Authors Posts by Sorina Ciocarlan

Sorina Ciocarlan

86 POSTS 72 COMMENTS

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

Sultana Kosem, de Aslî Eke-Editura Corintrecenzie

„Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!” – Irina-Margareta Nistor

Titlul original: Kosem Sultan

 Editura: Corint

Colecția Istorie – ficțiune

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba turcă de: Alice Mocanu

Prefață de: Irina-Margareta Nistor

Postfață și îngrijirea ediției de: Doru Dumitrescu

Număr pagini: 394

Gen: Istorie, Ficțiune

Carte recomandată de Historia

Cotație Goodreads: 3,00

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

   După cum probabil v-ați dat seama din titlu, „Sultana Kosem” ne vorbește despre o parte din istoria Imperiului Otoman. O parte din viața sultanei Kosem (1590-1651), o biografie romanțată. O operă de ficțiune ce pornește de la fapte reale, așa cum se menționează la început: „Romanul este unul fictiv și departe de a reda în întregime o perioadă istorică.”

   Este un roman potrivit pentru cei pasionați de istoria turcă, dar și pentru cei care nu știu prea multe despre ea și vor să afle. Ne este descrisă societatea din Imperiul Otoman în secolul XVII, accentul căzând cu precădere pe viața în harem: favoritele sultanului, intrigile dintre ele, crimele săvârșite fără niciun fel de scrupul. În harem întâlnim o luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare urmându-și propriile interese, urzind intrigi și comploturi, călcând pe cadavre.

   Totul este narat și descris din perspectiva personajului principal, adică al sultanei Kosem. Grecoaică la origine, pe numele de botez Anastasia, a fost darul guvernatorului Bosniei pentru palatul imperial: „Vă pot garanta că în ultimii ani nu ați mai văzut o frumusețe atât de fermecătoare; mai mult decât atât, frumusețea ei întrece legendara frumusețe a tinerei sultane Safiye și are o inteligență atât de ascuțită, încât ar face să pălească până și inteligența renumitei sultane Hurrem. Acum este o țărăncuță needucată și necizelată, dar fac rămășag că în viitor va conduce lumea.”

   La o vârstă fragedă, ajunge în haremul sultanului Ahmed I, unde începe o viață nouă, diferită de tot ceea ce trăise până atunci. Se confruntă cu o nouă lume, cu totul alta față de locul ei natal, insula grecească Tinos. Prin ochii tinerei Anastasia, de abia ajunsă pe acele meleaguri, ne este prezentat Istambulul, romanul fiind renumit pentru descrierile bogate:

„Orice om care ajunge în fața Istambulului este pur și simplu obligat să-și plece capul în fața priveliștilor provocatoare ale armoniei născute din îmbinarea moștenirii grandioase, pe care Suleyman Legiuitorul i-a cerut geniului arhitectural, cunoscut și ca Mimar Sinan, să o creeze asemeni unui zeu, cu sublimele cupole, conace și medrese.”

   Cum a ajuns Anastasia să fie denumită „Kosem”? Sultanul Ahmed I i-a dat supranumele de „Kosem Mâhpeyker”, Kosem însemnând libertate, lider, iar Mâhpeyker, rază de lună. Calitățile sale conducător și de spirit independent au fost „responsabile” pentru numele sub care o știm astăzi, de Kosem. „Ca și numele meu, lumina merge cu un pas înaintea tuturor.”

   La scurt timp după intrarea în harem, Kosem a primit titlul de „hasekî”, favorita sultanului. A adus pe lume 7 copii, 4 fii și 3 fiice, dintre care doi au ajuns sultani. Este vorba de Murad al IV-lea (1623-1640) și Ibrahim I (1640-1648). Așadar, s-a bucurat și de statutul de sultana valide (mama sultanului). De asemenea, a avut o influență în conducerea statului și ca bunică a lui Mehmed al IV-lea (1648-1687). A întreprins acte de caritate, ajutând orfanele, pelerinii și săracii, a ridicat o moschee și un han.

Un personaj destul de controversat în istorie, o sultană iubită, urâtă și temută în același timp:

„Vrăjitoarea Kosem este atât de frumoasă și cu o minte ageră, am auzit că de cum va ajunge Ahmed va pune să fim spânzurați. Va ordona să ne jupoaie pielea unora dintre noi ca să o folosească atunci când va îmbătrâni. Este o vrăjitoare!”

   Ajunsă în harem, Kosem a aflat imediat cum merg lucrurile și cum trebuie să se poarte pentru a rămâne în avantaj. A plănuit, a urzit, a ucis, toate pentru a supraviețui în acel cuib de viespi numit harem.

„Descurajată în fața iadului pe care îl trăiam, ajunsesem să pun la îndoială existența paradisului.”

   Într-o lume construită pentru bărbați, femeile recurgeau la mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a se descurca: „În societatea asta inteligența este ceva specific bărbaților, Kosem; femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupești.”

„- Frumoasa mea, oricum femeile nu au fost create să înțeleagă treburile de stat, ele să se ocupe de treburile pentru suflet; să cânte, să caligrafieze, nu mă privește.”

   Oare? Istoria ne-a arătat că din cele mai vechi timpuri, femeile au avut un loc foarte important în conducerea națiunilor, chiar dacă au stat în culise. De fapt, în istorie există o perioadă numită „Sultanatul femeilor”, referindu-se la implicarea acestora în politică și conducerea Imperiului Otoman. Se poate spune că romanul de față tratează o mică parte din această perioadă istorică.

   Mai multe despre intrigile din harem și modul în care femeile influențau politica acelor vremuri aflați din carte, un roman de cultură generală și perfect pentru iubitorii de istorie.

   Ne este deschisă o ușă către obiceiurile acelor vremuri și apropo de acest aspect, pot spune că am rămas uimită de faptul că în ciuda interdicției impusă de Islam asupra alcoolului, toată lumea bea vin și fuma opiu și hașiș pe ascuns: „Ceea ce-l distrugea pe tânărul sultan erau băutura și drogurile; și el spunea același lucru despre mine. În timp ce se uita cu o privire tristă spre paharul pe care îl luasem în mână, ridicându-și capul, a început să vorbească:

– Opiu și vin… te-ai schimbat foarte mult, Kosem.

– Și tu.”

Ce mi-a plăcut: incursiunea făcută în cultura și istoria Imperiului Otoman, lucrurile aflate despre viața în harem, printre eunuci și favorite.

Ce nu mi-a plăcut: acțiunea lentă, prea multe personaje care au murit, ulterior descoperindu-se că nu era așa (Fatma, Emine), ceea ce scade credibilitatea.

Citate:

„Experiențele mele de mai târziu aveau să mă învețe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate…”

„Din acest motiv eu, Kosem, știu bine că drumul spre putere trece prin căutarea perfecțiunii și respect.”

„A iubi sau a trăda. Alegerea îți aparține. Dar să trădezi în timp ce iubești era cel mai ușor lucru dintre toate.”

„Poate singurul lucru pe care îl înțelegem la fel este furia, Ahmed, furia…”

„Cum doi giganți pot sta laolaltă, moartea și viața… Da, doi giganți ar fi putut sta laolaltă, dar numai unul poate fi dominant: plăcere sau credință, moarte sau supraviețuire.”

„Destinele noastre s-au ciocnit doar. Nu s-au unit!”

„Poate că oamenii erau trecători, dar eleganța și rafinamentul erau permanente.”

„Viața este un mare triunghi amoros, care oscilează între trecut, prezent și viitor.”

 Despre autoare:

   Aslî Eke este o tânără autoare născută în 1993, la Ankara. Pasionată de istoria otomană, politică și filosofie, a terminat de scris „Sultana Kosem” la 14 ani, aproximativ aceeași vârstă pe care o avea eroina romanului când a ajuns în haremul sultanului Ahmed I. După cum a declarat, sursa ei de inspirație a constituit-o opera scriitorului și istoricului Reşad Ekrem Koçu.

Din viața sultanei Kosem a fost inspirat și serialul turcesc cu același nume. Puteți viziona trailer-ul mai jos:

Cartea Sultana Kosem, de Aslî Eke a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
11

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă"

Anomalii-Revolta Subteranului, de Sadie Turner și Colette Freedman-recenzie

 

 „- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

Titlul original: Anomalies

Revolta subteranului

Editura: Herg Benet – Cărțile Arven

Colecția Teen Fiction

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Laura Nureldin

Număr pagini: 308

Gen: S.F., Distopie

Cotație Goodreads: 3,94

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   Această carte m-a făcut să-mi reconsider radical preferințele. Până acum, susțineam sus și tare că nu-mi place S.F.-ul. Și chiar așa era. Multe cărți sau filme aparținând acestui gen nu mă atingeau cu nimic. Nu simțeam conexiunea aceea de la cărțile polițiste sau de la orice alt subiect care îmi place.

   „Anomalii” m-a făcut să spun: „Îmi place S.F.-ul!”. Nu credeam să-mi placă atât de mult un S.F. Am mai citit până acum cărți aparținând acestui gen, dar nu se forma acea conexiune de care vorbeam mai sus.

   „Anomalii” este o carte extraordinară și țineți cont, eu nu laud ușor. Sunt cusurgioaică rău. Probabil mi-a plăcut și pentru că partea de S.F. este doar o poleială, un pretext pentru adevărata esență, mult mai profundă. „Anomalii” nu este doar un roman S.F.; este despre lume, viață, planetă, regimuri politice, dictatură, conformism. Este un roman distopic.

   „Această carte le este dedicată tuturor celor care simt altfel. Care știu că ceva nu e așa cum ar trebui. Îi este dedicată oricărui om care refuză să se conformeze și simte nevoia să strige asta. Să urle. Să zguduie lucrurile. Să le răsucească. Să le îndoaie și să schimbe perspectiva. Este pentru aceia dintre voi care aleargă atunci când alții merg la pas și care plonjează când alții plutesc. Pentru cei care au curajul de a fi ei înșiși, orice s-ar întâmpla. Această carte le este dedicată celor excepționali.” – aceasta este dedicația de la începutul cărții. Vă regăsiți în ea?

   „Anomalii” începe descriindu-ne o lume aparent perfectă: un viitor în care nu există boală, război, conflicte; nu mai există granițe, doar Guvernanța Globală și Sobek Vesely, liderul mondial. În trecut, a existat Marele Război Tehnologic, în urma căruia calota glaciară de la Polul Nord s-a topit, iar teritorii întregi s-au scufundat. Sobek Vesely a salvat lumea, reconfigurând-o cu ajutorul tehnologiei pe care o stăpânea ca pe propriul buzunar. Sau cel puțin aceasta este varianta oficială, pe care cu toții o repetă fără cea mai mică abatere.

„Spre deosebire de generația bunicilor mei, care trăiau cu frica războiului, a bolilor, a suprapopulării și încălzirii globale, eu trăiesc într-o lume fără război. O lume perfectă ai cărei cetățeni se simt deopotrivă în siguranță și mulțumiți. O lume condusă de o guvernanță unită fără granițe regionale.”

   Judecând după cronologie și citate, bunicii fetei acesteia am putea fi chiar noi, cei care trăim acum. Care fată? Keeva, personajul principal. Keeva este o fată de 15 ani, ce urmează să plece în Tabăra Monarch. Legea prevedea ca toți copiii de 5 ani să meargă în această tabără, unde li se alegea cu un partener de viață. Pare de necrezut, însă de la acea vârstă, sistemul hotăra cu cine urmau să se căsătorească. De fapt, sistemul hotăra cam tot: unde locuiai, unde lucrai, cu ce te îmbrăcai, cu cine te căsătoreai. Totul este programat la sânge, astfel încât să fie eliminate imperfecțiunile de orice tip. Doar lumea perfectă a lui Sobek Vesely.

   La vârsta de 15 ani, după 10 ani de la prima participare la Tabără, copiii deveniți adolescenți se întorceau acolo, reunindu-se cu partenerul desemnat pentru a fi imprimați.

   Societatea era organizată în 6 comunități, căreia îi corespundea câte o culoare: Comunitatea Oceanică – albastru (din care face parte Keeva), de Muncă – mov, Agricultură  – maro, Ecosistem – verde, Energie Regenerabilă –  roșu.

Nimeni nu avea voie să poarte haine sau accesorii în altă culoare decât cea a comunității respective. Keeva poartă numai lucruri albastre, ceea ce spune ea, o avantajează pentru fizicul ei: roșcată, înaltă și slabă, cu ochii albaștri.

   Ca majoritatea cetățenilor, Keeva e foarte mulțumită de lumea în care trăiește: o lume pașnică, fără pericole, fără boli. Oare așa să fie? Sau totul este numai o fațadă? Nu e prea frumos ca să fie adevărat?

Keevei i se schimbă complet perspectiva odată ajunsă în tabără, când este declarată Anomalie.

„Amândouă tăcem. Există povești de groază despre Anomalii, oameni care ajung în tabără și nu mai sunt reuniți cu partenerii lor, din cauze neprevăzute. Acești oameni fie nu se mai întorc niciodată din tabără, fie sunt alocați în alte comunități.”

   Anomaliile sunt cei cărora între timp le muriseră partenerii, deci nu puteau fi imprimați. În imprimare un loc important îl are Terțiarul, un fel de cip plantat în frunte, ce conține toate datele identității persoanei respective și prin care persoana era monitorizată de sistem.

   Noua lume are un grad ridicat de tehnologizare: Terțiar, ceas electronic, tabletă, holograme. „Dacă Terțiarul e menit să ne monitorizeze și să ne protejeze, ceasurile sunt mijloace prin care comunicăm între noi. Conțin holograme și amintiri. Sunt singurele care ne leagă de familie și prieteni atunci când nu ne aflăm lângă ei.”

   Revenind la poveste, Keeva este declarată Anomalie, alături de câțiva colegi. Anomaliile aveau un program separat în tabără, scopul fiind imprimarea și integrarea. Paradoxal, statutul de Anomalie o determină pe Keeva să vadă adevărata față a lucrurilor: nu trăia într-o lume perfectă, ci într-o dictatură. Sobek Vesely, liderul adulat de toți, este un psihopat obsedat de control și care se hrănește cu frica oamenilor.

„- Sunt o Anomalie. Gândesc cu propria-mi minte. Și unul dintre cele mai importante daruri ale gândirii individuale este faptul că te simți puternic. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne rateze elanul sau să ne facă să ne simțim prost.”

  „Prieteniile sunt redefinite când unul dintre cei doi e o Anomalie. La fel și familiile.” – în tabără, Keeva îl cunoaște pe Kai, o Anomalie, la fel ca ea. Încă de la primul schimb de replici, mi-a fost clar că se înfiripă ceva:

„- Ăăă, nu te supăra…, îl bat eu pe umăr.

– Ce? zâmbește și se întoarce.

– Tocmai te-ai lovit de mine.

– Îmi pare rău, Stâlp de Telegraf, dar de unde știi că nu te-ai lovit tu de mine?”

„- Nu știam că vă cresc așa de mari în Comunitatea Oceanică.

– Nu știam că vă cresc așa de nesuferiți în Comunitatea Energiei Regenerabile, spun.”

   Tachinările din jocul lor fac tot deliciul, aducând un plus de umor. Keeva va ajunge să facă parte din rezistența subterană. Pentru că da, există o rezistență. Oameni care și-au dat seama că este ceva în neregulă, care au scăpat de spălarea pe creier a celor de la putere. Oameni și… lieni, o specie aparte.

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă, oftează Inelia. Creativitatea, inovația și gândirea abstractă funcționează atunci când oamenii nu gândesc la fel. Sobek creează o cultură a supunerii, cu oamenii care gândesc cu toții identic.”

„În GG nu e loc pentru independență sau discordie. În rarele cazuri de dizidență, oamenii sunt pedepsiți de Protectori, care acționează cu impunitate.”

   Ajunsă în rezistență, Keeva realizează unde este sora ei pierdută, care i-a fost luată la naștere, după ce mama lor a murit. Dar mai multe nu vreau să vă spun, știu cât este de enervant să primești spoilere.

   În paralel cu povestea Keevei, intrăm în culisele vieții liderului mondial, Sobek Vesely, și a fiului său, Calix. La început îmi era neclar de ce cartea este scrisă de două autoare, însă pe măsură ce am avansat cu lectura, mi-am dat seama: povestea Keevei este scrisă de una, iar cea a lui Calix, în preajma tatălui său, de cealaltă. Stilurile diferă, ca și narațiunea: în cazul Keevei, narațiunea se face la persoana I, iar partea lui Calix, la persoana a-III-a. Cele două părți sunt intercalate: un capitol despre Keeva, unul despre Calix și tiranicul său tată. La final, ele se întâlnesc la mijlocul drumului. Dar vă las să descoperiți singuri.

   Mi-a plăcut la acest roman tot, începând de la copertă: mesajul din spate – este o carte subtilă, plină de simboluri și metafore; stilul accesibil și fluid al autoarelor – îmi imaginez că este destul de greu să scrii o carte cu cineva în echipă, este nevoie de o sincronizare foarte bună; povestea dintre Keeva și Kai – romantică și amuzantă; momentele acțiune și suspans. Iar finalul… este deschis ca o ușă la perete, extrem de ofertant. Așa că sunt absolut sigură că va urma o continuare, lucru de care mi-am dat seama din subtitlul „Revolta subteranului”, sugerând că acest roman este primul dintr-o serie. Nu pot spune decât că abia aștept.

   Singurul minus al cărții este previzibilitatea. În afară de un lucru, am dedus și am prevăzut absolut tot. Însă „de vină” poate fi obișnuința mea cu lecturile polițiste și de mister. Nu puteam să ratez „avertizarea”: „Pentru că lucrul pe care-l căutăm cutreierând lumea e, mereu, chiar sub nasul nostru.”

   Alt lucru care m-a derutat este vârsta surorii Keevei; s-a născut când Keeva avea 6 ani și cu toate acestea, reiese că ar avea 11 ani. Dacă ar fi așa, Keeva ar trebui să aibă 17 ani, nu 15.

 Citate:

„- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

„Tehnologia e o fiară care evoluează rapid.”

„Teoretic, îmi place ideea unei lumi fără război. Dar o lume fără conflicte? Mă sperie de moarte. Ca oameni, nu suntem astfel de ciudățenii. Suntem meniți să simțim, să gândim, să avem opinii și dezacorduri. Cum poate exista progres dacă scopul tuturor este acela de a servi aceeași filozofie?”

„Ceva li se întâmplă oamenilor atunci când ajung la capătul puterilor. Când pare că totul e pierdut. Când realizezi că nimeni n-o să te salveze și că tot ce poți face e să te salvezi singur.”

 Despre autoare:

   Sadie Turner este producător de film și scriitor. A mai scris în colaborare cu Penric Gamhra „Jamaica’s Creole Language” și „Lover Boy”.

   Colette Freedman este dramaturg, scenarist, regizor și romancier. Printre scrierile sale se numără thriller-ul „The Thirteen Hallows” (în colaborare cu Michael Scott), „The Affair”, „The Consequences”. Una dintre cele mai de succes piese puse în scenă ale ei este „Sister Cities”, jucată în mai multe orașe.

Cartea Anomalii, de Sadie Turner și Colette Freedman a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…
Capitolul 11-Vis și vizită
Capitolul 12-„Curios lucru, memoria”

   Ramona își aduse aminte de un ceas de buzunar cumpărat în urmă cu câțiva ani de la un târg de antichități. Venise timpul să facă o vizită… De data aceasta, restauratorul era la datorie.

– Bună ziua, ați putea repara așa ceva? îl întrebă, scoțând din geantă ceasul.

– Să vedem!

– Știți, e moștenire de familie, mai mult valoare sentimentală, a fost al străbunicului meu, este foarte important pentru mine. L-aș fi dus la ceasornicari obișnuiți, dar pe dumneavoastră vă știu de mult, am încredere…

– Da, foarte bine că l-ai adus aici! – răspunse bărbatul, vizibil măgulit – Este o piesă deosebită, trebuie să vedem pe ce mecanism funcționează.

– Pot să vă spun sigur că nu pe baterie!

– Da, în mod cert nu pe baterie ! – răspunse bărbatul, fără să prindă gluma – A mers până acum?

– Când mergea, când se oprea. Ticăia, așa. Avea perioade și perioade.

– Mda… Cred că e pe bază de arcuri, e posibil să nu se mai găsească piese de atunci, nu cred că se mai fabrică. Trebuie să-l deschid ca să-mi dau seama. Dar stai liniștită, duduie, că-l rezolvăm!

– Sigur! Am încredere în dumneavoastră că îl puteți repara! Se vede că sunteți pasionat de ceea ce faceți! Vă știu de când eram mică! Aveți atelierul de mult, nu? Cred că de peste 20 de ani.

– O, da! Din ‘93, mai exact.

– Mulți ani înainte! E ceva inedit, acest atelier, o oază în lumea asta în care totul se aruncă, se înlocuiește… Foarte bună idee ați avut să-l instalați!

– E! Nu se câștigă cine știe ce… Cum ai spus și matale, în ziua de azi, totul se aruncă, nimeni nu mai repară nimic… Curios, mi-ai adus aminte de ceva… Știi că nu eu am avut ideea să ridic atelierul?

– Nu? Atunci soția?

– Nu… Nu ea, Dumnezeu s-o ierte!… Dacă-ți spun că nici nu știu cine e persoana care mi-a dat ideea… O fătucă, așa, ca dumneata. A dat buzna la mine în casă, crezând că e un atelier de restaurare, he he! Se rătăcise. Nici ea nu știe că mi-a dat ideea! Fătucă, vorba vine, acum trebuie să fie femeie în toată firea, cred că are vreo 40 de ani și ea, poate mai mult…

– Ce poveste! Și cum v-a dat ideea?

– Păi se rătăcise. Ne-am pomenit cu ea în casă, a intrat crezând că e un atelier de restaurare. Nevastă-mea s-a speriat, a crezut că sunt hoții! spuse el râzând.

– Demn de un reportaj! O afacere pornită de la o fată rătăcită!

– Ha ha, chiar așa a fost! Întotdeauna mi-a plăcut să repar lucruri vechi, dar până atunci nu mă gândisem la așa ceva. Adică să pun pe picioare o afacere cu treaba asta.

– Ați mai văzut-o vreodată pe fata aceea?

– Nu… N-am mai văzut-o, cred că nu era din zonă. Toți clienții mei sunt din zonă, dar pe ea n-am mai văzut-o. O fi fost în trecere pe aici. D-aia s-o fi și rătăcit.

– Dar dacă ați vedea-o acum, ați mai recunoaște-o?

– După atâția ani, chiar nu cred. S-a schimbat și ea, iar memoria mea… Curios lucru, memoria! Ții minte întâmplările în mare, dar chipuri sau alte daraveli, nu. N-ai cum. Dar aș vrea s-o întâlnesc și să-i mulțumesc pentru ideea asta.
– Da, cred că ar fi interesant.  „Curios lucru e memoria! Cum modificăm inconștient trăsăturile, odată cu trecerea timpului!…” – continuă Ramona în gând.

Își amintea ziua aceea de parcă ar fi fost ieri. Ea fusese! Acum înțelegea!

      *

   Când, în sfârșit, părinții ei părăsiră sufrageria, Ramona se furișă în vârful picioarelor, cu simțurile în alertă. Ținea într-o mână oglinda, pentru ca la cel mai mic semn s-o folosească. Nici nu voia să se gândească dacă cineva ar fi intrat atunci în cameră. Ce chestie! Telefonul mobil avea bateria încărcată, însă era ca o mobilă nefolositoare! „No signal” apărea pe ecranul aprins. Agenda avea toate numerele, însă ce folos? Nu putea să sune, de Internet nici nu putea fi vorba! Nici măcar nu se deschideau aplicațiile, ca și cum n-ar fi fost inventate vreodată!

   Bine măcar că funcționa lanterna mobilului. Nu aprinse lumina în sufragerie, nimeni nu trebuia să afle că era acolo. Formă numărul de la telefonul fix, de data aceasta, fără prefixul 021, rugându-se ca zgomotul făcut de roata aparatului să nu se audă prea tare. Avea un feeling că de data aceasta, chiar dacă răspunde bătrâna, nu-i va mai închide telefonul în nas, ci din contră, își va chema fiul la telefon…

                            *

   Sergiu aproape adormise, când sunetul strident al aparatului sparse liniștea nopții. „Cine mama mă-sii o fi la ora asta?” – bodogănea în timp ce-și căuta papucii pe orbește și ieșea din cameră, îndreptându-se spre aparat.

– Alo?

                        *

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?

– Nici vorbă, fata mea, tu ești ca din familie! O obsesie cu o oglindă. Avea ea impresia că prin acea oglindă se putea călători în timp. În viitor, mai exact. Tot susținea că prin oglinda aia a ajuns cu 25 de ani mai târziu. Mai rău, era convinsă că oglinda o transportase 25 de ani mai târziu, că ea a fost acolo… Atunci nu era ca acum, cu droguri peste tot, altfel am fi crezut că a luat-o pe drumul ăsta… Ne înnebunise, să nu atingem oglinda… A dracu’ oglindă, am vrut s-o arunc, dar nu mă lăsa să mă apropii. Până la urmă a aruncat oglinda în fața mea. A scăpat de obsesie… ”

   Andreei îi venea în minte discuția cu domnul Mihai, în timp ce stătea în camera Ramonei și se uita la portfardul de pe pat. Portfardul care conținuse oglinda și pe care la insistențele ei, Ramona îl lăsase acum câteva luni pe fundul dulapului… Acum portfardul și camera erau goale.

 

   – SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI –

 

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.

Saga Cuceritorului: Partea 1: Și mă întunec, de Kiersten White-recenzie

 

Titlu original: The Conquerors series: And I Darken

Saga Cuceritorului: Partea 1- Și mă întunec; Partea 2- And I Rise; Partea 3

 Editura: Leda Edge – Grupul Editorial Corint

Corint Books

Colecție coordonată de: Shauki Al-Gareeb

Anul aparitiei: 2017

Traducere din engleză de: Ofelia Al-Gareeb

Număr pagini: 478

Gen: Fictional History

Cotație Goodreads: 3,93

 

   Nu e prima dată când un străin se arată interesat de istoria noastră. Kiersten White, o scriitoare americană, a creat o saga pe baza istoriei române, subiect de care soțul ei, Noah, este pasionat. O inițiativă lăudabilă, ajutându-ne să cunoaștem mai bine istoria, chiar dacă ficțiunea ocupă o parte considerabilă. Din contră, aș spune că partea aceea de ficțiune ne determină să ne documentăm și să aflăm ce e adevărat și ce inventat.

   „Și mă întunec” este prima carte din Saga Cuceritorului. A doua carte, „And I Rise”,  deja a apărut în SUA, iar a treia urmează. Se vorbește în lumea literaturii că seria îi calcă pe urme fenomenului „Urzeala tronurilor”. Eu aș spune că e chiar mai frumoasă, mult mai puțin violentă.

   Personajele conturate foarte bine ne ajută să înțelegem contextul istoric. Nu mai avem de a face cu figuri istorice abstracte, învățate dintr-un manual, ci cu personalități credibile: „Aspectul central pe care am vrut să-l explorez a fost calea pe care o persoană o urmează pentru a ajunge în punctul în care poate justifica în numele binelui lucrurile îngrozitoare pe care le face. Ce motivații o mână? Ce pietre puse în copilărie devin temeliile pe care sunt înălțate moștenirile?” (autoarea)

   Scriitoarea l-a transformat pe Vlad Țepeș în fată: Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, guvernatorul Transilvaniei și voievodul Valahiei. Povestea începe cu momentul în care Vasilisa, prințesa Moldovei și soția lui Vlad Dracul, dă naștere primului copil al cuplului: o fată, ceea ce-l dezamăgește foarte tare pe tată:

„Doica îi întinse un mic monstru roșu la față și care urla. Nu avea nume pentru fete. (… Deja își numise bastardul Vlad, după el. Avea s-o numească la fel și pe fiica sa.

– Ladislav, declară el.

Era o formă feminină a lui Vlad. Un diminutiv. Minimalizat. Dacă Vasilisa voia un nume puternic, ar fi trebuit să-i nască un fiu.”

   Dacă mă întrebați pe mine, „Ladislav” e tot masculin. Noroc că mai târziu s-a prescurtat „Lada”. Ceea ce nu știe Vlad Dracul este că acea fată va fi mai războinică decât un băiat.

   Un an mai târziu, s-a născut cel de-al doilea fiu, Radu, cunoscut în istorie drept Radu cel Frumos. El este opusul surorii sale. Pe cât e ea de războinică, pe atât e el de liniștit, firav, preocupat de artă, cultură, cărți. Lada își petrece timpul bătându-se cu băieții, în timp ce Radu avea preocupări mai livrești; fiind destul de firav, era bătut de ceilalți copii, iar Lada îi lua apărarea:

„Lada prinsese obscenitățile săsești și adesea le striga pe geam oamenilor din piața aglomerată.”

„Lada urmărea biciuirea cu o privire precaută.

– Chiar și-așa, zise ea, pumnii sunt mai iuți.”

   Anii au trecut, iar cei doi frați au fost lăsați la curtea sultanului Murad al-II-lea drept garanție pentru loialitatea tatălui lor față de Imperiul Otoman. Aici se împrietenesc cu fiul sultanului, cunoscut în istorie drept Mehmed al-II-lea Cuceritorul.

   Cartea cuprinde perioada de copilărie și adolescență a celor trei, fiindu-le descrisă evoluția. Lada, Radu și Mehmed cresc împreună, unindu-i prietenia, dragostea și sentimente contradictorii.

   Lada este în continuare războinică, în timp ce Radu își folosește calitățile pentru a afla intrigile de la Curte. Este foarte interesant modul în care sunt descrise personalitățile celor doi frați, în contrast:

„Furia scobea și îndepărta orice altceva dinlăuntrul ei – îndoiala, frica, stânjeneala -, nemailăsând loc pentru nimic altceva. Niciodată nu se simțise mai puternică decât atunci când era furioasă cu o sabie în mâini.”

„- Oamenii reacționează la bunătate, Lada. Au mai multă încredere într-un zâmbet decât în promisiunea că îi vei lăsa să se înece cu propriul sânge.

Lada pufni.

– Da, dar promisiunea mea este mai sinceră decât zâmbetele tale.”

„Ați fost amândoi foarte ocupați să învățați tactici și să studiați bătălii, încât nu ați reușit să vedeți adevărul despre unde se pierd și unde se câștigă tronuri. Asta se petrece în bârfe, în vorbe și în scrisori încredințate în unghiuri întunecate, în alianțele din umbră și în plățile tainice.”

   Odată cu trecerea timpului, triunghiul Lada-Radu-Mehmed capătă noi valențe: Mehmed se îndrăgostește de Lada, alături de care începe o poveste de dragoste, ceea ce-i frânge inima lui Radu, care l-a iubit dintotdeauna pe Mehmed. De fapt, în istorie, e de notorietate faptul că Radu cel Frumos a fost amantul sultanului, ceea ce l-ar fi ajutat să dobândească tronul Țării Românești.

   Este foarte bine redată evoluția cuplului Lada-Mehmed, precum și tensiunea sexuală dintre Radu și Mehmed, conflictul interior al lui Radu privind orientarea sa sexuală:

„Nu e real, Lada. Mă duc acolo și ele plutesc în jurul meu aidoma fantomelor, aidoma unor picturi. Pentru mine niciuna dintre ele nu e reală.

Urmă o nouă clipă de tăcere, apoi el își lipi palma de ușă.

– Tu ești singurul lucru real din viața mea.

Radu icni din pricina durerii fizice nediluate pe care vorbele o trimiteau prin el. (…) Voia să fie singurul lucru real din viața lui Mehmed, așa cum și Mehmed era singurul lucru real din viața lui.

Voia…

Nu, te rog, nu.

Da.

Voia ca Mehmed să îl privească în care o privise pe Lada.

Voia ca Mehmed să-l sărute în felul în care o sărutase pe Lada.

Voia să fie Lada.

Ba nu, nu voia. Voia să fie el însuși și voia ca Mehmed să-l iubească pentru că era el însuși.”

„- Nu știu unde poate fi găsită pacea în acest oraș.

– Atunci, asta este problema ta. Pacea nu este de găsit în acest oraș, nici în oricare alt oraș. Nici măcar la Mecca. Pacea este de găsit aici, spuse, arătând spre inima lui Radu.

Radu puse o mână la piept, simțind bătaia vieții sub ea. Pulsul care bătuse atât de mult în numele lui Mehmed.

– Cred că inima mea este problema.”

   Un rol foarte important în roman îl are Huma, mama lui Mehmed și una dintre favoritele sultanului. Este o femeie foarte abilă, ce nu se dă în lături de la nimic pentru a obține ceea ce-și dorește. Îi promite lui Radu că îl va ajuta în schimbul uciderii lui Halil Pașa:

„Aceste lucruri se întâmplă. Nu sunt lipsite de precedent. Știai că unii sultani au avut haremuri cu bărbați? (… Te pot ajuta. Nu trebuie să disperi că iubirea ta este imposibilă. (…

– Vreau ca tu să-l omori pe Halil Pașa.

Radu se înecă de surprindere.

– Vreți ca eu să fac ce?”

   Intrigile, comploturile sunt la ordinea zilei în roman. Probabil din acest motiv se vorbește de asemănarea cu „Urzeala tronurilor”. Mai ales spre final totul se precipită, ițele comploturilor se leagă, scenele se derulează cu o repeziciune demnă de un film de acțiune. Autoarea are o viziune cinematografică și nu m-ar mira să apară de curând o ecranizare. Este descrisă viața la curtea otomană, cu informații despre organizarea sa: ienicerii, spahii, haremurile, preceptorii. Luăm parte și la asedii…

   De asemenea, mi-a plăcut mult stilul: te-ai aștepta ca un roman istoric, chiar cu ficțiune din abundență, să se citească destul de greu. Ei bine, am fost plăcut surprinsă de cât de ușor curge lectura. Este un roman pe care îl recomand și de abia aștept să apară și la noi partea a doua, „And I Rise”.

Umorul este alt plus. Următorul fragment este extrem de comic, râdeam de una singură în puterea nopții:

„- În noaptea nunții, zise ea, îți voi tăia limba și o voi înghiți. Atunci, ambele limbi care au rostit jurămintele de căsătorie îmi vor aparține mie, iar eu voi fi măritată cu mine însămi. Tu probabil că te vei îneca în propriul tău sânge, ceea ce va constitui o mare nefericire, dar eu voi fi atât soț, cât și soție, și ca atare nu o soție care să inspire milă.

Logodnicul Ladei scăpă din mână pana. (…

Logodnicul Ladei arăta ca unul dintre peștii pe care îi țineau în fântânile ce înconjurau castelul din Târgoviște. Cu gura căscată, pe care apoi o închise și o deschise iar. (…

Radu o luă la fugă ca să-i ajungă din urmă. Ridică mâinile a implorare.

– Vă rog, ea n-a vrut să facă niciun rău nimănui. Îl tachina. În Valahia este obiceiul ca… perechile de logodnici să… se amenințe reciproc. Ca semn de afecțiune. Când s-au logodit părinții noștri, mama i-a spus tatei că avea să-i scoată mațele și să le poarte la gât ca pe niște giuvaercale.

Cei doi soldați se holbau la Radu, dând crezare tuturor minciunilor caraghioase care îi ieșeau din gură. Lada își înăbuși un hohot de râs.”

 Ce este realitate și ce este ficțiune?

   Sunt sigură că după citirea romanului, veți dori să aflați cât mai multe despre cum s-au întâmplat lucrurile cu adevărat și până unde a mers imaginația autoarei:

  • Vlad Dracul a existat, iar porecla sa vine de la apartenența la Ordinul Dragonului, lucru subliniat și în carte. În niciun caz pentru că era „al dracu’” sau vampir;

  • Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, este plăsmuirea imaginației autoarei, substituindu-l pe Vlad Țepeș. În nici un caz nu exista vreo relație romantică între Vlad Țepeș și Mehmed al-II-lea;

  • Radu cel Frumos a existat și se pare că a fost amantul lui Mehmed al-II-lea;

  • Mehmed al-II-lea și Murad al-II-lea au existat;

  • cei doi fii ai lui Vlad Dracul chiar au fost lăsați la Curtea Otomană ca o garanție a loialității tatălui lor față de Imperiu;

  • spațiul istoric-geografic este real.

Mai departe vă las pe voi să descoperiți.

Citate:

„Dar există multe căi de a fi puternic. Există putere și în tăcere. Există putere și în privit, în așteptare, în spusul lucrului potrivit la timpul potrivit persoanei potrivite.”

„Însă mâinile pătate de sânge sunt mâini care fac ce trebuie făcut, spuse.”

„Cu cât mai repede încetezi să te mai lupți, cu atât mai ușoară îți va fi viața. Acesta îți este scopul.”

„Unele victorii sunt o biată înfrângere îmbrăcată în veșminte greșite.”

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.”

 Despre autoare:

   Kiersten White este născută în Utah, Statele Unite și a studiat la Universitatea Brigham Young. Printre scrierile sale se numără „Saga Cuceritorului”, „Supranatural”, „Paranormal”, „Chaos of Stars”, „Perfect Lies”, „Illusions of Fate”. Soțul ei este pasionat de cultura și istoria române, ceea ce a făcut posibilă apariția seriei: „Această carte nu ar fi existat fără incredibilul meu soț. Iubirea lui Noah pentru România și istoria sa, precum și pentru limba arabă, pentru Islam și pentru Orientul Mijlociu a hrănit și a conturat această idee, până ce a fost gata să devină o poveste.” (autoarea)

 Cartea Și mă întunec, de Kiersten White a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

    Jurnalul secret al Laurei Palmer, de Jennifer Lynch-recenzie

„SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.”

Titlu original: The Secret Diary of Laura Palmer

Twin Peaks Productions, Inc, 1990

Editura: Baricada

Colecția Horror 403

Twin Peaks 1

Anul apariţiei: 1992

Traducere de: Doina Lereanu

Număr pagini: 316

Gen: Horror, Fantasy

Cotație Goodreads: 3,59

    Cum tot a revenit la modă Twin Peaks, am ales să vă vorbesc despre o carte din universul creat de Mr. Lynch. Pentru cei care nu știu, Twin Peaks este un serial de mare succes, realizat la începutul anilor 1990. Regizat de David Lynch și Mike Frost, serialul a creat un precedent în cadrul genurilor horror și S.F. Pe vremea aceea, nu existau atât de multe seriale ca acum, iar genul horror nu fusese încă atât de mult exploatat. Twin Peaks este mai mult decât un serial; este fenomenul Twin Peaks.

   Pentru cunoscătorii serialului, nu va fi nevoie de multe explicații. Sunt convinsă că doar spunând titlul cărții, vor ști din start despre ce este vorba. Nu vor avea nevoie de introduceri (cine este Laura Palmer, de ce este atât de important jurnalul etc).

    Presupunând că unii cititori nu cunosc subiectul, voi spune câte ceva pe scurt: serialul începe cu găsirea cadavrului Laurei Palmer, o tânără foarte populară din orășelul Twin Peaks, de la granița SUA cu Canada. Agentul Dale Cooper vine să investigheze cazul, metodele sale fiind mai puțin convenționale; cum ajunge în oraș, este ghidat de vise ciudate, în care îi apar diverse personaje: un pitic, un uriaș, un om fără o mână. La scurt timp, are și viziuni. În plus, se zvonește că pădurea din Twin Peaks are o energie ciudată și că bufnițele… nu sunt tocmai bufnițe. Un punct cheie în investigație îl are jurnalul victimei. Jurnalul secret, pentru că mai avea unul de fațadă, care a fost ușor descoperit.

    După 25 de ani, s-a realizat o continuare a serialului.

    De curând, am aflat că serialul a fost urmat de o carte scrisă de fiica regizorului David Lynch, Jenniffer Lynch: „Jurnalul secret al Laurei Palmer”. Autoarea a ținut cont de faptele petrecute în serial, potențialul jurnal dezvăluindu-ne întâmplările de până la moartea Laurei.

     Cartea este scrisă exact ca un jurnal, la persoana I, dând un plus de credibilitate. Autoarea știe foarte bine să intre în pielea personajului-narator, stilul fiind, la început, al unei fete la vârsta pubertății, apoi al unei adolescente narcomane:

Fata care a început acest jurnal când a împlinit doisprezece ani a murit de mult, iar eu, cea care i-am luat locul, n-am făcut altceva decât să-mi bat joc de tot ce visa ea odată. Am șaisprezece ani, sunt cocainomană, mă prostituez pentru patronul tatălui meu, ca să nu mai amintesc de jumătate din nenorocitul ăsta de oraș și singura diferență față de săptămâna trecută e că acum o fac pentru bani.”

   Jurnalul ia naștere odată cu aniversarea Laurei Palmer, o fetiță de 12 ani ce-l primește în dar. Totul pare normal, Laura este foarte încântată, iar cititorilor nu li se pare nimic suspect: doar problemele firești ale unei viitoare adolescente: prima menstruație, compararea cu alte fete de vârsta ei, petrecerea aniversară, prietenia cu Donna, vizita verișoarei Maddy: „Azi totul a fost așa cum mi-am dorit, numai eu cu Donna, mama și tata. A, și bineînțeles, cu Jupiter, motanul meu. De dimineață am mâncat clătite cu mere, mâncarea mea preferată, și tone de pâine prăjită cu sirop de arțar.”

    Primul indiciu că ceva este în neregulă reiese subtil, dintr-un rând scris chiar de ziua ei: „P.S.: Sper că BOB n-o să vină la noapte.”. Pentru cei care nu sunt la curent, Bob este un personaj malefic din serial, un fel de spirit ce posedă oamenii și-i determină să comită fapte îngrozitoare.

   Pe parcursul înaintării în lectură, îl întâlnim pe Bob din ce în ce mai des, în chipuri din ce în ce mai întunecate:

Poate că, dacă dorm pe lumină, n-o să mai am vise atât de întunecate.

    Asistăm la transformarea în timp a Laurei din fetița inocentă într-o adolescentă cu probleme, cufundată în droguri și promiscuitate. Jurnalul se întinde pe o durată de 5 ani, de la aniversarea de 12 ani (22 iulie 1984) până la vârsta de 17 ani (aproximativ sfârșitul anului 1989, ultimele însemnări fiind nedatate).

„Diavolul o să pună stăpânire pe mine, dacă n-o să am grijă. Câteodată, când îl văd pe BOB, mă gândesc că oricum sunt a lui și că n-am să mai apuc să ies niciodată din pădure, n-am să mai fiu niciodată Laura cea bună, adevărată și curată.”

„În fiecare dimineață, după masă și seară mă lupt cu ce e rău și ce e bine.”

   Dacă aș fi citit doar cartea și nu aș fi văzut serialul, aș fi crezut că BOB este un personaj inventat de Laura, lansându-mă în interpretări psihanalitice: nereușind să accepte că ea se schimbă și decade, inventează un BOB care o împinge la toate relele; este mai ușor să credem că cineva din exterior ne forțează să facem anumite lucruri decât să ni le asumăm și să ne acceptăm propriile alegeri și greșeli. Chiar ea scrie la un moment dat: „Poate sunt nebună și l-am inventat chiar eu… Nu, la dracu’! Nebună sunt dacă-mi închipui că nu există decât în imaginația mea… El există. Sunt sigură că există. Știu. N-aș fi fost niciodată în stare și n-aș fi vrut să creez un bărbat de o asemenea răutate.”

Ești doar în capul meu. Nimeni, în afară de mine, nu te vede și nu te aude; înseamnă că nu ești decât în mintea mea. N-am să te las niciodată să mai intri în camera asta. Niciodată! Nu ești decât o idee, o spaimă. Te-ai născut din coșmarurile mele de fetiță căreia i-a fost frică de adâncurile pădurii!

    Însă văzând filmul, această teorie nu stă în picioare. În serial este clar că BOB există, este un spirit malefic, ce-și posedă victimele. Exact ca în serial, BOB se hrănește cu frica oamenilor:

SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.

    Una dintre ultimele însemnări ne pregătește pentru ceea ce urmează:

„Nu cred că ora aceea mi-a spus lucruri pe care să nu le fi știut dinainte, dar cât am stat acolo, în liniștea profundă, mi s-a înfiripat din nou speranța că, cel puțin, moartea pune capăt oricărei lupte.”

   Puțini știu că pe baza jurnalului s-a realizat un film separat de celebrul serial, dar aparținând aceluiași univers ficțional: „Twin Peaks: Fire Walk With Me”, tradus la noi „Twin Peaks – Ultimele 7 zile din viața Laurei Palmer”. Este regizat tot de David Lynch și are în mare aceeași distribuție (mai puțin Donna, interpretată de altă actriță), dar nu este nici pe departe la fel de bun precum serialul, păstrând din el doar renumele. Chiar nu-l recomand, mai bine citiți cartea! În peregrinările mele pe Internet despre Twin Peaks, am găsit un articol în care se spunea cam așa: „Dacă ești fan Twin Peaks, sunt 40% șanse să nu-ți placă Fire Walk With Me și 20% să-l urăști.” – nu știu dacă îl urăsc, dar din cei 40% fac parte cu siguranță. Dacă, totuși, aveți curiozitatea, puteți urmări trailer-ul mai jos.

    Despre autoare:

   Jennifer Lynch este, cum probabil v-ați dat seama după nume, fiica marelui regizor David Lynch. Este, la rândul ei, regizoare și scenaristă, implicându-se în mai multe proiecte din lumea filmului și televiziunii.

Cartea Jurnalul secret al Laurei Palmer de Jennifer Lynch este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut-recenzie

 

 Titlu original: En attendant Bojangles

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză și note de: Alice Georgescu

Număr pagini: 159

Gen: Dramă, Ficțiune

Cotație Goodreads: 3,99

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   „Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea tăiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine, așa că oamenii aplaudau ca niciodată, fiindcă, pentru niște străini, dansau la fel de bine ca ei.”

    Când m-am apucat să citesc „Așteptându-l pe Bojangles” nu știam la ce să mă aștept. Am fost surprinsă plăcut să descopăr un stil lejer, accesibil, fluid, o poveste frumoasă, emoționantă, tristă și spusă cu umor. Exact ca „Mr. Bojangles”, melodia cântată de Nina Simone. Un roman ce te face să râzi și să plângi, să treci de la veselie la tristețe, genul de carte care îmi provoacă sindromul cărții plăcute, așa cum îi spun eu: cu cât îmi place mai mult cartea, cu atât mai greu îmi e să scriu despre ea.

   Este povestea unei familii neconvenționale, văzută prin ochii fiului, spusă cu umor, în pași de dans. Însă de-a lungul lecturii, descoperim un substrat mult mai profund, o tristețe ascunsă sub masca umorului și a dansului. O poveste tragi-comică, în care mecanismul de apărare împotriva unei realități triste este umorul.

   Romanul începe cu descrierea familiei din perspectiva copilului: o familie atipică, originală, neconvențională, pentru care regulile sunt de prisos. O familie ce trăiește în afara realității, așa cum s-a exprimat autorul într-un interviu, vorbind despre cartea sa.

„Părinții mei dansau tot timpul, peste tot. Cu prietenii lor noaptea, ei amândoi dimineața și după-amiaza. Uneori dansam și eu cu ei. Dansau cu niște figuri absolut incredibile, dărâmau totul în jur, tatăl meu o arunca pe mama mea în atmosferă, o prindea de unghii după o piruetă, câteodată chiar două sau trei.”

  Familia este formată din Mama, Tata (chiar așa sunt scrise în carte, cu majuscule), fiul lor și… Domnișoara Superfluă, o pasăre exotică, adusă dintr-o călătorie în Africa: „Domnișoarei îi plăcea la nebunie când Mama citea întinsă pe canapea și o mângâia pe cap ore întregi. Îi plăcea lectura, ca tuturor păsărilor savante. Într-o zi, mama vrusese s-o ia pe Domnișoara Superfluă în oraș, la cumpărături; pentru asta îi confecționase o frumoasă zgărdiță din perle, dar Domnișoara se speriase de oameni, iar oamenii se speriaseră de Domnișoara, care țipa mai rău ca oricând.”

  Un alt personaj amuzant, ce aproape face parte din familie, este un senator cunoscut drept „Gunoiul”. În ciuda poreclei, Gunoiul este un prieten foarte loial, ce rămâne alături de ei la bine și la greu, în momentele cele mai importante.

„- Gunoiul e prietenul meu cel mai scump, căci prietenia lui e fără de preț!

Iar asta o înțelesesem perfect.”

   Duceau o viață boemă, neconvențională, excentrică: dădeau petreceri cu mulți invitați și cocktail-uri (băutura preferată a Mamei), dar nu-și plăteau impozitele, nici măcar nu deschideau corespondența, lucru de unde le vin multe probleme. Își retrag copilul de la școală, prea convențională pentru el și îl educă acasă, în propriul stil, original și neconvențional.

   În centrul narațiunii este Mama, femeia pe care Georges, tatăl copilului-narator, o adoră. Originală, ieșită din tipare, carismatică, excentrică, îi plac dansurile și cocktail-urile, este mereu în centrul atenției. Soțul ei o alintă atribuindu-i în fiecare zi un nume diferit: Georgette, Louise, Colette, Elsa, Pauline, astfel încât de multe ori uitam și mă întrebam dacă a apărut un personaj nou.

   Viața boemă și fericită a familiei se destramă atunci când Mama este diagnosticată cu o boală psihică gravă: „Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat.”

   Cartea este foarte bine documentată, descriind fidel și gradat simptomele acestui tip de afecțiune psihică, bizareriile de dinaintea declanșării bolii, personalitatea sa ieșită din comun, culminând cu incendierea casei. Și totul într-un limbaj accesibil, astfel încât orice cititor, chiar dacă nu are pregătire de specialitate, poate înțelege:

„- Da, știu, și eu îmi aduc perfect aminte. Ai lucrat la o florărie și ai fost concediată pentru că refuzai să încasezi banii pe buchete?

– Dar în ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să le apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu, viața nu se vinde!”

„Îi auzeam clar confuzia din glas, știam bine că, de astă dată, pledoaria ei nu ascundea nicio fantezie, era, din nefericire, serioasă, ochii i se voalaseră ca să-și poată observa în interior lumea pe cale să se prăbușească, iar eu simțeam parchetul fugindu-mi de sub picioare.”

„Starea ei era variabilă, ne putea primi cu un comportament fermecător ca să devină brusc isterică în clipa când plecam. Uneori era invers și era complicat să rămâi, trebuia să aștepți răbdător să se calmeze, asta putea să dureze foarte mult timp.”

„- Mulțumesc, dragă prietene, îți propun un târg: dumneata te ocupi de ea când plânge, iar eu, când zâmbește! Ești net în câștig, fiindcă petrece mult mai mult timp plângând decât zâmbind.!”

„Din nefericire, după câtva timp, demenajarea creierului Mamei reîncepu cu intermitențe. Momente fugitive de nebunie care debarcau cât ai clipi din ochi, așa, pentru un amănunt, timp de douăzeci de minute, o oră, și fugeau la fel de repede ca un clipit. Apoi, timp de săptămâni întregi, nimic. În timpul pasajelor de nebunie furioasă nu doar pinul era o obsesie, totul putea deveni așa ceva de la o clipă la alta. Într-o zi, erau farfuriile pe care vrusese să le schimbe. Pentru că soarele se reflecta în porțelan, le bănuise că voiau să ne orbească. În altă zi, vrusese să-și ardă toate hainele de in, pentru că îi ardeau pielea, văzuse niște semne acolo unde nu erau și se scărpinase toată ziua până îi dăduse sângele. Altă dată, apa lacului fusese otrăvită, doar fiindcă, din cauza ploii de peste noapte, își schimbase culoarea. Și apoi, a doua zi, se ducea să facă baie, mânca din farfuriile de porțelan îmbrăcată în rochie de in, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

   Este descrisă îndeaproape drama cauzată de problemele psihice ale Mamei, modul în care tatăl și fiul sunt afectați și încearcă să facă față, ducând o viață normală și apelând la mecanismul lor de apărare caracteristic: umorul.

„De la internarea Mamei, Tata se arătase foarte curajos, zâmbea mereu, petrecea mult timp jucându-se și vorbind cu mine, continua să-mi dea lecții de istorie, de artă, mă învăța spaniola cu un vechi magnetofon și niște casete care torceau ca o pisică, rotindu-se.”

„Mă duceam deseori la cinema; așa, pe întuneric, putea să plângă fără să-l văd. Eu vedeam prea bine ce ochi roșii avea la sfârșitul filmului, dar făceam pe niznaiul.”

   Deși în mare parte totul este povestit și descris din perspectiva fiului, există fragmente în care își face apariția vocea tatălui:

   „Ne căsătorisem, fără martori, fără preot, formulând mii de jurăminte inventate. În fața altarului, cântaserăm bătând din palme, ca la căsătoriile negrilor americani. În fața capelei, dansaserăm pe melodia ce răsuna încet din tranzistorul mașinii, o frumoasă piesă a Ninei Simone, o piesă care încă mai răsună, la orice oră din zi și din noapte.”

  „Așa că, normal, în ceea ce privește educația fermecătorului nostru vlăstar în asemenea condiții, nimic nu se petrecuse așa cum trebuia.Cum își petrecea nopțile în companii galante, participa la conversații de adulți, la dezbateri uneori de nivel înalt sau la monologuri inflamate de bețivi inspirați, zilele la școală i se păreau foarte terne și atinse de banalitate.”

   „El credea că e un joc, cel mai adesea își privea mama râzând, gândindu-se că ea juca mai departe în mod voluntar unul dintre rolurile ei delirante. El credea că e un joc și-atunci eu mă prefăceam că n-am un aer prea surprins și nefericit.”

   De ce îmi place așa mult „Așteptându-l pe Bojangles”? Pentru că îmi place mult, de la copertă, până la stil și metafora pentru tristețe și bucurie. În primul rând, m-a cucerit stilul, de o simplitate, o fluență și o frumusețe uluitoare: lectura curge pur și simplu la vale; umorul și modul în care este folosit pentru a supraviețui tristeții; personajele foarte bine conturate, autorul reușind să transforme până și o pasăre în personaj, al patrulea membru al familiei. „Gunoiul” este, după părerea mea, personajul cel mai amuzant, perceperea sa prin ochii copilului făcând tot deliciul:

„De cum trecea pragul, începea să strige:

– Caipirowska, Caipirowska!

Multă vreme am crezut că o striga așa pe prietena lui din Rusia, dar ea nu venea niciodată și atunci tatăl meu, ca să-i ușureze așteptarea, îi servea un cocteil înghețat cu mentă înăuntru și senatorul era, totuși, mulțumit.”

   Era vorba, desigur, de cocktail-ul Caipirowska, dar copilul nu știa. Am râs și de modul propriu în care micuțul înțelege referirile la un eveniment important din istorie, Căderea Zidului Berlinului:

   „Când se întorcea, spunea că meseria lui era mult mai amuzantă înainte de căderea zidului, pentru că lucrurile se vedeau mult mai limpede. Eu dedusesem că în biroul lui avuseseră loc niște lucrări, că fusese spart un zid și că ferestrele fuseseră astupate cu bucăți din el.”

   La un moment dat, mă identific cu personajul (și cu autorul, despre care am aflat ulterior că este stângaci și că a fost diagnosticat cu dislexie în copilărie):

   „Scriam ca „o oglindă”, îmi spusese învățătoarea, deși eu știam foarte bine că oglinzile nu scriu. (… Atunci, din nefericire pentru Mama, am fost aproape vindecat. Aproape, fiindcă eram și stângaci, pe deasupra, dar în chestia asta învățătoarea nu putea să facă nimic, îmi zisese că soarta se încrâncena împotriva mea, că asta era situația, că înainte de nașterea mea se lega brațul greșit al copiilor ca să fie lecuiți, dar că se terminase cu această medicină.”

   N-am avut dislexie, dar și eu sunt stângace și în copilărie scriam unele litere în oglindă.

Despre autor:

   Olivier Bourdeaut s-a născut în 1980, la Nantes. „Așteptându-l pe Bojangles” este cel de-al doilea roman scris, dar primul publicat, pentru care a câștigat mai multe premii în Franța: Marele Premiu RTL-Lire, Premiul pentru roman France Télévisions, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul Académie de Bretagne, Premiul Emmanuel-Roblès, Premiul Hugues Rebell.

   S-a dedicat literaturii după ce și-a pierdut slujba de agent imobiliar, primul roman a fost respins de edituri și niciodată publicat, în școală nu s-a adaptat, iar acum este un scriitor cunoscut în Franța și peste hotare; cartea lui a fost tradusă în peste 20 de limbi și răspândită în mai multe țări. Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Iar acum vă las în compania Ninei Simone, cu melodia devenită laitmotiv al cărții.

 

 

Cartea Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă foto: FurorTV

 Zodiile și literatura

Scriitori născuți sub semnul Fecioarei

   Nu știu cât credeți în zodii, însă orice ați spune, există unele caracteristici comune ale persoanelor născute în același interval. Din partea mea, deja e testat! Am întâlnit de-a lungul timpului persoane care se aseamănă destul de mult. Surpriză, erau aceeași zodie!

    Nu cred în horoscopul zilnic, dar sunt de acord cu ideea că fiecare zodie are propriile caracteristici. Mai mult, aș spune chiar că stilul unor scriitori este influențat de zodia acestora. Adesea se întâmplă să împărțim zodia cu scriitorii noștri preferați.

   Azi vom vorbi despre zodia Fecioarei: raționale, analitice, critice, extrem de atente la detalii, practice, riguroase în muncă, perfecționiste. Ce scriitori întrunind aceste caracteristici cunoaștem?

1.Agatha Christie

   Născută pe 15 septembrie 1890, Dame Agatha este cunoscută drept regina literaturii polițiste. 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru, 6 romane publicate sub pseudonim. Una dintre cele mai prolifice scriitoare.

   Stilul ei reflectă caracteristicile zodiei? Eu zic că da. Toate scrierile ei se bazează pe logică. Romanele polițiste sunt pragmatice, ancorate în real. În scrierile lui Dame Agatha nu prea întâlnim elemente fantasmagorice; Fecioarele sunt prea atașate de Pământ, elementul lor definitoriu, pentru așa ceva. Cineva a spus odată că Agatha Christie n-ar fi avut un mare talent ca scriitoare, ci o logică foarte bună. Cei care au citit mai multe cărți ale ei au observat că de multe ori se repetă aceeași schemă, doar personajele și câteva elemente din intrigă fiind modificate. Aș spune că acest aspect este tributar preferinței Fecioarelor pentru rutină.

    Detalii? O, da! Aici Agatha Christie este maestră. Întâlnim două trăsături de bază ale zodiei: atenția pentru detalii și spiritul analitic. Lady Agatha le are din plin! Rezolvarea tuturor cazurilor din scrierile ei rezidă în detalii. Cititorii experimentați vor observa pe parcurs o grămadă de indicii. Mici detalii, cărora majoritatea nu le-ar acorda nicio importanță: o vorbă aruncată aparent întâmplător, un obiect nelalocul lui, care nu atrage atenția… Tot felul de lucruri care stau chiar în fața ta, dar nu le observi pentru că nu le dai importanță. Detalii!

    Întâlnim și piste false. Autoarea e foarte abilă, te conduce fără să-ți dai seama exact în direcția greșită, iar finalul te lovește direct în moalele capului. Te face să te îndoiești de propria inteligență, spunând „Dar prost/proastă am fost, rezolvarea era chiar sub nasul meu!”.

    Așadar, ce are Lady Agatha din Fecioară: spiritul analitic, atenția pentru detalii, pragmatismul, logica, preferința pentru rutină, rigurozitatea, perfecționismul; ca să publici atât de multe scrieri, trebuie să ai o anumită rigurozitate, să lucrezi în mod constant. Ori Agatha Christie nu și-a dezamăgit niciodată fanii. Totul este foarte bine pus la punct, doar este o Fecioară perfecționistă (aproape pleonasm, Fecioarele sunt perfecționiste prin definiție).

    Sunt convinsă că teama scriitoarei britanice de a ține discursuri își află rădăcinile tot în acest perfecționism: în scris nu avea ce să-și reproșeze, dar ca orice perfecționist, nu și-ar fi iertat nici cea mai mică greșeală pe care ar fi putut s-o comită vorbind în public: orice bâlbâială sau cuvânt nelalocul lui ar fi căpătat în ochii ei proporții colosale

     2. Rodica Ojog-Brașoveanu 

    Doamna literaturii polițiste românești, supranumită Agatha Christie de România. Prea mult ca să fie o simplă coincidență: născute în aceeași zodie, scriu același gen de literatură, amândouă sunt autoare prolifice… Deși nu a ajuns-o pe Agatha, și Rodica Ojog-Brașoveanu se poate numi o autoare prolifică, publicând peste 40 de cărți.

     Născută pe 28 august 1939, autoarea fascinează prin umor și critică. Da, cred că aceasta este caracteristica de bază a stilului ei regăsită în zodie. Nu știați că Fecioarele sunt critice? Chiar rămân fără prieteni pentru că sunt foarte critice și sincere; spun în față ceea ce gândesc, fapt neprimit prea bine de oricine.

    Într-un interviu, autoarea română a spus că multe cunoștințe s-au supărat regăsindu-și trăsăturile în paginile cărților ei. O mare creatoare de personaje, vede atât calitățile, cât și defectele oamenilor de la kilometri depărtare și le transpune în ceea ce scrie. Iar eu o iubesc tocmai pentru această tendință spre critică. Pentru că eu sunt la fel, mă identific.

    Este și o scriitoare analitică și atentă la detalii, iar aici regăsim în întregime Fecioara care despică firul în patru. În cărțile ei, nimic nu este lăsat la întâmplare, orice detaliu este valorificat, căpătând un rol cheie în intrigă. Posedă aceeași aplecare către logică a Agathei Christie (altă Fecioară, nu mai e nevoie să menționez).

    Regăsim perfecționismul și rigurozitatea: Rodica Ojog-Brașoveanu se trezea în fiecare zi la 6, își făcea o cafea tare, se așeza în fața mașinii de scris și se apuca de lucru. Chiar dacă dădea impresia de femeie comodă (așa se descrie chiar ea într-un interviu), era foarte riguroasă în munca ei. Pentru romanele istorice a fost nevoită să se documenteze foarte mult, lucru menționat în cartea nepoatei sale, „A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog Brașoveanu”.

     Ce are doamna literaturii polițiste românești din Fecioară? Ne spune chiar ea: „Sunt Fecioara, nascuta pe 28 august, dar ma recunosc in foarte putine din caracteristicile acestei zodii. Nu sunt ordonata, nu sunt zgarcita – dimpotriva: sunt groaznic de dezordonata, nu sunt pedanta, sunt ingrozitor de cheltuitoare, nu am notiunea banului, nu sunt posesiva. Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.” (sursa Formula As)

    Am zis-o eu bine cu spiritul analitic excesiv… Groaznic de dezordonată? Hm, de aceea o iubesc eu! Credeam că sunt singura excepție a acestei zodii!

    Din citat aflăm alte nume de scriitori celebri născuți în zodia Fecioarei: Goethe și Tolstoi. Regăsiți în stilul lor caracteristici ale zodiei? Voi ce spuneți?

3.Stephen King

    Maestrul horror-ului abordează un gen literar ce nu prea se încadrează în tiparele stricte ale Fecioarelor. Probabil datorită faptului că este născut la granița cu Balanța (21 septembrie 1947). Nu găsești logică sau spirit analitic, dar ceva tot se potrivește: perfecționismul. Bântuit de spiritul perfecționismului, nemulțumit de romanul Carrie, îl aruncă la gunoi. Noroc cu soția sa, Tabitha, care l-a găsit și l-a recuperat. Dacă n-ar fi fost ea, romanul nu ar fi fost publicat și nu ar fi cunoscut un asemenea succes; noi nu l-am fi citit și nici celebra ecranizare n-ar fi avut loc.

   În cartea „Misterul regelui. Despre scris”  ne vorbește despre metodele sale de lucru, oferindu-le sfaturi scriitorilor începători. Așa avem ocazia să aflăm cât este de riguros, cum rescrie fiecare roman, câte ciorne folosește până la varianta finală și multe altele.

    Caracteristici de Fecioară regăsite la Stephen King: perfecționismul și rigurozitatea.

Voi aveți scriitori preferați născuți în zodia voastră
     VA URMA

Surse foto: India Today, SocialBookshelves.com, Wikipedia

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…
Capitolul 11-Vis și vizită

   – Și dacă e o fantomă? Dacă sunt un medium sau ceva de genul ăsta și morții iau legătura cu mine? Doar eu l-am văzut, tu nu! Tu nu l-ai văzut niciodată!
– Ramona, ca de obicei, te precipiți! Sunt sigură că după ce o să analizăm totul logic…
– M-ai înnebunit cu analiza ta logică! Altceva nu mai știi să spui! Să analizăm logic, să analizăm logic! Asta n-are nicio logică, ascultă-mă pe mine! Nicio logică!
– Ești prea tulburată, trebuie să te liniștești!
Ramona nici nu mai știa cum fugise din cimitir, cum pașii o purtară către casa Andreei. Cum Andreea, ca o bună prietenă ce era, îi pregătise un ceai cu lămâie și acum încerca în zadar s-o liniștească și să nu ia în seamă tonul ridicat. O știa ea pe Ramona, când îi intra ceva în cap…
– Deci, să recapitulăm: te-ai dus la cimitir…
– Ți-am zis deja de 10 ori, Andreea! I-am găsit mormântul, avea poză pe cruce și arăta exact ca EL și ca prietenul alor mei din album! Și îl chema Sergiu! Trebuia să mă gândesc, n-avea cum să fie Jimmy numele adevărat… Și mai devreme fusese o bătrână acolo, trebuie să fi fost cea cu care am vorbit la telefon. Maică-sa… Știi ce a zis nepoată-sa, că a murit acum 20 de ani! El e! Dar cum de mi-a apărut mie acum? Sigur vrea să-mi spună ceva! Andreea… dacă a fost omorât? Dacă nu s-a sinucis și nu a fost accident? Dacă l-a omorât careva și acum vrea ca eu să descopăr tot?
– Ramona, fii serioasă!
– 2 Sergiu care arată la fel și au murit în aceeași perioadă! Ți se pare puțin? Sau dacă… eu am făcut cunoștință cu fiul lui, care seamănă izbitor și-l cheamă la fel? Chiar dacă nimeni nu a aflat de el… Sau dacă… n-a murit? Da, asta trebuie să fie! Și-a înscenat moartea și a reapărut! Ca să scape de iubita cea sufocantă și geloasă! Dar… n-ar arăta la fel, nu? Cel din poză e neschimbat față de cum l-am văzut eu…
Andreea o privi cu indulgență, ca și cum ar fi fost bolnavă.
Ramona adormi târziu în acea noapte. Să fi avut un copil cu misterioasa? Ce s-o fi ales de ea, de fata misterioasă? O fi dispărut, așa cum obișnuia? Ramona avea impresia că aici e cheia misterului, un aspect pe care nu-l luase în considerare până acum…
Și totuși, părea atât de fictiv, de neverosimil… Deși ipoteza cu fiul era cea mai probabilă, ea se tot gândea la ultima, oricât de fantasmagorică ar părea. Își imagina cum ar fi arătat el dacă n-ar fi murit atunci. Acum ar avea… în orice caz, peste 45 de ani. Îl și vedea cu ochii minții: tot sexy, dar în alt fel: matur, mai rafinat, cu riduri în jurul ochilor, dar care nu-i stau rău deloc, din contră…
Când în sfârșit, o ajunse somnul, visă tot felul de frânturi, care mai de care mai nebunești și neclare: se făcea că era în amfiteatru, la un curs. Profesorul vorbea cu o voce lină, monotonă, care o adormea. Unii dintre colegii ei adormiseră cu capetele pe masă și începuseră să sforăie, dar profesorul nu părea să observe. Apoi, profesorul se transformă în Sergiu, care o luă la dans. Amfiteatrul dispăruse, ei dansând un tango într-o sală de bal, cu oglinzi pe toți pereții, ceea ce o făcea să pară mai mare. Deși nu era o dansatoare profesionistă, acum se mișca cu o viteză și o mobilitate uluitoare, executând figuri complicate, fandând foarte aproape de sol. Stăteau atât de aproape unul de altul, era atât de lipită de el… Își dorea să nu se mai termine melodia aceea minunată, să nu-i mai dea drumul vreodată.
Dar melodia se schimbă, iar Andreea venea spre ea, îmbrăcată în stilul anilor `40. Când s-a apropiat suficient, constată că nu era Andreea, ci femeia din poză, din cimitir. Cea care murise la 32 de ani. Îi spunea: „Ai grijă la oglinzi!”. Când se uită în jur, Sergiu nu mai era lângă ea, ci… captiv într-una dintre oglinzi!
– Sergiu?
– Urmează talismanul! Urmează talismanul!
El îi repeta aceste cuvinte ca o moară stricată, în timp ce ea începuse să bată cu pumnii în oglindă, sperând că va reuși să-l scoată de acolo. Tot bătând cu pumnii, oglinda s-a spart în mii de bucățele și s-a tăiat. Sergiu era din nou lângă ea și-i bandaja rănile cu mănușa.
Apoi, totul dispăru ca prin minune și se schimbă cadrul. Era în cimitir, telefonul îi suna, iar pe ecran îi apărea numărul lui de fix. Îl și memorase de cât se holbase la el. Încerca să răspundă și nu putea. Își târa degetul pe ecranul tactil în zadar… Până când deschise ochii și se văzu în patul ei, iar soneria enervantă a telefonului se auzea în continuare…

                                
         *

   Ramona stătea cu o cafea în față și se tot gândea la vis. Ar fi trebuit să citească pentru lucrare, să-și caute surse bibliografice, dar cui îi mai stătea mintea la asta? Ce o însemna? „Ai grijă la oglinzi!” și „Urmează talismanul!”. Ce talisman? O fi vorba despre oglindă? Dar s-a dovedit ineficientă… Purtase zile în șir oglinda aia la ea degeaba! Sau poate nu trebuia s-o lipească? S-o fi lăsat spartă, așa cum era? Poate trebuie s-o spargă, ca-n vis?
Offf!
Prima dată după mai mult timp, scoase oglinda de la păstrare.
– Ce secrete oi ascunde tu?
Ținea oglinda de ramă, sperând să vadă dincolo de luciu ceva ce nu știa nici ea. Poate chipul lui Sergiu? Un răspuns, oricare ar fi el…
– Ce ascunzi tu? Dă-mi un răspuns!
Se gândea ce ar fi spus mama ei, Andreea sau oricine ar fi intrat în cameră văzând-o vorbind cu o oglindă.
– Ce ascunzi? mai spuse o dată, pe un ton rugător, trecându-și degetul pe suprafața lucioasă, de parcă secretul oglinzii ar fi fost palpabil.
O apucă un tremurat, fiind gata să scape oglinda din mână. Apoi îi trecu, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Se holba la oglindă în continuare, când auzi voci de jos.
– Vizită la ora asta? Cine o fi?
Se îndreptă spre ușă, când văzu că avea clanța schimbată. De fapt, cam toată camera ei era ușor schimbată. Se mai întâmplase o dată așa, atunci când fusese (sau i se păruse, nu știa sigur) cutremur. Dar atunci abia băgase de seamă, din cauza sperieturii.
Ieși din cameră și se opri în capul scării, încercând să repereze musafirii. N-avea chef să se arate, să socializeze. Fu gata-gata să scoată un țipăt și noroc că se prinse de balustradă, altfel s-ar fi prăbușit pe scări de uimire: pe canapeaua din sufragerie stăteau nestingheriți… Sergiu și blonda isterică.
„Ce-o căuta el aici? O fi venit după mine? Dar cum știe unde stau? M-o fi urmărit?”
Altă voce, răutăcioasă, dar mai realistă, îi spunea: „Nu fi proastă! Nu vezi că e cu ea? Și pare să le fie mai bine ca oricând…”
Era adevărat. Se țineau de mână, iar blonda îl înconjura cu brațul, se ghemuia în brațele lui, se agăța mai ceva ca o haină de cuier. „Ia mâna de pe el, lipitoare!” îi venea să strige și acum îi înțelegea gelozia. Sergiu era mai atrăgător ca niciodată, cu atitudinea ușor arogantă ce o înnebunea…
Vocile părinților ei o aduseră la realitate. Se auzeau din partea cealaltă a sufrageriei, neintrând în raza ei vizuală.
„Și totuși, ce caută ei aici? Nu, cu siguranță nu m-am trezit! E un vis tâmpit, cum am eu de obicei. Dar nu vreau să mă trezesc. Măcar în vis să pot vorbi cu el… Da, sigur e vis! Altfel ce ar căuta aici televizorul vechi, cu butoane? Numai un nebun ar fi înlocuit plasma cu el.”
Nu se sătura să urmărească scena, ce părea desprinsă dintr-un film. Fără să știe de ce, se ghemui după balustradă, urmărindu-le fiecare gest și vorbă. Stând așa, o văzu mai bine pe prietena lui Sergiu. O văzu în altă lumină…
– Dar sigur!… Cum am putut fi așa proastă?

                        
     *

   După vreo oră de pândă, îi văzu pe cei doi musafiri că se ridică și auzi vocea lui Sergiu:
– Păi hai, că plecăm și noi!
„Pleacă! Pleacă și n-am făcut nimic! Îl pierd iar, trebuie să fac ceva! Dar ce?! Repede, că pleacă și nu pot să trec prin fața lor acum!”
Se uită în jur și soluția veni de la o vază urâtă cu spume, ce stătea pe o măsuță în holul de la etaj. Nu văzuse în viața ei vaza, dar măsuța parcă îi era cunoscută. Zâmbi ușor: normal, cum să-și amintească de un obiect pe care nu-l văzuse niciodată? Apucă vaza și o izbi cu toată forța de podea. Zgomotul se auzi în toată casa, în timp ce vaza se făcu bucățele.
– Ce-a fost asta? S-a auzit de sus! Dacă or fi hoții? Zilele trecute au intrat la madame Popescu, a găsit totul vraiște! Or fi spart vreun geam pe sus!
Era vocea mamei ei.
– Hai să mergem noi doi să ne uităm!
De data aceasta, tatăl ei vorbise.
– Și ne lăsați aici, singure? Dacă sunt și la parter?
– Voi stați lângă telefon! Dacă auziți ceva suspect, chemați Poliția!
„Shiiit! Și acum ce fac? Vin încoace, mă găsesc!”
Pașii deja se auzeau pe scări și în ultimul moment, Ramona intră într-o cameră și se lipi de perete. Sergiu și tatăl ei, mai tânăr decât îl văzuse vreodată, trecură atât de aproape de ea… Dar nu puteau s-o vadă. Nu acum.
– S-a spart vaza. O să se supere Angela, e de la maică-sa. Dar cum să se fi spart? Stai aici, să verific dacă e vreun geam deschis!
Tatăl ei intră chiar în camera unde se ascundea ea, dar din fericire, se duse glonț la geam, neuitându-se după ușă. Când el era cu spatele, a țâșnit pe hol, dând nas în nas cu Sergiu.

                        
     *

   – Tu?!
– Șșșșttttt! Vino aici, nu spune nimic!
Și-l trase în cealaltă cameră, închizând ușa.
– Ce cauți tu aici? Cum ai intrat?
– Asta e casa mea! râse Ramona.
– Ăăăă?!!!!
– Jimmy! Te-ai dus jos? de pe hol răsuna vocea tatălui Ramonei.
– Sunt aici! Am intrat să văd dacă e cineva, dar nu! Nu-i nimeni!
– Nici aici! Un geam deschis și s-a făcut curent, doar atât, ne-am alarmat degeaba.
– Bine, du-te să le liniștești pe fete, vin și eu imediat !
– Bine! Să nu stai prea mult, să nu creadă Carmen că ți-am aranjat o întâlnire secretă! râse domnul Mihai, după care i se auziră pașii pe scări.
– Jimmy? Ți-a spus „Jimmy”?
– Da. A, am uitat să mă prezint cu numele de scenă, baby! adăugă el, observând expresia nedumerită de pe fața Ramonei.
– De ce-ți zic așa?
– De la James Dean! exclamă el, mirându-se de întrebarea ei, ca și cum răspunsul era evident – Nu-mi spune că n-ai auzit de el! Lumea e de părere că semănăm.
Ramona simțea că se învârte pământul cu ea.
– Totul se leagă!
– Ce se leagă? Să știi că te-am sunat pe numărul ăla, dar nu există. Număr nealocat… Mi se părea mie ciudat…
– Da, acum îmi dau seama! Acum îmi dau seama și de ce… nu te-am găsit niciodată la telefon… Dar… m-ai sunat? un zâmbet îi apăru în colțul gurii.
– Păi da, trebuia să-mi recuperez mănușa, nu? Apropo, o mai ai?
„Ha! Așa deci…”
Până acum, niciun tip nu o derutase ca ăsta. O atrăgea și o intriga, o enerva cu infatuarea lui care paradoxal, o făcea să-l placă și mai mult… Auzi, mănușa era grija lui! O sunase doar pentru mănușă, sta-i-ar mănușa în gât!
– Parcă ziceai că n-o mai vrei, s-o păstrez! Dar întâmplător o mai am pe acasă, trebuie s-o caut bine, că nu mai știu unde am pus-o. O s-o găsesc, stai fără grijă, nu arunc niciodată lucrurile, oricât de lipsite de importanță ar fi! Cu atât mai mult dacă nu-s ale mele.
Simțea nevoia să rănească, să-i arate cât de indiferentă era.
– Aha! Mi s-a părut sau spuneai mai devreme că m-ai sunat și nu m-ai găsit la telefon?
– Da, te-am sunat. Voiam să scap cât mai repede de mănușă, nu de alta, dar mi-era că uit. Cum nu te-am găsit, chiar asta s-a întâmplat, am și uitat de ea! Dacă știam că ai atâta nevoie de mănușă, îmi notam în agendă, să-mi aduc aminte să te sun. Îmi pare rău, am un adevărat talent de a-mi scoate din cap lucrurile lipsite de importanță sau care nu mă interesează!
– Am înțeles. Și n-a răspuns nimeni sau ai vorbit cu mama?
– Nu știu cine era, o doamnă. N-am întrebat-o, părea grăbită.
Îi venea să adauge „Și cu nepoată-ta. Care nici nu s-o fi născut încă…”
– Trebuia să-i lași ei mesaj.
– Sergiuuuu, ce tot faci acolo? Iubițel, mai plecăm de aici?
– Vin acum!
– „Iubițel”?! făcu Ramona și izbucni într-un râs sarcastic.
– Șșșșttttt! Mai încet! spuse Sergiu, privind îngrijorat spre ușă.
Parcă i-ar fi spus: „Mai tare! Râzi cât de tare poți!”. Ramona parcă uitase că se ascundea: râdea fără oprire, din ce în ce mai tare.
– Ce, „iubițel”? Ți-e frică să nu intre „iubițica”, să ne prindă ? vorbi la fel de tare, printre sughițuri și hohote de râs.
– Ce te-a apucat, ești nebună? și fără să se gândească prea mult, se repezi la ea și-și puse palma peste gura ei.
Ramona încremeni, ca la comandă, se opri din râs. Erau atât de aproape, ca în visul ei. Atât de aproape, încât îi simțea respirația și-i putea distinge nuanța irisului. Un căprui de toată frumusețea, dar cel mai mult o fermeca privirea lui. Atât de intensă, de pătrunzătoare…
– Jimmy, te dă Carmen dispărut! O să ne acuze de sechestrare de persoană!
La auzul vocii tatălui ei, pe Ramona o pufni iar râsul. Un râs controlat, de astă dată.
– Trebuie să plec – îi spuse îndepărtându-se brusc și revenind la realitate. Cum rămâne cu mănușa?
– Te sun eu. Pe curând, „iubițel”! Fugi, te dă dispărut stăpâna! Sau „iubițica”, cum preferi?
Îi întoarse spatele și ieși din cameră fără un cuvânt. Era furios. „Cine dracu’ se crede, de-și permite miștouri d-astea? Adică Mihai e în regulă să le facă, dar ea?! Oricum, nu e normală la cap, asta e clar ca lumina zilei!”. Și ce-l apucase să-i spună că o sună pentru mănușă? Nu, chiar dacă-l sună, o va trimite la plimbare, numai nebune pe pământul ăsta! Era furios și nici nu părea să bage de seamă ceea ce-i spunea Carmen; vocea ei era ca un zgomot de fundal.
– Sergiu! Mă auzi?
– Da. Ce?
– Nu mă auzeai deloc, nu erai atent!
– Ce spuneai?
– Te întrebam ce ai tot făcut acolo de nu mai răspundeai.
Se săturase… Parcă i-a luat Dumnezeu mințile, ce i-a trebuit să se împace cu ea?

                        
      *

   „Ce fraieră sunt ! Ca de obicei, m-am enervat și am stricat tot! Acum gata, e convins că sunt nebună! Mi-a și spus-o!”. Pentru că ea știa că nu de amuzament râdea, ci de nervi. De nervi că alta i se adresa cu un apelativ atât de dulceag. Atunci îi revenea atitudinea războinică: „Da’ ia mai dă-l dracu` de filfizon! Don Juan de doi bani trebuia să-i zică, nu James Dean!”
Impulsul firesc fu s-o sune pe Andreea, să-i povestească toată tărășenia. Era sigură că și ea l-ar fi făcut cu ou și cu oțet. Dar apoi realiză: „Andreea nu m-ar crede, m-ar trimite la psihiatru urgent!”

                  

      – VA URMA –

Sursă foto: Life in balance

  Elefanții nu uită niciodată, de Agatha Christie-recenzie

Titlu original: Elephants can remember
Editura: Litera
Colecția Agatha Christie
Seria Hercule Poirot
Anul apariţiei: 2017
Traducere de: Iordana Ferenț, Ștefan Ferenț
Număr pagini: 297
Gen: Polițist
Cotație Goodreads: 3,63
Nota mea: 5 steluțe din 5

      „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Întotdeauna e o plăcere să (re)citesc cărți de Dame Agatha. Chiar îmi era dor de stilul ei, de logica specifică romanelor ei, de micile celule cenușii ale lui Poirot și de intuiția lui Ariadne Oliver. Și când te gândești că atunci când a scris această carte, autoarea avea peste 80 de ani… Câtă luciditate, câtă logică putea să aibă această femeie și la o asemenea vârstă… Nu pot decât să mi-l imaginez pe Poirot spunându-i „Chapeau, chère madame!”.

    „Mama l-a ucis pe tatăl ei sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?” – este întrebarea adresată lui Ariadne Oliver la un prânz literar de către o femeie, referindu-se la Celia Ravenscroft, o fină de-a scriitoarei.

    Așadar, în acest roman ne reîntâlnim cu Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, prietenă cu Poirot. Aflată la un prânz literar, un fel de întâlnire dintre scriitori și cititori, este abordată de o femeie ce se recomandă drept viitoarea soacră a Celiei Ravenscroft, fina scriitoarei. Aceasta îi adresează fără menajamente întrebarea de mai sus, insistând că doamna Oliver trebuie să știe. Când scriitoarea, luată prin surprindere, îi spune că nu are răspunsul la această întrebare, femeia insistă, susținând că este o problemă foarte importantă pentru ea.

    Deși femeia i-a lăsat o impresie dezagreabilă, doamna Oliver nu poate să ignore întrebarea. Curiozitatea o roade, așa că îi face o vizită celebrului Hercule Poirot, propunându-i s-o ajute în investigație.

    Amândoi cad de acord că varianta cea mai rezonabilă ar fi să nu dea curs rugăminții acelei femei, însă curiozitatea… curiozitatea nu le dă pace:

 

– Curiozitatea umană, repetă Poirot. O chestiune foarte interesantă. Să ne gândim la ceea ce-i datorăm de-a lungul istoriei. Curiozitatea. Nu știu cine a născocit-o. De obicei este asociată cu pisica. Curiozitatea a omorât pisica. Dar aș spune că, de fapt, grecii au născocit curiozitatea.

    Indiferent cine ar fi născocit-o, un lucru e clar: curiozitatea este motivul ce i-a împins pe Poirot și doamna Oliver să cerceteze, să ia urma elefanților:

– Elefanții nu uită niciodată, reluă doamna Oliver. (… Acesta-i esențialul, înțelegeți? Elefanții își aduc aminte. Nu-mi rămâne de făcut decât să iau legătura cu niște elefanți.
– Nu sunt sigur că înțeleg ce vreți să spuneți, ripostă slab Hercule Poirot. Pe cine catalogați drept elefanți? Sună ca și cum ați dori să cereți informații la grădina zoologică.

    Dincolo de umorul creat, metafora elefanților se referă la persoanele ce țin minte anumite lucruri care s-au petrecut cu mult timp în urmă. „Memorie de elefant”, așa se explică și titlul romanului. Scriitoarea și detectivul aveau nevoie de elefanți, adică de oameni ce și-ar fi putut aminti lucruri petrecute în urmă cu 12 ani, când a avut loc tragedia: părinții Celiei, fina doamnei Oliver, de care femeia băgăcioasă se interesa, au fost găsiți morți pe domeniul reședinței lor. Amândoi au fost împușcați și nu se știe dacă ea și-a împușcat soțul și apoi s-a sinucis sau invers, dacă soțul a împușcat-o, după care, îngrozit de faptele sale, s-a sinucis. Varianta oficială a fost aceea a unui pact suicidal, dar nici până la acel moment nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmplase între cei doi. Aparent aveau o căsnicie fericită, se înțelegeau bine. Văzând că nu se întorc de la plimbarea obișnuită, cei din casă au pornit să-i caute, dar au ajuns prea târziu: le-au găsit numai cadavrele.

„- Mă surprindeți, făcu Poirot, uitându-se la ea cu o față oarecum nedumerită. Oare oamenii chiar își aduc aminte?
– Ca să fiu sinceră, murmură doamna Oliver, eu mă gândeam la elefanți.
– La elefanți?
Ca și-n alte ocazii, Poirot își spuse că doamna Oliver era fără doar și poate cea mai de neînțeles femeie din lume. De ce așa, tam-nisam, elefanți?”

   Poirot ia legătura cu unele persoane cunoscute de pe vremea când lucra în Poliție, în timp ce doamna Oliver regăsește vechi cunoștințe comune cu familia Ravenscroft: sub diverse pretexte, le vizitează și aduce vorba de acea tragedie.

   Curios este faptul că vorbind cu superintendentul Garroway, Poirot aude de la acesta aceeași remarcă privitoare la elefanți:

„- Da, făcu Poirot gânditor. Oamenii uită.
– Nu sunt precum elefanții, murmură superintendentul Garroway cu un zâmbet slab. Se spune că elefanții își amintesc totul.
– E ciudat că ați adus acest lucru în discuție, remarcă Poirot.
– Că am adus în discuție păcatele vechi?
– Nu neapărat. Precizarea cu elefanții mi-a reținut atenția.

   Dacă oamenii își aduc aminte, dacă sunt precum elefanții, dacă ancheta va da roade după atâția ani, rămâne de aflat citind cartea. Ariadne Oliver face o anumită referire la începutul romanului, la dinții câinilor și ai elefanților, din fildeș și mult mai puternici decât cei ai oamenilor. Cu siguranță vă gândiți că remarca este lipsită de orice noimă, însă la final veți vedea că are un sens. Ce sens? Ei, puteți afla numai citind cartea, nu vreau să vă stric plăcerea. Elefanți și câini, interesant… Pot să vă spun doar că Poirot consideră un anumit câine „foarte inteligent. Poate mai inteligent decât poliția”.

    Și ca să rămânem în zona zicalelor, Garroway mai spune ceva relevant:„Păcatele vechi au umbre lungi”. Despre ce păcate e vorba și care sunt umbrele lor rămâne să aflați.

    Intriga e simplă, clară, spre deosebire de alte romane ale autoarei, deși deloc previzibilă. Prima dată când am citit romanul, nu am bănuit nimic. Vă dau un indiciu: totul se învârte în jurul dragostei. Logodna dintre Celia și Desmond (fiul femeii ce a abordat-o pe doamna Oliver la prânzul literar) și încă o poveste de dragoste din trecut, cu implicații în prezent. Și revenim la vorba lui Garroway: „Păcatele vechi au umbre lungi”. Sau mai degrabă, „Este mai lesne să urăști pe cineva pe care ai iubit odată decât să devii indiferent.”

   Mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu Poirot și Ariadne Oliver. Nu știu de ce, dar îmi plac mai mult romanele în care apare și ea, cei doi făcând o echipă foarte bună. Iar Poirot… pentru descrierea lui nu mai există cuvinte:

– Ei, acesta este și motivul pentru care am ajuns la dumneavoastră, continuă doamna Oliver. Vă place să descoperiți lucruri. Lucruri ale căror cauze nu pot fi înțelese de nimeni.”
„Desmond se uită oarecum intrigat la omulețul care se afla în fața lui. Într-adevăr, o personalitate foarte comică, reflectă el. Capul în formă de ou, mustățile bogate. Deloc impresionant. De fapt, nu tocmai figura pe care se așteptase să o întâlnească.”

    Romanul a fost ecranizat în cadrul seriei televizate Poirot, cu David Suchet în rolul celebrului detectiv. Personal, nu mi s-a părut că s-ar ridica la înălțimea cărții, dar probabil e de vină părerea tipică de fan: nici un film nu e prea bun pentru cartea preferată. Ce nu mi-a convenit la film? Este mai palpitant, într-adevăr, dar pentru a obține acest lucru, i-au stricat intriga: au introdus un element destul de important ce a modificat ceva din acțiunea cărții. Actrița ce o interpretează pe Ariadne Oliver (Zoe Wanamaker) este aleasă nepotrivit: are prea multă personalitate pentru doamna Oliver, este prea fermă și rațională; doamna Oliver este o femeie într-un fel timidă, are oroare de discursuri în public (exact ca Dame Agatha, deși se descurca de minune în scris, să țină un discurs era oroarea vieții ei); deși ar dori, nu îndrăznește s-o expedieze pe acea femeie băgăcioasă, în timp ce în film, îi spune direct că în nici un caz n-ar întreba-o pe Celia despre tragedia părinților ei; ori Ariadne Oliver din carte nu ar fi fost atât de vehementă; Ariadne Oliver este zăpăcită, cu capul în nori, se bazează foarte mult pe intuiție, în timp ce varianta ei din film este rațională, organizată, bazându-se pe logică.

   „Știu ce pot să fac și ce nu. Nu pot să țin discursuri. Mă impacientez, devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi sau aș spune același lucru de două ori. Mi s-ar părea că sunt stupidă și aș arăta întocmai. Cuvintele îmi sunt prietene, dar rostul lor e să le așterni pe hârtie, să le înregistrezi pe o bandă de magnetofon sau să le dictezi.”– nu se potrivește prea bine cu doamna Oliver din film, care ține un discurs la acel eveniment literar.

    Însă mi-a plăcut atmosfera recreată în film: costumele, decorurile, mobilierul. Probabil din acest motiv au mutat acțiunea mult mai devreme, prin anii 1940. Trebuie să recunosc că în ciuda sindromului meu de fan cusurgiu, este un film elegant.

Citate:
„Copiii știu totul. Știu cele mai neobișnuite lucruri.”
 „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

    Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

Cartea Elefanții nu uită niciodată de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Cabaret Biarritz, de José C. Vales-recenzie

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

Titlul original: Cabaret Biarritz

Editura: Trei

Fiction Connection – colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din spaniolă de: Marin Mălaicu-Hondrari

Număr pagini: 405

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,76

Câștigătorul Premiului Nadal 2015

   Când am văzut „Cabaret Biarritz” într-o librărie, am rămas fascinată de descrierea de pe ultima copertă:

„În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate.

Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani.

În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă.

Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.”

     Cum îmi plac cărțile și filmele ce redau atmosfera din acea epocă, mi-am spus că sigur este pentru mine. Însă m-am înșelat în oarecare măsură. De ce? M-a luat prin surprindere stilul Eu mă așteptam la o narațiune, îmi închipuiam că Georges Miet este un narator-personaj, care, așa cum se spune în descriere, merge la Biarritz pentru a se documenta în privința crimei și vrând-nevrând, este implicat în viața de acolo. Ei bine, cartea este construită din interviuri pe care Miet se presupune că le-a luat 15 ani mai târziu de la cele întâmplate celor prezenți în Biarritz la acel moment și care au o oarecare legătură cu evenimentele.

     Subiectul este bun, interesant, ceea ce, de fapt, m-a atras din prima. Traducerea este, de asemenea, foarte bună, unele expresii fiind adaptate exact limbii noastre, ceea ce nu pot spune despre traducerile altor cărți.

   Dar să nu fac precum unele personaje din interviuri, ce s-au cam pierdut în detalii, și să trecem la subiect: așa cum ați citit în descriere, Georges Miet este trimis la Biarritz, pentru a scrie o carte despre morțile suspecte petrecute în acea stațiune estivală. Ceea ce nu aflăm din descriere este faptul că Miet și-a început cercetarea după 15 ani de la cele întâmplate, intervievînd diverse persoane. Nu a luat el însuși contact cu atmosfera din acea epocă, ci doar a pus pe hârtie versiunile celor ce au avut mai mult sau mai puțin legătură cu acel caz.

   În 1925, în plină epocă a anilor nebuni (Les Anées Folles), moartea lui Aitzane Palefroi, o tânără de 16 ani, zguduie luxoasa localitate estivală Biarritz: fata, angajată a unei librării, este găsită înecată în apele oceanului. Crimă sau sinucidere? Cine ar fi ucis-o pe acea fată sau ce motive ar fi avut să se sinucidă? Când toată lumea cade de acord că este vorba de o sinucidere, apare o piesă ce nu se potrivește: inelul cu o piatră foarte valoroasă, „Le prince charmant”, ce figura printre lucrurile fetei. Oricine își poate da seama că tânăra nu și-ar fi permis o bijuterie atât de scumpă.

   Cu câteva zile în urmă, trei oameni se înecaseră în apele capricioase ale oceanului: o înotătoare englezoaică și doi bărbați care au încercat s-o salveze, dintre care unul, maître baigneur. Dificil de crezut că doi înotători profesioniști s-au înecat, însă era cunoscut faptul că în acel golf curenții sunt foarte puternici. Să fi fost mai mult decât un accident? Să aibă vreo legătură cu moartea tinerei de 16 ani?

   Multe lucruri cu semnul întrebării, pe care Georges Miet încearcă să le clarifice. În același timp, din interviuri ne putem da seama că nu numai Miet este pe urmele adevărului, ci și alte persoane prezente în acel an la Biarritz: jurnalistul Villequeau, zis Vilko, fotograful Marcel Galet și Beatrix Ross, probabil cel mai interesant personaj din roman: o femeie fermecătoare, cu o personalitate incandescentă, ca și șuvița de păr roșie, moștenită de la străbunica ei.

   Interesantă este și povestea de dragoste dintre Villequeau și Beatrix, rezumată în câteva cuvinte: „À tout jamais…”. Cei doi s-au cunoscut în adolescență, atunci când părinții au adus-o pe Beatrix la Biarritz cu intenția de a-i găsi un soț demn de ea, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânăra de atunci și Vilko s-au îndrăgostit. Relația lor nu a fost posibilă, clasele sociale despărțindu-i ca o prăpastie; familia aristocrată din care făcea parte Beatrix nu ar fi acceptat niciodată căsătoria acesteia cu un simplu jurnalist. Între timp, fiecare și-a refăcut viața cu altcineva, dar nu s-au uitat unul pe celălalt. „À tout jamais…”.

Vă asigur, domnule Miet, că Vilko e singurul om pe care l-am cunoscut care chiar era bolnav de iubire. Marcel o numea „iubirea infernală a lui Vilko”, dar din punct de vedere științific, unii experți au catalogat această emoție în zona iubirii-haos, capabilă să provoace nebuloase mentale care-i conduc pe indivizi la autodistrugerea absolută;

   În vara anului 1925, când Vilko și Beatrix s-au reîntâlnit după 10 ani, el era căsătorit cu o femeie habotnică, vizitată de un preot catolic și care se mortifica, crezând că așa își va ispăși păcatele. Documentarea este foarte bună, în Spania catolică din acea vreme existând această practică oribilă, ce mă făcea să cred că voi visa urât numai citind:

Dacă vreți să vă spun părerea mea sinceră, nu cred că Dumnezeu vrea ca o coapsă frumoasă, albă, fină, așa cum avea stăpâna mea, să fie schingiuită într-un asemenea hal. Nu văd ce interes ar avea Dumnezeu sau Isus Cristos ori mai știu eu care alt sfânt ca o femeie să-și mortifice trupul în asemenea măsură.”

   Datorită profesiei lor, Vilko și fotograful Galet iau contact cu ancheta privind moartea lui Aitzane, iar Beatrix este „creierul”: ea leagă ițele, fiind o femeie inteligentă, cu o viziune detectivistă. Dar se pare că există cineva direct interesat să-i oprească; cineva căruia nu-i convine deloc ca adevărul să iasă la iveală, sperând că verdictul va rămâne cel de sinucidere, respectiv accident. Cine este această persoană și ce motive ar avea? Puteți descoperi singuri, citind cartea.

   Autorul realizează o descriere a Biarritz-ului anilor 1920. Titlul romanului este dat de cabaretul Biarritz, aflat la subsolul Vilei Belza (Vila Neagră, în dialectul basc), un loc cu o faimă mistică, despre care circulă multe legende, cum ar fi ritualurile vrăjitorești desfășurate în trecut. De asemenea, ni se conturează un tablou al societății din acele timpuri: luxul, opulența, risipa împinse până la decadență:

„Vila Belza, vechiul conac gotic ce se înalță pe promontoriul din Biarritz, se bucura în anii aceia de o faimă incredibilă. Pe toată durata verii, în grădinile vilei aveau loc uriașe petreceri și orgii fabuloase și nu exista viciu, plăcere sau perversiune care să nu fie permisă la etaj, într-un cabinet numit Aux secret plaisirs. Apoi erau restaurantele unde păcatele gastronomice nu erau cu nimic mai prejos decât cele trupești.”

„În salle à manger, după ce am reușit ca dezgustătorul și livrescul Entendu să nu găsească loc la masa noastră, ne-am dăruit șampaniei și unui formidabil meniu compus din labirintice porții de calcan, raci, pateuri, carne condimentată în stil provensal, coaste de miel, galantine de gâscă, compot, șerbet, salată, brânzeturi glacé…”

„Bărbații purtau costume de gală impecabile și aveai impresia că doamnele se hotărâseră să expună privirii toate bijuteriile Franței; în general, mai puțin fetele cele mai tinere și mai îndrăznețe – care preferau moda de ultimă oră -, toate purtau rochii lungi, de seară, cu tocă de pene și nenumărate perle și diamante prinse în coliere și diademe.”

Grădina era splendidă, cu focurile ei de tabără, cu mesele îmbietoare pline de mâncăruri aduse din cele mai exotice, îndepărtate și sălbatice locuri din lume, cu fântânile ei de lichior și șampanie, coșurile cu flori și fructe…”

Chelnerițele, extraordinare reprezentante ale voluptății și lascivității feminine, își purtau șoldurile rotunde printre mese, oferind cocteiluri speciale, vinuri fierte și aromate, licori tari, țigări, cocaină, efedrină și alte delicii senzuale, onirice și narcotice.

   Ce mi-a plăcut:

– faptul că m-a determinat să aflu mai multe despre acea regiune aflată la granița dintre Spania și Franța, dorindu-mi s-o vizitez: Țara Bascilor, Biarritz (Miarritze în bască), San Sebastián, Côte des Basques, Vila Belza, sunt convinsă că formează un circuit superb:

„Daaa, San Sebastián, cu apele lui senzuale și nisipurile de aur! San Sebastián cu briză tandră la înserat și nopți visătoare petrecute în saloane de chihlimbar! (…)San Sebastián a fost întotdeauna locul predilect de întâlnire al aristocraților și nobilimii și pe acolo trecuseră prinți ruși, regi ai unor țări care acum nici măcar nu mai există sau sultani din țări exotice și pline de deșerturi.”

– descrierea societății din acele timpuri;

– subiectul, destul de interesant și impresia de autentic imprimată faptelor;

– traducerea, foarte bună în comparație cu alte cărți;

– povestea de dragoste dintre Vilko și Beatrix Ross: „À tout jamais…” – n-o să mai pot auzi aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei;

– se poate spune că există un oarecare umor; deși unele interviuri m-au exasperat prin devierea de la subiect, unele mi s-au părut amuzante, prin ignoranța și spontaneitatea personajelor:

Unul dintre cei doi, nu știu dacă fotograful sau celălalt, tocmai zicea: „E ca și cum am trăi într-o povestire de Edgar Allan Poe”. Habar nu aveam cine era acel Edgar și nici nu-i citisem povestirile, dar m-am gândit că dacă vorbea despre cimitire, atunci eram obligat, ca maxim reprezentant al cimitirului public Sabaou, să mă informez și să aflu tot cer se putea afla despre obiceiurile de îngropare din alte părți ale lumii, mai ales dacă acel Edgar era și el gropar ca mine.”

„Doamne, Dumnezeule!

Așa a zis, de față cu mine! Sunt gata să jur pe șnițelul vienez!”

„„Ar trebui să-l citiți pe Rimbaud, domnișoară, pe Rimbaud”, îi spunea nimfei Krystyne.

„A, da? Are nume de toboșar, Rimbaud ăsta.””

    Ce nu mi-a plăcut:

–  notele de final, aflate la sfârșitul cărții – totuși, recunosc că aceasta este o preferință personală, nu-mi place să dau paginile până la sfârșit de fiecare dată când apare o notă;

Citate:

„Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase.”

„Ehei, văzusem eu multe tragedii în război și credeam că nimic nu mă va mai înfricoșa de atunci înainte. Dar asta era valabil doar pe jumătate: nicio grozăvie făcută de bărbați nu mă mai îngrozea, e drept, însă frumusețea femeilor, fără cel mai mic efort, mă învingea și dădea cu mine de pământ.”

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

„Oamenii care au sufletul împăcat nu bat drumurile, nici nu se duc în păduri, nici nu urcă îngustele cărări de munte, nici nu se aventurează pe culmi. (…) Chiar dacă ei neagă, mulți alpiniști își caută moartea, de fapt, vor să plătească cu viața lor pentru crimele și păcatele pe care le au pe conștiință.”

    Despre autor:

   José C. Vales este un editor, traducător, scriitor născut în 1965, în orașul spaniol Zamora. Licențiat în Filologie Hispanică la Universitatea Salamanca, scrie critică literară și se implică în jurnalismul cultural. Romanul „Cabaret Biarritz”, pentru care a câștigat Premiul Nadal în 2015 (unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania), este cel de-al doilea publicat. A mai scris „El pensionado de Neuwelke” și  „A passeggio per Biarritz: Guida turistica 1929

Diverta

Cartea Cabaret Biarritz de José C. Vales este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…

– Ooooo, ce festin mi-a pregătit fata mea! Mă răsfeți, Ramona! Sau sărbătorim ceva și eu nu știu?

– Nimic nu-i prea mult pentru tăticul meu! Cum ce sărbătorim? Fiecare zi trebuie sărbătorită!

Se vedea că Ramona era fiica doamnei Angela! Masa aranjată impecabil, mai ceva ca la restaurant, iar pastele cu somon și mentă erau delicioase!

– Fiecare zi trebuie sărbătorită, viața e atât de scurtă! Ca în cazul băiatului ăluia, prietenul vostru. Care a murit de tânăr. Câți ani avea?

– Bietul de el, nici nu împlinise 30… Te-a marcat, văd.

– Nu știu cât m-a marcat, dar mă face să mă gândesc la viață. Azi ești, mâine nu știi ce se întâmplă… D-asta trebuie să trăiești fiecare clipă! Vine un accident din ăsta și se termină totul! Apropo, știi că mi-am amintit ceva ce uitasem complet? Când a murit el, m-ați dus la bunica, nu?

– Da, te-am dus, ca să te scutim de atmosfera tristă din casă. Îți dai seama ce supărați eram cu toții… Te-am dus la bunica, acolo știam sigur că se vor ocupa de tine. Aici eram cu înmormântarea, cu agitația…

– Da, mai ales dacă ați plecat din București pentru înmormântare.

– Unde să plecăm? A, nu, aici l-au îngropat, în București, la „Viața de apoi”. Dar atmosfera nu era potrivită pentru un copil. Eram prea supărați ca să ne vezi așa. Și maică-ta plângea în continuu…

– Îmi dau seama că a fost un șoc. Atât de tânăr… Dar ziceați că e posibil să se fi sinucis? De ce ar fi făcut asta?

– E, e o întreagă epopee… Asta a fost una din teorii. El era din ce în ce mai depresiv. Nu spunea nimic, dar se vedea.

– Dar de ce, tată? Ce motive avea un tânăr frumos, cu toată viața înainte, să fie depresiv?

– „Cherchez la femme”, cum s-ar zice. Relația cu o femeie i-a pus capac. Era obsedat de ea. Se pare că tipa asta, cine o fi fost ea, apărea și dispărea după bunul plac, când te așteptai mai puțin. Existența ei era un mister, nu puteai s-o găsești. O căuta și în gaură de șarpe fără niciun rezultat. Parcă o înghițea pământul. Săracul de el, ce-a mai pătimit cu femeile! Prietena lui era geloasă patologic, venea mereu la maică-ta și-i plângea pe umăr ore în șir!

– Păi stai așa! Aia care dispărea era geloasă patologic?

– Nuuuu! Alta, dragă! – râse domnul Mihai – Ți-am zis că e o întreagă epopee. Prietena lui era din gașca noastră. Pe aillaltă, „dispăruta”, nici n-am văzut-o vreodată. Un prieten de-al nostru a văzut-o o singură dată. Altfel am fi crezut că fata asta e imaginară. Dar prietena lui era de o gelozie feroce. Maică-ta era singura mai apropiată de ea. D-asta te-am rugat să nu discuți cu maică-ta, e un subiect sensibil pentru ea. Venea aici, stătea pe capul ei ore întregi, plângea… Iar Jimmy era genul care atrăgea femeile ca un magnet, rămâneau mute când îl vedeau.

– Se vede… De fapt și nouă ne-a atras privirile, Andreea l-a remarcat în álbum.

– Ai văzut? Bietul Jimmy, atrage privirile feminine și dincolo de mormânt! Ce-ar zice el de asta? Păcat că n-a trăit să vadă… Să fi văzut când intram undeva cu el: dacă era vreun grup de fete prin preajmă, deveneau subit gălăgioase, chicoteau, se uitau spre el, își dădeau coate și zâmbeau de ziceai că au câștigat la loto premiul cel mare. Brusc, începeau să-și răsucească șuvițele de păr, își împingeau pieptul în față, treceau ostentativ prin fața noastră, era circ! Numai că prietenei lui nu i se părea așa amuzant. Era suficient să asiste la vreo scenă d-asta și făcea scenarii mai ca la Hollywood! Că a avut vreo legătură cu vreuna din ele, poate chiar cu toate, altfel nu erau alea așa vesele! Dacă una îi zâmbea mai languros, și se întâmpla des, te asigur, gata, sigur a avut ceva cu el sau voia să i-l fure! Toate femeile voiau să-i fure iubitul, era obsedată de treaba asta! Măcar dacă ne-ar fi făcut doar nouă capul calendar, dar se lua și de alea! Ne simțeam și prost, de vreo două sau trei ori era să se lase cu scandal. Când o apucau istericalele, îți venea să te îndepărtezi și să spui că nu ești cu ea, te făcea de râs! Tot grupul o știa de nebună…

– Și până la urmă? S-au despărțit?

– S-au despărțit, s-au împăcat, iar s-au despărțit, dar cine mai știe! El deja nu-i mai suporta crizele de gelozie, când a întâlnit-o pe EA. Fata misterioasă. Dar nu te înțelegeai cu nebuna, a amenințat că se omoară dacă se desparte de ea! Cum asta tot dispărea și apărea, nu era nimic cert, nici nu se despărțise total de cealaltă. O întreagă nebunie, ca-n serialele alea la care se uită maică-ta! Complicat rău, ce să mai!

– Și cu prietena lui? Ce s-a întâmplat? Mai țineți legătura?

– A plecat în Germania imediat după moartea lui. Era distrusă, maică-ta se temea să nu se omoare… Au mai vorbit la telefon o perioadă, mai mult Angela o suna. I-am zis „Dar las-o, dragă, să mai sune și ea!”. Telefoanele s-au rărit, după care au dispărut de tot. Atunci nu era ca acum, cu mobile, Internet și toate minunile astea. Atunci era doar cu fixul și dacă te mutai și nu dădeai numărul, la revedere! Apelurile în străinătate erau foarte scumpe… Maică-ta, cum e ea, sensibilă, crede că n-a mai vrut să țină legătura cu noi că îi aminteam de toată nenorocirea… În fine…

– Îți dai seama cât de greu a fost și pentru ea! O fi visat să se căsătorească, să aibă copii cu el… Și el, săracul, a murit fără să aibă vreun copil, fără să-și facă o familie…

– Da, trist… Dar ce vorbim noi de lucruri d-astea? Ia, că mă apucă nostagia!

   

   *

– Nu pot să cred ce perfidă ești! Bietul taică-tu! El se credea răsfățat și când colo, tu l-ai tras de limbă mai ceva ca la Securitate! Ți-ai ratat cariera, trebuia să te faci spion!

– E, cine știe, nu e timpul pierdut! Important e că am aflat niște chestii! Sergiu n-are cum să fie fiul lui Jimmy, Jimmy n-a avut copii!

– De unde știi tu? Poate a avut copii nelegitimi. Poate a avut un copil de care n-a știut niciodată. Cu misterioasa aia, o fi născut după ce a murit el, iar prietena lui cea geloasă plecase în Germania, așa că n-a aflat! Cum nimeni n-a văzut-o vreodată pe tipă, nici ai tăi nu știu.

– Of, Andreea, nu știu ce să zic! Îmi bubuie capul, atâtea ipoteze, atâta dacă și cu parcă! Oricum, am aflat ceva mai palpabil și ușor de verificat: unde e îngropat!

– Și cu asta ce rezolvi? Te rog, spune-mi că nu te apuci să străbați cimitirele!

– Nu cimitirele, un anume cimitir…

– Ești nebună! Și ce rezolvi dacă vezi o cruce acolo? Cu ce te ajută?

– Trebuie să epuizez toate pistele! Ceva mă cheamă acolo!

– Pe mine nu contezi pentru asta! Auzi, să mă plimb ca bezmetica prin cimitir!

– Stai liniștită, nici nu-ți ceream să vii cu mine! Simt că trebuie să fac asta singură…

    *

„Bravo, Ramona, ești de o perspicacitate rar, dar rar întâlnită! Cum o să găsești acum mormântul, când nici nu știi pe cine cauți? Când nu știi nici cum îl cheamă! Jimmy, e clar că nu-l cheamă Jimmy, sigur e o poreclă pusă de ei! Și era atât de ușor să-l întrebi pe taică-tu!”

„ Să fi zis:

– Dar chiar așa îl chema? De ce îi spuneați Jimmy? Pe el cum îl chema de fapt?”

„Of, dacă era Andreea aici, sigur găseam soluții! Acum ar fi cam ciudat să-l sun pe tata:

– Alo, bună, tata, cum îl chema pe prietenul ăla al vostru, care a murit? De ce întreb? Păi sunt în cimitir și mă uit după mormântul lui. Doar așa, de curiozitate. Am nevoie de numele complet, data morții, data nașterii, poate și CNP-ul.”

„Ei, lasă, că mă descurc eu cumva! Trebuie să mă uit după poza lui.”

„Serios, deșteapto? Și dacă n-are poză?”

  „Atunci o să mă uit după toți bărbații decedați acum mult timp, cât să fi avut eu atunci? Vreo 4-5 ani? Poate mai puțin? Fuck, nu-i știu nici data morții! Deci după un tip mort acum 20 de ani. 20 de ani, câte coincidențe! La fel ca… Așa, să ne revenim! Deci să caut un tip mort acum vreo 20 de ani și care să nu fi împlinit 30. Ar fi super să aibă poză! Poate are dreptate Andreea și după ce văd altă fotografie, constat că de fapt nici nu seamănă atât de mult. Pozele sunt înșelătoare.”

   Ramonei de mică îi plăcuse să se plimbe prin cimitir. Altora li se părea o ciudățenie, dar când fusese ea normală? Ce făcea acum era normal? Să se uite după tipi morți acum mult timp, neștiind nici ea de ce? Doamne, cum sună!

  Îi plăcea să meargă prin cimitir, să observe pozele și datele de pe cruci… Calcula rapid în minte câți ani avea persoana când murise și își imagina ce s-a întâmplat în acel interval… Cum s-au scurs acei ani, cum era persoana, cum a trăit, de ce a murit, își crea în minte adevărate povești… O marcau mai ales cei care muriseră de tineri… Era cât de cât firesc ca oamenii în vârstă să moară, dar când se întâmpla cu cineva tânăr… Traiectorii curmate prea devreme…

   Era o zi liniștită de primăvară, natura renăștea timid. Ziua era senină, dar rece, soarele scălda cimitirul în lumina sa. Exista o graniță pentru tot: o graniță pentru anotimpuri: iarna nu plecase de tot, iar primăvara își făcea apariția încet, dar sigur; o graniță dintre vechi și nou; o graniță pentru viață și moarte….

   La ora aceea, cimitirul era pustiu. Ramonei îi plăcea liniștea aceea, se plimba printre rânduri, citind anii de pe fiecare cruce. O impresionă fotografia unei femei foarte frumoase, cu tunsoare și sprâncene în stilul anilor `40. De fapt, cam pe atunci și murise. Și foarte tânără, la doar 32 de ani. Offf! Biata femeie! De ce o fi murit? Din cele scrise pe cruce reieșea că în cavou era îngropat și fiul ei, de doar câteva luni. Ce s-o fi întâmplat cu oamenii ăștia? Vreun accident, vreo boală? Bombardament? Ramona simțea o curiozitate intensă de a afla. Și-o putea imagina pe acea femeie fugind cu copilul în brațe, când ceva groaznic s-a întâmplat… Probabil că femeia încercase să-și apere copilul cu prețul vieții ei și au sfârșit amândoi sub dărâmături.

   Ramona nu știa nici ea de unde îi veneau asemenea gânduri. De mică fusese așa, cu o imaginație ieșită din comun, dar când începea să le spună celor din jur ce-i trecea prin minte, primea răspunsuri de genul: „Numai tu puteai să spui așa ceva! Auzi, ce idee!” sau „Lasă prostiile deoparte, sunt atâtea de făcut și tu visezi la cai verzi pe pereți!”. Așa că n-a mai spus nimic, ținea totul pentru ea. O fi ea ciudată, cu această hiperimaginație, sau cei din jur, incapabili să pătrundă în universul ei?

Cu un oftat, trecu mai departe. Alte chipuri, alte nume, alte date.

CRAUUUUUUU!

   Dacă ar fi fost superstițioasă, ar fi tresărit: o imagine mai tipică de atât pentru poveștile horror n-ar fi găsit nici dacă ar fi căutat-o cu lupa: o cioară își deschidea aripile, stând pe o cruce. Zâmbi și trecu mai departe.

   Uite că nu era chiar singură: o bătrână în negru stătea pe o bancă, în fața unui mormânt. În mod ciudat, simți nevoia să meargă la ea s-o întrebe unde este mormântul lui Jimmy. Râse și ea de ce idei avea câteodată. Cum ar fi să meargă la ea, s-o întrebe:

„Nu vă supărați, caut și eu un mormânt al unui anume Jimmy. Dacă are poză, m-ar ajuta mult. E un tânăr chipeș și brunet.”

Biata femeie, ar zice că e o țicnită.

   Mai cercetă puțin peisajul, iar după ce plecă femeia, se îndreptă și spre mormântul acela. Îl tot ocolise, pentru a nu o deranja. Se vedea de departe că nu era ceea ce căuta, părea să fie cineva mort de curând: flori proaspete, candele recent aprinse… În plus, femeia era îmbrăcată în negru, purta doliu, clar vizita mormântul cuiva ce murise de curând. Nimeni n-ar purta doliu după un mort de 20 de ani. Asta e, venise degeaba.

   Totuși, se hotărî să străbată scurta distanță și să arunce o privire spre cruce. Noroc că era o bancă acolo, altfel ar fi căzut direct pe pământ: îl găsise, tânăr și frumos, cu zâmbetul pe care i-l știa atât de bine… Dar nu asta o frapă, se aștepta să-i vadă poza, ci inscripția de pe cruce:

MARINESCU SERGIU

 1968-1997

          „N-ai plecat niciodată, vei dăinui în eternitate”

 

       – VA URMA –

 

    Poarta vrăjitoarelor, de Rodica Bretin-recenzie

 

Titlul original: Poarta vrăjitoarelor

Editura: Nemira

Colecția Mistica Esoterism

Serie coordonată de Risvan Vlad Rus

Anul apariţiei: 2015

Număr pagini: 155

Gen: Documentar, Istoric

Cotație Goodreads: 4,33

 

   Nu știu exact în ce gen literar să încadrez „Poarta vrăjitoarelor”. În ciuda titlului, nu este despre vrăjitoare. Nu este nici fantasy, nici esoteric (dacă vă așteptați să găsiți tot felul de descântece, ritualuri supranaturale sau rețete pentru poțiuni magice, vă înșelați), nici chiar despre spiritualitate, nimic din toate acestea.

   Este ceva la graniță, mai degrabă o lucrare de documentare, ce reunește mai multe cazuri inexplicabile din istorie și teorii ale unor oameni de știință, având ca idei centrale călătoria în timp și realitățile paralele.

   Citind această carte, constatăm că unele cărți fantasy sau S.F. nu au apărut din neant. Călătoria în timp, mașina timpului, realitățile paralele sunt subiecte la care omenirea s-a tot gândit. „Miss Peregrine”, „Harry Potter”, „Materia întunecată”, „Undeva, cândva”, „The Frequency”, toate aceste cărți și filme au avut drept surse de inspirație teorii de mult discutate.

   Fizicienii Albert Einstein și Stephen Hawking au cercetat, printre altele, și acest subiect al realităților paralele. Potrivit lui Hawking, se pare că responsabilă este o substanță din Univers, numită materie cenușie. Nu înțeleg eu prea multă fizică, însă se pare că există posibilitatea ca Universul să fie mai complex decât îl știm noi; noi îi vedem doar o fațetă, aceea din care facem parte, însă unii consideră că ar exista mai multe laturi: așa numitele realități paralele.

De altfel, înțelegerea naturii cuantice a gravitației dusese, încă de la sfârșitul secolului XX, la două constatări șocante: există dimensiuni suplimentare în afara celor patru cunoscute (trei spațiale și una temporală), iar Universul nostru este doar unul dintr-o infinitate, între ele existând căi de comunicație – după cum au teoretizat cercetători de reputație mondială, ca fizicianul Stephen Hawking și astronomul Martin Rees.”

    Cartea este alcătuită din mai multe povestiri, cazuri de-a lungul istoriei omenirii în care au avut loc experiențe stranii, inexplicabile. Zgomote produse aparent din senin, materializări, atingeri, semne apărute pe corp fără a fi cineva prin preajmă…

   „Poarta vrăjitoarelor” este titlul dat de unul dintre cazuri, ultimul din carte și după părerea mea, cel mai interesant. Probabil mi s-a părut așa pentru că una dintre epocile întrepătrunse este cel mai aproape de zilele noastre, și anume, anii 1970, când se presupune că o studentă germană a nimerit direct în secolul XIII. Se plimba prin pădure, alături de iubitul ei, când a dat de un anumit copac. Fata n-a mai fost găsită, dispariția ei devenind un mister.

    În secolul XIII, o tânără roșcată, având semnalmentele studentei, a fost arestată sub acuzația de vrăjitorie de Sfânta Vehmă, un fel de organizație precursoare a Inchiziției, lucru reieșit din anumite documente ale epocii. Să fie studenta aceeași persoană cu roșcata persecutată?

   Potrivit anumitor ipoteze, porțile vrăjitoarelor sunt, de fapt, „punți Einstein-Rosen”, ce „teoretizează posibile căi de deplasare în spațiu și timp.”

Porți între civilizația noastră și altele ce evoluează independent, pe planete de care ne despart ani-lumină ori se află într-un alt plan dimensional… Mai cutremurătoare decât existența „porților” rămâne însă certitudinea că unii oameni au cunoscut cu exactitate locul unde se aflau: alchimiști, templieri, învățați arabi sau europeni din Renaștere, ei au știut ce erau și, mai ales, unde duceau.”

   Castele bântuite, catedrala din Chartres, fortăreața maură Javalona, anumiți copaci dintr-o pădure, să fie toate acestea punți sau porți spre alte lumi, spre alte dimensiuni?

   Să poți modifica trecutul, venind din viitor? Există păreri controversate și în raport cu această temă: „S-a ridicat, desigur, problema „Legii Informației Neregresive” (des vehiculată în anii `70 ai secolului XX), potrivit căreia cineva venind din viitor nu ar putea interveni în trecut, deoarece schimbarea acestuia ar duce, inerent, la modificarea perioadelor ulterioare, punându-se sub semnul întrebării însăși existența persoanei în cauză. Dar Legea Informației Neregresive a fost combătută de fizicieni și istorici două decenii mai târziu, când Stephen Hawking și John Keegan (cel mai mare specialist britanic în conflictele secolelor XIX-XX) au observat, independent unul de altul, faptul că noi nu putem ști dacă istoria, așa cum o cunoaștem, este rezultatul unei evoluții „normale” sau al unor intervenții exterioare mai mult sau mai puțin accidentale, despre care, oricum, nu am avea de unde să aflăm…”

    Ce mi-a plăcut:

– subiectul. Sunt fascinată de poveștile despre călătoria în timp și realități paralele. Sunt conștientă că cel mai probabil, așa ceva nu există, ținând mai degrabă de ficțiune, însă acest subiect abordat în filme, cărți, cercetări, mă fascinează. În adâncul sufletului, încă mai sper că acest lucru este real și că pe undeva, chiar există o poartă a timpului.

– Îndemnul autoarei de a ne menține mintea deschisă, nu neapărat de a crede în aceste fenomene inexplicabile, ci a le analiza la rece, cu flexibilitate, din mai multe perspective.

– documentarea serioasă a autoarei, cartea fiind înțesată de istorie. Mi-a plăcut să aflu mai multe despre Reconquista spaniolă, războaiele din Evul Mediu, Sfânta Vehmă și altele.

   Ce nu mi-a plăcut: exact același lucru de mai sus, unul din avantaje fiind cu două tăișuri: lucrarea este foarte bogată în istorie, ceea ce este bine, dar îngreunează lectura și te face să te întrebi unde apare odată acea poartă a timpului. Mi-ar fi plăcut să se insiste mai concret pe călătoria în timp și mai puțin pe istorie.

   Citate:

„Căci nu există enigme, ci doar fenomene care așteaptă să fie explicate. (…) dacă o lege științifică este infirmată de un fenomen, nu trebuie ignorat fenomenul, ci rescrisă legea.”

„Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer și pe pământ decât suntem pregătiți să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm mintea deschisă, analizând cu obiectivitate și detașare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi…”

„E tot atât de greu să te ridici la înălțimea unui ideal, cum este să primești ceea ce mintea nu poate să accepte.”

   Despre autoare:

    Rodica Bretin este, la bază, cercetător științific. A publicat mai multe lucrări de factură istorică și fantastică, unice în Europa de Est. A lucrat ca redactor-șef în cadrul unor edituri și ca realizator TV.

   În 1996, a primit premiul pentru Cea mai bună proză străină la Festivalul Internațional al Artei Fantastice de la Annecy, Franța, pentru nuvela „Negura”; în 2001, Premiul Volaverunt la Festivalul de la Valencia Spania, pentru nuvela „Conquistadorul” și premiul pentru Cel mai bun roman străin acordat de Fantasia Art Association, în 2005, pentru „Fecioara de Fier”, publicat în serial de revista The Historian din Truro, Cornwall, Marea Britanie.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

      Cumpătarea, de María Dueñas-recenzie

Titlul original: La Templanza
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul apariției: 2016
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 566
Gen: Saga, Roman Social, Istoric
Cotație Goodreads: 3,58

    „Nu te mai gândi să redevii ce-ai fost, încearcă să privești către alte zări.” – dacă romanul  „Cumpătarea ar avea un motto, acesta ar fi. Este citatul din carte care, în opinia mea, îi reprezintă cel mai bine esența.

ȘTIAȚI CĂ…:
– orașul Ciudad de México se numea pe vremea imperiului aztecilor „Tenochtitlán” și a fost fondat în 1325, pe o insulă de pe lacul Texcoco?
– numele orașului Jerez vine de la butucii de viță-de-vie botezați Xera, aduși din bazinul Meditarenei de către vechii fenicieni și din care s-a făcut vinul de Jerez?

   Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le aflăm despre cultura și civilizația unor locuri precum Ciudad de México, Havana, Jerez, din cartea Maríei Dueñas.

    De mult doresc să citesc această carte, fiind foarte plăcut impresionată de celelalte două scrise de autoare, „Iubirile croitoresei”, respectiv, „Ce avem și ce uităm”, ambele cu recenzii pe Literatura pe Tocuri, aici  și aici.
Acțiunea din această a treia carte are loc în secolul al-XIX-lea, purtându-ne în mai multe locuri: Ciudad de México, Havana, Jerez. Facem cunoștință cu un Mexic ce își recăpătase recent independența față de Spania, patria-mamă, cu o Cubă ce încă avea statutul de colonie spaniolă și cu Andaluzía viticolă și pitorească:

Două cofetării și trei croitorii, cinci bărbieri, numeroase fațade nobile, două farmacii, un curelar și câteva dughene liniștite de pantofi, umbrele și alimente. Iar printre ele, doamne de bonton și domni îmbrăcați după moda englezească, puști și slujnicuțe, școlari, tot soiul de trecători și oameni simpli, care se întorceau acasă la ora mesei. Prin comparație cu ritmul nebunesc al orașelor de dincolo de ocean, de unde venea el, Jerez era ca o plapumă de puf, dar Larrea nici măcar n-a observat.”

   De fapt, cartea este construită ca un triptic: prima parte corespunde Mexicului, a doua, Havanei și a treia, Jerezului din patria-mamă. Este mai mult o saga, prezentând viețile personajelor din prezent, dar și din trecut. Nu știu de ce descrierea cărții de pe prima copertă o recomandă drept „Un thriller pasionant, plin de aventură, conspirații și romantism” – nu mi se pare că ar avea nici o caracteristică, oricât de mică, dintr-un thriller. Este, mai degrabă, o dramă, o poveste a mai multor generații, întinsă pe teritorii diferite.

    Mauro Larrea este personajul central, un proprietar de mine de argint care a pornit de jos, fără a avea nimic, ajungând un prosper om de afaceri. Văduv, și-a pierdut soția de tânăr, la nașterea celui de-al doilea copil. Mariana, fiica sa, este căsătorită și însărcinată, o femeie cu capul pe umeri, cu simț practic dezvoltat, iar fiul său, Nicolás, este mai degrabă un visător, ce urmează să încheie o căsătorie avantajoasă pentru toată familia.

    O investiție riscantă a pus capăt bunăstării și bogăției adunate cu atât sârg: Mauro Larrea este ruinat.

    Pentru a se salva, concepe un plan nebunesc: se împrumută la un cămătar cu dobândă 100%, își pune casa drept garanție și pleacă în lume, sperând că va găsi o afacere bună în care să investească.

    În Cuba îi cunoaște pe soții Gustavo și Carola Gorostiza, el spaniol, ea mexicancă, sora viitorului său cuscru. Printr-un concurs de împrejurări, el și Gustavo Gorostiza ajung să joace o partidă de biliard ce le va schimba viața, cu o miză cel puțin curioasă. Pot doar să vă spun că într-o primă fază, fiecare dintre cei doi jucători se chinuia să piardă. De ce? Aflați citind cartea. Partida de biliard este una dintre cele mai intense scene din roman:

„În zori, pe la trei și douăzeci, când, scoși din țâțâni, ajunseseră la egalitate cu carambolurile o sută patruzeci și nouă și erau la doar unul distanță de sfârșit, i-a venit rândul lui Mauro Larrea.
A strâns mânerul tacului și și-a îndoit trunchiul. Tacul a intrat ferm în cercul schițat de degetele lui, iar la vedere au mai rămas o dată urmele lăsate pe mâna lui stângă de explozia de la mina Las Tres Lunas. A calculat, a pregătit lovitura, a țintit. Și, gata să lovească, s-a oprit. Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, iar el și-a îndreptat torsul cu o neliniștitoare lentoare.”

   Peste noapte, Mauro Larrea se trezește proprietarul unei moșii din Jerez. Astfel, pleacă în Spania, țara mamă, cu intenția de a vinde proprietățile: conacul, plantația de viță-de vie, crama. Mulți își pun întrebarea de ce nu ia în calcul posibilitatea de a pune moșia pe picioare, însă el nu știa prea multe despre cultivarea viței de vie și comerțul cu vin. Ce poate ști un miner despre vin? În momentul în care face cunoștință cu via, aflăm și de unde vine titlul cărții, „Cumpătarea” („La Templanza”). Inițial, am crezut că este vorba despre cumpătarea de care Mauro Larrea va da dovadă în refacerea patrimoniului, dar se pare că este exact invers.

     Numai de cumpătare nu poate fi vorba în acest roman. Și totuși, de unde vine titlul cărții?

Cred că nu cunoști încă La Templanza, sau mă înșel?
Echilibru, asta îi trebuia sufletului său: multă măsură, cumpătare cu toptanul. Dar se îndoia că Sol se referise la virtutea cardinală de care ducea el lipsă de atâta vreme. De aceea a și ridicat dintr-o sprânceană.
– La Templanza, via noastră, l-a lămurit. Sau, mai bine zis, cea pe care o deții acum.

   În Jerez cunoaște o femeie deosebită, de care se îndrăgostește, Soledad Montalvo. Din păcate, în cale le stau multe piedici: Soledad este căsătorită, are patru fiice și ascunde multe. Este un personaj complex, o femeie puternică, luptătoare, în stare de orice pentru a proteja interesele fiicelor ei.

    Toate personajele Maríei Dueñas sunt complexe, alcătuite din nuanțe, nu din alb și negru. Sunt mai mult persoane decât personaje, aproape din carne și oase, de ai impresia că ies din carte: cu bune, cu rele, capabile de fapte contradictorii și ceea ce îmi place cel mai mult, pline de pasiune. Pasiunea aceea tipică zonelor calde, Spaniei și țărilor latine. Toate personajele sunt foarte bine conturate: protagonistul, Mauro Larrea, sfătuitorul său, Andrade, Carola Gorostiza, Gustavo Gorostiza, Soledad Montalvo, Manuel, avocatul și prietenul de familie al acesteia.

    Și pentru că am ajuns aici, să spun ce mi-a plăcut la roman:
– documentarea foarte extinsă, lucrurile pe care le aflăm despre Spania, Mexicul și Cuba secolului al-XIX-lea, aspectele istorice. De fapt, autoarea a spus într-un interviu că dintre toate cele trei cărți scrise până la acel moment, pentru „Cumpătarea” s-a documentat cel mai mult. Potrivit declarațiilor sale, când a scris „Iubirile croitoresei”, au ajutat-o foarte mult legăturile familiei sale cu Marocul, mama ei născându-se în timpul Protectoratului spaniol; „Ce avem și ce uităm” a fost inspirată din propria experiență în America de Nord. Însă în ceea ce privește „Cumpătarea”, n-a avut parte de experiență personală, fiind nevoită să se documenteze în profunzime, lucru pe care l-am observat și citind secțiunea de mulțumiri, de la sfârșitul cărții;
– descrierea lumii hispanice până în cele mai mici detalii, inclusiv aspectele lingvistice: sublinierea pronunției cu accent andaluz: „Ay, don Manué, don Manué…” în loc de „Manuel” – andaluzii de abia ating consoanele finale în pronunție.

    „Trăind între două lumi, Mauro Larrea folosea uneori expresii aspre din Spania și alteori fraze mai mexicane decât Castelul de pe Chapultepec.” – într-adevăr, deși în esență este aceeași limbă, multe expresii din Spania diferă de cele din America Latină, iar accentul pur spaniol este mai dur, mai aspru.

Ce nu mi-a plăcut: dacă v-aș spune că este o lectură ușoară, v-aș minți. Este chiar o lectură anevoioasă, iar dacă nu ești atent, pierzi ușor firul. De ce? În parte, din cauza volumului: este o carte mare, de peste 500 de pagini, scrise mic; de vină este și acțiunea, ce se desfășoară cu oarecare lentoare, așa că dacă vă așteptați la o carte care se citește singură, cu acțiune debordantă și răsturnări de situație la fiecare pagină, clar nu este pentru voi. Cred că și traducerea neinspirată pe alocuri îngreunează lectura. Nu mi-a plăcut să găsesc expresii traduse aproape mot-à-mot:

   „Cuiul care îi spuzea în acea dimineață pudoarea bărbătească i s-a înfipt o idee mai adânc.” – ca să ne lămurim, cuiul înfipt al spaniolilor este, în română, echivalentul nodului din gât sau al golului din stomac. Eu n-am avut probleme de înțelegere, fiind vorbitoare de spaniolă, dar cineva care nu cunoaște limba se poate întreba de unde a mai apărut cuiul acela și până să-și dea seama că este o expresie, o figură de stil, deja a pierdut șirul acțiunii. La fel se întâmplă și cu a băga pe cineva în buzunar (echivalent în română: a-ți mânca din palmă, a-l avea la degetul cel mic); chiar dacă își dă seama că este o figură de stil, nevorbitorul de spaniolă nu-i cunoaște sensul, tot gândindu-se ce o însemna să-ți bagi în buzunar o persoană.

   Așadar, nu este chiar o carte ușor de parcurs. De obicei, citesc o carte în 3-4 zile. „Cumpătarea” mi-a luat mai mult de o săptămână, iar dintre toate cele trei cărți ale autoarei, aceasta mi-a plăcut cel mai puțin.

    Îi acord 3 steluțe din 5.

    Iar în final, vă distrez cu o viziune cinematografică: atunci când citesc o carte, îmi imaginez că personajele sunt jucate de actori celebri. Acest lucru este și mai ușor de realizat cu personajele Maríei Dueñas, care sunt atât de vii și reale. Cei familiarizați cu telenovelele vor râde cel mai mult. Așadar, în rolul lui Mauro Larrea, l-am văzut tot timpul pe Fernando Colunga; Carolei Gorostiza i-a dat viață Marlene Favela, iar lui Soledad Montalvo, Raquel Infante, probabil datorită accentului andaluz. Distribuția e provizorie, desigur. În curând se va realiza o serie televizată (pe bune, nu în imaginația mea) pe baza cărții, așa cum s-a procedat și cu „Iubirile croitoresei”.

Citate:
„Uneori câștigi, alteori pierzi. Și, cu cât mizezi mai mult, cu atât cazi mai de sus.”
„Atunci veți fi de acord cu mine că o căsnicie e o alianță complicată. Aduce bucurii și amărăciuni… Iar uneori devine și un joc al puterii.”
„Există lucruri care merg până dincolo de ceea ce credem că suntem în stare să controlăm, a glăsuit atunci Sol, înălțându-și, în sfârșit, privirea senină. Situații care ne pun pe jar.”
„N-ai zile, Mauro, în care ți-ar plăcea ca lumea să se oprească? Să stea în loc și să ne ofere o pauză. Să ne lase neclintiți ca statuile, ca simple borne de drum, fără să trebuiască nici să gândim, nici să vorbim, dar mai ales să rezolvăm. Iar lupii să nu ne mai arate colții.”
„Vânturi neașteptate ne împing s-o apucăm uneori pe drumul de dus și alteori pe drumul de întors, și adesea nu merită să înoți împotriva curentului.”

    Despre autoare:

    María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoresei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

    Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

    Cel de-al treilea roman, La templanza (Cumpătarea),  urmează să fie ecranizat într-o serie televizată, în timp ce autoarea deja lucrează la cel de-al patrulea roman.

Cartea Cumpătarea de María Dueñas a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

Surse foto: arhivă personală

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții

– Unde or fi notițele alea?! Înnebunesc, îmi trebuie pentru proiect!
   Camera era răvășită, foi împrăștiate pe covor, sertare deschise și golite… Ramona căutase peste tot, când dădu peste ceva. Dar nu peste notițe, ci peste o anumită bucățică de hârtie. Cu un anumit număr de telefon. Nici nu mai știa că îl păstrase, avea impresia că luase drumul coșului de gunoi.
Dădu să arunce hârtia, dar ceva o oprea. „Dacă e un semn? Tocmai acum să dau peste el? Și dacă mai încerc o dată? O dată și dacă nici acum nu scot nimic, îl arunc pentru totdeauna!”
Apucă mobilul și când să înceapă să formeze: „Nu, e o prostie! N-a mers de atâtea ori, de ce ar fi altfel acum? N-are sens! A aflat Andreea tot ce era de aflat. Tipul m-a tras pe sfoară. Nu știi cum  să scapi de o tipă? Cea mai bună metodă: dă-i numărul vecinei tale de 70 de ani! Are numărul meu, putea să mă sune de zeci de ori până acum! N-a făcut-o nici măcar o dată, mesajul e clar! N-o să stau să mă milogesc de el!”
Altă voce îi suna în cap: „Ce pierzi dacă mai suni o dată? O singură dată! Dacă-ți închide iar baba, la revedere! Nu mai suni deloc, arunci numărul și gata!”
Începuse să se teamă de altceva: dacă răspunde și nu închide? Îi era teamă de ce i-ar putea spune. Asta nu era nimic, dacă răspundea altcineva? Dacă răspundea chiar el?
„Ramona, Ramona, nu te știam așa fricoasă! Fraiero! Auzi, să-ți fie frică de o biată bătrână! Ha Ha! Andreea n-ar sta pe gânduri și ar suna!”
„Bine, sun! Dar dacă face la fel…”
„Dacă face la fel, arunci numărul și nu mai suni niciodată, fetițo!”
„De parcă aș avea de ales, dacă arunc hârtia.”
„Poți să-l păstrezi în memoria telefonului.” – îi șoptea o voce ghidușă.
„Ho, taci o dată! Gata, sun, că m-ai înnebunit! Dar dacă nu răspunde, eu nu stau să sun de 10 mii de ori!”
„Bine!” fu de acord vocea ghidușă.
„Ce jalnică sunt! Stau de 10 minute cu hârtia asta și cu telefonul în mână, certându-mă cu mine însămi dacă să sun sau nu. Hai s-o facem și p-asta o dată! Mai mult ca să stau eu liniștită că am mai încercat.”
   Tastă hotărâtă numărul, apăsă „Call” și puse telefonul la ureche, sperând să se încheie odată. Sperând să nu răspundă nimeni sau să răspundă iar bătrâna, după care să închidă fără un cuvânt.
Sună, și sună… Mai bine n-ai răspunde! Mai las să sune 3 triluri. Dacă nu răspunde, închid.
– Alo!
   „Shit! De ce ai răspuns, cucoană! De ce nu ești la piață, în baie sau mai știu eu unde? Acum ce-ți spun eu ție?”. Auzind vocea aceea după atât timp, nu-i venea să-i repete aceleași lucruri. Voia să închidă odată telefonul, să nu mai treacă prin asta.
– Alo! Vorbiți odată? Să știți că închid!
– Nu! Nu închideți, vă rog! Ar fi vrut să spună altceva: „Închide odată, cucoană! Închide și așa am și eu conștiința împăcată! Ca de obicei, eu am sunat, dar tu n-ai vrut să mă asculți, ai închis, așa că nu mai are rost să sun.”
– Alooooo! Ce joc e ăsta, domne? Răspund, nu vorbiți, ziceți să nu închid și tăceți iar! Dar spune odată ce ai de spus!
– Vreau să vorbesc cu Sergiu!
Nu știa cum i-au ieșit cuvintele, probabil reacția neșteptată a bătrânei o impulsionă, sau teama că va închide. Un fel de „Acum ori niciodată”.
– De ce-mi faci asta?! Ești sadică, îți place să răsucești cuțitul în rană? De ceeee? Cine ești și de ce-mi faci asta?!
Nu se aștepta la o așa ceva, bătrâna era nervoasă, țipa și plângea în același timp. Era gata să închidă, când auzi o altă voce feminină:
– Dă-mi-o mie, bunico! Iar ai început cu telefoanele? Cine ești și ce vrei? De ce faci asta?
Ramona nu știa ce să spună. Tăcea la capătul firului.
– Aha, acum nu mai ai curaj! Răspunde, de ce faci asta?
– Dar nu fac nimic, ce să fac?
Ramona se enervase și ea și nu știa ce o determina să continue conversația. „Cât de stupid! Chiar că pic în mijlocul celor mai absurde situații! De ce naiba n-am închis? De ce nu închid chiar acum?”
– Să-ți bați joc de o bătrână vulnerabilă ți se pare nimic? Să ceri să vorbești cu fiul ei mort ți se pare nimic? Ți se pare distractiv?
– Ăăă, eu nu știu despre ce e vorba, cred că e o greșeală…
– Greșeală, pe naiba! Nu e prima oară când suni și ceri cu Sergiu, mi-a spus bunica! Ce e, te plictisești, n-ai ce face? Ia să vedem dacă te mai plictisești când o să chem Poliția! Putem identifica apelul și numărul, în caz că nu știai! Trebuie doar să cerem desfășurătorul! Și încă ceva: dacă pățește ceva bunica mea, cu inima sau cu tensiunea, din cauza ta, te găsesc și în gaură de șarpe și te jupoi, așa să știi! Lasă-mi familia în pace! Las-o pe bunica în pace, lasă și memoria unchiului meu în pace! Nu ți-e rușine să te folosești de numele unui mort?! Acum ai amuțit?! Cu mine n-ai curajul să vorbești, japița dracu`?!
De parcă i-ar fi lăsat răgaz să mai spună ceva!
– Mort? Ai spus mort?
– Da, drăguță, unchiul meu, Sergiu, fiul bunicii mele, pe care tu îl cauți cu atâta insistență, e mort de 20 de ani, nu mai face pe proasta, că nu ține cu mine!
Fata închise, dar nu mai conta. Ramona scăpă telefonul din mână. Nu-și mai simțea picioarele.

                      
     *

   – Gata, am intrat tare în ea! Nu cred să mai sune! Și dacă te mai deranjează, mă chemi, da, buni? Cerem desfășurătorul și vedem de unde e apelul nenorocitei! Ți-o fac câlți!
– Deja ai făcut-o! Aoleu, Anduțo, nu știu dacă să râd sau să plâng! Cu cine oi fi semănat așa războinică, nu știu! Taică-tu e calm, maică-ta la fel… Unchi-tu avea personalitate… Câteodată văd în privirea ta aceeași hotărâre, același foc lăuntric… Te privesc și simt că trăiește prin tine, că n-a… plecat niciodată!
– Bunico, nu te întrista! N-o lăsa pe idioata aia să-ți strice buna dispoziție!
– Nu, drăguța mea! Nu e zi de la Dumnezeu să nu-mi aduc aminte de el, indiferent dacă sună aia sau nu, gata, uit-o, iart-o! Nu te mai supăra și tu, faci riduri înainte de vreme! – replică bătrâna, zâmbind amar.
– Bine, dar dacă mai te deranjează…
– Apelez la tine, știu! îi răspunse, de această dată zâmbind din toată inima.
Lucreția nu știa când nepoata ei crescuse atât. Parcă ieri era o mogâldeață, iar acum, domnișoară în toată regula! O domnișoară de toată frumusețea: brunetă, cu ochi migdalați și piele măslinie, buze conturate și cărnoase. Semăna bine cu tatăl ei, fiul mai mic al Lucreției. Cum se aruncase în neam nu știa, dar avea multe și din Sergiu, fiul pierdut și unchiul Andei. Ochii aceia negri, dar mai ales, privirea pătrunzătoare. Într-un fel, Sergiu se întorsese la ea prin Anda. S-a născut la câteva luni după moartea lui. Nu a apucat să-și cunoască nepoata, a plecat prea grăbit și prea devreme…
Câteodată visa cu ochii deschiși, imaginându-și interacțiunea dintre Sergiu și Anda. De fiecare dată când Anda făcea ceva ieșit din comun, îi spunea: „Unchi-tu să te vadă!”. Ar fi vrut să știe și el cât de mult îi seamănă nepoata. E o figură fata asta… Temperamentală, plină de viață, cu un suflet enorm și o strălucire pe care puțini oameni o au; unii îi spun carismă; genul care atunci când intră într-o cameră, atrage toate privirile fără a-și propune, prin simpla prezență. Exact așa era și el…

                           *

   Andreea își dădea seama că se întâmplase ceva nasol de cum i-a auzit vocea Ramonei. O cunoștea atât de bine!
– Am sunat iar acolo. Am vorbit cu femeia.
– Care femeie? Să nu-mi spui… Păi nu ziceai că ai aruncat hârtia? Că nu te mai gândești la asta?
– Știu, dar îmi căutam ceva pentru facultate, când am dat peste biletul cu numărul. Aveam impresia că l-am aruncat, dar nu. În fine, am sunat și a răspuns tot ea.
Ramona îi istorisi tot prietenei ei, fără să-i scape vreun detaliu.
– Și ce dacă îl cheamă Sergiu? Nu e singurul de pe lume cu numele ăsta. Nu-i știi nici numele de familie, e o coincidență, mai mult ca sigur!
– Eram sigură că asta o să-mi spui! Coincidență, mi-a dat numărul greșit, care din întâmplare e al unui mort tiz cu el, face mișto de mine… Dar eu simt că nu-i așa, Andreea! Simt că e ceva mai mult de atât, ceva ce nu putem explica logic. Și simt că e o legătură cu tipul mort, prieten cu ai mei! Cel din poză…
– Ramo, să știi că m-am gândit și la asta: e o poză veche. De multe ori, în poze ieșim altfel decât suntem. Și eu am niște poze în care nici nu zici că-s eu! Poate că într-adevăr, cei doi seamănă, iar în poză ți se pare că seamănă și mai mult, printr-o iluzie optică. Și contextul favorizează asemănarea, să știi! Tu l-ai cunoscut în context de petrecere, era îmbrăcat elegant etc. Tipul din poză era tot la o petrecere, îmbrăcat asemănător. E doar o poză veche! Nu poți să tragi concluzii bazându-te doar pe asta!
– Ah, Andreea, mă zăpăcești cu atâta logică! De ce trebuie tu să analizezi rațional totul? Eu am intuiție, și acum intuiția îmi spune că e ceva aici! Câteodată explicația cea mai simplă e cea corectă.
– Și care e explicația ta?
– Nu știu, Andreea, dar știu că aici logica n-are nicio treabă… O să investighez, o să aflu eu, o să vezi!
Ramona vorbea cu înfocare, ca adepții unei secte: ochii îi străluceau, fiind foarte animată de propriile convingeri și planuri.
– Ești bine? N-ai febră? o întrebă Andreea, punându-și mâna pe fruntea ei, chipurile pentru a-i verifica temperatura.
– Râzi tu cât vrei, dar aici e ceva. Iar eu o să aflu!
– OK, Sherlock!

                      – VA URMA –

Fantastic Beasts and Where to Find Them, de J.K. Rowling (sau Newt Scamander, cum preferați)-recenzie

 

Titlul original: Fantastic Beasts and Where to Find Them

Editura: Bloomsbury

Anul aparitiei: 2017

Limba: engleză

Număr pagini: 99

Gen: bestiar fantastic

Cotație Goodreads: 3,95

 

   „Fantastic Beasts and Where to Find Them” este una din carțile scrise de J.K.. Rowling pentru fundațiile Comic Relief și Lumos, alături de „Quidditch through the ages” și „The Tales of Beedle the Bard” (tradus la noi „Poveștile Bardului Beedle”). Banii obținuți din vânzarea acestor trei cărți sunt folosiți pentru sprijinirea copiilor defavorizați din toată lumea.

   Dar care-i treaba cu aceste cărți? Fac parte din universul Harry Potter, fără a face parte din serie, cu acțiunea și personajele pe care le știm.

   Cum mai există un „Fantastic Beasts and Where to Find Them”, apărut și la noi, tradus „Animale fantastice și unde le poți găsi”, mulți s-au întrebat dacă este vorba de una și aceeași carte. Ei bine, nu! Bestiarul „Fantastic Beasts and Where to Find Them” nu este același lucru cu scenariul „Animale fantastice și unde le poți găsi”. Amândouă fac parte din universul Harry Potter, amândouă sunt scrise de J.K. Rowling și îl implică pe Newt Scamander, dar nu sunt unul și același lucru!

   Primul apărut a fost bestiarul, colecția de animale fantastice. Pe baza sa, a apărut celebrul film „Fantastic Beasts and Where to Find Them” („Animale fantastice și unde le poți găsi”), creându-se o poveste, cu acțiune, fir narativ, personaje și toate cele. Mai târziu, în librării a apărut scenariul filmului, sub formă de carte, însă este vorba doar de scenariu, nu de bestiar. Se presupune că Newt Scamander a scris bestiarul, la care lucra în timpul celor petrecute în film. Desigur, varianta pentru Încuiați/Mageamii este că J.K. Rowling l-a scris, bestiarul fiind o operă de ficțiune, așa că șșșștttt! Încălcăm Secretul și vine MACUSA după noi!

   De curând, bestiarul a fost reeditat, fiind adăugate 6 animale fantastice. Noua ediție vine la pachet cu o copertă superbă și cu ilustrații. Așa putem înțelege mai bine descrierile acelor animale. Ce are în minus noua ediție față de cea veche? Notițele făcute pe margine (sau care se presupune că au fost făcute, în varianta pentru Încuiați/Mageamii) de către personajele din serie. Mi-a plăcut foarte mult partea aceea și îmi pare rău că în noua ediție a dispărut. În afară de caracterul comic al comentariilor, acestea dau un plus de autenticitate și sentimentul de apropiere de personajele seriei, acum absente.

   În ambele ediții, întâlnim descrierile animalelor fantastice în ordine alfabetică, precum și clasificarea oficială a acestora din punctul de vedere al Ministerului Magiei (M.O.M. – Ministry of Magic Classification). În introducere, asistăm la mai multe clasificări realizate de-a lungul timpului, în funcție de diverse criterii.

   De asemenea, aflăm că destule animale fantastice au fost zărite în lumea Încuiaților/Mageamiilor, apărând în presa acestora sau în basmele pentru copii. Un incident care putea să se termine destul de neplăcut este relatat în carte: un dragon a scăpat de sub control și a nimerit pe o plajă plină de Încuiați/Mageamii, însă din fericire, o familie de vrăjitori a rezolvat situația, aplicând farmece de memorie în masă. Păstrarea secretului în privința animalelor fantastice este o problemă, mai ales când acestea sunt de talie foarte mare: hipogrifi, dragoni. Ce măsuri de protecție sunt adoptate pentru a le ascunde puteți afla citind cartea.

  Mi-am amintit cu drag de seria Harry Potter, reîntâlnind animale magice precum baziliscul (vasilisc, mai nou), Demiguise (tradus la noi cam neinspirat „Deghizuș”), din blana căruia se fac pelerinele de invizibilitate, unicorni, Niffleri, Sfinx, pasărea Phoenix și multe altele.

  Una dintre secțiunile mele preferate este cea dedicată dragonilor, în care sunt prezentate cele 10 rase principale. Mi-am amintit de Harry Potter și Pocalul de Foc, când cei patru campioni au avut de confruntat câte un exemplar: Chinese Fireball, Common Welsh Green, Hungarian Horntail (Țintatul Maghiar al lui Harry, mai țineți minte?), Swedish Short-Snout. Nostalgia după primul volum din serie și-a făcut simțită prezența odată cu Norwegian Ridgeback (îl mai știe cineva pe Norbert?). Totodată, sunt mândră să aflu că Romanian Longhorn este inclus în această lucrare și că țara noastră este renumită pentru cea mai importantă rezervație de dragoni din lume: „The native territory of the Longhorn has now become the world’s most important dragon reservation , where wizards of all nationalities study a variety of dragons at close range.”. Știu că Charlie Weasley avea treabă pe aici, poate dăm întâmplător peste el.

   Am început prin a vă spune că această nouă ediție conține 6 animale în plus față de cea precedentă. Care sunt acestea?

   Hidebehind (apare în legenda fondării școlii Ilvermony, din America), Hodag (evident, provine din America de Nord), Horned Serpent (Șarpele cu corn, după care a fost denumită una dintre casele școlii Ilvermony), Snallygaster (originar din America de Nord), Thunderbird (dă denumirea uneia din casele de la Ilvermony), Wampus Cat (ca și suratele sale, a contribuit la denumirea uneia dintre casele de la Ilvermony; este o pisică foarte mare, capabilă de hipnoză și Legilimanție; cineva a pretins odată că a reușit să le dreseze și să le folosească pentru a-i păzi casa, însă s-a descoperit că, de fapt, folosise vrăji de mărire asupra unor Kneazles).

   Cred că v-ați dat seama, preferatele mele din carte sunt Wampus Cat și Kneazles. Ce sunt Kneazles? Pisici magice, mici ca dimensiune, dar cu urechi și cozi supradimensionate. Sunt foarte inteligente și detectează oamenii cu intenții necurate. Îl mai știți pe Șmecherilă (Crookshaks), pisoiul roșcat al lui Hermione? Ei bine, este corcit cu un Kneazle. De fapt, se pare că și lui Newt Scamander îi plac, doar are trei: Hoppy, Milly și Mauler. Acum vreau și eu un Kneazle!

   Probabil ați observat că cele 6 animale adăugate sunt legate de America de Nord și de Ilvermony, școala de magie de acolo. Intrați pe Pottermore și veți afla de ce.

Lectură plăcută!

Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a scris scenariul filmului „Animale fantastice și unde le poți găsi”, a înființat o fundație de binefacere, a scris alte cărți ce fac parte din universul Harry Potter.

   O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com , un site dedicat fanilor celebrei serii.

   Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

Cartea Fantastic Beasts and Where to Find Them de J.K. Rowling a fost oferită pentru recenzie de Books Express. Poate fi comandată de pe site-ul Books Express.

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii

 Martie 2017

   Trecuseră aproape două luni de la cele întâmplate. Vremea se încălzea simțitor. Ramona fusese foarte ocupată în ultimul timp cu examenele din sesiune, aproape nu se mai gândise deloc la James Dean brunet.
Nici nu-l mai întâlnise. Oglinda se dovedi a fi un talisman fără valoare, cu toate că îi salvase viața la un moment dat. Nu știa exact cum, dar era clar că îi salvase viața. Așa cum se așteptase, nu mai primi nici un semn de la Poliție.
   Mai purtase oglinda câteva zile într-un portfard din geantă, dar nimic. Se pare că își epuizase puterea de a-i scoate în cale o anumită persoană, iar ca armă era ineficientă, având în vedere că o lipise.
Fiind de acord cu Andreea, că n-avea rost să poarte după ea o oglindă peticită, lăsase portfardul undeva, pe fundul unui raft din dulap, împreună cu mănușa. Nu știa de ce n-o aruncase (mănușa, oglinda n-ar fi aruncat-o oricum). Poate că încă mai spera, în subconștient, că posesorul va apărea s-o revendice.
   E, asta e, mare pagubă! Vorba Andreei, o fi dat numărul unei vecine vârstnice, ca să-și bată joc de ea. La urma urmei, putea și el s-o contacteze dacă voia. Avea numărul ei… Cum asta nu s-a întâmplat, să fie sănătos, ura și la gară!
   Toată lumea era mulțumită, mai ales Andreea și tatăl Ramonei. Erau convinși că acea confuzie de la începutul anului fusese un episod trecător. Ramona luase note foarte bune la examene, iar acum era din ce în ce mai concentrată asupra lucrării de disertație. Andreea nu mai aducea nici ea vorba despre cele întâmplate. Nu voia s-o tulbure pe Ramona, mai ales acum, când trebuia să fie cu toată atenția la învățat.
De 8 Martie, doamna Angela organiză o seară în familie, invitând-o ca de obicei, pe Andreea.
– Ramona, du-te și deschide, sunt cu mâinile în prăjituri!
– Da, mamă!
Îi deschise ușa Andreei, când văzu pe masa din sufragerie ceva ce-i atrase atenția.
– Vaaaiii, uite ce avem aici! Un album vechi!
  Ramonei îi plăcea să se uite la pozele de când era mică, să evoce prima zi de școală, amintiri din vacanțe…    Câteodată stătea împreună cu mama ei ore în șir în fața albumelor de familie.
   O trase pe Andreea după ea, se așezară pe canapea, deschizând albumul. Fotografiile erau mai vechi decât se aștepta, nu le mai văzuse până atunci. Era un album cu pozele părinților ei, poate făcute chiar înainte ca ea să se nască.
– Ramona, ești sigură? Adică sunt pozele mamei tale, să nu se supere… În plus, trebuie să mă duc s-o salut.
– Taci, mă! Cum să se supere! Mai tare se supără dacă o întrerupi din activitatea culinară. Nouă ne place să ne uităm la pozele vechi, să ne amintim…
– Da, dar… Una e să te uiți tu, alta, eu.
– Ești nebună? Ești ca o soră pentru mine! Hai, taci, că te bat! Sau mai rău, te gâdil!
– Asta chiar n-aș suporta, lovitură sub centură!
– Păi știu! Atunci, taci din gură și privește! Vaaaiii, incredibil! Uite-o pe mama la școală!
– Ce semeni cu ea aici!
– Da. Uite-l și pe tata!
   Fetele se uitau la poze, din când în când scoteau exclamații, râdeau. Ramona o punea la curent pe Andreea: „Ăsta e unchiul cutare, aici e mătușa nu știu care. Aici e bunica, ce tânără era, nici n-o recunoști! Vaaaai, ce față avea văr-miu! Ăștia sunt niște prieteni de-ai lor, nu-i cunosc. Asta o prietenă de-a mamei, o știu din povestiri. Vaaaai, uite, poze de la petrecerile de altădată! Uite ce frumos se distrau, ce chefuri făceau! Ăștia se distrau mult mai bine ca noi astăzi!”
– Auzi, ăsta e super-bunăciune, cine e?
– Pfff, ești incorigibilă, care?
– Uite, ăsta!
   Ramona îngheță. Dintr-una din fotografiile de grup, din rândul din spate, îi zâmbea nimeni altul decât…James Dean al ei!

                        
        *

– Of, mai bine nu ți-l arătam! Ești tulburată, e doar o poză veche, poate doar seamănă! Foarte mulți oameni seamănă între ei…
– E el, Andreea! Și știi ce mă șochează cel mai tare? Arată exact la fel! Deloc îmbătrânit de atunci. Cine sau ce dracu` e ăsta? Vampir, vârcolac?
– Citești prea mult fantasy! Hai să nu ne pierdem cu firea! Calmează-te! Poate e tatăl lui James Dean al tău! D-aia seamănă așa. Cum semeni tu cu mama ta în poza aia, știi? Auzi la ea, vampir!
   Andreea încerca toate explicațiile logice, deși i se părea puțin posibil, doar-doar o va calma.
– Se poate să ai dreptate. O mai fi vreo poză pe aici? și începu să caute prin album, dând paginile febril.
– Ho, că le strici! Ai uitat că avem o cale foarte simplă de a afla ce-i cu el. O întrebăm pe mama ta!
– Băi, dar proastă sunt! Ai dreptate!
– Dar calmează-te, da?
Tocmai atunci intra mama Ramonei în cameră.
– Ce faceți, dragele mele, vă uitați la poze?
– Daaa, avem o sesiune foarte interesantă! Andreei i-a căzut unul cu tronc! Mă întreabă pe mine cine e, dar eu habar n-am. Cică e super-bunăciune! Cine știe ce moș o fi acum!
– Așa, așa, pârăște-mă! îi ținea Andreea isonul.
– Care e? Ia arătați-mi și mie „bunăciunea”! râse doamna Angela.
– Uite, el! spuse Ramona, întinzând albumul spre mama sa și arătându-i personajul cu vârful unghiei, pentru a nu rămâne vreun dubiu.
Doamna Angela se schimbă la față: zâmbetul i se șterse de pe buze și rămase cu ochii ațintiți asupra pozei.
– Mama, ai amuțit? Cine e?
Dar mama Ramonei se așeză pe canapea, fără să scoată un cuvânt.
– Hai, că acum m-ai făcut și mai curioasă! Ce-i cu tipul din poză? continuă Ramona, așezându-se lângă mama ei.
– Jimmy!
– Cine?
– Jimmy. Un prieten vechi de-al meu și al tatălui tău.
   Doamna Angela avea vocea întretăiată, ca și cum s-ar fi abținut să plângă, iar Ramona ar fi jurat că i-a văzut lacrimi în ochi.
– A, un prieten de-al vostru! De ce nu l-am cunoscut niciodată? – Ramona se străduia să păstreze un ton vesel, mimând o curiozitate nepăsătoare.
– Pentru că e mort.
– Mort? Mort, zici?
   Urmă un moment în care nu se auzea nici musca, după care Ramona reluă tirada de întrebări:
– Cum naiba? Dar era de vârsta voastră, nu? În poza asta e tânăr! insista ea, ca și când acesta ar fi un argument imbatabil.
– Da, Jimmy a murit de tânăr. Offf! Mereu mi-e greu să vorbesc despre el, chiar după atâția ani.
– Dar cum a murit? Ce s-a întâmplat?
– A fost bolnav? insistă și Andreea.
– Nu, scumpele mele, într-un accident de mașină. Deși ipoteza sinuciderii n-a fost exclusă niciodată.
– Sinucidere? Ce motive ar avea cineva de vârsta lui să se sinucidă?
– Poveste lungă, dragele mele, poveste lungă… Nu-mi place să-mi aduc aminte…
– Heeeei, ce fac fetele mele? Ce-i cu fețele astea de înmormântare?
Tatăl Ramonei intrase pe ușă, jovial, cum îl știau.
– E, nimic. Ne uitam pe un album vechi. Fetele au găsit o poză cu Jimmy. Le-a atras atenția, era frumușel, săracul. M-au întrebat cine e și mi-am amintit deodată toată nenorocirea aia…
– Da, o tragedie…O adevărată tragedie… – încuviință tatăl Ramonei, punându-și protector brațul în jurul soției sale.
– Dar cum s-a întâmplat? Când?
– Ramona, hai să nu mai vorbim! Nu vezi că o indispui pe mama ta?
   Schimbară subiectul, dar Ramona nici nu era atentă la discuție. Chipul lui Sergiu privind-o din albumul vechi nu-i ieșea din minte. Acum își amintea vag că în copilărie, cineva din anturajul alor ei murise. Cineva tânăr. Fusese mare jale, pe ea o trimiseseră câteva zile în vacanță, la bunici, pentru a nu se contamina cu atmosfera lugubră. Parcă și-o amintește pe maică-sa plângând, ai ei erau foarte triști… Știa că o bombardase pe bunică-sa cu întrebări: de ce au adus-o doar pe ea, de ce n-au venit și ai ei… Până atunci nu petrecuse mai mult timp departe de părinți, iar în vacanțe plecau cu toții.
– Buni, unde sunt mami și tati? De ce n-au venit și ei?
– Sunt la o înmormântare, scumpa mea!
– Ce e o înmormântare?
– Atunci când moare cineva, iubito!
– Cine a murit?
– Un prieten de-al lor, tânăr, săracul… Gata, hai la masă, asta nu e discuție de copii!
– De ce a murit?
– Ramona, gata! Când o să fii mai mare, o să afli mai multe. Acum ești prea mică să înțelegi.
– Și de ce nu m-au luat și pe mine cu ei?
– Copiii nu merg la înmormântări!
   Incredibil cum printr-o vorbă, o imagine sau un gest se pot readuce la suprafață lucruri de mult uitate. Ramona uitase complet discuția aceasta, dar acum i se părea atât de vie, de parcă ar fi avut-o în urmă cu o oră. Vocea tatălui ei parcă venea de la kilometri depărtare:
– Ramona, fata mea, ai amuțit?
– Nimic, mă gândeam la băiatul acela care a murit. Atât de tânăr, ce crud!
Întâmplarea făcuse că tocmai atunci doamna Angela ieșise din cameră.
– Apropo de asta, vă rog ceva pe amândouă: nu mai vorbiți cu Angela despre asta! Ea e mai sensibilă, știți și voi. A fost foarte afectată de moartea lui Jimmy. A avut și o problemă în perioada aia…
– Ce problemă? Eu nu știu nimic despre asta!
– Șșșșt, îi aud pașii, vine!
– Cine mai vrea budincă?
   Glasul de o veselie falsă al doamnei Angela era din ce în ce mai aproape, semn că tocmai intra în sufragerie. Tăcură la unison.

                    – VA URMA –

Toria, de Nicoleta Tudor-recenzie

 

 Titlul original: Toria

Editura: Librex

Seria Cercurile mistice

Volumul 3 (Volumul 1: Cercurile mistice; Volumul 2: Orașul de deasupra)

Anul aparitiei: 2017

Număr pagini: 294

Gen: Fantasy, Romantic, Aventuri

   „Toria” este cea de-a treia carte din seria fantasy a autoarei române Nicoleta Tudor. În „Cercurile mistice”, am fost alături de Maria și Matei în lupta lor de a elibera șatra de un blestem greu; în „Orașul de deasupra”, am suferit alături de Mădălina, pendulând între bunul Sorin și răvășitorul Naum, între realitatea de pe Pământ și himera fascinantă de pe Toria. În „Toria”… ei bine, în „Toria”, avem ocazia de a călători în trecut, aflând povestea Căzutei, femeia pedepsită de cei de pe planeta ei pentru că s-a îndrăgostit de un pământean. Cel puțin aceasta este varianta oficială. În realitate, motivul a fost… ei, bravo, era să vă spun! Nu, nu, citiți voi și aflați! Acest al treilea volum este cu două tăișuri: continuă acțiunea din cel de-al doilea roman și aflăm informații din trecutul îndepărtat, dinaintea celor întâmplate în „Cercurile mistice”, totul prinzând sens.

   În același timp, Mădălina, Naum, Maria și Matei (părinții Mădălinei) vor lupta împotriva străbunilor, pentru a scăpa Toria de sub dictatura lor. Da, ați citit bine, Mădălina și Naum.

   Deși la finalul celui ce-al doilea volum, am lăsat-o pe Mădălina proaspăt căsătorită cu Sorin, în „Toria”, lucrurile se schimbă: au trecut 12 ani de la cele întâmplate, Mădălina și Sorin lucrează la același spital, ea ca pediatru, el ca ortoped. Toate bune și frumoase, până când reintră în scenă… Naum. Își face apariția chiar la spital, cu o fetiță cu ochi violet, ce și-a luxat mâna:

„- Nepoata dumneavoastră are nevoie de o radiografie. O să vă însoțească cineva.

– Și eu am nevoie de resuscitare. Mădălina, cât ești de frumoasă, îi spuse el în timp ce o îmbrățișa lung.”

   Pe de altă parte, la scurtă vreme, Mădălina află ceva ce nu i-ar fi căzut bine niciunei soții: Sorin o înșeală de trei ani cu o asistentă. Ca și când nu ar fi de ajuns, o anunță pe nepusă masă că va pleca timp de 9 luni la o specializare în Germania, alături, bineînțeles, de acea asistentă. Oricât de ciudat ar părea, Mădălina se simte ușurată, eliberată de o povară și… mai puțin vinovată. Pentru că deși nu l-a mai văzut, nu a încetat să-l iubească pe Naum în acești 12 ani.

   Sorin pleacă exact când intră Naum în scenă, iar el și Mădălina își continuă povestea de dragoste întreruptă în urmă cu ani de zile. În lupta lor împotriva străbunilor li se alătură părinții Mădălinei. Cum se va termina această luptă, ce va alege Mădălina (pe Naum sau pe Sorin, Pământul sau Toria, viața la spital sau viața pe cealaltă planetă) veți afla citind cartea. Pentru că finalul cărții vine la pachet cu o alegere foarte grea pe care Mădălina trebuie s-o facă.

„Vei avea o alegere grea de făcut. Vei avea de ales dacă să rămâi în lumea asta, unde îți sunt rădăcinile, sau să mergi într-o altă lume, unde îți este inima. (…) Orice hotărâre vei lua, cineva va suferi.”

   Despre final pot să vă spun că m-a năucit. Nu mă așteptam. De ce? Ei, nu pot să vă dau spoilere, o să sughit de la înjurăturile voastre! Dacă, totuși, ați citit cartea sau nu vă deranjează spoilerele, dați click aici 

    Ce mi-a plăcut: povestea, care m-a cucerit încă de la prima carte din serie citită, stilul catchy al autoarei, care te face să parcurgi capitol după capitol, faptul că totul (cu excepția elementelor fantasy) pare desprins din viața reală, cu bune și cu rele, fără etichetări în alb și negru, acțiunea care se precipită spre final, devenind din ce în ce mai palpitantă, promovarea locurilor încărcate de mitologie de la noi din țară (peștera Polovraci, despre care legenda spune că ar fi lăcașul lui Zamolxe și de unde se culege o plantă cu proprietăți vindecătoare), și… încă un fapt inexplicabil, de care mi-am amintit în timp ce parcurgeam paginile cu incursiunea în trecut, în vremea Căzutei: într-o noapte, am visat că Nicoleta Tudor s-a întors în timp, ca să aflu apoi, că într-adevăr, făcuse o incursiune în trecut, scriind acele fragmente din carte. Mai multe detalii aflați din vise literare.

   Nicoleta Tudor folosește, în cărțile ei, metafore pentru ceea ce se întâmplă în lume. În primele două cărți, pentru ecologie (căldura de pe Toria și lipsa vegetației par să tragă un semnal de alarmă asupra stării planetei), iar în cea de-a treia, ne vorbește despre dictatură, despre abuzurile făcute de cei aflați la putere, despre revolta maselor.

   Ce nu mi-a plăcut: faptul că pe la mijlocul romanului, acțiunea cam stagnează și câteva greșeli de punctuație. În rest, n-am ce reproșa.

Citate:

„Chiar au efect leacurile tale pentru frumusețe? (…

– Da. Are efect. Beau ceaiul meu de tătăneasă, și pentru că ele cred că le face mai frumoase, și cei din jur le văd mai frumoase. O femeie care are încredere în frumusețea ei, e deja câștigătoare.”

 Despre autoare:

   Nicoleta Tudor este autoarea romanelor fantasy „Cercurile mistice”, „Orașul de deasupra” și mai nou, „Toria”. Este o persoană simpatică, pe care am avut ocazia s-o întâlnesc la mai multe lansări de carte.

Acest exemplar a fost oferit de autoare și țin să-i mulțumesc.

 Carte poate fi comandată de pe  Librex.ro

Inimă sălbatică, de Caridad Bravo Adams- Review Angelic

Readucem la viaţă rubrica lansată cu ceva vreme în urmă, mai exact în 2015- Review Demonic& Review Angelic.

 

Titlul original: Corazón salvaje

Editura: Orizonturi

Anul apariției: 2017

Gen: Romantic, Roman Social

   Corazón salvaje. Prima legătură avută cu romanul a fost, de fapt… telenovela. O telenovelă despre care vorbeau mama și bunica (eu nu am văzut-o la prima difuzare, pe la începutul sau mijlocul anilor `90, eram prea mică). Dar ele o urmăriseră și le plăcuse mult. Și telenovela, dar și chipeșul actor din rolul principal, regretatul Eduardo Palomo.

   Era ceva diferit, apăruse într-o perioadă când piața nu era suprasaturată de tot felul de seriale de calitate îndoielnică. O telenovelă bună, de epocă.

   Spre bucuria mea (eram curioasă, le tot auzisem vorbind), au redifuzat telenovela prin anii 2000. Am urmărit-o și într-adevăr, mi-a plăcut. Și mie mi-a plăcut de Palomo, recunosc, și mi-a părut foarte rău să aflu că a murit.

   Mai târziu, am descoperit că telenovela avea la bază un roman scris de o apreciată autoare mexicană, Caridad Bravo Adams. De fapt, acest roman este unul de referință în literatura sud-americană, inspirând nu mai puțin de 5 ecranizări!

   Vă dați seama ce bucurie pe mine când am aflat că a apărut cartea și la noi, având posibilitatea de a o achiziționa de la chioșcurile de ziare.

   Am fost mirată să văd cât de vast este romanul, împărțit în 3 volume, a câte 300 și ceva de pagini. Așadar, romanul lui Caridad Bravo Adams cuprinde, în total, cam 1000 de pagini!

   Și mai mult m-au mirat diferențele dintre carte și serial, începând cu spațiul în care se desfășoară acțiunea. În carte, povestea are loc în Martinica, pe atunci colonie franceză.

„Martinica… insulă răsărită acolo unde scânteietoarea Mare a Caraibilor pare mai neliniștită, broșă de aur în colierul de smaralde al Antilelor… Exuberantă și aspră, generoasă și sălbatică, pradă aventurierilor, refugiul piraților, fiica preferată a celui mai fierbinte soare de pe planetă, leagăn al marelui vulcan care e ca o inimă arzând ce-și stăpânește bătăile în măruntaiele Pământului… Pământ rodnic și misterios, abrupt și enigmatic…

Insulă sălbatică, având nume de femeie: Martinica!”

   Dispunerea geografică schimbă aproape totul. Așa am aflat multe despre acea insulă, apărută în urma erupției vulcanului Mont-Pelée. Cred că puțini știu despre erupția vulcanică din 1902, urmată de un tsunami, fenomene ce au ras de pe fața pământului orașul Saint-Pierre, până atunci, capitala insulei. După această catastrofă, Fort-de-France, al doilea oraș important de pe insulă, devine Capitala pe care o cunoaștem azi.

   Autoarea plasează acțiunea romanului în mijlocul calamității, ceea ce m-a făcut să caut informații despre acele evenimente și să constat documentarea amănunțită a cărții: sunt descrise cutremurele ce au precedat erupția, scurgerile de lavă, plecarea precipitată a locuitorilor insulei, discursul guvernatorului, care susținea că nu mai era nici un pericol, pentru a evita depopularea zonei… Un singur lucru m-a derutat: din câte am înțeles, în urma acelei erupții și a tsunami-ului, se pare că a existat un singur supraviețuitor. Din carte reiese că ar fi mai mulți.

   Personajele în jurul căreia gravitează acțiunea sunt aceleași din serial: Juán, Mónica, Aimée, Renato. Patru destine legate de iubire și trădare. Renato este îndrăgostit nebunește de logodnica sa, Aimée, însă ea nu-i împărtășește sentimentele. Aimée este o femme-fatale obișnuită să aibă bărbații la picioare, o egoistă interesată doar să-și atingă scopurile, fără a-i păsa de sentimentele celorlalți. Are o aventură cu Juán del Diablo, nimeni altul decât fratele după tată al lui Renato, bastardul alungat cu ani în urmă de la moșie. Juán o iubește sincer și face mari eforturi pentru a strânge avere și a-i satisface toate capriciile celei pe care o consideră viitoarea sa soție.

   Mónica este sora lui Aimée și de când se știe, îl iubește pe Renato. Însă a fost nevoită să-și ascundă sentimentele, iar orgoliul a determinat-o să se refugieze în mănăstire. Printr-un concurs de împrejurări, Mónica ajunge soția lui… Juán. Cum și de ce aflați citind cartea.

   Mi-a plăcut cartea, foarte bine documentată și mai ales, este mai mult decât un roman de dragoste: este un roman social, un roman al epocii. Pe fundalul acțiunii, sunt descrise aspecte importante ale acelor timpuri: puterea celor bogați, exploatarea de către moșieri a celor săraci și a persoanelor de culoare, sclavia fiind abolită numai cu numele; maltratarea copiilor sărmani, nedreptățile epocii.

   Nu mi-a plăcut scriitura greoaie, dar și aceasta este o mărturie a epocii: așa se scria pe atunci, cu descrieri elaborate, cu accente patetice. Cred că la acest aspect a contribuit și traducerea, nefiind cea mai inspirată.

Rezumând, merită citită! Este o mărturie a istoriei, a unei epoci.

 Despre autoare:

   Caridad Bravo-Adams (1908-1990) este o scriitoare mexicană, provenită dintr-o familie cubaneză. Multe dintre scrierile ei au stat la baza scenariilor de telenovele, printre care „La Mentira”, „La Intrusa”, „Corazón salvaje”.

Mai jos vă puteți delecta cu o melodie superbă, coloana sonoră a serialului:

Surse foto: Wikipedia, Libertatea, Pinterest

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației

După 3 zile

   Ramona stătea în mijlocul patului, abătută. Deși nu spusese nimic nimănui, nici măcar Andreei, își făcuse curaj și mersese la Poliție, mai mult din spirit justițiar: nu dorea ca alte femei să pățească același lucru. La cercei nu mai spera, cel mai probabil erau deja vânduți.

   În plus, se temea că atacatorul o va ține minte și va veni din nou după ea. Și așa avusese un noroc… Ca prin urechile acului! De fapt, nu înțelegea exact ce s-a întâmplat. O fi văzut pe cineva și o fi fugit? Și care hoț te întreabă ce ai în geantă? Nu era mai simplu să ia geanta și să fugă? Sau avea și alte intenții? Nici nu voia să se gândească.

   La Poliție nu rezolvă mai nimic. I-a luat cineva declarație și pe baza descrierilor ei, s-a făcut un portret robot. Un polițist aproape de pensie exclamă, uitându-se pe portretul-robot:

– Foarte ciudat!

– Ce anume?

– Îmi aduce aminte de cineva, seamănă foarte mult cu un infractor recidivist care a activat acum ani de zile, tâlhăria era specialitatea lui.

– Și nu se poate să fie același?

– Imposibil! Nu mai e de mult pe lumea asta, domnișoară! Și chiar dacă ar mai trăi, n-ar mai arăta așa. Asta se întâmpla acum mult timp, eheeee, prin anii ‘90, eram și noi tineri… Știți, când era perioada aia de tranziție, criză de toate felurile, criminalitate crescută. Case sparte, oameni jefuiți în plină stradă, ziua, în amiaza mare… Se furau casetofoane în draci, mă scuzați! Aveau o dambla, spărgeau geamurile mașinilor și ciordeau casetofoanele! Ce vremuri, domne… Nu se mai uită nici dracu’ la un casetofon acuma, mă scuzați, domnișoară, mă scuzați! Câte cazuri d-astea am avut, eheeee! Dumneavoastră nu știți, erați micuță, întrebați-i pe părinții dumneavoastră! Pe individul acela eu l-am prins – adăugă polițistul cu mândrie și nostalgie în glas.

   În rest, nimic. A rămas că o contactează dacă au vreo pistă. Nu se aștepta ea să se rezolve ceva, dar măcar își făcuse datoria.

   Nu povestise nimănui episodul. N-avea nici un rost să-și îngrijoreze părinții, iar Andreea… Avea de gând să-i spună, dar parcă nu-i venea. Totuși, prietena ei simțea că o frământă ceva:

– Ce-i cu tine?

– A, nimic. Mă gândeam la facultate. Se apropie sesiunea…

Dar Andreea știa că nu facultatea îi ocupa ei gândurile.

– L-ai mai sunat pe James Dean?

   Da, îl mai sunase. Dorea să-i povestească cele întâmplate, să se descarce. Culmea, lui i-ar fi povestit, dar Andreei, pe care o cunoștea de când lumea, nu. Câteodată e mai ușor să vorbești cu oamenii pe care nu-i cunoști…

– Ești o figură! Cică pe James Dean, te aude cineva, zice că te referi chiar la ăla!

– Măcar te-am făcut să râzi. Ia zi, l-ai mai sunat?

– Da, de câteva ori. La fel, răspunde o femeie și când îmi aude vocea, închide imediat. Câteodată se aud și suspine.

– Suspine? Asta-i ciudat. Aș înțelege dacă s-ar auzi înjurături. „Nu mai suna aici, nenorocito, fir-ar mama ta a dracu`!”

Apoi își dăduse seama ce prostie spusese:

– Scuze, n-am nimic cu doamna Angela, știi că o iubesc și că e o dulce! Doar exemplificam.

Ramona râdea de nu mai putea:

– Ești mortală!

– Adică înțelegi ideea. Dacă era tipa aia, te înjura mai degrabă, te amenința cu moartea etc. Totuși, poate n-ar mai trebui să suni. Dacă îi faci probleme omului? Sau poate, știi tu, mă gândeam…

– Hai, zi odată!

– Dacă ți-a dat numărul ăsta ca să scape de tine? Orice om normal îți dădea numărul de mobil, cine mai dă azi fixul? O fi dat și el un număr la întâmplare… Știu că nu vrei să auzi asta, dar…

– Adică nu știa cum să scape de nebună și a făcut chestia asta? Se poate, pare plauzibil… Dar știi ce nu înțeleg eu? De ce mi-a mai cerut numărul de telefon? I-am spus că-i dau bip după ce-l bag în agendă, dar el nu, a insistat să-i dictez numărul, să-l scrie… Dacă voia să scape de mine, nu mai avea nici un rost să facă asta.

– Da, ai și tu dreptate. Nu știu ce-o fi fost în capul lui, mă depășește… Auzi, am o idee! exclamă Andreea, luminându-se la față.

– Ce idee?

– Să aflăm al cui e acel număr!

– Crezi că nu m-am gândit? L-am căutat pe Internet și nu l-am găsit.

– Nu, nu pe Internet – îi răspunse Andreea, gânditoare.

– Dar pe ce?

Ramona era mirată. Andreea, să nu aleagă Internetul ca soluție universală?

– Dă numărul încoace!

– Ce vrei să faci?

– Tu dă-mi-l, o să vezi!

               *

– Alo, bună ziua! Mă numesc Gabriela Ionescu, de la Primăria Capitalei. Facem un sondaj cu privire la distribuția populației. Sunteți amabilă să-mi răspundeți la câteva întrebări?

   Ramona își urmărea uluită prietena cum purta discuția. Când, în sfârșit, închise telefonul, se năpusti asupra ei:

– Băi, Andreea, ești tare de tot! Ce idei ai! Și ce bine ți-ai intrat în rol! Dacă nu te cunoșteam, aș fi jurat că ești Gabriela nu știu cum de nu știu unde!

– E, oamenii de obicei cooperează când le vorbește o autoritate. I-am zis „Primăria Capitalei”, nici n-a mai pus la îndoială. Aveam, totuși, dubii, dacă o să înghită gogoașa cu distribuția populației.

– Bine că a ținut! Și povestește! Ce-ai aflat?

– Mă, nu știu ce să zic. Ori ți-a dat numărul greșit, ori… frumușelul tău te-a tras pe sfoară. Femeia are 73 de ani, e văduvă, pensionară și locuiește singură. Nici urmă de vreun tânăr.

– O fi nepotul ei…

– Dacă e, sigur nu locuiește cu ea. Îți dai seama că nu puteam s-o întreb direct de un tip tânăr, brunet, chipeș și care seamănă cu James Dean, dar în parte, am aflat ce voiam. Am întrebat-o câte persoane locuiesc în casă. Stă singură, Ramona. N-avea nici un motiv să mintă. Doar se presupunea că sunt de la Primărie.

– Și atunci de ce mi-o fi dat numărul ăsta? Poate e bunica lui și o vizitează. Dar atunci mi-ar fi spus când îl găsesc acolo…

– Ramo, știu că acum încerci să găsești o explicație, ți-e greu să admiți realitatea. Dar n-are rost să faci tot felul de scenarii. Amândouă știm adevărul, de fapt… E, din păcate, cea mai logică variantă.

– Of, dacă era blonda isterică în locul bătrânei mă simțeam mai bine…

       – VA URMA –

 

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

   Pentru prima oară, Ramona o mințise aproape în totalitate pe Andreea. Nici nu găsea cuvântul pentru a descrie exact cum o percepuse: îngrijorată, sceptică, neîncrezătoare? Dacă îi mai povestea ce se întâmplase cu adevărat, începea cu prelegerile despre cât de bine ar fi să-și facă un control, să meargă la psiholog… Doar așa, să vadă dacă e totul în ordine. De câteva zile, Andreea părea copia doamnei Angela. Cu întrebări despre ce a făcut în cel mai mic detaliu… „Cred că d-asta o place mama așa mult. Nici dacă ea îi era fiică nu semănau așa mult.”

   În realitate, lucrurile se întâmplaseră cam așa:

   Se hotărâse, într-adevăr, să ducă oglinda la un restaurator. Era păcat de ramă, așa frumoasă! Un moșuleț simpatic avea un atelier de restaurare pentru obiecte vechi pe o stradă din cartier. Ramona îl știa de mică.

   Așa că își puse mănușile, înfășură oglinda și ciobul într-o pânză (nu avea chef să se taie din nou), puse pânza în geantă și se îndreptă spre atelier, improvizat într-una din casele acelea cu curte în spate, ușa de la intrare deschizându-se direct în stradă. Apăsă clanța, dar ușa rămase neclintită. Apoi văzu în geam un bilețel: „Revin în 10 minute”.

   „Eh, aștept, ce să fac. 10 minute, e plecat de câteva, înseamnă că nu mai durează mult.”

   Însă trec 5, trec 10 minute și omul nu mai apare. Deja îi era frig. Începuse să se plimbe în lungul și în latul străzii, mai mult ca să se încălzească. Nerăbdătoare, își eliberă mâna din mănușa de piele, pentru o mai bună dexteritate, și scoase ambele piese ale oglinzii din geantă. Când vine restauratorul, să nu mai piardă timpul cu scotocitul prin geantă.

   O amețeală ciudată, cum nu mai avusese în viața ei, o cuprinse. Parcă se învârtea pământul cu ea. Se sprijini de un zid și închise ochii. Stătu așa un minut, două, o oră sau o eternitate. Nu-și dădea seama cât, doar că era timpul necesar pentru a se așeza lumea la loc, pentru a-i dispărea senzația aceea.

   Când deschise ochii, bilețelul din geam dispăruse. Dar și ușa parcă era altfel. „Nu mă simt bine, asta e. Poate chiar ar trebui să-mi fac un control, dacă am ceva la cap?”. Bine că dispăruse senzația de amețeală.

   „Era și timpul, a sosit nenea cât stăteam eu aproape leșinată.”

   Apăsă clanța pentru a doua oară, când, surpriză! Era iar închisă! „Ei, drăcie! Atunci de ce a luat biletul din geam și nu a pus altul, cu „Închis”?”

   Mai încercă ușa o dată, același rezultat. Se uită după vreo sonerie, dar era sigură că nu există. Clienții intrau direct, nu sunau, nu băteau. „Și totuși, am venit până aici, am așteptat…”

   Începu să bată la ușă. Se pare că strategia ei dădea rezultate, pentru că se auzeau pași. Dar nu mică-i fu mirarea când în cadrul ușii apăru o zgripțuroaică, desprinsă parcă din basme:

   – Ce aveți, domne? Îmi dărâmați ușa? Ce-i scandalul ăsta? Chem Poliția! Hoțiiii, săriți!

   – Doamnă, doamnă, calmați-vă, n-am venit să fur!

Dacă n-ar fi fost ea în mijlocul acțiunii, pe Ramona ar fi pufnit-o râsul. Care hoț bate la ușă, ziua, în amiaza mare?

   – Nu? Da’ atunci ce faci cu ciobul ăla în mână? Vrei să-mi tai gâtul!

   – Ah, asta era! spuse Ramona și dădu drumul ciobului repede în geantă, sperând că vecinii n-au auzit mare lucru, deși erau slabe șanse, la ce țignal avea femeia. Poate suna careva la 112, asta-i mai lipsea! Continuă, râzând de absurdul situației:

   – Nu, nu vă speriați, era doar o oglindă pe care vreau s-o repar.

   – Și ce? Scrie la mine pe ușă „Reparăm oglinzi?”

   – Doamnă, am venit la atelierul de restaurare!

   – La mine nu-i nici un atelier de restaurare!

   – Ce țipi, femeie, așa? Moare omul de inimă!

   Apăruse un bărbat ce semăna foarte bine cu restauratorul, doar că era vizibil mai tânăr, probabil fiul lui.

   – Fătuca asta, cică a venit la atelierul de restaurare! pufni femeia.

   La apariția bărbatului, zgripțuroaica se mișcă puțin din cadrul ușii, ceea ce-i permise Ramonei să vadă interiorul casei. Atelierul pe care-l știa de când lumea, cu tot felul de unelte si obiecte vechi, mai mult sau mai puțin stricate, dispăruse. Arăta ca o simplă casă de locuit.

   – Ați desființat atelierul sau l-ați mutat?

   – Don’șoară, ce nu înțelegi? Aici nu este și nu a fost vreodată vreun atelier de restaurare! Acum gata, lumea mai are și treabă!

   – Femeie, ce gonești fata așa? Nu e deloc politicos! Atelier de restaurare, zici?

   Acum Ramona realiza ce se întâmplase, de fapt. Intrase în altă casă. Pe bună dreptate era femeia supărată. Nici ei nu i-ar fi convenit să încerce cineva să-i intre în casă, așa, pur și simplu, apăsând pe clanță. Confuză cum era, a greșit ușa.

   – Vă rog să mă scuzați, am confundat ușile! Caut un atelier de restaurare și credeam că e aici.

   – Atelier de restaurare? Adică să repari obiecte vechi? Nu-i deloc o idee rea!

   „El e mai de treabă, știe ce țață e nevastă-sa și încearcă să salveze situația.”

   – Bun, îmi cer scuze încă o dată, la revedere!

Ieși cât mai repede, înainte să-i mai arunce zgripțuroaica vreo două vorbe de duh.

   Mai ciudat era ce se întâmplase după. Căută pe toată strada atelierul și nu-l găsi. Să fi greșit strada? Dar atunci de ce mai scria acolo „Revin în 10 minute”? O fi avut vedenii?

   Simțea nevoia să-și limpezească gândurile, așa că începu să se plimbe pe străduțele pitorești. Ce interesant, nu le afectase progresul! Ramona nu se mai plimbase pe aici de când era mică, dar constată cu plăcere că nu se ridicaseră clădiri de birouri de sticlă, blocuri înalte și urâte, lipsite de personalitate, ca în restul orașului. Erau aceleași căsuțe idilice, cu porți drăguțe și curți. A, ia uite, e cineva pe partea cealaltă a străzii! Poate știe ceva de atelierul de restaurare, n-ar strica să întrebe.Traversă și mări pasul, pentru a-l ajunge din urmă bărbatul întors cu spatele la ea.

   – Nu vă supărați! spuse ajungându-l și trecându-i în față. Știți cumva…

Dar se opri din cauza surprizei, destul de plăcută, până la urmă.

   – Nu mă supăr! Chiar mă bucur, de data asta nu te găsesc pe jos!

Ramona zâmbea, cu gura până la urechi, uitând până și de ce îl abordase.

   – Ce ziceai?

   – Ce?

  – Mai devreme. Ai spus să nu mă supăr și mă întrebai dacă știu ceva.

   – Aaaa, da! Știi atelierul de pe strada paralelă?

   – Atelier? De ce? De piese auto?

   – Nu! îi răspunse ea amuzată – Atelier de restaurare.

   – Restaurare? întrebă el ușor mirat. Nu, n-am auzit. De fapt, sunt sigur că nu există. Stau prin apropiere, iar niște prieteni și-au luat de curând casă mai încolo, deci cunosc cât de cât cartierul.

   – Cum să nu existe? Am trecut de atâtea ori pe lângă el! Doar că azi am dat peste o zgripțuroaică! Țipa și făcea ca toate alea. În fine, n-a fost prea amabilă…

Hotărî să nu-i spună cum a intrat peste bieții oameni în casă. Ar fi zis chiar că e nebună.

   – Zgripțuroaică? Tanti Lenuța? o întrebă el râzând.

   – Nu știu cum o cheamă! Am greșit, am crezut că la ea e atelierul și a fost foarte nepoliticoasă. El e mai de treabă.

   – Nea Gică. Dacă e ea zgripțuroaica, soțul ei nu poate fi decât nea Gică. N-o lua în seamă, așa e tanti Lenuța! Supărată pe toată lumea.

   – Nea Gică! Dar el are atelierul de restaurare!

   – Atunci vorbim de doi nea Gică diferiți. Ăsta n-are nici un atelier.

   – Și nea Gică al meu nu e însurat cu nicio zgripțuroaică. De fapt e văduv, săracul. Chiar n-a fost până de curând pe strada aia un atelier?

   – Nu. Singurul atelier e de piese auto, ți-am mai zis, și e mai încolo. Niște privatizați.

   „Ciudată treabă!” își spunea Ramona în gând, amintindu-și discuția. Cât de bine semăna restauratorul cu soțul zgripțuroaicei! Să fie fiul lui și să se fi mutat acolo? S-o numi Gică, după tatăl lui… Dar de ce nu știa nimeni de atelier?

   Restul i-l povestise Andreei. Numerele de telefon, promisiunea returnării mănușii…

   Adevărul că mai avea un motiv pentru care oglinda devenise talismanul ei. Un motiv pe care nu-l dezvăluise nimănui. După ce se despărțise de Sergiu, o porni spre casă, alegând o scurtătură: un gang din zona de blocuri. Trecuse de multe ori pe acolo, iar pustietatea locului nu o speria, din contră, îi plăcea pentru liniște și lipsa aglomerației. În timp ce străbătea gangul, auzi pași în spate. Nu se sperie, trăise toată viața în acel cartier, iar criminalitatea era scăzută. Doar venise pe acolo la ore mult mai târzii și nu se întâmplase nimic. Auzea pașii din ce în ce mai aproape și o voce de bărbat:

   – Încotro, păpușă?

Nu-l băgă în seamă, însă bărbatul o ajunse și se postă în fața ei, barându-i calea. Era foarte înalt, cu o glugă pe cap.

   – Te-am întrebat ceva, gagico!

   – Nu e treaba ta! Dă-te la o parte!

   Shit! Nu trebuia să facă asta! Toată lumea îi spunea să nu riposteze atunci când era acostată pe stradă, însă nu se putea abține. Era în natura ei să riposteze, să le răspundă cu aceeași monedă. De această dată, însă, situația nu era prea roz. Tipul era de două ori cât ea și suficient de solid încât să-i bareze drumul. Singura soluție era să se întoarcă, să fugă cât o țineau picioarele și să țipe după ajutor. Dar era prea târziu. Ca și când i-ar fi citit gândurile, tipul o înșfăcă de braț, o lipi de zid și îi flutură prin față un briceag.

   – Și să nu te gândești să țipi! Un singur sunet și îți tai fața aia frumoasă, e păcat, zău! Ia zi, păpușă, cercelușii ăia sunt de aur?

   – Da…

   „Băga-mi-aș! Dracu’ m-a pus s-o iau pe aici! Cerceii primiți de ziua mea de la mama! Dar îi dau, ce să fac, măcar să mă lase în pace! Doamne, de ar trece cineva pe aici!”

   Ramonei îi bătea inima ca la maraton, adrenalina îi invadase corpul, simțea sângele pulsându-i în obraji. Se gândi brusc la Sergiu. „Ce n-aș da să fie aici! Să mă salveze! Sigur ar face haz de situație, ar spune că a respectat tradiția, nu m-a mai cules de pe jos, dar m-a salvat! La naiba, Ramona, ești culmea! Uite ce-ți trece prin minte când mai ai puțin și mori!”.

   – Scoate-ți cerceii și dă-mi-i! Fără mișcări bruște sau alte prostii, că te tai! Și nu numai pe față!

   Pentru un moment, îi trecu prin minte să-i scoată ochii cu cerceii. Dar era puțin probabil să-i iasă figura și dacă rata, nici nu voia să se gândească la ce i-ar fi putut face… Însă îi veni altă idee. Își scoase încet cerceii din urechi și-i puse în palma întinsă a tâlharului.

   – Bravo, fată bună! Ai de valoare ceva în geanta aia?

   Mai bine întreba direct. Se gândea la baba de ieri, îi smulsese poșeta și nu găsise nimic. Doar câteva monede și o batistă mirosind a naflatlină. Pierdere de vreme. Fata asta oricum e moartă de frică, o să-i dea tot, numai să scape.

   – Da, am. Bani. Mulți bani.

   – Câți?

  – Dacă mă lași să deschid geanta, o să vezi.

Juca la cacealma. Noroc că atacatorul nu era prea deștept. Ar fi putut din prima să-i smulgă geanta și să fugă.

   – Bine, dar ai grijă! Fără prostii! O singură mișcare greșită și… iar atacatorul făcu un gest sugestiv în dreptul gâtului.

   „Nu pot să-i scot ochii cu cerceii, însă îl pot lua prin surprindere cu ciobul de oglindă! Cu siguranță nu se așteaptă. Doamne ajută, să mă mișc repede și după aia… să mă țină picioarele și plămânii!”

   Totul se întâmplă atât de repede, încât Ramona nici nu era în stare să proceseze: trase fermoarul buzunarului exterior al genții, unde știa că aruncase ciobul în grabă, de teama zgripțuroaicei, își strecură mâna înăuntru… „Îl simt, îl simt, Doamne ajută-mă!”

   Prinse ciobul, era gata să sară la gâtul lui, însă când să-și lanseze atacul, se pomeni la pământ. „Gata, e totul pierdut!”, își spunea, crezând că e alt atac al tâlharului, care și-a dat seama de intențiile ei. Ridică ochii spre el, când… stupoare! Nici urmă de atacator!

   Fără să stea pe gânduri, o luă la fugă cât o țineau picioarele și nu se opri decât în poarta casei. Încă mai tremura când se refugie în apa fierbinte din cadă, cu spumă și aromă liniștitoare de lavandă.

   La câteva străzi distanță, un bărbat cu glugă se holba la cimentul gol și nu înțelegea: cum a dispărut gagica? Parcă s-a evaporat sub ochii lui… „Drace, dacă n-aș avea cerceii în mână, aș zice că mi s-a năzărit…”

   VA URMA

Sursa foto: cinciminutedeviata.com

    La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul

  După câteva zile…

-Îți place? Uite ce frumos am restaurat-o! Eu, cu mâinile mele!

„O, Doamne!” își spunea Andreea în gând, în timp ce privea oglinda întreagă, deși cu o crăpătură vizibilă, încastrată în rama frumoasă.

– Ăăă, cum ai făcut?

– Am curățat-o de sângele închegat și am lipit-o! Nu-i frumoasă?

– Dacă n-ar fi crăpată, da!

– E, nu le putem avea pe toate! Și în plus, mie-mi poartă noroc! De regulă, oglinzile sparte aduc ghinion. Așa se spune. Eu sunt excepția de la regulă, mi-a adus noroc, e talismanul meu!

– Poate te tăiai iar! – îi răspunse ea, neîncrezătoare. Nu credea în superstiții, talismane și alte prostii, iar comportamentul Ramonei din ultimul timp… mai lipsea să se ducă la întâlniri cu șamanii și să-și aleagă un guru.

– E, păi crezi că am reparat-o cu mânile goale? Nuuu, mi-am pus mănuși. Am curățat-o cu o perie înmuiată în apă și detergent, m-am ferit s-o ating. Nu de alta, dar era iar să mă înțep, o să-ți povestesc!

– Păi și cu ce ai lipit-o?

– Lipici și ojă transparentă! Am înmuiat pensula de unghii în ele.

Abia acum observa Andreea micul atelier improvizat: pensule pentru manichiură, o sticluță cu lac de unghii transparent, un tub de lipici…

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, știu că e un subiect delicat și nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?”

– Heeeeeiiii, mă auzi? La ce te gândești? Ce-ai, ești cu capul în nori?

– Ce?

Ramona își pocnea degetele râzând prin fața Andreei, care părea cufundată în gânduri, cu privirea fixă într-un punct.

– Ce-ai pățit? Vorbeam cu tine și tu te gândeai la nemurirea sufletului! Credeam că eu sunt visătoarea cu ochii deschiși!

– Păi mă gândeam dacă nu era mai simplu s-o duci la reparat, să pună în ramă alt geam… Așa păstrai rama și te scuteai de atâta muncă…

– Am vrut s-o duc, dar… D-asta o luasem cu mine, s-o duc la reparat și ghici ce s-a întâmplat!

– Ce?

– Să-ți spun și de ce e talismanul meu! De fiecare dată când am oglinda la mine, îl întâlnesc pe el!

– Pe cine? Pe tipul fără nume?

– Nu mai e fără nume! Am aflat și cum îl cheamă: Sergiu! Am și numărul lui de telefon! A rămas să-l sun, ca să ne întâlnim să-i înapoiez mănușa! Deși inițial mi-a spus s-o păstrez, dar l-am convins că trebuie înapoiată.

Andreea își observa prietena: jubila ca o adolescentă. Ramona continuă:

– S-a purtat destul de ciudat, dacă stau să mă gândesc, n-am mai întâlnit pe nimeni ca el. Auzi, mi-a scris numărul pe o hârtiuță! Cine mai notează un număr de telefon pe hârtie în ziua de azi? Eu i-am spus că prefer să mi-l dicteze, că-l bag eu în agendă și-i dau bip. Cică „Ce să-mi dai?”. Zău că pare de pe altă lume! Cam ca mine, așa, poate d-aia îmi place de el! Și el mi-a cerut numărul de telefon și l-a notat într-un carnețel. Nu în agenda mobilului! Cică:

„- Ești sigură că ăsta e numărul?

– Mi-a luat ceva până să-l învăț, dar da, ăsta e.

– E foarte ciudat. N-am mai văzut niciodată un număr așa lung și care să înceapă cu 07… E din străinătate?”

– O fi făcut mișto de tine.

– Așa zic și eu.

„Dă prea multe detalii ca să fie doar o plăsmuire. Dar dacă totuși, tipul ăsta e inventat? Prea pare a roman… Trebuie să verific.”

– Sunt curioasă și eu să-l cunosc. Atât ai vorbit de el…

– Păi știi la ce mă gândesc? Când ne întâlnim, să vii și tu cu mine. Mai târziu, zici că trebuie să ajungi undeva și pleci.

„Hmmm, dacă era invenție nu accepta așa ușor. Găsea tot felul de pretexte să se fofileze…”

– Păi zici că ai numărul lui? Hai, sună-l să stabiliți!

– Așa repede? Nu pare aiurea?

– Nu! Se presupune că vrei să-i înapoiezi mănușa cât mai repede! Hai, sună-l!

Scoase din geantă o hârțiuță împăturită, apucă mobilul, dar când să se apuce să tasteze:

– Băi, ăsta face mișto de mine!

– De ce?

– Uite și tu ce mi-a dat!

– Ce ciudat! Număr de fix, fără prefix măcar… De ce nu ți-o fi dat numărul de mobil?

– Nu știu!

– Știi ce? Sună așa! Dar pune „021” înainte!

– Așa o să fac. Să vedem dacă sună… Sună!

La al patrulea tril, răspunse o voce slabă, de femeie.

– Alo, bună ziua, pot vorbi cu Sergiu?

Pauză.

– Alo, mă auziți?

Dar nu se mai auzi nicio voce, doar sunetul receptorului pus în furcă și ton de ocupat.

– Ce? întrebă Andreea intrigată la culme.

– A închis. Sau s-a întrerupt. A răspuns o femeie.

– O fi iubita lui. Blonda de care ziceai.

– O fi…

– Nu știu, Ramona, poate n-ar trebui să mai suni.

– Păi nu mi-ai zis tu să sun?

– Da, crezând că ți-a dat și el, ca omul normal, un număr de mobil. Și că nu răspunde una. E cam tricky, ascultă-mă pe mine!

După un moment de tăcere, Andreea vorbi din nou:

– Auzi, dar ziceai că ai mers cu oglinda la reparat. Cum de până la urmă ai lipit-o singură?

– Ăăă, nu era restauratorul acolo. Scria că se întoarce imediat, am așteptat ceva și n-a mai apărut. Muream de frig, așa că m-am întors acasă. Și m-am gândit: „Dar ce, mă, nu sunt eu în stare să repar o oglindă?”

– Și cum de era să te înțepi iar?

– A, când îl așteptam pe nenea restauratorul, am scos oglinda. Ca să nu mai stau să cotrobăi când vine el. Sau mai bine zis, de plictiseală și nerăbdare. Nu știu ce am făcut eu, că i-am dat drumul neînvelită înapoi, în geantă. În drum spre casă, îmi căutam telefonul în geantă și era cât pe ce să mă tai din nou.

– Tipic! Nu prea înveți din greșeli!

„Să inventeze Ramona? Și atunci de unde numărul de telefon? Scrisul nu pare al ei, altfel aș fi zis că a pus ea totul la cale. Știu cum scrie Ramona de când eram mici, recunosc până și cifrele scrijelite de mâna ei… Și totuși, povestea asta e atât de neverosimilă… Tipul ăsta picat din cer… Prea sună a roman de dragoste ieftin. Deși ar fi foarte greu să inventeze atâtea detalii, iar dacă ar face-o, ar trebui să se apuce de scris. Și ăsta, dacă într-adevăr există, tare ciudat mai e! De ce nu i-ar da numărul de mobil? Poate vrea să scape de ea…”

  VA URMA

Sursa foto: Romance of Pages

„Parfumul ei plutea în camera noastră cu iz de igrasie. Nu camera era putrezită, ci amintirea noastră. Amintirea că ar fi existat vreodată un sentiment de iubire.”

     ÎnAltă iubire de Flavius Simion

Titlul original: ÎnAltă iubire

Editura: Librex

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 145

Gen: Romantic

Cotație Goodreads: 4,56

   „Îți mulțumesc că m-ai învățat să am emoții și să le hrănesc. M-ai învățat să iubesc cu o IUBIRE ÎNALTĂ și nu vreau să fiu ÎN ALTA.”

   „În altă iubire” este o carte despre dragoste, despărțire, durere, suferință, trădare. Este un fel de exorcizare a sentimentelor, a unei iubiri ce a cauzat multă suferință și a lăsat urme adânci. Este o carte pe care n-o pot încadra în vreun gen. Nu este roman, nici nuvelă sau colecție de povestiri, nu are o acțiune anume, tinde mai mult spre liric. De fapt, cuprinde și câteva pagini în versuri: „Să mai visăm la dorul nostru fără sens./ Să te așez încet pe foi și să te scriu, asta-mi doresc.”

   Este plină de sentimente, de trăiri intense.

    „Deci oamenii care caută motivația să se bucure mai mult de viață ar trebui să citească Resurecție iar romanticii   incurabili ar trebui să citească ÎnAltă iubire. E vorba de gust aici.” – așa spune Flavius Simion, autorul cărții într-un interviu (sursa). Citind aceste rânduri, am înțeles perfect. Romantică incurabilă, hm, chiar nu mi se potrivește deloc descrierea. Probabil din acest motiv nu prea am rezonat cu cartea. Aceasta nu înseamnă că nu poate fi pe gustul altor cititori. Cu toate acestea, am găsit câteva citate care mi-au plăcut și la care am rezonat mai mult sau mai puțin:

   „Noi nu plătim cu viața niciodată, plătim în oameni pe care-i pierdem, în drumuri greșite pe care apucăm să mergem. Și nu există plată mai mare de atât. Nu s-a pomenit vreodată să doară ceva mai mult decât să pierzi pe cineva iubit.”

   „Niciodată nu învăț. Nu pot învăța să nu mai greșesc.”

   „Că noi iertăm totul, absolut totul, mai puțin pe noi înșine. De parcă altcineva ar avea nevoie de iertare, nu propria persoană.”

   „Numai că nu-mi pot abține scrisul… îmi curge cumva din minte prin mâini.”

  „Îmi dădusem seama că-mi era încă dor de amintirile noastre. Nu de tine, pentru că e imposibil să-ți fie dor de durere. Și asta ai însemnat tu pentru mine. Durere.”

   „În cele din urmă, noi întotdeauna alegem, în setea noastră după iubire. Ne îndrăgostim de cine nu oferă la fel.” – perfect adevărat și dovedit științific; s-a stabilit că persoanele cu tipuri opuse de atașament se atrag.

   „Noi căutăm fericire într-un vas pe care scrie durere… luăm și mâncăm din el până ni se întoarce stomacul pe dos. Că așa-i OMUL! Nu se satură cu puțin. De fapt, cred că în privința asta suntem cu toții înfometați.

   „Am început să te văd în oameni, în zâmbetele lor. Odată, chiar te-am văzut în lacrima unei bătrâne. Aș fi simțit că erai tu peste ani.”

   „Nu ceea ce credem noi despre noi ne definește, ci ceea ce credem despre ceilalți.”

„Eram alinarea ta în miezul vremurilor reci. Doar în cele reci. În cele calde, altcineva îți era alături.”

   „Parfumul ei plutea în camera noastră cu iz de igrasie. Nu camera era putrezită, ci amintirea noastră. Amintirea că ar fi existat vreodată un sentiment de iubire.”

  „Noi, oamenii, nu suntem goi sau distruși, suntem incompleți. Perfect de incompleți.”

   „De ce persoanele pe care le considerai odinioară prieteni acum nici măcar cu un zâmbet nu-ți mai sunt datoare? Ne plângem cu toții că nu există prieteni adevărați. Dar dacă ar exista ce-am face cu ei? I-am spânzura la fel cum o facem cu toate lucrurile pure care ne înconjoară?”

   „Noi alegem să ne înfundăm tot mai mult în trecut. Parcă clipele de uitare și nepăsare sunt mai prețioase.”

„Trebuie să zâmbesc pentru tine, nu să plâng. Cine s-ar îndrăgosti de plânsul cuiva?”

   „Mi s-a rupt inima când v-am văzut împreună. A fost momentul în care am realizat că noi murisem cu adevărat și că mi-ai luat iubirea și-ai călcat-o în picioare fără regret.”

   „Noi ne îndrăgostim de cine nu trebuie. Întotdeauna. Poate că suntem orbi sau doar inconștienți. Sau amândouă.”

  „Într-un fel, prietenia e unul dintre motivele vieții și e o componentă vitală ei.”

   Ce punct forte mai are „ÎnAltă iubire”? Forma în care se prezintă, grafica pusă la punct până în cele mai mici detalii, de la coperta și fotografiile alese, de o înaltă calitate, până la semnul de carte cu un design foarte atractiv și însoțit de citate.

„ÎnAltă iubire” este primul volum dintr-o serie, autorul intenționând să publice încă două.

Despre autor:

   Flavius Simion este un tânăr autor, student al Facultății de Jurnalism. Pe lângă acest volum, a mai publicat „Resurecție”. Așa cum a declarat într-un interviu, a început să scrie dorind să continue seria lui J.K. Rowling.

Cartea poate fi comandată de pe Librex.ro.

   La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul

– Ți-am zis eu? O ținea ascunsă! Să n-o găsesc eu! Nu pot să cred, la fel ca în copilărie!

– Ramo, nu crezi că exagerezi puțin? Geanta e a ei, normal că femeia a pus-o înapoi, în dulap! Nu cred că o ascundea neapărat de tine…

– Mă rog! Ia să vedem ce e aici!

Ramona a deschis poșeta și a răsturnat tot conținutul pe pat. Nu voia să se înțepe din nou. Două cioburi însângerate aruncau sute de scântei. Unul din cioburi (probabil oglinda originală) era încastrat într-o ramă foarte frumoasă. Amândouă se uitau hipnotizate.

– Mă duc până la baie.

– OK –îi răspunse Ramona absentă, complet absorbită de frumusețea oglinzii.

La fel ca în vis, simțea un imbold puternic de a atinge acel ciob. Întinse mâna, mângâie rama și atinse ușor suprafața lucioasă a ceea ce mai rămăsese din oglindă.

– Cutremur! Andreea, să nu cobori pe scări!

Și ce mai cutremur! Se sperie ceva, nu se mai termina, patul vibra și se legăna în continuu.

      *

– Gata!

Andreea intră în cameră, așteptându-se s-o găsească pe Ramona holbându-se la oglinda spartă. Dar Ramona nu era în cameră.

– Ramona? Ce ciudat, la cât era de fascinată, să iasă din cameră…

Andreea știa că atunci când prietena ei era captivată de ceva, era în stare să se ocupe de acel lucru ore în șir, chiar stând nemișcată.

– Ramona! strigă ieșind înapoi pe hol.

        *

– Andreea, mamă, tată!!!

Ramona nici nu stătuse pe gânduri, coborî în fugă scările, strigând, dar nimeni nu-i răspundea. Cineva îi spusese odată că în caz de cutremur, cel mai rău lucru pe care îl poți face este s-o iei pe scări. Însă pusă în fața faptului împlinit, uită complet recomandările. I se părea ceva ciudat în casă, dar nu-și dădea seama exact ce. Ieși în curte, apoi pe stradă, tot în fugă .

Ieșise de frică să nu cadă casa pe ea, însă de ce continua să fugă, nici ea nu știa. Pe stradă viața își continua cursul, nici urmă de panică: oamenii erau calmi, nimeni nu dădea vreun semn că ar fi perceput ceva.

Se hotărî să se întoarcă, era o prostie să fugă mai departe. Se răsuci brusc la 180 de grade, când se lovi de ceva tare și căzu pe spate.

   *

– Nu, dragă, Ramona n-a coborât! Credeam că e cu tine, sus.

– Ai pierdut-o? întrebă râzând tatăl Ramonei, nedezlipindu-și ochii de pe ecranul televizorului.

– Eram amândouă sus, dar când m-am întors de la baie, dispăruse.

– Cine știe unde o fi! Pe aici n-a trecut.

„Of, Ramono, Ramono, ești specialistă în dispariții! Mai ceva ca Elodia!”

      *

„Of, împiedicată mai sunt! Pericol public!”

Avea impresia că numai ei i se întâmplă cele mai stupide accidente. În mișcarea bruscă și la viteza pe care o avea, intrase în cineva și căzuse pe spate la propriu, în mijlocul trotuarului.

– Se pare că de fiecare dată te culeg de pe jos! spuse bărbatul râzând. Deja e tradiție.

– Tu?

Nu-i venea să creadă. Dintre atâția oameni din orașul ăsta, trebuia să dea tot peste el, într-o împrejurare la fel de cretină.

– Ce? Nu te bucuri să mă vezi? o întrebă, ajutând-o să se ridice.

– Nu, nu, nu e deloc asta! răspunse ea repede.

– Te-ai lovit?

– Nu, cel puțin nu cred… A fost doar sperietura…

– Dar te grăbeai, nu glumă! Mai ceva ca Acceleratul! După ce sau de cine fugeai așa?

– M-am speriat de cutremur! îngâimă ea repede.

Primul răspuns care îi venea pe buze era „Nici eu nu știu”. Dar ce ar fi crezut bietul om despre ea? Dădea ochii cu el numai în împrejurări ciudate cu draci și atunci părea confuză, pierdută, picată din lună. Undeva în adâncul minții, se întreba: „De ce-mi pasă atât de mult de părerea unui necunoscut?”

– Cutremur? Ce cutremur?

– Cutremurul de mai devreme, nu l-ai simțit?

– Nu… Nu cred că a fost vreun cutremur.

– Ba a fost, sunt sigură! Se mișca patul cu mine !

– Patul? Care pat, suntem pe stradă!

Făcea ce făcea și tot dădea cu bâta în baltă! Ce-i trebuia să-l convingă de existența cutremurului? De cutremur nu era sigură, dar că-i lipsea o doagă sigur îl convinsese! Trebuia numai să te uiți la el: James Dean brunet râdea iar ca disperatul, cel mai probabil de ea.

– Ce glumă bună, nu mi-o spuneți și mie? Ca să vezi, coincidență! Aceeași duduie, apărută din senin! Iar ți s-a făcut rău, domnișoară?

Ramona se simțea ca într-un film cu proști, care se bloca la aceeași secvență. Iar blonda cu blană, de această dată, cu un șir de covrigi în mână. Nu avea o presimțire bună în legătură cu covrigii, parcă îi și vedea proiectați în capul lui James Dean sau chiar al ei.

– D-aia m-ai trimis la covrigi! „Du-te tu, eu te aștept aici!”. Aiurea! Te întâlneai iar cu asta!

Ramona nu-și amintea când se simțise ultima oară atât de penibil. Femeia începuse să țipe, iar trecătorii își încetiniseră mersul și se uitau la ei. Unii chiar se opriseră în loc, căscând gura la discuție.

– Carmen…

– Știi ce? Rămâi cu ea, mă duc singură!

– Carmen! Îmi cer scuze! îi spuse Andreei, aruncându-i o ultimă privire înainte de a o lua la fugă pe urmele istericei.

– Ce prostie! Și n-am apucat să-i spun de mănușă! Of, era ocazia perfectă să aflu cum îl cheamă! Să vezi ce râde Andreea de mine! Ia uite, am luat și oglinda după mine! Ce-o fi fost în capul meu? Ce dracu’, iar?…

Putea să jure că pământul se cutremură din nou.

– Fată, tu ești vrăjitoare? Sau ai pelerina de invizibilitate a lui Harry Potter?

Tresări la auzul vocii Andreei.

– Andreea, ai simțit și tu?

– Ce să simt? Cum naiba ai ajuns aici? Cum ai ieșit fără să te vadă nimeni?

– Cine să mă vadă? Nu era nimeni în casă. Nu știu unde-i toată lumea. Unde v-ați băgat? M-am și speriat, cu cutremurul ăsta…

– Care cutremur? întrebă Andreea, uitându-se la ea ca la felul 17. Se gândea cum naiba să nu fie nimeni în casă, când ea tocmai ce dăduse de părinții Ramonei în sufragerie, urmărind ceva la televizor.

– Sus, când stăteam pe pat. Și a mai fost o replică acum.

– Ramona, n-a fost nici un cutremur! Nici acum, nici mai devreme! Sigur ești OK?

– Hai să mergem, ce stăm în drum? Să-ți zic mai bine ce mi s-a întâmplat! Cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu tipul ăla, iar!

– Unde? Când? Aici, pe stradă?

– Da, era după el cu isterica aia… Ca-n filme, poți să crezi că m-am ciocnit de el și am căzut iar la pământ? El m-a ridicat, la fel ca atunci, îți vine să crezi? Am vorbit puțin și chiar când râdea de nu mai putea, a apărut isterica!

– Mda…

Andreea începuse să se îngrijoreze serios, își studia prietena ca pe un OZN. Și dacă tipul ăsta misterios nu exista? Cum naiba dădea pe toate drumurile peste el și culmea, în aceleași împrejurări? Scenariul se repeta: ea cădea pe stradă, iar el îi venea în ajutor. Dacă era imaginația ei, un strigăt de ajutor, nevoia de a fi salvată? Dacă prietena ei începe să fabuleze și nu mai știa să diferențieze realitatea de imaginar?

Ramona își dădea seama cât de neverosimil suna totul spus cu voce tare. Bine că n-a văzut-o Andreea fugind ca disperata pe stradă, atunci sigur ar fi sunat la 112. Ca să nu mai spună că totul în jur i se părea ciudat… Ca și când odată cu sosirea Andreei, atmosfera s-ar fi schimbat…

     – VA URMA –

 

     Mica Vrăjitoare, de Otfried Preussler

 

Titlul original: Die kleine Hexe

Editura: Univers Enciclopedic Junior

Anul apariţiei: 2016

Traducere de: Christa Richter și Cristian Sencovici

Ilustrații de: Winnie Gebhardt

Număr pagini: 108

Gen: Basm, Carte pentru copii

Cotație Goodreads: 4,17

 

   „Mica vrăjitoare” este un basm scris de Otfried Preussler pentru fiicele sale. „Și de ce nu mai există nici o vrăjitoare rea?”

De la această întrebare a luat naștere povestea.

   Personajul central este, așa cum ne sugerează și titlul, Mica Vrăjitoare. Deși are nu mai puțin de 127 de ani, este considerată prea mică pentru a participa la Noaptea Valpurgiei, eveniment unde vrăjitoarele se adunau și dansau, sosite, bineînțeles, pe mături: „Să tot fi fost, cu totul, cam între cinci și șase sute de vrăjitoare: vrăjitoare de munte, vrăjitoare de pădure, vrăjitoare de mlaștini, vrăjitoare de ceață și vrăjitoare de vreme rea, vrăjitoare de vânt, vrăjitoare de turtă dulce și vrăjitoare de buruieni. Se învârteau în iureș nebun și-și fluturau măturile.”

   Mica Vrăjitoare ignoră interdicția, încalecă pe mătură și zboară la Noaptea Valpurgiei. Însă mătușa Rumpumpel o observă și o duce în fața Marii Vrăjitoare, insistând s-o pedepsească. Marea Vrăjitoare îi aruncă mătura în foc, obligând-o să se întoarcă pe jos. Totodată, îi lansează o provocare: dacă până la viitoarea noapte a Valpurgiei va deveni o bună vrăjitoare, va fi primită la sărbătoare.

   Tot anul, Mica Vrăjitoare s-a pregătit pentru a fi primită la Noaptea Valpurgiei: a exersat vrăjile, a făcut numai bine, folosindu-și puterile pentru a-i ajuta pe cei aflați la ananghie, câștigându-și renumele de Vrăjitoare Bună. În toate a ajutat-o corbul Abraxas, cea mai bună companie.

   Dacă Mica Vrăjitoare a îndeplinit criteriile, astfel încât să fie admisă la Noaptea Valpurgiei, veți afla citind povestea.

   Este o carte drăguță, perfectă pentru copii, dar și pentru adulți, iar ilustrațiile o fac și mai atractivă. Dacă aveți copii, le faceți o bucurie cu această poveste, iar dacă nu, vă puteți relaxa citind-o într-o după amiază. M-am relaxat citind-o după o carte frumoasă, dar tristă. A fost suficientă această lectură pentru a-mi induce o stare de spirit pozitivă.

De ce este perfectă pentru copii?

   Este ușor să observi mesajul moralizator, din care se desprind anumite concluzii:

– dacă nu ești atent la lecții, greșești: „Ești distrată! Dacă atunci când faci vrăji te gândești la vrute și nevrute, cum vrei să nu te încurci? Ar trebui să te concentrezi mai mult.”

– nu e frumos să le joci farse oamenilor, oricât ar părea de amuzant: „Își țuguie buzele și scuipă – plici! – drept pe pălăria vânătorului.

– De ce faci asta? întrebă Abraxas.

Ea chicoti:

– Fiindcă îmi face plăcere! Hi, hi! O să creadă că plouă!

Corbul rămase serios:

– Nu se cuvine, spuse el dojenitor. O bună vrăjitoare nu trebuie să scuipe pălăriile oamenilor!”

– minciuna are picioare scurte: când a făcut vrăji vinerea, zi în care era interzis, neprimind nicio avertizare pe moment, a crezut că a scăpat. Insă vigilenta mătușă Rumpumpel a văzut-o de pe norul ei și a dezvăluit acest lucru în fața Marii Vrăjitoare, chiar în Ajunul Nopții Valpurgiei.

   Tot răgazul dintre cele două nopți ale Valpurgiei reprezintă o metaforă pentru anul școlar, ajunul nopții Valpurgiei, examenul de la sfârșit de an, iar noaptea Valpurgiei, balul. Astfel, le este sugerată copiilor importanța învățăturii: „De atunci, Mica Vrăjitoare studia cartea de vrăji nu șase, ci șapte ore pe zi. Ea voia să știe tot ce se cere unei bune vrăjitoare până la următoarea noapte a Valpurgiei. Învățătura nu o obosea, fiindcă era încă tânără.”

„Anul vrăjitoresc era pe sfârșite și noaptea Valpurgiei se apropia tot mai mult. Acum treaba devenea serioasă pentru Mica Vrăjitoare. Conștiincioasă, repeta în aceste zile tot ce învățase. Parcurgea din nou, pagină cu pagină, cartea de vrăji. Știa vrăjile ca pe apă.”

Ce mi-a plăcut mie, ca adult?

  Este o lectură relaxantă, ce vine tocmai bine după o zi obositoare sau o altă lectură, mai serioasă. Are aspecte care îmi amintesc de Harry Potter: zborul pe mături, ce mă duce cu gândul la Quidditch/Vâjthaț și urâcioasa mătușă Rumpumpel, pe care o asociam cu Bellatrix Lestrange.

Pasajele amuzante:

„Zer! țipă Abraxas. Cred c-ai înnebunit de tot! Cu ce vrei să faci să mai plouă? Poate cu cârlige de rufe? Cu cuie de cizmărie? Dacă ar ploua măcar cu firimituri de pâine sau cu stafide!”

   „Mica Vrăjitoare” este o poveste foarte bine scrisă, adaptată la capacitatea de înțelegere și preocupările copiilor. În același timp, este distractivă pentru noi, „oamenii mari”. Nu strică să ne amintim de vremurile copilăriei citind-o. Iar ilustrațiile din prezenta ediție o fac și mai atractivă, lucru important mai ales pentru micii cititori. Eu zic că merită 5 steluțe.

 Despre autor:

   Otfried Preussler (1923-2013) este considerat un clasic al literaturii germane pentru copii. Învățător la bază, și-a început cariera de scriitor inventând povești pentru cele trei fiice ale sale. Cărțile scrise de el s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare, în întreaga lume, fiind traduse în 55 de limbi. A câștigat în 1972 Deutscher Jugendliteraturpreis pentru Krabat, după care în 2008 s-a realizat filmul fantasy „Krabat – Moara satanică”, filmat în împrejurimile Sibiului.

   Ușurința sa ca povestitor și afinitatea pentru copii reies din mesajul de la finalul cărții, adresat copiilor din România.

Cartea Mica Vrajitoare, de Otfried Preussler a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Univers Enciclopedic Junior

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”

       O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys

Titlul original: Salt to the Sea

Editura: Epica

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Gabriela Stoica

Număr pagini: 351

Gen: Ficțiune istorică

Cotație Goodreads: 4,37

   Ați plâns la „Titanic”? Dacă da, pregătiți-vă șervețelele și pentru „O mare de lacrimi”!

   Probabil vă întrebați de ce v-am adresat o asemenea întrebare. Titanic, una dintre cele mai mari tragedii din istorie și din păcate, nu singura și nu chiar cea mai mare.

   30 ianuarie 1945. Sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial e aproape, iar trupele sovietice înaintează spre Vest. Populația germană încearcă să se salveze pe vasul Wilhelm Gustloff. Încărcătura prea mare, de peste 10 000 de persoane, cât și torpilele lansate de submarinele rusești determină scufundarea vasului în Marea Baltică. Pierderile s-au estimat la 9000 de oameni, dintre care aproape 5000 copii. Deși din punct de vedere al pierderilor, catastrofa a fost mai mare decât în cazul vaselor Titanic și Lusitania, nu multă lume a aflat de ea. Probabil de vină este războiul, în care numărul ororilor a fost și așa greu de estimat.

 

 „Scufundarea vaporului Gustloff este cea mai mare tragedia maritimă, și totuși lumea nu știe nimic despre ea.”

   „O mare de lacrimi” este un roman ce pleacă de la o bază reală, de la anumite fapte istorice, autoarea țesând o poveste spusă din perspectiva a patru personaje: Joana, Florian, Emilia și Alfred. Personajele sunt bine conturate, caracterizându-i chiar perspectiva din care percep și narează acțiunea.

   Joana este o tânără lituaniană, care a avut privilegiul de a se refugia în Germania datorită originii familiei din partea mamei. A plecat din Lituania natală, profesia de asistentă medicală ajutând-o foarte mult. Tot ce își dorește este să-și reîntâlnească familia, despre care nu mai știe nimic. Este personajul meu preferat.

În intimitatea băii, singură și nevăzută de nimeni, mă simțeam zdrobită de tot ce trăisem. (…) Supraviețuirea avea prețul ei: sentimentul de vinovăție. (…) Nu voiam să fiu puternică. Nu voiam să fiu „fata descurcăreață”. Eram atât de obosită. Nu voiam nimic altceva decât să se termine totul odată.”

 „În loc să îi ajut eram obligată să privesc panorama catastrofei care se derula înaintea ochilor mei.

Vina mă urmărea.

Eu eram prizoniera ei.” 

    Florian este un tânăr prusac ce deține anumite secrete. Poartă mereu cu el un rucsac misterios.

În mijlocul acestui război dintre Hitler și Stalin, oare mama mea m-ar considera în continuare un tânăr plin de talent sau, din contră, un infractor?

    Emilia este o copilă de 15 ani, refugiată poloneză. Și ea deține un secret teribil.

   Alfred este personajul cel mai nesuferit din punctul meu de vedere. Tânăr recrut german, convins că își servește patria cum se cuvine. Îi lipsește inteligența (ca să nu folosesc alt cuvânt, mai explicit, la adresa lui) și facem cunoștință cu el prin intermediul unor scrisori către o fată, Hannelore. Scrisori mentale, cum le numește, pentru că nu ajunge niciodată să le aștearnă pe hârtie. Înaintând cu lectura, observăm o discrepanță foarte mare între realitate și imaginea creată în mintea sa. Gândindu-mă mai bine, Alfred este prototipul omului ușor de manipulat: convins de superioritatea rasei sale și crezând orice prostie spusă de Fuhrer, este unealta perfectă în mâinile dictatorilor.

   Cea mai bună caracterizare i-a făcut-o Florian :

Marinarul atrăgea atenția în mod inutil. Era mai mult decât un biet nătărău fără experiență; își dorea cu disperare să se simtă important. Cunoșteam genul acesta de oameni.

Tipul ăsta fusese cumva lovit cu o cărămidă în cap?

   Patru personaje, patru destine, patru perspective. Foarte interesantă ideea autoarei de a scrie romanul din perspectiva fiecăruia. Împrejurările îi aduc împreună pe cei patru, îmbarcându-se cu toții pe nava Wilhelm Gustloff.

  În mijlocul atâtor suferințe și tensiuni, avem parte și de o poveste de dragoste: Joana și Florian se îndrăgostesc unul de celălalt, greutățile prin care trec împreună apropiindu-i și mai mult.

Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.

    Pe lângă cele patru personaje aflate în centrul atenției, întâlnim foarte multe personaje secundare, fiecare cu propria poveste, mai mult sau mai puțin dramatică: Eva, femeia blondă și mătăhăloasă; Heinz, Poetul Pantofilor, un cizmar bătrân, care își dă seama ce hram porți numai studiindu-ți mersul; un băiețel rămas orfan și abandonat; Ingrid, o fată oarbă, dar cu alte simțuri mult mai dezvoltate decât ceilalți.

   Ce mi-a plăcut : modul în care realitatea este împletită cu ficțiunea; este de apreciat munca titanică de documentare; este o carte cu un subiect grav, dar ușor de parcurs. Astfel, adolescenții și tinerii (publicul țintă), au ocazia să cunoască istoria altfel: nu plictisitor, memorând date din manualele școlare, ci prin lectură. Cartea nu este doar pentru adolescenți și tineri, eu aș spune că poate fi citită de oricine.

   Ce nu mi-a plăcut: prea multă suferință, durere și tristețe. Nu o recomand unei persoane ce caută să se binedispună. Sunt conștientă că subiectul este unul dramatic, iar acest aspect ține mai mult de preferințele personale, nu este nicidecum un neajuns al cărții.

Mamele încercau să-și azvârle copilașii pasagerilor de pe punte, dar nu puteau să îi arunce suficient de sus. Pruncii lor se izbeau de peretele lateral al navei și cădeau în mare. Femeile zbierau și se aruncau în apă după ei. Un bărbat îmbrăcat în haine de femeie a fost bătut de o santinelă în momentul când a încercat să fugă pe pasarelă. Priveam totul de sus, suferind de compasiune în timp ce plângeau și țipau cât îi ținea gura spunând că aveau să moară dacă nu li se permitea accesul la bord. Gustloff era singura lor speranță.

   Ironic, ultima lor speranță i-a condus la moarte.

   Așadar, notez romanul cu 4 steluțe, evaluarea mea fiind strict subiectivă. Voi câte steluțe i-ați acorda?

Citate:

Starea soldaților vorbea despre soarta Reich-ului. Vocea era clară și răspicată. Înfrângere.

Goebbels avea dreptate într-o privință. Erau germani buni și germani răi. Dar, de fapt, etichetele erau aplicate invers.

Despre autoare:

   Ruta Sepetys este o scriitoare americană de origine lituaniană, pe care am avut onoarea de a o cunoaște personal în cadrul unei lansări de carte a Editurii Epica. Este cunoscută pentru bestseller-ul „Printre tonuri cenușii”, desemnat pe Goodreads.com cel mai bun roman al anului 2016, la categoria „Adolescenți și tineri”. Romanele sale, „Printre tonuri cenușii”, „Out of the Easy” și „O mare de lacrimi” , au fost nominalizate la Carnegie Medal, premiu acordat anual, desemnând cea mai bună carte pentru copii și adolescenți.

lansare Ruta Sepetys

„Sepetys, maestra ficțiunii pentru tineret și adolescenți, realizează o imagine panoramică asupra unei tragedii de proporții din perspective profund nuanțate și convingătoare.” – Entertainment Weekly

editura Epica

Cartea O mare de lacrimi de Ruta Sepetys a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

     Harry Potter si Prizonierul din Azkaban, de J.K. Rowling

Titlul original: Harry Potter and the Prisoner of Azkaban

Volumul 3

Editura: Arthur

Grupul Editorial Art

Anul apariţiei: 2016

Traducere din engleză  de: Radu Paraschivescu

Număr pagini: 458

Gen: Fantasy, Aventuri

Cotație Goodreads: 4,52

   Editura Arthur mi-a făcut o mare bucurie cu reeditarea acestui volum! Bătrâna mea cărticică din prima ediție a ajuns mai jerpelită decât hainele profesorului Lupin: cu foile curgând din ea, atât de citită și răscitită a fost. Se impunea un nou exemplar… Un exemplar cu o copertă superbă și cu o traducere neașteptat de bună. De ce neașteptat? Pentru că traducerile primelor două volume din această nouă ediție, precum și cea a piesei de teatru, „Harry Potter și Copilul Blestemat”, nu m-au încântat.

   Nu vă imaginați ce fericită sunt să scriu această recenzie! Suficient de fericită pentru a produce un Patronus. Dacă acum 15 ani, când am citit prima dată această carte, m-aș fi văzut scriindu-i recenzia… Eu zic că da, și acest gând ar fi fost suficient de puternic pentru a produce un Patronus… Gândul că peste ani, le voi împărtăși altora tainele din lumea lui Harry Potter. În același timp, va fi greu. Greu să cuprind într-o singură recenzie tot ceea ce vreau să spun despre Harry Potter.

   Dar să revenim! Introducerea a fost oarecum pentru cunoscători, acum mă voi adresa celor care nu știu prea multe despre această serie.

„Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” este cel de-al treilea volum din serie. Dacă nu sunteți la curent cu subiectul, găsiți recenzia celui de-al doilea volum aici ; oricum, nu vă faceți griji, puteți înțelege volumul 3 și fără să le fi citit pe primele două.

   Harry se pregătește acum pentru cel de-al treilea an la Hogwarts. Spre deosebire de alți puști de vârsta lui, băiatul abia așteaptă să se termine vacanța, pentru a pleca din casa rudelor sale și a se întoarce la școala de magie, locul unde este fericit.

   Însă așteptarea îi este tulburată de un eveniment: sosirea mătușii Marge, sora unchiului Vernon, care face tot posibilul să-l scoată din sărite.

   Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, o nouă amenințare apare: Sirius Black, un criminal periculos ce a evadat din Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, un loc înfiorător, de unde niciun deținut nu a reușit să fugă vreodată. Mai mult, se pare că ținta lui Black este chiar… Harry Potter! Ce are Black cu Harry, ce motiv ar avea să-l vizeze tocmai pe el, aflați citind cartea! N-o să vă pară rău, credeți-mă!

   Toată comunitatea vrăjitorească este în alertă, prevenind și autoritățile mageamești (Încuiate, pentru cei care nu au citit nimic din noua ediție), atât de periculos este considerat Black. Ca măsură de siguranță, la Hogwarts au fost aduși paznici de la Azkaban: Dementorii, niște creaturi mai mult decât sinistre, ce absorb toată fericirea și emoțiile pozitive ale oamenilor, inducându-le, în schimb, stări negative precum frica, tristețea, lipsa oricărei speranțe. Și se pare că tocmai Harry este cel mai afectat de prezența Dementorilor. De ce tocmai el și la ce soluție recurge pentru a învinge această problemă, aflați tot citind cartea.

„Asta înseamnă că lucrul de care ți-e cel mai frică e… frica. Foarte isteț, Harry.”

   Și acest an la Hogwarts este plin de aventuri și de răsturnări de situație. Cel de-al treilea volum este, dacă pot spune așa, cel mai polițist roman din serie. Nu, nu mă înțelegeți greșit, aparține tot genului fantasy! Dar suspansul, misterul, descoperirile făcute pe parcurs, felul în care îți este pusă mintea la contribuție, ca într-un puzzle, toate sunt ingrediente nelipsite dintr-un roman polițist. J.K. Rowling a spus odată că Harry Potter este, de fapt, o carte polițistă. Poate că din acest motiv îmi place atât de mult… Să nu uităm că autoarea a scris și romane polițiste.

Ce-mi place atât de mult la „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” ?

   Umorul, în ciuda situațiilor mai mult sau mai puțin dramatice :

   „RON WEASLEY ! răcnise Ron, ca și cum el și unchiul Vernon ar fi vorbit de la capetele unui teren de fotbal. SUNT UN PRIETEN AL LUI HARRY DE LA ȘCOALĂ… (…)

 – NU E NICIUN HARRY POTTER AICI ! urlase el, de data asta ținând telefonul la o lungime de braț, de parcă s-ar fi temut să nu explodeze. HABAR N-AM DESPRE CE ȘCOALĂ VORBEȘTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! ȘI NU CUMVA SĂ TE-APROPII DE FAMILIA MEA!”

   „- De ce nu s-o fi ascuns Black în biroul lui Snape? Ar fi putut să-i vină de hac și ne-ar fi făcut un bine !”

„Harry nu făcuse parte niciodată dintr-un grup mai ciudat. Pungășilă îi conduse în jos pe scări ; îl urmau Lupin, Pettigrew și Ron, care semănau cu niște concurenți într-o cursă a creaturilor cu șase picioare. După ei venea profesorul Snape, levitând sinistru, atingând cu picioarele fiecare treaptă peste care trecea și ținut în poziția aceea de propria baghetă, cu care-l fixa Sirius. Harry și Hermione compuneau ariergarda.”

   Tot în acest volum, am asistat la unele dintre cele mai amuzante scene: farsa făcută de  Harry lui Draco și prietenilor acestuia în Hogsmeade, la cabana bântuită, ascuns sub mantia de invizibilitate; la meciul de Quidditch, când Patronusul lui Harry i-a speriat pe cei care se deghizaseră în Dementori. Și veți întâlni mai multe astfel de momente dacă veți citi cartea.

   Meciurile de Quidditch (Vâjthaț). Ador meciurile de Quidditch, dacă aș fi fost la Hogwarts, sigur aș fi jucat în echipa casei. Iar comentariile lui Lee Jordan fac toți banii :

   „Iată-l virând acum – Cometa lui Chang n-are cum să-i facă față. Echilibrul de mare precizie al Bolidului e cu atât mai remarcabil în aceste…

 – JORDAN ! EȘTI PLĂTIT SĂ FACI PUBLICITATE BOLIZILOR ? VEZI-ȚI DE COMENTARIU !”

 „- TREIZECI-ZERO! IA DE-AICI, JIGODIE ESCROACĂ!

 – Jordan, dacă nu comentezi nepărtinitor…

 – Dar spun exact cum a fost, doamnă profesoară!”

   „Acum Gryffindor e din nou în posesie, cu Johnson preluând coafa… Flint o talonează – bagă-i degetul în ochi, Angelina! – am glumit, doamnă profesoară, am glumit…”

   „- CANALIE HOAȚĂ CE EȘTI! răcni Lee Jordan la megafon, scăpând de alonja doamnei profesoare McGonagall. TICĂLOS ÎMPUȚIT ȘI HOȚO…

   Dar doamna McGonagall nici măcar un se sinchisi să-l certe. La drept vorbind, îl amenința ea însăși pe Malfoy; cu pălăria căzută de pe cap, striga la rândul ei pradă furiei.”

    Deși poate părea o carte pentru copii, Harry Potter nu se reduce la magie sau acțiune, ci tratează, mai mult sau mai puțin subtil, probleme precum obezitatea, dependența de tehnologie în rândul copiilor, cauzate de răsfățarea acestora: „Se uitau la un televizor nou-nouț, un cadou primit de Dudley, reîntors acasă în vacanță, fiindcă băiatul se plânsese în gura mare că era prea mult de mers de la frigider până la televizorul din sufragerie. Dudley își petrecuse cea mai mare parte a verii în bucătărie, cu ochii mici de porc ațintiți asupra ecranului și cu cele cinci guși tremurându-i în timp ce înfuleca.”

    Snobismul este alt aspect trecut în revistă:

   „- Uitați-vă ce mantii jerpelite are, spunea Malfoy îndeajuns de tare încât să fie auzit de Lupin când acesta trecea pe lângă ei. Se îmbracă de zici că-i fostul nostru spiriduș de casă care făcea pe servitorul.”

   Autoarea descrie foarte bine frământările specifice vârstei, cu temerile și modul de gândire tipice adolescenților:

   „Cu toate acestea, Harry nu era deloc vesel. Profesorul Lupin refuzase cu bună știință să-l lase să-l înfrunte pe bogart. De ce? Oare fiindcă îl văzuse pe Harry leșinând în tren și își spusese că nu era mare lucru de capul lui? Se gândise cumva că avea să leșine din nou?”

    Tot anul acesta, Harry își întâlnește prima dragoste:

   „Gonaciul ei, Cho Chang, era singura fată din echipă. Era cam cu un cap mai scundă decât Harry, care, neliniștit cum era, nu putu să nu observe că era deosebit de drăguță. Îi zâmbi lui Harry când echipele se găsiră față în față, cu căpitanii în frunte, iar el simți un gol în stomac despre care știa că nu avea nimic de-a face cu febra meciului.”

   Recitind acest volum și cunoscând acțiunea din cărțile viitoare, am identificat un indiciu: „I-ai trimis lui Voldemort un vrăjitor care îți este îndatorat. Când un vrăjitor îi salvează viața altuia, între ei doi se încheagă o anumită legătură… și m-aș mira foarte mult dacă Voldemort ar vrea să aibă un slujitor care să-i fie îndatorat lui Harry Potter.” – nu vă spun decât atât: cartea a șaptea, reședința Malfoy… Cunoscătorii știu, iar pentru cei care nu au citit încă, continuați cu volumele viitoare, nu vreau să dau spoilere!

   În cartea a treia, întâlnim unul dintre cele mai amuzante finaluri, dar la fel, nu detaliez pentru a evita spoilerele. Mă refer la ceea ce-i spune Harry unchiului Vernon pe peron, am râs cu lacrimi.

   Nu mă așteptam, dar m-a surprins plăcut traducerea. Este cea mai bună traducere de până acum în ediția de la Arthur și o spune cineva care a citit și recitit de atâtea ori cartea, încât a învățat pe de rost replicile din vechea ediție. Felicitări, Radu Paraschivescu! Este cea mai apropiată traducere de ceea ce știam, practic m-am simțit transportată în perioada școlii, când am descoperit magia acestor cărți…

   Iar unii termeni chiar sunt mai inspirați decât cei din prima ediție, căreia îi sunt indubitabil fidelă:

 – „alde Dursley” – mi-a plăcut mult expresia, m-a distrat, găsind-o mai potrivită și mai amuzantă decât „familia Dursley” ;

 –  „Cavalerobuzul” este mai aproape de „Knight Bus” decât „Autobuzul Salvator”, deși îmi plăcea și vechiul termen;

 –  „bogart” este mai aproape de original decât „bong”,

 – mi-a plăcut mult „poznă reușită”. Desigur că prefer „Năzbâtie îndeplinită” din vechea ediție, dar față de „Gata cu poznele!” (traducerea din „Harry Potter și Copilul Blestemat”), „Poznă reușită” sună genial!

   De asemenea, mă bucur că unele cuvinte au fost păstrate în forma originală, fără a fi traduse, cum ar fi „Honeydukes” (în vechea ediție, „Lorzii mierii”).

   În cazul altor cuvinte, prefer vechea traducere: chiar dacă nu cunosc termenul original, toată adolescența am visat cum zbura Harry pe „Fulger”, nu pe „Bolid”, așa cum am crescut cu „Lunaticul, Șobo, Amprentă și Corn”, nu cu „Amețilă, Șobi, Lăbuță și Cornițe” (fie vorba între noi, nu cred că personajele ar fi încântate de aceste diminutive); cu „Spectru” în loc de „fiară”.

   Mult mai distractiv a fost atunci când gemenii Weasley i-au vrăjit insigna lui Percy, astfel încât pe ea să scrie „Șef de proști” în loc de „Șef de promoție”; cu „șeful elevilor” și „Capsoman Major” nu a mai avut același haz. Mi se pare mai potrivit „om-lup” sau „vârcolac” decât „licantrop” – fiind o lectură (și) pentru copii, mulți nu știu ce este un licantrop;

    Însă această nouă traducere a scos în evidență alte momente amuzante:

  „- Crăciun – hâc!- fericit! Parola?

 – Javră ordinară, răspunse Ron.

 – Și tu la fel, domnul meu! răcni Sir Cadogan, pe când tabloul le făcea loc să intre.”

   Mulțumesc, Editura Arthur, mulțumesc, Radu Paraschivescu! Mi-ați făcut o surpriză plăcută! Câte stele merită? Dar nu știu de ce mai întreb, bineînțeles că 5! Ca orice carte din seria Harry Potter…

   Citate:

  „Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

  „Crezi că morții pe care i-am iubit ne părăsesc cu adevărat? Crezi că nu ne amintim de ei mai clar ca niciodată când suntem la ananghie?” (…) Așa că ți-ai văzut într-adevăr tatăl azi-noapte, Harry… l-ai găsit în tine însuți.”

    Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a înființat o fundație de binefacere, legată de alte trei cărți ce fac parte din universul Harry Potter. O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com, un site dedicat fanilor celebrei serii.

   Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

 

Editura Arthur

Cartea Harry Potter si Prizonierul din Azkaban de J.K. Rowling este oferită spre recenzie de către Editura Arthur. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Arthur. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

 La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

   Se întorsese în club, unde se pare că cineva avusese ideea minunată de a pune muzică pe gustul ei. Ramona era în formă, dansa alături de Andreea și prietenii ei.

   Apoi ringul de dans s-a golit, iar ea valsa pe „Dunărea Albastră” alături de tipul pe care tocmai îl cunoscuse. Lumea stătea în jurul lor și-i aplauda, când o văzu în mulțime pe blonda cu blana pe umeri și cu poșeta mov a mamei ei în mână, venind spre ei foc și pară. Deodată, Ramona a început să strige: „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, n-are ce căuta la tine!”.

   Blonda rânjea, fluturându-i poșeta prin față, iar Ramona se repezi la ea, încercând să i-o smulgă. Tot trăgând amândouă de poșetă, căzu din ea o oglinjoară ce se făcu țăndări. Ca vrăjită, Ramona a atins cioburile cu mâinile, s-a înțepat, iar sângele începu să-i curgă șiroaie. Cineva o apucase de braț, iar vocea Andreei se auzea din ce în ce mai clar: „Ramona, Ramona, sunt eu!”.

   Se întoarse spre persoana care o ținea de braț și dădu cu ochii de tavanul din camera ei. Era, de fapt, în pat, iar Andreea o scutura, încercând s-o trezească.

– Ah, ce e, ce faci aici?

– Te-am auzit țipând și am venit repede. Aveai un coșmar.

– Da, bine că ai venit și m-ai trezit! Am avut cel mai tâmpit coșmar posibil! Hei, dar muzica asta? Era în visul meu.

– Da, râse Andreea, ai tăi se uită la concertul de la Viena.

– Ahhh!

– Și ce ai visat așa urât?

– E, prostii. Ziceai că țipam. Spuneam ceva concret?

– Da. Spuneai „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, dă-mi poșeta mamei!” sau ceva de genul. Cine ți-o lua?

– Nici nu mai țin minte!

– Trebuie să ții mult la poșeta aia din moment ce nu suporți ideea s-o pierzi!

– E, vise tâmpite! Auzi, nu i-ai spus nimic mamei, nu-i așa? Despre cum am căzut, m-am tăiat, m-am rătăcit și așa mai departe. Știi că se îngrijorează aiurea.

– Nu, n-am spus nimic, nu așa am stabilit? Hai, că mă duc și eu acasă. Vorbim mai târziu.

– OK, să-mi iau ceva pe mine și te conduc.

– Nu, stai liniștită! Ai avut o noapte grea!

– Bine, te pup, la mulți ani!

– La mulți ani!

   „Uf, ce vis” exclamă fata după ce prietena ei ieși din cameră. Avea impresia că totul fusese un vis, rătăcirea ei de azi-noapte, întâlnirea cu acel grup ciudat… Își amintește că după ce s-a despărțit de grup (și de tipul acela drăguț), a încercat iar să-și găsească telefonul în poșetă și culmea, iar a dat de ciobul de oglindă! A avut dreptate tipul, noroc cu mănușa lui, că s-a înțepat în același loc și a reînceput să sângereze. Ciudat este ce a urmat: iar a căzut, iar când a ridicat ochii, a văzut mulțimea din jurul clubului, clubul… Apoi s-a reîntâlnit și cu Andreea, care o căuta înnebunită:

–  Unde naiba erai? Te-am căutat peste tot, m-a sunat maică-ta, a încercat să vorbească cu tine și n-a reușit.

– M-am rătăcit, nu mai vedeam clubul…

– Cum să nu-l mai vezi? Mă îngrijorezi, ești bine?

– Cu excepția degetelor crestate, da.

   Degetele crestate. Dacă n-ar fie ele, ar zice că totul fusese o halucinație. Poate așa a fost. Poate că s-a înțepat și a căzut o singură dată, iar în rest, imaginația i-a jucat o festă. Sau poate cineva i-a pus ceva în băutură, deși era sigură că nu-și lăsase paharul nesupravegheat.

   Era gata să se convingă de asta, când a văzut că mănușa cu sânge uscat încă îi înfășura degetele…

               *

– Și v-ați distrat bine, fata mea?

– Cum? Da, foarte bine!

– Și ținuta ta? A făcut furori?

– Da, le-a plăcut mult tuturor. Iartă-mă că ți-am luat lucrurile fără să-ți cer voie!

– Nu face nimic, mă bucur că te-ai simțit bine cu rochia și poșeta… Apropo, poșeta nu ți s-a părut cam mică?

– Nu, deloc! De fapt, nici nu prea am deschis-o, știi că de multe ori nu aud telefonul. Am luat-o mai mult așa, de decor, ca accesoriu.

– D-aia nu răspundeai tu! Te-am tot sunat!

– Da, mami, vezi că știi?

   „Mai bine să nu-i spun nimic. Nici nu cred că mai ține minte că a uitat acolo un ciob de oglindă, de când n-a mai purtat geanta aia… ”

„E bine, cred că mi-am făcut griji degeaba. Nu s-a întâmplat nimic. Așa și trebuie să fie.”

   Mai târziu, Ramona încuie ușa camerei ei și decise să se uite mai bine la ciob sau ce o fi în geantă. Dar ia geanta de unde nu-i! Parcă a înghițit-o pământul! Trebuie să vorbească și cu Andreea. Poate îl cunoaște pe tipul ăla, să-i dea înapoi mănușa. După ce o va spăla, bineînțeles. Azi-noapte nu au vorbit prea mult. Andreea deja era îngrijorată de starea ei, cum ar fi sunat să-i spună: „Auzi, tu cunoști un James Dean brunet? Când am căzut, m-a ajutat să  mă ridic și mi-a dat și mănușa lui. Era cu o gașcă de ciudați după el, unul mă confunda cu nu știu cine sau poate pur și simplu încerca să mă agațe cu o replică răsuflată, iar alta zicea ceva de mama tipului. Adică nu a tipului care mă confunda, a ăluia de seamănă cu James Dean.”

   Da, ar fi zis că sigur am luat ceva la bord! Și nu știu nici cum îl cheamă pe tip, va rămâne în istorie ca „misteriorul ce aduce cu James Dean.”

  *

– Ce zici, Diana?

– Of, din ce am mai văzut eu în practică, a făcut o criză. Are o fixație pentru oglinda aia! Ea oricum e mai sensibilă, mai superstițioasă, mai influențabilă… De când i-am spus de oglindă a devenit foarte interesată.

– O să-și revină?

– Nu știu ce să spun… I-am dat un calmant, vedem mâine dacă îi dispare fixația…

              *

– James Dean brunet, la papion și palton alb? Nu sună rău…

– Dar știi cine ar putea fi?

– Nu, nu cunosc nici unul așa. L-aș fi remarcat ușor, nu crezi? Dacă nu-mi spui numele lui…

– Păi nu-l știu! Totul s-a întâmplat așa repede! Hai, tu cunoști multă lume!

– Dar nici un James Dean brunet și pus la patru ace. Din păcate…

– Offf! Vreau să-i dau înapoi mănușa…

– Eee, recunoaște, tu vrei să-l mai vezi!

– Încetează! râse Ramona și aruncă în Andreea cu o pernă.

– Ramona s-a îndrăgostit, Ramona s-a îndrăgostit! îi răspunse aceasta, țintind-o cu altă pernă.

– Teeeermină! Te omor! și se repezi la ea, începând s-o gâdile.

– Aaaaaaaaa haha ha!

– Auzi, poșeta aia știi pe unde e?

– Schimbi subiectul, te știu eu!

– Nu, pe bune, vreau să văd în ce m-am înțepat. În cameră nu e, m-am uitat peste tot.

– Păi s-o întrebăm pe doamna Angela! Când am venit de la petrecere, știu că ai lăsat-o pe canapea, în sufragerie. Nu cred că ai urcat cu ea.

– Mama! spuse Ramona, aprinzându-i-se o lumină în privire. Mama a luat-o sigur! Știi, azi mi-a pus tot felul de întrebări despre poșetă. Dacă nu e prea mică, dacă nu știu ce… Zici că i-o mănânc, zău, n-are încredere deloc în mine!

– Păi hai s-o întrebăm!

– N-o mai întrebăm, o luăm direct!

            *

– Mami, mami, ești foarte frumoasă!

– Mulțumesc, draga mea! Tu ești și mai frumoasă!

– Îmi place așa mult rochia asta! Cu ce geantă mergi?

– Cu aceea de pe pat.

– Asta neagră? Dar de ce nu ți-o iei pe asta?

– Care, scumpa mea?

   Femeia stătea cu spatele la fiica ei, fiind preocupată de rimelarea genelor.

– Uite, mami!

   Când își văzu în oglindă fetița ținând în mână poșeta mov, femeia încremeni. Parcă o văzuse cu o armă de foc.

– Ramona, lasă aia jos imediat! De unde ai luat-o? Ai umblat în ea?

  Fetița, contrariată de tonul mamei sale, ce deveni brusc tăios și poruncitor, îi răspunse cu o fățucă nevinovată:

– Din dulap, mami! Și n-am umblat în ea!

   Femeia îi luă poșeta din mână și-i spuse:

– Niciodată n-o să mai umbli acolo fără să-mi ceri voie, ai înțeles? Și niciodată n-o să te mai apropii de poșeta mov!

– Bine, mami!

   Fetița nu înțelegea. Mami era tranșantă când venea vorba de reguli, cum ar fi spălatul pe mâini, vorbitul cu străinii, să nu intervii în discuția celor mari, să spui „Mulțumesc!”, „Bună-ziua!”, „La revedere!”, dar acum chiar nu știa ce făcuse greșit. Și o văzu atât de supărată, încât nici nu o mai întrebă…

Va urma.

 

Recomandări de carte Grupul Editorial Corint- 3 cărţi clasice 

 Editura Corint ne încântă, în perioada 1-8 martie, cu reduceri la mai multe cărți. Cărți nemuritoare, care nu se vor demoda niciodată și vor rămâne întotdeauna în memoria cititorilor. Navigând pe site-ul celor de la Corint, cel mai mult mi-au atras atenția „Mândrie și prejudecată”, „Dama cu camelii” și „Contele de Monte-Cristo”.

1. „Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen

    Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen, este o carte ce-mi aduce aminte de adolescență, de liceu. De ce? Pentru că am citit-o în acea perioadă, pe la 16 ani. Mi-a plăcut foarte mult și m-a atras mai ales latura socială a romanului. Modul în care sunt descrise, pe lângă poveștile de dragoste, obiceiurile și preocupările oamenilor din acea perioadă, modul lor de relaționare. Cred că ne amintim cu toții de Elisabeth și Darcy, o pereche rămasă în istoria literaturii.

2. „Dama cu camelii”, de Alexandre Dumas – fiul

   Dama cu camelii”, de Alexandre Dumas – fiul, este tot o carte citită acum mult timp și care mi-a rămas de atunci în minte. Povestea de dragoste cu final tragic dintre Armand Duval și Marguerite Gautier a inspirat opera „Traviata”, stând, totodată, la baza mai multor ecranizări. Autorul a scris romanul inspirându-se din propria poveste reală cu Marie Duplessis, o curtezană. Așadar, Marguerite Gautier chiar a existat, chiar dacă sub alt nume.

3. „Contele de Monte-Cristo”, de Alexandre Dumas-tatăl

   Ultima, dar nu și cea din urmă (de fapt, cartea mea preferată din toate timpurile, am lăsat-o special la final, ca la premii), este… „Contele de Monte-Cristo”, de Alexandre Dumas-tatăl. Tatăl și fiul în același articol, nu este interesant?

   O poveste emoționantă, în care natura umană este actorul principal. Edmond Dantès are toate premisele pentru a fi fericit. Tocmai s-a logodit iubita sa, Mercedes, s-a întors dintr-o călătorie pe mare și are toată viața înainte. Însă ceva neprevizibil se întâmplă și este acuzat de înaltă trădare. Este întemnițat și după mulți ani reușește să evadeze. Se întoarce bogat și dornic de răzbunare.

   Au existat două ecranizări, însă niciuna nu se apropie calitativ de carte. Imposibil să surprinzi într-un film imensitatea acestui roman. Poate un serial, dar un simplu film, nu.

   Acestea sunt cărțile care mi-au făcut cu ochiul. Voi ce cărți ați dori să citiți de la Corint? Vedeți că au reduceri!

       5 cărți de 5 stele

  Dintre toate cărțile citite, aș nota puține cu 5 steluțe. De ce? Pentru că puține sunt foarte bune, nemaipomenite, dorind oricând să le recitim. Multe cărți au loc de cinste în biblioteca mea, însă puține ar fi notate cu 5 steluțe.

   Cu cât citești mai mult, cu atât standardele cresc. Atunci când citești puțin, este normal să-ți placă aproape orice, iar varietatea gradului de comparație crește direct proporțional cu numărul cărților citite. Nu apreciez multe cărți cu 5 steluțe și știu că evaluarea mea nu este perfectă. Îmi place să spun că fiecare carte este ca un test proiectiv. Gusturile nu se discută, am spune mai simplu. Fiecare persoană are preferințele ei și întotdeauna va fi subiectivă cu privire la o carte. Nu se poate altfel.

  Dar sunt sigură că vreți să aflați cât mai repede care sunt acele cărți notate de mine cu 5 stele. Haideți, că am vorbit destul, să începem! De menționat că sunt ordonate aleatoriu, toate se situează la același nivel:

1. Fata din tren de Paula HawkinsFata din tren

  Am auzit tot felul de păreri împărțite despre această carte și ecranizarea ei, însă mie mi-a plăcut foarte mult. Este un thriller psihologic foarte bine documentat, descriind patologia în cele mai mici detalii.

  Este scrisă din trei perspective: Rachel, Anna și Megan. Trei femei, trei destine.

  Aparent, Rachel este o alcoolică, ce nu poate suporta despărțirea de fostul soț. Îl urmărește, îi hărțuiește noua familie și deși a fost concediată din cauza problemelor cu alcoolul, nu a renunțat la obiceiul de a lua trenul spre localitatea în care lucra. Într-o zi, vede ceva din tren. Ceva ce va schimba tot cursul acțiunii.

   Sfat: nu vă încredeți în aparențe!

2. Materia întunecată de Blake Crouchmateria intunecata

  Un thriller psihologic de excepție, rar am întâlnit un roman atât de bun. Este mai mult decât un thriller, este un roman complex, profund, ce implică multe aspecte: realități paralele, acțiune, familie.

  Jason Dessen este un profesor de fizică mulțumit de viața sa de familie: este căsătorit cu o pictoriță și au împreună un copil de 15 ani. Într-una din serile plăcute petrecute în familie, îi spune soției că fusese invitat la sărbătorirea succesului unui coleg. La îndemnul ei, Jason decide să meargă, promițând să se întoarcă repede.

  S-a ținut de cuvânt, a plecat repede de la acea petrecere, observațiile colegului său iritându-l: acesta insinua că Jason ar fi putut ajunge la fel de departe ca el dacă și-ar fi continuat proiectele profesionale. În schimb, el a ales o viață obișnuită, fără realizări mari, dar fericită, alături de familie.

  Pe drumul de întoarcere acasă, Jason este atacat de un necunoscut. Ce urmărește atacatorul? Unde vrea să-l ducă și cu ce scop?

   Veți afla citind acest superb roman.

3. Identități secrete de Monica Ramirezidentitati-secrete-de-monica-ramirez-seria-alina-marinescu-vol-2   

  Al doilea roman din seria Alina Marinescu m-a ținut cu sufletul la gură pe toată durata sa. O carte deosebită, în care autoarea se joacă cu mințile cititorilor: organizații secrete, misiuni, crime, răsturnări de situație, acțiune, profunzime psihologică, romantism, erotism. Toate cuprinse în paginile acestui roman răvășitor.

   Iar povestea dintre Alina și Alex este una extraordinară, ce te lasă fără cuvinte. Cei doi se ascund în spatele unei platoșe dure, însă sentimentele sunt mai puternice. Între ei există o legătură indestructibilă, dincolo de moarte. Puteți citi recenzia făcută de colega mea aici.

4. Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeckcartea-secreta

   Da, nu citesc numai thrillere! Altă carte ce mi-a plăcut foarte mult, biografia romanțată, cu aspecte din realism magic a celebrei pictorițe mexicane Frida Kahlo. Are și bonus de rețetar magic, dacă doriți să încercați mâncarea mexicană.

   O carte ce m-a făcut să plâng, nici mai mult, nici mai puțin! Citiți recenzia aici și veți afla de ce!

5. Fata fantomă de Sophie Kinsellafata-fantoma

   Nu credeam să mă atragă genul chick-lit. Auzisem de cărțile acestei autoare, însă nu am avut curiozitatea să le citesc. Credeam că sunt povești romantice, superficiale, care prind numai la publicul de adolescente.

  Noroc cu recenzia colegei mele, pe care o găsiți aici . Ea m-a convins s-o citesc, altfel aș fi trecut peste. Este un roman haios, care se citește ușor, dar în același timp, incredibil de emoționant. Am râs în hohote și am plâns la aceeași carte, finalul fiind unul frumos, dar și trist.

   Cum le-a îmbinat autoarea pe amândouă? Aflați citind cartea, merită!

   Așa arată, în opinia mea, cărțile de 5 stele. Pentru mai multe detalii, aveți sistemul nostru de evaluare aici .

  Care sunt cărțile voastre de 5 stele?

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile, de David H. Lowenherz

 

Antologie realizată de David H. Lowenherz

   „Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.” – Wolfang Amadeus Mozart

Titlul original: 50 Greatest Love Letters Of All Times

Editura: Nemira

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limbile engleză, franceză și germană de: Ruxandra Toma

Număr pagini: 249

Gen: epistolar

Cotație Goodreads: 4,00

   Prin această antologie, David H. Lowenherz a realizat un demers lăudabil, strângând laolaltă scrisori de dragoste ale celebrităților din alte timpuri. Din timpuri în care nu existau SMS-ul sau e-mail-ul. În ziua de azi, într-o eră în care viteza primează, noțiunea de scrisoare este lăsată în urmă. Nimeni nu mai are timp de scrisori, scriem prescurtat, cât mai telegrafic, câte un SMS, un e-mail, un mesaj pe Facebook. Cam așa este comunicarea din zilele noastre.

   Într-o eră cu asemenea particularități, să citești o scrisoare în adevăratul sens al cuvântului este o experiență interesantă.

   „Scrisorile din această colecție nu au fost alese pentru manifestările expansive ale iubirii, ci pentru gama largă de sentimente autentice exprimate de semnatarii lor.”

   Lucrarea este structurată pe 6 secțiuni: „Dragostea tandră”, „Nebun după tine”, „Proză pasională”, „Despărțiri dureroase”, „Foc și gheață”, „Dragoste interzisă”. Scrisori romantice, pasionale, patetice, scrisori de reproș; scrisori adresate unor terți, în care sunt descrise poveștile și sentimentele de iubire. Scrisori ale personalităților marcante din toate domeniile: muzică, politică, pictură, literatură.

   Cred că preferata mea este scrisoarea adresată de Wolfang Amadeus Mozart către soția sa, Constanze. Mozart nu este numai un compozitor genial; din stilul său epistolar, ghicesc o persoană cu simțul umorului și mult farmec. Am râs citind cum îi povestea în scrisoare „șoricuței” lui cum decursese o vizită în călătoria sa: „În casă era un grup compus în întregime din femei urâte, care însă prin farmecul lor compensau lipsa de frumusețe.”

„În fine, am senzația că am scris numai prostii (pentru restul lumii, în orice caz); dar pentru noi, care ne iubim atât de mult, nu-s deloc prostii. Astăzi e a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea destul de urât.”

   Într-adevăr, pentru restul lumii a rămas până astăzi un cod nedescifrat între cei doi: „Stu-Stu – Stu – Stu”.

Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.”

   Între F. Scott Fitzgerald și soția sa, Zelda, se observă o împletire a patologiilor. El alcoolic, ea diagnosticată cu schizofrenie, însăși relația lor este una de dependență. Este interesant cum chiar din vorbele lui Fitzgerald reiese modul în care patologiile lor s-au atras și se întrețin una pe alta: „Într-o scrisoare adresată unuia dintre doctorii Zeldei, Fitzgerald a scris: „Poate că cincizeci la sută dintre prietenii și rudele noastre v-ar spune, cu toată sinceritatea și convingerea, că Zelda a înnebunit din cauza obiceiului meu de a bea prea mult – cealaltă jumătate v-ar asigura că nebunia ei m-a împins la băutură. Niciuna dintre opiniile acestea nu înseamnă nimic.”” – ba eu zic că înseamnă mult…

   Altă scrisoare care mi-a plăcut este cea adresată de Marjorie Fossa, o fană, celebrului Elvis Presley. Femeia își exprimă cu naturalețe și simplitate admirația pentru „Rege”. O admirație care întrece limitele, conturându-se într-o obsesie:

„Nu mai pot să mănânc, să dorm, să conduc mașina sau să funcționez cât de cât. Am fost fana și admiratoarea ta devotată încă de când te-ai urcat pe scenă în anii cincizeci. Niciodată nu mi-a mai plăcut muzica altcuiva. În liceu am pierdut o mulțime de iubiți (doar pentru că erau geloși pe tine).”

„Înainte nu mă lăsa să-ți ascult discurile atunci când era acasă. Mereu a trebuit să aștept până pleca pentru a-ți asculta muzica. Asta m-a deranjat foarte tare și l-am amenințat cu divorțul dacă nu are de gând să-și bage mințile în cap și să mă lase să am și eu viața mea.”

   Dintre toate scrisorile, cele din care răzbate talentul literar sunt cele scrise de Franz Kafka și Simone de Beauvoir. Cu alte cuvinte, li se ghicește formația de scriitori chiar dintr-o banală corespondență. Îmi place mult stilul lui Kafka.

   Simone de Beauvoir către Nelson Algren: „Am sperat ca splendoarea lui să-mi mai aline tristețea; dar nu s-a întâmplat așa. În primul rând, astăzi Parisul nu este frumos. Este cenușiu și înnorat.”

Preaiubitul meu, nu știu de ce am așteptat atât de mult până ți-am spus că te iubesc. Voiam doar să fiu sigură și să nu rostesc vorbe frumoase, dar goale de conținut. (… Sunt fericită că mă simt atât de profund nefericită pentru că știu că și tu ești nefericit și este plăcut să împărtășim aceeași suferință. Iubirea ta era voluptate, iar acum este și durere.”

   Să nu credeți că există numai scrisori romantice, despre cât de drag este unul sau altul în ochii persoanei iubite. Foarte interesante și scrisorile din secțiunea „Foc și gheață”. De fapt, sunt cam preferatele mele:

   Anais Nin către Henry Miller: „Totul ar fi bine dacă tu ai scrie așa cum trebuie. Dar scrii cele mai oribile scrisori, atât de urâte că ar înstrăina pe oricine.”

   James Thurber către Eva Prout: „Deseori femeia este o minune. Și tu ești. Dar în tine, la fel ca în toate, zace indiferența lui Carmen, sadismul Cleopatrei, răutatea tiranică a Caterinei de Medici și strălucirea rece a tuturor femeilor despotice și lipsite de pasiune care au pus stăpânire pe inimile calde ale bărbaților încă de la începuturile sexului – de când Eva a frânt pentru totdeauna inima omenirii și a râs cu veselie perversă văzându-l pe Adam cum trudește ca un rob în țarcul făcut de ea…”

   Scrisoarea lui George Bernard Shaw către Stella Campbell m-a amuzat copios. Știu, sunt o ființă insensibilă să mă amuz la așa ceva, dar nu mă pot abține: „Ptiu! Nu ai pic de curaj: nu ai pic de creier: ești caricatura unui mascul sentimental din secolul optsprezece, o Hedda Gabler gătită cu boarfe din bocceaua lui Burne Jones. (…) ești actrița unui singur rol și nici acela real: ești o bufniță dezgustată pentru că a stat două zile în lumina soarelui meu: m-am purtat prea frumos cu tine, te-am idolatrizat, mi-am pus inima și mintea la picioarele tale (așa cum le pun la picioarele întregii lumi): și tu pricepi doar că trebuie să fugi.”

   Bineînțeles că nici Stella Campbell nu s-a lăsat mai prejos: „Tu, vagabondule – tu, orb ce ești. Tu, țesător de cuvinte – tu, care ai aripile vinete și ascunzi heruvimii – tu, sărman suflet incapabil să priceapă o simplă femeie… N-ai fete care să-ți potolească poftele – nici prunci care să-ți oprească sporovăiala satirică, de ce să plătesc eu pentru toate neajunsurile tale.”

Alte scrisori care mi-au plăcut:

George Bush către cea care avea să-i devină soție, Barbara Pierce:

„Avionul meu, acum #2, se află la Quonset, ca să i se instaleze o cameră de filmat. Eu l-am botezat Bar #2, dar așa îi spun doar în gândurile mele pentru că flota Atlanticului nu ne lasă să scriem nume pe avioanele noastre. (…

Poppy

logodic oficial cu începere din 12/12/43”

   Până la urmă, a scris numele viitoarei prime doamne pe avion, mărturie fiind o poză din carte, cu George Bush într-un avion inscripționat „Barbara”.

Jack London către Anna Strunsky:

„Temperamente puternice – asta este. Doar asta ne leagă cât de cât. Prin noi doi, prin tine și prin mine, a trecut câte o bucățică din universal și așa am ajuns să ne strângem laolaltă. Și totuși suntem atât de diferiți.”

Ernest Hemingway către Mary Welsh:

„Dacă ți s-ar întâmpla ceva aș muri ca un animal de la grădina zoologică atunci când perechea lui pățește ceva.”

Ludwig van Beethoven către „Eterna iubită”, a cărei identitate nu se cunoaște nici astăzi:

„Ca să înfrunt viața trebuie să trăiesc cu totul lângă tine sau să nu te mai văd niciodată.”

Frida Kahlo către Diego Rivera:

„Nimic nu se poate compara cu mâinile tale, nu există nimic pe lume ca aurul verde al ochilor tăi.”

Aurul verde este cafeaua, așa că probabil se referea la ochii căprui închis, de culoarea cafelei.

Emma Goldman către Ben Reitman:

„Totuși, dacă aș fi pusă să aleg între o lume a înțelegerii și izvorul care îmi umple trupul cu văpaia lui, aș fi nevoită să aleg izvorul. Este viață, soare, muzică, extaz nemăsurat.”

Napoleon Bonaparte către Joséphine Bonaparte:

„Cred că mai degrabă ți-aș găsi eu un amant decât să te știu în suferință. Așa că fii veselă și binedispusă și ține minte că fericirea mea depinde de a dumitale. Dacă Joséphine este nefericită, dacă se lasă pradă tristeții și își pierde curajul înseamnă că nu mă iubește.”

Anne Sexton către Philip Legler:

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

Rachel Russel către Arthur Sullivan:

„Iubesc adevărul, dar cred în minciuna care spune că poate exista fericire și în viața asta.”

Louise Russel către Arthur Sullivan:

„Însă cred cu tărie că dragostea nu ar trebui să mai dăinuiască dacă ar exista fie și cea mai mică îndoială în privința ei.”

   Desigur că au existat și scrisori care m-au plictisit: John Ruskin către Euphemia Ruskin; poezia lui Marc Chagall către Bella Chagall, „Pentru Bella”; Sarah Bernhardt către Jean Richepin (o găsesc patetică, cu serioase accente isterice; nu vreau să mi-o imaginez pe această femeie în viața de zi cu zi); Jack Kerouac către Sebastian Sampas (pun pariu că era sub influența drogurilor, scrisoarea este fără cap și fără coadă); John Rodgers către Minerva Denison.

   „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” este o lucrare demnă de a rămâne în istorie, un demers lăudabil și original. Ca să nu mai vorbim de munca titanică a coordonatorului. Să aduni scrisori din toate timpurile, ale personalităților din mai multe țări, descifrându-le și scrisul de mână, trebuie să fie foarte solicitant.

   Așadar, acord din toată inima 5 steluțe pentru o carte ce își merită locul în biblioteca dumneavoastră.

sigla Nemira

Cartea 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Lowenherz a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

    La Ramona acasă, totul era pregătit pentru Revelion. „Bun, masa e aranjată, friptura și salata Boeuf gata, e timpul să mă îmbrac și eu.”

    Doamna Angela intră în camera ei, când o priveliște o lovi ca un trăsnet: ușile unui dulap cu haine vechi, pe care nu le îmbrăcase de mult, erau la perete. Pe pat, tot felul de rochii de petrecere din tinerețe, de care și uitase. Nu i-a luat mult să-și dea seama ce lipsea: o rochie albastră și poșeta asortată, mov, cu paiete. Poșeta care-i plăcea Ramonei atât de mult când era mică! Numai ea știa cât de greu i-a fost s-o ascundă de ea. Iar acum inevitabilul s-a produs, a ajuns pe mâna Ramonei!

     Angela nu mai purtase poșeta de la Revelionul acela groaznic! Bine, nu tot Revelionul a fost groaznic, doar un anumit moment, pe care preferă să nu și-l amintească.

„Trebuie neapărat să dau de ele! Ramona nu poate umbla în poșeta aia!”

………………………………………………..

3…2…1! La mulți ani, 2017!

– La mulți ani, Andreea!

– La mulți ani! Ai văzut-o pe Ramona?

– Fata aia ciudată, care era cu tine?

– Nu e fată ciudată, e prietena mea! Și sunt îngrijorată, era lângă mine și a dispărut pur și simplu!

   Însă nimeni nu o mai auzea, în vacarmul creat de aglomerație, artificii, strigăte și urări de „La mulți ani!”. Unde să fi dispărut nebuna? S-o fi dus să-și caute telefonul? O fi intrat în club? Se înțepase în ceva, era sigură că țipase. O fi bine? „Aș suna-o, dar mi se termină bateria. O să intru după ea când se potolește nebunia și dacă tot n-o găsesc, o sun.”

………………………….

    Cimentul era tare și rece, în jurul ei lumea se bucura, se auzea sunetul petardelor de peste tot, de ziceai că se împușcă mai ca-n Vestul sărbatic, strigăte de „La mulți ani!”… „Of, petardele astea ar trebui interzise tot timpul, inclusiv de Revelion! Dar ce s-a întâmplat? Cum naiba am căzut?”

– Domnișoară, v-ați lovit?

   Ramona era întinsă pe jos, în mijlocul străzii, când un tip pus la patru ace, cu papion și tot tacâmul, i-a întins o mână, s-o ajute să se ridice. „James Dean ăsta brunet al zilelor noastre de unde o mai fi apărut? O fi vreo halucinație?”

– Nu, nu cred… Mulțumesc frumos! spuse ea, în timp ce se prindea de mâna lui și se ridica.

„Hmmm, un bărbat interesant… Cum de nu l-am observat mai devreme? Ori nu era în club, ori acum a venit… Te pomenești că o fi chiar un prieten al Andreei!”

– Nu face nimic! V-am văzut cum ați căzut și am crezut că vi s-a făcut rău. Sunteți bine?

– Da, da…

Atunci observă că două degete îi sângerau într-o veselie. Nu simțea durerea, probabil din cauza șocului și a frigului, dar manșeta paltonului alb al tipului era plină de sânge.

– Vaaai, îmi pare rău, mă simt așa prost! V-am murdărit, scuze, n-am observat, nici nu știam că sunt rănită!

– N-aveți de ce să vă simțiți prost, asta se rezolvă. Pare o tăietură urâtă, trebuie să oprim sângerarea.

   Și spunând asta, și-a scos una din mănuși și până să se dumirească Ramona, i-a și înfășurat degetele cu ea. „Chiar interesant rău tipul! Și cu o atitudine pe care n-o vezi în zilele noastre! Cine dintre amețiții ăștia de la petrecere s-ar fi repezit să ajute o necunoscută?”

– Nu e cel mai igienic mod, dar pentru moment, este singura soluție. Trebuie curățată rana și pus un pansament. În ce v-ați tăiat?

– Habar n-am! Cred că într-un ciob de oglindă sau așa ceva. Îmi căutam telefonul în geantă și am nimerit în ceva tăios și lucios, ca o oglindă spartă.

– Telefonul? Îți căutai telefonul în geantă? Ha ha ha ha!

   Ramona crezu că tipul din fața ei înnebunise pe loc. Începuse să râdă ca un apucat, după ce făcuse ochii cât cepele. În plus, brusc o tutuia.

– Ce glumă bună, de când n-am mai râs așa! Își căuta telefonul în geantă! Și merge fără priză? Ha ha ha ha!

„Hm, l-am deocheat! Era prea frumos să fie adevărat! Glume de mâna a cincea!”

– Nu mi se pare amuzant. Cred că mi-am pierdut telefonul. Și nu știu unde e Andreea, n-am cum să dau de ea fără telefon… Unde e toată lumea?

Când aruncă o privire în spate, Ramona avu un șoc: clubul dispăruse!

 

                                                                             *

– Nu, doamna Angela, nu vă faceți griji! Apare ea, e foarte mare aglomerație, e ușor să te pierzi în mulțime. Dar ne găsim noi, stați liniștită!

– Nu răspundea la telefon, acum îl are închis!

– Cred că l-a pierdut, îl căuta mai devreme prin geantă și nu-l găsea. Sau l-o fi uitat acasă, la cât e de neglijentă cu gadget-urile…

– Zici că-l căuta prin geantă?!…

– Da, vedeți dacă nu l-o fi lăsat acasă, acum îmi aduc aminte că înainte să vin la ea, am tot sunat-o și n-a răspuns. Mi-a spus că e pe undeva, prin casă… Poate nu l-a pierdut, nici nu l-o fi luat. Pentru mine ar fi de neconceput, dar o știți pe Ramona…

Dar pe doamna Angela n-o interesa pierderea telefonului. Ci alt detaliu pe care Andreea tocmai îl menționase…

   Andreea, simțind-o îngrijorată pe mama Ramonei, nu i-a spus nimic despre cum țipase înainte să cadă și să dispară. Chiar căzuse? Sau i s-a părut? N-ar fi putut să spună, totul s-a întâmplat atât de repede! Unde o fi nebuna asta? Să fi plecat? Dar n-ar fi anunțat-o? Așa e normal, nu? Că nu avea chef să mai stea înțelegea, dar îți iei la revedere, nu? Cel mai ciudat i se părea că Ramonei nu-i stătea în fire să plece fără să-și ia la revedere. Să se plictisească și să plece în toiul petrecerii da, i-a mai făcut-o de câteva ori, dar să plece așa, fără să anunțe? Niciodată.

   Dacă i se făcuse rău și o zace pe undeva? O fi rănită de vreo artificie sau petardă rătăcită? Imposibil, a tot căutat pe afară, a întrebat lumea… Doar să fi intrat în club… „Of, uite cum îmi strică mie Ramona Revelionul! În loc să mă bucur de primele momente ale anului, o caut disperată!”

  *

– Nu înțeleg, unde e clubul? Unde e prietena mea, Andreea? Unde sunt cu toții?!

– Clubul?

– Clubul de aici! țipa Ramona, arătând un spațiu viran. Tu nu din club ai venit?

– Angie, ești bine? N-ați plecat? Ah, mă scuzați, v-am confundat!

Altul răsărise naiba știe de unde, vocea sa făcând-o să tresară.

– Știi că ai dreptate? Nu mi-am dat seama la început, dar seamănă puțin cu…

– Da, din față nu mai seamănă așa mult. Dar de la spate și de departe aș fi jurat că e ea.

– Vreți să nu mai vorbiți despre mine ca și când n-aș fi aici? Puțin îmi pasă mie cu cine semăn, vreau să-mi găsesc prietenii!

– Ne cerem scuze! Șase, Carmen!

– Cine-i asta, mă? Nu ți-e rușine, pleci de la petrecere să te întâlnești cu ea? Am avut eu dreptate, cică te duci să-i zici „La mulți ani!” maică-tii! Ai ieșit să te întâlnești cu asta! Dobitocule!

    Ramona credea că a nimerit la spitalul de nebuni sau că e într-un vis tâmpit, cum are ea de obicei. O tipă blondă, cu haină de blană, abia apăruse și făcea ditamai scandalul. Dacă nu ar fi fost în această situație, s-ar fi amuzat copios. Mai ciudată era senzația că o cunoaște pe tipa blondă, dar nu știa de unde s-o ia. Și figura, și vocea îi erau familiare.

– Carmen, te rog, nu aici! Domnișoara e rănită, încercam s-o ajut.

Bietul om era vizibil jenat.

– Da, da, vrei să te cred! Povestea asta să i-o spui altcuiva! Poartă și mănușa ta! Dar de ce n-o inviți la petrecerea noastră? Nu mă supăr, să știi!

   Asta-i mai lipsea! O ceartă conjugală din cauza ei! Deși parcă frumușelul ăsta n-are ce căuta cu isterica asta… Totuși, se purtase frumos cu ea, simțea nevoia să clarifice situația:

– Ascultați-mă! N-am nicio legătură cu el! Doar că m-a ajutat mai devreme! Mi s-a spart oglinda, n-am fost atentă și m-am înțepat în ea sau mă rog, în ce a mai rămas din ea. Am țipat de durere și el a venit să mă ajute. Uite!

Zicând acestea, a scos mănușa, lăsând la vedere degetele crestate.

– Arată mult mai bine acum, s-a oprit sângerarea – spuse tipul.

– Mulțumesc frumos pentru ajutor! spuse ea, întinzându-i mănușa. Îmi pare rău că ți-o înapoiez în starea asta…

– Păstreaz-o! Poate mai ai nevoie. Trebuie neapărat să-ți îngrijești rana, n-o lăsa așa, se poate infecta!

Carmen îi privea neîncrezătoare, dar calmă. Se pare că discursul Ramonei o mai liniștise.

„N-o să mă apuc acum să spun că nu știu cum și în ce m-am înțepat și cât sunt de confuză, că m-am rătăcit, că nu știu nici unde mă aflu, că n-o găsesc pe Andreea și că mi-am pierdut telefonul. N-ar fi deloc credibil. La fel de bine aș putea să-i spun că-l găsesc atrăgător pe iubitul ei!”

 

*

– Gata, au scos băieții șampania?

– Da! Să scot oglinda de la bunica ta! Se apropie momentul! Cum era? La miezul nopții ne punem dorința?

– Cică da. Să te uiți în ea și îți pui o dorință, în momentele alea, secundele dintre ani. Se pare că acele secunde, aflate la granița dintre vechi și nou, sunt magice. Eu nu cred, doar știi. D-aia ți-am și făcut oglinda cadou.

– Eu cred! N-am ce pierde dacă încerc.

– Treaba ta! zise Diana, ieșind din încăpere.

   Fata deschise poșeta elegantă și scoase de acolo o adevărată bijuterie vintage: o oglindă micuță, cu rame aurii, încrustate cu pietre verzi strălucitoare. Nu știa cât sunt de prețioase, dar efectul era spectaculos. Era fascinată de piesa de colecție. „Dacă aveam eu așa ceva în familie, nu-l dădeam pentru nimic în lume! Câteva minute înainte sau după, ce mai contează?”

    Își trecu degetul peste luciul oglinzii, își privi chipul frumos machiat și își puse dorința. Un zâmbet îi înflorea în colțul gurii, când ceva straniu se întâmplă: se pomeni brusc, ca la comandă, pe jos, de parcă cineva ar fi împușcat-o, iar în cădere, oglinda se ciocni de colțul mesei și se sparse.

                                                                              *

– Femeie, liniștește-te, se descurcă ea, nu mai are 2 ani!

– Nu înțelegi, Mihai! Acum cică nu poate fi contactată, mai devreme nu răspundea! Am sunat iar la Andreea, e închis și la ea! Cred că i s-a terminat bateria, spunea ea ceva…

– Îți faci prea multe griji, dragă! Lasă fetele să se distreze și să facem și noi la fel, că d-aia e Revelionul! Parcă n-ai fi fost și tu tânără!

– Tocmai, că am fost! Și știu prin ce am trecut – adăugă ea în barbă.

– Hai să dansăm, mai știi melodia asta? Din tinerețea noastră!

 

      *

– Hai, că ne prinde Anul Nou, unde ești? Unde o fi dispărut femeia asta?

– Mai e puțin, începe numărătoarea! Nevastă-mea unde e?

– Măi, chiar voiam să-ți spun. Nu știu unde e! Zici că a înghițit-o pământul! Am lăsat-o în dormitor și nu mai e!

– O fi la telefon?

– Telefonul e în hol, am trecut pe acolo! Nu e nici în bucătărie, nici la baie, nicăieri!

– Ciudat! Hai să ne mai uităm o dată!

Intrând în dormitor, o siluetă în albastru era întinsă pe jos, strângând în mână ceva.

–  Ce faci, iubito, acolo? Ai pierdut ceva pe sub pat?

Tânăra ridică privirea spre ei, iar bărbatul înțelese că ceva nu era în ordine. Era pierdută, răvășită.

– Iubito, ce-i cu tine? Ți-e rău?

– Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

– Ce-ai pățit? întrebă Diana, speriată.

– Ce-i cu tine, draga mea? De ce stai pe jos?

Bărbatul s-a dus spre ea, ajutând-o să se ridice. Femeia i s-a aruncat în brațe și a început să plângă, de parcă nu-l mai văzuse de mult.

– Ești tu, sunt din nou aici! În ce an suntem?

– Aaa, ne iei la mișto, răspunse Diana, pe jumătate ușurată. Dacă mai stai mult aici, o să pierzi momentul de intrare în noul an!

– Ahhh, slavă Domnului! M-am întors, m-am întors, sunt cu voi, sunt în siguranță!

– Iubito, ai băut puțin mai mult?

– Diana, oglinda! Oglinda de la bunica ta!

– Ce-i cu ea? S-a spart? E, mare pagubă, știi că nu pun mare preț pe…

– Nuuuuu! Nu e vorba de asta! Oglinda asta e blestemată, nu știu ce e cu ea!

– Uite ce e, trebuie să te liniștești! Nu știu ce ai pățit, dar totul e sub control. Întinde-te puțin în pat, respiră, o să-ți aduc un calmant…

– Nu vreau nimic! Nu înțelegi că nu vreau niciun calmant, n-am nevoie de calmant! Oglinda aia… Să nu te atingi de ea! Să nu se atingă nimeni de ea!

– Bine, nu ne atingem! Dar ascultă-ne, te rog, întinde-te în pat, da?

– Diana, trebuie să mă asculți, trebuie să-ți spun ce e cu oglinda aia!

– Bine, te ascult dacă te întinzi în pat. Gata, orice o fi fost, a trecut!

Tânăra se întinse în pat, dar știa că nu a trecut… De abia începea…

 

                                                           VA URMA

 

 

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan     

       Capitolul I – Un Revelion de neuitat

31 decembrie 2016

– Ramooona! Ce faci, fata mea? Vezi că a sosit Andreea, te așteaptă jos! Cum? Încă nu ești gata?

– Vin, mamă! Sunt gata!

– Păi cum? Nu ești îmbrăcată, machiată, nimic!

– Păi așa merg!

– Cum să mergi așa? În blugi și în bluza asta? Așa mergi tu la Revelion? Doamne, pe vremea mea… Ne găteam ore în șir pentru o petrecere!

– La ce modă era atunci și eu m-aș fi gătit! Oamenii știau să se îmbrace, să se distreze…

– Asta așa e! Voi, tinerii din ziua de astăzi, nu știți să vă distrați! Ce petreceri dădeam noi pe vremuri… Dar hai, grăbește-te, o lași pe fata aia să te aștepte…

– Păi așa merg!

– Nu se poate! S-o vezi pe Andreea, ce gătită e! Poate o asculți pe ea, dacă pe mine nu! Andreea, hai aici, draga mea!

    Într-adevăr, Andreea era o apariție spectaculoasă: îmbrăcată într-o rochie de clubbing ultimul răcnet, cu auriu în partea de sus și un tul negru în cea de jos, pantofi asortați perfect, negri și cu toc cui auriu; unghiile lungi, cu gel, vopsite în același ton (negru cu steluțe aurii), se evidențiau pe clutch-ul strălucitor, iar părul tapat și machiajul deosebit completau ținuta. Genul de ținută ce atrage toate privirile.

– Fată, unde-ți ții telefonul ăla? exclamă Andreea, intrând în camera Ramonei și aducând cu sine aroma delicioasă a unui parfum la modă – Te-am sunat de nu știu câte ori, ți-am dat o grămadă de mesaje, ți-am scris și te-am sunat și pe What’s app, nimic!

– A, cred că l-am lăsat pe undeva, prin casă.

– Glumești? Pe undeva, prin casă? Cred că aș înnebuni să stau departe de telefonul meu! Dacă nu-l știu aproape, simt cum mă mănâncă degetele!

– Eu îl urăsc! Nu suport telefonul! Doamne, Andreea, pe tine nu te stresează? Să ai mereu grija lui, să-l auzi cum sună…

– Mda, mă stresează să nu-l știu aproape! Parcă nu trăiești în vremurile astea!

– Așa am și eu impresia. Mi-am greșit epoca. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în alte vremuri…

– Hai! Să te pregătești odată, nu-mi vine să cred că nu ești gata, dacă știam, te luam cu mine la salon!

– Tu ai fost la salon?

– Păi normal! Coafat, machiaj, manichiură, doar nu crezi că le-am făcut eu! Hai, cu ce te îmbraci?

– Așa!

– Cum așa? În blugi vrei să mergi?!

– Parcă ai fi maică-mea! Și ce are?

– Măcar să te machezi puțin!

– Sunt machiată! Nu vezi? Puțin rimel, puțin fond de ten… Un machiaj discret, nu trebuie să fii ca o sorcovă!

– Adică eu sunt ca o sorcovă?

– Nuuu… Tu ai propriul stil, îți stă foarte bine, dar mie nu mi s-ar potrivi. Eu am alt stil. Mie nu-mi plac hainele de azi, moda o ia razna, nici n-ai ce cumpăra… Gratis să-mi dai noua colecție din mall și n-o iau, n-am ce alege!

– Dar ce haine îți plac, Doamne iartă-mă? Sau mai bine zis, există ceva care-ți place pe lumea asta, domnișoară?

– Ba da, există chestii care-mi plac! Nu am gusturi comune cu cele de astăzi, e o diferență! Avea maică-mea o rochie, când eram eu mică. Chiar de un Revelion a purtat-o. Una albastră, de iarnă, lungă, cu paiete. Și o geantă și mai mișto! Le adoram, dar niciodată nu m-a lăsat să mă apropii de ele. Mai ales de geantă. Nu știu de ce…

– O fi avut o comoară acolo! spuse Andreea, cu un aer ghiduș.

– E, îi era frică să nu i-o stric. Dar acum nu cred că ar fi o problemă… Și dacă tot insiști să mă îmbrac mai special, mi-ai dat o idee!

   Ceva timp mai târziu, Ramona ieșea din cameră, într-o rochie elegantă, albastră, cu umeri supradimensionați și ținând în mână o poșetă mov-închis, cu paiete. Culmea, chiar se mai machiase puțin. Sau o lăsase pe Andreea s-o machieze, nu se știe…

      Ramona considera că aparținea altor timpuri. Nu-i plăceau hainele din ziua de azi, tehnologia o depășea, smartphone-urile, Facebook-ul și What`s app-ul, de care colegii ei erau încântați, pe ea o lăsau rece, ba chiar avea impresia că-i răpesc intimitatea. În ziua de azi, poți fi găsit oriunde, iar dacă nu te lauzi pe rețelele de socializare, nu exiști! Nici cluburile nu-i plăceau, acum mergea de gura Andreei și a mamei ei, dar le considera niște cutii supraaglomerate. Nu știa cum te poți distra cu muzica dată la un volum ce depășește pragul dureros, călcându-te pe picioare cu alții… Nici muzica din ziua de azi nu o înțelegea… Era adepta muzicii vechi, de prin anii ’80-’90. Dacă o întrebai de vreo melodie din zilele noastre, habar n-avea. În schimb, fredona melodii de care colegii ei nici nu auziseră vreodată, sau auziseră când erau mici, de la părinți. Adora muzica din copilăria ei, îi era dor de Revelioanele din copilărie. Părinții ei chiar știau să se distreze! Atunci își dorea să crească, să se facă mare cât mai repede. Dar dorea să fie mare atunci, în perioada aceea, s-o trăiască din perspectiva unui adult. Acum era adult și degeaba. Nu simțea că ar fi ceva special.

– Mamăăăă, noi plecăm!

– Veniți în bucătărie, nu pot să ies, mi se arde friptura!

– E, lasă, mă vezi când mă întorc, taxi-ul ne așteaptă!

– Vă trimitem poze pe What`s app, doamna Angela! La mulți ani!

– La mulți ani, draga mea, ne auzim!

– Mai bine că nu ne-a văzut! îi spune Ramona Andreei, pe când se urcau în taxi.

– De ce?

– Am așa un feeling, sau poate e o prostie întipărită din copilărie, că s-ar fi supărat dacă mă vedea așa, cu rochia și geanta ei.

– De ce să se supere? Maică-ta e o scumpă, ai și tu niște idei! E doar imaginația ta!

– Posibil. Când eram mică, nu mă lăsa să mă apropii de geanta asta. Eu, ca toate fetițele, îi încercam pantofii cu toc, fardurile… În general se amuza, dar când mă apropiam de poșeta asta, în special… Pretexta că a dat foarte mulți bani pe ea și că-i stric încuietoarea.

– Nu sunt fană vremea lui Pazvante, dar trebuie să recunosc că e o piesă de colecție frumoasă. Ar merita un loc într-un muzeu al anilor ’90.

– Eu zic că merge purtată și acum. Și anii ’90 nu sunt vremea lui Pazvante!

– Cum zici tu…

„Of, chiar nu înțeleg ce găsesc atât de distractiv! Vreau muzica mea, nu zbânțuiala asta! Și e atât de aglomerat, uf, n-am aer!”

    Ramona dansase de câteva ori, dar deja se plictisise. Se uita la cei din club: unii deja beți, unii dansau, dar majoritatea erau lipiți de telefoane, obiecte „magice”, ce deveniseră extensii ale mâinilor. Ce dependență o mai fi și asta? Îi vedeai la mese (vorba vine mese, niște chestii joase, ca taburetele), butonând de zor la telefoane. Cei de pe ringul de dans își făceau selfie-uri în draci, iar în secunda doi le și urcau pe rețelele de socializare, unde își dădeau check-in. Să vadă, domne, toți proștii că ei se distrează. Asta e distracție? Dacă cineva ar ateriza direct de acum 20 de ani în prezent, precis s-ar cruci. Și-ar dori să se trezească din cel mai negru coșmar.

    Nu era genul de distracție al Ramonei. Își aducea aminte de Revelioanele de altădată, de când era mică. Revelioanele organizate de părinții ei, când îi era ciudă că o trimiteau la culcare tocmai când era mai interesant. Dar parcă ea îi asculta… Mergea în dormitor, iar după câteva minute se întorcea, pretextând că și-a uitat ursulețul, păpușa, că îi e sete și așa mai departe.

     Mai puține posibilități, dar erau mai fericiți. Ținea minte când aveau musafiri și se dansa până dimineața pe melodii ca lumea. Aia da muzică! Disco, tango-uri, blues-uri… Învățase și ea cum se schimbă și se derulează casetele, era așa mândră de asta… Ține minte ce se necăjea când casetofonul prindea banda. Apoi au apărut CD-urile, Youtube-ul… Și odată cu ele, a dispărut și farmecul casetelor.

    Muzica asta e de dat din cap pe ea, nu de dansat. Parcă era străină de generația ei, simțea că nu avea nimic în comun cu cei de aceeași vârstă. I se păreau cu toții superficiali, preocupați numai de mall-uri, cluburi, haine de firmă, telefoane cât mai performante, lucruri de fațadă, care n-au o valoare adevărată. N-avea ce discuta cu cei de la acea petrecere, dar ce, puteai să discuți? În vacarmul ăla… Plus că toți o priveau ca pe un extraterestru. Se mirau de îmbrăcămintea ei, fetele își aruncau una alteia priviri cu subînțeles, de genul „Paparuda asta de unde o fi apărut?”. După părerea ei, ele erau îmbrăcate ca niște paparude. Unde  s-a dus bunul gust, Doamne? Alt aspect care o deranja: cu toții erau sclavii modei. Au văzut pe nu știu cine că purta brățară de la o firmă anume, gata, toată lumea își ia! Se poartă nu știu ce? Nu contează că nu-mi place sau nu-mi stă bine, are cutărică, trebuie să am și eu! Cam asta e atitudinea… E de ajuns să te uiți în clubul ăsta: sunt îmbrăcați la fel, se mișcă la fel…

„Uf, ce plictiseală… După miezul nopții o șterg. Să ciocnim paharele de șampanie, să le zic „La mulți ani!” și-mi chem un taxi. Chiar dacă e nebunie, nu cred să plece mulți fix la miezul nopții. Mă duc acasă, fac o baie fierbinte cu spumă, îmi pun muzica mea preferată… Așa trebuia să fac de la început, a trebuit să mă iau eu după Andreea.”

– Ramona, Ramona!

Andreea îi țipa în ureche de zor, pentru că altfel n-avea cum să se facă auzită în acel zgomot infernal.

– Se apropie miezul nopții! Hai să ieșim afară de acum, să vedem artificiile! În ultimul moment se vor înghesui toți.

– Ai dreptate, să mergem! Oricum voiam să iau o gură de aer, mă sufoc aici! urlă și Ramona, la rândul ei, în urechea Andreei.

   S-au îndreptat cu oarece greutate prin mulțime, spre ieșire. Începuse să se aglomereze și afară, deja erau oameni cu sticle și pahare de șampanie în mâini și bineînțeles, cu nelipsitele telefoane. Pardon, astea erau deja lipite cu Superglue de degetele lor. Nu le-ar fi dat drumul nici dacă i-ar fi electrocutat, musai să transmită în direct momentul intrării în 2017, altfel e ca și când miezul nopții nici n-ar fi sosit.

– Ohhh, urechile mele! Am surzit de la muzica aia! Ce bine e afară!

– Scoate și tu telefonul, să facem o poză! Cu al meu am făcut atâtea, încât s-a dus bateria.

– Ești culmea!

Ramona căuta de zor în poșeta mamei, care-i plăcea atât de mult.

– Unde o fi telefonul ăla?

– Hai mai repede, că ne prinde 2018, ce 2017!

– Stai, că nu găsesc telefonul, sper că nu l-am pierdut! Ah, ce e asta?

– Ce?

– Nu știu, ceva lucios, ca o oglindă… Nici n-am observat că era aici. Cred că-i un ciob. Ahhhh!

– Ramona?

   Totul s-a petrecut așa de repede, că Andreea nici nu avu timp să reacționeze. Ramona simțea că se învârte, și se învârte… Până s-a prăbușit la pământ.

                                                           – VA URMA –

Sursa foto: Politica ta – WordPress.com

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

 

Femeia inventată, de Camille Laurens

Titlul original: Celle que vous croyez
Editura: Nemira
Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu
Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză de: Doru Mareș
Număr pagini: 190
Gen: Dramă psihologică
Cotație Goodreads: 3,60

 

    Motto: „Însă nu toată lumea este gata pentru adevăr. Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. (…) Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitalul de psihiatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

   Romanul lui Camille Laurens este deosebit de realist, tratează probleme actuale, cum ar fi capcana rețelelor de socializare și în același timp, atinge o profunzime psihologică. Este o carte foarte bine scrisă, deloc ușoară, complexă, precum un puzzle. Te face să gândești, îți pune mintea la contribuție, vrei, nu vrei, te trezești făcând legături între evenimente și personaje.

   Nu este o lectură de relaxare, nu o citiți atunci când sunteți obosiți și aveți nevoie de ceva ușor, pentru a vă deconecta! Ca s-o percepi la adevărata ei valoare, trebuie să ai mintea limpede, să fii gata pentru puzzle, pentru a gândi și a te pune în pielea personajelor.

   Aparent, este vorba despre Claire, o profesoară universitară de 48 de ani, divorțată, cu doi copii, care din dorința de a-și urmări iubitul, pe Jo, creează o pagină de Facebook fictivă: o tânără frumoasă, brunetă, de 24 de ani, pasionată de fotografie. Odată realizat profilul, îl contactează pe prietenul lui Jo, un anume Chris. Prin intermediul lui Chris, voia să fie la curent cu activitatea iubitului, unde este, cu cine, ce face etc. În același timp, era convenabil ca niciunul să nu-i bănuiască adevărata identitate, Jo fiind sătul de comportamentul ei sufocant.

   Fără să-și dea seama, imaginea lui Jo începe să pălească, iar ea și Chris se îndrăgostesc unul de altul. Numai că… ea nu era cine credea Chris. Cercul se strânge din ce în ce mai mult atunci când Chris insistă să se întâlnească față în față, iar ea trebuie să ia o decizie: să-i spună adevărul sau să dispară din viața lui.

Își va asuma riscul de a-și arăta adevărata identitate sau va fugi, cum a făcut până acum în mai multe situații de viață?

   Acest plan al romanului este doar o fațadă. Cu alte cuvinte, încă nu ați văzut nimic! Acțiunea este mult mai complexă decât ceea ce se vede în primul plan. Autoarea folosește cu măiestrie inserția, povestirea în ramă.

    Trei povești de viață se întrepătrund ca un palimpsest, din câte o perspectivă diferită: Claire, Claire cea din propriul roman (alter-ego-ul ei) și scriitoarea Camille. Schimbarea de perspectivă te surprinde: când crezi că știi despre ce e vorba, faptele ți se dezvăluie în fața ochilor din alt unghi.

   Este un roman destul de complex, de profunzime psihologică și pe alocuri complicat: dacă nu citești cu atenție, te pierzi în păienjenișul țesut, într-un web, după metafora utilizată de autoare.

„În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți găsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul.”

Este foarte bine documentat din punct de vedere psihologic, fraza următoare descriind depresia în esența ei:

„La început eram ca moartă. Mi-era imposibil șă scriu o singură frază, cuvintele făceau zgomot ca de obiecte căzând pe dușumea.”

   De asemenea, întâlnim profile foarte bine conturate: Claire, o personalitate dependentă, cu tendințe isterice, imagine de sine deficitară, dar și o femeie deosebit de inteligentă, reușind să creeze și mai ales, să mențină o identitate falsă fără a da de bănuit:

„Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele).”;

„Această patologie releva fără tăgadă o isterie severă, conform definiției pe care o cunoaștem cu toții: o dorință nesatisfăcută. Era necesar ca totul să fie ratat, iată cum am putea rezuma cazul”.

   Jo este o personalitate narcisică și sadică, ce nu suportă fericirea altora (o să vedeți ce face dacă veți citi cartea); Chris, un alt narcisic, ce are nevoie să fie admirat în mod constant și consideră că totul i se cuvine.

  Dacă mi-a plăcut? Da, foarte mult, este o carte diferită, originală, bine scrisă, cu documentare serioasă în domeniul psihiatric.

  Ce nu mi-a plăcut: are unele pasaje destul de complicate, te derutează până la confundarea planurilor. La început, lectura este mai greoaie, mai ales prologul, cu înregistrarea audio, unde ne întâmpină un discurs fără cap și fără coadă. Însă citind mai departe, observi că totul are un sens, acel discurs fiind o salată de cuvinte, simptom ce face parte din delirul personajului.

   Acestea fiind spuse, eu îi dau cărții 4 steluțe. Lectură plăcută și chiar dacă vi se pare greoaie, nu renunțați pe parcurs, chiar merită!

Citate:

„În fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară.”

„Indiferența e un alt soi de burka – vă șochez? -, o altă modalitate prin care bărbații dispun numai ei de dorință. Un alt fel de a închide ochii. Ai fost folosită și nu mai folosești.”

„Scrisul e ca-n dragoste: aștepți și, la un moment dat, mușcă.”

„Nu există rivală mai teribilă decât aceea care nu există.”

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

„Dorința vrea să cucerească, iar dragostea vrea să rețină, zice el. Dorința, mai spune, înseamnă să ai ceva de câștigat, dragostea, ceva de pierdut.”

Despre autoare:

  Camille Laurens, pe numele real, Laurence Ruel, este o autoare franceză contemporană. A studiat literatura modernă, a predat la Rouen și în Maroc și a debutat în 1991, cu volumul „Index”, urmând „Romance”, „Les Travaux d’Hercule”, „L’Avenir”, ce alcătuiesc împreună o tetralogie.

   „Dans ces bras-là” i-a adus Premiul Femina și Prix Renaudot des lycéens, stând la baza unei dramatizări, precum alte opere ale sale. După „L’amour, roman”, a fost dată în judecată de fostul soț pentru atentare la viața privată, însă a fost declarată nevinovată. A mai publicat „Philippe”, inspirat din pierderea propriului copil, și „Cet absent- là”.sigla Nemira

Cartea Femeia inventată de Camille Laurens a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

Superstar-file de poveste, de Ștefan Caraman

Titlul original: Superstar – file de poveste

Editura: Herg Benet

Colecția Radical 7

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 188

Gen: literatură contemporană, proză scurtă

Cotație Goodreads: 2,71

 

   „Superstar” de Ștefan Caraman este o mostră a literaturii din zilele noastre. Este o alcătuire de povestiri scurte, aparent fără legătură între ele, dar cu aceleași personaje. Acțiunea gravitează în jurul unei trupe de teatru ambulante, ale cărei spectacole au loc în câte un oraș diferit.

   Fiecare personaj are câte o poveste aparte: God – „șeful” trupei, care i-a adunat pe toți la un loc, incorporându-i în trupă, Vili – șoferul autobuzului, Clara, Maria, Jean, Vic, Geo, inclusiv autobuzul cu ajutorul căruia se deplasează în „turneul” lor. Mai mult, autobuzul este personificat într-una dintre povestiri, căpătând suflet.

    Povestirile sunt, într-un fel, atemporale: nu sesizăm trecerea timpului, însă la sfârșitul cărții aflăm că se împlinesc 8 ani de la înființarea trupei. 8 ani ce au ajuns la sfârșit, pentru că ea se va dezintegra în curând.

   Autorul îmbină umorul și realismul cu genul fantasy, tratând subiecte din basme și mitologie sau celebra piesă „Romeo și Julieta” dintr-o perspectivă inovatoare. Unele povestiri mi-au smuls hohote de râs („Vili călca apăsat pe accelerație”, „Romeo ședea rezemat cu spatele de tabla murdară a autobuzului…”), în timp ce în cazul altora, mai ales al celor cu iz fantasy și interpretare contemporană, nu m-a prins stilul:

„Sirena luă o țigară și cu un gest nesigur o aprinse. Trase adânc în piept și ținu fumul adânc acolo. „Prima cred că am fumat-o pe plaja Omaha de la un soldat american. (…)

„Nu cred, așa ceva nu poate fi adevărat…” Era vocea lui Zeus.”

   Nu este genul meu preferat de literatură, prin urmare, nu am rezonat cu mesajul autorului, nereușind să țin pasul cu firul narativ. Însă aceasta nu înseamnă că alți cititori nu vor avea altă părere, regăsindu-se în stilul respectiv.

   Tocmai din acest motiv, aleg să vorbesc mai ales despre povestirile care mi-au plăcut și pe care le-am înțeles. Acestea conțin un grad de realism, reflectând viața la sate și modul în care cultura este percepută și înțeleasă în acele locuri:

„„Julieta e de vină!”, strigă de undeva din spate un domn în vârstă. „Fufele astea strică omului casa.”

„Romeo nu era însurat, nea Costache”, se auzi replica unuia mai tânăr de pe lângă el. „Ce casă să strice?”

„Măi, Melu, tu nu ești atent la piesă, măi… Păi Romeo e luat cu Rosilanda asta sau cum o cheamă…”

„Rosaline…”

„Rosaline, Rosaline… Era logodiți.”

„Unde era logodiți, bre? Era amanți, se fugăreau și ei pe unde apucau.”

„Moșul însă nu ceda. „Așa îți place ție, de aia zici așa. Dacă era amanți, nu trăgea asta fuga la popa să bocească…”

„Tineri, tineri, da’ să bagi cuțitu’n om… ăia nu aveau șef de post?”, comentă și Secretarul Primăriei. ”

„Dom’ne, da’ ăia ce fel de oameni erau, nu beau deloc? (…) Atunci e un autor prost, să nu mai veniți cu el; păi, nu e mai bun Caragiale? (…) Păi, băi, nene, la Caragiale oamenii stau tot timpul la birt; bea și povestește; se îmbată și scrie scrisori… și na, câștigă și cârciumarul ceva. Ăla scriitor…”

  Da, ați ghicit, acestea sunt pasajele care m-au făcut cel mai tare să râd. De remarcat naturalețea limbajului, desprins din cotidianul rural, simplitatea și claritatea analizei piesei de teatru.

   În „Vili călca apăsat pe accelerație…”, ni se înfățișează un tablou al vieții la țară, modul de ascensiune în carieră a unor așa-zise „vedete”: primarul localității în care trupa are spectacol insistă ca „nepoata” sa cea talentată să fie promovată. Ați ghicit, „nepoata” era un fel de amantă, iar de talent nici nu putea fi vorba. Situația amuzantă continuă când God, șeful trupei, îi pasează responsabilitatea șoferului Vili, mințindu-l pe primar că el este regizorul, prin urmare, cel care poate lua decizia:

„Ah, maestre!”, exclamă God ridicându-se imediat în picioare și îndreptându-se mieros către Vili: „Tocmai ne întrebam unde sunteți.”

„La căcatul ăla de rablă, unde să fiu… că hârâie ca un moș care vine de la curve.”

  În ciuda aparenței umoristice, se dovedește că și acea „nepoată” a primarului era o nefericită, având o existență plină de eșecuri și dezamăgiri.

   Cel mai interesant personaj mi se pare God, așa cum sugerează și numele, conducătorul trupei, cel care le-a purtat tuturor de grijă, oferindu-le șansa de a face parte din acel grup. Este omul ce exercită un anumit farmec, având și cea mai neașteptată poveste:

„Popescu a fost activist comunist. Se ocupa cu evenimentele culturale la Casa de Cultură. Era frumos, al dracului de frumos; mureau activistele după el. Mă rog, nici el nu le lăsa prea mult să aștepte.”

   Așa aflăm și de unde îi vine porecla: „Contează, pentru că eu îl cunosc pe God încă de când eram studentă. Iubea o colegă de-a mea, Ioana. Îi vedeam câteodată împreună. Era fascinată, nu vorbea decât despre el, de dimineața până seara. Ea avea 20, el avea 61. <<Fată, spunea, <<gagiul ăsta e magic, zici că e un Dumnezeu. Când se uită la mine, îmi vine să-mi fac cruce>>, zicea.”

   Ce mi-a plăcut: realismul și umorul, finalul, care în ciuda faptului că multe povestiri nu m-au „prins”, m-a făcut, într-un fel, să regret că se termină.

 Ce nu mi-a plăcut: mai multe povestiri ce merg spre fantasy, au o interpretarea contemporană și pe care le consider ermetice. Dintr-un motiv sau altul, nu am rezonat cu stilul, considerându-l derutant. Aceasta nu înseamnă că alți cititori nu le vor percepe altfel.

Citate:

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

„Ați observat că de Crăciun, oamenii sunt triști? Ei lângă brazii ăia stupizi, împodobiți cu tot felul de sticle colorate, ei ascunzându-se de cei mici, numai ca să le dăruiască lucruri în cea mai mare parte a lor inutile, ei alergând bezmetic prin hypermarket, ei înghesuindu-se în trenuri, avioane sau mașini ca să ajungă la munte, ei cântând songuri plicticoase, ei îndopându-se dintr-un porc… toate astea sunt cușca în care își ascund de fapt tristețea. Ca să te bucuri nu ai nevoie de toate astea…”

„Finalul unei călătorii înseamnă întotdeauna începutul alteia.”

„Pe lumea asta sunt femei cărora le-a dat Dumnezeu mai multă frumusețe decât trebuie, sunt bărbați cărora le-a dat mai multă putere decât le trebuie… Unora le-a dat prea multă avere, altora prea multă tristețe…”

Despre autor:

  Ștefan Caraman este un dramaturg, prozator și publicist roman contemporan. A scris, printre altele, „Scrisori către Rita”, „92 de povești cu cărți”, „Suflet de rocker”, „Aeroport”.

Editura_Herg_Benet

Cartea  Superstar-file de poveste de Stefan Caraman a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

 

%d bloggers like this: