale, sărut pe sufletul iubitei, gânduri sparte în bucățele de depărtarea dintre cei doi, iar vântul dorului autorului reușind să îi aducă iubitei doar frânturi: un te, un iub, un dor.”

   Iată ce spune, la finalul acestui volum de versuri, însuși poetul: „Asemeni vieții omului, acest volum de versuri reprezintă o călătorie izvorâtă și aflată sub stindardul unor alegeri. Fiecare stare ce se reflectă în aceste stihuri reprezintă un pas al propriei mele călătorii. După publicarea primului volum de versuri, am crezut că nu voi mai scrie poezie niciodată. Am conștientizat ulterior că poezia pentru mine reprezintă o stare de spirit care apare ocazional și nicidecum nu este o formă de manifestare continuă. Deși această stare de spirit, în efemeritatea timpului, a avut dimensiunea unei singure picături de apă în vâltoarea unei furtuni, a reușit să dea viață a peste patruzeci de poezii”.

   După ce a scris „Gânduri și rânduri”, Cristian Moșneanu ne încântă cu un nou volum de versuri, unul la fel de exaltant ca și primul, doar cu nuanțe mai accentuate de profunditatea gândirii în circumstanțele atât de sublime ale sentimentelor. Tema pe care a ales-o poetul este iubirea… și poate că unii ar fi de părere că s-a scris și s-a prea scris pe această temă, încât… ce mai poate fi adus nou?! Ei bine, poem cu poem, vers cu vers, cititorul e prins în mirajul rimelor, în ritmul unei inimi care pulsează ca o melodie celebră… și brusc realizezi că ai citit cartea „lăsând totul în vânt”. Universul conturat de către poet e o pânză pe care pictorul dezlănțuie cele mai ascunse și profunde gânduri.

   „Lăsând totul în vânt…” începe cu un poem dedicat străbunicului poetului, Ioniță Grigore, „care a luat parte la Războiul Balcanic din anul 1913, precum și la cele două Conflagrații Mondiale”. Intitulat „Poem pentru eroul meu”, această poezie demonstrează respectul poetului față de oamenii care au construit, în momente de răscruce și grele încercări, un viitor pentru care noi, cei de astăzi, suntem recunoscători:

  „Când stropi de apă vie cad/În nopți ce-aduc doar moarte,/Un glas se aude-nsângerat:/„Soldați, nu stați deoparte”.

   Acum, într-o lume care abundă în îndemnuri individualiste, care nu mai pun accentul decât pe materialism, acest al doilea volum de versuri a lui Cristian Moșneanu este ca o respirație de aer pur, sănătos… și atât de rar. Versul său este de o naturalețe pe care astăzi e aproape imposibil să o mai întâlnești, mesajele aparent simple ale poemelor sale purtând, în realitate, o profundă încărcătură simbolistică.

    Poetul trasează traiectoria cunoașterii iubirii, de la iubirea față de identitatea strămoșească, până la iubirea față de femeia care i s-a imprimat în suflet. Dacă pentru strămoși, poetul își arată respectul dedicându-le versuri sublime, pentru ființa iubită, iubirea devine un proces cosmic, cu complici de talia astrelor: „Vin stele peste chipu-ți, fără număr/Nici nu respir, n-am cum să mai clipesc/Iar tu să-mi pui galeșul cap pe umăr/iar eu să-ți spun încet că te iubesc./ Cu săruturi încet-încet să mă dezgheți,/Pe-ai tăi nuri, calea-și găsește versul/Un geamăt se răsfrânge în pereți/Acum să se oprească Universul”.

   Sub aparența cuvintelor simple, se ascund adevăruri universale, cugetări profunde despre sensul vieții prin iubire, despre cum toate elementele naturii își asortează intențiile în funcție de starea poetului: „Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

   Sentimentul de iubire, sublim până în cele mai fine trăiri, este țesut cu un fir colorat, alcătuit dintr-o mulțime de figuri de stil ce amintesc de stilistica eminesciană. De la epitete precum:„izvor nesecat”, „chipul feeric”, „ochii limpezi”, „chipul gingaș”, la comparații: „noaptea ca o boare”, „suspin ca o candelă”, dar și alte figuri de stil, imaginile create de către poet sunt uneori calme și line, alteori spectaculoase prin transpunerea zbuciumului sufletesc: „De-atâta depărtare, de tot ce e văzut/De munți și văi și zori și ape/De pomi, noroaie și amurgul dispărut/De somn, de odihnite pleoape/De tot ce ești când lângă mine nu te știu/De tot ce sunt când visul ți-e aproape/De zilele când ești cu mine și-s al luminii fiu/De nopți cu geamătul de vânt din ale tale șoapte/De toate acestea și încă mii în parte/Arzând în dorul care mă destramă/Respir numai prin tine, prin ale tale fapte/Și dorul tău la jugul lumii mă înhamă”.

    Iubirea apare ca sens al acestei existențe, ca predestinare, mărturisește asta însuși poetul, în poezia „Eu te iubesc”: „Eu te iubesc căci asta mi-e menirea/Și ceasul tihnei s-a oprit în loc/Iar dulci îți sunt și zâmbetul și firea/Sublim îți arde ochiul în potop”.

   Unde se situează poezia lui Cristian Moșneanu, în circumstanțele literaturii actuale? Ei bine, poetul Cristian Moșneanu nu se raportează tendințelor, ci, mai degrabă el dă valoare sentimentelor sale, pe care le expune cu ascuțita inteligență a sufletului, urmându-și propriile reguli… și îi reușește foarte bine!

    Recomand cartea celor care iubesc versurile… și mai ales versurile de iubire, care vin ca o plăcută alinare în fiecare anotimp… dar în special primăvara.

Librex.ro

Cartea Lăsând totul în vânt… de Cristian Moşneanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Povestea domnului Necunoscut

    Nimic nu e întâmplător în această lume… nici un om pe care-l întâlnești nu e fără importanță în viața ta… nici vânzătoarea de garoafe de la capătul străzii, nici bătrâna care te întreabă, îngrijorată, unde se plătește lumina…

   Totul e calculat și echitabil, totul e balansat așa cum se cuvine, astfel încât oamenii pe care i-ai întâlnit și modul în care i-ai tratat vor constitui, negreșit,  un eveniment din viața ta viitoare. Domnul Necunoscut – căci așa îl voi numi pe octogenarul care a ales să mi se confeseze într-o stranie după-amiază de sâmbătă, pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca – e singur și îngândurat, dar zâmbește mulțumit atunci când mă vede, de parcă ar ști deja că eu ascult poveștile oamenilor. E mulțumit și se scuză că poate mă plictisește cu povestea lui, dar eu îl ascult cu interes, iar acest lucru îl face să-și continue mărturisirea. La început, povestea pare neclară, pentru că domnul Necunoscut vrea să povestească totul dintr-o data și nu știe ce și cum să-mi spună mai întâi… apoi, văzând că nu plec, își ia răgaz, se adună și începe firul poveștii, cu calm… începând cu zilele când era copil la tatăl său. A avut totul, domnul Necunoscut, încă de copil, pentru că tatăl său făcea comerț cu animale… și totul a fost bine, iar acest bine – mărturisește el – nu e bun. Nu e bun deloc. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut l-ar ruga pe tatăl său să nu-I ma idea nimic, să-l lase la muncă… să știe să aprecieze valoarea muncii, valoarea lucrurilor obținute prin muncă… dar nu poate… acesta e cel mai mare regret al său… că nu poate să dea timpul înapoi și să-și respecte părinții așa cum se cuvine.

   Nu am timp să-I spun cuvinte de consolare, pentru că domnul Necunoscut trece prin decenii cu aceleași regret și ajunge la ziua când s-a prezentat acasă la ai săi cu o țigancă frumoasă, mai mare cu doi ani decât el…

    -Nu zic nimic, a spus tata, ia-o, dacă-ți place! Dar dacă-ți place acum trebuie să-ți placă toată viața! Eu îți fac nuntă, tu gândește-te bine!

   Și… domnul Necunoscut s-a gândit, dar așa cum numai un îndrăgostit poate să gândească, cu inima! Și s-au luat, au făcut nuntă mare, iar țiganca nu era numai frumoasă, ci era isteață și harnică. Păcat că domnul Necunoscut, la vreo cinci ani de la nuntă, a găsit o vânzătoare de garoafe și, după ce a băut o cafea vrăjită, dus a fost…

   Vrăjită, nevrăjită… când s-a dezmeticit, domnul Necunoscut s-a dus spășit acasă, iar țiganca lui, frumoasă, isteață și harnică, nu era proastă deloc. L-a data afară din casă, dar l-a primit la vreo săptămână, de dragul fetei pe care o aveau împreună… însă orice strop de iubire i-a dispărut din privire.

   De atunci, niciodată nu l-a mai privit țiganca cu ochii iubirii, așa cum o făcuse înainte. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut ar spune că se grăbește și că are copil mic acasă și că nu-I timp de cafele, iar dacă vânzătoarea de garoafe s-ar supăra de acest refuz, n-ar fi mare pagubă… dar nu e chiar așa… pentru că domnul Necunoscut nu mai poate da timpul înapoi.

  Nu mai știe nici el câte decenii au trecut de atunci, vreo șapte poate… cert este că de la acel incident până acum, domnul Necunoscut nu mai are ce să-mi povestească… semn că nimic important nu s-a mai întâmplat de atunci.

   -Și țiganca? îl întreb curioasă.

   -E acasă… are probleme de sănătate, dar încă îmi mai spală și îmi face de mâncare… e la fel de frumoasă cum era când am cunoscut-o, dar de privit, mă privește tot cu ochii lipsiți de iubire…

   Domnul Necunoscut are lacrimi în ochi. Mă privește de parcă ar aștepta să fac un miracol ca să salvez iubirea sa… Îl privesc mai bine și observ culoarea galbenă a tenului… prea galbenă, chiar și pentru un octogenar. E primăvară și pădurea încă nu a îndrăznit să înverzească… de teamă parcă să nu-i spulbere domnului Necunoscut îndrăzneala de a spune cuiva tot ce avea pe inimă, oferindu-o șansa să „termine programul” povestind cele întâmplate și mărturisind că îi pare rău pentru tot…

  -Am crezut, îmi spunea el în timpul poveștii, că mie nu mi se va întâmpla nimic rău, că bătrânețea e o chestiune pe care o auzi la alții… și asta însemna că li se întâmpla numai altora, iar eu m-am crezut imun la toate acestea… și iată-mă… trecut bine de 80 de ani… cu geamantanul de regret pregătit. Nu se știe niciodată când trebuie să pleci… și cel mai bine e să ai bagajul pregătit…

   -Dar dumneavoastră… dumneavoastră cum sunteți? îl întreb, așteptând un răspuns la fel de sincer ca și întreaga sa mărturisire.

   -Eu… sunt plin de regrete… nu mai aștept nimic de la viață, programul meu s-a terminat… și mai e și ciroza asta hepatica în faza de metastază… de asta am și refuzat internarea. M-au oprit chiar și de la morfină… nu mai e mult… și îmi pare atât de rău…

   Domnul Necunoscut îmi mulțumește că am avut răbdare să-l ascult, se scuză dacă m-a plictisit și își îndreaptă pașii încet spre strada care duce spre oraș, în timp ce eu rămân acolo, lângă zidurile groase ale mănăstirii, cu o poveste atât de grea pe umeri. Mă simt de parcă domnul Necunoscut mi-ar fi lăsat un bagaj greu… un geamantan plin de regret… unul pe care l-a abandonat mărturisindu-mi mie toate acestea, pentru a pleca dincolo, mai lejer…

   Mă voi duce, cu siguranță, la plimbare pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca și sper din toată inima să-l mai întâlnesc pe domnul Necunoscut și să am șansa de a-l încuraja și de a-I spune că toți oamenii greșesc și că regretele lui nu sunt cu mult diferite față de alte regrete, că toți suntem vulnerabili în fața unor circumstanțe… Nu știu dacă văzându-l, îi voi spune toate acestea, dar sper ca dincolo să-și regăsească liniștea și pacea sufletului.

O carte oglindă-Miercuri respirăm, de Ioana Chicet-Macoveiciuc

 

Titlu: „Miercuri respirăm”

Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Editura: Univers

Anul: 2016

Număr pagini: 253

   Se întâmplă uneori, ca personajele unei cărți să-mi devină atât de dragi, încât să simt o nuanțată undă de tristețe atunci când călătoria noastră împreună ia sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul cărții „Miercuri respirăm”, când cele șase personaje principale și-au luat rămas-bun de la mine. Am realizat apoi ca „Miercuri respirăm” e cartea oglindă în care se regăsesc trăirile femeilor aspirante la titlul de mamă.

   Ioana Chicet Macoveiciuc, autoarea acestei cărți, este deținătoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri românesti despre cresterea copiilor –  „Prințesaurbană”. În acest spațiu virtual, dincolo de experiența în presă și comunicare, Ioana își expune și minunata experiență ca mamă… și asta pentru că cea mai sublimă dintre meserii este aceea de mamă.

   În contextul literar actual, atât de prolific, abundent și în cărți practice despre cum să faci față cu brio diferitelor perioade din viață, apare o carte care rupe din realitatea a șase tinere, așezându-i cititorului în față un episod actual nealterat de figuri de stil… o oglindă. Bărbat sau femeie, citind  „Miercuri respirăm” este imposibil să nu regăsești o emoție pe care s-o recunoști ca făcând parte din palmaresul amintirilor tale.

   Odiseea celor șase tinere, începe cu prezentarea acestora:

„Miruna Nichifor, Specialist PR, Fabulous Events: Miruna nu-și găsește niciodată cheile sau portofelul, în schimb găsește soluții la problemele altora. Ba chiar și la ale ei, uneori.

Veronica Mușat-Aydogdu, Office Manager, International Landmark Constructions: Veronica e fata pe care-o invidiezi cînd o vezi pe stradă, crezînd că viața ei e perfectă. Dac-ai ști…

Angela are o familie minunată. Ocazional visează că-i pune otravă în mîncare soțului ei.

Carmen Păunescu, analist financiar, Direcția de taxe și impozite, ANAF: Carmen te scutură de-ți merg fulgii și te aduce cu picioarele pe pămînt. Dar e îndrăgostită de o magnolie.

Raluca Rizea, Operations Manager, Oracle: Raluca e foarte serioasă și planifică totul din timp. Păcat că unele lucruri esențiale nu se pot planifica…

Gabriela Mardare, English Teacher, School nr. 164, Bucharest, District 5: Gabi e profesoară, dar manualele școlare îi dau fiori în ultima vreme”.

   Totul începe când aceste șase femei, aflate în ultimul trimestru de sarcină, se întâlnesc la cursul Lamaze, unde aveau să învețe totul despre naștere și despre întâlnirea cu bebelușul. Sub prima impresie a echilibrului (care se spulberă, însă, destul de repede) fiecare dintre cele șase tinere încep să dezvăluie câte un secret din viața lor, iar cartea ia repede alura unui film thriller și te ține în suspans până la ultimul rând. Niciuna din cele șase femei nu au o existență liniștită, ba mai mult decât atât, unele dintre ele duc pe umeri un adevărat zbucium. Aproape imperceptibil, între cele șase s-a realizat o legătură frumoasă și strânsă: „Ne cunoscuserăm de un minut și deja aveam motive să râdem complice împreună”.

    Situată la granița dintre roman chick lit și carte confesiune, „Miercuri respirăm” e un taxi în care te urci din fugă și care rulează apoi cu o viteză halucinantă către un final fericit. Intrigi imprevizibile condimentează acțiunea și așa plină de tensiune, printre replicile încărcate de umor bine construit al autoarei:

„Super, exact ce-mi lipsea, să mă întâlnesc cu singurul bărbat wow din viața mea, pe care l-am părăsit, și care arată în continuare ca un zeu , în timp ce eu arăt ca un hipopotam eșuat printre zacuști și palinci.

-Salut, Miruna! Arăți grozav!

-O, mulțumesc, și tu…

-Pot să-ți spun ceva?

Că încă mă iubești? îmi zic chicotind superior în gând.

-Ai niște brânză între dinți, uite-aici…

La naiba. Nu era de ajuns ca el e încă perfect, iar eu aproape m-am dublat în grosime, trebuia să-i și zâmbesc cu dinții împănați de urdă.”

    Cu acest stil umoristic, povestea fiecărei femei pare o dramă dizolvabilă, și nu implacabilă, pentru că în ciuda intensității și a gravității unor situații, personajele feminine fac apel la propriul optimism sau la sprijinul necondiționat al celorlalte prietene.

    Acțiunea este structurată în 24 de capitole, fiecare dintre acestea captând traiectoria tensionată a fiecărei tinere, până în momentul aducerii pe lume a bebelușului. Fiecare poveste este una rupă din realitatea zilelor noastre, iar personajele masculine, deși par a avea roluri secundare, poartă un rol esențial în construcția personajelor feminine, iar acest lucru mă duce cu gândul că Ioana Chicet-Macoveiciuc  nu este o feministă, ci o familistă convinsă, pentru care primează ideea de familie, dincolo de toate impedimentele și de orice eveniment cu alură de „greutate”.

   La finalul cursei în viteză… e copilul… personajul suprem, sublimul unei relații și unicul motiv pentru care fiecare din cele șase femei devin suficient de puternice încât să înfrunte tot ceea ce le oferă imprevizibila existență. Locația urbană în care se desfășoară acțiunea, aglomerația și viteza urbei se asortează perfect cu viteza evenimentelor din viața celor șase femei, cu emoțiile, cu nerăbdarea, dar mai ales cu speranța.

   Densitatea personajelor este în strâns raport cu viteza de desfășurare a acțiunii, astfel că ajungi să-l cunoști suficient de bine (dar tot în viteză), pe șoferul de taxi, stresat de femeia care s-a urcat pe bancheta din spate și e pe cale să nască:

„-Ce se-aude acolo, doamnă, ați născut?

-Așa se pare, șoptește Carmen cu ochii lipiți de făptura caldă și moale care respiră rapid la pieptul ei.

Șoferul întoarce capul să se uite printre scaune. Doamna ține la piept un copil mic, roșu, acoperit cu un fel de spumă albă. Scrutează atent tot decorul, apoi răsuflă ușurat: se putea întâmpla mai rău.

-Păi, să vă fie de bine, doamnă! Cum o să-l cheme?

-Nu știu, nu ne-am decis încă. Pe dumneavoastră cum vă cheamă? întreabă ea gâfâind aducându-și aminte de un film englezesc în care o tipă naște în avion și botează copilul cu numele pilotului, în semn de mulțumire.

-Curcă Titi.

-Ah, lăsați, o să ne mai gândim noi…”.

    Nu e de neglijat nici componenta romantică. În timp ce unele cupluri descoperă că nu mai au nimic de împărtășit, iar iubirea și pasiunea s-au epuizat, alte cupluri descoperă că iubirea și apariția copiilor sunt ingredientele perfecte pentru relația sau căsnicia ideală. Un lucru e sigur: nimic nu e  ușor într-o relație, dar totul e de o frumusețe uluitoare, atâta timp cât există iubire. Iar copiii nu sunt decât o confirmare a faptului că relația este una care merită construită mai departe, cu cărămizi de cea mai bună calitate.

    Intitulat „Noi începuturi”, ultimul capitol, deznodământul întregii acțiuni, confirmă pe deplin ideea intuită suav în celelalte capitole, aceea că fericirea se construiește, iar familia este locul cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi.

   „Miercuri respirăm” nu e o carte despre femei, nici despre miracolul nașterii… e o carte despre familie și despre viață, în viteza și decorul urban actual, o oglindă a realității… cu aspectele bune și cu cele mai puțin bune.

Editura Univers

Cartea Miercuri respirăm de Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru - acesta sunt eu”.

Realitatea ființei, de Jeanne de Salzmann-o uluitoare călătorie în misterele ființei umane

Titlu original: „The Reality of Being: The Fourth Way”

Autor: Jeanne de Salzmann

Editura: Herald

Anul: 2016

Număr pagini: 368

Traducere: Cantemir Mambet, Mihăiță Alexandru (din partea Institutului Gurdjieff din România) și Bogdan Brumă

Colecția: Serie autor: G.I. Gurdjieff

   Cine suntem cu adevărat? Ce suntem? Avem o percepție justă a ființei noastre? Iată dileme cu care se confruntă cei interesați de realitatea ființei, întrebări la care Jeanne de Salzmann, ucenică a lui Gurdjieff, răspunde, publicând cartea pe care maestrul său a conceput-o în timpul vieții, carte născută pe fundalul nevoii perpetue a ființei umane de a găsi răspunsuri referitoare la originile sale.

  „Realitatea ființei” este un studiu asupra ființei cu toate planurile sale, studiu realizat din caietele lăsate de către Gurdjieff.

  Născută în 1889 în Reims, Franța, Jeanne de Salzmann a crescut la Geneva, în Elveţia, având o educație axată pe muzică. în 1919, la Tbilisi, existența sa a luat o surprinzătoare turnură când l-a întâlnit pe G.I. Gurdjieff cu care a colaborat până la moartea acestuia. Dincolo de colaborarea fructuoasă, între cei doi a fost o adevărată prietenie, Jeanne de Salzmann aflându-se printre puținii elevi pe care Gurdjieff i-a inclus în ceea ce el numea „munca speciala”, pentru o senzaţie mai constientă.

  Când a simțit că misiunea sa pe pământ era îndeplinită, Gurdjieff i-a cerut prietenei sale să trăiască mai mult de 100 de ani, timp în care să facă cunoscute studiile cercetărilor lor și rezultatele acestora… iar Jeanne de Salzmann a făcut exact cum i-a cerut maestrul său. Și-a petrecut viața publicând cărțile maestrului și conservând „Mișcările” – exerciții de dans inițiate de către Gurdjieff.   Salzmann s-a străduit să păstreze aceste mișcări în forma lor autentică și a fondat centre speciale, cărora le-a dat denumirea de „centre Gordjieff” în Paris, New York și Londra, precum și în Caracas, Venezuela. După ce și-a îndeplinit și ea misiunea, respectând ceea ce a rugat-o Gurdjieff, Salzmann a părăsit această lume, la vârsta de 101 ani. Iată ce spunea ea, într-un interviu, pe când avea 90 de ani:

„Scriu o carte despre cum să fii în viață, despre calea de urmat pentru a trăi la două niveluri. Aceasta va arăta cum să găsești un echilibru, cum să mergi de la unul la celălalt sau, mai degrabă, cum să găsești calea dintre ele. Trebuie să vedem dincolo, și prin gândirea noastră obișnuită, pentru a ne deschide către o altă minte. Altfel, rămânem pe pragul din fața ușii și aceasta nu se deschide.”

   Despre maestrul său, aflăm din deschiderea cărții: „Gheorghii Ivanovici Gurdjieff (1866-1949) a privit cunoșterea realității – ceea ce el numea adevărata „cunoaștere a ființei” – ca pe un curent care curge din îndepărtata Antichitate, transmis din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaștere drept mijlocul indispensabil de a obține libertatea interioară, eliberarea. Pentru aceia care caută să înțeleagă sensul vieții omenești în univers, el spunea că scopul căutării este de a străbate și ajunge la acest curent, de a-l găsi. Atunci rămâne acolo doar „să cunoști” pentru „a fi”. Însă pentru a cunoaște, îi învață el pe ceilalți, este necesar să descoperi „cum să cunoști”.”

  Pentru Gurdjieff, apropierea de religie, dar mai ales de divinitate include trei căi: Calea Fakirului ( cea care presupune stapanirea corpului fizic), Calea Călugărului ( axată pe credință și simțire) și Calea Yoginului ( care presupune dezvoltarea mintii).

  Toate aceste trei căi, le-a studiat și le-a integrat ulterior în „A patra Cale” – unde maestrul vorbește și de conștiința de sine și necesitatea efortului de a construi o gândire adecvată și eficientă, pentru a vedea lucrurile cât mai aproape de ceea ce ele sunt cu adevărat.

  Cartea este foarte bine structurată, cu 12 secțiuni, fiecare având câte trei capitole, divizate și ele în alte subcapitole. Textul este concis, dar departe de a fi unul pretențios, astfel încât poate fi ușor înțeles de către cititori. Fiecare secțiune reflectă o gândire de tip meditație, unde lucrurile aparent simple, comune, par să capete o însemnătate significantă.

   De multe ori mi s-a întâmplat să citesc o carte catalogată drept uluitoare în țara unde a fost publicată, dar tradusă în limba română a pierdut foarte mult din esență. Nu este cazul acestei cărți. Dimpotrivă! Răsfoind paginile cărții, pierzi noțiunea de „citit” și începi să asculți, de parcă vocea lui Jeanne de Salzmann ți-ar șopti o minunată poveste despre propria ta ființă. Asta se întâmplă atunci când traducerea este de una calitate. Se pare că stilul original al lui Jeanne și calitatea traducerii au dus la un text unde cantitatea informației, deși destul de mare, este ușor asimilabilă de către cititori.

  La fel ca multe alte coperți de la editura Herald, există o magică legătură între ceea ce transmite cartea și designul acesteia, conceput special pentru a induce cititorului starea propice înțelegerii adevărurilor transmise între file.

Iată și cele 12 capitole:

  1. „O chemare către conștiență”. De la începuturile existenței sale, omul a fost măcinat de căutarea de sine. Iată ce spune Salzmann:

„Omul rămâne un mister pentru sine însuși. El are o nostalgie pentru Ființă, un dor pentru dăinuire, pentru permanență, pentru perfectă deplinătate – un dor de a fi”.

  1. „Deschidere către prezență”. Percepția noastră despre propria existență este una de observator pasiv… dar dacă ar exista posibilitatea să ne citim viețile din perspectiva activă?

„Indiferent de starea în care mă găsesc în acest moment, indiferent de sensul forței pe care eu o manifest, posibilitățile cele mai înalte sunt aici, ascunde de ecranul gros al pasivității mele de a crede în autosuficiența mea”

  1. „Într-o direcție comună”. Se pare că în circumstanțele agitate actuale, ar trebui să acordăm o atenție deosebită conștiinței de a fi.

„Ce înseamnă să fii prezent? Să fii aici și acum? Am senzația că sunt prezentă. O gândesc, o simt.”

  1. „Munca de a fi prezent”. Poate că pare ușor, dar este destul de dificil să trăim în prezent, de aceea trebuie să căutăm mereu noi căi prin care să reușim să facem acest lucru.

„Înțelegerea este bazată pe impresii conștiente și depinde de starea mea de Ființă, de starea mea de prezență.”

  1. „Cu alții”. Omul – așa cum au spus înțelepții antici – nu a fost făcut să fie singur. El se dezvoltă numai trăind între alți semeni de-ai săi.

„O muncă în comun este necesară pentru a ajunge împreună la o mare intensitate”.

  1. „A fi centrat”. Concentrarea este una din cele mai importante căi de descoperire a centrului ființei. Multe răspunsuri la întrebări dificile le putem afla dacă ne concentrăm asupra centrului nostru interior.

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru – acesta sunt eu”.

  1. „Cine sunt eu?”. Suntem, așa cum am spus la începutul acestei recenzii, mereu în căutare de răspunsuri referitoare la propria ființă.

„Suntem cu toții, așa cum suntem, sub influența imaginii noastre despre noi înșine”.

  1. „Către o nouă ființă”. Misiunea omului este aceea de a evolua, de a se perfecționa, de aceea, din taote eforturile sale și realizările pe care le are legate de spirit, el ar putea construi o nouă ființă.

„Ființa mea astăzi nu este unificată. Aceasta este împrăștiată și, prin urmare, fără conștiință. Se poate schimba ființa?”

  1. „Într-o stare de unitate”. Atunci când omul reușește să-și alinieze gândurile și sentimentele, să devină o unitate, el devine conștient de sine.

„Există două mișcări în mine: o mișcare a energiei venind de sus, care, dacă sunt destul de liberă, să o ascult, pătrunde și acționează prin mine.”

  10.„O prezență cu o viață proprie”. O altă modalitate de a deveni conștienți de ființă, este aceea de a experimenta energii speciale, cu aspect de prezențe vii.

„În mine există o forță vitală pe care nu o simt, nu o aud, nu o servesc. Toată energia mea este chemată în mod constant în exterior de gânduri și dorințe, doar cu scopul de a satisface aviditatea mea.”

  11„Ființa esențială”. Omul trebuie să învețe să gestioneze forțele care trec prin ființa sa sub formă de vibrații.

„În transformare, întrebarea nu este cum să obținem o stare din ce în ce mai deschisă, ci cum să o permitem. Energia este aici. Rolul nostru nu este de a face ca această energie să treacă în noi, ci să o lăsăm să treacă prin noi, doar să o lăsăm să treacă prin noi.”

  • „A trăi învățătura”. Trecând prin toate învățăturile din celelalte capitole și învățând cum să ascultăm vibrațiile Ființei, putem deveni conștienți de realitatea acesteia.

   Una dintre cele mai fascinante călătorii este aceea făcută în căutarea propriei ființe și a realității sale, iar cartea lui Jeanne de Salzmann deschide ochii chiar și celor mai sceptice firi, spre dezvăluirea și acceptarea unor adevăruri care ies, în ultimii ani, la iveală din ce în ce mai clar, adevăruri despre ce este omul în imensitatea universului și mai ales care este rolul său aici.

  Recomand cartea celor care doresc să afle cât mai multe despre natura, complexitatea și caracteristicile ființei umane.

  Îi acord cinci stele pentru calitatea informației, a mesajului, pentru aspectul general și pentru traducere.

Editura Herald-logo

Cartea Realitatea fiinţei, de Jeanne de Salzmann a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

„Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate.

Născută din fum şi os, de Laini Taylor-un fantasy urban, la superlativ

Titlu original: „Daughter of smoke and bone”

Autor: Laini Taylor

Editura: Epica (EpicWave)

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 400

Traducere: Cristina Jinga

    Tendința actuală a genului „fantasy” este aceea de continuă ascensiune. Se scriu cărți din ce în ce mai bune, iar asta nu dovedește decât o notabilă evoluție a imaginației scriitorilor.

   Născută pe 11 decembrie 1971 în California, Laini Taylor și-a dorit dintotdeauna să fie o scriitoare de succes, însă prima sa carte a văzut lumina tiparului abia când Laini avea 35 de ani. Stilul și originalitatea sa au propulsat-o instant în topul preferințelor cititorilor de „fantasy”, astăzi fiind una din cele mai apreciate scriitoare ale acestui gen.

   „Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate. Dacă în acest decor se insinuează și o poveste de iubire, atunci succesul cărții este garantat, însă în acest adevărat „boom” al acestui gen, devine din ce în ce mai dificil ca un scriitor să scoată o carte care să frapeze. Și totuși… „Născută din fum și os” oferă elemente inedite care alcătuiesc imagini frapante, dialoguri fluente, uneori pline de sarcasm și ironie, alteori dramatice, dar și personaje cu alură mitologică, toate acestea într-un decor urban magic: Praga.

   Dincolo de realitatea curentă, Laini Taylor expune o lume paralelă, care abundă în mistere redate la început subtil, apoi introduse în poveste ca elemente cheie.

   „Născută din fum și os” este povestea unei studente la arte, aparent o fată simplă, al cărui nume – Karou – simbolizează speranța. Aceasta descoperă nu doar că lumea e plină de elemente ascunse, incredibile, ci și faptul că ea însăși e mai mult decât o simplă ființă umană. În așezarea elegantă, cu parfum antic, viața lui Karou devine o cursă între preocupările unei ființe umane obișnuite și misiunile pe care le primește de la demoni și alte creaturi. Pasionată de artă, Karou are o adevărată colecție de desene pe care mintea și inima sa i le-a dictat… sau poate că lumile devin transcendente și cer să fie concretizate pe foile sale.

   Dacă din trendul romanelor fantasy fac parte demoni, himere și alte creaturi mitice, romanul lui Laini Taylor stă bine la capitolul de originalitate a personajelor, a decorului, dar și a acțiunii. Clasica luptă dintre forțele binelui și ale răului, nu e doar o chestiune de alb-negru, ci capătă o adevărată paletă de culori.

   Deși este o ființă umană, Karou este specială, nu doar prin talentul său la desen, ci și prin aspectul său fizic. La cei 17 ani ai săi, Karou merge la școală, socializează cu colegii săi și are un comportament tipic unei tinere de vârsta sa. Nimeni nu știe că dincolo de aceste aparențe, viața sa este tulburată de misiuni cu un grad ridicat de risc, printre himere și alte creaturi ciudate, care nu aparțin acestei lumi. Din lumea aceasta aparent paralelă, însă care transcende adesea realității curente, fac parte ființe jumătate om, jumătate animale. E o lume nu doar misterioasă, ci și primejdioasă, dar care o determină pe Karou să își pună o serie întreagă de întrebări despre originea sa.

„Karou era misterioasă. Aparent, nu avea familie, nu vorbea niciodată despre ea însăși și era expertă la parat întrebări – din câte știau prietenele despre originile ei, ar fi putut foarte bine să fi ieșit direct din capul lui Zeus. Și surprindea continuu. Buzunarele ei erau întotdeauna pline-ochi de lucruri curioase: monede antice de bronz, dinți, tigri minusculi de jad, nu mai mari decât unghia degetului mare.”

 

   Totuși, nimeni nu pare dispus să-i clarifice tinerei situația, dimpotrivă, totul se complică atunci când apare Akiva. De aici, de la apariția acestui personaj, acțiunea cărții devine complexă, plină de suspans. Dinamica personajelor capătă și ea un ritm mai alert, rolurile acestora nu mai par să fie bine delimitate în principale și secundare, ci acțiunile lor au influență majoră în existența celorlalte personaje. Dacă până la un moment dat, acțiunea cărții avansa într-un ritm aparent lent, firul epic devine complex și extrem de alert. Parfumul de urbe cu alură antică, ales de către scriitoare ca decor pentru sclipitoarea poveste, nu face decât să accentueze suspanul acțiunii și tensiunile dintre personaje.

  Și… pentru că veni vorba de tensiuni… emoțiile pe care le trăiește Karou în preajma lui Akiva sunt un amestec de magie, pasiune, o irezistibilă și inexplicabilă atracție din partea ambelor personaje.

„Trebuia să-și înăbușe sentimentul; nici măcar n-ar fi trebuit să simtă asta – acest zbucium, această necesitate imperioasă, acest tumult, acest iureș. Și, sub toate acestea, un ciot sucit de gând, pe care-l ținuse prizonier în umbrele minții lui, atât de încovoiat, încât nici nu-l mai recunoștea drept ce era: o speranță. O foarte mică speranță. Și în centrul ei: Karou”.

   Fără îndoială, stilul este unul original, un amestec de fluență și cursivitate, cu un dialog intrigant, din care nu lipsește umorul. Răsturnările de situație par să fie condimentul final al acestei cărți, punctul forte de originalitate.

   Decorul ales, fascinanta Praga, face din acest roman, unul special, iar descrierile nu sunt pasaje greoaie, ci lejere fraze prin care cititorul este transpus în scenariul poveștii:

„Străzile Pragăi erau o improvizație ireală, abia atinsă de secolul al douăzeci și unu-lea – sau de al douăzecilea, ba chiar și de al nouăsprezecelea, la drept vorbind. Era un oraș de  alchimiști și de visători. Străzile sale pavate, medievale, fuseseră odinioară umblate de golemi, mistici, armate invadatoare. Casele înalte, în culori vii, ca de sânziene, carmin și alb-albastru ca al cojii de ou, erau împodobite cu modele din ipsos și cu acoperișuri uniform roșii. Cupole baroce, în verdele oxidului de cupru, și turle gotice se avântau spre cer, gata să tragă în țeapă îngerii căzuți”.

   Imprevizibilul este factorul cheie al romanului. Este imposibil, din postura de cititor, să intuiești ceea ce urmează, ce nivel va atinge tensiunea dintre personaje sau în ce direcție se vor îndrepta evenimentele.

  „Născută din fum și os”, primul roman al trilogiei lui Laini Taylor, este o carte intensă, bine structurată, chiar dacă acțiunea înregistrează un grad ridicat de complexitate.

Părere personală. Acord acestei cărți cinci stele și o recomand cu mare drag celor care vor să citească un fantasy extrem de bun. editura Epica

Cartea Născuta din fum şi os, de Laini Taylor a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, de  Agatha Christie

Editura: Litera

Anul: 2016

Număr pagini: 224

   Își bagă mereu nasul în treburile altora, adoră să dezlege ițele celor mai complicate scandaluri, este extrem de atentă la detalii și… nimic nu-i scapă. Este Miss Marple – celebrul personaj creat cu atâta desăvârșire de către Agatha Christie.

   Considerată o adevărată „regină a crimei”, Agatha Christie este cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, având în palmares 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și alte șase romane pe care a ales să le publice sub pseudonimul „Mary Westmacott”. Două dintre personajele sale – Hercule Poirot și Miss Marple – au devenit celebre în întreaga lume și n-a lipsit mult până când realizatorii de film i-au pus în scenă.

   „Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” este o colecție de nouă povestiri care antrenează cititorul într-o atmosferă de suspans. Dacă în șapte dintre povestiri, o avem în centru pe fermecătoarea Miss Marple, există și două povestiri cu iz fantastic, în care acest personaj lipsește. Aceste două povestiri sunt, de altfel, diferite nu numai din prisma personajelor, ci și prin natura genului literar. „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” demonstrează că Agatha Christie a reușit să abordeze – cu succes – și alt gen de povestire, cel cu caracter paranormal, însă la fel de intrigante și pline de suspans ca și celelalte povestiri.

   „Sanctuarul” este prima povestire din carte și redă cazul plin de enigme al unui om găsit mort într-o biserică din Chipping Cleghorn, un sătuc până atunci foarte liniștit. Între ipoteza sinuciderii și crimă, se insinuează ochiul aprig al lui Miss Marple care nu ignoră niciun detaliu, ci adună probele ca pe niște adevărate piese de puzzle și le asamblează, găsind astfel, drumul către dezlegarea crimei.

   A doua povestire, intitulată „O glumă ciudată”, seamănă cu o aventuroasă căutare de comori. În centrul acțiunii stă o moștenire considerabilă, pe care cei aflați în drepturi nu știu cum s-o recupereze. Unde și cum a fost ascunsă, va afla, desigur, inegalabila Miss Marple, cu flerul său și cu abilitățile sale de fin observator și analist al firii și comportamentului uman.

   „Crima comisă cu metrul de croitorie” demonstrează, încă o dată, talentul remarcabil al Agathei Christie și stilul său inconfundabil, antrenant și enigmatic. Dacă din titlu am putea deduce anumite elemente clare din ipotezele crimei, ei bine, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple precum par. Iar de aici, până la aflarea adevărului, e o cale destul de complexă…

   „Cazul îngrijitoarei„ – cea de-a patra povestire, o găsește pe Miss Marple în ipostaza de bătrânică distractivă, căreia dezlegarea misterelor din jurul crimelor nu e decât o simplă joacă, spre deosebire de alți oameni, pentru care rezolvarea crimelor e un drum anevoios.

   În următoarea povestire, „Cazul menajerei fără cusur” facem cunoștință cu personaje a căror imaginație depășește orice limită atunci când e vorba despre furt. Dacă mintea lor elaborată pare să nu aibă limite, perspicacitatea lui Miss Marple este cea care aduce un enorm ajutor anchetatorilor.

Miss Marple are un farmec special nu doar în rolul de personaj, ci și în cel de povestitor, așa cum o găsim în a șasea povestire – „Miss Marple spune o poveste”. Cum poate avea loc o crimă într-o cameră încuiată pe dinăuntru? Numai Miss  Marple poate răspunde la această întrebare.

  „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” sunt cele două povestiri din care Miss Marple lipsește, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de suspans, ba mai mult decât atât, pe lângă acesta, există și izul paranormal care accentuează starea specifică de tensiune în care cititorul se află.

   „Nebunia lui Greenshaw” e ultima povestire din carte și are în prim plan o casă cu o arhitectură diferită de celelalte case și o afacere care se aseamănă cu un labirint. În ciuda complexității cazului și a aparentei lipse de dovezi, Miss Marple dovedește suficientă perspicacitate, încât toate piesele de puzzle să se adune din nou, ca într-un tablou perfect.

   Cartea este o lectură nu numai lejeră, ci și extrem de antrenantă. Se citește ușor, e confortabilă ca format; se poate citi în autobuz, în metrou, în tren… singurul pericol fiind acela că e foarte posibil să fii captivat de lectură și să uiți să cobori.

Iată câteva citate din această minunată carte:

„-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ochii bătrânicii se aprinseră, însă protestă cu modestie:

-O, în nici un caz! Pur și simplu, dacă trăiești într-un sătuc, așa ca mine, ajungi să cunoști și să înveți multe despre natura umană”.

„E minunat felul în care adevărul iese la iveală în lumea asta!”

„Privirea lui Miss Marple era rece și gânditoare.

-Iată un alt motiv pentru care soțul ar fi putut-o ucide. Gelozia, spuse inspectorul Slack.”

editura-litera

Cartea Ultimele cazuri ale lui Miss Marple de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Centurile de siguranță, vă rugăm! Urmează „Purgatorio”, de Theo Anghel!

 

Titlu: „Purgatorio” – „Am murit din fericire 4”

Autor: Theo Anghel

Editura: Quantum Publishers

Anul: 2016

Număr pagini: 365

   Definițiile spun că „purgatoriul” este un spațiu de purificare a sufletelor, o etapă premergătoare accederii acestora în paradis. Imaginați-vă că într-un astfel de loc a luat naștere o societate umană numită Umut (speranță). Puneți-vă centurile de siguranță! Vom pleca într-o călătorie fascinantă, cu nelipsita doză de umor marca Theo Anghel, cu personaje seducătoare, cu aventuri la limita existenței… cu alte cuvinte, plecăm spre „Purgatorio”! 

   După fiecare volum din seria „Am murit din fericire”, am avut impresia că personajul principal împreună cu însoțitorii săi, au nevoie de o perioadă de liniște, în care să le fie bine, să ia o pauză de la perpetua aventură de care aveau parte… ei bine, asta nu s-a întâmplat niciodată. Mai mult, fiecare volum e un nou cumul de încercări, iar citind paginile e ca și cum ai apăsa butonul „Start” și ești instant, proiectat în povestea Orianei.

   Dacă te întrebi „oare ce i se mai putea întâmpla Orianei”, ei bine, răspunsul stă chiar într-una din replicile sale:

„Clar! Universul murea de plictiseală și se hotărâse să-mi joace mie o farsă colosală pentru a se dezmorți din apatie”.

  În această societate, construită în Purgatorio de către Johnny Bravo, un comandant de oști, „cel mai bine clădit mascul de prin părțile locului”, sosirea Orianei și a celor doi însoțitori ai săi (Ama și Abel), creează o oarecare agitație în mica societate. Dacă numele acestei societăți (Umut) înseamnă speranță, treptat descoperim – așa cum am fost deja obișnuiți de la celelalte volume ale lui Theo Anghel – că nimic nu e ceea ce pare. Aici, în acest sensibil și ezitant început al unei societăți, există o accentuată încercare de reinventare a inteligenței, de recunoaștere a valorii acesteia.

  În ciuda atmosferei mereu tensionate, nici unul din personaje nu-și pierde simțul umorului. Nimeni nu și-a pierdut farmecul, iar delicioasele replici ironice condimentează – în doza potrivită – întreaga carte. Iată câteva exemple:

„-Ți-e teamă c-o să-mi cazi în brațe?

-Singurele lucruri care o să cadă sunt dinții tăi dacă nu taci dracului din gură cu rahaturile astea, am spus, cu ochii în buruieni”.

„Femeia îl fixă cu o căutătură curioasă.

-Tu, drăguțule, cine ești? Nu te-am mai văzut pe-aici.

-mamaie, ai răbdare să se facă recensământul…, replică drăguțul plin de țâfnă”.

„-Staaaaai! se urla pe afară.

-Nu mai da așa de tare! Doare, ce naiba!

-Da ce crezi? Că sălbaticii or să te gâdile pe la nas cu fulgi de găină?”

   Apar noi personaje care duc firul epic al poveștii la un nivel complex. Olga apare ca simbol al protecției, dar sunt readuse în scenariu și personaje puternice și/sau înfiorătoare, prezente și în celelalte volume: apar din nou sălbaticii, marii îngeri, Abanddon şi Tabris. Există demoni care s-au refugiat din Iad, există personaje duale, care afișează cu totul alte intenții decât cele reale… cu alte cuvinte, există acțiune, aventură și mult suspans, alături de povestea de iubire care se țese între Oriana și Marc.

   Dacă Oriana mărturisește la un moment dat că existența sa intrase într-un plan oarecum liniar, când nimic ieșit din comun nu se mai întâmpla, tot ea este cea care găsește soluția șa aceasta fază incipientă plictiselii și mărturisește:

„Lipsită de avalanșa terorii în al cărui tipar trăisem în ultima vreme, nu mai știam ce să fac cu atâta timp și cu ce să-mi mai ocup mintea, așa că începusem să mă joc, încurcând viețile altora„.

Pe fondul acesta, al aparentei stări de „nu se întâmplă nimic”, apar cele două personaje care o bulversează: mama sa și Marc.

   Dacă Marc este unul dintre cele mai așteptate personaje din această serie, apariția mamei Orianei este o adevărată surpriză și un moment crucial, care îi creează tulburențe în gânduri și în simțiri.

   Nimic din ceea se întâmplă în „Purgatorio” nu este lipsit de importanță. Toate evenimentele sunt majore, sunt încărcate cu suspans, cu emoții intense…. și totuși, cartea se citește cu zâmbetul pe buze, iar asta se întâmplă stilului special și deja bine-cunoscut al lui Theo Anghel!

Conversațiile alunecă firesc, cu un limbaj franc care oglindește caracterul fiecărui personaj.

„-Nu se spune să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți? Asta fac! Mă iubesc pe mine, mai întâi.

-Ai un stil special de a înțelege acest îndemn, zise ea sarcastic, accentuând cuvântul special.

-Așteptați să mă arunc de la etaj și vă certați pe urmă, da? i-am întrerupt.

-Te arunci de la unu? O să te alegi cu o luxație, cel mult. Urcă-te pe bloc și fă o treabă ca lumea”.

 

    Având în vedere natura încercărilor interioare și exterioare la care sunt supuse personajele, gradul de suspans este pe măsură.

    „Purgatorio” nu e o carte pe care să o începi acum și să o termini când ai timp. E o carte ca un tren accelerat. O deschizi și te trezești dintr-o dată în plină acțiune, alături de îngeri, demoni, recuperatori. Când trenul acesta a oprit, să știi că nu e o stație… ci s-a terminat cartea, chiar dacă tu ai fi vrut ca totul să continue.

Nu vă dezvălui finalul acestui volum, dar vă spun că intuiesc un alt volum, la fel de palpitant și fascinant ca „Purgatorio” și volumele anterioare ale seriei.

  Evident, recomand cartea celor care au citit volumele anterioare. Pentru că în ultima vreme am întâlnit oameni care mi-au spus: „N-am mai citit de mult timp o carte care să mă țină cu sufletul la gură”, le recomand cu mare drag întreaga serie „Am murit din fericire”, de Theo Anghel

Quantum Publishers Logo

Cartea Purgatorio, de Theo Anghel a fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

A fost odată...Poveşti adevarate

Muzicanții din Berești-poveste-legendă despre care se mai vorbeşte şi astăzi

   Noaptea apăsa încă peste mica așezare, lăsându-și întunericul ca o pătură grea, peste căsuțele mici și bine îngrijite, peste curțile mari și peste pomii grei de atâtea roade bogate. Pe vremea aceea – spun oamenii din Berești – Dumnezeu era mult mai îngăduitor și mai darnic, iernile erau lungi și învăluite-n mantia imaculată a zăpezii, primăverile erau pline de farmecul culorilor, verile purtau haina subțire și lejeră a razelor de soare, iar toamnele erau bogate. Așa era și toamna aceea… bogată în mere, pere, prune…

  Și în noaptea aceea de toamnă, doi muzicanți celebri în zonă, se întorceau de la o nuntă unde au veselit toți nuntașii cu acordurile atât de iscusite ale viorilor lor. Nu era cale lungă din satul vecin până acasă și nici pericole mari nu erau pe atunci… numai pe pod, majoritatea sătenilor se temeau să treacă noaptea, de frica celui rău care – își aduc aminte sătenii – obișnuia să sălășluiască adesea pe acolo. Iată de ce, noaptea, în acele vremuri, oamenilor le era teamă să treacă pe pod. Dar muzicanţii noștri, deși noaptea încă mai stăruia, au pășit pe pod, gândind că, dacă sunt doi, nu li se poate întâmpla nimic. Și au mers, au mers… dar podul părea să nu mai aibă capăt, iar cei doi se tot întrebau ce se întâmplă. Pe timp de ziuă, obișnuiau să treacă pe acolo chiar și de două ori pe zi. Acum însă…, iată, podul nu se mai termina. Obosiți de atâta mers, cei doi muzicanți s-au așezat, sprijinindu-se de parapetul podului.

Deodată, un tânăr chipeș le-a apărut în față, ca din senin. Era îmbrăcat frumos, ca un mire.

-Sunteți muzicanți? a întrebat el aplecându-se către cei doi.

-Da, au răspuns muzicanții cu frică.

-Vă plătesc să-mi cântați la nuntă. Iată, eu sunt mire, iar mireasa mă așteaptă. Nu avem muzicanți. Vă plătesc oricât!

-Nu putem, suntem obosiți, acum venim de la o nuntă unde am cântat, au răspuns cu frică cei doi.

   Ei, când a auzit acestea, flăcăul a scos din buzunare bani atât de mulți, încât cei doi au cedat și l-au urmat. Și n-au mers mult, dar cei doi muzicieni nu și-au amintit niciodată nimic din ce au văzut pe drum. Au ajuns dintr-o dată într-o mulțime de oameni frumos îmbrăcați, dar străini. Nu cunoșteau pe nimeni. Cum era posibil ca acei oameni atât de mulți, să fie acolo, iar muzicienii să nu cunoască pe nimeni?! Ei… și au cântat, au cântat… până li s-au rupt strunele viorilor. În timp ce cântau, nuntașii îi tot acopereau cu bani. Aveau atâția bani, încât n-ar mai fi trebuit să muncească nici a șaptea generație de neamuri. Și după ce li s-au rupt strunele viorilor, dintr-o dată fețele nuntașilor au început să se schimonosească, iar banii… nu doar cei primiți atunci, ci și cei pe care îi primiseră de la nunta din satul vecin, se prefăcură în praf… iar cei doi muzicieni, năuciți de cap, au rămas atât de înspăimântați, încât abia au mai găsit drumul spre casă.

  Abia la câteva luni după aceea au reușit să povestească celorlalți ce li s-a întâmplat pe pod, iar oamenii de atunci erau siguri că acolo, la lăsarea nopții, umbla cel rău să năucească mințile și sufletele oamenilor. Pe vremea aceea, oamenii erau buni și cel rău se ascundea pe sub poduri ca să-i ademenească.

  Mulți ani au mai trecut de atunci. Despre cei doi muzicieni se mai vorbește și astăzi. Vremurile s-au schimbat, însă există o urmă de teamă și astăzi… mai ales când vine vorba de poduri trecute noaptea.

Nu m-aș fi obosit să vă scriu această poveste dacă ea ar fi fost ficțiune, dar e o poveste adevărată… iar muzicanții cărora li s-a întâmplat sunt străbunicii mei.

A fost odată...Poveşti adevărate

Întâmplări stranii, dar adevărate

    Cu siguranță nu m-aș fi obosit să scriu aceste rânduri, dacă n-aș fi avut ceva real să vă povestesc. Am văzut că Arci a deschis calea către aceste mărturisiri și mi-am adus aminte de o întâmplare trăită de către tatăl meu. Când era foarte tânăr, avea de traversat o pădure (foarte deasă pe atunci) ca să ajungă la serviciu. Odată, pe când era schimbul trei, s-a pornit spre muncă… În unele seri mergeau mai mulți tineri, dar în seara aceea era doar el și un prieten de-al său. Întunericul nu se lăsase încă.

    După ce au intrat în pădure, au întâlnit, la un moment dat, un alt tânăr, George. Acesta le-a spus că locuiește într-un sat vecin și că merge și el la serviciu, tot în oraș. Și au intrat în vorbă, au discutat despre una, despre alta… au spus multe glume (tata era un om foarte vesel și glumeț), iar într-un final au ajuns în oraș, iar la poarta fabricii, în mulțimea de muncitori, George și-a pierdut urma.

  Toată săptămâna aceea, tata și prietenul lui au fost schimbul trei, dar nu l-au mai întâlnit pe George. La vreo două luni după aceea, tata a avut treabă în satul de unde spunea George că este. Acolo, stând de vorbă cu un sătean, l-a întrebat dacă nu cunoaște un tânăr pe nume George care face naveta în oraș. Omul acela s-a mirat și i-a spus că da, este un băiat George care făcea naveta în oraș, dar se spânzurase în pădure… cu un an în urmă. Tata a rămas împietrit și l-a rugat pe omul acela să-i facă rost neapărat de o poză de-a lui George. Era același tânăr cu care traversase pădurea.

Mai târziu, tata a aflat că nu era singurul care purtase conversații cu George, ci mai erau și alții care pățiseră la fel.

    O altă întâmplare stranie mi s-a întâmplat chiar mie când aveam 20 de ani. Eram acasă împreună cu fratele meu, iar mama era plecată la o vecină. Era iarnă și se întuneca repede, iar noi ne întrebam de ce nu mai vine. La un moment dat, am auzit foarte clar, cum se deschide ușa, pașii cuiva care intra și cum s-a închis ușa, apoi pașii venind spre noi și o briză rece și puternică. Am înlemnit amândoi de frică și am realizat că ușa nu se deschisese deloc. În seara aceea, am povestit tuturor ce ni s-a întâmplat, iar mai târziu, cineva a sunat-o pe mama și i-a spus că murise bunica. A fost doar una din straniile întâmplări pe care le-am trăit.

„Pangeea, toamna”/ o carte-vampir

Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja

Editura: Crux Publishing

Anul apariției: 2015

Număr pagini: 132

Colecția: Transgressive

   Vă vorbeam, cu alte ocazii, despre cărți care te poartă în adevărate călătorii fascinante, despre cărți uluitoare care te fac să vorbești singur/ă zile întregi, despre cărți deschise ca niște orizonturi cu porți uriașe care te invită să vezi cum e în alte lumi și apoi te lasă înapoi în lumea ta. „Pangeea, toamna” nu e o astfel de carte. Dimpotrivă, e o carte-vampir. Odată ce i-ai deschis coperțile, devii prizonier… trăiești pentru un timp în realitatea altor oameni, dar nu devii părtaș la frământările lor, ci le preiei toate emoțiile și le trăiești tu.

   Autorul acestei cărți, Răzvan T. Coloja a câștigat, în 2015, „Premiul Special pentru Proză” cu romanul „Soldați ai terebentinei” în cadrul Concursului Național de Creație literară „Vasile Voiculescu” .

   „Pangeea, toamna” nu este o simplă carte, este o modalitate mai mult sau mai puțin subtilă de a transmite mesajul că drumul artistului în societatea actuală (deși mult mai avansată decât în alte epoci), e unul sinuos, plin de episoade de criză. Lupta artistului cu proprii săi demoni e mai aprigă decât lupta sa cu lumea exterioară. Locul în care ajunge personajul principal, Pangeea, e unul în care domnește haosul. Arta, de la un domeniu sublim, extinsă până la refuz, ajunge să creeze un adevărat haos. De fapt, în această carte, însăși arta devine haos și haosul devine artă.

   Romanul transgresiv vorbește despre personaje cu obsesia perfecțiunii. Fie că este vorba despre pictură, fotografie sau muzică, artiștii își expun mereu teama că operele lor nu sunt cele desăvârșite.  Poate că tocmai din obsesia artiștilor, dusă până la nebunie, ia naștere această lume: Pangeea – un spațiu unde fiecare artist încearcă să-și identifice propria chemare. Obiectivul principal al celor din această lume este acela de a reuși să influențeze realitatea celorlalți.

  Dar… ceilalți, indivizii exteriori concepțiilor artiștilor, nu gustă întotdeauna haosul din artă sau arta haosului, iar această diferență de percepție, dar și conștientizarea faptului că este imposibil de schimbat realitatea celorlalți, îi transformă pe artiști în inadaptați.

   Chiar dacă pare greu de crezut, în aceste circumstanțe, se țese și o poveste de iubire, însă ea e departe de a fi una feerică. Ștefana și personajul principal masculin au o legătură bolnăvicioasă, o relație nesănătoasă, ciudată, plină de contraste, ca un soi de mocirlă din care, uneori ies la iveală, încercând să nu se îngroape și ele, adevăratele sentimente. Dacă de peste 2000 de ani am aflat din cărți că iubirea este sentiment nobil care face oamenii frumoși sufletește și trupește, aici avem o viziune complet diferită a iubirii. Aici, iubirea nu poartă hainele frumoase ale sublimului, ci este descrisă artistic… cu protagoniști urâți, cu trăsături fizice și morale care nu ies cu nimic în evidență.

   În planul realității nu are loc o acțiune propriu-zisă, construcția cărții fiind bazată pe ce se întâmplă în interiorul personajelor, cum cresc în intensitate trăirile lor, cum iau naștere alte și alte gânduri.

  Când citești „Pangeea, toamna”, chiar dacă e posibil să ieși din zona de confort, te feliciți pentru că ți-ai oferit posibilitatea să descoperi interiorul atât de boem al sufletului de artist, labirintul de emoții, trăiri, întrebări retorice la care acesta se supune zilnic. Dincolo de lupta artistului cu lumea exterioară, pe care regretă că nu o poate alinia standardelor sale, artistul mai duce o luptă, la fel de cruntă: aceea cu propriul suflet. Aflăm, citind această carte, ce se află dincolo de o operă de artă… dincolo de o fotografie, un tablou sau o piesă muzicală. Nu e doar muncă… ci și un bagaj mare de frământări intense.

   Stilul lui Răzvan Coloja este unul impunător și intrigant, în același timp. Dacă există nuanțe mai mult sau mai puțin intense de duritate, ei bine, acestea nu fac decât să țină cititorul aproape, trezind în el curiozitatea de a vedea cât de departe se poate ajunge.  Îmbinarea de cuvinte creează impresia unui val căruia nu poți să i te împotrivești și devii tu însuți personaj al acestui adevărat poem epic.

  Finalul este unul la fel de dramatic precum este întreaga carte, mesajul care se desprinde fiind acela că a fi artist înseamnă a nu fi înțeles de lumea exterioară, indiferent de modalitatea de transmitere a mesajului, a avea mereu noi și noi căutări, a încerca mereu să te descoperi și a-ți modela sufletul conform trăirilor pe care le ai.

Iată câteva citate din carte:

„Și mai curios – ideea lui despre realizare se leagă strâns de o pensulă cu vârf subțire și modul în care acoperă cu alb o pânză albă. Punct cu punct, până la extenuare. Iar asta nu e masochism sau autoflagelare, așa cum ți-ai închipui că s-ar pedepsi un pictor obscur”.

„Adriana se lasă să cadă pe spate, ochii ei imenși devenind și mai mari prelungiți de gene, spune că mâine se dezbracă pentru că vrea să-și cumpere țigări. Spune că dacă ești fată și ești în Pangeea, David te plătește să-i pozezi nud cale de cinci ore. Spune că Davis și grafitul sunt două chestii diametral opuse – știe asta – dar în fond e tot artă. Cumva.”

„Și sărut Pământul.

E acoperit de ape, iar Lidia  încearcă să mi-l fure, să răspândească gustul lui amar în mod uniform – un mic Pământ împins cu gingășie dintr-o direcție în alta pe fondul unei piese al cărui cântăreț a murit demult dintr-o supradoză.”

  Recomand această carte celor care vor să descopere ce se întâmplă dincolo de aura boemă a unui artist, celor care vor să afle cât de multe frământări se ascund în spatele unei opere de artă.Crux Publishing logoCartea Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

A fost odată...Poveşti adevărate

Mireasa din cimitir

   Odată, demult… acum mai bine de 100 de ani, într-un sat din Suceava, de pe malul Siretului, trăia o femeie trecută bine de 90 de ani. În ciuda vârstei, femeia era lucidă și dădea sfaturi tinerilor din sat, fiind foarte respectată de către ceilalți săteni. Ei… în Berești, pentru că așa se numește sătucul unde trăia femeia, tanti Maria era un adevărat simbol al înțelepciunii. Văduvă de câteva decenii, fusese sfătuită de către vecinii săi să își închidă ușa bine, pentru că peste drum de casa ei, în cimitir, de ceva timp, crucile erau vandalizate.

   Nu știa tanti Maria ce se întâmpla noaptea în cimitir, dar bănuia că erau niște tineri fără căpătâi care nu găsiră altă distracție decât aceea de a devasta crucile. Un lucru era sigur: tanti Maria nu se temea de nimic.

-Nici de Dumnezeu nu trebuie să te temi… decât dacă te știi cu musca pe căciulă. Dumnezeu e mare și iubitor, obișnuia ea să spună.

   Într-o noapte de toamnă rece și ploioasă, tanti Maria auzi zgomote și râsete în cimitir. Se uită pe geamul de la tindă și văzu câțiva tineri care distrugeau crucile, le așezau una peste alta și le dădeau foc. Aveau câteva sticle de băutură și erau suficient de băuți încât să nu le mai pese de nimic. Deodată, de după bradul imens din mijlocul cimitirului, se ivi brusc o mireasă. Tinerii înlemniră de frică și fugiră care încotro, rugându-se și promițând-i lui Dumnezeu că nu vor mai face așa ceva niciodată în viața lor.

Ajunsă acasă, tanti Maria își așeză rochia de mireasă înapoi în dulap, spunându-și:

-A avut mama dreptate. Rochia de mireasă trebuie păstrată. Niciodată nu știi când ai nevoie de ea.

   Ei… și din noaptea aceea, nimic nu a mai spulberat liniștea cimitirului, iar duminică, la slujba de la biserică, trei tineri au mărturisit că ei erau cei care devastaseră crucile. Printre lacrimi, ei au mai spus că cimitirul e bântuit de o mireasă care apare de după bradul din mijlocul cimitirului.

   Nu se știe de ce, nimeni nu a mai văzut-o niciodată pe mireasa din cimitir, iar tanti Maria a mai trăit câțiva ani buni, până s-a mutat în cer.

%d bloggers like this: