Authors Posts by Rodica Puscasu

Rodica Puscasu

69 POSTS 137 COMMENTS

by -
13

Preoți celebri în literatură… și pasiunile lor

    Indiferent de epocă, preoții au avut întotdeauna un cuvânt de spus în istoria umanității. Fie că au fost exemple de înaltă evlavie sau au dovedit că pot echivala la capitolul păcate cu oamenii simpli (sau pot chiar să îi depășească), preoții sunt regăsiți și în paginile unor romane mai mult sau mai puțin celebre. Unele au stârnit vâlvă, altele au trecut aproape neobservate. Iată câteva din personajele preoți care au marcat, prin nuanțele intense ale caracterelor lor, literatura:

  1. Unul dintre cele mai impresionante personaje este părintele Ralph de Bricassart. Cartea care a fascinat cititorii, „Pasărea Spin” s-a publicat după succesul răsunător al serialului cu același nume. Ralph de Bricassart este un cleric cu țeluri înalte, însă totul pălește în fața pasiunii pe care o are pentru Meggie Cleary. Din momentul descoperirii acestei pasiuni, lupta din sufletul preotului devine una extrem de cruntă. Acesta oscilează între iubirea pentru Meggie și dedicația pentru Dumnezeu și dogmele catolicismului, povestea reprezentând peste 60 de ani din viața celor două personaje și chinul perpetuu al acestora.

  2. Pere Silas din „Villette” de Charlotte Brontë. Pe lângă faptul că e preot, Silas este și profesor în Villette. Între el și personajul principal al cărții, Lucy Snowe, se creează un conflict întreținut de către convingerile adânc înrădăcinate. Deși o ajută atunci când aceasta se prăbușește pe stradă, el complotează împotriva ei, realizând că Lucy este o rebelă care nu vrea nici în ruptul capului să respecte normele catolicismului.

  3. Inelul și cartea”, scrisă de Robert Browning o poezie cu douăzeci și una de mii de versuri, adunate în patru volume, având ca temă un proces pentru omor din secolul al XVII-lea. Giuseppe Caponsacchi, un tânăr preot, fuge în lume cu Pompilia, soția unui conte răzbunător și iute la mânie, Guido Franceschini. Se pare că haina preoției nu a reușit să-l țină departe de tentația mult prea mare a iubirii, dar mai ales a pasiunii.

  4. Voci Ascunse: Reflecţiile unui preot catolic gay”, de Gary Meyer. Nu este o carte de ficțiune, ci mai degrabă, o carte cu reflecții asupra vieții și asupra normelor impuse de către religie. În luna iunie 2012, Gary Meier, preot catolic, își informează enoriașii că va lua o pauză de la slujire, timp în care urma să se reculeagă, să se regăsească pe el însuși… și să descopere motivul pentru care fusese „chemat” de Dumnezeu să slujească. Nu se știe ce discuții a purtat acesta cu divinitatea, dar cert este că la scurt timp, Gary a scris o carte care poartă titlul „Voci Ascunse: Reflecţiile unui preot catolic gay”, carte în care își mărturisește orientarea sexuală. Evident, publicarea cărții i-a adus o pauză mai lungă de la slujirea în biserică. Iată un citat din cartea sa: „Am încercat de-a lungul anilor să împac tăcerea mea ca preot homosexual cu tonul tot mai vehement al Bisericii împotriva persoanelor gay. Dar n-am reușit. Am sperat că voi găsi o modalitate de a-mi păstra integritatea, rămânând în același timp o parte a ierarhiei bisericești, care e anti-gay, dar n-am reușit”, scrie Meier în cartea sa, „Voci Ascunse: Reflecţiile unui preot catolic gay”. Presa americană relata recent faptul că în SUA, „doar doi sau trei preoți catolici au declarat public faptul că sunt homosexuali”, în timp ce „există sute, dacă nu chiar mii de preoţi celibatari gay care lucrează în Biserica Catolică astăzi, care sunt iubiţi de enoriași și există numeroase motive pentru care aproape toţi se simt incapabili să fie onești. Fie nu se simt împăcaţi cu ei înșiși, fie li se spune în mod explicit de către superiori să nu vorbească despre acest aspect”, a precizat un preot iezuit.

  5. În anul 2012, apare pe piața românească cartea „Călugărul”, de Mihaela Ion. Povestea pare una autentică și poartă versiunea ambilor protagoniști ai unei povești de iubire trăite… dincolo de zidurile groase ale unei mănăstiri din sudul țării noastre. Călugărul se îndrăgostește de o tânără sosită la mănăstire pentru a găsi liniște. În scurt timp, dezvoltă o pasiune asemănătoare cu obsesia, au loc întâlniri nocturne scurte, dar intense, chiar în chilia călugărului. După astfel de chinuri, rugăciunile intense par să-l aducă pe călugăr din nou la viața dinainte, cea fără de tentații. Citind cartea, descoperim că povestea lor de iubire nu este un caz singular, ci chiar o situație frecventă, dar rămasă, totuși, ascunsă de ochiul mireanului care vine la mănăstire ca la un loc sfânt.

  6.  „Confession of a gay married priest. A spiritual journey”, scrisă de Maurice L. Monette dezvăluie lupta unui preot catolic care face eforturi uriașe pentru a-și păstra jurămintele… însă, pasiunea se dovedește a fi mai presus de contractul său mai mult sau mai puțin formal cu divinitatea. Totuși, chinul său în a se împotrivi tentației seamănă cu o călătorie de cunoaștere profundă a identității umane. Nu se știe însă dacă cea mai mare dilemă a sa era legată de rezistența la tentație sau frustrările sale erau declanșate de către lumea exterioară care nu îi înțelegea pornirile mai mult sau mai puțin evlavioase. 

  7. La prima pietra”, scrisă de preotul catolic de origine poloneză, Krzysztof Charasma, descrie modul în care acesta a perceput poziția dură și vehementă a Bisericii Catolice în raport cu homosexualitatea. Înainte să publice cartea, Krzystof a trimis și o scrisoare lui Papa Francisco, în care spunea că „Biserica Catolică ar trebui să înceteze ideile atât de brutale asupra homosexualității. Noi nu suntem dușmanii familiei, aceasta este o imagine falsă pe care biserica a creat-o despre noi și ar trebui ca toate acestea să înceteze, să nu se mai semene ură printre cei care vor să trăiască liniștiți și să se iubească cu cine vor”. Biserica, așa cum o descrie Krzysztof în cartea sa, „oferă servicii doar pentru partea heterosexuală a umanității, ignorând faptul că, tocmai în interiorul său, e plin de homosexuali care sunt priviți fără milă de către cei din exterior”. Cartea sa nu a fost numai o confesiune, ci și un autodenunț. O mare parte din colegii săi l-au privit cu admirație și au recunoscut că acesta a fost un gest de mare curaj.

 

Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia-recenzie

 

Categoria: Literatura Romana

Editura: Smart Publishing

Număr pagini: 174

An apariție: 2016

Format: 200×130

 

„Oricine poate să creadă orice… cu condiția să nu impună credința sa altora, prin violență…

   Dacă va voi să își impună totuși credința, să o facă numai prin blândețe, prin politețe, prin argumente serioase sau prin dovezi clare… Și chiar și așa, trebuie să le lase celorlalți libertatea de a gândi și de a visa… În orice caz, Henri Poincare a observat foarte bine: Să te îndoiești de tot sau să crezi totul sunt două soluții la fel de convenabile; amândouă înlătură necesitatea cugetării.

În această carte prezint câteva aspecte privind misterul destinului și misterul viitorului… Sunt în definitiv niște sugestii pe care le adresez celor ce vor să gândească liber… O parte dintre ideile expuse în această lucrare au fost prezentate în mai multe cărți apărute fie la editura Printech, fie la alte platforme editoriale.

Dincolo de fatalitate sunt ideile, idealurile, iluziile și speranțele; până la urmă, doar acestea contează…” – Constatin M.N. Borcia

   Despre autor: Constantin M.N. Borcia s-a născut pe 23 octombrie 1956. A urmat cursurile Facultății de Fizică, la Universitatea București, este doctor în chimie. Iată câteva din cărțile sale: „Viața mea este ca un labirint (Jurnal Oniric)”, „Acolo cineva veghează”, „Chemarea stelelor”, „Tentația Necunoscutului”, „Marele mister al Marelui Univers – între realitate și fantezie”, „Moartea și supraviețuirea – între certitudine și ipoteză”, „Universuri imaginare”, „Mistere fascinante”, „Seducția necunoscutului”, „Pierdut într-o lume efemeră – reflecții, însemnări, ficțiuni și poezii existențiale”.

   Fatalitatea… o problemă dezbătută de omenire încă de la începuturile sale. Ce este ea și cum ne influențează existența? Suntem noi supuși destinului sau suntem creatorii propriului drum? Aveam această abilitate de a alege sau doar credem asta? La toate aceste întrebări și nu numai, răspunde Constantin M.N. Borcia în paginile cărții „Dincolo de fatalitate”, o colecție de reflecții și fantezii, de citate care au în centrul atenției fascinantul mister al destinului.

   Cartea este structurată în două părți (Misterul destinului și Misterul viitorului), la care se adaugă concluziile. Prima parte cuprinde, la rândul său zece subcapitole: Despre destin, Câteva întrebări, Clasificarea destinelor, Fatalitate și libertate, Destinul moartea, Iluzie şi realitate, Interacţiunea destinelor, Destinul societăţilor, Eternitatea – între iluzie și speranță, Un exercițiu ritmurile și Yoga.

   Așa cum precizează și autorul, cartea este mai mult o invitație la gândire, la o stare de reflecție, de aceea ea are aspectul unui eseu presărat cu întrebări care par retorice, dar care declanșează în cititor o serie de gânduri profunde asupra destinului. De altfel, autorul clasifică destinul în multiple grupe (în subcapitolul Clasificarea destinului) și descrie fiecare tip de destin, oferind cititorului posibilitatea să-și detecteze propriile caracteristici ale vieții și implicit ale destinului său. Pentru a exemplifica și pentru a argumenta mai bine teoriile sale, autorul aduce citate din alte cărți care tratează problema destinului. Iată unul dintre acestea:

   „Imaginați-vă că vă este foame și că vă aflați la mijlocul distanței dintre două farfurii cu mâncăruri la fel de apetisante. Dacă toate deciziile și toate acțiunile sunt determinate din punct de vedere causal și dacă în istoria dumneavoastră cauzală nu există nimic care să vă facă să vă înclinați într-o mai mare măsură către una dintre cele două farfurii, atunci cum ați lua o hotărâre”, „Această carte nu există – o piruetă în paradox”, de Gary Hayden și Michael Picard.

   Intitulată „Misterul Viitorului”, partea a II-a a cărții cuprinde următoarele capitole: Lumea care va veni…, Tentaţia previziunii – câteva consideraţii, Viitorul optimist – expansiunea omenirii, Viitorul pesimist – dezastrul inevitabil, Viitorul stagnant – nu se poate mai departe, Viitorul dezorganizat – involuţie, Viitorul oscilant – mitul eternei reîntoarceri, Viitorul modificat – omenirea este de nerecunoscut, Viitorul integrat (contopire) – contactul cu civilizaţiile extraterestre, Viitorul alternative, Viitorul imprevizibil va fi ceva dincolo de orice închipuire, Viitorul omenirii si poluarea, Inteligenta planetara, Viitorul Universului – Expansiunea Universului si expansiunea omenirii, Studiul pericolelor, Sfârşitul omenirii.

   De la Nostradamus și chiar cu mult înaintea lui, până în prezent, oamenii au fost curioși să afle ce li se va întâmpla, cum va fi existența lor în viitor. Printre alte considerații, iată ce spune Constantin M.N. Borcia despre previziuni:

   „În cartea Lumea peste două decenii – Ancheta revistei engleze New Scientist, apărută în anul 1968 la Editura Științifică, București, traducere A. Hristev, se prezintă diverse prognoze făcute de diverși savanți sau publiciști, despre cum va evolua lumea în decurs de douăzeci de ani (așadar cum va arăta lumea în 1984. Astfel s-au făcut prognoze referitoare la următoarele domenii: știința și scopurile oamenilor, cercetările fundamentale, astronomia și explorarea spațiului cosmic, resursele naturale, alimente și agricultură, combustibilul și energia, materialele și producția, oceanele, vremea și clima, substanțe chimice, calculatoarele și telecomunicații, aviația, transportul de suprafață, aplicațiile biologiei. Dacă în unele domenii prognozele au fost relative corecte, în unele însă au fost departe de ceea ce a fost în realitate”.

   În continuare, autorul exemplifică situații în care prognozele referitoare la anumite domenii au eșuat, dar și prognoze care au devenit o realitate a anilor 80, întărind astfel ideea potrivit căreia, prognoza nu este altceva decât o chestiune relativă.

   Cât despre viitor, Constantin M. N. Borcia este de părere că „la un moment dat al evoluției, omenirea se transformă în… altceva, fie datorită tehnologiilor create (spre exemplu datorită nanotehnologiei sau datorită dezvoltării computerelor cuantice sau spiritual), fie datorită creării unor organisme hibride (organisme modificate genetic – prin metode și tehnici specific ingineriei genetice), fie datorită cercetărilor în domeniul parapsihologiei, se pot crea diverse modalități de modificare a capacităților organismului uman. Se pot forma societăți diverse cu posibilități extraordinare față de cele de astăzi”.

   Există și alte păreri, care pentru noi, oamenii obișnuiți pot părea radicale și chiar imposibile, potrivit cărora într-un viitor mai puțin sau mai mult îndepărtat, oamenii să se transforme în cyborgi, iar unul din susținătorii acestei teorii este Elon Musk, fondatorul companiei Tesla.

   Cartea lui Constantin M. N. Borcia e mult mai profundă decât pare la prima vedere, ea oferă informații din diverse surse, dar rolul ei final este Acela de a lăsa cititorul să aleagă, să-și declanșeze procesul de permitere a trierii de informații… dar mai ales să devină curios asupra unor aspecte dincolo de fatalitate.

Recomand cartea celor interesați de domeniile subtile ale vieții, de istoria progresului omenirii, de evoluția umană.

Cartea Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
6

Enigmatic Moment, de Nicole Vasilcovschi-recenzie

Editura: Cygnus

Număr pagini: 96

Anul: 2016

 

   Vine o vreme în viața fiecărui om, când realizează rolul momentelor și importanța covârșitoare a clipei… mai ales a celei enigmatice. Despre un astfel de moment, încărcat de enigme, o să vă vorbesc în cele ce urmează.

   Nicole Vasilcovschi s-a născut pe 24 noiembrie 1983, la Suceava. A fost lector univ. dr. la Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa și a predat economie studenților din China. A publicat deja cinci volume de autor, în intervalul 2004-2009 („Enigma stelei din suflet”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2009; „Stea în oglindă”, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2007; „Roţi albe”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2006; „Enigma sferei albastre”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2005; „Zid între lacrimă şi vis”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2004). Este laureată a mai multor premii naţionale și publică literatură în volume colective, periodice.

   „Enigmatic Moment” nu e doar un volum de versuri… e o împletire armonioasă de gânduri care s-au aliniat melodios, unele după celelalte, în filele unei cărți. E o reflecție elevată asupra existenței acesteia, dar mai ales asupra misterelor care planează în jurul vieții. Este impresionant modul prin care Nicole reușește să dezvăluie adevărurile din viziunea sa, folosind cuvintele cu abilitatea și exercițiul unui adevărat maestru al construcțiilor de versuri. Astfel, unele poezii devin tablouri, iar cititorul capătă un dublu avantaj: acela de a se înfrupta din versuri, dar și de a-și lăsa ochii să se bucure de peisajele feerice.

   Cartea are alura unei interminabile discuții. În cele peste 70 de poeme, Nicole călătorește cu o naturalețe specifică caracterului său, între realitatea spațiului în care trăiește și un spațiu imaginar, coordonate care alcătuiesc circumstanțele propice unui prezent poetic trăit la capacitate maximă… însă pe tot parcursul acestei călătorii, vorbește cu ea însăși, încercând să clarifice enigmele universale.

  Fiecare poem este o interfață a unei trăiri intense pe care Nicole nu știe să o expună altfel, decât cu maximă autenticitate. Pe aripile emoțiilor, poeta călătorește, îmblânzind spațiul și timpul, elemente care devin complici ai odiseii sale existențiale.

  Poeta Nicole Vasilcovschi nu creează versuri, ci mai degrabă, există momente când versurile pun stăpânnire pe ea, oferindu-i posibilitatea să-și expună viziunea globală asupra enigmelor existenței. Iată una  din poeziile care demonstrează, pe lângă măiestrie și autenticitate, abilitatea de a depăși granițele umane și de a sfida timpul și spațiul:

„Atunci când îndrăznim să visăm,

Ajungem dincolo de forme și aparențe,

Ne plasăm realul în lumea alchimică

A împlinirii.

 

Totul e un joc, care vrea să pară cât mai serios,

Jocul de-a viața.

 

Mă desprind de prezent

În oniricul care mă învăluie cu speranță,

Călătoresc printre stele și le adun

În colierul existenței mele,

Strălucind în secundele condiționării,

Descopăr misterele Asiei

Și le gravez în memoriile

Jadului clipei.”

 

   În toată această uluitoare și melodioasă călătorie, iubirea colorează trăirile, făcându-le și mai intense, devenind, chiar și din umbră, ingredientul principal al unei rețete existențiale împlinite:

„Călătorind prin vise

Aș vrea să te descopăr,

Să te dezbrac de forme

Și să-ți definesc universul

Cu umbra infinitului,

Să-ți sărut pașii

Cu o furtună de valuri”.

   Citind versurile lui Nicole Vasilcovschi, devii tu însuți călător în imensitatea universului. Culegi stele, alături de Nicole și sfidezi limitele umane impuse de trup, în favoarea experiențelor inedite pe care ai folosindu-ți spiritul.

Iată un poem de o rară frumusețe a imaginii, dar și a mesajului pe care îl transmite:

„Îngerii mor?

Mă întrebam în căutarea lor,

Sunt veșnici,

Primeam răspuns în

regăsirea mea.

De la ei am învățat să zbor

Într-un Tunel al timpului

Între diferite puncte terestre și celeste,

Căutând vise, regăsind clipe”.

 

   „Enigmatic Moment” este al șaptelea volum de versuri al lui Nicole Vasicovschi și are alura unui volum de sărbătoare, prin calitatea gândurilor expuse, dar și prin modalitatea subtilă de a le transmite. E o carte pe care o citești și realizezi că lumea e mică pentru cei care o văd așa, dar e imensă și plină de optimism și spiritualitate, pentru cei care aleg acest filtru. Viziunea lui Nicole asupra existenței este una globală, iar asta se datorează faptului că poeta călătorește foarte mult, străbate lumea aceasta în lung și în lat, din Europa în Asia, apoi în Africa și America, memorând crâmpeie și trăiri ale fiecărui loc pe care l-a vizitat.

  Nu știu pe ce tărâm îndepărtat va mai ajunge Nicole… dar știu că niciodată, din bagajul său, nu lipsește entuziasmul, energia pozitivă cu care dorește să contamineze cât mai multe suflete, așa cum ea însăși mărturisește în poemul final al volumului „Enigmatic Moment”:

„Vreau să transmit lumină și bucurie în juru-mi,

Să simt suflete dezlegate de timp

Plutind în transformare

Cu doza mea de entuziasm”.

 

  Recomand cartea iubitorilor de poezie, celor care vor să călătorească dincolo de norii concretului și să pășească, cel puțin pentru câteva clipe, într-un „Enigmatic Moment”.

 

Interviu cu autorul Bergler Igor-cel mai bine vândut scriitor în România în ultimii 20 de ani

   În scurt timp de la publicarea sa, BIBLIA PIERDUTĂ a devenit cea mai vândută carte din România în ultimii 20 de ani. Nu e de mirare că cititorii așteaptă cu nerăbdare apariția următoarei cărți – TESTAMENTUL LUI ABRAHAM. Igor Bergler, scriitorul care a readus la viață noțiunea de „bestseller” în România, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.
  1. Care credeți că sunt elementele pe care cititorul din România le apreciază la o carte? Ce elemente credeți că au apreciat/apreciază cititorii la „Biblia pierdută”?

   Igor Bergler: Cititorul român nu e foarte diferit de alți cititori europeni. Poate doar ca număr și putere de cumpărare. Gusturile sunt multiple și variate. Dar sunt convins că majoritatea apreciază o poveste bine spusă și plină de surprize și de răsturnări de situație. Personaje simpatice, conspirații sofisticate și mult umor. De asemenea și cititorii noștri sunt avizi după ceea ce se cheamă „pageturner”, o carte care nu te lasă să renunți la ea și pe care, dacă dintr-un motiv sau altul ești nevoit să o întrerupi, îți stă pe creier până ajungi să citești mai departe.

   Zecile de mii de cititori cărora le-a plăcut BIBLIA PIERDUTĂ au apreciat subiectul, povestea, felul în care se desfășoară, umorul, capitolele scurte, stilul scriiturii, felul în care se construiește suspansul, partea de istorie și referințele culturale.

  2. Cât de greu sunt de mulțumit cititorii din România? Care sunt caracteristicile publicului țintă pentru cărțile dumneavoastră?

   Igor Bergler: Și aici lucrurile sunt împărțite. Există cititori exigenți și mai puțin exigenți. Din câte am putut să îmi dau seama, ai mei fac parte din prima categorie. Sunt inteligenți. Și, ceea ce mă bucură cel mai mult, covîrșitoarea majoritate a reuşit să treacă de primul nivel al textului, cel al narațiunii simple. Nu există bucurie mai mare pentru un autor, cel puțin la mine așa stau lucrurile, decât să vadă cititori încântați că s-au prins de capcanele pe care le-a întins în text, că au intrat în jocul propus de narator și i-au acceptat convențiile. Cu inteligență și spirit ludic. Cu bucurie.

   Publicul căruia i se adresează cărțile mele, ținta cum îl numiți, e foarte larg. O arată cifrele fără precedent în istoria modernă a literaturii române. Am povestit de mai multe ori cum vedea Chaplin publicul, așa că n-o să reiau. E suficient să adaug că ambele cărți se adresează unor cititori cu gusturi și preocupări literare foarte variate. Fiecare găsește câte ceva ce îi place sau îl interesează în cărțile mele.

   3. Ați devenit un scriitor celebru chiar de la romanul de debut. Cum a fost să va aflați în ipostaza de scriitor de bestseller? Ce impact au avut asupra dumneavoastră întâlnirile cu cititorii?

   Igor Bergler: Cititorii sunt cei pentru care scrii. Nu îi cred deloc pe cei care spun că scriu doar pentru ei înșiși. Așa cum aplauzele sunt recompensa actorului, reacțiile cititorului sunt și trebuie să fie suprema satisfacție a autorului. Întâlnirile la care faceți referire sunt despre asta. E un dialog în care nu țin nici un fel de discursuri. Răspund direct oricărui fel de curiozitate. Și sunt foarte multe.

   Cât despre celebritate, în societatea românească de astăzi, vedetele sunt altele. Așa că, să trecem.

  4. După publicarea cărții, după vânzările atât de mari, inevitabil, ați atras și critici. Care au fost cele mai deranjante critici și cum le-ați gestionat?

   Igor Bergler: Sunt oameni cărora nu le place cartea mea. Și asta e bine. Unanimitățile mă îngrozesc, îmi dau fiori. Cât despre critici, nu am găsit niciuna argumentată și consistentă, încă. Am și eu haterii mei. Sunt o mână, dar foarte activi. Mă distrează. Pentru că e evident pentru oricine că motivele lor sunt extraliterare. Nu cred că vreunul dintre ei să fi citit toată cartea. Unii mă urăsc pentru că nu am un nume neaoș. Alții din alte motive. Mai e și strategia aceea de marketing pe invers. Te iei de cineva al cărui nume e foarte în vogă și cumva te lipești de numele lui, înjurând-l. Oricum, nu mă preocupă defel. Am răspuns la câteva critici la început. Absolut inutil. Haterii de profesie nu polemizează, nu caută argumente. Urăsc și înjură. Greșeala e să îi bagi în seamă, pentru că tocmai asta își doresc. Am observat însă că 5-6, din cei 7-8, scriu ei înșiși. Fără succes. Și, cum ar zice cineva, cel mai greu de suportat e succesul celorlalți.

   5. Cum gestionați comparațiile între „Biblia pierdută” și alte cărți celebre?

    Igor Bergler: Dacă vă referiți la Dan Brown, cei care le fac, fie nu ne-au citit pe amândoi, fie nu au înțeles mare lucru din intențiile mele. O domnișoară, cam nepricepută în ale literelor, care pe blogul ei face praf ultimul roman al lui Eco, care e excepţional, pentru ca nu a înţeles nimic din el și e incultă ca o nucă, m-a acuzat că l-aș fi copiat pe Dan Brown. Sau n-a citit ce am scris eu sau nu are instrumentele pentru a înțelege cartea mea. Raportarea mea la Dan Brown există, dar e în cheie parodică. Și nu e vreo aluzie ascunsă pe undeva prin text. E străvezie și la vedere. Îmi amintesc că la insistențele mele, în altă situație, de a mi se spune cum adică l-am copiat pe autorul Codului lui Da Vinci, am primit un răspuns năucitor. Zice persoana, care are un blog al ei, unde, vai, scrie despre cărți, că Dan Brown și-a intitulat seria „Langdon”, iar eu i-am furat ideea și mi-am intitulat seria „Charles Baker”. Că ea nu a auzit niciodată de Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Maigret și lista e foarte lungă, nu e vina mea. De asemenea, o altă acuzație e că aș fi copiat nu știu ce scriitoare româncă care ar fi scris o telenovelă despre Dracula. Am întrebat de ce. Mi s-a spus că și acolo e un profesor care vine în România. Păi ăsta e Bram Stoker. Înseamnă că amândoi am copiat de la creatorul personajului devenit atât de celebru. Ridicol.

  6. Se pare că dețineți secretul cărții perfecte. Ce ingrediente ar trebui să conțină rețeta pentru realizarea unei astfel de cărți?

   Igor Bergler: Nu numai ca nu dețin niciun secret, dar cartea mea nu e scrisa după rețetă. Din contră, parodiază toate rețetele celebre. E, cum zice Pavel Susara, o carte în răspăr față de ele.

  7. Se apropie cu pași repezi lansarea noii cărți „Testamentul lui Abraham”. Credeți că va avea același succes ca și „Biblia pierdută”? Vor fi cititorii la fel de entuziasmați, ca de „Biblia pierdută”? Ce are „Testamentul lui Abraham” în plus față de „Biblia pierdută”?

 Igor Bergler:   Într-adevăr. TESTAMENTUL LUI ABRAHAM va apărea în librării la 1 octombrie și se va putea precomanda exclusiv pe www.Elefant.ro de la 1 septembrie. Nu știu dacă are ceva în plus. E diferită. E un prequel la BIBLIA PIERDUTĂ. Le promit cititorilor mei că nu vor fi deloc dezamăgiți. Ba, din contră. Sunt și mai multe surprize aici decât în prima. Și, da, cred că va avea un succes și mai mare.

Echipa Literatură pe tocuri vă mulţumeşte pentru interviu

 

by -
9

„Primul lucru pe care l-am văzut atunci când m-am trezit la spital a fost o floare și am plâns. Puteți să mă credeți sau nu, eu niciodată nu mă uitasem prea bine la o floare înainte de a reveni din moarte. Unul din marile lucruri pe care le-am aflat când am fost mort, a fost că facem parte dintr-un tot mare, din universul viu."

Lumina vieții de dincolo, de Raymond Moody-recenzie

Editura: Z

Colecţia: Paranormal

Anul: 1995

Număr pagini: 175

Traducător: Nicolae Constantinescu

   Devenit celebru la sfârșitul anilor 60 după ce a studiat 150 de cazuri de moarte clinică, Raymond Moody, psiholog și psihiatru, a știut dintotdeauna că viața nu se oprește odată cu moartea, ci continuă, însă deocamdată sub o formă și prin mecanisme necunoscute nouă. Totuși, studiile efectuate la vremea aceea de către Moody au fost esențiale pentru cercetările ulterioare în domeniul fenomenului de moarte clinică.

   Dacă la vremea când Moody făcea primele studii asupra morții clinice, omenirea era destul de reticentă, iar pacienții cărora li se întâmpla refuzau să vorbească despre asta, din teama de a nu fi etichetați de către ceilalți, astăzi, lucrurile s-au schimbat, iar moartea clinică a devenit un subiect îndelung dezbătut și analizat.

   Tehnologia a avansat foarte mult, însă nu a ajuns la stadiul de a dezlega pe deplin marele mister al omenirii: moartea. Cert este că Moody poate fi considerat un deschizător de drumuri, aducând în discuție aspecte inovative la vremea aceea.

   Dincolo… un mister pe care omenirea a încercat neîncetat să-l dezlege. Ce se întâmplă când murim?! Se termină totul odată cu încheierea acestei existențe sau există ceva dincolo… și dacă da, atunci ce? Sunt întrebări pe care știința, destul de avansată astăzi, le analizează prin studii în cadrul cărora numeroase domenii colaborează, unindu-și forțele pentru a obține indicii care să ducă la elucidarea marelui mister.

   Dacă de regulă, persoanele interesate de spiritualitate abordează adesea acest subiect în cărțile lor, în cazul lui Raymond Moody, datele precise sunt cele care primează. Raymond Moody nu e un admirator al luminii, al ipotezelor idealiste. El este un medic în căutarea răspunsurilor, un om reținut, calculat, un om care nu a lansat niciodată ipoteze, ci a publicat doar rezultate a studiilor.

   Cartea „Lumina de dincolo” tratează fenomenul de „Near Death Experience” (experiență în pragul morții), mai exact similitudini și caracteristici ale cazurilor pe care Raymond Moody le-a avut în supravegherea sa. Dacă „Viață după viață” a avut un succes răsunător, se datorează tocmai faptului că numeroși oameni care trecuseră prin acest fenomen, au avut, citind cartea, certitudinea că mai există și alți semeni de-ai lor care au trecut, măcar pentru câteva clipe, dincolo. Acest succes i-a dat de înțeles lui Raymond Moody că fenomenul NDE este unul de interes, atât pentru pacienții care l-au experimentat, cât și pentru întreaga lume a științei. De la cartea „Viață după viață”, până la „Lumina vieții de dincolo”, Moody a studiat 1000 de cazuri de NDE și a concluzionat următoarele caracteristici ale acestui fenomen:

  • ieșire din corp;

  • acuitate vizuală ameliorată;

  • auzirea de sunete sau voci;

  • sentiment de pace și absența durerilor;

  • fenomen luminos;

  • trecerea în revistă a vieții;

  • ajungerea într-o altă lume;

  • întâlnirea cu alte ființe;

  • experiența tunelului;

  • premoniție.

   Moody subliniază faptul că unii din pacienții săi au mărturisit că în timpul trecerii dincolo au trecut prin toate aceste caracteristici, în timp ce alții amintesc doar două-trei elemente din lista de mai sus. Iată de ce, scepticii s-au grăbit să catalogheze fenomenul drept o paleta de simptome din sfera schizofreniei, alții au pus totul pe seama proceselor chimice care au loc la nivelul creierului atunci când suntem în pragul morții.

   Majoritatea pacienților studiați de Moody și-au văzut corpul pe masa de operație, au auzit absolut tot ceea ce medicii au discutat în momentul procesului chirurgical, dar mai ales au auzit verdictul crud, acela de „decedat”. Cea mai mare parte dintre ei, în acest punct, au spus că au făcut tot posibilul să se facă văzuți/simțiți, însă au realizat că nu mai sunt percepuți de către ceilalți, în nici un mod. Cei mai mulți dintre ei au declarat că mai întâi au fost cuprinși de panică, intuind că sunt morți, însă mai apoi a urmat un straniu sentiment de liniște, o stare de bine aproape inexplicabilă. După experiența tunelului, a ființelor de lumină, după bilanțul vieții și urcarea rapidă la cer, cei care au trecut prin NDE au ajuns în punctul de a nu mai vrea cu nici un chip să se întoarcă pe pământ. Experiența aceasta, a contactului cu ceea ce e dincolo de această existență, îi face pe oamenii care trăit-o să își schimbe complet viziunea asupra vieții. Revenind aici, ei nu mai sunt niciodată la fel, nu mai au același sistem de valori, nu mai pun preț pe cele materiale, pe ceea ce prețuiau înainte. În același timp, contactul cu ceea ce e dincolo le ia și frica de moarte, pacienții așteptând-o ca pe un fenomen natural, ca pe o trecere spre un alt fel de existență, dar nu ca pe un sfârșit.

   Interesant este că pe parcursul deceniilor în care Moody a studiat acest fenomen, toți pacienții, indiferent de vârsta la care li s-a întâmplat NDE, sunt de părere că ceea ce contează cu adevărat estee iubirea… așadar nu numai poeții sunt de părere că iubirea conduce lumea și o face să se învârtă. Iată ce spune o pacient în vârstă de 62 de ani, care suferise un episod de NDE:

Primul lucru pe care l-am văzut atunci când m-am trezit la spital a fost o floare și am plâns. Puteți să mă credeți sau nu, eu niciodată nu mă uitasem prea bine la o floare înainte de a reveni din moarte. Unul din marile lucruri pe care le-am aflat când am fost mort, a fost că facem parte dintr-un tot mare, din universul viu. Dacă avem impresia că putem să-i facem vreun rău altei persoane sau altui lucru viu fără să ne facem rău nouă înșine, atunci ne înșelăm amarnic. Acum, când prives o oădure, o floare, o pasăre, îmi spun: Ăsta sunt eu, asta face parte din mine. Suntem legați de tot ce există și dacă trimitem iubire prin intermediul acestor legături, atunci suntem fericiți”.

   Întoarcerea în lumea reală, deși refuzată determină multiple schimbări în viața persoanei, schimbări legate de atitudine, de perspectivă a vieții; mulți dintre ei încep să studieze subiecte de care nu erau absolut deloc interesați înainte, alții devin mult mai sensibili la suferința celor din jurul lor, unii vor să experimenteze cât mai mult, motivând că scurta noastră trecere pe pământ nu este altceva decât o școală, una în care e esențial să ne depășim cât mai multe limite și să cunoaștem cât mai multe lucruri noi.

   Un capitol special al acestei cărți este cel în acre Moody vorbește despre fenomenul NDE la copii și modul în care aceștia percep ceea ce li se întâmplă. Cea mai mare din copiii care au experimentat NDE au relatat aceleași elemente ca și adulții, însă la ființele luminoase s-au referit folosind termenul „îngeri”. Iată ce spune Moody:

„Înaintea vârstei de șapte ani, copiii au tendința să se gândească la moarte ca fiind ceva temporar, poate cam ca la o perioadă de vacanță. Pentru ei, moartea e ceva de unde te întorci. Între șapte și aproximativ zece ani, moartea este un concept magic care în anii următori este înlocuit de cunoștințe despre descompunerea organică pe care o implică moartea. Pe la șaptesprezece ani, copilul personifică moartea. O vede ca pe un monstru”.

   Așa cum am mai spus, scepticii au încercat mereu să găsească argumente cu care să demonteze ceea ce a demonstrat Moody; dacă la momentul scrierii cărții „Lumina de dincolo”, cea mai mare parte dintre sceptici susțineau că NDE nu este altceva decât un simptom al vreunei maladii psihice, astăzi, cercetătorii îl consideră pe Moody un adevărat promotor al conceptului de NDE. În timp ce Moddy era preocupat cu studierea acestui fenomen, alți medici din acea perioadă găseau nepotrivit acest comportament și refuzau să asculte pacienții care doreau să povestească despre aceste lucruri.

   Deși apărută în 1995, cartea este una extrem de interesantă, mai ale spentru pasionații de acest fenomen, cuprinzând mărturii ample ale pacienților care au suferit de NDE.

   De precizat ar fi și faptul că munca doctorului Moody nu s-a oprit după cele două cărți, studiile sale luând amploare și motivând și alți cercetători să descopere ce se întâmplă atunci când murim.

   Nota 10 pentru acuratețea limbajului, pentru concizie, pentru modul în care a ales să-și expună rezultatele studiilor sale.

Cartea Lumina vieții de dincolo de Raymond Moody poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului, de Giulietto Chiesa-recenzie

Editura: Corint

Colecția Istorie

Anul: 2016

Număr pagini: 192

Prefaţă: Roberto Quaglia

Cuvânt înainte: Vasile Ernu

Format: 200 x 130 mm

Traducere: Gianina Tivdă

 

   Conform dicționarului, fobia reprezintă „cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situaţie”. Nu demult am citit cartea „Putin. Biografia interzisă”, scrisă de Stanislav Belkovski, de aceea, a fost imposibil să ratez „Putinofobia”… poate pentru că versiunea lui Giulietto Chiesa avea toate premisele unei cărți cu perspective complet diferite față de ceea ce citisem înainte… așa am crezut înainte să încep să citesc.

   Giulietto Chiesa – despre care știam doar că este un renumit jurnalist italian – „a fost corespondent de presă la Moscova timp de 20 de ani pentru ziarele L’Unita și La Stampa. A colaborat cu principalele canale de televiziune italiene, printre care TG5, TG1 și TG3. Este comentator pentru cele mai importante televiziuni rusești și este singurul jurnalist italian citat de mai multe ori în autobiografia lui Mihail Gorbaciov, căruia i-a luat numeroase interviuri. Scrie pentru site-ul megachip.globalist.it. și este fondatorul și directorul televiziunii on-line Pandoratv.it. Specialist în politică internațională, cercetător în domeniul comunicării, a fondat mișcarea politică și culturală „Alternativa”. Printre cărțile publicate se numără La guerra infinita (2003), Superclan. Chi comanda l’ economia mondiale? (cu Marcello Villari, 2003), Barack Obush (cu Pino Cabras, 2011) și E arrivata la bufera (2015)”, se precizează încă de la prima pagină.

   Poate că numele autorului, „Chiesa”( biserică în limba italiană), l-ar putea eticheta pe acesta cu atribute de o înaltă pioșenie, însă adevăratul său caracter, relevat din cărțile și articolele publicate până acum, dar și din emisiunile TV, este unul de acerb teoretician al conspirațiilor. Implicat și în politica italiană, Chiesa, un fin cunoscător al comunicării interumane, devine un adevărat formator de opinii, foarte iubit și apreciat de publicul care îi urmărește cu maxim interes emisiunile sau materialele scrise… dar… așa cum spuneam la început… astăzi vom vorbi despre fobii, despre acele frici inexplicabile care se instalează în minte și devin una cu posesorul acesteia.

   „Putinofobia” tratează un subiect delicat, mai ales in actualul context geopolitic: frica Occidentului față de Rusia. Da, Putin e un subiect trendy astăzi, însă sentimentele Occidentului față de Rusia sau de fosta Uniune Sovietică au fost dintotdeauna de reticență, de anxietate, de frică. Ce s-a schimbat, totuși? S-au schimbat modalitățile prin care această frică (devenită, cu ajutorul media, fobie) este gestionată. Cu alte cuvinte, problema s-a acutizat; ceea ce părea să fie doar o stare de reticență, s-a transformat acum într-o adevărată obsesie, care, la momentul actual, poartă numele de „putinofobie”… iar în acest moment, merită să-l menționez pe Vasile Ernu (cel care a scris prefața cărții) care afirmă că: „cel mai grav lucru este atunci când facem dintr-un politician puternic, precum Putin, liderul unui stat cu vechi tradiții imperiale, un obiect al adorației sau fobiei. Putin nu trebuie nici iubit, nici urât, ci doar înțeles pentru a putea analiza lucid situația, pentru a putea construi o strategie și o tactică utile intereselor noastre. Avem noi astfel de analize sau de strategii? Mai degrabă nu, dar iată o carte care ne poate aduce cu picioarele pe pământ. Niciodată nu strică mai multă reflecție. Mai ales când este vorba de <sindromul Putin>”.

   Vasile Ernu este scriitor român, eseist, comentator politic. Și-a început studiile în URSS și le-a continuat în România. După debutul său literar, cu romanul „Născut în URSS”, cariera sa urmează o traiectorie ascendentă, care implică articole în numeroase publicații, dar și alte cărți și apariții la diverse emisiuni cu dezbateri politice.

   Analizând tendințele politicii mondiale actuale, există personalități politice remarcabile care împart lumea în două: Putin și restul lumii, subliniind puterea magnifică, dar și potențialul pericol pe care acesta îl prezintă. Giulietto Chiesa, din prisma experienței sale de jurnalist, dar și de atent cunoscător al comportamentului uman și al comunicării, nu face din „Putinofobia” un tratat stufos de analiză politică, ci încearcă să descrie un trend care se poate transforma într-un pericol, acela al obsesiei occidentale în raport cu Putin. Stilul folosit de Chiesa demonstrează nu doar faptul că acesta excelează în jurnalism, ci relevă și o excelentă abilitate de a se arăta obiectiv și transparent.

  Pentru că politica e un subiect extrem de delicat, iar Putin a ajuns un motiv de polemici și interminabile discuții, din cărțile scrise pe această temă, un lucru e clar: în jurul personalităților mondiale remarcabile există întotdeauna o prismă care reflectă publicului o variată paletă de modalități de recepție. Așa se explică de ce pentru unii Putin e un adevărat erou, un om puternic și echilibrat, în timp ce pentru alții e un real pericol.

   Așa cum explică și Vasile Ernu în prefața cărții, modul în care este privit un personaj politic de talie mondială depinde în foarte mare măsură de abilitatea media de a construi imaginea acestui personaj, de a-i atribui calități sau defecte care să declanșeze păreri pro sau contra din partea omului simplu. Cu alte cuvinte, manipularea e o strategie prin care fiecare om politic poate fi prelucrat în funcție de intențiile echipei din spatele său sau a adversarilor. Dar, nu pe strategii de manipulare aș vrea să insist, ci pe mesajul cărții și pe perspectiva lui Chiesa. Încă din titlu, am avut senzația că această carte nu e atât de mult despre Putin, ci mai mult este despre angoasele occidentului. Terorism, crize economice interminabile, calamități naturale… iată subiecte care pot deveni adevărate angoase nu doar pentru occident, ci pentru întreaga lume, iar în ultima vreme, perspectiva unor eventuale dezastre naturale pare să aducă la masa comunicării conducători care nu se au neapărat la inimă. Se pare că s-a irosit destul de mult timp teoretizând și insistând pe probleme de atribuire a ierarhiei mondiale, iar problemele legate de mediu s-au acutizat, ajungând la un nivel care face ca celelalte probleme să pălească.

   Din acest punct de vedere, cartea nu e doar despre Putin, nu e doar despre Rusia, ci e despre întreaga lume, despre Pământ văzut ca un întreg și despre incapacitatea umană de a se uni pentru a se salva din propriile greșeli.

   „Putinofobia” e o expunere a istoriei, o subliniere a unor evenimente istorico-politice esențiale în configurarea realității de astăzi. Giulietto Chiesa readuce în discuție elementul trecut, pentru a explica de ce această fobie este una inexplicabilă. Obiectivitatea lui Chiesa reiese nu doar din abilitățile sale de jurnalist, ci și din munca sa de cercetare, rezultatul fiind o analiza profundă, bine punctată, cu argumente solide, totul într-o carte ușor de asimilat. Chiesa nu este singurul scriitor care publică o carte cu acest punct de vedere, câștigându-și astfel simpatia unora, dar și antipatia celor care văd în Rusia și în Putin un dușman atât de aprig, încât să declanșeze o adevărată fobie.

   Cartea nu este foarte voluminoasă, stilul informativ este lejer și ușor de asimilat, autorul spune multe în cuvinte puține (dar potrivite).

   Recomand cartea pasionaților de istorie, celor care vor să citească și altceva decât critici acide la adresa Rusiei și a lui Putin, celor care vor să se informeze din multiple surse pentru a avea o viziune amplă asupra actualelor circumstanțe.

Cartea Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului de Giulietto Chiesa a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.

Fata dinainte, de J.P. Delaney– suspans la superlativ, într-un thriller de calitate(recenzie)

 

Titlu original: The Girl Before

An apariție: 2017

Autor: J.P. Delaney

Categoria: Literatura Universală

Colecție: Buzz Books

Editura: Litera

Traducere: Mihaela Buruiană

Nr. pagini: 379

   Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc o carte și personajele sale să-mi bântuie visele multe zile după aceea. Când am început să citesc „Fata dinainte” știam deja că avea să fie un roman thriller, însă nu m-am așteptat ca tensiunea acțiunii să devină atât de acută.

   După ce am citit părerile unor scriitori celebri și a unor publicații pe măsură, m-am întrebat care avea să fie elementul surpriză în toată această poveste și ce avea să aducă nou acest titlu pe piața genului thriller. Iată părerile despre care vă spuneam:

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”  Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!”  Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

„Un roman fermecător, magistral construit… garantat să uimească.” Booklist.

   Subiectul este unul demn de un scenariu de film (de altfel, povestea este deja în curs de ecranizare și aștept cu nerăbdare să văd dacă regizorul va reuși să capteze emoțiile la fel de intens cum o face cartea): o casă din centrul Londrei își așteaptă chiriașa. Aparent, totul e simplu… doar că într-un thriller bine lucrat, nimic nu e simplu. Ceea ce e în aparență banal, se transformă curând într-o serie de evenimente frapante, condimentate cu doză dublă de suspans…

   Cine e J.P. Delaney, autorul acestui thriller care te face să-ți crească pulsul? Numele este un pseudonim al unui scriitor cu o prolifică carieră în genul thriller, iar cartea va fi ecranizată de regizorul Ron Howard, câștigător al Premiului Oscar.

    Așadar casa, denumită One Folgate Street, este o superbă construcție, într-o zonă de invidiat din Londra. E tot ce și-ar fi dorit Jane: stil minimalist, arhitectură deosebită, tehnologie ultramodernă. Dar… totul are un preț… și când spun asta, nu mă refer la prețul chiriei, ci la evenimentele prin care trec chiriașele acestei case, supravegheate în permanență de către proprietar. Cu vădite tulburări psihice, acesta impune reguli (cunoscute drept „regulile casei”). Pentru o atentă monitorizare, chiriașa trebuie să poarte mereu o brățară. Iată și alte reguli impuse de către ciudatul proprietar: „fără copii, fără animale, fără imagini sau decoraţiuni, nu ai voie să arunci  haine pe podea”. Și pentru că ar fi prea simplu să fie doar asta, eventualele chiriașe trebuie să completeze un chestionar cu întrebări cel puțin bizare, pentru ca apoi să treacă la proba interviului cu ciudatul proprietar, pe nume Edward.

   Emma și Jane sunt două tinere care au fost chiriașe ale acestei case, însă în perioade diferite, iar autorul țese povestea în două planuri alternative, în care versiunea Emmei este urmată, în capitolul următor, de către versiunea celeilalte fete. Procedeul acesta, de alternare a firului epic, este destul de greu de realizat, însă tocmai aici se observă abilitatea autorului de a ține în frâu piesele de puzzle și de a crește doza de suspans până la cele mai înalte culmi… și reușește acest lucru foarte bine.  

    Așadar… Emma și Jane… amândouă chiriașe ale ciudatei case, în perioade diferite. Poveștile lor au în comun un element esențial: trauma. Dincolo de faptul că au în comun gustul pentru simplitate și eleganță, ambele tinere au în trecutul lor evenimente greu de gestionat din punct de vedere psihic. Jane și-a pierdut copilul, iar pe fondul suferinței a rămas și fără job, iar Emma se luptă cu teribila frică pe care a marcat-o când a fost jefuită. Amândouă sunt dispuse să uite trecutul și să înceapă o viață nouă, într-o altă casă… și chiar așa va fi, dar nu în sensul în care și-au dorit ele.

    Povestea celor două tinere este expusă în capitole intercalate, iar totul devine, încă de la primele pagini, o cursă plină de suspans, o teribilă goană în care nu mai contează decât aflarea răspunsurilor la întrebarea: cine este acest Edward, proprietarul casei… și mai ales ce intenții se ascund sub aceste inexplicabile cerințe de respectare a regulilor casei?! Este el doar un arhitect extravagant sau e doar un om al cărui psihic este măcinat de obsesii? Toate acestea și nu numai, le veți afla citind cartea „Fata dinainte”.

   Personajele sunt pline de mister… așa cum numai într-un thriller de bună calitate pot fi. Edward, celebrul arhitect alege drept chiriașe numai tinere care să semene foarte bine cu soția lui (moartă în condiții misterioase); el este întruchiparea obsesiei pentru perfecțiune, vrea să i se acorde șansa de a dovedi că este bărbatul perfect. La fel ca soția lui Edward, Emma moare și ea în condiții bizare… apoi e rândul lui Jane să devină chiriașa casei. Dacă va avea și ea același destin ca și celelalte două femei sau nu, aflați citind cartea.  

   Stilul este extrem de alert, ca într-o cursă periculoasă de descoperire a adevărului, de salvare a vieții.

   Iată câteva citate:

Dacă pereții ar putea vorbi, One Folgate Street mi-ar spune ce s-a întâmplat aici. O să-mi satisfac curiozitatea, hotărăsc eu, dar în secret. Și odată ce trimit fantomele astea să-și găsească liniștea, n-o să le mai aduc înapoi. N-o să mai vorbesc cu el despre ce am aflat”.

„-Și o să mă întorc, zice el, pentru o noapte sau două când o să pot. Mai aruncă o privire prin casă, la spațiile deschise, luminoase. O să mă gândesc la tine, zice el arătând spre mine. Îmbrăcată așa. Locuind așa. În felul pentru care a fost concepută casa asta.

-Devin puțin obsedat de tine, Emma, adaugă el.

-Numai puțin?

-Poate că pauza asta o să ne prindă bine.

-De ce? Nu vrei să fii obsedat de mine?

-Obsesiile mele nu sunt niciodată sănătoase, zice el încet”.

    Fără îndoială, „Fata dinainte” este un thriller de bună calitate, unul în care gradul de suspans atinge cote foarte înalte. Acum, după ce am citit cartea, aștept cu nerăbdare și ecranizarea, în regia lui Ron Howard, câștigător al premiului Oscar.

   Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.   

Cartea Fata dinainte de J.P. Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Ghidul vinurilor românești-recenzie

Autori: Cătălin Galan, Sergiu Nedelea, Răzvan Cruceanu, Oana Bică

Anul publicării: 2012

Editura: House of Guides Publishing Grup

Colecția: Gastronomica

Număr pagini: 112

   Să vorbim despre vin… această magică licoare care a fascinat omenirea din cele mai vechi timpuri. „Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat”, spunea Ovidius cu vădită înțelepciune, însă celebra băutură se pare că era deliciul petrecerilor încă din anul 5400 î.Hr. Cu această informație începe și cartea „Ghidul vinurilor românești”. Se pare că în munții Zagros din Iran a fost găsit un vas în care se presupune că s-ar fi odihnit licoarea magică pe vremea neoliticului.

   Dincolo de gustul magic al acestei băuturi, vinul a devenit în timp o caracteristică a anumitor regiuni care s-au dezvoltat tocmai datorită culturii de viță de vie și au devenit celebre, dând vinurilor rezultate, numele regiunilor. Nu doar aspectul economic al acestor culturi este important, ci și rolul de liant pe care vinul îl are în comunicarea dintre diferite culturi.

    Fără îndoială, vinul este apreciat în întreaga lume, indiferent de epocă. De altfel, cartea debutează cu un motto celebru al lui Baudelaire: „Cine bea doar apă are un secret de ascuns”.

    După un „Cuvânt înainte” scris de lector univ. dr. Cătălin Galan, cartea este structurată în cinci capitole: Istoria vinului românesc, Din vie, în pahar, Vin și preparate culinare, Producători români de vinuri și Enoturism.

    În primul capitol, autorii fac o complexă și detaliată istorie a vinului, chiar de la începuturile sale, după cum atestă datele cercetătorilor, analizând evoluția percepției umane asupra acestui magic lichid, dar și efectele sale asupra dezvoltării economice a lumii. Iată ce aflăm despre țara noastră: „Vița de vie este cultivată e teritoriile românești încă din preistorie (3000 – 2700 î.Hr). Pe baza vestigiilor arheologice de care dispunem, a devenit o certitudine faptul că începuturile culturii viței de vie pe teritoriul țării noastre se situează în Epoca Fierului„. Cu aceste cuvinte, putem lesne concluziona faptul că „la început a fost vinul…”. Tot în cadrul acestui capitol, citim despre ce a însemnat vinul în vremea în care Dacia a fost stăpânită de romani, aflăm despre cum au revoluționat romanii tehnicile realizării vinului, venind cu noi utilaje, dar aducând și noi soiuri pe care le-au cultivat. Evul Mediu este – din ceea ce ne informează autorii acestei cărți – perioada în care vinurie românești au luat denumirile localităților de baștină.

   O remarcă esențială este relevată pe tot parcursul acestei cărți, anume aceea că toate personalitățile celebre, de la începuturile omenirii și până astăzi, au numai cuvinte de laudă pentru licoarea magică. Iată ce spune Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „…pe toate celelalte bogății ale lumii le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre”. Despre vinul Cotnari de astăzi, Cantemir spunea: „este vinul cel mai ales și mai bun dintre toate vinurile europenești”.

    La începutul secolului XX, schimbările detrminate de progresul tehnologic au declanșat un lăudabil proces de propulsare a țării noastre în topul țărilor cu vinuri de calitate. Este perioada în care ia naștere și conceptul de „specialist în viticultură”, renumiți profesori universitari cercetând perspectiva conceperii unor noi soiuri și a perfecționării celor vechi. Cu alte cuvinte, industria vinului românesc intră pe o pantă ascendentă și unele soiuri devin recunoscute pe plan internațional. După o expunere a regiunilor cultivatoare de vin din țara noastră, autorii descriu fascinantul drum al vinului, din vie până în pahar, analizând caracteristicile factorilor de mediu necesari obținerii unei culturi optime. Tot aici aflăm despre procesul fermentației cu caracteristicile sale, dar și despre cum se citește o etichetă.

    „De gustibus non disputandum” spuneau latinii (mari iubitori de vin și ei). Gusturile nu se discută, însă se analizează, așa că aflăm pe rând ce dă gustul dulce al vinului, care sunt substanțele care conferă gustul acru, de ce unele vinuri au gustul astringent sau acidulat. Mai aflăm că, în cazul vinurilor, vorbim de „familia de mirosuri” și ce corespondent au aceste mirosuri în aflarea caracteristicilor vinului.

   Vinul este partea intelectuală a unei mese, iar mâncarea numai suportul ei material”, spunea Alexandre Dumas – tatăl. Este lesne de înțeles că și acest renumit scriitor era un fan al celebrei băuturi și o aprecia la adevărata sa valoare. La fel se întâmplă și astăzi, când vinul nu este folosit doar ca băutură, ci și în prepararea diverselor feluri de mâncare. Atenție, însă! Nu orice fel de vin se asortează cu orice fel de mâncare! E nevoie de puțină iscusință și un strop de inspirație pentru a rezulta un preparat special, bine aromat cu un vin corespunzător. Dar, despre tainele vinului în preparatele culinare, aflați citind cartea! Și veți descoperi nu doar cum să asortați vinurile la diverse mâncăruri sau în ce preparate să adăugați un strop de vin, ci și cum să serviți vinul în funcție de anotimp!

    „Nu cred să fie ceva mai plăcut și mai desfătător la vedere ca rodul viței de vie”, susținea Cicero cu profunda sa înțelepciune… și mare dreptate avea! Pentru că viile, mai ales toamna, când rodul este gata de cules, sunt adevărate peisaje feerice, demne de așezat pe pânzele celor mai faimoși pictori. Aflăm apoi de domenii, podgorii renumite și soiurile de vin pe care le produc. Ultimul capitol este intitulat „Enoturism” și vorbește despre o latură relativ inovativă în țara noastră a turismului (deși în Europa și în alte zone din lume, există de multă vreme). Așa cum se întâmplă în alte țări, România ar putea fi vizitată de către turiști străini, nu doar pentru unicitatea mănăstirilor sau pentru peisajele uluitoare, ci și pentru viile noastre, pentru domeniile și podgoriile unde vinul românesc capătă viață.

    Deși nu este o carte foarte voluminoasă, e o carte în care informația este atât de bine structurată, încât ai putea spune că ai aflat totul despre vin.

    Pentru iubitorii de vacanțe speciale, în care să afle lucruri noi și să guste și câte un strop de licoare magică pur românească, cartea are și o secțiune cu date necesare pentru localizarea celor mai vestite zone cultivatoare de vin.

    Cartea este un „must-have” din biblioteca fiecărui român, oferind informații concise și complete. Cu alte cuvinte, e totul despre vin. Hai noroc!

Cartea Ghidul vinurilor românești este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
14

De la prietenie, la rivalitate nu e decât un pas… chiar și în lumea scriitorilor

     Se spune că nimic nu durează o veșnicie… nici măcar marile prietenii, chiar dacă ele sunt închegate între oameni care îmbrățișează aceleași pasiuni. Fiecare mare scriitor a avut parte de prietenii care au ținut o perioadă foarte mare de timp, dar la un moment dat, imprevizibilul a reușit să spulbere vraja, iar prietenia s-a transformat în conflicte care au dus, inevitabil, la rivalitate. Iată câteva cazuri de scriitori celebri care și-au transformat cei mai buni prieteni în cei mai aprigi rivali:

  1. William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge. La început au fost prieteni… uniți nu doar de profunda pasiune de a scrie, ci și de îndrăzneala de a pune bazele mișcării literare romantice. Totul a fost frumos… o prietenie ca în cele mai frumoase poeme… asta până când ambiția s-a infiltrat temeinic între cei doi, iar râvna pentru succes a reușit să doboare granițele acestei sincere prietenii. Criticii spun că e vina lui Wordsworth. Se pare că gustul dulce al succesului, dar și dependența de opium, l-au determinat să-și umilească prietenul, lăsând pradă uitării toate ideile nobile care i-au legat. Atunci când „Balade Lirice” a ieșit de sub tipar, Wordsworth a avut pretenția ca numele său să apară singur pe prima pagină. E lesne de înțeles de ce Coleridge, după cei zece ani de prietenie sinceră, a renunțat la această legătură. „Prietenia nu poate exista fără încredere, nici încrederea fără integritate” – spune Coleridge în scrierile sale.

  2. Arthur Rimbaud și Paul Verlaine. Povestea lor este una halucinantă și implică mai mult decât o simplă prietenie. Doi dintre cei mai remarcabili poeți ai secolului al XIX-lea, Rimbaud și Verlaine s-au cunoscut pe când acesta din urmă tocmai se căsătorise. Se spune că Verlaine i-a creat lui Rimbaud o impresie atât de frapantă, încât nu și-a mai luat gândul de la el. Zilele și nopțile și le petrecea cu imaginea sa în gând. N-a durat mult și Verlaine a spus adio vieții de familie și a plecat în lume cu iubitul său, Rimbaud. Dominată de hașiș și alcool, relația dintre cei doi a fost una furtunoasă, plină de pasiune, dar nocivă pentru ambele părți. În vara anului 1873, Verlaine îl împușcă pe Rimbaud rănindu-l la mână, iar acesta nu a mai putut să scrie niciodată. A fost sfârșitul unei relații scurte, dar intense… și mai ales furtunoase. „Nu iubesc femeile: iubirea trebuie redescoperită, asta-i ştiut. Femeile nu pot râvni decât la o situaţie sigură. Situaţia asta o dată câştigată, inima şi frumuseţea sunt puse deoparte; nu rămâne decât dispreţul rece, din care se hrăneşte căsătoria, în ziua de azi. Sau văd femei, purtând semnul fericirii; dintre acestea aş fi putut face bune camarade, mistuite mai întâi de brute simţitoare, ca nişte ruguri”. (Rimbaud, Un răstimp în infern, Deliruri: Fecioara nebună, aprilie 1873).

  3. Vladimir Nabokov și Edmund Wilson. Și ei au fost la început prieteni… Nabokov și prietenul său foarte bun, Edmund Wilson s-au certat și nu și-au mai vorbit ani de zile. Mărul discordiei? O traducere! Se pare că Vladimir Nabokov, traducând „Evghenii Oneghin”, scris de Pușkin, a reușit să-și supere prietenul, folosind unele fraze. Reacția lui Wilson a fost una similară unui critic acid și neiertător. Acesta a fost de părere că traducerea este mai mult decât puerilă, fără culoare, fără sens. Ca răspuns la referirile acide ale lui Wilson, Nabokov a spus că prietenul său are un vocabular format din mai puțin de șase sute de cuvinte. „Literatura, literatura adevărată, nu trebuie să fie înghiţită precum o poţiune ce poate fi bună pentru inimă sau creier – creierul, acest stomac al literaturii. Literatura trebuie să fie luată şi ruptă în bucăţele, ruptă în părţi, zdrobită – apoi izul său frumos va fi mirosit în căuşul palmei, va fi mestecată şi rostogolită cu limba cu deliciu, apoi şi numai apoi, savoarea sa rară va fi apreciată la adevărata sa valoare şi părţile rupte şi zdrobite se vor contopi iarăşi laolaltă în mintea ta şi îţi vor dezvălui o unitate la care ai contribuit cumva cu propriul tău sânge”, precizează Vladimir Nabokov în „Prelegeri despre literatura rusă”.

  4. Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald. Totul a început cu o prietenie sinceră, bazată pe respect și loialitate… dar apoi, relația dintre cei doi scriitori americani interbelici s-a transformat într-o adevărată situație conflictuală. Se pare că sâmburele divergențelor a fost consumul de alcool, dar și setea de bani și de succes. În 1925, anul în care s-au cunoscut, Ernest Hemingway era încă un scriitor relativ necunoscut, iar F. Scott Fitzgerald tocmai publicase celebrul roman „Marele Gatsby”. Familiarizat cu ideea de succes, Fitzgerald avea un stil de viață extravagant, abundent în vicii, cu care prietenul său, Hemingway nu a putut ține pasul. Diferența de viziune asupra vieții a dus la scindarea acestei celebre prietenii. „Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili”, spune Ernest Hemingway.

  5. Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa. La început a fost respectul și prietenia. După o prietenie sinceră și aparent solidă, de peste zece ani, cei doi scriitori sud-americani au ajuns la un conflict atât de grav, încât a degenerat într-un episod de violență fizică. Prezenți la premiera unui film, Marquez l-a lovit pe Llosa cu pumnul în față, în văzut tuturor. Au existat voci care au susținut că divergențele apărute între ei erau de ordin politic, însă alții spun că mărul discordiei a fost o femeie. Aflat în culmea succesului, Llosa a avut o relație extraconjugală cu o stewardesă, iar Patricia, soția sa, a căutat consolare în brațele lui Marquez. De aici până la izbucnirea unui mare conflict, n-a mai fost decât un pas… unul care a trecut peste cei zece ani de prietenie sinceră. Chiar dacă presa aflată la evenimentul unde s-a produs incidentul a cerut explicații pentru ceea ce se întâmplase, niciunul dintre cei doi nu au fost dispuși să vorbească. „Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi” – spune Gabriel Garcia Marquez într-una din cărțile sale.

 Sursă imagine: pixabay.com

Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski-recenzie

 

Titlu original: Путин: Цялата истина за стопанина на Кремъл

Categorie: biografii, memorii, jurnale, istorie generala

Data publicării: 2014

Editura: Corint

Traducere: Antoaneta Olteanu

Prefață: Emil Hurezeanu

Număr pagini: 384

   „Există multe lucruri care ne atrag numai şi numai fiindcă sunt interzise” spune William Hazlitt, iar titlul acestei cărți include cuvântul „interzis”, determinând o creștere considerabilă a gradului de curiozitate din partea cititorului. Dar… să nu ne lăsăm înșelați de alăturarea aceasta de termeni. Ea poate fi doar o construcție lingvistică menită să extragă cititorul din zona sa și să-l ducă pe terenul lui Stanislav Belkovski. Și acesta e doar primul artificiu la care recurge autorul pentru a-l atrage pe cititor în povestea sa. Cine este, așadar, acest maestru al persuasiunii? Acest fin cunoscător al cuvântului și al efectului pe care îl are cuvântul în anumite circumstanțe?

   Stanislav Belkovki s-a născut în Moscova, în anul 1971. Este analist politic, dar și specialist în arta comunicarii. De-a lungul timpului, a publicat numeroase materiale referitoare la evenimente politice majore, dar a avut curajul să publice și articole în care comenta averea lui Putin. Ulterior, după ce Putin a devenit președinte, Stanislav Belkovski a inventat cuvântul „Puting”, prin care definește procesul de renaționalizare a industriei petroliere a Rusiei. În anul 2000, opiniile lui Stanislav Belkovski se fac auzite în întreg occidentul. El propune o strategie șocantă pentru mulți analiști politici și geopolitici, reconfigurând unele teritorii, astfel: Basarabia să se unească cu România, Transnistria să fie asimilată de Rusia. Șapte ani mai târziu, Stanislav revine în atenția presei din întreaga lume, cu dezvăluirile pe care le face despre uluitoarea avere a lui Putin. Unii ar putea spune că a fost un gest extrem de curaj și că după aceste dezvăluiri, Putin nu l-ar mai avea deloc la inimă, însă alții sunt de părere că totul e doar o strategie… una extrem de bine pusă la punct de către acest maestru al comunicării (cu persuasiune, dar și cu manipulare). Mai mult decât atât, există și păreri potrivit cărora Belkovski ar fi colaborator al serviciilor secrete ruse.

   Fără îndoială, Putin este una din figurile remarcabile ale configurației politice mondiale de astăzi și unul dintre cei mai importanți jucători politici ai lumii. La fel ca și în cazul altor personalități celebre, este imposibil să avem parte de transparență totală și să aflăm cum este el în realitate, dar impresiile noastre sunt construite pe baza informațiilor pe care le colectăm din media. Până nu demult, Putin era văzut ca om lipsit de emoții, un om care și-a dezlipit eticheta de ființă umană, rămânând doar cu calificativul de om politic. Asta se credea până nu demult. Între timp, media a dezvoltat diverse căi prin care omul, indiferent de valoarea funcției sale și de statutul său, poate să se facă cunoscut celorlalți așa cum este… sau așa cum vrea el să pară. Astfel, show-urile TV cu alt profil decât cel politic, au dezvăluit un Putin la fel de uman ca fiecare dintre noi.

   Trebuie să recunosc faptul că prefața, scrisă de Emil Hurezeanu, are o vădită nuanță de avertisment: „Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorită autorului Stanislav Belkovski. Interesantă pentru că deconstruiește, demontează un Putin generic, fixat în percepția obștească, și-l recompune, îl reconstruiește printr-o operație de chirurgie estetică bine camuflată în exercițiu anticonspirativ. Ideea autorului este că acel Putin, eminamente rău, din viziunea occidentală este fals, în timp ce acest Putin, eminamente diferit, reasamblat de un rus este veritabil”. Faptul că între prefață și mesajul care reiese din conținutul cărții se deschide o diferență destul de amplă, nu este decât o confirmare a faptului că avem în față nu doar un personaj remarcabil, ci și o personalitate politică puternică, plină de controverse.

„Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”, spunea Caragiale, așa că n-o să-mi expun opinia legată de omul politic Putin, ci îmi voi spune opinia despre carte, despre cum îl creionează Belkovski și cum îl raportează la circumstanțele politico-economice actuale.

   Cartea este structurată în 22 de capitole, fiecare dintre ele având câte un titlu la fel de intrigant ca și titlul cărții. De aici, din construcția atentă și sugestivă a titlurilor de capitole, reiese abilitatea autorului de a utiliza așa cum știe el mai bine cuvântul.

   Așadar… Vladimir Vladimirovici Putin... devine președinte al Federației Ruse pe 7 mai 2012, tocmai în perioada pe  care rușii o denumesc „weekend prelungit”, adică 1-8 mai. Urmează o ceremonie fastuoasă, cu invitați prețioși, din cele mai variate domenii. Actori, muzicieni, pictori, scriitori, oameni politici, toți cei care l-au susținut pe Putin în cadrul campaniei electorale, au fost membri ai ceremoniei de investire, pe care autorul acestei cărți o caracterizează drept „plictisitoare”: „Partea oficială a ceremoniei a fost tipică și plicticoasă. Organizatorii ei din cadrul administrației prezidențiale au făcut trimitere la faptul că, vezi Doamne, trebuie să se formeze o tradiție care, pentru a nu se distruge, presupune ca din ceremonial să nu se schimbe nimic”.

   Dincolo de imaginea de persoană dură și intangibilă pe care am avut-o despre Putin până nu demult, Vladimir Vladimirovici Putin este, așa cum îl descrie Stanislav Belkovski, un om sensibil: „Toată viața sa Putin n-a făcut decât să își caute un tată și un fiu. Nu în sensul biblic, ci în cel mai simplu și mai omenesc”. Mai aflăm, de-a lungul acestei adevărate odisei în viața privată a lui Putin, că „Putin nu e nici macho, nici cine știe ce amant eroic. El e un cavaler al singurătății sexuale cu o sexualitate neclară (sau, pentru a folosi un cuvânt deștept, amorfă). Cea mai mare parte a zvonurilor despre aventurile și victoriile lui amoroase sunt numai niște cacealmale făcute de dragul publicității, unele croite extrem de bine”.

   Din culisele vieții private a lui Putin, dar și despre emoțiile din spatele deciziilor care au părut, de multe ori, radicale, veți afla răsfoind această carte. Pe tot parcursul său, există o clară percepție de justificare a autorului. Acesta pare un avocat dârz care găsește circumstanțe atenuante în fiecare mișcare făcută de Putin, indiferent de domeniul în care a acționat, iar concluzia se vrea una clară: aceea că Putin nu e un băiat rău, ci mai degrabă unul extrem de precis și de cerebral, care ia decizii așa cum un conducător trebuie să ia.

   Pentru un plus de veridicitate, autorul include, la jumătatea cărții, un set de fotografii în care îl vedem pe Putin în diferite ipostaze, de la omul dur, politic (cel cu deciziile la purtător), până la Putin motociclistul sau vânătorul. Toate acestea nuanțează ideea că președintele rus nu e așa cum l-a creionat până acum occidentul.

   Este interesant de precizat faptul că autorul nu expune doar personajul Putin, cu întreaga sa pleiadă de calități și defecte, subliniate mai mult sau mai puțin subtil de către autor, ci descrie și poporul rus, cultura acestuia și crezuri: „Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii”.

   Stilul autorului este unul original, lejer și informativ în același timp. Să recunoaștem, e destul de greu pentru un scriitor să fie declarat învingător din toată această ecuație… dar Stanislav Belkovski se dovedește un adevărat maestru al combinațiilor de cuvinte. El pare să știe exact cum să îmbine vorbele pentru a crea imaginea dorită de el. De la început, până la sfârșit, totul pare o amicală discuție, în limbaj neacademic, ci simplu, însă volumul și calitatea informației sunt de rang superior.

   Cei care au impresia că această carte e una greoaie, abundentă în date greu de asimilat, se înșală. E o carte lejeră, dar foarte utilă, mai ales pentru cei interesați de istorie și de politică. Cartea a stârnit destule polemici, multe dintre acestea avându-l în prim plan pe autor, despre care se spune că n-ar fi avut doar o simplă intenție de a scrie o carte, ci totul a fost un plan bine pus la punct în colaborare cu presupușii săi colegi agenți ai serviciilor secrete ruse.

   Recomand cartea celor care vor să cunoască și o altă perspectivă a lui Vladimir Vladimirovici Putin, celor care sunt pasionați de istorie, de dezbateri politice, dar și celor care vor să afle mai multe despre viața acestui președinte.

Cartea Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
14

Noaptea trecută la Chateau Marmont, de Lauren Weisberger-recenzie

Titlul original: Last night at Chateau Marmont

Autor: Lauren Weisberger

Editura: Polirom

Colecție: CHIC

Traducere: Mădălina Andrei

Număr pagini: 468

An apariție: 2011

     „În esenţă, faima nu e altceva decât o uitare puţin amânată” spune Santiago Ramon y Cajal, iar romanul „Noaptea trecută la Chateau Marmont” nu face decât să concluzioneze faptul că succesul și celebritatea trebuie gestionate cu măsură, astfel încât să nu deraieze viața de la cursul său normal.

   Născută în 1977, în Scranton, Pennsylvania, Lauren Weisberger a absolvit cursurile celebrei Cornell University iar după ce a călătorit în Asia și Europa, a devenit asistent editorial la revista Vogue. Momentan locuiește în Manhattan, dar a renunțat la jobul de la celebra publicație. Experiența aceasta a ajutat-o să aibă o altă perspectivă asupra ideii de celebritate. Lauren Weisberger a urmat cursuri de creative writing, iar în anul 2003 se impune pe piața literară cu romanul „Diavolul se îmbracă de la Prada”, un chick lit devenit celebru într-un timp foarte scurt. Romanul său de debut a rămas timp de șase luni pe lista bestsellerurilor din The New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de țări și ecranizat de studiourile Fox.

    În 2010, publică „Noaptea trecuta la Chateau Marmont”, un roman în care dezvoltă ideea de celebritate și efectele sale asupra existenței. Chateau Marmont este un hotel celebru pentru VIP-urile care i-au trecut pragul încă de prin anii 60.

    Brooke și Julian sunt căsătoriți de cinci ani și viața lor pare să fie una intrată pe niște tipare care conferă siguranță, iubire, căldură… tot ceea ce o femeie și-ar putea dori. Doar că în acest decor feeric își face apariția în mod aproape brutal, celebritatea. Fără preaviz, fără perioadă de adaptare, totul pare să fie aruncat în aer, viețile celor doi sunt puternic zguduite de către noua perspectivă. Julian este remarcat de către o casă de muzică celebră, Sony. Este ceea ce amândoi și-au dorit, însă atunci când celebritatea devine concretă, efectele sale secundare devin extrem de nocive pentru amândoi. Julian, transformat instant dintr-un simplu muzician de club, într-un adevărat star, începe să lipsească de acasă din ce în ce mai des… iar Brooke își petrece tot mai multe nopți singură, devenind tot mai irascibilă, singură, temătoare și nesigură. Dacă va supraviețui căsnicia lor sau dacă totul se va destrăma conform noilor șabloane ale celebrității, veți afla numai citind „Noaptea trecută la Chateau Marmont”.

    Ritmul cărții este unul alert; citind ai senzația că ești într-un oraș mare și aglomerat și totul în jurul tău se petrece cu repeziciune. Totuși, scriitoarea alternează ritmul alert al acțiunii cu unul mai lent, în care cititorul poate să respire, să analizeze ceea ce a citit, pentru ca apoi, panta acțiunii și a trăirilor personajelor să redevină una abruptă.

    Dincolo de poveste și de construcția ascendentă a acțiunii „Noaptea trecută la Chateau Marmont” este despre esența umană și de capacitatea de adaptare la evenimentele frapante, chiar dacă ele sunt legate de succes în carieră. Paradoxal, există posibilitatea ca succesul, mai ales atunci când lovește neașteptat, să aibă efecte distructive asupra vieții. Se spune că viața își caută mereu echilibrul, iar dacă succesul e prea mare și copleșitor, atunci, o altă coordonată a vieții va merge pe minus. Așa se întâmplă în cazul acestui cuplu, intrat peste noapte sub flash-urile aparatelor de fotografiat. De la o pereche simplă, care trăia într-un apartament modest, au ajuns un cuplu celebru, dar fără privilegiul clipei de intimitate. Obținerea faimei, în cazul lui Julian, echivalează cu pierderea identității sale ca parte din cuplu, ca soț, ca om de familie. Totuși, el pare că face eforturi pentru a nu se lăsa dus de val, însă ceea ce i se întâmplă este mult prea greu de gestionat.

    Personajele sunt bine definite și își au locul lor în acest puzzle al poveștii, fiecare cu rolul său esențial. Nola este cea mai bună prietenă a lui Brooke; ea ne oferă ocazia să mai aflăm și alte povești decât cea a celebrității, scriitoarea oferind un soi de dublă perspectivă asupra vieții: una a omului pentru care existența este simplă, liniară, previzibilă, dar plină de certitudini, iar cealaltă ia o bruscă turnură ascendentă spre nimic din ce e simplu.

    Stilul scriitoarei este unul original, direct, dialogurile sunt uneori condimentate cu doze potrivite de ironie, de umor sau de sarcasm. Pentru a contura suficient de bine ideea de celebritate, există pasaje destul de lungi în care autoarea descrie (conferind în mod conștient o stare monotonie) evenimente mondene abundente în clișee, în șabloane, în kitch și superficialitate, o lume pe care Brooke nu reușește să o digere, oricât de mult ar încerca. Imaginile create de către autoare sunt autentice, demne de un scenariu de film din care nu lipsește nici drama, nici umorul, în care viața este expusă așa cum e ea într-o realitate mereu în schimbare.

    Celebritatea e un ideal până în momentul în care ea se concretizează… asta i s-a întâmplat cuplului Brooke și Julian, iar după acest moment, viața și-a dat un restart, însă personajele nu mai pot impune reguli, ci regulile sunt acelea care le impun schimbări decisive personajelor, de aici rezultând și drama prin care acestea trec.

    Formatul cărții (106/180) este unul confortabil la citit (se poate lua în poșetă, se poate citi în parc sau la plajă), iar coperta este o fină aluzie la efemeritatea celebrității și discrepanța dintre agitația faimei și liniștea simplității.

    Chiar dacă are aparențele unui chick lit lejer, „Noaptea trecută la Chateau Marmont„ are un mesaj profund, acela că viața trebuie prețuită pentru valorile care contează cu adevărat, pentru ceea ce omul este în sufletul său, nu pentru cum se reflectă el în vizorul aparatului foto. Iată un citat care reflectă perspectiva lui Brooke asupra noii sale vieți:

-Nu ți-ar plăcea să stai într-o casă ca asta? zise el arătându-i fotografia unei mansarde ultramoderne cu țevi montate pe plafoane și un aer industrial șic.

-E tare!

   Fiecare fibră din corpul ei voia să strige „nu”. Nu, nu voia să locuiască într-o casă ca un depozit. Nu voia să locuiască în Tribeca super la modă, cu galeriile și restaurantele ei de fițe, în care nu aveai d eunde să îți cumperi o cafea normală sau un burger obișnuit”.

    „Un minunat antidot pentru dependența de televizor. Noaptea trecută la Chateau Marmont propune un scenariu: ce s-ar întâmpla dacă, fără să vrei, ai deveni vedetă peste noapte?” (Entertainment Weekly)

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Greenery și niște mierle

   Vara aceasta se poartă verdele… greenery, așa susțin specialiștii în design vestimentar, iar copacii de lângă Mănăstirea Zamca sunt în trend. Nu e un verde obișnuit, e o nuanță care estompeaza zgomotul orașului, e un verde care hipnotizează și nu te lasă până nu te uiți până la cele mai fine detalii.

   Pe lângă zidurile impunătoare, prin care verdele și-a găsit loc, ieșind ca niște fire prin crăpăturile în piatră, iarba e deasă și poartă un parfum de copilărie, de zâmbet sincer, de îmbrățișare din inimă.

   Zeci de mierle mișună prin iarbă, iar sunetul pașilor mei le tulbură ședința. Zboară câte două spre cele mai înalte  ramuri ale unui paltin proaspăt îmbrăcat de primăvară, iar de acolo, de unde aripile lor negre par să atingă cerul, mă ceartă așa cum se cuvine… pentru că… cine sunt eu… să tulbur taina mierlelor?!

… cine sunt eu?!

  Liniștea de aici e o maiestoasă melodie, e un ritm verde, un suflet subțire care se arcuiește sub respirația frunzelor de paltin. E liniște aici… dar cine sunt eu?!

   Mierlele nu se opresc. Din păltiniș, glasurile lor încă mă mai urmăresc pe scările care coboară spre pădure. Mă întreb de ce sunt atât de fascinată de această pădure și de tot ce e în ea… și mă mai întreb de ce astăzi, mierlele mă ceartă. Iarna care a trecut, îmi regăseam pașii pe aleile pustiite ale pădurii care poartă mereu un parfum de mister. Totul era gol, iar vântul șuiera povești triste printre pini și fagi. Se purtau nuanțele de uitare și cele de maro. La început, nu mă regăseam în acest tablou, dar cu timpul, am învățat că fiecare nuanță a vieții e una menită să ți se potrivească.

   Ador misterul și am încercat să mă asortez mereu cu pădurea, indiferent de anotimp… dar în acest sezon, se poartă verdele. E viu, e un suflu proaspăt, o respirație profundă de aer cu aromă de brad… de viață… și e un trend care mă prinde. Niciodată nu sunt singură, întotdeauna iau norii cu mine. Unii sunt albi și pufoși, curioși să vadă ce spectacol mai performează pădurea, alții sunt gri și se plimbă cu mine numai ca să-și limpezească gândurile. Uneori accept și compania picăturilor de ploaie, cărora le spun să fie cuminți, să urmeze cărarea una în spatele celeilalte. Ele acceptă, dar imediat ce ajungem în desișul căptușit de pini, încep să alerge haotic și unele se pierd în rafalele vântului care devine răzbunător. Nu mă pot lupta cu vântul, nu pot salva picăturile de ploaie. Le pierd odată cu gândurile lor. Pășesc mai departe și vântul încearcă să mă piardă și pe mine. Uneori mă las învăluită de adierile lui, dar mierlele mă trezesc mereu, zboară pe crengile înalte ale paltinilor și de acolo mă ceartă… pentru că cine sunt eu să tulbur adierile vântului?!

Acum liniștea e verde… iar în acest sezon se poartă greenery.

 

 

 

Uniți pe vecie, de Taylor Jenkins Reid-recenzie

 

Titlul original: „Forever, interrupted”

Traducere: Carmen Ion

Editura: Corint (Leda)

Anul aparitiei: 2015

Nr. de pagini: 336

Gen: Young Adult, Romance

 

   Există iubiri care se nasc dintr-o simplă și neașteptată scânteie… iubiri atât de intense, încât la brusca lor întrerupere, ai impresia că au fost – pe nedrept  – limitate de către implacabilul destin. Despre o astfel de iubire… care arde la flacără mare și apoi se întrerupe brusc, povestește Taylor Jenkins Reid, în cartea „Uniți pe vecie”.

   Scriitoarea Taylor Jenkins Reid s-a născut în Massachusetts, America, iar în prezent locuiește în Los Angeles. Cărțile sale, apărute la noi în țară la editura Corint (Leda), poartă amprenta „100%iubire”… și asta pentru că totul, în cărțile sale, se învârte în jurul acestui sentiment.

   „Uniți pe vecie” este un roman sfâșietor, ca un strigăt, ca o răbufnire a suferinței, iar citindu-l te aștepți la un miracol, te rogi ca el să vină într-o pagină… fie ea și finală. E una din acele cărți care te bulversează, iar după ce ai reușit să te desprinzi din realitatea personajului principal, când începi să-ți reprivești propria viață, descoperi că e necesar să fii recunoscător pentru toți oamenii de lângă tine, că viața e fragilă și se poate rupe într-un mod imprevizibil, fără ca tu să fii capabil de a schimba ceva.

   Elsie Porter Ross, personajul principal feminin al cărții, cunoaște un bărbat pentru care face o adevărată pasiune, iar sentimentul e reciproc. După doar șase luni, cei doi realizează că sunt suflete pereche și se căsătoresc. La nouă zile după oficializarea căsătoriei, Ben pleacă să cumpere o cutie de cereale pentru soția sa și nu se mai întoarce. Dispariția bruscă a lui Ben, într-un nefericit accident, este o lovitură aproape fatala pentru Elsie, care abia acum face cunoștință cu rudele soțului său. Mama acestuia, Susan, află de căsătoria fiului său abia după ce acesta trece în neființă.

   Povestea este construită pe două coordonate temporale. Una este povestea actuală a lui Elsie și perpetua stare conflictuală cu soacra sa care inițial pare să o învinuiască pentru cele întâmplate, iar a doua coordonată este viața lui Elsie și a lui Ben, povestită de la începutul relației, cu toată pleiada de emoții și de temeri, de clipe pline de fericire.

   Pe acest fir epic construit pe două axe temporale, povestea este nuanțată și cu elemente de umor, pe care scriitoarea are grijă să le plaseze cu abilitate, chiar și în cadrul celor mai tragice scene, construind imagini originale:

„ Mă trezesc că mă ridic în picioare și mă îndrept spre biroul asistentelor, însă pe drum sunt interceptată de ofițerul hernandez care se întoarce. E însoțit de un bărbat scund, între două vârste. Care poartă cămașă albastră și cravată roșie. Pun pariu că idiotul ăsta se laudă cu cravata lui dătătoare de putere. Pun pariu că își închipuie că ori de câte ori poartă cravata asta va avea o zi bună”.

   Nuanțele umoristice nu fac decât să echilibreze balanța trăirilor, pentru că suferința descrisă încă din primele pagini este copleșitoare, iar citind povestea intensă și atât de scurtă a celor doi îndrăgostiți, tragismul nu se estompează, ci devine și mai acut.

   Personajele sunt conturate cu abilitatea unui scenarist hollywoodian, aflăm despre ele suficiente detalii încât să le construim în mintea noastră, să le cunoaștem după aspectul fizic și moral, să suferim odată cu ele sau chiar să ne răzvrătim pentru unele decizii. În dinamica relațiilor interumane și în special a celor de iubire, există mulți factori perturbatori, însă atunci când este vorba despre moarte, circumstanțele devin tragice. Așa i s-a întâmplat și lui Elsie, pentru care viața și-a arătat fața întunecată a monedei, însă toate aceste evenimente nu fac decât să descopere perpetua forță umană de a merge mai departe. Din această perspectivă, romanul acesta nu este doar despre iubire, despre viață și despre moarte, ci despre ființa umană și capacitatea sa de a se adapta imprevizibilului. Ceea ce i se întâmplă lui Elsie nu este altceva decât un proces instinctiv de vindecare.

   Ben este un personaj fermecător, cu alura unui cuceritor, bărbatul frumos, inteligent… tot ce i se poate întâmpla mai sublim unei femei. Se îndrăgostește de Elsie și vrea să îi dăruiască totul, îi oferă o viață de vis… pentru ca apoi să dispară în mod aproape banal, lăsând după el un adevărat dezastru.

  Susan este tipul de femei dură, mamă de băiat, o soacră cu răbufniri uneori inexplicabile asupra nurorii sale. Este un amestec de durere și tărie de caracter, o femeie care știe să-și gestioneze emoțiile… sau cel puțin așa crede.

   Ana e prietena care îi este alături lui Elsie în orice situație, dar mai ales la greu. Are un caracter ușor jovial, este elementul culoare în circumstanțele anoste pe care prietena sa le trăiește.

   Ce se va întâmpla în relația dintre Elsie și soacra sa, Susan? Ce descoperiri se vor face despre căsătoria celor doi… toate acestea le veți afla citind o carte minunată – „Uniți pe vecie”, de Taylor Jenkins Reid.

„În clipa aceea mă prăbușesc la pământ. Totul începe să se învârtă cu mine. Îmi aud pulsul dar nu mă pot concentra asupra a ceea ce îmi spune polițistul. Nu m-am gândit niciodată că s-ar putea întâmpla așa ceva. Întotdeauna am crezut că lucrurile rele li se întâmplă numai oamenilor aroganți. Nu celor ca mine, care știu cât de fragilă e viața, oameni care respectă autoritatea unei puteri mai înalte. Și totuși, iată că mi s-a întâmplat.”

„Mă holbez în tavan fără să știu cât timp. Îmi amintesc că telefonul mobil al lui Ben încă există și e pe undeva. Că numărul nu a pierit odată cu moartea lui. Sun. Stau și ascult țârâitul, închid, apoi formez numărul din nou. Și tot așa.”

„Mă strânge în brațe și eu mă agăț de corpul ei. Umărul Anei e un loc moale, tocmai bun pentru a boci, dar am auzit eu niște legende urbane cum că brațele unei mame sunt cel mai sigur loc de pe lume și tare mi-ar prinde bine acum așa ceva.”

   Recomand cartea iubitorilor de romance, celor care vor să citească o carte despre iubire și suferință, dar mai ales despre cum se depășesc greutățile vieții.

Cartea Uniți pe vecie, de Taylor Jenkins Reid a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens-recenzie

Excesul de griji dăunează grav sănătății – „Femeia modernă vs. grijile excesive”

 

Traducere din limba engleză: Iustina Cojocaru

Numărul de pagini: 208

Editura: ALL

 

   Fără îndoială, secolul în care trăim e unul în care stresul a ajuns la un nivel atât de intens, încât specialiștii îl găsesc responsabil de declanșarea a numeroase afecțiuni. În acest context, bărbați sau femei, suntem deopotrivă afectați de acest factor nociv, însă specialiștii sunt de părere că femeile sunt mai afectate decât bărbații și că efectele stresului sunt mult mai vizibile decât în cazul bărbaților.

   Autoarea acestie cărți, Holly Hazlett-Stevens este profesoară, psihoterapeută, iar cartea „Femeia modernă vs. grijile excesive” i-a adus un bine meritat succes și asta după ce, în anul 1999 și-a luat doctoratul în psihologie clinică la Universitatea din Pennsylvania, cu o lucrare despre natura axietății și a îngrijorării și despre beneficiile terapiei cognitiv-comportamentale pentru tratarea anxietății generalizate. Pasionată de echilibrul psihic și modalitățile de obținere a acestuia, din anul 2010, a participat la o serie de traininguri pe tema prevenirii și reducerii stresului prin tehnici mindfulness.

   „Holly Hazlett-Stevens îmbină psihologia cu soluțiile practice, învățându-ne cum să oprim îngrijorarea și anxietatea din a ne mai afecta relațiile, munca și bucuria de a trăi. Informațiile și exercițiile prezentate în această carte au la bază studii și cercetări, o bogată experiență clinică și munca de teoretizare desfășurată de numeroși specialiști.

   «Femeia modernă vs. grijile excesive» este cea mai bună carte pe care am citit-o în acest domeniu. O recomand oricărei femei care se îngrijorează în mod excesiv, oricărui specialist în domeniul anxietății și chiar acelor bărbați care se îngrijorează prea mult!” – Martin M. Antony, autor al cărții «10 soluții simple împotriva timidității».

   „Pentru că femeile suferă de îngrijorare cronică într-o mai mare măsură decât bărbații, este reconfortant să aibă în față o carte care se concentrează asupra problemelor cu care se confruntă. Hazlett-Stevens combină cele mai eficiente tehnici pentru combaterea îngrijorării excesive și le prezintă într-un mod accesibil pemtru cititoare, astfel încât aceste strategii să devină instrumente practice, ușor de înțeles și de folosit.” – Douglas S. Mennin, profesor de psihologie la CUNY Hunter College.

   „Femeia modernă vs grijile excesive” descrie traiectoria ascendentă a grijilor, identifică modalitățile prin care se pot conștientiza aceste griji și oferă alternative. Pilonul principal este conștientizarea.

   Cartea este structurată pe trei părți, fiecare parte având capitole și subcapitole. Iată de ce am avut impresia că „femeia modernă vs.grijile excesive” este un studiu sau, mai bine spus, un curs care învață femeile să gestioneze anxietatea și grijile. În introducere ne sunt subliniate argumentele potrivit cărora femeile sunt mai anxioase decât bărbații, dar și motivele pentru care ele sunt supuse unui risc mai mare de a suferi tulburări de anxietate.

   Intitulată „Natura îngrijorării și a anxietății”, prima parte a cărții explică termenii de îngrijorare și anxietate, raportate la circumstanțele actuale. Tot aici ni se furnizează și câteva date despre cum să folosim această carte și informațiile din ea, pentru a beneficia de un echilibru psihic din care sunt eliminate grijile excesive. Totuși, este evident faptul că este imposibil să nu avem griji deloc. Tocmai de aceea, chiar în titlu, termenului „griji” i se atribuie adjectivul „excesive”, pentru a sublinia faptul că orice exces determină dezechilibre, în timp ce cotele optime descriu starea de normalitate.

   În al doua parte, învățăm, în cele cinci capitole, cum să identificăm excesul de griji, să ne înfruntăm temerile, să ne relaxăm… cu alte cuvinte, să ne construim circumstanțe în care să nu încapă excesul de griji.  La fel ca și în alte cărți de dezvoltare personală, aflăm, în ultimul capitol al părții a doua, că a fi concentrat asupra prezentului este cheia unei vieți echilibrate… pentru că evadările în trecut nu fac decât să ne stoarcă inutil de energie, în timp ce frica de viitor ne compromite eficiența existenței prezente. Și nu e simplu… Imaginați-vă că ați putea cumpăra de la farmacie flacoane cu niște pilule denumite „concentrat de prezent”… și că ați lua trei pe zi. Ar fi simplu, nu-i așa? Ei bine, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa! Pentru a te păstra concentrat pe prezent, trebuie să: îndeplinești sarcinile de la job în mod conștient (și uneori e destul de greu, știm cu toții că uneori suntem pe pilot automat), să mâncăm în mod conștient, să pășim conștient, să respirăm conștient. Pare dificil, nu-i așa? Ei bine, în carte sunt detaliate metode practice prin care fiecare activitate se poate realiza conștient. La ce e bună conștientizarea? Te ajută să obţii un oarecare grad de detașare și poți vedea lucrurile din altfel de perspective, diminuând astfel excesul de griji: „Sunt multe avantaje de care puteți beneficia concentrându-vă atenția asupra a ceea ce se petrece în universul vostru interior și în jurul vostru în momentul prezent. Prezentul este tot ce există cu adevărat în acest moment, viitorul nu s-a întâmplat încă, iar trecutul s-a încheiat. Momentul prezent reprezintă fereastra voastră deschisă spre ceea ce se întâmplă în realitate exact aici și acum”.

   Partea a treia raportează grijile la unele coordonate ale existenței noastre: relații, loc de muncă, realizări, siguranța fizică sau de altă natură. Aflăm de ce este atât de important ca excesul de griji să fie eliminat, de pe întreaga axă a existenței, pentru a dobândi ceea ce râvnim atât de mult, noi, femeile moderne – echilibru.

   Ultimul capitol al părții a treia, intitulat „Considerații Finale” explică de ce este important să ne întrebăm dacă are rost să adăugăm noi și noi elemente în spirala grijilor, pentru a crea excesul.

   Până în momentul de față, am citit destul de multe cărți aparținând acestui gen și trebuie să spun că „Femeia modernă vs. grijile excesive” este foarte bine documentată, iar argumentele aduse sunt rodul muncii asidue și a cercetărilor îndelungate efectuate de către autoare. Stilul este unul concis, la obiect, abundent în argumente elocvente care determină cititorul să-și pună întrebări despre propria sa conduită în raport cu grijile.

   Recomand cartea tuturor femeilor moderne, grăbite, supuse unui perpetuu stres, celor care cred că sunt sub presiunea acerbă a grijilor excesive.

Cartea Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

Secretele celebrităților, de Nick Redfern

-recenzie-

Titlu Original: Celebrity Secrets: Government Files on the Rich and Famous

Autor: Nick Redfern

Editura: Curtea Veche

Anul: 2009

Colecția: Săptămâna Financiară

Traducător: Marius Chitosca, Bogdan Georgescu

Număr pagini: 216

   „Secretele celebrităților” este o colecție de informații preluate de la agenții guvernamentale, precum CIA sau FBI, despre oameni care, deși având popularitatea şi faima unor adevărate staruri, au dovedit că viața oferă tuturor probleme de diverse nuanțe.

   Nick Redfern – scriitor, lector și jurnalist – s-a născut în 1964 în Staffordshire și a devenit, în timp, pasionat de UFO, scriind multe articole pe aceasta temă, pentru diverse publicații renumite: „Daily Express” sau „People”. Este evident faptul că Nick Redfern este pasionat nu numai de UFO, ci și de subiecte mai pământești, printre care și secretele. Dintre toate secretele acestei existențe, Redfern alege să scrie despre secretele a 20 de personalități celebre în sfere diferite.

    „Volumul Secretele Celebrităților” răspunde unor întrebări intrigante și notabile, cum ar fi: de ce Marina Statelor Unite a păstrat un dosar asupra apreciatului scriitor Jack Kerouak? A întreținut Frank Sinatra într-adevăr, relații cu Mafia? L-a ținut FBI-ul sub supraveghere timp de ani de zile pe John Lennon, fostul membru al formației Beatles, pentru că agenții se temeau că acesta dona bani teroriștilor irlandezi? Și ce secrete se ascund în spatele interesului guvernului față de mulți alții, precum Abbott și Costello, Marilyn Monroe, Rock Hudson, Mickey Mantle, Jimi Hendrix, Elvis Presley și Andy Warhol? Informațiile sunt cel puțin uluitoare.

    Nota din partea autorului: „În cazul în care nu este specificată altă sursă, toate materialele din această carte provin din documente guvernamentale declasificate.”

    Cu aceste cuvinte regăsite în introducerea cărții, autorul reușește să inducă o curiozitate specifică epocii în care trăim, aceea de a afla informații din viața celor care aleg să își expună viața în lumina reflectoarelor… iar noutățile nu sunt deloc neglijabile. Aspecte detaliate și relativ intime ale existenței a 20 de staruri sunt expuse în această carte, așa cum sunt ele culese în dosare ale agențiilor guvernamentale.

   Precedate de o introducere, cartea este structurată în 21 de capitole după care urmează concluzii, bibliografie și mulțumiri. Primele 20 de capitole dezvăluie aspecte din viețile unor celebrități precum: Abbott și Costello, Jack Kerouac, Errol Flynn, Ernest Hemingway, Billie Holiday, John Wayne, Audie Murphy, Frank Sinatra, Trupa The Kingsmen, Elvis Presley, Marilyn Monroe, Rudolf Nureyev, Andy Warhol, Jimi Hendrix, Rowman și Martin, Rock Hudson, Sonny Bono, John Lennon și The Beatles, John Denver, Prințesa Diana. Ultimul capitol abordează și alți oameni faimoși, autorul motivând că: „Agențiile guvernamentale au dosare despre o întreagă gamă de alte figuri celebre, unele dintre acestea fiind extrem de sumare, altele de o întindere considerabilă, însă conținând numai frânturi și fragmente de informații. Este interesant că subiecții vizați de FBI prezintă cam aceleași caracteristici. Celebritățile care au scăpat de virusul extorcării sunt văzute de FBI ca drogați sau comuniști”.

    Oscilând între stilul jurnalistic cu care Redfern este familiarizat, datele prezentate sunt așezate ca într-un puzzle, astfel încât nu există impresia unei cărți de tip „documentar”, ci mai degrabă totul pare o poveste bine spusă și atent detaliată, dar mai ales argumentată. Pentru că a fost pentru o lungă perioadă de timp jurnalist, Redfern expune o colecție de informații veridice prin prisma celebrității surselor citate. Documentele pe care acesta le citează sunt documente aflate în posesia celor mai renumite agenții guvernamentale, ceea ce face ca lectura să fie una și mai interesantă.

   Titlul este unul cu o intensă notă jurnalistică, știut fiind faptul că trăim vremuri în care oamenii sunt adevărați devoratori de secrete. Cu acest titlu, asortat la o copertă la fel de insinuantă, cartea ascunde între coperțile sale amănunte ciudate, picante sau chiar ciudate despre celebritățile luate în vizor. Dincolo de aceste aspecte, stă factorul uman și atestarea faptului că indiferent de imaginea reflectată de mass-media, un om rămâne un om, indiferent de cât de celebru este. Latura umană, cu întreaga sa pleiadă de emoții, de frici și de slăbiciuni este coordonata comună a oamenilor faimoși expuși în această carte.

   „Secretele celebrităților” nu este doar o carte, ci este dovada faptului că dincolo de aparențe și de percepția publicului referitor la viețile starurilor, adevărul este întotdeauna diferit, viața acestora fiind presărată cu diverse probleme. Intensitatea acestor probleme si presiunea la care sunt supuse unele staruri din cauza flashurilor continue ale aparatelor foto, din lipsa intimității, au dus la adevărate tragedii, despre care au consemnat și dosarele arhivelor din agențiile guvernamentale.

   Stilul este concis, clar, simplu și fluent, lectura curge destul de repede, în ciuda volumului destul de mare de informații. Fiecare capitol este bine conturat, are un fir epic, descriind situațiile cursiv, într-un limbaj lejer și în ordinea cronologică în care au avut loc evenimentele din viața starului respectiv, de la începuturile carierei, la ascensiunea profesională (cu toate aspectele generate de acest proces), până la declin sau chiar moartea unora dintre cei analizați.

   Catalogată drept „scandaloasă” de către unele publicații străine, cartea a stârnit controverse la fel de mari precum și alte cărți ale lui Nick Redfern. Celor care au catalogat cartea în astfel de termeni, li se spune încă din Introducere: „Fie că ne place sau nu să recunoaștem, toți savurăm în secret lectura ultimelor bârfe indiscrete despre Britney și Kevin, Brad și Angelina, Paris (Hilton) și, ei bine, oricine se întâmplă să fie starul săptămânii în curs. Da în plus față de studierea atentă a paginilor revistelor de can-can sau de urmărirea programelor nocturne de televiziune despre viața vedetelor de la Hollywood, există o altă sursă care ne permite să aflăm otul despre secretele interesante ale eroilor noștri de televiziune, de pe marele ecran și de pe scenă. Sursa e numită Freedom of Information Act (FOIA)”.

   Fără îndoială, lumea celebrităților, atât de strălucitoare și feerică pentru oamenii obișnuiți este una cu aspect dual, între percepția spectatorilor și adevărata lume a starurilor, fiind o diferență considerabilă. Despre realitatea uneori cruntă și sumbră în care trăiesc unele staruri, scrie Nick Redfern, într-o carte care stă mărturie a faptului că „nu tot ceea ce strălucește este aur”.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Jurnalul unei belele, de Virginy L. Sam-recenzie

 

Titlul original: „Journal d`une Peste”

Autor: Virginy L. Sam

Ilustraţii: Marie-Anne Abesdris

Editura: Univers Enciclopedic Gold

Colecția: Univers Enciclopedic Junior

Anul: 2016

Traducere: Blanche Oltean

Număr pagini: 272

 

   Nimic nu este mai fascinant decât lumea feerică a copilăriei. Așa credem noi, adulții… însă în realitate, lumea copiilor poate fi destul de agitată. Aflăm asta din mărturisirile lui Fannette, o puștoaică creativă, pentru care:

„Viața e făcută pentru ca să te DISTREZI.

Adulții n-au întotdeauna dreptate.

Lumea e cam DEGEABA dacă seamănă doar cu școala.

Să fii tu însuți înseamnă să fii DIFERIT”.

   Virginy L. Sam este realizator TV, autoarea a numeroase piese de teatru, cântece, satiră și povești. În 1982 ea răstoarnă litiera pisicii în baia surorii sale, Marie-Anne. Se răzbună pentru că aceasta îi rupsese toate cartoanele jocului ei preferat: 1000 de Granițe. Mama le spune: „Sunteți niște belele”. Ceva ani mai târziu, Virginy devine scriitoare, iar Marie-Anne desenatoare… și se pare că se înțeleg mult mai bine decât în copilărie. În 2015, ambele surori au parte de un bine meritat succes: publică cartea „Jurnalul unei belele”.

   Ca să fie clar, ni se pune în vedere, încă de la început, faptul că viața este monotonă atunci când se respectă regulile (Nu cânta la masa; Nu arunca nimic pe fereastră; Nu băga pisica în cuptorul cu microunde etc) și se fac numai lucruri „autorizate”. De-a lungul „scurtei sale vieți” – după cum mărturisește Fannette – i-a fost dat să audă multe reguli, multe interdicții… însă cu perspicacitatea sa, a reușit întotdeauna să opună rezistență… și este foarte mândră de asta.

   Întreaga sa existență e un adevărat fluviu de întrebări, de frământări, multe dintre acestea având ca subiect, controversatele creaturi, numite „părinți”.

   Cartea e o reușită îmbinare dintre text și imagine, cu un limbaj lejer, extrem de plăcut copiilor cu vârsta cuprinsă între 7 și 13 ani. Stilul este unul adolescentin, sincer, fiind o adevărată oglindă a gândirii copiilor din epoca noastră. Trăirile pe care le are Fannette, emoțiile sale care uneori abundă în impulsivitate, se regăsesc – atât de vii și intense – și la cititorii de vârsta lui Fannette.

   Iată un episod care reflectă personalitatea lui Fannette și iscusința cu care reușește să intre întotdeauna în belele:

„Eu eram blocată acolo și hipnotizată de caietul ăsta. Problema: costa 12E și eu îmi cheltuisem toți banii de buzunar pe bentițe (singurul accesoriu de fată pe care îl port tot timpul). Deci, niciun ban în buzunar. Falită. Totuși, imposibil să-mi imaginez că îmi pot scrie jurnalul pe altceva în afară de ACEL caiet. Atunci, fără să părăsesc caietul din ochi, am sunat-o pe mama, care lucrează la câteva străzi mai încolo, în florăria ei și am rugat-o să vină de urgență.

-Repede, mama, e o urgență!

-Ce s-a întâmplat? Te-ai rănit? E ceva în neregulă? E ceva grav?

Ca să o fac să vină mai repede, am închis fără să-i răspund.

Asta a fost bună: a ajuns alergând în doar 4 minute și 22 de secunde (am cronometrat-o).

M-a strâns în brațe ca și cum mă-ntorsesem din morți, apoi și-a luat un aer super îngrijorat ca să mă întrebe ce se întâmplase.

-Mămicuță dragă, trebuie neapărat să-mi iei caietul ăla, pentru că o să mă pun pe scrisul unui jurnal și doar pe caietul ăla pot să o fac!

A rămas mută o secundă, apoi a început să urle cu vocea ei ascuțită pe care o are pe când e foarte furioasă”.

E doar una din întâmplările mărturisite de Fannette, iar concluzia sa, după îndelungi cugetări este aceea că: „Părinții sunt niște creaturi absolut bizare”.

   Ilustrată cu măiestrie, cartea este jurnalul zilnic al lui Fanette, caietul în care aceasta își scrie nu doar năzdrăvăniile pe care le face, ci și concluziile și cugetările pe care le are vizavi de fiecare eveniment. Într-o manieră amuzantă, haioasă, intenția lui Fannette este aceea ca, prin intermediul acestei cărți, să-i învețe și pe alții cum să fie diferiți și cum să scape de plictiseală și de monotonia vieții, opunând rezistență la toate regulile… și fiind diferiți. De altfel, Fannette îi invită, la sfârșitul cărții, pe toți cei care au trăit evenimente similare și au simțit la fel, să ia parte din Confreria Belelelor.

   Un adevărat fluviu de evenimente și mărturisiri, de concluzii și cugetări, toate amestecate cu cele mai haioase ilustrații, cartea este o lectură amuzantă nu doar pentru copii, ci și pentru adulți… pentru că, ce poate fi mai relaxant după o zi de muncă, decât să  citești rândurile amuzante scrise de către o maestră în belele?! În plus, cine citește cartea în calitate de părinte, are mai multe beneficii: pe lângă relaxare, ea descrețește frunțile, dar oferă și o perspectivă nouă asupra a ceea ce știm despre copiii noștri… sau mai bine zis, despre ceea ce credem că știm.

   Ideea de carte-jurnal este una care pare să capteze atenția copiilor de astăzi, devenind un adevărat trend, iar „Jurnalul unei belele” este una dintre cele mai fascinante cărți ale acestui gen. Încă de la primele pagini, chiar și copiii care nu au lectura ca pasiune, vor fi prinși în poveste și vor urmări cu sufletul la gură aventurile pe care le povestește Fannette.

   Recomand cartea în primul rând copiilor ( vor găsi o altfel de lectură, plăcută, lejeră, amuzantă), dar și adulților care vor să se întoarcă în lumea plină de frământări și vise a copilăriei, cu pleiada sa de gânduri, de planuri și de pozne.

   În loc de final, așteptăm cu nerăbdare continuarea aventurilor lui Fannette, pentru că ea ne mărturisește: „Începând de acum, a apărut o nouă prioritate în viața mea: să îl revăd pe Theo Ulmer”, dar apoi mai adaugă: „O să găsesc o modalitate ca să mi se ofere un nou caiet și voi reveni”.

Cartea Jurnalul unei belele de Virginy L. Sam a fost oferita pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandata de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

by -
8

„Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

Lăsând totul în vânt… de Cristian Moșneanu

Titlu: Lăsând totul în vânt…

Autor: Cristian Moșneanu

Editura: Librex

Anul: 2016

   Ce poate fi mai frumos într-o după-amiază de primăvară, decât să te cufunzi în lumea feerică a versurilor de dragoste?! „Lăsând totul în vânt...” nu e doar un volum de versuri, este ritmul unei inimi care nu cunoaște viața altfel, decât prin iubire și prin apartenența la o istorie pentru care strămoșii noștri merită un deosebit respect.

   Cine este Cristian Moșneanu? Îl cunoaștem din primele pagini, din descrierea făcută de Anca Dăneț: „Cristian este o fire vulcanică și pasională, un suflet sensibil și frumos, făcut din simțăminte și trăiri, profund și rațional, iar aceasta se reflectă în tot ceea ce face. Poeziile lui sunt cireșe dulci-amare, fâlfâiri de șoapte de dor, fiori de iubire, urlet din adâncul celui mai adânc al ființei sale, sărut pe sufletul iubitei, gânduri sparte în bucățele de depărtarea dintre cei doi, iar vântul dorului autorului reușind să îi aducă iubitei doar frânturi: un te, un iub, un dor.”

   Iată ce spune, la finalul acestui volum de versuri, însuși poetul: „Asemeni vieții omului, acest volum de versuri reprezintă o călătorie izvorâtă și aflată sub stindardul unor alegeri. Fiecare stare ce se reflectă în aceste stihuri reprezintă un pas al propriei mele călătorii. După publicarea primului volum de versuri, am crezut că nu voi mai scrie poezie niciodată. Am conștientizat ulterior că poezia pentru mine reprezintă o stare de spirit care apare ocazional și nicidecum nu este o formă de manifestare continuă. Deși această stare de spirit, în efemeritatea timpului, a avut dimensiunea unei singure picături de apă în vâltoarea unei furtuni, a reușit să dea viață a peste patruzeci de poezii”.

   După ce a scris „Gânduri și rânduri”, Cristian Moșneanu ne încântă cu un nou volum de versuri, unul la fel de exaltant ca și primul, doar cu nuanțe mai accentuate de profunditatea gândirii în circumstanțele atât de sublime ale sentimentelor. Tema pe care a ales-o poetul este iubirea… și poate că unii ar fi de părere că s-a scris și s-a prea scris pe această temă, încât… ce mai poate fi adus nou?! Ei bine, poem cu poem, vers cu vers, cititorul e prins în mirajul rimelor, în ritmul unei inimi care pulsează ca o melodie celebră… și brusc realizezi că ai citit cartea „lăsând totul în vânt”. Universul conturat de către poet e o pânză pe care pictorul dezlănțuie cele mai ascunse și profunde gânduri.

   „Lăsând totul în vânt…” începe cu un poem dedicat străbunicului poetului, Ioniță Grigore, „care a luat parte la Războiul Balcanic din anul 1913, precum și la cele două Conflagrații Mondiale”. Intitulat „Poem pentru eroul meu”, această poezie demonstrează respectul poetului față de oamenii care au construit, în momente de răscruce și grele încercări, un viitor pentru care noi, cei de astăzi, suntem recunoscători:

  „Când stropi de apă vie cad/În nopți ce-aduc doar moarte,/Un glas se aude-nsângerat:/„Soldați, nu stați deoparte”.

   Acum, într-o lume care abundă în îndemnuri individualiste, care nu mai pun accentul decât pe materialism, acest al doilea volum de versuri a lui Cristian Moșneanu este ca o respirație de aer pur, sănătos… și atât de rar. Versul său este de o naturalețe pe care astăzi e aproape imposibil să o mai întâlnești, mesajele aparent simple ale poemelor sale purtând, în realitate, o profundă încărcătură simbolistică.

    Poetul trasează traiectoria cunoașterii iubirii, de la iubirea față de identitatea strămoșească, până la iubirea față de femeia care i s-a imprimat în suflet. Dacă pentru strămoși, poetul își arată respectul dedicându-le versuri sublime, pentru ființa iubită, iubirea devine un proces cosmic, cu complici de talia astrelor: „Vin stele peste chipu-ți, fără număr/Nici nu respir, n-am cum să mai clipesc/Iar tu să-mi pui galeșul cap pe umăr/iar eu să-ți spun încet că te iubesc./ Cu săruturi încet-încet să mă dezgheți,/Pe-ai tăi nuri, calea-și găsește versul/Un geamăt se răsfrânge în pereți/Acum să se oprească Universul”.

   Sub aparența cuvintelor simple, se ascund adevăruri universale, cugetări profunde despre sensul vieții prin iubire, despre cum toate elementele naturii își asortează intențiile în funcție de starea poetului: „Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

   Sentimentul de iubire, sublim până în cele mai fine trăiri, este țesut cu un fir colorat, alcătuit dintr-o mulțime de figuri de stil ce amintesc de stilistica eminesciană. De la epitete precum:„izvor nesecat”, „chipul feeric”, „ochii limpezi”, „chipul gingaș”, la comparații: „noaptea ca o boare”, „suspin ca o candelă”, dar și alte figuri de stil, imaginile create de către poet sunt uneori calme și line, alteori spectaculoase prin transpunerea zbuciumului sufletesc: „De-atâta depărtare, de tot ce e văzut/De munți și văi și zori și ape/De pomi, noroaie și amurgul dispărut/De somn, de odihnite pleoape/De tot ce ești când lângă mine nu te știu/De tot ce sunt când visul ți-e aproape/De zilele când ești cu mine și-s al luminii fiu/De nopți cu geamătul de vânt din ale tale șoapte/De toate acestea și încă mii în parte/Arzând în dorul care mă destramă/Respir numai prin tine, prin ale tale fapte/Și dorul tău la jugul lumii mă înhamă”.

    Iubirea apare ca sens al acestei existențe, ca predestinare, mărturisește asta însuși poetul, în poezia „Eu te iubesc”: „Eu te iubesc căci asta mi-e menirea/Și ceasul tihnei s-a oprit în loc/Iar dulci îți sunt și zâmbetul și firea/Sublim îți arde ochiul în potop”.

   Unde se situează poezia lui Cristian Moșneanu, în circumstanțele literaturii actuale? Ei bine, poetul Cristian Moșneanu nu se raportează tendințelor, ci, mai degrabă el dă valoare sentimentelor sale, pe care le expune cu ascuțita inteligență a sufletului, urmându-și propriile reguli… și îi reușește foarte bine!

    Recomand cartea celor care iubesc versurile… și mai ales versurile de iubire, care vin ca o plăcută alinare în fiecare anotimp… dar în special primăvara.

Librex.ro

Cartea Lăsând totul în vânt… de Cristian Moşneanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Povestea domnului Necunoscut

    Nimic nu e întâmplător în această lume… nici un om pe care-l întâlnești nu e fără importanță în viața ta… nici vânzătoarea de garoafe de la capătul străzii, nici bătrâna care te întreabă, îngrijorată, unde se plătește lumina…

   Totul e calculat și echitabil, totul e balansat așa cum se cuvine, astfel încât oamenii pe care i-ai întâlnit și modul în care i-ai tratat vor constitui, negreșit,  un eveniment din viața ta viitoare. Domnul Necunoscut – căci așa îl voi numi pe octogenarul care a ales să mi se confeseze într-o stranie după-amiază de sâmbătă, pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca – e singur și îngândurat, dar zâmbește mulțumit atunci când mă vede, de parcă ar ști deja că eu ascult poveștile oamenilor. E mulțumit și se scuză că poate mă plictisește cu povestea lui, dar eu îl ascult cu interes, iar acest lucru îl face să-și continue mărturisirea. La început, povestea pare neclară, pentru că domnul Necunoscut vrea să povestească totul dintr-o data și nu știe ce și cum să-mi spună mai întâi… apoi, văzând că nu plec, își ia răgaz, se adună și începe firul poveștii, cu calm… începând cu zilele când era copil la tatăl său. A avut totul, domnul Necunoscut, încă de copil, pentru că tatăl său făcea comerț cu animale… și totul a fost bine, iar acest bine – mărturisește el – nu e bun. Nu e bun deloc. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut l-ar ruga pe tatăl său să nu-I ma idea nimic, să-l lase la muncă… să știe să aprecieze valoarea muncii, valoarea lucrurilor obținute prin muncă… dar nu poate… acesta e cel mai mare regret al său… că nu poate să dea timpul înapoi și să-și respecte părinții așa cum se cuvine.

   Nu am timp să-I spun cuvinte de consolare, pentru că domnul Necunoscut trece prin decenii cu aceleași regret și ajunge la ziua când s-a prezentat acasă la ai săi cu o țigancă frumoasă, mai mare cu doi ani decât el…

    -Nu zic nimic, a spus tata, ia-o, dacă-ți place! Dar dacă-ți place acum trebuie să-ți placă toată viața! Eu îți fac nuntă, tu gândește-te bine!

   Și… domnul Necunoscut s-a gândit, dar așa cum numai un îndrăgostit poate să gândească, cu inima! Și s-au luat, au făcut nuntă mare, iar țiganca nu era numai frumoasă, ci era isteață și harnică. Păcat că domnul Necunoscut, la vreo cinci ani de la nuntă, a găsit o vânzătoare de garoafe și, după ce a băut o cafea vrăjită, dus a fost…

   Vrăjită, nevrăjită… când s-a dezmeticit, domnul Necunoscut s-a dus spășit acasă, iar țiganca lui, frumoasă, isteață și harnică, nu era proastă deloc. L-a data afară din casă, dar l-a primit la vreo săptămână, de dragul fetei pe care o aveau împreună… însă orice strop de iubire i-a dispărut din privire.

   De atunci, niciodată nu l-a mai privit țiganca cu ochii iubirii, așa cum o făcuse înainte. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut ar spune că se grăbește și că are copil mic acasă și că nu-I timp de cafele, iar dacă vânzătoarea de garoafe s-ar supăra de acest refuz, n-ar fi mare pagubă… dar nu e chiar așa… pentru că domnul Necunoscut nu mai poate da timpul înapoi.

  Nu mai știe nici el câte decenii au trecut de atunci, vreo șapte poate… cert este că de la acel incident până acum, domnul Necunoscut nu mai are ce să-mi povestească… semn că nimic important nu s-a mai întâmplat de atunci.

   -Și țiganca? îl întreb curioasă.

   -E acasă… are probleme de sănătate, dar încă îmi mai spală și îmi face de mâncare… e la fel de frumoasă cum era când am cunoscut-o, dar de privit, mă privește tot cu ochii lipsiți de iubire…

   Domnul Necunoscut are lacrimi în ochi. Mă privește de parcă ar aștepta să fac un miracol ca să salvez iubirea sa… Îl privesc mai bine și observ culoarea galbenă a tenului… prea galbenă, chiar și pentru un octogenar. E primăvară și pădurea încă nu a îndrăznit să înverzească… de teamă parcă să nu-i spulbere domnului Necunoscut îndrăzneala de a spune cuiva tot ce avea pe inimă, oferindu-o șansa să „termine programul” povestind cele întâmplate și mărturisind că îi pare rău pentru tot…

  -Am crezut, îmi spunea el în timpul poveștii, că mie nu mi se va întâmpla nimic rău, că bătrânețea e o chestiune pe care o auzi la alții… și asta însemna că li se întâmpla numai altora, iar eu m-am crezut imun la toate acestea… și iată-mă… trecut bine de 80 de ani… cu geamantanul de regret pregătit. Nu se știe niciodată când trebuie să pleci… și cel mai bine e să ai bagajul pregătit…

   -Dar dumneavoastră… dumneavoastră cum sunteți? îl întreb, așteptând un răspuns la fel de sincer ca și întreaga sa mărturisire.

   -Eu… sunt plin de regrete… nu mai aștept nimic de la viață, programul meu s-a terminat… și mai e și ciroza asta hepatica în faza de metastază… de asta am și refuzat internarea. M-au oprit chiar și de la morfină… nu mai e mult… și îmi pare atât de rău…

   Domnul Necunoscut îmi mulțumește că am avut răbdare să-l ascult, se scuză dacă m-a plictisit și își îndreaptă pașii încet spre strada care duce spre oraș, în timp ce eu rămân acolo, lângă zidurile groase ale mănăstirii, cu o poveste atât de grea pe umeri. Mă simt de parcă domnul Necunoscut mi-ar fi lăsat un bagaj greu… un geamantan plin de regret… unul pe care l-a abandonat mărturisindu-mi mie toate acestea, pentru a pleca dincolo, mai lejer…

   Mă voi duce, cu siguranță, la plimbare pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca și sper din toată inima să-l mai întâlnesc pe domnul Necunoscut și să am șansa de a-l încuraja și de a-I spune că toți oamenii greșesc și că regretele lui nu sunt cu mult diferite față de alte regrete, că toți suntem vulnerabili în fața unor circumstanțe… Nu știu dacă văzându-l, îi voi spune toate acestea, dar sper ca dincolo să-și regăsească liniștea și pacea sufletului.

O carte oglindă-Miercuri respirăm, de Ioana Chicet-Macoveiciuc

 

Titlu: „Miercuri respirăm”

Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Editura: Univers

Anul: 2016

Număr pagini: 253

   Se întâmplă uneori, ca personajele unei cărți să-mi devină atât de dragi, încât să simt o nuanțată undă de tristețe atunci când călătoria noastră împreună ia sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul cărții „Miercuri respirăm”, când cele șase personaje principale și-au luat rămas-bun de la mine. Am realizat apoi ca „Miercuri respirăm” e cartea oglindă în care se regăsesc trăirile femeilor aspirante la titlul de mamă.

   Ioana Chicet Macoveiciuc, autoarea acestei cărți, este deținătoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri românesti despre cresterea copiilor –  „Prințesaurbană”. În acest spațiu virtual, dincolo de experiența în presă și comunicare, Ioana își expune și minunata experiență ca mamă… și asta pentru că cea mai sublimă dintre meserii este aceea de mamă.

   În contextul literar actual, atât de prolific, abundent și în cărți practice despre cum să faci față cu brio diferitelor perioade din viață, apare o carte care rupe din realitatea a șase tinere, așezându-i cititorului în față un episod actual nealterat de figuri de stil… o oglindă. Bărbat sau femeie, citind  „Miercuri respirăm” este imposibil să nu regăsești o emoție pe care s-o recunoști ca făcând parte din palmaresul amintirilor tale.

   Odiseea celor șase tinere, începe cu prezentarea acestora:

„Miruna Nichifor, Specialist PR, Fabulous Events: Miruna nu-și găsește niciodată cheile sau portofelul, în schimb găsește soluții la problemele altora. Ba chiar și la ale ei, uneori.

Veronica Mușat-Aydogdu, Office Manager, International Landmark Constructions: Veronica e fata pe care-o invidiezi cînd o vezi pe stradă, crezînd că viața ei e perfectă. Dac-ai ști…

Angela are o familie minunată. Ocazional visează că-i pune otravă în mîncare soțului ei.

Carmen Păunescu, analist financiar, Direcția de taxe și impozite, ANAF: Carmen te scutură de-ți merg fulgii și te aduce cu picioarele pe pămînt. Dar e îndrăgostită de o magnolie.

Raluca Rizea, Operations Manager, Oracle: Raluca e foarte serioasă și planifică totul din timp. Păcat că unele lucruri esențiale nu se pot planifica…

Gabriela Mardare, English Teacher, School nr. 164, Bucharest, District 5: Gabi e profesoară, dar manualele școlare îi dau fiori în ultima vreme”.

   Totul începe când aceste șase femei, aflate în ultimul trimestru de sarcină, se întâlnesc la cursul Lamaze, unde aveau să învețe totul despre naștere și despre întâlnirea cu bebelușul. Sub prima impresie a echilibrului (care se spulberă, însă, destul de repede) fiecare dintre cele șase tinere încep să dezvăluie câte un secret din viața lor, iar cartea ia repede alura unui film thriller și te ține în suspans până la ultimul rând. Niciuna din cele șase femei nu au o existență liniștită, ba mai mult decât atât, unele dintre ele duc pe umeri un adevărat zbucium. Aproape imperceptibil, între cele șase s-a realizat o legătură frumoasă și strânsă: „Ne cunoscuserăm de un minut și deja aveam motive să râdem complice împreună”.

    Situată la granița dintre roman chick lit și carte confesiune, „Miercuri respirăm” e un taxi în care te urci din fugă și care rulează apoi cu o viteză halucinantă către un final fericit. Intrigi imprevizibile condimentează acțiunea și așa plină de tensiune, printre replicile încărcate de umor bine construit al autoarei:

„Super, exact ce-mi lipsea, să mă întâlnesc cu singurul bărbat wow din viața mea, pe care l-am părăsit, și care arată în continuare ca un zeu , în timp ce eu arăt ca un hipopotam eșuat printre zacuști și palinci.

-Salut, Miruna! Arăți grozav!

-O, mulțumesc, și tu…

-Pot să-ți spun ceva?

Că încă mă iubești? îmi zic chicotind superior în gând.

-Ai niște brânză între dinți, uite-aici…

La naiba. Nu era de ajuns ca el e încă perfect, iar eu aproape m-am dublat în grosime, trebuia să-i și zâmbesc cu dinții împănați de urdă.”

    Cu acest stil umoristic, povestea fiecărei femei pare o dramă dizolvabilă, și nu implacabilă, pentru că în ciuda intensității și a gravității unor situații, personajele feminine fac apel la propriul optimism sau la sprijinul necondiționat al celorlalte prietene.

    Acțiunea este structurată în 24 de capitole, fiecare dintre acestea captând traiectoria tensionată a fiecărei tinere, până în momentul aducerii pe lume a bebelușului. Fiecare poveste este una rupă din realitatea zilelor noastre, iar personajele masculine, deși par a avea roluri secundare, poartă un rol esențial în construcția personajelor feminine, iar acest lucru mă duce cu gândul că Ioana Chicet-Macoveiciuc  nu este o feministă, ci o familistă convinsă, pentru care primează ideea de familie, dincolo de toate impedimentele și de orice eveniment cu alură de „greutate”.

   La finalul cursei în viteză… e copilul… personajul suprem, sublimul unei relații și unicul motiv pentru care fiecare din cele șase femei devin suficient de puternice încât să înfrunte tot ceea ce le oferă imprevizibila existență. Locația urbană în care se desfășoară acțiunea, aglomerația și viteza urbei se asortează perfect cu viteza evenimentelor din viața celor șase femei, cu emoțiile, cu nerăbdarea, dar mai ales cu speranța.

   Densitatea personajelor este în strâns raport cu viteza de desfășurare a acțiunii, astfel că ajungi să-l cunoști suficient de bine (dar tot în viteză), pe șoferul de taxi, stresat de femeia care s-a urcat pe bancheta din spate și e pe cale să nască:

„-Ce se-aude acolo, doamnă, ați născut?

-Așa se pare, șoptește Carmen cu ochii lipiți de făptura caldă și moale care respiră rapid la pieptul ei.

Șoferul întoarce capul să se uite printre scaune. Doamna ține la piept un copil mic, roșu, acoperit cu un fel de spumă albă. Scrutează atent tot decorul, apoi răsuflă ușurat: se putea întâmpla mai rău.

-Păi, să vă fie de bine, doamnă! Cum o să-l cheme?

-Nu știu, nu ne-am decis încă. Pe dumneavoastră cum vă cheamă? întreabă ea gâfâind aducându-și aminte de un film englezesc în care o tipă naște în avion și botează copilul cu numele pilotului, în semn de mulțumire.

-Curcă Titi.

-Ah, lăsați, o să ne mai gândim noi…”.

    Nu e de neglijat nici componenta romantică. În timp ce unele cupluri descoperă că nu mai au nimic de împărtășit, iar iubirea și pasiunea s-au epuizat, alte cupluri descoperă că iubirea și apariția copiilor sunt ingredientele perfecte pentru relația sau căsnicia ideală. Un lucru e sigur: nimic nu e  ușor într-o relație, dar totul e de o frumusețe uluitoare, atâta timp cât există iubire. Iar copiii nu sunt decât o confirmare a faptului că relația este una care merită construită mai departe, cu cărămizi de cea mai bună calitate.

    Intitulat „Noi începuturi”, ultimul capitol, deznodământul întregii acțiuni, confirmă pe deplin ideea intuită suav în celelalte capitole, aceea că fericirea se construiește, iar familia este locul cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi.

   „Miercuri respirăm” nu e o carte despre femei, nici despre miracolul nașterii… e o carte despre familie și despre viață, în viteza și decorul urban actual, o oglindă a realității… cu aspectele bune și cu cele mai puțin bune.

Editura Univers

Cartea Miercuri respirăm de Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru - acesta sunt eu”.

Realitatea ființei, de Jeanne de Salzmann-o uluitoare călătorie în misterele ființei umane

Titlu original: „The Reality of Being: The Fourth Way”

Autor: Jeanne de Salzmann

Editura: Herald

Anul: 2016

Număr pagini: 368

Traducere: Cantemir Mambet, Mihăiță Alexandru (din partea Institutului Gurdjieff din România) și Bogdan Brumă

Colecția: Serie autor: G.I. Gurdjieff

   Cine suntem cu adevărat? Ce suntem? Avem o percepție justă a ființei noastre? Iată dileme cu care se confruntă cei interesați de realitatea ființei, întrebări la care Jeanne de Salzmann, ucenică a lui Gurdjieff, răspunde, publicând cartea pe care maestrul său a conceput-o în timpul vieții, carte născută pe fundalul nevoii perpetue a ființei umane de a găsi răspunsuri referitoare la originile sale.

  „Realitatea ființei” este un studiu asupra ființei cu toate planurile sale, studiu realizat din caietele lăsate de către Gurdjieff.

  Născută în 1889 în Reims, Franța, Jeanne de Salzmann a crescut la Geneva, în Elveţia, având o educație axată pe muzică. în 1919, la Tbilisi, existența sa a luat o surprinzătoare turnură când l-a întâlnit pe G.I. Gurdjieff cu care a colaborat până la moartea acestuia. Dincolo de colaborarea fructuoasă, între cei doi a fost o adevărată prietenie, Jeanne de Salzmann aflându-se printre puținii elevi pe care Gurdjieff i-a inclus în ceea ce el numea „munca speciala”, pentru o senzaţie mai constientă.

  Când a simțit că misiunea sa pe pământ era îndeplinită, Gurdjieff i-a cerut prietenei sale să trăiască mai mult de 100 de ani, timp în care să facă cunoscute studiile cercetărilor lor și rezultatele acestora… iar Jeanne de Salzmann a făcut exact cum i-a cerut maestrul său. Și-a petrecut viața publicând cărțile maestrului și conservând „Mișcările” – exerciții de dans inițiate de către Gurdjieff.   Salzmann s-a străduit să păstreze aceste mișcări în forma lor autentică și a fondat centre speciale, cărora le-a dat denumirea de „centre Gordjieff” în Paris, New York și Londra, precum și în Caracas, Venezuela. După ce și-a îndeplinit și ea misiunea, respectând ceea ce a rugat-o Gurdjieff, Salzmann a părăsit această lume, la vârsta de 101 ani. Iată ce spunea ea, într-un interviu, pe când avea 90 de ani:

„Scriu o carte despre cum să fii în viață, despre calea de urmat pentru a trăi la două niveluri. Aceasta va arăta cum să găsești un echilibru, cum să mergi de la unul la celălalt sau, mai degrabă, cum să găsești calea dintre ele. Trebuie să vedem dincolo, și prin gândirea noastră obișnuită, pentru a ne deschide către o altă minte. Altfel, rămânem pe pragul din fața ușii și aceasta nu se deschide.”

   Despre maestrul său, aflăm din deschiderea cărții: „Gheorghii Ivanovici Gurdjieff (1866-1949) a privit cunoșterea realității – ceea ce el numea adevărata „cunoaștere a ființei” – ca pe un curent care curge din îndepărtata Antichitate, transmis din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaștere drept mijlocul indispensabil de a obține libertatea interioară, eliberarea. Pentru aceia care caută să înțeleagă sensul vieții omenești în univers, el spunea că scopul căutării este de a străbate și ajunge la acest curent, de a-l găsi. Atunci rămâne acolo doar „să cunoști” pentru „a fi”. Însă pentru a cunoaște, îi învață el pe ceilalți, este necesar să descoperi „cum să cunoști”.”

  Pentru Gurdjieff, apropierea de religie, dar mai ales de divinitate include trei căi: Calea Fakirului ( cea care presupune stapanirea corpului fizic), Calea Călugărului ( axată pe credință și simțire) și Calea Yoginului ( care presupune dezvoltarea mintii).

  Toate aceste trei căi, le-a studiat și le-a integrat ulterior în „A patra Cale” – unde maestrul vorbește și de conștiința de sine și necesitatea efortului de a construi o gândire adecvată și eficientă, pentru a vedea lucrurile cât mai aproape de ceea ce ele sunt cu adevărat.

  Cartea este foarte bine structurată, cu 12 secțiuni, fiecare având câte trei capitole, divizate și ele în alte subcapitole. Textul este concis, dar departe de a fi unul pretențios, astfel încât poate fi ușor înțeles de către cititori. Fiecare secțiune reflectă o gândire de tip meditație, unde lucrurile aparent simple, comune, par să capete o însemnătate significantă.

   De multe ori mi s-a întâmplat să citesc o carte catalogată drept uluitoare în țara unde a fost publicată, dar tradusă în limba română a pierdut foarte mult din esență. Nu este cazul acestei cărți. Dimpotrivă! Răsfoind paginile cărții, pierzi noțiunea de „citit” și începi să asculți, de parcă vocea lui Jeanne de Salzmann ți-ar șopti o minunată poveste despre propria ta ființă. Asta se întâmplă atunci când traducerea este de una calitate. Se pare că stilul original al lui Jeanne și calitatea traducerii au dus la un text unde cantitatea informației, deși destul de mare, este ușor asimilabilă de către cititori.

  La fel ca multe alte coperți de la editura Herald, există o magică legătură între ceea ce transmite cartea și designul acesteia, conceput special pentru a induce cititorului starea propice înțelegerii adevărurilor transmise între file.

Iată și cele 12 capitole:

  1. „O chemare către conștiență”. De la începuturile existenței sale, omul a fost măcinat de căutarea de sine. Iată ce spune Salzmann:

„Omul rămâne un mister pentru sine însuși. El are o nostalgie pentru Ființă, un dor pentru dăinuire, pentru permanență, pentru perfectă deplinătate – un dor de a fi”.

  1. „Deschidere către prezență”. Percepția noastră despre propria existență este una de observator pasiv… dar dacă ar exista posibilitatea să ne citim viețile din perspectiva activă?

„Indiferent de starea în care mă găsesc în acest moment, indiferent de sensul forței pe care eu o manifest, posibilitățile cele mai înalte sunt aici, ascunde de ecranul gros al pasivității mele de a crede în autosuficiența mea”

  1. „Într-o direcție comună”. Se pare că în circumstanțele agitate actuale, ar trebui să acordăm o atenție deosebită conștiinței de a fi.

„Ce înseamnă să fii prezent? Să fii aici și acum? Am senzația că sunt prezentă. O gândesc, o simt.”

  1. „Munca de a fi prezent”. Poate că pare ușor, dar este destul de dificil să trăim în prezent, de aceea trebuie să căutăm mereu noi căi prin care să reușim să facem acest lucru.

„Înțelegerea este bazată pe impresii conștiente și depinde de starea mea de Ființă, de starea mea de prezență.”

  1. „Cu alții”. Omul – așa cum au spus înțelepții antici – nu a fost făcut să fie singur. El se dezvoltă numai trăind între alți semeni de-ai săi.

„O muncă în comun este necesară pentru a ajunge împreună la o mare intensitate”.

  1. „A fi centrat”. Concentrarea este una din cele mai importante căi de descoperire a centrului ființei. Multe răspunsuri la întrebări dificile le putem afla dacă ne concentrăm asupra centrului nostru interior.

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru – acesta sunt eu”.

  1. „Cine sunt eu?”. Suntem, așa cum am spus la începutul acestei recenzii, mereu în căutare de răspunsuri referitoare la propria ființă.

„Suntem cu toții, așa cum suntem, sub influența imaginii noastre despre noi înșine”.

  1. „Către o nouă ființă”. Misiunea omului este aceea de a evolua, de a se perfecționa, de aceea, din taote eforturile sale și realizările pe care le are legate de spirit, el ar putea construi o nouă ființă.

„Ființa mea astăzi nu este unificată. Aceasta este împrăștiată și, prin urmare, fără conștiință. Se poate schimba ființa?”

  1. „Într-o stare de unitate”. Atunci când omul reușește să-și alinieze gândurile și sentimentele, să devină o unitate, el devine conștient de sine.

„Există două mișcări în mine: o mișcare a energiei venind de sus, care, dacă sunt destul de liberă, să o ascult, pătrunde și acționează prin mine.”

  10.„O prezență cu o viață proprie”. O altă modalitate de a deveni conștienți de ființă, este aceea de a experimenta energii speciale, cu aspect de prezențe vii.

„În mine există o forță vitală pe care nu o simt, nu o aud, nu o servesc. Toată energia mea este chemată în mod constant în exterior de gânduri și dorințe, doar cu scopul de a satisface aviditatea mea.”

  11„Ființa esențială”. Omul trebuie să învețe să gestioneze forțele care trec prin ființa sa sub formă de vibrații.

„În transformare, întrebarea nu este cum să obținem o stare din ce în ce mai deschisă, ci cum să o permitem. Energia este aici. Rolul nostru nu este de a face ca această energie să treacă în noi, ci să o lăsăm să treacă prin noi, doar să o lăsăm să treacă prin noi.”

  • „A trăi învățătura”. Trecând prin toate învățăturile din celelalte capitole și învățând cum să ascultăm vibrațiile Ființei, putem deveni conștienți de realitatea acesteia.

   Una dintre cele mai fascinante călătorii este aceea făcută în căutarea propriei ființe și a realității sale, iar cartea lui Jeanne de Salzmann deschide ochii chiar și celor mai sceptice firi, spre dezvăluirea și acceptarea unor adevăruri care ies, în ultimii ani, la iveală din ce în ce mai clar, adevăruri despre ce este omul în imensitatea universului și mai ales care este rolul său aici.

  Recomand cartea celor care doresc să afle cât mai multe despre natura, complexitatea și caracteristicile ființei umane.

  Îi acord cinci stele pentru calitatea informației, a mesajului, pentru aspectul general și pentru traducere.

Editura Herald-logo

Cartea Realitatea fiinţei, de Jeanne de Salzmann a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

„Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate.

Născută din fum şi os, de Laini Taylor-un fantasy urban, la superlativ

Titlu original: „Daughter of smoke and bone”

Autor: Laini Taylor

Editura: Epica (EpicWave)

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 400

Traducere: Cristina Jinga

    Tendința actuală a genului „fantasy” este aceea de continuă ascensiune. Se scriu cărți din ce în ce mai bune, iar asta nu dovedește decât o notabilă evoluție a imaginației scriitorilor.

   Născută pe 11 decembrie 1971 în California, Laini Taylor și-a dorit dintotdeauna să fie o scriitoare de succes, însă prima sa carte a văzut lumina tiparului abia când Laini avea 35 de ani. Stilul și originalitatea sa au propulsat-o instant în topul preferințelor cititorilor de „fantasy”, astăzi fiind una din cele mai apreciate scriitoare ale acestui gen.

   „Născută din fum și os” este un roman captivant, care furnizează exact acele coordonate pe care iubitorii genului „fantasy” le caută: suspans și originalitate. Dacă în acest decor se insinuează și o poveste de iubire, atunci succesul cărții este garantat, însă în acest adevărat „boom” al acestui gen, devine din ce în ce mai dificil ca un scriitor să scoată o carte care să frapeze. Și totuși… „Născută din fum și os” oferă elemente inedite care alcătuiesc imagini frapante, dialoguri fluente, uneori pline de sarcasm și ironie, alteori dramatice, dar și personaje cu alură mitologică, toate acestea într-un decor urban magic: Praga.

   Dincolo de realitatea curentă, Laini Taylor expune o lume paralelă, care abundă în mistere redate la început subtil, apoi introduse în poveste ca elemente cheie.

   „Născută din fum și os” este povestea unei studente la arte, aparent o fată simplă, al cărui nume – Karou – simbolizează speranța. Aceasta descoperă nu doar că lumea e plină de elemente ascunse, incredibile, ci și faptul că ea însăși e mai mult decât o simplă ființă umană. În așezarea elegantă, cu parfum antic, viața lui Karou devine o cursă între preocupările unei ființe umane obișnuite și misiunile pe care le primește de la demoni și alte creaturi. Pasionată de artă, Karou are o adevărată colecție de desene pe care mintea și inima sa i le-a dictat… sau poate că lumile devin transcendente și cer să fie concretizate pe foile sale.

   Dacă din trendul romanelor fantasy fac parte demoni, himere și alte creaturi mitice, romanul lui Laini Taylor stă bine la capitolul de originalitate a personajelor, a decorului, dar și a acțiunii. Clasica luptă dintre forțele binelui și ale răului, nu e doar o chestiune de alb-negru, ci capătă o adevărată paletă de culori.

   Deși este o ființă umană, Karou este specială, nu doar prin talentul său la desen, ci și prin aspectul său fizic. La cei 17 ani ai săi, Karou merge la școală, socializează cu colegii săi și are un comportament tipic unei tinere de vârsta sa. Nimeni nu știe că dincolo de aceste aparențe, viața sa este tulburată de misiuni cu un grad ridicat de risc, printre himere și alte creaturi ciudate, care nu aparțin acestei lumi. Din lumea aceasta aparent paralelă, însă care transcende adesea realității curente, fac parte ființe jumătate om, jumătate animale. E o lume nu doar misterioasă, ci și primejdioasă, dar care o determină pe Karou să își pună o serie întreagă de întrebări despre originea sa.

„Karou era misterioasă. Aparent, nu avea familie, nu vorbea niciodată despre ea însăși și era expertă la parat întrebări – din câte știau prietenele despre originile ei, ar fi putut foarte bine să fi ieșit direct din capul lui Zeus. Și surprindea continuu. Buzunarele ei erau întotdeauna pline-ochi de lucruri curioase: monede antice de bronz, dinți, tigri minusculi de jad, nu mai mari decât unghia degetului mare.”

 

   Totuși, nimeni nu pare dispus să-i clarifice tinerei situația, dimpotrivă, totul se complică atunci când apare Akiva. De aici, de la apariția acestui personaj, acțiunea cărții devine complexă, plină de suspans. Dinamica personajelor capătă și ea un ritm mai alert, rolurile acestora nu mai par să fie bine delimitate în principale și secundare, ci acțiunile lor au influență majoră în existența celorlalte personaje. Dacă până la un moment dat, acțiunea cărții avansa într-un ritm aparent lent, firul epic devine complex și extrem de alert. Parfumul de urbe cu alură antică, ales de către scriitoare ca decor pentru sclipitoarea poveste, nu face decât să accentueze suspanul acțiunii și tensiunile dintre personaje.

  Și… pentru că veni vorba de tensiuni… emoțiile pe care le trăiește Karou în preajma lui Akiva sunt un amestec de magie, pasiune, o irezistibilă și inexplicabilă atracție din partea ambelor personaje.

„Trebuia să-și înăbușe sentimentul; nici măcar n-ar fi trebuit să simtă asta – acest zbucium, această necesitate imperioasă, acest tumult, acest iureș. Și, sub toate acestea, un ciot sucit de gând, pe care-l ținuse prizonier în umbrele minții lui, atât de încovoiat, încât nici nu-l mai recunoștea drept ce era: o speranță. O foarte mică speranță. Și în centrul ei: Karou”.

   Fără îndoială, stilul este unul original, un amestec de fluență și cursivitate, cu un dialog intrigant, din care nu lipsește umorul. Răsturnările de situație par să fie condimentul final al acestei cărți, punctul forte de originalitate.

   Decorul ales, fascinanta Praga, face din acest roman, unul special, iar descrierile nu sunt pasaje greoaie, ci lejere fraze prin care cititorul este transpus în scenariul poveștii:

„Străzile Pragăi erau o improvizație ireală, abia atinsă de secolul al douăzeci și unu-lea – sau de al douăzecilea, ba chiar și de al nouăsprezecelea, la drept vorbind. Era un oraș de  alchimiști și de visători. Străzile sale pavate, medievale, fuseseră odinioară umblate de golemi, mistici, armate invadatoare. Casele înalte, în culori vii, ca de sânziene, carmin și alb-albastru ca al cojii de ou, erau împodobite cu modele din ipsos și cu acoperișuri uniform roșii. Cupole baroce, în verdele oxidului de cupru, și turle gotice se avântau spre cer, gata să tragă în țeapă îngerii căzuți”.

   Imprevizibilul este factorul cheie al romanului. Este imposibil, din postura de cititor, să intuiești ceea ce urmează, ce nivel va atinge tensiunea dintre personaje sau în ce direcție se vor îndrepta evenimentele.

  „Născută din fum și os”, primul roman al trilogiei lui Laini Taylor, este o carte intensă, bine structurată, chiar dacă acțiunea înregistrează un grad ridicat de complexitate.

Părere personală. Acord acestei cărți cinci stele și o recomand cu mare drag celor care vor să citească un fantasy extrem de bun. editura Epica

Cartea Născuta din fum şi os, de Laini Taylor a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, de  Agatha Christie

Editura: Litera

Anul: 2016

Număr pagini: 224

   Își bagă mereu nasul în treburile altora, adoră să dezlege ițele celor mai complicate scandaluri, este extrem de atentă la detalii și… nimic nu-i scapă. Este Miss Marple – celebrul personaj creat cu atâta desăvârșire de către Agatha Christie.

   Considerată o adevărată „regină a crimei”, Agatha Christie este cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, având în palmares 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și alte șase romane pe care a ales să le publice sub pseudonimul „Mary Westmacott”. Două dintre personajele sale – Hercule Poirot și Miss Marple – au devenit celebre în întreaga lume și n-a lipsit mult până când realizatorii de film i-au pus în scenă.

   „Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” este o colecție de nouă povestiri care antrenează cititorul într-o atmosferă de suspans. Dacă în șapte dintre povestiri, o avem în centru pe fermecătoarea Miss Marple, există și două povestiri cu iz fantastic, în care acest personaj lipsește. Aceste două povestiri sunt, de altfel, diferite nu numai din prisma personajelor, ci și prin natura genului literar. „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” demonstrează că Agatha Christie a reușit să abordeze – cu succes – și alt gen de povestire, cel cu caracter paranormal, însă la fel de intrigante și pline de suspans ca și celelalte povestiri.

   „Sanctuarul” este prima povestire din carte și redă cazul plin de enigme al unui om găsit mort într-o biserică din Chipping Cleghorn, un sătuc până atunci foarte liniștit. Între ipoteza sinuciderii și crimă, se insinuează ochiul aprig al lui Miss Marple care nu ignoră niciun detaliu, ci adună probele ca pe niște adevărate piese de puzzle și le asamblează, găsind astfel, drumul către dezlegarea crimei.

   A doua povestire, intitulată „O glumă ciudată”, seamănă cu o aventuroasă căutare de comori. În centrul acțiunii stă o moștenire considerabilă, pe care cei aflați în drepturi nu știu cum s-o recupereze. Unde și cum a fost ascunsă, va afla, desigur, inegalabila Miss Marple, cu flerul său și cu abilitățile sale de fin observator și analist al firii și comportamentului uman.

   „Crima comisă cu metrul de croitorie” demonstrează, încă o dată, talentul remarcabil al Agathei Christie și stilul său inconfundabil, antrenant și enigmatic. Dacă din titlu am putea deduce anumite elemente clare din ipotezele crimei, ei bine, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple precum par. Iar de aici, până la aflarea adevărului, e o cale destul de complexă…

   „Cazul îngrijitoarei„ – cea de-a patra povestire, o găsește pe Miss Marple în ipostaza de bătrânică distractivă, căreia dezlegarea misterelor din jurul crimelor nu e decât o simplă joacă, spre deosebire de alți oameni, pentru care rezolvarea crimelor e un drum anevoios.

   În următoarea povestire, „Cazul menajerei fără cusur” facem cunoștință cu personaje a căror imaginație depășește orice limită atunci când e vorba despre furt. Dacă mintea lor elaborată pare să nu aibă limite, perspicacitatea lui Miss Marple este cea care aduce un enorm ajutor anchetatorilor.

Miss Marple are un farmec special nu doar în rolul de personaj, ci și în cel de povestitor, așa cum o găsim în a șasea povestire – „Miss Marple spune o poveste”. Cum poate avea loc o crimă într-o cameră încuiată pe dinăuntru? Numai Miss  Marple poate răspunde la această întrebare.

  „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” sunt cele două povestiri din care Miss Marple lipsește, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de suspans, ba mai mult decât atât, pe lângă acesta, există și izul paranormal care accentuează starea specifică de tensiune în care cititorul se află.

   „Nebunia lui Greenshaw” e ultima povestire din carte și are în prim plan o casă cu o arhitectură diferită de celelalte case și o afacere care se aseamănă cu un labirint. În ciuda complexității cazului și a aparentei lipse de dovezi, Miss Marple dovedește suficientă perspicacitate, încât toate piesele de puzzle să se adune din nou, ca într-un tablou perfect.

   Cartea este o lectură nu numai lejeră, ci și extrem de antrenantă. Se citește ușor, e confortabilă ca format; se poate citi în autobuz, în metrou, în tren… singurul pericol fiind acela că e foarte posibil să fii captivat de lectură și să uiți să cobori.

Iată câteva citate din această minunată carte:

„-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ochii bătrânicii se aprinseră, însă protestă cu modestie:

-O, în nici un caz! Pur și simplu, dacă trăiești într-un sătuc, așa ca mine, ajungi să cunoști și să înveți multe despre natura umană”.

„E minunat felul în care adevărul iese la iveală în lumea asta!”

„Privirea lui Miss Marple era rece și gânditoare.

-Iată un alt motiv pentru care soțul ar fi putut-o ucide. Gelozia, spuse inspectorul Slack.”

editura-litera

Cartea Ultimele cazuri ale lui Miss Marple de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Centurile de siguranță, vă rugăm! Urmează „Purgatorio”, de Theo Anghel!

 

Titlu: „Purgatorio” – „Am murit din fericire 4”

Autor: Theo Anghel

Editura: Quantum Publishers

Anul: 2016

Număr pagini: 365

   Definițiile spun că „purgatoriul” este un spațiu de purificare a sufletelor, o etapă premergătoare accederii acestora în paradis. Imaginați-vă că într-un astfel de loc a luat naștere o societate umană numită Umut (speranță). Puneți-vă centurile de siguranță! Vom pleca într-o călătorie fascinantă, cu nelipsita doză de umor marca Theo Anghel, cu personaje seducătoare, cu aventuri la limita existenței… cu alte cuvinte, plecăm spre „Purgatorio”! 

   După fiecare volum din seria „Am murit din fericire”, am avut impresia că personajul principal împreună cu însoțitorii săi, au nevoie de o perioadă de liniște, în care să le fie bine, să ia o pauză de la perpetua aventură de care aveau parte… ei bine, asta nu s-a întâmplat niciodată. Mai mult, fiecare volum e un nou cumul de încercări, iar citind paginile e ca și cum ai apăsa butonul „Start” și ești instant, proiectat în povestea Orianei.

   Dacă te întrebi „oare ce i se mai putea întâmpla Orianei”, ei bine, răspunsul stă chiar într-una din replicile sale:

„Clar! Universul murea de plictiseală și se hotărâse să-mi joace mie o farsă colosală pentru a se dezmorți din apatie”.

  În această societate, construită în Purgatorio de către Johnny Bravo, un comandant de oști, „cel mai bine clădit mascul de prin părțile locului”, sosirea Orianei și a celor doi însoțitori ai săi (Ama și Abel), creează o oarecare agitație în mica societate. Dacă numele acestei societăți (Umut) înseamnă speranță, treptat descoperim – așa cum am fost deja obișnuiți de la celelalte volume ale lui Theo Anghel – că nimic nu e ceea ce pare. Aici, în acest sensibil și ezitant început al unei societăți, există o accentuată încercare de reinventare a inteligenței, de recunoaștere a valorii acesteia.

  În ciuda atmosferei mereu tensionate, nici unul din personaje nu-și pierde simțul umorului. Nimeni nu și-a pierdut farmecul, iar delicioasele replici ironice condimentează – în doza potrivită – întreaga carte. Iată câteva exemple:

„-Ți-e teamă c-o să-mi cazi în brațe?

-Singurele lucruri care o să cadă sunt dinții tăi dacă nu taci dracului din gură cu rahaturile astea, am spus, cu ochii în buruieni”.

„Femeia îl fixă cu o căutătură curioasă.

-Tu, drăguțule, cine ești? Nu te-am mai văzut pe-aici.

-mamaie, ai răbdare să se facă recensământul…, replică drăguțul plin de țâfnă”.

„-Staaaaai! se urla pe afară.

-Nu mai da așa de tare! Doare, ce naiba!

-Da ce crezi? Că sălbaticii or să te gâdile pe la nas cu fulgi de găină?”

   Apar noi personaje care duc firul epic al poveștii la un nivel complex. Olga apare ca simbol al protecției, dar sunt readuse în scenariu și personaje puternice și/sau înfiorătoare, prezente și în celelalte volume: apar din nou sălbaticii, marii îngeri, Abanddon şi Tabris. Există demoni care s-au refugiat din Iad, există personaje duale, care afișează cu totul alte intenții decât cele reale… cu alte cuvinte, există acțiune, aventură și mult suspans, alături de povestea de iubire care se țese între Oriana și Marc.

   Dacă Oriana mărturisește la un moment dat că existența sa intrase într-un plan oarecum liniar, când nimic ieșit din comun nu se mai întâmpla, tot ea este cea care găsește soluția șa aceasta fază incipientă plictiselii și mărturisește:

„Lipsită de avalanșa terorii în al cărui tipar trăisem în ultima vreme, nu mai știam ce să fac cu atâta timp și cu ce să-mi mai ocup mintea, așa că începusem să mă joc, încurcând viețile altora„.

Pe fondul acesta, al aparentei stări de „nu se întâmplă nimic”, apar cele două personaje care o bulversează: mama sa și Marc.

   Dacă Marc este unul dintre cele mai așteptate personaje din această serie, apariția mamei Orianei este o adevărată surpriză și un moment crucial, care îi creează tulburențe în gânduri și în simțiri.

   Nimic din ceea se întâmplă în „Purgatorio” nu este lipsit de importanță. Toate evenimentele sunt majore, sunt încărcate cu suspans, cu emoții intense…. și totuși, cartea se citește cu zâmbetul pe buze, iar asta se întâmplă stilului special și deja bine-cunoscut al lui Theo Anghel!

Conversațiile alunecă firesc, cu un limbaj franc care oglindește caracterul fiecărui personaj.

„-Nu se spune să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți? Asta fac! Mă iubesc pe mine, mai întâi.

-Ai un stil special de a înțelege acest îndemn, zise ea sarcastic, accentuând cuvântul special.

-Așteptați să mă arunc de la etaj și vă certați pe urmă, da? i-am întrerupt.

-Te arunci de la unu? O să te alegi cu o luxație, cel mult. Urcă-te pe bloc și fă o treabă ca lumea”.

 

    Având în vedere natura încercărilor interioare și exterioare la care sunt supuse personajele, gradul de suspans este pe măsură.

    „Purgatorio” nu e o carte pe care să o începi acum și să o termini când ai timp. E o carte ca un tren accelerat. O deschizi și te trezești dintr-o dată în plină acțiune, alături de îngeri, demoni, recuperatori. Când trenul acesta a oprit, să știi că nu e o stație… ci s-a terminat cartea, chiar dacă tu ai fi vrut ca totul să continue.

Nu vă dezvălui finalul acestui volum, dar vă spun că intuiesc un alt volum, la fel de palpitant și fascinant ca „Purgatorio” și volumele anterioare ale seriei.

  Evident, recomand cartea celor care au citit volumele anterioare. Pentru că în ultima vreme am întâlnit oameni care mi-au spus: „N-am mai citit de mult timp o carte care să mă țină cu sufletul la gură”, le recomand cu mare drag întreaga serie „Am murit din fericire”, de Theo Anghel

Quantum Publishers Logo

Cartea Purgatorio, de Theo Anghel a fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

A fost odată...Poveşti adevarate

Muzicanții din Berești-poveste-legendă despre care se mai vorbeşte şi astăzi

   Noaptea apăsa încă peste mica așezare, lăsându-și întunericul ca o pătură grea, peste căsuțele mici și bine îngrijite, peste curțile mari și peste pomii grei de atâtea roade bogate. Pe vremea aceea – spun oamenii din Berești – Dumnezeu era mult mai îngăduitor și mai darnic, iernile erau lungi și învăluite-n mantia imaculată a zăpezii, primăverile erau pline de farmecul culorilor, verile purtau haina subțire și lejeră a razelor de soare, iar toamnele erau bogate. Așa era și toamna aceea… bogată în mere, pere, prune…

  Și în noaptea aceea de toamnă, doi muzicanți celebri în zonă, se întorceau de la o nuntă unde au veselit toți nuntașii cu acordurile atât de iscusite ale viorilor lor. Nu era cale lungă din satul vecin până acasă și nici pericole mari nu erau pe atunci… numai pe pod, majoritatea sătenilor se temeau să treacă noaptea, de frica celui rău care – își aduc aminte sătenii – obișnuia să sălășluiască adesea pe acolo. Iată de ce, noaptea, în acele vremuri, oamenilor le era teamă să treacă pe pod. Dar muzicanţii noștri, deși noaptea încă mai stăruia, au pășit pe pod, gândind că, dacă sunt doi, nu li se poate întâmpla nimic. Și au mers, au mers… dar podul părea să nu mai aibă capăt, iar cei doi se tot întrebau ce se întâmplă. Pe timp de ziuă, obișnuiau să treacă pe acolo chiar și de două ori pe zi. Acum însă…, iată, podul nu se mai termina. Obosiți de atâta mers, cei doi muzicanți s-au așezat, sprijinindu-se de parapetul podului.

Deodată, un tânăr chipeș le-a apărut în față, ca din senin. Era îmbrăcat frumos, ca un mire.

-Sunteți muzicanți? a întrebat el aplecându-se către cei doi.

-Da, au răspuns muzicanții cu frică.

-Vă plătesc să-mi cântați la nuntă. Iată, eu sunt mire, iar mireasa mă așteaptă. Nu avem muzicanți. Vă plătesc oricât!

-Nu putem, suntem obosiți, acum venim de la o nuntă unde am cântat, au răspuns cu frică cei doi.

   Ei, când a auzit acestea, flăcăul a scos din buzunare bani atât de mulți, încât cei doi au cedat și l-au urmat. Și n-au mers mult, dar cei doi muzicieni nu și-au amintit niciodată nimic din ce au văzut pe drum. Au ajuns dintr-o dată într-o mulțime de oameni frumos îmbrăcați, dar străini. Nu cunoșteau pe nimeni. Cum era posibil ca acei oameni atât de mulți, să fie acolo, iar muzicienii să nu cunoască pe nimeni?! Ei… și au cântat, au cântat… până li s-au rupt strunele viorilor. În timp ce cântau, nuntașii îi tot acopereau cu bani. Aveau atâția bani, încât n-ar mai fi trebuit să muncească nici a șaptea generație de neamuri. Și după ce li s-au rupt strunele viorilor, dintr-o dată fețele nuntașilor au început să se schimonosească, iar banii… nu doar cei primiți atunci, ci și cei pe care îi primiseră de la nunta din satul vecin, se prefăcură în praf… iar cei doi muzicieni, năuciți de cap, au rămas atât de înspăimântați, încât abia au mai găsit drumul spre casă.

  Abia la câteva luni după aceea au reușit să povestească celorlalți ce li s-a întâmplat pe pod, iar oamenii de atunci erau siguri că acolo, la lăsarea nopții, umbla cel rău să năucească mințile și sufletele oamenilor. Pe vremea aceea, oamenii erau buni și cel rău se ascundea pe sub poduri ca să-i ademenească.

  Mulți ani au mai trecut de atunci. Despre cei doi muzicieni se mai vorbește și astăzi. Vremurile s-au schimbat, însă există o urmă de teamă și astăzi… mai ales când vine vorba de poduri trecute noaptea.

Nu m-aș fi obosit să vă scriu această poveste dacă ea ar fi fost ficțiune, dar e o poveste adevărată… iar muzicanții cărora li s-a întâmplat sunt străbunicii mei.

A fost odată...Poveşti adevărate

Întâmplări stranii, dar adevărate

    Cu siguranță nu m-aș fi obosit să scriu aceste rânduri, dacă n-aș fi avut ceva real să vă povestesc. Am văzut că Arci a deschis calea către aceste mărturisiri și mi-am adus aminte de o întâmplare trăită de către tatăl meu. Când era foarte tânăr, avea de traversat o pădure (foarte deasă pe atunci) ca să ajungă la serviciu. Odată, pe când era schimbul trei, s-a pornit spre muncă… În unele seri mergeau mai mulți tineri, dar în seara aceea era doar el și un prieten de-al său. Întunericul nu se lăsase încă.

    După ce au intrat în pădure, au întâlnit, la un moment dat, un alt tânăr, George. Acesta le-a spus că locuiește într-un sat vecin și că merge și el la serviciu, tot în oraș. Și au intrat în vorbă, au discutat despre una, despre alta… au spus multe glume (tata era un om foarte vesel și glumeț), iar într-un final au ajuns în oraș, iar la poarta fabricii, în mulțimea de muncitori, George și-a pierdut urma.

  Toată săptămâna aceea, tata și prietenul lui au fost schimbul trei, dar nu l-au mai întâlnit pe George. La vreo două luni după aceea, tata a avut treabă în satul de unde spunea George că este. Acolo, stând de vorbă cu un sătean, l-a întrebat dacă nu cunoaște un tânăr pe nume George care face naveta în oraș. Omul acela s-a mirat și i-a spus că da, este un băiat George care făcea naveta în oraș, dar se spânzurase în pădure… cu un an în urmă. Tata a rămas împietrit și l-a rugat pe omul acela să-i facă rost neapărat de o poză de-a lui George. Era același tânăr cu care traversase pădurea.

Mai târziu, tata a aflat că nu era singurul care purtase conversații cu George, ci mai erau și alții care pățiseră la fel.

    O altă întâmplare stranie mi s-a întâmplat chiar mie când aveam 20 de ani. Eram acasă împreună cu fratele meu, iar mama era plecată la o vecină. Era iarnă și se întuneca repede, iar noi ne întrebam de ce nu mai vine. La un moment dat, am auzit foarte clar, cum se deschide ușa, pașii cuiva care intra și cum s-a închis ușa, apoi pașii venind spre noi și o briză rece și puternică. Am înlemnit amândoi de frică și am realizat că ușa nu se deschisese deloc. În seara aceea, am povestit tuturor ce ni s-a întâmplat, iar mai târziu, cineva a sunat-o pe mama și i-a spus că murise bunica. A fost doar una din straniile întâmplări pe care le-am trăit.

„Pangeea, toamna”/ o carte-vampir

Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja

Editura: Crux Publishing

Anul apariției: 2015

Număr pagini: 132

Colecția: Transgressive

   Vă vorbeam, cu alte ocazii, despre cărți care te poartă în adevărate călătorii fascinante, despre cărți uluitoare care te fac să vorbești singur/ă zile întregi, despre cărți deschise ca niște orizonturi cu porți uriașe care te invită să vezi cum e în alte lumi și apoi te lasă înapoi în lumea ta. „Pangeea, toamna” nu e o astfel de carte. Dimpotrivă, e o carte-vampir. Odată ce i-ai deschis coperțile, devii prizonier… trăiești pentru un timp în realitatea altor oameni, dar nu devii părtaș la frământările lor, ci le preiei toate emoțiile și le trăiești tu.

   Autorul acestei cărți, Răzvan T. Coloja a câștigat, în 2015, „Premiul Special pentru Proză” cu romanul „Soldați ai terebentinei” în cadrul Concursului Național de Creație literară „Vasile Voiculescu” .

   „Pangeea, toamna” nu este o simplă carte, este o modalitate mai mult sau mai puțin subtilă de a transmite mesajul că drumul artistului în societatea actuală (deși mult mai avansată decât în alte epoci), e unul sinuos, plin de episoade de criză. Lupta artistului cu proprii săi demoni e mai aprigă decât lupta sa cu lumea exterioară. Locul în care ajunge personajul principal, Pangeea, e unul în care domnește haosul. Arta, de la un domeniu sublim, extinsă până la refuz, ajunge să creeze un adevărat haos. De fapt, în această carte, însăși arta devine haos și haosul devine artă.

   Romanul transgresiv vorbește despre personaje cu obsesia perfecțiunii. Fie că este vorba despre pictură, fotografie sau muzică, artiștii își expun mereu teama că operele lor nu sunt cele desăvârșite.  Poate că tocmai din obsesia artiștilor, dusă până la nebunie, ia naștere această lume: Pangeea – un spațiu unde fiecare artist încearcă să-și identifice propria chemare. Obiectivul principal al celor din această lume este acela de a reuși să influențeze realitatea celorlalți.

  Dar… ceilalți, indivizii exteriori concepțiilor artiștilor, nu gustă întotdeauna haosul din artă sau arta haosului, iar această diferență de percepție, dar și conștientizarea faptului că este imposibil de schimbat realitatea celorlalți, îi transformă pe artiști în inadaptați.

   Chiar dacă pare greu de crezut, în aceste circumstanțe, se țese și o poveste de iubire, însă ea e departe de a fi una feerică. Ștefana și personajul principal masculin au o legătură bolnăvicioasă, o relație nesănătoasă, ciudată, plină de contraste, ca un soi de mocirlă din care, uneori ies la iveală, încercând să nu se îngroape și ele, adevăratele sentimente. Dacă de peste 2000 de ani am aflat din cărți că iubirea este sentiment nobil care face oamenii frumoși sufletește și trupește, aici avem o viziune complet diferită a iubirii. Aici, iubirea nu poartă hainele frumoase ale sublimului, ci este descrisă artistic… cu protagoniști urâți, cu trăsături fizice și morale care nu ies cu nimic în evidență.

   În planul realității nu are loc o acțiune propriu-zisă, construcția cărții fiind bazată pe ce se întâmplă în interiorul personajelor, cum cresc în intensitate trăirile lor, cum iau naștere alte și alte gânduri.

  Când citești „Pangeea, toamna”, chiar dacă e posibil să ieși din zona de confort, te feliciți pentru că ți-ai oferit posibilitatea să descoperi interiorul atât de boem al sufletului de artist, labirintul de emoții, trăiri, întrebări retorice la care acesta se supune zilnic. Dincolo de lupta artistului cu lumea exterioară, pe care regretă că nu o poate alinia standardelor sale, artistul mai duce o luptă, la fel de cruntă: aceea cu propriul suflet. Aflăm, citind această carte, ce se află dincolo de o operă de artă… dincolo de o fotografie, un tablou sau o piesă muzicală. Nu e doar muncă… ci și un bagaj mare de frământări intense.

   Stilul lui Răzvan Coloja este unul impunător și intrigant, în același timp. Dacă există nuanțe mai mult sau mai puțin intense de duritate, ei bine, acestea nu fac decât să țină cititorul aproape, trezind în el curiozitatea de a vedea cât de departe se poate ajunge.  Îmbinarea de cuvinte creează impresia unui val căruia nu poți să i te împotrivești și devii tu însuți personaj al acestui adevărat poem epic.

  Finalul este unul la fel de dramatic precum este întreaga carte, mesajul care se desprinde fiind acela că a fi artist înseamnă a nu fi înțeles de lumea exterioară, indiferent de modalitatea de transmitere a mesajului, a avea mereu noi și noi căutări, a încerca mereu să te descoperi și a-ți modela sufletul conform trăirilor pe care le ai.

Iată câteva citate din carte:

„Și mai curios – ideea lui despre realizare se leagă strâns de o pensulă cu vârf subțire și modul în care acoperă cu alb o pânză albă. Punct cu punct, până la extenuare. Iar asta nu e masochism sau autoflagelare, așa cum ți-ai închipui că s-ar pedepsi un pictor obscur”.

„Adriana se lasă să cadă pe spate, ochii ei imenși devenind și mai mari prelungiți de gene, spune că mâine se dezbracă pentru că vrea să-și cumpere țigări. Spune că dacă ești fată și ești în Pangeea, David te plătește să-i pozezi nud cale de cinci ore. Spune că Davis și grafitul sunt două chestii diametral opuse – știe asta – dar în fond e tot artă. Cumva.”

„Și sărut Pământul.

E acoperit de ape, iar Lidia  încearcă să mi-l fure, să răspândească gustul lui amar în mod uniform – un mic Pământ împins cu gingășie dintr-o direcție în alta pe fondul unei piese al cărui cântăreț a murit demult dintr-o supradoză.”

  Recomand această carte celor care vor să descopere ce se întâmplă dincolo de aura boemă a unui artist, celor care vor să afle cât de multe frământări se ascund în spatele unei opere de artă.Crux Publishing logoCartea Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

A fost odată...Poveşti adevărate

Mireasa din cimitir

   Odată, demult… acum mai bine de 100 de ani, într-un sat din Suceava, de pe malul Siretului, trăia o femeie trecută bine de 90 de ani. În ciuda vârstei, femeia era lucidă și dădea sfaturi tinerilor din sat, fiind foarte respectată de către ceilalți săteni. Ei… în Berești, pentru că așa se numește sătucul unde trăia femeia, tanti Maria era un adevărat simbol al înțelepciunii. Văduvă de câteva decenii, fusese sfătuită de către vecinii săi să își închidă ușa bine, pentru că peste drum de casa ei, în cimitir, de ceva timp, crucile erau vandalizate.

   Nu știa tanti Maria ce se întâmpla noaptea în cimitir, dar bănuia că erau niște tineri fără căpătâi care nu găsiră altă distracție decât aceea de a devasta crucile. Un lucru era sigur: tanti Maria nu se temea de nimic.

-Nici de Dumnezeu nu trebuie să te temi… decât dacă te știi cu musca pe căciulă. Dumnezeu e mare și iubitor, obișnuia ea să spună.

   Într-o noapte de toamnă rece și ploioasă, tanti Maria auzi zgomote și râsete în cimitir. Se uită pe geamul de la tindă și văzu câțiva tineri care distrugeau crucile, le așezau una peste alta și le dădeau foc. Aveau câteva sticle de băutură și erau suficient de băuți încât să nu le mai pese de nimic. Deodată, de după bradul imens din mijlocul cimitirului, se ivi brusc o mireasă. Tinerii înlemniră de frică și fugiră care încotro, rugându-se și promițând-i lui Dumnezeu că nu vor mai face așa ceva niciodată în viața lor.

Ajunsă acasă, tanti Maria își așeză rochia de mireasă înapoi în dulap, spunându-și:

-A avut mama dreptate. Rochia de mireasă trebuie păstrată. Niciodată nu știi când ai nevoie de ea.

   Ei… și din noaptea aceea, nimic nu a mai spulberat liniștea cimitirului, iar duminică, la slujba de la biserică, trei tineri au mărturisit că ei erau cei care devastaseră crucile. Printre lacrimi, ei au mai spus că cimitirul e bântuit de o mireasă care apare de după bradul din mijlocul cimitirului.

   Nu se știe de ce, nimeni nu a mai văzut-o niciodată pe mireasa din cimitir, iar tanti Maria a mai trăit câțiva ani buni, până s-a mutat în cer.

Istoria secretă a visului, de Robert Moss

Titlu original: „The Secret History of Dreaming”

An apariție: 2016

Autor: Robert Moss

Categoria: Literatură contemporană

Editura: NEMIRA

Format: 240×170

Număr. pagini: 389

Traducator: Ana Maria Stefanescu

   Visul – un subiect extrem de controversat – a fost considerat, încă de la începuturile omenirii, o parte esențială în existența fiecărui individ. Fascinantele călătorii nocturne, uneori cu elemente complet diferite de realitatea în care visătorul își duce existența, au fost analizate de-a lungul timpului de numeroase minți curioase să dezlege misterul acestui minunat privilegiu – visul.

   Despre vis și semnificațiile sale s-a scris mult. În 1900, Freud, un fin analist al visului, publică lucrarea „Interpretarea viselor”, dar nu are parte de succesul la care se aștepta. În concepția lui Freud, visele se clasifică în trei categorii clare: vise cu sens şi inteligibile, vise cu sens dar neinteligibile şi vise fără sens şi neinteligibile. Marele analist este de părere că în spatele fiecărui vis nu se află altceva decât o dorinţă refulată.

   Lucrarea lui Robert Moss, apărută la editura Nemira în luna martie 2016, este un studiu mult mai elaborat bazat pe date istorice concrete, demontând astfel mitul freudian potrivit căruia „visele nu sunt premonitorii, ci biografii sexuale”.

  Dar… cine este Robert Moss? Născut la Melbourne în 1946, Moss s-a specializat în lucrul cu visele. Studiază în orasul natal, apoi la Londra unde lucrează ca jurnalist la „The Economist” între anii 1970-1980. Începând cu 1986, Moss se axează pe studiul aprofundat al visului, iar ulterior conduce seminarii de succes în întreaga lume, dezbătând tema visului activ. Iată câteva din lucrările scrise de Moss pe această temă: „Conscious Dreaming”, „Dreamways of the Iroquois”, „The Three Only Things” și „Dreamgates”. Tot la Editura Nemira a apărut volumul „Visul activ” în anul 2014.

  Așadar, Moss oferă o viziune mult mai amplă și mai profundă asupra visului și a semnificațiilor acestuia, analizând diferite lucrări ale predecesorilor săi. Unul dintre scriitorii pe care Moss i-a studiat foarte mult în procesul de documentare a fost Artemidor și lucrările acestuia referitoare la tălmăcirea viselor. „Cele cinci cărți de tălmăcire a viselor” ale lui Artemidor din Efes este prima carte de interpretare a viselor, care apare în secolul IV d.Hr. Fiind prima carte de acest gen, multe din interpretările expuse de către Artemidor au fost acceptate, însă în secolul al XIX-lea, totul a căpătat o altă perspectivă, odată cu apariția lucrărilor lui Freud. Spre deosebire de Moss, Freud pare să nu fi analizat cărțile predecesorilor săi, concluziile pe care le subliniază în lucrările sale fiind astfel, bazate pe perspectiva psihanalitică.

   Dacă lucrările lui Freud sunt destul de dificil de citit și de analizat, cartea lui Robert Moss e un reușit amestec de informații transpuse fluent, într-un decor istoric real. Astfel, Moss devine un povestitor, unul extrem de bine documentat, care transmite, date esențiale despre vis, așa cum s-au întâmplat unor personalități marcante din istorie.

   „Istoria secretă a visului” e structurată în două părți, prima parte având titlul de „Motoarele secrete ale istoriei”, iar a doua parte fiind denumită „Maeștrii celor trei lucruri DOAR”. Epilogul poartă și el un titlu plin de semnificații: „Istoria viitoare a visului”. Cele două părți ale cuprinsului au fiecare câte șase capitole.

   În primul capitol „Susținători ai Pământului și călători prin intermediul viselor” Moss dezvoltă tema arheologiei viselor, vorbind despre legătura dintre universul viu și strămoșii noștri, legătură realizată de către visători, cei care susțin ideea potrivit căreia a visa înseamnă a te lega de o realitate superioară, a te conecta cu căile profunde ale sufletului și a contribui astfel, la evoluția sa.

   Capitolul doi se axează pe o durată istorică cuprinsă între Artemidor și Frued. Aici descoperim diferențele de viziune asupra semnificației visului, aflăm despre ritualuri străvechi de îndepărtare a energiei negative eliberate de un coșmar, dar și despre modul inedit în care Freud a reușit să reorienteze interpretarea viselor. În cadrul acestui capitol, unde Moss ne povestește despre vis și cum a fost acesta interpretat de-a lungul evoluției omenirii, aflăm despre Alexandru cel Mare (356 -323 î.Hr) care avea un prevestitor căruia îi mărturisea fiecare vis al său. Aristander, un excelent sfetnic, devine „vizionarul” lui Alexandru, printre preocupările sale numărându-se: „observarea păsărilor, interpretarea viselor și a semnelor din măruntaiele animalelor sacrificate și analizarea limbajului semnelor lumii”. Tot aici, realizând o paralelă între viziunea lui Artemidor și cea a lui Freud, Moss subliniază marile diferențe ale celor două viziuni. Freud, de pildă, este de părere că „visele sunt simptome secundare, lipsite de sens, ale proceselor somatice” și că toate simbolurile apărute în vise sunt legate de sex. În mod clar, Freud respinge ideea potrivit căreia, visele ar putea prezice evenimente din viitorul individului.

   Al treilea capitol tratează raportul omului cu divinitatea, raport realizat cel mai adesea prin intermediul viselor, indiferent de religie. Aici, Moss ne dezvăluie faptul că Biblia poate fi interpretată ca o carte a viselor. Următorul capitol dezvoltă tema visului în medicină și modul în care interpretarea viselor poate determina depistarea anumitor afecțiuni ale individului.

   Evident, Moss nu putea ignora sfera scriitorilor și modul în care aceștia sunt influențați de către ceea ce visează. Astfel, în capitolul cinci, aflăm despre Remizov, scriitor rus (1877 – 1957) care era un mare iubitor al visului. Acesta visa adesea viitorul și avea chiar și o canapea specială pentru visat. În operele sale a folosit nu mai puțin de 340 de vise personale.

Prima parte se încheie cu un capitol fascinant: „Cum ne ajută visele”, unde raportul visului cu viața reală a visătorului este dezbătut din șase perspective diferite pe care vă las să le descoperiți citind cartea.

    Întreaga carte este o călătorie extrem de interesantă în lumea visului, însă a doua parte a cărții are un plus de fascinație prin faptul că tratează biografiile a șase personalități marcante din istoria și cultura omenirii și modalitatea prin care existențele acestora au fost influențate de către vise. Astfel, capitolul șapte o are în prim plan pe Ioana d‘Àrc. Moss ne prezintă femeia din spatele eroinei pe care o știam, dezvăluindu-ne amănunte despre o femeie cu capacități extrasenzoriale, o femeie care citea în vise și descoperea astfel date despre viitor. Lucrecia de Leon este una din femeile celebre în perioada Armadei Spaniole, iar despre ea aflăm mai multe detalii în capitolul opt. Din acea perioadă, au fost păstrate 415 vise avute de către acestă femeie, vise care au ajutat la îndeplinirea unor obiective politico-militare ale vremii. Harriet Tubman, despre a cărei poveste aflăm în capitolul nouă, este o figură marcantă în istoria americană, fiind o femeie pe cât de misterioasă, pe atât de iscusită în taina deslușirii viselor și a clarviziunii.

   În capitolul zece, pătrundem în culisele vieții lui Mark Twain și ne minunăm descoperind câte coincidențe au existat și cât avid de vise era marele povestitor. Pentru el, visele mergeau mână în mână cu creativitatea.

   Mai fac parte din analiza lui Moss:  Carl Yung și Wolfgang Pauli, mare psiholog și celebrul fizician având o prietenie de peste 25 de ani, timp în care au studiat depășind granițele domeniilor lor de excelență și căutând mereu răspunsuri referitoare la lumea fascinantă a viselor. Winston Churchill este și el studiat în ultimul capitol al părții a doua. În mod surprinzător, dacă cei mai mulți dintre noi aveau despre Churchill impresia că este un om practic, mereu ancorat în prezent și dedicat total realității curente, ei bine, Moss vine cu argumente care demontează această teorie și ne prezintă un Churchill creativ, visător, cu reale abilități de vizionar.

Deși este scrisă într-un stil lejer, accesibil, cartea e o incursiune completă, profundă, în lumea visului așa cum a fost el perceput de către omenire, încă de la începuturile sale.

   Cine are impresia că Moss a publicat un tratat stufos și greu de digerat de către cea mai mare parte a cititorilor, se înșală. Cartea lui Moss se citește repede și cititorul absoarbe într-un mod extrem de plăcut informații pe care, în mod cert nu le-ar fi digerat la fel de ușor din alte scrieri.

  Ce mi-a plăcut la această carte? Ei bine, cum să nu-ți placă o călătorie pe care ai visat-o dintotdeauna, o călătorie fascinantă, într-o lume pe care o adori – lumea visului?

  Recomand cartea, în primul rând visătorilor și celor care sunt convinși că dincolo de realitatea acesta, putem evada oricând în alte realități. Trebuie să precizez și faptul că lucrarea lui Moss se asortează perfect și celor care adoră să citească din culisele vieții marilor personalități ale istoriei și culturii lumii.

O ultimă precizare: deschideți cartea lui Moss! Nu veți realiza că până la finalul acesteia nu e decât un vis… unul fascinant!sigla Nemira

Cartea Istoria secreta a visului, de Robert Moss a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura NemiraPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
13

Sfințită în 1609, Mănăstirea Dragomirna, are hramul de Pogorârea Sfântului Duh.

Spectacol de frunze și liniște–Mănăstirea Dragomirna

    E toamnă și pașii mei răscolesc covorul de frunze atât de frumos colorate de pe aleea care mă duce spre mănăstire. Dincolo de ziduri, intuiesc o poveste fascinantă, simt respirația atât de vie a trecutului care și-a lăsat drept ancore în prezent, drept mărturii ale celor întâmplate, aceste ziduri imense.

    Pe aleea pietruită, unde fiecare pas pare să fie încărcat cu gânduri și cu întrebări retorice, mă întreb dacă Dumnezeu mai e aici, în liniștea aceasta și dacă ascultă sunetul frunzelor care se dau din calea vântului. Mă întreb dacă nu cumva în ochii lui Dumnezeu pot fi una din acele frunze care se ascund după trunchiurile groase ale teilor. Mă întreb…

Și întrebându-mă, pășesc încet, de frică să nu tulbur liniștea, să nu-i stric cadența vântului care unduiește lin, pieptănând crengile dezgolite ale copacilor.

   Atipică prin formă, Mănăstirea Dragomirna adăpostește file epocale din istorie, îmbiindu-te să simți parfumul istoriei, în decorul plin de romantism al toamnei. Una din maicile care se afla în curtea mănăstirii, mi-a povestit despre un ostaș pe nume Ilie Crimca care primește, în anul 1587, de la Petru Șchiopul, pământul unde astăzi se află mănăstirea. Ulterior, ostașul Crimca îmbracă hainele monahale și devine Monahul Anastasie, iar în anul 1602, la Dragomirna construiește o biserică din piatră, pe locul unde astăzi este amplasat cimitirul. Sfințită în 1609, Mănăstirea Dragomirna, are hramul de Pogorârea Sfântului Duh, iar în 1627, datorită lui Miron Barnovschi-Movilă care construiește ziduri înalte în jurul mănăstirii, aceasta capătă alura unei adevărate fortărețe.

   Au urmat clipe dificile, fortăreața fiind atacată de mai multe ori de către tătari, dar, așa cum îi stă bine unui edificiu cu prestanță istorică, întotdeauna s-au găsit resurse pentru refacerea zidurilor și a clădirilor.manastire2

  Astăzi, în toamna care-și cântă trilurile printre copacii pustiiți de frunze, zidurile par să impună un straniu sentiment de teamă.

   N-o să vă vorbesc despre icoana făcătoare de minuni sau despre turiștii care vin aici din întreaga țară cu credința că se vor vindeca de diferite boli ale trupului și ale spiritului… o să vă vorbesc însă despre liniște și despre secundele acelea care par să capete alte dimensiuni și devin suficient de lungi încât să încapă în ele toate gândurile tale. Când te afli în curtea mănăstirii, devii un punct exterior mulțimii, te excluzi din lumea urbană agitată și începi să vezi cu ochii unei alte dimensiuni. Te vezi, te analizezi… te cunoști și deduci că trebuie să te iubești pe tine și pe ceilalți, într-un simplu proces numit armonie… o armonie de care acolo, dincolo de ziduri ești conștient, însă în perpetua viteză a orașelor aglomerate, o uiți iremediabil. Acolo, pe aleile pietruite unde parfumul de toamnă te poartă pe urmele străbunilor, ai vrea să culegi, dacă ar fi posibil, din înțelepciunea acestor oameni de valoare.

  Acolo, unde liniștea face o minunată orchestră cu adierea tomnatică a vântului, devii conștient de fiecare gând și te încarci cu o bucurie imensă pe care te străduiești să o păstrezi cât de mult poți.

  În fiecare toamnă, de obicei în noiembrie, pașii mă poartă pe aleile pietruite ale Mănăstirii Dragomirna… pentru a urmări un fascinant spectacol al liniștii, al parfumului de toamnă și al frunzelor târzii. manastire3

Acțiune, fantasy, iubire, prezent și trecut, toate acestea într-un uluitor tablou al unei iscusite îmbinări de cuvinte.

Stăpânul Castelului, de Teodora Matei

 

Editura: Tritonic

Anul: 2016

Pagini: 202

Gen: Fantasy

   Ei… și iată că veni vremea să vă spun o poveste! George Călinescu spunea că „basmul este oglindirea vieții în moduri fabuloase”, iar eu m-am convins de acest lucru citind „Stăpânul Castelului”, de Teodora Matei, o carte impresionantă prin subtilitatea modului de transmitere a mesajului către cititor. Nu sunt deloc puține cărțile  pe care le-am citit până acum și am ales întotdeauna teme și abordări variate, nefiind adepta unui singur stil sau gen literar. „Stăpânul Castelului” e una din acele cărți după care simți nevoia să nu mai citești altceva, ci să meditezi. Cu alte cuvinte, e una din acele cărți care te captează și ești sub influența ei mult timp după ce o citești. Rămâi cu ceea ce eu numesc „gustul cărții” și e greu să te desprinzi din vrajă.

   Romanul se încadrează în stilul fantasy și expune povestea fantastică a unor suflete călătoare aflate sub vrajă și circumstanțele în care acestea interacționează cu cei din lumea reală. De la primele rânduri, până la final, nu e decât o călătorie uluitoare în care descoperi, ca într-o frumoasă parabolă, adevăratul sens al acestei existențe. Pentru cei care iubesc poveștile din care extrag adevăruri pe care înainte doar le bănuiau, pentru adulții care iubesc basmele adresate vârstei lor, acestă carte este una fascinantă.

   Povestea începe cu un tânăr, Dominic, cel mai nou gardian al unei închisori aflate la un capăt al urbei. Misiunea lui Domi este aceea de a păzi condamnații, numiți de către colegii lui „viețași” pentru faptul că pedeapsa lor era închisoarea pe viață. Aici, în ciuda sfaturilor gardienilor mai vechi, de a nu se implica emoțional, de a nu asculta poveștile condamnaților, Domi are parte de experiențe excepționale, mai ales după ce îl cunoaște pe unul dintre cei mai ciudați pușcăriași – Baronul. Acesta are un statut special, fiind respectat de către ceilalți. Aura de mister din jurul acestui personaj se amplifică odată cu trecerea paginilor. Baronul cu laptop, scrie nestingherit de ceilalți, memoriile vieții sale. Curiozitatea lui Domi depășește limitele impuse de către regulile închisorii, iar de aici, povestea ia o turnură fabuloasă, pe care o veți alfa răsfoind paginile cărții. Mai adaug doar că  dincolo de pereții impozanți ai închisorii, povestea capătă izul fantastic care amintește de „La Țigănci”, iar personajul nostru principal, Domi pornește în căutarea de răspunsuri și explicații ale poveștilor pe care le citește de pe laptopul Baronului.

   Este o călătorie a eternei căutări a adevărului, a sensului vieții, o frumoasă și captivantă poveste care se desfășoară în două planuri temporale care se întrepătrund. Pe unul din aceste planuri e situat Domi și curiozitatea sa specifică vârstei, iar pe celălalt plan temporal se situează Baronul și uluitoarele sale aduceri aminte. Poveștile sale au izul poveștilor din copilărie; întâlnim elemente și motive specifice basmului: castelul, un cal primit în dar, dar întâlnim și elemente din tradițiile și credințele populare românești: farmecele, satul românesc și mentalitățile născute aici. În același timp, autoarea ne aduce mereu aminte că povestea este una a realității prezente, ca o subliniere a faptului că dincolo de realitatea noastră, există mereu ceva, iar acel ceva se poate, uneori, intersecta cu prezentul nostru. E fabulos acest mod de a scrie!

   Așa cum îi stă bine unui basm, în spatele tuturor peripețiilor, stă sublimul sentiment al iubirii, ca punct declanșator al întregii avalanșe de acțiune, dar și complicațiile pe care acesta le poate determina. Este vorba despre o iubire ținută secret pentru un timp, o iubire de o mare intensitate, devastată la fel de uluitor cum s-a ivit, prin apariția altei iubiri.

Motivul blestemului apare ca un pilon în jurul căruia toate personajele capătă alura unor eroi de basm, suportând repercusiunile unui blestem din strămoși și devenind inevitabil, oameni cu soarta pecetluită.

   Dacă majoritatea cărților pe care le-am citit până acum presupun un joc imaginativ din partea cititorului, stilul Teodorei Matei este unul extrem de senzitiv. Ea nu-ți permite doar să vizualizezi personajele și cadrul în care acestea acționează, ci te poartă printr-un adevărat curcubeu al simțurilor. Astfel, există rânduri pe care le citești și simți gusturi, atingi obiecte, auzi sunete, șoapte, iar această modalitate de a transmite, de a comunica cu cititorul, nu face decât să îi acapareze acestuia întreaga atenție.

    În altă ordine de idei, nu există tendința de a prefera un personaj sau de a-l trata mai altfel decât celelalte, autoarea acordă șansa fiecărui personaj să se facă cunoscut, astfel încât acesta să poată căpăta un anume loc în viziunea celui care citește. În acest fel, personajele, fie că au un rol esențial sau nu în poveste, au șansa de a lua rolul de narator în carte, povestind ceea ce s-a întâmplat din propria perspectivă. Astfel, fiecare erou, împreună cu partea sa de poveste alcătuiesc un puzzle, un peisaj complet al scenariului.

   După ce autoarea ne ancorează într-un prezent care pare să fie foarte clar (ne descrie închisoarea, paznicii și câteva elemente despre unii pușcăriași), aproape insesizabil, acțiunea capătă alura unui fantasy atât de bine realizat, încât e imposibil să lași cartea din mână…

Iată câteva citate care explică de ce e atât de ușor să te îndrăgostești de stilul Teodorei Matei:

„Băutura alunecă abrupt pe esofag ca zgârietura unei femei geloase pe pielea trădătorului. Urmele ei dureau și frigeau. Când rana părea vindecată, venea relaxarea din mușchi și creier.”

„Închise alene ușa în urma lui și mai pierdu câteva minute privind prin celule. Întenționat, lăsa mereu ultima celula Baronului, atât la inspecția vizuală, cât și la cea video. Povestea acestuia îl intriga pe tânărul gardian. Imaginea bărbatului care, în seara de iarnă, stătea nemișcat pe patul metalic cu fruntea în palme ca într-o rugăciune, îl urmări până acasă.”

„Am închis ochii; prin pleoape dureros-transparente vedeam același Iad. Disperare. Lacrimi. Abandon. Moarte. Plângeam cu brațele înlănțuite în jurul Ritei. La rândul ei, mă strângea la piept și mă legăna ca pe un copil. Îi simțeam oasele subțiri, sânii plini ce-mi împungeau pieptul, îi simțeam părul căzându-mi pe față și degetele alintându-mi tâmplele. Șoptea ceva, dar nu înțelegeam ce.”

   Acțiune, fantasy, iubire, prezent și trecut, toate acestea într-un uluitor tablou al unei iscusite îmbinări de cuvinte, le veți descoperi citind o carte pe care eu am găsit-o fascinantă: „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei.Editura Tritonic

Cartea Stăpânul castelului, de Teodora Matei a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Tritonic.

Altfel de cărți… cărțile de vrăji

   Știu… o să-mi spui că trăim într-o lume concretă, că am progresat atât de mult, încât nimeni nu mai crede în vechile ritualuri despre care povesteau bunicii noștri sau bunicii bunicilor noștri. Suntem în plină eră a comunicării, a progresului… ocazie cu care, orice aluzie la cărțile de acest gen, ar fi depășită. Ei bine, tind și eu să cred același lucru… doar că studii recente au arătat că noi, românii… și nu numai, încă mai scuipăm în sân și ne dăm trei pași înapoi când ne trece calea o pisică neagră. Iată ce spun cifrele unui sondaj realizat anul trecut: în timp ce 44,8% dintre români au încredere în preoți, 42,4% cred în miracole, 31,2% cred în deochi, 25,5% cred în blesteme, 23,8% cred în horoscop, 15,6% cred în extratereștri și 15,3% cred în vrăjitorie.

  Așadar, în virtutea acestor procente (deloc de neglijat), iată și câteva cărți despre care se spune că unora le-ar fi frică și să le atingă:

1.Picatrixul. Este o carte veche… asta e sigur, dar pe cât de veche este, pe atât de ciudată pare pentru noi, oamenii prezentului. Datând din secolul al X-lea și celebră în lumea arabă pentru rețetele sale care garantau rezultate maxime, cartea folosește astrologia și magia ocultă. De-a lungul timpului, cartea a fost tradusă în numeroase limbi, astfel încât foarte multe popoare au beneficiat de privilegiile rețetelor prezentate. Un lucru e sigur: cartea garanta că orice dorință, indiferent de cât de imposibilă ar fi părut ea, se putea împlini în urma unei rețete din această carte. Nu trebuia să faci mari eforturi… totul era foarte simplu. Era nevoie doar să bei niște simple  amestecuri de substanţe, pe care, din respect pentru organul numit stomac, nu le voi menționa.

2. Cartea magului Abramelin. E o carte misterioasă, despre care se spune că a fost înmânată unui evreu de către magul Abramelin în persoană, în secolul al XV-lea. Magia Abramelină mai există și astăzi și are o mulțime de adepți în întreaga lume, aceștia susținând că practică o adevărată știință, născută cu mult timp înaintea omenirii. Revenind la carte, aceasta pare să expună modalități în care poți să te ferești de demonii care pur întâmplător se pot intersecta pe aceleași drumuri ca ale tale. Mai mult decât atât, cartea are și rețete cu care acești demoni pot fi supuși și pot face tot ceea ce dorește cel care a rostit vraja. Cum funcționează totul? Ei bine, după inițiere și purificarea spirituală, nu mai e nevoie decât de rostirea cuvintelor juste pentru a obține ceea ce se dorește.

3.Pseudomonarchia Daedonum e creația unui celebru medic și demonolog din secolul al XVI-lea, Johann Weyer. Cartea este un catalog cu 69 de demoni nobili (se vede că și în lumea lor există ierarhii sociale), dar conține și ritualuri prin care aceștia pot fi contactați.  După contactare, aceștia iau diverse forme, cum ar fi ciori sau câini, dar nu uită să îndeplinească ceea ce i s-a cerut: găsirea de obiecte pierdute, aducerea iubitului înapoi sau alte dorințe pur pământești. Tot în această carte se vorbește și despre un alt demon (din aceeași ierarhie de nobili), Haagenti care apare atunci când cineva are nevoie disperată de a transforma apa în vin… și, să recunoaștem, există cazuri de astfel de oameni…

4. Galdrabok. Este o colecție scrisă în limba islandeză, care datează din secolul al XVI-lea și cuprinde cele mai tari 47 de vrăji concepute de cei mai puternici vrăjitori din lume. Aici găsim ritualuri despre cum poți să transformi cel mai mare dușman al tău în cel mai mare admirator al tău, dar învățăm și alte lucruri „utile”, cum ar fi: cum să adormi pe cineva sau cum să bagi frica în dușmanii care-ți poartă pică, cum să faci să dea ciuma în cineva sau alte lucruri de acest gen.

5.Manualul Necromancerului. Conține ritualuri despre care se spune că le pot induce dușmanilor (mereu e vorba despre dușmani) stări de halucinații, astfel încât aceștia să vadă ceea ce nu există în realitate.

   Acestea sunt doar cinci dintre cărțile de vrăji celebre și foarte temute, despre care se spune că ar avea rezultate garantate. Poate că vă întrebați dacă, documentându-mă pentru acest articol, n-am fost tentată și eu să încerc vreo vrajă… măcar așa, din pură curiozitate. Ei bine, da! Am încercat și eu cu câteva vase care trebuiau spălate… dar se pare că în materie de vrăji sunt un adevărat antitalent. Nimic n-a funcționat, așa că a trebuit să le spăl eu însămi.

   Dacă eu sunt un adevărat antitalent în genul acesta de activități, dincolo de ocean, americanii sunt adevărați maeștri în ale vrăjilor. Astfel, studiile arată că 3 din zece americani cred cu desăvârșire în vrăji și chiar susțin că li s-au întâmplat lucruri. Într-un alt studiu efectuat pe 4000 de americani, s-a descoperit că 18% dintre aceștia susțin că sunt zilnic vizitați de spirite.

Acestea fiind zise, vă doresc o zi… cum altfel, decât magică!

„Uneori când visez…”, de Lucian Dragoș Bogdan

Editura: Tritonic

Colecția: Cașmir

Anul: 2015

Număr pagini: 224

     Există cărți care plac, cărți bune care ajung la suflet și care sunt o adevărată delectare pentru minte, însă există și cărți extraordinare care te atrag și te țin captiv, te transformă în personaj și te obligă să faci față tuturor emoțiilor, lăsându-te preț de câteva zile, incapabil să mai asimilezi alte povești, din alte file. Într-o perioadă în care editurile abundă în cărți bune, Tritonic ne prezintă, în colecția „Cașmir”, o carte sublimă, originală, o poveste fascinantă, despre dragoste și despre cum poți să străbați prin ceea ce-ți oferă viața, descoperind mereu iubirea.

   Trebuie să recunosc, încă de la început, că titlul este unul cu care am rezonat perfect, eu fiind o visătoare incurabilă. Așadar… „Uneori când visez…” e un titlu care captează esența unei cărți în care participi cu sufletul la gură, o carte care se lasă descoperită și transmite trăiri pe care cititorul nu le va uita ușor.

   Lucian Dragoș Bogdan, autorul acestei uluitore cărți este un fin observator, dar și analist al psihologiei feminine, un pictor care folosește stările sufletești feminine ca nuanțe în conceperea unui tablou sublim. Deși este cunoscut în principal ca un autor de romane S.F., Lucian Dragoș Bogdan dovedește că talentul său de scriitor trece de granițele unui singur gen literar, putând fi capabil de a aborda cu succes, și alte genuri.

   Iată ce scrie autorul pe coperta cărții: „Este o carte despre visurile cu care pornim la drum, despre maturizare, despre alegerile pe care le facem în viață și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă, de fapt, dragostea”.

   Despre iubire și despre complicațiile aduse de aceasta s-a scris mult… foarte mult, iată de ce sarcina unui scriitor care abordează o astfel de temă este una dificilă, mai ales dacă intenția acestuia este să scoată o operă originală… iar Lucian Dragoș Bogdan reușește acest lucru foarte bine.

   Povestea, una specială prin modalitatea de raportare a trăirilor personajelor la evenimentele ivite în viață, dar și prin stilul subtil și atât de bine documentat al scriitorului, este una care nu-ți mai permite să lași cartea din mână. Plecând de la aceste considerente, o să vă dezvălui pe scurt, câteva elemente din subiectul cărții: Melati, o tânără foarte inteligentă, studentă la Facultatea de Fizică şi Ştiinţă din Indonezia, este pe cale să obțină un loc la Oxford. Dacă pentru alți studenți, această veste ar fi fost una extraordinară, pentru Melati, entuziasmul este estompat de gândul la o posibilă sarcină și complicațiile care reies de aici. Faisyal, iubitul lui Melati, este un personaj cu un caracter slab, lipsit de inițiativă, laș și incapabil de a lua decizii importante. Când sarcina fetei devine o certitudine, lucrurile se complică suficient de mult, încât adevăratele caractere să fie scoase la suprafață. Dacă Melati va păstra copilul sau va face avort, veți afla numai citind cartea, iar făcând asta, veți avea parte nu doar de o lectură interesantă, ci și de o emoție intensă… pentru că povestea nu se petrece într-o lume cu concepții deschise, ci în tradiționala Indonezie, unde normele religiei musulmane impun reguli stricte pe care personajul feminin principal le-a încălcat și ar putea fi aspru judecată pentru asta.

„Și inevitabilul s-a produs. Doctorița mi-a transformat temerile în certitudine. M-a privit peste ochelarii cu rame subțiri, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Ești însărcinată!”

„Mi-am mângâiat abdomenul pătrunsă de o stare greu de descris. Era o combinație de bucurie și de incredulitate în fața lipsei oricărui semn fizic vizibil. Oare chiar se născuse un nou univers, acolo, de a cărui prezență să nu fiu conștientă încă?”

    Într-o lume dominată de circumstanțe atât de potrivnice unei sarcini neprevăzute, cartea scoate la iveală ideea de relații și de schimbările prin care acestea trec atunci când personajele sunt supuse unor evenimente obscure. Unele relații devin mai puternice, altele nu sunt ceea ce par și se destramă, devenind numai amintiri, însă dincolo de toate acestea, personajul principal face o adevărată călătorie pornind de la ceea ce a visat dintotdeauna, până la ceea ce i-a oferit, în realitate, existența. E o călătorie a emoțiilor, a descoperirilor de sine, a temerilor și a depășirii acestora, un voiaj care nu face decât să transforme personajul principal, dintr-o tânără fragilă, cu multe vise, într-o femeie puternică, capabilă să dovedească celor din jur că este responsabilă pentru deciziile pe care le ia.

    Scriitorul pictează întregul tablou al zbuciumului sufletesc, folosind persoana I-a și dovedind astfel că este un abil cunoscător al psihologiei feminine. Implicarea cititorului în poveste și în trăirile personajelor este mult mai mare atunci când povestea este la persoana I-a, însă dincolo de acest fapt, scriitorul are abilitatea de a lucra cu cuvântul cu o deosebită măiestrie.

Stilul autorului, deși simplu și accesibil, este imprimat cu o melodie a emoțiilor, o melodie care face din această carte, una fascinantă.

„Spre mirarea mea, van Rijn mă aștepta în fața clădirii.

-Nu știam dacă mai vrei să intri în biroul meu, după tot ce ai trăit ieri acolo…

Am rămas interzisă. Era prima dată când întâlneam un bărbat care se gândise la implicațiile profunde ale unui lucru. Părea din alt film”.

„Faysial a insistat. Era dispus să accepte orice oră și zi. Îmi forța mâna, iar singura șansă să scap de el era să i-o retez. Dar nu mă simțeam în stare să fac asta. Recunosc că, undeva – în adâncul sufletului – încă mai simțeam ceva pentru el. Probabil că asta avea să dispară abia când altcineva avea să-și facă loc în inima mea. Sau nici atunci în totalitate. Nu știam, la vremea aceea”.

    Cele 15 capitole conturează o traiectorie ascendentă plină iluzii și deziluzii, de căutări și de renunțări, de descoperiri ale caracterului feminin, ale relațiilor schimbătoare în funcție de circumstanțe.

Recomand cartea tuturor celor care vor să se lase surprinși de originalitatea unei povești intense și profunde, celor care vor să asculte ritmul unei povești fascinante despre iubire și despre viață.Editura Tritonic

 

Cartea „Uneori cand visez…”, de Lucian Dragos Bogdan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

5 cărți ciudate și păreri pe măsură

Da… suntem, cu siguranță diferiți. Nu degeaba se spune că lumea e un curcubeu de caractere, fiecare având dreptul (atât de preamărit astăzi, în plină eră a teoretizării conceptului de comunicare) la opinia sa. E plin internetul de reacții acide la recenziile unor cărți, de comentarii de cele mai multe ori deplasate sau chiar răutăcioase. De vină e societatea conflictuală în care trăim, tendințele individualiste, dar și publicitatea excesivă a unor titluri, proces care declanșează și aspecte negative. Dar… nu despre marketingul cărților vreau să vă vorbesc astăzi… ci despre câteva cărți despre care intuiesc o părere generală majoritară, cărți adunate într-un clasament… mai altfel decât suntem obișnuiți.

1. „The zen of farting”, de Reepah Gud Wan

     Vorbește despre un manuscris menit să revoluționeze tot ceea ce se știa despre zen. Căutând alte căi decât cele clasice, prin care să-și impulsioneze elevii să pătrundă în tainele învățăturilor budiste, maestrul Reepah a înființat un nou curent, numit „The zen of Farting”, menit să-i distreze pe adepți. Se spune că după ce i-a venit această inedită idee, maestrul Reepah a devenit foarte ocupat, mii de adepți fiind interesați de această practică. Manuscrisul cărții, aparținând unui pescar din Taiwan, este vechi de secole… de atunci lumea a evoluat… și totuși, câteva recenzii scrise de cititori americani, sună cam așa: „Întotdeauna mi-am dorit un ghid spiritual al flatulenței. Adesea, după ce mâncam ardei iute, mă simțeam foarte rău și starea mea generală se deteriora vizibil. După ce am aflat de zenul flatulenței și am citit mult despre asta, mă simt mult mai eliberat”.
    „Cartea este extraordinară. Am primit-o cadou de ”Ziua Tatălui” și vreau să vă spun că mi-a schimbat întreaga viziune despre flatulență”.

2. „How to shit in the woods”, de Kathleen Meyer

    Da… tot ce pot să spun este că ne îndreptăm vizibil către o literatură cu grave accente practice, dar e strict părerea mea… pentru că recenziile la această carte sună cam așa: „În ciuda titlului vulgar, cartea e plină de informații utile. În cazul în care plecați într-o excursie și drumul până la destinație e foarte lung, vă sfătuiesc să luați cartea și s-o citiți cu ochii mari. O să vă fie utilă” sau „Dacă vă plac pădurile, dar vreți ca cel care vine din urma voastră să aibă aceeași părere, atunci trebuie să citiți această carte”. Unele voci spun că această carte s-a vândut în peste 2,5 milioane de exemplare, fiind un adevărat best seller.

3. „Does God ever Speaks through cats?”

    Da, e o întrebare bună, la care autorul David Evans caută răspunsuri, iar cititorii vin cu recenzii pe măsură: „Da, Dumnezeu a vorbit de mai multe ori prin pisica mea. Mi-a spus că nu e bine să fii ateu și că trebuie să mă îndrept spre cele sfinte” sau „Nu știu dacă Dumnezeu vorbește prin pisici, dar pe Broadway am văzut odată un grup de pisici care nu se mai opreau din vorbit” sau „Dumnezeu întotdeauna vorbește cu mine prin pisica mea. Începe la cinci dimineața. Misterioase sunt căile lui Dumnezeu”. Într-adevăr…

4. „Learning to play with the lion’s testicles”, de Melissa Haynes

Da… după cum vă spuneam, ne îndreptăm spre o literatură practică, de unde învățăm lucruri utile, care să ne folosească în viață. Iată și părerile despre această carte: „Am avut câteva experiențe în junglă și vreau să vă sfătuiesc să nu încercați niciodată să vă jucați cu testiculele unui leu, dacă nu ați citit această carte” sau „Am citit cartea, dar un prieten mi-a spus că nu tuturor leilor le place asta”. Nu știu ce să zic… am alte hobby-uri.

5. „Crafting with cat hair”, de Kaori Tsutaya

Da… dacă pisica ta lasă păr prin casă, această carte îți propune o soluție: confecționează lucruri din el. Cum adică „din ce?” Din părul de pisică! Există oameni care au citit cartea și au învățat de acolo o mulțime de lucruri utile. Iată câteva mărturii: „Am descoperit că, citind această carte în metrou, oamenii nu mai stau atât de aproape de mine” sau „Cu ajutorul acestei cărți, soția mea a confecționat daruri de Crăciun pentru prietenii noștri. A făcut patru perechi de șosete, două eșarfe, trei pălării, o pereche de papuci de casă, o jachetă de iarnă și un covor pentru camera copiilor”. Acestea fiind spuse, mai că m-aș apuca și eu… dar n-am pisică.

Ei… acestea sunt doar cinci dintre sutele de cărți „mai altfel”, pe care unii dintre semenii noștri le găsesc interesante și ale căror titluri, din respect pentru sensul inițial, nu le-am tradus.

„În mod clar, viața n-are nici un sens fără o componentă spirituală”

„Ce știu cu adevărat”, de Oprah Winfrey

Titlul original: „What I know for sure”
Autor: Oprah Winfrey
Editura: Lyfestyle Publishing
Anul: 2016
Număr pagini: 190
Traducere: Hânsa Alexandra

     Viața este, cu siguranță, o călătorie fascinantă, fie că e plină de provocări sau chiar de dificultăți, fiecare om având un rol bine definit și o călătorie pe care o construiește așa cum crede de cuviință. Cei mai mulți dintre noi ne ghidăm atât după vocea interioară, dar și după modele… iar de cele mai multe ori, modelele sunt persoane publice, care apar frecvent în presă, expunându-și viața și modalitățile prin care au reușit să obțină succesul.

    E adevărat, unii dintre noi își doresc succes, alții au ca scop doar liniștea și o viață confortabilă… însă cartea aceasta este despre Oprah Winfrey și despre cum a depășit ea momentele dificile ale vieții, cum și-a schimbat ea percepția asupra sensului existenței.
   Pe Oprah o cunoașteți din celebrele sale show-uri de televiziune, însă citind cartea, descoperim că dincolo de imaginea zâmbitoare care apare pe ecran, stă o femeie cu un trecut plin de dificultăți, de temeri și de lupte interioare.

    Oprah Gail Winfrey s-a născut pe 29 ianuarie 1954 în Kosciusko, Mississippi. Este realizatoare de emisiuni TV, gazdă de talk-show-uri, producător. Celebra revistă „Forbes” a catalogat-o drept „cea mai bogată femeie din lume. În ciuda acestei etichete, viața vedetei nu a fost ușoară. S-a născut din părinți adolescenți, aceștia separându-se imediat și a fost crescută de bunici până la vârsta de șase ani. Așadar nu a avut parte de căldura părintească atunci când a avut cea mai mare nevoie. Bunicii trăiau la limita sărăciei. Mai târziu, la 14 ani, Oprah a rămas însărcinată, însă copilul a decedat la scurt timp după naștere. La vârsta de 19 ani, apare șansa de a lucra într-un radio, iar acela a fost punctul de declanșare a ascensiunii lui Oprah.
    Cartea e despre cum să pornești de la nimic, dintr-un punct în care nu există niciun viitor și să reușești bazându-te doar pe propriile tale forțe și pe voința de a-ți creiona viața altfel decât părea ea la început.

    Cele 190 de pagini ale mărturisirii sunt structurate în opt capitole și introducerea, fascicule în care cititorul descoperă că la categoria „temeri” și „vulnerabilitate”, percepțiile și emoțiile oamenilor – indiferent că sunt oameni simpli sau persoane publice – sunt similare. Cele opt capitole – Bucurie, Reziliență, Relații, Recunoștință, Posibilitate, Venerație, Claritate și Putere – sunt țesute cu povești din viața lui Oprah, povești care amintesc de poveștile noastre cu tâlc, din care oamenii trag concluzii și extrag sfaturi pe care să le folosească în propria viață.

    Cartea lui Oprah este una inspirațională, e o mărturie sinceră a unei vieți care ar fi putut avea oricare altă turnură, dacă nu ar fi existat voința de a merge mai departe și de a trăi frumos. Titlul cărții, în aparență o expresie simplă, este de fapt, o esență a ceea ce exprimă autoarea cu deplină sinceritate. „Ce știu cu adevărat” exprimă o mărturie plină de culoare, plină de îndemnări la care cei care dau curs, își pot schimba viața. Se pare că ideea acestui titlu i-a venit după ce a fost întrebată de către Gene Siskal (critic de film), în timpul unui show: „Ce știm cu adevărat?” .

     Descoperim, urmărind rând cu rând fiecare poveste și crâmpei de mărturisire a lui Oprah, faptul că viața nu e implacabilă și nu e prescrisă de undeva de sus, ci e o călătorie care se poate schimba, în bine sau în cealaltă extremă, dacă ne dorim asta. Ceea ce exprimă Oprah în această carte, este că putem trăi frumos, chiar extraordinar, dacă credem suficient de mult în forța noastră interioară, pentru că noi, oamenii, suntem ființe minunate, capabile să ne construim și să ne modelăm existența așa cum ne dorim.
  Nu a fost ușoară viața lui Oprah, asta e sigur, însă faptul că a știut să lupte pentru ceea ce și-a dorit, demonstrează că fiecare din noi este capabil să facă asta. Indiferent de vârsta pe care o avem, percepția asupra vieții poate fi frumoasă: „Să înaintez în vârstă este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată”, mărturisește ea, explicând mai departe că fiecare clipă, indiferent din ce etapă a vieții vine, este o adevărată binecuvântare.

    Tot din această carte, aflăm că „În mod clar, viața n-are nici un sens fără o componentă spirituală”, frază care demonstrează atât sensibilitatea acestei femei, cât și înclinarea spre credință, spre latura spiritual ca modalitate de a crea o existență echilibrată.

    Nu știu dacă mulți vor aplica sfaturile din această carte în propria lor existență, însă știu că fiecare rând te determină să meditezi asupra vieții tale, asupra a ceea ce vrei să faci cu acest minunat dar, numit viață.
    În lumea aceasta rapidă, stresantă și care tinde să-și piardă adevăratele valori, sfatul autoarei este acela de a acorda atenție lucrurilor mărunte care ne pot aduce bucurie și liniște. Unul din lucrurile aparent neînsemnate, dar esențiale pentru existența noastră, este respirația, iar sfatul scriitoarei este acela de a acorda timp suficient acestui proces:

„Știu cu adevărat că respirația este ancora ta, darul care ți-a fost oferit, care ne-a fost oferit tuturor, pentru a ne echilibra chiar în acest moment. De fiecare data când am o întâlnire care presupune cea mai mica urmă de tensiune, mă opresc, inspire adânc, apoi mă eliberez. Ai observat vreodată cât de des îți ții respirația? De îndată ce începi să acorzi atenție, te-ar putea surprinde să vezi cât de multă tensiune purtai în interiorul tău”.

    Stilul lui Oprah este fluent, direct, așa cum îi stă bine unei mărturisiri și odată ce deschizi cartea e ca și cum te așezi pe o canapea și bei o cafea cu autoarea care îți povestește amănunte din viața sa, subliniind cum poți tu să beneficiezi de mărturisire, folosind concluziile în propria ta existență. Cartea se citește ușor și se simte tendința de asimilare a informațiilor, de parcă fiecare rând ar pleca încet, spre un sertar deschis din creier și din inimă. Recomand cartea tuturor, dar mai ales celor care cred că viața, chiar dacă e dificilă, e un dar extraordinar.lifestyle-publishing

    Cartea Ce ştiu cu adevarat de Oprah Winfrey, a fost oferită pentru recenzie de Editura Lifestyle Publishing. Poate fi comandată de pe site/ul editurii Lifesyle Publishing.

Autor: Rodica Puşcaşu

Dacă ești genul de cititor care ai mari așteptări atunci când te decizi să citești ceva, atunci „Între pământ și apă” e, cu siguranță, ceea ce cauți!

Între pământ și apă, de Raluca Andreea Chiper

Editura: Quantum Publishers
An apariție: Iulie 2016
Categoria: Romance
Format: 130 x 200 mm
Număr. pagini: 370

    Cu siguranță, fiecare om e o poveste fascinantă, un univers plin de emoții, ținut ascuns față de ceilalți sau relevat numai persoanelor apropiate. Dacă nu știai asta… te poți convinge citind „Între pământ și apă”, de Raluca Andreea Chiper, autoare despre care aș putea spune că respiră emoție și… mai mult decât atât, are strania abilitate de a modela emoția ca pe o plastilină. „Între pământ și apă” nu e un roman… e o respirație comprimată, e un concentrat al traiectoriilor de emoții, un tren accelerat în care, dacă te urci, nu cobori decât la ultima stație… după ce ai traversat o lume care te frapează prin diversitatea modalităților de exprimare a frământărilor interioare.

    Începând de la copertă – de un albastru care emană mister, hipnotizându-te și care te determină să pătrunzi în paginile cărții – „Între pământ și apă„ e o istorie a emoțiilor, de la descoperirea lor, până la trăirea lor și la transformarea lor în amintiri.
     Înainte de a ne dezvălui povestea, scriitoarea Raluca Andreea Chiper ne scrie un citat de Luis Borjes, unul profund filosofic, care nu face decât să anunțe faptul că ceea ce urmează să citim, va fi cel puțin la fel de intens.
    Personajul principal, Karen Baldin este o tânără de o rară sensibilitate, care păstrează traumele vii, alegând să se închidă în durerile și singurătatea sa. Este și o talentată balerină, pentru care baletul este mai mult decât o pasiune, însă odată ce în viața sa se insinuează suavul sentiment al iubirii, se declanșează un amalgam de frământări. Noutatea trăirilor este intriga care atrage infinitul tumult afectiv. Cum o va afecta sentimentul iubirii și cum va decurge povestea de iubire? Ei bine, asta n-o să vă dezvălui, dar veți afla, cu siguranță, citind cartea.
    Scriitoarea – despre care nu degeaba am afirmat mai sus că dovedește o stranie abilitate de a modela emoțiile – transpune lumea personajului principal în două planuri temporale: trecut și prezent. Astfel, frământările Karinei vizează întâmplări dintr-un trecut pe care fata îl percepe mai liniștit decât perspectiva prezentului mereu gri.

    Faptul că iubirea dintre Karina și Dragoș nu este tocmai una acceptată de normele societății actuale este un motiv în plus pentru perpetua stare de frământare a fetei. Nu degeaba se spune că cele mai intense iubiri sunt cele interzise, cele imposibil de realizat, cele pe care societatea sau normele sale le respinge. Dacă se va materializa această iubire sau cum vor evolua existențele personajelor, veți afla răsfoind filele cărții.
    Unul din mesajele acestei minunate cărți este acela că dincolo de aparențe există mereu eforturi uriașe, dureri și renunțări pe care ochiul exterior nu le poate sesiza. Ne facem o impresie despre viața cuiva numai pe baza a ceea ce ni se permite să vedem, însă în fiecare suflet există o luptă interioară. Despre această luptă interioară, atât de sublim descrisă în cele 370 de pagini, aflăm citind „Între pământ și apă”.
     Stilul scriitoarei este unul special prin faptul că redă emoții de o mare intensitate, într-o manieră atât de fluidă, încât ai impresia că tot ceea ce citești, îți este povestit de către un înger:

„Când ești înconjurat de îngeri, o știi pentru că le simți prezența. Curentul provocat de veșmintele lor vaporoase îți mângâie fața și te aduc într-o stare de pură fericire și de adâncă melancolie. Le simți prezența ce emană parfumuri, hrană pentru suflet, ai vrea să îi atingi, însă nu poți…”.

   Prezența lui Dumnezeu în rugile personajului principal nu face decât să intensifice ideea de deznădejde, întrucât nimic din ceea ce se întâmplă nu pare să aibă acceptul sau ajutorul divin.
    Deși tinerețea înseamnă, de cele mai multe ori, exuberanța vieții și dorința de a savura orice clipă, Karina este mereu apăsată de timp, de spațiu, de emoții… de tot ceea ce o înconjoară:

„Cum mă îndreptam spre sala de balet, descopeream o zarvă ieșită din comun. Colegele alergau pe coridoare, vesele și totuși nu îndrăzneam să întreb ce se întâmplă. Am preferat să intru și să simt cum inima îmi ia foc din cauza unei emoții.”

    Întreaga carte pare o melodie, una pe care o balerină dansează spunând o poveste de iubire de o rară intensitate:

„-Karina…
Auzindu-mi numele șoptit printre mocnirile unui foc obosit ce-și căuta somnul cu o pasiune domoală, pe buze mi s-a ivit un zâmbet sincer. Nu m-am întors spre el, dar faptul că am tresărit, ușor fermecată de glasul lui, l-a convins că atenția îmi este îndreptată asupră-i. Pumnii mi s-au încleștat, căci vocea iubitului mi-a pătruns în măduva oaselor și m-a făcut să tremur ușor.
-Ești fericită?”

    Stilul Ralucăi Chiper este unul fluent, cartea se citește ușor, cititorul este purtat în odiseea emoțiilor pe care Karina le simte, iar finalul este unul pe măsură, dar vă las pe voi să-l descoperiți. Dacă vă închipuiți că după ce parcurgeți cele zece capitole, puteți respira la Epilog, vă înșelați… chiar și aici veți găsi emoții și le veți trăi la maxim.

     Titlul „Între pământ și apă” simbolizează antiteza între ceea ce și-a dorit personajul principal de la viață și ceea ce i-a oferit realitatea, relevând faptul că fata își duce existența între două lumi, într-un spațiu și în circumstanțe în care îi este imposibil să își găsească liniștea.
     Tema aleasă de către scriitoare este una de actualitate. Iubirea imposibilă, interzisă este o temă destul de des abordată de către scriitorii de literatură actuală, însă Raluca Andreea Chiper are un stil special, ca o șoaptă de înger, dovedind că este un iscusit maestru al cuvântului pe care îl îmbracă în diverse emoții.
    Indiferent care sunt așteptările unui cititor atunci când decide să citească „Între pământ și apă”, intensitatea emoțiilor la care va fi suspus îl va face, cu siguranță, ca la finalul lecturii, să fie convins că a citit o carte care-l va marca.
    Dacă ești genul de cititor care ai mari așteptări atunci când te decizi să citești ceva, atunci „Între pământ și apă” e, cu siguranță, ceea ce cauți!Quantum Publishers Logo

Cartea Între pământ și apă, de Raluca Andreea Chiper, a fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishing. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook  

Autor: Rodica Puşcaşu
%d bloggers like this: