Authors Posts by Sorina Ciocarlan

Sorina Ciocarlan

69 POSTS 72 COMMENTS

Toria, de Nicoleta Tudor-recenzie

 

 Titlul original: Toria

Editura: Librex

Seria Cercurile mistice

Volumul 3 (Volumul 1: Cercurile mistice; Volumul 2: Orașul de deasupra)

Anul aparitiei: 2017

Număr pagini: 294

Gen: Fantasy, Romantic, Aventuri

   „Toria” este cea de-a treia carte din seria fantasy a autoarei române Nicoleta Tudor. În „Cercurile mistice”, am fost alături de Maria și Matei în lupta lor de a elibera șatra de un blestem greu; în „Orașul de deasupra”, am suferit alături de Mădălina, pendulând între bunul Sorin și răvășitorul Naum, între realitatea de pe Pământ și himera fascinantă de pe Toria. În „Toria”… ei bine, în „Toria”, avem ocazia de a călători în trecut, aflând povestea Căzutei, femeia pedepsită de cei de pe planeta ei pentru că s-a îndrăgostit de un pământean. Cel puțin aceasta este varianta oficială. În realitate, motivul a fost… ei, bravo, era să vă spun! Nu, nu, citiți voi și aflați! Acest al treilea volum este cu două tăișuri: continuă acțiunea din cel de-al doilea roman și aflăm informații din trecutul îndepărtat, dinaintea celor întâmplate în „Cercurile mistice”, totul prinzând sens.

   În același timp, Mădălina, Naum, Maria și Matei (părinții Mădălinei) vor lupta împotriva străbunilor, pentru a scăpa Toria de sub dictatura lor. Da, ați citit bine, Mădălina și Naum.

   Deși la finalul celui ce-al doilea volum, am lăsat-o pe Mădălina proaspăt căsătorită cu Sorin, în „Toria”, lucrurile se schimbă: au trecut 12 ani de la cele întâmplate, Mădălina și Sorin lucrează la același spital, ea ca pediatru, el ca ortoped. Toate bune și frumoase, până când reintră în scenă… Naum. Își face apariția chiar la spital, cu o fetiță cu ochi violet, ce și-a luxat mâna:

„- Nepoata dumneavoastră are nevoie de o radiografie. O să vă însoțească cineva.

– Și eu am nevoie de resuscitare. Mădălina, cât ești de frumoasă, îi spuse el în timp ce o îmbrățișa lung.”

   Pe de altă parte, la scurtă vreme, Mădălina află ceva ce nu i-ar fi căzut bine niciunei soții: Sorin o înșeală de trei ani cu o asistentă. Ca și când nu ar fi de ajuns, o anunță pe nepusă masă că va pleca timp de 9 luni la o specializare în Germania, alături, bineînțeles, de acea asistentă. Oricât de ciudat ar părea, Mădălina se simte ușurată, eliberată de o povară și… mai puțin vinovată. Pentru că deși nu l-a mai văzut, nu a încetat să-l iubească pe Naum în acești 12 ani.

   Sorin pleacă exact când intră Naum în scenă, iar el și Mădălina își continuă povestea de dragoste întreruptă în urmă cu ani de zile. În lupta lor împotriva străbunilor li se alătură părinții Mădălinei. Cum se va termina această luptă, ce va alege Mădălina (pe Naum sau pe Sorin, Pământul sau Toria, viața la spital sau viața pe cealaltă planetă) veți afla citind cartea. Pentru că finalul cărții vine la pachet cu o alegere foarte grea pe care Mădălina trebuie s-o facă.

„Vei avea o alegere grea de făcut. Vei avea de ales dacă să rămâi în lumea asta, unde îți sunt rădăcinile, sau să mergi într-o altă lume, unde îți este inima. (…) Orice hotărâre vei lua, cineva va suferi.”

   Despre final pot să vă spun că m-a năucit. Nu mă așteptam. De ce? Ei, nu pot să vă dau spoilere, o să sughit de la înjurăturile voastre! Dacă, totuși, ați citit cartea sau nu vă deranjează spoilerele, dați click aici 

    Ce mi-a plăcut: povestea, care m-a cucerit încă de la prima carte din serie citită, stilul catchy al autoarei, care te face să parcurgi capitol după capitol, faptul că totul (cu excepția elementelor fantasy) pare desprins din viața reală, cu bune și cu rele, fără etichetări în alb și negru, acțiunea care se precipită spre final, devenind din ce în ce mai palpitantă, promovarea locurilor încărcate de mitologie de la noi din țară (peștera Polovraci, despre care legenda spune că ar fi lăcașul lui Zamolxe și de unde se culege o plantă cu proprietăți vindecătoare), și… încă un fapt inexplicabil, de care mi-am amintit în timp ce parcurgeam paginile cu incursiunea în trecut, în vremea Căzutei: într-o noapte, am visat că Nicoleta Tudor s-a întors în timp, ca să aflu apoi, că într-adevăr, făcuse o incursiune în trecut, scriind acele fragmente din carte. Mai multe detalii aflați din vise literare.

   Nicoleta Tudor folosește, în cărțile ei, metafore pentru ceea ce se întâmplă în lume. În primele două cărți, pentru ecologie (căldura de pe Toria și lipsa vegetației par să tragă un semnal de alarmă asupra stării planetei), iar în cea de-a treia, ne vorbește despre dictatură, despre abuzurile făcute de cei aflați la putere, despre revolta maselor.

   Ce nu mi-a plăcut: faptul că pe la mijlocul romanului, acțiunea cam stagnează și câteva greșeli de punctuație. În rest, n-am ce reproșa.

Citate:

„Chiar au efect leacurile tale pentru frumusețe? (…

– Da. Are efect. Beau ceaiul meu de tătăneasă, și pentru că ele cred că le face mai frumoase, și cei din jur le văd mai frumoase. O femeie care are încredere în frumusețea ei, e deja câștigătoare.”

 Despre autoare:

   Nicoleta Tudor este autoarea romanelor fantasy „Cercurile mistice”, „Orașul de deasupra” și mai nou, „Toria”. Este o persoană simpatică, pe care am avut ocazia s-o întâlnesc la mai multe lansări de carte.

Acest exemplar a fost oferit de autoare și țin să-i mulțumesc.

 Carte poate fi comandată de pe  Librex.ro

Inimă sălbatică, de Caridad Bravo Adams- Review Angelic

Readucem la viaţă rubrica lansată cu ceva vreme în urmă, mai exact în 2015- Review Demonic& Review Angelic.

 

Titlul original: Corazón salvaje

Editura: Orizonturi

Anul apariției: 2017

Gen: Romantic, Roman Social

   Corazón salvaje. Prima legătură avută cu romanul a fost, de fapt… telenovela. O telenovelă despre care vorbeau mama și bunica (eu nu am văzut-o la prima difuzare, pe la începutul sau mijlocul anilor `90, eram prea mică). Dar ele o urmăriseră și le plăcuse mult. Și telenovela, dar și chipeșul actor din rolul principal, regretatul Eduardo Palomo.

   Era ceva diferit, apăruse într-o perioadă când piața nu era suprasaturată de tot felul de seriale de calitate îndoielnică. O telenovelă bună, de epocă.

   Spre bucuria mea (eram curioasă, le tot auzisem vorbind), au redifuzat telenovela prin anii 2000. Am urmărit-o și într-adevăr, mi-a plăcut. Și mie mi-a plăcut de Palomo, recunosc, și mi-a părut foarte rău să aflu că a murit.

   Mai târziu, am descoperit că telenovela avea la bază un roman scris de o apreciată autoare mexicană, Caridad Bravo Adams. De fapt, acest roman este unul de referință în literatura sud-americană, inspirând nu mai puțin de 5 ecranizări!

   Vă dați seama ce bucurie pe mine când am aflat că a apărut cartea și la noi, având posibilitatea de a o achiziționa de la chioșcurile de ziare.

   Am fost mirată să văd cât de vast este romanul, împărțit în 3 volume, a câte 300 și ceva de pagini. Așadar, romanul lui Caridad Bravo Adams cuprinde, în total, cam 1000 de pagini!

   Și mai mult m-au mirat diferențele dintre carte și serial, începând cu spațiul în care se desfășoară acțiunea. În carte, povestea are loc în Martinica, pe atunci colonie franceză.

„Martinica… insulă răsărită acolo unde scânteietoarea Mare a Caraibilor pare mai neliniștită, broșă de aur în colierul de smaralde al Antilelor… Exuberantă și aspră, generoasă și sălbatică, pradă aventurierilor, refugiul piraților, fiica preferată a celui mai fierbinte soare de pe planetă, leagăn al marelui vulcan care e ca o inimă arzând ce-și stăpânește bătăile în măruntaiele Pământului… Pământ rodnic și misterios, abrupt și enigmatic…

Insulă sălbatică, având nume de femeie: Martinica!”

   Dispunerea geografică schimbă aproape totul. Așa am aflat multe despre acea insulă, apărută în urma erupției vulcanului Mont-Pelée. Cred că puțini știu despre erupția vulcanică din 1902, urmată de un tsunami, fenomene ce au ras de pe fața pământului orașul Saint-Pierre, până atunci, capitala insulei. După această catastrofă, Fort-de-France, al doilea oraș important de pe insulă, devine Capitala pe care o cunoaștem azi.

   Autoarea plasează acțiunea romanului în mijlocul calamității, ceea ce m-a făcut să caut informații despre acele evenimente și să constat documentarea amănunțită a cărții: sunt descrise cutremurele ce au precedat erupția, scurgerile de lavă, plecarea precipitată a locuitorilor insulei, discursul guvernatorului, care susținea că nu mai era nici un pericol, pentru a evita depopularea zonei… Un singur lucru m-a derutat: din câte am înțeles, în urma acelei erupții și a tsunami-ului, se pare că a existat un singur supraviețuitor. Din carte reiese că ar fi mai mulți.

   Personajele în jurul căreia gravitează acțiunea sunt aceleași din serial: Juán, Mónica, Aimée, Renato. Patru destine legate de iubire și trădare. Renato este îndrăgostit nebunește de logodnica sa, Aimée, însă ea nu-i împărtășește sentimentele. Aimée este o femme-fatale obișnuită să aibă bărbații la picioare, o egoistă interesată doar să-și atingă scopurile, fără a-i păsa de sentimentele celorlalți. Are o aventură cu Juán del Diablo, nimeni altul decât fratele după tată al lui Renato, bastardul alungat cu ani în urmă de la moșie. Juán o iubește sincer și face mari eforturi pentru a strânge avere și a-i satisface toate capriciile celei pe care o consideră viitoarea sa soție.

   Mónica este sora lui Aimée și de când se știe, îl iubește pe Renato. Însă a fost nevoită să-și ascundă sentimentele, iar orgoliul a determinat-o să se refugieze în mănăstire. Printr-un concurs de împrejurări, Mónica ajunge soția lui… Juán. Cum și de ce aflați citind cartea.

   Mi-a plăcut cartea, foarte bine documentată și mai ales, este mai mult decât un roman de dragoste: este un roman social, un roman al epocii. Pe fundalul acțiunii, sunt descrise aspecte importante ale acelor timpuri: puterea celor bogați, exploatarea de către moșieri a celor săraci și a persoanelor de culoare, sclavia fiind abolită numai cu numele; maltratarea copiilor sărmani, nedreptățile epocii.

   Nu mi-a plăcut scriitura greoaie, dar și aceasta este o mărturie a epocii: așa se scria pe atunci, cu descrieri elaborate, cu accente patetice. Cred că la acest aspect a contribuit și traducerea, nefiind cea mai inspirată.

Rezumând, merită citită! Este o mărturie a istoriei, a unei epoci.

 Despre autoare:

   Caridad Bravo-Adams (1908-1990) este o scriitoare mexicană, provenită dintr-o familie cubaneză. Multe dintre scrierile ei au stat la baza scenariilor de telenovele, printre care „La Mentira”, „La Intrusa”, „Corazón salvaje”.

Mai jos vă puteți delecta cu o melodie superbă, coloana sonoră a serialului:

Surse foto: Wikipedia, Libertatea, Pinterest

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației

După 3 zile

   Ramona stătea în mijlocul patului, abătută. Deși nu spusese nimic nimănui, nici măcar Andreei, își făcuse curaj și mersese la Poliție, mai mult din spirit justițiar: nu dorea ca alte femei să pățească același lucru. La cercei nu mai spera, cel mai probabil erau deja vânduți.

   În plus, se temea că atacatorul o va ține minte și va veni din nou după ea. Și așa avusese un noroc… Ca prin urechile acului! De fapt, nu înțelegea exact ce s-a întâmplat. O fi văzut pe cineva și o fi fugit? Și care hoț te întreabă ce ai în geantă? Nu era mai simplu să ia geanta și să fugă? Sau avea și alte intenții? Nici nu voia să se gândească.

   La Poliție nu rezolvă mai nimic. I-a luat cineva declarație și pe baza descrierilor ei, s-a făcut un portret robot. Un polițist aproape de pensie exclamă, uitându-se pe portretul-robot:

– Foarte ciudat!

– Ce anume?

– Îmi aduce aminte de cineva, seamănă foarte mult cu un infractor recidivist care a activat acum ani de zile, tâlhăria era specialitatea lui.

– Și nu se poate să fie același?

– Imposibil! Nu mai e de mult pe lumea asta, domnișoară! Și chiar dacă ar mai trăi, n-ar mai arăta așa. Asta se întâmpla acum mult timp, eheeee, prin anii ‘90, eram și noi tineri… Știți, când era perioada aia de tranziție, criză de toate felurile, criminalitate crescută. Case sparte, oameni jefuiți în plină stradă, ziua, în amiaza mare… Se furau casetofoane în draci, mă scuzați! Aveau o dambla, spărgeau geamurile mașinilor și ciordeau casetofoanele! Ce vremuri, domne… Nu se mai uită nici dracu’ la un casetofon acuma, mă scuzați, domnișoară, mă scuzați! Câte cazuri d-astea am avut, eheeee! Dumneavoastră nu știți, erați micuță, întrebați-i pe părinții dumneavoastră! Pe individul acela eu l-am prins – adăugă polițistul cu mândrie și nostalgie în glas.

   În rest, nimic. A rămas că o contactează dacă au vreo pistă. Nu se aștepta ea să se rezolve ceva, dar măcar își făcuse datoria.

   Nu povestise nimănui episodul. N-avea nici un rost să-și îngrijoreze părinții, iar Andreea… Avea de gând să-i spună, dar parcă nu-i venea. Totuși, prietena ei simțea că o frământă ceva:

– Ce-i cu tine?

– A, nimic. Mă gândeam la facultate. Se apropie sesiunea…

Dar Andreea știa că nu facultatea îi ocupa ei gândurile.

– L-ai mai sunat pe James Dean?

   Da, îl mai sunase. Dorea să-i povestească cele întâmplate, să se descarce. Culmea, lui i-ar fi povestit, dar Andreei, pe care o cunoștea de când lumea, nu. Câteodată e mai ușor să vorbești cu oamenii pe care nu-i cunoști…

– Ești o figură! Cică pe James Dean, te aude cineva, zice că te referi chiar la ăla!

– Măcar te-am făcut să râzi. Ia zi, l-ai mai sunat?

– Da, de câteva ori. La fel, răspunde o femeie și când îmi aude vocea, închide imediat. Câteodată se aud și suspine.

– Suspine? Asta-i ciudat. Aș înțelege dacă s-ar auzi înjurături. „Nu mai suna aici, nenorocito, fir-ar mama ta a dracu`!”

Apoi își dăduse seama ce prostie spusese:

– Scuze, n-am nimic cu doamna Angela, știi că o iubesc și că e o dulce! Doar exemplificam.

Ramona râdea de nu mai putea:

– Ești mortală!

– Adică înțelegi ideea. Dacă era tipa aia, te înjura mai degrabă, te amenința cu moartea etc. Totuși, poate n-ar mai trebui să suni. Dacă îi faci probleme omului? Sau poate, știi tu, mă gândeam…

– Hai, zi odată!

– Dacă ți-a dat numărul ăsta ca să scape de tine? Orice om normal îți dădea numărul de mobil, cine mai dă azi fixul? O fi dat și el un număr la întâmplare… Știu că nu vrei să auzi asta, dar…

– Adică nu știa cum să scape de nebună și a făcut chestia asta? Se poate, pare plauzibil… Dar știi ce nu înțeleg eu? De ce mi-a mai cerut numărul de telefon? I-am spus că-i dau bip după ce-l bag în agendă, dar el nu, a insistat să-i dictez numărul, să-l scrie… Dacă voia să scape de mine, nu mai avea nici un rost să facă asta.

– Da, ai și tu dreptate. Nu știu ce-o fi fost în capul lui, mă depășește… Auzi, am o idee! exclamă Andreea, luminându-se la față.

– Ce idee?

– Să aflăm al cui e acel număr!

– Crezi că nu m-am gândit? L-am căutat pe Internet și nu l-am găsit.

– Nu, nu pe Internet – îi răspunse Andreea, gânditoare.

– Dar pe ce?

Ramona era mirată. Andreea, să nu aleagă Internetul ca soluție universală?

– Dă numărul încoace!

– Ce vrei să faci?

– Tu dă-mi-l, o să vezi!

               *

– Alo, bună ziua! Mă numesc Gabriela Ionescu, de la Primăria Capitalei. Facem un sondaj cu privire la distribuția populației. Sunteți amabilă să-mi răspundeți la câteva întrebări?

   Ramona își urmărea uluită prietena cum purta discuția. Când, în sfârșit, închise telefonul, se năpusti asupra ei:

– Băi, Andreea, ești tare de tot! Ce idei ai! Și ce bine ți-ai intrat în rol! Dacă nu te cunoșteam, aș fi jurat că ești Gabriela nu știu cum de nu știu unde!

– E, oamenii de obicei cooperează când le vorbește o autoritate. I-am zis „Primăria Capitalei”, nici n-a mai pus la îndoială. Aveam, totuși, dubii, dacă o să înghită gogoașa cu distribuția populației.

– Bine că a ținut! Și povestește! Ce-ai aflat?

– Mă, nu știu ce să zic. Ori ți-a dat numărul greșit, ori… frumușelul tău te-a tras pe sfoară. Femeia are 73 de ani, e văduvă, pensionară și locuiește singură. Nici urmă de vreun tânăr.

– O fi nepotul ei…

– Dacă e, sigur nu locuiește cu ea. Îți dai seama că nu puteam s-o întreb direct de un tip tânăr, brunet, chipeș și care seamănă cu James Dean, dar în parte, am aflat ce voiam. Am întrebat-o câte persoane locuiesc în casă. Stă singură, Ramona. N-avea nici un motiv să mintă. Doar se presupunea că sunt de la Primărie.

– Și atunci de ce mi-o fi dat numărul ăsta? Poate e bunica lui și o vizitează. Dar atunci mi-ar fi spus când îl găsesc acolo…

– Ramo, știu că acum încerci să găsești o explicație, ți-e greu să admiți realitatea. Dar n-are rost să faci tot felul de scenarii. Amândouă știm adevărul, de fapt… E, din păcate, cea mai logică variantă.

– Of, dacă era blonda isterică în locul bătrânei mă simțeam mai bine…

       – VA URMA –

 

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

   Pentru prima oară, Ramona o mințise aproape în totalitate pe Andreea. Nici nu găsea cuvântul pentru a descrie exact cum o percepuse: îngrijorată, sceptică, neîncrezătoare? Dacă îi mai povestea ce se întâmplase cu adevărat, începea cu prelegerile despre cât de bine ar fi să-și facă un control, să meargă la psiholog… Doar așa, să vadă dacă e totul în ordine. De câteva zile, Andreea părea copia doamnei Angela. Cu întrebări despre ce a făcut în cel mai mic detaliu… „Cred că d-asta o place mama așa mult. Nici dacă ea îi era fiică nu semănau așa mult.”

   În realitate, lucrurile se întâmplaseră cam așa:

   Se hotărâse, într-adevăr, să ducă oglinda la un restaurator. Era păcat de ramă, așa frumoasă! Un moșuleț simpatic avea un atelier de restaurare pentru obiecte vechi pe o stradă din cartier. Ramona îl știa de mică.

   Așa că își puse mănușile, înfășură oglinda și ciobul într-o pânză (nu avea chef să se taie din nou), puse pânza în geantă și se îndreptă spre atelier, improvizat într-una din casele acelea cu curte în spate, ușa de la intrare deschizându-se direct în stradă. Apăsă clanța, dar ușa rămase neclintită. Apoi văzu în geam un bilețel: „Revin în 10 minute”.

   „Eh, aștept, ce să fac. 10 minute, e plecat de câteva, înseamnă că nu mai durează mult.”

   Însă trec 5, trec 10 minute și omul nu mai apare. Deja îi era frig. Începuse să se plimbe în lungul și în latul străzii, mai mult ca să se încălzească. Nerăbdătoare, își eliberă mâna din mănușa de piele, pentru o mai bună dexteritate, și scoase ambele piese ale oglinzii din geantă. Când vine restauratorul, să nu mai piardă timpul cu scotocitul prin geantă.

   O amețeală ciudată, cum nu mai avusese în viața ei, o cuprinse. Parcă se învârtea pământul cu ea. Se sprijini de un zid și închise ochii. Stătu așa un minut, două, o oră sau o eternitate. Nu-și dădea seama cât, doar că era timpul necesar pentru a se așeza lumea la loc, pentru a-i dispărea senzația aceea.

   Când deschise ochii, bilețelul din geam dispăruse. Dar și ușa parcă era altfel. „Nu mă simt bine, asta e. Poate chiar ar trebui să-mi fac un control, dacă am ceva la cap?”. Bine că dispăruse senzația de amețeală.

   „Era și timpul, a sosit nenea cât stăteam eu aproape leșinată.”

   Apăsă clanța pentru a doua oară, când, surpriză! Era iar închisă! „Ei, drăcie! Atunci de ce a luat biletul din geam și nu a pus altul, cu „Închis”?”

   Mai încercă ușa o dată, același rezultat. Se uită după vreo sonerie, dar era sigură că nu există. Clienții intrau direct, nu sunau, nu băteau. „Și totuși, am venit până aici, am așteptat…”

   Începu să bată la ușă. Se pare că strategia ei dădea rezultate, pentru că se auzeau pași. Dar nu mică-i fu mirarea când în cadrul ușii apăru o zgripțuroaică, desprinsă parcă din basme:

   – Ce aveți, domne? Îmi dărâmați ușa? Ce-i scandalul ăsta? Chem Poliția! Hoțiiii, săriți!

   – Doamnă, doamnă, calmați-vă, n-am venit să fur!

Dacă n-ar fi fost ea în mijlocul acțiunii, pe Ramona ar fi pufnit-o râsul. Care hoț bate la ușă, ziua, în amiaza mare?

   – Nu? Da’ atunci ce faci cu ciobul ăla în mână? Vrei să-mi tai gâtul!

   – Ah, asta era! spuse Ramona și dădu drumul ciobului repede în geantă, sperând că vecinii n-au auzit mare lucru, deși erau slabe șanse, la ce țignal avea femeia. Poate suna careva la 112, asta-i mai lipsea! Continuă, râzând de absurdul situației:

   – Nu, nu vă speriați, era doar o oglindă pe care vreau s-o repar.

   – Și ce? Scrie la mine pe ușă „Reparăm oglinzi?”

   – Doamnă, am venit la atelierul de restaurare!

   – La mine nu-i nici un atelier de restaurare!

   – Ce țipi, femeie, așa? Moare omul de inimă!

   Apăruse un bărbat ce semăna foarte bine cu restauratorul, doar că era vizibil mai tânăr, probabil fiul lui.

   – Fătuca asta, cică a venit la atelierul de restaurare! pufni femeia.

   La apariția bărbatului, zgripțuroaica se mișcă puțin din cadrul ușii, ceea ce-i permise Ramonei să vadă interiorul casei. Atelierul pe care-l știa de când lumea, cu tot felul de unelte si obiecte vechi, mai mult sau mai puțin stricate, dispăruse. Arăta ca o simplă casă de locuit.

   – Ați desființat atelierul sau l-ați mutat?

   – Don’șoară, ce nu înțelegi? Aici nu este și nu a fost vreodată vreun atelier de restaurare! Acum gata, lumea mai are și treabă!

   – Femeie, ce gonești fata așa? Nu e deloc politicos! Atelier de restaurare, zici?

   Acum Ramona realiza ce se întâmplase, de fapt. Intrase în altă casă. Pe bună dreptate era femeia supărată. Nici ei nu i-ar fi convenit să încerce cineva să-i intre în casă, așa, pur și simplu, apăsând pe clanță. Confuză cum era, a greșit ușa.

   – Vă rog să mă scuzați, am confundat ușile! Caut un atelier de restaurare și credeam că e aici.

   – Atelier de restaurare? Adică să repari obiecte vechi? Nu-i deloc o idee rea!

   „El e mai de treabă, știe ce țață e nevastă-sa și încearcă să salveze situația.”

   – Bun, îmi cer scuze încă o dată, la revedere!

Ieși cât mai repede, înainte să-i mai arunce zgripțuroaica vreo două vorbe de duh.

   Mai ciudat era ce se întâmplase după. Căută pe toată strada atelierul și nu-l găsi. Să fi greșit strada? Dar atunci de ce mai scria acolo „Revin în 10 minute”? O fi avut vedenii?

   Simțea nevoia să-și limpezească gândurile, așa că începu să se plimbe pe străduțele pitorești. Ce interesant, nu le afectase progresul! Ramona nu se mai plimbase pe aici de când era mică, dar constată cu plăcere că nu se ridicaseră clădiri de birouri de sticlă, blocuri înalte și urâte, lipsite de personalitate, ca în restul orașului. Erau aceleași căsuțe idilice, cu porți drăguțe și curți. A, ia uite, e cineva pe partea cealaltă a străzii! Poate știe ceva de atelierul de restaurare, n-ar strica să întrebe.Traversă și mări pasul, pentru a-l ajunge din urmă bărbatul întors cu spatele la ea.

   – Nu vă supărați! spuse ajungându-l și trecându-i în față. Știți cumva…

Dar se opri din cauza surprizei, destul de plăcută, până la urmă.

   – Nu mă supăr! Chiar mă bucur, de data asta nu te găsesc pe jos!

Ramona zâmbea, cu gura până la urechi, uitând până și de ce îl abordase.

   – Ce ziceai?

   – Ce?

  – Mai devreme. Ai spus să nu mă supăr și mă întrebai dacă știu ceva.

   – Aaaa, da! Știi atelierul de pe strada paralelă?

   – Atelier? De ce? De piese auto?

   – Nu! îi răspunse ea amuzată – Atelier de restaurare.

   – Restaurare? întrebă el ușor mirat. Nu, n-am auzit. De fapt, sunt sigur că nu există. Stau prin apropiere, iar niște prieteni și-au luat de curând casă mai încolo, deci cunosc cât de cât cartierul.

   – Cum să nu existe? Am trecut de atâtea ori pe lângă el! Doar că azi am dat peste o zgripțuroaică! Țipa și făcea ca toate alea. În fine, n-a fost prea amabilă…

Hotărî să nu-i spună cum a intrat peste bieții oameni în casă. Ar fi zis chiar că e nebună.

   – Zgripțuroaică? Tanti Lenuța? o întrebă el râzând.

   – Nu știu cum o cheamă! Am greșit, am crezut că la ea e atelierul și a fost foarte nepoliticoasă. El e mai de treabă.

   – Nea Gică. Dacă e ea zgripțuroaica, soțul ei nu poate fi decât nea Gică. N-o lua în seamă, așa e tanti Lenuța! Supărată pe toată lumea.

   – Nea Gică! Dar el are atelierul de restaurare!

   – Atunci vorbim de doi nea Gică diferiți. Ăsta n-are nici un atelier.

   – Și nea Gică al meu nu e însurat cu nicio zgripțuroaică. De fapt e văduv, săracul. Chiar n-a fost până de curând pe strada aia un atelier?

   – Nu. Singurul atelier e de piese auto, ți-am mai zis, și e mai încolo. Niște privatizați.

   „Ciudată treabă!” își spunea Ramona în gând, amintindu-și discuția. Cât de bine semăna restauratorul cu soțul zgripțuroaicei! Să fie fiul lui și să se fi mutat acolo? S-o numi Gică, după tatăl lui… Dar de ce nu știa nimeni de atelier?

   Restul i-l povestise Andreei. Numerele de telefon, promisiunea returnării mănușii…

   Adevărul că mai avea un motiv pentru care oglinda devenise talismanul ei. Un motiv pe care nu-l dezvăluise nimănui. După ce se despărțise de Sergiu, o porni spre casă, alegând o scurtătură: un gang din zona de blocuri. Trecuse de multe ori pe acolo, iar pustietatea locului nu o speria, din contră, îi plăcea pentru liniște și lipsa aglomerației. În timp ce străbătea gangul, auzi pași în spate. Nu se sperie, trăise toată viața în acel cartier, iar criminalitatea era scăzută. Doar venise pe acolo la ore mult mai târzii și nu se întâmplase nimic. Auzea pașii din ce în ce mai aproape și o voce de bărbat:

   – Încotro, păpușă?

Nu-l băgă în seamă, însă bărbatul o ajunse și se postă în fața ei, barându-i calea. Era foarte înalt, cu o glugă pe cap.

   – Te-am întrebat ceva, gagico!

   – Nu e treaba ta! Dă-te la o parte!

   Shit! Nu trebuia să facă asta! Toată lumea îi spunea să nu riposteze atunci când era acostată pe stradă, însă nu se putea abține. Era în natura ei să riposteze, să le răspundă cu aceeași monedă. De această dată, însă, situația nu era prea roz. Tipul era de două ori cât ea și suficient de solid încât să-i bareze drumul. Singura soluție era să se întoarcă, să fugă cât o țineau picioarele și să țipe după ajutor. Dar era prea târziu. Ca și când i-ar fi citit gândurile, tipul o înșfăcă de braț, o lipi de zid și îi flutură prin față un briceag.

   – Și să nu te gândești să țipi! Un singur sunet și îți tai fața aia frumoasă, e păcat, zău! Ia zi, păpușă, cercelușii ăia sunt de aur?

   – Da…

   „Băga-mi-aș! Dracu’ m-a pus s-o iau pe aici! Cerceii primiți de ziua mea de la mama! Dar îi dau, ce să fac, măcar să mă lase în pace! Doamne, de ar trece cineva pe aici!”

   Ramonei îi bătea inima ca la maraton, adrenalina îi invadase corpul, simțea sângele pulsându-i în obraji. Se gândi brusc la Sergiu. „Ce n-aș da să fie aici! Să mă salveze! Sigur ar face haz de situație, ar spune că a respectat tradiția, nu m-a mai cules de pe jos, dar m-a salvat! La naiba, Ramona, ești culmea! Uite ce-ți trece prin minte când mai ai puțin și mori!”.

   – Scoate-ți cerceii și dă-mi-i! Fără mișcări bruște sau alte prostii, că te tai! Și nu numai pe față!

   Pentru un moment, îi trecu prin minte să-i scoată ochii cu cerceii. Dar era puțin probabil să-i iasă figura și dacă rata, nici nu voia să se gândească la ce i-ar fi putut face… Însă îi veni altă idee. Își scoase încet cerceii din urechi și-i puse în palma întinsă a tâlharului.

   – Bravo, fată bună! Ai de valoare ceva în geanta aia?

   Mai bine întreba direct. Se gândea la baba de ieri, îi smulsese poșeta și nu găsise nimic. Doar câteva monede și o batistă mirosind a naflatlină. Pierdere de vreme. Fata asta oricum e moartă de frică, o să-i dea tot, numai să scape.

   – Da, am. Bani. Mulți bani.

   – Câți?

  – Dacă mă lași să deschid geanta, o să vezi.

Juca la cacealma. Noroc că atacatorul nu era prea deștept. Ar fi putut din prima să-i smulgă geanta și să fugă.

   – Bine, dar ai grijă! Fără prostii! O singură mișcare greșită și… iar atacatorul făcu un gest sugestiv în dreptul gâtului.

   „Nu pot să-i scot ochii cu cerceii, însă îl pot lua prin surprindere cu ciobul de oglindă! Cu siguranță nu se așteaptă. Doamne ajută, să mă mișc repede și după aia… să mă țină picioarele și plămânii!”

   Totul se întâmplă atât de repede, încât Ramona nici nu era în stare să proceseze: trase fermoarul buzunarului exterior al genții, unde știa că aruncase ciobul în grabă, de teama zgripțuroaicei, își strecură mâna înăuntru… „Îl simt, îl simt, Doamne ajută-mă!”

   Prinse ciobul, era gata să sară la gâtul lui, însă când să-și lanseze atacul, se pomeni la pământ. „Gata, e totul pierdut!”, își spunea, crezând că e alt atac al tâlharului, care și-a dat seama de intențiile ei. Ridică ochii spre el, când… stupoare! Nici urmă de atacator!

   Fără să stea pe gânduri, o luă la fugă cât o țineau picioarele și nu se opri decât în poarta casei. Încă mai tremura când se refugie în apa fierbinte din cadă, cu spumă și aromă liniștitoare de lavandă.

   La câteva străzi distanță, un bărbat cu glugă se holba la cimentul gol și nu înțelegea: cum a dispărut gagica? Parcă s-a evaporat sub ochii lui… „Drace, dacă n-aș avea cerceii în mână, aș zice că mi s-a năzărit…”

   VA URMA

Sursa foto: cinciminutedeviata.com

    La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul

  După câteva zile…

-Îți place? Uite ce frumos am restaurat-o! Eu, cu mâinile mele!

„O, Doamne!” își spunea Andreea în gând, în timp ce privea oglinda întreagă, deși cu o crăpătură vizibilă, încastrată în rama frumoasă.

– Ăăă, cum ai făcut?

– Am curățat-o de sângele închegat și am lipit-o! Nu-i frumoasă?

– Dacă n-ar fi crăpată, da!

– E, nu le putem avea pe toate! Și în plus, mie-mi poartă noroc! De regulă, oglinzile sparte aduc ghinion. Așa se spune. Eu sunt excepția de la regulă, mi-a adus noroc, e talismanul meu!

– Poate te tăiai iar! – îi răspunse ea, neîncrezătoare. Nu credea în superstiții, talismane și alte prostii, iar comportamentul Ramonei din ultimul timp… mai lipsea să se ducă la întâlniri cu șamanii și să-și aleagă un guru.

– E, păi crezi că am reparat-o cu mânile goale? Nuuu, mi-am pus mănuși. Am curățat-o cu o perie înmuiată în apă și detergent, m-am ferit s-o ating. Nu de alta, dar era iar să mă înțep, o să-ți povestesc!

– Păi și cu ce ai lipit-o?

– Lipici și ojă transparentă! Am înmuiat pensula de unghii în ele.

Abia acum observa Andreea micul atelier improvizat: pensule pentru manichiură, o sticluță cu lac de unghii transparent, un tub de lipici…

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, știu că e un subiect delicat și nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?”

– Heeeeeiiii, mă auzi? La ce te gândești? Ce-ai, ești cu capul în nori?

– Ce?

Ramona își pocnea degetele râzând prin fața Andreei, care părea cufundată în gânduri, cu privirea fixă într-un punct.

– Ce-ai pățit? Vorbeam cu tine și tu te gândeai la nemurirea sufletului! Credeam că eu sunt visătoarea cu ochii deschiși!

– Păi mă gândeam dacă nu era mai simplu s-o duci la reparat, să pună în ramă alt geam… Așa păstrai rama și te scuteai de atâta muncă…

– Am vrut s-o duc, dar… D-asta o luasem cu mine, s-o duc la reparat și ghici ce s-a întâmplat!

– Ce?

– Să-ți spun și de ce e talismanul meu! De fiecare dată când am oglinda la mine, îl întâlnesc pe el!

– Pe cine? Pe tipul fără nume?

– Nu mai e fără nume! Am aflat și cum îl cheamă: Sergiu! Am și numărul lui de telefon! A rămas să-l sun, ca să ne întâlnim să-i înapoiez mănușa! Deși inițial mi-a spus s-o păstrez, dar l-am convins că trebuie înapoiată.

Andreea își observa prietena: jubila ca o adolescentă. Ramona continuă:

– S-a purtat destul de ciudat, dacă stau să mă gândesc, n-am mai întâlnit pe nimeni ca el. Auzi, mi-a scris numărul pe o hârtiuță! Cine mai notează un număr de telefon pe hârtie în ziua de azi? Eu i-am spus că prefer să mi-l dicteze, că-l bag eu în agendă și-i dau bip. Cică „Ce să-mi dai?”. Zău că pare de pe altă lume! Cam ca mine, așa, poate d-aia îmi place de el! Și el mi-a cerut numărul de telefon și l-a notat într-un carnețel. Nu în agenda mobilului! Cică:

„- Ești sigură că ăsta e numărul?

– Mi-a luat ceva până să-l învăț, dar da, ăsta e.

– E foarte ciudat. N-am mai văzut niciodată un număr așa lung și care să înceapă cu 07… E din străinătate?”

– O fi făcut mișto de tine.

– Așa zic și eu.

„Dă prea multe detalii ca să fie doar o plăsmuire. Dar dacă totuși, tipul ăsta e inventat? Prea pare a roman… Trebuie să verific.”

– Sunt curioasă și eu să-l cunosc. Atât ai vorbit de el…

– Păi știi la ce mă gândesc? Când ne întâlnim, să vii și tu cu mine. Mai târziu, zici că trebuie să ajungi undeva și pleci.

„Hmmm, dacă era invenție nu accepta așa ușor. Găsea tot felul de pretexte să se fofileze…”

– Păi zici că ai numărul lui? Hai, sună-l să stabiliți!

– Așa repede? Nu pare aiurea?

– Nu! Se presupune că vrei să-i înapoiezi mănușa cât mai repede! Hai, sună-l!

Scoase din geantă o hârțiuță împăturită, apucă mobilul, dar când să se apuce să tasteze:

– Băi, ăsta face mișto de mine!

– De ce?

– Uite și tu ce mi-a dat!

– Ce ciudat! Număr de fix, fără prefix măcar… De ce nu ți-o fi dat numărul de mobil?

– Nu știu!

– Știi ce? Sună așa! Dar pune „021” înainte!

– Așa o să fac. Să vedem dacă sună… Sună!

La al patrulea tril, răspunse o voce slabă, de femeie.

– Alo, bună ziua, pot vorbi cu Sergiu?

Pauză.

– Alo, mă auziți?

Dar nu se mai auzi nicio voce, doar sunetul receptorului pus în furcă și ton de ocupat.

– Ce? întrebă Andreea intrigată la culme.

– A închis. Sau s-a întrerupt. A răspuns o femeie.

– O fi iubita lui. Blonda de care ziceai.

– O fi…

– Nu știu, Ramona, poate n-ar trebui să mai suni.

– Păi nu mi-ai zis tu să sun?

– Da, crezând că ți-a dat și el, ca omul normal, un număr de mobil. Și că nu răspunde una. E cam tricky, ascultă-mă pe mine!

După un moment de tăcere, Andreea vorbi din nou:

– Auzi, dar ziceai că ai mers cu oglinda la reparat. Cum de până la urmă ai lipit-o singură?

– Ăăă, nu era restauratorul acolo. Scria că se întoarce imediat, am așteptat ceva și n-a mai apărut. Muream de frig, așa că m-am întors acasă. Și m-am gândit: „Dar ce, mă, nu sunt eu în stare să repar o oglindă?”

– Și cum de era să te înțepi iar?

– A, când îl așteptam pe nenea restauratorul, am scos oglinda. Ca să nu mai stau să cotrobăi când vine el. Sau mai bine zis, de plictiseală și nerăbdare. Nu știu ce am făcut eu, că i-am dat drumul neînvelită înapoi, în geantă. În drum spre casă, îmi căutam telefonul în geantă și era cât pe ce să mă tai din nou.

– Tipic! Nu prea înveți din greșeli!

„Să inventeze Ramona? Și atunci de unde numărul de telefon? Scrisul nu pare al ei, altfel aș fi zis că a pus ea totul la cale. Știu cum scrie Ramona de când eram mici, recunosc până și cifrele scrijelite de mâna ei… Și totuși, povestea asta e atât de neverosimilă… Tipul ăsta picat din cer… Prea sună a roman de dragoste ieftin. Deși ar fi foarte greu să inventeze atâtea detalii, iar dacă ar face-o, ar trebui să se apuce de scris. Și ăsta, dacă într-adevăr există, tare ciudat mai e! De ce nu i-ar da numărul de mobil? Poate vrea să scape de ea…”

  VA URMA

Sursa foto: Romance of Pages

„Parfumul ei plutea în camera noastră cu iz de igrasie. Nu camera era putrezită, ci amintirea noastră. Amintirea că ar fi existat vreodată un sentiment de iubire.”

     ÎnAltă iubire de Flavius Simion

Titlul original: ÎnAltă iubire

Editura: Librex

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 145

Gen: Romantic

Cotație Goodreads: 4,56

   „Îți mulțumesc că m-ai învățat să am emoții și să le hrănesc. M-ai învățat să iubesc cu o IUBIRE ÎNALTĂ și nu vreau să fiu ÎN ALTA.”

   „În altă iubire” este o carte despre dragoste, despărțire, durere, suferință, trădare. Este un fel de exorcizare a sentimentelor, a unei iubiri ce a cauzat multă suferință și a lăsat urme adânci. Este o carte pe care n-o pot încadra în vreun gen. Nu este roman, nici nuvelă sau colecție de povestiri, nu are o acțiune anume, tinde mai mult spre liric. De fapt, cuprinde și câteva pagini în versuri: „Să mai visăm la dorul nostru fără sens./ Să te așez încet pe foi și să te scriu, asta-mi doresc.”

   Este plină de sentimente, de trăiri intense.

    „Deci oamenii care caută motivația să se bucure mai mult de viață ar trebui să citească Resurecție iar romanticii   incurabili ar trebui să citească ÎnAltă iubire. E vorba de gust aici.” – așa spune Flavius Simion, autorul cărții într-un interviu (sursa). Citind aceste rânduri, am înțeles perfect. Romantică incurabilă, hm, chiar nu mi se potrivește deloc descrierea. Probabil din acest motiv nu prea am rezonat cu cartea. Aceasta nu înseamnă că nu poate fi pe gustul altor cititori. Cu toate acestea, am găsit câteva citate care mi-au plăcut și la care am rezonat mai mult sau mai puțin:

   „Noi nu plătim cu viața niciodată, plătim în oameni pe care-i pierdem, în drumuri greșite pe care apucăm să mergem. Și nu există plată mai mare de atât. Nu s-a pomenit vreodată să doară ceva mai mult decât să pierzi pe cineva iubit.”

   „Niciodată nu învăț. Nu pot învăța să nu mai greșesc.”

   „Că noi iertăm totul, absolut totul, mai puțin pe noi înșine. De parcă altcineva ar avea nevoie de iertare, nu propria persoană.”

   „Numai că nu-mi pot abține scrisul… îmi curge cumva din minte prin mâini.”

  „Îmi dădusem seama că-mi era încă dor de amintirile noastre. Nu de tine, pentru că e imposibil să-ți fie dor de durere. Și asta ai însemnat tu pentru mine. Durere.”

   „În cele din urmă, noi întotdeauna alegem, în setea noastră după iubire. Ne îndrăgostim de cine nu oferă la fel.” – perfect adevărat și dovedit științific; s-a stabilit că persoanele cu tipuri opuse de atașament se atrag.

   „Noi căutăm fericire într-un vas pe care scrie durere… luăm și mâncăm din el până ni se întoarce stomacul pe dos. Că așa-i OMUL! Nu se satură cu puțin. De fapt, cred că în privința asta suntem cu toții înfometați.

   „Am început să te văd în oameni, în zâmbetele lor. Odată, chiar te-am văzut în lacrima unei bătrâne. Aș fi simțit că erai tu peste ani.”

   „Nu ceea ce credem noi despre noi ne definește, ci ceea ce credem despre ceilalți.”

„Eram alinarea ta în miezul vremurilor reci. Doar în cele reci. În cele calde, altcineva îți era alături.”

   „Parfumul ei plutea în camera noastră cu iz de igrasie. Nu camera era putrezită, ci amintirea noastră. Amintirea că ar fi existat vreodată un sentiment de iubire.”

  „Noi, oamenii, nu suntem goi sau distruși, suntem incompleți. Perfect de incompleți.”

   „De ce persoanele pe care le considerai odinioară prieteni acum nici măcar cu un zâmbet nu-ți mai sunt datoare? Ne plângem cu toții că nu există prieteni adevărați. Dar dacă ar exista ce-am face cu ei? I-am spânzura la fel cum o facem cu toate lucrurile pure care ne înconjoară?”

   „Noi alegem să ne înfundăm tot mai mult în trecut. Parcă clipele de uitare și nepăsare sunt mai prețioase.”

„Trebuie să zâmbesc pentru tine, nu să plâng. Cine s-ar îndrăgosti de plânsul cuiva?”

   „Mi s-a rupt inima când v-am văzut împreună. A fost momentul în care am realizat că noi murisem cu adevărat și că mi-ai luat iubirea și-ai călcat-o în picioare fără regret.”

   „Noi ne îndrăgostim de cine nu trebuie. Întotdeauna. Poate că suntem orbi sau doar inconștienți. Sau amândouă.”

  „Într-un fel, prietenia e unul dintre motivele vieții și e o componentă vitală ei.”

   Ce punct forte mai are „ÎnAltă iubire”? Forma în care se prezintă, grafica pusă la punct până în cele mai mici detalii, de la coperta și fotografiile alese, de o înaltă calitate, până la semnul de carte cu un design foarte atractiv și însoțit de citate.

„ÎnAltă iubire” este primul volum dintr-o serie, autorul intenționând să publice încă două.

Despre autor:

   Flavius Simion este un tânăr autor, student al Facultății de Jurnalism. Pe lângă acest volum, a mai publicat „Resurecție”. Așa cum a declarat într-un interviu, a început să scrie dorind să continue seria lui J.K. Rowling.

Cartea poate fi comandată de pe Librex.ro.

   La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul

– Ți-am zis eu? O ținea ascunsă! Să n-o găsesc eu! Nu pot să cred, la fel ca în copilărie!

– Ramo, nu crezi că exagerezi puțin? Geanta e a ei, normal că femeia a pus-o înapoi, în dulap! Nu cred că o ascundea neapărat de tine…

– Mă rog! Ia să vedem ce e aici!

Ramona a deschis poșeta și a răsturnat tot conținutul pe pat. Nu voia să se înțepe din nou. Două cioburi însângerate aruncau sute de scântei. Unul din cioburi (probabil oglinda originală) era încastrat într-o ramă foarte frumoasă. Amândouă se uitau hipnotizate.

– Mă duc până la baie.

– OK –îi răspunse Ramona absentă, complet absorbită de frumusețea oglinzii.

La fel ca în vis, simțea un imbold puternic de a atinge acel ciob. Întinse mâna, mângâie rama și atinse ușor suprafața lucioasă a ceea ce mai rămăsese din oglindă.

– Cutremur! Andreea, să nu cobori pe scări!

Și ce mai cutremur! Se sperie ceva, nu se mai termina, patul vibra și se legăna în continuu.

      *

– Gata!

Andreea intră în cameră, așteptându-se s-o găsească pe Ramona holbându-se la oglinda spartă. Dar Ramona nu era în cameră.

– Ramona? Ce ciudat, la cât era de fascinată, să iasă din cameră…

Andreea știa că atunci când prietena ei era captivată de ceva, era în stare să se ocupe de acel lucru ore în șir, chiar stând nemișcată.

– Ramona! strigă ieșind înapoi pe hol.

        *

– Andreea, mamă, tată!!!

Ramona nici nu stătuse pe gânduri, coborî în fugă scările, strigând, dar nimeni nu-i răspundea. Cineva îi spusese odată că în caz de cutremur, cel mai rău lucru pe care îl poți face este s-o iei pe scări. Însă pusă în fața faptului împlinit, uită complet recomandările. I se părea ceva ciudat în casă, dar nu-și dădea seama exact ce. Ieși în curte, apoi pe stradă, tot în fugă .

Ieșise de frică să nu cadă casa pe ea, însă de ce continua să fugă, nici ea nu știa. Pe stradă viața își continua cursul, nici urmă de panică: oamenii erau calmi, nimeni nu dădea vreun semn că ar fi perceput ceva.

Se hotărî să se întoarcă, era o prostie să fugă mai departe. Se răsuci brusc la 180 de grade, când se lovi de ceva tare și căzu pe spate.

   *

– Nu, dragă, Ramona n-a coborât! Credeam că e cu tine, sus.

– Ai pierdut-o? întrebă râzând tatăl Ramonei, nedezlipindu-și ochii de pe ecranul televizorului.

– Eram amândouă sus, dar când m-am întors de la baie, dispăruse.

– Cine știe unde o fi! Pe aici n-a trecut.

„Of, Ramono, Ramono, ești specialistă în dispariții! Mai ceva ca Elodia!”

      *

„Of, împiedicată mai sunt! Pericol public!”

Avea impresia că numai ei i se întâmplă cele mai stupide accidente. În mișcarea bruscă și la viteza pe care o avea, intrase în cineva și căzuse pe spate la propriu, în mijlocul trotuarului.

– Se pare că de fiecare dată te culeg de pe jos! spuse bărbatul râzând. Deja e tradiție.

– Tu?

Nu-i venea să creadă. Dintre atâția oameni din orașul ăsta, trebuia să dea tot peste el, într-o împrejurare la fel de cretină.

– Ce? Nu te bucuri să mă vezi? o întrebă, ajutând-o să se ridice.

– Nu, nu, nu e deloc asta! răspunse ea repede.

– Te-ai lovit?

– Nu, cel puțin nu cred… A fost doar sperietura…

– Dar te grăbeai, nu glumă! Mai ceva ca Acceleratul! După ce sau de cine fugeai așa?

– M-am speriat de cutremur! îngâimă ea repede.

Primul răspuns care îi venea pe buze era „Nici eu nu știu”. Dar ce ar fi crezut bietul om despre ea? Dădea ochii cu el numai în împrejurări ciudate cu draci și atunci părea confuză, pierdută, picată din lună. Undeva în adâncul minții, se întreba: „De ce-mi pasă atât de mult de părerea unui necunoscut?”

– Cutremur? Ce cutremur?

– Cutremurul de mai devreme, nu l-ai simțit?

– Nu… Nu cred că a fost vreun cutremur.

– Ba a fost, sunt sigură! Se mișca patul cu mine !

– Patul? Care pat, suntem pe stradă!

Făcea ce făcea și tot dădea cu bâta în baltă! Ce-i trebuia să-l convingă de existența cutremurului? De cutremur nu era sigură, dar că-i lipsea o doagă sigur îl convinsese! Trebuia numai să te uiți la el: James Dean brunet râdea iar ca disperatul, cel mai probabil de ea.

– Ce glumă bună, nu mi-o spuneți și mie? Ca să vezi, coincidență! Aceeași duduie, apărută din senin! Iar ți s-a făcut rău, domnișoară?

Ramona se simțea ca într-un film cu proști, care se bloca la aceeași secvență. Iar blonda cu blană, de această dată, cu un șir de covrigi în mână. Nu avea o presimțire bună în legătură cu covrigii, parcă îi și vedea proiectați în capul lui James Dean sau chiar al ei.

– D-aia m-ai trimis la covrigi! „Du-te tu, eu te aștept aici!”. Aiurea! Te întâlneai iar cu asta!

Ramona nu-și amintea când se simțise ultima oară atât de penibil. Femeia începuse să țipe, iar trecătorii își încetiniseră mersul și se uitau la ei. Unii chiar se opriseră în loc, căscând gura la discuție.

– Carmen…

– Știi ce? Rămâi cu ea, mă duc singură!

– Carmen! Îmi cer scuze! îi spuse Andreei, aruncându-i o ultimă privire înainte de a o lua la fugă pe urmele istericei.

– Ce prostie! Și n-am apucat să-i spun de mănușă! Of, era ocazia perfectă să aflu cum îl cheamă! Să vezi ce râde Andreea de mine! Ia uite, am luat și oglinda după mine! Ce-o fi fost în capul meu? Ce dracu’, iar?…

Putea să jure că pământul se cutremură din nou.

– Fată, tu ești vrăjitoare? Sau ai pelerina de invizibilitate a lui Harry Potter?

Tresări la auzul vocii Andreei.

– Andreea, ai simțit și tu?

– Ce să simt? Cum naiba ai ajuns aici? Cum ai ieșit fără să te vadă nimeni?

– Cine să mă vadă? Nu era nimeni în casă. Nu știu unde-i toată lumea. Unde v-ați băgat? M-am și speriat, cu cutremurul ăsta…

– Care cutremur? întrebă Andreea, uitându-se la ea ca la felul 17. Se gândea cum naiba să nu fie nimeni în casă, când ea tocmai ce dăduse de părinții Ramonei în sufragerie, urmărind ceva la televizor.

– Sus, când stăteam pe pat. Și a mai fost o replică acum.

– Ramona, n-a fost nici un cutremur! Nici acum, nici mai devreme! Sigur ești OK?

– Hai să mergem, ce stăm în drum? Să-ți zic mai bine ce mi s-a întâmplat! Cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu tipul ăla, iar!

– Unde? Când? Aici, pe stradă?

– Da, era după el cu isterica aia… Ca-n filme, poți să crezi că m-am ciocnit de el și am căzut iar la pământ? El m-a ridicat, la fel ca atunci, îți vine să crezi? Am vorbit puțin și chiar când râdea de nu mai putea, a apărut isterica!

– Mda…

Andreea începuse să se îngrijoreze serios, își studia prietena ca pe un OZN. Și dacă tipul ăsta misterios nu exista? Cum naiba dădea pe toate drumurile peste el și culmea, în aceleași împrejurări? Scenariul se repeta: ea cădea pe stradă, iar el îi venea în ajutor. Dacă era imaginația ei, un strigăt de ajutor, nevoia de a fi salvată? Dacă prietena ei începe să fabuleze și nu mai știa să diferențieze realitatea de imaginar?

Ramona își dădea seama cât de neverosimil suna totul spus cu voce tare. Bine că n-a văzut-o Andreea fugind ca disperata pe stradă, atunci sigur ar fi sunat la 112. Ca să nu mai spună că totul în jur i se părea ciudat… Ca și când odată cu sosirea Andreei, atmosfera s-ar fi schimbat…

     – VA URMA –

 

     Mica Vrăjitoare, de Otfried Preussler

 

Titlul original: Die kleine Hexe

Editura: Univers Enciclopedic Junior

Anul apariţiei: 2016

Traducere de: Christa Richter și Cristian Sencovici

Ilustrații de: Winnie Gebhardt

Număr pagini: 108

Gen: Basm, Carte pentru copii

Cotație Goodreads: 4,17

 

   „Mica vrăjitoare” este un basm scris de Otfried Preussler pentru fiicele sale. „Și de ce nu mai există nici o vrăjitoare rea?”

De la această întrebare a luat naștere povestea.

   Personajul central este, așa cum ne sugerează și titlul, Mica Vrăjitoare. Deși are nu mai puțin de 127 de ani, este considerată prea mică pentru a participa la Noaptea Valpurgiei, eveniment unde vrăjitoarele se adunau și dansau, sosite, bineînțeles, pe mături: „Să tot fi fost, cu totul, cam între cinci și șase sute de vrăjitoare: vrăjitoare de munte, vrăjitoare de pădure, vrăjitoare de mlaștini, vrăjitoare de ceață și vrăjitoare de vreme rea, vrăjitoare de vânt, vrăjitoare de turtă dulce și vrăjitoare de buruieni. Se învârteau în iureș nebun și-și fluturau măturile.”

   Mica Vrăjitoare ignoră interdicția, încalecă pe mătură și zboară la Noaptea Valpurgiei. Însă mătușa Rumpumpel o observă și o duce în fața Marii Vrăjitoare, insistând s-o pedepsească. Marea Vrăjitoare îi aruncă mătura în foc, obligând-o să se întoarcă pe jos. Totodată, îi lansează o provocare: dacă până la viitoarea noapte a Valpurgiei va deveni o bună vrăjitoare, va fi primită la sărbătoare.

   Tot anul, Mica Vrăjitoare s-a pregătit pentru a fi primită la Noaptea Valpurgiei: a exersat vrăjile, a făcut numai bine, folosindu-și puterile pentru a-i ajuta pe cei aflați la ananghie, câștigându-și renumele de Vrăjitoare Bună. În toate a ajutat-o corbul Abraxas, cea mai bună companie.

   Dacă Mica Vrăjitoare a îndeplinit criteriile, astfel încât să fie admisă la Noaptea Valpurgiei, veți afla citind povestea.

   Este o carte drăguță, perfectă pentru copii, dar și pentru adulți, iar ilustrațiile o fac și mai atractivă. Dacă aveți copii, le faceți o bucurie cu această poveste, iar dacă nu, vă puteți relaxa citind-o într-o după amiază. M-am relaxat citind-o după o carte frumoasă, dar tristă. A fost suficientă această lectură pentru a-mi induce o stare de spirit pozitivă.

De ce este perfectă pentru copii?

   Este ușor să observi mesajul moralizator, din care se desprind anumite concluzii:

– dacă nu ești atent la lecții, greșești: „Ești distrată! Dacă atunci când faci vrăji te gândești la vrute și nevrute, cum vrei să nu te încurci? Ar trebui să te concentrezi mai mult.”

– nu e frumos să le joci farse oamenilor, oricât ar părea de amuzant: „Își țuguie buzele și scuipă – plici! – drept pe pălăria vânătorului.

– De ce faci asta? întrebă Abraxas.

Ea chicoti:

– Fiindcă îmi face plăcere! Hi, hi! O să creadă că plouă!

Corbul rămase serios:

– Nu se cuvine, spuse el dojenitor. O bună vrăjitoare nu trebuie să scuipe pălăriile oamenilor!”

– minciuna are picioare scurte: când a făcut vrăji vinerea, zi în care era interzis, neprimind nicio avertizare pe moment, a crezut că a scăpat. Insă vigilenta mătușă Rumpumpel a văzut-o de pe norul ei și a dezvăluit acest lucru în fața Marii Vrăjitoare, chiar în Ajunul Nopții Valpurgiei.

   Tot răgazul dintre cele două nopți ale Valpurgiei reprezintă o metaforă pentru anul școlar, ajunul nopții Valpurgiei, examenul de la sfârșit de an, iar noaptea Valpurgiei, balul. Astfel, le este sugerată copiilor importanța învățăturii: „De atunci, Mica Vrăjitoare studia cartea de vrăji nu șase, ci șapte ore pe zi. Ea voia să știe tot ce se cere unei bune vrăjitoare până la următoarea noapte a Valpurgiei. Învățătura nu o obosea, fiindcă era încă tânără.”

„Anul vrăjitoresc era pe sfârșite și noaptea Valpurgiei se apropia tot mai mult. Acum treaba devenea serioasă pentru Mica Vrăjitoare. Conștiincioasă, repeta în aceste zile tot ce învățase. Parcurgea din nou, pagină cu pagină, cartea de vrăji. Știa vrăjile ca pe apă.”

Ce mi-a plăcut mie, ca adult?

  Este o lectură relaxantă, ce vine tocmai bine după o zi obositoare sau o altă lectură, mai serioasă. Are aspecte care îmi amintesc de Harry Potter: zborul pe mături, ce mă duce cu gândul la Quidditch/Vâjthaț și urâcioasa mătușă Rumpumpel, pe care o asociam cu Bellatrix Lestrange.

Pasajele amuzante:

„Zer! țipă Abraxas. Cred c-ai înnebunit de tot! Cu ce vrei să faci să mai plouă? Poate cu cârlige de rufe? Cu cuie de cizmărie? Dacă ar ploua măcar cu firimituri de pâine sau cu stafide!”

   „Mica Vrăjitoare” este o poveste foarte bine scrisă, adaptată la capacitatea de înțelegere și preocupările copiilor. În același timp, este distractivă pentru noi, „oamenii mari”. Nu strică să ne amintim de vremurile copilăriei citind-o. Iar ilustrațiile din prezenta ediție o fac și mai atractivă, lucru important mai ales pentru micii cititori. Eu zic că merită 5 steluțe.

 Despre autor:

   Otfried Preussler (1923-2013) este considerat un clasic al literaturii germane pentru copii. Învățător la bază, și-a început cariera de scriitor inventând povești pentru cele trei fiice ale sale. Cărțile scrise de el s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare, în întreaga lume, fiind traduse în 55 de limbi. A câștigat în 1972 Deutscher Jugendliteraturpreis pentru Krabat, după care în 2008 s-a realizat filmul fantasy „Krabat – Moara satanică”, filmat în împrejurimile Sibiului.

   Ușurința sa ca povestitor și afinitatea pentru copii reies din mesajul de la finalul cărții, adresat copiilor din România.

Cartea Mica Vrajitoare, de Otfried Preussler a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Univers Enciclopedic Junior

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”

       O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys

Titlul original: Salt to the Sea

Editura: Epica

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Gabriela Stoica

Număr pagini: 351

Gen: Ficțiune istorică

Cotație Goodreads: 4,37

   Ați plâns la „Titanic”? Dacă da, pregătiți-vă șervețelele și pentru „O mare de lacrimi”!

   Probabil vă întrebați de ce v-am adresat o asemenea întrebare. Titanic, una dintre cele mai mari tragedii din istorie și din păcate, nu singura și nu chiar cea mai mare.

   30 ianuarie 1945. Sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial e aproape, iar trupele sovietice înaintează spre Vest. Populația germană încearcă să se salveze pe vasul Wilhelm Gustloff. Încărcătura prea mare, de peste 10 000 de persoane, cât și torpilele lansate de submarinele rusești determină scufundarea vasului în Marea Baltică. Pierderile s-au estimat la 9000 de oameni, dintre care aproape 5000 copii. Deși din punct de vedere al pierderilor, catastrofa a fost mai mare decât în cazul vaselor Titanic și Lusitania, nu multă lume a aflat de ea. Probabil de vină este războiul, în care numărul ororilor a fost și așa greu de estimat.

 

 „Scufundarea vaporului Gustloff este cea mai mare tragedia maritimă, și totuși lumea nu știe nimic despre ea.”

   „O mare de lacrimi” este un roman ce pleacă de la o bază reală, de la anumite fapte istorice, autoarea țesând o poveste spusă din perspectiva a patru personaje: Joana, Florian, Emilia și Alfred. Personajele sunt bine conturate, caracterizându-i chiar perspectiva din care percep și narează acțiunea.

   Joana este o tânără lituaniană, care a avut privilegiul de a se refugia în Germania datorită originii familiei din partea mamei. A plecat din Lituania natală, profesia de asistentă medicală ajutând-o foarte mult. Tot ce își dorește este să-și reîntâlnească familia, despre care nu mai știe nimic. Este personajul meu preferat.

În intimitatea băii, singură și nevăzută de nimeni, mă simțeam zdrobită de tot ce trăisem. (…) Supraviețuirea avea prețul ei: sentimentul de vinovăție. (…) Nu voiam să fiu puternică. Nu voiam să fiu „fata descurcăreață”. Eram atât de obosită. Nu voiam nimic altceva decât să se termine totul odată.”

 „În loc să îi ajut eram obligată să privesc panorama catastrofei care se derula înaintea ochilor mei.

Vina mă urmărea.

Eu eram prizoniera ei.” 

    Florian este un tânăr prusac ce deține anumite secrete. Poartă mereu cu el un rucsac misterios.

În mijlocul acestui război dintre Hitler și Stalin, oare mama mea m-ar considera în continuare un tânăr plin de talent sau, din contră, un infractor?

    Emilia este o copilă de 15 ani, refugiată poloneză. Și ea deține un secret teribil.

   Alfred este personajul cel mai nesuferit din punctul meu de vedere. Tânăr recrut german, convins că își servește patria cum se cuvine. Îi lipsește inteligența (ca să nu folosesc alt cuvânt, mai explicit, la adresa lui) și facem cunoștință cu el prin intermediul unor scrisori către o fată, Hannelore. Scrisori mentale, cum le numește, pentru că nu ajunge niciodată să le aștearnă pe hârtie. Înaintând cu lectura, observăm o discrepanță foarte mare între realitate și imaginea creată în mintea sa. Gândindu-mă mai bine, Alfred este prototipul omului ușor de manipulat: convins de superioritatea rasei sale și crezând orice prostie spusă de Fuhrer, este unealta perfectă în mâinile dictatorilor.

   Cea mai bună caracterizare i-a făcut-o Florian :

Marinarul atrăgea atenția în mod inutil. Era mai mult decât un biet nătărău fără experiență; își dorea cu disperare să se simtă important. Cunoșteam genul acesta de oameni.

Tipul ăsta fusese cumva lovit cu o cărămidă în cap?

   Patru personaje, patru destine, patru perspective. Foarte interesantă ideea autoarei de a scrie romanul din perspectiva fiecăruia. Împrejurările îi aduc împreună pe cei patru, îmbarcându-se cu toții pe nava Wilhelm Gustloff.

  În mijlocul atâtor suferințe și tensiuni, avem parte și de o poveste de dragoste: Joana și Florian se îndrăgostesc unul de celălalt, greutățile prin care trec împreună apropiindu-i și mai mult.

Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.

    Pe lângă cele patru personaje aflate în centrul atenției, întâlnim foarte multe personaje secundare, fiecare cu propria poveste, mai mult sau mai puțin dramatică: Eva, femeia blondă și mătăhăloasă; Heinz, Poetul Pantofilor, un cizmar bătrân, care își dă seama ce hram porți numai studiindu-ți mersul; un băiețel rămas orfan și abandonat; Ingrid, o fată oarbă, dar cu alte simțuri mult mai dezvoltate decât ceilalți.

   Ce mi-a plăcut : modul în care realitatea este împletită cu ficțiunea; este de apreciat munca titanică de documentare; este o carte cu un subiect grav, dar ușor de parcurs. Astfel, adolescenții și tinerii (publicul țintă), au ocazia să cunoască istoria altfel: nu plictisitor, memorând date din manualele școlare, ci prin lectură. Cartea nu este doar pentru adolescenți și tineri, eu aș spune că poate fi citită de oricine.

   Ce nu mi-a plăcut: prea multă suferință, durere și tristețe. Nu o recomand unei persoane ce caută să se binedispună. Sunt conștientă că subiectul este unul dramatic, iar acest aspect ține mai mult de preferințele personale, nu este nicidecum un neajuns al cărții.

Mamele încercau să-și azvârle copilașii pasagerilor de pe punte, dar nu puteau să îi arunce suficient de sus. Pruncii lor se izbeau de peretele lateral al navei și cădeau în mare. Femeile zbierau și se aruncau în apă după ei. Un bărbat îmbrăcat în haine de femeie a fost bătut de o santinelă în momentul când a încercat să fugă pe pasarelă. Priveam totul de sus, suferind de compasiune în timp ce plângeau și țipau cât îi ținea gura spunând că aveau să moară dacă nu li se permitea accesul la bord. Gustloff era singura lor speranță.

   Ironic, ultima lor speranță i-a condus la moarte.

   Așadar, notez romanul cu 4 steluțe, evaluarea mea fiind strict subiectivă. Voi câte steluțe i-ați acorda?

Citate:

Starea soldaților vorbea despre soarta Reich-ului. Vocea era clară și răspicată. Înfrângere.

Goebbels avea dreptate într-o privință. Erau germani buni și germani răi. Dar, de fapt, etichetele erau aplicate invers.

Despre autoare:

   Ruta Sepetys este o scriitoare americană de origine lituaniană, pe care am avut onoarea de a o cunoaște personal în cadrul unei lansări de carte a Editurii Epica. Este cunoscută pentru bestseller-ul „Printre tonuri cenușii”, desemnat pe Goodreads.com cel mai bun roman al anului 2016, la categoria „Adolescenți și tineri”. Romanele sale, „Printre tonuri cenușii”, „Out of the Easy” și „O mare de lacrimi” , au fost nominalizate la Carnegie Medal, premiu acordat anual, desemnând cea mai bună carte pentru copii și adolescenți.

lansare Ruta Sepetys

„Sepetys, maestra ficțiunii pentru tineret și adolescenți, realizează o imagine panoramică asupra unei tragedii de proporții din perspective profund nuanțate și convingătoare.” – Entertainment Weekly

editura Epica

Cartea O mare de lacrimi de Ruta Sepetys a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

     Harry Potter si Prizonierul din Azkaban, de J.K. Rowling

Titlul original: Harry Potter and the Prisoner of Azkaban

Volumul 3

Editura: Arthur

Grupul Editorial Art

Anul apariţiei: 2016

Traducere din engleză  de: Radu Paraschivescu

Număr pagini: 458

Gen: Fantasy, Aventuri

Cotație Goodreads: 4,52

   Editura Arthur mi-a făcut o mare bucurie cu reeditarea acestui volum! Bătrâna mea cărticică din prima ediție a ajuns mai jerpelită decât hainele profesorului Lupin: cu foile curgând din ea, atât de citită și răscitită a fost. Se impunea un nou exemplar… Un exemplar cu o copertă superbă și cu o traducere neașteptat de bună. De ce neașteptat? Pentru că traducerile primelor două volume din această nouă ediție, precum și cea a piesei de teatru, „Harry Potter și Copilul Blestemat”, nu m-au încântat.

   Nu vă imaginați ce fericită sunt să scriu această recenzie! Suficient de fericită pentru a produce un Patronus. Dacă acum 15 ani, când am citit prima dată această carte, m-aș fi văzut scriindu-i recenzia… Eu zic că da, și acest gând ar fi fost suficient de puternic pentru a produce un Patronus… Gândul că peste ani, le voi împărtăși altora tainele din lumea lui Harry Potter. În același timp, va fi greu. Greu să cuprind într-o singură recenzie tot ceea ce vreau să spun despre Harry Potter.

   Dar să revenim! Introducerea a fost oarecum pentru cunoscători, acum mă voi adresa celor care nu știu prea multe despre această serie.

„Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” este cel de-al treilea volum din serie. Dacă nu sunteți la curent cu subiectul, găsiți recenzia celui de-al doilea volum aici ; oricum, nu vă faceți griji, puteți înțelege volumul 3 și fără să le fi citit pe primele două.

   Harry se pregătește acum pentru cel de-al treilea an la Hogwarts. Spre deosebire de alți puști de vârsta lui, băiatul abia așteaptă să se termine vacanța, pentru a pleca din casa rudelor sale și a se întoarce la școala de magie, locul unde este fericit.

   Însă așteptarea îi este tulburată de un eveniment: sosirea mătușii Marge, sora unchiului Vernon, care face tot posibilul să-l scoată din sărite.

   Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, o nouă amenințare apare: Sirius Black, un criminal periculos ce a evadat din Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, un loc înfiorător, de unde niciun deținut nu a reușit să fugă vreodată. Mai mult, se pare că ținta lui Black este chiar… Harry Potter! Ce are Black cu Harry, ce motiv ar avea să-l vizeze tocmai pe el, aflați citind cartea! N-o să vă pară rău, credeți-mă!

   Toată comunitatea vrăjitorească este în alertă, prevenind și autoritățile mageamești (Încuiate, pentru cei care nu au citit nimic din noua ediție), atât de periculos este considerat Black. Ca măsură de siguranță, la Hogwarts au fost aduși paznici de la Azkaban: Dementorii, niște creaturi mai mult decât sinistre, ce absorb toată fericirea și emoțiile pozitive ale oamenilor, inducându-le, în schimb, stări negative precum frica, tristețea, lipsa oricărei speranțe. Și se pare că tocmai Harry este cel mai afectat de prezența Dementorilor. De ce tocmai el și la ce soluție recurge pentru a învinge această problemă, aflați tot citind cartea.

„Asta înseamnă că lucrul de care ți-e cel mai frică e… frica. Foarte isteț, Harry.”

   Și acest an la Hogwarts este plin de aventuri și de răsturnări de situație. Cel de-al treilea volum este, dacă pot spune așa, cel mai polițist roman din serie. Nu, nu mă înțelegeți greșit, aparține tot genului fantasy! Dar suspansul, misterul, descoperirile făcute pe parcurs, felul în care îți este pusă mintea la contribuție, ca într-un puzzle, toate sunt ingrediente nelipsite dintr-un roman polițist. J.K. Rowling a spus odată că Harry Potter este, de fapt, o carte polițistă. Poate că din acest motiv îmi place atât de mult… Să nu uităm că autoarea a scris și romane polițiste.

Ce-mi place atât de mult la „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” ?

   Umorul, în ciuda situațiilor mai mult sau mai puțin dramatice :

   „RON WEASLEY ! răcnise Ron, ca și cum el și unchiul Vernon ar fi vorbit de la capetele unui teren de fotbal. SUNT UN PRIETEN AL LUI HARRY DE LA ȘCOALĂ… (…)

 – NU E NICIUN HARRY POTTER AICI ! urlase el, de data asta ținând telefonul la o lungime de braț, de parcă s-ar fi temut să nu explodeze. HABAR N-AM DESPRE CE ȘCOALĂ VORBEȘTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! ȘI NU CUMVA SĂ TE-APROPII DE FAMILIA MEA!”

   „- De ce nu s-o fi ascuns Black în biroul lui Snape? Ar fi putut să-i vină de hac și ne-ar fi făcut un bine !”

„Harry nu făcuse parte niciodată dintr-un grup mai ciudat. Pungășilă îi conduse în jos pe scări ; îl urmau Lupin, Pettigrew și Ron, care semănau cu niște concurenți într-o cursă a creaturilor cu șase picioare. După ei venea profesorul Snape, levitând sinistru, atingând cu picioarele fiecare treaptă peste care trecea și ținut în poziția aceea de propria baghetă, cu care-l fixa Sirius. Harry și Hermione compuneau ariergarda.”

   Tot în acest volum, am asistat la unele dintre cele mai amuzante scene: farsa făcută de  Harry lui Draco și prietenilor acestuia în Hogsmeade, la cabana bântuită, ascuns sub mantia de invizibilitate; la meciul de Quidditch, când Patronusul lui Harry i-a speriat pe cei care se deghizaseră în Dementori. Și veți întâlni mai multe astfel de momente dacă veți citi cartea.

   Meciurile de Quidditch (Vâjthaț). Ador meciurile de Quidditch, dacă aș fi fost la Hogwarts, sigur aș fi jucat în echipa casei. Iar comentariile lui Lee Jordan fac toți banii :

   „Iată-l virând acum – Cometa lui Chang n-are cum să-i facă față. Echilibrul de mare precizie al Bolidului e cu atât mai remarcabil în aceste…

 – JORDAN ! EȘTI PLĂTIT SĂ FACI PUBLICITATE BOLIZILOR ? VEZI-ȚI DE COMENTARIU !”

 „- TREIZECI-ZERO! IA DE-AICI, JIGODIE ESCROACĂ!

 – Jordan, dacă nu comentezi nepărtinitor…

 – Dar spun exact cum a fost, doamnă profesoară!”

   „Acum Gryffindor e din nou în posesie, cu Johnson preluând coafa… Flint o talonează – bagă-i degetul în ochi, Angelina! – am glumit, doamnă profesoară, am glumit…”

   „- CANALIE HOAȚĂ CE EȘTI! răcni Lee Jordan la megafon, scăpând de alonja doamnei profesoare McGonagall. TICĂLOS ÎMPUȚIT ȘI HOȚO…

   Dar doamna McGonagall nici măcar un se sinchisi să-l certe. La drept vorbind, îl amenința ea însăși pe Malfoy; cu pălăria căzută de pe cap, striga la rândul ei pradă furiei.”

    Deși poate părea o carte pentru copii, Harry Potter nu se reduce la magie sau acțiune, ci tratează, mai mult sau mai puțin subtil, probleme precum obezitatea, dependența de tehnologie în rândul copiilor, cauzate de răsfățarea acestora: „Se uitau la un televizor nou-nouț, un cadou primit de Dudley, reîntors acasă în vacanță, fiindcă băiatul se plânsese în gura mare că era prea mult de mers de la frigider până la televizorul din sufragerie. Dudley își petrecuse cea mai mare parte a verii în bucătărie, cu ochii mici de porc ațintiți asupra ecranului și cu cele cinci guși tremurându-i în timp ce înfuleca.”

    Snobismul este alt aspect trecut în revistă:

   „- Uitați-vă ce mantii jerpelite are, spunea Malfoy îndeajuns de tare încât să fie auzit de Lupin când acesta trecea pe lângă ei. Se îmbracă de zici că-i fostul nostru spiriduș de casă care făcea pe servitorul.”

   Autoarea descrie foarte bine frământările specifice vârstei, cu temerile și modul de gândire tipice adolescenților:

   „Cu toate acestea, Harry nu era deloc vesel. Profesorul Lupin refuzase cu bună știință să-l lase să-l înfrunte pe bogart. De ce? Oare fiindcă îl văzuse pe Harry leșinând în tren și își spusese că nu era mare lucru de capul lui? Se gândise cumva că avea să leșine din nou?”

    Tot anul acesta, Harry își întâlnește prima dragoste:

   „Gonaciul ei, Cho Chang, era singura fată din echipă. Era cam cu un cap mai scundă decât Harry, care, neliniștit cum era, nu putu să nu observe că era deosebit de drăguță. Îi zâmbi lui Harry când echipele se găsiră față în față, cu căpitanii în frunte, iar el simți un gol în stomac despre care știa că nu avea nimic de-a face cu febra meciului.”

   Recitind acest volum și cunoscând acțiunea din cărțile viitoare, am identificat un indiciu: „I-ai trimis lui Voldemort un vrăjitor care îți este îndatorat. Când un vrăjitor îi salvează viața altuia, între ei doi se încheagă o anumită legătură… și m-aș mira foarte mult dacă Voldemort ar vrea să aibă un slujitor care să-i fie îndatorat lui Harry Potter.” – nu vă spun decât atât: cartea a șaptea, reședința Malfoy… Cunoscătorii știu, iar pentru cei care nu au citit încă, continuați cu volumele viitoare, nu vreau să dau spoilere!

   În cartea a treia, întâlnim unul dintre cele mai amuzante finaluri, dar la fel, nu detaliez pentru a evita spoilerele. Mă refer la ceea ce-i spune Harry unchiului Vernon pe peron, am râs cu lacrimi.

   Nu mă așteptam, dar m-a surprins plăcut traducerea. Este cea mai bună traducere de până acum în ediția de la Arthur și o spune cineva care a citit și recitit de atâtea ori cartea, încât a învățat pe de rost replicile din vechea ediție. Felicitări, Radu Paraschivescu! Este cea mai apropiată traducere de ceea ce știam, practic m-am simțit transportată în perioada școlii, când am descoperit magia acestor cărți…

   Iar unii termeni chiar sunt mai inspirați decât cei din prima ediție, căreia îi sunt indubitabil fidelă:

 – „alde Dursley” – mi-a plăcut mult expresia, m-a distrat, găsind-o mai potrivită și mai amuzantă decât „familia Dursley” ;

 –  „Cavalerobuzul” este mai aproape de „Knight Bus” decât „Autobuzul Salvator”, deși îmi plăcea și vechiul termen;

 –  „bogart” este mai aproape de original decât „bong”,

 – mi-a plăcut mult „poznă reușită”. Desigur că prefer „Năzbâtie îndeplinită” din vechea ediție, dar față de „Gata cu poznele!” (traducerea din „Harry Potter și Copilul Blestemat”), „Poznă reușită” sună genial!

   De asemenea, mă bucur că unele cuvinte au fost păstrate în forma originală, fără a fi traduse, cum ar fi „Honeydukes” (în vechea ediție, „Lorzii mierii”).

   În cazul altor cuvinte, prefer vechea traducere: chiar dacă nu cunosc termenul original, toată adolescența am visat cum zbura Harry pe „Fulger”, nu pe „Bolid”, așa cum am crescut cu „Lunaticul, Șobo, Amprentă și Corn”, nu cu „Amețilă, Șobi, Lăbuță și Cornițe” (fie vorba între noi, nu cred că personajele ar fi încântate de aceste diminutive); cu „Spectru” în loc de „fiară”.

   Mult mai distractiv a fost atunci când gemenii Weasley i-au vrăjit insigna lui Percy, astfel încât pe ea să scrie „Șef de proști” în loc de „Șef de promoție”; cu „șeful elevilor” și „Capsoman Major” nu a mai avut același haz. Mi se pare mai potrivit „om-lup” sau „vârcolac” decât „licantrop” – fiind o lectură (și) pentru copii, mulți nu știu ce este un licantrop;

    Însă această nouă traducere a scos în evidență alte momente amuzante:

  „- Crăciun – hâc!- fericit! Parola?

 – Javră ordinară, răspunse Ron.

 – Și tu la fel, domnul meu! răcni Sir Cadogan, pe când tabloul le făcea loc să intre.”

   Mulțumesc, Editura Arthur, mulțumesc, Radu Paraschivescu! Mi-ați făcut o surpriză plăcută! Câte stele merită? Dar nu știu de ce mai întreb, bineînțeles că 5! Ca orice carte din seria Harry Potter…

   Citate:

  „Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

  „Crezi că morții pe care i-am iubit ne părăsesc cu adevărat? Crezi că nu ne amintim de ei mai clar ca niciodată când suntem la ananghie?” (…) Așa că ți-ai văzut într-adevăr tatăl azi-noapte, Harry… l-ai găsit în tine însuți.”

    Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a înființat o fundație de binefacere, legată de alte trei cărți ce fac parte din universul Harry Potter. O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com, un site dedicat fanilor celebrei serii.

   Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

 

Editura Arthur

Cartea Harry Potter si Prizonierul din Azkaban de J.K. Rowling este oferită spre recenzie de către Editura Arthur. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Arthur. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

 La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

   Se întorsese în club, unde se pare că cineva avusese ideea minunată de a pune muzică pe gustul ei. Ramona era în formă, dansa alături de Andreea și prietenii ei.

   Apoi ringul de dans s-a golit, iar ea valsa pe „Dunărea Albastră” alături de tipul pe care tocmai îl cunoscuse. Lumea stătea în jurul lor și-i aplauda, când o văzu în mulțime pe blonda cu blana pe umeri și cu poșeta mov a mamei ei în mână, venind spre ei foc și pară. Deodată, Ramona a început să strige: „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, n-are ce căuta la tine!”.

   Blonda rânjea, fluturându-i poșeta prin față, iar Ramona se repezi la ea, încercând să i-o smulgă. Tot trăgând amândouă de poșetă, căzu din ea o oglinjoară ce se făcu țăndări. Ca vrăjită, Ramona a atins cioburile cu mâinile, s-a înțepat, iar sângele începu să-i curgă șiroaie. Cineva o apucase de braț, iar vocea Andreei se auzea din ce în ce mai clar: „Ramona, Ramona, sunt eu!”.

   Se întoarse spre persoana care o ținea de braț și dădu cu ochii de tavanul din camera ei. Era, de fapt, în pat, iar Andreea o scutura, încercând s-o trezească.

– Ah, ce e, ce faci aici?

– Te-am auzit țipând și am venit repede. Aveai un coșmar.

– Da, bine că ai venit și m-ai trezit! Am avut cel mai tâmpit coșmar posibil! Hei, dar muzica asta? Era în visul meu.

– Da, râse Andreea, ai tăi se uită la concertul de la Viena.

– Ahhh!

– Și ce ai visat așa urât?

– E, prostii. Ziceai că țipam. Spuneam ceva concret?

– Da. Spuneai „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, dă-mi poșeta mamei!” sau ceva de genul. Cine ți-o lua?

– Nici nu mai țin minte!

– Trebuie să ții mult la poșeta aia din moment ce nu suporți ideea s-o pierzi!

– E, vise tâmpite! Auzi, nu i-ai spus nimic mamei, nu-i așa? Despre cum am căzut, m-am tăiat, m-am rătăcit și așa mai departe. Știi că se îngrijorează aiurea.

– Nu, n-am spus nimic, nu așa am stabilit? Hai, că mă duc și eu acasă. Vorbim mai târziu.

– OK, să-mi iau ceva pe mine și te conduc.

– Nu, stai liniștită! Ai avut o noapte grea!

– Bine, te pup, la mulți ani!

– La mulți ani!

   „Uf, ce vis” exclamă fata după ce prietena ei ieși din cameră. Avea impresia că totul fusese un vis, rătăcirea ei de azi-noapte, întâlnirea cu acel grup ciudat… Își amintește că după ce s-a despărțit de grup (și de tipul acela drăguț), a încercat iar să-și găsească telefonul în poșetă și culmea, iar a dat de ciobul de oglindă! A avut dreptate tipul, noroc cu mănușa lui, că s-a înțepat în același loc și a reînceput să sângereze. Ciudat este ce a urmat: iar a căzut, iar când a ridicat ochii, a văzut mulțimea din jurul clubului, clubul… Apoi s-a reîntâlnit și cu Andreea, care o căuta înnebunită:

–  Unde naiba erai? Te-am căutat peste tot, m-a sunat maică-ta, a încercat să vorbească cu tine și n-a reușit.

– M-am rătăcit, nu mai vedeam clubul…

– Cum să nu-l mai vezi? Mă îngrijorezi, ești bine?

– Cu excepția degetelor crestate, da.

   Degetele crestate. Dacă n-ar fie ele, ar zice că totul fusese o halucinație. Poate așa a fost. Poate că s-a înțepat și a căzut o singură dată, iar în rest, imaginația i-a jucat o festă. Sau poate cineva i-a pus ceva în băutură, deși era sigură că nu-și lăsase paharul nesupravegheat.

   Era gata să se convingă de asta, când a văzut că mănușa cu sânge uscat încă îi înfășura degetele…

               *

– Și v-ați distrat bine, fata mea?

– Cum? Da, foarte bine!

– Și ținuta ta? A făcut furori?

– Da, le-a plăcut mult tuturor. Iartă-mă că ți-am luat lucrurile fără să-ți cer voie!

– Nu face nimic, mă bucur că te-ai simțit bine cu rochia și poșeta… Apropo, poșeta nu ți s-a părut cam mică?

– Nu, deloc! De fapt, nici nu prea am deschis-o, știi că de multe ori nu aud telefonul. Am luat-o mai mult așa, de decor, ca accesoriu.

– D-aia nu răspundeai tu! Te-am tot sunat!

– Da, mami, vezi că știi?

   „Mai bine să nu-i spun nimic. Nici nu cred că mai ține minte că a uitat acolo un ciob de oglindă, de când n-a mai purtat geanta aia… ”

„E bine, cred că mi-am făcut griji degeaba. Nu s-a întâmplat nimic. Așa și trebuie să fie.”

   Mai târziu, Ramona încuie ușa camerei ei și decise să se uite mai bine la ciob sau ce o fi în geantă. Dar ia geanta de unde nu-i! Parcă a înghițit-o pământul! Trebuie să vorbească și cu Andreea. Poate îl cunoaște pe tipul ăla, să-i dea înapoi mănușa. După ce o va spăla, bineînțeles. Azi-noapte nu au vorbit prea mult. Andreea deja era îngrijorată de starea ei, cum ar fi sunat să-i spună: „Auzi, tu cunoști un James Dean brunet? Când am căzut, m-a ajutat să  mă ridic și mi-a dat și mănușa lui. Era cu o gașcă de ciudați după el, unul mă confunda cu nu știu cine sau poate pur și simplu încerca să mă agațe cu o replică răsuflată, iar alta zicea ceva de mama tipului. Adică nu a tipului care mă confunda, a ăluia de seamănă cu James Dean.”

   Da, ar fi zis că sigur am luat ceva la bord! Și nu știu nici cum îl cheamă pe tip, va rămâne în istorie ca „misteriorul ce aduce cu James Dean.”

  *

– Ce zici, Diana?

– Of, din ce am mai văzut eu în practică, a făcut o criză. Are o fixație pentru oglinda aia! Ea oricum e mai sensibilă, mai superstițioasă, mai influențabilă… De când i-am spus de oglindă a devenit foarte interesată.

– O să-și revină?

– Nu știu ce să spun… I-am dat un calmant, vedem mâine dacă îi dispare fixația…

              *

– James Dean brunet, la papion și palton alb? Nu sună rău…

– Dar știi cine ar putea fi?

– Nu, nu cunosc nici unul așa. L-aș fi remarcat ușor, nu crezi? Dacă nu-mi spui numele lui…

– Păi nu-l știu! Totul s-a întâmplat așa repede! Hai, tu cunoști multă lume!

– Dar nici un James Dean brunet și pus la patru ace. Din păcate…

– Offf! Vreau să-i dau înapoi mănușa…

– Eee, recunoaște, tu vrei să-l mai vezi!

– Încetează! râse Ramona și aruncă în Andreea cu o pernă.

– Ramona s-a îndrăgostit, Ramona s-a îndrăgostit! îi răspunse aceasta, țintind-o cu altă pernă.

– Teeeermină! Te omor! și se repezi la ea, începând s-o gâdile.

– Aaaaaaaaa haha ha!

– Auzi, poșeta aia știi pe unde e?

– Schimbi subiectul, te știu eu!

– Nu, pe bune, vreau să văd în ce m-am înțepat. În cameră nu e, m-am uitat peste tot.

– Păi s-o întrebăm pe doamna Angela! Când am venit de la petrecere, știu că ai lăsat-o pe canapea, în sufragerie. Nu cred că ai urcat cu ea.

– Mama! spuse Ramona, aprinzându-i-se o lumină în privire. Mama a luat-o sigur! Știi, azi mi-a pus tot felul de întrebări despre poșetă. Dacă nu e prea mică, dacă nu știu ce… Zici că i-o mănânc, zău, n-are încredere deloc în mine!

– Păi hai s-o întrebăm!

– N-o mai întrebăm, o luăm direct!

            *

– Mami, mami, ești foarte frumoasă!

– Mulțumesc, draga mea! Tu ești și mai frumoasă!

– Îmi place așa mult rochia asta! Cu ce geantă mergi?

– Cu aceea de pe pat.

– Asta neagră? Dar de ce nu ți-o iei pe asta?

– Care, scumpa mea?

   Femeia stătea cu spatele la fiica ei, fiind preocupată de rimelarea genelor.

– Uite, mami!

   Când își văzu în oglindă fetița ținând în mână poșeta mov, femeia încremeni. Parcă o văzuse cu o armă de foc.

– Ramona, lasă aia jos imediat! De unde ai luat-o? Ai umblat în ea?

  Fetița, contrariată de tonul mamei sale, ce deveni brusc tăios și poruncitor, îi răspunse cu o fățucă nevinovată:

– Din dulap, mami! Și n-am umblat în ea!

   Femeia îi luă poșeta din mână și-i spuse:

– Niciodată n-o să mai umbli acolo fără să-mi ceri voie, ai înțeles? Și niciodată n-o să te mai apropii de poșeta mov!

– Bine, mami!

   Fetița nu înțelegea. Mami era tranșantă când venea vorba de reguli, cum ar fi spălatul pe mâini, vorbitul cu străinii, să nu intervii în discuția celor mari, să spui „Mulțumesc!”, „Bună-ziua!”, „La revedere!”, dar acum chiar nu știa ce făcuse greșit. Și o văzu atât de supărată, încât nici nu o mai întrebă…

Va urma.

 

Recomandări de carte Grupul Editorial Corint- 3 cărţi clasice 

 Editura Corint ne încântă, în perioada 1-8 martie, cu reduceri la mai multe cărți. Cărți nemuritoare, care nu se vor demoda niciodată și vor rămâne întotdeauna în memoria cititorilor. Navigând pe site-ul celor de la Corint, cel mai mult mi-au atras atenția „Mândrie și prejudecată”, „Dama cu camelii” și „Contele de Monte-Cristo”.

1. „Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen

    Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen, este o carte ce-mi aduce aminte de adolescență, de liceu. De ce? Pentru că am citit-o în acea perioadă, pe la 16 ani. Mi-a plăcut foarte mult și m-a atras mai ales latura socială a romanului. Modul în care sunt descrise, pe lângă poveștile de dragoste, obiceiurile și preocupările oamenilor din acea perioadă, modul lor de relaționare. Cred că ne amintim cu toții de Elisabeth și Darcy, o pereche rămasă în istoria literaturii.

2. „Dama cu camelii”, de Alexandre Dumas – fiul

   Dama cu camelii”, de Alexandre Dumas – fiul, este tot o carte citită acum mult timp și care mi-a rămas de atunci în minte. Povestea de dragoste cu final tragic dintre Armand Duval și Marguerite Gautier a inspirat opera „Traviata”, stând, totodată, la baza mai multor ecranizări. Autorul a scris romanul inspirându-se din propria poveste reală cu Marie Duplessis, o curtezană. Așadar, Marguerite Gautier chiar a existat, chiar dacă sub alt nume.

3. „Contele de Monte-Cristo”, de Alexandre Dumas-tatăl

   Ultima, dar nu și cea din urmă (de fapt, cartea mea preferată din toate timpurile, am lăsat-o special la final, ca la premii), este… „Contele de Monte-Cristo”, de Alexandre Dumas-tatăl. Tatăl și fiul în același articol, nu este interesant?

   O poveste emoționantă, în care natura umană este actorul principal. Edmond Dantès are toate premisele pentru a fi fericit. Tocmai s-a logodit iubita sa, Mercedes, s-a întors dintr-o călătorie pe mare și are toată viața înainte. Însă ceva neprevizibil se întâmplă și este acuzat de înaltă trădare. Este întemnițat și după mulți ani reușește să evadeze. Se întoarce bogat și dornic de răzbunare.

   Au existat două ecranizări, însă niciuna nu se apropie calitativ de carte. Imposibil să surprinzi într-un film imensitatea acestui roman. Poate un serial, dar un simplu film, nu.

   Acestea sunt cărțile care mi-au făcut cu ochiul. Voi ce cărți ați dori să citiți de la Corint? Vedeți că au reduceri!

       5 cărți de 5 stele

  Dintre toate cărțile citite, aș nota puține cu 5 steluțe. De ce? Pentru că puține sunt foarte bune, nemaipomenite, dorind oricând să le recitim. Multe cărți au loc de cinste în biblioteca mea, însă puține ar fi notate cu 5 steluțe.

   Cu cât citești mai mult, cu atât standardele cresc. Atunci când citești puțin, este normal să-ți placă aproape orice, iar varietatea gradului de comparație crește direct proporțional cu numărul cărților citite. Nu apreciez multe cărți cu 5 steluțe și știu că evaluarea mea nu este perfectă. Îmi place să spun că fiecare carte este ca un test proiectiv. Gusturile nu se discută, am spune mai simplu. Fiecare persoană are preferințele ei și întotdeauna va fi subiectivă cu privire la o carte. Nu se poate altfel.

  Dar sunt sigură că vreți să aflați cât mai repede care sunt acele cărți notate de mine cu 5 stele. Haideți, că am vorbit destul, să începem! De menționat că sunt ordonate aleatoriu, toate se situează la același nivel:

1. Fata din tren de Paula HawkinsFata din tren

  Am auzit tot felul de păreri împărțite despre această carte și ecranizarea ei, însă mie mi-a plăcut foarte mult. Este un thriller psihologic foarte bine documentat, descriind patologia în cele mai mici detalii.

  Este scrisă din trei perspective: Rachel, Anna și Megan. Trei femei, trei destine.

  Aparent, Rachel este o alcoolică, ce nu poate suporta despărțirea de fostul soț. Îl urmărește, îi hărțuiește noua familie și deși a fost concediată din cauza problemelor cu alcoolul, nu a renunțat la obiceiul de a lua trenul spre localitatea în care lucra. Într-o zi, vede ceva din tren. Ceva ce va schimba tot cursul acțiunii.

   Sfat: nu vă încredeți în aparențe!

2. Materia întunecată de Blake Crouchmateria intunecata

  Un thriller psihologic de excepție, rar am întâlnit un roman atât de bun. Este mai mult decât un thriller, este un roman complex, profund, ce implică multe aspecte: realități paralele, acțiune, familie.

  Jason Dessen este un profesor de fizică mulțumit de viața sa de familie: este căsătorit cu o pictoriță și au împreună un copil de 15 ani. Într-una din serile plăcute petrecute în familie, îi spune soției că fusese invitat la sărbătorirea succesului unui coleg. La îndemnul ei, Jason decide să meargă, promițând să se întoarcă repede.

  S-a ținut de cuvânt, a plecat repede de la acea petrecere, observațiile colegului său iritându-l: acesta insinua că Jason ar fi putut ajunge la fel de departe ca el dacă și-ar fi continuat proiectele profesionale. În schimb, el a ales o viață obișnuită, fără realizări mari, dar fericită, alături de familie.

  Pe drumul de întoarcere acasă, Jason este atacat de un necunoscut. Ce urmărește atacatorul? Unde vrea să-l ducă și cu ce scop?

   Veți afla citind acest superb roman.

3. Identități secrete de Monica Ramirezidentitati-secrete-de-monica-ramirez-seria-alina-marinescu-vol-2   

  Al doilea roman din seria Alina Marinescu m-a ținut cu sufletul la gură pe toată durata sa. O carte deosebită, în care autoarea se joacă cu mințile cititorilor: organizații secrete, misiuni, crime, răsturnări de situație, acțiune, profunzime psihologică, romantism, erotism. Toate cuprinse în paginile acestui roman răvășitor.

   Iar povestea dintre Alina și Alex este una extraordinară, ce te lasă fără cuvinte. Cei doi se ascund în spatele unei platoșe dure, însă sentimentele sunt mai puternice. Între ei există o legătură indestructibilă, dincolo de moarte. Puteți citi recenzia făcută de colega mea aici.

4. Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeckcartea-secreta

   Da, nu citesc numai thrillere! Altă carte ce mi-a plăcut foarte mult, biografia romanțată, cu aspecte din realism magic a celebrei pictorițe mexicane Frida Kahlo. Are și bonus de rețetar magic, dacă doriți să încercați mâncarea mexicană.

   O carte ce m-a făcut să plâng, nici mai mult, nici mai puțin! Citiți recenzia aici și veți afla de ce!

5. Fata fantomă de Sophie Kinsellafata-fantoma

   Nu credeam să mă atragă genul chick-lit. Auzisem de cărțile acestei autoare, însă nu am avut curiozitatea să le citesc. Credeam că sunt povești romantice, superficiale, care prind numai la publicul de adolescente.

  Noroc cu recenzia colegei mele, pe care o găsiți aici . Ea m-a convins s-o citesc, altfel aș fi trecut peste. Este un roman haios, care se citește ușor, dar în același timp, incredibil de emoționant. Am râs în hohote și am plâns la aceeași carte, finalul fiind unul frumos, dar și trist.

   Cum le-a îmbinat autoarea pe amândouă? Aflați citind cartea, merită!

   Așa arată, în opinia mea, cărțile de 5 stele. Pentru mai multe detalii, aveți sistemul nostru de evaluare aici .

  Care sunt cărțile voastre de 5 stele?

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile, de David H. Lowenherz

 

Antologie realizată de David H. Lowenherz

   „Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.” – Wolfang Amadeus Mozart

Titlul original: 50 Greatest Love Letters Of All Times

Editura: Nemira

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limbile engleză, franceză și germană de: Ruxandra Toma

Număr pagini: 249

Gen: epistolar

Cotație Goodreads: 4,00

   Prin această antologie, David H. Lowenherz a realizat un demers lăudabil, strângând laolaltă scrisori de dragoste ale celebrităților din alte timpuri. Din timpuri în care nu existau SMS-ul sau e-mail-ul. În ziua de azi, într-o eră în care viteza primează, noțiunea de scrisoare este lăsată în urmă. Nimeni nu mai are timp de scrisori, scriem prescurtat, cât mai telegrafic, câte un SMS, un e-mail, un mesaj pe Facebook. Cam așa este comunicarea din zilele noastre.

   Într-o eră cu asemenea particularități, să citești o scrisoare în adevăratul sens al cuvântului este o experiență interesantă.

   „Scrisorile din această colecție nu au fost alese pentru manifestările expansive ale iubirii, ci pentru gama largă de sentimente autentice exprimate de semnatarii lor.”

   Lucrarea este structurată pe 6 secțiuni: „Dragostea tandră”, „Nebun după tine”, „Proză pasională”, „Despărțiri dureroase”, „Foc și gheață”, „Dragoste interzisă”. Scrisori romantice, pasionale, patetice, scrisori de reproș; scrisori adresate unor terți, în care sunt descrise poveștile și sentimentele de iubire. Scrisori ale personalităților marcante din toate domeniile: muzică, politică, pictură, literatură.

   Cred că preferata mea este scrisoarea adresată de Wolfang Amadeus Mozart către soția sa, Constanze. Mozart nu este numai un compozitor genial; din stilul său epistolar, ghicesc o persoană cu simțul umorului și mult farmec. Am râs citind cum îi povestea în scrisoare „șoricuței” lui cum decursese o vizită în călătoria sa: „În casă era un grup compus în întregime din femei urâte, care însă prin farmecul lor compensau lipsa de frumusețe.”

„În fine, am senzația că am scris numai prostii (pentru restul lumii, în orice caz); dar pentru noi, care ne iubim atât de mult, nu-s deloc prostii. Astăzi e a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea destul de urât.”

   Într-adevăr, pentru restul lumii a rămas până astăzi un cod nedescifrat între cei doi: „Stu-Stu – Stu – Stu”.

Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.”

   Între F. Scott Fitzgerald și soția sa, Zelda, se observă o împletire a patologiilor. El alcoolic, ea diagnosticată cu schizofrenie, însăși relația lor este una de dependență. Este interesant cum chiar din vorbele lui Fitzgerald reiese modul în care patologiile lor s-au atras și se întrețin una pe alta: „Într-o scrisoare adresată unuia dintre doctorii Zeldei, Fitzgerald a scris: „Poate că cincizeci la sută dintre prietenii și rudele noastre v-ar spune, cu toată sinceritatea și convingerea, că Zelda a înnebunit din cauza obiceiului meu de a bea prea mult – cealaltă jumătate v-ar asigura că nebunia ei m-a împins la băutură. Niciuna dintre opiniile acestea nu înseamnă nimic.”” – ba eu zic că înseamnă mult…

   Altă scrisoare care mi-a plăcut este cea adresată de Marjorie Fossa, o fană, celebrului Elvis Presley. Femeia își exprimă cu naturalețe și simplitate admirația pentru „Rege”. O admirație care întrece limitele, conturându-se într-o obsesie:

„Nu mai pot să mănânc, să dorm, să conduc mașina sau să funcționez cât de cât. Am fost fana și admiratoarea ta devotată încă de când te-ai urcat pe scenă în anii cincizeci. Niciodată nu mi-a mai plăcut muzica altcuiva. În liceu am pierdut o mulțime de iubiți (doar pentru că erau geloși pe tine).”

„Înainte nu mă lăsa să-ți ascult discurile atunci când era acasă. Mereu a trebuit să aștept până pleca pentru a-ți asculta muzica. Asta m-a deranjat foarte tare și l-am amenințat cu divorțul dacă nu are de gând să-și bage mințile în cap și să mă lase să am și eu viața mea.”

   Dintre toate scrisorile, cele din care răzbate talentul literar sunt cele scrise de Franz Kafka și Simone de Beauvoir. Cu alte cuvinte, li se ghicește formația de scriitori chiar dintr-o banală corespondență. Îmi place mult stilul lui Kafka.

   Simone de Beauvoir către Nelson Algren: „Am sperat ca splendoarea lui să-mi mai aline tristețea; dar nu s-a întâmplat așa. În primul rând, astăzi Parisul nu este frumos. Este cenușiu și înnorat.”

Preaiubitul meu, nu știu de ce am așteptat atât de mult până ți-am spus că te iubesc. Voiam doar să fiu sigură și să nu rostesc vorbe frumoase, dar goale de conținut. (… Sunt fericită că mă simt atât de profund nefericită pentru că știu că și tu ești nefericit și este plăcut să împărtășim aceeași suferință. Iubirea ta era voluptate, iar acum este și durere.”

   Să nu credeți că există numai scrisori romantice, despre cât de drag este unul sau altul în ochii persoanei iubite. Foarte interesante și scrisorile din secțiunea „Foc și gheață”. De fapt, sunt cam preferatele mele:

   Anais Nin către Henry Miller: „Totul ar fi bine dacă tu ai scrie așa cum trebuie. Dar scrii cele mai oribile scrisori, atât de urâte că ar înstrăina pe oricine.”

   James Thurber către Eva Prout: „Deseori femeia este o minune. Și tu ești. Dar în tine, la fel ca în toate, zace indiferența lui Carmen, sadismul Cleopatrei, răutatea tiranică a Caterinei de Medici și strălucirea rece a tuturor femeilor despotice și lipsite de pasiune care au pus stăpânire pe inimile calde ale bărbaților încă de la începuturile sexului – de când Eva a frânt pentru totdeauna inima omenirii și a râs cu veselie perversă văzându-l pe Adam cum trudește ca un rob în țarcul făcut de ea…”

   Scrisoarea lui George Bernard Shaw către Stella Campbell m-a amuzat copios. Știu, sunt o ființă insensibilă să mă amuz la așa ceva, dar nu mă pot abține: „Ptiu! Nu ai pic de curaj: nu ai pic de creier: ești caricatura unui mascul sentimental din secolul optsprezece, o Hedda Gabler gătită cu boarfe din bocceaua lui Burne Jones. (…) ești actrița unui singur rol și nici acela real: ești o bufniță dezgustată pentru că a stat două zile în lumina soarelui meu: m-am purtat prea frumos cu tine, te-am idolatrizat, mi-am pus inima și mintea la picioarele tale (așa cum le pun la picioarele întregii lumi): și tu pricepi doar că trebuie să fugi.”

   Bineînțeles că nici Stella Campbell nu s-a lăsat mai prejos: „Tu, vagabondule – tu, orb ce ești. Tu, țesător de cuvinte – tu, care ai aripile vinete și ascunzi heruvimii – tu, sărman suflet incapabil să priceapă o simplă femeie… N-ai fete care să-ți potolească poftele – nici prunci care să-ți oprească sporovăiala satirică, de ce să plătesc eu pentru toate neajunsurile tale.”

Alte scrisori care mi-au plăcut:

George Bush către cea care avea să-i devină soție, Barbara Pierce:

„Avionul meu, acum #2, se află la Quonset, ca să i se instaleze o cameră de filmat. Eu l-am botezat Bar #2, dar așa îi spun doar în gândurile mele pentru că flota Atlanticului nu ne lasă să scriem nume pe avioanele noastre. (…

Poppy

logodic oficial cu începere din 12/12/43”

   Până la urmă, a scris numele viitoarei prime doamne pe avion, mărturie fiind o poză din carte, cu George Bush într-un avion inscripționat „Barbara”.

Jack London către Anna Strunsky:

„Temperamente puternice – asta este. Doar asta ne leagă cât de cât. Prin noi doi, prin tine și prin mine, a trecut câte o bucățică din universal și așa am ajuns să ne strângem laolaltă. Și totuși suntem atât de diferiți.”

Ernest Hemingway către Mary Welsh:

„Dacă ți s-ar întâmpla ceva aș muri ca un animal de la grădina zoologică atunci când perechea lui pățește ceva.”

Ludwig van Beethoven către „Eterna iubită”, a cărei identitate nu se cunoaște nici astăzi:

„Ca să înfrunt viața trebuie să trăiesc cu totul lângă tine sau să nu te mai văd niciodată.”

Frida Kahlo către Diego Rivera:

„Nimic nu se poate compara cu mâinile tale, nu există nimic pe lume ca aurul verde al ochilor tăi.”

Aurul verde este cafeaua, așa că probabil se referea la ochii căprui închis, de culoarea cafelei.

Emma Goldman către Ben Reitman:

„Totuși, dacă aș fi pusă să aleg între o lume a înțelegerii și izvorul care îmi umple trupul cu văpaia lui, aș fi nevoită să aleg izvorul. Este viață, soare, muzică, extaz nemăsurat.”

Napoleon Bonaparte către Joséphine Bonaparte:

„Cred că mai degrabă ți-aș găsi eu un amant decât să te știu în suferință. Așa că fii veselă și binedispusă și ține minte că fericirea mea depinde de a dumitale. Dacă Joséphine este nefericită, dacă se lasă pradă tristeții și își pierde curajul înseamnă că nu mă iubește.”

Anne Sexton către Philip Legler:

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

Rachel Russel către Arthur Sullivan:

„Iubesc adevărul, dar cred în minciuna care spune că poate exista fericire și în viața asta.”

Louise Russel către Arthur Sullivan:

„Însă cred cu tărie că dragostea nu ar trebui să mai dăinuiască dacă ar exista fie și cea mai mică îndoială în privința ei.”

   Desigur că au existat și scrisori care m-au plictisit: John Ruskin către Euphemia Ruskin; poezia lui Marc Chagall către Bella Chagall, „Pentru Bella”; Sarah Bernhardt către Jean Richepin (o găsesc patetică, cu serioase accente isterice; nu vreau să mi-o imaginez pe această femeie în viața de zi cu zi); Jack Kerouac către Sebastian Sampas (pun pariu că era sub influența drogurilor, scrisoarea este fără cap și fără coadă); John Rodgers către Minerva Denison.

   „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” este o lucrare demnă de a rămâne în istorie, un demers lăudabil și original. Ca să nu mai vorbim de munca titanică a coordonatorului. Să aduni scrisori din toate timpurile, ale personalităților din mai multe țări, descifrându-le și scrisul de mână, trebuie să fie foarte solicitant.

   Așadar, acord din toată inima 5 steluțe pentru o carte ce își merită locul în biblioteca dumneavoastră.

sigla Nemira

Cartea 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Lowenherz a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

    La Ramona acasă, totul era pregătit pentru Revelion. „Bun, masa e aranjată, friptura și salata Boeuf gata, e timpul să mă îmbrac și eu.”

    Doamna Angela intră în camera ei, când o priveliște o lovi ca un trăsnet: ușile unui dulap cu haine vechi, pe care nu le îmbrăcase de mult, erau la perete. Pe pat, tot felul de rochii de petrecere din tinerețe, de care și uitase. Nu i-a luat mult să-și dea seama ce lipsea: o rochie albastră și poșeta asortată, mov, cu paiete. Poșeta care-i plăcea Ramonei atât de mult când era mică! Numai ea știa cât de greu i-a fost s-o ascundă de ea. Iar acum inevitabilul s-a produs, a ajuns pe mâna Ramonei!

     Angela nu mai purtase poșeta de la Revelionul acela groaznic! Bine, nu tot Revelionul a fost groaznic, doar un anumit moment, pe care preferă să nu și-l amintească.

„Trebuie neapărat să dau de ele! Ramona nu poate umbla în poșeta aia!”

………………………………………………..

3…2…1! La mulți ani, 2017!

– La mulți ani, Andreea!

– La mulți ani! Ai văzut-o pe Ramona?

– Fata aia ciudată, care era cu tine?

– Nu e fată ciudată, e prietena mea! Și sunt îngrijorată, era lângă mine și a dispărut pur și simplu!

   Însă nimeni nu o mai auzea, în vacarmul creat de aglomerație, artificii, strigăte și urări de „La mulți ani!”. Unde să fi dispărut nebuna? S-o fi dus să-și caute telefonul? O fi intrat în club? Se înțepase în ceva, era sigură că țipase. O fi bine? „Aș suna-o, dar mi se termină bateria. O să intru după ea când se potolește nebunia și dacă tot n-o găsesc, o sun.”

………………………….

    Cimentul era tare și rece, în jurul ei lumea se bucura, se auzea sunetul petardelor de peste tot, de ziceai că se împușcă mai ca-n Vestul sărbatic, strigăte de „La mulți ani!”… „Of, petardele astea ar trebui interzise tot timpul, inclusiv de Revelion! Dar ce s-a întâmplat? Cum naiba am căzut?”

– Domnișoară, v-ați lovit?

   Ramona era întinsă pe jos, în mijlocul străzii, când un tip pus la patru ace, cu papion și tot tacâmul, i-a întins o mână, s-o ajute să se ridice. „James Dean ăsta brunet al zilelor noastre de unde o mai fi apărut? O fi vreo halucinație?”

– Nu, nu cred… Mulțumesc frumos! spuse ea, în timp ce se prindea de mâna lui și se ridica.

„Hmmm, un bărbat interesant… Cum de nu l-am observat mai devreme? Ori nu era în club, ori acum a venit… Te pomenești că o fi chiar un prieten al Andreei!”

– Nu face nimic! V-am văzut cum ați căzut și am crezut că vi s-a făcut rău. Sunteți bine?

– Da, da…

Atunci observă că două degete îi sângerau într-o veselie. Nu simțea durerea, probabil din cauza șocului și a frigului, dar manșeta paltonului alb al tipului era plină de sânge.

– Vaaai, îmi pare rău, mă simt așa prost! V-am murdărit, scuze, n-am observat, nici nu știam că sunt rănită!

– N-aveți de ce să vă simțiți prost, asta se rezolvă. Pare o tăietură urâtă, trebuie să oprim sângerarea.

   Și spunând asta, și-a scos una din mănuși și până să se dumirească Ramona, i-a și înfășurat degetele cu ea. „Chiar interesant rău tipul! Și cu o atitudine pe care n-o vezi în zilele noastre! Cine dintre amețiții ăștia de la petrecere s-ar fi repezit să ajute o necunoscută?”

– Nu e cel mai igienic mod, dar pentru moment, este singura soluție. Trebuie curățată rana și pus un pansament. În ce v-ați tăiat?

– Habar n-am! Cred că într-un ciob de oglindă sau așa ceva. Îmi căutam telefonul în geantă și am nimerit în ceva tăios și lucios, ca o oglindă spartă.

– Telefonul? Îți căutai telefonul în geantă? Ha ha ha ha!

   Ramona crezu că tipul din fața ei înnebunise pe loc. Începuse să râdă ca un apucat, după ce făcuse ochii cât cepele. În plus, brusc o tutuia.

– Ce glumă bună, de când n-am mai râs așa! Își căuta telefonul în geantă! Și merge fără priză? Ha ha ha ha!

„Hm, l-am deocheat! Era prea frumos să fie adevărat! Glume de mâna a cincea!”

– Nu mi se pare amuzant. Cred că mi-am pierdut telefonul. Și nu știu unde e Andreea, n-am cum să dau de ea fără telefon… Unde e toată lumea?

Când aruncă o privire în spate, Ramona avu un șoc: clubul dispăruse!

 

                                                                             *

– Nu, doamna Angela, nu vă faceți griji! Apare ea, e foarte mare aglomerație, e ușor să te pierzi în mulțime. Dar ne găsim noi, stați liniștită!

– Nu răspundea la telefon, acum îl are închis!

– Cred că l-a pierdut, îl căuta mai devreme prin geantă și nu-l găsea. Sau l-o fi uitat acasă, la cât e de neglijentă cu gadget-urile…

– Zici că-l căuta prin geantă?!…

– Da, vedeți dacă nu l-o fi lăsat acasă, acum îmi aduc aminte că înainte să vin la ea, am tot sunat-o și n-a răspuns. Mi-a spus că e pe undeva, prin casă… Poate nu l-a pierdut, nici nu l-o fi luat. Pentru mine ar fi de neconceput, dar o știți pe Ramona…

Dar pe doamna Angela n-o interesa pierderea telefonului. Ci alt detaliu pe care Andreea tocmai îl menționase…

   Andreea, simțind-o îngrijorată pe mama Ramonei, nu i-a spus nimic despre cum țipase înainte să cadă și să dispară. Chiar căzuse? Sau i s-a părut? N-ar fi putut să spună, totul s-a întâmplat atât de repede! Unde o fi nebuna asta? Să fi plecat? Dar n-ar fi anunțat-o? Așa e normal, nu? Că nu avea chef să mai stea înțelegea, dar îți iei la revedere, nu? Cel mai ciudat i se părea că Ramonei nu-i stătea în fire să plece fără să-și ia la revedere. Să se plictisească și să plece în toiul petrecerii da, i-a mai făcut-o de câteva ori, dar să plece așa, fără să anunțe? Niciodată.

   Dacă i se făcuse rău și o zace pe undeva? O fi rănită de vreo artificie sau petardă rătăcită? Imposibil, a tot căutat pe afară, a întrebat lumea… Doar să fi intrat în club… „Of, uite cum îmi strică mie Ramona Revelionul! În loc să mă bucur de primele momente ale anului, o caut disperată!”

  *

– Nu înțeleg, unde e clubul? Unde e prietena mea, Andreea? Unde sunt cu toții?!

– Clubul?

– Clubul de aici! țipa Ramona, arătând un spațiu viran. Tu nu din club ai venit?

– Angie, ești bine? N-ați plecat? Ah, mă scuzați, v-am confundat!

Altul răsărise naiba știe de unde, vocea sa făcând-o să tresară.

– Știi că ai dreptate? Nu mi-am dat seama la început, dar seamănă puțin cu…

– Da, din față nu mai seamănă așa mult. Dar de la spate și de departe aș fi jurat că e ea.

– Vreți să nu mai vorbiți despre mine ca și când n-aș fi aici? Puțin îmi pasă mie cu cine semăn, vreau să-mi găsesc prietenii!

– Ne cerem scuze! Șase, Carmen!

– Cine-i asta, mă? Nu ți-e rușine, pleci de la petrecere să te întâlnești cu ea? Am avut eu dreptate, cică te duci să-i zici „La mulți ani!” maică-tii! Ai ieșit să te întâlnești cu asta! Dobitocule!

    Ramona credea că a nimerit la spitalul de nebuni sau că e într-un vis tâmpit, cum are ea de obicei. O tipă blondă, cu haină de blană, abia apăruse și făcea ditamai scandalul. Dacă nu ar fi fost în această situație, s-ar fi amuzat copios. Mai ciudată era senzația că o cunoaște pe tipa blondă, dar nu știa de unde s-o ia. Și figura, și vocea îi erau familiare.

– Carmen, te rog, nu aici! Domnișoara e rănită, încercam s-o ajut.

Bietul om era vizibil jenat.

– Da, da, vrei să te cred! Povestea asta să i-o spui altcuiva! Poartă și mănușa ta! Dar de ce n-o inviți la petrecerea noastră? Nu mă supăr, să știi!

   Asta-i mai lipsea! O ceartă conjugală din cauza ei! Deși parcă frumușelul ăsta n-are ce căuta cu isterica asta… Totuși, se purtase frumos cu ea, simțea nevoia să clarifice situația:

– Ascultați-mă! N-am nicio legătură cu el! Doar că m-a ajutat mai devreme! Mi s-a spart oglinda, n-am fost atentă și m-am înțepat în ea sau mă rog, în ce a mai rămas din ea. Am țipat de durere și el a venit să mă ajute. Uite!

Zicând acestea, a scos mănușa, lăsând la vedere degetele crestate.

– Arată mult mai bine acum, s-a oprit sângerarea – spuse tipul.

– Mulțumesc frumos pentru ajutor! spuse ea, întinzându-i mănușa. Îmi pare rău că ți-o înapoiez în starea asta…

– Păstreaz-o! Poate mai ai nevoie. Trebuie neapărat să-ți îngrijești rana, n-o lăsa așa, se poate infecta!

Carmen îi privea neîncrezătoare, dar calmă. Se pare că discursul Ramonei o mai liniștise.

„N-o să mă apuc acum să spun că nu știu cum și în ce m-am înțepat și cât sunt de confuză, că m-am rătăcit, că nu știu nici unde mă aflu, că n-o găsesc pe Andreea și că mi-am pierdut telefonul. N-ar fi deloc credibil. La fel de bine aș putea să-i spun că-l găsesc atrăgător pe iubitul ei!”

 

*

– Gata, au scos băieții șampania?

– Da! Să scot oglinda de la bunica ta! Se apropie momentul! Cum era? La miezul nopții ne punem dorința?

– Cică da. Să te uiți în ea și îți pui o dorință, în momentele alea, secundele dintre ani. Se pare că acele secunde, aflate la granița dintre vechi și nou, sunt magice. Eu nu cred, doar știi. D-aia ți-am și făcut oglinda cadou.

– Eu cred! N-am ce pierde dacă încerc.

– Treaba ta! zise Diana, ieșind din încăpere.

   Fata deschise poșeta elegantă și scoase de acolo o adevărată bijuterie vintage: o oglindă micuță, cu rame aurii, încrustate cu pietre verzi strălucitoare. Nu știa cât sunt de prețioase, dar efectul era spectaculos. Era fascinată de piesa de colecție. „Dacă aveam eu așa ceva în familie, nu-l dădeam pentru nimic în lume! Câteva minute înainte sau după, ce mai contează?”

    Își trecu degetul peste luciul oglinzii, își privi chipul frumos machiat și își puse dorința. Un zâmbet îi înflorea în colțul gurii, când ceva straniu se întâmplă: se pomeni brusc, ca la comandă, pe jos, de parcă cineva ar fi împușcat-o, iar în cădere, oglinda se ciocni de colțul mesei și se sparse.

                                                                              *

– Femeie, liniștește-te, se descurcă ea, nu mai are 2 ani!

– Nu înțelegi, Mihai! Acum cică nu poate fi contactată, mai devreme nu răspundea! Am sunat iar la Andreea, e închis și la ea! Cred că i s-a terminat bateria, spunea ea ceva…

– Îți faci prea multe griji, dragă! Lasă fetele să se distreze și să facem și noi la fel, că d-aia e Revelionul! Parcă n-ai fi fost și tu tânără!

– Tocmai, că am fost! Și știu prin ce am trecut – adăugă ea în barbă.

– Hai să dansăm, mai știi melodia asta? Din tinerețea noastră!

 

      *

– Hai, că ne prinde Anul Nou, unde ești? Unde o fi dispărut femeia asta?

– Mai e puțin, începe numărătoarea! Nevastă-mea unde e?

– Măi, chiar voiam să-ți spun. Nu știu unde e! Zici că a înghițit-o pământul! Am lăsat-o în dormitor și nu mai e!

– O fi la telefon?

– Telefonul e în hol, am trecut pe acolo! Nu e nici în bucătărie, nici la baie, nicăieri!

– Ciudat! Hai să ne mai uităm o dată!

Intrând în dormitor, o siluetă în albastru era întinsă pe jos, strângând în mână ceva.

–  Ce faci, iubito, acolo? Ai pierdut ceva pe sub pat?

Tânăra ridică privirea spre ei, iar bărbatul înțelese că ceva nu era în ordine. Era pierdută, răvășită.

– Iubito, ce-i cu tine? Ți-e rău?

– Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

– Ce-ai pățit? întrebă Diana, speriată.

– Ce-i cu tine, draga mea? De ce stai pe jos?

Bărbatul s-a dus spre ea, ajutând-o să se ridice. Femeia i s-a aruncat în brațe și a început să plângă, de parcă nu-l mai văzuse de mult.

– Ești tu, sunt din nou aici! În ce an suntem?

– Aaa, ne iei la mișto, răspunse Diana, pe jumătate ușurată. Dacă mai stai mult aici, o să pierzi momentul de intrare în noul an!

– Ahhh, slavă Domnului! M-am întors, m-am întors, sunt cu voi, sunt în siguranță!

– Iubito, ai băut puțin mai mult?

– Diana, oglinda! Oglinda de la bunica ta!

– Ce-i cu ea? S-a spart? E, mare pagubă, știi că nu pun mare preț pe…

– Nuuuuu! Nu e vorba de asta! Oglinda asta e blestemată, nu știu ce e cu ea!

– Uite ce e, trebuie să te liniștești! Nu știu ce ai pățit, dar totul e sub control. Întinde-te puțin în pat, respiră, o să-ți aduc un calmant…

– Nu vreau nimic! Nu înțelegi că nu vreau niciun calmant, n-am nevoie de calmant! Oglinda aia… Să nu te atingi de ea! Să nu se atingă nimeni de ea!

– Bine, nu ne atingem! Dar ascultă-ne, te rog, întinde-te în pat, da?

– Diana, trebuie să mă asculți, trebuie să-ți spun ce e cu oglinda aia!

– Bine, te ascult dacă te întinzi în pat. Gata, orice o fi fost, a trecut!

Tânăra se întinse în pat, dar știa că nu a trecut… De abia începea…

 

                                                           VA URMA

 

 

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan     

       Capitolul I – Un Revelion de neuitat

31 decembrie 2016

– Ramooona! Ce faci, fata mea? Vezi că a sosit Andreea, te așteaptă jos! Cum? Încă nu ești gata?

– Vin, mamă! Sunt gata!

– Păi cum? Nu ești îmbrăcată, machiată, nimic!

– Păi așa merg!

– Cum să mergi așa? În blugi și în bluza asta? Așa mergi tu la Revelion? Doamne, pe vremea mea… Ne găteam ore în șir pentru o petrecere!

– La ce modă era atunci și eu m-aș fi gătit! Oamenii știau să se îmbrace, să se distreze…

– Asta așa e! Voi, tinerii din ziua de astăzi, nu știți să vă distrați! Ce petreceri dădeam noi pe vremuri… Dar hai, grăbește-te, o lași pe fata aia să te aștepte…

– Păi așa merg!

– Nu se poate! S-o vezi pe Andreea, ce gătită e! Poate o asculți pe ea, dacă pe mine nu! Andreea, hai aici, draga mea!

    Într-adevăr, Andreea era o apariție spectaculoasă: îmbrăcată într-o rochie de clubbing ultimul răcnet, cu auriu în partea de sus și un tul negru în cea de jos, pantofi asortați perfect, negri și cu toc cui auriu; unghiile lungi, cu gel, vopsite în același ton (negru cu steluțe aurii), se evidențiau pe clutch-ul strălucitor, iar părul tapat și machiajul deosebit completau ținuta. Genul de ținută ce atrage toate privirile.

– Fată, unde-ți ții telefonul ăla? exclamă Andreea, intrând în camera Ramonei și aducând cu sine aroma delicioasă a unui parfum la modă – Te-am sunat de nu știu câte ori, ți-am dat o grămadă de mesaje, ți-am scris și te-am sunat și pe What’s app, nimic!

– A, cred că l-am lăsat pe undeva, prin casă.

– Glumești? Pe undeva, prin casă? Cred că aș înnebuni să stau departe de telefonul meu! Dacă nu-l știu aproape, simt cum mă mănâncă degetele!

– Eu îl urăsc! Nu suport telefonul! Doamne, Andreea, pe tine nu te stresează? Să ai mereu grija lui, să-l auzi cum sună…

– Mda, mă stresează să nu-l știu aproape! Parcă nu trăiești în vremurile astea!

– Așa am și eu impresia. Mi-am greșit epoca. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în alte vremuri…

– Hai! Să te pregătești odată, nu-mi vine să cred că nu ești gata, dacă știam, te luam cu mine la salon!

– Tu ai fost la salon?

– Păi normal! Coafat, machiaj, manichiură, doar nu crezi că le-am făcut eu! Hai, cu ce te îmbraci?

– Așa!

– Cum așa? În blugi vrei să mergi?!

– Parcă ai fi maică-mea! Și ce are?

– Măcar să te machezi puțin!

– Sunt machiată! Nu vezi? Puțin rimel, puțin fond de ten… Un machiaj discret, nu trebuie să fii ca o sorcovă!

– Adică eu sunt ca o sorcovă?

– Nuuu… Tu ai propriul stil, îți stă foarte bine, dar mie nu mi s-ar potrivi. Eu am alt stil. Mie nu-mi plac hainele de azi, moda o ia razna, nici n-ai ce cumpăra… Gratis să-mi dai noua colecție din mall și n-o iau, n-am ce alege!

– Dar ce haine îți plac, Doamne iartă-mă? Sau mai bine zis, există ceva care-ți place pe lumea asta, domnișoară?

– Ba da, există chestii care-mi plac! Nu am gusturi comune cu cele de astăzi, e o diferență! Avea maică-mea o rochie, când eram eu mică. Chiar de un Revelion a purtat-o. Una albastră, de iarnă, lungă, cu paiete. Și o geantă și mai mișto! Le adoram, dar niciodată nu m-a lăsat să mă apropii de ele. Mai ales de geantă. Nu știu de ce…

– O fi avut o comoară acolo! spuse Andreea, cu un aer ghiduș.

– E, îi era frică să nu i-o stric. Dar acum nu cred că ar fi o problemă… Și dacă tot insiști să mă îmbrac mai special, mi-ai dat o idee!

   Ceva timp mai târziu, Ramona ieșea din cameră, într-o rochie elegantă, albastră, cu umeri supradimensionați și ținând în mână o poșetă mov-închis, cu paiete. Culmea, chiar se mai machiase puțin. Sau o lăsase pe Andreea s-o machieze, nu se știe…

      Ramona considera că aparținea altor timpuri. Nu-i plăceau hainele din ziua de azi, tehnologia o depășea, smartphone-urile, Facebook-ul și What`s app-ul, de care colegii ei erau încântați, pe ea o lăsau rece, ba chiar avea impresia că-i răpesc intimitatea. În ziua de azi, poți fi găsit oriunde, iar dacă nu te lauzi pe rețelele de socializare, nu exiști! Nici cluburile nu-i plăceau, acum mergea de gura Andreei și a mamei ei, dar le considera niște cutii supraaglomerate. Nu știa cum te poți distra cu muzica dată la un volum ce depășește pragul dureros, călcându-te pe picioare cu alții… Nici muzica din ziua de azi nu o înțelegea… Era adepta muzicii vechi, de prin anii ’80-’90. Dacă o întrebai de vreo melodie din zilele noastre, habar n-avea. În schimb, fredona melodii de care colegii ei nici nu auziseră vreodată, sau auziseră când erau mici, de la părinți. Adora muzica din copilăria ei, îi era dor de Revelioanele din copilărie. Părinții ei chiar știau să se distreze! Atunci își dorea să crească, să se facă mare cât mai repede. Dar dorea să fie mare atunci, în perioada aceea, s-o trăiască din perspectiva unui adult. Acum era adult și degeaba. Nu simțea că ar fi ceva special.

– Mamăăăă, noi plecăm!

– Veniți în bucătărie, nu pot să ies, mi se arde friptura!

– E, lasă, mă vezi când mă întorc, taxi-ul ne așteaptă!

– Vă trimitem poze pe What`s app, doamna Angela! La mulți ani!

– La mulți ani, draga mea, ne auzim!

– Mai bine că nu ne-a văzut! îi spune Ramona Andreei, pe când se urcau în taxi.

– De ce?

– Am așa un feeling, sau poate e o prostie întipărită din copilărie, că s-ar fi supărat dacă mă vedea așa, cu rochia și geanta ei.

– De ce să se supere? Maică-ta e o scumpă, ai și tu niște idei! E doar imaginația ta!

– Posibil. Când eram mică, nu mă lăsa să mă apropii de geanta asta. Eu, ca toate fetițele, îi încercam pantofii cu toc, fardurile… În general se amuza, dar când mă apropiam de poșeta asta, în special… Pretexta că a dat foarte mulți bani pe ea și că-i stric încuietoarea.

– Nu sunt fană vremea lui Pazvante, dar trebuie să recunosc că e o piesă de colecție frumoasă. Ar merita un loc într-un muzeu al anilor ’90.

– Eu zic că merge purtată și acum. Și anii ’90 nu sunt vremea lui Pazvante!

– Cum zici tu…

„Of, chiar nu înțeleg ce găsesc atât de distractiv! Vreau muzica mea, nu zbânțuiala asta! Și e atât de aglomerat, uf, n-am aer!”

    Ramona dansase de câteva ori, dar deja se plictisise. Se uita la cei din club: unii deja beți, unii dansau, dar majoritatea erau lipiți de telefoane, obiecte „magice”, ce deveniseră extensii ale mâinilor. Ce dependență o mai fi și asta? Îi vedeai la mese (vorba vine mese, niște chestii joase, ca taburetele), butonând de zor la telefoane. Cei de pe ringul de dans își făceau selfie-uri în draci, iar în secunda doi le și urcau pe rețelele de socializare, unde își dădeau check-in. Să vadă, domne, toți proștii că ei se distrează. Asta e distracție? Dacă cineva ar ateriza direct de acum 20 de ani în prezent, precis s-ar cruci. Și-ar dori să se trezească din cel mai negru coșmar.

    Nu era genul de distracție al Ramonei. Își aducea aminte de Revelioanele de altădată, de când era mică. Revelioanele organizate de părinții ei, când îi era ciudă că o trimiteau la culcare tocmai când era mai interesant. Dar parcă ea îi asculta… Mergea în dormitor, iar după câteva minute se întorcea, pretextând că și-a uitat ursulețul, păpușa, că îi e sete și așa mai departe.

     Mai puține posibilități, dar erau mai fericiți. Ținea minte când aveau musafiri și se dansa până dimineața pe melodii ca lumea. Aia da muzică! Disco, tango-uri, blues-uri… Învățase și ea cum se schimbă și se derulează casetele, era așa mândră de asta… Ține minte ce se necăjea când casetofonul prindea banda. Apoi au apărut CD-urile, Youtube-ul… Și odată cu ele, a dispărut și farmecul casetelor.

    Muzica asta e de dat din cap pe ea, nu de dansat. Parcă era străină de generația ei, simțea că nu avea nimic în comun cu cei de aceeași vârstă. I se păreau cu toții superficiali, preocupați numai de mall-uri, cluburi, haine de firmă, telefoane cât mai performante, lucruri de fațadă, care n-au o valoare adevărată. N-avea ce discuta cu cei de la acea petrecere, dar ce, puteai să discuți? În vacarmul ăla… Plus că toți o priveau ca pe un extraterestru. Se mirau de îmbrăcămintea ei, fetele își aruncau una alteia priviri cu subînțeles, de genul „Paparuda asta de unde o fi apărut?”. După părerea ei, ele erau îmbrăcate ca niște paparude. Unde  s-a dus bunul gust, Doamne? Alt aspect care o deranja: cu toții erau sclavii modei. Au văzut pe nu știu cine că purta brățară de la o firmă anume, gata, toată lumea își ia! Se poartă nu știu ce? Nu contează că nu-mi place sau nu-mi stă bine, are cutărică, trebuie să am și eu! Cam asta e atitudinea… E de ajuns să te uiți în clubul ăsta: sunt îmbrăcați la fel, se mișcă la fel…

„Uf, ce plictiseală… După miezul nopții o șterg. Să ciocnim paharele de șampanie, să le zic „La mulți ani!” și-mi chem un taxi. Chiar dacă e nebunie, nu cred să plece mulți fix la miezul nopții. Mă duc acasă, fac o baie fierbinte cu spumă, îmi pun muzica mea preferată… Așa trebuia să fac de la început, a trebuit să mă iau eu după Andreea.”

– Ramona, Ramona!

Andreea îi țipa în ureche de zor, pentru că altfel n-avea cum să se facă auzită în acel zgomot infernal.

– Se apropie miezul nopții! Hai să ieșim afară de acum, să vedem artificiile! În ultimul moment se vor înghesui toți.

– Ai dreptate, să mergem! Oricum voiam să iau o gură de aer, mă sufoc aici! urlă și Ramona, la rândul ei, în urechea Andreei.

   S-au îndreptat cu oarece greutate prin mulțime, spre ieșire. Începuse să se aglomereze și afară, deja erau oameni cu sticle și pahare de șampanie în mâini și bineînțeles, cu nelipsitele telefoane. Pardon, astea erau deja lipite cu Superglue de degetele lor. Nu le-ar fi dat drumul nici dacă i-ar fi electrocutat, musai să transmită în direct momentul intrării în 2017, altfel e ca și când miezul nopții nici n-ar fi sosit.

– Ohhh, urechile mele! Am surzit de la muzica aia! Ce bine e afară!

– Scoate și tu telefonul, să facem o poză! Cu al meu am făcut atâtea, încât s-a dus bateria.

– Ești culmea!

Ramona căuta de zor în poșeta mamei, care-i plăcea atât de mult.

– Unde o fi telefonul ăla?

– Hai mai repede, că ne prinde 2018, ce 2017!

– Stai, că nu găsesc telefonul, sper că nu l-am pierdut! Ah, ce e asta?

– Ce?

– Nu știu, ceva lucios, ca o oglindă… Nici n-am observat că era aici. Cred că-i un ciob. Ahhhh!

– Ramona?

   Totul s-a petrecut așa de repede, că Andreea nici nu avu timp să reacționeze. Ramona simțea că se învârte, și se învârte… Până s-a prăbușit la pământ.

                                                           – VA URMA –

Sursa foto: Politica ta – WordPress.com

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

 

Femeia inventată, de Camille Laurens

Titlul original: Celle que vous croyez
Editura: Nemira
Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu
Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză de: Doru Mareș
Număr pagini: 190
Gen: Dramă psihologică
Cotație Goodreads: 3,60

 

    Motto: „Însă nu toată lumea este gata pentru adevăr. Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. (…) Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitalul de psihiatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

   Romanul lui Camille Laurens este deosebit de realist, tratează probleme actuale, cum ar fi capcana rețelelor de socializare și în același timp, atinge o profunzime psihologică. Este o carte foarte bine scrisă, deloc ușoară, complexă, precum un puzzle. Te face să gândești, îți pune mintea la contribuție, vrei, nu vrei, te trezești făcând legături între evenimente și personaje.

   Nu este o lectură de relaxare, nu o citiți atunci când sunteți obosiți și aveți nevoie de ceva ușor, pentru a vă deconecta! Ca s-o percepi la adevărata ei valoare, trebuie să ai mintea limpede, să fii gata pentru puzzle, pentru a gândi și a te pune în pielea personajelor.

   Aparent, este vorba despre Claire, o profesoară universitară de 48 de ani, divorțată, cu doi copii, care din dorința de a-și urmări iubitul, pe Jo, creează o pagină de Facebook fictivă: o tânără frumoasă, brunetă, de 24 de ani, pasionată de fotografie. Odată realizat profilul, îl contactează pe prietenul lui Jo, un anume Chris. Prin intermediul lui Chris, voia să fie la curent cu activitatea iubitului, unde este, cu cine, ce face etc. În același timp, era convenabil ca niciunul să nu-i bănuiască adevărata identitate, Jo fiind sătul de comportamentul ei sufocant.

   Fără să-și dea seama, imaginea lui Jo începe să pălească, iar ea și Chris se îndrăgostesc unul de altul. Numai că… ea nu era cine credea Chris. Cercul se strânge din ce în ce mai mult atunci când Chris insistă să se întâlnească față în față, iar ea trebuie să ia o decizie: să-i spună adevărul sau să dispară din viața lui.

Își va asuma riscul de a-și arăta adevărata identitate sau va fugi, cum a făcut până acum în mai multe situații de viață?

   Acest plan al romanului este doar o fațadă. Cu alte cuvinte, încă nu ați văzut nimic! Acțiunea este mult mai complexă decât ceea ce se vede în primul plan. Autoarea folosește cu măiestrie inserția, povestirea în ramă.

    Trei povești de viață se întrepătrund ca un palimpsest, din câte o perspectivă diferită: Claire, Claire cea din propriul roman (alter-ego-ul ei) și scriitoarea Camille. Schimbarea de perspectivă te surprinde: când crezi că știi despre ce e vorba, faptele ți se dezvăluie în fața ochilor din alt unghi.

   Este un roman destul de complex, de profunzime psihologică și pe alocuri complicat: dacă nu citești cu atenție, te pierzi în păienjenișul țesut, într-un web, după metafora utilizată de autoare.

„În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți găsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul.”

Este foarte bine documentat din punct de vedere psihologic, fraza următoare descriind depresia în esența ei:

„La început eram ca moartă. Mi-era imposibil șă scriu o singură frază, cuvintele făceau zgomot ca de obiecte căzând pe dușumea.”

   De asemenea, întâlnim profile foarte bine conturate: Claire, o personalitate dependentă, cu tendințe isterice, imagine de sine deficitară, dar și o femeie deosebit de inteligentă, reușind să creeze și mai ales, să mențină o identitate falsă fără a da de bănuit:

„Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele).”;

„Această patologie releva fără tăgadă o isterie severă, conform definiției pe care o cunoaștem cu toții: o dorință nesatisfăcută. Era necesar ca totul să fie ratat, iată cum am putea rezuma cazul”.

   Jo este o personalitate narcisică și sadică, ce nu suportă fericirea altora (o să vedeți ce face dacă veți citi cartea); Chris, un alt narcisic, ce are nevoie să fie admirat în mod constant și consideră că totul i se cuvine.

  Dacă mi-a plăcut? Da, foarte mult, este o carte diferită, originală, bine scrisă, cu documentare serioasă în domeniul psihiatric.

  Ce nu mi-a plăcut: are unele pasaje destul de complicate, te derutează până la confundarea planurilor. La început, lectura este mai greoaie, mai ales prologul, cu înregistrarea audio, unde ne întâmpină un discurs fără cap și fără coadă. Însă citind mai departe, observi că totul are un sens, acel discurs fiind o salată de cuvinte, simptom ce face parte din delirul personajului.

   Acestea fiind spuse, eu îi dau cărții 4 steluțe. Lectură plăcută și chiar dacă vi se pare greoaie, nu renunțați pe parcurs, chiar merită!

Citate:

„În fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară.”

„Indiferența e un alt soi de burka – vă șochez? -, o altă modalitate prin care bărbații dispun numai ei de dorință. Un alt fel de a închide ochii. Ai fost folosită și nu mai folosești.”

„Scrisul e ca-n dragoste: aștepți și, la un moment dat, mușcă.”

„Nu există rivală mai teribilă decât aceea care nu există.”

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

„Dorința vrea să cucerească, iar dragostea vrea să rețină, zice el. Dorința, mai spune, înseamnă să ai ceva de câștigat, dragostea, ceva de pierdut.”

Despre autoare:

  Camille Laurens, pe numele real, Laurence Ruel, este o autoare franceză contemporană. A studiat literatura modernă, a predat la Rouen și în Maroc și a debutat în 1991, cu volumul „Index”, urmând „Romance”, „Les Travaux d’Hercule”, „L’Avenir”, ce alcătuiesc împreună o tetralogie.

   „Dans ces bras-là” i-a adus Premiul Femina și Prix Renaudot des lycéens, stând la baza unei dramatizări, precum alte opere ale sale. După „L’amour, roman”, a fost dată în judecată de fostul soț pentru atentare la viața privată, însă a fost declarată nevinovată. A mai publicat „Philippe”, inspirat din pierderea propriului copil, și „Cet absent- là”.sigla Nemira

Cartea Femeia inventată de Camille Laurens a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

Superstar-file de poveste, de Ștefan Caraman

Titlul original: Superstar – file de poveste

Editura: Herg Benet

Colecția Radical 7

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 188

Gen: literatură contemporană, proză scurtă

Cotație Goodreads: 2,71

 

   „Superstar” de Ștefan Caraman este o mostră a literaturii din zilele noastre. Este o alcătuire de povestiri scurte, aparent fără legătură între ele, dar cu aceleași personaje. Acțiunea gravitează în jurul unei trupe de teatru ambulante, ale cărei spectacole au loc în câte un oraș diferit.

   Fiecare personaj are câte o poveste aparte: God – „șeful” trupei, care i-a adunat pe toți la un loc, incorporându-i în trupă, Vili – șoferul autobuzului, Clara, Maria, Jean, Vic, Geo, inclusiv autobuzul cu ajutorul căruia se deplasează în „turneul” lor. Mai mult, autobuzul este personificat într-una dintre povestiri, căpătând suflet.

    Povestirile sunt, într-un fel, atemporale: nu sesizăm trecerea timpului, însă la sfârșitul cărții aflăm că se împlinesc 8 ani de la înființarea trupei. 8 ani ce au ajuns la sfârșit, pentru că ea se va dezintegra în curând.

   Autorul îmbină umorul și realismul cu genul fantasy, tratând subiecte din basme și mitologie sau celebra piesă „Romeo și Julieta” dintr-o perspectivă inovatoare. Unele povestiri mi-au smuls hohote de râs („Vili călca apăsat pe accelerație”, „Romeo ședea rezemat cu spatele de tabla murdară a autobuzului…”), în timp ce în cazul altora, mai ales al celor cu iz fantasy și interpretare contemporană, nu m-a prins stilul:

„Sirena luă o țigară și cu un gest nesigur o aprinse. Trase adânc în piept și ținu fumul adânc acolo. „Prima cred că am fumat-o pe plaja Omaha de la un soldat american. (…)

„Nu cred, așa ceva nu poate fi adevărat…” Era vocea lui Zeus.”

   Nu este genul meu preferat de literatură, prin urmare, nu am rezonat cu mesajul autorului, nereușind să țin pasul cu firul narativ. Însă aceasta nu înseamnă că alți cititori nu vor avea altă părere, regăsindu-se în stilul respectiv.

   Tocmai din acest motiv, aleg să vorbesc mai ales despre povestirile care mi-au plăcut și pe care le-am înțeles. Acestea conțin un grad de realism, reflectând viața la sate și modul în care cultura este percepută și înțeleasă în acele locuri:

„„Julieta e de vină!”, strigă de undeva din spate un domn în vârstă. „Fufele astea strică omului casa.”

„Romeo nu era însurat, nea Costache”, se auzi replica unuia mai tânăr de pe lângă el. „Ce casă să strice?”

„Măi, Melu, tu nu ești atent la piesă, măi… Păi Romeo e luat cu Rosilanda asta sau cum o cheamă…”

„Rosaline…”

„Rosaline, Rosaline… Era logodiți.”

„Unde era logodiți, bre? Era amanți, se fugăreau și ei pe unde apucau.”

„Moșul însă nu ceda. „Așa îți place ție, de aia zici așa. Dacă era amanți, nu trăgea asta fuga la popa să bocească…”

„Tineri, tineri, da’ să bagi cuțitu’n om… ăia nu aveau șef de post?”, comentă și Secretarul Primăriei. ”

„Dom’ne, da’ ăia ce fel de oameni erau, nu beau deloc? (…) Atunci e un autor prost, să nu mai veniți cu el; păi, nu e mai bun Caragiale? (…) Păi, băi, nene, la Caragiale oamenii stau tot timpul la birt; bea și povestește; se îmbată și scrie scrisori… și na, câștigă și cârciumarul ceva. Ăla scriitor…”

  Da, ați ghicit, acestea sunt pasajele care m-au făcut cel mai tare să râd. De remarcat naturalețea limbajului, desprins din cotidianul rural, simplitatea și claritatea analizei piesei de teatru.

   În „Vili călca apăsat pe accelerație…”, ni se înfățișează un tablou al vieții la țară, modul de ascensiune în carieră a unor așa-zise „vedete”: primarul localității în care trupa are spectacol insistă ca „nepoata” sa cea talentată să fie promovată. Ați ghicit, „nepoata” era un fel de amantă, iar de talent nici nu putea fi vorba. Situația amuzantă continuă când God, șeful trupei, îi pasează responsabilitatea șoferului Vili, mințindu-l pe primar că el este regizorul, prin urmare, cel care poate lua decizia:

„Ah, maestre!”, exclamă God ridicându-se imediat în picioare și îndreptându-se mieros către Vili: „Tocmai ne întrebam unde sunteți.”

„La căcatul ăla de rablă, unde să fiu… că hârâie ca un moș care vine de la curve.”

  În ciuda aparenței umoristice, se dovedește că și acea „nepoată” a primarului era o nefericită, având o existență plină de eșecuri și dezamăgiri.

   Cel mai interesant personaj mi se pare God, așa cum sugerează și numele, conducătorul trupei, cel care le-a purtat tuturor de grijă, oferindu-le șansa de a face parte din acel grup. Este omul ce exercită un anumit farmec, având și cea mai neașteptată poveste:

„Popescu a fost activist comunist. Se ocupa cu evenimentele culturale la Casa de Cultură. Era frumos, al dracului de frumos; mureau activistele după el. Mă rog, nici el nu le lăsa prea mult să aștepte.”

   Așa aflăm și de unde îi vine porecla: „Contează, pentru că eu îl cunosc pe God încă de când eram studentă. Iubea o colegă de-a mea, Ioana. Îi vedeam câteodată împreună. Era fascinată, nu vorbea decât despre el, de dimineața până seara. Ea avea 20, el avea 61. <<Fată, spunea, <<gagiul ăsta e magic, zici că e un Dumnezeu. Când se uită la mine, îmi vine să-mi fac cruce>>, zicea.”

   Ce mi-a plăcut: realismul și umorul, finalul, care în ciuda faptului că multe povestiri nu m-au „prins”, m-a făcut, într-un fel, să regret că se termină.

 Ce nu mi-a plăcut: mai multe povestiri ce merg spre fantasy, au o interpretarea contemporană și pe care le consider ermetice. Dintr-un motiv sau altul, nu am rezonat cu stilul, considerându-l derutant. Aceasta nu înseamnă că alți cititori nu le vor percepe altfel.

Citate:

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

„Ați observat că de Crăciun, oamenii sunt triști? Ei lângă brazii ăia stupizi, împodobiți cu tot felul de sticle colorate, ei ascunzându-se de cei mici, numai ca să le dăruiască lucruri în cea mai mare parte a lor inutile, ei alergând bezmetic prin hypermarket, ei înghesuindu-se în trenuri, avioane sau mașini ca să ajungă la munte, ei cântând songuri plicticoase, ei îndopându-se dintr-un porc… toate astea sunt cușca în care își ascund de fapt tristețea. Ca să te bucuri nu ai nevoie de toate astea…”

„Finalul unei călătorii înseamnă întotdeauna începutul alteia.”

„Pe lumea asta sunt femei cărora le-a dat Dumnezeu mai multă frumusețe decât trebuie, sunt bărbați cărora le-a dat mai multă putere decât le trebuie… Unora le-a dat prea multă avere, altora prea multă tristețe…”

Despre autor:

  Ștefan Caraman este un dramaturg, prozator și publicist roman contemporan. A scris, printre altele, „Scrisori către Rita”, „92 de povești cu cărți”, „Suflet de rocker”, „Aeroport”.

Editura_Herg_Benet

Cartea  Superstar-file de poveste de Stefan Caraman a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

 

by -
7

Salt peste timp: Harry Potter și Camera Secretelor

   Ia că am citit și eu Harry Potter și Camera Secretelor în ediția a doua, apărută anul acesta. Inutil să vă spun cu câtă emoție am deschis cartea, anticipând reîntâlnirea cu personajele.

   Însă am fost dezamăgită. Nu, nu s-a schimbat povestea, nici perspectiva mea de a o privi (credeți-mă că am recitit cartea în vechea traducere de curând și am regăsit același entuziasm). Și totuși, e altceva. Aveam impresia că citesc altă carte, erau schimbați aproape toți termenii, nu mai regăseam aproape nimic. Era ca și cum m-aș fi reîntors după mult timp într-un loc bine cunoscut odată și aș fi constatat cu stupoare că e totul schimbat. Nu vi s-a întâmplat să treceți cu bunicii sau părinții printr-un loc și să vă spună: „Ce au făcut ăștia aici, înainte era… cutare sau cutare.”?

   Exact așa mă simțeam eu citind ediția a doua a cărții. Recunoșteam povestea, îmi aminteam unele lucruri, dar totul părea ciudat, parcă nelalocul lui. Nu știu cum să explic exact. Nu mai era traducerea cunoscută de mine, alături de care am crescut.

   Departe de mine intenția de a critica munca depusă de traducător sau de editură, dar aceasta este impresia mea: totul pare din alt film.

   Articolul îl puteţi citi integral pe sorinaciocarlan.blogspot.ro

Artista, de Adriana Ungureanu

 Titlul original: Artista
Editura: eLiteratura
Anul apariţiei: 2016
Număr pagini: 385
Gen: Biografie
Cotație Goodreads: 3,50

Cotația mea: 3,0

 „Când oamenii trăiesc, speranța capătă cel mai important rol al vieții.”

   Pe Adriana Ungureanu am cunoscut-o cu ocazia lansării de carte a altei autoare române. Mi s-a părut o persoană deschisă, caldă, am avut intuiția că este un om bun. Sunt genul de persoană care se bazează foarte mult pe intuiție, pe prima impresie, pe ceea ce simți când interacționezi prima dată cu cineva. Și de cele mai multe ori, intuiția mea este corectă!

   Citind romanul Adrianei Ungureanu, „Artista”, mi s-a întărit convingerea dobândită la acea lansare. Autoarea stabilește foarte ușor legătura cu cititorii: are un stil accesibil, ceea ce face lectura să curgă, iar citind, ai impresia că stai de vorbă cu ea la o cafea. Dacă vreți o carte realistă, ușor de parcurs, dar nu ușoară, vă recomand „Artista”.

   Aparent, „Artista” este formată din trei nuvele și patru eseuri, pretextul intrării în acțiune fiind conceperea unei prelegeri de către naratoare, pentru un eveniment unde este invitată. Dacă mă întrebați pe mine, este un roman biografic, împărțit în două secvențe majore: viața Veronicăi și cea a Amaliei. Viața a două artiste, care deși au activat în perioade și domenii diferite ale artei, au destine similare.

   Veronica este o cântăreață de operă, soprană de coloratură, iar Amalia, balerină, actriță. Veronica este nașa Amaliei, aceasta din urmă având convingerea că destinul ei a fost influențat de cel al Veronicăi.

   În prima parte, ne este înfățișată viața Veronicăi, în contextul politico-social de atunci: războiul, retrocedarea Ardealului, măcelul hortyștilor în Transilvania. În cea de-a doua parte, ne este povestită viața Amaliei, fina Veronicăi, pe fundalul comunismului, apoi al tranziției din anii ’90, până în ziua de astăzi.

   Pe lângă poveștile de viață ale celor două artiste, ne sunt descrise din perspectivă personală perioade istorice ale țării noastre, precum și viața de artistă, cu bune și cu rele: invidia și intrigile colegelor de teatru, compromisurile făcute de cele mai multe pentru a obține un rol mai bun, adevăratele criterii de promovare, o realitate dură din spatele cortinei, pe care noi, ca spectatori, nu o vedem.

    Ce mi-a plăcut: foarte mult prima parte, viața Veronicăi, probabil și pentru că sunt descrise niște vremuri la care n-am avut acces (din fericire). Dramatismul din acele pagini și stilul accesibil al autoarei m-au făcut să parcurg prima parte cu o viteză amețitoare:

„La Trăznea a fost măcel, au închis românii în biserică și le-au dat foc! Care voia să iasă de acolo era împușcat! Nu știu nimic de unchiul meu, dar se zice că toți românii din sat au murit, unul nu a scăpat!” – aici m-am revoltat atât de tare, m-a cuprins furia la adresa acelor hortyști, chiar dacă au trecut mulți ani și toți sunt acum oale și ulcele.

„După minute întregi realizase că ceea ce se petrecuse în zona Gării de Nord – Polizu, avusese loc și în alte zone. „Tata o fi bine? Dar mama?”. Și abia atunci a izbucnit în plâns, când a înțeles că groaza ei continua până în momentul în care afla vești de la familie.

A plâns tot drumul cât a mers pe jos până în Vatra Luminoasă. Niciun mijloc de transport nu circula, Bucureștiul era blocat.”

    Doamne, horror! Cu atât mai mult cu cât Vatra Luminoasă nu îmi e străină. La ani distanță, în universuri paralele, am fi fost vecine; poate că într-adevăr, nimic nu este întâmplător, iar cartea aceasta nu a ajuns degeaba la mine. Așa să fie?

   Mi-au mai plăcut realismul, stilul direct, accesibil și transparent în care a fost scris romanul, documentarea serioasă, exemplificarea cu citate ale unor scriitori și filosofi celebri; capacitatea personajelor de a se reinventa de fiecare dată, de a o lua de la capăt atunci când un drum se închide.

   Ce nu mi-a plăcut: nu prea am avut răbdare să citesc detaliile copilăriei Amaliei, această a doua parte părându-mi mai puțin atrăgătoare decât prima. Am avut impresia că ne pierdem în detalii, că firul narativ o ia în tot felul de direcții, apărând o oarecare dezorganizare.

Citate:

„Când oamenii trăiesc, speranța capătă cel mai important rol al vieții.”

„Dragostea se duce, nu e veșnică, să știi! E ca un foc peste care trebuie să pui mereu lemne, altfel se stinge!”

„Dacă nu aș avea imaginație, nu aș putea supraviețui în această lume bolnavă și rea.”

„- De unde și până unde Minulescu! De ce nu Eminescu?

– Pentru că mi se potrivește. E ușor, logic, real, plin de dramă, nostalgie și iubire. Nu e utopic ca Eminescu, e mai cu „picioarele pe pământ”! (…) E mult mai natural decât Eminescu. Eminescu e la granița dintre real și ireal. Eu prefer creionarea unei realități concrete, nu probabile.”

„Arta fără pasiune e ca viața unui om aflat în comă când este transferată aparatelor; odată cu decuplarea nu rămâne decât constatarea decesului.”

„Omului nefericit îi trebuie o mare nenorocire să înțeleagă cât îi era de bine, de fapt.”

„Dacă ceva este ireal de frumos cândva, poate se întâmplă tocmai pentru a avea parte din preaplinul vieții, sorbind din fericire într-o perioadă foarte scurtă de timp cât alții în două vieți, tocmai pentru că experiențele viitoare vor abunda de pelin.”

 Despre autoare:

   Adriana Ungureanu este economist, cadru didactic la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București și senior-editor la Cross-Cultural Management Journal. Este autoarea romanelor „Femeia la 40 de ani. Pe Facebook”, „M-am născut să te întâlnesc”, „Artista”. Puteți afla mai multe despre ea aici

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

 

Harry Potter and the Cursed Child- impresii și păreri personale

    ATENȚIE! ACEST ARTICOL ESTE PLIN DE SPOLIERE! Este adresat celor care au citit deja „Harry Potter and the Cursed Child” sau care nu au citit încă, dar nu-i deranjează să afle înainte ce se întâmplă. Dacă vreți să aflați ce se întâmplă direct din carte, OPRIȚI-VĂ ACUM!

   Ia că am citit și eu controversata carte nou apărută! Atâtea păreri negative și contrariate, încât nu puteam rămâne indiferentă. Sunt fan Harry Potter, am crescut cu Harry Potter, de la 12 la 18 ani, așa că nu puteam rezista. O să mă întrebați după atât timp, tot la Harry Potter ai rămas? Nu pot decât să răspund prin celebra replică: „After all this time? Always!” Cunoscătorii știu!

Este ciudat să apară o carte nouă Harry Potter după atât timp. E ca și cum… ar reapărea Voldemort.

  Despre cât de dezamăgiți sunt fanii de această ultimă carte s-a scris mult. Despre cât de aiurea e totul, la fel. Și eu am păreri negative, dar hai să nu fiu cusurgioaică și să încep cu ce mi-a plăcut:

  1. Evoluția lui Draco

   M-a surprins plăcut personajul care a devenit Draco. Aceasta întărește ideea principală a seriei, că
alegerea primează în fața vicisitudinilor vieții.

Articolul îl puteţi citi integral pe sorinaciocarlan.blogspot.ro

by -
9

Trado, de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad

Titlul original: Trado

Editura: Nemira

Anul aparitiei: 2016

Număr pagini: 157

Gen: poeme

Cotație Goodreads: 4,10

Nota mea: 2/5

 

„Scrisul începe cu dorința de a trăda.”

„cuvintele trădează în fiecare clipă  în care spui ma chère.”

„Traducerea începe prin dorința de a iubi.”

   Nici n-aș ști cum să încep recenzia despre „Trado”. Este o carte atipică, un triptic format din poemele fiecărei dintre cele două autoare în parte și judecăți de valoare, citate ale unor oameni de litere celebri referitoare la actul de traducere și de trădare, la iubire și alte aspecte.

„Iată o expresie care revine adesea atunci când e vorba despre traducere: Traduttore, tradittore.

Această expresie pune în oglindă două sensuri diferite ale

aceleiași rădăcini latine.

Ea face din traducător un trădător.

O expresie greu de tradus

De aici vine numele Trado.”

   „Trado” este scrisă de o româncă și o suedeză, pe care activitatea de traducere le-a pus față în față. Cartea se bucură de o mare recunoaștere în Suedia, fiind publicată la o editură de anvergură. Autoarele tratează, prin poezia lor, subiecte și experiențe comune, precum iubirea, trădarea, regimuri politice, copilăria, relațiile cu părinții.

  Cel puțin așa am înțeles eu și recunosc că nu simt că aș fi reușit să pătrund pe deplin înțelesurile cuprinse între aceste coperți. Nu sunt obișnuită cu poezia și nici cu lecturile abstracte, nu reușesc să le captez în toată profunzimea lor. Nu dețin sensibilitatea necesară pentru înțelegerea poeziei, îmi plac cărțile cu acțiune, iar „Trado” nu este una dintre ele.

  Voi spune ceea ce cred eu că este tratat în acest volum (ceea ce nu înseamnă că este și ceea ce autoarele au vrut să spună):

  La nivel de formă, este tratat actul de traducere, cu toate implicațiile lui. La nivel de fond, înțelesurile sunt mult mai subtile, tratând teme precum:

regimurile politice, caracteristicile țărilor în care cele două au crescut:

„eu știu pe de rost tisa, pinul, molidul și bradul,

tu condițiile de producție,

pe mine tatăl meu mă învăța vara tabla înmulțirii,

pe tine, tatăl tău, socialismul”

„Gravitație

e

atunci când umbra ta aduce cu Marx

a mea cu molidul

care ani la rând

de Crăciun

umplea casa cu ace verzui.”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, cei vii valorează mai puțin decât ceea ce mâinile lor au produs.”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, mesele de bucătărie sunt scene de teatru pentru toate războaiele.”

„unde se termină războiul civil

și unde începe

revoluția

care are gust

și miros

de primăvară,

chiar și atunci când

pe străzile ei

curge sânge?”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, suntem nostalgici după un timp pe care nu l-am trăit.”

    Referitor la regimurile politice, autoarea română realizează din rochița de stambă vișinie o metaforă pentru luptă:

„De fiecare dată când pleci la luptă, te îmbraci în rochița

din stambă vișinie.

Nu ți-a rămas mică.

Când deschizi dulapul, întinzi mâna și știi exact unde-i

locul ei.”

  Cum a transformat rochița vișinie într-o metaforă pentru luptă, ce rol are ea? Puteți afla citind unul din poemele din carte.

– pierdere:

„Svetlana a spus: Dacă vrei să scrii despre pierdere, cineva pe care-l iubești trebuie să te părăsească, numai așa vei înțelege sensul acelui cuvânt.”

„și am mâncat multă carne

la masa de după slujba

din cimitir,

exact așa cum i-ar fi plăcut lui.

mâncând carne n-am supraviețuit

doar l-am comemorat.

acolo unde e el acum

somnul vine în câmpul nesfârșit

cu maci.”

– literatură: se fac referiri la literatura rusă și la istorie:

„Până și Platonov a savurat revoluția

roșilor

înfrângerea albilor.

Însă Oblomov nu.”

   Toate aceste teme nu sunt de sine stătătoare sau separate, ele se întrepătrund în versuri, creând o sinteză. Ideea centrală este sprijinită de întâlnirea celor două femei, din colțuri diferite ale lumii, dar a căror existență este aproape comună, rezumându-se la aceleași lucruri: o existență în oglindă.

În continuare, voi reda versurile care mi-au plăcut cel mai mult, cât și citatele mai multor oameni de litere despre actul traducerii:

„cuvintele sunt pentru noi

niște mine antipersonal

care se întorc pe urma pașilor noștri

fără milă.”

„Svetlana a spus: Acolo de unde vin, suntem nostalgici după un timp pe care nu l-am trăit.”

„Svetlana a spus: Dacă vrei să scrii despre pierdere, cineva pe care-l iubești trebuie să te părăsească, numai așa vei înțelege sensul acelui cuvânt.”

„Emil Cioran scrie: O traducere este proastă atunci când e foarte clară, adică mai inteligibilă decât originalul. Asta dovedește că ea nu a știut să conserve ambiguitățile și că traducătorul a tranșat, ceea ce este o crimă.”

„Octavio Paz: Traducerea și creația sunt procese gemene.”

„A fi tradus de celălalt înseamnă să devii intim.

Și în același timp e un act de invaziune.”

„Bogdan Ghiu scrie: Doar culturile care se iau în serios traduc. Restul, culturile subalterne, învinse, supuse, neeroice (…), culturile traduse și non-traductive vorbesc deja în limba (limbile) stăpânului (stăpânilor).” – mare adevăr!

   Țin să precizez că îl consider citatul cel mai autentic din toată cartea! Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să observăm că așa este: românul este obligat să vorbească engleza, chiar și alte limbi pe lângă; cum ieși din țară, recunoști românii după cum „rup” ei din fiecare limbă (engleză, franceză, spaniolă, italiană, germană), doar-doar s-or face înțeleși. În schimb, în țări precum Anglia, America sau Franța, cei care vorbesc alte limbi decât cea maternă sunt puțini. Nici n-au nevoie, lumea le vorbește limbile.

„José Ortega y Gasset scrie: Și fiecare limbă este o ecuație diferită de vorbe și tăceri.”

„Jorge Luis Borges scrie: Originalul e infidel traducerii.”

 Despre autoare:

   Svetlana Cârstean este o poetă și traducătoare română, născută în 1969, la Botoșani. A debutat în 1994, publicând, alături de alți autori, în volumul „Tablou de familie”. A debutat individual cu „Floarea de menghină” în 2008, publicat 5 ani mai târziu în Suedia, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. În 2015, a lansat volumul „Gravitație” (dintre care unele versuri se regăsesc și în „Trado”).

În 2016, a lansat volumul „Trado”, împreună cu Athena Farrokhzad, mai întâi în Suedia, apoi în România.

   Athena Farrokhzad este o autoare născută în 1983, în Iran. În copilărie, a emigrat alături de familie în Suedia. Scrie poezii, piese de teatru, desfășoară activitate de critic literar și predă cursuri de scriere creativă. A debutat în 2013, cu „Vitsvit”, tradusă în română de Svetlana Cârstean, sub titlul de „Albdinalb”. De asemenea, cartea a fost pusă în scenă de regizoarea Farnaz Arbabi.

În 2016, a lansat volumul „Trado”, scris împreună cu Svetlana Cârstean.

Cele două autoare și traducătoare se completează în „Trado”; două femei luptând împotriva regimului politic, o poveste în oglindă, două țări diferite.

sigla Nemira

 Cartea Trado, de Svetlana Carstean si Athena Farrokhzad a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira

evaluare

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

„Crima se găsește în fiecare dintre noi. E nevoie doar de motivație să o scoți la suprafață. [… Și știi la ce concluzie am ajuns, Robert? Că toți oamenii sunt capabili de crimă dacă situația o impune.”

Față în față, de Ciprian Mitoceanu-Crux Publishing

Titlul original: Față în față

Editura: Crux Publishing

Colecția Sci-Fi

Seria Predestinare genetică: 1. În sângele tatălui; 2. Insula diavolului; 3. Față în față
 Anul aparitiei: 2016

Număr pagini: 283

Gen: Thriller distopic

Cotație Goodreads: 4,25

 

„Crima se găsește în fiecare dintre noi. E nevoie doar de motivație să o scoți la suprafață.”

   Cel de-al treilea și ultimul, așa cum ne informează autorul, roman din seria „Predestinare Genetică”, încheie șirul întâmplărilor produse de amendamentul Dawson. Pentru a vă reaminti sau a vă pune la curent cu subiectul seriei, puteți citi recenziile romanelor premergătoare, „În sângele tatălui”, respectiv „Insula diavolului” .

    După ce am terminat „Insula diavolului”, al doilea volum din serie, am avut un feeling că urmează un roman mai bun. Am sperat că al doilea roman este doar o tranziție spre un final deosebit, pe măsura începutului. Și am avut dreptate! Slavă Domnului că am scăpat de acea insulă și că ne-am întors pe continent, printre Dawson, Robert, Bettie și Mellanie. Primul volum, „În sângele tatălui”, mi-a plăcut foarte mult, mi s-a părut deosebit, în timp ce despre al doilea nu pot spune același lucru. Din fericire, în cel de-al treilea mi-am regăsit entuziasmul din primul.

    Acum aflăm ce s-a întâmplat, de fapt, la finalul romanului anterior: evadarea lui Leo a fost pusă la punct de nimeni altul decât Robert, adevăratul Asasin de Brunete. Cum șeful său, congresmanul Dawson, îl tot presa să dea de urma criminalului, Robert a găsit singura soluție viabilă, astfel încât să-și scape pielea și să-și păstreze locul de muncă.

   L-a ajutat pe Leo să evadeze, nedezvăluindu-și identitatea și având în minte un plan diabolic: atunci când Leo va ajunge în oraș, îl va da pe mâna autorităților, punându-i în cârcă propriile crime.

   În același timp, jurnalista Betty Nuñez îl descoperă pe Robert ca Asasin al Brunetelor, însă nu anunță autoritățile, planul ei fiind mult mai complex: intenționează să-i întindă acestuia o cursă și să-l prindă în flagrant delict. Astfel, consideră că va ascende în carieră, ajungând o jurnalistă celebră și bogată, nemaiavând nevoie să muncească pentru tot restul vieții.

   În alt plan, celebrul amendament câștigă teren la nivel mondial, multe țări fiind seduse de implementarea sa: „Amendamentul meu devine internațional și, nu peste mult timp, va deveni la fel de universal ca și Declarația Drepturilor Omului. O să fie mai mult decât o prevedere americană… O să fie însăși Legea!” – nu pot să zic decât „Doamne ferește!”.

  Robert este foarte ocupat la serviciu, ceea ce se pare că i-a adus „demonii” la tăcere. Nu a mai ucis femei cam de un an de zile. Atenție, am zis femei! Asta nu înseamnă că n-a ucis bărbați sau un anume bărbat. V-am intrigat? Va trebui să citiți ca să aflați despre ce e vorba.

   Așadar, Asasinul de Brunete cam șomează, ceea ce nu înseamnă că Dawson a abandonat subiectul. Îl presează pe Robert să-l prindă, îi dă termene limită, îl amenință cu concedierea… Iar Robert devine amantul celei mai nepotrivite femei pentru el: Mellanie, soția lui Dawson. Fizic, femeia corespunde total tiparului victimelor: brunetă, cu părul lung, drept și extraordinar de frumoasă.

Oricând Robert poate scăpa de sub control, demonii pot reveni, iar Mellanie să fie ucisă. Se va întâmpla asta? Nu trebuie decât să citiți pentru a afla.

„Robert ucidea femei cu aceeași pasiune cu care alții colecționau exemplare ciudate de fluturi sau cănițe de porțelan și existau mii de argumente în sprijinul ipotezei că avea să ucidă iar.”

    Tot ce pot să vă spun este că Leo și Robert se vor întâlni față în față, așa cum spune și titlul și vor fi șocați. De ce? Arată la fel! Nu doar seamănă, sunt identici, ca gemenii univitelini! Numai că nu sunt înrudiți, se pare că seamănă cu strămoșul lor, Ted Bundy. „Există vreo șansă ca aiureala aia cu Amendamentul Dawson să aibă o bază reală? Acum bănuiesc că da… Nu ți-ar veni să crezi ce șocat am fost când am descoperit nu un profil asemănător cu al lui Bundy, ci unul aproape identic. Și mutra… Totul corespundea. Supărător este că semănăm amândoi cu el la fizic și tendințe criminale, dar nu e nicio pierdere, dimpotrivă, pe mine mă ajută.”

   O luptă acerbă se va desfășura între cei doi. Cine va câștiga? Robert, un om de succes, aflat în serviciul politicianului Dawson, sau Leo, evadat de curând, însă la fel de carismatic și inteligent precum Robert?

Rămâne să aflați…

Deși conform notei autorului de la final, acesta este ultimul roman din serie, eu tot întrevăd o posibilă continuare… S-a dovedit că se poate evada din Insula diavolului, așa că…

Iar replica de final chiar lasă o ușă deschisă…

 Citate:

„Suntem din ce în ce mai degenerați din punct de vedere moral. Da, Brian, suntem din ce în ce mai găunoși sufletește, asta se întâmplă cu noi.”

 „Amară libertate într-o țară care se lăuda că inventase conceptul.”

„Ceea ce Betty nu știa, așa cum nu știau nici americanii de rând, era faptul că Serviciile Secrete puseseră la punct un sistem informatic cu ajutorul căruia se putea pătrunde în calculatorul oricărui cetățean de pe cuprinsul Statelor Unite și Canada, indiferent dacă aparatul era legat sau nu la rețeaua Internet.”– wow, așa o fi și în realitate?

„Loialitatea e ca drumul spre iad. Odată pornit pe el, nu mai poți face cale-ntoarsă. E un drum singuratic și deseori periculos, da’ la capătul lui va fi întotdeauna o lumină, căci lucru, omul sau ideea căruia îi ești loial te va călăuzi în cea mai neagră beznă.”

„Crima se găsește în fiecare dintre noi. E nevoie doar de motivație să o scoți la suprafață. [… Și știi la ce concluzie am ajuns, Robert? Că toți oamenii sunt capabili de crimă dacă situația o impune.”

Despre autor:

    Ciprian Mitoceanu a studiat la Universitatea Ștefan cel Mare specializarea Istorie-Geografie. În prezent este profesor și scriitor, debutând în 2007 cu romanul Colții. A publicat romane și povestiri scurte aparținând genurilor horror, thriller, mister, în limbile română și engleză: Amendamentul Dawson (roman de sine stătător, ce n-are legătură cu seria „Predestinare genetică”), Dark Tales of Sorrow and Despair, seria Predestinare genetică, aceasta din urmă luând naștere în urma vizionării unui documentar.

Autorul este supranumit de unii critici „Stephen King al României”.

Crux Publishing logo

Cartea Față în față, de Ciprian Mitoceanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing.

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
11

5 Filme de văzut de Revelion

   Ce poate fi mai plăcut în această perioadă, a sărbătorilor, când vremea de afară nu e prea îmbietoare, decât să stai sub plapumă, să citești o carte sau să vezi un film? Despre cărți am tot vorbit, așa că v-am pregătit o listă de filme care să vă delecteze acum, în preajmă de Revelion. Nu au neapărat tematica de Revelion, dar sunt bune de urmărit în jurul acestor date festive. De ce? Nu mă întrebați, nici eu nu știu. Fie că le-am urmărit în preajma sărbătorilor și de atunci le asociez cu ele, fie alte motive, chiar nu știu:

1.Four rooms.

   Regizat în 1995 de mai multe persoane, printre care și Quentin Tarantino, este singurul film din listă cu specific de Revelion. Pentru că acțiunea se petrece într-o noapte de Revelion, într-un hotel, iar protagoniștii sunt tot felul de țicniți. Acțiunea este împărțită în patru părți, corespunzând câte unei camere, actorii spunând câte o poveste diferită: în prima ne întâlnim cu Madonna și niște surate, membre ale unei frății sau secte ciudate, care vor să reînvie nu știu ce zeiță; în a doua, un cuplu de nebuni de-a binelea, el legându-și soția de scaun și amenințând-o cu pistolul; în a treia (preferata mea), îl întîlnim pe Antonio Banderas (oh, yeah, Banderas în tinerețe!), interpretând un gangster mexican, venit împreună cu soția și cei doi copii să petreaca finalul anului; în a patra și ultima, îi întâlnim pe Quentin Tarantino și alții, interpetând o șleahtă de săriți de pe fix care fac un pariu un pic excentric pentru gusturile mele. Toți clienții hotelului apelează la un singur angajat, ce a avut ghinionul să pice de serviciu în acea noapte și care devine copleșit de cererile lor.

Vizionându-l după câțiva ani, nu mi s-a mai părut deosebit, însă e specific Revelionului, apar situații comice și partea cu Banderas face toți banii! În plus, cred că m-a atras faptul că acțiunea se petrece în niște vremuri de care mi-e dor și ce nu se vor întoarce niciodată – anii `90, perioada copilăriei mele.

 

 

2.The Shining

   Ecranizarea romanului omonim scris de Stephen King se încadrează în categoria „Oldies but goldies”. Apărut în 1980 (când nici nu existam ca idee, de ce oare mă atrag filmele de dinainte de a mă naște sau din copilărie?), filmul este o capodoperă! Văzându-l am rămas atât de impresionată, încât am fost determinată să citesc cartea. Da, mai întâi am văzut filmul, apoi am citit cartea.

Nu are nicio legătură cu Revelionul sau Crăciunul, însă zăpada aceea uriașă ne amintește de sărbători. Dacă mai și ninge afară, intrarea în atmosferă este completă! „Shining” este un film complex, la granița dintre horror și thriller psihologic.

Un scriitor (Jack Nicholson) se refugiază împreună cu familia la un hotel izolat, unde încearcă să lucreze la o nouă operă. Doar că inspirația se lasă așteptată, în timp ce demonii (interiori sau exteriori, n-aș ști să vă spun), își fac apariția încet-încet… Iar interpretarea lui Jack Nicholson… pur și simplu magistrală! „Here’s Johnny….”

 

 3.Nea Mărin Miliardar

   Știu, nicio legătură cu sărbătorile de iarnă (mai degrabă cu vacanța de vară) și din nou, un film realizat cu mult înainte de a mă naște. Cred că o dată, de Revelion, l-au dat la televizor și de atunci îl asociez cu această sărbătoare. Plus că schițele de Revelion cu nea Mărin sunt epice!

De fiecare dată când îl văd mor de râs și chiar dacă știu replicile pe de rost, nu mă plictisesc, l-aș urmări în continuu. Mă binedispune instant, ca o infuzie cu endorfine, dacă ar fi posibil! O adevărată paradă a marilor noștri actori!

 

 

4.Bag of Bones

   Ecranizarea altui roman omonim de Stephen King. Un horror destul de interesant, al cărui personaj principal este un scriitor (Pierce Brosnan) devenit văduv de curând; soția îi murise în urma unui accident auto. Deși mi-am propus, nu am citit cartea încă, am văzut doar filmul acum câțiva ani, în vacanța de Crăciun, la recomandarea vărului meu. De atunci îmi aduce aminte de zilele de Crăciun, petrecute cu familia. Este un film OK, mi-a plăcut, deși am văzut ecranizări și mai bune ale scrierilor lui King…

 

 

5.Hyde and Seek

   Un amestec de horror și thriller psihologic, cu Robert De Niro și Dakota Fanning (când era mică). La început poate părea clișeic, un copil (Dakota Fanning) care începe să se poarte ciudat și să vorbească despre și cu un prieten imaginar, ceea ce-l sperie pe tatăl său (Robert De Niro). E tare filmul, mi-a plăcut și l-am văzut tot într-o vacanță de iarnă (cred că în același an cu „The Shining”).

 

 

Voi ce filme alegeți de Revelion?

 

Vouă ce cărți vă aduc aminte de Crăciun?

   Sărbătorile bat la ușă. Parcă nu-mi vine să cred. Nu realizez că iar vine Crăciunul, că în câteva zile și 2016 va deveni istorie. Un calendar dat jos de pe perete și pus în cutia cu amintiri, încă un an scurs. Este momentul în care ne facem bilanțul: ce a fost bun, ce a fost rău, ce am realizat, ce ne-am propus, dar nu am realizat în acest an. Este momentul să ne oprim o clipă din rutina zilnică și să aruncăm o privire în urmă. Nu știu voi, dar eu, întotdeauna de sărbători, fac o rememorare a Crăciunurilor de până acum.

   Am invitat câţiva membri ai echipei Literatura pe Tocuri, colegii mei, să ne spună cum văd ei legătura dintre cărți și Crăciun. Ce cărți asociază ei cu această sărbătoare. Ce cărți le aduc aminte de Crăciun. Să vedem ce au de spus:

Sorina:

„În curând se vor împlini 15 ani de când m-am îndrăgostit de seria Harry Potter. Pe atunci, totul era mai simplu (sau așa mi se părea mie). De abia așteptam sărbătorile, număram zilele, motivul de bucurie fiind dublu: venea vacanța.

Totul începea cu sosirea vacanței. Apoi pregătirile de Crăciun, împodobirea bradului, noaptea de Ajun. Oooo, noaptea de Ajun… Familia la masă, în jurul bradului, cadouri… Pentru că de ce să nu recunosc, ca orice copil, mă entuziasmam să primesc cadouri. Și acum ma entuziasmez, chiar dacă nu la aceeași intensitate. Cine nu se bucură de primirea cadourilor de Crăciun?

Printre cadourile din acel an au fost două cărți din seria Harry Potter, volumele 2 și 3 (la vremea respectivă apăruseră doar primele 3 cărți). Încercasem să citesc prima carte, dar nu-mi plăcuse prea tare.

Acum, dacă tot primisem cărțile, m-am apucat să le citesc, în parte și datorită copertei volumului 2. Îmi plăcuse atât de mult coperta de la Egmont… Așa că n-am rezistat. N-am rezistat nici după primele pagini și… restul e istorie. Am devenit fan Harry Potter.

Ce noroc că am primit cadou acele cărți! Aș fi putut primi altceva, din moment ce nu m-am declarat fan de la prima citire și aș fi pierdut mult, zic eu.”harry-potter

 Rodica:

„Eram în liceu când am început să-l citesc pe Dickens. „Bleak House” se asorta atunci exact pe stările tipic rebeliunii cu care mă confruntam. Ei… și cum stăteam eu la scris versuri, într-o seară, am dat peste „Poveste de Crăciun” și am citit-o. Am plâns atât de mult, încât a doua zi, la școală, am fost întrebată dacă eram bolnavă. Au trecut mulți ani de atunci… dar în fiecare an, înainte de Crăciun, recitesc povestea lui Dickens și de fiecare dată îi găsesc noi înțelesuri, de fiecare dată parcă văd povestea în alte nuanțe. O fi de vină trecerea crudă a timpului… nu știu. Un lucru e sigur: lumea reală e plină de oameni precum Scrooge, iar de fiecare dată când întâlnesc un astfel de om, îmi vine să-l îmbrățișez și să-i spun că în final, totul va fi bine. Acum, că v-am mărturisit toate acestea, vă las… am o poveste de citit și niște lacrimi de vărsat! Crăciun Fericit, tuturor!”poveste-de-craciun-interior

 Laura:

„E cea mai frumoasă perioadă din anotimpul rece. E perioada cea mai plină de momente și amintiri minunate despre copilărie, ierni de poveste și cărți rămase în sufletul meu de cititoare împătimită.

            E noapte deja afară și ninge ușor, iar această imagine îmi amintește de „O poveste de Crăciun” a lui Charles Dickens – o carte perfectă pentru sezonul sărbătorilor. Te introduce în peisaje rupte dintr-un paradis al sărbătorilor.

            O carte citită chiar acum este „Vacanța de Crăciun”, de W. Somerset Maugham. Aceasta este o carte care ți-ar promite o poveste despre o vacanță de Crăciun, dar paginile cărții spun altceva, titlul cărții fiind singura legătură cu Crăciunul.

            Următoarea carte nu are nici o legătură cu vacanța, iarna sau Crăciunul, dar mă bucură de fiecare dată, chiar și de sărbători. Este o carte profundă, cu un mesaj foarte bine înrădăcinat într-o poveste ce-ți încălzește inima oricând, te mișcă și te transformă în totalitate.

            Anul trecut pe vremea asta citeam Malad, de Alex Voicescu. O carte specială, care mereu îmi va aminti de un decembrie călduros și fără pic de zăpadă. „Malad” nu e o poveste oarecare, este despre căutare, despre boală – una care nu se vede, ci se simte, dar nu o recunoaște decât cel care o poartă în sine, cu demnitate.

            Citește ca să te regăsești, citește ca să strângi amintiri, ca să trăiești emoții iar și iar! Cu fiecare carte citită ești mai aproape de tine, de povestea ta, de inima ta. Citește și depășește fiecare iarnă din viața ta!”poveste-de-craciun-charles-dickens-1

 Robert:

   „Prinţesa dulciurilor” de Sarah Addison Allen. Încep prin a vă spune că această carte mi s-a părut foarte interesantă şi plăcută. Scrisă într-un limbaj jucăuş, nu are cum să nu te prindă în mrejele ei şi să te facă să afirmi, la sfârşitul lecturii, că e DE-LI-CIOA-SĂ! Da, aţi citit bine, delicioasă! Asta pentru că fiecare capitol are un nume de bomboane, acadele şi alte bunătăţi dulci care te fac să te gândeşti la Crăciun şi timp liber.

Ca să vă faceţi o idee de cum ar suna numele capitolelor, vă dau eu câteva dintre ele: „Dropsuri nemuritoare”, „Zahăr candel”,   „Un om de zahăr” şi multe altele care te fac să-ţi cumperi o ciocolată şi să o mănânci cât timp lecturezi romanul.

 Vremea de afară descrisă de autoarea Sarah Addison Allen s-a potrivit perfect cu cea din această perioadă a anului: frig şi în fiecare dimineaţă flori de gheaţă pe geam.

 Personajul principal este o fată  tânără şi bogată, invidiată de mai toată lumea, pe nume Josey Cirrini. Sufletul ei pustiit nu-şi găseşte alinarea decât în savoarea dulciurilor, din care se înfruptă pe ascuns.

  Până într-o zi, în care ea descoperă că în dulapul ei se ascunde o intrusă şi astfel porneşte într-o călătorie ameţitoare şi primejdioasă, dar presărată cu momente dulci şi gustoase!

În concluzie, este o carte perfectă în perioada sărbătorilor, care merită citită şi recitită de câte ori ai chef de o lectură uşoară şi relaxantă şi când ai chef de… ceva dulce! printesa-dulciurilor

 Nicol:

   „Ce pot să spun? O carte, o amintire plăcută? Nu pot să spun din anii trecuți prea multe, dar din acest an cu siguranță o să am amintiri frumoase în legătură cu cărțile.

Era programat! Plec la Gaudeamus! Ce poate fi mai frumos decât să mă întâlnesc cu prietenii mei, cu autorii mei favoriți? Să mă plimb o zi întreagă printre cărți! Ei, se pare că nu a fost să fie,un accident nefericit m-a împiedicat să ajung, dar prietenii mei nu s-au descurajat. Au vrut să-mi facă o bucurie nemăsurată, așa că mi-au trimis cel mai frumos cadou de Crăciun: cărțile pe care le doream eu de la târg!

Astfel,în luna Crăciunului m-am delectat cu „Purgatorio” de Theo Anghel, a patra carte din serie. Abia aștept continuarea la această superbă serie! Am mai primit „Secrete” de Rodica Mijaiche, o carte deosebită în care dragostea și suspansul sunt la ele acasă.

Cireașa de pe tort acum urmează: „Micuța Balerină” și „Măști şi Secrete” de Corina Cîndea, două cărți hot,hot,hot! Nu am cuvinte pentru a le descrie, parcă ai asista la un foc de artificii, unde mii și mii de scântei izbucnesc în tine şi aștepți să te consume, iar la final rămâi cu starea de bine, dar și cu regretul de a se fi terminat prea repede.

Am primit și „Frumoasa toamnă bogată” – o antologie literar-artistică Napoca Nova, 2016, unde am avut plăcerea să citesc poeziile prietenei mele, Veronica Budea, și a prietenului Cosmin Ionuț.

I.R.En-Sandra Coroian, o fantastică poveste SF. Acest colet plin de cărți minunate îmi va aduce aminte întotdeauna de Crăciun și de faptul că ,,întotdeauna după ploaie, răsare soarele”.purgatorio

Cosmin:

„Crăciunul e perioada din an pe care o aștept mereu cu nerăbdare. Sunt fascinat de atmosfera de sărbătoare, de toate clișeele și stereotipurile asociate acesteia. Iar pentru mine Crăciunul înseamnă și cărți, ciocolată, parfumul bradului natural și colindele de pe fundal. Nu-mi pot imagina un Crăciun în care să nu citesc nici măcar o carte în ton cu sărbătoarea! Una din cărțile pe care le-am citit acum câțiva ani și de care-mi amintesc cu drag cu ocazia Crăciunului este ,,Poveste de Crăciun” de Charles Dickens. O istorie celebră, a avarului Scrooge ce reușește să fie adus pe calea cea bună în urma întâlnirii cu cele trei fantome ale Crăciunului. O poveste scrisă cu măiestrie, ce te poartă pe străzile unei Londre victoriene, ce redă feeria celei mai iubite sărbători creștine. Căci Crăciunul este despre plăcerea de a dărui, despre momentele petrecute împreună cu familia și persoanele dragi sufletului nostru, despre scoaterea la iveală a măștii noastre zâmbitoare, călduroase, nelipsite de generozitate și bunătate. Deși nu recitesc în fiecare an această carte, nu mă pot abține să n-o răsfoiesc, să nu admir ilustrațiile viu colorate și să nu rememorez această lecție încântătoare, pe care ar trebui s-o luam cu toții la cunoștință, pe care cu toții ar trebui s-o aplicăm în viețile noastre. Crăciunul e ocazia de a fi mai buni, de a ne îmbrăca și la propriu și la figurat cu ce avem mai frumos. Crăciunul e sărbătoarea sufletelor, a sufletelor împlinite. Merry Christmas!”poveste-de-craciun

Ce cărți vă aduc aminte de Crăciun?

Moartea vine la premieră, de Lucia Verona

 Titlul original: Moartea vine la premieră

Editura: Tritonic

Colecția Mystery & Thriller

Anul aparitiei: 2016

Număr pagini: 136

Gen: Polițist
 Motto: „Așa se întâmplă în viața reală, alegerile au consecințe, uneori grave.”

 „Moartea vine la premieră” este noul roman al Luciei Verona, lansat de curând la Gaudeamus, eveniment la care am și asistat, de altfel.

   Povestea o are în centru pe Stella Marian-Harrington, soprană celebră cu veleități de detectiv, căsătorită cu lordul Peter Harrington și consumatoare de romane polițiste:

   „Era modul ei de a se relaxa după repetițiile obositoare sau după spectacole și, desigur, în avion. Alte genuri literare citea doar în vacanță, ceea ce i se întâmpla destul de rar. „Alții se relaxează cu băutură, sex, droguri, jocuri mecanice… Romanele polițiste sunt mult mai puțin periculoase” zicea ea când câte cineva se mira de gusturile ei literare.” – că bine zice, total de acord!

Mai multe detalii despre personaj găsiți aici, soprana fiind întâlnită în mai multe cărți ale autoarei.

   De această dată, o veste șochează lumea operei: Stella Marian-Harrington divorțează. În acest timp, soprana se pregătește pentru premiera reprezentației „Povestirile lui Hoffmann”, ce urmează să se desfășoare la Paris, ei revenindu-i toate cele patru roluri.

   Cu câteva luni înaintea apariției veștii, Stella și soțul ei sunt chemați la o reuniune de criminaliști, hobby-ul ei de detectiv fiind deja notoriu. Motivul convocării: un val de sinucideri suspecte printre cântărețele de operă. Modul de operare identic a atras atenția autorităților: în toate cazurile, femeile erau găsite în baia hotelului, cu venele tăiate, așa-zisa sinucidere fiind însoțită de furtul bijuteriilor. Și victimologia era aceeași: cântărețe de operă de toate tipurile, bogate, cu vârste de peste 40 de ani, divorțate sau văduve, unele dintre ele cu iubiți mai tineri.

   Sinucidere sau crimă? Cine să ucidă și să prădeze cântărețele de operă? Și mai ales, de ce? Motivul furtului este ușor de înțeles, însă al crimei?

Și de această dată, Stella va reuși să dezlege misterul, punându-și viața în pericol.

   În alt plan, fostul ei soț, lordul Peter, își petrece vacanța în Maramureș, unde devine suspect de crimă. Cum se va soluționa cazul și mai ales, cine este ucigașul de soprane rămâne să aflați citind cartea.

BONUS: veți afla și misterul divorțului, dezvăluit de-abia la final.

   Ce mi-a plăcut:

descrierea anumitor locuri și obiective turistice precum Maramureș, Cimitirul Vesel, Paris;

– incursiunea în lumea artistică, analiza operei „Povestirile lui Hoffmann”, de Jacques Offenbach. Dacă citiți cu atenție,veți observa că există o legătură între operă și roman, alegerea autoarei fiind simbolică. Vă dau un mic indiciu cu privire la soluționarea misterului: Antonia din operă seamănă cu femeia de la care a pornit totul în romanul Luciei Verona: amândouă fac alegeri ce le va costa totul: „Cum spuneam, Antonia este singura dintre iubirile lui Hoffmann care are posibilitatea de a alege. Că alege prost și asta o va costa viața, e treaba ei. Așa se întâmplă în viața reală, alegerile au consecințe, uneori grave.” – în acest citat stă cheia întregului roman, așa că priviți-l cu atenție!

– umorul Stellei, în situația în care regizorul sugerase ca una dintre iubirile lui Hoffmann să fie interpretată de o păpușă gonflabilă: „În esență, emisese o părere deloc flatantă despre virilitatea regizorului și îi sugerase cum să procedeze cu păpușa acasă la el, dar directorul se feri să dea detalii, mai ales că diva folosise un limbaj foarte colorat.”

– o incursiune în viața tinerei Steluța Marian – Stella înainte de a fi celebră: avem ocazia de a afla detalii despre viața ei (cum și-a început cariera, cum a mai fost căsătorită o dată, când era foarte tânără, cum a renunțat la o sarcină, de ce zona Maramureșului îi aduce amintiri neplăcute și refuză să meargă acolo).

    Ce nu mi-a plăcut: parcă a fost prea previzibil, am reușit să dezleg misterul foarte devreme. Cel puțin față de un aspect am fost sigură de la început. Sau poate citind foarte multe romane polițiste, ajung chiar ca Stella, care deși preferă acest gen de cărți, pe multe le abandonează după primele pagini, identificând criminalul. Ahahahaha!

Despre autoare:

   Lucia Verona este o autoare română contemporană de piese de teatru, romane și povestiri polițiste. În 1972 a absolvit Consevatorul, lucru ce poate fi observat cu ușurință în „Misterul de la Casa Scriitorilor”, în „Moartea vine la premieră”, precum și în crearea personajului sopranei Stella Marian-Harrington. Numai cineva care posedă cunoștințe de specialitate în domeniul muzical ar fi putut scrie așa ceva.

A lucrat în presa scrisă și ca realizator la Televiziunea Română, iar în prezent conduce secția de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.

Unele dintre piesele sale au fost prezentate la Paris și Chicago. Cu volumul de teatru „Călătoarea și Shakespeare”, a câștigat premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor București.

Probabil cel mai cunoscut roman al său este Crimă la jubileu.

Editura Tritonic

Cartea  Moarte vine la premieră, de Lucia Verona.a fost oferita pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

,,Cu timpul, un șarpe uriaș, lăcomia, a măcinat și a distrus ceea ce însemna noblețe umană.”

Insula purgatoriului, de Lucian Ciuchiţă

 Titlul original: Insula purgatoriului
Editura: ATEC
Anul aparitiei: 2014
Număr pagini: 256
Gen: Thriller

    „Insula purgatoriului” este mai mult decât un thriller distopic, decât un roman despre o închisoare pe apă. Conține un mesaj profund la adresa societății, o metaforă legată de ceea ce a devenit aceasta în ultimii ani.

   În carte, avem de a face cu un Sistem corupt, care pentru a prelua puterea, s-a folosit de o manipulare în masă:îndepărtarea adevăratelor valori, promovarea pseudo-valorilor, dezinformarea și îndobitocirea populației, pentru a fi mai ușor de condus în direcția dorită.

   Sistemul orchestrează totul: intelectualii, oamenii inteligenți și citiți, care nu pot fi conduși după bunul plac, au fost colonizați la Marginea Orașului; totul este guvernat de bani, de consumerism, percepându-se taxe și impozite pentru orice, chiar și pe Oxigen.

„Să înțeleg că trăim într-o minciună, că suntem doar niște marionete în mâna unora care dețin controlul absolut.”

   Melissa și Seed sunt oameni de succes, care o duc bine în noul regim. Melissa conduce o firmă, iar Seed lucrează la o bancă. De fapt, serviciul la bancă este o acoperire pentru Seed, el fiind membru al unei Organizații secrete. Melissa este racolată de Autorități, iar amândoi primesc aceeași misiune, în același loc: Insula Purgatoriului.

   Insula Purgatoriului sau Insula de Fier este, de fapt, o închisoare în mijlocul oceanului, formată din patru nave odată funcționale. Acum sunt niște epave populate de deținuți. Nu numai locul este dur, ci și modul în care deținuții sunt aduși acolo: dintr-un elicopter sunt obligați să se arunce cu parașute pe așa-zisa insulă, fiind aproape imposibil să aterizeze direct pe ea. De cele mai multe ori, oamenii ajung în apele învolburate și pline de rechini ale oceanului. Pe lângă parașută, au în dotare și o bărcuță, cu ajutorul căreia pot (probabil mulți dintre ei nu pot, săracii), să ajungă pe nave. Unii dintre ei sunt sfâșiați de rechini, alții se îneacă, selecția naturală făcând legea.

   Închisoarea pe apă este un proiect gândit de noul regim, pentru a scăpa de grija resurselor și a suprapopulării.

„Moartea este privită ca o selecție naturală și o ușurare pentru societatea care nu mai face față consumului, iar resursele sunt din ce în ce mai puține.”

   Probabil vă gândiți ce caută cei doi, Melissa și Seed, în acel loc. Ei sunt infiltrați printre prizonieri cu aceeași misiune, dar de șefi diferiți: de a da de urma unui savant care deține o formulă ce va schimba cursul omenirii.  Fiecare dintre cei doi are ordine clare: formula nu trebuie să cadă în mâinile cui nu trebuie.

O reuși carismaticul Seed să-și ducă la îndeplinire misiunea? I-o va lua înainte Melissa? Sau Sistemul îi va învinge și pe ei?

Pot să vă spun doar că se va pune la cale un plan de evadare, dacă le va reuși veți afla numai citind cartea: „Primii pușcăriași care fug cu tot cu pușcărie, cine dracu a mai văzut?”

   În acea închisoare, ne este descris un fenomen psiho-social destul de întâlnit în asemenea situații, dar totuși, greu de înțeles: pulsiunile preiau controlul asupra rațiunii, iar lupta pentru supraviețuire primează. Nimic din viața de dinainte nu mai este valabil, toate principiile se anulează, viața fiind redusă la instincte. Cu toții sunt abrutizați, dispărându-le orice urmă de sensibilitate și umanitate.

   Totuși, din vechiul caracter mai rămân urme, iar personajul meu preferat este Rita, o luptătoare și o supraviețuitoare înnăscută.

Ce mi-a plăcut: o să râdeți, dar mai mult decât acțiunea, mi-a plăcut mesajul din spatele ei: critica la adresa societății în care valorile s-au inversat, fiind apreciată incompetența în defavoarea principiilor și al adevărului; modul în care se poate manipula o națiune, prin promovarea nonvalorii, a lucrurilor lipsite de substanță și prin marginalizarea celor capabili să gândească de unii singuri, imuni la influențe nefaste:

„Inteligența este dușmanul primordial în acest proces, nu poți să prostești oamenii care gândesc și acționează în consecință.”

„Odată, nu demult, lumea era mai bună, oamenii mai curați, legile mai drepte și mai corect aplicate. Încă mai exista respect față de OM și mai ales față de valoarea demonstrată a acestuia. Se scriau cu majuscule cuvinte, acum rare, precum: onoare, recunoștință, stimă, echilibru, modestie și dragoste, mai ales dragoste…

Cu timpul, un șarpe uriaș, lăcomia, a măcinat și a distrus ceea ce însemna noblețe umană.”

  Sunt tratate subiecte actuale din realitatea cotidiană, autorul realizând o radiografie a societății de astăzi:

 „Elevii n-au fost selectați în funcție de capacitate și talent individual, înclinație spre arte, ori științe exacte, filozofie, medicină, etc. Nu, toți au fost băgați în aceeași oală să învețe doar ce impune Sistemul. Ce ieșeau după băncile școlii decât niște „produse” fără valabilitate în lumea reală!” – nimic mai adevărat, pot spune din proprie experiență!

„Locuri de muncă nu mai sunt decât pentru tineri, pentru că sunt ușor de speculat, și mai ales pentru că sunt visători și plini de încredere. Bandiții le aruncă firimituri cu o mână și le iau taxe și impozite cu zece. Apoi, treci de 40 de ani și te trezești că nu mai au nevoie de tine. Ai trudit ca un prost și afli că nu-ți rămâne decât groapa de gunoi a societății…” – sună cunoscut?

Ce nu mi-a plăcut: cam prea dur și violent pentru gustul meu, prea mult sânge și detalii sordide; anumite greșeli de ortografie și punctuație.

 Citate:

„Cum este posibil o asemenea discrepanță între categorii sociale, cum s-a ajuns la o situație atât de gravă, cum au reușit pauperizarea atâtor oameni într-un timp așa de scurt?”

„Ce să-i faci, asta e moda, te dai după ea ca un papagal fără personalitate.”

„Am înțeles că a sta pe margine nu rezolvă lucrurile, trebuie să ai curaj să construiești ceva, chiar dacă pare imposibil.”

„Numai învingând orgoliul din tine, atunci faci primul pas spre cunoașterea spirituală.”

„Stresul zilnic impus de către autorități, ca metodă de control al minții, a avut și menirea să îmbolnăvească populația, crescând exponențial numărul bolnavilor și al morților.”

„Falsitatea sentimentelor iese cel mai bine în evidență într-o zi a anului denumită ziua îndrăgostiților.” – O, da! Mai bine nici eu nu puteam s-o spun, parcă mi-ar fi citit gândurile! Trebuie să țin minte citatul ăsta până la Ziua Îndrăgostiților!

„Victoriile mici sunt cheia succesului…”

„Soarele se ițește pe cer, înconjurat de aburi denși, ca și cum Luna, la plecare, i-ar fi făcut o cafea și a uitat ibricul pe foc…”

„Decât cu un idiot alături, mai bine singur cu crezul tău!”

   Romanul „Insula purgatoriului” are la bază scenariul „Prizonierii apelor – Insula diavolului”. Conform spuselor autorului, acesta a inspirat, la rândul său, un film realizat la Hollywood, „Escape plan”, cu Silvester Stallone și Arnold Schwarzenegger. În prezent, autorul și cei de la Hollywood se luptă în instanță pentru drepturile de autor.

 Despre autor:

   Lucian Ciuchiță este absolvent ASE București, membru al Asociației Dramaturgilor de Film din 1991 și a desfășurat activitatea de realizator TV între anii 1990 și 2000 pentru mai multe emisiuni, reportaje și documentare difuzate de posturi cunoscute de televiziune.

A publicat mai multe cărți, printre care: „Oameni și Țărmuri”, „Prețul și Decizia în Afaceri”, „Căutătorul de Zimbri”, „Manual Practic de Statistică”, „Florile Binelui”.

 Mulţumim autorului pentru acest exemplar.

Secrete, de Rodica Mijaiche

 Titlul original: Secrete
Editura: Librex
Anul aparitiei: 2016
Număr pagini: 289
Gen: Romantic
Cotație Goodreads: 4,33

     Mi-a făcut plăcere să citesc cartea Rodicăi Mijaiche, „Secrete”. A fost o lectură ușoară, plăcută, ca o gură de aer după o carte mai solicitantă. Pur și simplu am devorat-o.

     Este un roman ce reunește romantismul, umorul, acțiunea. Și ce mi-a plăcut cel mai mult, este un roman profund psihologic. Lucrurile nu se întâmplă pur și simplu, personajele nu sunt bune sau rele de la natură, ci motivațiile, faptele și trăsăturile personajelor sunt motivate psihologic:

Alexa se simte în permanență vinovată, are tendința să se culpabilizeze pentru orice, având o poveste tristă: a fost părăsită de tată în copilărie, a asistat la suferința mamei, pentru ca în adolescență să se implice în relații cu bărbați ce o făceau să sufere. Ca mulți copii ale căror familii se destramă, a trăit toată viața cu impresia că vina este a ei.

Mihnea, personajul negativ, misoginul pe care ai tendința să-l scalpezi, este rezultatul unei traume familiale și a conjuncturii. Urăște toate femeile din cauza relației problematice cu propria mamă.

Marina este o femeie puternică, ce nu se lasă învinsă și cu o puternică tendință de a-i proteja pe cei din jur, probabil pentru că în adâncul sufletului, ea este cea care are nevoie de protecție, lucru pe care nu l-ar recunoaște nici în ruptul capului.

Ne sunt prezentate în paralel trei povești de dragoste:

Marina și Sebastian, o poveste veche și întreruptă în urmă cu 7 ani. Printr-un joc al destinului, cei doi se reîntâlnesc și constată că vechea flacără nu s-a stins.

– Alexa și Albert: ea, o femeie vulnerabilă, rănită, ce încă nu și-a revenit după relațiile dezastruoase și traumele familiale; el, un tip puternic, echilibrat emoțional, capabil s-o înțeleagă și s-o iubească așa cum e.

– Lindsey și Lucas: o iubire din trecut, din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, plină de secrete. Marina și prietena ei, Alexa, se ocupă cu restaurarea operelor de artă. Unul dintre clienți este un domn din Anglia, ce le solicită competența pentru restaurarea unul tablou ce-i aparținuse mătușii sale. Împreună cu tabloul au fost găsite unele scrisori. Citindu-le, cele două prietene află despre povestea dintre Lindsey și Lucas, aceasta desfășurându-se în paralel cu acțiunea din prezent.

   Activitatea profesională a celor două prietene este urmărită cu interes de doi indivizi dubioși: știau că ele se ocupă cu obiecte valoroase de artă și sunt interesați bunurile pe care le pot fura. Însă situația ia o anumită turnură, interesul se mută pe planul personal, iar Marina este atacată de cei doi, care încearcă s-o violeze. Atunci reapare Sebastian în viața ei, care era prin preajmă și o salvează. Din acest punct, începe o goană continuă: Mihnea, cel mai înverșunat dintre atacatori, devine obsedat de Marina, dorind cu orice preț să-i provoace suferință și s-o facă să plătească pentru că l-a sfidat. Sebastian, ce a făcut parte din trupele speciale, îi este alături Marinei, protejând-o non-stop.

    Atacatorul o implică și pe Alexa în răzbunare, știind că Marina ținea foarte mult la ea și avea tendința de a o proteja.

În încercarea de a o proteja pe Marina, Sebastian apelează la ajutorul altui personaj, Snake, ce cunoștea tot ce mișca în oraș.

    Vor scăpa de atacatori? Se vor împăca Marina și Sebastian? Va trece Marina peste orgoliu? Se va lăsa Alexa iubită de Albert, lăsând deoparte tendința de a se culpabiliza pentru orice? Care este misterul poveștii dintre Lindsey și Lucas?

    Dacă mă întrebați pe mine, povestea mea preferată este cea dintre Lindsey și Lucas: despărțiți de un război necruțător și uniți de ceva mult mai profund: „Inima mea a luat-o la sănătoasa. Afară era război, iar în inima mea se ducea lupta pentru supraviețuirea spiritului meu.”

    Personajul preferat este Marina: puternică, orgolioasă, cu tendința maternă de a proteja, de fapt ea are nevoia de a fi protejată. Cel mai mult la Marina îmi place concepția ei despre viață:

„Nu înțelesese niciodată dorința unor femei de a scăpa de independența lor greu dobândită. Ei nu-i era cunoscut sentimentul de a aparține unui bărbat, de a-i fi controlată viața și de a nu lua decizii de una singură.”

„Dar știa că nu avea nicio șansă cu Marina. Era o tipă prea dură, iar acest lucru se vedea cu ochiul liber din săgețile verzi ce le arunca pe deasupra ceștii de ceai.”

Și mai există un motiv pentru care sunt sigură că multe o invidiem pe Marina: „Știuse tot timpul că era felul de mâncare preferat al Marinei și nu știuse niciodată cum de se menținea în formă, deoarece mânca tot ce-și dorea și arăta nemaipomenit tot timpul”

   Și tipul preferat? Credeți că e puternicul și chipeșul Sebastian, sau carismaticul Albert? Neaaahhhh, este… Snake! Un bărbat misterios, dur, ce se pare că a suferit mult și cu o atitudine ce-mi place, este cel mai contradictoriu personaj:

„Era șeful celei mai temute bande din oraș. Cu acea cicatrice ce-i traversa fața de la ochiul drept spre buză, dobândită în timpul unei acțiuni secrete, putea să bage spaima în oricine. Dar cu atitudinea galantă și privirea aurie, ca a unei feline gata de atac, încadrată de gene lungi sub sprâncenele frumos arcuite, Sorin era sigur că individul avea femei pe alese, pentru că-l văzuse în câteva rânduri însoțit de niște tipe la care el doar visa.”

„Iar cicatricea ce ar fi trebuit să-i urâțească chipul, îl făcea doar să piară mai misterios, iar Sebastian era convins că femeile erau atrase ca moliile la lumina arzătoare a becului”

„Ochii Marinei nu se desprindeau de bărbatul înalt cu cicatrice pe față. Era ceva cu tipul ăsta ce-i făcea sângele să înghețe. Era… malefic și totuși… peste toate vălurile de la suprafață, un grăunte de candoare sau neliniște se regăsea ca un praf presărat deasupra lui.”

„- Niciodată, absolut niciodată, nu violezi o femeie. Femeia este ceva sfânt. Nu o atingi decât cu o floare, iar asta dacă-ți permite ea.”

„- Ascultă-mă, faptul că mă ocup cu ce mă ocup, nu înseamnă că sunt o brută. Eu am o treabă cu cei care mă amenință și care mă vor închis, dar niciodată nu am ridicat mâna asupra unei femei.”

Voi ce spuneți? Ce poveste, personaj și tip din carte preferați?

 Ce mi-a plăcut:

fluiditatea textului – cartea se citește foarte ușor și repede;

–  legenda cascadei Bigăr, despre care habar n-aveam;

– partea psihologică: romanele de dragoste nu sunt genul meu, însă acesta, cu implicațiile psihologice de care am vorbit mai sus, este mai mult decât un simplu roman de dragoste;

– autenticitatea, unele lucruri sunt chiar desprinse din viața reală:

„În ușă era vecina ei de la etajul unu care o urmărea ca o umbră. Niciodată nu-i plăcuse ca cineva să știe tot ce se întâmplase pe scară. Nu-i plăceau oamenii clevetitori, iar această bătrână asta era.”

„Normal, nu tu trebuie să dai raportul cu privire la viața intimă, să spui de ce nu te căsătorești, de ce nu ai copii. Pfui, răbufni ea, oamenii ăștia nu au viața lor?”

 Ce nu mi-a plăcut: nu neapărat că nu mi-au plăcut, însă mi se par cam trase de păr:

– scena din pădure, cu lupii: cum a știut exact Tiberiu unde s-o găsească pe Alexa, în mijlocul pădurii și cum niciunul dintre ei nu a luat în calcul pericolul animalelor sălbatice: Alexa a rămas în pădure noaptea, iar Tiberiu a intrat în pădure fără să stea pe gânduri; cum lupii au sărit pe Tiberiu și pe ea au lăsat-o în pace, ba chiar au ascultat-o când i-a asmuțit pe el; lupii nu sunt câini;

– cum de a știut Mihnea unde exact au plecat Marina și Sebastian, în condițiile în care Sebi a păstrat secretul inclusiv față de Marina.

Citate:

„Peste tot vedea căsătorii din interes sau din disperarea unor femei ce credeau că acest eveniment avea să le transforme viața în altceva decât un adevărat calvar, dacă nu erau lângă persoana dorită.”

„Puteau doi oameni să se mai iubească după o despărțire atât de lungă și după atâtea suferințe?”

Despre autoare:

  Rodica Mijaiche este o tânără autoare, având deja publicată cartea „Anotimpul iubirii”. Este, totodată, o persoană caldă, amabilă, prietenoasă și o spun din proprie experiență, având ocazia de a o cunoaște personal.

 

Librex.roCartea Secrete de Rodica Mijaiche a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

A fost odată..Poveşti adevărate

Teroare la priveghi-Anii`50, poveste adevărată.

   În articolul trecut, vă vorbeam de unchiul tatălui meu, care venea din Oltenia cu tot felul de povești. Prinzând gustul, îl tot băteam la cap să-mi spună povești de groază petrecute în sat. Unele erau adevărate, trăite pe propria piele, altele inventate chiar de el, pentru că tot îl înnebuneam cu „cererile” de povești… O să vă mai împărtășesc câteva:

 Chip de diavol: câine sau hârtie?

   O poveste trăită de celălalt unchi, fratele celui care povestește. Se întorcea într-o noapte de la un bal. Era vremea balurilor, nu ca acum, a cluburilor. Întorcându-se, pe uliță era întuneric, când vede un câine alb urmărindu-l. Peste puțin timp, nu mai vede câinele, ci un rotocol de hârtie. Atunci îl fulgeră un gând: dacă este diavolul? Nu știu unde auzise el că diavolul își schimbă înfățișarea. A fugit cât l-au ținut picioarele, dar până la urmă a dispărut și rotocolul de hârtie.

  Auzind povestea, ni se pare prostuță, cum să crezi că un simplu cățel sau un rotocol de hârtie ascunde un diavol? Însă așa gândim cu mintea de acum, din secolul XXI. Atunci, pe vremuri, străzile nu erau luminate, poveștile cu fantome și duhuri se auzeau peste tot, nu exista informarea de acum, nu exista Internetul. În plus, să luăm în considerare vârsta celor ce au trăit întâmplările: mai mici decât mine acum, niște tineri lipsiți de experiență, de abia ieșiți din adolescență.

Teroare la priveghi…Anii `50, poveste adevărată.

   Un priveghi, mortul în coșciug, babele curioase, ca de obicei, pe lângă. Deodată, mortul mișcă un deget. Toate babele au luat-o la fugă afară din casă, îmbulzindu-se spre ușă și chirăind cât le țineau puterile.

Ce s-a întâmplat de fapt: cineva pus pe șotii a legat degetul cadavrului cu o sfoară și la un moment dat a tras de ea.

  Știu, poate părea o glumă proastă și macabră, însă chiar și în ziua de astăzi, aș da orice ca să le văd pe acele femei bârfitoare și curioase, pentru care priveghiul și înmormântarea nu sunt decât evenimente de bârfă și de „studiere” a celor prezenți, fugind speriate, cât le țin picioarele, convinse că mortul se scoală din coșciug și le urmărește.

Copilul din cimitir

   Deja cam secase repertoriul, îmi spusese toate poveștile de groază adevărate, mi le repetase de sute de ori, așa că s-o fi gândit el să vină cu ceva nou. O fi fost din folclor, o fi fost inventată de el, din păcate nu voi ști niciodată, nu mai am pe cine întreba acum….

Cică un copil murise, având probleme cu un picior. Dacă te duceai noaptea prin cimitir la mormântul lui, auzeai de undeva:

– Mă doare picioru’! Mă doare picioru’! Mă doare picioru’!

 Știa el cum să te țină captivat în poveste, inducea tensiunea, vorbea cu o voce egală, iar când erai cu toată atenția acolo, în mijlocul acțiunii, striga „Mă doare picioru’!” și te prindea de picior. La început m-am speriat, am țipat, apoi îl rugam de fiecare dată când venea pe la noi să-mi spună povestea. Îmi plăcea să mă sperii, chiar dacă știind poanta, efectul nu mai era același…

Strigoaica din podul bisericii

   Aceasta este o poveste spusă fiului său, adică unchiului meu. De fapt, de la el am aflat-o, după moartea tatălui său și chiar m-am mirat că am ratat-o, mie nu mi-o spusese. Este inventată, desigur, probabil unchiul meu, pe când era copil, se ținea de capul lui la fel ca mine pentru a-i spune povești de groază și bietului om îi sărăcise repertoriul, așa că a început să inventeze. Îi spusese că în podul bisericii exista o „strigoaică” care ieșea noaptea de acolo și speria credincioșii.

Sau știu și eu, n-am fost niciodată noaptea în biserica din sat, așa că nu pot jura că nu umbla pe acolo vreo strigoaică…

 

 

by -
10

Vine Moş Nicolae!!!

   Nici nu-mi vine să cred că vin iar sărbătorile. Că a trecut deja 1 Decembrie și că urmează Sfântul Nicolae.

Vine Moșul și eu nici nu știam. Uitasem complet. Și când eram mică, vaaaiii, așteptam cu înfrigurare! Cum se făcea octombrie, deja începeam să visez la ce-mi va aduce Moșul. La acea seară magică, că așa o vedeam: o seară magică.

   În perioada aceasta a anului, părinților le era cel mai ușor să mă țină în frâu. Cum mă pregăteam să fac vreo năzbâtie, spuneau formula magică: „Te vede Moșul!”

– Unde? Unde mă vede?

– Pe geam.

– Dar eu nu-l văd.

– Eiii, păi tu n-ai cum să-l vezi, el știe să se ascundă! Zilele astea merge pe la toți copiii, să vadă care sunt cuminți și care nu. Și dacă te vede că nu ești cuminte, gata, nu-ți mai aduce cadouri, sau îți aduce o nuielușă.

Nuielușa aceea… Într-un an chiar am avut parte de ea, dar și de cadouri.

   Așteptam cu înfrigurare acea noapte de 5 spre 6 decembrie, îmi lustruiam ghetuțele și le puneam frumos în fața ușii camerei mele. Plecam de acolo, tocmai pentru a nu-l deranja pe Moșul. Știam că vine pe ascuns și auzisem că pleacă dacă îl surprind în exercițiul funcțiunii.

   Așa că așteptam și când mergeam la culcare, mă îndreptam cu emoție spre ușă. Ce emoție, o fi venit, n-o fi venit? Ce surpriză plăcută când vedeam ghetuțele pline cu cadouri! Mă așezam direct pe jos, mă uitam la toate și mă gândeam ce bun a fost Moșul cu mine… Nu fusesem chiar cel mai cuminte copil, nu aveam cele mai bune note, și cu toate astea, nu m-a uitat!

  A fost odată, de mult… Parcă acum nu mai este același lucru, sărbătorile nu mai sunt la fel… Acum te pomenești că zboară timpul și te trezești că diseară vine Moșul… Și te gândești: altădată, pe vremea asta ce nebunie era, câtă nerăbdare, câtă emoție… Parcă timpul nu mai trecea odată până seara, orele parcă înghețau…

  Și acum nu știi când se duce așa repede, nu știi cum să-l faci să treacă mai încet…

Voi aveți povești legate de Moș Nicolae?

A fost odată...Poveşti adevărate

Poveşti stranii şi adevărate-Șoimana de pe uliță

   Până acum, colega mea, Arci, v-a încântat (sau înfricoșat) cu povești din Ardeal. Vă propun să coborâm puțin pe hartă, eu vă voi spune povești din Oltenia. Pentru asta va trebui să mă întorc în timp în copilărie, pe vremea când unchiul tatălui meu venea la București și-mi spunea tot felul de povești: unele inventate, altele trăite pe propria piele… Ceva era cert: când venea unchiul pe la noi (de obicei înainte de Crăciun), mă culcam târziu. Îl înnebuneam, bietul om, cerându-i să-mi spună povești cu șoimane și „strafii”.

   „Șoimană”, adică fantomă pe oltenește. Șoimanele sunt, de fapt, iele, femei pe care dacă le vezi în anumite nopți îți pierzi mințile, conform credinței populare. Prin extincție, șoimanele au devenit fantome, duhuri rele. „Strafii”… pentru că așa spunea acest unchi. Nu-l auzeai să spună „stafie”, ci „strafie”.

  Săracul de el, îmi spusese toate poveștile din tinerețea lui, trăite de el sau auzite de la alții și pentru că îi ceream povești cu șoimane pe bandă rulantă, le repeta, începea să inventeze, câte și mai câte nu spunea… Atât îi trebuia, să nu-mi spună povești de groază, ce, îl lăsam să doarmă? Și el cu greu rezista rugăminților mele… Na, că am auzit de atâtea ori poveștile, iar acum nu știu să le redau așa de frumos cum o făcea el. Dar hai să încerc:

Șoimana de pe uliță

   Este o poveste adevărată din tinerețea lui. Flăcău fiind, se întorcea de la un chef cu un prieten. Era o noapte fără lună, ulițele nu erau luminate ca acum, mergeau ei spre casă, când o văd: o apariție, o femeie înaltă de vreo 3 metri, îmbrăcată toată în negru. Unchiul a văzut-o primul, dar știa că nu e bine să vorbească (conform credinței populare, dacă vezi o fantomă, nu ai voie să vorbești, pentru că fantoma îți va lua glasul, deci vei rămâne mut pentru toată viața). Așa că i-a făcut un semn prietenului său, arătându-i șoimana din gesturi. Până la urmă, nu mai țin minte ce s-a întâmplat, cred că „șoimana” a plecat de una singură. Dacă femeia în negru era chiar o șoimană sau rodul cantității considerabile de vin băute de cei doi, nu se va ști niciodată.

Spiritism

   O întâmplare trăită de el. În sat, o cucoană făcea spiritism. Spunea că poate să intre în contact cu spiritele celor morți. Se strânseseră mai mulți la una dintre ședințe, printre care și unchiul meu. Erau cu toții curioși, aveau de a face cu o noutate. Unchiul întotdeauna a fost sceptic, deși îmi spunea o grămadă de povești de groază, nu credea în ele, ci le considera un motiv de amuzament, găsind pentru orice o explicație logică. „Fugi, bă, d-aci!” era vorba lui atunci când cineva lua în serios ceva supranatural. Parcă-l și văd…

Așa că s-a dus la acea ședință de spiritism, hotărât să găsească nod în papură. Stăteau cu toții în jurul unei mese rotunde, iar când femeia a luat legătura cu spiritele, masa a început să se miște. Cu toții erau terifiați, numai unchiul meu a observat că femeia mișca masa cu genunchiul.

– De ce miști masa, cucoană?! a exclamat unchiul, prinzând-o de picior.

Cred că femeia s-a speriat mai tare decât ceilalți de spirite, pentru că nu se aștepta, știindu-i pe toți cuprinși de spectacolul ei. Cert e că participanții au avut ce povesti acasă, din moment ce întâmplarea a supraviețuit atâtor decenii.

Șoimanele și fântâna

   Tot o poveste din tinerețea lui, dar nu trăită pe propria piele, ci auzită. Se spune că acolo în sat, mai mulți bărbați văzuseră în noaptea de Sânziene (când se spune că ielele umblă și că trebuie să te ferești să le vezi), mai multe femei ce semănau cu temutele iele. Bărbații ar fi fugit de ele până la o fântână, dar la fel, nu mai țin minte (de fapt, nimeni nu prea știe, este o poveste foarte veche și nu cred că mai trăiește cineva dintre cei care au trăit-o) cum au scăpat de ele.

VA URMA

„Incertitudinea ucide. Inactivitatea la fel”

    Insula diavolului, de Ciprian Mitoceanu

Editura: Crux Publishing

Colecția Sci-Fi

Seria Predestinare genetică: 1. În sângele tatălui; 2. Insula diavolului; 3. Față în față

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 228

Gen: S.F., Thriller

Cotație Goodreads: 4,33

 „Cu toții avem capacitatea de a ucide, dar până la crima propriu-zisă mai este un pas pe care numai cei foarte hotărâți sau foarte disperați îl pot face. Și nebunii.”

„Insula diavolului” este cel de-al doilea roman din seria „Predestinare genetică”, continuarea acțiunii din „În sângele tatălui” (pentru cei care nu cunosc subiectul, aveți recenzia aici.

   În acest nou roman, ne este descrisă viața pe Insula diavolului, locul în care sunt exilați cei predispuși genetic pentru crimă. Un loc care-ți dă fiori, dincolo de orice închipuire, mai rău decât orice închisoare de maximă securitate de până acum. Insula diavolului este, de fapt, arhipelagul Matt Gibson, format din 7 insule și denumit după reporterul care s-a prăbușit acolo în mijlocul unei erupții vulcanice. Fiecare insulă este destinată câte unui tip de infractori: pe Esmeraldina sunt deportați cei predispuși genetic, dar care până în momentul de față n-au comis nicio crimă, pe Francesca, cei care au comis deja o crimă, pe Albertina, criminalii abominabili, pe care se făceau experimente atroce, menite se descopere o soluție pentru eliminarea acelei gene periculoase, iar pe Malvina femeile. Restul insulelor erau rezervate administrației și depozitării gunoaielor.

   Mi-ar fi plăcut să detalieze și ce se întâmplă pe Malvina, în cazul prizonierelor. Chiar mă întreb, dacă bărbații predispuși genetic omorau femei brunete, cu cărare pe mijloc, femeile ce omorau? Bărbați bruneți? Sau depinde de gusturi? Lăsând gluma la o parte, ar fi fost interesant să citim despre urmașe ale marilor criminale de-a lungul istoriei.

   Îl mai țineți minte pe Robert Piest, ucigașul carismatic? Acesta se bucură în continuare de libertate, intrând chiar în serviciul celebrului Dawson, politicianul care a instituit amendamentul. Mai mult chiar, una dintre îndatoririle la noul loc de muncă este ajutarea la prinderea ucigașului ce a împânzit America.

   În acest timp, Leo Goldman, care nu a comis (încă) nicio crimă, este exilat pe Esmeraldina, alături de alți așa-ziși preduspuși genetic. Insula se umple până la refuz într-un timp foarte scurt, semn că au fost depistate din ce în ce mai multe persoane predispuse genetic spre crimă.

   În lumea de afară, amendamentul Dawson pare a se clătina. Tot mai mulți atacă această lege aberantă: cum să condamni pe cineva pentru ceva ce n-a comis? Susținătorii celuilalt punct de vedere spun că din contră, este inacceptabil să știi că un om va deveni ucigaș și să nu-l oprești, să aștepți să omoare. Deodată, sclipitorul consilier al lui Dawson are o idee originală. O idee care pusă în practică, va închide gurile tuturor scepticilor cu privire la amendament.

  Va reuși amendamentul Dawson să se impună? Va reuși planul lui Robert? Ce plan este acesta? Răspunsurile la aceste întrebări le veți afla citind cartea.

   Ceea ce nu știam până acum este că romanul chiar pleacă de la un fapt real: se pare că la sfârșitul mileniului, în America, a existat un caz de dublă omucidere în care avocatul a pledat pentru predispoziția genetică a acuzatului pentru fapte violente, cerând comutarea pedepsei cu moartea în închisoare pe viață. Însă juriul nu a fost convins și spre deosebire de ficțiunea din această carte, nu s-a creat precedentul predispoziției genetice.

   Ce mi-a plăcut: documentarea, faptul că un capitol întreg este dedicat cercetărilor din criminologie, domeniu pe care îl găsesc fascinant: „Teoriile dezvoltării personalității din secolele trecute susțineau triada ereditate – mediu – educație ca fiind nucleul esențial ce îi determină pe oameni să fie ceea ce sunt și să se comporte diferit unii de ceilalți. Amendamentul Dawson a șters sute de ani de cercetări cu buretele, lăsând numai ereditatea în ecuație și construind un întreg edificiu pe o singură cărămidă.”

   Ce nu mi-a plăcut: faptul că s-a insistat prea mult pentru gustul meu pe viața de pe Insula diavolului. Nu zic că nu ar fi trebuit descrise ambientul de acolo și experiențele deținuților, dar parcă e prea mult. Acțiunea din acest roman este 90% viața pe Insula diavolului și 10% cea de afară, Dawson, Robert și Bettie, o reporteră care observă ceva destul de interesant cu privire la identitarea ucigașului de brunete. Într-o carte polițistă mă atrag ancheta, raționamentul descoperirii făptașului, logica anchetatorilor. Din acest motiv mi-a plăcut mult primul volum: aura de mister, rapiditatea desfășurării acțiunii, iar peste tot vedeam un „Dawson”. În al doilea volum, deși la un moment dat crimele apar ca ciupercile după ploaie (nu vă spun mai multe), am impresia că acțiunea stagnează, blocată pe acea insulă.

   Dintre cele două volume, primul mi-a plăcut mai mult și nu știu de ce am impresia că al treilea îmi va plăcea mai mult decât al doilea. Dar era nevoie de acest al doilea volum pentru a face legătura.

Citate:

„Cel care nu a cunoscut nici o clipă cât de dulce poate fi mierea, poate înghiți mai ușor cupa plină cu seva pelinului. Când nu știi cum arată lumina, poți accepta mai ușor să trăiești în întuneric.”

„Dacă ceva nu mi-a lipsit cu adevărat în viață aceea a fost ipocrizia, pe lângă invidie. Este mai perfidă decât minciuna, dezonorează mai mult decât crima însăși…”

„A face rău face parte din structura ființei omenești, omul este singura specie de pe Pământ care poate obține satisfacție din chinuirea semenilor.”

„În ciuda faptului că am fost silit să-mi petrec, poate, tot restul vieții pe aceste coaste sinistre, nu urăsc aceste colțuri de stâncă nici măcar o clipă. Nu trebuie să învinuiești closetul pentru conținut…”

„De când mă aflu aici nu am văzut nici măcar o carte, nici măcar o revistă sau un ziar, cea mai dură pedeapsă care se poate acorda unui om.”

„Mașinăria dezinformării se pune în mișcare și cel care vrea să afle un lucru cât de mic se trezește că are de unde alege; ai nevoie de cap, nu joacă, să poți separa adevărul de minciună.”

„Luptăm pentru supraviețuire cu singura armă pe care o avem: violența.”

„Comoditatea funcționarilor de la stat a ucis mai mulți cetățeni cinstiți decât toți criminalii la un loc.” – asta mai poate fi spusă o dată!

„Incertitudinea ucide. Inactivitatea la fel”

„Cu toții avem capacitatea de a ucide, dar până la crima propriu-zisă mai este un pas pe care numai cei foarte hotărâți sau foarte disperați îl pot face. Și nebunii.”

    Despre autor:

   Ciprian Mitoceanu a studiat la Universitatea Ștefan cel Mare specializarea Istorie-Geografie. În prezent este profesor și scriitor, debutând în 2007 cu romanul Colții. A publicat romane și povestiri scurte aparținând genurilor horror, thriller, mister, în limbile română și engleză: Amendamentul Dawson (proză scurtă), Dark Tales of Sorrow and Despair, seria Predestinare genetică, aceasta din urmă luând naștere în urma vizionării unui documentar.

    Autorul este supranumit de unii critici „Stephen King al României”.Crux Publishing logo

Cartea Insula diavolului, de Ciprian Mitoceanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

by -
8

          O lansare de lux: „Diamantul din șatră” de Nelu Sorin Stancu

  Joi, 17 noiembrie 2016, am avut onoarea de a mă număra printre invitații de la lansarea romanului „Diamantul din șatră”, scris de Nelu Sorin Stancu.

Am fost plăcut impresionată de eveniment, o lansare de lux din toate punctele de vedere.

  În primul rând, locația: sala New York din elegantul Hotel Pullman World Trade Center, situat în zona de nord a Capitalei. Am fost întâmpinați de un personal amabil, cu șampanie, delicatese culinare, cafea, sucuri.

  Decorul a fost unul ingenios, nu clasica organizare a spațiului cu scaune, ci un fel de sală de cocktail. Până la începerea propriu-zisă a lansării, ne-am delectat cu muzică live, de bună calitate, cântată de o orchestră.diamantul-din-satra1

  Timp de 2 ore, am asistat la eveniment alături de celebrități din țara noastră: Eugenia Șerban, Doinița Oancea, Augustin Viziru (ce au jucat în serialul „Inimă de țigan” și continuarea acestuia, „Regina”, având ca subiect principal viața în șatră), Kamara, Oana Roman, Sorana de la ASIA. Peste tot vedeai cameramani și reporteri filmând, respectiv luând interviuri.

  Știți ce mi-a mai plăcut? Că s-a vorbit scurt și la obiect, nu s-au ținut discursuri interminabile și complicare, la care să pierzi firul. Nu a intervenit deloc plictiseala ci din contră, atenția ne-a fost captată într-un mod reușit. Pentru a rămâne în același ton, nici eu nu-mi voi lungi prea mult articolul. J

Abia aștept să citesc cartea și din câte am înțeles, se va face și o ecranizare, așa că de abia aștept s-o văd!

Mulțumim pentru invitație, domnule Nelu Sorin Stancu, a fost o plăcere să participăm! Și la cât mai multe lansări ca aceasta!

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

       Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck

Titlul original: Hierba santa o la libreta perdida de Frida Kahlo

Editura: Nemira

Colecția Babel

Anul aparitiei: 2016

Traducere din limba spaniolă de: Elena-Anca Coman

Număr pagini: 323

Gen: Biografic cu tendințe fantasy

Cotație Goodreads: 3,68

Cotația MEA pe Goodreads: 5,00

 

„Frida, să-ți fie frică de ce-ți dorești… uneori dorințele se îndeplinesc.”

   Iarbă sfântă sau carnețelul pierdut al Fridei Kahlo. Așa s-ar traduce mot-à-mot titlul cărții. Pentru că totul a pornit de la acel carnețel, „Cartea Plantei de Mentă”, ce conține rețete ale mâncărurilor pregătite de Ziua Morților, o sărbătoare pe care Frida o respecta în fiecare an.

Carnețelul a fost găsit în Casa Albastră a Fridei și stă la baza acestei cărți. După moartea ei, a fost inclus într-o expoziție, de la care a dispărut inexplicabil.

    „Cartea secretă a Fridei Kahlo” este genul de lectură care îți provoacă o stare anume, după care nu mai poți citi nimic câteva zile. „Starea Frida” aș numi-o. După ce am terminat cartea, am căutat în continuu documentare despre celebra pictoriță mexicană. Văzusem acum câțiva ani un film biografic cu Salma Hayek în rolul Fridei și mi-a plăcut, dar cartea mi-a creat o stare aparte, încât nici nu știu de unde să încep și îmi pare rău că nu pot surprinde în recenzie decât o mică parte. E ca la ecranizări, oricât te-ai strădui, nu poți condensa tot în 2 sau 3 ore.

   Mai întâi, să lămurim cine este Frida Kahlo. Cred că mulți am auzit de celebra pictoriță mexicană suprarealistă și viața ei tumultuoasă. Cartea de față îmbină, într-un fel, biografia artistei cu elemente fantastice, ținând de realism magic.

   Frida Kahlo (1907-1954) s-a născut în Coyoacán, Mexic. A treia din cele patru surori, a moștenit talentul pentru artele vizuale de la tatăl său, fotograf. La vârsta de 6 ani s-a îmbolnăvit de poliomielită și a rămas pe viață cu un picior mai slab. Mai târziu, în adolescență, a suferit un accident ce i-a marcat tot restul existenței: un tramvai s-a ciocnit de autobuzul în care se aflau ea și iubitul ei și o bară de fier i-a străpuns trupul. A fost pe punctul de a muri, dar a supraviețuit și a rămas cu un bilanț devastator: coloana fracturată în 3 locuri, piciorul distrus, pelvisul și uterul perforate.

   Vă dați seama cum am intrat eu în atmosferă, aflându-mă într-un autobuz chiar când citeam fragmentul cu accidentul Fridei!

  Aici intervin elementele ce țin de realism magic. În roman, Frida se întâlnește cu Moartea, personificată excepțional sub forma unei femei cu chipul acoperit de un văl. Face un târg cu Moartea pentru a o lăsa să-și continue viața:

„Ah, Nașă, de-abia începeam să mă bucur de plăcerea vieții, și acum îmi spui că petrecerea s-a terminat.Ce? Nu știi că vreau să mă mărit cu Alejandro și să am copii? În plus, sunt pregătită să fiu o mare profesionistă și o doamnă frumoasă. De ce să-mi smulgi șansa? Nu este deloc corect.”

   Moartea acceptă, în schimbul ofrandelor pe care Frida i le va aduce în fiecare an, de Ziua Morților, dar o avertizează:

„Te previn: întotdeauna îți vei dori să fi murit azi. Voi avea grijă să-ți aduc aminte zi de zi.”

„Cu timpul, mama Matilde și-a recăpătat graiul doar pentru a afirma că soarta Fridei era să moară în acea zi, dar că un miracol de origine necunoscută o salvase.”

suicide_of_dorothy_hale

   Și Moartea, devenită din acel moment Nașa ei, s-a ținut de cuvânt: i-a redat viața, dar i-a făcut-o atât de tumultoasă și chinuită, încât Frida a preferat să fi murit în acel accident. O viață plină de dureri, atât fizice, cât și sufletești, lucru ce se vede în privirea pictoriței. În toate imaginile, Frida are o expresie dură, ce probabil îi reflectă suferința.

  Problemele de sănătate, mutilarea, relația toxică, aș spune eu, cu Diego Rivera, două avorturi, cauzate de faptul că uterul ei fusese distrus în accident, ceea ce a făcut-o incapabilă să procreeze, dramele familiale…

„Oare toate nenorocirile mele se datorează faptului că eu am dat deja colțul și trăiesc zile suplimentare…?”

   Încă de dinainte de a face cunoștință cu Moartea, mai exact, de când s-a îmbolnăvit de poliomielită, Fridei îi era familiar un personaj de la răspântia lumilor: Mesagerul ce venea pe un cal alb și anunța de fiecare dată o nenorocire.

„Când a prins un moment, Eulalia i-a asigurat pe ceilalți servitori că niciodată nu a văzut ca trupul musafirului să lase vreo umbră în urma lui. De aceea, la fel ca Chucho, își spuse rugăciunile Ave Maria și Tatăl nostru ca să alunge deochiul și spiritele funebre.”

   De la acest punct de cotitură, conform variantei din carte, Frida s-a aflat la o graniță între viață și moarte: putea vedea lucruri din cealaltă lume, putea intra în contact cu morții ca și cum ar fi fost vii. În acest sens, sunt descrise două experiențe, dintre care una face referire la tabloul „The Suicide of Dorothy Hale”. Dorothy Hale a fost o actriță a acelor timpuri, ce s-a sinucis aruncându-se de la etaj. Frida a pictat întregul act în trei faze, începând cu aruncarea și terminând cu Dorothy întinsă pe jos, fără suflare, plină de sânge și cu o privire atât de intensă… Pe lângă povestea supranaturală din carte ce îl însoțește, tabloul m-a fascinat de cum l-am văzut: privirea aceea intensă, care îți pătrunde direct în suflet și care paradoxal, are mai multă viață în ea decât portretele persoanelor aflate în viață; privirea ce te urmărește și după ce ai scos tabloul din câmpul vizual.

   Cred că mulți știu câte ceva despre relația tumultuoasă dintre Frida și pictorul Diego Rivera, urât, gras și mult mai în vârstă decât ea, dar cu un succes nebun la femei. Imediat după căsătorie, Frida s-a ciocnit de realitatea dură dată de numeroasele aventuri ale soțului, cele mai frecvente cu modelele ce-i pozau pentru picturile nud. I-a răspuns cu aceeași monedă, înșelându-l, la rândul ei, cu bărbați și femei. Cea mai mare dezamăgire a suferit-o, însă, când Diego a înșelat-o cu propria ei soră, Cristina. Atunci s-au despărțit, punându-se problema divorțului.

„Frida s-a îndrăgostit de Diego în acel fel în care femeile se predau în fața bărbaților care le provoacă numai suferință: ca o adevărată idioată.”

„- Ce face domnul Rivera în timpul liber?

– Dragoste, a răspuns Frida și s-a îndepărtat cu zâmbetul pe buze.

Poate că i-ar fi plăcut să adauge „deși nu cu mine”, dar era hotărâtă să se întâlnească cu Georgia.”

   Totuși, ei n-au putut niciodată să se despartă cu adevărat, împăcându-se de fiecare dată. Relație toxică, ar zice unii, iubire adevărată, alții. Însă Frida nu a uitat trădarea și i-a plătit-o cu liderul comunist Troțki, căruia i-au oferit protecție în vremuri tulburi. Glumind puțin, aș spune că bine i-a făcut, păcat că nu era Troțki mai tânăr. După mine, cele mai frumoase complimente i le-a făcut Troțki:

„Aveți în dumneavoastră ceva de vrăjitoare care farmecă și năucește. Probabil că mă otrăviți cu mâncarea dumneavoastră, de când am sosit în Mexic văd totul altfel.”

„Frida, pensula ta este minunată! Când se luptă cu pânza stârnește un război.”

  Ce mi-a plăcut: totul! Cartea asta îți atinge sufletul, îți transmite atât de multe, te aduce în mijlocul acțiunii. Este un roman plin de senzualitate, simboluri și metafore:

„Ceri? Tu? Inocentă Frida, ochii tăi sunt atât de lumești, încât nu înțelegi că sunt cea mai comunistă ființă. Pentru mine, nu există bogați, nici săraci, mari sau mici. Toți, fără excepție, sfârșesc aici, cu mine.” (Moartea)

  Am aflat multe lucruri pe care nu le știam despre Frida, cum ar fi existența muzeului dedicat ei și amenajat în Casa Albastră de pe strada Londres (dacă ajung vreodată prin Mexic, sigur nu o voi rata!), lucruri despre cultura mexicană, în care Ziua Morților (2 noiembrie) este celebrată cu tradiții, mâncăruri specifice, cranii de zahăr și flori:

„Noi, mexicanii, luăm moartea în râs. Orice pretext este bun pentru a petrece. Nașterea și moartea sunt momentele cele mai importante din viața noastră. Moartea înseamnă doliu și bucurie. Tragedie și distracție.”

Mi-a plăcut mult finalul, trist și frumos în același timp, cu trimitere la tabloul „Cele două Fride”. pictura-zilei-frida-kahlo-cele-doua-fride

   Am găsit utile și rețetele tipic mexicane incluse în roman, alternând cu acțiunea: o rețetă, un capitol, iar fiecărei rețete îi corespunde câte un personaj important din viața Fridei. N-ar fi rău să încercați rețetele, deși multe ingrediente nu se găsesc la noi și mâncarea lor pare cam grea, cu multă carne de porc (deși Frida spune că toată bucătăria mexicană se bazează pe carnea de pui, eu am găsit în ele cam mult porc pentru gustul meu).

   M-am și amuzat citind o parte dintr-o rețetă: „Se presară sare și piper și se lasă la macerat șase ore într-un loc răcoros, fie în curte, fie la fereastră, având grijă să nu o mănânce maimuțele.” – la ei mișună maimuțele ca la noi pisicile :-).

Ce nu mi-a plăcut: un singur aspect, minor și poate pentru alții lipsit de importanță: nu înțeleg de ce diminutivul numelui ei este tradus „Friduța”. Sună total neinspirat, ar fi mers mult mai bine originalul „Fridita”.

Citate:

„Sangrita este femeia. Este cea care miroase a condimente și a ceapă. Cea care-i dă culoare și savoare masculului tequila. Ei doi, împreună, alcătuiesc o idilă perfectă.”

„Frida, prefer o sută de dușmani inteligenți decât un prieten idiot.” (Diego)

„Femeia trebuie întotdeauna să comande la nunta ei, chiar dacă va fi considerată o capră nebună.”

„Întotdeauna o să te aștepte ceva acasă. Oricât de prost ar sta lucrurile. Caută pentru ce anume merită să te întorci. Și nu uita asta niciodată!”

„Sufletul meu este mai mult decât dres, este singura parte din mine care nu e distrusă. Păcat că e un concept atât de creștin! a răspuns Frida ironic.”

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

„Dacă îi furi zile morții tale, însăși viața va trebui să-ți ia încetul cu încetul unele lucruri.”

„Sângele vopsea cearșafurile cu forme de inimi oferite drept sacrificiu. Atacul roșu era lent ca târâșul unui melc pe podea.”

„Nu te măriți cu bărbatul care-ți fură inima. Asta se întâmplă doar în romanele de dragoste sau în filmele romantice, dar în viață rămâi cu bărbatul care ți-a fost dat și nimic nu poate schimba asta.”

„Eu nu pictez nici vise, nici coșmaruri. Îmi pictez propria realitate, a răspuns Frida.”

„Dacă am ști exact ce vom face, pentru ce am mai face-o? Dacă ar exista un singur adevăr, nu s-ar putea realiza o sută de tablouri despre o aceeași temă.”

Despre autor:

F.G. Haghenbeck a studiat arhitectura, a lucrat în muzee, după care a devenit realizator de emisiuni T.V. A publicat mai multe romane, printre care „Trago Amargo”, inspirat din filmul „Noaptea iguanei” și pentru care a fost recompensat cu premiul Vuelta de Tuerca (echivalent cu Edgar Award for Best Crime Novel), iar pentru „Cartea secretă a Fridei Kahlo” a obținut mai multe distincții, printre care și o mențiune la Latino Book Award. Printre altele, este autorul biografiei romanțate a muzicianului Agustín Lara și al romanului de spionaj „El código nazi”, al cărui acțiune se petrece în Mexicul Celui de-al Doilea Război Mondial (și pe care sunt curioasă să-l citesc).

În prezent s-a dedicat total activității de scriitor.

   Mai jos puteți urmări trailer-ul filmului biografic „Frida”, cu o ditribuție de excepție: Salma Hayek, Afred Molina (ar fi vrut adevăratul Rivera să arate ca el 🙂 ), Antonio Banderas și Edward Norton:

 

Lectură și vizionare plăcute!

sigla Nemira

Cartea Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi achizitionată de pe site-ul Editura Nemira.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

Surse foto: Nemira, Wikipedia, ZiuaConstanta

 

by -
8

      Memoriile domnului Roşu, de Celestin Cheran

 Titlul original: Memoriile domnului Roșu

Manuscris câștigător al concursului de debut Herg Benet, ediția 2014
Editura: Herg Benet

Colecția Cărțile Arven
Anul aparitiei: 2015
Număr pagini: 150
Gen: proză scurtă fantastică
Cotație Goodreads: 3,81

   Primele mele cuvinte după ce m-am apucat de citit acest volum au fost: „E parfum!”. Tocmai terminasem o carte mai complicată (bună, dar mai complicată și complexă), așa că nu am putut decât să mă bucur de o lectură ușoară și relaxantă.

 „Memoriile domnului Roșu” este un volum de povestiri scurte fantastice, manuscrisul câștigător al concursului de debut Herg Benet 2014. Sunt povestiri în care absurdul și fantasticul sunt la ele acasă. Unele mi-au plăcut mai mult („Omul cu chip de ceață”, „Pe gaura cheii”, „Memoriile domnului Roșu”, „O fotografie din Rai”, „Imaginarium”, „45 °C”) și altele mai puțin („Hoțul de vise”, „Johnny Fantomă”, „Omul evoluează”, „Mușuroiul de furnici”, „Alb-negru și pe mut”, „Într-un punct mort”). Nu neapărat că nu mi-au plăcut, dar nu am reușit să le înțeleg și cred că de vină este obișnuința mea cu lecturi logice, apropiate de realitate, explicabile.

   În povestirile lui Celestin Cheran întâlnim des tema dublului, ceea ce m-a dus cu gândul la Maupassant, mai ales în ultimii săi ani de viață, când aflându-se într-o stare mentală confuză, tema dublului apărea din ce în ce mai des în scrierile sale. „Omul cu chip de ceață”, „Imaginarium”, „Neica nimeni”, toate au dublul ca temă, însă nicăieri nu este subliniată mai interesant ca în „Imaginarium”, povestire pe care o văd dezvoltată într-un roman și ecranizată. În toate regăsim dublarea sinelui, existența mai multor variante ale aceluiași Eu, ca niște clone, niște exemplare ale aceleiași persoane din diferite perioade ale vieții. O idee pe care o găsesc interesantă și ce ar putea fi exploatată într-o proză de întindere mai mare.

   Cea care dă titlul volumului, „Memoriile domnului Roșu”, este învăluită în mister, având în centru un personaj cel puțin controversat. Însă preferata mea este „Pe gaura cheii”, despre un bătrân agorafobic, ce are ca preocupare principală spionarea pe gaura cheii. Rar iese din apartament, pentru a aduna lucrurile pierdute de vecini pe hol, pe care le colecționează. Îmi place povestirea pentru că denotă o fină cunoaștere psihologică, redând caracterul sinusoidal al minții umane: cum mai devreme sau mai târziu, revenim la un comportament mai vechi. Modelul tuturor comportamentelor adictive.

Avem și o povestire romantică, „O fotografie din Rai”, care trimite la o imagine celebră.

Autorul îmbină cotidianul cu misterul, absurdul și fantasticul, rezultând ineditul.

„Înainte, pe coridor copiii fugeau, țipau sau se jucau, dar acum acțiunea se rezuma la niște mâini butonând pe mobil, frânturi de conversații, plase pline de cumpărături, un pas grăbit, o ușă descuiată, un sunet de tocuri pe scări, o masă frugală pentru ochi.”

„Știrile erau aceleași, problemele erau aceleași, credințele erau aceleași, doar oamenii erau altfel.”

„Am găsit cu ușurință un loc de parcare, deși eram înconjurat de insule de fier, cauciuc și sticlă, dându-mi un sentiment de angoasă.”

„Cei care proiectaseră acest Mall doreau cu tot dinadinsul să te facă să te simți important, plin de strălucire, ca un star de cinema blocat într-o viață arhicunoscută, în care singura scăpare o reprezintă cumpărăturile în exces.”

  Din aceste citate reiese modul în care lumea s-a schimbat, nu mai are timp, este grăbită, dar în esență, a rămas aceeași.

Am găsit și mostre de scriitură frumoasă, care aduc ceva poetic în mijlocul prozei:

„În holul imens – un patinoar din marmură – ne aștepta dezinvolt chiar el, Domnul Roșu.”

„Înăuntru, ea mânca cu sete un măr. Buzele i se încolăceau de jur împrejurul fructului, stârnind binele și răul.”

„Obrajii iubitei ardeau un Vezuviu ascuns.”

Alte citate:

„Tot timpul trăiești cu impresia că ești undeva pe la mijlocul lucrurilor. Ești aproape de ceva și departe de altceva, niciodată exact acolo unde vrei.”

„Amândoi jucătorii se simțeau ușurați, aproape fericiți că ieșiseră cu viață dintr-un masacru de celule, nervi și neuroni.”

„O viață se putea rata și dacă trăiai într-un apartament de lux dintr-un zgârie nori.”

„O bogăție de simboluri și o sărăcie de semnificații. Totuși, puteam recunoaște aici oameni prefăcându-se să aibă un chip.”

Despre autor:

Celestin Cheran este absolvent al Facultății de Drept și a debutat ca scriitor la Editura Herg Benet, cu volumul de proză scurtă fantastică „Memoriile domnului Roșu”, ce a câștigat concursul de debut organizat de editură. Tot la Herg Benet va publica în curând alt volum de povestiri scurte fantastice, Pădurea lui Joaquin Phoenix”.Editura_Herg_Benet

Cartea Memoriile domnului Roşu, de Celestin Cheran a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

%d bloggers like this: