Authors Posts by Roxana C

Roxana C

12 POSTS 0 COMMENTS

In Tempora, de Andreea Blându-Librex Publishing

Editura: Librex Publishing

Pagini: 260

   Tânăra autoare Andreea Blându și-a făcut debutul la numai 18 ani cu romanul Sclipind la ultimul vagon”, un volum care, chiar dacă nu a fost exact genul meu, m-a surprins prin final și m-a făcut să îndrăgesc povestea de dragoste dintre Nidia și Eric. Acesta este unul dintre motivele pentru care la auzul veștii că scriitoarea va publica o nouă carte, intitulată „In Tempora”, am decis că trebuie neapărat să o citesc. Și se pare că nu m-a dezamăgit. Dacă romanul de debut m-a surprins și impresionat, cel de-al doilea pur și simplu m-a dat peste cap. Am trăit fiecare pagină, fiecare sentiment resimțit de cei doi protagoniști și m-am regăsit în vorbele atât de reale, profunde și în același timp înțelepte despre viață, dragoste, relații și timp pe care Andreea Blându le-a așternut cu măiestrie în acest volum.

   Romanul „In Tempora” prezintă nu numai o poveste intensă de iubire, ci ne relatează destinul a doi oameni cu care viața nu a fost deloc blândă, care au fost nevoiți să sufere de singurătate, de abuzuri și de sentimente de neapartenență. Este o călătorie pe parcursul căreia vă veți întreba cum poate exista atâta nedreptate în lume, cum poate cineva să-și păstreze inocența și pozitivitatea când este pus față în față cu cele mai negre coșmaruri, cât de mult poate vindeca iubirea un suflet și, nu în ultimul rând, dacă timpul este îndeajuns pentru a șterge cu buretele vorbe, sentimente și amintiri.

   Înmormântarea unuia dintre cei mai iluștrii judecători din România, Dumitru Voinea, reprezintă prilejul reîntâlnirii dintre Sergiu Voinea și Maia, doi foști iubiți, care cu ani în urmă s-au despărțit și nu s-au mai văzut. Această întrevedere neașteptată stârnește în ei sentimente demult îngropate în străfundurile sufletului și redeschide răni pe care le-au închis cu greutate, fumând țigară după țigară și vărsând lacrimi amare. Poți uita oare o dragoste care te-a marcat în profunzime, care te-a provocat să crești, să devii mai bun ?

   Maia supraviețuiește ca prin minune cutremurului din ’77, însă din nefericire părinții ei sfârșesc ca victime ale acestuia, iar tânăra nou-născută ajunge într-un orfelinat. Aici petrece 7 ani, timp în care este supusă unor orori greu de imaginat. Suferă de frig, de foame, de abuzuri fizice și nu are parte de nicio persoană care să-i aline suferințele și să-i șteargă lacrimile. Dar în ciuda acestor neplăceri fetița nu își pierde speranța, își păstrează sufletul bun, inocența și puritatea. După ani de chinuri este găsită și salvată de bunicul ei, care îi conturează o altă față a lumii și a oamenilor. Bătrânul are grijă de ea, îi arată ce înseamnă încrederea și o face să se simtă protejată și iubită. Însă anii trec, iar Maia ajunge să facă liceul la București. Aici ea îl cunoaște printr-o întâmplare fericită pe Sergiu, bărbatul care îi va schimba viața, care o va învăța să iubească așa cum nu a mai făcut-o niciodată și alături de care va construi amintiri pe care nici timpul nu le va putea șterge.

  Sergiu este un tânăr avocat, fiul celebrului judecător Dumitru Voinea, care este măcinat profund incapacitatea de a se ridica la nivelul standardelor mult prea înalte stabilite de propriul tată. Acesta din urmă a fost din totdeauna un om distant, avid de putere, capabil să facă orice pentru a controla absolut tot ceea ce se întâmplă atât în viața sa, cât și în cea a apropiaților săi. Această personalitate dificilă l-a determinat să fie rece și față de propriul fiu, din dorința de a-l impulsiona să se autodepășească, considerându-l mai mult un proiect decât o ființă umană, nereușind astfel decât să producă mai mult rău și să-l îndepărteze. La vârsta adolescenței, mama lui Sergiu moare. Singurul său sprijin, singura persoană capabilă să-l înțeleagă și să-i fie alături a fost smulsă de lângă el, astfel că a rămas doar cu tatăl său, din partea căruia nu a primit niciodată iubire părintească, o vorbă bună sau o îmbărbătare. Când a avut cea mai mare nevoie de el, nu a fost acolo, nu l-a susținut, iar din această cauză prăpastia dintre ei s-a făcut din ce în ce mai mare și l-a determinat pe Sergiu să facă totul împotriva dorințelor tatălui său.

„Ești un laș, Sergiu. Un laș. Ești cea mai mare dezamăgire din viața mea. Singurul meu eșec. Ești un neisprăvit! Nu știi să faci nimic bine. Mi-e rușine. Mi-e rușine cu tine.”

   Toată existența lui Sergiu, dominată de singurătate, neîncredere în propriile forțe și dezamăgiri, este dată peste cap când o cunoaște pe Maia, fata cu un suflet parcă prea curat pentru o lume atât de crudă. Chiar dacă la început nu crede că este îndrăgostit de tânără, ci doar apreciază prezența ei și discuțiile despre cărți și despre viață, cu timpul sămânța dragostei înflorește în sufletul avocatului și îl provoacă să simtă ceva cu totul nou pentru el.

   Relația dintre Maia și Sergiu începe șovăielnic, datorită unui impuls de moment al avocatului și a unei dorințe intrinseci aproape inexplicabile care mocnea în sufletul acestuia. Totuși, modul în care se dezvoltă schimbă destinul celor doi. Ei cresc, se transformă și învață să simtă unul prin intermediul celuilalt. Este o relație constructivă, dar în același timp mistuitoare, care nu numai că le oferă amintiri, simțiri nebănuite, momente de extaz, ci îi ajută să devină din nou întregi. La început amândoi trăgeau după ei umbra trecutului, a dezamăgirilor, suferințelor și visurilor frânte, însă iubirea a reușit să readucă soarele în viața lor, determinând aceste frânturi din trecut să se dizolve și să fie înlocuite de elemente plăcute, care să le provoace sufletul să tremure de fericire.

„Deseori, dragostea dintre doi oameni ia naștere din diferențele care îi separă, din misterul care îi atrage, din nevoia fiecăruia de a-și completa părțile care lipsesc cu părțile noi, pe care le găsește în celălalt.”

   Maia era măcinată de neîncredere, teamă, relativă reticență față de atașament, toate provenite din traumele și abuzurile suferite pe parcursul traiului în orfelinat. A fost expusă unui mediu toxic, în care a fost nevoită să supraviețuiască singură, indiferent de gradul de umilință sau de caracterul sălbatic al comportamentelor surprinse în cadrul interacțiunii cu ceilalți copii. Totuși, salvarea a venit din partea bunicului său, cel care nu i-a permis să cadă pradă devianțelor, oferindu-i educație și suport. Însă chiar și așa, undeva în adâncul ei au rămas îngropate ororile trecutului.

„Pe mine nu mă va doborî niciodată un uragan, dar o adiere m-ar putea distruge oricând. Întotdeauna iluziile mărunte, aproape inexistente, acele amintiri aproape uitate, ascunse atât de bine în adâncul sufletului…întotdeauna a

cele bucăți minuscule din mine au avut asupra mea un efect mai puternic decât orice rațiune.”

   La polul opus în avem pe Sergiu, pe care viața l-a învățat să traiască încrâncenat, să fie răzvrătit împotriva propriului tată și să blameze caracterul nedrept al lucrurilor. Pe el trauma din adolescență l-a provocat să se revolte. Spre deosebire de tânără, Sergiu nu și-a păstrat inocența, bunătatea, ci și-a deschis sufletul în fața durerii și a întunericului și s-a lăsat mistuit. Dar salvarea lui este Maia, alături de care descoperă puterea vindicativă a iubirii.

„Știi cum te simți atunci când nu ți-e teamă? Ești puternic, ești propriul tău stăpân, propriul tău Dumnezeu, dar în același timp, ești cea mai slabă și neînsemnată ființă din lume, pentru că nu mai ai nimic.”

   În viață rămânem de multe ori captivi în trecut, încercăm să derulăm continuu în minte amintiri demult trecute, străduindu-ne cu disperare să le menținem vii, dar nu ne dăm seama că tocmai această legătură cu ceva care s-a terminat ne provoacă mai mult rău decât bine. Astfel că trebuie să realizăm la timp că singura modalitate prin care vom putea să privim spre trecut, este că devenim conștienți de prezent și să ne împăcăm cu trecutul. Numai așa vom putea merge mai departe fără regrete.

   „In Tempora” este un roman care m-a zguduit din temelii și m-a făcut să realizez că uneori iubirea nu este de ajuns pentru a menține o relație, oricât de puternică ar fi ea. V-o recomand cu căldură deoarece este genul acela de carte care vă va da impresia că v-a citit direct în suflet și a reușit să adune între paginile sale sentimentele și gândurile voastre. Povestea de dragoste dintre Maia și Sergiu vă va permite să faceți o călătorie înăuntrul vostru pentru a vă putea vindeca de propriile regrete și a vă oferi șansa să vă eliberați de trecut.

Pentru a vă ispiti și mai mult, vă mai las câteva citate care mi-au plăcut:

„De ce nu putem să uităm pur și simplu? De ce trebuie să regăsim, împrăștiate peste tot, rămășițele sufletului pe care îl credeam vindecat? Să fie o șansă pe care ne-o dă viața pentru a le aduna? Sau e doar modul ironic prin care timpul vrea să ne arate înfrângerea anilor care au trecut?

„Timpul păstrează cuvinte vechi și apoi adaugă altele de ținut minte, de răsucit, de mestecat ironic în colțul gurii, de înghețat în vârfurile degetelor”

 

Librex.ro

Cartea In Tempora, de Andreea Blându a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

 

 

by -
7

„Încerci să domini durerea și sfârșești prin a mai răni pe cineva, pentru că nimic nu e static, pentru că faimoasa Virtute e o mare minciună, în numele căreia ajungem să fim intransigenți și inumani.”

Restul e tăcere, de Carla Guelfenbein

Editură: Litera

Număr de pagini: 256

Titlul original: „El resto es silencio”

Colecția: Buzz Books

    De cele mai multe ori un cititor dorește ca prin intermediul lecturilor sale să se detașeze de cotidian și să pătrundă în lumi la care în mod normal nu ar avea acces, poate chiar să descopere tainele unei noi culturi. Vrea să traiască o experiență neobișnuită, să simtă ceva ce nu a mai simțit niciodată sau pur și simplu să retrăiască o amintire ce îl poartă spre un eveniment din trecut de care îi era dor. Pe astfel de cărări vă poartă lecturile voastre, punându-vă față în față cu sentimente sau situații ce vă aduc fericire și speranță sau vă scot la iveală adevăruri dureroase pe care ați ales să le ascundeți în mod conștient într-un colț întunecat al minții. Noua carte a autoarei Carla Guelfenbein (distinsă în 2015 cu Premiul Alfaguara pentru romanul său „Cu tine în depărtare”) intitulată „Restul e tăcere” se încadrează cu succes în cea de-a doua categorie menționată mai sus. Această scriere vă va purta într-o călătorie dramatică prin viața membrilor unei familii din Chile, ce sunt măcinați de teamă, lipsă de comunicare și tendințe depresive.

    Romanul spune povestea familiei Montes, alcătuită din Juan (tatăl), Alma (mama vitregă), Tommy (12 ani) și Lola (7 ani). Cei patru trăiesc în Santiago, Chile și chiar dacă par fericiți, în realitate unitatea familiei este măcinată de incertitudini, neîncredere, teamă și lipsă de comunicare. Încă de mic Tommy a fost diagnosticat cu o boală rară de inimă, fapt ce l-a supus la numeroase operații și i-a răpit în același timp șansa de a fi un copil normal. Dar maladia nu l-a afectat doar pe el, ci și pe părinții săi. Dacă Juan s-a specializat în cardiologie pentru a încerca să-l ajute, Soledad, mama sa, a fost de-a dreptul dărâmată să-și vadă fiul într-o situație aparent fără scăpare. Astfel că, negăsind alinare și înțelegere în brațele soțului, care a încercat să-și mențină tot timpul tăria, alunecă încet, încet în depresie și ajunge să se sinucidă. Lăsat singur cu un copil bolnav și măcinat de mustrări de conștiință, Juan se refugiază în muncă până când o cunoaște pe Alma în Barcelona și reușește să-și reconstruiască treptat viața. Însă când este pus față în față cu cazul unui băiețel de 12 ani foarte asemănător cu al propriului fiu, rănile trecutului încep să sângereze din nou și îl determină să se închidă în el. Atitudinea lui rece și distantă o îndepărtează pe Alma care, simțindu-se singură, cade în ispita unei iubiri din trecut. În timp ce părinții săi sunt mult prea preocupați de propriile probleme, micuțul Tommy află adevărul despre moartea lui Soledad, fapt ce îi zguduie din temelii tot universul. Neavând prieteni și simțindu-se trădat de propriul tată, decide să înceapă o anchetă pe cont propriu pentru a afla mai multe informații despre eveniment. Când fiecare membru al familiei se închide în sine și nu lasă pe nimeni să-i pătrundă în gânduri, mai pot oare să se regăsească? Oricât de puternici consideră că sunt, este această izolare soluția corectă pentru rezolvarea problemelor?

    Povestea este relatată la persoana întâi, însă din trei perspective, fapt ce ne permite să vedem mai bine diferitele fațete ale poveștii și să înțelegem sentimentele care îi încearcă pe protagoniști (Tips: pentru ca schimbarea perspectivei să nu vă dea bătăi de cap la început, există câte un simbol pentru fiecare personaj care vă indică naratorul și anume o clepsidră – Juan, valuri – Alma și o săgeată – Tommy). Juan este genul acela de bărbat care încearcă să fie puternic în orice circumstanțe. Nu vrea să se arate vulnerabil și să se simtă expus în fața celor din jur, astfel că tratează totul mult prea rațional, rece, distant, uneori chiar agresiv. Acesta este motivul pentru care nu reușește să observe la timp indiciile alarmante despre căderea psihică a lui Soledad și în același timp, nu îi este alături propriului fiu când are cel mai mult nevoie de el. În adâncul său însă este conștient că greșește și este măcinat de vină și de neîncredere, fapt ce nu provoacă decât rău în jur.

„Încerci să domini durerea și sfârșești prin a mai răni pe cineva, pentru că nimic nu e static, pentru că faimoasa Virtute e o mare minciună, în numele căreia ajungem să fim intransigenți și inumani.”

   La polul opus o avem pe Alma, fire empatică, iubitoare și înțelegătoare, ajunge să se simtă singură și ignorată. Rănită de propria mamă care s-a culcat cu bărbatul de care era îndrăgostită, pleacă la Barcelona să-și continue studiile și își jură că nu va fi niciodată asemenea celei care i-a dat viață. Printr-o întâmplare îl cunoaște pe Juan, alături de care găsește alinare, susținere și înțelegere. După o scurtă aventură, el descoperă că poartă în pântece un copil și se oferă să o ajute, iar nu după mult timp se căsătoresc. Totuși, demonii lui Juan le distrug armonia din familie și o poartă pe Alma în brațele altui bărbat. Simțind nevoia de atenție, dragoste și căldură, femeia este tot mai atrasă de o iubire din trecut și ajunge să își încalce legământul față de ea însăși. Nu în ultimul rând, romanul ni-l prezintă pe Tommy, care este personajul ce reflectă cel mai bine răul pe care îl pot provoca minciuna, lipsa de comunicare și de înțelegere. Ca urmare a bolii de care suferă, el nu poate să se joace ca ceilalți copii, să facă sport sau să meargă cu bicicleta, iar acest lucru nu face decât să-l izoleze. Nu are prieteni, în afară de unul imaginar pe nume Kajef și suferă în tăcere deoarece este batjocorit de colegi și chiar de proprii veri. În ciuda tuturor problemelor, Tommy este un băiat extrem de isteț și perspicace, înțelegând uneori lucruri mult prea complicate pentru vârsta lui. Cu toate acestea, vestea că mama sa nu a murit din cauza unui anevrism, ci s-a sinucis, cade ca un trăsnet asupra lui. Nu înțelege de ce a ales să-l părăsească și consideră că este o dovadă a faptului că nu l-a iubit. Astfel că începe o investigație pe cont propriu care ajunge să-i dezvăluie informații importante. Însă va fi el capabil să le înțeleagă pe deplin și să nu se lase învins de ceea ce va afla?

„Faptul că mama și-a luat viața e serios. Atât de serios, că tata mi l-a ascuns. Mă gândesc la fisurile din Antarctica. Într-o parte a fisurii a rămas tot ce știu, iar în cealaltă… Oricum ar fi, când ți-a murit mama, jumătate din ființele pe care le iubești cel mai mult pe lume au murit, iar asta n-ar trebui să i se întâmple unui copil.”

   „Restul e tăcere” este un roman trist, dramatic, lipsit de speranță, care vă poartă pe cele mai întunecate cărări ale destinului unei familii. Vă dezvăluie răul produs de cele mai bune intenții și consecințele izolării și ale protecției excesive. Este o poveste pe care cred că trebuie să o citească toată lumea, însă pentru a o putea parcurge trebuie să știți că aveți nevoie de putere interioară, pozitivitate și compasiune. Deoarece este genul acela de roman care vă sfâșie în bucăți și vă oferă doar o mică rază de lumină, vă sfătuiesc să dați dovadă de tărie și determinare pentru a-l putea termina și a nu vă lăsa afectați de tragedia ce vi se va derula în fața ochilor.

5/5editura-litera

Cartea Restul e tăcere de Carla Guelfenbein a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

The Age of Adaline-recenzie film

Gen: Drama, Romance

Durată: 1 oră și 52 min

Regizori: Lee Toland Krieger

Scenariști: J. Mills Goodloe și Salvador Paskowitz

Buget: 25 mil. $

Notă IMDB: 7,2

Nota mea: 5/5 stele

   Cred că orice om, fie el bărbat sau femeie, mai vizionează din când în când un film de dragoste pentru că astfel de pelicule ne ilustrează aceea idee conform căreia iubirea are puterea să învingă orice obstacole. Și nu, nu-mi săriți în cap, domnilor, spunându-mi că acceptați să vă pierdeți o oră sau două din viață pentru iubită sau soție deoarece sunt sigură că veți fi și voi plăcut surprinși de pelicula pe care v-o voi prezenta astăzi. Așadar, filmul despre care vreau să vă vorbesc este intitulat „The Age of Adaline” (sau în traducere românească – „Secretul lui Adaline”) și vă spune povestea unei femei al cărei secret a determinat-o să trăiască tot timpul pe fugă și să-și dozeze sentimentele în așa fel încât să nu se pună în pericol, până când îl întâlnește pe EL. Este relatarea unui destin plin de sacrificii, ascunzișuri și visuri neîmplinite, dar salvat de dragoste.

   Adaline Bowman este o femeie de 29 de ani, născută la 1 ianuarie 1908, mamă a unei fetițe de 5 ani, al cărei soț moare în mod neașteptat în urma unui accident petrecut pe șantierul de construcție pe care lucra. La doar câteva luni după incident, în timp ce se ducea la casa de vacanță a părinților ei, derapează cu mașina și plonjează într-un lac. Face un stop cardiac și pentru două minute inima i se oprește, dar când totul părea pierdut, vehicului este lovit de fulger, iar încărcătura electrică generată îi defibrilează inima. Adaline supraviețuiește miraculos, însă din acest punct al vieții ei nu mai îmbătrânește nici măcar o zi. Din dorința de a nu fi privită ca un cobai ca urmare a condiției sale speciale, hotărăște ca o dată la 10 ani să-și schimbe numele, înfățișarea și să se mute în alt oraș. Singura care îi cunoaște secretul este fiica sa, Flemming. Timp de aproape 60 de ani, Adaline reușește să-și mențină legământul, dar totul se schimbă când îl cunoaște pe tânărul și șarmantul Ellis Jones la petrecerea de Anul Nou. Stângăcia și farmecul său o fac pe tânără să lase garda jos. Astfel, cu fiecare întâlnire sentimentele pentru Ellis se intensifică. Însă vor fi ele de ajuns pentru a o determina să-i dezvăluie secretul ascuns atâția ani de zile? Va fi el dispus să o accepte așa cum este sau va profita de pe urma condiției sale? Și ce se va întâmpla dacă o greșeală din trecut o va ajunge din urmă și ar putea chiar să-i ruineze atât prezentul, cât și viitorul? Nu vă voi dezvălui răspunsurile la niciuna dintre aceste întrebări. Sper doar că v-am stârnit curiozitatea și veți decide să urmăriți filmul pentru a vedea încotro se va îndrepta destinul frumoasei Adaline.

   Ceea ce m-a impresionat la această peliculă a fost faptul că în ciuda genului (dramă, romance), nu este una siropoasă, plină de clișee și dialoguri ieftine, ci este un film romantic, destul de ușurel, cu o poveste frumos conturată, ideal pentru o seară relaxantă după o zi de muncă sau una petrecută alături de ființa iubită (că tot se apropie cu pași repezi Valentine’s Day). Totodată, „The Age of Adaline” punctează această problemă a nemuririi. Chiar dacă uneori poate ne-am dori să nu mai îmbătrânim, probabil nu ne-am pus niciodată problema urmărilor unei astfel de situații. Însă pelicula scoate în evidență tocmai acest preț ce ar trebui plătit în schimbul vieții veșnice. Astfel că în anumite momente ale poveștii veți ajunge să o înțelegeți pe Adaline și drama sa, mai exact faptul că nu vrea să se atașeze de nimeni pentru a nu vedea persoana respectivă cum se stinge chiar sub ochii ei. În ce măsură poate fi vorba de dragoste dacă nu poate avea parte de „fericiți până la adânci bătrâneți”?

film1

adaline

   Aceasta este întrebarea care o macină și o determină să păstreze oarecum distanța. Un alt plus al filmului îl reprezintă jocul actoricesc, în special cel al celor doi protagoniști. Adaline Bowman este intrepretată de frumoasa blondă, Blake Lively (pe care mulți dintre voi probabil că o cunoașteți din celebrul serial „Gossip Girl”), care izbutește să ilustreze toate stările prin care trece personajul și ne face pe noi, telespectatorii, să empatizăm cu povestea sa și să ne gândim pentru câteva clipe ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul ei. În celălalt plan îl avem pe Michiel Huisman (cunoscut printre altele pentru rolul din „Game of Thrones”) care reușește să construiască un Ellis plin de farmec, glumeț, cald, dar și stângaci pe alocuri, caracteristici ce vor face multe femei să suspine după el. Cei doi au o chimie extraordinară, fapt ce le permite să se completeze reciproc foarte bine, dând astfel mai multă credibilitate poveștii. Nu în ultimul rând, nu trebuie să uit să menționez coloana sonoră, care se împletește perfect cu sentimentele personajelor, provocându-ne să trăim alături de ei, să iubim, să râdem, să plângem și să luptăm pentru împlinirea iubirii.

   Așadar, vă recomand cu toată căldura filmul „The Age of Adaline” pentru că este o peliculă care vă va da o stare de bine, vă va relaxa și vă va face să credeți din nou în puterea iubirii. Vă las, totuși, o întrebare: ce ați face voi dacă ați dobândi „puterea” lui Adaline?

Vizionare plăcută!

 

Sursa foto: Pinterest.com

by -
8

,,Room”-recenzie film

Gen: dramă

Durată: 1 oră și 58 min

Regizori: Lenny Abrahamson

Scenarist: Emma Donoghue

Buget: 13 mil. $

Notă IMDB: 8,2.

Nota mea: 5/5 stele.

   Sunt foarte puține acele filme care te marchează profund, aproape că putem spune că le numărăm pe degetele de la o mână. Acest lucru se datorează probabil faptului că Hollywood-ul scoate în ultima vreme tot mai puține producții cu substrat, care pot trezi cu adevărat sentimente puternice în sufletele spectatorilor. Dar mai apar și excepții, iar pentru mine o astfel de peliculă este „Room” („Camera”), o dramă care frânge inimile și celor mai insensibili dintre privitori.

   Pelicula prezintă povestea lui Ma (sau Joy Newsome) și a lui Jack, o mamă și fiul ei de doar 5 ani, care sunt ținuți captivi de către un bărbat numit Old Nick într-o magazie cu lucarnă de doar 3,4/3,4m. În ciuda condițiilor precare în care se găsesc, puștiul pare să fie ca orice alt copil de vârsta sa: energic, vesel, curios și puțin răzvrătit. Acest lucru se datorează mamei sale care i-a construit un univers paralel între cei patru pereți scorojiți. Astfel că tot ceea ce este real se află în Cameră, practic constituind o întreagă lume, în timp ce tot ceea ce se vede la televizor este pură fantezie. Nu există copaci, veverițe, câini, alți oameni sau chiar o mare, toate acestea fiind create doar din culori la TV. Ma încearcă să-l protejeze pe Jack de toate lucrurile înspăimântătoare și dureroase ale traiului în captivitate. Dar totul se schimbă când decide că nu mai poate suporta chinurile și îi dezvăluie întregul adevăr. Va accepta Jack că tot ceea ce a trăit el până în acel moment a fost doar o minciună și își va uni forțele cu mama sa pentru a evada din Cameră? Iar dacă vor scăpa, se vor putea reintegra în societate sau vor fi incapabili să asimileze traiul considerat de alții normal?

    „Room” este o ilustrare a forței emanate de dragostea necondiționată a unei mame pentru copilul său. Sub această premisă este construită întreaga producție și tocmai nenumăratele sacrificii și eforturi, depuse de Ma pentru a nu-i fi afectat psihicul lui Jack în niște condiții grele chiar pentru un adult, sunt elementele care impresionează și care sădesc în mintea spectatorilor câteva teme de gândire. De asemenea, intervențiile ce accentuează viziunea copilului asupra lumii scot la iveală inocența și fantezia specifice vârstei fragede, dar ne fac în același timp pe noi, adulții, să găsim în ele cruda realitate cotidiană. Dar fiind un film în care lumina cade doar pe câțiva actori, aceștia trebuiau aleși pe sprânceană pentru a putea da viață unor personaje capabile să atingă privitorii, iar acest lucru s-a și întâmplat. Brie Larson o interpretează extraordinar pe Ma, reușind să ilustreze cu succes toate stările prin care trece aceasta: putere, frustrare, dezamăgire, îndoială și dragoste pentru fiul său, un mănunchi de sentimente menite să-i permită lui Joy să treacă bariera sticlei și să prezinte tragicul destin al unei femei răpite și abuzate. Nici micul Jacob Trembley de numai 8 ani nu este mai prejos. El se dovedește capabil să-i dea viață lui Jack, folosindu-se cu dibăcie de talentul înnăscut cu care a fost înzestrat și de chipul său extrem de expresiv.

”One, two, three… There’s room, then outer space, with all the TV planets, then heaven. Plant is real, but not trees. Spiders are real, and one time the mosquito that was sucking my blood. But squirrels and dogs are just TV, except Lucky. He’s my dog who might come some day. Monsters are too big to be real, and the sea. TV persons are flat and made of colors. But me and you are real.”

”There’s so much of “place” in the world. There’s less time because the time has to be spread extra thin over all the places, like butter. So all the persons say “Hurry up! Let’s get going! Pick up the pace! Finish up now!”. Ma was in a hurry to go “boing” up to Heaven, but she forgot me. Dumbo Ma! So the aliens threw her back down. CRASH! And broke her.”

   Așadar, cu un număr impresionant de premii câștigate, 109 (dintre care 1 Oscar și 1 Glob de Aur), „Room” este o peliculă ce cu siguranță merită vizionată, însă trebuie menționat că nu este un film ușor, ci unul care vă va da numeroase teme de gândire și vă va face să acordați mai multă atenție fericirii provenite din lucrurile mărunte.

P.S: Filmul reprezintă ecranizarea cărții cu același nume, scrisă de Emma Donoghue, care a realizat și scenariul peliculei.

Vizionare plăcută!

Sursa foto: www.slate.com

 

Sclipind la ultimul vagon, de Andreea Blându

Editura: Librex

Număr de pagini: 236

    Cu toții am iubit măcar o dată în viață cu toată ființa noastră, am simțit că nu puteam nici respira dacă celălalt nu era lângă noi, am suferit și am fost geloși pentru că dragostea pe care o simțeam era mai mare decât ne-am fi putut imagina. Tocmai deoarece fiecare a trecut printr-o astfel de experiență, este imposibil să nu empatizați cu povestea de iubire prezentată de Andreea Blându în romanul său, „Sclipind la ultimul vagon”. Chiar dacă ați putea să-i spuneți pas în primă fază crezând că este o altă carte siropoasă de dragoste, vă spun de pe acum că nu este deloc așa. Romanul reușește să împletească armonios povestea de iubire cu pasajele introspective și dialogurile uneori chiar filosofice pe teme care ne macină pe toți: fericirea, timpul, singurătatea și viața în general.

    O întâlnire aparent banală și complet inofensivă între doi străini dintr-un compartiment de tren nu pare să anunțe nimic semnificativ, însă în povestea noastră această întâlnire se va dovedi un fel de conspirație a Universului. Nidia îl cunoaște pe irezistibilul Eric în drumul său cu trenul către Brașov. Încă din prima clipă cei doi simt o atracție unul față de celălalt. Pe parcursul călătoriei se analizează reciproc și se tachinează constant. Ceea ce pare la început a fi exces de zel, se dovedește a fi de fapt șansa de a-i aduce din nou împreună. La sfârșitul drumului, Eric își scrie numărul de telefon pe o schiță a portretului Nidiei. Ajunsă acasă și neputând să-și scoată chipul străinului din minte, fata decide să-și asume riscul de a-l suna. Din acest punct între cei doi se înfiripă ceva, o iubire aparent imposibilă datorită diferenței mari de vârstă. Lungile discuții și dezvăluiri îi apropie din ce în ce mai mult. Dar dacă Nidia se îndrăgostește până peste cap de tot ceea ce înseamnă Eric, bărbatul nu știe dacă ceea ce simte este dragoste sau o simplă atracție care se datorează dorinței de o poseda, de a deține controlul asupra cuiva. Relația lor, în mare parte a romanului mai mult platonică, are urcușuri și coborâșuri, însă reușește să reziste în ciuda distanței fizice dintre cei doi, unul fiind în Brașov și celălalt în Timișoara și a faptului că Eric este căsătorit.

   O scurtă perioadă de lipsă de comunicare între ea și Eric, câteva dezvăluiri neașteptate și un eveniment tragic zguduie din temelii lumea Nidiei, care se transformă dintr-o puștoaică exuberantă și pozitivă de 18 ani, într-o femeie măcinată de incertitudini și durere. Dar ceea ce o aduce din nou pe linia de plutire este tot Eric. Iubirea pentru el o încurajează să iasă din starea proastă și să-și lase viața în mâinile dragostei. Totuși, va putea supraviețui o astfel de poveste de iubire? Vor avea cei doi un final fericit? Aceste lucruri le veți afla singuri, dar eu vă pot spune că destinul Nidiei vă va măcina și vă va marca profund.

   „Sclipind la ultimul vagon” după cum v-am spus anterior nu este un simplu roman de dragoste, este și unul psihologic datorită abundenței pasajelor introspective, marcate de profunzimea gândirii personajelor și a modului în care ele sunt construite. Discuțiile lor abordează teme diverse, de la viață în general și până la conceptul de fericire și bineînțeles iubire. Cu toții vă veți regăsi în convorbirile celor doi și veți fi uimiți de realismul lor aproape copleșitor.

„Percepem timpul în funcție de momentele frumoase sau triste din viața noastră. Când suntem fericiți vrem să prelungim acel moment la maxim. Când suntem triști, ne dorim ca timpul să treacă, să cicatrizeze răni…”

„Ăsta e de fapt defectul oamenilor, teama de a trăi clipa. Obiceiul prostesc de a trăi într-un viitor fad ne ucide prezentul care de multe ori poate fi extrem de plăcut, dacă știm să îl facem să fie plăcut!”

    Nidia, la cei 18 ani ai săi, este o puștoaică plină de viață, a cărei frumusețe nu este neapărat de natură fizică, ci provine din firea ei pozitivă. Ea trăiește prezentul la maximum, fără menajamente, astfel că dragostea pe care o simte pentru Eric este enormă, sufocantă. Fiind prima ei iubire, este de-a dreptul copleșitoare, poate chiar obsesivă. Îl iubește pentru tot ceea ce este el, pentru felul în care se mișcă sau vorbește, pentru felul în care o privește. Este capabilă să-i ierte orice, indiferența, statutul de bărbat căsătorit și uneori chiar cuvintele care o rănesc profund. Pentru ea Eric este poziționat pe un piedestal, reprezentând perfecțiunea, idealul, astfel că dragostea dintre ei poate învinge orice bariere. Tocmai din această cauză, după ce primește câteva lovituri puternice de la viață, Nidia se refugiază în iubire. Vede în acest sentiment soluția tuturor problemelor sale, este singurul lucru care o poate salva, care o poate proteja, care îi permite să meargă mai departe. Dragostea devine un fel de drog de care este dependentă. Dar ce se întâmplă oare când este privată de acest sentiment? Poate supraviețui și fără el?

   La polul opus îl avem pe Eric, un bărbat matur de 30 de ani, căsătorit, dar în relații precare cu soția. Este genul de om calculat, responsabil, care în general merge la sigur, nu vrea să riște nimic. Tinde spre introspecție și, fiind trecut prin viață, uneori pare să se victimizeze. În spatele chipului încrezător, șarmant și glumeț, stă acea față a sa nesigură, vulnerabilă și măcinată de incertitudini. Când în viața sa își face apariția Nidia, lucrurile par să se schimbe. Simte o atracție inexplicabilă față de ea, fapt ce-l încurajează să-și asume anumite riscuri. „E ceva ce mă atrage la ea. Am avut ocazia să văd tinere mult mai frumoase decât ea. Nu frumusețea îmi trezește interesul, e altceva în prezența ei care mă intrigă.” Însă undeva în adâncul său nu este sigur de acuratețea sentimentelor sale și nici chiar de ale tinerei. În viziunea sa, dragostea Nidiei pentru el este doar o fază trecătoare. Chiar dacă acum e puternică și pare că poate cuceri munții, în timp ea se va estompa și va dispărea. În ceea ce privește propriile sentimente, nu este foarte sigur dacă iubirea este cu adevărat iubire sau doar o dorință de schimbare ori un sentiment ce își are rădăcinile în aspirația de a poseda, de a avea control asupra vieții unei alte persoane. Tocmai din cauza acestor dubii, atunci când este forțat să aleagă între o dragoste covârșitoare, dar imposibilă și prima sa iubire, marcată de certitudine și siguranță, Eric o alege pe cea de-a doua. Va realiza însă la timp ceea ce simte cu adevărat pentru a sfida legile firii, făcând posibilă o iubire imposibilă sau va frânge fără milă aripile Nidiei?

    Povestea romanului este un adevărat roller-coaster de sentimente, care vă va purta cu fiecare pagină de la agonie la extaz. Ea ne arată cum poate schimba iubirea viața aparent banală a unor oameni proveniți din medii diferite. Veți trăi alături de portagoniști fiorii iubirii, veți simți durerea dezamăgirilor și a înșelăciunilor și veți zâmbi imaginându-vă scenele pline de pasiune care ilustrează perfect ceea ce înseamnă cu adevărat dragostea. Destinul Nidiei este o adevărată lecție de viață și vă pot spune că vă va impresiona profund pentru că se remarcă printr-un realism uluitor. Veți iubi alături de ea, veți râde, veți roși și veți plânge, trăind la intensitate maximă fiecare stare prin care trece tânăra pe parcursul evoluției sale într-un timp relativ scurt de la o adolescentă, la un adult încercat de viață. Chiar dacă nu sunt o mare amatoare de cărți de dragoste, romanul Andreei Blându m-a impresionat extrem de plăcut pentru că tânăra autoare a reușit să contureze atât de bine o poveste de dragoste profundă și în același timp sfâșietoare.

   „Sclipind la ultimul vagon” este un roman care cred că va plăcea nu numai amatorilor de romance, ci și celor care vor să citească o carte realistă, în filele cărei să se regăsească și care ar putea să le deschidă ochii cu privire la propria viață. Având un asemenea debut, aștept curioasă următoarea carte semnată de Andreea Blându.

Vă las câteva citate care m-au impresionat:

„Avem de multe ori impresia că ducem o existență superficială, oarecum izolată și deodată intervine în viața noastră, pe neașteptate o întâmplare aparte care ne schimbă total cursul vieții.”

„Când suntem copii ne dorim să creștem, să fim puternici, responsabili, ne place să fim considerați mari, să ni se acorde încredere, nu bănuim nici măcar o secundă că magia dispare…exact în momentul în care devenim conștienți de realitatea din jurul nostru.”

P.S. Eu nu am reușit să anticipez finalul romanului. Sunt curioasă dacă voi o veți face ;)

Librex.ro

Cartea Sclipind la ultimul vagon, de Andreea Blandu a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
9

O poveste plină de speranță și optimis

Dă mai departe, de Catherine Ryan Hyde

Editura: Pandora M

Număr pagini: 272

Titlu original: Pay It Forward

  „Dar nu poți schimba lumea bazându-te pe onoare și cinste, toată lumea știe asta. Lasă oamenii cu regulile de acum și nu vor face nimic. Imediat ce pleci, vor renunța.”

   Cu toții suntem conștienți că lumea în care trăim nu este chiar roz, că se întâmplă lucruri urâte sau că unii oameni din viața noastră ne dezamăgesc. Totuși, în loc să încercăm să facem o schimbare ca să îmbunătățim modul în care suntem tratați de către cei din jur, alegem să lăsăm lucrurile așa cum sunt, bazându-ne pe premisa că oricum reprezentăm doar un simplu element dintr-o mulțime. Practic trăim cu impresia că orice am face nu putem schimba lumea pentru că, atunci când nu sunt văzuți de alții, oamenii revin la vechile obiceiuri și nu se țin de cuvântul dat. Romanul lui Catherine Ryan Hyde, „Dă mai departe”, este menit să ne demonstreze contrariul, să ne arate că dacă vrei să schimbi lumea în bine și pui suflet în ceea ce faci, poți reuși chiar și dacă ești doar un copil.

   „Dă mai departe” este o carte pentru copii, dar care poate fi citită și de către oamenii mari, despre un puști care a schimbat lumea cu o idee simplă, dar genială. La ora de științe sociale de la școală, profesorul Reuben îi provoacă pe elevi să reflecteze, pentru a primi puncte suplimentare, asupra unei inițiative: „Gândiți-vă la o idee care ar schimba lumea și puneți-o în aplicare”. Dintre toți elevii Trevor McKinney este cel mai entuziasmat de această temă. El construiește un joc aritmetic pe baza căruia își aplică ideea sa de a „da mai departe”. Urmează să ajute trei oameni, cu bani sau prin alte metode, iar aceștia nu trebuie să-i întoarcă favorul, ci trebuie la rândul lor să dea mai departe fiecare altor trei oameni. Dacă toată lumea ar respecta regulile, atunci în ceva timp toți oamenii vor dori să facă un bine celor din jur și lumea ar deveni mai bună. La început Trevor alege să-l ajute cu bani pe Jerry, un om al străzii, pentru a reuși să-și găsească o slujbă. Mai apoi, se oferă să-i îngrijească grădina doamnei Greenberg, o bătrânică drăguță, dar singură. Iar ultima persoană vizată de puști este chiar profesorul Reuben, care din cauza unui accident în armată are jumătate de față mutilată. Trevor vrea să-l facă să uite de probleme și să fie fericit. Și ce mod mai inventiv de a realiza acest lucru decât încercând să-l facă să se îndrăgostească de mama sa? Totuși, în ciuda intențiilor foarte bune ale copilului, lucrurile nu par să meargă conform planului. Dar chiar când credea că proiectul său a fost un uriaș eșec, Trevor va avea parte de o surpriză.

   Personajul principal al romanului, Trevor McKinney, este un adevărat exemplu atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Când nimeni nu credea că în societate se poate schimba ceva în bine, el a făcut-o. Nu a vrut să primească nimic în schimbul faptelor bune, nu a urmărit niciun scop ascuns, ceea ce și-a dorit cu adevărat a fost să facă lumea în care trăiește mai bună. Da, poate este o viziune idealistă această credință nestăvilită a lui că oamenii sunt corecți, onorabilii și își respectă cuvântul dat chiar dacă nu sunt supravegheați. Totuși, eu cred că este nevoie de un astfel de exemplu din care copii să înțeleagă ce este bunătatea, mărinimia și încrederea în cei din jur. „Dă mai departe” îi determină pe cei mici să creadă în puterea exemplului și în faptul că trebuie să aibă curaj să-și urmeze propriile idei. Povestea lui Trevor ne arată că nu suntem mici într-o lume mult prea mare decât dacă ne subestimăm și nu punem prețul corect pe propria putere.

   „Dă mai departe” este un roman pe care îl recomand oricui, indiferent de vârstă pentru că îți dă o stare de bine și te impulsionează să crezi în capacitatea ta de a-ți lăsa amprenta asupra lumii. Este o carte care o să vă placă și vouă, celor mari, pentru că vă permite să vedeți din nou tot ce vă înconjoară prin ochii plini de speranță și de visuri ale unui copil. O poveste plină de speranță și optimism care, sper eu, vă va provoca să dați și voi mai departe.

pandora M

 Cartea  Dă mai departe, de Catherine Ryan Hyde de  a fost oferită pentru recenzie de Editura Padora M. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M.

„Hoțul de umbre” este o poveste despre familie, copilărie și iubire.

Hotul de umbre, de Marc Levy

Editura: Trei

Număr pagini: 225

Titlu original: ”Le voleur d’ombres”

   Uneori, după o carte mai grea, simt nevoia să citesc ceva mai ușurel. Așa am ajuns să lecturez „Hoțul de umbre” de Marc Levy, un roman micuț, dar care e menit să aducă zâmbetul pe buze oricărui cititor abătut după o zi de muncă sau facultate și oferă în același timp câteva lecții de viață bune de reținut. Este o poveste în care, cred eu, mulți dintre voi se vor regăsi.

   Romanul spune povestea unui puști de 12 ani, aflat în clasa a 6-a C, care tocmai s-a mutat la o școală nouă. Pe lângă necazurile provocate de acest statut de nou-venit, protagonistul s-a confruntat și cu faptul că era cel mai mic din clasă, deci trebuia să șteargă mereu tabla, să aibă grijă să fie cretă și, în general, să îndeplinească toate sarcinile care nu-i încântau pe ceilalți. Singurul prieten pe care a reușit să și-l facă la început a fost Yves, paznicul școlii. Dacă problemele de adaptare și pedepsele primite de la profesori nu erau de ajuns, la scurt timp, puștiul a aflat că părinții săi divorțează. Această veste a venit ca un șoc peste el, care s-a învinovățit pentru plecarea tatălui, considerând că nu a fost destul de bun, că nu a învățat destul de bine, că nu l-a făcut să se simtă mândru de fiul său. Totuși, în ciuda acestei situații nefericite, protagonistul descoperă că are o abilitate specială, poate să „fure” umbrele oamenilor, iar prin intermediul lor este capabil să afle cele mai adânci secrete ale acestora. Puterea sa este ca o sabie cu două tăișuri, chiar dacă îi permite să devină un fel de binefăcător, trebuie să poarte povara tristeților, dezamăgirilor și a problemelor altora pe umerii săi micuți, neputând să dezvăluie nimănui ceea ce poate realiza. Cu ajutorul lui Luc, colegul și prietenul său, dar și a unui act eroic în care îl salvează pe paznic din magazia în flăcări, protagonistul devine șeful clasei. Astfel, reușește să câștige simpatia colegilor și să parcurgă anii de școală cu bine.

    În cele din urmă, puștiul plăpând crește și ajunge student la medicină într-un oraș mare. Își părăsește locul natal pentru a uita de copilărie și de toate problemele sale. Viața sa se împarte între spital și casă. Uneori mai flirtează cu o colegă din același an cu el, Sophie, dar niciunul dintre ei nu știe care este exact statutul relației. Lipsa de timp și concentrarea pe carieră îl determină să-și pună viața personală pe planul secund. Dar oare va realiza la timp că în această alergătură către succes va pierde tocmai acele persoane sau acele lucruri la care ține cel mai mult?

   „Hoțul de umbre” este o poveste despre familie, copilărie și iubire. Chiar dacă pare un roman simplu și ușor, în rândurile sale găsim situații cât se poate de reale, din care putem extrage învățăminte prețioase. Avem de-a face, în primul rând, cu situația nefericită a unui copil ai cărui părinți decid să divorțeze. La numai 12 ani, puștiul nu poate percepe faptul că nu este vina lui, că părinții pur și simplu nu se mai înțeleg sau că tatăl său a călcat strâmb. În mintea sa încă necoaptă se înfiripă ideea conform căreia toată vina despărțirii i se datorează lui, incapacității sale de a-i mulțumi, de a-i face fericiți și mândrii de rezultatele fiului lor.

    Pe de altă parte, romanul surprinde prima iubire a protagonistului. În vacanța de vară petrecută la mare, o cunoaște pe Clea, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care este însă mută. Totuși, protagonistul nu vede în problema ei o dizabilitate, ci din contră o admiră pentru capacitatea de a vorbi cu mâinile și este de-a dreptul fermecat de râsul ei de violoncel. Cei doi își petrec toată vara jucându-se în locul lor secret, un far părăsit, desenând pe cer cu zmeul în formă de vultur al băiatului și declarându-și fără teamă sentimentele profunde unul față de celălalt, experimentând chiar primul sărut. Fetița este, de asemenea, singura persoană căreia protagonistul îi dezvăluie secretul său, faptul că poate fura umbrele oamenilor. Din păcate, mica lor idilă se consumă în acea vară. Totuși, Clea, fata cu râs de violoncel, îi va rămâne veșnic întipărită în minte, iar viața îl va purta din nou pe urmele ei.

   Nu în ultimul rând, romanul subliniază o situație cu care mulți dintre noi ne confruntăm și anume lipsa de timp. Ajuns la facultate, în ciuda dorinței protagonistului de a se împărți între muncă și cei dragi, realitatea stă altfel decât își imaginează. Pentru a-și construi o carieră strălucită își neglijează prietenii, chiar și propria mamă. În ciuda faptului că simte că ceva este în neregulă, își continuă drumul fără să schimbe nimic, până când viața îi dă o palmă și se trezește la realitate.

   Așadar, după ce am citit „Hoțul de umbre” de Marc Levy pot să v-o recomand cu căldură tuturor deoarece sunt sigură că vă veți regăsi printre rânduri și poate povestea băiatului vă va determina să schimbați și voi ceva în viața voastră. Până una alta, eu vă sfătuiesc doar să nu mai lăsați pe mâine lucrurile pe care vreți să le faceți azi pentru că poate fi prea târziu. Spuneți-i te iubesc persoanei iubite, cereți-vă scuze celor cărora le-ați greșit, îmbrățișați-vă părinții și mulțumiți-le pentru ceea ce au făcut pentru voi!

P.S. Dacă ați fi un hoț de umbre, ce ați face cu abilitatea voastră?

P.S.S. Vă las și câteva citate care mi-au atras atenția ;)

„În adolescență, visezi la ziua în care îți vei părăsi părinții. Mai târziu, părinții sunt aceia care te părăsesc. Atunci, nu mai visezi decât să poți deveni din nou, chiar și pentru o clipă, copilul care trăia sub acoperișul lor, să-i iei în brațe, să le spui fără nicio reținere că-i iubești, să te lipești de pieptul lor ca să te mai mângâie încă o dată.”

„Părinții înaintează în vârstă doar până la un moment dat, apoi această imagine a lor ni se întipărește în memorie. E suficient să închidem ochii și să ne gândim la ei ca să-i vedem, pentru totdeauna, așa cum erau atunci, de parcă dragostea pe care le-o purtăm a avut puterea de-a opri timpul în loc.”

„Poate că dragostea e ca o umbră: cineva o calcă și o ia cu sine. Poate că o lumină prea mare e periculoasă pentru dragoste sau, dimpotrivă, fără lumină, umbra dragostei pălește și, până la urmă, piere.”

„Clea desenează cuvinte în aer, face poezie atmosferică.”

targulcartii.roCartea „Hoțul de umbre” de Marc Levy a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii.  Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
9

Povestea asasinilor mei,de Tarun J.Tejpal

Editura: All

Număr pagini: 568

Titlu original: ”The Story of My Assassins”

Colecția: Strada Ficțiunii

    Întreaga lume se află într-un proces continuu de evoluție. Condițiile de trai ale oamenilor au crescut semnificativ, au apărut noi tehnologii care le-au îmbunătățit viața, totul s-a simplificat, iar sarcinile care până nu demult păreau foarte greu de îndeplinit, acum se efectuează într-o clipă. Am putea crede că în fiecare colț de lume populația trăiește din ce în ce mai bine, dar de fapt lucrurile nu stau tocmai așa. Tarun J. Tejpal ne prezintă în romanul său inspirat din propria biografie, „Povestea asasinilor mei”, o lume în contrast cu tot ceea ce cunoaștem noi. Intrăm în contact cu o Indie ce se scaldă într-o sărăcie lucie, o Indie în care discriminările, luptele între caste și schingiuirile sunt la ordinea zilei. Nu mai este vorba de o țară ca în filmele bollywoodiene, cu o cultură de invidiat, dansuri vioaie și haine colorate, cu tradiții demne de ilustrat în documentare, ci este surprins un stat dur, nemilos, murdar și corupt. Cum poate afecta acest mediu bolnav caracterul oamenilor? Răspunsul îl veți găsi între paginile romanului.

    Cartea prezintă povestea unui jurnalist din New Delhi care este pus sub protecția guvernului după ce supraviețuiește unei tentative de asasinat. Protagonistul nu știe cine ar fi putut să atenteze la viața sa, însă bănuiește că acțiunea ar putea avea legătură cu un articol de-al său în care desconspiră un ministru corupt. În ciuda situației în care se găsește, bărbatul își continuă rutina zilnică, umbrele (polițiștii) neîmpiedicându-l din a-i face vizite amantei sale, Sara. Această tânără, pe care protagonistul pare să o folosească numai pentru a-și satisface plăcerile carnale, este o activistă convinsă, școlită pe baza culturii occidentale, ce luptă pentru cei nedreptățiți de guvern și de soartă. Prin intermediul ei ia naștere ipoteza conform căreia cei cinci presupuși asasini ai jurnalistului ar fi nevinovați sau în cel mai rău caz ar avea circumstanțe atenuante pentru tentativa de omor. Astfel, aflăm poveștile din spatele infractorilor, niște povești de-a dreptul tulburătoare, care îl fac pe cititor să reflecteze asupra modului în care mediul de viață poate influența modelarea caracterului unui om. Cine a plănuit întreaga operațiune și ce se va alege de jurnalist și de cei cinci asasini, veți afla numai în urma lecturii.

     Chaaku, pe numele său real Tope Singh, este un cuțitar experimentat. El a trăit într-o familie în care bunicul și tatăl, Dakota Ram, serviseră în armata indiană, fapt ce i-a determinat să se rupă de realitatea cotidiană și să rămână captivi în amintiri. S-au izolat de restul. Tope nu a făcut excepție, astfel că nu a putut avea un model de urmat în cadrul familiei deoarece nu putea discuta cu niciunul dintre bărbații casei, singura interacțiune cu tatăl său o constituiau bătăile pe care le încasa de la acesta. Salvarea sa a fost Sukha, un om care se ascundea pe la casa lui Dakota. El i-a oferit copilului atenția de care avea nevoie, dar în același timp la inițiat și în arta mânuirii cuțitului. „Cuțitul e un lucru minunat. Nu e făcut să ucizi, pentru asta există pistolul. Cuțitul e menit să semene frică, să marcheze spaima în memoria victimei sale. Cuțitul este instrumentul unui bijutier, pistolul este instrumentul unui fierar. Cu un glonț nu poți să ai parte niciodată de finețea și de precizia unui cuțit.”. Nu e de mirare că puștiul de numai 10 ani a fost de-a dreptul fermecat de acest instrument dătător de putere și generator de frică. Din momentul în care mentorul său i-a oferit în dar cuțitul său (un rampuri), Tope a început să învețe secretele mânuirii armei. Anii treceau, iar cu fiecare antrenament mișcările îi deveneau din ce în ce mai precise, mai artistice. Însă pregătirea sa a culminat în momentul în care și-a demonstrat talentul de cuțitar găurind trei băieți care îl batjocoreau frecvent. Fapta sa a ajuns rapid la urechile părinților celor vătămați, iar tânărul Tope a fost nevoit să fugă și să-și lase familia în urmă. Din păcate, prețul nesăbuinței a fost plătit de rudele sale: casa a fost arsă, femeile au fost abuzate sexual, iar unui servitor i s-a tăiat un deget. Drumul lui Tope, devenit Chaaku ca urmare a isprăvii sale, va fi unul marcat profund de talentul de cuțitar, care îl va conduce către complotul de asasinare.

    Kabir, de origine musulman, a fost încă de mic ținut ca într-un glob de sticlă de tatăl său, Ghulam Masood. A fost avertizat permanent să nu iasă în evidență, să-și vadă de treaba lui, să nu se ia de nimeni, să fie cuminte, pentru a nu-i provoca pe cei din jur. A învățat într-o școală misionară locală, însă în ciuda străduințelor părintelui său și a profesorilor, limba engleză nu s-a prins de el, ci mai mult, a dezvoltat o adversitate acidă față de aceasta și de tot ceea ce ținea de Occident. Ca urmare a comportamentului și a rezultatelor slabe ale lui Kabir, Ghulam a trebuit să-și mute fiul la o școală indiană. Aici tânărul s-a integrat mult mai bine, însă a intrat într-un anturaj nepotrivit și a învățat să fure. Când unul dintre prietenii săi i-a rupt maxilarul unui tânăr aflat în primul an la facultate pentru că l-a văzut plimbându-se cu o fată punjabi căreia îi făcea curte, toți membrii găștii au ajuns la poliție. Aici tatăl victimei a avut grijă să-i facă pe toți să sufere, abuzându-i în moduri inimaginabile. Pe lângă această lecție care i-a fost aplicată, Kabir a fost trimis pe nedrept și la închisoare. Totuși, ceea ce părea a fi un dezastru, s-a dovedit mai mult un mijloc de alinare. Kabir a găsit în închisoare liniștea și siguranța pe care le căuta, astfel că a încercat prin orice mijloace să rămână în acest mediu.

     Kaaliya și Chini sunt doi bărbați ce au crescut în condiții inumane. Încă de mici au ajuns să-și facă veacul prin gară, furând și împărțind așa-zisul pat sub forma unui acoperiș, a unei bănci sau chiar a unui canal cu alți câțiva băieți. Chini sau pe numele său real, Lhungdim, fusese părăsit la numai 7 ani de unchiul său în tren. Norocul i-a surâs și a fost găsit de gașca lui Dhaka, din care făcea parte și Kaaliya. Băieții l-au luat sub aripa lor, l-au învățat tot ce știau și l-au ajutat să supraviețuiască în gară. Totuși, viața în acel mediu nu era deloc roz. Pentru a nu muri de foame trebuiau să fure, să se ferească de grupările rivale, erau nevoiți să doarmă în frig și erau de multe ori victimele abuzurilor sexuale. Pentru a uita de toate neajunsurile, băieții găsiseră soluția într-o substanță pe care o inhalau și în serile de film de la groapa de gunoi. La moartea lui Dhaka, lucrurile s-au schimbat radical. O mare parte a membrilor găștii au murit, iar Kaaliya și Chini au ajuns să răspundă în fața altei găști, care părea să îi folosească în diverse mijloace. Chini a avut cel mai mult de suferit deoarece era abuzat sexual fără milă, în repetate rânduri, astfel că atunci când celor doi băieți li s-a oferit șansă de a îndeplini o altă misiune, nici nu s-a pus problema să o rateze.

    Ultimul dintre cei cinci asasini este Hathoda Tyagi, omul cu un destin aproape invincibil și cunoscut pentru abilitatea sa de a face curry de creiere. Încă de mic avea o constituție masivă și un temperament impulsiv, nu știa nimeni când avea să aibă o reacție vulcanică. Tocmai din această cauză, majoritatea oamenilor, inclusiv propria familie, preferau să nu-l deranjeze. În ciuda aparențelor, tânărul Tyagi obișnuia să-i protejeze pe cei lipsiți de apărare. Singurul care a avut însă curajul că interacționeze cu băiatul a fost Rajbir Gujjar, profesorul de sport. El a văzut potențial în băiatul masiv și l-a ajutat pe Hathoda să se antreneze la aruncatul bilei. Totuși, cariera tânărului se încheie chiar înainte să înceapă deoarece, într-un moment de rătăcire, pentru a-și răzbuna surorile abuzate sexual, Tyagi le zdrobește cu un ciocan capetele celor trei veri ai săi. După această ispravă este nevoit să fugă, iar cu ajutorul lui Rajbir Gujjar ajunge să lucreze în slujba unui influent mafiot, Donullia Gujjar. Prin intermediul celui din urmă, dar și a profesionalismului de care dă dovadă, Hathoda devine printre cei mai temuți asasini. Se spunea că dacă te aflai pe lista lui, puteai să te consideri deja mort.

     Tarun Tejpal reușește să contureze un roman de un realism zguduitor, fără ocolișuri și extrem de bine scris. Nu se remarcă printr-o acțiune foarte alertă, dar ceea ce îți atrage atenția și te prinde în universul romanesc este tocmai centrarea pe social. Întreaga poveste este o lecție de viață, este un fel de trezire la realitate pentru a ne face să înțelegem că de multe ori oamenii sunt de fapt ilustrări ale experiențelor care le sunt date spre a fi trăite. Pentru a contura această idee, Tarun Tejpal nu ezită în a ne expune o lume cutremurătoare, poate chiar de-a dreptul înspăimântătoare, care este guvernată de principii și sancțiunii specifice unor vremuri demult apuse. Această Indie în care guvernul este corupt, iar poliția acceptă cu nonșalanță să nu intervină în luptele dintre caste sau cele pentru putere și onoare, este un stat temător.

„Înțelegea că principiul central al tuturor lucrurilor nu era decența sau etica, banul, dragostea sau religia. Era puterea – obținerea și exercitarea puterii. El înțelegea că e bine să-i țină pe cei din jur într-o stare permanentă de teamă: asta îi făcea oameni cumsecade. Temători. Drumul spre putere era cel mai lin când trecea printr-o pădure de oameni înspăimântați.”.

„Oamenii se temeau de tot – de poliție, de autorități și de tribunale, de agresori, de criminali și de mafie; se temeau de sistem și de antisistem; se temeau de eșec și de critici, de umilințe și de batjocură, se temeau să fie urâți și chei; se temeau de gândaci și de pisici, de mări și de cer, de trăsnete și de electricitate; se temeau de preoți și de doctori, se temeau de moarte și de viață. Mai curând decât de speranță, viețile oamenilor păreau definite de teamă.”

   Într-o astfel de lume crudă, lipsită de orice fel de scrupule, oamenii preferă să se rupă de realitate urmărind filme la cinema, unde pot întâlni dragostea, înțelegerea, fericirea și pot uita pentru câteva ore de neajunsuri, sau își găsesc propria putere în asuprirea celor mai slabi ca ei. Este imposibil să nu te impresioneze o astfel de poveste și să nu îți provoace milă, dar în același timp o revoltă interioară pentru o soartă mult prea crudă. Totuși, pe lângă toate aceste aspecte plăcute cu care m-a surprins cartea, există câteva elemente care nu au fost tocmai pe placul meu. Există presărate prin text numeroase cuvinte în hindi pe care nu le-am înțeles și mi-a fost puțin peste mână să stau cu dicționarul lângă mine pentru a le traduce. De asemenea, consider că descrierea este necesară într-un roman pentru a se putea contura atât lumea, cât și personajele, însă de această dată mi s-a părut mai abundentă decât era necesar, fapt ce mi-a îngreunat lectura.

   Așadar, „Povestea asasinilor mei” de Tarun J. Tejpal nu este un roman pentru oricine, însă este genul acela de roman care, dacă îi dai o șansă, te va zgudui puternic și te va face să te gândești la el câteva zile după terminarea lecturii. Este o carte care ne arată fața urâtă a lumii, acea față pe care de cele mai multe ori ne este greu să o privim.Editura All

Cartea „Povestea asasinilor mei” de Tarun J. Tejpal a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
10

Un thriller psihologic, plin de suspans, care abundă în capcane și întorsături de situație.

Cei care merită să moară, de Peter Swanson

Titlu original: “The Kind Worth Killing”

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Număr de pagini: 320

    Sunt lucruri în viață pe care normele sociale și culturale ne împiedică să le facem. Poate uneori reacționăm din impuls și ca urmare a rănilor sufletești sau chiar a rănilor fizice ne-am dori să rănim la rândul nostru persoana care ne-a provocat durere. Poate chiar ne-am dori să o ștergem de pe fața Pământului. Totuși, societatea ne oprește să facem aceste greșeli care ne-ar putea marca pe viață. Dar ce s-ar întâmpla dacă cineva ne-ar spune că persoanele care ne rănesc merită să-și găsească sfârșitul pentru ce ne-au făcut? Dacă cineva ne-ar oferi acel argument care ne-ar convinge că decizia de a omorî o persoană rea are circumstanțe atenuante? Răspunsurile acestor întrebări ne sunt conturate în romanul lui Peter Swanson, „Cei care merită să moară”, un thriller psihologic pe care îl veți citi pe nerăsuflate.

   Un zbor de noapte de la Londra la Boston aduce împreună doi străini, iar această întâlnire constituie începutul unui plan care va schimba viața amândurora. Ted Severson o întâlnește pe Lily Kintner în barul aeroportului și după câteva pahare de martini ajunge să-și verse amarul cu privire la soția adulteră. Se pare că relația dintre el și soția sa, Miranda, a fost doar un miraj. În ciuda faptului că încă de la început nu păreau potriviți: el, un tânăr putred de bogat, dar extrem de timid, iar ea o femeie provocatoare și cu un spirit liber, Ted a crezut în relația lor până când și-a văzut nevasta făcând dragoste cu constructorul casei lor, Brad Daggett. Această descoperire i-a provocat multă durere, realizând că femeia de lângă el s-a căsătorit doar din interes. Acest lucru l-a determinat să-i dezvăluie lui Lily, în glumă, că ar vrea să o omoare pe Miranda. Reacția partenerei de pahar este una cât se poate de neașteptată. Ca urmare a celor auzite, concluzionează că o femeie infidelă și mincinoasă, care nu i-a provocat decât durere soțului ei, merită să moară.

„Chiar ai face lumii un serviciu. […] Așa cum am mai spus, toată lumea o să moară în cele din urmă. Dacă ți-ai omorî soția, nu i-ai face decât ceea ce oricum s-ar întâmpla. Și ai salva alți oameni de ea. E un personaj negativ. Face lumea mai rea. Iar ceea ce ți-a făcut ție e mai rău ca moartea. Toată lumea moare, dar nu toată lumea trebuie să vadă persoana iubită cu altcineva. Ea a lovit prima.”

   Răspunsul lui Lily îi oferă lui Ted acel argument de care are nevoie pentru a nu se simți vinovat de luarea unei vieți, ci de a se simți chiar împlinit că în felul acesta face un serviciu lumii. Astfel, cei doi decid să pună la cale crima în cele mai mici detalii, dar cele câteva întâlniri îi fac în același timp să se apropie tot mai mult unul de celălalt și să se înfiripe sentimente. Ted este de-a dreptul fermecat de tânăra cu părul de foc și pistrui, dar ceea ce nu știe el la început este faptul că Lily nu se află la prima sa crimă, iar experiența ei își are rădăcinile adânc înfipte în trecut. Viața tânărului milionar înșelat de soție pare să reintre pe un făgaș normal în urma întâlnirii neașteptate din barul aeroportului, crima constituind soluția tuturor problemelor sale și în același timp, șansa de a începe o nouă relație. Însă întregul plan este dat complet peste cap când Ted este ucis în propria casă. Aparent nu există urme de intrare forțată, deci victima își cunoștea atacatorul. Ca urmare, poliția începe o anchetă, condusă de detectivul Henry Kimball, care nu pare să creadă prima ipoteză și anume că este vorba de un jaf, ci se străduiește să pună cap la cap toate detaliile pentru a identifica ucigașul. Va continua Lily de una singură planul conceput împreună cu Ted pentru a-i oferi astfel un omagiu? În ce măsură este implicată Miranda în această crimă? Va reuși detectivul Kimball să descurce ițele suspectei crime? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care vă vor intriga și vă vor ține conectați la poveste până îi veți descoperi deznodământul.

    Peter Swanson și-a construit romanul de așa natură încât să ne facă să înțelegem perspectiva fiecărui personaj marcant al poveștii, să le cunoaștem trecutul, să simțim sentimentele ce îi determină să ia anumite decizii și să descoperim argumentele prin care își motivează acțiunile întreprinse. Astfel, ne permite să luăm contact mai bine pe rând cu Ted, Lily, Miranda și Kimball, provocându-ne să vedem întreaga acțiune prin ochii fiecăruia. Miranda Severson este genul acela de femeie frumoasă, un fel de femme fatale, după care toți bărbații își întorc capetele atunci când își face apariția într-o încăpere. Dar frumusețea nu reușește să-i mascheze caracterul. Este un fel de măr roșu și frumos pe dinafară, dar mâncat de viermi pe dinăuntru. Miranda este o mincinoasă oportunistă și infidelă, destul de abilă încât să sucească mințile bărbaților, determinându-i să-i facă pe plac. S-a căsătorit din interes, nu și-a iubit niciodată soțul, iar tot ceea ce a urmărit a fost să găsească o modalitate prin care să pună mâna pe averea sa.

  Ted, pe de altă parte, este genul acela de bărbat sincer și stângaci, care ar face orice pentru persoana iubită. În ciuda faptului că a reușit să găsească rapid rețeta succesului în afaceri, fapt ce i-a adus destui bani încât să aibă posibilitatea chiar să renunțe să muncească, pe plan sentimental lucrurile nu s-au dovedit a fi la fel de roz. Incapacitatea de a citi oamenii din jurul său îl determină să intre într-o căsătorie sortită eșecului, ce îi aduce în final moartea. Detectivul Kimball se dovedește a fi un polițist perseverent și deștept, care nu se lasă păcălit de aparențe și face tot posibilul să-și ducă ancheta la bun sfârșit. Este pasionat de poezie și în timpul liber scrie limerick-uri (poezioare de cinci versuri, umoristice, absurde și chiar puțin obscene) pentru a-și pune ordine în gânduri. Totuși, uneori această pasiune este cauzatoare de probleme. Nu în utimul rând, cel mai complex personaj al romanului este Lily Kintner. Fiica unui scriitor celebru, David Kintner, tânăra roșcată, cu ochi verzi și pistrui și-a dat seama destul de repede că nu e ca toți ceilalți, că este specială. În adolescență își petrecea timpul citind și relaxându-se în casa părinților. Însă totul se schimbă atunci când săvârșește prima crimă, omorând un motan pentru că îi hărțuia pisica. Acesta este momentul ce produce declicul în mintea lui Lily. Din acest punct, tânăra realizează că nu este chiar neajutorată și ajunge să considere că modalitatea prin care îi poate opri pe oameni din a-i face rău este crima. Astfel, până să-l întâlnească pe Ted, ajunge să aibă la activ două crime. Detașarea, lipsa de scrupule și ușurința cu care decide dacă un om merită sau nu să mai trăiască sunt de-a dreptul șocante.

   Realizăm în acest fel că Lily este o psihopată care crede că face un bine lumii, curățând-o de acele elemente care o pângăresc. Consideră că orice ar fi trebuie să supraviețuiești, iar singurul mod prin care poți să faci asta, este să te dovedești mai puternic decât celălalt. Dar personalitatea sa și trecutul întunecat o condamnă în același timp la singurătate, aspect ce pare să-i macine viața.

„O specie rară de animal, așa îmi spusese odată tata, și exact așa mă simțeam. Pe deplin vie și pe deplin singură. Singurul meu tovarăș în acel moment era eul meu mai tânăr, cel care îl împinsese pe Chet în acea fântână. Mi-am închipuit că ea, tânăra Lily, era acolo cu mine. Ne-am privit în ochi, fără să fie nevoie să ne vorbim. Înțelegeam amândouă că supraviețuirea era totul. Era sensul vieții. Și să pui capăt unei alte vieți era, în multe feluri, cea mai grozavă expresie a ceea ce însemna să fii viu.”

   Mi-a plăcut cartea, chiar foarte mult, pentru că e genul acela de roman care te ține conectat tot timpul la universul construit și la personajele care îl populează. Te intrigă, te amuză, te captivează și te face să treci într-un ritm alert de la o stare la alta. În același timp, pare să îți ofere șansa să vezi cum ar arăta lumea dacă anumite norme ar fi schimbate, dacă unii oameni s-ar dovedi la fel de abili ca protagoniștii. Totuși, există și un aspect care nu mi-a plăcut deoarece nu mi s-a părut credibil. Parcă relația dintre Ted și Lily s-a înfiripat prea repede, adică el a acceptat mult prea ușor posibilitatea ca noua sa cunoștință să fie o criminală cu experiență, care este dispusă să-l ajute să-și omoare soția. Chiar dacă femeia nu-i spune direct că nu este prima dată când trebuie să ia viața unui om, prin faptul că atunci când este întrebată invocă Al Cincilea Amendament, cel care definește dreptul unei persoane de a nu răspunde la o întrebare deoarece răspunsul o poate incrimina, se desconspiră. Fiind pe deplin conștient de acest aspect, Ted nu pare să manifeste niciun fel de teamă față de ea.

   Așadar, „Cei care merită să moară” este un thriller psihologic, plin de suspans, care abundă în capcane și întorsături de situație. Este un roman în care criminalii și victimele își schimbă rapid poziția, fapt ce vă va ține cu sufletul la gură pe tot parcursul lecturii. Cu siguranță nu îl veți putea lăsa din mână până nu îl veți da gata.

editura-literaCartea Cei care merită să moară de Peter Swanson  fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

 

by -
10

Staţia Polară, de Matthew Reilly-Ice Station

Titlu original: ”Ice Station”

Editura: Rao

Număr de pagini: 568

    Scriitorul de origine australiană, Matthew Reilly, este cunoscut în principal pentru bestseller-ul internațional „Stația Polară”, volum tradus în zeci de limbi. Romanul este un thriller excepțional, ce abundă în intrigi, vicleșuguri, întorsături neașteptate și lupte sângeroase între divizii de elită ale unor mari forțe din lume. Este imposibil să nu te lași prins de acțiune și să nu citești cu sufletul la gură fiecare pagină în speranța că eroul va reuși să descopere ce se ascunde în adâncurile Antarcticii, acel lucru pentru care trei țări sunt dispuse să ucidă cu sânge rece pe oricine le stă în calea către marele trofeu.

   Stația polară Wilkes este locul unde oameni de știință și paleontologi studiază comorile ascunse ale Antarcticii în căutarea unor dovezi ale trecutului. Ca urmare a unei incursiuni în apele reci pentru analiza gheții, doi scafandrii dispar fără urmă chiar după ce descoperă, în interiorul unei peșteri, un fel de navă spațială. Când alți câțiva oameni de știință din cadrul stației își găsesc sfârșitul în încercarea de a descoperi ce s-a întâmplat cu cei doi, supraviețuitorii rămași la suprafață hotărăsc să ceară ajutor.

    Locotenentul american Shane Schofield (cunoscut și după pseudonimul Scarecrow) și echipa sa de pușcași marini vin în ajutorul oamenilor de pe stație pentru a securiza locul și a proteja obiectul neidentificat îngropat sub ghețuri până la sosirea întăririlor. Totuși, situația devine tensionată când descoperă că pe stație se aflau deja câțiva oameni de știință francezi, iar alții urmau să își facă apariția după instalarea trupelor americane. Se pare, însă, că francezii nu veniseră cu gânduri pașnice, ci își doreau cu orice preț să pună mâna pe nava spațială. Astfel, începe o bătălie pe viață și pe moarte, ce se lasă cu răniți și morți din ambele tabere, dar și cu o explozie cauzată de o scurgere de gaze. Din fericire, totul se încheie cu victoria pușcașilor marini.

     Când toată lumea crede că situația s-a liniștit, iar Schofield trimite o echipă de scafandri să studieze nava spațială, la suprafață unul dintre membrii echipei sale, Samurai, este găsit mort, dar nu ca urmare a rănilor suferite în luptă, ci pentru că fusese strangulat. Teama se instalează în sufletul lui Scarecrow deoarece este conștient că în cadrul echipei se află un spion. Aparent nu poate avea încredere în nimeni în afară de Sarah Hensleigh, paleontologul stației și Montana, unul dintre soldații săi, care au fost împreună cu el atunci când Samurai a murit.

„Rotițele din mintea lui Schofield se învârteau nebunește. Tot ce știa sigur era că Samurai Lau era mort și că unul dintre ei îl omorâse. Problema era că toți ar fi putut să o facă.”

„Militarilor le place să vorbească despre oameni infiltrați. Este mitul lor preferat. O poveste de foc de tabără creată de seniori ca să-i sperie pe fraierii de juniori și să-i facă să aibă încredere unul în celălalt. Știi tu, dacă nu putem avea încredere unul într-altul, atunci în cine să ne încredem, sau ceva de genul ăsta.”

    După cum știți, elementul ce definește forțele armate este spiritul de echipă. „Toți pentru unul și unul pentru toți” este deviza lor. Dar pentru a exista această legătură totul trebuie să se bazeze pe încredere deoarece altfel nu îți poți lăsa viața în mâinile combatanților. Unitatea trebuie să reprezinte o a doua familie, e genul acela de relație în care știi că cei care luptă cot la cot cu tine sunt dispuși să încaseze un glonț pentru a te salva. Este adevărat că acest lucru presupune și sacrificiu, să pui binele celorlalți înaintea binelui tău, însă cum altfel să câștigi războaie și să învingi teama de moarte, dacă nu ai lângă tine oameni puternici care să-ți apere spatele ? Tocmai această problemă este conturată în cadrul romanului „Stația polară”. Cum va schimba neîncrederea soarta jocului și a misiunii ? Cum se poate lupta Scarecrow cu inamicii străini, dacă nu poate avea încredere că echipa sa îi va apăra spatele și nu îl va doborî când nu se așteaptă mai puțin ? Și dacă toate problemele interne ale lui Schofield nu erau de ajuns, la fața locului își face apariția și un echipaj SAS, trupele speciale ale Marii Britanii, care vor cu orice preț să preia comanda stației. Cum va soluționa eroul nostru situația și dacă va reuși să scape nevătămat din această misiune parcă sortită eșecului, veți afla dacă vă veți îmbarca într-o călătorie literară către înghețata Antarctică.

    Matthew Reilly reușește să creeze un roman thriller de-a dreptul uluitor, care ne prezintă dedesubturile relațiilor diplomatice. În ciuda faptului că statele implicate în acțiune dau dovadă de curtoazie, în spatele scenei fiecare își ticluiește tot felul de strategii mârșave de a-și învinge competitorii. Iar în toată această bătălie un rol important îl au forțele speciale, care în ciuda devotamentului pentru țară, nu știu că lupta lor este de fapt parte din jocurile de culise coordonate de cei aflați în funcțiile înalte. Astfel, ei devin un fel de victime colaterale, de care conducătorii nu ezită să se descotorosească în cazul în care planul lor riscă să fie deconspirat sau să eșueze. Ceea ce este însă fascinant este rolul pe care îl joacă Scarecrow în această bătălie. El este cel care ne arată că un luptător are mai multe valențe decât cele pe care toată lumea le consideră de la sine înțelese și anume forța fizică, anduranța și devotamentul.

   Așadar, dacă vreți să pătrundeți pentru câteva ore într-un fel de război rece între trei dintre cele mai puternice state și să luați parte la luptele pe viață și pe moarte de pe ghețurile Antarcticii, vă recomand „Stația polară”. Cu siguranță, acțiunea vă va ține în priză și vă va purta într-o călătorie plină de întorsături de situație pentru a afla deznodământul misiunii locotenentului Schofield.

 

 

„În noapte” este un fel de puzzle de personaje.

 

În noapte, de Haruki Murakamiun-un crâmpei din viața a șase oameni

Editura: Polirom

Număr pagini: 204

     După ce am terminat de citit „Iubita mea, Sputnik” m-am gândit să-mi continui călătoria printre operele lui Murakami și m-am oprit la „În noapte”. Romanul este destul de micuț, ceea ce-l face foarte ușor de purtat prin geantă în caz că ai nevoie să te relaxezi citind câteva rânduri în autobuz sau tren. După cum ne indică și titlul, acțiunea se petrece într-o singură noapte și este concentrată asupra a șase destine ce se vor intersecta pe parcursul poveștii.

    ,,În noapte” ne prezintă un crâmpei din viața a șase oameni din Tokyo: Eri Asai, un fotomodel care zace scufundată într-un somn adânc de câteva luni, Mari (sora ei), o studentă care își găsește refugiul din fața grijilor în lectură, Takahashi, un tănăr trombonist de jazz, o prostituată chinezoaică bătută într-un love hotel și Shirakawa, un angajat la o firmă de calculatoare. Fiecare dintre ei are în spate un trecut măcinat de probleme. În această noapte drumurile li se vor intersecta, iar întâlnirea va genera anumite răspunsuri menite să-i scoată din impas. Fiind o carte micuță, nu pot să vă dezvălui mai multe despre ceea ce se întâmplă deoarece ar însemna să vă stric plăcerea lecturii.

   Murakami nu renunță nici acum la descrierile sale caracteristice, pline de substanță, ce îi dau o notă distinctă în fața altor scriitori contemporani. Stilul său aparte îl provoacă pe cititor să privească orașul nocturn, cât și personajele implicate în acțiune din perspective diverse. Nu mai este vorba doar de o imagine prezentată din afară, rece, lipsită de simțiri, ci Murakami ne provoacă să simțim pulsația plină de viață a orașului, să trăim odată cu protagoniștii fiecare oră din această noapte petrecută în Tokyo, fiind acompaniați în surdină de acorduri de jazz.

„Cuprins în amplul câmp vizual, orașul arată ca o vietate uriașă. Sau poate ca un amalgam compus din organisme interconectate. Nenumărate artere împânzesc acest corp incert, pompează sânge și reîmprospătează celulele fără încetare. […] În ritmul pulsului, corpul palpită în întregime, se înfierbântă și freamătă.”

„Vuietul orașului e ca un basso continuo – un vuiet monoton, fără modulații, dar încărcat de prevestiri.”

     Pot să spun sincer că la început subiectul romanul mi s-a părut interesant, chiar intrigant deoarece mă simt atrasă de cultura asiatică, însă la final parcă mi-am pierdut din încântare. Murakami se dovedește și în această operă un magician al cuvintelor, dând naștere unor citate demne de reținut, dar sunt totuși câteva elemente care m-au dezamăgit. În primul rând, am simțit nevoia de o descriere mai detaliată a personajelor, a trecutului lor, ceea ce este destul de ciudat pentru că nu sunt o mare fană a descrierilor, dar pentru a putea empatiza mai bine cu ele, pentru a le înțelege mai profund, cred că ar fi fost nevoie de o portretizare mai atentă. Pe lângă acest aspect, chiar dacă într-adevăr destinele protagoniștilor se intersectează pe parcursul nopții, m-aș fi așteptat ca acest lucru să fie mai evident, să-și pună mai adânc amprenta unii asupra altora. Nu în ultimul rând, finalul romanului mi s-a părut șters, parcă puțin prea banal, m-a lăsat în ape și mai tulburi ca la început. Nu am simțit că mi-a oferit o încheiere în adevăratul sens al cuvântului.

   Așadar, „În noapte” este un fel de puzzle de personaje, un roman ce ne oferă o frântură din viața a șase protagoniști care, dacă aparent nu au aproape nicio legătură unii cu ceilalți, ajung să se cunoască în taina nopții. Nu a fost chiar un roman pe gustul meu, de aceea îi ofer nota 6 din 10, dar acest lucru nu mă va opri să mai citesc și alte cărți semnate de Haruki Murakami pe viitor.

   În final, am selectat câteva citate care mi-au atras atenția și care, cred eu, vă vor stârni interesul pentru scrierile autorului nipon:

„Când l-am ascultat prima dată am simțit cum mi se desprind solzii de pe ochi.”

„Are pleoapele strânse ca doi muguri tari în miez de iarnă.”

„Dacă faci muzica să pătrundă până în adâncul sufletului, corpul tău e supus fizic unei mișcări și în același timp, și corpul celui care te ascultă e supus acelei mișcări. Se creează un fel de comuniune.”

„Un om, orice fel de om ar fi el, e prins în strânsoarea unui animal uriaș ca o caracatiță și înghițit de beznă.”

„Trebuie să ne părăsim trupul și să ne transformăm într-un punct de vedere conceptual lipsit de masă, lăsând în urmă substanța. În acest fel putem sa trecem prin orice perete. Putem să zburăm peste orice abis.”

by -
13

,,Armata lui Cambyses" este o incursiune palpitantă prin tainele Egiptului contemporan și ale celui antic, o călătorie fascinantă în lumea plină de subterfugii a traficului cu antichităţi

Armata lui Cambyses, de Paul Sussman

Editura : Rao

Număr Pagini: 512

Titlul original: The Lost Army of Cambyses

Categoria: Cărţi de aventură

    ,,Armata lui Cambyses” este o incursiune palpitantă prin tainele Egiptului contemporan și ale celui antic, o călătorie fascinantă în lumea plină de subterfugii a traficului cu antichităţi. Romanul este unul complex, care nu îi va delecta numai pe cei interesaţi de istorie sau arheologie, ci și pe cei care își doresc să citească un thriller bine construit, ce abundă în acţiune, mister și întorsături neașteptate.

     Pământul Egiptului este un adevărat conglomerat de antichităţi, morminte ale unor vestiţi conducători din vechime și chiar armate care au sfârșit răpuse de puterea înșelătoare a deșertului. Practic o bună parte din istoria acestui stat zace îngropată sub tone de nisip, în așteptarea celor vrednici să o dezvăluie întregii lumi. Dar pe lângă faptul că descoperirile din zonă aduc în prezent cultura antică și îi încântă pe pasionaţii de egiptologie sau arheologie, ele îi oferă descoperitorului și beneficii financiare. Ce se întâmplă însă când dorinţa de îmbogăţire este mai mare decât pasiunea pentru arheologie? Peste ce norme sunt dispuși oamenii să treacă pentru a face cea mai mare descoperire arheologică și a deveni miliardari?

     Acţiunea se petrece, după cum probabil bănuiţi, în Egipt unde trei persoane își găsesc sfârșitul în condiţii mai mult sau mai puţin neobișnuite. Un vânzător de antichităţi este ucis în mod sadic în Cairo de trei bărbaţi care erau în căutarea unui obiect misterios. Un cadavru mutilat este găsit pe malul Nilului, în apropiere de Luxor, iar un celebru arheolog englez, Michael Mullray, este descoperit fără suflare de către fiica sa, Tara, în Saqqara. Aparent cele trei cazuri nu au niciun element în comun, însă ca urmare a determinării și perseverenţei a două personaje vă veţi da seama că prima impresie este una cât se poate de înșelătoare.

     După descoperirea celor trei cadavre, acţiunea este împarţită în două planuri, care spre sfârșit se vor uni pentru a genera un final apoteotic. Primul plan îl are în centru pe inspectorul de poliţie Yusuf Ezz el-Din Khalifa, ce primește cazul bărbatului găsit pe malul Nilului. Starea acestuia, dar și rezultatele autopsiei îl determină pe Khalifa să-și dorească să investigheze mai în amănunt crima. Astfel, după câteva interogatorii descoperă că numele decedatului este Abu Nayar. Acesta fusese recent concediat, însă dăduse peste un câștig neașteptat chiar înainte să-și găsească sfârșitul în mod tragic. Se vehicula că descoperise un mormânt și că vânduse o parte din obiectele găsite înăuntru. Totuși, informaţiile nu sunt confimate în totalitate deoarece persoanele interogate par să manifeste o teamă profundă, ceea ce se datorează faptului că un căutat terorist, Sayf al-Tha’r, este și el implicat. Khalifa află că decedatul a făcut o călătorie în Cairo cu puţin timp înainte să moară. După ce descoperă cazul vânzătorului de antichităţi găsit mort în propriul magazin, face legătura dintre cele două crime, iar investigaţia sa se mută la Cairo. Aici piesele puzzle-ului par să se lege din ce în ce mai mult, toate pistele îndreptându-l către Sayf al-Tha’r.

     Al doilea plan este centrat asupra Tarei Mullray, care, sosită în vizită la tatăl său în Egipt, îl găsește pe acesta fără suflare în casa de la șantierul Saqqara. Chiar dacă autopsia relevă că bărbatul a murit în urma unui atac de cord, tânăra este convinsă că ceva nu este în regulă deoarece în casă simţise miros de trabuc, iar tatăl său nu fuma. În ciuda faptului că își expune temerile în faţa reprezentaţilor ambasadei, aceștia pun toată situaţia pe baza șocului. După ce un bărbat încearcă să intre peste ea în camera de hotel, decide să investigheze mai amănunţit lucrurile. Din păcate, nu descoperă nimic la casa tatălui său din oraș, însă ia legătura cu un fost iubit, Daniel Lacage, arheolog la rândul său. Cu ajutorul acestuia găsește în casa din Saqqara o bucată de ipsos cu hieroglife pe care Michael Mullray i-a lăsat-o fiicei sale. Însă obiectul, aparent inofensiv, ajunge să-i poarte într-o urmărire pe viaţă și pe moarte cu oamenii trimiși de Sayf al-Tha’r, dar și cu ambasada care pare să urmărească  același scop. După intense cercetări, Daniel și Tara descoperă că bucata de ipsos reprezintă piesa care va ajuta la găsirea armatei lui Cambyses.

    Armata lui Cambyses reprezintă una dintre marile enigme ale trecutului. În timpul unei campanii împotriva Siriei din anul 522 î. Hr., ce avea ca scop distrugerea oracolului din Siwa, acesta dispare fără urmă. Istoricii pun dispariţia pe seama unei furtuni de nisip, însă nimeni nu știe unde exact celebra armata a fost îngropată de nisipul necruţător. Cel care o va găsi își va câștiga un loc printre marii arheologi ai lumii și va beneficia de un important câștig material. Însă cine va putea localiza armata în marea de nisip? Cine va avea puterea financiară și forţa de muncă necesare să susţină o campanie ferită de ochii curioșilor? Sayf al-Tha’r caută armata pentru a-și finanţa actele teroriste, ambasada și-o dorește aparent pentru a se îmbogăţi din traficul cu antichităţi, iar Tara și Daniel, alături de cei trei bărbaţi decedaţi, par să constituie victime colaterale în atingerea unui scop mai înalt. Cine va scăpa cu viaţă din această confruntare și ce rol va juca inspectorul Khalifa în toată povestea? Vă garantez că veţi sta cu sufletul la gură până la ultimele pagini.

    Paul Sussman a reușit să construiască în romanul ,,Armata lui Cambyses” o poveste cu de toate: acţiune, mister, suspans, puţină dragoste și bineînţeles, multă istorie egipteană. Poate veţi crede că autorul a pus mai mult accent pe firul narativ și mai puţin pe construcţia personajelor, însă din fericire lucrurile nu stau așa. Fiecare personaj este atent conturat și are o istorie în spate care îl determină să gândească și să acţioneze în conformitate cu propriile norme și valori. Tara Mullray este o tânără marcată profund de absenţa tatălui în copilărie, fapt ce o determină să aibă o atitudine rece și distantă faţă de acesta, dar o face să încerce să compenseze lipsa modelului masculin din viaţa sa prin intermediul băbatului iubit. Michael Mullray este pasionat în mare măsură de arheologie și egiptologie, fapt ce îl determină să-și părăsească familia și să se mute în Egipt pentru a fi mai aproape de marea sa dragoste. Daniel Lacage este la rândul său pasionat de arheologie, care a devenit ca un drog pentru el. Dependenţa pentru studierea tainelor Egiptului și a antichităţilor îl provoacă să-i frângă inima Tarei și să se mute, asemenea tatălui acesteia, în ţara faraonilor. Totuși, drumurile lui Daniel și ale Tarei se intersectează din nou la venirea acesteia în Egipt. Se va dovedi tânărul arheolog demn de inima fiicei lui Michael Mullray sau o va dezamăgi din nou? Vă las pe voi să descoperiţi răspunsul la această întrebare. Nu trebuie să uit de inspectorul Khalifa și fundamentalistul Saif al-Tha’r. Primul este profund marcat de moartea tatălui, dar și a fratelui său mai mare, Ali, care s-a alăturat fundamentaliștilor, găsindu-și sfârșitul într-un schimb de focuri. Această pierdere l-a determinat pe protagonist să urmeze calea dreptăţii și să devină poliţist. Pe lângă adversiunea faţă de terorism, Khalifa este pasionat profund de istoria Egiptului: ,, Ceilalţi copii din sate nu dădeau doi bani pe monumente, dar pentru Khalifa erau importante. Acele triunghiuri imense ce străpungeau ceaţa de dimineaţă, deschizând ușile unor timpuri și lumi diferite, răspândeau ceva magic. Faptul că a crescut lângă ele îi insuflase o dorință nesăţioasă de a afla mai multe despre trecut.” Ultimul,dar nu cel din urmă, Saif al-Tha’r este un om care consideră că luptă pentru credinţă, pentru Allah și pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale egiptenilor. Se remarcă printr-un fanatism ieșit din comun, fiind dispus să depășească numeroase limite pentru a-și atinge scopul suprem.

,,În timp ce bogaţii își umpleau burţile și se închinau la idoli falși, copii ca Mehmet mureau de foame. Lumea era bolnavă. Posedată. Condusă de Kufr (necredincioși). Totuși, el se lupta să îndrepte lucrurile. Să-i ridice pe cei călcaţi în picioare. Să-i aducă pe calea cea dreaptă pe necredincioși. Să reinstaureze legea dreptăţii.”

    Așadar, ,,Armata lui Cambyses” este un roman de tip thriller de-a dreptul fascinant, bine construit, ce abundă în detalii istorice și care vă va ţine cu sufletul la gură până la ultimele pagini. Este genul acela de carte care nu veţi vrea să ajungă la final: o adevărată delectare. Pot spune că Paul Sussman reușește să-i mulţumească pe pasionaţii de istorie, pe fanii genului thriller, dar și pe restul cititorilor ce își doresc să evadeze din cotidian pentru câteva ore.

     Vă las și câteva pasaje care mi-au atras atenţia:

,,Egiptenii credeau că stelele sunt copiii lui Nut, zeiţa cerului. Se zice că le dădea naștere în fiecare noapte, apoi îi înghiţea la loc dimineaţa. Tot ei mai credeau că sunt suflete celor morţi, așteptând în întuneric întoarcerea lui Ra, zeul Soarelui.”

,,…soarele la zenit, imens și roșu ca jăraticul, o bijuterie enormă suspendată pe cerul turcoaz; panglica argintie a Nilului, ce strălucea în depărtare; colinele ce păreau că se întind la nesfârșit, tăcute, pustii și misterioase.”

,,Bărbatul părea să se materializeze din neant, ca și cum ar fi fost el însuși alcătuit din întuneric.”

Autor: Roxana C
%d bloggers like this: