Authors Posts by Sorina Ciocarlan

Sorina Ciocarlan

112 POSTS 72 COMMENTS

„- Nu-mi place Cruella de Vil, zise el. - Nici mie, îl aprobă Missis. Numai să o vezi și e de ajuns ca să sară petele de pe tine!”

     101 dalmațieni-adaptare ilustrată după Dodie Smith-recenzie

 

Titlul original: The Hundred and One Dalmatians

Editura: Univers Enciclopedic Gold

Anul aparitiei: 2017

Adaptarea textului de: Peter Bently

Ilustrații de: Steven Lenton

Traducere de: Alina Loredana Brebeanu

Gen: carte pentru copii

Cotație Goodreads: 4,11

   Cine nu cunoaște povestea celor 101 dalmațieni? Cine nu o știe pe malefica Cruella de Vil, un personaj negativ emblematic? „Zici că-i Cruella!” spunem când vedem o femeie machiată excesiv sau „Ai/are niște unghii precum Cruella de Vil”, adică lungi, ascuțite și roșii. N-ați auzit niciodată asemenea comparații?

   „101 dalmațieni” este unul dintre reperele copilăriei mele, cu atât mai mult cu cât filmul a apărut în 1996, exact în acea perioadă. L-am urmărit de mai multe ori, ca și animația din 1961, pe care sunt sigură că o cunoaștem cu toții.

   Însă ce știm despre povestea originală? A fost scrisă în 1956, de Dodie Smith (Dorothy Gladys  Smith), ca urmare a remarcii unei prietene, cum că din dalmațienii autoarei ar ieși o haină de blană minunată. Pentru că da, Dodie Smith avea 9 dalmațieni, iar primul dintre ei, Pongo, a dat numele cățelului din poveste.

   Pongo și Missis (în povestea originală; ulterior, pentru adaptări, numele i-a fost schimbat în „Perdita”) sunt o pereche de dalmațieni ce locuiesc într-o casă frumoasă din Londra, alături de familia Dearly. Într-o zi, Missis îi aduce lui Pongo vestea că vor avea cățeluși. Însă nu mare le este mirarea, dar și bucuria, când se nasc nu mai puțin de… 15!

   15 pui încântători. Fericirea le este umbrită atunci când sosește în vizită o femeie pe nume Cruella de Vil. Aceasta le propune soților Dearly să-i vândă cățelușii contra unei sume mai mult decât avantajoase, însă ei refuză.

„- N-o să-i vindem niciodată, îi răspunse ferm domnul Dearly.

– Păcat, mormăi Cruella în timp ce se pregătea să plece. Din ei ar ieși o haină de blană absolut fermecătoare!”

    Cruella dă impresia că le acceptă hotărârea, însă nu renunță la planul ei. Într-o zi, nu după mult timp, Pongo și Missis se întorc de la plimbare și constată că le-au fost răpiți copiii. Întreaga casă se pune în mișcare, atât ei, cât și stăpânii lor îi caută peste tot, soții Dearly anunță Poliția, din păcate fără rezultat.

   Ideea salvatoare le vine celor doi dalmațieni: merg pe un deal și încep să latre, cerându-le ajutorul tuturor câinilor. Noroc cu Colonelul, un câine ciobănesc, care știe unde se află cățelușii. Evident, Cruella era implicată în răpire. Ajunși la Casa Infernului, locul în care erau ținuți, Pongo și Missis constată că nu numai copiii lor fuseseră răpiți, ci și mulți alți pui de dalmațieni. Cruella de Vil era de neoprit în planul ei diabolic de a-și croi o haină de blană cu pete.

  Reușesc să evadeze cu toții (inclusiv restul cățelușilor, alături de care însumează numărul de… 101), însă la scurt timp, Cruella își dă seama și vine după ei cu mașina. Or fi reușit cei 101 dalmațieni să scape?

   Cruella de Vil este unul dintre personajele negative emblematice. Însuși numele ei îi sugerează intențiile diabolice: de Vil. Ia uniți aceste două silabe și vedeți ce vă iese! Nu cumva „devil” (diavol)? Semnificația numelor este prezentă și în cazul soților Dearly (probabil de la „dear”, însemnând dragi, cumsecade).

„- Nu-mi place Cruella de Vil, zise el.

– Nici mie, îl aprobă Missis. Numai să o vezi și e de ajuns ca să sară petele de pe tine!”

   Ca în orice poveste pentru copii, și aici avem parte de mesaje moralizatoare: din modul în care Pongo și Missis sunt ajutați de cei din „tagma” lor, vedem cât de important este să ne ajutăm între noi, să nu rămânem indiferenți la suferința altora. De asemenea, ne dăm seama că nu e bine să avem încredere în oricine; soții Dearly i-au arătat Cruellei prea multă amabilitate și în naivitatea lor, au fost păcăliți, ceea ce le-a provocat suferință tuturor.

   În afară de faptul că „101 dalmațieni” mi-a încântat copilăria, nu pot să nu remarc ilustrațiile superbe din noua ediție de la Univers Enciclopedic Gold. Pe lângă aspectul estetic, este surprins specificul epocii: telefonul fix pe măsuță, televizorul cu butoane, cuierul vintage. Mi-a atras atenția eleganța lui Missis și Pongo: ea, cu un colier la gât, iar el, cu papion. Totodată, am fost mirată să constat că însoțitoarea Cruellei era… o pisică.

   Textul este adaptat bine pentru nivelul de înțelegere al celor mici, cu fraze scurte și concise. Copiii din ziua de astăzi sunt norocoși că se pot bucura de aceste minunății, numai bune pentru a-i îmbia la citit.

   Povestea lui Dodie Smith a inspirat mai multe producții cinematografice, cele mai de seamă fiind adaptarea Disney din 1961 și filmul din 1996, cu Glenn Close în rolul Cruellei. Revăzând filmul, am descoperit un Mr. Weasley mai tânăr; actorul Mark Williams, ce îl interpretează pe unul dintre angajații Cruellei, avea să joace câțiva ani mai târziu rolul lui Arthur Weasley în Harry Potter.

   Au adaptat bine povestea din animație la vremurile din film; în animația din 1961, Roger este muzician și compune celebrul cântec „Cruella de Vil”, cel mai mare hit al său; în filmul din 1996, el creează jocuri video, industrie aflată în plină dezvoltare și datorită Cruellei, ia naștere personajul ce îi asigură succesul.

   Nu m-aș plictisi niciodată să revăd filmul sau animația Disney și de ce nu, nici să recitesc povestea; cu producțiile Disney am crescut, mereu îmi vor aduce aminte de copilărie.

Despre autoare:

   Dodie Smith (Dorothea Gladys Smith) este o autoare britanică de povești și piese de teatru pentru copii. Cea mai celebră operă a sa este „101 dalmațieni”, inspirată de proprii căței. Primul său dalmațian se numea Pongo, de unde numele personajului canin din poveste. Ideea i-a venit atunci când cineva i-a spus că din dalmațienii ei s-ar face o haină de blană minunată.

  Alte cărți de referință ale autoarei sunt „I Capture the Castle” și „The Starlight Barking” – continuarea poveștii „101 dalmațieni”.

 

 

 

Crima din Orient Express-adaptare cinematografică (2017)-recenzie film

ATENȚIE! CONȚINUT MODERAT DE SPOILERE!

Titlu original: Murder on the Orient Express

Anul apariției: 2017

Regizor: Kenneth Branagh

Distribuție: Kenneth Branagh, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Judy Dench, Penélope Cruz, Josh Gad

Genul: polițist, mister

Durata: 1 h 54 minute

   Ce face un om normal atunci când e răcit-bocnă, când în noaptea precedentă abia a dormit câte puțin din cauza durerii în gât? Păi ați spune că stă și el în pat, bea ceai cald, ia medicamente… În nici un caz nu merge pe vremea urâtă de afară să vadă adaptarea după „Crima din Orient Express”.

   Am spus un om normal. Nu se aplică și când vine vorba de mine, care am așteptat acest film ca pe o cireașă coaptă. Ce, să mă țină o amărâtă de răceală sau vremea de afară, care îmi face în ciudă, departe de a vedea cea mai așteptată premieră a anului?

   De când am văzut trailerul și a apărut noua ediție a cărții de Agatha Christie, a cărei recenzie o aveți aici, am fost într-o așteptare febrilă. Parcă nu mai venea o dată premiera, iar când în sfârșit, m-am așezat pe scaun la cinema, niciodată nu mi s-a părut durata trailerelor mai mare. Se știe că până nu trec 20 de minute de trailere și reclame, filmul propriu-zis nu are nicio șansă să înceapă. Și totuși, acum păreau prea multe. Inutil să menționez că am terminat floricelele înaintea finalului trailelelor.

   Pot să spun că mi s-a părut o adaptare mai bună decât mă așteptam. De ce n-aveam așteptări mari? În primul rând, pentru că nicio ecranizare/adaptare nu se compară cu romanul preferat. În al doilea rând, când l-am văzut pe Johnny Depp în rolul lui Ratchett, am zis clar: NU! Nu se potrivește deloc! Ratchett din carte era un om în vârstă, nu tânăr și carismatic ca Johnny Depp. Apoi, am aflat că misionara suedeză a devenit spaniolă, interpretată fiind de Penélope Cruz, iar Arbuthnot este doctor, nu colonel. În plus, Poirot! Nu se potrivea deloc cu imaginea detectivului din mintea mea.

   Așadar, am pornit la drum cu așteptări nu prea mari. Și mai bine, nu am fost dezamăgită! Per total, pot spune că mi-a plăcut. La urma urmei, este o adaptare, nici măcar o ecranizare, așa că din start nu te aștepți la fidelitate 100%. Dacă l-aș fi urmărit ca pe un film de sine stătător, sigur mi-ar fi plăcut foarte mult. Însă ca adaptare a romanului Agathei Christie, nu pot spune (chiar) același lucru.

Să începem cu ce mi-a plăcut:

   Jocul actorilor. Distribuția este explozivă, ceea ce am remarcat cu toții cu mult înainte de apariția filmului și chiar dacă am îndoielile mele cu privire la alegerea unor anumiți actori, nu pot nega că au jucat foarte bine. Deși îmi mențin părerea că Johnny Depp nu se potrivește în rolul lui Ratchett, trebuie să recunosc că tipul își face foarte bine treaba. Așa cum mi-am imaginat, Judy Dench s-a potrivit de minune în rolul contesei Dragomiroff, interpretând magistral. Michelle Pfeiffer la fel, a avut o compatibilitate foarte bună cu doamna Hubbard și unul dintre cele mai provocatoare roluri.

   Mi-a mai plăcut faptul că în ciuda schimbărilor evidente față de carte, s-au păstrat multe lucruri: chimonoul roșu (îmi venea să aplaud când am văzut că se regăsește scena și aici), indiciile plasate la fața locului și replica mea preferată, dată de Poirot lui Ratchett: „Sper să îmi scuzați remarca prea personală, dar nu-mi place fața dumneavoastră, domnule Ratchett.”

   A fost mai mult sau mai puțin adaptată în film, dar prezentă, ceea ce contează cel mai mult. Este unul dintre puținele filme realizate după romanul Agathei care păstrează replica.

   S-a păstrat și scena în care misionara (Penélope Cruz) intră din greșeală în cușeta lui Ratchett. Numai că în carte, omul de afaceri nu o întâmpină cu un pistol, ci cu o glumă cam de prost –gust, cum că ar fi prea bătrână. Bineînțeles că replica n-ar fi avut cum să se potrivească în cazul lui Penélope, așa că au adaptat.

Alt aspect care mi-a plăcut este ritmul alert, ce nu te lasă să te plictisești.

Acum să trecem la ce nu mi-a plăcut:

   Îmi pare rău s-o spun, însă Kenneth Branagh a stricat aproape în totalitate personajul Hercule Poirot! Știu ce o să-mi spuneți, că m-am obișnuit cu Sutchet. Corect, însă eu nu mă refer numai la asemănarea fizică, ci la întregul rol: Poirot este un omuleț simpatic, bonom, vesel, politicos, care nu-și pierde cumpătul nicio clipă. Rezolvă cazurile cu indiferență obiectivă și calm, fără a se implica afectiv. În nici un caz, nu țipă la cei pe care-i anchetează și nu-i îndeamnă să-l împuște. (Pardon,cred ca am scăpat un spoiler! Lasă, că nu e major!). Poirot este mult prea calculat, politicos și manierat pentru asemenea dramatizări. Iar replica aceea mă omoară: „Mă numesc Hercule Poirot și sunt probabil cel mai bun detectiv din lume.”

   Serios? În afară de faptul că îmi amintește de o reclamă celebră, Poirot nu ar spune niciodată așa ceva. Desigur că este narcisist și vanitos, însă așteaptă aprecierile celorlalți, nu se laudă singur. Părerea despre sine este atât de bună, încât nu consideră necesar să se laude.

   O parte bună, totuși, a transpunerii personajului, este obsesia sa pentru simetrie: cum măsoară ouăle cu tacâmurile, ținând neapărat ca acestea să fie egale, cum călcând într-o balegă, își afundă special și celălalt picior, cum îi roagă pe interlocutori să-și îndrepte cravata… Îmi imaginez cum ar reacționa Poirot în fața mea: „Mademoiselle, aranjați-vă părul, mademoiselle, încheiați-vă cum trebuie nasturii, mademoiselle, îmbrăcați puloverul pe față, nu pe dos!”. Până la urmă, cred că bietul om ar face infarct sau mai degrabă, i-aș aminti de Ariadne Oliver.

Contele și contesa Andrenyi

   Și aici au „sfeclit-o”. Nu puteau să aleagă pe cineva mai nepotrivit pentru a-i interpreta. Diplomați unguri, persoane distinse, cu un comportament cât se poate de ales, nu au nicio legătură cu „specimenele” din această adaptare. Nu, n-am nimic cu actorii, ci cu felul în care au transformat personajele. Într-adevăr, contesa lua somnifere atunci când călătorea cu trenul, însă nu era dependentă, precum cea din noua adaptare. Iar contele nu sărea la bătaie din orice, deși recunosc că scena cu pricina m-a amuzat. Rămân la aceeași părere, că mai bine îi distribuiau lui Penélope Cruz rolul frumoasei contese.

Flirtul dintre Michelle Pfeiffer și Johnny Depp

   Am scris intenționat numele actorilor, și nu ale personajelor, pentru că eu așa l-am perceput. Un flirt între cei doi actori, nu între personaje, introdus în film pentru a-l face mai comercial. Eram singura din sală care nu se putea opri din râs. Doamna Hubbard și Ratchett? Nu prea cred… Nu aș fi avut nimic împotrivă dacă era un film de sine stătător, însă de la adaptarea după „Crima din Orient Express” mă așteptam la altceva.

Dramatizarea

   Romanele Agathei Christie nu sunt scrise pe un ton sobru, dramatic. Asta îmi și place la ele: stilul este lejer, comic, însuși Poirot este comic. Adaptarea proaspăt lansată începe ca o comedie și sfârșește cu un dramatism ce nu se regăsește în cărțile Agathei. La final, reacțiile sunt exagerate, mai ales cea a lui Poirot.

Scene de acțiune inventate, personaje scoase

   Probabil pentru a dinamiza filmul, au introdus scene de acțiune ce nu sunt în carte. Trenul nu se înzăpezește, ci deraiază, cred eu, pentru a face totul mai dramatic. La fel se întâmplă și cu locul în care este găsită arma crimei. Dar nu vă spun mai multe, v-am dat destule spoilere. De asemenea, doctorul Constantine dispare, implicarea în anchetă fiind preluată de colonelul Arbuthnot. Ceea ce mi se pare un pic ciudat, având în vedere că Arbuthnot se număra printre suspecți.

   Cam asta a fost. Per total, mi-a plăcut și vă recomand să mergeți la cinema, să-l vedeți cât mai rulează. Acum așteptăm adaptarea altui roman de Agatha Christie. „Moarte pe Nil”,  realizatorii filmului având grijă să ne informeze asupra acestui lucru.

Surse foto: gfycat.com,  Any Good Films, Youtube

„Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume - și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

Povestiri din București, de Dana Fodor Mateescu-recenzie

 Titlul original: Povestiri din București

Editura: Cartea Românească

Colecția Cartea de proză

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 125

Gen: proză scurtă

Cotație Goodreads: 4,25

   În sfârșit, am apucat și eu să citesc această carte! Mă credeți sau nu, de la Bookfest mă așteaptă. Da, da, din primăvară! De la Bookfest, de la acea lansare ce mi-a lăsat amintiri frumoase, la care am avut plăcerea s-o întâlnesc personal pe Dana și să obțin un autograf de la ea. De atunci, eu și cartea „Povestiri din București” ne așteptăm reciproc. Ea cuminte, în raft, alături de multe alte cărți necitite încă, iar eu, să prind un crâmpei de timp pentru a mă bucura de ea. Nici n-am vrut s-o citesc repede, în grabă, ci s-o savurez, să nu mă preseze nimic, să mă pot delecta în voie.

   Dana Fodor Mateescu mi-a atras atenția de mult timp prin scrierile ei online. Are un stil unic, ce nu poți spune că seamănă cu al altcuiva. Combinația de românesc autentic și gust dulce-amar rezultat din umor și trista realitate este unică. Nu cred că am mai întâlnit scriitor care să te facă să râzi în hohote și la scurt timp, să lăcrimezi. Povestirile Danei sunt hazlii, pline de umor, însă citind atent, veți observa subtextul din spatele lor, ce reflectă o realitate tristă. Povestirile ei sunt tragicomice, ne vorbesc despre trecut, despre prezent, uneori din perspectiva mai multor tipuri de oameni.

   Prin scrierile ei, am avut ocazia să iau contact cu vremuri apuse, pe care nu le-am prins (și acum mă bucur). Totuși, mi-am amintit cu nostalgie de unele „practici” ce supraviețuiseră până prin anii copilăriei mele, dar care acum nu mai există:

„Pe la 8 și ceva, trecea „ăla cu mătura”: „Măăătura, măturica, măturaaaa!”

„Mai încolo, când soarele sugea lacrimile florilor de salcâm, veneau țigăncile care „cumpărau sticle goale. Îmi era o frică teribilă (Nu ești cuminte? Te dau la țigani!).”

   Dana Fodor Mateescu scrie cu sufletul, transpune totul în culori vii, astfel încât ai impresia că întâmplările ți se derulează în fața ochilor. Limbajul este unul direct, de zi cu zi, în ciuda figurilor de stil folosite, ceea ce face cartea foarte ușor de citit. Este o lectură relaxantă, distractivă, dar nu lipsită de profunzime. Vreți să adormiți cu zâmbetul pe buze? Citiți „Povestiri din București” înainte de culcare, garantez că așa se va întâmpla!

   Povestirile Danei (sau mai bine zis, ale Muchinuței), m-au ținut trează până la 2 noaptea: mi se închideau ochii, somnul mă pândea, dar eu tot nu dădeam drumul la carte. La „Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război” deja râdeam atât de tare, încât credeam că o să trezesc toată casa. Cu unele povestiri eram obișnuită, cunoscându-le de pe blogul autoarei, însă cele citite pentru prima oară chiar mi-au provocat crize de râs. Mi-am adus aminte cu plăcere cât am râs citind prima oară „Orașul de pe geantă”, „Amor de cocalar”, „Marea descălțare”, „Baloanele”.

   Unele sunt emoționante, în ele întâlnind exact acel amestec dulce-amar despre care vorbeam mai devreme: „Tristețea agentului contemporan (de pază)”, „Tristețea casierei de la hipermarket”, „Sonata”; „Albinele din suflet”; altele evocă vremuri trecute, introducându-ne într-o atmosferă specifică epocii: „Arome din anii 70…”, „Maica mare –poveste din Bucureștiul de altădată”, „Rapandula”, „Mireasa cheală”, „Amintiri din Epoca-mi de Aur”, „O fustă mai găsești, dar un prieten greu”, „La spălat de lebăr pe vremea lui Ceaușescu”, „Scrisoare către Luke Skywalker”.

Ce le dă farmec acestor povestiri?

   Stilul unic, faptul că multe întâmplări n-ar mai fi posibile în contextul de azi (mă refer la cele de epocă) și că indiferent de specificul povestirii, nu lipsește umorul: situații amuzante sau cuvinte ce stârnesc râsul, comicul este prezent peste tot în scrierile Danei.

Citate:

   „Vreau să-i filmez, dar nu știu cum dracu’ apăs pe altceva, și nu reușesc. Abia de-mi ies două poze, cu familia de amărâți. O să sparg în bucăți telefonul ăsta de doi lei! Mă enervez cumplit, dar îmi trece rapid, pentru că din stânga apare o țigăncușă frumoasă, zglobie ca o manea duminicală: „Avem superunghiere și forfecuțe…” – Gara din mine

   „Proteza căzuse între noptieră și pat, stătea așa, înțepenită ca o idioată, rânjind la nea Popică în bătaie de joc.” – Dulăul

   „De la depărtare, semănam cu un papagal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe deasupra, maiou roz, strâmt, cumpărat de la raionul de copii, pe care scrisesem cu o cariocă roșie: Star Wars, o geantă din cârpă, făcută dintr-un material care imita leopardul și espadrile la fel. Eram dureros de „șic”. La glezna dreaptă purtam ceasul lui nea Fodor, tata adică, era stricat, dar arăta excelent și stârnea indignarea-n populație: „Fata asta-i fugită de la Bălăceanca!” La încheieturile mânuțelor eram plină de brățări din „aur” de clanță, iar la gât îmi flutura o sârmă periculoasă, în formă de șpan, pe care-o găsisem în curte la fosta întreprindere Electrotehnica din Drumul Taberei.” – O fustă mai găsești, dar un prieten greu

   „Pentru că era rocker „în timpu’ liber”, a pus oleacă de Judas Priest (spre jalea cucoanelor împaietate și cu ștrampii distruși) și a început să se dea, optimist, cu fruntea de mobile și de străchini: bang, bang, stânj! Credeam că moare acolo!” – Marea descălțare

    „Rămânem fără nimic, dacă vin termitele… (așa erau porecliți cei trei băiețoi, toți supraponderali, ca și părinții lor, răi, bocci, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu’ pe mutre!) – Mic tratat de alungat mitocanii

   „Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.

   – Aaaa, ce frumos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Ce prost ești, măăă!, săream, deșteaptă. Gândacu’ de Colorado are vitamine, a zis la Teleenciclopedie, băăăă, te face să crești mare. Ia, bagă-l în corcodușa asta! Să vezi că nu mai e așa amar.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Tușă Ioanăăăă, iar a venit nebuna dă la București? Leag-o, bre, dă copaci, cu lanțu’, că numai porcării face! Dă ce nu-l chemi pă Merlă, să-i dea nește buline, poate să potolește, dracu’!

   „Merlă” era medicul localității. Se numea Mierlă, dar toți îl strigau „Merlă” – fără i. Pentru orice boală, el dădea chinină. Și bolnavul era fericit.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

 „- Săru’ mâna, ce înseamnă p…a?

   Bietul om! Să-și facă terci cu ciocanul unicul deșt sănătos, ăla din mijloc. Patru erau ba tăiate, ba rupte, ba fără unghii. S-a speriat, vezi bine! O zgâtie de fată să scoată din gurița ca un boboc asemenea mizerie?

– Dacă mă scol la tine acu`, rămâi fără moț! Cine paștele mă-tii te-a învățat asta? Las că te spui eu lu’ tac-tu când vine acasă! Pleacă d-aici!” – Orașul de pe geantă

   „Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume – și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

   „Aaaa, ia te uită! Tata le-a ascuns de mine, probabil mi le-a cumpărat pentru ziua mea!”, mi-am zis eu în gândul nebunatic din cap.” – Baloanele

   „Măi, a dracu’ s-a făcut lumea asta! Vine sfârșitu’, e clar.” – Tristețea casierei de la hipermarket

Despre autoare:

   Dana Fodor Mateescu este jurnalist, editor al blogului Artizanescu.ro și al Revistei 13. A absolvit Colegiul de Jurnalism și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București.

   A debutat poetic în 2000, în Ziua Literară, la cenaclul Euridice, versurile ei apărând ulterior în Adevărul Literar și revista Puncte Cardinale. A publicat pe cont propriu, la Editura Mateescu, patru volume de proză, povești pentru copii și poezie. Este cunoscută pentru scrierile sale umoristice, publicate online la Revista 13: „Cum am devenit informatoare”, „Daniel Ciripescu”, „Tembelă până la moarte”, „Norocosul”.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„Cred că, în ziua aceea, am încetat definitiv să-l iubesc pe Pablo și am început să-l urăsc pe Escobar.”

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar-recenzie

 

Virginia Vallejo

Titlul original: Amando a Pablo, odiando a Escobar

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2007, 2017

Traducere din limba spaniolă de: Oana Balaș/Graal Soft

Număr pagini: 430

Gen: Biografie

 

   Fanii serialului Narcos au de ce să se bucure! „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” este confesiunea jurnalistei Virginiei Vallejo, amanta lui Pablo Escobar, despre anii cei mai tulburi ai traficantului de droguri. Probabil ați reperat-o deja în serial: personajul Valeria Vellez este inspirat din viața Virginiei, însă doar atât: inspirat. Dacă vă așteptați să regăsiți cuvintele Valeriei din Narcos în carte, vă înșelați: Virginia, femeia din realitate și Valeria, personajul inspirat, sunt foarte diferite. De aceea i-au schimbat numele în serie, pentru că oricum Virginia Vallejo s-a declarat jignită de imaginea atribuită în miniseria columbiană „Escobar, el Patrón del Mal”, unde după spusele ei,„au dorit s-o prezinte ca pe o prostituată ieftină”. (sursa –www.elespectador.com)

   Virginia Vallejo era deja o jurnalistă celebră în țara ei atunci când l-a cunoscut pe Pablo. Avea propriul ei canal TV, împreună cu o colegă de breaslă, iar în 1981 a fost singurul jurnalist columbian trimis la Londra pentru a transmite în direct de la nunta prințesei Diana cu prințul Charles. Virginia este femeia ce i-a fost alături lui Pablo, care îl tempera și îl oprea de la punerea în practică a ideilor neinspirate și violente. Nu este femeia obiect înfățișată în Narcos, este o femeie inteligentă, care a ajutat la prinderea lui Pablo Escobar tocmai pentru că știa cum acesta gândea și acționa.

„Omul ăsta are cu adevărat nevoie de tine, Virginia, fiindcă ești singura femeie educată și adultă pe care a avut-o în viața lui și singura care-l pune la locul lui.”

   L-a cunoscut pe regele cocainei la moșia acestuia, celebra Hacienda Nápoles, invitată fiind împreună cu iubitul său de pe atunci, Aníbal Turbay, nepotul fostului președinte, și cu mai mulți prieteni. Pablo a intrat în viața ei salvând-o de la înec. Petreceau cu toții, ea înota, când a fost prinsă într-o vâltoare. A început să le facă semne celor de pe mal, însă aceștia au crezut că îi salută sau că îi cheamă în apă. Pablo a fost singurul care observându-i privirea disperată, a înțeles gravitatea situației.

„Sunt la un pas de moarte, în prezența a peste 40 de prieteni și de gărzi de corp care refuză să privească dincolo de propria comoditate, de mitraliere sau de pahare, când, aproape epuizată, privirea mea o întâlnește pe cea a lui Pablo Escobar. Doar cel care este mai ocupat, conducând spectacolul și dând ordine, dirijorul orchestrei, „stăpânul plimbării” – cum s-ar spune, în spaniola columbiană -, bagă de seamă că sunt într-un vârtej din care n-o să scap cu viață.”

A intrat în apă și a salvat-o.

„- Acum o să fii răspunzător pentru viața mea cât timp o să trăiești, Pablo…”

   La scurt timp, s-a despărțit de logodnicul său, acesta fiind dependent de cocaină. De cocaină furnizată chiar de… Pablo Escobar.

„- Dacă renunți azi la cocaină, o să am grijă de tine și-o să te fac fericit pentru tot restul vieții. Dacă nu, te părăsesc în clipa asta.

– Dar, scumpa mea… Trebuie să înțelegi că nu pot trăi fără „albă-ca-zăpada” și că n-o să renunț la ea niciodată!

– Atunci, nu te mai iubesc. Până aici ne-a fost.”

   Tot Pablo l-a forțat pe cel de-al doilea soț al Virginiei să-i acorde divorțul. Erau despărțiți în fapt de mult timp, însă rămâneau legați pe hârtie, din cauza refuzului bărbatului de a semna actele de divorț. Escobar s-a ocupat cum a știut el mai bine și l-a convins să divorțeze, pentru a o avea pe Virginia numai pentru el.

   Ne sunt descrise momente ce au rămas în istoria televiziunii columbiene, unul din ele fiind reportajul la groapa de gunoi din Medellín. Atunci Virginia i-a luat interviu lui Escobar, care la momentul respectiv îi ajuta pe cei săraci, de unde și-a atras porecla de „Robin Hood paisa”. Citind acele rânduri, ce descriau atmosfera de la groapa de gunoi, am simțit că mi se mișcă toate reperele, tot ce știam până atunci era văzut, dintr-o dată, în altă lumină. O situație pe care chiar nu ne-o putem imagina, ce este dincolo de puterea noastră de înțelegere. O adevărată lume paralelă.

„Groapa de gunoi din Medellín nu e un munte îngropat în gunoi, ci un munte alcătuit din milioane și milioane de tone de gunoi în descompunere. … E duhoarea nedreptății, a corupției, a aroganței și a indiferenței totale.”

   Criminalitatea, corupția din Columbia fac din această țară o altă lume. O lume pe care crezi c-o vezi numai în filme.

„Orice columbian poate număra printre prieteni, rude sau angajați peste douăsprezece persoane răpite, dintre care unele s-au întors tefere și nevătămate, iar altele au dispărut pe vecie.”

   Corupția și traficul de droguri sunt întâlnite peste tot, chiar și la concursurile de frumusețe pe care le urmărim cu plăcere la televizor și pentru care America de Sud este renumită. Virginia Vallejo ne dezvăluie că toate aceste concursuri în Columbia, cel puțin, sunt finanțate din banii obținuți din traficul de droguri.

Implicarea traficanților de droguri în concursurile de frumusețe este deja cunoscută și toată lumea știe că, fără sprijinul șefilor cartel din departamentul respectiv, autoritățile nici n-ar visa să poată acoperi cheltuielile pe care le presupun câștigătoarea și însoțitorii acesteia, adică 100 sau 200 de persoane, printre care rude și prieteni intimi, peste 20 de doamne din înalta societate, fostele câștigătoare cu soții lor și toată birocrația regională. Nu e ciudat ca însăși Miss să fie logodnica șefului de cartel sau a fiului acestuia ori ca relația șefilor de poliție cu regele local al cocainei sau al marijuanei să fie mult mai intimă, mai stabilă, mai durabilă și mai rentabilă decât relația afaceristului de succes cu câștigătoarea din anul respectiv.”

   Urmărind salariul Narcos, mă întrebam: „Lucrurile acestea chiar or fi adevărate sau au mai inventat scenariștii, pentru a spori dramatismul sau a atrage audiența?”. Chiar să fi aruncat acest om în aer un întreg avion, doar pentru a-l ucide pe președinte? Chiar să fi ucis cu cruzime atâția oameni? Atunci când urmărești un film, oricât de dur ar fi, ceva în spatele minții îți spune: „E ficțiune, nu e real! Totul este dincolo de ecran.”. Îți spui că lucrurile sunt exagerate, pentru a atrage publicul, pentru a părea mai spectaculos sau din cine știe ce alte motive. Ei bine, nu! Totul era adevărat. Toate acele lucruri îngrozitoare chiar s-au întâmplat: uciderea ministrului de justiție Rodrigo Lara Bonilla, a candidatului la președinție Luís Carlos Galán, numeroasele răpiri, printre care și a Dianei Turbay, prezentatoare TV și totodată, fiica fostului președinte, ucisă în schimbul de focuri din timpul operațiunii de salvare, detonarea avionului în care urma să se urce președintele Gaviria, executarea cu sânge rece a celor doi angajați, Galeano și Moncada, pentru că îi furaseră banii obținuți în urma unui transport, atacul de la Palatul de Justiție, probabil una dintre cele mai mari tragedii din istoria Columbiei…

   Ele sunt relatate în cartea femeii care, terorizată la rândul ei de Escobar, a ales să colaboreze cu agențiile antidrog și să spună tot ceea ce știe. În 2006, i s-a acordat azil politic în SUA pentru colaborarea cu autoritățile. Dacă ar fi rămas în Columbia, nu ar fi scăpat cu viață, întrucât a denunțat instituții și oameni sus-puși din țară. Citeam în carte aceleași lucruri văzute în serial și mă înfioram. Pentru că erau reale. De data aceasta, nu mai aveau loc doar dincolo de ecran, ci aveam confirmarea cuiva că într-adevăr s-au întâmplat.

   Din cele scrise, ne putem creiona un portret al lui Pablo Escobar omul, nu traficantul. Virginia încearcă să le separe, amintindu-și cu plăcere momentele de la început, când Pablo încă nu devenise atât de nemilos. De aici și titlul, „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”. Punctul slab al lui Pablo Escobar omul era familia: soția, mama și cei doi copii ai săi, Juán Pablo și Manuelita. Provenind dintr-o familie de oameni simpli, a dorit mai mult decât orice să reușească în viață, să fie bogat și apreciat de toată lumea:

„Voiam doar să fiu bogat, mai bogat decât familia Echevarría din Medellín și decât oricare altul dintre bogătașii din Columbia, slujindu-mă de toate resursele și de uneltele pe care viața avea să mi le pună la îndemână. Mi-am jurat că dacă la 30 de ani nu am un milion de dolari, mă sinucid cu un glonț în tâmplă, îmi mărturisește într-o zi, în vreme ce ne urcăm în Learjetul staționat în hangarul său privat de pe aeroportul din Medellin, alături de celelalte avioane din flota sa.”

„Eu nu sunt un magnat, ai înțeles? Sunt cel mai mare criminal din America Latină și gândesc, vorbesc și mă port ca atare.”

   „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost transpusă pe marele ecran în filmul „Loving Pablo”, cu Penélope Cruz și Javier Bardem interpetându-i pe Vallejo și Escobar. Relația lor mai apare în serialul Narcos, chiar dacă personajul vedetei este mult modificat, sub forma Valeriei Vellez, precum și în miniseria columbiană „El patrón del mal”, cu Angie Cepeda în rolul Virginiei. Autoarea cărții a criticat dur această din urmă producție, susținând că este înfățișată ca o „prostituată ieftină”. Nu pot decât să spun că abia aștept să văd atât filmul, cât și miniseria.

   Ce mi-a plăcut: am aflat mai multe despre Pablo Escobar, traficul de droguri și situația din Columbia, mi-a stârnit curiozitatea asupra serialului „Narcos” și a altor producții pe care abia aștept să le urmăresc.

  Ce nu mi-a plăcut: cartea nu prea are structură cronologică. Un cititor experimentat observă ușor că Virginia Vallejo nu este scriitoare la bază. De asemenea, traducerea este destul de încurcată, iar unele expresii sunt transpuse direct din spaniolă. Am parcurs-o într-un timp relativ lung pentru mine, dar probabil pentru că abundă în informații greu de asimilat. Probabil cineva familiarizat cu subiectul ar citi-o mai repede; până de curând eu nu știam prea clar nici cine a fost Pablo Escobar.

 

Despre autoare:

   Virginia Vallejo este o celebră jurnalistă columbiană, singura din țara sa ce a transmis live de la nunta prințesei Diana și a prințului Charles, în 1981. A fost amanta traficantului de droguri Pablo Escobar, iar în prezent este protejată de guvernul SUA pentru că a colaborat cu autoritățile antidrog, furnizându-le multe nume și date. În 2007, a scris cartea „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”, în care vorbește despre relația cu acesta și multe aspecte din viața și activitatea narcotraficantului.

   A fost portretizată în seria „Narcos”, sub forma personajului Valeria Vellez, în miniseria columbiană „El patrón del mal” și mai nou, în filmul realizat după cartea sa, „Loving Pablo”, rolul ei fiind interpretat de Penélope Cruz.

Cartea Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Situația aceasta este mai neverosimilă decât orice roman policier pe care l-am citit vreodată, spuse doctorul Constantine.”

Crima din Orient Express, de Agatha Christie-recenzie

Titlul original: Murder on the Orient Express

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul apariţiei: 1934, 2017

Traducere din limba engleză de: Livia Olteanu

Număr pagini: 318

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 4,16

  Romanele Agathei Christie nu se demodează. Dovada? Faptul că sunt ecranizate și în 2017. La sfârșitul lunii noiembrie, un nou film după „Crima din Orient Express” va fi lansat, cu o distribuție explozivă: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penelope Cruz, Judi Dench, Josh Gad (a jucat în Fantastic Beasts). Este atât de așteptată premiera, încât cu această ocazie a fost lansată o nouă ediție a cărții la Editura Litera, care așa cum ne-a obișnuit, și acum ne încântă cu un aspect deosebit: scris mare, aerisit și o copertă cu titlul în relief și imaginea noii ecranizări.

   Agatha Christie a scris multe romane, acest lucru este cunoscut. Însă „Crima din Orient Express” este unul dintre cele mai originale. Vă avertizez de pe acum, soluționarea misterului vă va lăsa cu gura căscată!

   Acțiunea începe în Siria, cu Hercule Poirot pe drum, întorcându-se dintr-o călătorie. Dorește să zăbovească 3 zile la Istanbul, însă odată ajuns, o telegramă îl cheamă urgent la Londra. Intenționează să plece în acea seară cu celebrul tren Orient Express, dar se pare că toate locurile sunt rezervate. Norocul îi surâde și se întâlnește cu monsieur Bouc, un vechi prieten și directorul companiei de transport. Acesta reușește să-i găsească un loc liber, profitând de neprezentarea unuia dintre pasageri.

De jur împrejurul nostru sunt oameni de toate clasele, toate naționalitățile, de toate vârstele. Vreme de trei zile, acești oameni, străini unii pentru alții, sunt adunați la un loc.

   Detectivul belgian face cunoștință cu o lume pestriță, formată din vecinii săi de vagon, fiecare personaj fiind interesant în felul său: o americancă bogată, ce vorbește întruna despre fiica ei, un conte de origine maghiară și frumoasa sa soție, un italian vorbăreț, o profesoară originară din Anglia, o prințesă rusă, un colonel englez, o misionară suedeză, un comis voiajor. Am uitat pe cineva? A,da, pe cel mai important: Ratchett, un afacerist bogat, ce călătorește alături de asistentul și valetul său.

   Poirot este abordat în tren chiar de Ratchett, care vine cu o propunere: să-l angajeze pentru a-l apăra, întrucât primise scrisori de amenințare. Răspunsul lui Poirot este clar și direct:

„Sper să îmi scuzați remarca prea personală, dar nu-mi place fața dumneavoastră, domnule Ratchett, spuse el.”

   În timpul nopții, trenul se blochează în zăpadă undeva în Iugoslavia, iar dimineața, domnul Ratchett este găsit mort, înjunghiat de 12 ori. Deci scrisorile de amenințare au fost puse în practică! Se creează atmosfera tipică Agatha Christie: o mână de oameni izolați, cu toții suspecți de crimă. Pentru că detectivul belgian ajunge repede la concluzia că nu putea fi cineva din afară: fereastra compartimentului este deschisă, însă numai pentru a deruta: dacă asasinul ar fi fugit pe acolo, ar fi lăsat urme în zăpadă. Atipică este și descoperirea medicului Constantine, aflat întâmplător în tren: loviturile au fost aplicate fără nicio noimă, unele mai slabe, altele mai puternice, unele cu mâna dreaptă, altele cu stânga. Să fie doi ucigași? Un bărbat și o femeie, un dreptaci și un stângaci?

   Și acum începe acțiunea cu adevărat! Poirot, împreună cu Bouc, directorul companiei, și cu medicul Constantine, îi interoghează pe toți pasagerii pe rând. Doamna Hubbard, americanca bogată, susține că în noaptea precedentă, un bărbat ar fi intrat în compartimentul ei, iar însuși Poirot a auzit niște zgomote din compartimentul alăturat, locuit de domnul Ratchett, urmate de cuvintele în franceză ale acestuia: „Nu e nimic, m-am înșelat!”. Să fie relevant faptul că din compartimentul doamnei Hubbard se poate intra în cel al victimei printr-o ușă comunicantă?

  O batistă cu inițiala H, un curățător de pipă găsite la locul crimei, un nasture al uniformei conductorului de tren în camera doamnei Hubbard, ceasul victimei, spart și blocat la presupusa oră a crimei. Curând apar și alte indicii: arma crimei, un cuțit plin de sânge în trusa de toaletă a aceleiași doamne Hubbard; o bucățică de hârtie arsă în camera victimei, ce se dovedește a fi o scrisoare de amenințare la adresa lui Ratchett, legată de o tragedie celebră a familiei americane Armstrong. Se pare că Ratchett nu era chiar ușă de biserică…

   Poirot corelează toate acestea cu o discuție auzită din greșeală înainte de a se îmbarca, dintre doi dintre pasageri, amândoi englezi, respectiv profesoara Mary Debenham și colonelul Arbuthnot.

Vedeți dumneavoastră, dragă doctore, eu nu sunt genul care să se bazeze pe procedura obișnuită. Eu caut psihologia, nu amprentele sau scrumul de țigară.”

„Toată tărășenia este o fantasmagorie! strigă monsieur Bouc.”

   Ei bine, da! Așa am reacționat și eu când am citit cartea prima dată, acum câțiva ani și dacă vi se pare la fel, sunteți pe drumul cel bun, oricât de ciudat ar suna. Pe măsură ce investigația avansează, începem să-i bănuim pe toți, pe rând. Observăm că și cutare avea motiv sau ocazie, iar până la urmă ne dăm bătuți,spunându-ne cu frustrare că nu mai înțelegem nimic, că nu există nicio logică. Nu vă faceți griji, în final totul va fi lămurit și explicat ca la carte, cum numai Lady Agatha știe.

„- Ma foi! spuse monsieur Bouc nemulțumit. Chiar toată lumea din acest tren minte?

– Asta urmează să aflăm, răspunse Poirot.”

„Dacă rezolvați acest caz, mon cher, am să cred cu adevărat în miracole!

   Unii nu înțeleg de ce recitim anumite cărți sau sunt de părere că mai ales în cazul unui roman polițist, a doua lectură nu mai are farmec, întrucât cunoaștem finalul. Ei bine, îi contrazic. La prima lectură eram atât de prinsă în poveste, încât multe lucruri nu le-am băgat de seamă și am căzut în capcana abil întinsă. A doua oară m-am distrat observând toate lucrurile care mi-au scăpat atunci și am fost mai atentă la construcția personajelor decât la acțiune.

   Poirot

E tare ciudat omulețul acesta. Un geniu? Sau un țicnit? Va rezolva oare acest mister? Imposibil, nu văd nici o rezolvare. Este prea încurcat totul…”[/quote_box_center]

   Că vine vorba de personaje, cel mai conturat este, desigur, Poirot, pe care deja îl recunosc și dintr-o scurtă descriere: „Doi bărbați discutau în franceză sub geamul ei. Unul era un ofițer francez, celălalt, un bărbat scund, cu mustăți enorme. Mary Debenham zâmbi ușor. Nu mai văzuse niciodată o persoană atât de înfofolită. (…) Se pregăti cu grijă, înfășurându-se în mai multe haine și fulare și punându-și niște galoși peste ghetele lui îngrijite.” – detectivul este proverbial de friguros, glumind puțin, mă întrece până și pe mine.

   Proverbială îi este și vanitatea, care alături de micile celule cenușii, ar trebui să devină marcă înregistrată: [quote_box_center]„Hercule Poirot încercă să pară modest, dar eșuă cu desăvârșire.”

„- Vă sună cunoscut numele, poate?

– Îmi sună oarecum cunoscut. Dar am crezut întotdeauna că este un croitor de haine de damă.

Hercule Poirot îl privi cu dispreț.

– Este incredibil! spuse el.”

– aș fi dat orice să-i văd fața lui Poirot când a fost confundat cu un creator de haine de damă! Aș vrea să apară în ecranizare!

   Desigur că micile celule cenușii sunt puse la treabă și belgianul descoperă adevărul înaintea tuturor și ca în fiecare roman, priceperea sa ne „enervează” și mai tare; el știe ceva ce nouă ne scapă și nu se abține să ne-o arunce în față:

„- Nu înțelegeți, spuse el. Nu înțelegeți deloc. Spuneți-mi, știți cine l-a ucis pe Ratchett?

– Dumneavoastră știți? replică monsieur Bouc.

Poirot încuviință din cap.

– O, da, răspunse. Știu deja de ceva vreme. Este atât de clar, încât mă întreb cum de nu v-ați dat seama și dumneavoastră.”

Momente amuzante

   De fiecare dată când citesc ceva de Agatha Christie, mă amuz teribil: ce umor fin, cum poate această femeie să-i ironizeze pe englezi și nu numai:

„Poirot, citind corect gândurile englezului, știu ce-și spusese în sinea lui. „Doar un afurisit de străin.”

Fideli obiceiurilor națiunii lor, cei doi englezi nu erau prea vorbăreți.”

Îmi place să-i văd pe englezi nervoși, comentă Poirot. Sunt tare amuzanți. Cu cât sunt mai emoționați, cu atât mai puțin știu să vorbească.”[/quote_box_center]

   La acest paragraf, pur și simplu am pufnit în râs: „La o masă micuță, stătea bățoasă una dintre cele mai urâte doamne în vârstă pe care le văzuse vreodată. Era de o urâțenie distinsă – care fascina mai mult decât oripila. (…) Este o personalitate, spuse monsieur Bouc.  Urâtă ca noaptea, dar se face remarcată. Sunteți de acord?”

   Ecranizări

   O carte pe care neapărat trebuie s-o citiți înainte de a vedea ecranizarea, ce urmează a fi lansată și care sper din tot sufletul să fie mai bună decât celelalte. Până în prezent, după „Crima din Orient Express” au fost făcute nu mai puțin de 2 ecranizări și 2 adaptări. Atunci când apreciezi foarte mult o carte, ți se pare că nicio ecranizare nu se ridică la nivelul ei. Așa mi s-a întâmplat și mie. Cel mai mult mi-a plăcut cea din 2010, cu David Suchet. Pe lângă faptul că pentru mine nu există alt Poirot decât David Suchet, ecranizarea este bine realizată și ceea ce apreciez cel mai mult, atmosferică: se aude vântul șuierând, se observă balansul atunci când trenul merge, scenele cu zăpada sunt excepțional filmate, parcă simți și tu frigul iernii din Balcani. Chiar dacă nu se regăsește în carte, mi s-a părut genială aluzia la obsesia lui Poirot pentru simetrie: la micul dejun, atunci când este întrebat cum preferă ouăle, răspunsul detectivului este: fierte și de aceeași mărime. Când îi sunt aduse, așază un tacâm deasupra lor, pentru a vedea dacă sunt la fel.

   Chiar dacă în carte nu s-a întrerupt lumina, introducerea în film a acelei scene sporește și mai mult atmosfera: felul în care stăteau cu toții adunați la lumina lumânărilor, acela chiar e un cadru bun. Nu mi-a plăcut însă la sfârșit, când reacția lui Poirot a fost exagerată: chiar nu-l văd pe micuțul detectiv belgian țipând și ieșindu-și din fire în acel fel. Bineînțeles că scena nu a existat în carte.

   Probabil ecranizarea din 1974 a fost cea mai fidelă, dar cu tot respectul pentru marii actori (Ingrid Bergman, Anthony Perkins, Lauren Bacall, Sean Connery, Vanessa Redgrave, Jacqueline Bisset, Michael York), pe la jumătate mă apucase o plictiseală și verificam în continuu cât mai durează. Și nu știu de ce monsieur Bouc a devenit italianul Bianchi.

   Însă Zmeura de Aur ar primi de la mine adaptarea din 2001, cu Alfred Molina în rolul lui Poirot. Pe bune,  Alfred Molina?! Nu mi se pare actor mai nepotrivit pentru a-l interpreta pe detectiv. Este prea latin, dacă pot spune așa, pentru calculatul Poirot. Și unde s-au pierdut „ochii verzi ca ai unei pisici”? Molina are ochii negri precum cafeaua. Lăsând la o parte nemulțumirile de ordin estetic, acțiunea este plasată în zilele noastre, ceea ce îi răpește tot farmecul. Să-l vezi pe Poirot folosind laptop-ul sau derulând o casetă video? Bine că nu a fost realizat filmul mai târziu, cred că îl vedeam făcându-și un selfie sau dând scroll pe Facebook. Agatha Christie și telefoane mobile, televizoare? Nu, clar nu. În plus, dacă acțiunea ar fi plasată în zilele noastre, intriga nu ar mai avea nici un haz: cu telefoanele mobile nu puteau să anunțe Poliția atunci când constatau decesul? Ce să mai vorbim de cutia de pălării, care are un rol important în investigație… Nici măcar înzăpezirea nu s-a păstrat, drumul fiind blocat de un bolovan pe șina de cale ferată. Contesa Dragomiroff a fost transformată în soția unui dictator din America de Sud, suedeza, valetul și chimonoul roșu au fost eliminate, iar frumoasa contesă Andrenyi este inacceptabil de comună. Pe scurt, opera Agathei a fost măcelărită cu sânge rece, mai ceva ca Ratchett.

    O surpriză plăcută mi-a produs adaptarea japoneză din 2015: deși acțiunea este plasată în Japonia și toate personajele sunt de această naționalitate, diversitatea dispărând din acest punct de vedere, filmul este atmosferic și unele aspecte sunt mai fidele decât în celelalte ecranizări: doar aici apare una dintre replicile mele preferate, în care Poirot îi spune lui Ratchet că nu-i place fața lui, chimonoul este prezent (și este roșu, nu alb, ca în ecranizarea din 1974) și se pune o problemă ce nici măcar în carte nu există: dacă a nins în noaptea crimei, ceea ce ar fi șters urmele din zăpadă.

   Așa că sper din tot sufletul ca ecranizarea din 2017 să fie una pe măsura cărții. Deși încă de pe acum am câteva observații cu privire la distribuție: Johnny Depp este prea tânăr, sexy și carismatic (suficient încât să flirteze cu personajul lui Michelle Pfeiffer) pentru Ratchett, iar pe Penelope Cruz nu o văd în rolul misionarei suedeze (din câte mi-am dat seama din trailer și câteva informații, se pare că nici suedeză nu mai e, aducând-o pe Pilar Estravados din alt roman al Agathei Christie, „Crăciunul lui Hercule Poirot”); mai degrabă o vedeam pe Penelope în rolul contesei Andrenyi. Cel mai bine cred că se potrivesc Michelle Pfeiffer (o adevărată provocare rolul acesta!) și Judi Dench, însă rămâne de văzut.

   Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

  Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

 

Cartea Crima din Orient Express de Agatha Christie poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Surse foto: arhivă personală, Le Cinema Dreams – blogger, Daily Mail

Pe urmele lui J.K. Rowling în Porto

    V-ați întrebat vreodată prin ce locuri s-au perindat scriitorii voștri preferați? Vă propun să ne plimbăm pe urmele lor, chiar dacă numai virtual (deocamdată).

   Fani sau nu, puțini știu că J.K. Rowling autoarea celebrei serii Harry Potter, a trăit o vreme în Porto. Mai exact, între anii 1991 și 1993, exact când își are începuturile seria.

   Pe atunci anonimă, viitoarea scriitoare a sosit în pitorescul oraș pentru a preda limba engleză. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul portughez Jorje Arantes, care i-a devenit soț și tatăl primului copil, Jessica. Ulterior cei doi s-au despărțit, autoarea plecând spre țara natală împreună cu fetița în vârstă de doar patru luni și cu primele trei capitole din primul volum al seriei, „Harry Potter și Piatra Filosofală”.

„”In those first weeks in Portugal I wrote what has become my favourite chapter in the Philosopher’s Stone, ‘The Mirror of Erised’ — and had hoped that, when I returned from Portugal I would have a finished book under my arm. In fact, I had something even better: my daughter, Jessica,” Rowling explains on her official website.” (sursă )


„„În acele prime săptămâni în Portugalia am scris ceea ce urma să devină capitolul meu favorit din Piatra Filosofală, „Oglinda lui Erised” – și speram că mă voi întoarce din Portugalia cu o carte terminată sub braț. De fapt, m-am întors cu ceva mai bun: fiica mea, Jessica,”, declară Rowling pe site-ul său oficial.” (traducere aproximativă).


   A urmat o perioadă neagră în viața autoarei: tocmai îi murise mama, se despărțise de soț, nu își găsea de lucru, trebuia să se descurce singură, cu un copil, având o situație financiară precară, trăind din ajutoare sociale. A fost diagnosticată cu depresie clinică și se spune că a avut gânduri de suicid (sursa Wikipedia). Și când mă gândesc că ne-am aflat la un pas de absența seriei Harry Potter din literatură, mă ia cu fiori.

   Depresia ei s-a manifestat în carte sub forma Dementorilor, ființele care absorb toată fericirea și sentimentele pozitive în general, lăsând în urmă disperare și tristețe.

   Cert este că perioada petrecută în Porto și-a pus amprenta asupra operei sale. Nu e de mirare că m-am îndrăgostit la prima vedere de acest oraș pitoresc!

Librăria Lello

   Se poate observa cu ochiul liber că Librăria Lello, a treia cea mai frumoasă din lume, este sursa de inspirație pentru librăria Caligrafie și Pete/Flourish and Blotts, de unde elevii școlii Hogwarts își cumpărau manualele. De asemenea, se spune că scara de la Hogwarts își are originea în cea de la Librăria Lello.

   Aparent, J.K. Rowling își petrecea timpul la Lello, unde cu mai multe cafele în față, a pus bazele seriei. Personal, n-am văzut vreo cafenea pe acolo (doar cărți și foarte mulți turiști înnebuniți după selfie-uri), însă după mai multe surse, la etajul doi al librăriei, într-un timp se serveau cafea și ceai.

   Librăria Lello a fost fondată în 1906, de frații cărora le poartă numele. Decorul este unul deosebit, fiind una dintre cele mai populare locații vizitate de turiști. De fapt, din tot ce am vizitat în Portugalia, aici am întâlnit cea mai mare aglomerație, ceea ce vorbește de la sine.

Cafeneaua Majestic

   Cafeneaua Majestic este, de asemenea, relaționată cu autoarea britanică și celebra serie fantasy. Se spune că pe unul dintre șervețelele acestei cafenele, J.K. Rowling și-ar fi schițat câteva idei ale primului roman.

   Fondată în 1921, Majestic este în top 10 al celor mai frumoase cafenele din lume. Un local prestigios, șic, cu mobilier în stil Art Nouveau, ce recreează atmosfera de epocă de la începutul secolului trecut. Dacă o pot compara cu o locație de la noi, atunci aleg ca reper „Carul cu bere”. Aceeași atmosferă de epocă, sugerată de arhitectura și mobilierul deosebite.

   Unele guri spun că prezența lui J. K. Rowling la Majestic este un simplu zvon, întrucât la acea vreme, autoarea nu și-ar fi permis din punct de vedere financiar să frecventeze acea cafenea; cafeaua la Majestic este destul de scumpă față de cea servită în alte localuri, fiind unul dintre punctele de referință ale orașului. Însă fostul soț al scriitoarei ar fi confirmat prezența lor la acea cafenea:

“Yes, we used to frequent the Majestic,” Rowling’s former husband, Portuguese journalist Jorge Arantes, told AFP in a rare interview.”sursa

   Totodată, scriitoarea a recunoscut că obișnuia să scrie prin cafenele, pentru că așa reușea să-și adoarmă fiica, ieșind cu ea la o plimbare.

Harry Potter-iștii

   Mergând prin Porto, dacă nu ești acolo în perioada vacanței copiilor, poți vedea pe străzi elevi purtând pelerine precum cele din Harry Potter. Există o veche tradiție, originală din Coimbra, referitoare la uniformele formate din acele pelerine.

   Un alt zvon susține că ele au servit drept sursă de inspirație pentru pelerinele purtate în celebra serie, elevii din Porto îmbrăcați astfel fiind cunoscuți drept „Harry Potter-iști”.

   Nu știu cât de adevărată este presupunerea privind inspirația autoarei, cert este că și în Anglia întâlnești elevi purtând pelerine ca uniformă.

Salazar Slytherin

   Altă supoziție este că numele personajului Salazar Slytherin/Viperin, fondatorul casei omonime, se trage de la António de Oliveira Salazar, dictatorul Portugaliei între anii 1932 și 1968. Dacă stăm să ne gândim la obsesia fondatorului Casei Slytherin pentru sângele pur, parcă aduce cu fascismul instaurat de Salazarul portughezilor.

   Totuși, această presupunere nu a fost confirmată.

   Așadar, dacă sunteți fani Harry Potter, o vizită în Porto este obligatorie! Măcar pentru a verifica dacă Librăria Lello seamănă cu Flourish and Blotts!

    Surse foto: arhivă personală, Witchcraft and Wizardry – Wikidot

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul-recenzie

 

Titlul original: The Right Hand of Evil

Editura: RAO

Anul apariţiei: 1999, 2005

Traducere de: Gina Monica Șerban

Număr pagini: 442

Gen: Horror

Cotație Goodreads: 3,74

   Pentru că nu a trecut bine Halloween-ul, vă propun să mai rămânem puțin în atmosferă și să vorbim despre „Mâna dreaptă a diavolului”. Un horror clasic, cu accente gotice. Deși au fost discuții legate de încadrarea romanului într-un gen anume, însuși autorul susținând că nu este horror, ci thriller, vă spun eu: garantat e horror!

   Încă din primele pagini, observăm viziunea cinematografică a autorului; avem impresia că urmărim un film horror american tipic: avem o familie, o moștenire, o casă bântuită și lucruri stranii care se întâmplă.

   Familia, formată din Ted și Janet Conway și cei trei copii, gemenii Kim și Jared, în vârstă de 16 ani și Molly, de un an și jumătate, întâmpină dificultăți: Ted are probleme cu dependența de alcool. Relația sa cu soția și cei doi copii mai mari se deteriorează pe zi ce trece, în timp ce Molly, mezina, se sperie de comportamentul său. Janet a fost de multe ori pe punctul de a-l părăsi, însă de fiecare dată a dat înapoi. Situația financiară e precară, iar picătura care umple paharul vine odată cu concedierea lui Ted de la actualul loc de muncă, un hotel. Pierduse multe slujbe până atunci din cauza alcoolismului și până la a fi dat afară și de aici era doar o chestiune de timp.

   Când lucrurile par să meargă din ce în ce mai rău, Ted primește un telefon: sora medicală de la azilul în care era internată mătușa sa, Cora, îl anunță că aceasta este pe moarte și că vrea neapărat să-și vadă singurele rude.

   A doua zi, întreaga familie pornește spre acel azil. Înainte să moară, mătușa Cora îi dă lui Kim două cruciulițe, pentru ea și sora ei mai mică, Molly, cu indicația de a le purta tot timpul pentru a le proteja.

   Așa se pomenește familia Conway cu o moștenire: o casă veche, în care a locuit mătușa Cora și o sumă de bani, cu indicația ca acea casă să nu fie înstrăinată.

   Cei cinci membri ai familiei, împreună cu pisica lui Kim și câinele Scout, se mută în casă cu intenția de a o transforma într-un hotel. Este visul lui Ted să conducă propriul hotel, în loc de a fi un simplu angajat, la cheremul unui patron care îl poate da afară oricând „doar” pentru că bea în timpul programului.

  Ceva se întâmplă în acea casă, ceva ce-i schimbă la propriu peste noapte pe Ted și pe Jared, fiul acestuia: din tatăl și soțul neglijent și pus mereu pe scandal, pe care-l vedeai mereu cu un pahar de băutură în mână, Ted se transformă în bărbatul grijuliu și înțelegător de la începutul căsniciei: își sprijină soția și o încurajează să picteze peretele casei, le acordă atenție copiilor, ascultându-i și prețuind ceea ce au de spus, dar mai ales, se apucă serios de recondiționat casa, muncind din greu. În plus, nu mai simte nevoia de a se atinge de alcool.

   În schimb, Jared se schimbă în sens negativ: din băiatul cuminte, ce-și iubea și sprijinea mama și surorile, preluând din responsabilitățile tatălui, se transformă într-un adolescent mai mult decât rebel, ce petrece din ce în ce mai puțin timp cu familia, se închide în camera sa, unde ascultă muzică tare; se împrietenește cu un coleg de la noua școală, alături de care merge peste tot. Tatăl său îi propune un târg: să se mute în camera de la subsol, unde va putea face orice dorește, cu singura condiție ca muzica să nu se audă în casă.

   Lucruri ciudate încep să se întâmple în acea cameră subterană… Și Kim simte că s-a schimbat ceva: legătura telepatică avută cu fratele ei geamăn, prin care fiecare știa ceea ce gândea sau cum se simțea celălalt fără să vorbească, aproape a dispărut; Kim nu mai poate să-l simtă pe fratele ei așa cum o făcea înainte.

   Între timp, familia Conway nu este deloc bine văzută în comunitate. Ca în orice oraș mic, de provincie, cu toții se cunosc între ei, iar preotul are o mare influență asupra localnicilor. Școala la care merg gemenii este una catolică, la care predau călugărițe ce impun o disciplină foarte strictă.

Preotul, împreună cu unii localnici, încearcă să împiedice familia Conway în a obține autorizația necesară construirii hotelului.

   Pe de altă parte, Jake, fiul celei care a lucrat ca menajeră în casă pe vremea Corei Conway, face, la rândul său, tot posibilul pentru a-i îndepărta. Se pare că mama lui, care se ocupa cu magia voodoo, a dispărut fără urmă în urmă cu 40 de ani, când soțul Corei Conway s-a spânzurat de un copac. Se spune că acesta a fost evenimentul declanșator al nebuniei Corei, de atunci fiind internată la azil.

   Un alt element important este o Biblie înmânată preotului de către Cora la ultima sa spovedanie; Biblia în care de-a lungul timpului, toate femeile din neam au scris.

   Ca în orice horror, multe lucruri ciudate se întâmplă, iar mâna răului se simte din ce în ce mai aproape… Ce lucruri ciudate? Pentru asta va trebui să citiți cartea.

„„E din cauza luminii care cade ciudat”, se gândi ea, aruncând o privire spre umbrele care întunecau veranda. Dar nu, nu era lumina, întreaga clădire părea învăluită într-o mantie întunecată; de parcă ar fi ascuns, cu mare greutate, primejdii necunoscute pe care nu le mai putea cuprinde.”

   Ce mi-a plăcut: cartea se citește foarte ușor, deși la prima vedere pare voluminoasă. Viziunea cinematografică a contribuit la acest lucru, dându-ți impresia că urmărești un film. De asemenea, alcoolismul lui Ted este foarte bine descris: simptomele, nevoia de a bea mereu ceva, comportamentul față de familie, atmosfera tensionată pe care o induce, prezența toxică pentru cei din jur, care răsuflă ușurați imediat ce iese din cameră sau nu vine la cină…

Pot spune că povestea este bine construită; este o carte OK, care îmbină cele două planuri, prezentul și trecutul, la care martoră este casa familiei Conway.

   Ce nu mi-a plăcut: o parte peste care nu pot trece este violența împotriva animalelor. În carte sunt întâlnite sacrificii animale în vederea venerării diavolului și pot spune că peste acele fragmente pur și simplu am simțit nevoia să trec fără a le citi. Din fericire, nu sunt multe și dacă știți că nu vă afectează, e OK. În ceea ce mă privește, e mai mult o problemă personală, fiind fanatică atunci când vine vorba de animale.

   Finalul mi s-a părut un pic abrupt, exact ca într-un film. Un aspect în care viziunea cinematografică este un pumnal cu două tăișuri… Mi-ar fi plăcut să avem un epilog, dar din nou, e ceva ce ține de gustul fiecărui cititor.

   Cam multe clișee: familia ce se mută într-o casă și lucruri ciudate încep să se întâmple. În plus, alcoolismul, ideea hotelului, toate mă duc cu gândul la „Shining” al lui Stephen King. Totuși, dacă nu vă deranjează neapărat clișeele și doriți să mergeți la sigur, cu un horror clasic, o veți savura.

Citate:

„Orice ființă vie poartă magie în ea, și cele moarte, la fel. Trebuie doar să știi cum să le folosești.”

„Era Răul.

Un Rău atât de pur și nealterat, încât pentru o clipă Kim nu avu altă reacție decât să rămână paralizată în fața lui. Înțelese imediat că el era sursa a tot ceea ce văzuse, simțise sau auzise.”

„Ellie îl văzuse pe Diavol.

Era acolo, în St. Albans.

Ca întotdeauna.”

„Brusc, degetul se transformă într-o gheară, iar preotul se feri când aceasta se repezi să-l înhațe. Văzu iarăși demonul întrezărit cu ceva timp în urmă, numai că acum îl privea lacom, arătându-și colții. Limba lui se îndrepta spre el, sâsâind, iar ochii îi străluceau cu o furie diavolească.”

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

„Un demon fusese eliberat în St. Albans de Halloween, chiar cu un secol în urmă. Acum, în noaptea aceasta, își întindea el oare din nou lucrătura asupra orașului?”

„- N-au fost simple coșmaruri, Kim, îi răspunse părintele Mac-Neill. Nici unul dintre ele. Tot ce ai văzut – tot ce ai crezut că ai visat – s-a întâmplat în realitate. Totul.”

 Despre autor:

   John Saul este un autor contemporan american de romane horror. Este considerat un maestru al acestui gen și unul dintre cei mai prolifici scriitori, publicând peste 30 de cărți. Printre cele mai cunoscute romane se numără: „Chinuiește-i pe copii” (bestseller), „Casa de la răscruce”, „Clubul Manhattan”, „Cronicile din Blackstone”, „Midnight Voices”.

 Verificaţi disponibilitatea cărţi Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul  pe targulcartii.ro

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.- Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

Impostoarea, de E. Lockhart-Editura Trei-recenzie

 

Titlul original: Genuine Fraud

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Andrei Dósa

Număr pagini: 282

Gen: Thriller psihologic, Young Adult

   Cred că am înnebunit, și cartea asta miroase a zmeură! Probabil toate cărțile în țiplă păstrează între file această aromă… Sau poate am înnebunit și am halucinații olfactive. Poate cartea a avut în întregime un asemenea efect asupra mea, derutându-mă.

   Citind această carte, nimic nu mai e sigur. Nu mai știi care e adevărul, ce e real sau plăsmuit, cine e cine spune că e.

   Un thriller psihologic atipic. În majoritatea romanelor polițiste sau thriller, tiparul este clasic: este găsit cadavrul și începe ancheta: cine este criminalul?

   Aici lucrurile stau diferit. Este destul de greu să vorbești despre „Impostoarea” fără a da spoilere. Misterul este construit într-un mod atipic, avem impresia că ni se dezvăluie totul de la început, pentru a ne da seama mai târziu că lucrurile stau altfel decât ne-am imaginat.

   Romanul se diferențiază de altele prin cronologia inversă a faptelor: începe cu capitolul 18, se merge în sens invers până la primul capitol, pentru a se închide cu capitolul 19. Este interesant, inedit, original, determinându-ne să ne punem neuronii la contribuție pentru a descâlci puzzle-ul. Totuși, la un moment dat poate fi derutant, unii dintre cititori neapreciind acest mod de narațiune. În primele pagini ale cărții facem cunoștință cu Jule (care nu știm de ce își spune Imogen), o adolescentă obscen de bogată, ce se bucură de luxul unui hotel din Mexic. Mie, una, nu-mi plăcea de ea: pare o puștoaică de bani gata, răsfățată, ce inventează lucruri din capriciu, jucându-se cu identitățile și accentele pentru a se amuza.

„Era în continuare în costum de baie, dar își încălțase adidașii verde-marin. Se dăduse cu ruj roz-aprins și cu un creion dermatograf argintiu. Avea un costum de baie întreg gri-metalizat, cu un cerc pe piept și decolteu adânc. O înfățișare demnă de Universul Marvel.”

  Minte cu ușurință și fuge în continuu de ceva. Când face cunoștință cu Noa, are impresia că aceasta o urmărește, drept urmare se deghizează și pleacă pe ascuns.

   La prima vedere, am considerat-o paranoică, mitomană, o fetiță bogată care se plictisește și își imaginează tot felul de situații pe care ajunge să le creadă reale. Printre altele, povestea despre părinții ei, spusă la începutul cărții, mi s-a părut trasă de păr. Dacă este sau nu reală veți descoperi voi.

   Cunoscând-o mai bine, aflăm că suferă pentru că prietena ei cea mai bună, Imogen, s-a sinucis cu ceva timp în urmă, aruncându-se de pe podul Westminster. Am crezut că și-a însușit numele acesteia pentru a trece mai ușor peste doliu; fiecare persoană are propriile metode de a depăși perioade nefaste din viață, așa că totul este posibil. Însă în cazul lui Jule, însușirea numelui prietenei ei depășește limitele spre un nivel patologic, ajungând la furt de identitate: se recomandă drept Imogen, locuiește în apartamentul acesteia, îi folosește lucrurile.

„Oare toți oamenii sunt așa, nu au un sine adevărat?

Sau doar Jule e așa?”

„Era ciudat că rochia altcuiva o făcea să se simtă ca nouă. Senzația aceasta de a fi altcineva, de a se transforma în altcineva, de a fi tânără și frumoasă și de a traversa acest pod spre ceva măreț  – iată de ce venise Jule în New York.

Până în dimineața aceea, nu simțise niciodată o asemenea posibilitate întinzându-se în fața ei.”

   Unul dintre aspectele care mi-au plăcut la carte este construcția personajelor: complexe, chiar cu trăsături patologice.

   Jule este fascinată de prietena ei, Imogen, ar dori să fie ca ea, să fie în preajma ei, să se bucure de toată atenția ei și pretinde că o înțelege cel mai bine pe această lume, cum nici măcar Forest, iubitul acesteia, nu o poate face.

   Pe de altă parte, Imogen are o personalitate narcisică: caută să fie adulată de cei din jur, se hrănește din admirația acestora pentru ea. Se plictisește ușor de oameni, se bucură de compania lor o perioadă, după care se satură de ei și le găsește înlocuitori, aruncându-i ca pe niște jucării stricate. Din acest punct de vedere, este și un pic sadică.

„De ce simțea Immie nevoia să vrăjească pe toată lumea? Era doar un grup de băieți care nu aveau prea multe de oferit. Dar Immie făcea genul ăsta de lucruri de fiecare dată când situațiile deveneau intense. Își îndrepta atenția spre oameni noi și-și exersa farmecul pe ei, oameni care se simțeau norocoși că sunt băgați în seamă. (…) Immie avea nevoie de o doză proaspătă de admirație.”

   Imogen a fost adoptată de o familie foarte bogată, fiind abandonată la naștere de mama sa toxicomană. Deși aparent are tot ce o adolescentă de vârsta ei ar putea doar visa – o familie care o iubește, bani la discreție, vacanțe oriunde își dorește, un apartament în Londra (asta înseamnă că e chiar foarte bogată), prieteni care o admiră -, în sufletul ei este tot nefericită: se simte același copil abandonat, nedorit.

   După ceva timp în care Imogen a dispărut, Jule a găsit în coșul de pâine un bilet: prietena ei s-a sinucis, aruncându-se de pe podul Westminster. Deși corpul nu i-a fost găsit, biletul este considerat suficient pentru lămurirea faptelor. Și totuși, rămâne întrebarea: sinucidere sau crimă? Rămâne să descoperiți singuri, mai multe nu pot să vă spun, simt că aș strica tot misterul.

   O mică atenționare: prima parte, cam până aproape de jumătate, nu pare deloc thriller. Nu renunțați, povestea devine mai interesantă și chiar nu-ți mai vine s-o lași din mână, doar că un pic mai târziu, cronologia inversă fiind „vinovata”. La început și eu mă întrebam: dar unde este thriller-ul? Unde este crima? Nu vedeam decât o poveste a unei adolescente cam prostuțe, care se joacă de-a identitățile. Nu este așa! Nu aveți idee cât de mult pot înșela aparențele și ce ascunde această poveste!

  Romanul mi-a plăcut pentru modul inedit în care este scris – cronologia inversă, chiar dacă la un moment dat mi-a dat bătăi de cap. Limbajul este unul credibil, realist, reflectând vocabularul folosit de adolescenții din ziua de azi, cu meritul cuvenit traducerii: „A devenit avocatul ăsta important, gen.”

   De asemenea, personajele sunt foarte bine construite, onorând renumele de thriller psihologic. Unii spun că seamănă foarte bine cu o altă carte, după care s-a făcut și film, titlul regăsindu-se în secțiunea de mulțumiri ale autoarei, de la final. Nu-i voi divulga numele, pentru că aș strica tot suspansul și veți cunoaște imediat turnura pe care o iau faptele în „Impostoarea”. Dar vă invit pe voi mai întâi s-o citiți, apoi să-mi spuneți cu ce altceva, carte sau film, vi se pare că seamănă.

  Eu, una, nu am citit cartea respectivă, am văzut doar filmul și pot spune că deși forma seamănă, conținutul diferă. Mai exact, construcția personajelor, ceea ce mi-a plăcut mult la „Impostoarea”.

Citate:

„Romanele polițiste mențin statu-quoul. Totul se elucidează la final. Ordinea este restaurată. Dar ordinea nu prea există cu adevărat, nu-i așa? E un construct artificial.”      

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.

– Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

„Încerc doar să fiu. Să exist și să mă bucur de ceea ce e chiar sub nasul meu. Știu că acesta e un lux și probabil sunt o nenorocită și pentru că-mi permit acest lux, dar mă gândesc și că încerc să apreciez asta, oameni buni! Dați-mi voie să fiu recunoscătoare că mă aflu pe această plajă și să nu fiu nevoită să mă simt ca și cum ar trebui să mă lupt mereu.”

„Cu cât stai mai mult, cu atât există mai puține lucruri pentru care să te întorci.”

„Poate că sunt o persoană groaznică, dar e atât de bine, Jule, să nu te mai simți vinovată.”

 Despre autoare:

  1. Lockhart (pe numele său adevărat Emily Jenkins) este o autoare americană contemporană. A absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. Sub numele real scrie cărți ilustrate pentru copii, în timp ce pseudonimul E. Lockhart, preluat de la bunica maternă, este rezervat romanelor Young Adult.

   Unul dintre cele mai cunoscute publicații ale sale este romanul „Mincinoșii” (bestseller New York Times), apărut la Editura Trei alături de: „Lista iubiților mei” (ALA Best Books for Young Adults în 2006), „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” (finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), „Cum să fii o fată rea” (scris în colaborare cu Sarah Mynowski și Lauren Myracle).

 

Cartea Impostoarea de E. Lockhart poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
17

       Ce filme să urmărești de Halloween

    Mai e puțin până la Halloween. Dovleci scobiți, deghizări… Îmi aduc aminte de serbările de la orele de engleză, când ne costumam și adunam mere cu dinții din ligheanul cu apă…

   Că-l sărbătorim sau nu, cred că pe mulți ne atrag filmele horror. Dar nu clișeeșe bu-hu-hu, ci filme bune. V-am pregătit o selecție de filme horror numai bune de urmărit în noaptea de 31 octombrie.

1.Pay the Ghost (2015)

   Este mai mult fantasy decât horror, însă acțiunea se petrece de Halloween. O familie americană obișnuită se pregătește de celebra sărbătoare, însă totul se năruie când copilul de 7 ani dispare chiar de sub ochii tatălui său, la un bâlci, în seara cu pricina.

   Un film interesant, cu Nicholas Cage în rolul tatălui, adaptat după cartea cu același nume a lui Tim Lebbon.

2.The Shining (1980)

   Ecranizarea capodoperei lui Stephen King, jucată magistral de Jack Nicholson. Jack Torrance, (Jack Nicholson), un scriitor aflat în pană de inspirație se mută împreună cu soția și fiul lor într-un fost hotel dintr-o zonă izolată. Izolarea, vremea friguroasă, cu nămeți cât casa, lipsa de inspirație, abstinența de la alcool și/sau influența unor spirite malefice îl împing pe Jack la lucruri îngrozitoare…

3.The Conjuring (2013)

   Celebrii specialiști în fenomene paranormale Ed și Lorraine Warren se confruntă cu o nouă provocare: un demon ce terorizează o familie. Vor reuși să iasă învingători din luptă?

   Se pare că filmul este inspirat din fapte petrecute în realitate, iar investigatorii de fenomene paranormale Ed și Lorraine chiar au existat, desfășurându-și activitatea în anii 1970. Printre altele, ei s-au ocupat de cazul Amytiville și exact ca în film, au înființat un muzeu cu toate obiectele încărcate de energie malefică pe care le-au confruntat de-a lungul timpului. Lorraine trăiește și astăzi.

4.Carrie (1976, 2013)

O ecranizare după alt roman de Stephen King, de fapt primul din cariera sa, pe care l-a aruncat la gunoi. Noroc cu soția, care l-a recuperat la timp.

Carrie este o adolescentă crescută de o mamă habotnică, obsedată de ideea păcatului. Fata are puteri telekinetice, care îi scapă de sub control mai ales atunci când este supărată sau nervoasă. Poate mișca obiectele cu natura minții. În același timp, Carrie este ținta bullying-ului, a colegilor care o hărțuiesc în continuu. Indiciu: nu se va termina bine pentru nimeni.

Au existat două ecranizări, una în 1976 și cealaltă în 2013. Personal, mi-au plăcut amândouă. Și da, filmele mi-au plăcut mai mult decât cartea, ceea ce pățesc de regulă cu ecranizările după King!

5.Domnișoara Christina (1992, 2013)

   Ecranizat de două ori după nuvela lui Eliade care l-a costat catedra la Universitate în anii 1930, oamenii de atunci nefiind obișnuiți cu o asemenea doză de erotism. Primul film, cel din 1992, este mai dark, iar jocul actoricesc mai bun. Ca și când tehnologia mult mai slab dezvoltată de atunci ar fi pus presiune pe actori să compenseze, să facă o treabă mai bună.

   Cel din 2013 se bazează pe prea multe efecte speciale, ceea ce paradoxal, îi știrbește din atmosfera horror și în afară de Maia Morgenstern, nu m-a impresionat nici un actor.

   Însă per total, ambele mi-au plăcut.

 

6.IT (2017)

   Toamna aceasta a fost senzația cinematografelor. Ecranizat după romanul omonim al lui Stephen King, ne spune povestea unui clovn malefic, care ademenește copiii. De ce este malefic? Ce le face? Aflați vizionându-l!

   Mi-a plăcut filmul, n-am citit cartea și parcă am o reținere s-o fac… Când vine vorba de Stephen King, am gusturi ciudate: apreciez mai mult filmele, cărțile sunt prea mult pentru mine.

   Există încă o ecranizare realizată în urmă cu mult timp, însă m-a plictisit atât de tare, încât n-am avut răbdare s-o urmăresc până la sfârșit. Dar IT de anul acesta chiar e bun, vă asigur.

Voi ce filme urmăriți de Halloween?

Popcorn GIFs - Find & Share on GIPHY

Surse foto: The Lineup

by -
7

O lansare de Goncourt

  Neîncăpătoare a fost sala de la Cărturești Verona pentru publicul venit la evenimentul de lansare a cărții Leilei Slimani, „Cântec lin”. Cred că n-am văzut atât de multă lume la o lansare desfășurată la Cărturești. Oameni veniți de peste tot pentru a o cunoaște personal pe tânăra scriitoare și a-i obține cartea însoțită de autograf.

  Cine este Leila Slimani? Este cea mai tânără autoare femeie care a câștigat premiul Goncourt, adus de „Chanson douce”, cartea ce s-a lansat ieri în limba română. Născută în 1981, la Rabat, Maroc, Leila a plecat în Franța la vârsta de 17 ani. Specializată în științe politice și studiul mass-mediei, după absolvire a început să lucreze ca jurnalist pentru Jeune Afrique.

    În 2014 și-a publicat primul roman, „Dans le jardin de l’ogre” („În grădina căpcăunului”), ce va fi lansat în curând în limba română la Editura Trei. În 2016, a primit premiul Goncourt pentru „Chanson douce” („Cântec lin”), romanul fiind nominalizat la Prix Renaudor, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié.

   Până de curând, nu știam nimic despre Leila Slimani sau „Cântec lin”. După lansarea din 25 octombrie, nu pot să spun decât că abia aștept să-i citesc ambele romane. „Cântec lin” este un thriller psihologic ce începe cu o crimă a bonei asupra copiilor avuți în grijă. Deși cartea se deschide într-un mod atipic, cu deznodământul, acest lucru n-a făcut decât să mă intrige și să mă facă din ce în ce mai curioasă.

   A fost o plăcere s-o cunosc personal pe Leila Slimani și cel mai mult i-am apreciat simplitatea: îmbrăcată lejer, în blugi, adidași și bluză sport, fără ținute pompoase inutile. Se pare că numai în România ne cramponăm de aparențe, ne îmbrăcăm la patru ace; în străinătate lumea este mult mai degajată și bine face. (Și eu sunt adepta ținutelor simple, mă simt nelalocul meu printre oameni puși la patru ace).

   Alături de Leila, am avut ocazia să-i ascultăm pe: Magdalena Mărculescu, director editorial al Pandora M, ce aparține de Grupul Editorial Trei și coordonatoarea colecției Fiction Connection a aceleiași edituri; Nadine Vlădescu, traducătoarea romanului din franceză în română și tălmaciul nostru pe parcursul evenimentului; Adina Dinițoiu, jurnalist și critic literar; Alexandru Matei.

  S-a discutat despre inspirația autoarei, despre activitatea ei în calitate de mamă, jurnalistă și scriitoare și nu în ultimul rând, despre roman și personajul controversat al bonei. Sunteți curioși să aflați mai multe? Pentru că eu abia aștept să fac cunoștință cu bona și cu restul personajelor, cu motivația acesteia în săvârșirea crimei.

    A fost o plăcere și sper să mai am ocazia de a participa la alte lansări ale cărților Leilei Slimani.

    

Photo credit: Editura Trei

„Dacă tangoul însuși ar dansa cu mine, ar conduce sau s-ar lăsa condus?”

Zeii tangoului, de Carolina de Robertis-recenzie

 Titlul original: The Gods of Tango

Editura: Nemira

Colecția Damen Tango, romane cu dragoste

Anul apariţiei: 2015, 2017

Traducere din limba engleză de: Carla Georgescu

Număr pagini: 377

Gen: biografie fictivă, dramă, dragoste

Roman câștigător al Stonewall Book Award

 

„- Tangoul a început cu tobele, iar tobele sunt o rugăciune, le purtăm încă înlăuntrul nostru.

– Da.

– Bine.

– Și atunci?

– Și atunci, prieteni, tangoul este muzica zeilor.”

   Nici nu știu de unde să încep; „Zeii tangoului” este genul acela de carte care te îndeamnă la a reflecta, a analiza. O carte la care simți nevoia să decantezi tot ceea ce ai citit înainte să te apuci de scris recenzia sau de a începe altă lectură.

   Pot spune cu mâna pe inimă că este o carte cu un subiect pe care nu l-am mai întâlnit; un subiect original, inedit, lipsit de clișee. În același timp, este o carte despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire.

   Povestea începe în 1913, când valuri de imigranți italieni străbăteau oceanul pentru a ajunge în America de Sud. Din acest punct de vedere, mi-a adus aminte de Terra Nostra, un serial brazilian în care personajele principale erau italieni ce emigrau spre Brazilia în căutarea unei vieți mai bune. Nu știu câți dintre voi se uită la telenovele, însă poate își dă seama cineva despre ce vorbesc.

   Revenind la cartea noastră, personajul principal este Leda, o tânără de 17 ani din satul italian Alazzano, de lângă Napoli. Se logodește cu vărul său, Dante, care emigrează în Argentina, cu promisiunea de a o aduce acolo și pe ea într-o zi.

   Timpul trece și are loc nunta – în ciuda romanului atipic, cred că aceasta m-a mirat cel mai tare: o nuntă în absența mirelui, reprezentat de tatăl acestuia, unchiul Ledei, don Matteo. A doua zi, Leda se îmbarcă pe vapor pentru a-și reîntâlni soțul. Călătoria durează 3 săptămâni și ajunsă în port, este întâmpinată de un prieten de-al lui Dante, Arturo, care îi dă cea mai proastă veste posibilă: soțul ei a murit într-o încăierare dintre poliție și anarhiști.

   Prin aceasta, autoarea atinge o altă temă a istoriei Americii de Sud: în acea perioadă, la începutul secolului XX, aveau loc mișcări ale anarhiștilor, muncitori ce luptau pentru propriile drepturi. Și iar îmi aduce aminte de Terra Nostra…

   Leda se trezește peste noapte văduvă într-o țară străină, foarte diferită de mediul în care trăise până atunci.

Era o văduvă adolescentă, aruncată în voia sorții pe un tărâm necunoscut, executând partitura unei muzici noi cu propriul trup.”

   Arturo o conduce la locuința pe care o împărțise cu Dante și cu mulți alți imigranți italieni: un conventillo (diminutiv pentru „mănăstire” în spaniolă), un conac în care locuiau peste 60 de persoane. „Conventillos” erau, de fapt, foste case boierești, abandonate de argentinieni odată cu epidemia de febră galbenă și ocupate ulterior de persoane defavorizate din punct de vedere financiar.

   Leda îi anunță pe cei de acasă de moartea lui Dante, iar aceștia îi promit că îi vor trimite bani pentru a se întoarce în Italia. Însă Leda nu vrea să se întoarcă în Italia; a gustat prea mult din libertate pentru a renunța la ea.

„Banii nu eliberează o femeie. Nu ai cum să înțelegi, fiindcă ești bărbat.”

   În conventillo face cunoștință cu tangoul și se îndrăgostește iremediabil de această muzică. De mică își dorise să cânte la vioară, însă i s-a spus că aceasta nu este o preocupare pentru femei. Tatăl ei îi dăduse, înainte să plece, o vioară încărcată de istorie, cu indicația de a i-o înmâna lui Dante. Acum, că Dante a murit, Leda începe să exerseze în secret la vioară. Visul de a cânta tangou i se așterne în fața ochilor, însă din păcate, în acea perioadă, femeilor nu le era permis să cânte; femeilor nu le era permis nimic, în afară de treburile casnice. Posibilitățile lor erau foarte limitate: ori se căsătoreau, ori ajungeau în bordeluri.

   Leda își câștigă existența în acele zile cosând alături de femeile din conventillo, care așteptau întoarcerea soților de la muncă.

„Stând în curte și făcându-și de lucru cu acul și cu ața, se întreba ce-i putea oferi viața de bărbat. Alte slujbe. Existau mult mai multe locuri de muncă pentru bărbați. Și libertatea de a merge pe stradă la orice oră, fie noapte sau zi.”

   Această primă parte mi s-a părut cea mai monotonă din carte: Leda cosea alături de acele femei, fără să se întâmple nimic toată ziua. La un moment dat, chiar am crezut că Leda se va căsători cu Arturo, totul fiind bine și frumos, dar clișeic. Nicio clipă nu am bănuit continuarea originală a romanului!

   Nu, nu s-a întâmplat nimic între Leda și Arturo, asta era în imaginația mea! Totul ia o turnură decisivă într-o seară, când Leda exersa în tăcere la vioară și-i vine ideea de a se îmbrăca în hainele soțului său. O femeie nu poate cânta tangou, dar un bărbat, da!

 „Totuși, simțea că fata asta nu era ușor de influențat. Era mânată de un soi de disperare, iar el știa că disperarea nu poate merge decât într-una dintre cele două direcții: fie te face docil ca un cățeluș, fie te transformă într-o armă de luptă. Fata asta nu era docilă. Orașul o șlefuia deja ca pe tăișul unei săbii.”

   Partea a doua a romanului începe cu deghizarea Ledei în bărbat: părăsește pe ascuns acea conventillo în care cu toții o cunoșteau ca femeie, își ia înfățișarea de bărbat și pleacă în altă parte a orașului Buenos Aires. În transformare a ajutat-o mult aspectul fizic, fiind înaltă, slabă, fără rotunjimi specifice feminine.

„Cum de-am putut da naștere unei fete fără pic de carne pe ea? se mira uneori mama ei.”

„Și-a inventariat avantajele. Voce joasă. Sâni mici. Șolduri înguste. Înălțimea. Trunchi și membre lungi. Cine s-ar fi gândit vreodată că înfățișarea ei se poate dovedi un avantaj, același fizic pe care îl deplânsese mama ei: cum o să porți vreodată un copil în pântec, ești ca un tub, lucrurile vor trece prin tine fără să rămână și să crească așa cum ar trebui. Și apoi fața ei: uscățivă, ascuțită, deloc fină, așa cum ar trebui să fie fața unei femei (de pildă, Palmira, aplecată deasupra lucrului ei, cu obrajii frumos rotunjiți). Chipul Ledei era dominat de un nas proeminent, ca un cioc, cu o ridicătură îndărătnică exact la mijlocul punții. Nas masculin, ar zice unii. Câtuși de puțin delicat. Înspăimântător.”

„Un fior de spaimă a străbătut-o. Feminitatea ei dispăruse. Fără ea, se simțea urâtă, neprețuită și totodată în culmea fericirii, înălțată într-un plan necunoscut și amețitor.”

   A trebuit să învețe să vorbească, să se miște, să meargă, să se comporte ca un bărbat. Își ia numele de „Dante”, primul care îi vine în minte. Este acceptată într-o trupă de muzicanți, alături de care începe să cânte prin mai multe localuri.

   „Mâine o să cânte mai bine, iar apoi și mai bine, chiar dacă asta însemna ca ea să exerseze până când degetele aveau să-i sângereze. Dorea ceva cu ardoare, dorea să se perfecționeze, își dorea scena, viața însăși.”

   Viața trăită ca bărbat vine cu o revelație: Ledei îi plăceau femeile. Dacă în prezent subiectul este încă unul controversat, cu atât mai mult atunci, când nu se vorbea despre aceste lucruri. Deși abia atunci ea își conștientizează orientarea sexuală, dacă citiți cu atenție, veți observa că este evidentă încă de la începutul romanului: în drum spre port, în ziua plecării spre Argentina, vede din trăsură o femeie în rochie roșie și simte impulsul de a fugi după ea.

   „Dar cum putea să dorească așa ceva? Cum putea o femeie… Nu auzise nicicând una ca asta. Sigur era imposibil, dacă nu cumva diavolesc, cel mai grav păcat, dincolo de orice speranță de mântuire.

Și totuși, se afla aici. Și dorea.”

   Din momentul „transformării”, Leda/Dante trăiește într-o vigilență continuă, pentru că descoperirea secretului, a adevăratei identități ar fi echivalat cu o condamnare la moarte. Erau vremuri violente, în care înjunghierile și bătăile se aflau la ordinea zilei.

Va reuși Leda să păstreze secretul?

   Povestea ei se întrepătrunde cu istoria tangoului. Știați, de exemplu, că la originea tangoului stă muzica africană, cu ale ei tobe? La începuturi, tangoul era cântat în conventillos și bordeluri, locuri în care femeile decente nu călcau. Odată ce tangoul a pătruns în saloanele de la Paris, acest tip de muzică a fost ridicat la adevărata sa valoare și a început să fie cântat pe scară largă.

„- Tangoul, spunea Casemiro, este sunetul Africii.

– Nu, zicea Palo, s-a născut aici. Tangoul e sunetul Americii.

– Dar poartă în el sunetul Africii.”

„Totul se schimbă, a spus Santiago repede. Nu e nimic rău în asta. Tangoul se transformă în continuare, iar noi vom face parte din acea schimbare. … nu trebuie să ne temem de instrumente noi atâta vreme cât fac ca muzica să dăinuiască.”

„- Nu știi ce este tangoul, a întrerupt-o Nestore. Nu e potrivit pentru femei.

– Femeile îl dansează, nu?

– Duminica la prânz, în curtea locuinței, da. Dar tangoul ajunge în multe alte locuri unde să zicem că doamnele nu pot pătrunde.”

   „Zeii tangoului” este, în esență, un roman despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire într-o lume a bărbaților. Pe lângă povestea centrală, întâlnim mai multe teme secundare ce converg spre aceeași idee: Cora, verișoara Ledei, care aparent a înnebunit subit, Mamita, o prostituată căreia i s-a luat copilul la naștere („Băieții tineri îți sfâșie inima, căci oricare dintre ei ar putea fi propriul tău copil.”), Carmen, obligată de fratele ei să se mărite cu un bătrân pentru a salva situația financiară a familiei, Rosa, copilul din flori al unui moșier, nevoită să plece de acasă pentru că amantul mamei n-o voia prin preajmă, Fata Vrabie, o emigrantă poloneză, vândută unui bordel, Alma, ajunsă tot într-un bordel, cu un copil în brațe. Femei nevoite să se prostitueze pentru a supraviețui, deoarece societatea nu le dădea nicio șansă de a-și câștiga altfel existența. Nu o dată Leda se gândește că dacă nu și-ar fi însușit identitatea masculină, s-ar fi trezit în aceeași situație ca ele.

„Nimeni n-a făcut nici un gest în apărarea fetei. Leda crezuse dintotdeauna că femeile trebuie apărate, că aceasta era o lege de bază printre bărbați, însă acum se confrunta cu o altă lege de-ale lor, conform căreia prostituatele nu erau femei, astfel că, în cazul lor, nu se aplică aceleași reguli.”

   Dintre toate aceste teme secundare, cel mai mult mi-a atras atenția povestea Corei. „Cora la matta” („nebuna” în italiană), verișoara Ledei, fiica unchiului Matteo și sora lui Dante, care deodată a început să se poarte ciudat. Cu toții vedeau în ea o nebună periculoasă, îndeplinind funcția de țap ispășitor al satului. De fapt, acea presupusă nebunie era un simplu simptom al abuzului. Povestea Corei este foarte bine documentată, anii în care autoarea a lucrat în organizațiile pentru drepturile femeilor spunându-și cuvântul.

   Subiectul este original, inedit, nu cred că poți găsi multe cărți asemănătoare. Greu de crezut cum Leda a reușit să treacă atât timp drept bărbat, dar se pare că nu e singura: cântărețul de jazz Billy Tipton a fost considerat toată viața bărbat, pentru ca post-mortem să se descopere că era, de fapt, femeie. Întrebată dacă s-a inspirat din biografia acestuia, autoarea a declarat că ideea i-a venit înainte de a afla de acest caz.

   Romanul are o parte atmosferică bine conturată, descriind viața din localurile unde se cânta tangou, străzile din Buenos Aires ale acelor vremuri:

„Pe un bulevard mai lat, un lampagiu începuse să stingă felinarele stradale, înălțându-și prăjina spre flăcările captive în sticlă, sus, deasupra capetelor, nimicindu-le cu o mișcare scurtă din încheietură.”

   În concluzie, pot spune că o recomand: este o carte bună, scrisă foarte bine, mie, una, mi-a plăcut. Sunt de acord, totuși, că nu este pentru toată lumea. Dacă nu vă simțiți confortabil cu anumite teme precum bisexualitatea, travesti-ul, scene erotice, mai bine amânați, poate nu e pentru voi, cel puțin în acest moment.

„Lasă pe mâine ce-i al zilei de mâine, căci va fi tot acolo, așteptându-te.” – proverb italian

Despre autoare:

   Carolina de Robertis este o scriitoare de origine uruguayană, ce în prezent locuiește în Oakland, California. Are strămoși italieni, străbunica ei emigrând în Argentina la începutul secolului XX; bunicii ei au fost exilați din Argentina în Uruguay, în timpul dictaturii lui Perón.

   A trăit în Anglia, Elveția și SUA, a lucrat zece ani în organizații ce sprijină drepturile femeilor și până în prezent a publicat trei romane: „Perla”, „The Invisible Mountain” (bestseller internațional), „Zeii tangoului” (pentru care a câștigat Stonewall Book Award, cel mai longeviv premiu pentru cărțile cu teme LGBTQ), iar în prezent lucrează la un nou roman. Scrierile ei au fost traduse în 17 limbi.

Predă cursuri de literatură și traducere literară la San Francisco State University.

 

Cartea Zeii tangoului, de Carolina de Robertis poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

Taverna de pe malul Senei, de Georges Simenon-recenzie

Titlul original: La Guinguette à deux sous

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: Pivnițele hotelului Majestic; Maigret își pierde cumpătul; Ecluza nr. 1; Maigret închiriază o cameră

Anul apariției: 1931; 2012

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 185

Gen: Polițist

„- Nu c-aș fi mai rău decât altul, dar trebuie să recunosc că tipului despre care vă vorbesc i-ar sta bine, mâine-dimineață, lângă mine,  pe…”

   Acestea sunt cuvintele unui condamnat la moarte, împărtășite lui Maigret. În celula sa, Lenoir mărturisește o scenă la care a fost martor în urmă cu câțiva ani. Scena unei crime. Îl îndrumă pe comisar către așa-zisa tavernă de doi bani, de pe malul Senei, unde își face veacul presupusul autor al crimei.

   Maigret poate ignora informațiile primite, ce n-au nicio legătură cu vreo anchetă în curs, sau poate merge în căutarea criminalului; poate verifica dacă există o fărâmă de adevăr în cele spuse. Desigur că dornic de dreptate, cum a fost întotdeauna, comisarul Maigret nu poate sta deoparte. știind că un criminal se află în libertate.

   Merge la acea tavernă, unde întâlnește un grup de oameni de afaceri ce-și petreceau timpul împreună; prieteni de mulți ani, se întâlneau la Taverna de doi bani, iar în weekend-uri se distrau la Morsang.

   Maigret se infiltrează fără dificultate în grupul lor și asistă la o așa-zisă nuntă la Morsang, o petrecere în care fiecare era costumat în ceva anume. De asemenea, este martorul unui adulter: Mado Feninstein, soția unui om de afaceri, este amanta lui Basso, alt prieten din grup.

    Maigret simte că este ceva în neregulă. Intuiție, experiență, însă comisarul știe că instinctul rar îl înșală. Ce or ascunde acești oameni care aparent se înțeleg bine, părând o familie?

„Peisajul era frumos, cerul, senin, oamenii, liniștiți și, poate din cauza asta, totul era grețos, ca o tartă prea dulce.”

„- Sunt tipi cumsecade! murmură deodată James, ca și cum i-ar fi urmărit gândurile.

– Cine?

– Toți! Se plictisesc! N-au ce face! Toată lumea se plictisește în viață…”

   Cert este că la puțin timp de la infiltrarea lui Maigret, are loc prima crimă, iar autorul fuge de la fața locului. Inutil să vă spun că atât ucigașul, cât și victima, făceau parte din grup. Dacă doriți să le aflați identitatea sau dacă într-adevăr unul dintre ei a comis acea crimă în urmă cu șase ani, rămâne să citiți cartea.

   Ca de obicei, romanul lui Georges Simenon este unul atmosferic, de epocă, descriind vremuri de mult apuse, când veștile din ziar se strigau pe stradă, când existau meserii precum cea de pălărier și comunicarea la distanță se făcea doar prin telegrame și telefoane fixe:

„La aceeași oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:

Președintele republicii a respins grațierea lui Jean Lenoir, tânărul șef de bandă din Belleville. Execuția va avea loc mâine în zori. ”

„- Aveți telefon? îl întrebă Maigret pe patronul tavernei.

– Nu… Trebuie mers la gară sau la ecluză…”

   De această dată, doamna Maigret lipsește din „peisaj”, fiind plecată la sora ei, în Alsacia, unde își cheamă soțul în fiecare zi, însă bineînțeles că de fiecare dată intervine câte ceva în ancheta comisarului. Fără ea, Maigret este descumpănit:

„Lui Maigret nu-i plăcea să stea la Paris fără soția lui. Mânca fără poftă, în primul restaurant întâlnit în cale, și i se întâmplă să doarmă la hotel ca să nu se ducă acasă.”

Din roman nu lipsesc nici momentele amuzante:

„Când să iasă, privirea îi căzu pe borul pălăriei, rupt de săptămâni întregi. Doamna Maigret îi tot spusese să-și cumpere alta.

– O să ajungi să-ți dea oamenii un ban pe stradă!”

„Maigret nu se simțea niciodată mai nefericit decât atunci când proba ceva.”

„- Ce naiba fac ăia? îl întrebă el pe Maigret. N-ai văzut-o pe nevastă-mea?

– N-am observat-o.

– Degeaba e așa grasă!”

„- Supraveghez mai departe vila?

– Ca să nu fugă cărămizile?”

Citate:

„- Știți că, după toate regulile unei justiții corecte, ați putea fi învinuit de complicitate?

– Multe lucruri se pot face după regulile unei justiții corecte! Fără a mai pune la socoteală că nu e întotdeauna chiar atât de corectă!”

„Ei bine, părerea mea este că, atunci când nu ești în stare să faci o femeie fericită, n-ai dreptul pe urmă să-i reproșezi nimic!”

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

„- Numai că, nu-i așa, ar fi o idioțenie și mai mare să te duci într-o zi la comisariat și să spui că ai omorât un ins.

– Atunci, îți creezi colțișorul tău! zise Maigret.

– Pentru că trebuie să trăiești!”

    Despre autor:

    Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

  În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Taverna de pe malul Senei de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

 „Cărțile sunt nemuritoare! O carte care nu va fi o simplă creație literară, ci un mesaj către omenire.”

Celeste-Planeta Purgatoriului, de Lucian Ciuchiță-recenzie

Titlul original: Celeste – Planeta Purgatoriului
Editura: Ștefan
Anul apariţiei: 2017
Număr pagini: 238
Gen: S.F.

   Exact așa este această carte. Dincolo de acțiune, de firul narativ și personaje, conține un mesaj către omenire. Este mai mult decât un roman S.F., povestea și genul literar fiind simple pretexte pentru a transmite ceva; un semnal de alarmă, o atenționare către oamenii din ziua de astăzi, care aleargă după câștig, după bani, fără a se mai bucura de lucruri simple; ne este înfățișată realitatea actuală, plină de non-valori și modele false, guvernată de bani și obsesia pentru aspectul material, o societate superficială, în care uităm să acordăm importanță lucrurilor cu adevărat importante, alergând după himere; uităm să petrecem timp cu cei dragi, suntem indiferenți la suferința altora, nu mai avem timp să ne delectăm cu o carte bună… Rezultatul? Societatea de azi și valorile aferente.

„Într-o Lume în care se preferă comoditatea de a accepta ideile altora, fără a face acel minim și obligatoriu efort de a îți folosi propriul creier, rațiunea era înghețată și logica ocolită sau privită cu suveran dispreț – că nimeni nu este mai fudul decât prostul.”

„A nu fi noi Centrul lumii era o remarcă deranjantă pentru cei care gândesc puțin, sau deloc, dar firească pentru alții, care, bineînțeles, o acceptau ca pe un postulat.

De ce omenirea ajunsese în acest stadiu de decădere la toate nivelurile și arăta atâta dezinteres față de cunoaștere?”

„Din păcate, visul Kysei nu putea continua pe aceleași coordonate și în viața reală, unde există cu totul alte personaje adaptate acestor vremuri: educatoare stresate în loc de zâne, motocicliști nebuni care înlocuiesc prinții de altădată și, desigur, prințese substituite de miss-uri buzate și peste tot siliconate care nu sunt nicidecum frumoase, ci chiar mai urâte decât Cruela din filmul „101 Dalmațieni”.”

„Acum, sunt supărată pentru că realizez în ce lume am trăit. O lume falsă, sub imperiul minciunii și al nonvalorii. O lume complicată și întunecată.”

„Cu cât avansați din punct de vedere tehnologic cu atât pierdeți latura spirituală. Ați uitat să iubiți, ați uitat să trăiți. Viața în marile voastre orașe este sortită eșecului, pierdeți contactul cu adevăratele valori, constant, într-o progresie geometrică.”

O carte cu substanță, cu mesaj.

   Celeste este o femeie de 32 de ani, ce locuiește la Paris, alături de soțul și fetița sa, Cesar și Kysa. Deși suferă de diabet și nu totul merge tocmai bine din punct de vedere financiar, ea este mulțumită, extrăgându-și fericirea din timpul petrecut cu familia; are o relație minunată cu soțul ei și își adoră fetița.

   Totul ia o întorsătură radicală într-o dimineață ce începuse ca oricare alta. După ce își duce fetița la grădiniță, constată că uitase să-și facă injecția obișnuită, ce avea rolul de a-i ține perfida boală în frâu. Injecția ce trebuia făcută strict la o anumită oră. Acest lucru îi provoacă o criză diabetică, începe să se simtă rău, blocată fiind în mașină. Culmea, devine tocmai victima ciclului indiferenței, oamenii din jur fiind preocupați de propriile vieți în detrimentul problemelor altora. Cu toții se comportau așa, singura vină fiind aceea de a se lăsa pradă inerției: așa cum nici ea nu observa că o bătrână nu poate trece strada, nici alții nu observau că ea era la un pas de moarte:

„Știa traseul pe de rost, dar, de fiecare dată, observa ceva nou ce o punea pe gânduri: un om căzut în colțul străzii (pe care nimeni nu-l vede!); un cățel pierdut (pe care nimeni nu-l caută!), un capac de canalizare dispărut (pe nimeni nu interesează!); o bătrână care s-a oprit în fața trecerii de pietoni și nu distinge culorile semaforului (pe care nimeni nu o ajută!) și… multe altele care scapă ochilor vigilenți ai civilizației moderne. …

Cu ochii larg deschiși, cu privirea blocată, ațintită într-un punct orb, Celeste simte că sunt ultimele ei secunde de viață, și este mai tristă ca niciodată că nimeni nu vede, că nimeni nu-i sare în ajutor, că pe nimeni nu interesează că lângă ei un suflet piere… chiar dacă se află în mijlocul orașului, înconjurată de oameni și mașini. …

Acești indivizi, cu suflet rece, se gândesc că poate este o drogată, intrată în stare de sevraj, poate o bețivă care a turnat prea puțină cafea în coniacul de dimineață, poate… și, în fond, ce îi interesează pe ei ce face ființa aia inertă din mașina ei atât de banală!?”

   Deodată, salvarea pare să vină de la o femeie înveșmântată în alb, ce o eliberează. Până să se dumirească, Celeste ajunge la o concluzie: este răpită de extratereștri. Este condusă pe planeta Atracius, din altă galaxie decât Calea Lactee. Este uimită să constate că locuitorii acelei planete au înfățișare umană, nici vorbă de imaginea cu care ne-am obișnuit din filme. În plus, sunt mult mai avansați decât pământenii în ceea ce privește știința și tehnologia, comunică telepatic, cuvintele fiind de prisos. Și culmea, nu se foloseau de această abilitate pentru a descoperi secrete  sau pentru manipulare, însă chiar mă amuzam gândindu-mă: dacă ei comunicau telepatic, nu mai puteai să înjuri pe nimeni în gând.

„Era destul de evident că „cel mai de jos” atracian era superior oricărui geniu pământean,un lucru extraordinar, căci, asta se întâmpla în oricare domeniu, adică, dacă e s-o spunem pe de-a dreptul, un singur atracian era superior cumului de inteligență al tuturor geniilor de pe Pământ.”

„Dacă mai exista vreo speranță că pământenii sunt cele mai evoluate ființe din Univers, ea mi s-a spulberat ca un balon întâlnind în cale un spin.”

Totuși, ceva le lipsește. Ceva fără de care noi n-am concepe să trăim: iubirea.

„Dar, și acum îți răspund, deodată celorlalte două întrebări ale tale, da, ne căsătorim, dar nu cunoaștem acel sentiment ce voi numiți „dragoste”. Noi nu spunem că ne „iubim” părinții, noi le spunem că le suntem „recunoscători”; noi nu folosim cuvântul „iubit” pentru cei cu care ne căsătorim sau celor cu care urmează să o facem, le spunem „prieteni de rangul întâi”; noi spunem „facem sex”, nu cum spuneți voi „facem dragoste”, fiicele sau fiii noștri nu sunt „iubite odoare” ci „fala atracienilor”.

„Da, noi, oamenii, putem să iubim și să oferim dragoste… Este în firea noastră umană să ne transmitem unii altora sentimente de iubire… De aceea suntem triști sau fericiți, în funcție de trăirile noastre… Asta înseamnă să iubești cu adevărat… să suferi, or poate să mori din dragoste…”

„Știu, am recunoscut-o, suntem departe de a fi perfecți, ba chiar unii dintre noi sunt mai aproape de imperfecțiune. … E o lume bună, e drept, dar, crede-mă! ăia de pe Pământ care nu suntem „toți la fel” știm să iubim, ceea ce se pare că voi nu știți.”

„- Celeste, spuse Kyrra pe un ton elegiac, specific unui poet obișnuit cu melancolia, eu tot nu am prea înțeles ce este dragostea? Ce simți când iubești?

   Celeste află că a fost adusă acolo cu un scop. Are o misiune de îndeplinit. O misiune ce va salva planeta Atracius de la pieire.

   Cum ar putea ea, o pământeană, să salveze o planetă cu o civilizație mult mai avansată decât a noastră? De ce au ales-o pe ea? Se va mai întoarce pe Terra? Ce se va întâmpla cu familia ei? Va reuși în misiune? Răspunsurile la toate aceste întrebări le veți afla citind cartea.

„Vezi Celeste, tu nu ești o ființă oarecare, și acesta este motivul pentru care te-am ales pe tine din miliardele de pământeni.”

„La naiba… oare ce fac acum? Cred că am înnebunit! Mă simt atrasă de un extraterestru și l-am uitat definitiv pe Cesar! Cât de mult sau mai bine zis în ce anume m-am transformat? Poate, pe Eden, numai îl stimez… ori poate mă înșel…”

„- De ce ai intrat în mintea și în gândurile mele, Eden? De ce, astfel „violată”, nu pot să te resping? De ce mă simt atrasă de tine? Și, de ce, în același timp vreau să mă opresc? De ce nu pot să plec, chiar acum, pe Pământ?”

   Așa cum am spus, acțiunea este un pretext, o metaforă pentru a accede la un sens mult mai profund. Celeste poartă cu atracienii tot felul de discuții filosofice pe mai multe subiecte, fiecare venind cu un mesaj. Dintre acestea, cel mai mult mi-a plăcut povestea puiului de elefant (veți vedea despre ce vorbesc când veți citi cartea).

„Frumoasa Celeste. Ești desigur frumoasă, dar aici, pe Atracius „frumosul” se referă la partea interioară a ființei noastre, nicidecum a aspectului exterior. Frumusețea – la voi o noțiune înșelătoare, efemeră – aici se referă la valorile spirituale pe care le acumulezi, nu la îmbrăcăminte, podoabe și tehnici de înfrumusețare.”

„Celeste, de ce voi pămîntenii trăiți cu speranța că mâine va fi o nouă zi, mai bună decât azi? De ce nu luptați pentru ca azi să fie așa cum vă doriți? Și dacă mâine începe azi?”

„Nebunul nu este întotdeauna ceea ce pare! Oare câți au fost ridiculizați și considerați „nebuni” de către voi pământenii, deși ei, prin genialitatea lor, v-au dăruit cele mai fascinante și excepționale descoperiri! … Mă rog, linia care separă un „nebun de geniu” de nebunii adevărați este destul de subțire și trebuie să fii atent ca să vezi diferența. Dacă mă gândesc mai bine la lumea voastră terestră, trebuie spus că aveți un mod ciudat de judecată și înțelegere a fenomenelor care vă înconjoară și că, de multe ori, reacționați cu sălbăticie, aroganță și ignoranță față de ce este prețios…”

   La un moment dat, acțiunea de pe o anumită planetă este folosită ca o metaforă pentru ceea ce se întâmplă pe Pământ:

„În prostia lor, populația i-a crezut și au fost de acord cu toate acțiunile militare pregătitoare, ce prevesteau un război de cotropire. Au reușit să-și instaleze scuturile „de protecție” îndreptate împotriva unui dușman imaginar.” – vă sună cunoscut?

   Observăm și o critică subtilă la adresa filmelor americane cu extratereștri, pline de clișee în ceea ce privește aspectul acestora sau lipsa atenției la detalii în modalitatea de comunicare:

„Oh, nu! Nici pomeneală de corpuri fusiforme și capete ca o pară în care plutesc doi ochi imenși și nici cu vreuna dintre speciile dizgrațioase până la oribilitate, cum sunt prezentați extratereștrii, cu predilecție, în filmele americane.”

 „Revenită în prezentul călătoriei sale, cu eforturi vizibile de exprimare, încearcă să-i abordeze din nou, mai mult prin limbajul surdo-muților decât prin cuvinte, dat fiind faptul că încercările anterioare fuseseră un eșec, extratereștrii părând a nu avea habar nici de germană, nici de franceză ori engleză – o „minune” ce nu se petrece în filmele americane S.F. în care toți galacticii sunt vorbitori de engleză. Engleza americană, nu a lui Shakespeare!”

   De asemenea, este demontată prejudecata prezentă dintotdeauna cum că extratereștrii au scopul de a ne face rău, de a face experimente pe noi sau de a ne cuceri planeta, toate aceste supoziții izvorând din proiecțiile pământenilor, care le atribuie altora modul lor de procedare:

„Noi, „extratereștrii răi”, așa cum ne numiți voi, nu vrem să vă facem nici un rău, nu dorim să vă cucerim planeta și să vă jefuim resursele. Imaginea asta este rodul imaginației bolnave a unor pământeni paranoici, care au lansat fel de fel de povești de speriat copiii, folosindu-se de „subcărți” și, mai ales de o mulțime de filme care numai acest mesaj l-au transmis: că vrem să vă distrugem civilizația! … Să bați ditamai distanța astronomică doar ca să faci rău, este o gândire pur omenească.… Ei gândesc prin prisma omului și a greșelilor lui, nu prin filtrul diferit și necunoscut al unei civilizații superioare, cel puțin din punct de vedere al științei.”

   Și sistemul de învățământ ineficient și împovărător, închistat în tipare, este adus în discuție: „Activitățile școlare pe Atracius păreau o continuare a copilăriei, nu aveau programe greoaie, abrupte, care să timoreze copiii.

Din contră, joaca făcea parte din procesul de învățământ, iar în funcție de calitățile lor cei mici erau repartizați pe clase de studiu și ateliere de creație.”

  Îmi place cum este conturat personajul Celeste, mai ales că știu cine este muza. Tot ce pot să spun este că vedeam acțiunea materializându-se în fața mea, imaginându-mi-o pe soția autorului în rolul lui Celeste.

„O deranja enorm minciuna și, desigur, lupta împotriva ei prin toate mijloacele.

Avea armele necesare, caracterul puternic și arta de a renunța la blândețea ce se manifesta în marea majoritate a situațiilor și evenimentelor din viața ei, la o fermitate nedispusă niciunui compromis.”

Despre autor:

   Lucian Ciuchiță este absolvent ASE București, membru al Asociației Dramaturgilor de Film din 1991 și a desfășurat activitatea de realizator TV între anii 1990 și 2000 pentru mai multe emisiuni, reportaje și documentare difuzate de posturi cunoscute de televiziune.

   A publicat mai multe cărți, printre care: „Oameni și Țărmuri”, „Prețul și Decizia în Afaceri”, „Căutătorul de Zimbri”, „Manual Practic de Statistică”, „Florile Binelui”, „Dispariția” (roman polițist), Insula purgatoriului(roman distopic), „Copoiul din Cardiff” http://literaturapetocuri.ro/copoiul-din-cardiff-de-lucian-ciuchita-editura-vremea.html  (roman polițist-filozofic), „Taifun în adâncuri” (thriller psihologic), „Gemenii lui Bormann” http://literaturapetocuri.ro/gemenii-lui-bormann-de-lucian-ciuchita.html  (roman istoric).

Mulţumesc autorului pentru exemplarul oferit!

Cartea poate fi comandată din Libraria Mihai Eminescu

 

„Nu poți fi fericit decât dacă îți privești trecutul în față.”

Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks-recenzie

Titlul original: Where My Heart Used to Beat

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Virgil Stanciu

Număr pagini: 425

Gen: literatură contemporană, dramă, război

– Cartea asta miroase a zmeură, nu-i așa? Sau a grapefruit?

– Hm, nici a zmeură, nici a grapefruit. Mie mi se pare că a lămâie.

   Da, mama zice că a lămâie, dar eu rămân la părerea mea: cartea aceasta, ca probabil toate din colecția „Clasici contemporani” (vezi „Numele meu este Lucy Barton”, de la Editura Litera, are o puternică aromă de zmeură. Luați și voi cartea și spuneți-mi: miroase a zmeură sau halucinez eu?

Dar să lăsăm ambalajul (aroma și coperta atrăgătoare) și să trecem la conținut:

   „Acolo unde îmi bate inima” este o poveste despre război și dragoste, despre suferința umană. Un roman ce ne portretizează secolul XX, cu toate evenimentele sale istorice importante.

Poate fi considerată povestea de viață a lui Robert Hendricks, un psihiatru și scriitor ce a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

   Acțiunea se petrece în 1980, când este contactat de Alexander Pereira, un medic neurolog, specializat în memorie, ce l-a cunoscut pe tatăl lui Robert pe front, în Primul Război Mondial. Cum acesta nu avea amintiri cu tatăl – murise în război atunci când Robert avea 2 ani, iar mama sa nu i-a vorbit prea mult despre el -, dă curs invitației lui Pereira de a petrece câteva zile la locuința sa din Franța.

   Acesta este pretextul dezvăluirilor despre viața sa și totodată, a evocărilor faptelor petrecute în secolul XX: copilăria marcată de absența figurii tatălui, înclinația către învățătură, înrolarea în Cel de-al Doilea Război Mondial, cariera sa ca medic psihiatru, povestea de iubire dintre el și frumoasa italiancă Luisa. De fapt întregul roman este unul al evocărilor, întrerupt pe alocuri de rutina zilnică.

„Aveam douăzeci și opt de ani și mă aflam în Italia, în locuința de pe o străduță lăturalnică a unei fete căreia îi făceam curte de câteva săptămâni. Chiar și după atâta vreme mi-e greu să-i rostesc numele, să pronunț cele trei silabe fără să mă doară, așa că va trebui să-i spun L.”

  Viața lui Robert se împletește cu istoria, discuția cu Pereira fiind pretextul de a caracteriza adevăratul personaj al cărții: secolul XX.

„Atât de adânc mă cufundasem în latină și în profeții minori, că sinistrele evenimente din Europa mă ocoleau. Preocupat de Napoleon al-III-lea, n-am dat atenție felului cum Hitler a rupt în bucăți Tratatul de la Versailles, în timp ce italienii erau gata să-i măcelărească pe sulițașii din Abisinia cu gaze otrăvitoare și mitraliere. Pur și simplu, chelul de Mussolini și micul și țanțoșul Fuhrer aveau ceva ce te împiedica să-i iei în serios.”

„- Din cartea dumneavoastră am rămas cu puternica impresie că socotiți secolul douăzeci o catastrofă, zise Pereira umplându-mi paharul cu brandy.

– Fără îndoială.  Sau, mai exact, o amăgire. Poate că într-o zi vom coborî cu picioarele pe pământ și vom trata această perioadă drept ceea ce este, un episod psihotic pe care vom învăța să-l lăsăm în urma noastră. Dar, de unde suntem acum, nu pare să aibă sfârșit.”

   Discuțiile celor doi ne poartă în mai multe domenii: filosofie, psihiatrie, fiind descrisă suferința umană, indiferent ce nume ar purta: depresie, șoc posttraumatic, suicid, schizofrenie, despărțire, pierdere. Se pune mult accentul pe traumele suferite de soldați de război:

„Supraviețuitorii care s-au întors de pe front erau alți oameni decât cei cu mentalități din secolul al nouăsprezecea care au început războiul.… Un francez – poate un german – a ieșit împleticindu-se din abatorul acela la asfințit, în sânge până la piept… Avea în minte o informație nouă și teribilă. Că nu suntem ceea ce am crezut că suntem – superiori altor viețuitoare. Nu. Suntem cele mai josnice creaturi de pe pământ.”

   De asemenea, un loc important în discuții îl are memoria, capacitatea omului de a uita anumite lucruri de nesuportat pentru psihic. Pereira acordă o importanță deosebită unor episoade din viața lui Robert pe care acesta nu și le poate aminti în mod inexplicabil.

Eram îngrijorat că dacă scormoneam mai adânc în evenimentele vieții mele, dacă găseam ceva pândind în adâncurile memoriei, nu m-aș fi putut apăra, aș fi înnebunit.”

 „ – Și totuși credeți că memoria poate ajuta?

– Da. Felul cum ne amintim. Memoria și arta. Altceva nu este.”

   Partea mea preferată este cea despre relația cu Luisa, italianca pe care a cunoscut-o în timpul războiului și de care s-a îndrăgostit nebunește. Sufletul său pereche, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat întreaga viață.

„Sentimentul că zilele fericite ne erau numărate nu ne provoca angoasă, dar trăiam intens fiecare clipă în care contemplam tenul Luisei, părul ei de abanos, felul cum își dădea capul pe spate când era meditativă sau nesigură și își mijea spre mine ochii negri. La fel, examinam cu nesaț arcul făcut de coapsa ei, curba atât de delicată dintre șold și genunchi.”

„De fiecare dată când mi se mai acorda o săptămână de libertate, Luisa vărsa lacrimi de bucurie. Sărbătoream cu un dineu la lumina lumânărilor, în grădina cu ziduri sau în locuința ei, în timp ce soarele la asfințit aluneca în mare.”

„Pereira intuise corect că omisesem unele detalii despre Luisa, mi-am zis în timp ce mergeam pe iarbă. De multă vreme refuzul fusese modalitatea mea favorită de a trata acest subiect; dosarul ei era încuiat într-un sertar bine ascuns al minții mele.”

„- Tu ai fost vreodată îndrăgostită?

– De sute de ori! Dar dumneata?

– O singură dată.”

„Luisa însemna pentru mine toate femeile, și făcusem eforturi uriașe ca să mă conving că nu eram blestemat fiindcă o pierdusem, ci norocos că o asemenea femeie mă iubise cândva.”

„Când doctorul Nash l-a întrebat de ce nu s-a căsătorit, i-a spus că a avut o iubită odată și nu mai voia alta. I-a arătat lui Simon fotografia unei italience tinere șezând pe un zid lângă mare.”

„Cam la unu noaptea, Luisa a început să plângă. Mi-a spus că iubise un singur bărbat. Am presupus că era primul soț, italianul. Dacă nu putea fi bietul Nigel.

– Și cine era?

– Ei, asta-i chestia, domnule doctor. Dumneavoastră.”

„Te-am visat, Robert, aproape în fiecare noapte. Timp de patruzeci de ani. De multe ori m-am trezit cu fața scăldată de lacrimi.”

   Altă parte care m-a impresionat o reprezintă scrisorile lui Thomas, tatăl lui Robert, către soția și fiul său; printr-un concurs de împrejurări, Robert intră în posesia lor; scrisori trimise de pe front, însă cenzurate de autorități. Impresionant și trist efectul războiului, care a dat peste cap viețile și planurile atâtor oameni…

„Lumea în care am crescut nu mai există acum. Nu doar copilăria mea, ci și momentul când ne-am căsătorit și ne-am imaginat cum vor merge lucrurile. Că dacă muncim pe brânci și avem norocul să nu ne îmbolnăvim, totul va fi bine. Aveam munca, biserica, banii și familia și ne purtam frumos cu semenii noștri. Nu eram prost, știam că există rău pe lume și că sunt războaiele. Dar nu ca ăsta, nu cu populații întregi lăsându-se măcelărite.

Cândva am înțeles, Janet, cândva am știut diferența dintre bine și rău. Acum nu mai știu nimic.”

„Asta nu este lumea care credeam eu că va fi. Va trebui să te descurci singur în dezordinea lăsată vouă moștenire. Fii bun cu alții. Fii bun cu mama ta.”

   Ce nu mi-a plăcut? Lectura a decurs greoi, nu a avut acea fluiditate, m-am surprins de prea multe ori verificând câte pagini mai sunt până la final… Faptul că autorul a ales să înglobeze într-o singură carte prea multe teme: amintirile din război, povestea de dragoste cu Luisa, copilăria sa marcată de absența tatălui, discuțiile filosofice cu Pereira, temele privind sănătatea mintală și cariera sa de psihiatru și scriitor… Toate aceste aspecte, luate separat au farmecul lor, însă adunate în același loc, derutează un pic și împiedică focalizarea pe ceva anume.

 Citate:

„Linia de separație dintre iubire și furie este subțire. Presupun că nevoia de a se feri de alte răni îi face pe oameni să țipe la cei iubiți.”

„Întotdeauna mi s-a părut că există o doză înspăimântătoare de arbitrar în modul cum își aleg oamenii carierele. Nu am nici o îndoială că o mulțime de genii literare n-au ajuns să pună niciodată penița pe hârtie din cauză că au dobândit succese timpurii în alte ocupații.”

„- Credeți că problema rezidă în individ, sau în societățile pe care le construiește? …

– Și una, și alta. Structurile pe care le construim sunt o funcție a firii noastre pervertite.”

„Dar Biblia și știința susțin același lucru. Prima este o versiune a celei de-a doua.”

„Povesteau cum Aliații, la intrarea în Florența, constataseră că nemții aruncaseră în aer toate podurile, în afară de Ponte Vecchio, pe care însuși Fuhrerul îl declarase „prea frumos”. Unii erau mândri de această laudă adusă țării lor; alții se amuzau pe socoteala omului care putea trimite la moarte milioane de oameni, dar trăgea linia la un pod.”

„Totuși, din nu știu ce motiv, psihoterapia arăta ca un câmp de bătălie al diverselor teorii, și ar fi trebuit să aleg un zeu mititel să mă închin: Perls, Freud, Adler, Jung… Fiecare școală de gândire era convinsă de preceptele ei și le disprețuia pe ale celorlalte; era mai rău decât războiul civil dintre diferitele tipuri de marxism. Iar mie mi se părea că pacienții aveau nevoie nu de un tip dogmatic, ci de un om care știa să asculte.”

„Adusesem un omagiu acestor suflete pierdute și arătasem că experiențele lor merită mai multă atenție, că orice viață individuală este sfântă, dar e înjosită de clasificarea imperfectă a bolilor.”

„Mi-am bătut joc fără milă de situația tratamentelor, mai ales de remediul mult lăudat al psihanalizei freudiene care își făcuse singur atâta reclamă nefondată, încât pusese la pământ întreaga profesiune.”

„Fiecare moarte este o capitulare, o recunoaștere a faptului că fotografiile fericite de pe șemineu sunt o deșertăciune, că momentele de bucurie pe care le înfățișează nu au fost „surprinse”, ci doar împrumutate și apoi plătite scump…”

„Nicio persoană întreagă la cap n-ar lua o decizie care să-i schimbe viața pe baza invidiei, furiei sau disperării, dar lăsăm bucuroși ca cele mai importante opțiuni de viață să fie determinate de emoția „iubirii”.”

 

 Despre autor:

   Sebastian Faulks este un autor britanic contemporan. Jurnalist la bază, a lucrat pentru BBC și a publicat mai multe romane. Cel mai cunoscut este, probabil, „Cântecul păsărilor”, ce i-a adus titlul de „Autorul anului”, ecranizat cu Eddie Redmayne și Clémence Poésy (Fleur din Harry Potter) în rolurile principale. Romanul face parte dintr-o trilogie – The Girl at the Lion d’Or” și „Charlotte Grey”, ecranizat cu Cate Blanchett în rolul principal.

   A primit titlul de doctor onorific pentru romanul „Amprenta omului” și în 2008 a scris „Jocul cu diavolul”, un nou episod din saga James Bond.

Cartea Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
11

„E ciudat să fii nostalgic după ceva care în același timp a existat și nu a existat.”

    Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai-recenzie

 

Titlul original: All Our Wrong Todays

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Vlad Pojoga

Număr pagini: 447

Gen: S.F.

   Un roman atipic, ciudățel scris și cu un subiect controversat: călătoria în timp. Recunosc că această temă m-a fascinat dintotdeauna. Cărțile și filmele cu acest subiect pur și simplu îmi dau fiori. Nu m-aș sătura niciodată să revăd „Undeva, cândva” sau „The Feeling”.

  Din păcate, tocmai autorul acestei cărți ne demontează cea mai folosită premisă atunci când vine vorba de călătoria în timp:

„Uite de ce fiecare film despre călătorii în timp pe care l-ai văzut vreodată e un megarahat – pentru că Pământul se mișcă.”

„Dacă vrei să călătorești înapoi în timp, până a doua zi Pământul ar fi într-un cu totul alt loc în spațiu. Chiar dacă ai călători în timp o secundă, Pământul de sub picioarele tale s-ar mișca aproape jumătate de kilometru. Într-o secundă.

Motivul pentru care orice film despre călătoria în timp e o prostie e că Pământul se mișcă încontinuu și pentru totdeauna. Călătorești în timp o zi, nu mai ajungi în același loc, ci ajungi în vidul spațiului cosmic.”

   Se pare că rotațiile Pământului în jurul axei sale și în jurul Soarelui fac imposibilă teleportarea în altă epocă și în același loc.

   Cartea este atipică, subiectul fiind tratat din punct de vedere științific, dar în același timp, avem de a face cu o poveste distopică.

   Tom Barren trăiește într-o lume ideală. Acțiunea se petrece în prezentul anului 2016, dar într-o realitate alternativă; o realitate diferită de ceea ce știm cu toții, mult mai avansată tehnologic.

„Dar OK, știi viitorul ăla pe care își imaginau oamenii din anii ’50 că o să-l avem? Mașini zburătoare, menajere-robot, pastile  de mâncare, teleportare, ghiozdane cu propulsie, plăci plutitoare, trotuare rulante, pistoale laser, vacanțe în spațiu și baze pe Lună. Toată tehnologia aia uluitoare, transformațională, despre care bunicii noștri credeau că e după colț. (… Totul s-a-ntâmplat, mai mult sau mai puțin, exact cum și-au imaginat ei. Nu vorbesc de viitor. Vorbesc de prezent. Azi, în anul 2016, umanitatea trăiește într-un paradis tehno-utopic al abundenței, realizărilor și miracolului.”

   Ce a făcut posibilă această schimbare? Motorul Goettreider. „11 iulie 1965 a fost punctul central al istoriei, chiar dacă nimeni n-o știa încă.”

   În realitatea alternativă din care vine Tom, a fost inventat motorul Goettreider de către savantul cu același nume, făcând posibilă călătoria în timp. Acel moment a schimbat cursul istoriei. Întreaga civilizație se raportează la momentul în care savantul Lionel Goettreider a pornit mașina.

   Acel aparat a permis susținerea aparaturilor avansate, de unde nivelul ridicat al tehnologiei. Numai că savantul a făcut o singură greșeală: n-a reușit să prevadă apariția unei radiații ce a ucis întreaga echipă câteva zile mai târziu.

   Lionel Goettreider a rămas în istorie drept omul care s-a sacrificat pentru progresul umanității. El și cei 16 martori prezenți la experiment. La școală, fiecare copil învață despre Goettreider și cei 16 martori. Despre mașinăria care a schimbat existența.

   Să revenim la personajul nostru, Tom. Este în umbra tatălui său, un om de știință ce a continuat cercetările lui Goettreider. Mama sa și-a dedicat toată viața soțului (tatăl lui Tom), sprijinindu-l și neglijându-se pe sine. Tatăl este absent, mereu preocupat de cercetările sale și își ignoră familia. Tom a trăit toată viața cu impresia că și-a dezamăgit tatăl, că nu s-a ridicat la așteptările lui.

„Viața e definită în cea mai mare parte de felul în care reacționezi la eșec. Niciodată nu am avut succes la nimic, așa că pentru mine eșecul e practic sinonim cu viața.”

„De ce m-ai făcut?

– Pentru că aveam de lucru, a zis tata, și maică-ta era singură.

Ziua aia trebuia să fie unică în istoria omenirii. Și a fost. A fost ziua în care tata a fost pentru prima dată sincer cu mine.”

   Deși scopul principal al motorului era călătoria în timp, el nu a fost folosit niciodată pentru acest lucru, ci pentru a alimenta cu energie inovațiile tehnologice. Însă momentul a sosit. Tatăl lui Tom a pregătit o echipă, din care face parte și fiul său, pentru a se întoarce la gloriosul moment al pornirii motorului. Numai că nu totul decurge cum s-a plănuit.

   Tom se îndrăgostește de colega sa de echipă, Penelope. Chiar în ziua călătoriei, Penelope află că este însărcinată, ceea ce ar da peste cap întregul protocol. La aflarea acestei vești, tatăl lui Tom anulează operațiunea mult așteptată. Nesuportând eșecul, Penelope se sinucide, dezintegrându-se la propriu particulă cu particulă. Se pare că până și metodele de sinucidere avansează tehnologic în acest univers paralel!

   Distrus, Tom își spune că nu mai are nimic de pierdut și decide să călătorească singur. Nici nu își închipuie, totuși, câte are de pierdut. Se întoarce cu 51 de ani în urmă, cu câteva minute înaintea momentului istoric de pornire a motorului.

Tocmai am devenit primul călător în timp din istorie, dar nu simt cu adevărat grandoarea momentului, pentru că încerc din răsputeri să nu vomit micul dejun din 2016 pe podeaua lui 1965.”

   Dacă ați fost atenți până acum, îmi veți ridica o întrebare. „Păi, cum pe podeaua lui 1965? Nu era vorba că atunci când călătorești în timp, nu poți ajunge în același loc?”. Corect, dar radiația tau, greșeala lui Goettrieder, nu numai că i-a ucis pe membrii echipajului, dar a permis acest lucru: să călătorești în timp, aterizând în același loc.

   Însă cum am spus mai sus, nimic nu merge așa cum a fost plănuit: se pare că Tom plecase fără o parte importantă a echipamentului, care ar fi trebuit să-i asigure imaterialitatea, pentru a nu interveni într-un fel asupra trecutului. În timpul experimentului, ceva i-a perturbat câmpul de invizibilitate, iar Goettrieder l-a văzut. Panicat, acesta a oprit din greșeală motorul și dacă nu intervenea Tom, s-ar fi produs o explozie ce ar fi ras jumătate de continent de pe fața Pământului. Cu ultima fărâmă de luciditate, Tom acționează motorul și se întoarce în prezentul anului 2016. Numai că… nimic nu mai e ce a fost!

Chiar și cu acea mică schimbare, experimentul a eșuat. Rezultatul? Lumea de astăzi, pe care o știm cu toții.

„Înțelegi? Sunt în aceeași lume în care ești și tu. Lumea în care crezi că ai fost dintotdeauna. Neinteresantă, ștearsă, neatractivă, de-abia evoluată față de 1965-ul din care tocmai am plecat.”

   Personajul nostru nu se mai numește Tom Barren, ci John Barren, este un arhitect de succes, mama sa trăiește (în cealaltă realitate alternativă murise într-un accident stupid), are propria ei carieră, iar tatăl său este profesor de fizică la universitate. În această versiune, Tom/John seamănă mai degrabă cu tatăl său din cealaltă realitate: este rece, distant, arogant, preocupat numai de carieră și de propriile succese.

   Se trezește că are și o soră, Greta, cu o personalitate războinică. O caută pe Penelope și da, o găsește, numai că… nu e aceeași Penelope, ci o variantă a ei născută cu 5 luni mai târziu. Corespondența acestui personaj mi se pare cea mai interesantă: în mare parte, ea este aceeași, dar cu unele diferențe considerabile; diferențe cauzate de genetică, ceea ce mă face să mă întreb: dacă și eu mă nășteam mai târziu cu câteva luni, cât de diferită aș fi față de acum? Aș fi avut aceleași trăsături, aceeași culoare a părului și a ochilor? Aș fi fost mai înaltă, mai slabă, mai… cum?

„Această Penelope îi semăna în anumite feluri, dar era diferită în altele. Ca și cum ar fi surori. Doar că nu sunt. Ea e o variantă genetică concepută cu cinci luni mai târziu de aceiași părinți, o combinație identică de cromozomi, cu un rezultat alternativ. Pistruii ei sunt altfel, ca o hartă a cerului de pe altă planetă. Culoarea părului, culoarea ochilor, forma bărbiei, prescripția optometrică, canalele epidermice ale amprentelor ei.”

   Interesant este faptul că unele lucruri s-au păstrat la fel ca în cealaltă realitate alternativă, ca niște ancore: tarta de lămâie preparată de mama lui Tom/John la fiecare aniversare a lui, preferința acesteia pentru literatură, interesul tatălui pentru călătoria în timp și multe altele pe care le puteți descoperi citind cartea.

   Principalul scop al lui Tom este acela de a trezi la viață vechea lume. Lumea lui avansată tehnologic. Însă pe măsură ce petrece din ce în ce mai mult timp cu familia sa și Penelope, constată că îi place mai mult această viață.

„Pe zi ce trece, mă simt din ce în ce mai puțin ca Tom. Simt că se-ntâmplă. Mă transform în el. Mă transform în John.”

   Pentru a-i convinge pe cei apropiați că spune adevărul, că nu este nebun, hotărăște să dea de urma celor prezenți în acea zi la experiment. De cei care ar fi trebuit să fie cei 16 martori și chiar de Lionel Goettrieder.

Va reuși Tom să refacă vechea lume?  Nu puteți afla decât citind…

   Deși la început s-ar putea să vi se pară acțiunea prea lentă iar stilul cam încâlcit, nu renunțați! Abia după partea a doua devine mai interesant, iar finalul este pur și simplu epic! Totul se accelerează, suspansul e la el acasă, răsturnări de situație la tot pasul, nu mai lași cartea din mână și ajungi la concluzia că a călători în timp e foarte periculos. De ce? N-ai idee câte poți schimba, și nu în bine, astfel încât deși mă pasionează acest subiect, m-am trezit bucurându-mă că nu se poate călători în timp. Vă vine să credeți?

„N-ai nevoie de călătorii în timp ca să zdrobești o lume. Dar te ajută.”

„Și călătoria în timp n-o să facă nimic mai bun. O să facă totul și mai rău.”

Iar odată ajunși la final, veți descoperi o idee originală, pe care nici eu n-am bănuit-o. E, doar nu vreți să v-o spun acum!

   Totodată,  mi-a plăcut evoluția personajului principal. La început, Tom este imatur, rezultat al lipsei de atenție și afecțiune din partea părinților; nu a făcut nimic de seamă în viață, a stat mereu în umbra tatălui său. La sfârșitul romanului cunoaștem un altfel de Tom: matur, responsabil. Așadar, cred că putem vorbi de un bildungsroman.

   „Omul care a cucerit timpul” vorbește, chiar dacă la prima vedere nu pare, despre alegeri, posibilități și consecințe. „Ce ar fi fost dacă aș fi procedat așa?”. „Dacă în loc de asta aș fi făcut altceva, care ar fi fost consecințele?”. Sunt sigură că fiecare dintre noi și-a pus măcar o dată aceste întrebări.

Citate:

 „E ciudat să fii nostalgic după ceva care în același timp a existat și nu a existat.”

„O mașină care nu e folosită niciodată e ca un copil care nu se naște niciodată.”

„OK, zice ea, dar dacă fiecare idee creativă pe care o are cineva e împrumutată inconștient din experiențele persoanei dintr-o altă realitate? Poate că toate ideile sunt plagiate fără ca noi să știm asta, pentru că ne vin printr-un fel de patinaj criptic și imposibil de demonstrat al realității?”

„Dacă tu crezi într-o serie de lucruri, dar niciodată nu acționezi conform acelor crezuri, ele nu contează.”

„Lumea nu ne-a fost dată ca s-o controlăm. Ne-am amăgit pe noi înșine că putem s-o controlăm. Dar nu putem! De fapt, toate încercările noastre de a o controla au adus viața de pe planetă mai aproape de dispariție.”

„Inima omului este la fel de complexă și de dificilă ca problemele spinoase de fizică pe care a încercat să le rezolve toată viața ei. Mai grele, de fapt, pentru că fizica are soluții, iar inima are numai întrebări. A zis că în comparație cu iubirea, fizica era o ușurare.”

„Așa descoperi cu adevărat un om. Nu prin succes. Nu prin rezultat. Prin luptă.”

„Faptul de a călători în timp nu e o modalitate de a repara greșelile. Ci una de a face greșeli și mai mari.”

„Mă încălzește gândul că poate nicio idee nu se pierde. Pur și simplu așteaptă undeva într-un vârtej pentru ca altcineva să se gândească la ea.”

„Poate că e prea târziu pentru noi și tot ce putem să facem e să creștem o generație mai puțin captivă în vise depășite, liberă să-și imagineze… altceva. (…) Avem nevoie de un nou viitor.”

 Despre autor:

   Elan Mastai este un scriitor și scenarist canadian. Printre filmele ale căror scenarii îi poartă semnătura se numără: „Ce dacă?” („What if”) – cu Daniel Radcliffe și pentru care a câștigat Premiul Canadian Screen pentru cel mai bun scenariu adaptat; „Samariteanul” („The Samaritan”), „Misterele Întunericului” („Alone in the Dark”), „MVP: Most Verticale Primate”, Sk8 Life”.

   „Omul care a cucerit timpul” este primul său roman, inspirat, după cum a declarat, din revistele SF din anii 1950 ale bunicilor. „Colecția lor de antologii e acum pe un raft, lângă masa la care am scris cartea asta. Chiar și acum, uneori mă mai uit la coperte.” – autorul

 

Cartea Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 „Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

Harry Potter și Pocalul de Foc, de J.K. Rowling-recenzie

 „Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

Titlul original: Harry Potter and the Goblet of Fire

Seria Harry Potter: 1. Harry Potter și Piatra Filosofală, 2. Harry Potter și Camera secretelor, 3. Harry Potter și Prizonierul la Azkaban, 4. Harry Potter și Pocalul de Foc, 5. Harry Potter și Ordinul Phoenix, 6. Harry Potter și Prințul Semipur, 7. Harry Potter și Talismanele Morții

A doua ediție Editura Arthur

Grupul Editorial Art

Anul apariției: 2017

Traducere din engleză de: Florin Bican

Număr pagini: 718

Gen: Fantasy, Aventuri, Thriller

Cotație Goodreads: 4,53

    Deci… nici nu știu cum să încep! Sunt fană Harry Potter, iar recitirea acestei cărți în noua ediție mi-a trezit atâtea emoții… Atâtea emoții, încât mi-a luat 10 zile s-o termin. În mod obișnuit, aș fi citit-o mult mai repede, însă atunci când vine vorba de Harry Potter, sunt un pic masochistă: fac ce fac și trag de carte, o citesc într-un ritm foarte lent, pentru a o savura și a nu mă despărți de ea. Să nu pierd niciun cuvânt, niciun sens, să savurez totul… În cele din urmă, am conștientizat că de fapt, nu doream să termin cartea pentru că făcând asta, m-aș fi despărțit de personaje, de acțiune… Mai ales că acest volum este primul mai gros, mai complex din serie.

  Citeam, pur și simplu, cu un zâmbet pe față, amintindu-mi toate scenele, subliniam frenetic atât de multe citate, încât mi-e greu să vorbesc despre tot într-o simplă recenzie.

   Într-o recenzie trecută, atrăgeam atenția asupra spuselor lui J.K. Rowling, cum că Harry Potter este, de fapt, o operă polițistă. Recitind „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban”, mi s-a părut cea mai polițistă carte din serie. Ei bine, acum „Harry Potter și Pocalul de Foc” mi se pare. Și da, nu l-am catalogat degeaba drept „thriller”, pentru că acest roman este mai mult decât un fantasy pentru adolescenți.

  De departe mult mai complex decât primele trei, volumul 4 face trecerea către o altă etapă din lumea vrăjitorească (nu vreau să folosesc termenul „magosferă”, din recenta traducere, eu sunt mai de școală veche); o etapă în care nu mai este totul roz și cu final 100% fericit. Este prima carte din serie care se termină cu o moarte tragică, de impact (nu vă zic a cui, deși sunt sigură că mulți știți; de acord, în primul volum a murit Quirrell, dar să fim serioși, cui i-a păsat prea mult?). De asemenea, acțiunea este mult mai complexă și apar personaje noi: Ochi Nebun Moody, Fleur Delacour, Viktor Krum, Madame Maxime, Igor Karkaroff, Barty Crouch, Ludo Bagman, Rita Skeeter.

    Este și volumul în care are loc Cupa Mondială de Quidditch (Vâjthaț).

   Față de volumele de până acum, cartea începe inedit: cu un bătrân Mageamiu/Încuiat, ce aparent n-are nicio legătură cu povestea, suspectat că i-ar fi ucis pe proprietarii unui conac din zonă.

   Harry Potter, aflat încă în vacanță, are un vis tulburător: Voldemort vorbește cu detașare despre unele crime comise de curând, iar următoarea plănuită îl are ca victimă chiar pe Harry. Băiatul se trezește cu o durere enormă a celebrei cicatrice în formă de fulger, rămasă în urma blestemului de când era bebeluș, care i-a ucis părinții.

   Nu durează mult până când Harry se reunește cu familia Weasley și Hermione, mergând împreună la Cupa Mondială de Quidditch/Vâjthaț, unul dintre cele mai așteptate evenimente ale anului.

   Cu această ocazie, lucrurile scapă de sub control, având loc atacuri ale Mortivorilor (Devoratori ai Morții). Mai mult decât atât, cineva conjură Semnul Întunecat, producând panică.

„ – Ron, Știm-Noi-Cine și acoliții săi au trimis Semnul Întunericului pe cer ori de câte ori au ucis pe cineva, spuse domnul Weasley. Ești prea tânăr, nu-ți dai seama ce teroare inspira. Gândește-te numai cum ar fi să vii acasă și să găsești Semnul Întunericului plutind deasupra acoperișului tău și să știi ce-o să găsești înăuntru…”

   Dar Cupa Mondială de Quidditch nu este singurul eveniment din acel an. Ajunși la Hogwarts, elevii află că școala va găzdui Trimagiciada/Turnirul celor Trei Vrăjitori, o competiție între trei școli de magie: Hogwarts, Beauxbatons și Durmstrang. Fiecare școală va avea un concurent desemnat de Pocalul de Foc, un artefact magic ce va face selecția. Pentru că în trecut au avut loc  accidente în cadrul acestei competiții, la această ediție s-a trasat limita de vârstă: niciun elev sub vârsta de 17 ani nu se poate înscrie. Concurenții vor trece prin trei probe, care nu vor fi dezvăluite decât la momentul potrivit.

   Iată că sosește și seara în care se desemnează concurenții: de la Beauxbatons, frumoasa Fleur Delacour, de la Durmstrang, Viktor Krum, nimeni altul decât gonaciul/Căutătorul din echipa națională de Quidditch a Bulgariei, pe care Harry și prietenii lui tocmai l-au urmărit la Cupa Mondială și de la Hogwarts, Cedric Diggory, reprezentantul casei Hufflepuff/Astropufi. Însă când cu toții cred că selecția s-a încheiat, Pocalul scuipă un alt nume: Harry Potter.

  Întreaga sală este cuprinsă de stupoare: unii sunt convinși că Harry a trișat, păcălind limita de vârstă, în timp ce alții își dau seama de adevăr și de însemnătatea acestuia: cineva i-a pus numele în pocal și întrebarea este „De ce?”. Cine ar avea interesul ca Harry să concureze?

  Harry este cel mai mirat dintre toți, întrucât știe foarte bine că nu a fost el. Nici n-ar fi fost capabil să încalce o vrajă atât de puternică precum cea pusă de Dumbledore, pentru a trece peste limita de vârstă.

  Se conturează ipoteza că i s-a pus numele în pocal cu scopul de a fi ucis. Ce mod mai lipsit de suspiciuni de a-l înlătura decât un accident în timpul Trimagiciadei?

   Este un an greu pentru Harry: se pare că cineva de la Hogwarts îi dorește moartea, foarte puțini îl cred că nu s-a înscris deliberat (nici măcar prietenul său cel mai bun, Ron, nu-l crede, fiind convins că dorește să iasă încă o dată în evidență), cei de la Slytherin/Viperini îl hărțuiesc pe holurile școlii și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Rita Skeeter, o jurnalistă băgăcioasă, îi pune tot felul de cuvinte în gură, răstălmăcindu-i declarațiile și publicând reportaje false despre viața sa. Și ca să se umple paharul, fata de care-i place, Cho Chang, merge la bal cu Cedric Diggory, unul dintre concurenții săi la Trimagiciadă.

  Citindu-l acum, când sunt mai matură, realizez că romanul nu este numai despre aventurile lui Harry în timpul Trimagiciadei; nu avem parte doar de acțiune și mister, ci și de mesaje subtile, aluzii la mai multe subiecte precum prejudecățile (lupta pentru drepturile elfilor de casă, dusă de Hermione, ea identificându-se cu situația lor, provenind din familie de Mageamii/Încuiați; problematica sângelui pur, situația Uriașilor); bullying-ul – acum constat că Harry era o victimă constantă a bullying-ului, fiind hărțuit de colegii lui de la Slytherin; aviditatea unor jurnaliști după subiecte de scandal, capabili de a face orice pentru rating (răstălmăcirea vorbelor, inventarea unor povești fanteziste – vezi Rita Skeeter)… Toate acestea constituie probleme cât se poate de reale și de actuale în societatea noastră.

  În plus, sunt foarte bine redate problemele adolescenților: dificultatea lui Harry și Ron de a invita fetele la bal, supărarea lui Hermione că Ron nu a invitat-o la bal decât ca ultimă soluție, invidia și gelozia lui Ron…

„Cu o săptămână în urmă, lui Harry i s-ar fi părut că găsirea unei partenere de dans este un fleac în comparație cu înfruntarea Dragonului cu Coarne-n Coadă. Dar acum, că trecuse această probă și se confrunta cu încercarea de a invita o fată la bal, era de părere că ar prefera o nouă rundă cu dragonul.

– Harry, trebuie să ne luăm inima-n dinți și să invităm pe cineva, spuse Ron vineri dimineața, pe un ton care sugera că plănuiesc asediul unei fortărețe impenetrabile. În seara asta, când ne întoarcem în salon, amândoi vom avea câte o parteneră, ne-am înțeles?

Ron nu-i răspunse. Se uita furios la Hermione și Krum, care dansau în apropiere.”

   Unul dintre aspectele pe care nu mă satur să-l comentez este traducerea noii ediții. Ca de obicei, am întâlnit termeni traduși mai bine și alții mai puțin bine. Deși desigur că întotdeauna voi prefera vechea traducere, este a copilăriei mele. Pentru mine, întotdeauna vor fi Culprid sau Cruplud, nu Doodler, Șobo, nu Șobi, Apariție/Dispariție, nu Aparetare/Dezaparetare, Snuffles și nu Nas, Polen Zvârr, nu Pudră Flu-Flu, Profeții despre Viitor, nu Preziceri și Profeții, Iele și nu Veela, Vindecători și nu Medimagi, împietrire și nu stupificare, artificii Filibuster și nu „Archebuza”, homari cu capete explozive și nu Salamandragoni cu Propulsie Explozivă, Devoratori ai Morții și nu Mortivori, VIGILENȚĂ CONTINUĂ și nu VIGILENȚĂ PERMANENTĂ, Pana de Citate Rapide și nu Condeiul Crono-Criptic, Alge-branhii și nu galgală, Weasley Bing-Bong și nu Farmacofarsele Weasley, Portal și nu Teleportcheie, Obliviate și nu Dezmemorează, lumea vrăjitorească și nu Magosferă. Nici măcar „Hogwarts, scurtă istorie” nu mai e același lucru. Acum se numește „Hogwarts, un scurt istoric”.

  M-a intrigat și schimbarea în traducerea ingredientelor pentru o anumită poțiune: „Carne, sânge, mădular”. Pentru mine va rămâne veșnic „Fibră, sânge și os”.

  Unele traduceri le-am găsit mai bune: S.P.A.S. devine M.I.E.L., ceea ce mi se pare OK, pentru că și în original acronimul forma un cuvânt (S.P.E.W.), mai ales că aduce un plus de umor; „HAI CEDRIC DIGGORY – ADEVĂRATUL CAMPION DE LA HOGWARTS” (în prima ediție formularea era prea lungă); „caramele Lingua-Longa” – de preferat față de Bomboane Limbă de-o Tonă; mi se pare simpatică traducerea numelui bufniței lui Ron, Pigwidgeon (Pig) – în noua ediție i se spune Porcu’, de la Porcumbel.

„Harry se uită cu ochi mari la cuvântul „Porcu”, apoi își ridică privirea spre bufnița minusculă care acum făcea ture rapide în jurul becului din tavan. Niciodată nu văzuse un animal care să semene mai puțin cu un porc.”

   Un bonus față de vechea ediție este adaptarea șarpelui Nagini ca femelă; în vechea traducere, Nagini era mascul, deși în original este femelă, numele ei provenind de la un spirit din mitologia indiană ce ia formă de șarpe sau de la o femeie ce de la mijloc în jos este șarpe.

  Nu mi-a plăcut la actuala traducere numele formației „Weird Sisters”. Deși „Baba Cloanța” e amuzant, „Surorile Stranii” se potrivea mai bine, întrucât originalul face aluzie la opera shakesperiană „Lady Macbeth”. De asemenea, poate fi o referință la adresa trupei de rock Twisted Sisters, din anii ’80.

   M-a amuzat și intrigat deopotrivă accentul lui Krum, care în prima ediție nu era transpus așa:

„- Aș vria sî stăm puțin di vorbî.

– Da, bine, spuse Harry ușor surprins.

– Vrei sî facim câțâva pași?

– Sigur, spuse Harry, intrigat. (… 

– De ce-o luăm încolo? se miră Harry când trecură de coliba lui Hagrid și de caleașca luminată a celor de la Beauxbatons.

– Sî nu ni-audî ciniva, îl lămuri Krum laconic. (… 

– Vriau sî știu, spuse el cu ochii scăpărându-i mânios, ce-i întri tini și Her-miau-ni-ni. (… 

– Zbuori fuarti bini. Ti-am urmârit la prima prubî.

– Ci s-întâmplî?”

   De asemenea, graseierea din accentul franțuzesc al oaspeților de la Beaxbatons a dispărut.

   În schimb, mi-a plăcut faptul că actuala traducere are o flexibilitate mai bună în ceea ce privește modul de a vorbi al unor personaje precum Hagrid, elfii de casă sau oamenii din satul lui Voldemort:

Alde Frank n-a trebuit decât să se furișeze în conac când dormea’ servitorii.”

   Bineînțeles că fiind fană, am urmărit ecranizarea de mai multe ori. Este un film foarte bun, însă nu mă pot opri să observ diferențele dintre el și carte. Nu-mi place că l-au scos complet pe Ludo Bagman și că nu ne-au arătat nimic din meciul de Quiddtich din finala Irlanda-Bulgaria. Atât de palpitant este descris jocul în carte și de la prima lectură aș fi vrut să văd Fenta Vronski. Însă mi-a plăcut cum au pus în valoare relația Hermione-Viktor Krum. Scena în care Krum îi aruncă fetei o privire în timp ce se înscrie în competiție este de departe favorita mea, meritul fiind al filmului, pentru că în carte nu există.

   În concluzie, citiți cartea! Nu încetez în a mă minuna de complexitatea și dibăcia construirii acestei opere.

   Citate:

„Este un fenomen cât se poate de ciudat, dar, atunci când ți-e groază de ceva și ai da orice pentru ca timpul să treacă mai încet, timpul are urâciosul obicei de a se grăbi.”

„Înțelegerea este primul pas spre acceptare și numai prin acceptare este posibilă vindecarea.”

„Dacă amortizăm durerea pentru o vreme, nu facem decât să o amplificăm și mai tare în momentul în care, în cele din urmă, o vei simți.”

„Îți spun încă o dată: fă pașii pe care ți i-am sugerat și toată lumea te va ține minte – fie că ești sau nu Ministru – ca pe unul dintre cei mai curajoși miniștri ai Afacerilor Magice pe care i-am avut. Refuză să acționezi și istoria te va ține minte ca pe cel care s-a dat la o parte și i-a acordat lui Voldemort o a doua șansă de a distruge lumea pe care am încercat noi să o reconstruim! (… Dacă hotărârea ta de a închide ochii te va duce până într-acolo, Cornelius, spuse Dumbledore, am ajuns în punctul în care drumurile noastre se despart.”

„Simțea că ei trei ajunseseră la un nivel de înțelegere care le permitea să comunice fără cuvinte – că fiecare dintre ei așteaptă un semn, un cuvânt în legătură cu ceea ce se petrecea în afara școlii Hogwarts  – și că era inutil să discute despre ceea ce ar putea să se întâmple până când nu știau sigur ceva.”

„Ce-i scris o să se-ntâmple oricum, și, cân’ s-o întâmpla, om vedea noi ce-i de făcut. (… Ai făcut exact ce-ar fi făcut și taică-tău și să știi că la mine asta-i cea mai mare laudă.”

„Suntem puternici doar atâta vreme cât rămânem uniți, iar atâta vreme cât suntem dezbinați, suntem slabi.”

„Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

„Amintiți-vă, dacă va sosi un moment în care veți avea de ales între ceea ce e bine și ceea ce e ușor, ce i s-a întâmplat unui băiat curajos, bun și prietenos, doar pentru că s-a nimerit să stea în calea Lordului Voldemort.”

    Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a înființat o fundație de binefacere, legată de alte trei cărți ce fac parte din universul Harry Potter. O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com, un site dedicat fanilor celebrei serii.

Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

 

Cartea Harry Potter și Pocalul de Foc de J.K. Rowling a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

 

Literatura și focul din zodia Leului

   Nu de mult scriam un articol despre legătura dintre zodii și stilul literar. Atunci vorbeam despre zodia Fecioarei. Ce ar fi dacă am migra puțin și ne-am îndrepta atenția spre o zodie ce tocmai și-a încheiat influența acum, la sfârșitul lui august?

   Ați ghicit, este vorba de Regele horoscopului, guvernat de Soare și rupt din foc. Strălucitorul Leu, ce adoră să fie în centrul atenției, ca lumea să se învârtă în jurul lui așa cum planetele gravitează în jurul Soarelui. Sunt energici, înclinați spre acțiune, impulsivi, cu tendință spre măreție. Când spui „Leu”, poți la fel de bine să alegi ca sinonime „foc”, „lumină”, „soare”.

  Cum influențează aceste caracteristici stilul literar? Focul zodiei s-o reflecta în scrieri? Personal, am observat o asemănare între operele scriitorilor născuți în zodia Leului, o tendință a acestora spre serii fantasy cu elemente complexe. Pentru că operele Leilor sunt mai mult decât simple cărți fantasy, genul literar fiind doar un pretext pentru multiple teme și mesaje profunde. De regulă, Leii ne surprind cu fantasy-uri pline de acțiune și chiar dacă nu e evident la prima vedere, se concentrează pe sentimente precum dragostea și prietenia, acestea fiind teme frecvente abordate în scrierile lor; Leii ne lovesc în moalele capului, ne fac pulsul s-o ia la goană prin scenele de acțiune și complexitatea sentimentelor, ne fac să plângem și să râdem la aceeași carte. Pentru că da, ghidușii ăștia de Lei au și umor.

   Dar ca să ne lămurim mai bine, haideți să discutăm cu exemple!

    J.K. Rowling (că tot a fost ziua ei acum, pe 31 iulie, odată cu personajul ei), autoarea celebrei serii Harry Potter, un fantasy ce promovează valori precum dragostea, prietenia, loialitatea. Deși multora li se pare o serie de copii și adolescenți, este mult mai mult de atât; transmite mesaje importante legate de principii și valori, te zguduie, te face să plângi cu scenele emoționante și să râzi prin momentele și replicile amuzante.

   Scenele de acțiune sunt foarte complexe, mai ales cele din ultimele cărți ale seriei. Atât de complexe, încât trebuie să le citești de mai multe ori și-ți spui că ai nevoie de o transpunere cinematografică pentru a ține pasul cu tot.

   Opera ei se bazează pe mitologie, din care își ia inspirația pentru ființele magice create: centauri, sirene, câinele cu trei capete, himere, vârcolaci, vampiri, zâne, Iele etc.

   Genul fantasy este un pretext pentru a aborda teme precum dictatura, rasismul (vezi persecuția celor cu sânge non-magic, a spiridușilor/elfilor de casă) și multe altele.

   Sunt atât de multe de spus despre opera minunată a autoarei, încât nu le pot cuprinde între paginile acestui articol, așa că rezum totul într-un citat relevant:

„- After all this time?

– Always.”

   Cunoscătorii știu!

   O scriitoare născută în aceeași zi și lună cu J.K. Rowling (31 iulie) este Gwendolyn Willow Wilson. De origine americană și convertită la Islam, este cunoscută pentru romanul fantasy „Alif Nevăzutul”. O trăsătură pe care am observat-o la majoritatea operelor Leilor, cartea conține o porție considerabilă de mitologie arabă, unde întâlnim djinni, umbre și pisici ce-și schimbă înfățișarea. La fel ca „mama” lui Harry Potter, autoarea își folosește scrierile pentru a aborda teme precum dictatura, revoluția sau problemele societății din ziua de azi:

Într-o clipă, protestatarii din jurul lui se transformaseră într-o hoardă de sălbatici hăulitori, văduviți de orice scop nobil. El nu-și putea imagina nicio formă de libertate care să merite un asemenea sacrificiu irațional.”

„Aveți o relație tare neobișnuită cu mediul în care trăiți, spuse bărbatul. O relație paranoică. Parcă sunteți chitiți să trăiți în locuri din ce în ce mai strâmte, din ce în ce mai burdușite cu gadget-uri care vă dau impresia total greșită că dețineți mai mult control asupra propriilor vieți.” – Alif Nevăzutul

    Romanul său conține din plin scene de acțiune petrecute într-un ritm alert, ceea ce-l face foarte ușor de parcurs. Tipic leonin.

    Cassandra Clare este altă Leoaică, născută pe 27 iulie. La ea se vede cel mai bine focul zodiei transpus în cărți. Seriile fantasy „Dispozitive infernale”, „Instrumente mortale” și acum „Uneltiri întunecate” sunt incredibil de adictive, cu o acțiune spectaculoasă și răsturnări de situație la tot pasul. Bineînțeles că și aici avem parte de mitologie: vampiri, vârcolaci, elfi, sirene… În plus, ne este reamintit destul de des că vânătorii de umbre cred în legende și mituri.

   Dragostea și prietenia sunt la loc de cinste, autoarea jonglând cu sentimentele, smulgându-ne deopotrivă râsete și lacrimi. Romanele abundă în situații amuzante și în același timp, îți induc stări foarte profunde și intense.

    Chiar ajungi să te întrebi dacă focul ceresc din cărțile ei are vreo legătură cu cel din zodie.

Dacă este ceva ce am învăţat în viaţa mea, este că nu trebuie să-ţi fie frică de responsabilitatea care vine cu grija pentru alte persoane. Ceea ce facem pentru dragoste: aceste lucruri rezistă; chiar dacă nu şi oamenii pentru care le facem.

   

 

   Așadar, coincidență sau nu, eu zic că există trăsături comune între scriitorii aceleiași zodii. Cel puțin în cazul Leilor, am identificat tendința spre fantasy, mitologie, scene intense de acțiune, accentul pe sentimente precum dragostea și prietenia, alternarea umorului cu tristețea, intensitatea emoțiilor transmise.

  În plus, comparat cu stilul rece, calculat și analitic al Fecioarelor, Leii scriu intens și exploziv. Aceasta nu înseamnă că unii sunt mai buni decât alții, ci pur și simplu, este vorba de stiluri literare diferite.

Voi ce scriitori născuți în zodia Leului cunoașteți? Vă plac operele lor?

 

    Locuri întunecate, de Gillian Flynn-recenzie

Titlul original: Dark Places

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariției: 2014

Traducere din engleză de: Bogdan Perdivară

Număr pagini: 482

Gen: Thriller psihologic, Polițist

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

  „Locuri întunecate” este un thriller psihologic, un roman despre manipulare, psihoză colectivă, influență socială și nu în ultimul rând, despre crimă. Probabil unii dintre voi au văzut ecranizarea, cu Charlize Theron în rolul principal. Tot ce pot spune este că romanul chiar avea nevoie de o transpunere pe ecran; are o viziune cinematografică, este plin de acțiune și de multe ori, citind, mă gândeam: „Oare cum or fi făcut asta în film?”. Spre deosebire de alte ecranizări, aceasta mi s-a părut extraordinar de fidelă cărții, chiar mi-a plăcut și v-o recomand.

  Vă avertizez de pe acum că nu este o carte pentru oricine. Trebuie să aveți un oarecare grad de suportabilitate a violenței, să fiți cât de cât obișnuiți cu thrillerele. Conține scene violente și subiectele prezentate nu sunt plăcute, comode. Așadar, dacă vă știți mai sensibili sau preferați cărțile ușurele, în care totul e bun și frumos, clar nu e pentru voi!

  Libby Day este o femeie de aproape 32 de ani, singura supraviețuitoare a masacrului din urmă cu 25 de ani, în urma căruia mama și cele două surori au fost ucise. Fratele mai mare, Ben, a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață pe baza propriei ei mărturii.

   La vremea aceea, Libby avea 7 ani, era mezina familiei și singura care a scăpat, ascunzându-se. Ben era considerat un adolescent dificil și bănuit de legături cu o sectă satanistă, ce organiza ritualuri și tot felul de sacrificii sinistre. Ca și când nu ar fi fost destul, câteva fetițe de la școală au susținut că Ben le-ar fi molestat, deși la scurtă vreme toate și-au retras plângerile.

  Aparent totul se potrivea: un adolescent mai mult decât problematic, influențat de secta satanică din care făcea parte, și-a omorât aproape întreaga familie.

   În prezent, Libby trăiește din ajutoarele trimise de oamenii impresionați de tragedie; nu are un loc de muncă sau studii, niciun venit fix în afară de donații și un oarecare procent obținut de pe urma publicării unei cărți despre cele întâmplate în acea noapte. Însă timpul trece, iar atenția publicului este atrasă de alte și alte tragedii; alte fetițe dispărute, ucise sau răpite. Așa că și ajutoarele sunt din ce în ce mai puține.

   La o întâlnire de afaceri cu reprezentantul său administrativ, acesta o pune la curent cu un adevăr nu prea plăcut: banii din cont sunt din ce în ce mai puțini și dacă nu va acționa în vreun fel, nu va mai avea din ce se întreține. În acest sens, îi propune o alternativă: să ia legătura cu un club al oamenilor pasionați de crime celebre; oameni care abia așteaptă s-o cunoască, oameni care știu despre caz chiar mai multe decât ea.

   Îi urmează sfatul și îl contactează pe Lyle, reprezentatul acelui club. Așa află că fratele ei, Ben, este celebru și are în spate o armată de susținători al căror scop principal este să-i dovedească nevinovăția; un adevărat fan club, majoritatea format din femei ce îl vizitau la închisoare și îi citeau poeziile. Cu toții din acel club erau convinși că Ben a fost arestat pe nedrept, cazul fiind prelucrat de procurori, pentru a găsi cât mai repede un țap ispășitor.

   Confruntându-se cu spusele acestora, Libby își dă seama de mai multe lucruri: deși a declarat că l-a văzut pe Ben căsăpindu-i familia, acest lucru nu putea fi adevărat, având în vedere locul în care se ascunsese; doar auzise cele întâmplate. Psihologii cărora le-a fost încredințată pentru ședințele de terapie încercau să-i smulgă acuzele cu cleștele, mai mult sugerându-i răspunsurile, iar fetița de atunci, din nevoia de a fi acceptată, le spunea ceea ce credea că voiau să audă.

„- De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?

– Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.

– Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.

– Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.

– Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au făcut ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.”

„Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă, cu excepția faptului că veștile sunt foarte proaste.

„În noaptea aceea am văzut ce-am văzut, mi-am zis, mantra mea dintotdeauna. Chiar dacă nu era adevărat. Adevărul e că n-am văzut nimic. OK? Bun. Practic vorbind, n-am văzut nimic, doar am auzit. Doar am auzit, fiindcă am stat ascunsă într-o debara cât mi-a murit familia, fiindcă eram o fricoasă mică și neisprăvită.”

„În casa mea, sub lumina strălucitoare, iarăși în siguranță,mi-am zis din nou că Ben era vinovat (trebuia să fie), în principal fiindcă n-aș fi făcut față vreunei alte posibilități.”

„Puteam crede, dincolo de faptul că-mi doream asta, că Ben nu era făptașul? Și, dacă era nevinovat, asta nu mă făcea pe mine cea mai mare ticăloasă din istorie?”

„Am început să simt în urechi, ca un zumzet, sunetele acelei nopți: un icnet masculin, tare, un zgomot de gâtlej uscat. Țipetele ascuțite ale mamei. Locul întunecat.”

  Din nevoia financiară presantă, dar și din alte motive, Libby hotărăște să investigheze cele întâmplate acum 25 de ani. Convingerea că Ben este autorul crimelor, fermă până atunci, începe să i se clatine simțitor.

   Pentru prima oară, își vizitează fratele la închisoare, își caută tatăl (un alcoolic ce i-a părăsit și care întotdeauna îi cerea mamei bani), încearcă să refacă legătura cu mătușa Diane, care a jucat un rol important în copilăria ei…

Acum știam de ce nu mă dusesem să-l vizitez niciodată. Era prea tentant, prea ușor să ignor pereții închisorii și să-mi văd doar fratele, să aud cadența aparte a vocii lui, felul în care cobora tonul la sfârșitul fiecărei propoziții, ca și cum se prea putea să fie ultimul lucru pe care-l va spune vreodată. Vâzându-l, îmi aminteam lucruri frumoase, sau mai puțin frumoase. Lucruri normale. Puteam simți ceva din atmosfera de-acasă. De-atunci, de demult, de când toată lumea era în viață. Oho, și ce mai voiam asta!”

  Principala bănuială a celor de la club îl vizează pe tatăl copiilor, care în ziua crimelor i-a cerut mamei lor bani și necăpătând nimic, a devenit violent.

   Să se fi înșelat în toți acești ani? Este Ben criminalul sau a fost închis pe nedrept și adevăratul autor umblă liber? Dacă nu este el, cine și de ce ar fi comis o asemenea atrocitate?

   În paralel cu ancheta neoficială dusă de Libby și Lyle în prezent, există și un plan al trecutului, de când a avut loc tragedia. Acțiunea este povestită din perspectivele mai multor personaje: Libby, Ben, Patty Day (mama lui Libby).

   La început, am crezut că nu-mi place stilul autoarei. Apoi am hotărât că unele capitole îmi plac, altele mai puțin. Abia mai târziu m-am lămurit: autoarea își adaptează stilul în funcție de perspectiva și unicitatea fiecărui personaj.

   Acțiunea din trecut este plasată strategic în anii 1980, o perioadă în care sectele erau la modă în America. Mai mult decât atât, se face referire la un caz adevărat, al unor educatori acuzați că ar fi abuzat copii în numele ritualurilor sataniste. Ulterior s-a descoperit că acuzațiile nu erau adevărate.

  Nu degeaba avem de a face cu un thriller psihologic, fiind tratate teme precum psihoza colectivă (sectele și isteria produsă de existența acestora, explicația pentru orice nelegiuire fiind relaționată cu sataniștii; reacția în lanț creată de presupusa molestare a fetițelor – aici nu pot spune mai multe, dau spoiler).

Lumea chiar credea că există o rețea vastă de sataniști, era lucru obișnuit pe atunci. Un adolescent se poartă ciudat: e satanist. O fetiță de grădiniță vine acasă cu o vânătaie mai bizară sau zice ceva mai aiurit despre părțile ei intime: educatoarele ei sunt sataniste. Gen, mai ții minte procesul de la școala pregătitoare McMartin? Amărâții ăia de învățători au avut de suferit cu anii până să se renunțe la acuzații. Panică satanică.

   De asemenea, personajul lui Libby este foarte bine conturat din punct de vedere psihologic: deși este o femeie în toată firea, emoțional a rămas blocată la vârsta de 7 ani, când a avut loc tragedia.

   Nu-și asumă responsabilități de adult, este cleptomană, fură lucruri cu detașarea cuiva care procedează normal, este depresivă, nu are încredere în ea, refuză să se atașeze de alți oameni și cu toate acestea, având în vedere traumele la care a fost supusă și fondul familial tulburat, evoluția personalității ei este pe linia de plutire. Vom vedea în carte persoane care au ajuns mult mai rău.

„Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea – ascunsă pe după ficat sau lipită de splina trupului meu pricăjit, ca de copil -, o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez să merg mai departe.”

„Aveam de gând să accept oricât mi-ar fi oferit Lyle Wirth, fiindcă altfel mă păștea o slujbă adevărată, cât de curând, și nu eram gata pentru așa ceva. Nu-s eu persoana pe care să te poți baza cinci zile pe săptămână. Luni marți miercuri joi vineri? Uneori nu mă dau jos din pat cinci zile la rând – câteodată uit să și mănânc cinci zile la rând. Să ajung la locul de muncă, unde să stau opt ore – opt ditai orele departe de bârlogul meu -, asta era ceva nerealizabil.”[/quote_box_center]

[quote_box_center]„Când m-am mutat în căsuță, mi-am petrecut primele trei luni înfofolită în pături, fiindcă nu știam cum să pornesc gazul la centrală. Și mi-l tăiaseră de trei ori în ultimii câțiva ani, fiindcă uneori nu mă pot mobiliza nici măcar ca să scriu un cec. Am probleme cu concentrarea.”

„Aveam un robot telefonic furat, un set aproape complet de tacâmuri de restaurant și vreo jumătate de duzină de solnițe, la care adăugam și perechea cea nouă, de la Tim Clark, pe care nu izbuteam s-o transfer de pe masa din hol în bucătărie. Într-un ungher al camerei de zi, lângă vechiul meu televizor, e o cutie cu mai bine de o sută de sticluțe de loțiune pe care le-am șterpelit. Le țin fiindcă îmi place să le văd pe toate împreună, roz și mov și verzi.”

  Familia lui Libby a fost inițial bogată. Părinții ei primiseră o fermă de la bunicii materni, însă o investiție nereușită și o perioadă nefastă pentru branșa fermierilor au condus la faliment. Tatăl i-a părăsit, iar toată greutatea a căzut pe umerii mamei: îngrijirea copiilor, administrarea fermei, grijile financiare. Patty Day a început să vândă utilajele de agricultură pentru a face rost de bani.

  Libby era cea mai mică din cei patru frați, un băiat și trei fete. Paradoxal, ea era cea mai apropiată de Ben dintre surori.

„Ben mă tolerase pe mine, o ignorase pe Debby, dar pe Michelle o ura din tot sufletul. Țin minte cum o scotea din camera lui, trăgând-o de braț, corpul ei sucit lateral, Michelle pe vârfuri, mișcându-se odată cu el ca să nu fie târâtă. O aruncase afară și ea se lovise de-un perete și-i zisese că dacă mai intră în camera lui vreodată, o omoară. Îi luceau dinții când vorbea cu ea.”

„Însă, drept să spun, nu eram mândră de familia mea. Nimeni nu-i plăcuse pe alde Day vreodată. Tata, Runner Day, era nebun, bețiv și violent într-un fel deloc impresionant – un omuleț cu pumni pieziși. Mami făcuse patru copii de care nu izbutea să aibă grijă ca lumea. Copii amărâți, de la fermă, puturoși și manipulativi, venind mereu la școală ca niște nevoiași: fără să fi luat masa de dimineață, cu cămăși rupte, mucoși și roșii în gât. Eu și surorile mele am fost cauza a cel puțin patru epidemii de păduchi pe parcursul scurtei noastre experiențe cu școala primară. Jegoșii de Day.”[/quote_box_center]

   O temă destul de actuală abordată este conflictul dintre generații, dificultatea părinților de a-și înțelege copiii adolescenți.

[quote_box_center]„Nici Patty nu se descurcase mult mai bine. Își luase de curând o carte despre cum să fie mamă de adolescent, pe care o ținea ascunsă sub pat, de parcă ar fi fost pornografie. Autorul spunea că trebuia să fie curajoasă, să pună întrebări, să ceară răspunsuri de la copil, numai că Patty nu putea. Orice tentativă de întrebat, în perioada asta, îl scotea din sărite pe Ben și-i declanșa tăcerea aceea insuportabilă, asurzitoare. Cu cât încerca mai mult să-și dea seama ce-i cu el, cu atât mai mult se ascundea băiatul. La el în cameră. Vorbind cu persoane pe care ea nu le cunoștea.”

„Însă Patty nu-și putea găsi liniștea. Ben devenise, în ultimul an, tare distant, se transformase în puștiul ăsta ciudat, încordat, care se zăvora în cameră și tropăia pe muzică ce făcea pereții să se zguduie, cu cuvinte mugite și țipate auzindu-se de pe sub ușă. Cuvinte îngrijorătoare.

De asemenea, violența domestică are parea ei rezervată în roman: „Cât fuseseră căsătoriți o mai îmbrâncise, o mai plesnise peste ceafă, pălmuțe făcute mai mult să te înfurie, să-ți amintească de cât de neajutorată erai, decât să te doară. De ce nu-i mâncare-n frigider? Pleosc. De ce-i așa o cocină locu’ ăsta? Pleosc. Unde se duc toți banii, Patty? Pleosc, pleosc, pleosc. Tu m-auzi, fată? Ce mama dracului faci cu banii? (…) Mă faci trișor? Pleosc. Zici că taică-tu trișează, Ben? Pleosc, pleosc, pleosc. Te crezi mai dăștept ca mine? Pleosc.”

   Să fie acest bărbat capabil de crimă împotriva propriei familii? Nu aveți decât să aflați citind cartea.

Citate:

„Multe rahaturi s-au întâmplat în ziua aia cu omorurile, Libby. M-am gândit mult la asta, mi-a tot stat pe cap. A fost o zi al dracului de proastă. Blestemată. O Zi blestemată, a zis și s-a împuns cu degetul în piept.”

„Oho, lumea habar n-are ce s-a-ntâmplat în noaptea aia. Te umflă râsu’.”

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

„Ajunsese să se gândească la Ben, la Ben cel de cincisprezece ani, aproape ca la un fiu, ca la o ființă cu totul diferită, și uneori îi venea să-l zgâlțâie bine pe puștiul ăla lipsit de curaj – își imagina că-l zguduie pe Ben până ce nu i se mai deslușea fața.”

   Despre autoare:

  Gillian Flynn este autoarea bestsellerului „Fata dispărută”, apărut la aceeași editură și ecranizat. Este licențiată în literatură engleză și jurnalism la University of Kansas și a absolvit un masterat în jurnalism la Northwestern University din Chicago. A scris timp de zece ani pentru revista Entertainment Weekly.

   Romanul său de debut, „Obiecte ascuțite”, a câștigat de două ori Dagger Award, iar „Locuri întunecate” a fost nominalizat la Ian Steel Dagger Award, acordat de Crime Writers’ Asociation și a câștigat Dark Scribe Magazine Black Quill Award pentru Dark Genre Novel of the Year. S-a numărat printre bestseller-ele publicației New York Times.

   Autoarea a declarat că una dintre sursele de inspirație în scrierea acestui roman au fost câmpurile nesfârșite de porumb din regiunea natală – Kansas City, Missouri.

 

Cartea Locuri întunecate de Gillian Flynn a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

Orașul din afara timpului, de Enrique Moriel-recenzie

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

 Titlul original: La ciudat sin tempo

Editura: Nemira

Colecția Suspans

Anul apariţiei: 2011

Traducere din limba spaniolă de: Mioara Adelina Angheluță

Număr pagini: 464

Gen: Thriller, Fantasy

  „Orașul din afara timpului” ne conduce într-o incursiune în Barcelona de-a lungul secolelor. De fapt, aș spune că aceasta este tema centrală, iar adevăratul personaj principal este chiar Barcelona, intriga fiind doar un pretext pentru descrierea orașului catalan de-a lungul timpului. Pentru lămuriri, sunt incluse în carte două hărți ale orașului, una din trecut și cealaltă din prezent.

   Romanul se desfășoară pe două planuri, deschizându-se cu un asasinat destul de ciudat: cadavrul unui bărbat înstărit este găsit fără picătură de sânge în el și cu o înțepătură la gât. Nimeni nu înțelege modul de operare, supozițiile ducând către un asasinat ritual. Printre cei interesați de caz sunt Marcos Solana, un avocat cu prestigiu, a cărui clientelă este formată din barcelonezi bogați, Marta Vives, asistenta acestuia, la bază arheolog, și preotul Olavide.

   La spitalul clinic unde era ținut corpul, Marcos Solana observă o fotografie cu personalul medical din 1916, în care îl recunoaște pe medicul legist văzut mai devreme. Curios din fire, face tot posibilul pentru a dezlega misterul. Să fie cineva care să semene atât de mult? Sau (ipoteză fantasmagorică) este vorba de aceeași persoană?

  În celălalt plan, narațiunea are loc la persoana I, personajul central fiind un vampir născut într-un lupanar (bordel) al Barcelonei secolului XV, mai exact, în cartierul Raval din orașul vechi. Având toate caracteristicile de vampir, personajul nostru trăiește veșnic; a trecut prin multe secole, a asistat „live” la scrierea istoriei, având expertiza necesară pentru a ne purta de-a lungul evenimentelor principale din istoria Spaniei, implicit a Barcelonei, de a ne descrie acest oraș legendar. Un oraș frumos, astăzi vizitat de turiști, dar în aceeași măsură, sângeros, ca de altfel toată istoria Spaniei. Din acest motiv nu este o carte pentru oricine, unele pasaje descriind metode sadice și sângeroase de tortură folosite în Inchiziție și nu numai.

„Istoria Barcelonei a fost făurită de câteva zeci de morți despre care se vorbește și de mii de morți despre care nu vorbește nimeni.”

„Orașul în care mă născusem era foarte complicat: era naționalistă și centralistă, internațională și locală, clericală și anarhistă, plină de biserici și înțesată de lupanare, bogată și totodată înglodată în sărăcie.”

„Istoria Barcelonei este plină de femei care au luptat pentru o parte a ființei lor. Instinctul femeilor nu le înșală niciodată.”

   Fiind vampir, personajul nostru nu numai că trăiește veșnic, dar nici nu îmbătrânește, trecând veșnic drept un bărbat de 30 de ani. Este nevoit ca de-a lungul timpului, pentru a evita întrebările firești ale celor din jur, să-și schimbe identitatea și profesia. Este, pe rând, ajutor de preot, bancher, medic, jurnalist, ajutor de călău, asistent al unui om important în stat, profesor. Își schimbă slujbele și identitatea în funcție de regimul politic, profitând de confuzia din administrație provocată de războaie pentru a-și acoperi urmele. De când s-a născut, este urmărit de Celălalt, o ființă supranaturală la fel ca el, care încearcă să-l ucidă. Paradoxal, Celălalt este într-una din epocile sale o persoană importantă în cadrul temutei Inchiziții.

 

   Probabil am eu o imaginație bogată, însă n-am putut să nu mă gândesc că personajele sunt aluzii la adresa unor figuri istorice ale Spaniei: faptul că personajul principal este vampir și s-a născut în Raval mă duce cu gândul la „Vampira din Raval” – o presupusă răpitoare, asasină și proxenetă de copii (ulterior a fost lansată ipoteza că femeia s-ar fi făcut vinovată de răpirea unei singure fetițe, restul fiind legendă), iar Celălalt îmi amintește de temutul inchizitor Tomás de Torquemada.

  Prin ochii personajului ne este descrisă configurația Barcelonei din secolul XV până astăzi: cu secole în urmă, exista doar orașul vechi, iar celebra Las Ramblas era doar un șuvoi de apă. Cu trecerea timpului, s-a construit orașul nou. Tot prin prisma personajului cu viață veșnică asistăm la momente istorice importante, suntem purtați prin mai multe epoci, ne sunt spuse poveștile mai multor locuri din Barcelona.

„Barcelona e un oraș care trăiește din mituri, chiar dacă se spune că e realist.”

„Barcelona era un uriaș necunoscut,un uriaș care inventase și știuse să păstreze un lucru de preț: buna înțelegere între oameni. Înțelegerea și ospitalitatea.”

„Honorata cântărește șapte sute cincizeci de kilograme și a fost turnat în anul 1865, în perioada în care Barcelona era prosperă, avea prima cale ferată din Spania, cele mai bune fabrici textile, cei mai bogați și mai pântecoși comercianți și cele mai grațioase tinere din înalta societate, care, pentru a-și păstra silueta zveltă, învățaseră să călărească într-un club nou aristocrat – Cercul Ecvestru.”

„Republica a declarat biserica Sfânta Maria del Mar monument de interes național pe 3 iunie 1931, fără ca să provoace prin aceasta revolta Dreptei. A fost o dovadă că republica era la fel de interesată de aspecte culturale pe cât era de cele agrare, dar nu au mers mai departe de atât, după spusele cunoscătorilor, căci îngrădiseră destul interesul cultural față de biserici.”

„Războiul Civil m-a învățat multe lucruri, în cazul în care nu le știam. Mi-a arătat că în felul acela se încheia un proces vechi de secole, că de fapt secolul XX era o continuare a secolului al-XV-lea, întrucât vechile conflicte nu fuseseră încă rezolvate.”

   De asemenea, personajul îl cunoaște pe Gaudi, fiind unul dintre cei doi oameni care și-au dat seama de natura sa de ființă supranaturală. Altcineva care a observat acest lucru este un preot în serviciul cui a fost, acuzat de erezie.

„Dar acum am ajuns la o concluzie: dacă lumea este condusă de principiul Răului, Răul trebuie să aibă fii. Sunt puțini, foarte puțini, dar trebuie să aducă mărturie. Tu ești unul dintre ei, dar poate încă nu ți-ai dat seama: tu ești unul dintre ei.”

   Pot spune că acel preot este personajul meu preferat, datorită neînfricării de a gândi liber și de a vorbi deschis despre anumite aspecte considerate de neclintit, lucru care i-a adus, în cele din urmă, condamnarea.

  Romanul merge puțin spre filosofie, fiind abordate mai multe aspecte, precum și cel al veșniciei, lupta dintre Bine și Rău, existența diavolului, probată cel mai bine de prezența unor ființe precum personajul nostru, considerat un fiu al diavolului.

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

„Există ceva și mai înspăimântător decât zâmbetul morții, și anume zâmbetul vieții veșnice.”

„Crede-mă, prietene, moartea este îndurătoare, pentru că nu ne lasă să vedem ororile vieții, nici urmările cumplite ale faptelor noastre.Veșnicia este cea mai grea pedeapsă la care am fi osândiți, și milă mi-e de Dumnezeu pentru că și el o îndură.”

„Primim imbolduri de la ceea ce numim Bine și Rău, însă noi creăm etica și morala.”

„Totul este atât de absurd, încât nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să credem că diavolul există.”

„Câteodată simt că timpul nu există, chiar dacă asistăm la propria noastră degradare. Dacă există idei nemuritoare, adeseori mă întreb dacă nu există și ființe care sunt și ele nemuritoare.”

„Nu înțeleg de ce vă grăbiți să faceți anumite lucruri, șopti părintele Olavide fără să o privească. Întotdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Timpul este nesfârșit.”

„- De ce vin din negura veacurilor?

– Deoarece Creația încă nu s-a încheiat.”

   Introducerea lui Gaudi ca personaj, fie chiar și episodic, este o altă referire la veșnicie, prin metafora construirii catedralei Sagrada Familia: „În timp ce ne adânceam amândoi în întuneric, mi-a mai spus: Cred în veșnicie, altfel nu aș înălța templul acesta. Iar noi cei care credem în veșnicie, credem în diavol.”

   Autorul induce subtil o reflexie la adresa regimurilor din Spania, care deși s-au schimbat în timp, păstrează aceleași tendințe. Pot ghici din stilul acestuia spiritul revoluționar ca reacție la un regim opresiv, care a suprimat mult timp libertatea de gândire și exprimare, cu atât mai mult cu cât unul dintre romanele autorului a fost cenzurat de regimul franchist, considerat „roșu” (termen peiorativ folosit la adresa republicanilor) și „pornografic”.

„Inchiziția nu-i interoga niciodată pe cei simpli, pe cei care se mărgineau să repete cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cei care îl treceau prin filtrul gândirii. Acest lucru a fost mereu o constantă în țara mea, fără ca nimic să-l poată schimba: toți cei care gândesc sunt suspecți. Prin urmare, cel mai bine este să te arăți de acord cu tot ce se spune și să te supui celui care poruncește.”

„Unele sunt chiar din epoca lui Franco, dar nici măcar nu se regăsesc în arhivele ziarelor. Motivul este cât se poate de simplu: pe atunci nu se publica nimic despre fapte supranaturale care ar fi zdruncinat credința cetățeanului. Tot ce era legat de religie era sfânt.”

„Orice societate bine organizată se bazează pe acceptarea crimei ca parte integrantă. Aceasta se întâmplă mai des în timpul dictaturilor decât în societățile liberale, deși niciuna nu este scutită.Uneori, crima constă în corupție. Alteori, în lipsa de libertate.Alteori, în minciună. Alteori, în vărsarea de sânge.”

   Este un roman despre cultură, istorie, ideologii. Sfatul meu este să citiți printre rânduri, întrucât acțiunea este doar un pretext, autorul punând mult mai mult accent pe ceea ce răzbate din fundal. Tocmai de aceea, la final am rămas cu impresia multor întrebări fără răspuns și a situațiilor neclarificate.

Lectură plăcută!

Citate:

„În același fel în care ne trudim să clădim o cetate, tot la fel ne străduim să construim o conștiință.”

„Bijuteriile sunt timpul însuși.”

„Bijuteriile frumoase sunt veșnice, sunt mereu iubite și, mai mult decât atât, înmagazinează istorie. Unul din farmecele lor este că nu au avut niciodată o singură stăpână: ele unesc generații de-a rândul.”

„Mintea este propria noastră taină și niciodată nu rămâne descoperită.”

„Cei care rătăcim printre umbre nu uităm de nimic, dar locuitorii orașelor își uită propria istorie.”

„- Dacă e să ne gândim la secolele trecute, nu cred că Barcelona a avut vreo logică.

– Mi-e teamă că gândim la fel, dar nici nu mi-ar plăcea și aibă logica unui oraș elvețian.”

„Multe clădiri vechi din Barcelona sunt ca niște morminte despre care încă nu se știe ce ascund.”

„Istoria se repetă, iar timpul nu există. Îl împărțim ca să ne ordonăm puțin viețile, cu toate că în realitate timpul este plan și nu are nici început, nici sfârșit.”

„Cel care nu gândește nu este om pe deplin.”

 Despre autor:

   Enrique Moriel este pseudonimul folosit de Francisco Gonzalez Ledesma (1927-2015), scriitor, jurnalist, scenarist. A studiat Dreptul, a profesat ca avocat, apoi ca jurnalist la ziarul La Vanguardia, unde a ajuns redactor-șef.

   Este considerat unul dintre promotorii romanului noir în Spania, în 2007 obținând Premio RBA de Novela Negra pentru „Una novela de barrio”. În 1948 a câștigat Premio Internacional de Novela pentru „Sombras Viejas”, din juriu făcând parte Somerset Maugham și Walter Starkie. Însă dictatura franchistă din țara sa i-a cenzurat romanul, catalogat drept „roșu” (termen peiorativ pentru republicani) și „pornografic”. (sursa Wikipedia)

   Autorul a publicat de-a lungul timpului sub mai multe pseudonime: Silver Kane, Taylor Nummy, Rosa Alcázar, Silvia Valdemar, Enrique Moriel.

Cartea Orașul din afara timpului de Enrique Moriel poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
22

  Dale Cooper: viața mea, benzile mele, de Scott Frost-recenzie

„Răul are un chip.”

Titlul original: Dale Cooper: my life, my tapes

Twin Peaks Productions, Inc, 1990

Editura: Baricada

Colecția Horror 405

Twin Peaks 2

Anul apariţiei: 1993

Traducere de: Rodica Bretin

Număr pagini: 320

Gen: biografie ficțională

Cotație Goodreads: 3,83

 „Diane, mă uit la o mică pătură galbenă, cu elefanți pictați pe ea.”

   Diane, Diane, Diane. Țineți minte? Cei care au văzut Twin Peaks sigur mai știu cum agentul Dale Cooper vorbea într- un reportofon, adresându-se secretarei pe nume Diane. Cred că ne-am întrebat cu toții dacă Diane există cu adevărat sau este doar în imaginația personajului. Cum în primele două sezoane n-a apărut deloc, plus că pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, fiind clar că agentul își înregistra spusele pe bandă, fără a le trimite undeva. Așa că mi-am pus întrebarea: dar cum ajung toate acestea la Diane? Ea chiar există?

   Da, există! Aflăm acest lucru din cartea „Dale Cooper: viața mea, benzile mele”, dar și din noul sezon al serialului. De fapt, aș spune că partea în care apare Diane este singura amuzantă din noul sezon, singurul personaj care pot spune că mi-a plăcut. Diane, mereu cu înjurăturile pe buze, „Fuck you!” fiind pentru ea o formă de salut.

Twin Peaks GIF - Find & Share on GIPHY

   Din carte aflăm că „Mi-au dat și o secretară. Numele ei este Diane, iar experiența sa îmi va fi de mare ajutor. Diane arată exact așa cum mi-am închipuit încrucișarea între un sfânt și o cântăreață de cabaret.”

   Cooper ne lămurește și în privința alegerii lui Diane ca destinatar al înregistrărilor: „Diane, sper că nu te superi fiindcă mă adresez ție în aceste înregistrări, chiar și atunci când vorbesc cu mine însumi. Faptul că cineva care posedă intuiția și inteligența ta se află undeva, aproape, îmi dă o senzație de siguranță.”

  Așadar, Diane este reală, iar interacțiunea lui Dale cu ea nu se limitează la corespondența imaginară:

„Diane, nu ți-am cerut-o până acum – ca o regulă generală, încerc să nu amestec niciodată viața mea publică și cea privată – însă aș fi onorat să consimți a cina cu mine. Dacă lucrul acesta încalcă în vreun fel limitele pe care le-am trasat relației noastre cu mult timp în urmă, voi înțelege. Dacă nu, la opt e bine?”

„„Agentul Special Cooper… Dale și cu mine am cinat o dată împreună. – DIANE, Membră a personalului F.B.I.”

   Cartea conține înregistrările făcute adresându-se lui Diane, dezvăluind povestea lui Dale Cooper până în momentul găsirii cadavrului Laurei Palmer, deci până la începutul acțiunii din serial. Însă nu se rezumă la aceasta, corespondența cu Diane reprezentând o mică parte.

   Totul începe atunci când Dale primește cadou de Crăciun, la vârsta de 13 ani, un casetofon. Din acel moment, aparatul devine prietenul său cel mai bun. Înregistrează toate experiențele pe casete, ținând un fel de jurnal. Ca și în cazul Laurei Palmer (vezi aici recenzia ), avem ocazia să asistăm la transformarea puștiului Dale în agentul F.B.I. așa cum îl știm în Twin Peaks. Așa cum paginile goale sau rupte din jurnalul Laurei dau impresia de autenticitate, aici le iau locul însemnările privind ștergerea unor înregistrări.

  Lectura e pe alocuri amuzantă, puștiul Dale împărtășindu-ne unele lucruri cu nonșalanța specifică vârstei:

„Este sfârșitul zilei de Crăciun. Darurile primite de mine în acest an au fost următoarele: chiloți, șosete, pantaloni, ghid pentru clasificarea insectelor, cinci dolari de la bunica și un casetofon Norelco B 2000 care nu este o jucărie. Semnează: Dale Cooper.”

   Din acel moment, Dale nu se mai separă de casetofonul său. Se observă de timpuriu înclinația spre cariera de agent F.B.I., mintea analitică, curiozitatea, spiritul de observație; cu ajutorul aparatului, investighează activitatea Bandei 24 din cartier, iar la școală se târăște prin conducta de ventilație pentru a afla ce se întâmpla la ora de educație a fetelor: „N-am călcat niciodată vreo lege, deși dacă veți căuta cumva în dosarul meu, veți descoperi că am fost prins de curând înregistrând ora de educație sexuală a fetelor, în timp ce eram ascuns în sistemul de ventilație. Să nu credeți că faptul va putea fi folosit împotriva mea, scopul experienței fiind pur științific și nu interesul personal.”

„Cred că F.B.I. este cel mai potrivit loc pentru mine.”

Am hotărât astăzi că voi fi agent F.B.I. și că trebuie să încep să muncesc serios dacă vreau ca visul meu să devină realitate.”

„„Dale a avut întotdeauna un simț special pentru astfel de lucruri. N-am întâlnit pe nimeni în viața mea care să citească în sufletul unui om așa cum făcea el.” – Howard Teller, prieten din copilărie”

   Sunt menționate momente din istorie precum asasinarea lui Martin Luther King, Bobby Kennedy, alegerea lui Nixon ca președinte, pășirea omului pe Lună și asistăm la drame din viața lui Dale: moartea bunicii, a mamei, a primei fete iubite și mai târziu, a lui Caroline, femeia de care s-a îndrăgostit deși era soția mentorului său. „Mama, Marie și Caroline. Sunt numele de pe bornele care mi-au însemnat drumul vieții. Unde va fi următoarea și ce va scrie pe ea?”

   Când în carte și-a făcut apariția Anne, n-am putut să nu fac legătura cu Annie din serial, mai ales că descrierea se potrivește: „Anne Sweeny arăta de parcă nu mânca, nu bea și respira decât lapte, iar Dale, numai uitându-se o dată la ea a știut imediat că găsise fata vieții lui.”

   Sunt fragmente în carte care ne duc cu gândul la o temă recurentă în Twin Peaks: BOB. Să-l bântuie și pe el, precum pe Laura Palmer?

   „Am avut un vis, în miez de noapte, care m-a înfricoșat. Un bărbat pe care nu l-am văzut niciodată până acum încerca să intre în camera mea. Mă tot striga pe nume și spunea că mă vrea. Apoi a scos un strigăt care, după o clipă, s-a prefăcut într-un soi de răget, scos parcă de un animal. I-am povestit mamei despre omul acela și ea mi-a spus că știe de „el”, că a avut adeseori același coșmar și că nu trebuie, cu nici un preț, să-l las să intre la mine. Nu pricep ce încearcă să-mi spună.”

   „Am fost un timp bolnav și nu m-am simțit în stare să vorbesc prea mult. O infecție mi-a atacat plămânii și am stat în pat o lungă perioadă. Am avut de câteva ori visul cu Bărbatul Acela, dar nu l-am lăsat să intre.”

   „Simt asta de mai multă vreme: ceva nu este în regulă. Nu știu însă ce anume. Mama a avut un nou coșmar noaptea trecută. Mi-a povestit că bărbatul acela din vis aproape a reușit să intre în dormitorul ei.”

  Coincidență sau nu, la două săptămâni de la această înregistrare, mama lui Dale moare în urma unei hemoragii cerebrale. În legătură cu acest aspect, își fac apariția și fenomene supranaturale: după moartea mamei sale, Dale o visează și se trezește cu un inel în mână. Face investigații și află că acel inel îi aparținuse mamei sale, dar îi fusese returnat bunicului cu mult timp în urmă.

   În continuare, asistăm la mai multe momente din viața lui Cooper, mai mult sau mai puțin interesante. Cel mai mult mi-a plăcut spre sfârșit, când luăm parte la unele din cazurile începutului său de carieră. În plus, spre sfârșit apare Diane, iar cartea începe să semene cu Twin Peaks-ul clasic: asasinarea Theresei Banks, visul cu Laura Palmer și piticul, apariția cadavrului Laurei Palmer, moment ce coincide cu finalul cărții:

„2 Februarie, ora 10 a.m.

Am avut un vis straniu în noaptea trecută: un pitic, o tânără femeie foarte frumoasă și eu dansând într-o cameră cu draperii groase.”

„24 Februarie, ora 6 a.m.

Diane, s-a descoperit un cadavru în statul Washington – o tânără femeie, învelită în plastic. Mă îndrept spre un orășel numit Twin Peaks.”

   Aici avem, totuși, o mică desincronizare temporală: în serial, visul lui Cooper are loc după găsirea cadavrului Laurei Palmer, invers decât în carte.

   De asemenea, aflăm mai multe despre povestea Windom Earle – Caroline, ce devine importantă spre finalul sezonului 2 al serialului. Mi-ar fi plăcut să se insiste pe acest aspect sau să existe o carte exclusiv despre această parte a trecutului lui Dale Cooper.

  Așadar, chiar dacă la un moment dat veți da peste pasaje plictisitoare printre înregistrările agentului F.B.I., continuați lectura, partea cea mai interesantă vine la sfârșit!

Citate:

„Am citit într-o carte de știință că electricitatea e cea care ne ține în viață. Nu înțeleg însă de unde vine și unde se duce atunci când murim. Tata spune că asta e o întrebare importantă, dar că el nu cunoaște răspunsul. Nici eu.”

„Tata mi-a spus – după o tăcere lungă – că a fost foarte mândru de mine, dar că trebuie să am grijă și să judec cu propria-mi minte orice lucru din viață.”

„Toate îmi par schimbate. Nimic nu mai e la fel cum a fost înainte ca mama să fi murit. Nici prietenii, nici vecinii, nici școala – nimic.”

„Nu cred că binele mai există pe lume. Cei buni fie mor, fie sunt uciși.”

„Nu sunt sigur de nimic altceva decât de faptul că, a ști unde te duci înseamnă că nu înțelegi unde te afli în acel moment.”

„Dacă este adevărat că visele sunt ferestre spre subconștient, mă tem că al meu este un loc al furtunilor.”

„Există două lucruri spre care cred că mi se va îndrepta și focaliza de-acum încolo existența. Unul este Binele, celălalt Răul. Ele reprezintă cele două forțe fundamentale în viața oamenilor.”

„Răul are un chip.”

„Recunoașterea faptului că Răul există ca o entitate în afara puterii noastre de înțelegere a lumii și vieții nu reprezintă politica oficială a Biroului.”

„Diane, dacă e adevărat că fiecare om este ales să trăiască într-o perioadă determinată de timp, din anumite motive, atunci de ce mă aflu acum și aici? Ce moment din scurgerea vremii, ce eveniment trebuie să-mi intersecteze destinul? Oare lucrul pentru care m-am născut s-a întâmplat deja, și pur și simplu n-am înțeles, nu mi-am dat seama când s-a petrecut și cum?”

 Despre autor:

   Scott Frost este un scenarist și scriitor american, fiul actorului Warren Frost, fratele lui Mark Frost (da, da, scenaristul primelor două sezoane din Twin Peaks, alături de David Lynch) și al actriței Lindsay Frost. A lucrat împreună cu fratele său și David Lynch la scenariul serialului Twin Peaks, două dintre episoade fiind opera lui. Tendințele se observă și în cartea „Dale Cooper: viața mea, benzile mele”.

   A scris scenarii pentru „Babilon 5”, „Andromeda”, „Past Tense” (împreună cu Miguel Tejada-Flores) și „All Souls” (împreună cu fratele său, Mark Frost).

Cartea Dale Cooper: viața mea, benzile mele de Scott Frost poate fi comandată de pe targulcartii.ro

 

by -
11

Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout-recenzie

 

Titlul original: My Name Is Lucy Barton

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Nadine Vlădescu

Număr pagini: 205

Gen: literatură contemporană, dramă

Cotație Goodreads: 3,51

 

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

   În primul rând, vreau să felicit din toată inima editura Litera pentru forma în care își prezintă cărțile. Nu prea judec cărțile după copertă, de obicei mă interesează mai mult conținutul, însă cei de la Litera m-au surprins într-un mod foarte plăcut: coperta superbă, cu un format original și un design sugestiv, înfățișând imaginea frumoasei clădiri Chrysler din New York, văzută de la geamul camerei de spital a personajului (locul în care are loc cea mai mare parte a narațiunii), fiind surprins inclusiv detaliul perdelei de la fereastră; hârtia de foarte bună calitate, scrisul aerisit, ce odihnește ochiul, aroma de zmeură. Da, ați citit bine, aroma. Paginile sunt parfumate, iar prima mea recție în momentul în care am desigilat cartea a fost: „Sunt eu nebună sau cartea asta miroase a zmeură?”. O fi adevărată și prima parte, dar cu siguranță miroase a zmeură! Probabil pentru a se asorta rozului închis de pe copertă, roz-zmeură.

   Dar să trecem la conținut! Nu aș ști în ce categorie să încadrez această carte. Este povestea de viață a unei femei pe nume (ați ghicit!) Lucy Barton. O poveste despre greutățile vieții, copilărie, iubire, relația cu familia.

   Lucy este internată în spital, suferind o convalescență lungă în urma unei operații. Mama ei, pe care n-o văzuse de când se căsătorise, o vizitează. Rămâne cinci zile alături de fiica sa, în care au ocazia de a vorbi vrute și nevrute: despre unele rude, cunoștințe și poveștile lor de viață.

„Asta este o poveste despre iubire, tu știi asta. Asta este povestea unui bărbat care a fost torturat în fiecare zi a vieții sale pentru lucrurile pe care le-a făcut în război. Asta este povestea unei soții care a rămas alături de el, pentru că majoritatea soțiilor din acea generație asta au făcut, și ea vine în rezerva din spital a fiicei ei și vorbește în mod compulsiv despre cum căsniciile tuturor se duc de râpă; nici măcar nu știe asta, nici măcar nu știe că asta este ceea ce face. Asta este o poveste despre o mamă care-și iubește fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toții imperfect.”

   Acțiunea are loc în anii 1980, în epoca pre-Internet, înaintea tehnologiei dezvoltate, așa că tot ce pot face pentru a trece timpul mai repede în spital este să stea de vorbă una cu alta. Și totuși, observăm încă de pe atunci o tendință a oamenilor spre adicția de tehnologie, așa precară cum ni se pare acum, când suntem înconjurați de laptop-uri, telefoane inteligente, tablete și Internet:

„De fiecare dată când mi se spunea să mă plimb pe culoare ca să fac mișcare, împingând dispozitivul meu mic cu perfuzii, vedeam că majoritatea pacienților se uitau pur și simplu fix la televizoarele lor, și asta mă întrista foarte tare.”

„Mă gândesc la telefoanele mobile de-acum, la cât de repede putem comunica cu ajutorul lor. Îmi amintesc că, atunci când fetele erau mici, i-am spus lui William:

– Mi-aș dori să existe ceva ce am putea purta la încheietura mâinii, ca un telefon, și să putem vorbi unul cu celălalt și să știm tot timpul unde se află celălalt.”

   Toate discuțiile sunt un pretext pentru a releva relația dintre cele două femei, mamă și fiică. O relație ce a avut de suferit, o relație complexă, definită de sentimente contradictorii. O relație izvorâtă dintr-o viață plină de greutăți: Lucy a copilărit în sărăcie, alături de părinți, fratele și sora sa. Au locuit la început într-un garaj, apoi în casa fratelui bunicului.

„Să minți și să irosești mâncarea erau întotdeauna lucruri pentru care erai pedepsit. Altfel, din când în când și fără vreun avertisment, părinții mei – de obicei mama și întotdeauna în prezența tatălui nostru – ne loveau impulsiv și cu putere, după cum cred că bănuiau și unii oameni care ne vedeau pielea pătată și firile posace.”

„Așa că nu aveam vecini prin apropiere. Și nu aveam televizor și nici ziare sau reviste ori cărți în casă.”

„Întotdeauna am urât să-mi fie frig.Există elemente care determină drumurile pe care le alegi și rareori putem să le găsim sau să le indicăm cu exactitate, dar uneori m-am gândit la cum rămâneam la școală până mai târziu, unde era cald, doar ca să-mi fie cald.”

   Lucy este o femeie puternică, ce a reușit prin forțe proprii. S-a mutat la oraș, s-a căsătorit, are două fiice. Părinții nu au fost mulțumiți de alegerea făcută în privința soțului. Din motivele unor traume de război, tatăl lui Lucy urăște nemții, iar soțul lui Lucy avea asemenea origini. Din momentul căsătoriei, Lucy și părinții ei n-au mai ținut legătura, reluată în oarecare măsură cu ocazia nașterii primei fiice. Mai târziu, au apărut și probleme în propria căsnicie. O poveste realistă, desprinsă din viață.

„Mă tot gândeam cum noi, toți cinci, avuseserăm o familie cu adevărat nesănătoasă, dar am înțeles atunci și cum rădăcinile noastre erau răsucite atât de tenace fiecare în jurul inimilor celorlalți.”

   Mi-a plăcut pentru că este o carte ce se parcurge foarte ușor (am dat-o gata într-o zi), bine structurată, pe capitole scurte, o lectură relaxantă, perfectă pentru vremuri toride.

 

   Mi-a mai plăcut pentru principiile de viață enunțate, pentru personajul puternic, capabil să depășească dificultățile și premisele unei vieți limitate. Și totuși, reminiscențe ale vechii vieți au rămas. De multe ori, Lucy simte că nu aparține unei anumite lumi:

„Spun asta pentru că n-am înțeles arta; erau niște bucăți întunecate și prelungi, dreptunghiulare, niște compoziții aproape abstracte, deși nu tocmai, și am înțeles doar că erau simptome ale unei lumi sofisticate pe care nu o puteam înțelege.”

   De asemenea, mi-a stârnit curiozitatea în privința clădirii Chrysler, pe care Lucy o vede în fiecare zi de la fereastra rezervei ei de spital. Construită în anii 1930, într-un frumos stil architectural ArtDeco, se diferențiază de toate blocurile impersonale din sticlă din ziua de azi. Din 1930 până în 1931, a avut statutul de cea mai înaltă clădire din New York, iar dacă voi ajunge pe acolo, sigur o voi vizita.

  Și pentru că tot suntem la capitolul „clădiri”, mi-a plăcut cum este redat din perspectivă personală un moment important din istoria nu numai a Americii, ci a lumii:

„Al doilea avion intrase în cel de-al doilea turn, și, când am alergat ca să răspund strigătului ei, ea părea atât de cuprinsă de spaimă: mă gândesc mereu la momentul acela. Mă gândesc:acela a fost sfârșitul copilăriei ei. Morțile, fumul, frica ce cuprinsese tot orașul, lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat de-atunci în lume; în sinea mea mă gândesc numai la fiica mea în ziua aceea. N-am auzit niciodată, înainte sau după, acel strigăt anume din vocea ei. Mămico!”

Probabil ați recunoscut atacul terorist de la World Trade Center din 11.09.2001.

 

Citate:

„Întotdeauna un detaliu revelator e cel care contează. Ceea ce vreau să spun e că asta nu este doar povestea unei femei. E ceea ce se întâmplă multora dintre noi, dacă suntem suficient de norocoși încât să auzim acel detaliu și să-i acordăm atenție.”

„Singurătatea fusese prima aromă pe care o gustasem în viață, și ea era încă acolo, ascunsă în adâncul crăpăturilor gurii mele, amintindu-mi.”

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

„Îmi plac scriitorii care încearcă să-ți transmită ceva cu adevărat.”

„M-am simțit uneori tristă pentru faptul că Tennessee Williams a scris replica asta pentru Blanche Dubois: „Eu am depins întotdeauna de amabilitatea străinilor”. Mulți dintre noi am fost salvați de multe ori de amabilitatea străinilor, dar după un timp lucrul ăsta sună banal, la fel de banal ca un autocolant auto. Și asta e ceea ce mă întristează, că o replică frumoasă și adevărată ajunge să fie folosită atât de des, încât capătă înțelesul superficial al unui autocolant auto.”

„Am mai spus-o: mă interesează cum ne găsim feluri în care să ne simțim superiori altei persoane sau altui grup de oameni. Se întâmplă pretutindeni, tot timpul. Oricum i-am spune, cred că e partea cea mai josnică din noi, nevoia asta de a găsi pe altcineva pe care să-l umilești.”

„Niciodată să nu-ți aperi scrisul.”

„Și oricine își folosește pregătirea ca să umilească pe cineva în felul ăla – ei bine, persoana aia nu e decât un mare rahat.”

„Orice aș spune sau orice ar spune oricine, banii înseamnă putere.”

„Mama, atunci când scrii un roman, poți să-l rescrii, dar când trăiești cu cineva timp de douăzeci de ani, acela este romanul și nu mai poți niciodată să scrii acel roman din nou cu altcineva!”

 Despre autoare:

   Elizabeth Strout este o scriitoare americană contemporană. A studiat la Oxford și la Syracuse University College of Law, a publicat în diverse reviste literare, iar primul ei roman, „Amy and Isabelle”, a avut mare success în Statele Unite, fiind nominalizat la Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune și Premiul Orange. „Olive Kitteridge” a câștigat Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2009, iar „Numele meu este Lucy Barton” a fost nominalizat la Premiul Man Booker 2016. De succes s-au bucurat și „Abide with Me” (bestseller național) și „Frații Burgess”. În 2017 a apărut „Anything Is Possible”.

   A predat cursuri de creative writing la Colgate University din Hamilton, Madison County, New York, iar lucrările ei fac parte din programa Facultății de Litere din cadrul Queens University din Charlotte, Carolina de Nord.

Cartea Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

ATENȚIE! ALERTĂ DE SPOILER!

Dacă încă n-ați citit „În ape adânci” și vreți să descoperiți singuri finalul, NU citiți mai departe!

Dacă ați citit sau n-ați citit, dar nu vă deranjează să aflați finalul înainte, sunteți invitații mei!

   Pot spune că m-a mirat foarte tare identitatea criminalului și mai ales, motivația. Nu cred că am întâlnit în alt roman polițist o asemenea motivație. Sean (da, despre el este vorba!) a făcut acest lucru nu din răutate, răzbunare sau motivații materiale, ci pentru că nu suporta adevărul. Nu suporta să-i fie distrus mecanismul de apărare, să-i fie deblocată acea amintire care i-ar fi provocat atât de multă suferință. Nu este ușor să accepți că tatăl tău ți-a omorât mama; că propriul tău părinte a provocat o asemenea tragedie. Așadar, copil fiind, s-a disociat de acest adevăr crunt, blocând amintirea. Era mai confortabil să creadă că mama s-a sinucis și că tatăl a făcut tot ce se putea pentru a o salva.

   Gestul de a o împinge pe Nel de pe faleză a fost unul simbolic. Așa cum împingea amintirea, o împingea pe ea. Nu a suportat ca iluzia construită în jurul traumei să-i fie distrusă și să înfrunte cruda realitate. Nel a fost cât pe ce să-i distrugă mecanismul de apărare, acel blocaj al memoriei și a plătit cu viața pentru acest lucru.

   Nu m-am așteptat ca el să fie criminalul, dar pe de altă parte, mi-am dat seama că e ceva în neregulă. Experiența mea de cititor al romanelor polițiste mi-a semnalat că nu e posibil să fie dezvăluit criminalul cu atâtea pagini înainte de final. Când presupusul criminal s-a dovedit a fi Patrick, mi s-a părut prea simplu, tocmai pentru că era plauzibil: de acord, Patrick era un nenorocit (ce fel de om îneacă o pisică?), era într-adevăr vinovat de moartea soției sale, Lauren, dar nu a fost cel care a ucis-o pe Nel. Și culmea, în tot egoismul și misoginismul lui, ia vina asupra sa pentru a-și salva fiul.

Până să se întoarcă fiul lui în Beckford în seara aia, Patrick mărturiseşte tot. Sean a venit să-l viziteze o singură dată în arest. Patrick se îndoia că avea să mai vină, ceea ce-i rupea inima, fiindcă tot ce făcuse, poveștile pe care le spusese și viața pe care o construise, totul fusese pentru Sean.”

  Am păreri controversate despre final: pe de o parte, nu-mi place că asasinul a rămas nepedepsit, în timp ce sora și fiica victimei sunt convinse că acesta este unde îi e locul, dar pe de altă parte, îmi place că este atipic, cu o motivație pe care nu cred s-o mai fi întâlnit în vreun roman.

Sursă foto: Pinterest/68.media.tumblr.com

 

„Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

În ape adânci, de Paula Hawkins-Editura Trei-recenzie

Titlul original: Into the Water

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Camelia Ghioc

Număr pagini: 430

Gen: Thriller psihologic

   “Te intrebi dacă În ape adânci poate fi la fel de bun ca Fata din tren? E și mai bun. O capodoperă.” – Clare Mackintosh, autoarea bestsellerului Te las să pleci

   Mi-a plăcut la nebunie „Fata din tren”. Un thriller cum nu mai citisem de mult. O contrazic un pic pe Clare Mackintosh, „În ape adânci” nu este mai bun decât „Fata din tren” (în viziunea mea, bineînțeles), însă regăsim același stil al autoarei: mistere, secrete, mecanisme psihologice, aspecte cruciale determinate de memorie, de uitarea uneori voită a anumitor lucruri și umplerea golurilor cu o versiune mai la îndemână (confabulație), uitarea ca mecanism de protecție, vinovăție resimțită puternic și pasată de la unul la altul…

   Paula Hawkins este o creatoare de personaje, sapă în subconștientul lor și este tipic pentru ea să te facă să fii sigur de ceva, după care lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. Nimic nu e ceea ce pare. Romanele ei sunt profunde, adânci precum apele din titlul cărții, cu întorsături de situație și implicații ce te fac să reflectezi mult timp după ce ai închis cartea. De aceea mă gândesc că titlul are un dublu sens: pe de o parte, apele adânci ale bulboanei în care s-au înecat mai multe femei de-a lungul timpului și pe de altă parte, implicațiile adânci, mai profunde decât ne-am aștepta.

   Jules sosește în Beckford, orășelul de provincie în care a copilărit, fiind anunțată de moartea surorii sale, Nel. Deși nu există nicio scrisoare de adio, toate indiciile duc către sinucidere: s-a înecat în râul din împrejurime, numit de localnici „Bulboana Înecaților”. Locul are o istorie în acest sens, mai multe femei alegându-l pentru a se sinucide. De asemenea, se spune că în trecut, cele suspectate de vrăjitorie erau aruncate în râu, supuse testului apei.

 

„Beckford e un loc ciudat, plin de oameni bizari cu un trecut de-a dreptul straniu. Chiar prin mijloc e străbătut de un râu, iar asta-i cea mai ciudată chestie din toate: parcă oriîncotro te-ai întoarce, oriîncotro te-ai îndrepta, nu știu cum se face, dar ajungi întotdeauna la râu.”

   „Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”

   Înainte de a muri, Nel scria o carte pe acest subiect: morțile suspecte ce au avut loc de-a lungul timpului în acele ape, precum și istoria locului: mituri, povești spuse din moși strămoși despre vrăjitoare. Se consideră că apele acelea aveau o influență misterioasă și malefică asupra oamenilor, iar conform spuselor surorii ei, Nel era obsedată încă din copilărie de acel loc, de apele adânci ale râului.

 

„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”

   „Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

   „Nu-i același râu. Crezi că e tot același, dar se schimbă. Acolo sus are alt spirit. Uneori trebuie să faci cale lungă ca să-i auzi vocea.”

   Acțiunea din roman este intercalată cu pagini din cartea nepublicată a lui Nel: „E un locșor idilic: cărarea e umbrită de stejari, coastele colinelor sunt presărate cu fagi și platani, iar spre sud, malul e înclinat și nisipos. Un loc de plimbat cu barca, de dus copiii, perfect pentru un picnic într-o zi însorită.

   Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”

   În timp ce fiica femeii, Lena, este convinsă că mama ei s-a sinucis, poliția încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat. Suspiciunea planează în aer cu atât mai mult cu cât în urmă cu puțin timp, o fată a pierit tot în apele adânci ale bulboanei: Katie, prietena cea mai bună a Lenei, o adolescentă de 15 ani. Aceeași soartă a avut-o și Lauren în urmă cu mai bine de 30 de ani, când soțul ei, polițist la acea vreme, a încercat în zadar s-o salveze din râu.

   Crimă sau sinucidere? Să fie toate aceste cazuri corelate sau simple coincidențe? Să fi aflat Nel ceva în documentarea ei pentru scrierea cărții? Ce au acele ape atât de special încât atrag oamenii în adâncul lor ca un magnet?

 

„Când te-apuci să pui întrebări și să lipești mici anunțuri în magazine și puburi, când începi să faci poze și să vorbești la ziare și să întrebi de vrăjitoare și femei și suflete rătăcite, nu cauți răspunsuri, ci ți-o cauți cu lumânarea.”

    Autoarea jonglează cu ipotezele, schimbând perspectiva cu viteza luminii. Latura psihologică iese foarte bine în evidență, personajele sunt foarte bine conturate, la fel si subconștientul uman, mecanismele de protecție, de a pasa vinovăția sau de a bloca unele amintiri pur și simplu pentru a nu accepta cruda realitate, imposibil de suportat: „Durerea, șocul îi afectează pe oameni în moduri bizare. Am văzut oameni care au reacționat râzând la vești proaste, cu aparentă indiferență, cu furie, cu teamă.”

   Paula Hawkins pune accentul în scrierile ei pe memorie și pe tot ceea ce decurge din acest mecanism psihic.

   „Știm acum că amintirile nu sunt fixe sau înghețate, ca borcanele de dulceață ale lui Proust în cămară, ci sunt transformate, dezasamblate, reasamblate și recategorisite de fiecare dată când le evocăm.”  – Halucinații, de Oliver Sacks (motto-ul cărții)

    „Oare de ce pot rememora perfect lucrurile care mi s-au întâmplat la opt ani, dar oricât aș încerca, mi-e imposibil să-mi amintesc dacă am vorbit cu colegii să reprogrameze pentru săptămâna viitoare evaluarea unui client? Lucrurile pe care vreau să mi le amintesc îmi scapă; cele pe care încerc din răsputeri să le uit se întorc necontenit.”

   Autoarea descrie foarte bine simptomele stresului posttraumatic în cazul soțului lui Anne Ward, femeia care a ales aceeași moarte în apă în 1920; soțul ei se întorsese complet schimbat din război, iar ea nu mai putea suporta acel trai. Chiar dacă a fost o temă de fundal, fără o importanță grăitoare pentru intrigă, fragmentul este scris magistral.

   De asemenea, relația dintre cele două surori, Jules și Nel, ocupă un loc aparte în roman. Ceva s-a întâmplat în trecut, ceva care a stat ca o barieră în relația lor pentru mulți ani: „Nu te înțelegeam, dar dacă atunci îmi erai străină, acum îmi pari ca de pe altă planetă. Stau în casa ta, printre lucrurile tale și familiară mi-e casa, nu tu. Nu te mai cunosc din adolescență, de când aveai șaptesprezece ani și eu treisprezece. Din noaptea aia când, ca un topor năpustit peste o bucată de lemn, o întâmplare ne-a spintecat, lăsând între noi o fisură largă și adâncă.”

    „Toți anii ăștia, Nel. Toți anii ăștia ți-am atribuit o cruzime malefică și ce făcuseși ca să o meriți?”

   Mi-a plăcut mult finalul, complet imprevizibil, ce ne ține în suspans la propriu până la ultima pagină. Pentru că nu vreau să vă dau spoiler, dar nici să tac, voi vorbi aici despre final, alegerea voastră dacă citiți.

  Ce nu mi-a plăcut față de „Fata din tren”? Nu se citește la fel de ușor. Deși răsturnările de situație sunt la fel de frecvente, în prima jumătate n-am simțit acțiunea pulsând, ritmul alert cu care eram obișnuită. De abia după jumătatea cărții am perceput acea „adicție”, impresia că nu o pot lăsa din mână. Împăienjenișul de implicații, legături și personaje fac lectura complicată, dar nu neapărat într-un sens negativ. Nu este un subiect ușor sau o carte ușurică, ce te poate relaxa după o zi obositoare. E o carte complexă, ce te face să gândești, să analizezi, să observi, să fii vigilent, cu ochii în patru. Dar la final îți dai seama că merită.

   Nu pot să spun decât că aștept transpunerea cinematografică, pentru că drepturile de ecranizare deja au fost cumpărate de DreamWorks Pictures, compania care ne-a adus pe ecrane „Fata din tren”.

     Despre autoare :

   Paula Hawkins este autoarea bestsellerului internațional „Fata din tren”, publicat în 50 de țări, vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea și ecranizat. Este la bază jurnalist financiar, domeniu în care a lucrat 15 ani, înainte să se dedice literaturii.

   A mai publicat cărți sub pseudonimul Amy Silver: „Guerrilla Learning: How to Give Your Kids a Real Education With or Without School” (în colaborare cu Grace Llewellyn), „Confessions of a Reluctant Recessionista”, „All I Want for Christmas”, „One Minute to Midnight”, „The Reunion”.

 

Cartea În ape adânci de Paula Hawkins, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Cronicile lui Magnus Bane de Cassandra Clare, Sarah Rees Brennnan, Maureen Johnson-recenzie

Titlul original: The Bane Chronicles

Editura: Leda Edge – Grupul Editorial Corint

Corint Books

Colecția Leda Edge Fantasy

Colecție coordonată de: Shauki Al-Gareeb

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Ofelia Al-Gareeb și Shauki Al-Gareeb

Număr pagini: 446

Gen: Fantasy

   „Cronicile lui Magnus Bane” este o carte extra din universul seriilor „Instrumente mortale” și „Dispozitive infernale”, ambele scrise de Cassandra Clare. Este independentă de serii, axându-se pe aventurile lui Magnus Bane, personaj din acest univers ficțional.

   Cartea conține 11 povestiri avându-l în centru pe Magnus Bane, Înaltul Magician din Brooklyn: „Ce s-a întâmplat cu adevărat în Peru”, „Regina fugară”, „Vampiri, brioșe și Edmund Herondale”, „Moștenitorul de la miezul nopții”, „Mărirea Hotelului Dumort”, „Salvarea lui Raphael Santiago”, „Decăderea Hotelului Dumort”, „Ce să-i cumperi unui vănător de umbre care are de toate (și cu care nu ieși în mod oficial)”, „Ultima bătălie a Institutului din New York”, „Cursul iubirii adevărate (și al primelor întîlniri)”, „Căsuța vocală a lui Magnus Bane”.

    Țin să menționez că nu știu prea  multe despre acest univers; n-am citit nicio carte din serie, iar până de curând, deși auzisem câte ceva, nu știam mai nimic despre subiect; nu este genul pe care îl abordez de obicei, doar am ieșit un pic din zona de confort. Așa că iertați posibilele erori sau desincronizări!

   Ca să fiu sinceră, la început cartea nu mi s-a părut wow și deși găseam interesantă „plimbarea” prin mai multe epoci și locuri din lume, tot ce reușeam să văd erau câteva povestiri fantasy, cu vampiri, vârcolaci, magicieni. Aceasta pentru că nu cunoșteam contextul. Nu citisem nicio carte din serie, nici măcar un film sau vreun episod din universul ficțional respectiv nu văzusem. Observam că mai multă lume citește cartea, așa că ajunsesem să mă întreb dacă este ceva în neregulă cu mine. De ce nu mă mișcă în niciun fel?

   Cam pe la „Salvarea lui Raphael Santiago” a început să-mi placă cu adevărat și am devenit curioasă să aflu mai multe despre universul Vânătorilor de umbre. Curios, nu-mi plac vampirii sau poveștile cu ei (știu, multora le voi părea o ciudată), dar Raphael mi-a prins slăbiciunea.

   Să mă apuc de cărți atunci ar fi durat prea mult, așa că am ales scurtătura: am ales să urmăresc un prim episod din serialul Shadowhunters. Să văd dacă mă prinde și să înțeleg cât de cât contextul. Și nu numai că m-a prins, dar am constatat că e foarte adictiv! Câteodată chiar e bine să ieși din zona de confort! În plus, înțelegând contextul, deodată am văzut cartea în altă lumină; nu mai era un simplu fantasy, ci am ajuns să-l cunosc mai bine pe Magnus Bane. Așa că sfatul meu pentru cei ca mine, care nu știu nimic despre acest univers ficțional, este să urmărească înainte măcar un episod, două, din serial, pentru a se familiariza cu contextul. Să citești „Cronicile lui Magnus Bane” pur și simplu, fără a ști nimic, e ca și cum ai irosi cartea.

   Dar să trecem la povestirile propriu zise. Excentricul magician se pare că s-a hotărât să-și scrie memoriile: cronici de la 1791 până în prezent. Da, ați ghicit, Magnus este nemuritor, ca multe personaje din universul ficțional. Ne sunt povestite mai multe întâmplări prin care a trecut magicianul, care coincid cu momente istorice importante: anii de după revoluția franceză, marea pană de curent din New York, epoca prohibiției, marea criză economică din perioada interbelică, anii 1970, când drogurile au devenit din ce în ce mai răspândite, sfârșitul anilor 1980, când cazurile de SIDA se înmulțeau. Așadar, avem ocazia să călătorim atât din punct de vedere geografic, cât și temporal, aventurile lui Magnus Bane purtându-ne prin: Peru-ul secolelor XVIII, XIX, XX, Franța imediat după revoluție, Londra mijlocului de secol XIX, New York-ul anilor 1920, 1950, 1970, al secolului XXI. Mi-a plăcut modul în care atmosfera acelor vremuri și locuri este reconstituită cronologic:

„În Paris, oamenii erau întotdeauna în căutarea ultimei mode. Peruci înalte până în tavan, cu bărcuțe în miniatură în ele; mătăsuri scandaloase; fard alb și pomeți înalți și îmbujorați, atât la bărbați, cât și la femei; alunițele decorative; croiala; culorile… În Paris, cineva putea să aibă ochi de pisică (iar el îi avea) și să spună oamenilor că era un artificiu al modei.”

„- Tocmai l-ai ratat pe de Sade.

– Ce păcat! exclamă Magnus.

Marchizul de Sade era indiscutabil un mundan ciudat, cu cea mai perversă imaginație pe care o întâlnise Magnus de la Inchiziția spaniolă încoace.”

„Toată lumea din New York bea, iar faptul că acum o făceau illegal îi oferea o senzație de și mai bine.”

„Ceva era întotdeauna pe cale să se întâmple, ceva important. Făcea parte din starea de spirit a vremii. Mundanii câștigau sume absurde de bani pe Wall Street și îi cheltuiau pe zorzoane, filme și băutură.”

„- Magnus, nu se poate să nu fi observat că lucrurile se schimbă. Lucrurile sunt în mișcare. Marele Război Mundan…

– Ei mereu intră în războaie, spuse Magnus, ridicând picioarele unei duzini de pahare de vin sparte și aliniindu-le.

– Nu așa. Nu atât de global. Și se apropie de magie. Produc lumină și sunet. Comunică la distanță. Asta nu te îngrijorează? (…)

– Se întâmplă, Magnus, spuse Aldous și vocea lui deveni foarte profundă. Îl poți simți peste tot în jur. Vine, și totul se va nărui.

– Ce anume vine?

– Crahul și năruirea. Mundanii își pun credința în banii lor de hârtie, iar când aceștia se vor preface în scrum, lumea se va întoarce cu susul în jos.”

„Timpul era ca apa, uneori glacial și lent (anii 1720… niciodată din nou), alteori ca un iaz liniștit, uneori un pârâu bland, alteori un râu năvalnic. Și, câteodată, timpul era ca aburul, dispărând atunci când treceai prin el, învăluind totul în pâclă, reflectând lumina. Aceștia fuseseră anii 1920.”

„ – Edgar, îl salută Magnus cu o înclinare a capului. Înțeleg că ai cedat presiunilor și ai instalat un telefon.

Magnus arătă spre un telefon care se afla pe o măsuță într-un colț întunecat, ca și când ar fi fost pedepsit pentru existența sa.

– E o afurisită de belea. Ai auzit ce zgomot face? Dar poți vorbi cu celelalte Institute cu ușurință și să suni să se livreze gheață, așa că…”

„Observă că mulți oameni își petreceau zilele adunați în jurul teletipurilor care prezentau cotațiile bursiere și care se găseau în toate hotelurile și cluburile, în multe restaurante, ba chiar în unele baruri și frizerii.”

„La sfârșitul verii 1953 se înregistră un val de căldură toridă.”

„Orașul era falit. Jumătate dintre clădirile din Bronx arseseră. Gunoiul se aduna grămezi pe străzi, deoarece nu se găseau bani pentru colectare. Atacuri asupra persoanelor, crime, jafuri…”

„New Yorkul… era scos din circuit. Nu exista nicio linie de orizont. Nu exista nicio strălucire la Empire State Building. Era complet, complet întuneric. Și de la o fereastră la alta, de pe stradă la mașină și la ușa de la intrare, se striga:

– PANĂ DE CURENT!”

„Oi fi tu magician, dar asta nu înseamnă că e imposibil să-ți fie furată combina stereo.”

    Personajul este foarte bine conturat. Astfel, chiar și pentru un începător ca mine, este ușor să desprinzi anumite caracteristici ale magicianului. Fiu al unui demon, cu însemnul specific al ochilor de pisică, excentric, cu o părere foarte bună despre sine până la narcisim („În scrisoarea pe care am primit-o se afirmă că ați avea nevoie de talentele mele speciale, dar trebuie să vă mărturisesc că am atâtea talente, încât nu sunt sigur pe care le solicitați.”), preocupat în foarte mare măsură de modă, aventurier (a avut de-a lungul timpului o grămadă de iubite și iubiți, printre care și vampirul Camille Belcourt); îi place luxul, să trăiască pe picior mare, dar în fond, are o inimă bună: îi poartă o grijă părintească proaspătului vampir Raphael Santiago și devine cu totul altul când se îndrăgostește de Alec Lightwood, fiul unor celebri Vânători de Umbre.

„Alec era un războinic care îi adusese pacea lui Magnus.”

    Povestirea în care se chinuie să-i găsească un cadou potrivit mi se pare cea mai amuzantă, iar cea cu întâlnirea este hot-hot!

   Din carte, Magnus îmi pare oarecum superficial, ceea ce nu mi se confirmă în serial. Chiar pot spune că mi l-am imaginat un pic altfel față de serial citind cartea. Altă caracteristică a lui este simțul umorului. Recunosc că tipul său de umor nu m-a prins de fiecare dată, însă unele replici chiar sunt amuzante:

„- Doamnă, zise Magnus, apropiindu-se. Trebuie să vă sfătuiesc să nu coborâți din trăsură în timpul procesului de lichidare a unui demon.”

„Credeți că pirații vor ataca vasul pentru a vă fura găinațul? întrebă Magnus.”

„- Am o întâlnire la prânz îi explică ea. Nu aveți nicio modalitate să grăbiți procesul?

– Ăăă, nu. E magie neagră, doamnă Connor. Nu e ca și cum ați comanda o pizza.”

    Una dintre scenele mele preferate are loc în epoca prohibiției, când Magnus deținea un local unde se consuma alcool. La o razie a poliției, farmecă încăperea pentru a părea un cerc de cărți ș ceai:

„- Domnilor! exclamă Magnus, deschizând larg brațele. Bine ați venit la cercul nostru de ceai și cărți. Tocmai eram pe punctul de a discuta cartea serii, Jude neștiutul. Ați ajuns la timp! S-ar putea să vă cer să plătiți pentru ușă, dar vă înțeleg impulsul. Sub nicio formă nu e bine să se întârzie la discuții!

Mulțimea se prăpădea de râs. Oamenii agitau farfuriile ceștilor de ceai spre polițiști și fluturau cărți.”

  Amuzante sunt și pisicile lui Magnus, deținute în perioade diferite ale vieții lui, Marele Catsby și Președintele Miau. Și cum să nu placi un personaj care doarme cu pisica în cap?

„Magnus se trezi cu strălucirea aurie a luminii de amiază strecurându-se prin fereastra lui și cu pisica dormindu-i pe cap.”

„- Toată lumea mi-a spus că faceți alegeri excentrice în ceea ce privește moda, și sunt convinsă că tunsoarea dumneavoastră este foarte la modă, răspunse ea. Dar, sincer, arată de parcă ar fi dormit o pisică pe capul dumneavoastră.”

    Altă referire amuzantă la pisici o face Isabelle, sora lui Alec, în povestirea „Căsuța vocală a lui Magnus Bane.”, pentru a-i împăca pe Magnus și Alec:

„Pisica noastră, Church, și pisica ta, Președintele Miau, se iubesc. N-am mai văzut până acum o astfel de iubire. N-am știut că o asemenea iubire poate să existe în inima… unei pisici. Unii oameni spun că iubirea dintre doi motani e greșită, dar eu cred că e minunată. Iubirea îl face pe Church mai fericit decât a fost vreodată. Nimic nu-l face mai fericit decât Președintele Miau. Te rog, nu le ține despărțite pe aceste două pisici. Te rog, nu-i lua lui Church bucuria iubirii.”

   Această ultimă povestire este oarecum comică, însă nu-mi place finalul ambiguu. Până la urmă, nu aflăm ce s-a întâmplat, dacă toate acele mesaje au dus sau nu la împăcare.

    Pe lista lucrurilor amuzante am trecut și preocuparea lui Magnus pentru modă:

„- Nimeni altcineva nu poartă ceva care să semene măcar pe departe cu pălăria ta.

Magnus aruncă o privire de dispreț tuturor marinarilor certați cu moda.  

– Îmi pare rău pentru ei, firește, dar nu văd de ce această observație ar trebui să-mi modifice actualul meu plan de acțiune extrem de șic.”

„Se opri asupra unui ansamblu complet într-o nuanță simplă de albastru-azuriu, dar nu înainte de a goli conținutul unui garderob întreg.”

„Mai era și faptul că uneori vampirii comiteau nelegiuiri mai rele decât omorul. Comiteau infracțiuni împotriva modei.”

„Magnus își dorea să spele petele de pe nou-adoptata sa profesie și să se îmbrace într-un fel atât potrivit profesiei, plăcut ochiului, cât și după ultimele tendințe în modă.”

„- Ești în industria modei?Arăți de parcă ai fi în industria modei.

– Nu, răspunse el. Eu sunt moda.”

    Îmi place la aceste povestiri (și probabil la acest univers, când voi citi seriile) că învelișul fantasy este o metaforă pentru aspecte mult mai profunde, conținând mesaje serioase și educative împotriva prejudecăților privind orientarea sexuală sau virusul HIV, arătându-ne ignoranța oamenilor mai ales în ceea ce privește ultimul aspect:

„Clinica era pentru pacienții cu HIV. Casa molimei moderne. În loc să arate compasiune sau bun-simț sau preocupare, mulți oameni priveau cu ură și dezgust clinica. Oamenii fiecărei epoci se considerau luminați și toți se împiedicau în mare în același întuneric de ignoranță și frică.”

    De asemenea, există un mesaj și la adresa consumului de droguri, capitolul purtând un titlu sugestiv: „Decăderea hotelului Dumort”, aluzie la autodistrugerea lui Camille, una dintre fostele iubiri ale lui Magnus; la cât de greu este să asiști la decăderea unei ființe iubite: „Când pierzi pe cineva înfrânt de dependență – și el pierduse mulți -, pierzi ceva foarte prețios. Îl privești căzând. Îl aștepți să ajungă la fund.”

„Drogurile nu îl interesaseră niciodată pe Magnus. Un vin bun, indiscutabil, dar se ferea de poțiuni și pulberi și pilule.”

   Sunt convinsă că fanii seriilor „Instrumente mortale” și „Dispozitive infernale” vor găsi fascinantă revederea cu unele personaje: Catarina Loss, Ragnor Fell, Camille Belcourt, Raphael Santiago, Edmund Herondale, Alec Lightwood, Theresa Gray. „Ultima bătălie a Institutului din New York” este povestirea cea mai apropiată de cele petrecute în seria „Instrumente mortale”: cercul lui Valentine, revolta, luptele dintre Vânătorii de Umbre și cei din Lumea de Jos, vizita lui Jocelyn la Magnus, cu rugămintea de a o ajuta în privința fiicei ei, Clary (protagonista serialului Shadowhunters). Aproape în fiecare povestire au loc referiri la personajele din serie, însă până să urmăresc serialul, nu le sesizam.

    Așadar, este o carte foarte bună pentru fanii seriilor Classandrei Clare, iar celor care nu cunosc subiectul, pentru o savurare la potențial maxim le recomand vizionarea cel puțin a unui episod din serial sau lectura uneia din cărți, cum îi este mai convenabil.

Citate:

„Când oamenii mor, ai senzația că toate bucățelele din tine pe care le-ai dăruit lor se duc și ele. Durează foarte mult să te reconstruiești până ce ești din nou întreg, și nu mai ești niciodată întru totul același.”

„Inimile doamnelor sunt ca niște bibelouri din porțelan pe o poliță din cămin. Există foarte multe și e tare ușor să le spargi fără să bagi de seamă.”

„Oamenii pot renunța la multe lucruri pentru iubire, însă nu pot renunța la sine.”

„În ei încă mai exista ceva ce întotdeauna îi amintea lui Magnus de o veche legendă pe care o auzise despre firul roșu al sorții: că un fir stacojiu invizibil îi leagă pe anumiți oameni și oricât de tare s-ar încurca, nu poate și nu are să se rupă niciodată.”

„Nu există nici un fel de grație în moarte.”

„Iubirea nu învinge orice. Iubirea nu e întotdeauna răbdătoare. Tot ce ai îți poate fi luat, iubirea ar putea fi ultimul lucru rămas, și apoi ar putea să-ți fie luată și iubirea.”

„Când iubești pe cineva atât de intens, iar acea persoană nu te iubește la fel, este imposibil să te desparți frumos.”

„Așa erau vampirii: întotdeauna îți săreau la jugulară, atât la propriu, cât și la figurat.”

    Despre autoare:

   Cassandra Clare este autoarea celebrelor serii fantasy „Instrumente mortale” (Bestseller New-York Times, Bestseller USA Today, Bestseller Wall Street Journal, Bestseller Publishers Weekly) și „Dispozitive infernale” (Bestseller USA Today, Bestseller Wall Street Journal, Bestseller Publishers Weekly). Cărțile ei au fost publicate în peste treizeci de milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi.

   Sarah Rees Brennan este autoarea romanului mystery gotic romantic „Unspoken” (Bestseller New York Times). A mai scris „Team Human” în colaborare cu Justine Larbalestier. Prima sa carte din The Demon`s Lexicon a fost aleasă ALA Top Ten Best Books for Young Adults.

   Maureen Johnson a scris 10 romane Young Adult, printre care „13 plicuri albastre”, „The Name of the Star” și „The Madness Underneath”. The Times a declarat-o printre primele 140 de persoane pe care trebuie să le urmărești pe Twitter.

Cartea Cronicile lui Magnus Bane de Cassandra Clare, Sarah Rees Brennnan, Maureen Johnson a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

       Epoca inocenței, de Adrian Mihălțianu-recenzie

Titlul original: Epoca inocenței

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Science Fiction

Colecție coordonată de Ana Nicolau

Seria Terra XXI: 1. Epoca inocenței

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 357

Gen: S.F.

Cotație Goodreads: 3,93

    Primul roman din seria S.F. Terra XXI ne surprinde cu imaginea unei societăți distopice dintr-un viitor oarecum apropiat. Acțiunea se petrece în 3 etape distincte: anii 2021, 2033 și 2046. La cum zboară timpul, nu m-ar mira să ne trezim că am ajuns deja acolo.

   Romanul începe cu uciderea „domnului Qiu”, un astronom chinez ce tocmai a descoperit o informație esențială pentru umanitate: ceva vine spre Pământ. În câteva decenii, planeta poate fi lovită de un corp străin. Un corp străin ce poate fi o altă planetă, un meteorit sau o navă spațială. Un corp străin ce posibil este locuit de o altă civilizație.

   Informația este ținută secretă mai mulți ani la rând, iar omul de știință, ucis. Însă ucigașul nu și-a atins scopul în totalitate: deși l-a ucis pe astronom, informația supraviețuiește.

   Cine ar fi interesat ca această informație să rămână sub tăcere și implicit, ca astronomul să moară? Răspunsul nu este deloc la îndemână, veți afla descifrând păienjenișul din carte.

   De aici se ajunge, peste mulți ani, în altă etapă, la prima călătorie pe Marte, prilej de competiție pentru SUA și China. Cele două națiuni se întrec care mai de care în cursa pentru sosirea pe Planeta Roșie, iar ceea ce frapează cel mai tare este înfruntarea orgoliilor. Însă mai multe aflați citind cartea.

Din păcate, politica de cea mai joasă speță joacă un rol încă prea mare în deciziile care ar putea salva planeta… Mă rog, nu planeta, ci omenirea, ca specie.”

   Ne este descrisă lumea din acel viitor, iar dacă analizăm cu atenție, ne îngrijorăm puțin, întâlnind aspectele din ziua de azi la scară extinsă: hiper-tehnologizare, încălzirea globală din ce în ce mai pregnantă („Urma să fie cel mai cald an din istorie, așa cum fuseseră, pe rând, aproape toți anii de dinainte.”), conflictele interstatale se intensifică…

   China a trecut la alt regim, SUA s-a cufundat într-o religiozitate excesivă, partidul republican fiind la putere, din care s-a desprins o ramură: NAR; Rusia a decăzut, Franța a devenit „o țară căzută în cel mai roșu socialism”, atacurile teroriste sunt frecvente și cel mai rău, mult mai feroce, sprijinite de tehnologia dezvoltată. Nu mai există intimitate, spionajul este întâlnit peste tot:

Conform acestui act, politicienii acceptau că Statul are dreptul de a monitoriza și de a interveni cu drone automate înarmate pentru a menține ordinea socială, nu doar în chestiuni care implicau acțiuni teroriste, ci și în acțiuni presupunând aplicarea legii de către poliție și de celelalte organe ale Statului. Acesta avea voie, de acum încolo, să utilizeze chiar și forța letală împotriva cetățenilor americani, dacă era cazul.”

„Europa era mai divizată ca oricând, iar de proiectul european se alesese praful.”

   Tehnologia aparent ușurează viața, însă oamenii devin total dependenți de ea. Dacă o pană de curent ar avea loc, totul s-ar opri, ceea ce în zilele noastre, nu pare atât de departe de adevăr.

   Tot tehnologia avansată este de vină pentru transformarea treptată a oamenilor în roboți: lentile de contact digitale, ochelari digitali, tehnologia ajunge să facă parte din noi la propriu. Nu știu altora, dar mie nu mi-ar surâde deloc o asemenea perspectivă.

În epoca în care toată lumea primea informațiile pe lentilele digitale de contact, tabletele și celelalte ecrane deveniseră mai degrabă inutile. Bill era însă de modă veche și simțea că amețește ori de câte ori încerca să răsfoiască fluxurile de știri direct de pe ochi.

Singurul lucru care se schimbase în toți acești ani fusese interfața. Evoluase de la dispozitivele ținute în mână sau pe braț către ochelari digitali și apoi lentile de contact, cu din ce în ce mai mare putere de calcul, care le permitea să acceseze ușor, să blocheze, să trimită mai departe sau să selecteze informațiile direct din creier.

  „Telefoanele mobile rămăseseră de bază pentru majoritatea oamenilor, fiind deseori integrate într-o peliculă subțire pe mâini sau luând forma unui inel care proiecta holograme deasupra palmei. Dar unii încă foloseau dispozitive cu aspect retro, similare celor de la începutul anilor `20, chiar dacă le umflau neplăcut buzunarele.” – este vorba, desigur, despre anii 2020, nu 1920, la care îmi imaginam din reflex că se referă.

   Pătrunderea tehnologiei în toate aspectele vieții și etalarea vieții private pe rețelele sociale este, la fel ca în prezent, la ordinea zilei, chiar dacă Facebook a devenit între timp o „vechitură”:

„„Puțoii ăia”, de care vorbea Tom, erau puștanii care filmau tot ce fac ziua, cu camerele mobile de pe ochelari sau ascunse undeva pe haine și partajau apoi feedurile video live pe internet, pe Vflux. Era ultima modă, lucrul pe care trebuia neapărat să-l faci dacă voiai să atragi atenția.”

„Exista mai mult respect pentru intimitate în tinerețea mea”, se trezi că murmură, apoi izbucni în râs – să trăiască tinerii de azi!”

    Lucrurile se desfășoară cu și mai mare viteză decât astăzi, de unde presiunea crescândă, stresul. Oamenii nu mai au când să se odihnească, să reflecteze, să rămână singuri cu gândurile lor:

Acum trei ani, când au apărut pe piață, m-am gândit că o să economisesc timp, deci și foarte mulți bani. Acum aș vrea să recuperez timpul ăla cât zbor peste ocean și să apuc să rămân un pic cu mine însumi. Să citesc. Să dorm. Să mă relaxez. Să-mi pun gândurile în ordine.

Dar aproape o săptămână de liniște începea s-o sâcâie – născută în 2018, nu era deloc obișnuită să rămână cu gândurile proprii, iar asta o speria. Fusese conectată toată viața cu cei din jur și de departe, astfel încât acest mod de viață i se părea natural – tăcerea și vocea propriilor gânduri erau ceva nou și tulburător.”

    De asemenea, mașinile electrice sunt din ce în ce mai răspândite, având o mulțime de funcții noi. Mi s-a părut amuzant faptul că în asemenea condiții, până și eu aș fi în stare să conduc, iar dacă oprirea motorului ar depinde de strigătul meu… atunci chiar nu s-ar mai opri deloc:

Strigă la mașină să pornească motorul și să usuce cât mai repede geamurile care-l împiedicau să vadă ce se întâmpla afară.

„„Betsy, du-mă de aici! ” – îi ordonă Tom mașinii, apăsând pe ecranul navigației și selectând opțiunea Fast. „Betsy” începu să se strecoare singură prin trafic, recalculând cea mai rapidă rută la fiecare intersecție. Tot ce trebuia Tom să facă era să țină mâinile pe volan, deși mașina putea vira de capul ei – o îmbinare stupidă între regulile de circulație perimate și facilitățile avansate ale mașinii.”

Mașina îl aștepta cu motorul pornit și își descuie ușile când Tom se apropie.”

    Acțiunea se desfășoară pe multe planuri, în mai multe direcții. Ajungem în China, unde sunt proiectate orașe circulare, construite în așa fel încât oamenii să nu mai aibă nevoie să se deplaseze prea mult între casă și locul de muncă. Orașele circulare erau ca niște malluri imense, în care aveai acces la tot, nefiind nevoit să ieși: totul se întâmpla în acel spațiu. Din nou, nu cred că m-aș fi simțit confortabil, mi-ar fi dat o senzație de claustrofobie.

   În privința acestor construcții, are loc și o referire la România:

Deci mutăm orașul din Ungaria în România, iar pe cel din Germania îl facem în Croația? OK, Croația, înțeleg, dar în România cine să aibă bani să se mute în oraș? E sărăcie lucie acolo!

„- Dar unele dintre ele chiar nu se justifică economic. Adică… România?! Pe bune?

– Trebuie să avem un cap de pod în Europa de Est. Am încercat în Ungaria, dar ne-am izbit de prea mult naționalism, oricât am uns noi pe cine trebuie. (… Croații au o poziție strategică, iar cu românii ne înțelegem bine, ei se grăbesc să-și deschidă brațele oricui investește acolo.”

   Aflăm câte ceva și despre terorism, anume că ISIS a dispărut, dar au luat naștere alte grupări. „Nenorocirea de care au fugit, Azam, era tot o invenție a saudiților, cu sprijinul tacit al americanilor. Cine mai știe azi de ISIS? Cum a venit, așa s-a dus – când n-au mai avut nevoie de ea, i-au tras cablul de alimentare.”

   Legat de terorism, avem ocazia de a vedea un pic din mintea celor care se sacrifică „pentru numele lui Allah”. Atitudini de neînțeles pentru majoritatea dintre noi, dar care pentru ei au sens: „Allah o folosise ca să schimbe lumea în bine, la urma urmei. Ali nu o trădase, ci o lăsase să-și împlinească destinul – anonim, ce-i drept, dar pacea veșnică și bogățiile o așteptau dincolo, la doar o răsuflare distanță. Era fericită. Era un om împlinit. Se răzbunase pe toți necredincioșii musulmani care preferaseră să trăiască în înțelegere cu necredincioșii creștini și cu ateii care dominau țara în care crescuse și care o respinsese ca pe un măr stricat. Se răzbunase pe lumea întreagă. Chiar dacă nu știa nimeni de ea. Allah o va primi chiar acum, chiar acum, chiar…”

    Picăm și în pline scene de război, precum și în Orientul Mijlociu, unde au loc execuții. Mărturisesc că aceste fragmente au fost prea mult pentru mine. Pur și simplu n-am avut stomac să citesc despre execuții sau scenele de război și în același timp, nu puteam ține pasul cu acțiunea. Acesta nu l-aș considera neapărat un minus al cărții, ci mai degrabă, gusturile mele nu se pliază pe acest gen de lectură. Pot doar să vă spun că și tehnologia militară avansează mult: apar costumele care te fac invizibil și alte lucruri aparent utile:

   „Funcția de condiționare mentală imediată – primitivă, ce-i drept, dar eficace. În loc să se mai piardă timp cu decizii morale, casca neutraliza zonele din creier responsabile pentru astfel de subtilități și activa puternic zona care ducea la obediență. Orice ordin dat era ascultat imediat fără discuții și mai ales fără ca subiectul să simtă apoi remușcările cu care se confruntau în general soldații.”

   O altă problemă a acestei societăți viitoare o constituie, ca și azi, suprapopularea. În legătură cu acest aspect, se pare că se încearcă luarea unor măsuri mai puțin ortodoxe, și anume o armă secretă. Dar nu vă spun mai multe, pentru că vă ofer spoiler-ul pe tavă.

   În roman mai este timp și pentru dragoste. Asistăm la povestea dintre Lin și Andrews – ea, fiica astronomului care a descoperit planetoidul ce venea spre pământ, ajunsă căpitan al navei chineze ce a ajuns pe Marte, iar el, membru al echipajului american ce avea aceeași misiune. Aflați în tabere diferite, SUA și China luptând în cursa „Cine ajunge primul pe Marte”, cei doi au parte de o întâlnire neconvențională, în spațiu.

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

„Se scria istorie: prima dată în peste un deceniu un oficial american și unul chinez își puteau da mâna în public și puteau coopera fără a-și striga unul celuilalt „teroristule!”.”

   Ce mi-a plăcut: mi s-a părut interesantă partea despre misiunea în spațiu, întotdeauna m-a atras astronomia și țin minte că la școală a fost singura parte din geografie care mi-a plăcut; descrierea progreselor din tehnologie, în paralel cu natura umană, ce rămâne aceeași: aceleași atitudini și obiceiuri pe care le vedem și astăzi în raport cu gadget-urile de ultimă oră.

    Ce nu mi-a plăcut: prea multe planuri, ca și cum ar fi vrut să cuprindă totul într-o singură carte; multe teme disparate, ceea ce împiedică focalizarea în profunzime pe ceva anume: călătoria în spațiu, descoperirile astronomice, tehnologizarea, războiul, atentatele, încălzirea globală, distrugerea planetei, povestea de dragoste, orașele circulare din China, conflictele interstatale… O alternare ce zăpăcește și obosește. Stilul este dens, nu este o carte ce se citește ușor. Însă probabil mie mi s-a părut așa, întrucât nu sunt obișnuită cu lecturile S.F. Cu siguranță, este o carte pentru iubitorii genului S.F. Eu sunt mai cu vintage-ul, recunosc că nu mă dau în vânt după romane S.F., cu viitor distopic și nici după politică sau legăturile dintre state, aici simțind că unele lucruri scapă capacității mele de înțelegere. Unele părți sunt greu de procesat pentru cineva aproape atehnic, ca mine. De asemenea, nu m-am simțit în largul meu citind fragmentele cu execuții și război.

   Despre autor:

   Adrian Mihălțianu este un autor român contemporan. Este licențiat în Drept Diplomatic, a inițiat pe cont propriu două proiecte editoriale online, un site de jurnale de călătorie (Xplorio), respectiv, unul cu teste de mașini. A publicat articole de business și călătorie în „România liberă”, „Ziarul Financiar” și „Gândul”. Este, din 2012, redactor-șef la revista „ProMotor” și gestionează proiectul internațional Drivemag.com.

   Romanul „Epoca inocenței” a apărut inițial în engleză, pe site-ul Amazon, în 2011, ulterior fiind tradus și extins. Este primul roman din seria Terra XXI, o saga întinsă pe mai multe secole.

 Cartea Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Nici pentru aceia dintre noi care apărem pe casete lucrurile nu mai pot fi ca în trecut. Nu putem să nu găsim un pachet pe treptele casei. Sau în cutia poștală. Din momentul ăla, suntem alți oameni.”

           Cele treisprezece motive, de Jay Asher-recenzie

„Nici pentru aceia dintre noi care apărem pe casete lucrurile nu mai pot fi ca în trecut. Nu putem să nu găsim un pachet pe treptele casei. Sau în cutia poștală. Din momentul ăla, suntem alți oameni.”

Titlul original: Thirteen Reasons Why

Editura Leda Edge

Grupul Editorial Corint

Corint Books
Anul apariției: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Mariana Piroteală
Număr pagini: 315
Gen: Dramă psihologică, Young Adult
Cotație Goodreads: 4,03

Nota mea: 5 steluțe din 5

S.O.S. SINDROMUL CĂRȚII PLĂCUTE!

    De fiecare dată când îmi place mult o carte, îmi este greu să scriu despre ea. Asta numesc eu  „sindromul cărții plăcute”, de care sufăr și cu „Cele treisprezece motive”. Nu, nu căutați termenul pe nicăieri, prin dicționare sau cărți de specialitate, l-am inventat eu.

   De două zile am terminat cartea și am făcut orice altceva pentru a amâna recenzia. Am văzut serialul regizat după roman, am citit pe net despre carte și autor (și am mai găsit o carte scrisă de el pe care vreau neapărat s-o citesc), am răsfoit-o încă o dată…

    Dar momentul confruntării nu mai poate fi amânat. Gata! A venit vremea să aștern pe hârtie (de fapt în fila de Word) impresiile mele despre carte.

   Sinceră să fiu, când am început să citesc „Cele treisprezece motive”, m-am așteptat la un thriller sau un horror. Primele pagini nu m-au convins prea tare, chiar mi s-a părut că nu rezonez cu subiectul: un roman despre adolescenți, liceu, crize tipice vârstei, dramatizări. Inițial, l-am considerat un roman „prea de puști” și îmi părea rău că nu l-au tradus la noi mai devreme, pe când eram adolescentă. Credeam că dacă l-aș fi citit la acea vârstă, l-aș fi savurat mai bine, cu atât mai mult cu cât originalul a apărut în 2007, când mă aflam la apogeul acelei vârste.

    Păcat că romanul a ajuns atât de popular abia după 10 ani, când cei de la Netflix au scos un serial pornind de la el, dar acesta este alt subiect, ajungem și acolo.

   Spre final, la o privire de ansamblu, am constatat că acest roman nu este doar pentru adolescenți: este pentru toată lumea. De ce? Pentru că tratează probleme foarte serioase la ora actuală: suicidul printre adolescenți, fenomenul denumit „bullying” și gravitatea acestuia, mergând până la agresiune sexuală, relația părinte-copil, lipsa de comunicare din zilele noastre, când suntem mânați de viteză…

   Citind până la final, am constatat că este un roman foarte bun din mai multe puncte de vedere: bine documentat, fluid scris și multe altele, pe care le veți descoperi singuri. Este un roman pe care oricine ar trebui să-l citească, mai ales părinții și profesorii.

    Totul începe atunci când Clay Jensen, un adolescent de 17 ani, primește un pachet conținând mai multe casete audio. Casete audio? Cine mai folosește în ziua de azi casete audio? Când reușește să găsească un casetofon pentru a le asculta, identitatea expeditorului iese la iveală: Hannah Baker, o colegă de liceu care s-a sinucis de curând. Casetele conțin indicația de a fi trimise mai departe după ce sunt ascultate, la următoarea persoană de pe listă.

„„Lista”. Parcă ar fi un club secret, unul exclusivist. Și, din cine știe ce motiv, sunt și eu membru.”

     Clay este nedumerit, se întreabă ce anume a făcut pentru a o supăra pe Hannah. Cu ce a deranjat-o, cum ar fi putut s-o împingă la sinucidere. Deși este curios, dorind să asculte până la capăt, apar momente când este gata să renunțe. „De ce ascult eu chestia asta? De ce mă supun la așa ceva? De ce nu scot caseta din casetofon și arunc toată cutia la gunoi?”.

    Însă lucrurile nu sunt atât de simple. Hannah lasă clar să se înțeleagă faptul că nu poți să întrerupi șirul pur și simplu. De ce? Rămâne să aflați, unul dintre motive fiind o copie a casetelor păstrată la loc sigur.

   Mărturisesc că în acest punct al lecturii, am crezut că este vorba de ceva asemănător cu „The Ring”. Cine nu-și amintește de horror-ul în care primeai o casetă video și un apel telefonic, care te anunța că dacă în 7 zile n-o trimiți mai departe, mori? „Ce clișeu!” – gândeam eu. Mă așteptam să fie cu toții căsăpiți sau bântuiți.

   Dar nu. Nimic din toate aceste bănuieli nu s-a adeverit. Nu este horror, thriller, nimeni nu bântuie pe nimeni, decât în sens metaforic. Este un roman profund psihologic, în care sunt atinse teme din ce în ce mai frecvente în ziua de azi: sinuciderea în rândul adolescenților – auziți la știri că din ce în ce mai mulți adolescenți se sinucid? -, bullying-ul – fenomen întâlnit și în anii trecuți, prezent în fiecare școală, dar care în ultimul timp, cu explozia tehnologică și pregnanța rețelelor de socializare, a luat o amploare foarte mare -, lipsa comunicării, aflată paradoxal într-o relație de cauzalitate tocmai cu această dezvoltate tehnologică…

    Pe casete este povestea lui Hannah, o adolescentă ca oricare alta din SUA. 7 casete a câte două fețe, ultima cu o singură față. Fiecare față conține experiența lui Hannah cu câte o persoană din liceu. Oameni care au rănit-o și dezamăgit-o, pe care la un moment dat i-a crezut prieteni și care i-au trădat încrederea. Oameni care au hărțuit-o și au răspândit zvonuri despre ea, au agresat-o în mai multe moduri, distrugându-i încet, dar sigur, orice brumă de încredere și siguranță.

    Recunosc că la început, am crezut că este vorba despre o adolescentă hipersensibilă, care dramatizează și face din țânțar armăsar. Ei bine, m-am convins că lucrurile nu stau așa.

Unii dintre noi vor fi prea supărați pe Hannah pentru că s-a sinucis și dă vina pe toată lumea.”[/quote_box_center]

   Eu, una, nu. Sau cel puțin nu numai pe ea. Mai supărată sunt pe colegii ei, pe un anumit tipar de adolescent, care se ia după turmă, dă crezare zvonurilor și contribuie la fenomenul numit „bullying” pentru că „așa fac toți”; pe profesorii care au ignorat semnalele ce „țipau”, pe părinții prea ocupați de afacerea lor pentru a-și observa fiica.

   Hannah este sensibilă, de acord, dar ceea ce i se întâmpla nu era normal. Bullying-ul nu trebuie să fie privit ca un lucru normal.

   Acțiunea este una intensă și compactă, Clay ascultând toate casetele într-o singură noapte. Așa află cum s-a întâmplat, de fapt, totul. Află lucruri de condamnat făcute de colegii lui, pe care crede că îi cunoștea.

[quote_box_center]„Cu fiecare față a fiecărei casete, o mai veche amintire îmi este răscolită. O reputație îmi este mânjită, înfățișându-mi un om pe care nu-l recunosc.”

   Fiecare a contribuit cu ceva la sinuciderea lui Hannah. Ceva mic, insignifiant (sau considerat insignifiant), care adunat cu multe alte lucruri aparent mici și insignifiante au condus la o avalanșă. Efectul bulgărelui de zăpadă sau cum nicio acțiune nu este lipsită de consecințe, mai mult sau mai puțin grave.

„Când te amesteci într-un aspect al vieții cuiva, de fapt te amesteci în toată viața acelui om.

Totul… afectează totul.”

   Mi-a plăcut romanul pentru mesajul conținut, pentru semnalul de alarmă deghizat, dar observat cu ușurință de cei care vor să-l vadă; pentru critica la adresa sistemului de învățământ.

   Povestea de pe casetă se îmbină cu prezentul, cu trăirile lui Clay la fiecare dezvăluire, gravitatea faptelor crescând gradual în intensitate. Casetele sunt însoțite de o hartă pe care sunt marcate locurile legate de acele întâmplări. Clay petrece o noapte albă ascultând casetele și urmând fiecare punct de pe acea hartă. Astfel, experiența este mai vie și mai intensă.

   La gradul de autenticitate contribuie și ilustrațiile de pe pagini, și anume, semnele „Play”, „Stop”, „Pause” corespunzând butoanelor casetofonului, respectiv, walkman-ului, aparate pe care nu știu câți adolescenți de astăzi le-au prins.

   Cartea are o viziune cinematografică și așa cum am menționat la începutul recenziei, cei de la Netflix au realizat un serial după ea. Nu pot spune că mi-a displăcut serialul sau că ar fi prost realizat, dar chiar nu înțeleg de ce nu s-au oprit la un simplu film. Inițial, ecranizarea a fost concepută pentru film, cu Selena Gómez în rolul lui Hannah. Mă bucur că nu a interpretat-o ea, însă mi s-ar fi părut mult mai potrivit un film. Serialul a tărăgănat toată acțiunea, a „lălăit-o”, cum s-ar spune popular, a băgat multe aspecte extra și ceea ce nu mi-a plăcut deloc, a modificat personalitatea unora. De obicei, suntem frustrați pentru că filmul este mult mai concis decât cartea, ne supărăm pentru că s-au scos părți importante. În acest caz e invers. Cartea este mult mai concisă, intensă, compactă, în schimb, serialul a fost „umplut cu de toate” pentru a trage de acțiune, împingând lucrurile mult prea departe. Ca o observație personală și complet subiectivă, până și modul în care Clay preferă cafeaua l-au schimbat.

    Încă o dată, nu pot spune că este un serial prost; tratează, la rândul lui, aceleași teme, cu accent pregnant pe bullying și mai puțin pe viața interioară a lui Hannah, prezentând pe larg contextul și ajutându-ne să înțelegem comportamentul adolescenților, izvorât din anumite probleme: nimic nu se întâmplă pur și simplu, ci are o cauză. Și iar ne întoarcem la efectul bulgărelui de zăpadă.

   O carte pentru toți aceia cărora le pasă și care n-au uitat cum e să fii adolescent.

    Citate:

„E greu să fii dezamăgit când se adeverește ceva la care te-ai așteptat.”

„Uneori ne încearcă gânduri pe care nici măcar noi nu le înțelegem. Gânduri care nici măcar nu sunt adevărate, nu asta simțim de fapt, dar ne trec oricum prin cap pentru că sunt interesante.”

„Dacă ați putea auzi gândurile altora, ați auzi lucruri adevărate și, în același timp, lucruri complet aleatorii. Și nu ați face deosebirea între ele. V-ar scoate din minți. Ce e adevăr? Ce e minciună? Un milion de idei, dar ce semnificație au?”

„Dacă auzi un cântec care te face să plângi, dar nu mai vrei să plângi, nu-l mai asculți.

Dar nu poți fugi de tine însuți. Nu poți decide să nu te mai vezi pe tine. Și nu poți decide să-ți oprești gălăgia din cap.”

„Poate dacă aș uita din când în când, am fi cu toții un pic mai fericiți.”

„Am mers împreună pe străzile alea, Hannah. Pe rute diferite, dar în același timp. În aceeași noapte. Am bătut străzile ca să fugim. Eu de tine, iar tu de petrecere. Nu numai de petrecere, ci și de tine însăți.”

    Despre autor:

   Jay Asher este un autor contemporan american cunoscut pentru genul Young Adult. A mai scris „Viitorul nostru”(în colaborare cu Carolyn Mackler) și „Lumina iubirii”.

    „Cele treisprezece motive”, romanul s/a tradus în 32 de limbi, a câștigat California Book Award și a fost distins cu mai multe nominalizări și recomandări literare.

 Cartea Cele treisprezece motive de Jay Asher a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

Sultana Kosem, de Aslî Eke-Editura Corintrecenzie

„Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!” – Irina-Margareta Nistor

Titlul original: Kosem Sultan

 Editura: Corint

Colecția Istorie – ficțiune

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba turcă de: Alice Mocanu

Prefață de: Irina-Margareta Nistor

Postfață și îngrijirea ediției de: Doru Dumitrescu

Număr pagini: 394

Gen: Istorie, Ficțiune

Carte recomandată de Historia

Cotație Goodreads: 3,00

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

   După cum probabil v-ați dat seama din titlu, „Sultana Kosem” ne vorbește despre o parte din istoria Imperiului Otoman. O parte din viața sultanei Kosem (1590-1651), o biografie romanțată. O operă de ficțiune ce pornește de la fapte reale, așa cum se menționează la început: „Romanul este unul fictiv și departe de a reda în întregime o perioadă istorică.”

   Este un roman potrivit pentru cei pasionați de istoria turcă, dar și pentru cei care nu știu prea multe despre ea și vor să afle. Ne este descrisă societatea din Imperiul Otoman în secolul XVII, accentul căzând cu precădere pe viața în harem: favoritele sultanului, intrigile dintre ele, crimele săvârșite fără niciun fel de scrupul. În harem întâlnim o luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare urmându-și propriile interese, urzind intrigi și comploturi, călcând pe cadavre.

   Totul este narat și descris din perspectiva personajului principal, adică al sultanei Kosem. Grecoaică la origine, pe numele de botez Anastasia, a fost darul guvernatorului Bosniei pentru palatul imperial: „Vă pot garanta că în ultimii ani nu ați mai văzut o frumusețe atât de fermecătoare; mai mult decât atât, frumusețea ei întrece legendara frumusețe a tinerei sultane Safiye și are o inteligență atât de ascuțită, încât ar face să pălească până și inteligența renumitei sultane Hurrem. Acum este o țărăncuță needucată și necizelată, dar fac rămășag că în viitor va conduce lumea.”

   La o vârstă fragedă, ajunge în haremul sultanului Ahmed I, unde începe o viață nouă, diferită de tot ceea ce trăise până atunci. Se confruntă cu o nouă lume, cu totul alta față de locul ei natal, insula grecească Tinos. Prin ochii tinerei Anastasia, de abia ajunsă pe acele meleaguri, ne este prezentat Istambulul, romanul fiind renumit pentru descrierile bogate:

„Orice om care ajunge în fața Istambulului este pur și simplu obligat să-și plece capul în fața priveliștilor provocatoare ale armoniei născute din îmbinarea moștenirii grandioase, pe care Suleyman Legiuitorul i-a cerut geniului arhitectural, cunoscut și ca Mimar Sinan, să o creeze asemeni unui zeu, cu sublimele cupole, conace și medrese.”

   Cum a ajuns Anastasia să fie denumită „Kosem”? Sultanul Ahmed I i-a dat supranumele de „Kosem Mâhpeyker”, Kosem însemnând libertate, lider, iar Mâhpeyker, rază de lună. Calitățile sale conducător și de spirit independent au fost „responsabile” pentru numele sub care o știm astăzi, de Kosem. „Ca și numele meu, lumina merge cu un pas înaintea tuturor.”

   La scurt timp după intrarea în harem, Kosem a primit titlul de „hasekî”, favorita sultanului. A adus pe lume 7 copii, 4 fii și 3 fiice, dintre care doi au ajuns sultani. Este vorba de Murad al IV-lea (1623-1640) și Ibrahim I (1640-1648). Așadar, s-a bucurat și de statutul de sultana valide (mama sultanului). De asemenea, a avut o influență în conducerea statului și ca bunică a lui Mehmed al IV-lea (1648-1687). A întreprins acte de caritate, ajutând orfanele, pelerinii și săracii, a ridicat o moschee și un han.

Un personaj destul de controversat în istorie, o sultană iubită, urâtă și temută în același timp:

„Vrăjitoarea Kosem este atât de frumoasă și cu o minte ageră, am auzit că de cum va ajunge Ahmed va pune să fim spânzurați. Va ordona să ne jupoaie pielea unora dintre noi ca să o folosească atunci când va îmbătrâni. Este o vrăjitoare!”

   Ajunsă în harem, Kosem a aflat imediat cum merg lucrurile și cum trebuie să se poarte pentru a rămâne în avantaj. A plănuit, a urzit, a ucis, toate pentru a supraviețui în acel cuib de viespi numit harem.

„Descurajată în fața iadului pe care îl trăiam, ajunsesem să pun la îndoială existența paradisului.”

   Într-o lume construită pentru bărbați, femeile recurgeau la mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a se descurca: „În societatea asta inteligența este ceva specific bărbaților, Kosem; femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupești.”

„- Frumoasa mea, oricum femeile nu au fost create să înțeleagă treburile de stat, ele să se ocupe de treburile pentru suflet; să cânte, să caligrafieze, nu mă privește.”

   Oare? Istoria ne-a arătat că din cele mai vechi timpuri, femeile au avut un loc foarte important în conducerea națiunilor, chiar dacă au stat în culise. De fapt, în istorie există o perioadă numită „Sultanatul femeilor”, referindu-se la implicarea acestora în politică și conducerea Imperiului Otoman. Se poate spune că romanul de față tratează o mică parte din această perioadă istorică.

   Mai multe despre intrigile din harem și modul în care femeile influențau politica acelor vremuri aflați din carte, un roman de cultură generală și perfect pentru iubitorii de istorie.

   Ne este deschisă o ușă către obiceiurile acelor vremuri și apropo de acest aspect, pot spune că am rămas uimită de faptul că în ciuda interdicției impusă de Islam asupra alcoolului, toată lumea bea vin și fuma opiu și hașiș pe ascuns: „Ceea ce-l distrugea pe tânărul sultan erau băutura și drogurile; și el spunea același lucru despre mine. În timp ce se uita cu o privire tristă spre paharul pe care îl luasem în mână, ridicându-și capul, a început să vorbească:

– Opiu și vin… te-ai schimbat foarte mult, Kosem.

– Și tu.”

Ce mi-a plăcut: incursiunea făcută în cultura și istoria Imperiului Otoman, lucrurile aflate despre viața în harem, printre eunuci și favorite.

Ce nu mi-a plăcut: acțiunea lentă, prea multe personaje care au murit, ulterior descoperindu-se că nu era așa (Fatma, Emine), ceea ce scade credibilitatea.

Citate:

„Experiențele mele de mai târziu aveau să mă învețe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate…”

„Din acest motiv eu, Kosem, știu bine că drumul spre putere trece prin căutarea perfecțiunii și respect.”

„A iubi sau a trăda. Alegerea îți aparține. Dar să trădezi în timp ce iubești era cel mai ușor lucru dintre toate.”

„Poate singurul lucru pe care îl înțelegem la fel este furia, Ahmed, furia…”

„Cum doi giganți pot sta laolaltă, moartea și viața… Da, doi giganți ar fi putut sta laolaltă, dar numai unul poate fi dominant: plăcere sau credință, moarte sau supraviețuire.”

„Destinele noastre s-au ciocnit doar. Nu s-au unit!”

„Poate că oamenii erau trecători, dar eleganța și rafinamentul erau permanente.”

„Viața este un mare triunghi amoros, care oscilează între trecut, prezent și viitor.”

 Despre autoare:

   Aslî Eke este o tânără autoare născută în 1993, la Ankara. Pasionată de istoria otomană, politică și filosofie, a terminat de scris „Sultana Kosem” la 14 ani, aproximativ aceeași vârstă pe care o avea eroina romanului când a ajuns în haremul sultanului Ahmed I. După cum a declarat, sursa ei de inspirație a constituit-o opera scriitorului și istoricului Reşad Ekrem Koçu.

Din viața sultanei Kosem a fost inspirat și serialul turcesc cu același nume. Puteți viziona trailer-ul mai jos:

Cartea Sultana Kosem, de Aslî Eke a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
11

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă"

Anomalii-Revolta Subteranului, de Sadie Turner și Colette Freedman-recenzie

 

 „- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

Titlul original: Anomalies

Revolta subteranului

Editura: Herg Benet – Cărțile Arven

Colecția Teen Fiction

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Laura Nureldin

Număr pagini: 308

Gen: S.F., Distopie

Cotație Goodreads: 3,94

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   Această carte m-a făcut să-mi reconsider radical preferințele. Până acum, susțineam sus și tare că nu-mi place S.F.-ul. Și chiar așa era. Multe cărți sau filme aparținând acestui gen nu mă atingeau cu nimic. Nu simțeam conexiunea aceea de la cărțile polițiste sau de la orice alt subiect care îmi place.

   „Anomalii” m-a făcut să spun: „Îmi place S.F.-ul!”. Nu credeam să-mi placă atât de mult un S.F. Am mai citit până acum cărți aparținând acestui gen, dar nu se forma acea conexiune de care vorbeam mai sus.

   „Anomalii” este o carte extraordinară și țineți cont, eu nu laud ușor. Sunt cusurgioaică rău. Probabil mi-a plăcut și pentru că partea de S.F. este doar o poleială, un pretext pentru adevărata esență, mult mai profundă. „Anomalii” nu este doar un roman S.F.; este despre lume, viață, planetă, regimuri politice, dictatură, conformism. Este un roman distopic.

   „Această carte le este dedicată tuturor celor care simt altfel. Care știu că ceva nu e așa cum ar trebui. Îi este dedicată oricărui om care refuză să se conformeze și simte nevoia să strige asta. Să urle. Să zguduie lucrurile. Să le răsucească. Să le îndoaie și să schimbe perspectiva. Este pentru aceia dintre voi care aleargă atunci când alții merg la pas și care plonjează când alții plutesc. Pentru cei care au curajul de a fi ei înșiși, orice s-ar întâmpla. Această carte le este dedicată celor excepționali.” – aceasta este dedicația de la începutul cărții. Vă regăsiți în ea?

   „Anomalii” începe descriindu-ne o lume aparent perfectă: un viitor în care nu există boală, război, conflicte; nu mai există granițe, doar Guvernanța Globală și Sobek Vesely, liderul mondial. În trecut, a existat Marele Război Tehnologic, în urma căruia calota glaciară de la Polul Nord s-a topit, iar teritorii întregi s-au scufundat. Sobek Vesely a salvat lumea, reconfigurând-o cu ajutorul tehnologiei pe care o stăpânea ca pe propriul buzunar. Sau cel puțin aceasta este varianta oficială, pe care cu toții o repetă fără cea mai mică abatere.

„Spre deosebire de generația bunicilor mei, care trăiau cu frica războiului, a bolilor, a suprapopulării și încălzirii globale, eu trăiesc într-o lume fără război. O lume perfectă ai cărei cetățeni se simt deopotrivă în siguranță și mulțumiți. O lume condusă de o guvernanță unită fără granițe regionale.”

   Judecând după cronologie și citate, bunicii fetei acesteia am putea fi chiar noi, cei care trăim acum. Care fată? Keeva, personajul principal. Keeva este o fată de 15 ani, ce urmează să plece în Tabăra Monarch. Legea prevedea ca toți copiii de 5 ani să meargă în această tabără, unde li se alegea cu un partener de viață. Pare de necrezut, însă de la acea vârstă, sistemul hotăra cu cine urmau să se căsătorească. De fapt, sistemul hotăra cam tot: unde locuiai, unde lucrai, cu ce te îmbrăcai, cu cine te căsătoreai. Totul este programat la sânge, astfel încât să fie eliminate imperfecțiunile de orice tip. Doar lumea perfectă a lui Sobek Vesely.

   La vârsta de 15 ani, după 10 ani de la prima participare la Tabără, copiii deveniți adolescenți se întorceau acolo, reunindu-se cu partenerul desemnat pentru a fi imprimați.

   Societatea era organizată în 6 comunități, căreia îi corespundea câte o culoare: Comunitatea Oceanică – albastru (din care face parte Keeva), de Muncă – mov, Agricultură  – maro, Ecosistem – verde, Energie Regenerabilă –  roșu.

Nimeni nu avea voie să poarte haine sau accesorii în altă culoare decât cea a comunității respective. Keeva poartă numai lucruri albastre, ceea ce spune ea, o avantajează pentru fizicul ei: roșcată, înaltă și slabă, cu ochii albaștri.

   Ca majoritatea cetățenilor, Keeva e foarte mulțumită de lumea în care trăiește: o lume pașnică, fără pericole, fără boli. Oare așa să fie? Sau totul este numai o fațadă? Nu e prea frumos ca să fie adevărat?

Keevei i se schimbă complet perspectiva odată ajunsă în tabără, când este declarată Anomalie.

„Amândouă tăcem. Există povești de groază despre Anomalii, oameni care ajung în tabără și nu mai sunt reuniți cu partenerii lor, din cauze neprevăzute. Acești oameni fie nu se mai întorc niciodată din tabără, fie sunt alocați în alte comunități.”

   Anomaliile sunt cei cărora între timp le muriseră partenerii, deci nu puteau fi imprimați. În imprimare un loc important îl are Terțiarul, un fel de cip plantat în frunte, ce conține toate datele identității persoanei respective și prin care persoana era monitorizată de sistem.

   Noua lume are un grad ridicat de tehnologizare: Terțiar, ceas electronic, tabletă, holograme. „Dacă Terțiarul e menit să ne monitorizeze și să ne protejeze, ceasurile sunt mijloace prin care comunicăm între noi. Conțin holograme și amintiri. Sunt singurele care ne leagă de familie și prieteni atunci când nu ne aflăm lângă ei.”

   Revenind la poveste, Keeva este declarată Anomalie, alături de câțiva colegi. Anomaliile aveau un program separat în tabără, scopul fiind imprimarea și integrarea. Paradoxal, statutul de Anomalie o determină pe Keeva să vadă adevărata față a lucrurilor: nu trăia într-o lume perfectă, ci într-o dictatură. Sobek Vesely, liderul adulat de toți, este un psihopat obsedat de control și care se hrănește cu frica oamenilor.

„- Sunt o Anomalie. Gândesc cu propria-mi minte. Și unul dintre cele mai importante daruri ale gândirii individuale este faptul că te simți puternic. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne rateze elanul sau să ne facă să ne simțim prost.”

  „Prieteniile sunt redefinite când unul dintre cei doi e o Anomalie. La fel și familiile.” – în tabără, Keeva îl cunoaște pe Kai, o Anomalie, la fel ca ea. Încă de la primul schimb de replici, mi-a fost clar că se înfiripă ceva:

„- Ăăă, nu te supăra…, îl bat eu pe umăr.

– Ce? zâmbește și se întoarce.

– Tocmai te-ai lovit de mine.

– Îmi pare rău, Stâlp de Telegraf, dar de unde știi că nu te-ai lovit tu de mine?”

„- Nu știam că vă cresc așa de mari în Comunitatea Oceanică.

– Nu știam că vă cresc așa de nesuferiți în Comunitatea Energiei Regenerabile, spun.”

   Tachinările din jocul lor fac tot deliciul, aducând un plus de umor. Keeva va ajunge să facă parte din rezistența subterană. Pentru că da, există o rezistență. Oameni care și-au dat seama că este ceva în neregulă, care au scăpat de spălarea pe creier a celor de la putere. Oameni și… lieni, o specie aparte.

„Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă, oftează Inelia. Creativitatea, inovația și gândirea abstractă funcționează atunci când oamenii nu gândesc la fel. Sobek creează o cultură a supunerii, cu oamenii care gândesc cu toții identic.”

„În GG nu e loc pentru independență sau discordie. În rarele cazuri de dizidență, oamenii sunt pedepsiți de Protectori, care acționează cu impunitate.”

   Ajunsă în rezistență, Keeva realizează unde este sora ei pierdută, care i-a fost luată la naștere, după ce mama lor a murit. Dar mai multe nu vreau să vă spun, știu cât este de enervant să primești spoilere.

   În paralel cu povestea Keevei, intrăm în culisele vieții liderului mondial, Sobek Vesely, și a fiului său, Calix. La început îmi era neclar de ce cartea este scrisă de două autoare, însă pe măsură ce am avansat cu lectura, mi-am dat seama: povestea Keevei este scrisă de una, iar cea a lui Calix, în preajma tatălui său, de cealaltă. Stilurile diferă, ca și narațiunea: în cazul Keevei, narațiunea se face la persoana I, iar partea lui Calix, la persoana a-III-a. Cele două părți sunt intercalate: un capitol despre Keeva, unul despre Calix și tiranicul său tată. La final, ele se întâlnesc la mijlocul drumului. Dar vă las să descoperiți singuri.

   Mi-a plăcut la acest roman tot, începând de la copertă: mesajul din spate – este o carte subtilă, plină de simboluri și metafore; stilul accesibil și fluid al autoarelor – îmi imaginez că este destul de greu să scrii o carte cu cineva în echipă, este nevoie de o sincronizare foarte bună; povestea dintre Keeva și Kai – romantică și amuzantă; momentele acțiune și suspans. Iar finalul… este deschis ca o ușă la perete, extrem de ofertant. Așa că sunt absolut sigură că va urma o continuare, lucru de care mi-am dat seama din subtitlul „Revolta subteranului”, sugerând că acest roman este primul dintr-o serie. Nu pot spune decât că abia aștept.

   Singurul minus al cărții este previzibilitatea. În afară de un lucru, am dedus și am prevăzut absolut tot. Însă „de vină” poate fi obișnuința mea cu lecturile polițiste și de mister. Nu puteam să ratez „avertizarea”: „Pentru că lucrul pe care-l căutăm cutreierând lumea e, mereu, chiar sub nasul nostru.”

   Alt lucru care m-a derutat este vârsta surorii Keevei; s-a născut când Keeva avea 6 ani și cu toate acestea, reiese că ar avea 11 ani. Dacă ar fi așa, Keeva ar trebui să aibă 17 ani, nu 15.

 Citate:

„- Istoria are obiceiul periculos de a se repeta, Stâlp de Telegraf.”

„Tehnologia e o fiară care evoluează rapid.”

„Teoretic, îmi place ideea unei lumi fără război. Dar o lume fără conflicte? Mă sperie de moarte. Ca oameni, nu suntem astfel de ciudățenii. Suntem meniți să simțim, să gândim, să avem opinii și dezacorduri. Cum poate exista progres dacă scopul tuturor este acela de a servi aceeași filozofie?”

„Ceva li se întâmplă oamenilor atunci când ajung la capătul puterilor. Când pare că totul e pierdut. Când realizezi că nimeni n-o să te salveze și că tot ce poți face e să te salvezi singur.”

 Despre autoare:

   Sadie Turner este producător de film și scriitor. A mai scris în colaborare cu Penric Gamhra „Jamaica’s Creole Language” și „Lover Boy”.

   Colette Freedman este dramaturg, scenarist, regizor și romancier. Printre scrierile sale se numără thriller-ul „The Thirteen Hallows” (în colaborare cu Michael Scott), „The Affair”, „The Consequences”. Una dintre cele mai de succes piese puse în scenă ale ei este „Sister Cities”, jucată în mai multe orașe.

Cartea Anomalii, de Sadie Turner și Colette Freedman a fost oferită de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…
Capitolul 11-Vis și vizită
Capitolul 12-„Curios lucru, memoria”

   Ramona își aduse aminte de un ceas de buzunar cumpărat în urmă cu câțiva ani de la un târg de antichități. Venise timpul să facă o vizită… De data aceasta, restauratorul era la datorie.

– Bună ziua, ați putea repara așa ceva? îl întrebă, scoțând din geantă ceasul.

– Să vedem!

– Știți, e moștenire de familie, mai mult valoare sentimentală, a fost al străbunicului meu, este foarte important pentru mine. L-aș fi dus la ceasornicari obișnuiți, dar pe dumneavoastră vă știu de mult, am încredere…

– Da, foarte bine că l-ai adus aici! – răspunse bărbatul, vizibil măgulit – Este o piesă deosebită, trebuie să vedem pe ce mecanism funcționează.

– Pot să vă spun sigur că nu pe baterie!

– Da, în mod cert nu pe baterie ! – răspunse bărbatul, fără să prindă gluma – A mers până acum?

– Când mergea, când se oprea. Ticăia, așa. Avea perioade și perioade.

– Mda… Cred că e pe bază de arcuri, e posibil să nu se mai găsească piese de atunci, nu cred că se mai fabrică. Trebuie să-l deschid ca să-mi dau seama. Dar stai liniștită, duduie, că-l rezolvăm!

– Sigur! Am încredere în dumneavoastră că îl puteți repara! Se vede că sunteți pasionat de ceea ce faceți! Vă știu de când eram mică! Aveți atelierul de mult, nu? Cred că de peste 20 de ani.

– O, da! Din ‘93, mai exact.

– Mulți ani înainte! E ceva inedit, acest atelier, o oază în lumea asta în care totul se aruncă, se înlocuiește… Foarte bună idee ați avut să-l instalați!

– E! Nu se câștigă cine știe ce… Cum ai spus și matale, în ziua de azi, totul se aruncă, nimeni nu mai repară nimic… Curios, mi-ai adus aminte de ceva… Știi că nu eu am avut ideea să ridic atelierul?

– Nu? Atunci soția?

– Nu… Nu ea, Dumnezeu s-o ierte!… Dacă-ți spun că nici nu știu cine e persoana care mi-a dat ideea… O fătucă, așa, ca dumneata. A dat buzna la mine în casă, crezând că e un atelier de restaurare, he he! Se rătăcise. Nici ea nu știe că mi-a dat ideea! Fătucă, vorba vine, acum trebuie să fie femeie în toată firea, cred că are vreo 40 de ani și ea, poate mai mult…

– Ce poveste! Și cum v-a dat ideea?

– Păi se rătăcise. Ne-am pomenit cu ea în casă, a intrat crezând că e un atelier de restaurare. Nevastă-mea s-a speriat, a crezut că sunt hoții! spuse el râzând.

– Demn de un reportaj! O afacere pornită de la o fată rătăcită!

– Ha ha, chiar așa a fost! Întotdeauna mi-a plăcut să repar lucruri vechi, dar până atunci nu mă gândisem la așa ceva. Adică să pun pe picioare o afacere cu treaba asta.

– Ați mai văzut-o vreodată pe fata aceea?

– Nu… N-am mai văzut-o, cred că nu era din zonă. Toți clienții mei sunt din zonă, dar pe ea n-am mai văzut-o. O fi fost în trecere pe aici. D-aia s-o fi și rătăcit.

– Dar dacă ați vedea-o acum, ați mai recunoaște-o?

– După atâția ani, chiar nu cred. S-a schimbat și ea, iar memoria mea… Curios lucru, memoria! Ții minte întâmplările în mare, dar chipuri sau alte daraveli, nu. N-ai cum. Dar aș vrea s-o întâlnesc și să-i mulțumesc pentru ideea asta.
– Da, cred că ar fi interesant.  „Curios lucru e memoria! Cum modificăm inconștient trăsăturile, odată cu trecerea timpului!…” – continuă Ramona în gând.

Își amintea ziua aceea de parcă ar fi fost ieri. Ea fusese! Acum înțelegea!

      *

   Când, în sfârșit, părinții ei părăsiră sufrageria, Ramona se furișă în vârful picioarelor, cu simțurile în alertă. Ținea într-o mână oglinda, pentru ca la cel mai mic semn s-o folosească. Nici nu voia să se gândească dacă cineva ar fi intrat atunci în cameră. Ce chestie! Telefonul mobil avea bateria încărcată, însă era ca o mobilă nefolositoare! „No signal” apărea pe ecranul aprins. Agenda avea toate numerele, însă ce folos? Nu putea să sune, de Internet nici nu putea fi vorba! Nici măcar nu se deschideau aplicațiile, ca și cum n-ar fi fost inventate vreodată!

   Bine măcar că funcționa lanterna mobilului. Nu aprinse lumina în sufragerie, nimeni nu trebuia să afle că era acolo. Formă numărul de la telefonul fix, de data aceasta, fără prefixul 021, rugându-se ca zgomotul făcut de roata aparatului să nu se audă prea tare. Avea un feeling că de data aceasta, chiar dacă răspunde bătrâna, nu-i va mai închide telefonul în nas, ci din contră, își va chema fiul la telefon…

                            *

   Sergiu aproape adormise, când sunetul strident al aparatului sparse liniștea nopții. „Cine mama mă-sii o fi la ora asta?” – bodogănea în timp ce-și căuta papucii pe orbește și ieșea din cameră, îndreptându-se spre aparat.

– Alo?

                        *

„- Foarte bine ai făcut, fata mea, că mi-ai spus! Trebuie să facem ceva!

– M-am gândit să nu vorbesc cu doamna Angela, la cum o cunosc, s-ar îngrijora peste măsură. Cred că ar fi bine să nu-i spuneți deocamdată. Cine știe, poate e o perioadă mai stresantă, care va trece…

– Ai dreptate, nu-i spunem Angelei deocamdată. Ea e mai sensibilă… De fapt, și ea a avut o perioadă așa, înainte cam cu un an și ceva de nașterea fetei, tocmai ne căsătorisem. Avea cam vârsta Ramonei de acum. Nici ei nu i-am spus, nimeni nu știe. Of, cred că o moștenește!

– Și până la urmă? Și-a revenit repede?

– Nu chiar repede, dar și-a revenit. Așa, deodată și complet. N-a mai vorbit nici măcar o dată despre cele întâmplate atunci. A fost vorba s-o internăm, dar n-a mai fost nevoie. Și-a revenit spectaculos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Mă scuzați că vă întreb, nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar ce problemă avea doamna Angela?

– Nici vorbă, fata mea, tu ești ca din familie! O obsesie cu o oglindă. Avea ea impresia că prin acea oglindă se putea călători în timp. În viitor, mai exact. Tot susținea că prin oglinda aia a ajuns cu 25 de ani mai târziu. Mai rău, era convinsă că oglinda o transportase 25 de ani mai târziu, că ea a fost acolo… Atunci nu era ca acum, cu droguri peste tot, altfel am fi crezut că a luat-o pe drumul ăsta… Ne înnebunise, să nu atingem oglinda… A dracu’ oglindă, am vrut s-o arunc, dar nu mă lăsa să mă apropii. Până la urmă a aruncat oglinda în fața mea. A scăpat de obsesie… ”

   Andreei îi venea în minte discuția cu domnul Mihai, în timp ce stătea în camera Ramonei și se uita la portfardul de pe pat. Portfardul care conținuse oglinda și pe care la insistențele ei, Ramona îl lăsase acum câteva luni pe fundul dulapului… Acum portfardul și camera erau goale.

 

   – SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI –

 

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.

Saga Cuceritorului: Partea 1: Și mă întunec, de Kiersten White-recenzie

 

Titlu original: The Conquerors series: And I Darken

Saga Cuceritorului: Partea 1- Și mă întunec; Partea 2- And I Rise; Partea 3

 Editura: Leda Edge – Grupul Editorial Corint

Corint Books

Colecție coordonată de: Shauki Al-Gareeb

Anul aparitiei: 2017

Traducere din engleză de: Ofelia Al-Gareeb

Număr pagini: 478

Gen: Fictional History

Cotație Goodreads: 3,93

 

   Nu e prima dată când un străin se arată interesat de istoria noastră. Kiersten White, o scriitoare americană, a creat o saga pe baza istoriei române, subiect de care soțul ei, Noah, este pasionat. O inițiativă lăudabilă, ajutându-ne să cunoaștem mai bine istoria, chiar dacă ficțiunea ocupă o parte considerabilă. Din contră, aș spune că partea aceea de ficțiune ne determină să ne documentăm și să aflăm ce e adevărat și ce inventat.

   „Și mă întunec” este prima carte din Saga Cuceritorului. A doua carte, „And I Rise”,  deja a apărut în SUA, iar a treia urmează. Se vorbește în lumea literaturii că seria îi calcă pe urme fenomenului „Urzeala tronurilor”. Eu aș spune că e chiar mai frumoasă, mult mai puțin violentă.

   Personajele conturate foarte bine ne ajută să înțelegem contextul istoric. Nu mai avem de a face cu figuri istorice abstracte, învățate dintr-un manual, ci cu personalități credibile: „Aspectul central pe care am vrut să-l explorez a fost calea pe care o persoană o urmează pentru a ajunge în punctul în care poate justifica în numele binelui lucrurile îngrozitoare pe care le face. Ce motivații o mână? Ce pietre puse în copilărie devin temeliile pe care sunt înălțate moștenirile?” (autoarea)

   Scriitoarea l-a transformat pe Vlad Țepeș în fată: Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, guvernatorul Transilvaniei și voievodul Valahiei. Povestea începe cu momentul în care Vasilisa, prințesa Moldovei și soția lui Vlad Dracul, dă naștere primului copil al cuplului: o fată, ceea ce-l dezamăgește foarte tare pe tată:

„Doica îi întinse un mic monstru roșu la față și care urla. Nu avea nume pentru fete. (… Deja își numise bastardul Vlad, după el. Avea s-o numească la fel și pe fiica sa.

– Ladislav, declară el.

Era o formă feminină a lui Vlad. Un diminutiv. Minimalizat. Dacă Vasilisa voia un nume puternic, ar fi trebuit să-i nască un fiu.”

   Dacă mă întrebați pe mine, „Ladislav” e tot masculin. Noroc că mai târziu s-a prescurtat „Lada”. Ceea ce nu știe Vlad Dracul este că acea fată va fi mai războinică decât un băiat.

   Un an mai târziu, s-a născut cel de-al doilea fiu, Radu, cunoscut în istorie drept Radu cel Frumos. El este opusul surorii sale. Pe cât e ea de războinică, pe atât e el de liniștit, firav, preocupat de artă, cultură, cărți. Lada își petrece timpul bătându-se cu băieții, în timp ce Radu avea preocupări mai livrești; fiind destul de firav, era bătut de ceilalți copii, iar Lada îi lua apărarea:

„Lada prinsese obscenitățile săsești și adesea le striga pe geam oamenilor din piața aglomerată.”

„Lada urmărea biciuirea cu o privire precaută.

– Chiar și-așa, zise ea, pumnii sunt mai iuți.”

   Anii au trecut, iar cei doi frați au fost lăsați la curtea sultanului Murad al-II-lea drept garanție pentru loialitatea tatălui lor față de Imperiul Otoman. Aici se împrietenesc cu fiul sultanului, cunoscut în istorie drept Mehmed al-II-lea Cuceritorul.

   Cartea cuprinde perioada de copilărie și adolescență a celor trei, fiindu-le descrisă evoluția. Lada, Radu și Mehmed cresc împreună, unindu-i prietenia, dragostea și sentimente contradictorii.

   Lada este în continuare războinică, în timp ce Radu își folosește calitățile pentru a afla intrigile de la Curte. Este foarte interesant modul în care sunt descrise personalitățile celor doi frați, în contrast:

„Furia scobea și îndepărta orice altceva dinlăuntrul ei – îndoiala, frica, stânjeneala -, nemailăsând loc pentru nimic altceva. Niciodată nu se simțise mai puternică decât atunci când era furioasă cu o sabie în mâini.”

„- Oamenii reacționează la bunătate, Lada. Au mai multă încredere într-un zâmbet decât în promisiunea că îi vei lăsa să se înece cu propriul sânge.

Lada pufni.

– Da, dar promisiunea mea este mai sinceră decât zâmbetele tale.”

„Ați fost amândoi foarte ocupați să învățați tactici și să studiați bătălii, încât nu ați reușit să vedeți adevărul despre unde se pierd și unde se câștigă tronuri. Asta se petrece în bârfe, în vorbe și în scrisori încredințate în unghiuri întunecate, în alianțele din umbră și în plățile tainice.”

   Odată cu trecerea timpului, triunghiul Lada-Radu-Mehmed capătă noi valențe: Mehmed se îndrăgostește de Lada, alături de care începe o poveste de dragoste, ceea ce-i frânge inima lui Radu, care l-a iubit dintotdeauna pe Mehmed. De fapt, în istorie, e de notorietate faptul că Radu cel Frumos a fost amantul sultanului, ceea ce l-ar fi ajutat să dobândească tronul Țării Românești.

   Este foarte bine redată evoluția cuplului Lada-Mehmed, precum și tensiunea sexuală dintre Radu și Mehmed, conflictul interior al lui Radu privind orientarea sa sexuală:

„Nu e real, Lada. Mă duc acolo și ele plutesc în jurul meu aidoma fantomelor, aidoma unor picturi. Pentru mine niciuna dintre ele nu e reală.

Urmă o nouă clipă de tăcere, apoi el își lipi palma de ușă.

– Tu ești singurul lucru real din viața mea.

Radu icni din pricina durerii fizice nediluate pe care vorbele o trimiteau prin el. (…) Voia să fie singurul lucru real din viața lui Mehmed, așa cum și Mehmed era singurul lucru real din viața lui.

Voia…

Nu, te rog, nu.

Da.

Voia ca Mehmed să îl privească în care o privise pe Lada.

Voia ca Mehmed să-l sărute în felul în care o sărutase pe Lada.

Voia să fie Lada.

Ba nu, nu voia. Voia să fie el însuși și voia ca Mehmed să-l iubească pentru că era el însuși.”

„- Nu știu unde poate fi găsită pacea în acest oraș.

– Atunci, asta este problema ta. Pacea nu este de găsit în acest oraș, nici în oricare alt oraș. Nici măcar la Mecca. Pacea este de găsit aici, spuse, arătând spre inima lui Radu.

Radu puse o mână la piept, simțind bătaia vieții sub ea. Pulsul care bătuse atât de mult în numele lui Mehmed.

– Cred că inima mea este problema.”

   Un rol foarte important în roman îl are Huma, mama lui Mehmed și una dintre favoritele sultanului. Este o femeie foarte abilă, ce nu se dă în lături de la nimic pentru a obține ceea ce-și dorește. Îi promite lui Radu că îl va ajuta în schimbul uciderii lui Halil Pașa:

„Aceste lucruri se întâmplă. Nu sunt lipsite de precedent. Știai că unii sultani au avut haremuri cu bărbați? (… Te pot ajuta. Nu trebuie să disperi că iubirea ta este imposibilă. (…

– Vreau ca tu să-l omori pe Halil Pașa.

Radu se înecă de surprindere.

– Vreți ca eu să fac ce?”

   Intrigile, comploturile sunt la ordinea zilei în roman. Probabil din acest motiv se vorbește de asemănarea cu „Urzeala tronurilor”. Mai ales spre final totul se precipită, ițele comploturilor se leagă, scenele se derulează cu o repeziciune demnă de un film de acțiune. Autoarea are o viziune cinematografică și nu m-ar mira să apară de curând o ecranizare. Este descrisă viața la curtea otomană, cu informații despre organizarea sa: ienicerii, spahii, haremurile, preceptorii. Luăm parte și la asedii…

   De asemenea, mi-a plăcut mult stilul: te-ai aștepta ca un roman istoric, chiar cu ficțiune din abundență, să se citească destul de greu. Ei bine, am fost plăcut surprinsă de cât de ușor curge lectura. Este un roman pe care îl recomand și de abia aștept să apară și la noi partea a doua, „And I Rise”.

Umorul este alt plus. Următorul fragment este extrem de comic, râdeam de una singură în puterea nopții:

„- În noaptea nunții, zise ea, îți voi tăia limba și o voi înghiți. Atunci, ambele limbi care au rostit jurămintele de căsătorie îmi vor aparține mie, iar eu voi fi măritată cu mine însămi. Tu probabil că te vei îneca în propriul tău sânge, ceea ce va constitui o mare nefericire, dar eu voi fi atât soț, cât și soție, și ca atare nu o soție care să inspire milă.

Logodnicul Ladei scăpă din mână pana. (…

Logodnicul Ladei arăta ca unul dintre peștii pe care îi țineau în fântânile ce înconjurau castelul din Târgoviște. Cu gura căscată, pe care apoi o închise și o deschise iar. (…

Radu o luă la fugă ca să-i ajungă din urmă. Ridică mâinile a implorare.

– Vă rog, ea n-a vrut să facă niciun rău nimănui. Îl tachina. În Valahia este obiceiul ca… perechile de logodnici să… se amenințe reciproc. Ca semn de afecțiune. Când s-au logodit părinții noștri, mama i-a spus tatei că avea să-i scoată mațele și să le poarte la gât ca pe niște giuvaercale.

Cei doi soldați se holbau la Radu, dând crezare tuturor minciunilor caraghioase care îi ieșeau din gură. Lada își înăbuși un hohot de râs.”

 Ce este realitate și ce este ficțiune?

   Sunt sigură că după citirea romanului, veți dori să aflați cât mai multe despre cum s-au întâmplat lucrurile cu adevărat și până unde a mers imaginația autoarei:

  • Vlad Dracul a existat, iar porecla sa vine de la apartenența la Ordinul Dragonului, lucru subliniat și în carte. În niciun caz pentru că era „al dracu’” sau vampir;

  • Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, este plăsmuirea imaginației autoarei, substituindu-l pe Vlad Țepeș. În nici un caz nu exista vreo relație romantică între Vlad Țepeș și Mehmed al-II-lea;

  • Radu cel Frumos a existat și se pare că a fost amantul lui Mehmed al-II-lea;

  • Mehmed al-II-lea și Murad al-II-lea au existat;

  • cei doi fii ai lui Vlad Dracul chiar au fost lăsați la Curtea Otomană ca o garanție a loialității tatălui lor față de Imperiu;

  • spațiul istoric-geografic este real.

Mai departe vă las pe voi să descoperiți.

Citate:

„Dar există multe căi de a fi puternic. Există putere și în tăcere. Există putere și în privit, în așteptare, în spusul lucrului potrivit la timpul potrivit persoanei potrivite.”

„Însă mâinile pătate de sânge sunt mâini care fac ce trebuie făcut, spuse.”

„Cu cât mai repede încetezi să te mai lupți, cu atât mai ușoară îți va fi viața. Acesta îți este scopul.”

„Unele victorii sunt o biată înfrângere îmbrăcată în veșminte greșite.”

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.”

 Despre autoare:

   Kiersten White este născută în Utah, Statele Unite și a studiat la Universitatea Brigham Young. Printre scrierile sale se numără „Saga Cuceritorului”, „Supranatural”, „Paranormal”, „Chaos of Stars”, „Perfect Lies”, „Illusions of Fate”. Soțul ei este pasionat de cultura și istoria române, ceea ce a făcut posibilă apariția seriei: „Această carte nu ar fi existat fără incredibilul meu soț. Iubirea lui Noah pentru România și istoria sa, precum și pentru limba arabă, pentru Islam și pentru Orientul Mijlociu a hrănit și a conturat această idee, până ce a fost gata să devină o poveste.” (autoarea)

 Cartea Și mă întunec, de Kiersten White a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

    Jurnalul secret al Laurei Palmer, de Jennifer Lynch-recenzie

„SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.”

Titlu original: The Secret Diary of Laura Palmer

Twin Peaks Productions, Inc, 1990

Editura: Baricada

Colecția Horror 403

Twin Peaks 1

Anul apariţiei: 1992

Traducere de: Doina Lereanu

Număr pagini: 316

Gen: Horror, Fantasy

Cotație Goodreads: 3,59

    Cum tot a revenit la modă Twin Peaks, am ales să vă vorbesc despre o carte din universul creat de Mr. Lynch. Pentru cei care nu știu, Twin Peaks este un serial de mare succes, realizat la începutul anilor 1990. Regizat de David Lynch și Mike Frost, serialul a creat un precedent în cadrul genurilor horror și S.F. Pe vremea aceea, nu existau atât de multe seriale ca acum, iar genul horror nu fusese încă atât de mult exploatat. Twin Peaks este mai mult decât un serial; este fenomenul Twin Peaks.

   Pentru cunoscătorii serialului, nu va fi nevoie de multe explicații. Sunt convinsă că doar spunând titlul cărții, vor ști din start despre ce este vorba. Nu vor avea nevoie de introduceri (cine este Laura Palmer, de ce este atât de important jurnalul etc).

    Presupunând că unii cititori nu cunosc subiectul, voi spune câte ceva pe scurt: serialul începe cu găsirea cadavrului Laurei Palmer, o tânără foarte populară din orășelul Twin Peaks, de la granița SUA cu Canada. Agentul Dale Cooper vine să investigheze cazul, metodele sale fiind mai puțin convenționale; cum ajunge în oraș, este ghidat de vise ciudate, în care îi apar diverse personaje: un pitic, un uriaș, un om fără o mână. La scurt timp, are și viziuni. În plus, se zvonește că pădurea din Twin Peaks are o energie ciudată și că bufnițele… nu sunt tocmai bufnițe. Un punct cheie în investigație îl are jurnalul victimei. Jurnalul secret, pentru că mai avea unul de fațadă, care a fost ușor descoperit.

    După 25 de ani, s-a realizat o continuare a serialului.

    De curând, am aflat că serialul a fost urmat de o carte scrisă de fiica regizorului David Lynch, Jenniffer Lynch: „Jurnalul secret al Laurei Palmer”. Autoarea a ținut cont de faptele petrecute în serial, potențialul jurnal dezvăluindu-ne întâmplările de până la moartea Laurei.

     Cartea este scrisă exact ca un jurnal, la persoana I, dând un plus de credibilitate. Autoarea știe foarte bine să intre în pielea personajului-narator, stilul fiind, la început, al unei fete la vârsta pubertății, apoi al unei adolescente narcomane:

Fata care a început acest jurnal când a împlinit doisprezece ani a murit de mult, iar eu, cea care i-am luat locul, n-am făcut altceva decât să-mi bat joc de tot ce visa ea odată. Am șaisprezece ani, sunt cocainomană, mă prostituez pentru patronul tatălui meu, ca să nu mai amintesc de jumătate din nenorocitul ăsta de oraș și singura diferență față de săptămâna trecută e că acum o fac pentru bani.”

   Jurnalul ia naștere odată cu aniversarea Laurei Palmer, o fetiță de 12 ani ce-l primește în dar. Totul pare normal, Laura este foarte încântată, iar cititorilor nu li se pare nimic suspect: doar problemele firești ale unei viitoare adolescente: prima menstruație, compararea cu alte fete de vârsta ei, petrecerea aniversară, prietenia cu Donna, vizita verișoarei Maddy: „Azi totul a fost așa cum mi-am dorit, numai eu cu Donna, mama și tata. A, și bineînțeles, cu Jupiter, motanul meu. De dimineață am mâncat clătite cu mere, mâncarea mea preferată, și tone de pâine prăjită cu sirop de arțar.”

    Primul indiciu că ceva este în neregulă reiese subtil, dintr-un rând scris chiar de ziua ei: „P.S.: Sper că BOB n-o să vină la noapte.”. Pentru cei care nu sunt la curent, Bob este un personaj malefic din serial, un fel de spirit ce posedă oamenii și-i determină să comită fapte îngrozitoare.

   Pe parcursul înaintării în lectură, îl întâlnim pe Bob din ce în ce mai des, în chipuri din ce în ce mai întunecate:

Poate că, dacă dorm pe lumină, n-o să mai am vise atât de întunecate.

    Asistăm la transformarea în timp a Laurei din fetița inocentă într-o adolescentă cu probleme, cufundată în droguri și promiscuitate. Jurnalul se întinde pe o durată de 5 ani, de la aniversarea de 12 ani (22 iulie 1984) până la vârsta de 17 ani (aproximativ sfârșitul anului 1989, ultimele însemnări fiind nedatate).

„Diavolul o să pună stăpânire pe mine, dacă n-o să am grijă. Câteodată, când îl văd pe BOB, mă gândesc că oricum sunt a lui și că n-am să mai apuc să ies niciodată din pădure, n-am să mai fiu niciodată Laura cea bună, adevărată și curată.”

„În fiecare dimineață, după masă și seară mă lupt cu ce e rău și ce e bine.”

   Dacă aș fi citit doar cartea și nu aș fi văzut serialul, aș fi crezut că BOB este un personaj inventat de Laura, lansându-mă în interpretări psihanalitice: nereușind să accepte că ea se schimbă și decade, inventează un BOB care o împinge la toate relele; este mai ușor să credem că cineva din exterior ne forțează să facem anumite lucruri decât să ni le asumăm și să ne acceptăm propriile alegeri și greșeli. Chiar ea scrie la un moment dat: „Poate sunt nebună și l-am inventat chiar eu… Nu, la dracu’! Nebună sunt dacă-mi închipui că nu există decât în imaginația mea… El există. Sunt sigură că există. Știu. N-aș fi fost niciodată în stare și n-aș fi vrut să creez un bărbat de o asemenea răutate.”

Ești doar în capul meu. Nimeni, în afară de mine, nu te vede și nu te aude; înseamnă că nu ești decât în mintea mea. N-am să te las niciodată să mai intri în camera asta. Niciodată! Nu ești decât o idee, o spaimă. Te-ai născut din coșmarurile mele de fetiță căreia i-a fost frică de adâncurile pădurii!

    Însă văzând filmul, această teorie nu stă în picioare. În serial este clar că BOB există, este un spirit malefic, ce-și posedă victimele. Exact ca în serial, BOB se hrănește cu frica oamenilor:

SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.

    Una dintre ultimele însemnări ne pregătește pentru ceea ce urmează:

„Nu cred că ora aceea mi-a spus lucruri pe care să nu le fi știut dinainte, dar cât am stat acolo, în liniștea profundă, mi s-a înfiripat din nou speranța că, cel puțin, moartea pune capăt oricărei lupte.”

   Puțini știu că pe baza jurnalului s-a realizat un film separat de celebrul serial, dar aparținând aceluiași univers ficțional: „Twin Peaks: Fire Walk With Me”, tradus la noi „Twin Peaks – Ultimele 7 zile din viața Laurei Palmer”. Este regizat tot de David Lynch și are în mare aceeași distribuție (mai puțin Donna, interpretată de altă actriță), dar nu este nici pe departe la fel de bun precum serialul, păstrând din el doar renumele. Chiar nu-l recomand, mai bine citiți cartea! În peregrinările mele pe Internet despre Twin Peaks, am găsit un articol în care se spunea cam așa: „Dacă ești fan Twin Peaks, sunt 40% șanse să nu-ți placă Fire Walk With Me și 20% să-l urăști.” – nu știu dacă îl urăsc, dar din cei 40% fac parte cu siguranță. Dacă, totuși, aveți curiozitatea, puteți urmări trailer-ul mai jos.

    Despre autoare:

   Jennifer Lynch este, cum probabil v-ați dat seama după nume, fiica marelui regizor David Lynch. Este, la rândul ei, regizoare și scenaristă, implicându-se în mai multe proiecte din lumea filmului și televiziunii.

Cartea Jurnalul secret al Laurei Palmer de Jennifer Lynch este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut-recenzie

 

 Titlu original: En attendant Bojangles

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză și note de: Alice Georgescu

Număr pagini: 159

Gen: Dramă, Ficțiune

Cotație Goodreads: 3,99

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   „Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea tăiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine, așa că oamenii aplaudau ca niciodată, fiindcă, pentru niște străini, dansau la fel de bine ca ei.”

    Când m-am apucat să citesc „Așteptându-l pe Bojangles” nu știam la ce să mă aștept. Am fost surprinsă plăcut să descopăr un stil lejer, accesibil, fluid, o poveste frumoasă, emoționantă, tristă și spusă cu umor. Exact ca „Mr. Bojangles”, melodia cântată de Nina Simone. Un roman ce te face să râzi și să plângi, să treci de la veselie la tristețe, genul de carte care îmi provoacă sindromul cărții plăcute, așa cum îi spun eu: cu cât îmi place mai mult cartea, cu atât mai greu îmi e să scriu despre ea.

   Este povestea unei familii neconvenționale, văzută prin ochii fiului, spusă cu umor, în pași de dans. Însă de-a lungul lecturii, descoperim un substrat mult mai profund, o tristețe ascunsă sub masca umorului și a dansului. O poveste tragi-comică, în care mecanismul de apărare împotriva unei realități triste este umorul.

   Romanul începe cu descrierea familiei din perspectiva copilului: o familie atipică, originală, neconvențională, pentru care regulile sunt de prisos. O familie ce trăiește în afara realității, așa cum s-a exprimat autorul într-un interviu, vorbind despre cartea sa.

„Părinții mei dansau tot timpul, peste tot. Cu prietenii lor noaptea, ei amândoi dimineața și după-amiaza. Uneori dansam și eu cu ei. Dansau cu niște figuri absolut incredibile, dărâmau totul în jur, tatăl meu o arunca pe mama mea în atmosferă, o prindea de unghii după o piruetă, câteodată chiar două sau trei.”

  Familia este formată din Mama, Tata (chiar așa sunt scrise în carte, cu majuscule), fiul lor și… Domnișoara Superfluă, o pasăre exotică, adusă dintr-o călătorie în Africa: „Domnișoarei îi plăcea la nebunie când Mama citea întinsă pe canapea și o mângâia pe cap ore întregi. Îi plăcea lectura, ca tuturor păsărilor savante. Într-o zi, mama vrusese s-o ia pe Domnișoara Superfluă în oraș, la cumpărături; pentru asta îi confecționase o frumoasă zgărdiță din perle, dar Domnișoara se speriase de oameni, iar oamenii se speriaseră de Domnișoara, care țipa mai rău ca oricând.”

  Un alt personaj amuzant, ce aproape face parte din familie, este un senator cunoscut drept „Gunoiul”. În ciuda poreclei, Gunoiul este un prieten foarte loial, ce rămâne alături de ei la bine și la greu, în momentele cele mai importante.

„- Gunoiul e prietenul meu cel mai scump, căci prietenia lui e fără de preț!

Iar asta o înțelesesem perfect.”

   Duceau o viață boemă, neconvențională, excentrică: dădeau petreceri cu mulți invitați și cocktail-uri (băutura preferată a Mamei), dar nu-și plăteau impozitele, nici măcar nu deschideau corespondența, lucru de unde le vin multe probleme. Își retrag copilul de la școală, prea convențională pentru el și îl educă acasă, în propriul stil, original și neconvențional.

   În centrul narațiunii este Mama, femeia pe care Georges, tatăl copilului-narator, o adoră. Originală, ieșită din tipare, carismatică, excentrică, îi plac dansurile și cocktail-urile, este mereu în centrul atenției. Soțul ei o alintă atribuindu-i în fiecare zi un nume diferit: Georgette, Louise, Colette, Elsa, Pauline, astfel încât de multe ori uitam și mă întrebam dacă a apărut un personaj nou.

   Viața boemă și fericită a familiei se destramă atunci când Mama este diagnosticată cu o boală psihică gravă: „Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat.”

   Cartea este foarte bine documentată, descriind fidel și gradat simptomele acestui tip de afecțiune psihică, bizareriile de dinaintea declanșării bolii, personalitatea sa ieșită din comun, culminând cu incendierea casei. Și totul într-un limbaj accesibil, astfel încât orice cititor, chiar dacă nu are pregătire de specialitate, poate înțelege:

„- Da, știu, și eu îmi aduc perfect aminte. Ai lucrat la o florărie și ai fost concediată pentru că refuzai să încasezi banii pe buchete?

– Dar în ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să le apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu, viața nu se vinde!”

„Îi auzeam clar confuzia din glas, știam bine că, de astă dată, pledoaria ei nu ascundea nicio fantezie, era, din nefericire, serioasă, ochii i se voalaseră ca să-și poată observa în interior lumea pe cale să se prăbușească, iar eu simțeam parchetul fugindu-mi de sub picioare.”

„Starea ei era variabilă, ne putea primi cu un comportament fermecător ca să devină brusc isterică în clipa când plecam. Uneori era invers și era complicat să rămâi, trebuia să aștepți răbdător să se calmeze, asta putea să dureze foarte mult timp.”

„- Mulțumesc, dragă prietene, îți propun un târg: dumneata te ocupi de ea când plânge, iar eu, când zâmbește! Ești net în câștig, fiindcă petrece mult mai mult timp plângând decât zâmbind.!”

„Din nefericire, după câtva timp, demenajarea creierului Mamei reîncepu cu intermitențe. Momente fugitive de nebunie care debarcau cât ai clipi din ochi, așa, pentru un amănunt, timp de douăzeci de minute, o oră, și fugeau la fel de repede ca un clipit. Apoi, timp de săptămâni întregi, nimic. În timpul pasajelor de nebunie furioasă nu doar pinul era o obsesie, totul putea deveni așa ceva de la o clipă la alta. Într-o zi, erau farfuriile pe care vrusese să le schimbe. Pentru că soarele se reflecta în porțelan, le bănuise că voiau să ne orbească. În altă zi, vrusese să-și ardă toate hainele de in, pentru că îi ardeau pielea, văzuse niște semne acolo unde nu erau și se scărpinase toată ziua până îi dăduse sângele. Altă dată, apa lacului fusese otrăvită, doar fiindcă, din cauza ploii de peste noapte, își schimbase culoarea. Și apoi, a doua zi, se ducea să facă baie, mânca din farfuriile de porțelan îmbrăcată în rochie de in, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

   Este descrisă îndeaproape drama cauzată de problemele psihice ale Mamei, modul în care tatăl și fiul sunt afectați și încearcă să facă față, ducând o viață normală și apelând la mecanismul lor de apărare caracteristic: umorul.

„De la internarea Mamei, Tata se arătase foarte curajos, zâmbea mereu, petrecea mult timp jucându-se și vorbind cu mine, continua să-mi dea lecții de istorie, de artă, mă învăța spaniola cu un vechi magnetofon și niște casete care torceau ca o pisică, rotindu-se.”

„Mă duceam deseori la cinema; așa, pe întuneric, putea să plângă fără să-l văd. Eu vedeam prea bine ce ochi roșii avea la sfârșitul filmului, dar făceam pe niznaiul.”

   Deși în mare parte totul este povestit și descris din perspectiva fiului, există fragmente în care își face apariția vocea tatălui:

   „Ne căsătorisem, fără martori, fără preot, formulând mii de jurăminte inventate. În fața altarului, cântaserăm bătând din palme, ca la căsătoriile negrilor americani. În fața capelei, dansaserăm pe melodia ce răsuna încet din tranzistorul mașinii, o frumoasă piesă a Ninei Simone, o piesă care încă mai răsună, la orice oră din zi și din noapte.”

  „Așa că, normal, în ceea ce privește educația fermecătorului nostru vlăstar în asemenea condiții, nimic nu se petrecuse așa cum trebuia.Cum își petrecea nopțile în companii galante, participa la conversații de adulți, la dezbateri uneori de nivel înalt sau la monologuri inflamate de bețivi inspirați, zilele la școală i se păreau foarte terne și atinse de banalitate.”

   „El credea că e un joc, cel mai adesea își privea mama râzând, gândindu-se că ea juca mai departe în mod voluntar unul dintre rolurile ei delirante. El credea că e un joc și-atunci eu mă prefăceam că n-am un aer prea surprins și nefericit.”

   De ce îmi place așa mult „Așteptându-l pe Bojangles”? Pentru că îmi place mult, de la copertă, până la stil și metafora pentru tristețe și bucurie. În primul rând, m-a cucerit stilul, de o simplitate, o fluență și o frumusețe uluitoare: lectura curge pur și simplu la vale; umorul și modul în care este folosit pentru a supraviețui tristeții; personajele foarte bine conturate, autorul reușind să transforme până și o pasăre în personaj, al patrulea membru al familiei. „Gunoiul” este, după părerea mea, personajul cel mai amuzant, perceperea sa prin ochii copilului făcând tot deliciul:

„De cum trecea pragul, începea să strige:

– Caipirowska, Caipirowska!

Multă vreme am crezut că o striga așa pe prietena lui din Rusia, dar ea nu venea niciodată și atunci tatăl meu, ca să-i ușureze așteptarea, îi servea un cocteil înghețat cu mentă înăuntru și senatorul era, totuși, mulțumit.”

   Era vorba, desigur, de cocktail-ul Caipirowska, dar copilul nu știa. Am râs și de modul propriu în care micuțul înțelege referirile la un eveniment important din istorie, Căderea Zidului Berlinului:

   „Când se întorcea, spunea că meseria lui era mult mai amuzantă înainte de căderea zidului, pentru că lucrurile se vedeau mult mai limpede. Eu dedusesem că în biroul lui avuseseră loc niște lucrări, că fusese spart un zid și că ferestrele fuseseră astupate cu bucăți din el.”

   La un moment dat, mă identific cu personajul (și cu autorul, despre care am aflat ulterior că este stângaci și că a fost diagnosticat cu dislexie în copilărie):

   „Scriam ca „o oglindă”, îmi spusese învățătoarea, deși eu știam foarte bine că oglinzile nu scriu. (… Atunci, din nefericire pentru Mama, am fost aproape vindecat. Aproape, fiindcă eram și stângaci, pe deasupra, dar în chestia asta învățătoarea nu putea să facă nimic, îmi zisese că soarta se încrâncena împotriva mea, că asta era situația, că înainte de nașterea mea se lega brațul greșit al copiilor ca să fie lecuiți, dar că se terminase cu această medicină.”

   N-am avut dislexie, dar și eu sunt stângace și în copilărie scriam unele litere în oglindă.

Despre autor:

   Olivier Bourdeaut s-a născut în 1980, la Nantes. „Așteptându-l pe Bojangles” este cel de-al doilea roman scris, dar primul publicat, pentru care a câștigat mai multe premii în Franța: Marele Premiu RTL-Lire, Premiul pentru roman France Télévisions, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul Académie de Bretagne, Premiul Emmanuel-Roblès, Premiul Hugues Rebell.

   S-a dedicat literaturii după ce și-a pierdut slujba de agent imobiliar, primul roman a fost respins de edituri și niciodată publicat, în școală nu s-a adaptat, iar acum este un scriitor cunoscut în Franța și peste hotare; cartea lui a fost tradusă în peste 20 de limbi și răspândită în mai multe țări. Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Iar acum vă las în compania Ninei Simone, cu melodia devenită laitmotiv al cărții.

 

 

Cartea Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă foto: FurorTV

 Zodiile și literatura

Scriitori născuți sub semnul Fecioarei

   Nu știu cât credeți în zodii, însă orice ați spune, există unele caracteristici comune ale persoanelor născute în același interval. Din partea mea, deja e testat! Am întâlnit de-a lungul timpului persoane care se aseamănă destul de mult. Surpriză, erau aceeași zodie!

    Nu cred în horoscopul zilnic, dar sunt de acord cu ideea că fiecare zodie are propriile caracteristici. Mai mult, aș spune chiar că stilul unor scriitori este influențat de zodia acestora. Adesea se întâmplă să împărțim zodia cu scriitorii noștri preferați.

   Azi vom vorbi despre zodia Fecioarei: raționale, analitice, critice, extrem de atente la detalii, practice, riguroase în muncă, perfecționiste. Ce scriitori întrunind aceste caracteristici cunoaștem?

1.Agatha Christie

   Născută pe 15 septembrie 1890, Dame Agatha este cunoscută drept regina literaturii polițiste. 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru, 6 romane publicate sub pseudonim. Una dintre cele mai prolifice scriitoare.

   Stilul ei reflectă caracteristicile zodiei? Eu zic că da. Toate scrierile ei se bazează pe logică. Romanele polițiste sunt pragmatice, ancorate în real. În scrierile lui Dame Agatha nu prea întâlnim elemente fantasmagorice; Fecioarele sunt prea atașate de Pământ, elementul lor definitoriu, pentru așa ceva. Cineva a spus odată că Agatha Christie n-ar fi avut un mare talent ca scriitoare, ci o logică foarte bună. Cei care au citit mai multe cărți ale ei au observat că de multe ori se repetă aceeași schemă, doar personajele și câteva elemente din intrigă fiind modificate. Aș spune că acest aspect este tributar preferinței Fecioarelor pentru rutină.

    Detalii? O, da! Aici Agatha Christie este maestră. Întâlnim două trăsături de bază ale zodiei: atenția pentru detalii și spiritul analitic. Lady Agatha le are din plin! Rezolvarea tuturor cazurilor din scrierile ei rezidă în detalii. Cititorii experimentați vor observa pe parcurs o grămadă de indicii. Mici detalii, cărora majoritatea nu le-ar acorda nicio importanță: o vorbă aruncată aparent întâmplător, un obiect nelalocul lui, care nu atrage atenția… Tot felul de lucruri care stau chiar în fața ta, dar nu le observi pentru că nu le dai importanță. Detalii!

    Întâlnim și piste false. Autoarea e foarte abilă, te conduce fără să-ți dai seama exact în direcția greșită, iar finalul te lovește direct în moalele capului. Te face să te îndoiești de propria inteligență, spunând „Dar prost/proastă am fost, rezolvarea era chiar sub nasul meu!”.

    Așadar, ce are Lady Agatha din Fecioară: spiritul analitic, atenția pentru detalii, pragmatismul, logica, preferința pentru rutină, rigurozitatea, perfecționismul; ca să publici atât de multe scrieri, trebuie să ai o anumită rigurozitate, să lucrezi în mod constant. Ori Agatha Christie nu și-a dezamăgit niciodată fanii. Totul este foarte bine pus la punct, doar este o Fecioară perfecționistă (aproape pleonasm, Fecioarele sunt perfecționiste prin definiție).

    Sunt convinsă că teama scriitoarei britanice de a ține discursuri își află rădăcinile tot în acest perfecționism: în scris nu avea ce să-și reproșeze, dar ca orice perfecționist, nu și-ar fi iertat nici cea mai mică greșeală pe care ar fi putut s-o comită vorbind în public: orice bâlbâială sau cuvânt nelalocul lui ar fi căpătat în ochii ei proporții colosale

     2. Rodica Ojog-Brașoveanu 

    Doamna literaturii polițiste românești, supranumită Agatha Christie de România. Prea mult ca să fie o simplă coincidență: născute în aceeași zodie, scriu același gen de literatură, amândouă sunt autoare prolifice… Deși nu a ajuns-o pe Agatha, și Rodica Ojog-Brașoveanu se poate numi o autoare prolifică, publicând peste 40 de cărți.

     Născută pe 28 august 1939, autoarea fascinează prin umor și critică. Da, cred că aceasta este caracteristica de bază a stilului ei regăsită în zodie. Nu știați că Fecioarele sunt critice? Chiar rămân fără prieteni pentru că sunt foarte critice și sincere; spun în față ceea ce gândesc, fapt neprimit prea bine de oricine.

    Într-un interviu, autoarea română a spus că multe cunoștințe s-au supărat regăsindu-și trăsăturile în paginile cărților ei. O mare creatoare de personaje, vede atât calitățile, cât și defectele oamenilor de la kilometri depărtare și le transpune în ceea ce scrie. Iar eu o iubesc tocmai pentru această tendință spre critică. Pentru că eu sunt la fel, mă identific.

    Este și o scriitoare analitică și atentă la detalii, iar aici regăsim în întregime Fecioara care despică firul în patru. În cărțile ei, nimic nu este lăsat la întâmplare, orice detaliu este valorificat, căpătând un rol cheie în intrigă. Posedă aceeași aplecare către logică a Agathei Christie (altă Fecioară, nu mai e nevoie să menționez).

    Regăsim perfecționismul și rigurozitatea: Rodica Ojog-Brașoveanu se trezea în fiecare zi la 6, își făcea o cafea tare, se așeza în fața mașinii de scris și se apuca de lucru. Chiar dacă dădea impresia de femeie comodă (așa se descrie chiar ea într-un interviu), era foarte riguroasă în munca ei. Pentru romanele istorice a fost nevoită să se documenteze foarte mult, lucru menționat în cartea nepoatei sale, „A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog Brașoveanu”.

     Ce are doamna literaturii polițiste românești din Fecioară? Ne spune chiar ea: „Sunt Fecioara, nascuta pe 28 august, dar ma recunosc in foarte putine din caracteristicile acestei zodii. Nu sunt ordonata, nu sunt zgarcita – dimpotriva: sunt groaznic de dezordonata, nu sunt pedanta, sunt ingrozitor de cheltuitoare, nu am notiunea banului, nu sunt posesiva. Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.” (sursa Formula As)

    Am zis-o eu bine cu spiritul analitic excesiv… Groaznic de dezordonată? Hm, de aceea o iubesc eu! Credeam că sunt singura excepție a acestei zodii!

    Din citat aflăm alte nume de scriitori celebri născuți în zodia Fecioarei: Goethe și Tolstoi. Regăsiți în stilul lor caracteristici ale zodiei? Voi ce spuneți?

3.Stephen King

    Maestrul horror-ului abordează un gen literar ce nu prea se încadrează în tiparele stricte ale Fecioarelor. Probabil datorită faptului că este născut la granița cu Balanța (21 septembrie 1947). Nu găsești logică sau spirit analitic, dar ceva tot se potrivește: perfecționismul. Bântuit de spiritul perfecționismului, nemulțumit de romanul Carrie, îl aruncă la gunoi. Noroc cu soția sa, Tabitha, care l-a găsit și l-a recuperat. Dacă n-ar fi fost ea, romanul nu ar fi fost publicat și nu ar fi cunoscut un asemenea succes; noi nu l-am fi citit și nici celebra ecranizare n-ar fi avut loc.

   În cartea „Misterul regelui. Despre scris”  ne vorbește despre metodele sale de lucru, oferindu-le sfaturi scriitorilor începători. Așa avem ocazia să aflăm cât este de riguros, cum rescrie fiecare roman, câte ciorne folosește până la varianta finală și multe altele.

    Caracteristici de Fecioară regăsite la Stephen King: perfecționismul și rigurozitatea.

Voi aveți scriitori preferați născuți în zodia voastră
     VA URMA

Surse foto: India Today, SocialBookshelves.com, Wikipedia

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica
Capitolul 7-„Sondaj cu privire la distribuția populației
Capitolul 8-Fotografii
Capitolul 9-Coincidențe și intuiții
Capitolul 10- O graniță pentru tot…
Capitolul 11-Vis și vizită

   – Și dacă e o fantomă? Dacă sunt un medium sau ceva de genul ăsta și morții iau legătura cu mine? Doar eu l-am văzut, tu nu! Tu nu l-ai văzut niciodată!
– Ramona, ca de obicei, te precipiți! Sunt sigură că după ce o să analizăm totul logic…
– M-ai înnebunit cu analiza ta logică! Altceva nu mai știi să spui! Să analizăm logic, să analizăm logic! Asta n-are nicio logică, ascultă-mă pe mine! Nicio logică!
– Ești prea tulburată, trebuie să te liniștești!
Ramona nici nu mai știa cum fugise din cimitir, cum pașii o purtară către casa Andreei. Cum Andreea, ca o bună prietenă ce era, îi pregătise un ceai cu lămâie și acum încerca în zadar s-o liniștească și să nu ia în seamă tonul ridicat. O știa ea pe Ramona, când îi intra ceva în cap…
– Deci, să recapitulăm: te-ai dus la cimitir…
– Ți-am zis deja de 10 ori, Andreea! I-am găsit mormântul, avea poză pe cruce și arăta exact ca EL și ca prietenul alor mei din album! Și îl chema Sergiu! Trebuia să mă gândesc, n-avea cum să fie Jimmy numele adevărat… Și mai devreme fusese o bătrână acolo, trebuie să fi fost cea cu care am vorbit la telefon. Maică-sa… Știi ce a zis nepoată-sa, că a murit acum 20 de ani! El e! Dar cum de mi-a apărut mie acum? Sigur vrea să-mi spună ceva! Andreea… dacă a fost omorât? Dacă nu s-a sinucis și nu a fost accident? Dacă l-a omorât careva și acum vrea ca eu să descopăr tot?
– Ramona, fii serioasă!
– 2 Sergiu care arată la fel și au murit în aceeași perioadă! Ți se pare puțin? Sau dacă… eu am făcut cunoștință cu fiul lui, care seamănă izbitor și-l cheamă la fel? Chiar dacă nimeni nu a aflat de el… Sau dacă… n-a murit? Da, asta trebuie să fie! Și-a înscenat moartea și a reapărut! Ca să scape de iubita cea sufocantă și geloasă! Dar… n-ar arăta la fel, nu? Cel din poză e neschimbat față de cum l-am văzut eu…
Andreea o privi cu indulgență, ca și cum ar fi fost bolnavă.
Ramona adormi târziu în acea noapte. Să fi avut un copil cu misterioasa? Ce s-o fi ales de ea, de fata misterioasă? O fi dispărut, așa cum obișnuia? Ramona avea impresia că aici e cheia misterului, un aspect pe care nu-l luase în considerare până acum…
Și totuși, părea atât de fictiv, de neverosimil… Deși ipoteza cu fiul era cea mai probabilă, ea se tot gândea la ultima, oricât de fantasmagorică ar părea. Își imagina cum ar fi arătat el dacă n-ar fi murit atunci. Acum ar avea… în orice caz, peste 45 de ani. Îl și vedea cu ochii minții: tot sexy, dar în alt fel: matur, mai rafinat, cu riduri în jurul ochilor, dar care nu-i stau rău deloc, din contră…
Când în sfârșit, o ajunse somnul, visă tot felul de frânturi, care mai de care mai nebunești și neclare: se făcea că era în amfiteatru, la un curs. Profesorul vorbea cu o voce lină, monotonă, care o adormea. Unii dintre colegii ei adormiseră cu capetele pe masă și începuseră să sforăie, dar profesorul nu părea să observe. Apoi, profesorul se transformă în Sergiu, care o luă la dans. Amfiteatrul dispăruse, ei dansând un tango într-o sală de bal, cu oglinzi pe toți pereții, ceea ce o făcea să pară mai mare. Deși nu era o dansatoare profesionistă, acum se mișca cu o viteză și o mobilitate uluitoare, executând figuri complicate, fandând foarte aproape de sol. Stăteau atât de aproape unul de altul, era atât de lipită de el… Își dorea să nu se mai termine melodia aceea minunată, să nu-i mai dea drumul vreodată.
Dar melodia se schimbă, iar Andreea venea spre ea, îmbrăcată în stilul anilor `40. Când s-a apropiat suficient, constată că nu era Andreea, ci femeia din poză, din cimitir. Cea care murise la 32 de ani. Îi spunea: „Ai grijă la oglinzi!”. Când se uită în jur, Sergiu nu mai era lângă ea, ci… captiv într-una dintre oglinzi!
– Sergiu?
– Urmează talismanul! Urmează talismanul!
El îi repeta aceste cuvinte ca o moară stricată, în timp ce ea începuse să bată cu pumnii în oglindă, sperând că va reuși să-l scoată de acolo. Tot bătând cu pumnii, oglinda s-a spart în mii de bucățele și s-a tăiat. Sergiu era din nou lângă ea și-i bandaja rănile cu mănușa.
Apoi, totul dispăru ca prin minune și se schimbă cadrul. Era în cimitir, telefonul îi suna, iar pe ecran îi apărea numărul lui de fix. Îl și memorase de cât se holbase la el. Încerca să răspundă și nu putea. Își târa degetul pe ecranul tactil în zadar… Până când deschise ochii și se văzu în patul ei, iar soneria enervantă a telefonului se auzea în continuare…

                                
         *

   Ramona stătea cu o cafea în față și se tot gândea la vis. Ar fi trebuit să citească pentru lucrare, să-și caute surse bibliografice, dar cui îi mai stătea mintea la asta? Ce o însemna? „Ai grijă la oglinzi!” și „Urmează talismanul!”. Ce talisman? O fi vorba despre oglindă? Dar s-a dovedit ineficientă… Purtase zile în șir oglinda aia la ea degeaba! Sau poate nu trebuia s-o lipească? S-o fi lăsat spartă, așa cum era? Poate trebuie s-o spargă, ca-n vis?
Offf!
Prima dată după mai mult timp, scoase oglinda de la păstrare.
– Ce secrete oi ascunde tu?
Ținea oglinda de ramă, sperând să vadă dincolo de luciu ceva ce nu știa nici ea. Poate chipul lui Sergiu? Un răspuns, oricare ar fi el…
– Ce ascunzi tu? Dă-mi un răspuns!
Se gândea ce ar fi spus mama ei, Andreea sau oricine ar fi intrat în cameră văzând-o vorbind cu o oglindă.
– Ce ascunzi? mai spuse o dată, pe un ton rugător, trecându-și degetul pe suprafața lucioasă, de parcă secretul oglinzii ar fi fost palpabil.
O apucă un tremurat, fiind gata să scape oglinda din mână. Apoi îi trecu, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Se holba la oglindă în continuare, când auzi voci de jos.
– Vizită la ora asta? Cine o fi?
Se îndreptă spre ușă, când văzu că avea clanța schimbată. De fapt, cam toată camera ei era ușor schimbată. Se mai întâmplase o dată așa, atunci când fusese (sau i se păruse, nu știa sigur) cutremur. Dar atunci abia băgase de seamă, din cauza sperieturii.
Ieși din cameră și se opri în capul scării, încercând să repereze musafirii. N-avea chef să se arate, să socializeze. Fu gata-gata să scoată un țipăt și noroc că se prinse de balustradă, altfel s-ar fi prăbușit pe scări de uimire: pe canapeaua din sufragerie stăteau nestingheriți… Sergiu și blonda isterică.
„Ce-o căuta el aici? O fi venit după mine? Dar cum știe unde stau? M-o fi urmărit?”
Altă voce, răutăcioasă, dar mai realistă, îi spunea: „Nu fi proastă! Nu vezi că e cu ea? Și pare să le fie mai bine ca oricând…”
Era adevărat. Se țineau de mână, iar blonda îl înconjura cu brațul, se ghemuia în brațele lui, se agăța mai ceva ca o haină de cuier. „Ia mâna de pe el, lipitoare!” îi venea să strige și acum îi înțelegea gelozia. Sergiu era mai atrăgător ca niciodată, cu atitudinea ușor arogantă ce o înnebunea…
Vocile părinților ei o aduseră la realitate. Se auzeau din partea cealaltă a sufrageriei, neintrând în raza ei vizuală.
„Și totuși, ce caută ei aici? Nu, cu siguranță nu m-am trezit! E un vis tâmpit, cum am eu de obicei. Dar nu vreau să mă trezesc. Măcar în vis să pot vorbi cu el… Da, sigur e vis! Altfel ce ar căuta aici televizorul vechi, cu butoane? Numai un nebun ar fi înlocuit plasma cu el.”
Nu se sătura să urmărească scena, ce părea desprinsă dintr-un film. Fără să știe de ce, se ghemui după balustradă, urmărindu-le fiecare gest și vorbă. Stând așa, o văzu mai bine pe prietena lui Sergiu. O văzu în altă lumină…
– Dar sigur!… Cum am putut fi așa proastă?

                        
     *

   După vreo oră de pândă, îi văzu pe cei doi musafiri că se ridică și auzi vocea lui Sergiu:
– Păi hai, că plecăm și noi!
„Pleacă! Pleacă și n-am făcut nimic! Îl pierd iar, trebuie să fac ceva! Dar ce?! Repede, că pleacă și nu pot să trec prin fața lor acum!”
Se uită în jur și soluția veni de la o vază urâtă cu spume, ce stătea pe o măsuță în holul de la etaj. Nu văzuse în viața ei vaza, dar măsuța parcă îi era cunoscută. Zâmbi ușor: normal, cum să-și amintească de un obiect pe care nu-l văzuse niciodată? Apucă vaza și o izbi cu toată forța de podea. Zgomotul se auzi în toată casa, în timp ce vaza se făcu bucățele.
– Ce-a fost asta? S-a auzit de sus! Dacă or fi hoții? Zilele trecute au intrat la madame Popescu, a găsit totul vraiște! Or fi spart vreun geam pe sus!
Era vocea mamei ei.
– Hai să mergem noi doi să ne uităm!
De data aceasta, tatăl ei vorbise.
– Și ne lăsați aici, singure? Dacă sunt și la parter?
– Voi stați lângă telefon! Dacă auziți ceva suspect, chemați Poliția!
„Shiiit! Și acum ce fac? Vin încoace, mă găsesc!”
Pașii deja se auzeau pe scări și în ultimul moment, Ramona intră într-o cameră și se lipi de perete. Sergiu și tatăl ei, mai tânăr decât îl văzuse vreodată, trecură atât de aproape de ea… Dar nu puteau s-o vadă. Nu acum.
– S-a spart vaza. O să se supere Angela, e de la maică-sa. Dar cum să se fi spart? Stai aici, să verific dacă e vreun geam deschis!
Tatăl ei intră chiar în camera unde se ascundea ea, dar din fericire, se duse glonț la geam, neuitându-se după ușă. Când el era cu spatele, a țâșnit pe hol, dând nas în nas cu Sergiu.

                        
     *

   – Tu?!
– Șșșșttttt! Vino aici, nu spune nimic!
Și-l trase în cealaltă cameră, închizând ușa.
– Ce cauți tu aici? Cum ai intrat?
– Asta e casa mea! râse Ramona.
– Ăăăă?!!!!
– Jimmy! Te-ai dus jos? de pe hol răsuna vocea tatălui Ramonei.
– Sunt aici! Am intrat să văd dacă e cineva, dar nu! Nu-i nimeni!
– Nici aici! Un geam deschis și s-a făcut curent, doar atât, ne-am alarmat degeaba.
– Bine, du-te să le liniștești pe fete, vin și eu imediat !
– Bine! Să nu stai prea mult, să nu creadă Carmen că ți-am aranjat o întâlnire secretă! râse domnul Mihai, după care i se auziră pașii pe scări.
– Jimmy? Ți-a spus „Jimmy”?
– Da. A, am uitat să mă prezint cu numele de scenă, baby! adăugă el, observând expresia nedumerită de pe fața Ramonei.
– De ce-ți zic așa?
– De la James Dean! exclamă el, mirându-se de întrebarea ei, ca și cum răspunsul era evident – Nu-mi spune că n-ai auzit de el! Lumea e de părere că semănăm.
Ramona simțea că se învârte pământul cu ea.
– Totul se leagă!
– Ce se leagă? Să știi că te-am sunat pe numărul ăla, dar nu există. Număr nealocat… Mi se părea mie ciudat…
– Da, acum îmi dau seama! Acum îmi dau seama și de ce… nu te-am găsit niciodată la telefon… Dar… m-ai sunat? un zâmbet îi apăru în colțul gurii.
– Păi da, trebuia să-mi recuperez mănușa, nu? Apropo, o mai ai?
„Ha! Așa deci…”
Până acum, niciun tip nu o derutase ca ăsta. O atrăgea și o intriga, o enerva cu infatuarea lui care paradoxal, o făcea să-l placă și mai mult… Auzi, mănușa era grija lui! O sunase doar pentru mănușă, sta-i-ar mănușa în gât!
– Parcă ziceai că n-o mai vrei, s-o păstrez! Dar întâmplător o mai am pe acasă, trebuie s-o caut bine, că nu mai știu unde am pus-o. O s-o găsesc, stai fără grijă, nu arunc niciodată lucrurile, oricât de lipsite de importanță ar fi! Cu atât mai mult dacă nu-s ale mele.
Simțea nevoia să rănească, să-i arate cât de indiferentă era.
– Aha! Mi s-a părut sau spuneai mai devreme că m-ai sunat și nu m-ai găsit la telefon?
– Da, te-am sunat. Voiam să scap cât mai repede de mănușă, nu de alta, dar mi-era că uit. Cum nu te-am găsit, chiar asta s-a întâmplat, am și uitat de ea! Dacă știam că ai atâta nevoie de mănușă, îmi notam în agendă, să-mi aduc aminte să te sun. Îmi pare rău, am un adevărat talent de a-mi scoate din cap lucrurile lipsite de importanță sau care nu mă interesează!
– Am înțeles. Și n-a răspuns nimeni sau ai vorbit cu mama?
– Nu știu cine era, o doamnă. N-am întrebat-o, părea grăbită.
Îi venea să adauge „Și cu nepoată-ta. Care nici nu s-o fi născut încă…”
– Trebuia să-i lași ei mesaj.
– Sergiuuuu, ce tot faci acolo? Iubițel, mai plecăm de aici?
– Vin acum!
– „Iubițel”?! făcu Ramona și izbucni într-un râs sarcastic.
– Șșșșttttt! Mai încet! spuse Sergiu, privind îngrijorat spre ușă.
Parcă i-ar fi spus: „Mai tare! Râzi cât de tare poți!”. Ramona parcă uitase că se ascundea: râdea fără oprire, din ce în ce mai tare.
– Ce, „iubițel”? Ți-e frică să nu intre „iubițica”, să ne prindă ? vorbi la fel de tare, printre sughițuri și hohote de râs.
– Ce te-a apucat, ești nebună? și fără să se gândească prea mult, se repezi la ea și-și puse palma peste gura ei.
Ramona încremeni, ca la comandă, se opri din râs. Erau atât de aproape, ca în visul ei. Atât de aproape, încât îi simțea respirația și-i putea distinge nuanța irisului. Un căprui de toată frumusețea, dar cel mai mult o fermeca privirea lui. Atât de intensă, de pătrunzătoare…
– Jimmy, te dă Carmen dispărut! O să ne acuze de sechestrare de persoană!
La auzul vocii tatălui ei, pe Ramona o pufni iar râsul. Un râs controlat, de astă dată.
– Trebuie să plec – îi spuse îndepărtându-se brusc și revenind la realitate. Cum rămâne cu mănușa?
– Te sun eu. Pe curând, „iubițel”! Fugi, te dă dispărut stăpâna! Sau „iubițica”, cum preferi?
Îi întoarse spatele și ieși din cameră fără un cuvânt. Era furios. „Cine dracu’ se crede, de-și permite miștouri d-astea? Adică Mihai e în regulă să le facă, dar ea?! Oricum, nu e normală la cap, asta e clar ca lumina zilei!”. Și ce-l apucase să-i spună că o sună pentru mănușă? Nu, chiar dacă-l sună, o va trimite la plimbare, numai nebune pe pământul ăsta! Era furios și nici nu părea să bage de seamă ceea ce-i spunea Carmen; vocea ei era ca un zgomot de fundal.
– Sergiu! Mă auzi?
– Da. Ce?
– Nu mă auzeai deloc, nu erai atent!
– Ce spuneai?
– Te întrebam ce ai tot făcut acolo de nu mai răspundeai.
Se săturase… Parcă i-a luat Dumnezeu mințile, ce i-a trebuit să se împace cu ea?

                        
      *

   „Ce fraieră sunt ! Ca de obicei, m-am enervat și am stricat tot! Acum gata, e convins că sunt nebună! Mi-a și spus-o!”. Pentru că ea știa că nu de amuzament râdea, ci de nervi. De nervi că alta i se adresa cu un apelativ atât de dulceag. Atunci îi revenea atitudinea războinică: „Da’ ia mai dă-l dracu` de filfizon! Don Juan de doi bani trebuia să-i zică, nu James Dean!”
Impulsul firesc fu s-o sune pe Andreea, să-i povestească toată tărășenia. Era sigură că și ea l-ar fi făcut cu ou și cu oțet. Dar apoi realiză: „Andreea nu m-ar crede, m-ar trimite la psihiatru urgent!”

                  

      – VA URMA –

Sursă foto: Life in balance

%d bloggers like this: