Authors Posts by Tyna

Tyna

70 POSTS 0 COMMENTS

by -
14

Regina zapezilor de Joan D VingeRegina zăpezilor de Joan D. Vinge

Titlul original: The Snow Queen
Traducere: Dana Pădurariu
Editura NEMIRA
Colecția NAUTILUS
An apariție în România: 2015
Nr. pagini: 687

Regina Zăpezilor (1980) (titlu original The Snow Queen) este un roman science fiction/fantasy. A fost nominalizat la premiul Nebula pentru “Cel mai bun roman” în 1980 şi a câștigat premiul Hugo pentru “Cel mai bun roman” în 1981, o minunată reinterpretare a basmului lui Hans Christian Andersen, Crăiasa Zăpezii.

Din resturile unui vechi și puternic imperiu ce se prăbușise cu mult timp în urmă, un grup de planete au constituit un consorțiu numit Hegemonia. Transferul între planete se făcea prin intermediul unor Porți negre, care permiteau călătoria instantanee între destinații aflate la mare distanță unele de altele.
Una dintre aceste planete este Tiamat, locuită de două popoare, iernaticii și văraticii, dar care, datorită unui fenomen solar unic, era accesibilă celorlalte planete pe o perioadă de 150 de ani dintr-un ciclu de 300 de ani.
Dar Steaua Verii era deja vizibilă pe cerul zilei; primăvara se instalase oficial, Schimbarea era pe drum, lucru de care până și Văraticii trebuie să-și fi dat seama până acum. Planeta intra în sfârșit în miezul verii, vremea când tensiunile nefirești provocate de apropierea lor de gaura neagră determinau o intensificare a energiei Gemenilor, iar Tiamatul devenea insuportabil de fierbinte. Văraticii aveau să fie siliți să avanseze spre nord, părăsind arealele lor din insulele ecuatoriale și afluxul lor va distruge statu-quo-ul Iernaticilor pe măsură ce aveau să umple interstițiile din teritoriile acestora.
Aceasta nu constituia însă decât o parte a marii schimbări ce urma să pună stăpânire pe poporul reginei. Apropierea Gemenilor de gaura neagră făcea ca și Tiamat să devină o lume pierdută pentru Hegemonie…”
Importanța Tiamatului pentru Hegemonie este foarte mare, întrucât reprezinta singura sursă pentru ”apa vieții”, un extract din sângele unor creaturi marine indigene, mersii, care oprea complet procesul îmbătrânirii. Pentru acest extract unic, Hegemonia nu permisese Tiamatului să-și creeze propria bază tehnologică, pentru a menține dependența de marfa tehnologică provenită din alte lumi și a le furniza acestora medicamentul minune.
Ironia este că ”apa vieții” avea legătura cu moartea – moartea mersilor, care erau vânați fără milă. ”La un nivel sau altul, toți consumatorii erau conștienți de acest lucru. Dar ce conta viața unui animal pe lângă șansa tinereții eterne?”
Organizarea politică a Tiamatului este matriarhală, în fiecare perioadă de câte 150 de ani domnind câte o regină – Regina Zăpezilor în perioada de timp când Poarta Neagră este deschisă către Hegemonie și Regina Verii în perioada de timp când planeta este izolată de celelalte planete.

Regina zapezilor (2)Cele două popoare existente pe planetă – iernaticii și văraticii – sunt complet diferite unul față de celălalt și se urăsc reciproc.
În timp ce iernaticii sunt iubitori de tehnologie și fac tot posibilul pentru a-și face viața cât mai confortabilă, văraticii sunt mari iubitori de natură, cu un nivel de trai bazat pe agricultură și pescuit, și făcând tot posibilul să protejeze mersii de exterminare.
La începutul cărții ne aflăm aproape de terminarea ciclului de 150 de ani al domniei Reginei Zăpezilor – Arianrhod, care, la fel ca și precedentele regine ale zăpezilor dinaintea ei, nu este dispusă să renunțe prea ușor la putere. Pentru aceasta a plantat nouă clone ale ei în femei văratice, pentru ca acestea să învețe obiceiurile văraticilor iar, la momentul oportun, să le manipuleze conform planurilor ei. Din cele nouă clone, doar una a ieșit perfectă și a supraviețuit – Moon.
Moon a crescut de mică alături de vărul ei, Sparks. Cei doi se iubeau nespus și își juraseră credință veșnică. Însă, când Moon este aleasă să devină sibilă – un oracol sacru al poporului ei, prin care se considera că se adresează Doamna – o zeiță a mării, iar Sparks nu este ales, acesta se simte respins și pleacă în Carbuncle, orașul iernaticilor.
După multe peripeții, fiind aproape să își piardă viața de câteva ori, Sparks este capturat de Arianrhod care, știind afecțiunea lui Moon pentru vărul ei, vede oportunitatea perfectă de a o atrage pe aceasta să vină în Carbuncle și, astfel, să-și îndeplinească planurile. Îi trimite un mesaj lui Moon și îi spune că Sparks este în pericol. Previzibil, Moon pleacă imediat să îl salveze. Ajunge în Carbuncle cu o navă a unui traficant de tehnologie dar, prinsă în mijlocul unei confruntări între poliție și traficanții de tehnologie, este nevoită să fugă cu aceștia pe nava lor prin Poarta Neagră, ajungând pe Kharemough, o planetă extrem de dezvoltată tehnologic.
Peste tot, de-a lungul drumului, se zăreau ecrane murale, pe care se proiectau peisaje schimbătoare din alte lumi. La nivelurile de jos, un număr inimaginabil de bunuri importate de pe toate acele planete așteptau transportul către suprafața Kharemoughului. Alte nenumărate încărcături de produse executate de industria sofisticată a planetei de dedesupt treceau prin portul stelar, fiind destinate exportului. Se proiectau și alte imagini, menite să-I impresioneze pe vizitatori, scene care glorificau culmile tehnologice ce puteau susține procese majore de fabricație chiar în spațiu. Lui Moon i se spusese că acesta era cel mai mare oraș plutitor, deși nu singurul, aflat deasupra Kharemougului; existau mii de șantiere de producție și fabrici, ai căror lucrători își duceau traiul mai mult dintre planetă și sateliții ei. Ideea de a-și petrece toată viața într-o izolare neagră o deprima.”
Arianrhod este furioasă la culme aflând că Moon a plecat prin Poarta Neagră. Convinsă că a pierdut-o pentru totdeauna pe aceasta, se răzbună cumplit pe comandantul poliției, drogându-l și făcându-l să-și piardă mințile iar pentru Jerusha, inspectorul de poliție care o pierduse pe Moon în încăierare plănuiește o pedeapsă lentă și dureroasă. O numește comandant al poliției și o sabotează în permanență, pentru a o umple de ridicol.
În același timp este atrasă de Sparks și este hotărâtă să îl obțină. Acesta reușește să îi opună rezistență la început dar asemănarea lui Arianrhod cu Moon îl fac în cele din urmă să cedeze și devine amantul reginei. Curând va intra în luptă cu Starbuck – concubinul oficial al reginei și omul care face toate treburile murdare ale acesteia, spionând și adunând informații și vânându-i pe mersi pentru ”apa vieții”, îl va învinge și îi va lua locul.
Arianrhod nu a renunțat nici o clipă la planurile ei. Întrucât planul inițial nu mai era valabil, urzește un scenariu cumplit menit să-i asigure domnia în continuare.

Regina zapezilorÎntre timp, Moon face o descoperire uluitoare pe Kharemough. Află că există sibili pe toate planetele Hegemoniei.
Dar chiar în timp ce Imperiul se prăbușea, un grup de oameni remarcabili și plini de abnegație au creat un depozit, o bancă de date, în care au adunat tot ceea ce se știa din toate domeniile cunoașterii umane. Ei sperau că, având toate descoperirile umanității concentrate într-un singur loc inviolabil, vor face ca prăbușirea iminentă a civilizației lor să fie mai puțin dezastruoasă, iar reconstrucția cu mult mai rapidă. Și fiindcă și-au dat seama că pe multe lumi prăbușirea tehnologică putea fi practic totală, ei au inventat cele mai simple ieșiri pe care puteau să și le imagineze pentru banca lor de date: ființele umane… Adică sibilii, care-și transmiteau receptivitatea în mod direct succesorilor lor aleși prin sânge.”
Vorbind cu un sibil, Moon se interesează de soarta lui Sparks.
”Tu ești aceea. Aceeași, dar nu la fel. Tu ai putea fi ea, ai putea fi Regina… El te-a iubit, dar acum o iubește pe ea – aceeași, dar nu la fel. Întoarce-te… pierderea ta este o rană ce transformă carnea bună într-una amară, aici în inima Orașului… o rană care nu se vindecă… Trecutul devine un viitor continuu, dacă nu întrerupi Schimbarea…”
Disperată de veștile primite, Moon găsește în cele din urmă o navă pentru a se putea întoarce pe Tiamat. Din păcate însă, află că în timp ce ea a petrecut doar două luni pe Karemough, pe Tiamat au trecut cinci ani, ceea ce înseamnă că timpul pentru Schimbare a venit.

Va ajunge oare Moon la timp pentru a contracara planurile reginei? Mai este vreo speranță pentru ca ea și Sparks să ajungă împreună?

Vă invit să descoperiți singuri în carte fascinanta lume imaginată de Joan D. Vinge care vă va captiva cu siguranță.
Nu am putut să nu remarc că autoarea s-a inspirat din câteva civilizații pământene în descrierea culturilor specifice mai multor planete.
De exemplu, planeta Kharemough, extrem de dezvoltată din punct de vedere tehnologic, cu locuitorii ei dominați de simțul onoarei, preferând o moarte demnă în locul captivității, m-a dus cu gândul la cultura japoneză.
”- Sunt un Kharemoughi. Pot să repar și legat la ochi orice piesă de echipament. Asta ne face să fim mai mult decât niște animale.
– Tu însă vei muri exact ca oricare dintre noi, străine! Vrei într-adevăr să mori?
Sunt pregătit să mor.”
Obiceiurile planetei Ondinee m-a dus cu gândul la tradițiile lumii arabe.
O țară unde femeile erau cumpărate și vândute precum mărfurile, locuiau în odăi separate din complexele familiale și fără să se amestece cu bărbații, care nu le erau parteneri, ci niște stăpâni geloși. Viețile lor urmau căi înguste, adânc întipărite de-a lungul generațiilor; vieți incomplete, dar liniștite și previzibile.”
Mersii, creaturile marine inteligente și prietenoase, m-au dus cu gândul la balene, vânate și ele la rândul lor fără milă pe Pământ.
”În intervalele dintre expirații ajungeau la ea cântecele mersilor, melodiile de sirene pe care le știa din legende și pe care le auzise doar în vise; o tapiserie de fluierături, vaiete și clincheturi, suspine și țipete… sunete singuratice, uitate, ce se distingeau separat, dar se împleteau laolaltă într-un cor care înălța imnuri de slavă Mării Mamă.”

Regina zăpezilor este un roman space opera, foarte interesant, bine scris, în care este ne sunt descrise interacțiunea mai multor culturi, mistere vechi de milenii, lumi fascinante, comploturi, trădări, caractere complexe și tehnologii fantastice.

Regina zapezilor (3)

Librex.ro

Cartea Regina zăpezilor de Joan D. Vinge este oferită pentru recenzie de Librăria Librex. Cartea poate fi comandată de pe Librăria Librex Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
7

Improvizatia si teatrul de Keith JohnstoneImprovizaţia şi teatrul de Keith Johnstone

Editura Tracus Arte
Traducere: Monica Anastase
285 pagini
An apariție în România: 2014

Relația lui Keith Johnstone cu teatrul a început în anul 1956 când directorii artistici ai Royal Court Theatre i-au solicitat să scrie o piesă de teatru. După câțiva ani devenise el însuși Director Artistic Asociat, lucrând ca secretar literar și regizor și ajutând la coordonarea Grupului Scriitorilor. Tehnicile și exercițiile de improvizație apărute acolo pentru încurajarea spontaneității și aptitudinilor narative au fost dezvoltate ulterior prin atelierul pentru actori și apoi prin demonstrațiile făcute în școli și facultăți, și în final prin înființarea unei companii de teatru numită The Theatre Machine.

Exercițiile de improvizație Keith Johnstone sunt o formă de teatru în care sunt folosite tehnici de improvizație teatrală pentru a crea dialoguri, scene sau povestiri.
Metoda lui Keith Johnstone îmbunătățește capacitatea de ascultare, capacitatea de a face propuneri clare, capacitatea de a reacționa spontan și cu încredere.

Johnstone sugerează zeci de tehnici practice pentru încurajarea spontaneității și originalității prin surprinderea subconștientului. Dar ceea ce face cartea atât de amuzantă este spiritul autorului. Veți constata că acest volum este o sursă inepuizabilă de sugestii nebunești pentru eliberarea imaginației împietrite.” – Daily Telegraph

Cartea este împărțită în cinci părți: ”Însemnări despre mine”, ”Statut”, ”Spontaneitate”, ”Aptitudini Narative” și ”Măști și Transă”, în care autorul ne dezvăluie, din propria sa experiență, diverse tehnici și exerciții foarte ingenioase pentru a stimula emoția, pasiunea, spontaneitatea, curiozitatea, creativitatea. Deși aceste instrumente se adresează în special actorilor care trebuie să le stăpânească pentru a reuși să captiveze publicul și a-l transpune în universul creat de jocul lor, pot fi utilizate cu mult succes și de oamenii obișnuiți în relațiile de zi cu zi, pentru a-și stimula creativitatea, a se elibera de teamă, închistare și de prejudecăți, a interacționa mai bine cu cei din jur.

”Nici nu știu cui nu i-aș recomanda această carte: e la fel de importantă pentru actori cum e și pentru profesori, dar nu văd de ce n-ar fi la fel de importantă și pentru contabili, medici sau ornitologi. E la fel de importantă pentru fiecare om care întâlnește alți oameni, pentru că ne explică cum am fi noi, ființele umane, de fapt, dacă n-am avea ghinionul de a încăpea pe mâna Sistemului.” – Vlad Massaci, regizor

În prima parte, autorul ne descrie puțin evoluția sa, modul cum și-a schimbat percepția asupra realității. Este deosebit de interesant punctul lui de vedere că educația poate reprezenta uneori o involuție, un proces care inhibă creativitatea și spontaneitatea.
”Oamenii se gândesc la profesorii buni și profesorii răi ca fiind implicați într-o aceeași activitate, ca și cum educația ar fi o substanță, iar profesorii răi oferă puțină substanță, pe când profesorii buni – multă. Astfel este greu să înțelegem că educația poate fi un proces distructiv, și că profesorii răi distrug talente, iar profesorii buni și cei răi sunt implicați în activități opuse.”
Autorul ne dezvăluie apoi prima lecție predată de unul dintre profesorii sai, Anthony Stirling, de neuitat și total derutantă, ce avea să își pună o amprentă definitorie asupra evoluției sale ulterioare. Mai precis, profesorul se purta cu ei de parcă erau o clasă de copii de opt ani. Le-a cerut să facă o vopsea neagră, groasă ca un gem, și să traseze pe hârtie urmele lăsate de un clovn pe motociclu. Apoi le-a cerut să coloreze urmele, iar spațiile goale să le umple cu niște tipare, orice doreau ei. Autorul ne dezvăluie că era complet derutat și, în același timp, se străduia din răsputeri să facă ceva corect, care să demonstreze talentul lui incontestabil la desen, pe care știa că îl are. Din păcate, rezultatul a fost catastrofal, o mîzgăleală fără noimă. S-a consolat totuși văzând că și celilalți colegi realizaseră ceva asemănător. Profesorul le-a arătat atunci niște desene realizate după aceleași cerințe ca ale lor, absolut superbe. Toți au fost convinși că cei care le pictaseră erau dintr-o clasă superioară, iar profesorul le arăta cât de mult vor putea să evolueze după terminarea cursului. Au fost cu toții complet stupefiați când au aflat că desenele aparțineau unor copii de opt ani. Copiii folosiseră întreaga suprafață a foii, dar o făcuseră cu multă dragoste, bun gust, atenție și sensibilitate. Autorul a avut o revelație ce l-a schimbat radical: ”Era confirmarea finală că educația mea fusese un proces distructiv.”
Stirling era convins că arta este ”înlauntrul” copilului și nu ceva impus de un adult.
”Mulți copii cu imaginația secătuită au fost supuși unor eforturi viguroase și severe de a elimina fantezia prea devreme. Le este frică să gândească.”
Din păcate, în viață de multe ori suntem atât de dornici să facem ceea ce este ”corect” încât căutăm instinctiv să facem ce am fost învățați și ceea ce avem impresia că se așteaptă de la noi și astfel ne înăbușim complet imaginația și creativitatea.
Dacă îi spun unui student ‘Spune-mi un cuvânt’, probabil va rămâne cu gura căscată. Vrea un context în care răspunsul lui să fie ‘corect’. Vrea ca răspunsul să îi aducă niște puncte, doar pentru asta sunt răspunsurile, așa a fost el educat.”
Provocat să răspundă spontan, studentul ezită un moment, întrucât vrea să își pastreze scuturile. ”Când faci sau spui ceva spontan, îți arăți adevăratul sine, spre deosebire de sinele pe care ai fost educat să-l prezinți.”
Astfel apare un proces absurd de bruiaj. Îți analizezi gândul, vezi dacă îți convine ce dezvăluie despre tine, iar apoi îl înlocuiești cu altul, confortabil pentru zona ta de siguranță.

Un artist adevărat însă nu poate exista fără fantezie.
De ce să eliminăm fantezia? Odată ce eliminăm fantezia, nu mai avem artiști.”
Diferențele culturale și procesul de învățare, atât de diferit în fiecare țară, au un efect direct asupra numărului de artiști. ”Inteligența este proporțională cu populația, dar talentul pare să nu aibă legătură cu numărul de oameni.”

Jocurile folosite de profesorii de la școlile de actorie pentru a dezvolta imaginația, creativitatea și spontaneitatea au fost ”împrumutate” și de către psihologi.
Majoritatea psihologilor care folosesc jocuri se bazează foarte tare pe descoperirile celor ce lucrează în teatru, și bănuiala mea este că ‘visul ghidat’ a venit din teatru inițial.”
Aplicând corect aceste jocuri, majoritatea oamenilor vor avea experiențe foarte plăcute.
Dacă te pun să te întinzi pe jos, să închizi ochii și să te relaxezi, și să spui ce îți dă imaginația, probabil că vei intra într-o stare de relaxare profundă, și în loc să ‘te gândești la lucruri’ experiențele vor părea că ți se întâmplă cu adevărat.”

Jocurile, tehnicile și exercițiile descrise în carte îi ajută pe cursanți să învețe să asculte, să-și dezvolte capacitatea de observare, să-și îmbunătățească intuiția, să-și dezvolte imaginația, să-și elibereze creativitatea, lucruri care îi vor ajuta în final să facă alegeri pozitive, să-și piardă teama de eșec și să poată vorbi în public.

Vă invit să descoperiți singuri în carte jocurile, tehnicile și exercițiile, deosebit de ingenioase, utile și stimulatoare, propuse de autor pentru dezvoltarea imaginației, creativității și spontaneității, unele experiențe descrise sunt de-a dreptul fascinante, iar reflecțiile autorului vă vor pune pe gânduri și vă vor provoca la propria analiză.

Editura Tracus Arte

Cartea  Improvizaţia şi teatrul de Keith Johnstone fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Tyna

by -
7

Rămăşitele viselor de Liviu SurugiuRamasitile viselor de Liviu Surugiu

Editura: Tracus Arte
Nr. pagini: 250
An apariţie: 2015

Liviu Surugiu s-a născut în 1969, la Roşiorii de Vede. În 1983 scrie prima versiune a ceea ce va deveni ulterior romanul Atavic, sub forma unei povestiri. În 1995 debutează în Jurnalul SF cu povestirea “Visându-l pe Mart Senson”, care-i adusese în anul precedent premiul JSF-Atlantykron. Urmează alte povestiri publicate în “Jurnalul SF”, colecţia “CPSF Anticipaţia” şi “SuperNova”, printre care se numără “Începutul”, “Daniel”, “Adevărul despre Woopy”, “Mâinile lui Solomon”, “Burta”, “Castelul Câinilor”, “Alcoolama” (în colaborare cu Ionuţ Bănuţă), “Îngeri şi Câini” sau “Visus”, multe dintre ele fiind recompensate cu premii la diverse concursuri, toate premiate la concursuri de gen.
După o perioadă petrecută în străinătate, Surugiu a revenit în ţară şi a reînceput să scrie şi să publice, revenind în acelaşi timp la textele mai vechi. Povestirea scrisă în 1983 a dezvoltat-o şi a publicat-o prin forţe proprii în 2011 sub titlul Imman. De-a lungul anilor a colaborat cu o serie de publicaţii online, cum ar fi Gazeta SF sau Nautilus. În 2013 a ajuns în finala organizată de HBO în colaborare cu TIFF cu scenariul “Îngheţul”.
După ce a revizuit şi extins volumul Imman, Liviu Surugiu l-a publicat în 2014 la editura Tritonic sub titlul Atavic, care avea să îi aducă la Romcon-ul din anul următor premiul pentru cel mai bun roman. Tot în 2014 a extins povestirea “Întâlnirea”, premiată la Festivalul Vladimir Colin din 1995 şi a publicat-o sub titlul Iubire şi moarte pentru totdeauna.
În anul următor a reunit prozele scurte scrise în perioada 1994-1995 şi 2013-2015 în volumul Rămăşiţele viselor, publicat la editura Tracus Arte în colecţia Bendis. (sursa Wikipedia).

Textele din cartea Rămăşiţele viselor sunt grupate pe două secţiuni: 1994-1995 şi 2013-2015.
În prima secţiune (1994-1995) regăsim prozele scurte:
Visându-l pe Mart Senson (premiul JSF – Atlantykron 1994)
Adevărul despre Woopy (Premiul Juriului – Pozitronic 1995)
Mâinile lui Solomon (premiul SuperNova 1994)
Visus (Marele premiu ARSAFAN 1995)
Castelul câinilor
Îngeri şi câini (Premiul ”Cea mai bună schiţă” la Concursul Sigma – 1995),
iar în a doua secţiune sunt reunite prozele scurte:
Mart Senson revine (continuare – după 21 de ani)
Grădina din sicriu, sicriul din cuşcă
Daisy (lucrare premiată de Gazeta SF în 2013 şi publicată sub pseudonimul Christian Lis)
Evangelion
Renaşterea
Omul de pe Calea Victoriei
Îngheţul (scenariu finalist HBO – 2013).

După cum ne spune şi titlul cărţii, una dintre temele preferate abordate în ele o reprezintă visele.
Dar ce se întâmplă oare când visul devine atât de puternic încât ai dori să transferi bucăţi din el în viaţa reală? În Visus, care mi-a plăcut în mod deosebit, ne este prezentată o societate distopică viitoare, în care lucrătorii obţin performanţe incredibile lucrând în vis. Steve şi Danna reuşesc să păcălească maşinăria şi se întâlnesc în vis în timpul programului şi, stupoare, Danna rămâne gravidă în vis. Timpul nu trece însă la fel în vis ca şi în realitate şi patru luni reale se transformă în opt ani în vis. Steve şi Danna au o fetiţă în vis, Eral, iar sentimentele lor devin din ce în ce mai reale.
”- Are nevoie continuu de energie. De mult mai multă energie şi îngrijire decât ar avea în viaţa reală.
– E frumoasă, dar nu seamănă cu mine.
Danna izbucni în râs.
– Vrei să fie frumoasă şi să şi semene cu tine? Fii sigură că nu m-am visat cu alt bărbat. Tu eşti bărbatul visurilor mele.”
Când un accident se produce şi uzina este distrusă, Steve o convinge cu greu pe Danna să îşi abandoneze visul.
”- Lasă-mă! Lasă-mă!! Se trânti ea la podea. Eral e moartă, vreau să mor şi eu cu ea!
O luă în braţe, căţărându-se cu greu peste o coloană prăbuşită.
– Unchiul Dav a spus că atâta timp cât ne vom gândi la Eral şi o vom visa, nu va păţi nimic, niciodată!”
Dar ar fi oare posibil ca visul să se împlinească?
”Se treziră în acelaşi timp.
– Steve! Am visat-o! Am visat-o pe Eral!
– Şi eu… Doamne! Ce e acolo?!
Pe pajiştea cu flori, o fetiţă aleargă spre ei.
– E… Eral! Eral e!
Era frumoasă, nespus de frumoasă şi apusul ca o flacără o scălda în rugul lui.”

În Castelul Câinilor, directorul Centrului de Copii cu Dizabilităţi, o persoană misterioasă aflată într-un turn negru, reuşeşte să îşi transfere personalitatea în corpul doctorului şi îşi pune în practică ideile de a-i vindeca pe copii prin metoda dresajului canin, utilizând un câine-lup şi o eşarfă albastră. Doctorul merge atât de departe în experimentele lui, încât îi transplantează un creier de câine unui copil.
Dar ce se întâmplă oare când doctorul îşi pierde eşarfa şi haita nu mai ascultă de comenzile lui?

În Îngeri şi câini, câinii sunt folosiţi pe post de însoţitori obligatorii ai oamenilor într-un alt viitor distopic.

În Mâinile lui Solomon obsesia de a câştiga cu orice preţ îl face pe un boxer să experimenteze o metodă stranie de antrenament, folosită în India în urmă cu peste 4000 de ani. Ce se întâmplă oare când mâinile devin două entităţi separate, căpătând o personalitate proprie şi nemaifiind controlate de creier?

În Renaşterea ne este prezentată o ipoteză interesantă. Cum ar fi dacă am descoperi că toţi marii artişti de-a lungul secolelor au avut amprente identice?
”Dintr-o dată realizez că cei zece nu au fost contemporani. Un om renăscând mereu, iată adevărata idee a Renaşterii! Renăscând pentru acceaşi pasiune.”

În ”Grădina din sicriu, sicriul din cenuşă”, o legumă mutantă distruge tot ce e în jurul ei.

În Daisy ne este descris un viitor în care oamenii nu se mai îmbolnăvesc şi nu mai mor. Dar este oare un viitor fericit? Este straniu să vezi că experimentele se făceau pentru a provoca moartea.
”Desigur, nu abandonau. Doar pentru asta aveau cele mai mari subvenţii din lume. De secole încercau, alimentând speranţele omenirii. O luptă începută la multă vreme după Marea Binecuvântare, după ce spitalele, fabricile de medicamente şi cimitirele fuseseră date uitării.”

În Evanghelion, într-un viitor îndepărtat, după secole de război asistăm la întoarcerea la vechile valori creştine.
Plecase să-L aducă înapoi pe Dumnezeu, însă nu în carne şi oase. Plecase să-L aducă înapoi în inimile lor.”

În Omul de pe Calea Victoriei avem de-a face cu o întreagă teorie a conspiraţiei, în care un prezumtiv urmaş al lui Ceauşescu este folosit ca pion în lupta pentru putere.

În Îngheţul oraşul Roşiorii de Vede devine victima unui eveniment apocaliptic, fiind acoperit încetul cu încetul de o calotă de gheaţă care distruge orice formă de viaţă.

Fanii genului SF, dar nu numai, vor fi încântaţi să descopere aceste proze scurte, pline de originalitate, cu un ritm deosebit de alert.

Editura Tracus Arte

Cartea Rămăşitele viselor de Liviu Surugiu fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Tyna

by -
9

”Miezul nopții este un loc singuratic” este un roman gotic modern, un thriller cu accente de horror, plin de suspans, care te ține în priză de la începutul până la sfârșitul cărții

Miezul noptii este un loc singuratic de Barbara ErskineMiezul nopţii este un loc singuratic de Barbara Erskine

Editura VALDO
Nr. pagini: 459
Traducere: Petrea Alexandra
Titlul original: Midnight is a Lonely Place
An apariție în România: 1995

Barbara Erskine este autoarea romanelor de succes Lady of Hay (1986), House of Echoes (1996), Kingdom of Shadows (1988), Midnight is a Lonely Place (1994), Child of the Phoenix (1992), The Darkest Hour (2014), romane ce tratează cele două teme preferate ale sale – istoria și supranaturalul. Este licențiată în istorie medievală la Universitatea din Edinburgh și locuiește cu soțul și cei doi fii pe coasta sălbatică din Essex, unde se petrece acțiunea din ”Miezul nopții este un loc singuratic”.

”Miezul nopții este un loc singuratic” este un roman gotic modern, un thriller cu accente de horror, plin de suspans, care te ține în priză de la începutul până la sfârșitul cărții. Autoarea reușește să intrige cititorul încă de la prima pagină. În prolog aflăm despre un triunghi amoros de acum peste două mii de ani. Ulterior vom descoperi ce relevanță are acesta în prezent.

”Femeia zâmbi. Privea cerul prin frunzișul stejarului fremătător și era mulțumită. Lumea parcă se redusese la micul luminiș din ținutul pustiu. Uitase de copil și de soț. Pentru acest bărbat din brațele ei era pregătită să riște sa-i piardă pe amândoi; da, era gata să-și piardă casa, poziția socială și chiar viața.
Bărbatul se mișcă, se ridică într-un cot și se uită la ea. Avea o față lipsită de expresie, iar ochii lui argintii priveau fără să vadă.
– Claudia…, șopti el din nou.
Își așeză fața între sânii ei. Parcă murise puțin; da, era moartea pe care o căuta orice bărbat, moartea care urma actului sexual. Zâmbi și își trecu mâna prin păr. O țintuia acolo, sărutând-o pe obraji și pe pleoape. Oare ce ar spune soțul acestei femei, un fiu al Romei, un ofițer al legiunii, dacă ar afla? Ce-ar face dacă ar ști că soția lui are un amant și că amantul este un prinț druid?”

Colaj 1

Acțiunea cărții se petrece în zilele noastre în Marea Britanie. Kate Kennedy era o scriitoare specializată în biografiile personalităților. Cartea ei despre Jane Austen avusese un succes fulminant, cele mai importante cotidiene grăbindu-se să îi ia interviuri și fusese invitată să facă turul bibliotecilor și librăriilor. Cu acest prilej îl cunoscuse pe Jon Bevan, considerat a fi unul dintre cei mai străluciți poeți și scriitori din generația tânără. Între cei doi fusese dragoste la prima vedere și se mutaseră împreună în apartamentul lui Jon. Până la lansarea noii lui cărți, Kate îl susținuse financiar pe Jon din încasările cărții ei, timp în care adunase material pentru noua ei carte, biografia lui Byron. Când, în sfârșit, Jon reușise să își lanseze noul lui roman, Kate își terminase munca de cercetare și era gata să se apuce de scris. Din acest motiv a izbucnit și prima lor ceartă serioasă. Jon se aștepta ca ea să îl însoțească în turneul de lansare a cărții în America, dar Kate îl refuză, justificând că trebuie să înceapă lucrul la noua ei carte pentru a o termina la timp. Din păcate, Jon fusese atât de sigur că ea îl va însoți încât subînchiriase apartamentul pe perioada cât urma să se desfășoare turneul. Kate se trezește fără un apartament în care să stea și o rezervă foarte mică financiară, iar Jon îi spune că nu poate să îi restituie împrumutul decât după campania de lansare.

Soluția vine de la prietenul ei, Bill. Acesta avea o cabană într-o zonă izolată și liniștită, în Essex. Îi spune că vecinii lui, familia Lindsey, au o cabană apropiată de a sa, pe care doresc să o închirieze pentru șase luni la un preț rezonabil. Kate este mai mult decât încântată să accepte aranjamentul. Însoțită de Bill, ajunge la Essex unde este cucerită imediat de cabana unde urma să lucreze și face cunoștință cu proprietarii, Diana și Roger, și cei trei copii ai lor: Greg, de douăzeci și opt de ani, de aceeași vârstă cu Kate, Alison, de cincisprezece ani și Patrick de șaptesprezece ani.

Greg era pictor și nu era încântat de sosirea lui Kate, întrucât cabana îi servea ca atelier de lucru. Era hotărât să o determine pe aceasta să plece, de aceea îi servește o poveste că în zonă bântuie fantome. Kate își dă seama de tertipurile lui și îi răspunde nonșalantă că fantomele sunt benefice actului de creație.

Patrick era pasionat de computere, iar Alison era pasionată de arheologie. Găsise în zonă, pe pământurile lor, un mormânt îngropat sub o dună de nisip. Plină de entuziasm, făcuse mai multe săpături și descoperise câteva obiecte antice. Reușește să își înduplece părinții să nu anunțe muzeul până nu va termina ea munca de cercetare pentru un articol la școală.

În ciuda micilor dispute cu Greg, Kate se simte foarte bine alături de noii ei vecini, iar în cabana foarte confortabilă și liniștită își găsește inspirația necesară scrisului.

Curând însă, fenomene tot mai ciudate încep să apară. Din când în când, Kate simte în cabană o pală de răceală neobișnuită, percepe mirosuri neobișnuite, de pământ proaspăt sau de parfum de iasomie, se aud zgomote stranii, în mai multe locuri apar urme de nisip, viermi și muște, iar un lanț de argint pe care Kate îl găsise la mormânt și îl luase pentru a-l preda la muzeu îi dispare din cameră. Kate este convinsă că Greg este autorul acestor farse pentru a o înfricoșa și a o determina să plece. Se va convinge însă că acesta era complet nevinovat, iar lucrurile erau mult mai grave. În timp ce scria la carte, apar din senin câteva cuvinte inserate într-un paragraf: ”Fie ca zeii eternității să te blesteme, Marcus Severus Secundus, și să-ți aducă sufletul și trupul putrezit în fața judecății, pentru ce ai făcut astăzi…”

Kate realizează că toate aceste fenomene au o legătură cu mormântul descoperit de curând. Mânată de un impuls irezistibil, se duce acolo, unde o găsește pe Alison într-o stare de transă, rece ca gheața. O aduce la cabană și reușește să o scoată din starea în care se afla, moment în care Alison o imploră să nu o lase singură.

”- De ce crezi că nu ești în siguranță? o întrebă ea blând. Ce s-a întâmplat? Nu vrei să îmi spui?
La început, crezu că Alison n-o auzise, dar fata deschise ochii încet.
– Sunt liberi, șopti ea.
Își încleștase degetele reci ca gheața cu o forță surprinzătoare de mâna lui Kate.
– I-am eliberat.”

Pe cine oare eliberase? Ce se întâmplase în urmă cu două mii de ani? Cine erau fantomele și ce urmăreau fiecare?

Lucrurile o iau complet razna, apare și prima victimă, telefonul se întrerupe din senin, mașinile nu mai pornesc, iar Kate, familia Lindsey și vecinii lor aflați în imediata apropiere se trezesc complet izolați și siliți să lupte pentru propria lor viață cu spirite dezlănțuite, încercând să descifreze blesteme străvechi în timp ce ura, gelozia, pasiunea, răzbunarea și dragostea pătimașă răzbat prin negura timpurilor.

Cartea este bine scrisă, reușește să te țină în tensiune pe tot parcursul acțiunii, creând o atmosferă terifiantă și apăsătoare, care îți dă fiori reci pe șira spinării. Mi-au plăcut detaliile istorice introduse în carte – ocupația romană, tradițiile și obiceiurile triburilor celtice, credința în zei și sacrificiile umane, iar partea de supranatural și poltergeist este și ea prezentă din plin.

Există personalități renumite, care susțin că poltergeist sunt de fapt spirite fără trup care se hrănesc din energia emoțională a oamenilor. Adolescenții manifestă un surplus în această privință. Cine crede într-una din aceste teorii, trebuie să creadă de asemenea că forțele puse în joc sunt puternice, suficient de puternice ca să dea foc, să miște obiecte fizice și să prezinte fenomene tangibile, cum ar fi pământul și viermii care tot apar pe aici…”

Am remarcat ideea că forțele malefice se servesc de sentimentele negative ale oamenilor, cum ar fi frustrarea, ura, gelozia, pentru a-și îndeplini scopurile, iar calea pentru a le putea învinge este de a te servi de sentimentele pozitive, cum ar fi dragostea.

”Trebuia să lupte împotriva străinului din capul său. Să lupte prin dragoste. Dragostea care depășește spațiul și timpul.”

”Iubirea va triumfa întotdeauna asupra urii. În cele din urmă.”

Colaj 2

Autor: Tyna

by -
12

jhumpa-lahiri---distanta-dintre-noiDistanţa dintre noi de Jhumpa Lahiri

Editura NEMIRA
Colecția BABEL
Nr. pagini: 477
Traducere: Adriana Voicu
Titlul original: The Lowland
An apariție în România : 2015

JHUMPA LAHIRI s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mamă care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordinator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.
Interpret de maladii (Interpreter of Maladies), volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, în 2000, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revisteiThe New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth), recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare. “ – The New York Review of Books

Un roman memorabil și puternic… Cu Distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime. “ – USA Today

Inclusă în: Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărți; Top People cele mai bune zece cărți; Top Good Reads cele mai bune cărți; Top 10 Apple

Distanța dintre noi este o carte extrem de profundă, bulversantă și emoționantă, despre diferențele dintre civilizații, tulburări politice, alegeri personale, relații dintre oameni, sentimente și frământări pentru descoperirea propriei identități. Câteodată, deși intențiile au fost bune, consecințele faptelor pot fi catastrofale, iar alegerea unui partener nepotrivit, pornind de la o motivație generoasă în intenție dar greșită în esența ei, va duce la o relație nesatisfăcătoare, în care este imposibil de găsit o punte de legătură. Ascunderea unor secrete de familie, de teama de a nu pierde totul, agravează lucrurile, accentuând ideea că soluția pentru a-ți găsi propria fericire este dezvăluirea și acceptarea adevărului.

La începutul cărții facem cunoștință cu doi frați adolescenți, Udayan și Subhash, care trăiau în Calcutta la începutul anilor ’60.

Calcutta - colaj

Întrucât Subhash era doar cu cincisprezece luni mai mare, părinții îi dăduseră la școală în același timp, astfel că cei doi frați erau mereu nedespărțiți. Deși extrem de asemănători ca înfățișare și ca voce, cei doi erau complet deosebiți ca fire. Udayan ”nu știa ce înseamnă timiditatea, ca un animal incapabil să perceapă anumite culori. În schimb Subhash se străduia să își facă existența cât mai ștearsă, așa cum anumite specii de animale se confundau cu coaja de copac sau cu firele de iarbă.
Subhash făcea totul pentru a-i mulțumi pe părinți dar, cu toate acestea, nu era preferatul lor. Udayan, cu poznele lui, era cel care îi impresiona și îi înveselea în permanență. Relevantă în acest sens era o întâmplare din copilărie când în curtea părinților s-a turnat ciment. Copiilor li s-a spus să rămână în casă până se usucă cimentul. În timp ce Subhash a ascultat cuminte, privind de la geam, Udayan a profitat de un moment de neatenție al mamei și a zbuchit-o în curte, fugind pe scândura de lemn pusă peste ciment pentru a se putea trece. Și-a pierdut echilibrul și a călcat alături, iar urmele tălpilor au rămas imprimate pe ciment. Tatăl, în loc să cheme zidarul să repare boacăna, a zis că este păcat să șteargă urmele lăsate de fiul său.
”Și astfel această imperfecțiune a devenit un semn distinctiv al casei lor. Lucru remarcat de toți cei care le treceau pragul și prima dintre anecdotele familiei care li se povestea tuturor.”
Metaforic vorbind, s-ar putea spune că Udayan își lăsase o amprentă de neșters asupra vieților lor, lucru care se va demonstra cu prisosință ulterior.
La absolvirea liceului, cei doi au terminat primii din școala lor anonimă, singurii care au fost admiși la două facultăți de prestigiu, Udayan la Presidency pentru a studia fizica, iar Subhash la Jadavpur, la inginerie chimică, făcându-i extrem de mândri pe părinții lor.
O revoluție pornită de tăranii din Naxalbari a aprins o flacără, care nu se va mai stinge niciodată, în sufletul lui Udayan. A îmbrățișat imediat ideile revoluționare, alegându-și-l ca idol pe Che Guevara și admirându-l fără rezerve pe Mao Zedung. A început să participe la mitinguri și proteste și a încercat să îl atragă și pe fratele său în mișcarea revoluționară.
Deși copleșit de personalitatea puternică a fratelui său, Subhash a reușit totuși să i se opună acestuia, neaderând la ideile lui radicale și punând o distanță considerabilă între ei, prin plecarea cu o bursă de studii în America.

Rhode Island - colaj

În America, în Rhode Island, Subhash a reușit să se adapteze destul de bine. Făcea cercetări despre influențele mediului asupra balenelor, și-a făcut câțiva prieteni, ba chiar a avut o legătură amoroasă cu o femeie despărțită, mai mare ca el. Din când în când primea scrisori de la fratele său. În timp ce pe primele le ardea imediat, întrucât erau pline de idei periculoase de revoltă ce i-ar fi putut aduce condamnarea dacă ar fi căzut în mâinile cui nu trebuia, ulterior tonul s-a schimbat, după ce a sosit o scrisoare în care Udayan îl anunța că s-a însurat la douăzeci și cinci de ani, fără voia părinților. Părea că viața de familie l-a schimbat, făcându-l mai responsabil și chibzuit. Din păcate lucrurile nu stăteau așa. O scrisoare primită de la tatăl său îl anunța sec ca Udayan a fost ucis și îi cerea să vină acasă.
Subhash este profund afectat și îndurerat. Ajuns acasă, îi este imposibil să afle ce s-a întâmplat de la părinții săi. Frânturi de adevăr reușește să le afle de la văduva lui Udayan, Gauri. Se pare că Udayan nu renunțase nici o clipă la ideile revoluționare și se implicase personal în acțiuni teroriste, în urma cărora poliția intervenise în forță, executându-i pe cei implicați. De altfel, chiar după sosirea lui, poliția a venit să o ancheteze și pe Gauri, pentru a descoperi dacă și ea a fost implicată în acțiunile lui Udayan. Deși pe moment ea a reușit să îi convingă pe anchetatori că este nevinovată, Subhash își dă seama că aceștia nu vor renunța așa ușor. În același timp, Subhash află de la mama lui că Gauri este însărcinată.

Facem mai multe alegeri în viață, luăm mereu decizii în funcție de personalitatea noastră, de experiența adunată până atunci, de modul cum percepem evenimentele. Decizia este un acțiune solitară, un act de voință al unui individ. Consecințele însă nu sunt suportate doar de acea persoană ci, întocmai ca într-un joc de domino, o decizie o antrenează pe o alta și un întreg carusel de evenimente este pus în mișcare.
Udayan, o fire neliniștită, impulsivă și curajoasă, s-a lăsat condus de niște idealuri iar consecințele faptelor sale au fost resimțite dramatic de toți membrii familiei sale.
”Udayan își dăduse viața pentru o mișcare prost condusă, care făcuse numai rău și fusese dezmembrată. Nu schimbase decât soarta familiei lor.”
Părinții săi nu și-au revenit niciodată în urma pierderii suferite. Prezența celui de-al doilea fiu, în loc să-i aline, le adâncea suferința, reamintindu-le în permanență de perioada când cei doi erau nedespărțiți, iar acesta acum, de unul singur, le părea incomplet. Atitudinea lor față de noră era extrem de rece, Subhash descoperind că nu doreau decât să crească ei copilul lui Udayan, iar Gauri să plece la rudele ei după nașterea copilului. Subhash, un om responsabil și onest, a luat și el propriile hotărâri, încercând să contracareze cumva efectele acțiunilor fratelui său.
”Se gândea cum va crește copilul într-o casă lipsită de bucurie.
Singurul mod de a împiedica toate astea era să o ia de soție. Să ia locul fratelui său, să-i crească copilul, să ajungă să o iubească pe Gauri cum o iubise Udayan. Să-l urmeze într-un mod care părea pervers, dar în același timp predestinat. Care părea și bun, și rău.”
Astfel, Subhash, în primul act de revoltă din viața lui, hotărăște să se căsătorească cu Gauri, în ciuda opoziției părinților, și să o ia cu el în America, la Rhode Island, pentru a o proteja pe ea și pe copilul lui Udayan.

Distanta dintre noi - colaj

Gauri a născut o fetiță, Bela, pe care Subhash a iubit-o imediat, puternic și complet necondiționat. Bela a devenit centrul vieții lui, iar el a implorat-o pe Gauri să nu îi spună copilei adevărul despre tatăl ei, mai ales că în America toată lumea era convinsă că este copilul lui. Bunătatea și generozitatea lui m-au impresionat foarte mult și m-am bucurat că în final i s-a oferit și lui șansa la o felie de fericire.

Gauri îl iubise profund pe Udayan, rămânând conectată cu acesta și după moartea lui. Și-a refuzat voit șansa de a se îndrăgosti de Subhash, nedorind să remarce în câte feluri acesta era mai bun ca fratele său. Propriile ei decizii, pe care le-am înțeles cel mai puțin şi nu le-am aprobat, au avut din nou darul de a schimba radical viețile celor din jur.

Cartea ne poartă din anii ’60 si până în prezent, din India în America, descriindu-ne cu multă măiestrie viața cotidiană a personajelor și dezvăluindu-ne gândurile acestora, motivațiile care i-au determinat să facă anumite alegeri.

Peisajele, străduțele, casele, obiceiurile și îmbrăcămintea oamenilor sunt înfățișate cu mult talent, te simți transportat în locurile zugrăvite magistral în carte.

Distanța dintre noi este o carte tulburătoare, scrisă cu multă căldură și sensibilitate, fără a cădea însă în sentimentalism, care te îndeamnă la meditație și pe care, cu siguranță, nu o poți uita prea ușor.

”Se apropie de altă piatră și se împiedică. Întinde mâna și se ține de ea, recăpătându-și echilibrul. Un indicator, apărut în cale spre sfârșitul drumului, amintind de ce ți se ia și ce ți se dă în viață.”

sigla NemiraCartea Distanţa dintre oi de Jhumpa Lahiri a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Tyna

by -
7

Ce spun eu şi ce înţelegi tu de Deborah TannenCe spun eu si ce intelegi tu de Deborah Tannen

Editura Litera
Colecția Dezvoltare personală
Nr. pagini: 335 pagini
Traducere : Adrian Cotora
Titlul original : You Just Don’t Understand
An apariție în România : 2015 (reeditare)

Deborah Tannen este autoarea a numeroase cărți și articole despre modul în care limbajul folosit în conversațiile noastre de zi cu zi ne afectează relațiile. Ce spun eu și ce înțelegi tu, publicată în limba engleză în 1990, s-a aflat aproape patru ani pe lista de bestselleruri New York Times, din care opt luni pe primul loc, și a fost tradusă în 31 de limbi.

O carte clasică despre dificultățile de comunicare cu sexul opus.

De ce simt majoritatea femeilor că bărbații nu vorbesc cu ele, ci doar le critică și le țin prelegeri? De ce au majoritatea bărbaților impresia că femeile doar îi cicălesc și nu trec niciodată la subiect? Poate ne-am întrebat adesea, cu exasperare, de ce un bărbat și o femeie rămân, după o conversație, cu idei complet diferite despre ce s-a vorbit.
Autoarea ne arată că nu e nimic în neregulă cu noi, cu partenerii sau cu relația noastră și că diferențele conversaționale dintre bărbați și femei ar trebui înțelese foarte bine, dacă dorim să atenuăm prăpastia ce însoțește bătălia dintre sexe. Ne oferă, totodată, instrumentele necesare pentru a înțelege ce nu a fost în regulă în cadrul unei discuții și pentru a găsi un limbaj comun care ne va consolida relațiile acasă, dar și la serviciu.

Cartea ce va schimba definitiv modul în care privim o conversație!

„O carte reconfortantă și ușor de citit despre complexitățile comunicării dintre bărbați și femei.“ (New York Times Book Review)

„Cartea care a îmbunătățit cu 100% relațiile dintre bărbați și femei.“ (Glamour)

Descrierea cărții mi-a stârnit curiozitatea și am dorit să descopăr singură despre ce este vorba. Cartea te acaparează de la primele pagini, se citește ușor, iar exemplele oferite sunt convingătoare și pe înțelesul tuturor.

Încă de la început, autoarea subliniază ideea că suntem diferiți, iar conștientizarea acestui lucru îi face pe oameni să realizeze că nu este nimic în neregulă cu ei, cu partenerii lor sau cu relațiile lor.

Autoarea ne explică faptul că, în general, femeile vorbesc și înțeleg un limbaj al conexiunii și al intimității, în timp ce bărbații vorbesc și înțeleg un limbaj al statutului și al independenței.

Dacă intimitatea spune: ‘Suntem apropiați și la fel’ și independența spune: ‘Suntem separați și diferiți’, este ușor de văzut că intimitatea și independența corespund conexiunii și statutului. Elementul esențial al conexiunii este simetria: oamenii sunt la fel, simțindu-se în egală măsură apropiați unii față de alții. Elementul esențial al statutului este asimetria: oamenii nu sunt la fel, poziționându-se diferit într-o ierarhie.“
Același gest de ajutorare a unei persoane poate să transmită metamesaje de conexiune sau de statut, în funcție de ton, de mimică, de gesturi. Metamesaje – adică informații despre relațiile dintre persoanele implicate și atitudinile lor față de ceea ce spun sau fac și față de persoanele către care spun sau acționează.
De exemplu, o ”bătaie liniștitoare” pe umăr poate să întărească ideea de condescendență, iar un zâmbet spontan poate sugera o manifestare a preocupării între egali.

Diferențele dintre cele două sexe se observă încă din copilărie. Fetele se joacă în grupuri mici și accentul se pune pe prietena cea mai bună. Fetele nu dau ordine, ci își exprimă preferințele ca sugestii. Jocurile băieților în schimb au învingători și învinși și generează sisteme de reguli care adesea devin subiect de ceartă. În timp ce fetele pun accentul pe intimitate și conexiune, băieții se situează unii față de ceilalți într-un raport de independență și de stabilire a statutului.

La maturitate, aducerea unei probleme în discuție reprezintă pentru femei o invitație pentru exprimarea înțelegerii (”Știu cum te simți” sau ”Așa m-am simțit și eu când mi s-a petrecut ceva similar”). Cu alte cuvinte, relația dintre femei e consolidată prin transmiterea metamesajului ”Suntem la fel; nu ți se întâmplă numai ție”. Abordarea diferită a bărbaților, care în loc să le ofere o înțelegere, oferă sfaturi sau minimizează problema, le nemulțumește pe femei, întrucât ele recepționează metamesajul: ”Nu suntem la fel. Tu vii cu problemele, noi venim cu soluțiile.”, ceea ce le așează într-o poziție de inferioritate.

Bărbații, la rândul lor, neînțelegând această nevoie de intimitate și conexiune a femeilor, se plâng că femeile preferă să se ”bălăcească” în necazurile lor, vorbind mereu despre ele, în timp ce bărbații doresc să scape cât mai repede de problemele lor, fie găsind soluții, fie luându-le în derâdere.

Neînțelegerea acestui mod diferit de abordare naște tensiuni, întrucât femeile și bărbații se judecă fiecare prin prisma propriului sistem.
”Când bărbații și femeile își vorbesc unii altora, problema este că fiecare așteaptă un alt tip de răspuns. Abordarea bărbatului urmărește indirect să liniștească spiritele prin atacarea cauzei lor. De vreme ce femeile se așteaptă ca sentimentele lor să fie susținute, abordarea bărbaților le dă sentimentul că sunt atacate ele însele.”

Necesitatea de a nu te simți singur, de a comunica implică însă și riscuri. Dezvăluirea secretelor unei alte persoane îi dă acesteia putere asupra ta, dar nevoia de conexiune a femeilor este atât de puternică încât de cele mai multe ori își asumă acest risc.

Afirmarea independenței și stabilirea statutului se face uneori de pe poziții de forță. Un exemplu este al unui bărbat care se lăuda că este unul dintre cei mai puternici membri ai echipei de vânzări.
Când vorbea la întâlniri, era foarte rar contrazis. Se simțea foarte mândru și avea impresia că meritul era al statutului său înalt. De fapt, nimeni nu îl contrazicea, deoarece era cunoscut pentru temperamentul aprins și pentru limba ascuțită și nimeni nu își dorea să fie ținta izbucnirilor sale. Efectul fricii nu poate fi deosebit uneori de efectul respectului.“
Femeile, în schimb sunt mai conciliante și, în general, nu sunt predispuse la izbucniri furioase, fapt ce le face incapabile să își exercite puterea în felul acesta.
Mult mai rău, evitarea confruntării le face susceptibile de exploatare. Într-un cuvânt, nu își apără drepturile.“

Un alt exemplu extrem de interesant este conflictul între feminitate și autoritate, care se observă cel mai bine în politică. O femeie candidat trebuie să aleagă dacă vrea să fie percepută ca un lider puternic sau ca o femeie bună.
Dacă un bărbat pare convingător, logic, direct, stăpân pe el și puternic, își accentuează valoarea lui ca bărbat. Dacă o femeie pare convingătoare, logică, directă, stăpână pe ea și puternică, riscă să își submineze valoarea ei ca femeie.“

Pentru a-și susține punctul de vedere, autoarea ne aduce numeroase argumente extrem de interesante, descriindu-ne mai multe situații inspirate din viața reală.
Vă invit să descoperiți singuri exemplele prezentate în carte, veți observa că multe dintre ele le-ați întâlnit deja și poate le veți reconsidera acum dintr-o perspectivă nouă.

Suntem diferiți, din fericire după părerea mea, și cu cât mai repede conștientizăm acest lucru, cu atât mai bine reușim să ne adaptăm relațiilor cu sexul opus.

Odată ce oamenii își dau seama că partenerii lor au stiluri diferite de conversație, au tendința să accepte diferențele fără să se învinuiască pe ei înșiși, pe parteneri și relația lor. Cea mai mare greșeală este să credem că există un singur mod de a asculta, de a vorbi, de a purta o conversație – sau de a avea o relație.“

editura-literaCartea Ce spun eu şi ce înţelegi tu de Deborah Tannen fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată și librăriile online agreate.

Autor:Tyna

Adevărata față a dragostei de Stephanie LaurensAdevarata fata a dragostei de Stephanie Laurens

Titlul original: The Truth About Love
Traducere: Monica Sabin
An apariție în România: 2006
Editura LIDER
Colecția ROMANTICA
Nr. pagini: 451

Stephanie Laurens a cunoscut notorietatea în momentul când romanele ei despre aventurile familiei Cynster au ajuns să captiveze o întreagă lume și au transformat-o într-o autoare populară și foarte iubită. În cariera de peste două decenii a scris mai mult de 50 de cărți romantice care au devenit de-a lungul timpului bestselleruri în New York Times, Publishers Weekly, Wall Street Journalși USA Today. A câștigat premiul RITA pentru The Fall of Rogue Gerrard, la categoria Best Romance Novella, în anul 2008.

Seria Cynster: 1.Devil’s Bride-1998/2.A Rake’s Vow-1998/3.Scandal’s Bride-1998/4.A Rogue’s Proposal-1999/5.A Secret Love-2000/6.All About love-1999/7.All About Passion-2001/8.On A Wild Night-2002/9.On A Wicked Dawn-2002/10. Femeia ideala (The Perfect Lover-2003) /11.The Ideal Bride-2004/12. Adevărata față a dragostei (The Truth About Love)-2005/13.What Prince Love?-2006/14. The Taste Of Innocence-2007/15.Temptation Andsurrender-2009/16. Patimile iubirii (Viscount Breckenridge To The Rescue-2001)/17. Pasiunile inimii (In Pursuit Of Miss Eliza Cynster)-2011(The Cynster sister trilogy)/18.Prizoniera dragostei (The Capture of The Earl of Glencrae)-2012(The Cynster sister trilogy)/19.Pețitoarea (And Then She Fell)-2013(The Cystner sister Duo)/20. Provocarea (The Taming of Ryder Cavanaugh)-2013(The Cystner sister Duo)/21.By Winter’s Light (Cynster)-2014/22. The Tempting of Thomas Carrick (Cynster) – 2015/23. A Match for Marcus Cynster (Cynsters Next Generation) – 2015

Din seria Cynster s-au tradus la noi Femeia ideala și Adevărata față a dragostei (ambele la Editura Lider) și Patimile iubirii, Pasiunile inimii, Prizoniera dragostei, Pețitoarea și Provocarea – seria Cynster Sisters, la Editura Litera, Colecția Iubiri de poveste. M-aș bucura mult să fie traduse și restul cărților din seria Cynster.

”Adevărata față a dragostei” este a 12-a carte din seria Cynster și are un aer gotic, oferindu-ne un mix de mister, suspans, romantism și momente de erotism.

Acțiunea cărții începe în anul 1831 la Londra.

Gerrard Debbington era un pictor extrem de renumit, ale cărui lucrări erau foarte apreciate. Pictura era o parte intrinsecă din ființa lui, se dedica acestei activități cu toată energia și pasiunea sa. Respingea categoric orice ar fi putut să îi diminueze capacitatea de a picta. Tocmai din acest motiv, căsătoria nu intrase în planurile lui până la vârsta de douăzeci și nouă de ani. Situația sa confortabilă din punct de vedere material îi permitea să își aleagă ceea ce dorea să picteze. În general, lucrările sale reprezentau peisaje, iar el reușea să transmită cu mult talent atmosfera locului respectiv. La rugămințile familiei, pictase câteva portrete, dar numai rudelor apropiate. Cedase insistențelor și acceptase ca unul dintre acestea sa fie expus într-o galerie, lucru care îi adusese o avalanșă de cereri din partea multor aristocrați pentru a le face portretul, dar pe care le refuzase pe toate. Conform principiilor sale, Gerrard nu putea executa decât o pictură onestă, care să reflecte realitatea iar, de cele mai multe ori, acest lucru ar fi stârnit nemulțumirea.

Când primește o propunere de a picta faimoasele grădini de la Hellebore Hall, Gerrard este pus în mare dificultate. Pentru el, a picta aceste superbe peisaje era un fel de Sfântul Graal, o posibilitate de a-și testa pe deplin talentul. Din păcate, propunerea este strict condiționată de realizarea concomitentă a portretului fiicei proprietarului, Jacqueline Tregonning. Deși este convins că își va irosi talentul cu pictarea acestei ”gâsculițe”, Gerrard nu poate rezista tentației și acceptă termenii propunerii. Pleacă împreună cu bunul lui prieten, Barnaby Adair, la Hellebore Hall. Ajuns acolo, toate rezervele sale se spulberă într-o clipă. După o singură privire, este fascinat de tânăra pe care trebuia să o picteze.

”Cu Jacqueline Tregonning dăduse lovitura – un subiect care avea emoții și sentimente, griji și neliniști, toate ascunse în spatele unui chip care, la rândul său, îl intriga.”

”Ea sugera un lac liniștit, adânc și strălucitor la suprafață, dar cu curenți puternici, pe care-I asocia cu emoții profunde.”

Adevărata față a dragostei de Stephanie Laurens (3)În curând, Gerrard și Barnaby fac cunoștință cu o întreagă comunitate locală. O notă de mister persistă, dar cei doi fac o bună echipă împreună și reușesc să culeagă mai multe indicii aflând că, în urmă cu trei ani logodnicul lui Jacqueline dispăruse fără urmă, iar în urmă cu un an și jumătate mama acesteia avusese un accident tragic în Grădina Nopții, căzând de pe o terasă și frângându-și gâtul. În ambele cazuri, ultima persoană care le văzuse în viață fusese Jacqueline, iar șușotelile celor din jur arătau că mulți o considerau pe ea vinovată. Gerrard descoperă că, de fapt, acesta fusese și motivul pentru care tatăl ei insistase atât de mult ca el să îi realizeze portretul Jacquelinei, știind de incredibilul său talent de a reuși să redea în portretele sale însăși esența persoanei respective. Când tabloul va fi gata, el va scoate în evidență fie inocența, fie vinovăția Jacquelinei. Gerrard realizează că însuși tatăl ei, care își iubise nespus soția, era chinuit de îndoieli pe care dorea să și le înlăture. Gerrard, în schimb, un foarte fin cunoscător al naturii umane, este absolut convins de nevinovăția Jacquelinei. Privind în ochii ei minunați, a reușit să vadă adânc în sufletul ei, observând numai bunătate. Este convins că va putea să realizeze tabloul și să arate tuturor percepția sa, convingându-i de inocența ei. Ca fundal al tabloului alege intrarea în strania Grădină a Nopții. Pentru realizarea tabloului, cei doi ajung să petreacă tot mai mult timp împreună. Amândoi sunt irezistibil atrași unul de celălalt și ajung să împartă îmbrățișări pasionale. Totuși, Gerrard nu vrea să meargă mai departe până nu își impune propriile lui condiții.

”- Dacă mi te oferi și a treia oară, o să te iau, și nu va mai exista cale de întoarcere. N-o să mă mai port ca un gentleman și nu o să te mai refuz. Te vreau – și dacă mă provoci, vei fi a mea. Fiecare părticică a ta va fi a mea. Cu fiecare respirație, cu fiecare geamăt, cu fiecare bătaie a inimii, vei fi a mea. Întinzând brațele, se ridică de pe canapea; privi în jos, în ochii ei. Gândește-te bine. Dacă decizi că asta vrei, voi fi aici. Voi fi gata”

Deși îi dăduse un ultimatum, Gerrard nu era deloc îngrijorat întrucât, la fel de arogant ca și ceilalți bărbați Cynster, era pe deplin încrezător care va fi alegerea lui Jacqueline.
Va alege să fie a lui, iar el o va avea. Fără să știe, Jacqueline îi fusese hărăzită.”
Ceva malefic pândește însă din umbră, iar în curând însăși viața lui Gerrard va fi amenințată.

Ce se va întâmpla în continuare? Ce se petrecuse în trecut? Vor reuși cei doi să își apere dragostea în fața amenințărilor? Aflați răspunsurile în carte.
În acțiune sunt introduse foarte multe personaje secundare, iar autoarea ne pune de mai multe ori pe piste greșite, astfel că misterul se dezvăluie abia în final.

Stephanie Laurens este o maestră a descrierilor. Vezi parcă aievea grădinile luxuriante, cu plante exotice și misterioase, peisajele superbe care îți taie răsuflarea.Adevărata față a dragostei de Stephanie Laurens (2)

Momentele de dragoste dintre cei doi eroi sunt foarte fierbinți, iar autoarea nu se zgârcește deloc la detalii. Dialogurile dintre cei doi eroi sunt foarte incitante, m-am distrat citind duelurile lor verbale.

Alături de Gerrard, Jacqueline își descoperă o latură foarte pasională a sa. Mai mult, pentru prima dată după mult timp, începe să spere în viitor. Totuși, profund îndrăgostită de el, încearcă să îl îndepărteze la un moment dat, realizând că persoanele pe care le-a iubit cel mai mult au suferit accidente tragice.
Gerrard se schimbă mult pe parcursul cărții. Natura sa pasională și profundă rămâne aceeași, numai că își reconsideră prioritățile. Mi-a plăcut mult cum în final Gerrard își va pune în pericol, fără să pregete nici o clipă, viața și capacitatea de a picta pentru a o salva pe persoana iubită.
Dintre personajele secundare, l-am simpatizat imediat pe Barnaby Adair. Carismatic, sociabil și intuitiv, Barnaby dovedește reale calități de detectiv, ajutându-l pe Gerrard să elucideze misterul. M-am bucurat descoperind că autoarea i-a dedicat și acestuia o carte, ”Where the Heart Leads”.

Cartea ne oferă o importantă lecție de viață. Trebuie să descoperi ceea ce este cu adevărat important, să ai curajul să lupți pentru acest lucru, să nu te lași cuprins de temeri și doborât de greutăți.

”Dragostea nu reprezenta fericirea aleasă de cineva – să o accepte sau nu, să o simtă sau nu. Când se ivea, nu-ți rămânea altceva de făcut decât să decizi dacă răspunzi – dacă o primești în forul tău lăuntric, sau dacă îi întorci spatele și o lași să moară.

Dragostea este ceva care se trăiește; ea nu se află sub controlul nimănui.”

Adevărata față a dragostei de Stephanie Laurens (1)

Autor: Tyna

by -
11

Îngerul nimănui de Karen RobardsIngerul nimanui de Karen Robards

Titlul original: Nobody’s Angel
Editura Z
Nr. pagini: 288
Traducere: Ruxandra Atanasie
An apariție în România: 1996

Cândva, demult, în Beauford, statul Carolina de Sud, Susannah Redmon era o tânără de douăzeci și șase de ani, care se resemnase că o să rămână fată bătrână. Rămasă orfană de la vârsta de paisprezece ani, își asumase întreaga responsabilitate a gospodăriei, având grijă de tatăl ei și de cele trei surori mai mici, Sarah Jane, Mandy și Emily.
Sarah Jane avea acum douăzeci și unu de ani, era foarte pioasă, era logodită cu un pastor cu care urma să se căsătorească în curând.
Mandy, de șaptesprezece ani, era cea mai frumoasă dintre surori și perfect conștientă de acest lucru. Frivolă, îi plăcea mult să flirteze cu băieții și se fofila de fiecare dată când venea vorba de muncile grele din gospodărie.
Emily, de cincisprezece ani, era bondoacă și veselă și se tachina în permanență cu Mandy.
Tatăl lor era reverend și, dacă Susannah nu era atentă, ar fi donat tot ce aveau în casă. Foarte devotat chemării sale, insista că în toate lucrurile e voința Domnului, refuzând să își facă griji pentru absolut orice. Culmea este că până la urmă avea dreptate.
”Dumnezeu – ajutat aici pe pământ și de slujnica lui devotată, Susannah – se îngrijea de toate.”
În timp ce surorile ei erau îmbrăcate în rochii frumoase, cu culori vesele, Susannah se îmbrăca cu rochii largi, decente, în culori terne, își îmblânzea părul des și ondulat strângându-l într-un coc mare și greoi, pe care îl vâra sub o bonetă practică.
”Aflată între Sarah Jane și Emily, Susannah părea un pițigoi cafeniu, îndesat, flancat de o pereche de păsări tropicale cu penajul viu colorat. Era scundă, chiar mai scundă și decât Sarah Jane, dar solidă și robustă, pe câtă vreme surorile ei erau mai firave, mai delicate.”
Susannah nu avusese niciodată vreun curtezan, fiind considerată urâtă și ștearsă de către cei din jur. Însă atitudinea ei impunea mult respect, fiind stimată de toată lumea. Plină de bunătate, sărea mereu în sprijinul celor nevoiași, ajutându-i din puținul pe care-l avea, îngrijea de bolnavi, îl ajuta pe tatăl ei la ținerea registrelor. Muncea de dimineața până seara, aproape până la epuizare, dar nu se plângea de asta.
Susannah avea doi argați ca ajutoare în gospodărie. Din păcate aceștia o lăsau baltă când îi era lumea mai dragă. Ben, un tânăr cu puțin mai mare decât Emily, se îndrăgostise de o tânără din apropiere și își lăsa adesea treburile neterminate ca să o viziteze pe aceasta. Craddock, celălalt argat, avea viciul băuturii. Periodic se îmbăta atât de tare, că nu mai puteai pune nici o bază pe el. Lucru care se întâmplase și acum, când Susannah venise la târg împreună cu surorile ei să vândă o scroafă cu purceii ei. Astfel, cu punga de bani, obținută în urma vânzării, în mână, Susannah ia o hotărâre impulsivă. În vremea aceea, se obișnuia ca fermierii să folosească la diverse munci ocnași aduși din Anglia, pe care îi cumpărau la licitație, ca pe vite. Susannah se hotărăște să cumpere și ea unul, ignorându-și scrupulele. Bărbatul pentru care se hotărăște să liciteze însă părea de-a dreptul periculos. Înalt, solid, cu părul lung și negru, o barbă neagră încâlcită, cu ochi strălucitori și cu buzele strânse într-un rânjet amenințător, părea plin de ură față de întreaga lume. Deși toți cei din jur încearcă să o facă să se răzgândească, zicându-i că bărbatul respectiv nu pare potrivit pentru muncile gospodăriei și va fi foarte greu de îmblânzit, Susannah îl cumpără, cedând unui impuls irezistibil. Pentru bărbatul respectiv mai licitase un fermier crud, ai căror sclavi erau biciuiți cu bestialitate, jumătate dintre ei nesupraviețuind. Cu atitudinea lui plină de revoltă, era clar ce s-ar fi întâmplat cu bărbatul respectiv dacă ar fi intrat pe mâna acestuia.

Ingerul nimanuiAșa că acum, cu contractul în mână pe o perioadă de șapte ani, cât era condamnarea ocnașului, Susannah face cunoștință cu noul argat, Ian Connelly, care o privește cu multă ostilitate. Deloc speriată, Susannah insistă ca bărbatului să i se taie cătușele, lăsându-l complet liber și cerându-i să o urmeze. Surprinzător, bărbatul o ascultă dar, ajungând lângă căruța lor, leșină.  Ajunși acasă, Susannah reușește să îl care cu greu în casă pe Ian cu ajutorul lui Ben, sosit spășit acasă între timp. Constată, cu multă milă, că bărbatul fusese bătut cu bestialitate. Ironic, în loc să aibă un ajutor în gospodărie, Susannah avea un nou bolnav de care trebuia să se îngrijească. Îl spală, cu ajutorul lui Ben, îl unge cu alifie pe spate și îl pansează. Îi dă de mâncare, având grijă să strecoare și câteva picături de laudanum, pentru a-l face să doarma mai bine.
Noaptea, Susannah aude un zgomot suspect și coboară să vadă despre ce e vorba. Era doar pisica, rămasă încuiată în casă din greșeală. După ce o eliberează, Susannah se duce să vadă dacă bărbatul are febră.  Brusc, este înșfăcată de către acesta de mână și trasă în pat sub el.
Deși se zbate, bărbatul nu se trezește din somn. O sărută cu pasiune și o mângâie, iar Susannah se simte cuprinsă de o căldură ciudată. Nu simțise niciodată ceva asemănător. De mult timp se obișnuise cu ideea că o să rămână fată bătrână, că nu o să o atingă vreodată un bărbat. Datoria ei era să se dedice tatălui și surorilor ei și se resemnase demult cu acest lucru, fără a avea vreun regret în acest sens. Însă acum se gândea, pentru prima dată, că ar fi vrut și ea să experimenteze, măcar o dată, beneficiile iubirii. Încetează să se mai zbată, lăsându-se în voia senzațiilor plăcute pe care mângâierile lui Ian i le stârneau.
”Urâtă sau nu, practică sau nu, vroia să învețe lecția iubirii ca orice altă femeie. Asta era șansa vieții ei; nu trebuia decât să stea întinsă în pat, liniștită și tăcută, lăsându-l să…”

Este brusc îngrozită de gândurile ei și reușește să se elibereze în ultimul moment lovindu-l cu putere în tâmplă. El se trezește buimăcit și o apucă de păr, împiedicând-o să plece și aprinzând în același timp o lumânare. Se uită intrigat la ea, observând că avea un corp superb, era roșie la față, avea un păr sălbatic revărsat pe umeri și cămașa săltată peste genunchi. Încă nedumerit, îi spune că dacă gândul ei a fost să îl folosească pe post de animal de prăsilă, el nu este de acord, întrucât el vrea să se culce doar cu cine vrea el și când vrea el. Sufocată de indignare, Susannah îi răspunde că dacă vrea să afle cum s-au petrecut lucrurile, îl poate lămuri. Ea a venit să vadă dacă el are febră, moment în care el a atacat-o, iar ea s-a zbătut din răsputeri să scape. Ian a ascultat-o cu atenție, a închis ochii și a meditat puțin la ce a zis ea, după care i-a replicat, sigur pe el:
”-  Nu așa îmi amintesc eu lucrurile, scumpo, zise el încet, aruncându-i cel mai răutăcios zâmbet pe care Susannah îl văzuse vreodată.”
În continuare, urmează o perioadă în care cei doi se tachinează reciproc. Ian dovedește un comportament de-a dreptul cameleonic. În prezența tatălui și surorilor ei, se poartă fermecător și foarte respectuos, dar cum rămâne singur cu ea, o tachinează fără milă, amintindu-i în permanență sărutările pline de pasiune pe care le împărtășiseră.
După ce se întremează fizic, Ian se îmbracă cu niște haine puse la dispoziție de tatăl ei din cutia milei și se bărbierește. Efectul este devastator pentru liniștea lui Susannah. Ian era pur și simplu superb, iar ea se gândește cu tristețe că a adus lupul paznic la oi.
Panicată, îi cere imperios lui Ian să stea departe de surorile ei, dându-i acestuia o nouă ocazie de a o tachina, spunându-i: ”Ca să mă păstrezi numai pentru tine, nu-i așa?”
Fire practică cum era, Susannah nu poate tolera ca el să stea degeaba. Insistă ca el să se implice în muncile de la fermă, începând cu cele mai simple, desigur. Am râs în hohote citind cum ditamai zdrahonul de bărbat fugea rupând pământul cu o găină furioasă pe urmele lui, care-l lovea cu clonțul. În curând, Susannah se lămurește că Ian nu se pricepea la nimic din muncile specifice unei ferme. Întrebându-l cu ce se ocupa înainte de a fi condamnat, Ian îi răspunde senin:
”- Știu să călăresc foarte bine, să mân caii, să mă distrez cu fetișcane, să beau și să țin la băutură mai mult decât oricine altcineva, fără să se vadă ceva, să joc cărți și să câștig, să trag cu pușca într-o lumânare de la o distanță de cincizeci de yarzi și să țintesc fitilul și încă multe alte lucruri pe care nu mi le amintesc pe moment.”
Culmea e că spunea adevărul, dar Susannah nu îl crede.
Totuși, Ian se dovedește a fi un om foarte instruit. Pe lângă faptul că știa să citească și să scrie, stăpânea bine limba latina, mânuia cu ușurință coloane întregi de cifre și avea vaste cunoștințe în diverse domenii.
Încetul cu încetul, Ian intră pe sub pielea tuturor. Tatăl ei era extrem de bucuros că el îi preluase o bună parte din munca cu registrele pe care le avea de întocmit, purta conversații lungi cu el pe diverse teme, surorile ei îl adorau pur și simplu, iar Susannah lupta din greu cu atracția pe care o simțea față de el, neputându-se să se abțină să nu îl răsfețe cu tot felul de feluri de mâncare.

Ce se întâmplă în continuare? Vor ceda cei doi atracției evidente pe care o simțeau unul față de celălalt? Cine era Ian și de ce fusese condamnat? Vor avea vreo șansă cei doi să rămână împreună, fiecare provenind din lumi cu totul diferite? Vă las să descoperiți singuri răspunsurile în carte.

Romanul mi-a plăcut foarte mult, m-a fermecat pur și simplu cu o acțiune alertă, plină de umor, dragostea dintre cei doi eroi a fost plină de năbădăi, iar tachinările lor au făcut deliciul cărții.

Ian și Susannah formează un cuplu atipic, fermecător tocmai prin diferențele dintre ei. Mi-a plăcut cum autoarea a gradat tensiunea, convingându-ne cum Susannah, o fată bătrână resemnată cu statutul ei, reușește să descopere pasiunea, fiind cuprinsă de o dragoste puternică, dar complet neașteptată față de un bărbat ce părea complet nepotrivit pentru ea. Iar Ian își găsește cu multă surprindere sufletul pereche, descoperind un adevărat diamant ascuns sub o carcasă complet neatrăgătoare. M-a impresionat modul în care Ian, după o noapte de pasiune, s-a străduit și a reușit să are întreg ogorul deși, la prima încercare, a fost aruncat direct în țărână de măgarul cel îndărătnic.
”- Cât privește de ce am făcut-o, îi șopti la ureche, mozolindu-i lobul delicat, răspunsul nu poate fi decât unul singur, nici un bărbat care se respectă, nici măcar un pierde-vară bun de nimic ca mine – cel puțin așa mă consideri tu – nu-și va lăsa femeia să-și frângă spinarea făcând o muncă pe care ar trebui să o facă el însuși.”

Vă recomand această frumoasă și neobișnuită poveste de dragoste, plină de umor, care vă va binedispune și vă va face să credeți în suflete pereche, care reușesc să se găsească și să fie fericiți împreună dincolo de barierele impuse de statutul social și de granițele geografice.

”- Oh, Susannah, ești un înger, se bucură Mandy, ca un copil.
– Nu, scumpa mea, eu nu sunt îngerul nimănui.
– Ba da, Susannah, ești, spuse Ian, luându-i mână și ducând-o la buze. Ești îngerul meu.”

Autor: Tyna

Dorinţă împlinită de Pamela MorsiDorinta implinita de Pamela Morsi

Titlul original: Garters (Jartiere)
Editura FLAMINGO GD
Nr. pagini: 447 
Traducere: Anca Ricus
An apariție în România: 1995

Pamela Morsi scrie despre viață și dragoste cu un zâmbet în colțul gurii, cu duioșie și mai presus de toate, cu bucurie” – Romantic Times

Totdeauna îmi dă plăcutul sentiment că am vizitat casa unor prieteni” – Heartland Critiques

Absolut încântătoare prin acțiune și personaje” – Heartland Critiques

”O nouă invitație pe care ne-o adresează și o nouă reușită de prestigiu. O poveste de dragoste care te cucerește prin savoarea ei. O tentație greu de refuzat.” – Rendezvous

Poveștile ei de dragoste sunt pline de căldură și umor dar… mai ales iremediabil romantice” – Rendezvous

Esme Crabb era o tânără de șaisprezece ani, care rămăsese orfană de mamă de la vârsta de opt ani și, tot de atunci, se luptase cu greutățile vieții. Tatăl ei, Yohan, era un om bun, dar era considerat cel mai leneș om din Vader, sătucul în care locuiau. Nu făcea nimic toată ziua decât să compună cântece și să le interpreteze la vioară. Surorile ei gemene, Agrippa și Adelaide, mai mari decât ea cu un an, îi semănaseră tatălui lor. Fermecătoare și vesele, nu-și făceau nici un fel de griji pentru ziua de mâine, bucurându-se de fiecare clipă trăită.
După moartea mamei, neputând să întrețină gospodăria, întrucât nu mai avea cine să lucreze pământul, se retrăseseră în munți, unde își încropiseră o locuință într-o grotă, protejând-o de bine, de rău, cu niște crengi. Esme nu avusese încotro și trebuise să își asume partea practică a casei lor, dereticând toată ziua și încropind mâncarea din puținul pe care îl aveau la dispoziție.
Când însă în peisaj intrase Armon Hightower, un pierde-vară ca nimeni altul, care părea îndrăgostit de amândouă gemenele în aceeași măsură ca și ele de el, Esme a realizat că trebuie să găsească o soluție radicală, înainte de a se trezi cu o nuntă dublă, cu același ginere în rolul principal. Plus că și dacă Armon s-ar fi hotărât în final doar la una dintre gemene, Esme era convinsă că aceasta, în timp, ar fi ajuns la fel de nefericită ca și mama ei, care se epuizase muncind pe rupte după ce se îndrăgostise iremediabil de Yohan, un om fermecător, dar complet iresponsabil.
Soluția găsită de Esme este foarte simplă. Ea se va căsători cu Cleavis Rhy, un tânăr de douăzeci și șase de ani, care deținea băcănia din sat și avea o casă impunătoare, în care sigur ar fi încăput cu toții, iar tatăl ei putea să stea pe verandă și să cânte toată ziua. Un plan fără cusur, singura problemă era că cei doi abia dacă schimaseră două vorbe până atunci.

Optimistă și plină de încredere în reușita planului ei, Esme a intrat plină de curaj în băcănie și uitându-se drept la el îi zice: ”Nu vrei să ne luăm?” Văzând privirea lui îngrozită, Esme începe să se bâlbâie și îi zice ca adineaori a întrebat dacă are gem de coacăze. Necăjita, realizează cât de utopic era planul ei. În fond, n-avea nimic cu care să îl atragă, era o fată săracă, cu haine ponosite, care nici măcar nu era fermecătoare ca surorile ei, în jurul cărora roiau bărbații ca muștele. Tocmai se pregătea să plece, aranjându-și ciorapii care-i căzuseră până la glezne, în lipsa unor jartiere care să-i susțină, când îl observă pe Cleavis holbându-se la ea. Hopa! Se pare că avea, totuși, un atu.
”Asta era. Dorința. O armă neașteptată.”
Înveselită brusc, îi spune, folosindu-se de cuvintele pe care le adresea el clienților:
– Dacă ați văzut ceva care să vă placă, spuneți-mi.”
Zilele următoare, Esme își anunță familia că vor trebui să se descurce o perioadă fără ea, că ea are treabă în sat. Drept urmare, Cleavis se va trezi cu ea pe urmele lui oriunde se ducea. Cleavis avea o pasiune pentru piscicultură, amenajându-și o crescătorie de păstrăvi cărora le studia comportamentul. Pe când le dădea mâncare peștilor se trezește cu Esme lângă el. Încântat de interesul ei cu privire la viața păstrăvilor, Cleavis o învață cum să le dea mâncare fără sa-i sperie. Ajunsă aproape de el, Esme nu se poate abține. Se aruncă asupra lui și începe să îl sărute cu pasiune. Deși profund atras de ea, Cleavis rezistă eroic. Planul lui era să se însoare cu fiica pastorului, Sophrona, și nu dorea să o compromită pe Esme.

A doua zi însă, Cleavis se trezește cu ea în băcănie. Senină, îl anunță că dorește să îl răsplătească pentru faptul că le-a dat, de atâtea ori, mâncare pe datorie, și că s-a hotărât să îl ajute la treburile pe care le are. Ca o salariată conștiincioasă, începe să facă curățenie, să rearanjeze marfa pe rafturi și să interacționeze cu clienții. Cleavis nu are inima să o dea afară și, în curând, constată cu surprindere că Esme are simțul afacerilor, reușind să vândă cu ușurință produsele greu vandabile și mărfurile scumpe.
Esme nu se limitează doar la magazin. Îl urmărește peste tot. Astfel, pe când Cleavis se afla în vizită la Sophrona, cu care purta o conversație politicoasă pe teme absolut plictisitoare, observă cu stupoare că Esme era cocoțată pe o creangă din pomul sub care ei stăteau, oferindu-i o priveliște de neegalat a picioarelor ei. Profitând de intrarea Sophronei în casă pentru a aduce limonadă, Cleavis o ia la rost ce caută acolo. Nonșalantă, Esme îi răspunde că a vrut să vadă cum se descurcă el și îi reproșează că poartă o conversație sclifosită cu o fată în loc să o sărute. Provocat la culme, Cleavis se repede asupra Sophronei când aceasta se întoarce și o sărută cu pasiune, alegându-se cu o palmă indignată din partea acesateia. Tristă, Esme se gândește cât de nedreaptă e viața. Ea făcuse toată munca și alta profitase de pe urma ei și nici măcar nu apreciase. Se duce spășită după Cleavis și îi spune că îi pare rău de ce s-a întâmplat. Surescitat, Cleavis o sărută cu pasiune, făcând-o să se simtă în al nouălea cer, după care îi spune însă că și-a dat seama ce urmărește ea dar acest lucru nu este posibil întrucât el dorește să se căsătorească cu altcineva.
Esme nu se dă bătută. Până la urmă trebuie să-i reușească ei curtarea asta și să-l convingă că cel mai bun lucru pentru el este să se căsătorească cu ea, mai ales că ea se îndrăgostise la nebunie de el. Profită de un moment când erau singuri în magazin și începe din nou să-și aranjeze ciorapii. Nervos și stârnit, Cleavis îi spune că îi interzice să mai facă acest lucru în fața lui. Esme se justifică spunându-i că nu are încotro, întrucât ciorapii îi cad în permanență. Cleavis se duce precipitat la un sertar, ia o pereche de jartiere de dantelă și i le dă, spunându-i să-și fixeze odata ciorapii să nu-i mai cadă. Esme este în culmea fericirii. Niciodată nu a mai avut un lucru atât de fin și de frumos. Cu lacrimi de bucurie pe obraz, pleacă să găsească un loc unde să își pună jartierele. În ușa magazinului se ciocnește însă de una dintre bârfitoarele de frunte ale satului care, observând ce are Esme în mână și aflând că sunt cadou de la Cleavis, este indignată la culme de legătura sordidă pe care tocmai a descoperit-o și împrăștie bârfa cu mult entuziasm. Întreaga comunitate este revoltată de indecența săvârșită sub ochii lor. Cleavis era un bărbat onorabil și responsabil. Își dă seama că singura soluție în situația dată este să se însoare cu ea, întrucât în ochii tuturor ea era compromisă fără tăgadă.
După nuntă, supărat că a fost păcălit, se culcă cu spatele la ea, nedorind să o atingă. Dimineața pleacă la magazin unde, peste puțin timp, apare bineînțeles Esme, proaspătă și plină de strălucire. Cleavis nu mai încearcă să reziste atracției pe care o simte față de ea. Dă practic afară pe ușă un client sosit inoportun, zicându-i că va închide magazinul toată ziua, întrucât s-a hotărât să facă un inventar. Esme îi mărturisește că în preajma lui are niște senzații tare ciudate, simte în permanență o căldură și niște furnicături. Când își dă seama ce îi descrie, Cleavis este mișcat de inocența ei și nu se poate abține să nu o tachineze, zicându-i că probabil are pureci. Esme este indignată la culme, cum poate el să afirme așa ceva, când ea este o persoană așa de curată? Cleavis o liniștește, zicându-i că sunt niște pureci mai speciali, de care el o poate scăpa cu ușurință. Pentru a fi cât mai convingător, îi face o demonstrație practică, folosind podeaua drept pat și o bucată de mătase pe post de saltea.
Pentru cei doi urmează o perioadă idilică, în care se simt tot mai bine unul cu celălalt.
”Înțelegând că nu degeaba spun oamenii despre prima lună de căsătorie că este ‘luna de miere’, Cleav era mulțumit. Oricâte rețineri ar fi avut s-o ia pe Esme de nevastă, se evaporaseră toate ca urmele unei ploi de vară sub soarele arzător. Era iubitoare, plină de înțelegere, știa de glumă și nerăbdătoare să-i simtă atingerea. În mod surprinzător, se simțea mai relaxat în prezența ei decât a oricărei alte persoane.”
După o săptămână însă, Esme întreabă nerăbdătoare când poate să vină familia ei să locuiască împreună cu ei. Cleavis, nedumerit, îi răspunde că nu s-a gândit la acest lucru întrucât nu este un lucru obișnuit ca familia miresei să vină să stea cu ea. Revoltată, Esme îi răspunde că de la bun început s-a gândit să îi ia, doar nu s-a măritat să-i fie bine doar ei. Cleavis acceptă și face risipă de cadouri pentru familia ei, dar este îndurerat. Se gândește că, în timp ce el se îndrăgostise din ce în ce mai tare de ea, Esme îl luase de soț doar pentru averea lui. Esme, la rândul ei, realizează că el se poartă mult mai rece cu ea, dar consideră că acest lucru se datorează faptului că lui, un om instruit care făcuse școala la oraș, îi era rușine cu ea, o fată simplă de la munte, needucată.

Vă las să descoperiți în continuare cum se vor desfășura lucrurile după ce zgomotoasa ei familie s-a instalat cu mult entuziasm în casa lor, cum a reacționat mama lui la neașteptata invazie, ce vor face în continuare gemenele cu înflăcăratul lor curtezan.

Vor urma multe momente amuzante, o neașteptată poveste de dragoste ia naștere în plan secundar, iar gemenele își vor găsi și ele, în cele din urmă, perechea.

M-am distrat realizând cât de relativ este un lucru, totul ținând de perspectiva din care privești, când prietenul lui Cleavis, venit de la oraș, aflând de pasiunea pentru muzică a lui Yohan, a zis că și bunicul lui tot asta fusese, muzician, cântase la corn în orchestra simfonică din Philadelphia, fiind un om foarte respectat în meseria lui, asta în timp ce Yohann era considerat cel mai leneș om din sat. Fetele lui au fost extrem de încântate de acest nou punct de vedere.

Esme și Cleavis formează un cuplu adorabil, mi-a plăcut foarte mult cum au reușit să își depășească neînțelegerile dintre ei, demonstrând că atunci când apare o dragoste adevărată barierele pot fi înlăturate cu ușurință, fiecare dintre ei depunând toate eforturile pentru a-i fi pe placul celuilalt.

Finalul pe mine m-a făcut să râd în hohote, înseninându-mi o zi proastă pe care o avusesem. Și de această dată avem ca bonus un epilog foarte satisfăcător pentru a afla evoluția personajelor în timp. M-am amuzat citind că un pierde-vară notoriu a ajuns un pastor respectat: ”cei mai buni dintre oamenii bisericii se nasc din cei mai mari păcătoși.”

Vă recomand această fermecătoare poveste de dragoste, caldă și duioasă, și sper ca această carte să vă amuze la fel de mult ca și pe mine.

Autor: Tyna

by -
10

Ceva de împrumut de Emily GiffinCeva de imprumut de Emily Giffin

Titlul original: Something Borrowed
Editura Litera
Nr. pagini: 462 pagini
Traducere: Cristina Tache
An apariţie în România: 2010

Emily Giffin a absolvit Wake Forest University, Carolina de Nord, şi University of Virginia School of Law. După ce a practicat avocatura la o firmă din Manhattan vreme de câţiva ani, s-a mutat la Londra şi s-a apucat de scris.
Cele şase romane ale sale – Ceva de imprumut (2004), Something blue (2005), Baby proof (2006), Love the one you’re with (2008), Heart of the Matter (2010), Where We Belong (2012) – au intrat în lista New York Times a celor mai bine vândute romane. Mai mult decât atât, carţile lui Emily Griffin au fost publicate în douăzeci şi patru de ţări.

Ceva de împrumut este romanul său de debut şi a cunoscut imediat un succes fulminant, situându-se pe locuri fruntaşe în topurile întocmite de Goodreads referitoare la categoria chick-lit. În 2011 s-a realizat filmul Something Borrowed, al cărui scenariu are la bază acest roman, cu Kate Hudson, Ginnifer Godwin şi Colin Egglesfield în rolurile principale.

Încântătoare, surprinzător de captivantă şi de reală“ – Glamour

„Nu trebuie să fii îndrăgostită de iubitul celei mai bune prietene pentru a preţui acest roman… Ai în faţa ta o carte pe care n-ai să mai vrei să o laşi din mână şi de a cărei eroină te vei ataşa negreşit. Mi-a plăcut la nebunie.“ – Lauren Weisberger (Diavolul se îmbracă de la Prada)

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva lui Rachel White, o tânără avocată din Manhattan. La aniversarea zilei ei de treizeci de ani, în luna mai, cea mai bună prietenă a ei, Darcy, i-a organizat o petrecere surpriză. Rachel şi Darcy erau cele mai bune prietene încă din copilărie şi împărţeau numeroase amintiri.
Darcy fusese dintotdeauna cea mai norocoasă dintre ele. Avea un corp perfect, haine care îi veneau turnate, se bronza mai repede, părul i se aranja mai uşor, era sociabilă, populară, iar băieţii roiau în jurul ei. Părea că se născuse sub o stea norocoasă, era suficient să îşi dorească un lucru şi acela îi cădea la picioare. Acum avea o slujbă fabuloasă în PR, unde trebuia să organizeze petreceri şi se distra în permanenţă, un logodnic superb, Dex, care fusese cel mai bun prieten în facultate a lui Rachel. De altfel, chiar Rachel le făcuse cunoştinţă celor doi, în urmă cu şase ani.
Rachel, în schimb, era mai degrabă timidă şi retrasă şi alesese dintotdeauna calea cea dreaptă şi plictisitoare. Inteligentă şi capabilă, învăţase pe rupte, muncise din greu, iar slujba ei actuală o solicita până la epuizare. Nu putea renunţa însă la ea, întrucât trebuia să îşi achite împrumuturile făcute pentru studii. Până la această vârstă nu avusese decât trei iubiţi, iar relaţiile nu duraseră prea mult.
La petrecere, Darcy este, ca de obicei, în centrul atenţiei. Exagerează însă cu numărul de pahare iar logodnicul ei Dex, grijuliu, o duce acasă. Se întoarce însă pentru a recupera geanta pe care Darcy şi-o uitase acolo. Dex şi Rachel pleacă împreună la un bar din apropiere, să mai depene amintiri şi să mai prelungească puţin petrecerea. După mai multe pahare băute, cei doi ajung în patul lui Rachel. Dimineaţa, Rachel este îngrozită de ce a putut să facă. Dex pleacă la Darcy, care nu bănuieşte nimic, cei doi scăpând basma curată.
Surprinzător, Rachel nu se simte atât de vinovată pe cât consideră că ar fi trebuit. Dintotdeauna îl plăcuse pe Dex dar, convinsă că un bărbat atât de perfect nu ar putea fi niciodată atras de ea, păstrase distanţa chiar când, în facultate, el îi trimisese anumite semnale ce arătau că ar fi fost interesat de ea. Îl lăudase însă de multe ori în faţa lui Darcy, care insistase să-l cunoască. La scurt timp după aceea, Dex şi Darcy formau un cuplu. Scenariul nu era nou. Primul băiat de care îi placuse lui Rachel era Ethan, coleg de clasă cu ele. Cu multă uşurinţă, Darcy reuşise să-i atragă atenţia asupra ei, legând rapid o prietenie ce nu durase mai mult de două săptămâni, dar care îi frânsese inima lui Rachel pentru prima dată.
Rachel era hotărâtă să ascundă aventura de o noapte într-un colţişor al memoriei şi să se prefacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul o ia razna însă când Dex o sună şi îi spune că el nu a fost beat când a ajuns cu ea în pat. Din una în alta, cei doi ajung să se culce din nou, de data asta amândoi fiind conştienţi. Legătura continuă, pe ascuns, din ce în ce mai înflăcărat, cei doi îşi fac declaraţii de dragoste, se înţeleg perfect, sunt compatibili în multe privinţe, dar nu se grăbesc să lămurească lucrurile. Nunta urma să aibă loc în septembrie şi pregătirile erau în toi, iar Rachel trebuia să o consilieze pe Darcy cu privire la tot felul de amănunte, simţindu-se uşor meschină pentru faptul că spera în sinea ei ca totul să se anuleze.

Ce se va întâmpla în continuare? Cum va scăpa Rachel din dilema în care se afla? Indiferent de cursul lucrurilor, ea îşi va pierde fie marea dragoste, fie cea mai bună prietenă.
Vă invit să descoperiţi deznodământul în carte.

Romanul este antrenant, nu îţi vine să îl laşi din mână, te ţine în priză până la sfârşit.
Mi-a plăcut că, deşi lucrurile se precipită de mai multe ori, luând diverse întorsături, nici unul din cei implicaţi nu o ia în tragic, adaptându-se din mers. În final, cumva nimeni nu rămâne cu inima frântă.

Deşi am simpatizat-o, nu am rezonat prea bine cu eroina cărţii. Rachel mi s-a părut prea pasivă, prea nesigură pe ea. În locul ei aş fi pus mult mai repede piciorul în prag să clarific situaţia. Totuşi, i-am înţeles întrucâtva motivaţiile şi mi-a părut rău de ea. De mic copil a stat în umbra lui Darcy, fiind copleşită de personalitatea acesteia, lucru care a reuşit să sădească în ea o totală lipsă de încredere în sine. În subconştientul ei era aproape convinsă că Dex nu o să o aleagă niciodată pe ea în detrimentul lui Darcy, aşa că se complace într-o situaţie ambiguă, prelungind-o cât mai mult, dorind să fure cât mai multe momente de fericire de care să îşi amintească ulterior. M-am bucurat când a reuşit în sfârşit să dea dovadă de tărie de caracter şi să forţeze lucrurile.

Dex pare bărbatul perfect, chipeş, fermecător, carismatic, inteligent şi amuzant. Totuşi, pe mine m-a dezamăgit că a oscilat atât de mult până să ia o hotărâre, adâncindu-i nesiguranţa lui Rachel. La un moment dat a reuşit să mă enerveze de-a dreptul. Noroc că s-a revanşat la final, când a reuşit să vadă clar lucrurile şi a luat decizia corectă.

Darcy nu e o fată chiar aşa de rea, doar că e extrem de egoistă, răsfăţată, manipulatoare, obişnuită de mic copil ca toate dorinţele să i se îndeplinească. Iar faptul că cei din jur i-au cântat în permanenţă în strună nu a ajutat-o deloc să-şi vadă defectele şi să se schimbe. Rachel a suferit în tăcere de cele mai multe ori din cauza ei, dar nu i-a spus răspicat în faţă ce a deranjat-o. În următoarea carte din serie, ”Something Blue”, pe care mi-aş dori mult ca editura să o traducă, se pare ca Darcy îşi va primi binemeritata lecţie, lucru care o va ajuta să se transforme şi, astfel, să îşi găsească şi ea adevărata dragoste.

Mi-au plăcut mult Ethan şi Hillary. Amândoi se dovedesc prieteni de nădejde pentru Rachel care, copleşită de sentimente de vinovăţie şi ambiguitate în legătură cu faptul că avea o aventură cu logodnicul celei mai bune prietene ale sale, le mărturiseşte acestora, pe rând, întreaga situaţie. Departe de a o judeca, ambii o susţin necondiţionat, ajutând-o să perceapă corect datele problemei. Mi-a plăcut când Hillary l-a tachinat fără milă pe Dex la o ieşire cu prietenii, folosindu-se de cuvinte cu două înţelesuri, pentru a-i da de înţeles că ştie ce se întâmplă şi îi dezaprobă duplicitatea:
”- Ce comanzi? îl întreb în timp ce studiază meniul.
Refuză să-şi ridice privirea.
– Nu ştiu sigur.
– Păi, încearcă să te hotărăşti, mormăie Hillary. De ce nu comanzi două feluri?”
Ethan, la rândul lui, cunoscând bine adevărata personalitate a lui Darcy, o ajută pe Rachel să scape de sentimentele de vinovăţie, aducându-i aminte şi făcând-o să le vadă într-o altă lumină nenumăratele întâmplări în care Darcy o minţise şi o manipulase.
Nu poţi să nu te întrebi: de fapt, cine de la cine îl împrumutase pe Dex?

Cartea ne oferă un cocktail de sentimente de prietenie, dragoste, trădare, nesiguranţă, solidaritate, speranţă, reuşind să captiveze cititorul, oferindu-i o lectură uşoară, amuzantă şi deconectantă.

Ceva de imprumut foto

targulcartii.ro

Cartea Ceva de împrumut de Emily Giffin este oferită pentru recenzie de TârgulCărții.ro. Cartea poate fi comanda de pe librăria/anticariat online www.targulcarti.ro. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei/anticariatului online urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
8

Haimanaua de Pamela-MorsiHaimanaua de Pamela Morsi

Titlul original: Runabout
Editura FLAMINGO GD
Nr. pagini: 414 pagini
Traducere: Anca Ricus
An apariție în România : 1994

Pamela Morsi este o autoare remarcabilă a anilor ’90, care a reușit să-și încânte cititorii din întreaga lume cu povești pline de farmec și duioșie, scrise cu mult umor.

Când vine vorba de dragoste Pamela Morsi este o maestră greu de egalat” – Romantic Times
Sub pana doamnei Morsi poveștile de dragoste din epoci trecute capătă o certă notă de prospețime… remarcabil.” – Rendezvous

Haimanaua” face parte din seria Wild Oats, din care prima carte a fost ”Ritualul dragostei”.

Acțiunea cărții se petrece în anul 1916 în orășelul Prattville (fost Dead Dog), statul Oklahoma.
La sfârșitul cărții ”Ritualul dragostei” am aflat că Luther și Cora Briggs divorțaseră întrucât ea aflase că el era însurat cu o indiană Cherokee conform obiceiurilor tribului acesteia, ba mai mult, avea și doi băieți cu ea, unul de opt ani și unul abia născut, evident făcut în anul când el era însurat cu ea. La opt ani după divorț, cei doi băieți, Luther și Arthel, au apărut în orășel, căutând-o pe bunica lor Maimie, întrucât ambii părinți muriseră în urma epidemiei de difterie din acel an. În timp ce Luther era leit taică-său, brunet cu ochi albaștri, Arthel își arăta din plin sângele indian ce îi curgea prin vene. Maimie i-a respins pe băieți, oripilată că secretul fiului ei a ieșit la iveală, astfel că aceștia au fost preluați de reverendul Bruder, care i-a găzduit în casa lui timp de un an, după care Maimie a murit, lăsându-i întreaga avere lui Luther și ignorându-l complet pe Arthel. Profund supărat de hotărârea bătrânei de a-i ignora fratele, Luther a donat casa în care stătuse aceasta unui spital, dar banii i-a investit cu mult talent, astfel că acum, la douăzeci și șase de ani, deținea o cârciumă ce îi aducea profit, avea un atelier auto, fiind un excelent mecanic, și cumpărase o clădire pe strada principală, căreia nu-i dăduse încă o destinație. M-am distrat pe parcursul cărții cum toți din jur aveau tot felul de idei cu ce trebuia să facă el în clădirea respectivă și veneau rând pe rând la el cu diverse planuri de afaceri. Vă las să descoperiți la finalul cărții ce destinație îi va da, până la urmă.

Tulsa May, fiica reverendului Bruder, rămăsese prietena lui cea mai bună. Luther nu uitase niciodată bunătatea cu care ea îl întâmpinase când sosise în oraș. La douăzeci și cinci de ani, cu părul roșu ca morcovul și o ditamai strungăreață între dinții din față, Tulsa nu era considerată prea atrăgătoare de cei din jur. Dacă la asta adăugăm o inteligență sclipitoare și o fire independentă, plus faptul că era redactor la ziarul local, nu era de mirare că bărbații nu se înghesuiseră să o curteze, fiind mai degrabă intimidați de ea. Astfel că atunci când Odie Foote, un doctor de treizeci și cinci de ani, o ceruse în căsătorie, Tulsa se grăbise să accepte. Își dorea foarte mult să aibă copii și asta i se părea o ultimă șansă de a-și întemeia o familie. Din păcate, Odie Foote s-a speriat înainte de căsătorie văzându-i opiniile sale revoluționare și a rupt logodna. Supusă bârfelor întregului orășel, era greu de crezut că Tulsa va mai primi vreo altă cerere în căsătorie. Dar bunul ei prieten Luther doar nu era să o lase la greu. A venit imediat cu ideea ca el să se prefacă să o curteze. Chipeș și irezistibil, cu un succes nebun la femei, faptul că el era interesat de ea avea să atragă atenția în mod sigur micii comunități. După un timp rezonabil, ea urma să găsească un pretext și să rupă relația cu el și să aleagă pe unul dintre curtezanii ce sigur urmau să apară.
Planul părea fără cusur, dar Tulsa era îndrăgostită până peste cap de Luther din momentul în care îl cunoscuse. Se resemnase însă demult că el nu va avea niciodată sentimente romantice pentru ea. Prefăcătoria asta avea să îi dea Tulsei mari bătăi de cap și de… inimă. Iar când, pentru a-și juca rolul cât mai credibil, Luther o sărută în fața celorlalți la o petrecere în aer liber, o face să își piardă și somnul, pe deasupra! La rândul lui Luther are un vis erotic cu Tulsa, din care se trezește îngrozit și își toarnă apă rece în cap. El o considerase pe Tulsa ca pe o soră și era convinsă că ea îl vede tot ca pe un frate, așa că este buimăcit de noile sentimente, pe care le consideră aproape un sacrilegiu. Ținea mult la Tulsa și dorea ca ea să își găsească un bărbat de treabă cu care să se mărite. Iar el nu avea de gând să se însoare încă mulți ani de acum încolo, considerându-se răspunzător pentru fratele său, pe care dorea să îl trimită la colegiu.

În plan secundar ne delectăm cu încă două povești de dragoste. Arthel, fratele lui Luther, și Maybelle, fiica băcanului, sunt doi tineri nebunatici care, pe cât de mult se iubesc, pe atât de tare se tachinează. Dragostea lor cu năbădăi va da un impuls neașteptat relației dintre Tulsa și Luther la un moment dat, dar vă las să descoperiți singuri despre ce este vorba.
O neașteptată compatibilitate ia naștere între Emma, fosta amantă a lui Luther, și Odie Foote, două personaje imperfecte, care fac mai multe greșeli la un moment dat, dar până la urmă, fiecare merită o a doua șansă la fericire.

Mi-a plăcut momentul în care Arthel l-a înfruntat pe Luther, spunându-i că este opțiunea lui ce vrea să facă în viață și că își asumă responsabilitatea deciziilor sale, bune sau proaste.
Luther, fermecător și extrem de responsabil, descoperă pe pielea lui că și cele mai minuțioase planuri, elaborate cu multă meticulozitate, pot fi răsturnate într-o clipă când apare pe neașteptate dragostea.
Tulsa este încântătoare cu optimismul ei incurabil, încăpățânându-se să vadă partea bună a lucrurilor în orice situație, lucru care se reflectă din plin și în articolele din ziar pe care le elaboreaza: ”Nici o victimă în incendiul izbucnit in timpul nopții.”

Viața micuțului orășel este redată cu multă acuratețe, ne sunt descrise străduțele, casele, obiceiurile și interacțiunea dintre membrii comunității, iar noi suntem cuceriți irezistibil de farmecul molcolm al acelor vremuri.
M-am bucurat să-i reîntâlnesc în carte pe Cora și Jedwin din ”Ritualul dragostei”, la fel de îndrăgostiți unul de celălalt, având patru copii și o afacere profitabilă cu flori. Amelia, mama lui Jedwin, este mult mai înțeleaptă în urma căsătoriei cu Hayword, iar acesta este la fel de mucalit ca întotdeauna.
În caz că vă întrebați, Haimanaua este, de fapt, o mașină pe care Luther o dăduse Tulsei să o conducă. Unul din primele modele apărute, Haimanaua pare să aibă o personalitate proprie, stricându-se când îți e lumea mai dragă, punându-i la grea încercare abilitățile de mecanic ale lui Luther. Ingeniozitatea acestuia nu are limite, astfel că, aflat în plin câmp și trebuind să improvizeze o curea, Luther va găsi soluția salvatoare: sutienul Tulsei!

Deznodământul este, bineînțeles, cu happy-end și avem parte și de un epilog care să ne ofere indicii despre evoluția ulterioară a personajelor, la fel ca și în prima carte din serie.

Vă recomand această poveste caldă ca o zi de vară, plină de un umor irezistibil, care mie, cel puțin, a reușit să îmi însenineze o zi mohorâtă de toamnă.

Autor: Tyna

by -
8

Ritualul dragostei de Pamela MorsiRitualul dragostei de Pamela Morsi

Editura FLAMINGO GD
Nr. pagini:
Traducere: Vali Florescu
Titlul original: Wild Oats
An apariție în România: 1994

Pamela Morsi și-a obținut recunoașterea prin umorul picant al poveștilor sale romantice, pline de căldură și duioșie, pe care le creionează cu multă măiestrie, surprinzându-ne cu originalitatea plină de vervă a personajelor sale, oameni obișnuiți care luptă să își găsească dragostea și drumul în viață.

O voce de prestigiu în romanul de dragoste” – Sandra Brown

” I-am citit toate romanele și i-am savurat fiecare cuvânt” – Jude Deveraux

Ritualul dragostei” face parte din seria Wild Oats, din care mai face parte și ”Haimanaua”.

Acțiunea cărții se petrece în anul 1906 în orășelul Dead Dog, din statul Oklahoma.

Jedwin Sparrow este un tânăr de douăzeci și patru de ani, care a moștenit afacerea de pompe funebre de la tatăl său. Mama lui, Amelia Pratt, fusese o tânără fermecătoare de șaisprezece ani când se căsătorise cu tatăl lui, de trei ori mai în vârstă. Ambițioasă din cale afară, fusese extrem de recunoscătoare sorții pentru șansa ce-i fusese oferită, plecând de la ferma de porci a tatălui său. Jedwin se gândea adeseori cu tristețe că el ar fi preferat oricând afacerea cu porcii antreprenoriatului de pompe funebre. Deși își iubise tatăl și dorise să îi facă pe plac, nu suporta să stea în preajma morților. Avea toate cunoștințele teoretice necesare pentru îmbălsămare, obținând o diplomă în acest sens, dar imediat ce tatăl lui murise își luase un angajat, pe Hayword Puser, care făcea toate pregătirile necesare pentru înmormântare, Jedwin ocupându-se doar de partea administrativă a afacerii.

Liniștea micuțului orășel fusese zgâlțâită în urmă cu opt ani, când Luther Briggs, unicul fiu al matroanei de vază a orașului, Maimie Briggs, divorțase de soția sa Cora și plecase lasându-i acesteia căsuța în care locuiau. În lipsa oricărei declarații publice a persoanelor implicate în scandal, morișca de bârfe se pornise, iar concluzia trasă era una singură: mai mult ca sigur Cora își înșelase soțul, iar acesta aflase și o părăsise. Drept urmare, toată comunitatea se grăbise să o pună la zid, punându-i o etichetă de femeie ușoară și tratând-o ca atare, izolând-o.

Jedwin avusese numeroase fantezii amoroase legate de Cora de-a lungul celor opt ani de zile, până a reușit să își ia inima în dinți și să îi facă o vizită. Roșind și bâlbâindu-se, Jedwin îi zice că ar putea să îi ofere un mic ajutor lunar, o sumă în bani pe care ea să o folosească după cum crede ea de cuviință, în schimbul…, frământându-și mâinile și nereușind să își ducă ideea până la capăt.
”- Domnule Sparrow. Ea i se adresă pe un ton blând, privindu-l drept în ochi. Îmi faceți cumva o propunere indecentă?
– Da, doamnă.”
Cora este revoltată. Nu făcuse nimic să merite acea reputație ce o căpătase și, totuși, nu era prima propunere de acest gen pe care o primise. Te întristezi când realizezi nedreptatea și ipocrizia acelor vremuri.
”Dacă o femeie face o greșeală cât de mică, este distrusă pe viață. Un bărbat, în schimb, se poate tăvăli cât vrea în păcat, scandal, imoralitate, iar cel mai rău lucru este să se bârfească puțin despre el în dosul unui evantai negru. Era o lecție pe care Cora o învățase greu, dar pe care n-o putea uita.”
Primul ei impuls este să îl dea afară pe ușă, cu multă indignare. În fond, era și mai mare decât el, având douăzeci și nouă de ani. Dar, imediat, o idee prinde contur. Ar fi o ocazie ideală să se răzbune pe Amelia, mama lui Jedwin și verișoară îndepărtată cu Maimie, fosta ei soacră. Aceasta răspândise cele mai multe bârfe răutăcioase cu privire la ea și o tratase cu multă aroganță, dornică să intre în grațiile ilustrei ei rude, care nu o lăsase niciodată să uite originea ei modestă. Ar fi fost o mare lovitură pentru Amelia ca opinia publică să afle că fiul ei se ținea după ea. Iar Jedwin merita și el o pedeapsă, pentru obrăznicia lui. Așa că se preface că ar fi de acord să ia în calcul propunerea lui, cu condiția ca el să o curteze.
”Bănuiesc că știți la ce mă refer. Surâzând, își aranjă părul de la tâmple și își fixă agrafele. Galanteria include flirt și poezie, momente lungi de tăcere în doi și priviri pline de dor.”
Astfel că a doua zi Jedwin se prezintă la ea la ceai, convins fiind că după un ceas de conversație plicticoasă, va ajunge în sfârșit la paradisul visat. Însă, la prima încercare de a o atinge, Cora îl dă afară pe ușă, zicându-i să nu se mai întoarcă niciodată, dându-și seama că nu poate să continue această mascaradă.
Dar Jedwin nu este bărbatul care să se dea bătut așa ușor. Convins că s-a pripit și nu a făcut cum trebuie ritualul de curtare, este hotărât să persevereze. Doar flori avea la dispoziție ca nimeni altul, prin natura meseriei, iar poezii cât de greu poate fi să le faci?
În curând, Cora va descoperi pe pragul casei un buchet de trandafiri și un bilet cu o poezioară.
”Sunteți ca trandafirul
Frumos și-nmiresmat
Iar eu mult mai romantic
Decât v-ați așteptat
Vor mai urma și alte poezii și flori, Jedwin îi va repara gardul, pompa de apă, se va urca în pomi să scuture nucile. Încercările lui stângace de romantism o înveselesc pe Cora, alungându-i gândurile negre ce o stăpâneau. Singura ei sursă de venit erau produsele din gospodăria proprie, dar nimeni nu dorea să facă afaceri cu ea, de teama opiniei publice. Singurul care cumpăra de la ea era băcanul, dar și acela pe ascuns și la o treime din prețul obișnuit.

Vesel și mărinimos, puternic și bun, Jedwin o cucerește încetul cu încetul pe Cora, care ajunge să îi aștepte vizitele cu nerăbdare. Este înduioșată de răbdarea lui, de atenția cu care o înconjoară, de faptul că nu o forțează în nici un fel. Într-un moment de sinceritate, Cora îi mărturisește că la început a fost de acord să o viziteze doar pentru a o pedepsi pe mama lui. La rândul lui, Jedwin îi dezvăluie planurile lui de viitor, și anume că dorește să facă o afacere cu sere în care să cultive plante și să se căsătorească peste câțiva ani cu Tulsa May, fiica reverendului, o tânără de cincisprezece ani, pe care o simpatizează. Pe Cora însă o iubește din toată inima.
”- Doamnă Briggs, zice. Nu pot iubi mai mult de o femeie. Și deja vă iubesc pe dumneavoastră.”
Deși se întristează, Cora nu se supără. În fond, a știut de la bun început că nu poate fi vorba de căsătorie între ei. Și, îndrăgostindu-se de el, realizează că ceea ce își dorește de fapt este ca el să își găsească o fată fără de prihană cu care să se căsătorească și care să îl facă fericit. Dar până atunci, ar putea avea și ea felia ei de fericire, nu? Decide să își asume riscul și îl anunță pe Jedwin că e de acord ca el să îi fie amant. Hotărărea ei îl entuziasmează la culme pe înflăcăratul Jedwin, astfel că prima lor experiență amoroasă va dura mai puțin de … un minut! Dar Jedwin e un iubit generos, dornic de perfecționare, astfel ca lucrurile se vor îmbunătăți considerabil, iar cei doi vor petrece clipe pline de pasiune împreună.
Fericirea lor idilică va fi însă zguduită în curând, vigilenta comunitate bănuind că ea are un amant.

În plan secundar, o neașteptată poveste de dragoste se înfiripă între snoaba Amelia și mucalitul Hayword. Trecut prin multe încercări în viață, Hayword are mereu la îndemână o replică plină de înțelepciune și reușește să vadă dincolo de aparențe, descoperind că, dincolo de masca scorțoasă, Amelia ascunde o inimă bună. Deloc intimidat de încercările ei de a-l pune la punct, fiind deranjată de familiaritatea cu care i se adresa, Hayword îi precizează ca Jedwin e șeful lui și nu ea. Este amuzant momentul când el descoperă că ea are o măsea coaptă care o durea groaznic dar pe care îi era teamă să și-o scoată. O păcălește că îi pune o cataplasmă care să îi ia durerea cu mâna, dar când ea deschide gura o imobilizează urcându-se practic pe ea și îi scoate măseaua cu cleștele. Când ea, furioasă pe el că a păcălit-o încearcă să îl lovească cu genunchiul între picioare, Hayword îi spune, oarecum profetic:
”- Haideți, doamnă Mellie, nu mă jugăniți, îi spuse. Pentru că s-ar putea s-o regretăm amândoi.”

Vă invit să descoperiți în carte deznodământul. Vor mai urma câteva momente amuzante, altele dramatice și vom afla misterul a ce se întâmplase de fapt în urmă cu opt ani. Finalul e, bineînțeles, cu happy-end iar ca bonus avem un epilog petrecut în anul 1914, descoperind evoluția evenimentelor în timp.

Vă recomand această neobișnuită poveste de dragoste, care vă va amuza și înduioșa în același timp, în care personajele principale descoperă că pentru a-și găsi adevărata fericire trebuie să aibă curajul să lupte pentru ea, ascultându-și vocea inimii și ignorând părerile și prejudecățile celorlalți.

Autor: Tyna

by -
7

orice poveste e o divagaţie de la ceea ce nu e în poveste

La câinele fidel Jocuri și jucării de Alexandru Sincu

Editura Tracus Arte
Nr. pagini: 226
An apariție: 2015

Emigrat din România în 1984, Alexandru Sincu trăieşte de atunci la Paris. Figură legendară a Literelor din anii ’70 şi până la plecare, a fost unul dintre animatorii Cercului de semiotică şi un mare dascăl „socratic”.

Narațiune polițistă printre alte câteva, în jocul romanului La câinele fidel, desfășurat îndeosebi într-un club pentru pensionari cu pasiunea jocului și o prăvălioară unde se vând jocuri si jucării de altădată și de niciodată, două istorii închise una într-alta transformă lumea în care ești sau nu ești într-una în care poți să fii și totodată să nu fii. Asta îl pune în încurcătură pe detectivul care se străduie să dea de urma unui tânăr care lasă în urma lui ce n-a adus și pleacă fără să iasă pe ușă.
Romanul ‘La câinele fidel’ este o provocare și un deliciu.” – Matei Vișniec

Motto-ul cărții ”…Ogni storia e divagazione rispetto a quanto non e nella storia…” – Oreste Reis, în traducere ”…orice poveste e o divagaţie de la ceea ce nu e în poveste…”, ne dă un indiciu despre ceea ce vom întâlni în carte.

Subiectul cărții este simplu: membrii unui club pentru pensionari, toți având pasiunea jocului, se implică în rezolvarea misterului dispariției unui detectiv, Christian Martin.

Însă nimic nu era cum părea să fie. Ne speria gândul risipirii măruntului confort oferit de supunerea la regulile naive ale jocului adoptat cu pasiunea iubirii târzii. Am fi dorit să renunțăm la arbitrarul convențiilor, însă ne feream de improvizații. Ne întrebam mai mult în șoaptă ce ar fi fost de făcut ca să regăsim emoțiile care însoțiseră fiecare partidă, pierdută sau câștigată, beția victoriei meritate ori amărăciunea pierderii îndulcite de speranța unei revanșe.”

Un personaj cheie al cărții este Gusta Beck. În prăvălioara lui de jocuri și jucării și-a desfășurat detectivul Martin cea mai mare parte a anchetei privind furtul unui ghiozdan cu chip de câine de la un băiețel, Daniel Witteck.
În cea mai mare parte din roman asistăm la conversația dintre Gusta și detectivul Martin. Lui Gusta îi place mult să divagheze, astfel încât, în loc să răspundă simplu și concret la întrebări, pornește de la o idee pe care o dezvoltă, astfel că de la o întâmplare petrecută de curând ajungem la istorisiri ale unor fapte de mult petrecute, sunt amintite mai multe persoane și destinele acestora, iar în fiecare dintre aceste relatări întrezărim un înțeles ascuns. Multe fraze sunt cu tâlc, iar multe lucruri nu sunt ce par a fi la prima vedere.

”Prin urmare, îmbrăcați cum se nimerește, jucăm roluri despre care știm prea puțin ca să nu ne facem de râs în fața celor din jur, dacă nu și în forul nostru intim, așa cum se zice. Îngrijorați să nu ni se dea pe față adevărata înfățișare lăuntrică, nu cea pe care ne-o închipuim doar ca să ne simțim bine, ne împăunăm cu vorbe culese de la alții și ne amăgim că acelea ar ține loc de gând și de suflet.”

În final, lucrurile nu sunt clarificate. Primim multe indicii, dar, întocmai ca într-un joc cifrat, îți trebuie o cheie ca să pricepi răspunsul. Cartea ne transmite ideea că jocul e important, nu rezultatul în sine. Cu alte cuvinte, în viață nu contează atâta destinația, cât drumul parcurs.

Nu-i întotdeauna destul să urmezi pas cu pas calea sortită sau, dacă nu, pe cea aleasă de tine cu grijă ca să ajungi acolo unde îți dă inima ghes, unde ți se năzărește să-ți împlinești visul, fie locul acela tot atât de străin și îndepărtat pe cât e Mirzapur ori alt loc sub soare de care uneori e destul doar să fi auzit ca să vrei să-l cunoști și să-l faci al tău pentru un timp. Dacă nu chiar pentru toată viața. Te mai întorci o bucată de drum. Ceri un sfat în dreapta și în stânga. Dai o mână de ajutor când are cineva nevoie. Hoinărești pe unde vezi cu ochii. Dacă ești obosit, dai ocol pe vreo potecă lăturalnică și cauți culcuș. Iei aminte la oameni, la lucruri și la locuri nemaiîntâlnite sau prin apropierea cărora vei fi trecut cândva grăbit, fără să le bagi în seamă. Iar dacă ești nevoit să iei totul de la capăt, nu pregeți. N-ar fi deloc de mirare să descoperi locul visului tău acolo de unde ai pornit în căutarea lui. Pe acela însă nu-l recunoști cu adevărat dacă nu întârzii pintr-altele și nu-ți deschizi mintea și sufletul la tot ce e de învins și de știut. Iar drumul, oricât ar fi el de bătătorit, ca să fie cu adevărat al tău, se cere ales și urmat de unul singur. Calea străbătută cu credință a ta este pentru totdeauna. Dar cum să faci să nu te rătăcești fără călăuză?”

Editura Tracus Arte

Cartea La câinele fidel Jocuri și jucării de Alexandru Sincu  fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Tyna

by -
11

Dacă Hamlet ar merge astăzi cu metroul, surprins fiind de mulțimea de oameni cufundată în telefoanele mobile, ar exclama cu siguranță: ‘A fi sau a nu Wi-Fi? Asta e întrebarea!’ ”

A fi sau a nu Wi-Fi de Adrian VoicuA fi sau a nu Wi-Fi de Adrian Voicu

Editura Tracus Arte
Nr. pagini: 101
An apariție: 2015

Adrian Voicu este prozator, poet și dramaturg. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2012 și câștigător al numeroase distincții literare.

O prejudecată curentă ne spune că proza, pentru a fi bună, de succes, destinată clasicizării trebuie să fie lungă. Opera multor autori infirmă categoric un asemenea culoar de vedere îngust. Adrian Voicu se alătură acestor scriitori, între care desigur strălucesc I. L. Caragiale, cu „momentele” lui, Tudor Mușatescu și atîția alții, autohtoni sau străini. Să nu uităm că aparentul „roman” al lui Mircea Horia Simionescu, Dicționar onomastic, este de fapt o lungă serie de miniaturi, fiecare fiind, la nevoie, nucleul unui roman. O condiție ca asemenea fotograme epice (dar și dramatice) să se înfigă în mintea, inima și literatura cititorului este ca ele să aibă umor. Iar Adrian Voicu excelează la acest capitol ca și la cel al conducerii dialogului. Doar nu degeaba e și dramaturg. Citiți cu încredere micro-schițele lui Adrian Voicu și distrați-vă în voie!” – Horia Gârbea

”Citeşti, apoi o închizi, o laşi deoparte, te iei cu altele şi-apoi te trezeşti peste un ceas sau o zi că-ţi vin în minte fraze sau imagini din ea şi te regăseşti zâmbind.” – Claudiu Săvescu

    ”A fi sau a nu Wi-Fi” cuprinde mai multe micropovestioare umoristice, ușor ironice și chiar malițioase uneori. Temele abordate sunt diverse: prietenie, amor, adulter, plictiseala în cuplu, invidie, ipocrizie, mediul virtual, spațiul radio-TV, paradoxurile din filmele americane, gastronomie, slujbă, grijile cotidiene, politică etc.
Unele poante, chiar dacă nu identic în forma prezentată, le știam mai demult, altele m-au amuzat, altele m-au surprins cu un umor sec. Am remarcat și reinterpretările unor personaje, cum ar fi Sarsailă și Talpa Iadului, m-am distrat cu o Mioriță adaptată și cu basmul Capra cu trei iezi în varianta modernă.

Ca să vă faceți o idee, o să redau în continuare câteva micro-schițe.

 ”A fi sau a nu Wi-Fi
Dacă Hamlet ar merge astăzi cu metroul, surprins fiind de mulțimea de oameni cufundată în telefoanele mobile, ar exclama cu siguranță: ‘A fi sau a nu Wi-Fi? Asta e întrebarea!’

”Fuck-it!
Am fost la un film american al cărui generic zicea că-i interzis celor sub 15 ani.
În film, o puștoaică de 12 ani a împărțit cu dărnicie fuck-uri în stânga și în dreapta în reprize de câteva minute fiecare.
Întrebare: Ce învățăm noi de la măreața cultură americană?
Răspuns: Minorii au voie să înjure în filme, dar n-au voie să se uite la ele decât peste câțiva ani.”

”Paradoxul salariatului optimist
Decât să n-ai serviciu, mai bine să muncești pe gratis.”

”Misogin
– Domnule, ascultă la mine, femeile ne vor duce la pieire! Uite, omul a fost alungat din Rai din cauza unei femei, Troia a fost rasă din cauza unei femei, ca să nu-ți mai dau și exemple contemporane gen la volan sunt un dezastru, iar în politică sunt o reală nenorocire. Fără ele, ar fi liniște, ordine, armonie…
– Și, cu siguranță, n-ai fi existat nici tu…”

”Mucenici
El: Uite, mucenici! Abia aștept să facem și să mâncăm!
Ea: Abia aștept să facem și să pun pe Facebook!”

Plăcere
El, simțindu-se în formă, începe s-o dezmierde, s-o sărute pe colo, pe dincolo, din ce în ce, în ce, în ce… Atmosfera se încălzește treptat și în scurt timp ajunge să se încingă.
Ea îl împinge ușor în pat.
– Spune, dragostea mea, ce ți-ar plăcea să-ți fac?
El, pe spate, înnebunit de dorință.
– Orice, iubirea mea, orice ți-ar plăcea și ție…
Ea, după o clipă de gândire:
– O ciorbă de cartofi cu zeamă de varză?”

”Autostrăzi
Autostrăzile din țara mea sunt de trei feluri: cu două capete, cu un cap și fără cap.”

Cartea are puține pagini și se citește repede, o puteți strecura cu ușurință într-o pauză, sau seara înainte de culcare.

Editura Tracus Arte

Cartea A fi sau a nu Wi-Fi de Adrian Voicu fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată de la Librăria online Libris

Autor: Tyna

by -
15

Flacăra iubirii de Nicholas EvansFlacara iubirii de Nicholas Evans

Titlul original: The Smoke Jumper
Editura NEMIRA
Nr. pagini: 575
Traducere: Cristina Niculescu
An apariție în România: 2010

Flacăra iubirii este o carte răvășitoare care ne oferă un mix tulburător de prietenie, dragoste, vină, regrete, depășirea limitelor, altruism, onoare, loialitate și devotament. Problemele sunt complexe iar soluția ideală nu există, dar cine spune că viața ar fi simplă sau perfectă?
Nicholas Evans este un maestru al cuvintelor, oferindu-ne o descriere extrem de sugestivă a locurilor și peisajelor, astfel că de multe ori simți că parcă te uiți la un film. De asemenea, ne sunt redate cu lux de amănunte trăirile personajelor, frământările acestora, astfel că înțelegem foarte bine motivațiile lor, ceea ce i-a determinat să ia anumite decizii la un moment dat.
De multe ori facem anumite alegeri în viața, dar alteori destinul hotărăște în locul nostru, iar noi nu avem decât să ne adaptăm la ceea ce ne este oferit.

Acțiunea cărții începe într-o vară, în care evenimentele produse vor schimba irevocabil destinul celor implicați, lăsându-i însemnați pe viață.
Ed și Connor erau doi buni prieteni, uniți de o pasiune comună. Amândoi urmaseră cursurile de pompieri parașutiști în acelașii timp și se înțeleseseră din prima clipă. Chiar aveau gestul lor care îi lega: înainte de fiecare misiune se loveau cu pumnul peste piept, acesta însemnând ”inimi de foc”. După trei ani erau la fel de buni prieteni și, pe timpul verii, se angajau în Missoula, pentru a efectua misiuni de stingere a incendiilor ce izbucneau în pădurile din Montana. În timp ce Ed era un sudist stilat și un bun muzician, elegant și cu o înfățișare aristocratică, extrovertit și gata mereu să spună o glumă bună, Connor era un fermier calm și laconic, care făcuse o pasiune din arta fotografică. Cineva spusese că dacă cei doi ar fi făcut o singură persoană, ar fi ieșit un tip minunat, trăsăturile lor fiind complementare. În fiecare vară, cei doi împărțeau același apartament. În acea vară fatidică ceva se schimbase, totuși. Ed a venit însoțit de prietena lui Julia, amândoi fiind profund îndrăgostiți unul de celălalt și nedorind să se despartă pe o perioadă atât de mare de timp. Julia urmase cursuri de psihologie și alesese să se implice într-un proiect de reabilitare a adolescenților cu probleme, într-o tabără de vară.
Într-una dintre misiunile de stingere a incendiilor, Connor își scrântește o gleznă, fiind nevoit să se retragă o perioadă din activitate. În timpul acesta petrece mai mult timp cu Julia, la îndemnul lui Ed făcând mai multe drumeții împreună. Cei doi încep să se simtă tot mai atrași unul de celălalt, simțindu-se, în același timp, copleșiți de vinovăție din această cauză. Nici unul dintre ei nu își exprimă însă pe față sentimentele față de celălalt.
Curând, un accident va zgâlțâi din temelii viețile tuturor. O adolescentă din grupa Juliei fuge în timpul nopții, în urma unei altercații cu un alt adolescent rebel. Un incendiu izbucnește pe neașteptate, iar Julia este cuprinsă de disperare. Își reproșează că nu a fost destul de vigilentă, că nu a supraveghet-o îndeajuns. Simte că nu se va ierta niciodată dacă adolescenta va păți ceva. Ed și Connor ajung în grabă la locul incendiului. Din nefericire, adolescenta fugise în cea mai periculoasa zonă, într-o vale ca un cazan. Într-o zonă similară, în care izbucnise un incendiu cu ceva timp în urmă, își pierduseră viața treisprezece pompieri. Ed se accidentează grav în timpul misiunii, iar Connor realizează că nu mai are nici o șansă pentru a o salva pe adolescentă, ci doar pe Julia, care plecase după ea. În ciuda împotrivirii acesteia, care îl lovea frenetic cu mâinile și picioarele, urlând să nu o abandoneze pe fată, reușește să o târască în afara zonei de pericol, timp în care Julia vede cum adolescenta este cuprinsă de flăcări. Cutremurator!

După accident, Ed a rămas cu sechele. Arsurile și fracturile s-au vindecat în câteva luni, dar din păcate a suferit dezlipiri de retina la ambii ochi, orbind cu desăvârșire. Julia i-a rămas alături în fiecare clipă, iar după șase luni au hotărât să se căsătorească. Ed l-a rugat pe Connor, care stătuse departe de ei până atunci, să îi fie cavaler de onoare. După nuntă, Connor i-a anunțat că vrea să plece ca fotograf de război în zonele de conflict.
Julia și Ed și-au cumpărat o casă superbă în Missoula, iar Ed a început să predea lecții de pian unor copii. Veselia acestora i-au făcut să conștientizeze că își doresc și ei un copil. Din păcate, după un an, nu se întâmplase nimic, astfel că Ed se hotărăște să își facă analizele și constată că era complet steril, în urma tratamentelor urmate pentru diabetul de care suferea de când era copil. Connor a venit în vizită, după o misiune în Bosnia, iar Ed a venit cu o propunere năucitoare: Connor să fie tatăl biologic al copilului lor. Ambii, deși stupefiați la început, nu pot refuza, fiecare din propriile motive. Inseminarea artificială reușește din prima încercare, iar Julia dă naștere unei fetițe, Amy, care fizic semăna atât cu ea cât și cu Connor. Ed insistă ca nașul fetiței să fie Connor.

Lucrurile nu se opresc însă aici. Destinul mai are încă multe planuri.

M-au impresionat mult toate cele trei personaje principale ale cărții, toate având caractere puternice. Fiecare a primit mai multe cărți necâștigătoare la jocul vieții și a acționat în consecință. Suferi pentru fiecare în parte. Fiecare dintre ei merita să fie fericit dar, uneori, fericirea cuiva înseamnă nefericirea altcuiva.

Ed este un personaj remarcabil. Fiul unui afacerist tenace, care pornise de jos și se ridicase prin propriile puteri, și al unei sudiste grațioase, cu un simț artistic desăvârșit, moștenise căte ceva de la fiecare. De la mamă luase gena artistică, ajungând un muzician talentat, plin de sensibilitate, iar de la tată moștenise un spirit de aventură și puterea de a lupta, ceea ce îl împinsese spre meseria de pompier parașutist. Din păcate, de mic copil trebuise să își înfrunte propriile limite fizice, fiind diagnosticat cu diabet de la vârsta de șase ani.
După accident, deși uneori un pitic malițios îi șoptea în creier că Julia de fapt nu îl iubea, ci se căsătorise cu el dintr-un sentiment de vinovăție sau pentru că simțea că are o datorie față de el, firea lui optimistă îl alunga imediat. Julia era raza lui de lumină, cea care aducea căldura în viața lui. ”Ea nu numai că îi ținea loc de ochi, era sursa lui de inspirație și de curaj și dorul lui de viață. În întunericul zilelor și nopților sale, nu își dădea seama unde se sfârșește el și unde începe ea. Erau una și aceeași persoană, indivizibilă.”
Este impresinantă pofta lui de viață, dorința de a-și depăși, încă o dată, limitele fizice. Deși nu mai putea zări nimic, îi roagă pe cei din jur să îi descrie ceea ce văd, pentru a-și făuri o imagine mentală. ”Connor îngenunche în spatele lui și, în timp ce râul fremăta alături, începu să-i deseneze planetele și stelele și să le numească pe fiecare în parte. În timp ce desena, văzu o stea căzătoare și îi spuse lui Ed. I-o descrise și îi desenă traiectoria căderii în arc pe omoplat. Și în mintea lui cea plină de întuneric Ed începu să le vadă pe toate, strălucitoare și argintii, sclipind în noapte, și fură în secret o fărâmă de lumină de la ele și o puse la păstrare în inima lui.”
Este un luptător, o persoană cumsecade și cinstită. De la bun început a insistat ca poza cu ei trei să fie așezată la vedere în casă, iar Amy să știe adevărul: că are o mamă, un tată și un bio-tată. De altfel, toți prietenii și toate rudele erau la curent cu cine era tatăl biologic al lui Amy.
O iubea nespus pe Amy și era foarte mândru că ea era extrem de talentată la pian, cât și la cântat, reușind să scoată niște note minunate. Era ceea ce el numea triumful instruirii asupra geneticii, ținând cont că nici Julia, nici Connor nu aveau nici cea mai mică înclinație la muzică.

Connor este, la rândul lui, un personaj memorabil. Puternic și neînfricat, dar și loial în același timp, este copleșit de sentimente de vinovăție simțindu-se atras, fără voia lui, de iubita celui mai bun prieten al său. Face ceea ce este onorabil și consideră că este cel mai bun lucru pentru toți trei. Se retrage din viața lor, alegând o meserie riscantă de fotograf profesionit în zonele de conflict de pe glob, ajungând astfel în Bosnia și în Rwanda, reușind să surprindă scene de o cruzime extremă, care l-au marcat profund. După un conflict în care era să-și piardă viața împreună cu o colegă de meserie, Sylvie, ajung amândoi în camera de hotel și fac dragoste cu intensitate, aproape rănindu-se unul pe celălalt.
Nu era dragoste ceea ce făcuseră ei și nici măcar ceva pe aproape. Fusese mai degrabă o căutare a unei certitudini, o poftă animalică disperată. Pentru că se avântaseră în moarte, simțiseră nevoia să o exorcizeze, să se convingă că sunt în viață. Durerea era dovada vieții, așa că trebuia să aibă un rol de jucat. Au țipat cu fiecare părticică din carne, deși nu știa exact către cine sau ce, ca să se convingă că undeva, dincolo de toate atrocitățile, sălășluia o fărâmă de omenesc, feroce și primordială.”
În curând, Sylvie își va pierde viața într-o zonă de conflict, călcând pe o mină antipersonal…
De altfel, și Connor ducea o viață la limită, asumându-și riscuri nebunești, nepăsându-i prea mult dacă trăia sau murea. Fotografiile făcute l-au făcut celebru, a câștigat mulți bani, dar ce folos? În sinea lui este plin de tristețe. Femeia pe care o adora îi era inaccesibilă, iar copilul lui, pe care îl îndrăgise nespus din prima clipă, era de fapt al altuia, iar el se mulțumea doar să le trimită vederi și mici cadouri din locurile în care ajungea. Iar faptul că realizează la un moment dat că nu a reușit să schimbe nimic prin fotografiile făcute, că atrocitățile se înfăptuiau în continuare, îl determină să se implice la nivel personal, implicându-se în misiuni extrem de riscante de salvare a unor copii.

Julia este o persoană altruistă, care a simțit o vocație pentru meseria de psiholog, pe care o face cu pasiune. Chinuită de sentimente de vinovăție pentru tragedia incendiului, hotărăște să își dedice întreaga viață lui Ed, fiindu-i alături și sprijinindu-l necondiționat. Își înăbușă sentimentele pentru Connor, deși, uneori, fără voia ei, acestea răzbat la suprafață. Propunerea uimitoare a lui Ed mai întâi o bulversează pentru ca mai apoi, din toate frământările ei, să se cristalizeze o hotărâre.
Opri mașina, traversă strada și rămase un timp să privească râul. Unii dintre copaci începuseră să pălească. Și încet, în lumina aurie, începu să înțeleagă. Ca o furtună care trece, toate îndoielile și temerile care o chinuiseră atâta timp se liniștiră și se risipiră și în acel moment înțelese, cu limpezime, ce voia de fapt.
Pe Connor nu-l putea avea, dar exista șansa să-i poarte în pântece copilul. Un copil care să fie fărâmă din el, fărâmă din ea, iar pentru Ed, cel mai mare dar posibil.”
Totuși, și pe Ed îl iubește mult. Este mândră de el, de tenacitatea lui, îi apreciază bunătatea și optimismul.

Amy este un copil adorabil. Fizic, semăna cu părinții ei biologici, cu părul blond ca al lui Connor și ochii căprui închis și pielea măslinie ca Julia. La temperament însă semăna surprinzător de mult cu Ed, gălăgioasă și amuzantă, iute la mânie și un pic egoistă. La fel ca și Ed, te putea da gata oricând cu o replică inteligentă. Mai mult, talentul ei la muzică era absolut remarcabil, iar Ed glumea uneori zicând că, până la urmă, se pare că ceva din genele lui se transmiseseră totuși. Mult mai matură decât vârsta ei, este foarte sigură de ceea ce își dorea, iar micuța mână de ajutor pe care o oferă la un moment dat destinului mi-a plăcut foarte mult.

Vă invit să descoperiți în carte cum se termină această emoționantă saga, care ne poartă din împădurita Montana până în mult frământata Africă. Destinul va avea, din nou, un rol hotărâtor.
Dacă v-aș spune că este o carte cu un clasic happy-end aș minți, pentru că asta ar însemna să trădez unul din personaje. Și totuși… A avut și el parte de felia lui de fericire, pe care a apreciat-o la justa valoare și pentru care a fost extrem de recunoscător.

Vă asigur că nu veți uita prea curând această carte, care îți atinge sufletul.

”Niciodată lucrurile importante în viață nu se petrec din întâmplare. Dar, chiar și pe cele care fac parte din destinul nostru, uneori trebuie să le aștepti ceva timp și alteori chiar să le provoci…”

colaj Flacara Iubirii

sigla Nemira


Cartea Flacăra iubirii de Nicholas Evans a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fcomanda de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
6

Delicateţe de David FoenkinosDelicatete de David Foenkinos

Titlul original : Delicacy
Editura NEMIRA
Nr. pagini: 197
Traducere : Simona Brinzaru
An apariție în România : 2013

David Foenkinos s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară. Romanul său de debut, intitulat Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard și a câștigat Premiul François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri prestigioase, recompensate cu numeroase premii și traduse în treizeci și cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Je vais mieux (2013). Potrivit statisticilor, cărțile sale se bucură de un real succes de vânzări în Franța.

Delicatețe este o carte deosebită, care mai întâi te emoționează până la lacrimi, apoi îți readuce zâmbetul pe buze, reușind să te facă să râzi în hohote la unele pasaje, ca mai apoi să te înduioșeze, lăsându-te cu o stare de bine la final.

Nathalie l-a întâlnit pe François la douăzeci de ani și a fost dragoste la prima vedere. Păreau cuplul perfect, erau parcă născuți unul pentru celălalt.Momentele lor de iubire au fost pline de magie. După o relație de doi ani, s-au căsătorit. La cinci ani de la căsătorie se iubeau la fel de mult ca în prima zi.
Soarta îi dă însă o lovitură nemiloasă. François este accidentat mortal în timp ce alerga.
Nathalie este distrusă, toată lumea ei se năruise. Momentul este foarte emoționant și te impresionează până la lacrimi modul cum Nathalie încearcă să se adune din bucăți și să-și găsească o motivație pentru a merge mai departe.
Își găsește refugiul în muncă, impunându-și un ritm infernal.
”Da, iată ce-și spunea, în timp ce arhiva documentele. Toate hârțoagele acestea ne erau superioare în multe privințe, nu erau încercate de boală, de bătrânețe sau de accidente. Nici un dosar nu va fi accidentat într-o duminică, în timp ce alerga.”
După trei ani de la moartea lui François, strădaniile ei la serviciu sunt recunoscute și este promovată la conducerea unui birou unde lucrau șase persoane.
Charles, directorul firmei, o convinge că trebuie să-și sărbătorească promovarea împreună cu el la restaurant. În timpul cinei îi dă de înțeles că este interesat de o legătură amoroasă cu ea. Nathalie e luată prin surprindere la început, știind că el este însurat, dar se repliază repede.
”- Dar cred că îți pot răspunde: nu îmi placi. Și nu mă simt în largul meu prin maniera ta de a mă seduce. Sunt sigură că nu va fi niciodată nimic între noi. Poate pur și simplu nu voi mai fi capabilă să iubesc pe cineva, dar dacă vreodată m-aș gândi la asta într-o bună zi, știu că nu vei fi tu acela.”

Au urmat mai multe luni și mai marcate de sete de muncă, până când, la un moment dat, poate în urma discuțiilor purtate cu o colegă mai tânără care îi împărtășea toate escapadele ei amoroase, poate pentru că a simțit că și-a măcinat viața în gol timp de trei ani, a realizat că încă este o ființă senzuală, feminină. Visa cu ochii deschiși, surprinsă de această revelație, când ușa biroului s-a deschis brusc și a intrat Markus, un subaltern venit să discute despre un dosar. Împinsă de un impuls neașteptat, Nathalie s-a ridicat, s-a dus spre el și a început să îl sărute cu putere. ”Un sărut lung și pasionat, având o intensitate adolescentină.” După care i-a spus că despre dosar o să discute altădată.
Markus era originar din Suedia, un bărbat înalt, masiv, fără prea mare succes la femei.
”Era înzestrat cu un fizic mai degrabă dezagreabil, dar nu puteai spune că este urât. Avea întotdeauna o manieră de a se îmbrăca puțintel neobișnuită: nu știai dacă purta hainele bunicului său din Emmaus ori le cumpărase de la un magazin de haine vechi.”
În timp ce Nathalie a uitat imediat sărutul, fiind doar o revoltă a neuronilor săi, pentru Markus întreaga sa lume a fost zgâlțâită din temelii. O admira de mult pe Nathalie, ca pe un ideal de neatins.
”Pentru el, Natalie reprezenta acea feminitate inaccesibilă, dublată de fantezii nutrite față de orice superior ierarhic capabil să te domine.”

Gestul lui Nathalie l-a făcut nebun de fericire. Retrăia întruna scena sărutului, se simțea de parcă plutea. Asta până a doua zi, când, văzând că Nathalie se poartă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, a întrebat-o direct de ce l-a sărutat, la care ea i-a răspuns sincer că nu știe de ce, nu are nici o explicație. Întreaga lume a lui Markus s-a năruit. Te înduioșează suferința lui, trecerea de la extazul din ziua precedentă la agonia sfâșietoare pe care o resimțea. Seara, încercând să își abată gândurile, a urmărit la televizor alegerile primului secretar al Partidului Socialist Francez. Lupta acerbă dintre cele două candidate l-a motivat și pe el. Nu va lăsa lucrurile așa. Dacă ea l-a sărutat pe el fără motiv, ei bine, și el va face la fel.
A doua zi, intră plin de hotărâre în biroul ei, o apucă cu putere și o sărută, după care iese.
Nathalie îl urmărește și își mai cere scuze încă o dată pentru gestul ei, rugându-l să nu-l mai pomenească. Markus se învoiește, dar cu o condiție: să meargă la o cină cu el. Deși în sinea ei se gândea că face o greșeală, Nathalie nu poate să îl refuze.
Sunt delicios de amuzante frământările lui Markus dinaintea cinei, pornind de la modul în care să se îmbrace până la gândurile despre ce subiect de conversație să aibă, că doar nu o să discute despre serviciu, nu?
”Dar atunci despre ce vor vorbi? Nu îți schimbi pur și simplu, uite așa, mediul din care provii. Vor semăna cu doi măcelari la un congres de vegetarieni. Nu, era absurd.”
Este cuprins de valuri de atacuri de panică, fiind de câteva ori pe punctul de a anula întâlnirea.
Până la urmă ajung la restaurant, unde Markus reușește să o amuze pe Nathalie cu candoarea și stângăciile lui, având de mai multe ori câteva replici pline de umor, aceasta constatând, cu surprindere, că se simțea în largul ei. ”Să ia cina cu un bărbat care o privea asemenea unui politician care a obținut victoria la niște alegeri la care nu participase.”
Chelnerul care le ia comanda nu se abține să nu remarce, în sinea lui, că formau un cuplu ieșit din comun.
Nu înțelegea ce anume avea de-a face o asemenea femeie cu un asemenea bărbat. Mai mult ca sigur el era producător, iar ea era actriță. În mod necesar exista un motiv profesional să iei cina cu un fenomen masculin atât de ciudat.”
M-a apucat râsul când m-am gândit ce ar fi crezut dacă ar fi aflat că el era de fapt subalternul ei!

Cum va evolua relația lor, care va fi reacția celor din jur, ce va face Charles când va afla despre legătura lor, care va fi deznodământul, vă invit să aflați din carte, care vă va mai oferi destule momente de umor în continuare.

Markus e un personaj adorabil, pe care îl veți îndrăgi cu siguranță. Mi-a amintit întrucâtva de Pierre Richard, în filmul ”Marele blond cu un pantof negru”, film pomenit, de altfel, în carte.
E tare. E tare de tot.”

Mi-a plăcut că, de mai multe ori pe parcursul cărții, autorul face referire la Cioran, despre care ne spune că este unul din scriitorii preferați ai lui Markus.
Trei aforisme din Cioran, citite de Markus, mi s-au părut și mie foarte interesante:
Arta de a iubi? Să știi să îmbini temperamentul unui vampir cu discreția unei anemone.”
”Înăuntrul oricărei dorințe se încaieră un călugăr și un măcelar.”
”Spermatozoidul este banditul în stare pură.”

Vă recomand această neobișnuită poveste de dragoste, în care o femeie care și-a pierdut dragostea vieții constată că destinul îi oferă a doua șansă la fericire într-un mod cu totul neașteptat, iar un bărbat obișnuit descoperă cu surprindere că prințesa visurilor lui e mai accesibilă decât ar fi putut spera.

Câteva citate din carte care m-au impresionat:

”- Pot să te sărut? a întrebat el.
– Nu știu… cred că am un început de guturai.
– Nu-i nimic. Sunt gata să mă îmbolnăvesc odată cu tine. Pot să te sărut?”

”Majoritatea poveștilor de dragoste se rezumă, de altfel, deseori, la această simplă chestiune a momentului oportun”

”Știa că existau curse între insula suferinței, cea a uitării și, cea mai îndepărtată încă, a speranței.”

”Există oameni formidabili pe care îi întâlnești într-un moment nepotrivit. Și există oameni care sunt formidabili pentru că îi întâlnești la momentul potrivit.”

”Era fericit să o aștepte, atât de fericit să aștepte ca ea să îl descopere.”

În 2011, David Foenkinos a realizat adaptarea cinematografică a romanului împreună cu fratele său Stéphane. Filmul păstrează titlul volumului, La Délicatesse, şi îi prezintă în rolurile principale pe actorii Audrey Tautou și François Damiens.

Delicatete de David Foenkinos (2)

sigla NemiraCartea Delicateţe de David Foenkinos a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
2

Se poate simboliza viața printr-o grădină?Anul in care te-am intalnit de Cecelia Ahern

Cartea Anul în care ne-am întâlnit” de Cecelia Ahern, m-a convins că da, modul în care arată viața noastră, bunurile pe care le deținem, sentimentele și trăirile pe care le avem, toate sunt efectul unor acțiuni trecute, cum s-ar zice ”culegi ceea ce semeni”.

Dacă lăsăm sentimentele negative să ne domine, e ca și cum ai lăsa o grădină să fie năpădită de buruieni. Pe de altă parte, ”miracolele cresc doar acolo unde le sădești”, ne zice cartea, iar eu tind să-i dau dreptate întru totul. Trebuie să te străduiești, dacă îți dorești ceva cu adevărat. Sunt de acord că nu totul depinde numai de noi, există influențe exterioare pe care nu le putem elimina, cum ar fi, de exemplu, o ploaie cu grindină care poate distruge o grădină. Pe de altă parte, nu poți avea nici scopuri nerealiste, care nu se pot realiza nicicum, așa cum nu poți crea o grădină tropicală într-un ținut înghețat. Exemplele pot continua.

“E mai bine să ne mişcăm, să ne dezrădăcinăm şi să o luăm de la zero. În felul acesta vom înflori.”

Gradina-Editura All

by -
3

Eternitatea clipei de Zoé ValdésEternitatea clipei de Zoe Valdes

Titlul original: La Eternidad del Instante
Editura Trei
Nr. pagini: 317 pagini
Traducere: Carmen Spânu
An apariție: 2008

Poetă, romancieră și scenaristă, Zoe Valdes s-a născut la Havana in 1959. În Spania, a fost recompensată cu cele mai prestigioase premii literare. În Cuba a fost declarată Persona non grata, în urma a ceea ce a spus și a scris despre regimul lui Castro. În 1995 a fost nevoită să se exileze la Paris.
Pentru romanul Eternitatea clipei, Zoe Valdes a primit Premio de Novela Ciudad de Torrevieja, cotat ca fiind premiul literar cel mai valoros din punct de vedere financiar, după Nobel si Planeta.

O adevarată carte a minunilor. O poveste magică. Frumusețea paginilor lui Zoé Valdés ne aduce aminte de Marco Polo.“– Le Figaro Litteraire

Cartea începe într-o notă lirică, descriind o lume desprinsă parcă dintr-un vis frumos, în care arta și cântecul erau valorile de bază. Ne aflăm în China tradițională la începutul secolului XX. Vedem parcă aievea piesele de teatru interpretate cu multă măiestrie, pagodele chinezești, peisajele mirifice, chinezi erudiți care rostesc vorbe pline de tâlc, călugări înțelepți care îi învață pe discipolii lor tainele meditației, chinezoaice grațioase, îmbrăcate în chimonouri lungi, care pășesc pe picioarele lor mici de parcă dansează.

Eternitatea clipeiLa cei douăzeci și șapte de ani ai săi, Li Ying este un artist renumit. De mic copil a fost îndrumat spre studiu și înțelepciune, învățând cântecul și dansul poeziei vechi, însușindu-și tehnica vocală și cântând la diverse instrumente.
Cântecul țâșnea din gâtlejul lui ca trilurile privighetorii, stăpânea arta mimicii, frazarea privirii cu o exigență spirituală și o măiestrie corporală de neegalat.”
Tatăl lui scria psalmi și predici și edita cărți despre autorii preferați, iar mama sa era extrem de pricepută în arta țesătoriei, brodând comori foarte căutate pe piețele occidentale.
Până la această vârstă, Li își dedicase întreaga viață artei, jucând cu mult succes în fiecare seară în teatrul deținut de părinții săi. Aceasta până într-o zi, când privind pe fereastră a observat o tânără.
”O ramură galbenă, întârziată de toamnă – din ce pom cădea, de vreme ce toți erau uscați și desfrunziți? – i-a îndreptat privirea spre strada acoperită de omăt.
Acolo, o tânără care nu lăsa urme pe zăpadă înainta tot cu pași mici și ușori, de parcă patina sau levita, foarte grăbită; brațele strânse la piept protejeau cu grijă o mapă cu suluri de hârtie, iar de umăr îi atârna o geantă în care nu era nevoie să fii ghicitor ca să-ți dai seama că ținea pensule și recipiente cu vopseluri.”
Li s-a îndrăgostit instantaneu și s-a interesat cine este ea. A aflat că este Mei, fiica unui desenator și caligraf de renume, de la care deprinsese și ea același meșteșug, reușind chiar să-l depășească. Primise o educație excelentă. Chiar dacă mama ei murise la naștere, tatăl ei o înconjurase cu multă iubire și devotament.

Prima întâlnire este stabilită în mod tradițional, Li și părinții lui anunțându-se în vizită. Detaliile căsătoriei au fost stabilite repede, amândoi tinerii fiind complet îndrăgostiți unul de celălalt.
Prima lor experiență amoroasă este descrisă subtil, ca într-o poezie. Pentru a nu exista durere, moașa satului a dezvirginat-o în prealabil pe tânăra mireasă, iar anotimpul a permis ca prima oară când au făcut dragoste ”să fie în aer liber, în plină natură, pe o pernă de puf verde și proaspăt, la începutul lunii aprilie.”
”Odată rămasă în intimitate, perechea s-a grăbit să se iubească cu mângâieri și vorbe dulci.
Li Ying s-a încăpățânat să arate că putea să fie deosebit de delicat, chiar să producă o plăcere de neșters, deși nici o experiență amoroasă nu o preceda pe cea cu soția sa. Unirea trupurilor lor a fost pentru amândoi ca o scânteiere aurită. La sfârșit, visul discret al alchimiei, eternitatea.”
Iubirea lor a fost repede binecuvântată, la nici un an de la căsătorie Mei născând un băiat, Mo. Acesta a fost imediat înconjurat cu multă adorație de către părinți și bunici.
”Până la șapte ani, Mo Ying a fost micul rege al casei, îi făcea pe toți să râdă cu caracterul ferm și hotărât și cu năzdrăvăniile sale.”
Apoi a fost detronat, întrucât s-a născut sora lui, Xue, și puțini mai dădeau atenție smiorcăielilor lui. Dornic să intre în atențiile mamei, Mo îi admira picturile, remarcând, în candoarea lui, că sunt sacre.
Sunt munții tăcuți; și aveai dreptate, cele cinci vârfuri care susțin cerul sunt sacre. Dar înseamnă mult mai mult decât atât. Esența sufletului chinez trăiește concentrată în frumusețea și profunzimea peisajului. Eu am vrut să-mi răsfrâng sufletul în aceste tablouri. Sunt ale tale, fiul meu. Pentru că tu ai fost primul care le-a văzut ce sunt în realitate: tăcere, pace, vid universal.”
Lumea lor idilică este însă pe cale să se destrame. Pierd teatrul și Li este înlocuit de fete tinere, considerându-se că el nu mai are inocența de odinioară.
Pentru a-și desăvârși educația și a învăța taina meditației, Mo pleacă în munți cu un călugăr timp de trei ani.
”MoYing s-a adăpat din cunoștințele maestrului său și a devenit expert în tainele plantelor, mineralelor, ale pietrelor.”
”A devenit și un mare cunoscător al propriului corp, al lui însuși. Își controla gândurile ca nimeni altul, putea să-și întindă pielea și scheletul, să sucombe la pocnetul stelelor și să mângâie o stea.”
La întoarcerea acasă, află vești triste. Bunicii lui muriseră cu toții, dar la fiecare dintre ei ultimul gând a fost către el. Mama lui era însă din nou însărcinată și s-a bucurat că, în curând, a avut o nouă surioară, Irma Cuba.
Evenimentele produse în fatidică lună mai 1919 au determinat colapsul economic al Chinei tradiționale.
Mari bănci străine și-au stabilit fără rușine filiale somptuoase în Shanghai, Hong Kong, Qiungdao și Hankou. Comerțul cu sare și serviciile poștale se găseau sub control străin. Beneficiile din dreptul de trecere a flotelor de război și de comerț se opreau direct în buzunarele japoneze. Competiția dintre micile firme înfloritoare chinezești era inegală și ridicolă. Piața devenea tot mai neîncăpătoare pentru cetățenii speriați.
O țară atât de bogată și întinsă suferea de o alimentație extrem de săracă și trebuia să importe alimente precum orezul, făina și zahărul. De neînchipuit. Foametea și inundațiile i-au obligat pe țărani să-și vândă pământurile și proprietățile în schimbul unor sume mizere. Culmea, în mentalități se instalase ambiția de a fi bogat. Bogăția înlocuise prestigiul. Toată lumea voia să fie bogată în loc să fie inteligentă. Inteligența, sensibilitatea, au început să decadă pe scara valorilor omului simplu. Un buzunar plin valora mai mult decât o mulțime de vise și idei.
Calamitățile, malnutriția, demoralizarea ucideau mii de persoane. Odată pierdută speranța, justiția nu însemna mare lucru, nu avea vreun sens. Lumea se resemna în fața ororii sau emigra.”
Descurajat că nu mai putea să își întrețină familia, Li Ying s-a hotărât să se alăture marii emigrații cantoneze, plecând spre ce se considera atunci a fi pământul făgăduinței – Cuba.
Din păcate, zilele treceau și nici o veste nu venea de la Li. Îngrijorat de soarta părintelui său, Mo se hotărăște să îl urmeze.
Astfel se termină prima parte a cărții – Nașterea.

Partea a doua a cărții – Viața, începe cu Mo Ying, care a fost nevoit în exil să își schimbe numele în Maximiliano Megia, la vârsta de 100 de ani. Aflăm că viața nu a fost prea blândă cu el, punându-l la multe încercări. Dar ce s-a întâmplat oare până atunci? A reușit să își găsească tatăl? E ca și cum adevărul ar fi înconjurat de o mulțime de voaluri. Am reușit să întrezărim o parte din el, dar pentru a-l afla cu totul va trebui să ridicăm voal cu voal. Vă voi spune doar că Mo Ying a reușit să-și găsească tatăl, caruia îi fuseseră recunoscute calitățile, ajungând prim solist al unui teatru din Havana. În urma unui atac, produs chiar înainte de plecarea din China, Li rămăsese din păcate complet amnezic și își întemeiase o nouă familie, sub numele de Mario Fong, având o altă soție, Rosario, și trei fii. Mo reușește să ajungă la soția acestuia, care însă îl iubea nespus pe Li. Deși crede în totalitate versiunea lui, îl convinge că pentru Li cel mai bine ar fi să i se ascundă adevărul, întrucât avea inima slabă și un șoc puternic l-ar fi putut omorî. Îi permite însă să ajungă în preajma lui ca discipol, iar Li ajunge să-l îndrăgească nespus, spunând chiar că îl simte ca pe un fiu al său. Mo reușește să-și aducă și mama și surorile lui în Cuba. Șocul acestora va fi mare aflând despre pierderea memoriei lui Li. Mei acceptă și ea, de dragul lui Li, să se prefacă, ajungând în preajma lui doar ca mamă a lui Mo.
Rosario se va îmbolnăvi însă de leucemie, iar înainte de moarte o va chema pe Mei la ea și îi va cere să aibă grijă de Li, ca soție a sa.

El este un bărbat fidel și nu m-ar înșela niciodată cu nimeni, dar când nu voi mai fi, va avea nevoie de companie. Iar voi v-ați iubit mult. Tu încă îl iubești.”
Dorința lui Rosario i-a fost îndeplinită. Două veri după moartea acesteia, cei doi s-au căsătorit, la fel de îndrăgostiți ca atunci când ea era o adolescentă, iar el un tânăr plin de speranțe și proiecte artistice.
”Au trăit foarte îndrăgostiți până la sfârșitul zilelor lor. Vorbeau despre viața în China, despre arta poeților și pictorilor vechi și despre copiii lor.
Mei Ying a avut grijă de copiii lui Rosario Piedad ca și cum ar fi fost ai săi și nu a dezvăluit niciodată, așa cum promisese, secretul soțului ei.
A murit mai întâi Mario Fong, fără să știe că într-o altă epocă el fusese marele artist Li Ying, iar ea marea lui iubire, de asemenea artistă, a penelului și a caligrafiei.
Bătrâna i-a împrăștiat cenușa în jurul flamboaianților, așa cum a dorit el.
După un an, Mei Ying a plecat la întâlnirea cu iubitul său, în regatul luminii infinite. S-a petrecut în tăcere, fără durere, dar cu regretul că spiritele chinezilor nu pot să traverseze oceanele; a închis ochii în timp ce se legăna în balansoarul din grădină; spre seară s-a simțit foarte obosită și a adormit.”
Am dorit să vă redau această înduioșătoare poveste de dragoste, atât de romantică! Pe mine m-a impresionat nespus, la fel ca și sacrificiile făcute atât de Mei cât și de Rosario pentru a-l proteja pe bărbatul iubit.

”Iubirea este cel mai mare lucru care există pe lume. Dacă nu faci sacrificii din iubire, înseamnă că nu iubești cu adevărat.”
Parcursul vieții lui Mo a fost presărat cu multe opreliști, a trecut prin multe aventuri, a cunoscut multe persoane care i-au marcat destinul. Vă las să le descoperiți singuri în carte.
Ceea ce a învățat Mo pe propria piele, în urma tuturor frământărilor la care a fost supus, a fost că: „N-o să-i schimbi tu pe ceilalți, mulțumește-te să te schimbi pe tine însuți!”
Din fericire, chiar dacă nu a mai reușit să mai găsească nicicând frumusețea și armonia din prima parte a vieții, a găsit în nepoata sa, Lola, un spirit înrudit, singurul descendent capabil să-i priceapă înțelepciunea și să o ducă mai departe, motiv pentru care îi lasă acesteia moștenire jurnalul său.
”Eu voi fi ultimul chinez, nu-mi voi uita niciodată copilăria din satul Yaan, nu voi renunța niciodată la trecutul meu, din dragoste pentru părinții mei. Dar mă simt și ultimul dintre cubanezi, pentru că iubesc și insula aceasta, chiar dacă se pierde puțin câte puțin în mare, ca o pată întunecată. Noi, cei din urmă, vom putea lumina drumul, indiferent dacă trăim aici, acolo sau dincolo. Pentru că prin ‘cei din urmă’ îi definesc pe cei care au crezut și au venerat artele, gândirea, poezia, natura, cultura, libertatea. Viața, într-un cuvânt.”
De altfel, dedicația de pe prima pagină a cărții este: ”Bunicului meu, Maximiliano Megia, Mo Ying.

Cartea este foarte frumos scrisă, este profundă, iar din paginile ei îți culegi, încetul cu încetul, mici doze de înțelepciune, astfel că la sfârșitul ei te simți îmbogățit sufletește.

Citatele cu care începe cartea m-au impresionat, de asemenea:

”…Stilul dorinței este eternitatea.” – Jorge Luis Borges

Nici eternitatea n-o să mă împiedice să te-ntâlnesc. Te voi redobândi încetul cu încetul” – François Cheng.

Autor: Tyna

by -
11

Anul în care te-am întâlnit de Cecelia AhernAnul in care te-am intalnit de Cecelia Ahern

Titlul original : The Year I Met You
An apariţie în România : 2015
Editura ALLFA
Nr. pagini: 370
Traducere : Martin Zick

Cecelia Ahern este o tânără irlandeză care a reuşit să facă din fiecare roman pe care l-a scris un bestseller internaţional.

Indiferent ce idee sau ce personaj se naşte în mintea mea, o să fie cineva, undeva, care a trăit ce scriu eu, iar în poveste trebuie să-i fac dreptate acelei persoane.” Cecelia Ahern
Romanul „Anul în care te-am întâlnit” a apărut în anul 2014, fiind imediat apreciat de critici şi publicul larg.

 „Pătrunzătoare, romantică, fascinantă” – Hello
O dramă romantică în care predomină umorul” – Marie Claire

Anul în care te-am întâlnit” este o bijuterie de carte, care îţi oferă, ca de altfel toate romanele Ceceliei Ahern, o importantă lecţie de viaţă, strecurată subtil în spatele unei poveşti romantice, încondeiată cu un umor fin.

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva lui Jasmine, o tânără de treizeci şi trei de ani. Pentru a ne face să înţelegem raţiunea acţiunilor sale, ne relatează o întâmplare petrecută la vârsta de cinci ani, care a marcat-o profund, influenţându-i ulterior destinul. Aflată la înmormântarea bunicului, pe care îl adorase, vărul ei Kevin, mai mare cu cinci ani ca ea, i-a spus cu multă răutate că şi ea o să moară, cândva.

Gândul că o să mor a sădit în mine ceva ce port şi astăzi: conştiinţa faptului că, deşi timpul e infinit, timpul meu e limitat. Timpul meu se termină. Mi-am dat seama că ora mea şi ora altcuiva nu sunt egale. Nu le putem cheltui în acelaşi fel. Ceilalţi pot face ce vor cu timpul, dar nu trebuie să mă târască pe mine în afacerile lor – nu am timp de pierdut. Dacă vrei să faci ceva, trebuie să faci pe loc. Dacă vrei să spui ceva, trebuie s-o spui pe loc. Şi, cel mai important lucru, trebuie s-o faci chiar tu. E viaţa ta, tu mori, tu o pierzi. Am lucrat într-un ritm care mă lăsa fără suflare, prea obosită pentru a mă găsi pe mine însămi. Multă vreme m-am vânat pe mine însămi, dar de puţine ori m-am prins – eram rapidă.”

Până acum, Jasmine şi-a dus viaţa ca într-o cursă contracronometru, obţinând un succes profesional fulminant, dar neavând niciodată timp prea mult să poposească într-o relaţie. Momentul în care a fost concediată, la ultima ei slujbă, o firmă la care ea era co-fondatoare, a venit ca un trăsnet. Şeful ei i-a justificat acest lucru spunându-i că a aflat de tratativele ei de a-şi vinde afacerea, la fel ca şi pe toate celelalte pe care le-a avut mai înainte.

În plus, o găselniţă a unui angajator, numită ”concediu de grădină”, care fusese rapid preluată de ceilalţi, o obliga să stea un an acasă, timp în care era plătită cu salariu întreg, dar având interdicţia de a se angaja în tot acest timp. La protestele ei vehemente, şeful ei a izbucnit, zicându-i ceva ce a pus-o pe gânduri, făcând-o să se întrebe dacă nu cumva avea dreptate:

”Un nenorocit de an, după care te poţi întoarce la ale tale: poţi începe ceva ce n-o să termini niciodată, aşa cum ai făcut până acum.”

Având grămadă de timp la dispoziţie, în care nu avea ce face, Jasmine a început să-şi observe vecinii, pe care îi ignorase complet până atunci.

Frustrată, îşi canalizează toate energiile negative către Matt, vecinul ei de peste drum, un realizator de radio alcoolic şi gălăgios, pe care îl urăşte din tot sufletul. Are şi un motiv personal pentru acest lucru, un ghimpe pe care îl poartă în suflet de şaisprezece ani.
Relaţia cu sora ei este propriul ei ”călcâi al lui Ahile”, punctul ei vulnerabil. Deşi era cu un an mai mare, Heather era afectată de sindromul Down, iar Jasmine simţise o nevoie psihotică de a o proteja. Multe din relaţiile ei eşuaseră doar pentru că i se păruse că o privire sau o replică erau răutăcioase în privinţa lui Heather.
În urmă cu şaisprezece ani, Matt realizase o emisiune la radio, o dezbatere despre oamenii afectaţi de sindromul Down. Răutăţile spuse în acea emisiune de către cei care interveneau pentru a-şi spune opinia o făcuseră pe Jasmine să-i poarte o ranchiună profundă lui Matt, care crescuse de-a lungul timpului.
Reacţia lui Jasmine vis-a-vis de Heather era aproape obsesiv-compulsivă. Temerile ei privitoare la siguranţa surorii ei au făcut-o să piardă un interviu important, la care nu s-a prezentat, preferând să o urmărească pe sora ei din umbră într-o o excursie la care aceasta se dusese cu prietenul ei.
De altfel, nu era singura care dezvoltase o obsesie referitoare la cei apropiaţi, pe care vrei să-i protejezi cu orice preţ. Neputând să doarmă noaptea, dorind să lămurească lucrurile cu fostul şef care o concediase, îl sună, ştiind sigur că acesta va răspunde imediat, întrucât dormea iepureşte, chinuit de grija pentru fiica lui adolescentă.

”Ţine telefonul lângă el noaptea, aşteptându-se să primească din clipă în clipă veşti proaste despre fiica lui de fiecare dată când ea pleacă la discotecă sau rămâne peste noapte la vreo prietenă. Umblă în fustiţe de o palmă, bâţâindu-şi picioarele de căprioară pe nişte tocuri care abia îi permit să-şi menţină echilibrul. Stresul acesta o să-l ucidă.”

Ce părere aveţi? Voi, cei care aveţi copii adolescenţi, vi se pare ceva cunoscut?

De multe ori temerile iraţionale îţi paralizează activitatea, te împiedică să te bucuri de orice. Faptul că te temi nu îi protejează în nici un fel pe cei dragi de un eveniment catastrofal. Trebuie să înveţi raţional să te eliberezi de temeri, întrucât acestea îţi afectează calitatea vieţii. Jasmine a realizat şi ea acest lucru, dându-şi seama că acţiunile ei au sufocat-o şi au jignit-o pe Heather, care, având o fire foarte optimistă, reuşise să se integreze perfect în societate, găsindu-şi trei job-uri potrivite cu condiţia ei, un grup de sprijin şi chiar un prieten, lovit de acelaşi sindrom.

Cartea este structurată în patru părţi, fiecare purtând numele unui anotimp al anului. Înaintea fiecărei părţi ni se face o descriere, în care este sintetizată chiar esenţa din ea:

Iarna – ”Perioadă de inactivitate şi degradare.”
Primăvara – ”Abilitate de a reveni la forma iniţială după o perioadă de suferinţă.”
Vara – ”Perioadă de dezvoltare, de perfecţionare, de frumuseţe înaintea declinului.”
Toamna – ”Perioadă de maturitate.”

Înnebunită după o perioadă caracterizată prin lipsa de activitate, lipsindu-i rutina de la serviciu care i se părea că îi oferea o plasă de siguranţă, Jasmine trebuie să întreprindă ceva.
Va începe să lucreze în propria grădină, pe care, în urmă cu patru ani, extrem de ocupată fiind şi neavând chef să se ocupe de ea, o acoperise cu dale, oripilând toţi vecinii.
Prima dată va angaja pe cineva să spargă dalele, după care va planta gazon şi flori, construind ulterior o fântână ornamentală.
Deşi la început nu doreşte ajutorul nimănui, considerând că ”dacă vrei să faci ceva ca lumea, atunci trebuie să faci cu forţele tale”, pe parcurs va accepta ajutorul şi sugestiile altor persoane.

Matt, la rândul lui, este trimis forţat în concediu, până la finalizarea anchetei privitoare la o emisiune dezastruoasă făcută în noaptea de Anul Nou, fiind părăsit ulterior de soţie, care îi ia cu ea şi pe cei trei copii.

Obligaţi amândoi să stea în acelaşi timp acasă, cei doi vor afla lucruri surprinzătoare unul despre celălalt şi, în urma interacţiunii dintre ei, despre ei înşişi, lucru care îi va ajuta şi motiva pe amândoi.
În scenă va apărea şi Monday, un recrutor carismatic, cu ten măsliniu şi ochi verzi.
La ce concluzii ajunge Jasmine, cum se transformă ea şi ceilalţi pe tot parcursul cărţii, cum se va încheia acest an fatidic, dacă şi cum îşi va găsi ea adevărata dragoste, vă invit să descoperiţi singuri în carte.

Cartea îţi transmite un mesaj profund, te pune pe gânduri şi te face să îţi pui întrebări despre propria ta viaţă.
Grădina simbolizează însăşi viaţa Jasminei. Dacă la început este acoperită de pietre, simbolizând închistarea în care se afla, după ce le sparge, pentru a sădi flori în locul lor, scutul în spatele căreia se ascunsese este înlăturat, ieşind la iveală adevăratele sentimente, speranţa şi bucuria de a trăi.

Miracolele cresc doar acolo unde le sădeşti.”

Într-o grădină trebuie în permanenţă să plantezi noi seminţe, să cureţi florile de uscături, să le uzi, să înlături buruienile, să schimbi pământul.

În viaţă trebuie să avem în permanenţă grijă să ne întreţinem speranţa, să scăpăm de sentimentele negative, să luăm deciziile potrivite. Nimic nu este static, totul e în continuă mişcare, iar noi trebuie să ne adaptăm din mers.

E mai bine să ne mişcăm, să ne dezrădăcinăm şi să o luăm de la zero. În felul acesta vom înflori.”

Sentimentele negative, ca ura, invidia, ranchiuna îţi otrăvesc sufletul şi te împiedică să simţi bucuria. Eliberându-te de ele, sufletul tău se va curăţa, iar tu te vei simţi mai bun, mai fericit.

Când răneşti oamenii te răneşti.”

De multe ori, judecăm oamenii după aparenţe. Le punem o etichetă şi îi tratăm în consecinţă. Dar, după ce ajungem să îi cunoaştem mai bine, ne dăm seama că am pornit de la o idee preconcepută, că nu am înţeles, de fapt, că adevărul are multe faţete, iar noi nu am văzut poate decât doar una dintre ele.

Dar tu eşti dovada că poţi să crezi că ştii foarte bine cine este un om, fără să ştii cum este el.

Nu trăim singuri, de multe ori avem nevoie de ajutorul cuiva. Dar pentru asta trebuie să realizăm acest lucru şi să-l acceptăm.

Te-am ajutat să mă ajuţi, iar tu m-ai ajutat să te ajut. Aşa şi trebuie să stea lucrurile. Altfel toată ideea ajutorului ar fi un nonsens. Întotdeauna m-am gândit ca a primi ajutor înseamnă a pierde controlul, dar trebuie să permiţi cuiva să te ajute, trebuie să vrei să te ajute cineva. Numai aşa se poate întâmpla.”

Vă recomand cu căldură această carte, bucuraţi-vă de înţelesurile care răzbat din paginile ei şi creaţi-vă propria grădină a vieţii, plină de flori!

Acum ştiu că nu ne oprim niciodată cu adevărat, călătoria nu e niciodată încheiată, pentru că înflorim mai departe, aşa cum i se întâmplă omizii care, atunci când crede că lumea s-a sfârşit, devine fluture.”

gradina

Editura AllCartea Anul în care te-am întâlnit de Cecelia Ahern este oferită pentru recenzie de Editura ALL. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura ALL. Activitatea editurii şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
5

Domnişoara Einstein de Philip SingtonDomnisoara Einstein de Philip Sington

Titlul original: The Einstein Girl
Numar pagini: 425
Editura ALLFA
Anul 2015
Traducere: Ioana Pricop

Philip Sington s-a născut în Cambridge. A studiat istoria la Trinity College, Cambridge, apoi a lucrat ca ziarist pe teme de business şi a fost redactor de revistă vreme de nouă ani. Între 1993 şi 2001, sub pseudonimul Patrick Lynch, a participat la scrierea a şase volume, în colaborare cu Gary Humphreys, autor de romane mystery, vânzând mai mult de un milion de exemplare în toată lumea. Primul lui roman, Zoia’s Gold (Aurul Zoiei), a fost publicat în 2005 şi a fost urmat de The Einstein Girl (Domnişoara Einstein, 2009). Cel mai recent roman, The Valley of Unknowing (Valea neştiinţei), a apărut în 2012.

Un thriller stilat… Fire de istorie şi imaginaţie minunat împletite laolaltă.” – The Times

Sington creează un sentiment de nelinişte încă din prima pagină.” – Herald

Domnișoara Einstein este o carte bine scrisă, în care personajele sunt atent conturate și care redă extrem de veridic atmosfera întunecată din perioada la care face referire.

Acțiunea cărții se petrece în anul 1933.
Martin Kirsch era medic psihiatru la spitalul Charité din Berlin. Pacienții săi proveneau, în mare parte, din victimele primului război mondial, fie că au luptat pe front, fie au suferit traume psihice majore. Metodele de tratament folosite de colegii săi de breaslă erau, de cele mai multe ori, experimentale și barbare, făcându-i mai mult rău pacientului. Martin se opunea categoric folosirii acestora, chiar în dauna propriei sale cariere. El însuși era o victimă a primului război mondial. Medic chirurg fiind în acea perioadă, a operat zeci de soldați răniți pe front într-un spital de campanie, în condiții de igienă și securitate extrem de precare, astfel că de la unul dintre pacienți s-a infectat cu sifilis. De multe ori, Martin se gândea că acesta fusese un act de justiție divină, întrucât pacienții pe care el îi trata erau trimiși din nou pe front, iar acolo mulți dintre ei mureau. Însuși pacientul care îl infectase murise câteva săptămâni mai târziu.
Întrucât nu mai putea opera, Martin își schimbase domeniul, trecând de la chirurgie la psihiatrie, nespunând însă nimănui adevăratul motiv. Pentru a se putea trata singur, își închiriase o locuință într-un cartier ponosit, în care nu-l știa nimeni, iar posibilitatea de a se întâlni cu un coleg era exclusă. Martin trecuse în al doilea stadiu al bolii, ramânând cu sechele, zone moarte aflate sub piele. Nu știa însă cu siguranță dacă se vindecase. Trecerea la stadiul terțiar putea dura între câteva luni sau treizeci de ani.
”Stadiul secundar al bolii aducea cu el dureri de cap și febră. Acestea îl chinuiau mai multe zile, apoi dispăreau, astfel încât putea funcționa din nou, ca de obicei. Odată cu febra apăruseră și visele rele, viziuni izbitor de limpezi, încât și după aceea păreau mai reale decât orice amintire din perioada de trezie. În acele vise, pacienți ale căror chipuri le crezuse uitate îl așteptau oriunde s-ar fi dus, cu sângele scurs, cu răni căscate și parțial cusute.”
Nu era singurul din familia sa rămas cu sechele. Fratele lui mai mic, Max, un idealist îndrăgostit de opera lui Einstein, dispăruse pe front. Sora lui mai mica, Emilie, o fată foarte exuberantă cândva, se închisese în sine, iar soțul celeilalte surori se întorsese atât de mutilat de pe front încât nu mai ieșea niciodată din casă. Mama lor îl iubise nespus pe Max, iar acum își dirija întreaga energie ridicării unui monument în cinstea eroilor căzuți.
Monumentul anunța cu mândrie că Max și ceilalți muriseră chiar pentru pământul de sub tălpile Germaniei. Își vărsaseră sângele chiar la temelia ei, aidoma unor numeroase tone de ciment uman, iar pământul, la rândul lui, își arătase recunoștința.
‘Pentru Dumnezeu și pentru Patrie.’ Se gândea cum se împăca mama lui cu acea afirmație. Prima iubire a lui Max fusese fizica. Îl venerase pe Albert Einstein, un pacifist convins, care disprețuia și ridiculiza toate lucrurile cazone. Oricum, era dificil de înțeles cum de era Dumnezeu beneficiarul sacrificiului, sau cum un război european general ar fi putut să-i urmărească interesele, într-un fel sau altul. Unele monumente aveau suficient bun-simț încât să nu-l pomenească pe Dumnezeu. Cei căzuți la datorie muriseră pur și simplu ‘pentru patrie’, o afirmație mult mai rațională, deși chestiunea alegerii prepoziției rămânea discutabilă. Având în vedere că majoritatea bărbaților de pe front fuseseră mobilizați, n-ar fi fost mai corect să se spună că ei căzuseră ‘la datorie’ pentru patrie? Sau chiar ‘din ordinul patriei’, de vreme ce tocmai ea îi adusese în calea nenorocirii, fără să le dea de ales?”
Cât adevăr în această introspecție!
Martin era logodit cu Alma Siegel, fiica unui industriaș bogat. Mama lui era foarte încântată de alegerea lui, mai ales că Alma se oferise să finanțeze o bună parte din monument. Martin avea însă propriile lui dubii. Logodnica lui era extrem de mândră că el este recunoscut ca un medic eminent și era hotărâtă să tragă sforile necesare ca el să avanseze în carieră. Martin nu îi împărtășea planurile de mărire, fiind mult prea afectat de toată atmosfera sumbră în care trăia.
Într-o zi, în timp ce se întorcea spre casă, o fată tânără îi atrage atenția, făcându-i inima să tresară.
”Oricine altcineva ar fi ocolit balta. Dar ea a întins un picior peste apă – Kirsch încă avea în fața ochilor pantofii grei, negri, cu șireturi – și a sărit pe partea cealălaltă, aterizând cu grația unei balerine. Iar când piciorul rămas în urmă a ajuns chiar pe marginea bălții, făcând să sară câțiva stropi, a început să râdă în loc să se necăjească ori să blesteme.”
Martin este fascinat de tânără și o urmărește câteva zile la rând. Află unde stă și reușește să danseze cu ea într-o cafenea, moment în care se produce o pană de curent.
”A sărutat-o în întuneric.
A durat doar o secundă, poate două. A simțit cum ea se desprinde de el, speriată sau dezgustată. Se simți nătâng și rușinat. Dar chiar atunci, înainte să îngaime vreo scuză, se sărutau din nou, mai îndelung și mai apăsat. În brațele lui, trupul fetei emana o fierbințeală întunecată și blândă.”
Momentul în care o va revedea va fi unul șocant.
O tânără este găsită dezbrăcată și aproape moartă într-o pădure din apropierea Berlinului. În momentul în care își revine, se constată că este complet amnezică. Întrucât asupra ei nu s-a găsit decât un bilet la o conferință ținută de marele om de știință Albert Einstein, presa a denumit-o Domnișoara Einstein. Martin constată însă cu stupoare că este chiar tânăra de care el era fascinat. Deși toți ceilalți medici considerau că amnezia de care suferea este o problemă neurologică, Martin insistă că este de natură psihiatrică, provocată de un șoc suferit. Întreprinde toate demersurile, falsificând chiar semnătura directorului, pentru ca tânăra să fie transferată la secția lui. Ajunge să fie obsedat de ea, focalizându-și toate eforturile pentru a o ajuta să își recapete memoria. Sub un anume pretext, se duce la locuința ei, găsind un caiet cu calcule extrem de complicate. Un reputat fizician îi confirmă faptul ca este o teorie genială, nefinalizată însă, ultimele pagini fiind rupte. Indiciile găsite îl conduc spre reputatul Albert Einstein. Sa fie ea Lieserl, fiica lui cu Mileva Maric, născută însă înainte de căsătoria lor, și despre care se credea că murise? Căutând răspunsuri, ajunge la Eduard, fiul lui Albert Einstein din prima lui căsătorie, cea cu Mileva. Acesta era internat într-un spital psihiatric. Studiase cândva medicina, dovedind sclipiri de geniu în multe alte domeii, inclusiv arta, dar excentricitățile lui, inclusiv faptul că își atacase mama cu un cuțit, conduseseră în final la internarea lui. Oare boala lui Eduard să fi fost provocată de faptul că era copleșit de personalitatea tatălui? Notițele lui te pot conduce la această concluzie.

Ce se va întâmpla în continuare? Vă invit să descoperiți dezlegarea misterului în carte.
Narațiunea la persoana a treia este întreruptă din loc în loc de câteva scrisori care ne oferă indicii importante.
Cartea redă cu multă acuratețe detalii istorice ale epocii respective și face multe referiri, extrem de interesante și bine documentate, la Albert Einstein, atât în ceea ce privește familia acestuia, opiniile lui, cât și asupra teoriilor dezvoltate de acesta, care au revoluționat lumea științifică.

Finalul este surprinzător și, întocmai ca și teoria relativității generale și restrânse a lui Einstein, schimbă percepția a tot ceea ce ai crezut până atunci.

Câteva citate care m-au impresionat:
”Lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte. Poate că timpul nu e liniar, dar nici circular nu e.”
”Întotdeauna există speranță.”
”Dacă lumea e nebună, atunci nu mă aflu deloc în dezavantaj. Voi, restul, sunteți cei care nu vă potriviți în peisaj.”
”Nimic nu e mai rău pentru un om decât să întâlnească pe cineva alături de care existența și toate eforturile lui sunt inutile.”
”Cel mai rău destin este să nu ai destin și, totodată, să nu fii destinul nimănui.”
”Finalurile trebuie să fie credibile, altfel cititorul se simte înșelat. Nimic n-are șanse de a strica o poveste bună decât un final puțin probabil.”

Editura AllCartea Domnişoara Einstein de Philip Sington este oferită pentru recenzie de Editura ALL. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura ALL. Activitatea editurii şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
8

În altă viaţă de Marc LevyIn alta viata de Marc Levy

Titlul original: La prochaine fois
Editura Trei
Nr. pagini: 238
Traducere: Aliza Ardeleanu
An apariţie: 2011

Marc Levy este cel mai citit autor francez contemporan. Cărţile lui sunt traduse în 47 limbi, regăsindu-se pe majoritatea listelor de bestseller din ţările în care a fost publicat.
Născut în 1961, la Paris, Marc Levy a avut parte de un parcurs profesional fascinant: a fost mai întâi voluntar la Crucea Roşie, apoi antreprenor în SUA, după care a fondat una dintre cele mai importante companii de arhitectură din Franţa.
Cariera sa de scriitor a demarat cu maxim de succes în anul 2000, când a publicat romanul Şi dacă e adevărat…, vândut în întreaga lume în milioane de exemplare şi ecranizat de Steven Spielberg (2005).

Încercând să dezvăluie destinul misterios al unei picturi, Jonathan se va întâlni cu Clara. Şi unul, şi celălalt simt că s-au mai văzut cândva. Dar când? Şi unde? La Londra, în urmă cu un secol… Versiune modernă a lui <Romeo şi Julieta>, romanul de faţă creează o poveste plină de suspans, pornind de la o sugestie metempsihotică.”

Este o carte foarte frumoasă, bine scrisă, care te ţine în priză cu multe răsturnări de situaţie, stai cu sufletul la gură şi trăieşti alături de personaje. Deznodământul te va face să crezi într-o iubire magică, în suflete pereche, care se caută şi se descoperă în fiecare viaţă, ca într-o poveste fără sfârşit.
După terminarea cărţii am rămas într-o stare de visare, cu multe întrebări şi speranţă în suflet.

Jonathan este istoric şi expert în domeniul artei, iar prietenul lui cel mai bun, Peter, este organizator de licitaţii. Pictorul preferat al lui Jonathan, în opera căruia s-a specializat şi ţine diferite conferinţe pe această temă, este Vladimir Radskin. S-ar putea spune că picturile acestuia i-au marcat chiar destinul. Copil fiind, a fost dus de tatăl său la o expoziţie de pictură. În faţa unei picturi de Radskin, înfăţişând un batrân, a avut o senzaţie extrem de puternică. I se părea că bătrânul îl priveşte doar pe el şi oriunde se deplasa avea impresia că ochii bătrânului îl urmăresc. De atunci a fost fascinat de pictură, iar cariera de expert în acest domeniu a venit firesc, ca ceva ce trebuia să se întâmple.
După o conferinţă ţinută la Miami, având ca temă opera lui Radskin, în timp ce îl aştepta pe Peter la un bar, lângă Jonathan se aşează o doamnă distinsă, cu păr argintiu. Aceasta se recomandă a fi profesoară, care conduce un laborator de cercetare la universitatea Yale, ce studiază sindromul ”déjà vu”, despre care ea afirmă că este de fapt o manifestare a memoriei, a ceea ce am trăit în altă viaţă.
”- Credeţi într-adevăr că, după moarte, sufletele noastre ne supravieţuiesc?
– Un lucru nu încetează să existe numai pentru că nu-l vedem cu ochiul liber!”
„Lucrul care nu poate să reflecteze lumina este transparent, spuse ea cu o voce răguşită, şi totuşi există. Nici noi nu putem vedea viaţa atunci când ne părăseşte trupul.”

imagine (2)Văzând că Jonathan este în continuare sceptic, doamna îi aduce mai multe argumente.
Lumina unei stele nu are nevoie de un anumit timp ca să ne ajungă,ci timpul este acela care o îndrumă spre noi. Să înţelegi cu adevărat ce este timpul, înseamnă să-ţi oferi mijloacele unei călătorii în dimensiunea lui. Corpurile ne sunt limitate de forţele fizice care ni se împotrivesc, dar sufletele noastre nu depind de ele.”
„Şi, la fel de ignoranţi ca strămoşii noştri, considerăm că tot ceea ce ne scapă şi ne tulbură cunoaşterea este paranormal ori ezoteric. Suntem o specie pasionată de căutare, dar căreia îi este groază să descopere. Le răspundem temerilor noastre cu credinţe, cam ca acei marinari din vechime care refuzau gândul călătoriei, încredinţaţi fiind că, aflându-se departe de certitudinile lor, lumea se termină intr-un hău fără sfârşit.” 

Observând că Jonathan se pregătea să plece, întrucât venise Peter, bătrâna doamnă concluzionează, într-un ton profetic.
”Reţineţi un lucru din tot ce v-am povestit. Se întâmplă uneori ca două suflete să se întâlnească pentru a nu mai forma decât unul singur. Şi-atunci depind pentru totdeauna unul de celălalt. Sunt de nedespărţit şi se vor căuta neîncetat, din viaţă în viaţă. Dacă, în cursul unei existenţe terestre, o jumătate ar ajunge să se separe de cealaltă, să rupă jurământul care le leagă, cele două suflete s-ar stinge de îndată. Unul nu-şi poate continua călătoria fară celălalt.”
”Fiţi foarte atent la ce vă spun acum: nu vă lăsaţi! Ea s-a întors, ea este aici. Undeva, pe acest pământ, vă aşteaptă şi vă caută. De-acum, clipele amândurora sunt numărate. Dacă renunţaţi unul la celălalt, nu numai că n-o să vă trăiţi vieţile, ci mai rău, o să vă pierdeţi sufletele. Sfârşitul ambelor călătorii ar fi un haos pentru voi, voi care sunteţi aşa de aproape de ţintă. Când o să vă recunoaşteţi, nu treceţi unul pe lângă celălalt.”

imagine (1)Jonathan, extrem de tulburat, pleacă spre casă. Profeţia bătrânei pare un nonsens, el se pregătea de căsătorie cu Anna, o pictoriţă cu care avea o relaţie de peste doi ani. Totuşi, pregătirile pentru nuntă, în loc să îi apropie, au produs o răceală in relaţia lor. Anna era obsedată să facă o nuntă perfectă, în cele mai mici detalii. Jonathan o acuză că îl neglijează.
”- Jonathan, toată lumea trebuie să te invidieze, continuă ea. De-aia mă machiez, chiar şi atunci când mă duc la cumpărături, de-aia casa asta e întotdeauna curată lună, de-aia dineurile pe care le oferim n-au pereche. Fără invidie, ţara asta n-ar merge, aşa că nu te apuca să-mi reproşezi dorinţă de perfecţiune, sunt exigentă pentru viitorul tău.”
Jonathan este, însă, de altă părere.
Puţin îmi pasă de ce crede lumea şi, de vreme ce ne căsătorim, trebuie să-ţi mărturisesc un lucru foarte important: machiajul nu contează, căci dimineaţa, când mă uit la tine când dormi, te găsesc mult mai frumoasă decât atunci când te pregateşti pentru vreo serată. În zorii zilei, în intimitatea patului nostru, nicio altă privire nu o tulbură pe a mea. Aş vrea ca timpul să ne aproprie şi nu să ne despartă, aşa cum face de câteva săptămâni încoace.”

Când se anunţă că cinci picturi ale lui Vladimir Radskin vor fi expuse la o expoziţie la Londra, Jonathan şi Peter pleacă în grabă, extrem de surescitaţi că una dintre aceste picturi ar putea fi ultima lucrare a lui Radskin, cea în jurul căreia se născuse o adevărată legendă, fiind singura operă a sa în care apărea o femeie şi folosise un roşu vibrant, dar care nu fusese niciodată expusă pâna acum.

Când Jonathan o întâlneşte pe proprietara galeriei unde trebuiau să fie expuse tablourile, Clara, are o senzaţie puternică de déjà vu, care îi va schimba întreaga viaţa. Când Jonathan se atinge întâmplător de Clara, o magie se produce şi cei doi sunt transportaţi pentru câteva clipe într-un alt timp şi o altă dimensiune. Pe măsură trecerii timpului vor ieşi la iveală noi secrete, cei doi constatând uimiţi că misterul ultimului tablou al pictorului are legătură cu ei.
Ce se va întâmpla în continuare? Cine era doamna cu păr argintiu şi ce rol va avea ea în desfăşurarea evenimentelor? Veţi constata că multe lucruri nu sunt ceea ce par la prima vedere, Anna are şi ea propriile secrete, legăturile dezvăluite sunt surprinzătoare, iar deznodământul e de-a dreptul uimitor.
Vă recomand ca după terminarea cărţii să recitiţi scrisoarea lui Peter de la început. Dacă la momentul respectiv ea părea să nu aibă sens, reuşind doar să intrige cititorul, după terminarea cărţii o vei vedea într-o cu totul altă lumină, plină de speranţă.

Voi reda în continuare câteva citate care mi-au plăcut în mod deosebit.

”Nu cunosc decât o alchimie care conferă frumuseţe vârstei: sentimentul!”

” Bărbaţii complică întotdeauna totul. Bagă de seamă, până la urmă inima se frânge dacă o hărţuieşti prea mult. Ca să auzi ce-ţi spune, e de-ajuns să ştii s-o asculţi.”

„Ar fi vrut să vorbească, să găsească măcar câteva cuvinte potrivite, dar poate că, în această clipă, între ei tot tăcerea se potrivea cel mai bine. ”

„Crezi că ne putem iubi atât de mult, încât moartea să nu şteargă amintirea? Crezi că e cu putinţă ca un sentiment să ne supravieţuiască şi să ne readucă la viaţă? Crezi că timpul îi poate reuni la nesfârşit pe aceia care s-au iubit îndeajuns de tare ca să nu-l piardă?”

”Daca ai şti cum te iubesc. Fără tine, niciun minut nu merită osteneala de a fi. Ascultă-mă, cred că nu mai am mult. Ultimele săptămâni au fost cele mai frumoase din viaţa mea, nimic din ce-am trăit nu-i pe măsura fericirii pe care tu mi-ai oferit-o. Va trebui să-mi promiţi că acum ai să fii si tu fericit. Vreau să trăiesti. Nu renunţa la fericire. În ochii tăi există atâtea uimiri! Intr-o bună zi, ne vom reîntâlni, poate încă o dată.”

 „Te iubesc, fără să ştiu cum să mă opresc din a te iubi, fără să ştiu nici cum, nici de ce. Te iubesc aşa, pentru că nu ştiu altfel. Unde nu eşti nici eu nu mai sunt.”      Te iubesc   

Autor: Tyna

by -
7

Filmul "Terapie pentru crima", primul lungmetraj semnat de Kiki Vasilescuce a avut premiera pe 3 octombrie 2014, cu Claudia Pavel în rolul principal.

Terapie pentru crimă de Bogdan Hrib, Kiki VasilescuTerapie pentru crima

Editura Tritonic
Nr. pagini: 120
An apariție: 2014

Bogdan Hrib s-a născut în 1966, la București. Deși a absolvit Facultatea de Construcții Civile, nu a lucrat niciodată ca inginer. Fotograf și jurnalist, a publicat reportaje, interviuri și recenzii de carte în presa romanească. A fondat Editura Tritonic în 1993, a fost consilier editorial la Crime Scene și la Publicațiile Flacăra. A susținut prelegeri despre editarea de carte, relații publice si fotojurnalism la mai multe universități. A fost vicepreședinte al Romanian Crime Writers Club. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Asociației Profesioniștilor în Relații Publice și cadru didactic asociat la Facultatea de Management din SNSPA.
De asemenea, este coordonator de proiect pentru Mystery & Thriller Festival.
Autorul unui volum de rețete pentru salate Salad Bar, semnat cu presudonim.
La Editura Tritonic a publicat romanele: Filiera Grecească (2006), Blestemul manuscrisului (coautor impreuna cu Razvan Dolea, 2008) și Somalia, Mon Amour (coautor impreuna cu Sofia Matei, 2009).
Romanul Ucideți generalul a apărut la Crime Scene, în 2011, a fost tradus în limba engleză și publicat în același an cu titlul Kill the General la Profusion Publishers.
În 2012 a publicat la Editura Cartea Romaneasca romanul Ultima fotografie.

Bogdan Hrib a citit scenariul filmului ”Terapie pentru crimă”, scris de Kiki Vasilescu în 2010, și a intuit potențialul acestuia de a deveni un roman de succes. Prin urmare, l-a așternut pe hârtie, dându-i forma specifică acestui tip de narațiune și făcând foarte mici intervenții asupra acțiunii. Hrib a apreciat specificul românesc al dialogului și personajelor, elementele de comedie neagră din scenariu și parodia.

”Așa cum piesa de teatru Cântăreața cheală este o parodie la adresa societății britanice, așa și Terapie pentru crimă prezintă un personaj pur românesc, angrenat în tot felul de situații absurde. Terapie pentru crimă este, în concluzie, o parodiere a la Cântăreața cheală a thrillerului modern american” – Bogdan Hrib

Terapie 2Umorul sec și ironia le întâlnim încă de la primele pagini, în care vedem cum eroina, o funcționară oarecare, își depune demisia de la firma la care lucra. În drum spre biroul directorului economic, trece pe lângă directorului general, de unde răzbat câteva frânturi de discuție.
”- … Clar, doar ți-am zis. Da, iubito, bucătarul o să stea cu noi pe yacht douăș-patru din douăș-patru. Păi normal, doar ți-am spus c-am aranjat…”
Ajunsă la biroul directorului economic, trece de secretara care, vrând să o oprească, se împiedică în firul telefonului și cade pe jos.
Când ușa se deschide violent, directorul financiar – cu ochii în ecran, finalizând o nouă partidă de Solitaire, într-o mână cu un mobil – se întoarce nedumerit.”
”Persoana cu demisia înconjoară calmă, cu pași egali, biroul și îi trage un pumn în față directorului. Observăm din nou tatuajul chinezesc de pe încheietură. Directorul observă doar stele verzi.”
În curând suspansul încetează și aflăm numele personajului principal – Matilde.
”Ea este Matilde, cu e și fără h. Este româncă. Evident. Nu știm de ce a fost botezată MatTerapie 1ilde. Vreo mătușa, vreo bunică, o rudă din străinătate. Cu siguranță este născută după 89.”
A trecut un an de la demisie și Matilde se antrenează temeinic pe acoperișul blocului pentru o nouă carieră – aceea de asasin profesionist, despre care vom vedea că se documentează conștiincioasă, procurându-și diverse manuale folositoare în acest sens.

Pe moment, precizia la aruncatul cuțitelor lasă mult de dorit, ratând ținta aleasă cu câțiva metri. Unul din cuțite aterizează dincolo de acoperiș. Să nu credeți ca nu sunt consecințe.
Pentru că jos, lângă bloc, un locatar harnic stropește florile cu furtunul. Cuțitul Matildei aterizează fix la un centimetru de piciorul bărbatului și secționează furtunul.
Apa începe să țâșnească peste locatarul speriat, care, văzând cuțitul înfipt chiar lângă el, leșină de frică. Apa din spărtură și cea care mai curge încă din capătul furtunului formează două mici fântâni arteziene ad-hoc. Trecătorii le admiră de pe trotuar.”
Matilde oftează dar, perseverentă, continuă antrenamentul.

terapie-pentru-crima-625611l-imagine”Locatarul și-a revenit, stă în fund și contemplă cuțitul de lângă picior. Evident nu înțelege nimic.
Al doilea cuțit îi aterizează între picioare, chiar lângă șlițul pantalonului.
Leșină din nou.”

În curând un alt secret ni se dezvăluie, acela că Matilde urmează ședințe de terapie. Asistăm la una dintre ședințe.
”- Ești un măgar sexist! Cum poți să jignești femeile spunând că niciuna dintre noi nu poate fi ucigaș profesionist? Dă-mi un singur motiv pentru care și-ar putea imagina cineva…
Dr. Pappas își aruncă furios pixul peste caietul de observații.
– Vrei un motiv simplu? Simplu de tot?
Matilde sare din canapea și lovește furioasă cu pumnul în biroul doctorului.
– Nu exista un motiv care să nu se aplice și bărbaților!
– Na un motiv simplu: când omori pe cineva faci mizerie. Nici o gospodină obsedată de curățenie…
– N-am fost și n-o să fiu niciodată o gos-po-di-na!”
În curând va apărea și prima misiune de îndeplinit, în care Matilde trebuie să înlăture o țintă. Lucrurile nu vor decurge în nici un caz ca la carte, iar Matilde se va trezi în curând cu un adevărat asasin profesionist pe urmele ei.

Terapie 3Finalul ne servește o noua doză de umor. Matilde se prezintă la psihiatru și îi declară:
Îți spun adevărul. Doctore, nu mai vreau să fiu criminal profesionist.”
Buimăcit, doctorul îi ia tensiunea, se agită și notează frenetic într-un carnețel.
”- Nu te mai înțeleg, doctore. Dacă am tendințe criminale, sunt bolnavă. Dacă m-am calmat și sunt normală, zici că delirez. Hotărăște-te, te rog.”
Doctorul e însă categoric.
”- Clinic este imposibil să te vindeci de pe o zi pe alta. Înțelegi? Im-po-si-bil!”
Calmă, Matilde își continuă demonstrația. Ia o poză cu un copil și o pupă, după care culege o alta cu o înmormântare.
”- Viața e valoroasă! Mă cuprinde o compasiune enormă, incompensurabilă atunci când mă gândesc la suferințele lui și ale familiei lui! Și bate cu degetul arătător în imagine.
Ia o poză cu un instantaneu de razboi dintr-un film.
– Ar trebui interzise fabricile de arme!
Dr. Pappas sare în sus.
– Tu îți bați joc de mine!
Pe piept, cămașa bărbatului a devenit ușor transparentă din cauza transpirației. Prin material se zăresc niște urme albastre sub torace. Dr Pappas se privește în oglindă și remarcă urmele aparent ciudate.
– Așteaptă-mă, un pic, te rog.
Medicul intră grăbit în toaleta de serviciu a cabinetului, o încăpere cu o oglindă lungă, înaltă, bine luminată cu neon.
Dr. Pappas își dă cămașa jos – lăsând să se vadă semne pe corp identice cu cele pe care și le făcea Matilde pentru a identifica organele interne.”
Ca în orice parodie care se respectă, asistăm la cazul în care în loc ca medicul să îl vindece pe pacient, pacientul l-a îmbolnăvit pe doctor.

Finalul lasă deschisă portița spre o continuare.
”- Trebuie să fiu calmă și să duc o viață normală. Chiar anonimă. Pentru că un adevărat profesionist nu dă de bănuit nimănui.”

Cartea e un thriller autohton în care sunt parodiate clișeele arhicunoscute din filmele americane de gen. Acolo avem de-a face cu un super erou sau eroină, ale cărui motivații sunt adesea întunecate, fie lăcomia de bani, fie o înclinație bolnăvicioasă spre astfel de lucruri, cu o pregătire fizică beton la o sală de forță, dovedind o precizie extremă la mânuirea armelor, folosind pistol cu lunetă și un eventual cuțit pus la cizmă, scos la iuțeală în momentele critice și aruncat cu o precizie milimetrica la țintă. Mașina utilizată în misiuni e cel mai adesea sport, prinzând viteze amețitoare, ultra sofisticată, dotată cu echipamente electronice performante, oferind informații deosebit de utile și de exacte. Banii pentru îndeplinirea misiunii sunt depuși cel mai adesea într-o bancă aflată în off-shore sau predați în numerar în locuri atent alese.
Spre comparație, eroina noastră e motivată de plata ratelor la bancă, pregătirea și-o face pe acoperișul blocului, precizia ei e departe de a fi de invidiat, ratând ținta cu câțiva metri, folosește un pistolaș și o arbaleta cu săgeți. Mașina utilizată e un Tico – no comment!terapie-pentru-crima-174827l

Banii îi primește pe un card oferit cadou cu pinul atașat.
Departe de a avea legendarul sânge rece necesar în astfel de misiuni, eroina se înduioșează când vede privirea victimei și se pune conștient în pericol îngrijorată de soarta unei pisici.

Filmul “Terapie pentru crima”, primul lungmetraj semnat de Kiki Vasilescuce a avut premiera pe 3 octombrie 2014, cu Claudia Pavel în rolul principal. Scenariul filmului „Terapie pentru crima” a fost nuvelizat și a apărut la editura Tritonic ca roman, cu titlu omonim, simultan cu filmul. Lansarea cărţii s-a făcut pe 29 septembrie, fiind urmata de vizionarea de gală a filmului. Filmările s-au desfăşurat exclusiv în Bucureşti, în regim independent. Nu s-a turnat în studio, preferându-se autenticitatea şi farmecul decorurilor naturale, bucureştenii urmând să recunoască în film Centrul Vechi, Piaţa Universităţii, cheiul Dâmboviţei, parcul Tineretului.

Editura Tritonic

Cartea Terapie pentru crimă de Bogdan Hrib, Kiki Vasilescu este oferită pentru recenzie de editura Tritonic. Cartea poate fi comanda de pe Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale editurii urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
8

Ciocârlia de Dezső KosztolányiCiocârlia de  Dezső Kosztolányi

Titlul în limba maghiară: Pacsirta
Numar pagini: 159
Editura ALLFA
Anul 2015
Traducere: Andrei Dósa 

Dezső Kosztolányi (1885–1936) s-a născut la Subotica, un mic oraş de provincie din Imperiul Austro-Ungar. A cunoscut faima literară odată cu publicarea, în 1910, a celui de-al doilea volum de poezii, A szegény kisgyermek panaszai. În anii ’20 a început să scrie proză, publicând printre altele romanele Ciocârlia (Pacsirta, 1924; Editura ALLFA, 2015) şi Anna Edès (1926), acesta din urmă fiind considerat o capodoperă a romanului psihanalitic maghiar. „Un singur lucru m-a interesat cu adevărat dintotdeauna: moartea. Nimic altceva. Am devenit o fiinţă umană când, la vârsta de zece ani, l-am văzut pe bunicul meu, pe care îl adoram, mort. De atunci a început transformarea mea în poet, în artist, în gânditor, atunci mi-am dat seama că trebuie să fac ceva. Aşa am început să scriu poezie.“ (Dezső Kosztolányi)

„Aş îndrăzni să spun că Dezső Kosztolányi a avut o contribuţie esenţială la prefacerea limbii literare maghiare. Foarte puţini scriitori pot schimba atât de vizibil o limbă, iar Kosztolányi este unul dintre ei.“ (Péter Esterházy)

Dezső Kosztolányi face parte dintr-o generaţie remarcabilă de scriitori ai Europei Centrale. Romanul Ciocârlia este o capodoperă.“ (The Irish Times)

Acţiunea cărţii se desfăşoară de-a lungul unei săptămâni din anul 1899, într-un târg de provincie prăfuit din inima Imperiului Austro-Ungar, Sárszeg. Soţii Vajkay duc o viaţă monotonă şi retrasă alături de fiica lor nemăritată, Ciocârlia, o fată de treizeci şi cinci de ani, de-a dreptul urâtă şi nu prea inteligentă. În semn de solidaritate cu fiica lor, care nu avea deloc viaţă socială, soţii Vajkay s-au retras şi ei din comunitate, ducând o existenţă plată, lipsită de orice evenimente. Ákos, tatăl Ciocârliei, şi-a găsit un refugiu în cercetarea genealogiilor, singura plăcere care i-a mai rămas. A constatat cu satisfacţie că şi familia Vajkay are origini nobile, însă spiţa lor se va stinge curând, căci pe Ciocârlia nu o ceruse nimeni de nevastă şi era puţin probabil ca acest lucru să se mai întâmple pe viitor. Nu speraseră la vreo partidă strălucită, dar nici cei mai insignifianţi holtei sau văduvi nu o vruseseră.

CiocarliaCiocârlia şi mama ei s-au dedicat în totalitate gospodariei, renunţând la slujnicele pe care le avuseseră.
”Nu aveau nevoie de servitoare. Ciocârlia şi mama ei făceau faţă mult mai bine. Se dedicau cu totul când făceau curăţenie, iar de treburile bucătăriei erau de-a dreptul îndrăgostite.”
O întâmplare, aparent banală, zdruncină echilibrul în care trăiau. Ciocârlia pleacă pentru o săptămână la ţară, în urma unei invitaţii venită din partea unchiului, fratele mamei. Înainte de plecare, Ciocârlia se dedică cu mult sârg rutinei obişnuite, având grijă să lase totul în ordine în urma ei.
”Dar cât de grijulie, cât de atentă fusese şi de această dată! Aranjase, înainte de plecare, scaunele din camera oaspeţilor, făcuse paturile, patul mamei şi patul tatei, aşezase cele două pahare cu apă pe noptiere şi pusese pe vechiul cabine, lângă ceasul de aur încastrat în sticlă, sfeşnicul şi chibriturile, ca ei să-l poată aprinde mai apoi.”
În timp ce părinţii o conduc spre gară pe Ciocârlia spre trenul ce avea să o ducă departe, simţim tristeţea şi oarecum revolta interioară a lui Ákos.
”O compătimea pe Ciocârlia şi, ca să scape de acel sentiment, se pedepsea. O privea atent, aproape ostentativ: faţa ei neobişnuită, care era şi grasă şi slabă, nasul cărnos, nările largi, ca de cal, sprâncenele masculine, severe, ochii mici şi apoşi, care îi aminteau vag de ochii lui.
Niciodată în viaţa lui nu se pricepuse la femei, dar simţea acut că fiica lui e urâtă. Acum era nu doar urâtă, ci şi ofilită, îmbătrânită. O fată bătrână în toată puterea cuvântului.
Doar în cascada de lumină a umbrelei de soare, în lumina ei aproape scenică a avut revelaţia. <<Ca un vierme sub tufa de trandafir>>, s-a gândit.
Continua să meargă în costumul său gri-şoricel şi, când au ajuns în Piaţa Széchenyi, singura piaţă din Sárszeg, agora, a lungit pasul fără să bage de seamă, ca să nu trebuiască să meargă alături de ea.”
Dar, trecând prin faţa cafenelei şi observând privirile compătimitoare şi maliţioase cu care clienţii de după-amiază o priveau pe fiica lui, Ákos şi-a alungat propriile gânduri apăsătoare şi a mers alături de fiica lui, pentru a-şi arăta susţinerea.
Ákos, la fel ca ceilalţi membri ai familiei, mergea rar în oraş. Îl stinghereau toată curiozitatea şi toată deschiderea aceea excesivă.
Ciocarlia (2)Sorbindu-şi berile pe terasă, clienţii de după-amiază ai cafenelei Széchenyi şi-au ridicat ochii din ziar şi s-au uitat la Ciocârlia. Nu în mod necuviincios, ci aşa cum o făceau întotdeauna. Cu o anumită simpatie cenuşie, binevoitoare, căptuşită cu maliţiozitate roşie.
Atunci bătrânul şi-a pus capăt gândurilor apăsătoare, autoflagelatoare. Şi-a încetinit paşii şi s-a alăturat fiicei lui, sfidător, doar de-al naibii, să înfrunte şi el simpatia şi maliţiozitatea. Ca de obicei, şi-a încovoiat puţin umărul stâng, nervos, de parcă prin asta ar fi încercat să-şi mascheze stânjeneala şi să repare dezechilibrul produs de propriul odor în ordinea naturii.”

Odată cu plecarea trenului care o duce pe Ciocârlia departe de ei, soţii Vajkay se simt debusolaţi. Întreaga lor existenţă s-a concentrat în jurul ei, iar acum nu ştiu ce să facă să treacă timpul. Stau ca pe ghimpi până soseşte telegrama care anunţă sosirea ei cu bine la destinaţie.
Întrucât Ciocârlia gătea în casa lor, mâncăruri dietetice, sănătoase, cei doi soţi au convenit ca în lipsa ei să mănânce la restaurant.
”Toată familia detesta restaurantele şi, cu toate că nu fuseseră decât de câteva ori, puteau să vorbească ore în şir, cu feţe condescendente şi batjocoritoare, ce supe ca lăturile, ce carne tare, plină de zgârciuri, ce prăjituri nevolnice li se serveau bieţilor burlaci, tinerilor fără familie, care nu ştiu cum e mâncarea făcută în casă.”
Restaurantul ”Regele Ungariei” se dovedeşte a fi însă impecabil de curat, frumos aranjat şi plini de clienţi care serveau masa.

Ciocarlia (4)Soţii comandă mâncăruri cât mai sănătoase. Noaptea însă, Ákos se perpeleşte. Îşi aminteşte obsesiv mâncărurile de la restaurant văzute la ceilalţi consumatori. Încearcă să-şi abată gândurile şi să se convingă singur de justeţea alegerilor lor de până atunci.
”Ciocârlia găteşte bine, asta e de netăgăduit. Cel puţin aşa zice toată lumea. Bineînţeles că găteşte bine. Nu bine, nemaipomenit.”
”Niciodată nu foloseşte boia, piper, nici un fel de condimente şi are grijă cu grăsimea. E economicoasă şi pe bună dreptate, fiindcă mica avere e în continuă scădere şi nu trebuie, n-are voie să se atingă de zestre. Nici n-aş permite aşa ceva. Şi-apoi, mâncărurile grele nici nu sunt sănătoase, doar bucătăria franceză e de noi.”
Cât de multe aflăm din acest paragraf! Cei trei îşi impuseseră o viaţă de austeritate, protejând o zestre ce, mai mult ca sigur, nu avea să fie utilizată niciodată. De altfel, obsesia Ciocârliei pentru economie nu se oprea aici. În sufragerie foloseau un singur bec din cele patru cât avea lustra.

Ákos tot nu putea să adoarmă. Simţea parcă aievea toate mirosurile aţâţătoare de la restaurant.
”Parfumul greu, mirosul parfumat, combinaţia aceea crudă de arome în care se simţea aburul cepei călite în untură, amestecat cu mirosul de chimen al covrigeilor cu sare şi emanaţia plăcută şi amară de hamei a berii.”
Apoi îşi amintea obsesiv, înghiţind în sec, de supa de gulaş văzută la o masă alăturată.
”El a mâncat supă de gulaş, da, da, un gulaş nemaipomenit, gras şi roşu ca sângele, cu ardei de Szeged, iar de pe cartofiorii aburinzi picura sosul. Cât de mult îmi plăceau când eram tânăr şi mama încă mai trăia! Supa de gulaş, tocana de vită şi de viţel… Dumnezeu ştie de când n-am mai mâncat! Niciodată n-am îndrăznit să comand, poate din consideraţie faţă de ea.”
Hotărârea e luată! A doua zi, la restaurant va comanda gulaş. Însă, la ora prânzului, restaurantul e plin ochi, dar vechii lui prieteni, aşa-numiţii Pantere, îl recunosc şi îi poftesc la masă cu ei.
”Societatea <<Panterelor>> luase fiinţă la Sarszeg cu vreo douăzeci de ani în urmă cu scopul nobil de a populariza consumul de alcool şi de a întări prietenia dintre bărbaţi. Panterele trebuiau să bea zilnic, dând dovadă de sârguinţă, indiferent dacă făceau faţă sau nu. Şi Ákos făcuse parte din ei la început, dar apoi îmbătrânise brusc, <<se acrise>>, cum se spunea în limbajul Panterelor, şi nu mai luase parte la întruniri.”
Cei doi soţi socializează cu ei şi acceptă o invitaţie a doua zi la teatru, la care renunţaseră de mult, întrucât Ciocârlia nu suporta mirosul de petrol lampant.
Cei doi redescoperă plăceri simple, de mult uitate. Se plimbă pe stradă admirând vitrinele strălucitoare.

Ciocarlia (3)”Pur şi simplu, oamenii nu erau obişnuiţi să îi vadă pe stradă, ca în cazul canapelelor vechi al căror loc este în camera de zi şi arată atât de bizar când, o dată sau de două ori pe an, sunt scoase afară la aerisit.”
Înşurubează la loc becurile la lustră.
” Ákos s-a urcat pe măsuţă şi a remediat situaţia. Cele patru becuri s-au aprins. Sufrageria a fost inundată de o lumină caldă şi uniformă.
– Ce plăcut! a exclamat femeia.
– Da, aşa se mai poate citi.”

Ciocarlia (5)În fiecare zi de joi se ţinea faimoasa petrecere săptămânală a Panterelor. Ákos doarme jumătate de oră în acea după-amiază şi se prezintă odihnit la bairam.
”Bârlogul Panterelor răsuna de hohote de râs.”
Ákos bea, fumează trabuc, participă la discuţii şi la jocul de cărţi, lucruri frivole la care renunţase cu mult timp în urmă.
Aşteptându-l să se întoarcă, ca să scurteze minutele de aşteptare şi să se liniştească, soţia deschide capacul pianului, care nu mai răsunase în casa lor de când împlinise Ciocârlia optsprezece ani şi se lămuriseră clar că nu avea nici o înclinaţie pentru a cânta la el, indiferent cât se străduise.
”Îşi pusese ochelarii, ca să vadă mai bine notele, şi repetase acordurile până când degetele începuseră să i se mişte mai repede, iar pianul dezacordat să răsune de vibraţia metalică a melancoliei. Era o adevărată lecţie de pian, o goană captivantă. Din nou şi din nou, din ce în ce mai bine. Faţa ei, aplecată peste partitura aşezată între două lămpi puternice, oglindea atenţie încordată şi mirare.”
Când Ákos se întoarce, ameţit bine, şi observă pianul deschis, toată frustrarea închisă în el atâta timp izbucneşte.
”- Nu! a zis Ákos îndărătnic. Refuz să dorm. Vreau în sfârşit să vorbesc.
– Păi vorbeşte!
– Noi n-o iubim.
– Cine?
– Noi.
– Cum poţi spune aşa ceva?
– Aşa este! A strigat Ákos şi a lovit cu pumnul în masă, ca mai înainte. Noi o detestăm. O urâm.
– Ai înnebunit? a strigat femeia, care continua să stea întinsă în pat.
Iar Ákos, ca să îşi provoace şi mai tare soţia, şi-a ridicat şi mai mult vocea care era iritantă şi tremurătoare.
– Am vrea ca ea nici să nu fie aici, aşa, ca acum. Şi nu ne-ar păsa nici dacă în momentul ăsta săraca ar…
S-a oprit înainte să rostească îngrozitorul cuvânt. Dar aşa era mai îngrozitor decât dacă l-ar fi rostit.”
Soţia este complet revoltată şi se lansează cu virulenţă într-o adevărată tiradă. Cum poate să spună că n-o iubesc? Îi dă nenumărate exemple când au fost alături de ea în diverse momente. Şi ce dacă e urâtă şi poate nu o să se mărite niciodată? Îi aminteşte câte fete au nimerit-o mult mai rău, s-au căsătorit cu bărbaţi beţivi, care le băteau şi te tocau banii. Ori ea s-a obişnuit cu ei, iar ei ar putea să mai facă câte o variaţie din când în când împreună cu ea şi totul o să fie bine.

Se bucura că soţia lui îl domina prin forţa argumentelor.”
Calmat după accesele de furie de mai înainte, Ákos se întinde în pat să se culce. Soţia însă simţea că ar fi vrut ca el să îi întărească opiniile, pentru că în sinea ei nu era deloc sigură.
Dar, şi dacă ar fi iubit-o şi de o mie de ori mai mult, ce ar fi putut face? Făcuseră totul, înduraseră totul.
Să nu vă aşteptaţi la o răsturnare spectaculoasă în final. Dezső Kosztolányi ne-a oferit o frântură de realitate, iar miracolele se întâmplă rar în viaţa reală.
Ciocârlia se întoarce, părinţii o aşteaptă cu nerăbdare la gară. Pare că se închide cercul, că lucrurile au revenit la forma lor iniţială. Dar nu este aşa. Între timp, toţi cei trei au conştientizat închisoarea în care se află, fără putinţă de scăpare. Preferă însă să se mintă în continuare, găsind în resemnare soluţia iar în rutină un mod de viaţă.
Simbolică în acest sens este colivia cu o porumbiţă înăuntru cu care Ciocârlia se întoarce de la rude.
– Uitaţi-vă ce adorabilă e! Porumbiţă, Porumbiţă, Porumbiţa mea. Draga mea Porumbiţă! Nu-i aşa că-i dulce?
Porumbelul s-a speriat de la lumina electrică şi a început să scurme cu picioarele lui strâmbe, cu ghearele, şi-a dat capul prostuţ şi cuminte într-o parte şi i-a făcut cu ochiul noii stăpâne.
– E cuminte, a zis Ciocârlia, deschizând uşa coliviei, o să-mi stea pe umăr. Aşa face mereu.
Nu era un porumbel frumos. Era un biet porumbel pricăjit şi ciufulit.”
Povestea tristă a Ciocârliei şi a părinţilor ei, acceptarea de către fiecare dintre ei a destinului lor implacabil mi-a adus aminte de învăţătura creştină conform căreia fiecare om ”trebuie să-şi poarte crucea”.

Deşi fără un clasic happy-end, cartea ne suprinde cu o lectură neaşteptat de plăcută, oferindu-ne cu acurateţe o imagine pitorească a unui orăşel din inima Imperiului Austro-Ungar, Sárszeg, în anul 1899, descriindu-ne străduţele, cafenelele, restaurantele, locuitorii şi obiceiurile acestora. Sunt prezentate şi numeroase personaje secundare, fiecare cu câte o mică poveste de viaţă. Cu un fin umor, autorul ne ajută să înţelegem spiritul maghiar al acelor vremuri, strecurând şi câteva ironii şi critici subtile.
”Ungurii se înţeleg bine atunci când beau.”
Dezső Kosztolányi se dovedeşte a fi un bun cunoscător al naturii umane. Este magistral modul în care ne arată cum, încetul cu încetul, dorinţe ascunse, de mult reprimate încât ai crede că au dispărut cu totul, ies la iveala. În lipsa Ciocârliei, cei doi soţi redescoperă plăceri de mult uitate, de care se bucură ca nişte copii care au regăsit nişte jucării vechi, preferate. Dar, întocmai ca un val care creşte iar apoi se prăbuşeşte, cei doi revin la vechea rutină, monotonă şi plictisitoare, acceptându-şi soarta cu seninătate.
– Ciocârlia, a murmurat şi a arătat spre uşă, apoi şi-a întors privirea spre soţia lui, fericit.
– A zburat înapoi acasă.
– Micuţa noastră pasăre, a adăugat tata, a zburat în sfârşit acasă.”

Ciocarlia (1)

Editura All

Cartea Ciocârlia de Dezső Kosztolányi este oferită pentru recenzie de Editura ALL. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura ALL. Activitatea editurii şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
10

De ce iubim femeile de Mircea CărtărescuDe ce iubim femeile de Mircea Cartarescu

Editura Humanitas
Nr. pagini: 190

Mircea Cărtărescu este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. Este cunoscut publicului larg drept semnatarul unor opere precum „De ce iubim femeile“, trilogia „Orbitor“ ori „Levantul“. De-a lungul timpului, cărțile sale au primit numeroase premii, atât în țară, cât și în străinătate. Pe 27 iulie i s-a decernat Premiul de Stat al Austriei pentru Literatura Europeana pe anul 2015.

Romanul „De ce iubim femeile” a fost publicat la Editura Humanitas, București, în anul 2004, înregistrând imediat un mare succes, fiind reeditat de mai multe ori, ultima dată în anul 2015. Cartea „De ce iubim femeile” ne dezvăluie gândurile autorului, frământările lui, răspunsurile pe care și le dă la întrebările pe care și le pune. Cu multă sinceritate, Mircea Cărtărescu ne lasă să aruncăm o privire în trecutul său, în introspecțiile sale, în regretele pe care le are, în ceea ce consideră că este esențial. Cartea este alcătuită din 21 de povestiri: Mica negresă, Pentru D., vingt ans après, Cerceluși, Despre intimitate, Nabokov la Brașov, Seara care cade, Cu urechile pe spate, Diavolul de hârtie, Cine sunt eu?, Petruța, ”…A lovely little jewish princess…”, Întâlnire la Torino, Iubim cu un creier de copil, Irish cream, Obiectul care mă inspiră, Două feluri de fericire, Zaraza, Cartea magică a tinereții mele, Marele Sincu, Bomba de aur, De ce iubim femeile. În fiecare dintre ele găsim o crâmpeie din experiența de viață a autorului, cu multe gânduri personale: „viața mea a fost, de fapt, un lung șir de cruzimi de dragul cruzimii, nepăsări, neînțelegeri, răutăți de dragul răutății și prostii de dragul prostiei”.
Tema principală a cărții este iubirea, platonică sau nu, fiecare povestire reprezentând o altă fațetă a acesteia, prezentată cu multe detalii picante uneori, alteori cu duioșie, câteodată cu amărăciune. Aflăm multe amintiri din copilărie, prima iubire, prima femeie care l-a făcut bărbat, iubirea adevărată, sentimentele și gândurile autorului vis-a-vis de fiecare. Cartea este și un roman de psihanaliză, autorul încercând, de fiecare dată, să găsească o explicație sau o motivație la faptele prezentate, pentru ca în final să dea răspunsul la incitanta întrebare „De ce iubim femeile?”. Să nu vă inducă în eroare titlul, acest roman se adresează atât bărbaților, cât și femeilor, care vor avea ocazia să cunoască un punct de vedere onest prezentat din punctul de vedere al unui bărbat.

Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi da în continuare câteva citate iar, dacă v-am atras atenția, vă invit să descoperiți restul in carte.

”N-am să-mi iert niciodată răceala și nesimțirea pe care le-am arătat mamei mele întreaga copilărie și adolescență, lacrimile ei, când, de ziua mea, îmi cumpăra vreo bluză sau o cămașă după gusturile ei, iar eu, în loc de mulțumiri, îi spuneam că nu îmi plac și n-am să le port niciodată.”

„Am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină şi indiferentă, şi pentru nimic în lume n-aş face dragoste cu o prostituată. Nu pentru că riscurile sunt mari şi nici pentru că fidelitatea nu mi-o permite. Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate.”

Unii sunt speriați de viața de cuplu tocmai din cauza perspectivei de a-l vedea pe celălalt în cele mai sordide situații. Dar dragostea mea se hrănește tocmai din asta. Îmi place să merg la cumpărături împreună cu ea, să beau cafeaua împreună cu ea, să o privesc în cadă, să pălăvrăgim despre OZN-uri. Îmi place s-o privesc cum mănâncă și cum pune rufele la uscat. Când facem dragoste, intimitatea noastră e lucrul cel mai prețios, și plăcerea noastră depinde cu totul de ea. De fapt, fac dragoste două corpuri care se cunosc infinit de mult și care nu se mai satură, totuși, re-descoperindu-se. Știu ce va face în fiecare clipă, și totuși sunt mereu surprins.”

„Numai pe ea o vreau pentru că numai pe ea o cunosc. Îi privesc, între coapse , «fluturele cu aripi lipite somnoros» şi ştiu că e, cu adevărat, cel mai frumos lucru pe care l-aş putea vedea şi atinge vreodată.”

”Fără intimitate reală, atât femeia cât şi bărbatul sunt literalmente asta: un fel de mânere la care performezi un număr de gimnastică. Poate fi uneori distractiv (mai ales pentru bărbat), ca legănatul pe un balansoar, dar, din punctul meu de vedere, e un mod primitiv, puştesc, nesatisfăcător de a face sex. De fapt, ajungi cu adevărat la maturitate sexuală doar atunci când începi să trăiești un ciudat solipsism în doi care te face să spui: în tot universul nu există decât două ființe care fac cu adevărat dragoste: eu și iubita mea.”

„Cât timp mi-am iubit soția, literalmente n-am putut-o înșela – adesea spre disperarea mea – nici în vis…”

“Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează.” 

Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da și de a primi afecțiune. Femeile minunate din viața mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat și care au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost bucurie pură, nevroză pură, experiență pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă și epuizantă a minții.”

“Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre «cumplitul» ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate; într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. «O dată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc», scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte.” 

O să redau integral ultima povestire din carte – ”De ce iubim femeile”.

”Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluza când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zîmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi că un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituțile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci că să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că-şi desenează şi-şi pictează fetele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime-a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, wist sau ping pong fără să le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite că nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţă lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun ”te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, că un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează.
Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic că nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proză lumii. Pentru că le înnebuneste ”Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să întinzi la uscat pe balcon chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirîndu-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duș niciodată înainte de a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată nu ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţă în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcari că Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund, decât în reclame. Pentru că nu le excită idea de viol, decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeșe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă nu au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru din ele-am ieşit şi-n ele ne întoarcem, şi mintea noastră se roteşte că o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

logo_libris

Autor: Tyna

by -
9

Roman pentru doamne de Michal VieweghRoman pentru doamne

Titlul în limba cehă: Román pro ženy
Număr pagini: 230
Editura ALLFA
Anul 2015
Traducere: Mircea Dan Duţă

Michal Viewegh s-a născut la Praga, în 31 martie 1962. În 1981 este admis la Universitatea de Studii Economice din Praga, dar renunţă după trei semestre şi timp de câteva luni se întreţine lucrând ca paznic de noapte. În 1983 este admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Caroline din Praga, cu specializarea Pedagogia Limbii şi a Literaturii Cehe. În 1989 se angajează ca profesor de limba şi literatura cehă la şcoala generală din cartierul Zbraslav. Din 1995 devine scriitor cu normă întreagă, trăind exclusiv din scris. Scrie romane, proză scurtă, scenarii de film şi articole săptămânale pentru diverse publicaţii. Cărţile sale s-au vândut în peste un milion de exemplare şi au fost traduse în peste douăzeci de limbi, unele dintre romanele sale fiind chiar ecranizate. Výchova dívek v Čechách (Cum se educă fetele din Boemia, Editura ALLFA, 2012) s-a tipărit în 90.000 de exemplare şi a fost ecranizat în 1997.  În 2001 a publicat Román pro ženy (Roman pentru doamne) ecranizat patru ani mai târziu.

„Cărţile lui Michal Viewegh au depăşit de mult timp graniţa literaturii. Înainte de a întoarce prima pagină, ştii că ai în faţă nu numai un text, ci, într-un anumit sens, o instituţie culturală.” – Miroslav Balaštík
Fără discuţie, Michal Viewegh reprezintă unul dintre fenomenele apărute în proza cehă după căderea comunismului.” – Jakub Jarina
Michal Viewegh este succesorul lui Milan Kundera. Cărţile lui sunt inteligente, dar uşor de citit.” – Der Spiegel

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva personajului feminin principal şi este o retrospectivă, aceasta reamintindu-şi evenimente care au avut loc deja.
Laura este o tânără de douăzeci şi doi de ani care lucrează ca editor la o revistă – ”Femeia echilibrată”.
Mama ei, Jana, o persoană foarte sofisticată, lucrează ca traducătoare liber-profesionistă. Se îmbracă numai în haine de firmă, are o ţinută de manechin, adoră călătoriile, zborurile cu avionul şi are legături numai cu bărbaţi străini, asta pentru că singurii doi bărbaţi cehi din viaţa ei au dezamăgit-o cumplit. Primul bărbat din viaţa ei, pe când avea optsprezece ani şi era studentă în primul an la Facultatea de Litere, a fost Arpagică, după cum îl pomenea ea. Deşi a fost o mare iubire, nu a durat decât un an. Arpagică era sărac, prost îmbrăcat şi nu se gândea decât la propria satisfacţie, astfel că alături de el ea nu şi-a găsit-o niciodată pe a ei. S-au despărţit într-o seară când trebuiau să se ducă la teatru şi ea s-a îmbrăcat într-o rochie elegantă, de seară şi el a venit într-un pulover vechi de schi şi încălţat în adidaşi. În aceeaşi seară l-a cunoscut pe tatăl Laurei, care la început părea răspunsul la toate dorinţele ei – îmbrăcat elegant, politicos, cult. Marea ei eroare a fost să creadă ca acela e modul lui permanent de a fi. Când s-a lămurit de realitate, era deja prea târziu, fiind însărcinată cu Laura. După ce s-au căsătorit, nu mai avea bani, dimineaţa îşi sufla nasul în chiuvetă, refuza să spele vasele, avea o viaţă dezordonată, mânca pe apucate şi numai lucruri nesănătoase, astfel că la treizeci şi doi de ani a murit de cancer de colon, Laura având pe atunci doisprezece ani. Jana l-a urât din cauza acelui cancer, iubindu-l în acelaşi timp, cea mai cumplită combinaţie.
Întâmplările care sunt derulate în carte încep când Laura avea nouăsprezece ani. La insistenţele mamei, se înscrie la nişte cursuri de perfecţionare a limbii engleze. Acolo se îndragosteşte de profesorul de limba engleză, Jeff, un american. Acesta părea tot ce îşi visase întotdeauna. Este primuroman pentru doamne (3)l bărbat din viaţă ei, delicat, tandru, fin şi atent şi părea îndrăgostit sincer de ea. Mama ei era încântată de această relaţie şi o încuraja să oficializeze relaţia.

Jeff primeşte o slujbă ca editor la o revistă sportivă la New York, iar Laura îl urmează. Acolo Jeff era ocupat de dimineaţa până seara iar Laura începe să se plictisească. Nu înţelegea prea bine limba, o deranja că Jeff trebuia să îi traducă de multe ori când se întâlnea cu prietenii lui, de parcă era retardată, îi reproşează lui că nu înţelege expresii ca ”situaţia e gravidă” sau ”e clar cu ce se lasă”. Aşa că, spre stupoarea lui Jeff şi disperarea mamei, rupe relaţia cu acesta pentru a începe o alta cu Rickie Kabicek, un tânăr ceh mai mic cu doi ani ca ea, care vindea telefoane mobile. Mama ei o dezaprobă făţiş, dar o perioadă Laura este fericită alături de el, până când, într-un concediu, remarcă un bărbat de vreo patruzeci de ani, Oliver, venit singur, despre care află că lucrează într-o cunoscută agenţie de publicitate, pe post de creator de reclame.
”Avea pe el nişte pantaloni scurţi şi un tricou lăbărţat pe care se puteau vedea câteva pete; era ciufulit şi se vedea clar că încă nu se bărbierise. La mâna stângă avea un ceas pentru copii, cu figura răţoiului Donald imprimată pe centrul cadranului. Acel ceas arăta destul de ciudat pe antebraţul lui bronzat şi musculos.”
Laura se simte din ce în ce mai atrasă de el şi găseşte ocazia să îi strecoare numărul ei de telefon. La întoarcerea din concediu, Oliver o sună şi îi dă întâlnire la un restaurant. Laura este în culmea fericirii. Totuşi, în timpul mesei, este cuprinsă oarecum de remuşcări gândindu-se la Rickie şi vrea să mai comande încă o sticlă cu vin. Oliver o opreşte.
”Pe scurt: dacă vrei să mă atingi, atinge-mă, dar nu pe furiş! Dacă într-adevăr vrei să îl înşeli pe Richard cu un alcoolic de aproape patruzeci de ani, fă-o, dar asumă-ţi acest gest! Fiind conştientă de ceea ce faci. Nu încerca să scapi de răspundere şi nu da vina pe vinul băut, pe lumânărica romantică de pe masă sau pe bietul şofer de taxi… Asumă-ţi realitatea că, dacă fac semn către un taxi, acesta o să ne ducă direct în patul meu. Doreşti acest lucru?”
Confruntată astfel, Laura se hotărăşte:
”- Taxiul o să ne ducă în patul meu, spun eu încet.”
În camera ei, Oliver se uită cu uimire la colecţia ei de personaje de pluş: cangurelul, căţeluşul, bebeluşul urecheat şi alţi… Laura se justifică jenată că sunt talismane care îi aduc noroc.

roman pentru doamne (2)Dimineaţa, Laura se simte mulţumită şi deloc vinovată că şi-a înşelat prietenul. Se aude cheia în broască. Mama ei se întorsese mai devreme din călătorie şi este stupefiată când îl vede pe Oliver – acesta era chiar Arpagică!
În ciuda opoziţiei mamei şi a faptului că l-a rănit pe Rickie prin despărţirea lor, Laura continuă relaţia cu Oliver, cu care se simte din ce în ce mai în largul ei.
Totuşi, ceva s-a întâmplat şi cei doi s-au despărţit, întrucât cartea începe cu a ne aduce la cunoştinţă că Oliver închiriase toate spaţiile de publicitate din metrou pe o perioadă de şase luni şi le împânzise cu scrisori de dragoste către ea, în care o implora să se întoarcă la el, aducându-i aminte de toate momentele frumoase petrecute împreună şi asigurând-o ca iubirea lui pentru ea va dăinui în permanenţă.
Ce s-a întâmplat în relaţia lor? Se va întoarce Laura la Oliver?
Veţi afla răspunsul în carte, care vă asigur că este cu happy-end.

Cartea se citeşte foarte uşor, este scrisă într-un stil lejer, umoristic, cu accente ironice şi hilare. Dialogurile dintre personaje sunt pline de vervă şi te binedispun. Personajele evoluează pe parcursul cărţii.
Laura este veselă, amuzantă, optimistă, se poartă natural. În acelaşi timp este copilăroasă (dovadă toate animăluţele de pluş pe care le poartă peste tot cu ea) şi nu ştie nici ea prea bine ce vrea. Asistăm până la sfârşitul cărţii la maturizarea ei, la acceptarea faptului că bărbatul perfect nu există. De altfel, în carte vom întâlni la un moment dat un astfel de personaj, care va avea o influenţă notabilă în desfăşurarea evenimentelor. Bogat, carismatic, atent, cu un corp bine lucrat, pare întruchiparea bărbatului perfect. Totul se dovedeşte a fi o himeră. De altfel, Laura nici nu îi spune numele când se referă la acesta, îi spune doar ”El”. Iar la începutul cărţii, când enumeră personajele principale pe care le vom înâlni, ne spune doar atât:
Deocamdată nu v-am vorbit despre un singur personaj – nici eu nu ştiu de ce.
Poate fiindcă uneori mă îndoiesc eu însămi de existenţa lui.”

roman pentru doamne (1)Mama Laurei, Jana, este o femeie inteligentă, atractivă, independentă, care ştie ce vrea de la viaţă. Îi place luxul, străinii şi călătorile. Sub aparenţa cinică şi uneori sarcastică se ascunde un suflet sensibil şi singuratic, iar viaţa a rănit-o de multe ori. La sfârşitul cărţii asistăm la schimbarea ei, la acceptarea faptului că îmbătrâneşte, la depăşirea unor traume şi la învingerea aversiunii faţă de bărbaţii cehi, invitându-l chiar pe vecinul lor, domnul Chiflă, la petrecerea de Crăciun.
Oliver este un bărbat ironic şi sarcastic, iar replicile lui sunt pline de duh. Nu este nici pe departe ce ai numi bărbatul ideal. Are început de chelie, nu este într-o formă fizică de invidiat, se îmbracă neglijent, bea prea mult şi îi miros picioarele toată vara, pentru că poartă aceleaşi sandale. Realizează că a greşit neglijând-o pe Laura şi declanşează o companie agresivă pentru a o aduce înapoi, împânzind toate panourile de reclamă din metrou cu scrisorile lui de dragoste, ajungând subiect de discuţie pe buzele tuturor.

Cartea îţi oferă câteva teme de meditaţie:

Relaţia Laurei cu mama ei. Deşi poate inconştient, Laura respinge felul de a fi al mamei ei. Astfel că de multe ori face exact pe dos faţă de ce ar dori aceasta. E un caz de psihologie inversă.
”Dar în principal aveam senzaţia că mama şi Jeff se pregătesc de nuntă – mai precis, pregăteau nunta mea. Şi asta nu-mi plăcea deloc. Aproape că-mi doream să fi avut un prieten care să n-o entuziasmeze atâta pe mama.
Well, chestia asta mi-a reuşit perfect cu Rickie Kabicek.

De ce sunt atraşi bărbaţii de femeile mai tinere?
Oliver recunoaşte sincer că îi plac tinerele. La reproşurile Laurei că îi fug ochii după acestea şi nu după femei de vârsta lui, el îi ofera o explicaţie.
– Ştii ce a răspuns Brigitte Bardot când a fost întrebată de ce preferă bărbaţii tineri, chiar dacă a trecut de patruzeci de ani? mă întreabă Oliver. A zis că întotdeauna i-au plăcut tinerii şi că nu înţelege de ce ar trebui să-şi schimbe gusturile numai din cauză că îmbătrâneşte…”

Bărbatul ideal există? Femeile încearcă să îl găsească din răsputeri. Vor reuşi oare?
”Asta e atitudinea clasică a femeii faţă de viaţă! Vă împăcaţi cât de cât cu imperfecţiunea vieţii: asta e viaţa, trebuie să o luăm aşa cum e. Dar nu vă împăcaţi niciodată cu imperfecţiunile bărbaţilor. Îl căutaţi în permanenţă pe Mr. Perfect, ba mai şi aveţi pretenţia că vi se cuvine să-l găsiţi şi să-l aveţi. Aveţi impresia că bărbatul perfect este un drept inalienabil al femeii. Iar dacă nu găsiţi un asemenea individ, vă simţiţi, pe bună dreptate, iritate…”
”- Dumnezeule mare! izbucneşte Oliver. Iar? Bărbatul ideal nu există! Bărbatul ideal este numeroman_pro_zeny2le unui virus care atacă raţiunea feminină – în măsura în care există ceva asemănător cu raţiunea feminină…”

Este posibilă o relaţie care să dureze între o femeie tânără şi un bărbat cu douăzeci de ani mai mare? Poate că da.

”Dormim împreună în fiecare seară. Nu facem dragoste atât de des ca înainte, dar în pat cu Oliver poate fi plăcut şi dacă nu ne iubim. În general, mă cuibăresc la subsuoara lui, iar el îmi încălzeşte mâinile şi picioarele reci sau îşi plimbă încetişor degetul pe faţa mea (ador acest gest).
Suratelor, ştiţi ce-i aia iubire?
Când cineva vă mângâie mâna înainte de culcare în mod dezinteresat.”

Editura AllCartea Roman pentru doamne de Michal Viewegh este oiferită pentru recenzie de Editura ALl. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura ALL. Activitatea editurii şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

Autor: Tyna

by -
9

Mă regăsesc în noi… de Jasinda Wilder

Titlul original: Falling into us (an apariţie în America 2013)
Traducător: Adina Pintea
Editura Epica
Număr pagini: 455
An apariţie 2014

Cărți scrise de Jasinda Wilder

Jasinda Wilder are un talent extraordinar de a te trece prin toată gama de emoţii. Plângi, razi, suferi alături de personaje, te bucuri când apare o rază de speranţa. Cărţile ei sunt pline de dulce-amar, iar când termini o carte îţi trebuie o perioada că să îţi revii.
Şi în această carte regăsim durerea ca o componentă a vieţii. Durere pe care trebuie să o accepţi, să o manevrezi în folosul tău, pentru a te ajuta să treci mai departe, unde, poate, te aşteaptă o rază de speranţa.
La începutul cărţii găsim următoarele cuvintele ale autoarei adresate cititorilor :
“Dacă cel mai rău te-au rănit cei care ar fi trebuit să te iubească cel mai mult, dacă ai căutat alinare după atâta agonie printr-o binecuvântată durere, dacă ai fost respins din cauza unei imperfecţiuni perceptibile, atunci aceasta este cartea pe care să o citeşti. Sunteţi iubiţi cu toţii; nu sunteţi singuri; sunteţi frumoşi.”

Personajele principale le cunoaştem deja din Mă pierd în tine“. Acum aflăm şi punctul lor de vedere iar, în plan secundar, aflăm şi evoluţia personajelor din prima carte din serie.

Ma regasesc in noi (4)Jason Dorsey este un adolescent de 16 ani, vedetă incontestabilă pe terenul de fotbal. Însă, indiferent câte succese a obţinut la şcoală şi pe terenul de fotbal, nu a putut niciodată să se ridice la înălţimea aşteptărilor tatălui sau, şeful poliţiei din oraş. Acesta fusese o vedetă naţională de fotbal, până când un accident nefericit îi curmase orice speranţă la o carieră în domeniu. Ulterior, fusese înrolat în războiul din Golf, de unde se întorsese complet traumatizat. Consideră că principala metodă de educaţie este bătaia, pe care i-o aplică foarte des fiului sau, ca metodă de călire în viaţă. Mama lui Jason era asistentă la un cabinet stomatologic. Se îndrăgostise de tatăl lui Jason de cum îl văzuse şi nu îşi dăduse seama de problemele pe care acesta le avea. Nu avusese niciodată tăria să i se opună acestuia, nu reacţionase la bătăile pe care acesta i le administrase, dar care încetaseră în momentul în care acesta îşi găsise alt sac de box, fiul lui. Acum, mama lui Jason ajunsese complet apatică, se retrăgea în fiecare seară în camera ei, unde citea reviste şi se uita la televizor, ignorând toate pedepsele corporale pe care soţul ei le aplică fiului lor.
Jason învăţase de mic că nu are nici un rost să se plângă. În clasa a 8-a, când profesorul de sport alertase serviciile sociale când observase vânătăile de pe corpul lui Jason, urmarea: profesorul fusese mutat la altă şcoală, iar asistentul de la servicii sociale fusese dat afară.
Singurul care ştia de problemele lui Jason era cel mai bun prieten al acestuia, Kyle. Jason, Kyle şi Nell erau prieteni din copilărie, şi tot de atunci Jason era îndrăgostit de Nell. Toţi din jur erau conştienţi de iubirea lui Jason faţă de Nell, mai puţin această.
Încurajat de coechipierii săi din echipa de fotbal, Jason îşi ia în sfârşit inima în dinţi şi o invită pe Nell în oraş. Însă, chiar în momentul în care ajunsese în faţa casei ei, primeşte un telefon de pe numărul lui Kyle. Însă la telefon era Nell, care îi spune că nu se poate întâlni cu el. Simţind dezamăgirea evidentă din vocea lui Jason, Nell îi sugerează să o invite în schimb pe Becca, cea mai bună prietenă a ei, întrucât aceasta era îndrăgostită de mult timp de Jason.

Ma regasesc in noi (2)Jason este uimit. Nu o remarcase niciodată în mod deosebit pe Becca, fiind îndrăgostit ca un căţeluş de Nell. Becca era tăcută şi extrem de timidă, însă de o inteligenţă sclipitoare. Acum, dacă se gândea mai bine, Jason îşi dă seama că Becca era la fel de grozavă ca şi Nell, doar că în alt gen. “Era mai mică de înălţime, cu forme mai accentuate şi, în timp ce părul lui Nell era blond căpşună, al Beccăi era lung, negru şi buclat, cu bucle atât de strânse încât ziceai că erau o grămadă de ineluşe elastice. Pielea Beccai era ca un caramel închis la culoare, iar a lui Nell era ca fildeşul, albă şi palidă.”
Becca făcea parte dintr-o familie foarte strictă. Tatăl ei, analist financiar, şi mama ei, medic pediatru, o ţinuseră mereu din scurt. Hainele ei erau mereu corecte, nelăsând nici o fâşie de piele dezgolită care să fie cumva indecentă. De mică se bâlbâia, iar pentru a-şi exprimă gândurile ei interioare ţinea un jurnal de poezii. Fratele ei Ben fusese mereu oaia neagră a familiei. Suferea de o afecţiune bipolară, refuza tratamentul şi îşi găsise alinarea în droguri şi băutură. Strădaniile familiei de a-l corecta nu făcuseră decât să-i adâncească problemele de adaptare.
Becca era îndrăgostită de Jason din clasa a 4-a, din momentul în care acesta îi sărise în apărare, lovindu-l pe Danny Morelli, care o luase peste picior că se bâlbâia.
Întâmplarea neaşteptată care îi aduce împreună este o revelaţie pentru amândoi. Jason o observă pentru prima dată cu adevărat pe Becca, observând-o în cu totul altă lumina decât până atunci. Vede că e atrăgătoare, inteligentă, amuzantă. Becca îşi dă seama şi ea că Jason este mult mai profund decât îl cred cei din jur.
Profund atraşi unul de celălalt, în ciuda opoziţiei familiei ei, Jason şi Becca ies împreună. Relaţia lor evoluează repede şi, cât de curând, ajung să împărtăşească împreună pasiunea.

Trec doi ani până la terminarea liceului, o perioadă idilică, în care cei doi ajung să se iubească şi să se sprijne tot mai mult. La 18 ani, în momentul în care fiecare trebuia să îşi aleagă colegiul la care să meargă, se întâmplă tragediaMa regasesc in noi (3) : Kyle, prietenul cel mai bun al lui Jason, moare, strivit de un copac ce se prăbuşea spre Nell, reuşind să o salveze în ultimul moment. Vieţile tuturor sunt date peste cap. Nell este complet cataleptică, nu plânge, strânge spasmotic în mâini o poezie scrisă pentru ea de Kyle.
Ştiind că Jason are nevoie de sprijin, Becca merge la el acasă. Apare tatăl lui, beat, care nu pare deloc impresionat de moartea lui Kyle. Ba, mai mult, observând o lacrimă pe obrazul lui Jason, îl face pe acesta fătălău şi îi spune că el a pierdut mult mai mulţi prieteni în războiul din Golf şi nu s-a pierdut atâta cu firea. După care adaugă că nu înţelege de ce se întâlneşte cu târfă asta arăboaică şi bâlbâită. Pentru Jason este picătura care umple paharul. Îl bate pe tatăl lui până îl lasă lat la pământ şi pleacă definitiv de acasă. Afectat profund de scena la care Becca fusese martoră, îi spune acesteia să îl părăsească, întrucât merită pe cineva mai bun că el. Este îngrozit să nu devină ca tatăl lui, să nu poată să-şi reprime violenţa. Becca însă refuză să îl părăsească :
“- Ei bine, gata. Tu nu eşti el, Jason. Nu eşti. Aleg să fiu cu tine, ştiind că vii… de acolo.”

Becca şi Jason se înscriu amândoi la un colegiu din Michigan. Consultă un psiholog pentru a-i ajuta să treacă peste trauma provocată de moartea lui Kyle. Nell însă refuză să consulte vreun psiholog, se refugiază în alcool şi se taie pentru a-şi provoca durerea. Becca este disperată că nu poate face nimic să o ajute.
Ben, fratele Beccai, pare să-şi fi depăşit problemele mentale, se angajase pe un post de manager şi îşi făcuse o prietenă, Kate, cu care închiriase un apartament cu două camere. Când Jason îi propune lui Becca să stea amândoi în celălalt dormitor, Becca protestează, spunându-i că, probabil, părinţii ei îi vor tăia toate fondurile dacă va face asta.
Jason îi spune că este cazul să-şi ia viaţa în propriile mâini, să-şi ia o slujba part-time, întrucât dacă va depinde financiar de părinţii ei, aceştia tot timpul îi vor dicta deciziile. Becca realizează că are dreptate şi că a venit momentul în care trebuie să se maturizeze.
După doi ani de la moartea lui Kyle, Nell pare că şi-a revenit cumva. Îi spune Beccăi că va pleca la New-York, să facă o carieră în domeniul artistic. Fratele lui Becca, Ben, are din nou o cădere nervoasă. Debusolat, recurge din nou la droguri şi se prăbuşeşte din ce în ce în depresie.
Complet dezechilibrat, negăsindu-şi nici o ancoră şi niciun sens, considerând că nu este bun de nimic, Ben se sinucide.

Ma regasesc in noi (1)Becca este cea care îl descoperă, iar momentul este de un tragism extrem. După moartea lui Ben, Becca se prăbuşeşte într-o depresie profundă. Cade în apatie şi vechea bâlbâiala îi revine din ce în ce mai tare. După două luni în care ea se prăbuşeşte tot mai tare, Jason este disperat, nu ştie ce să mai facă pentru a o ajuta. O convinge să meargă din nou la psiholog. Iar când încearcă să o atingă, timid, spunându-i că nu vrea să o grăbească la nimic, ea îl încurajează, spunându-i că ea credea că el nu o mai dorea, întrucât e cu minţile vraişte. Pasiunea care reizbucneşte între ei o ajută pe Becca să-şi revină. Dar, realizează ea apoi, fiind atât de răvăşită în ultima vreme, uitase să-şi ia pastila contraceptivă.
După două luni, Becca îşi face testul de sarcină şi realizează că inevitabilul s-a produs, fiind însărcinată. Este speriată de reacţia lui Jason, astfel că îi ascunde acestuia informaţia.
Un telefon de la mama lui Nell o bulversează complet. Nell este la terapie intensivă, întrucât a pierdut o sarcina. O sarcină ??? Ajungând în grabă la spital, îl găseşte acolo pe Colton, fratele lui Kyle, despre care realizează că era tatăl. Absoarbe cu greu informaţia, dar îşi dă seama uluită că cei doi se iubesc foarte mult.
Văzând suferinţă celor doi în faţa pierderii sarcinii, Becca realizează că, ea vrea acel copil şi îi mărturiseşte lui Jason că e însărcinată. Jason e surprins, dar în nici un caz furios. Când Becca îi spune că i-a fost frică să nu fie supărat pe ea că a lăsat asta să se întâmple, Jason o linişteşte : “Nu, iubito. Nu. Ai fost atât de distrusă de tot ce s-a întâmplat cu Ben. Nu este vina ta. Nu este… aceasta nu este o “greşeală”. S-a întâmplat şi asta e. Ne ocupăm de ea împreună, în fiecare zi.”

Cum se vor descurca cei doi în continuare şi ce se va întâmplă cu cuplul format din Nell şi Colton, va invit să aflaţi în continuare în carte.

Recomand cartea tuturor celor care cred că îţi poţi găsi adevărata dragoste la 16 ani, o iubire care să reziste probei timpului şi tuturor dificultăţilor.
Iubirea dintre Jason şi Becca este foarte intensă şi te face să crezi într-o dragoste eternă, care poate să reziste în ciuda tuturor piedicilor. Declaraţiile de dragoste dintre cei doi sunt memorabile.
Pe parcursul cărţii, asistăm la maturizarea lor, dar dragostea lor, departe de a se stinge, devine tot mai puternică, în ciuda tuturor încercărilor la care sunt supuşi.
Câteva din replicile lor de pe parcurusul cărţii care mi-au rămas întipărite în memorie, prin frumuseţea şi profunzimea lor :
La prima întâlnire, noaptea, după ce Becca coborâse din camera ei aflată la etajul doi, de pe fereastră pe un burlan, iar Jason o dusese pe un deal unde era locul lui preferat.
– Îmi place aici. Înţeleg de ce este locul tău preferat.
– Ar trebui să-l vezi pe lumina, când este soare. Tot drumul până aici, flutură mâna în faţa camionetei, unde dealul se pierdea în câmpie, sunt numai flori. Este minunat.”
“– Şi, apropo. Acesta nu mai este locul meu preferat.
– Nu mai este ?
Dădu din cap şi mă strânse mai puternic în braţe.
– Acesta este. Tu, aici cu mine. În braţele mele.”
“- Dumnezeule, Becca. Să te sărut este… pe cuvânt, este cel mai grozav lucru.
Mi-am atins buzele, ştiind că sunt umflate.
– Cred că e periculos.
– Ce e periculos ? întrebă Jason.
– Noi doi, sarutându-ne.
– De ce ?
M-am uitat în ochii lui, lăsându-l să-mi vadă torentele de emoţii.
– Pentru că nu vreau să mă opresc. Te-aş săruta până mă sufoc.”

După trei ani, în vacanţa dintre anul I şi II de colegiu :
“- Doamne, Jason… te iubesc. Atât… atât de mult.”
“– Şi eu te iubesc, Beck.
I-am luat faţa în mâinile mele.
– Promite-mi că mă vei iubi pentru totdeauna. Indiferent ce se va întâmpla.
El sesiza disperarea din ochii mei, din vocea mea, dar nu puse nici o întrebare şi nu ezită nici o secundă.
– Nu-ţi pot promite pentru totdeauna, Beck.
Lacrimile începură să mi se scurgă pe faţă la auzul a ceea ce părea să fie o respingere, dar le îndepărtă printr-un sărut, reducându-mă la tăcere acoperindu-mi protestele cu vorbele lui.
– Nu-ţi pot promite întotdeauna, pentru că nu e destul.”

Când Becca are o cădere psihică profundă, cauzată de sinuciderea fratelui, iar Jason încearcă să o ajute şi îi spune că trebuie să meargă la un psihiatru :
“- Te desparţi de mine dacă nu merg ? şopti în maioul meu.
– Nimic din ce ai putea face tu nu m-ar face să mă despart de tine. Exceptând poate dacă m-ai înşela, dar nu cred că ai face aşa ceva.
– Niciodată. Niciodată. ”

Autor: Tyna

 

by -
12

Mare Tranquillitatis de Katja Millaymare tranquillitatis

Titlul original: The Sea of Tranquility
Editura Epica
Data aparitiei: 2013
Traducere: Adrian Deliu
Numar pagini: 464

“Trăiesc într-o lume lipsită de magie sau de miracole. Un loc unde nu există clarvăzători sau metamorfi, nici îngeri, nici băieţi cu puteri supraomeneşti care să te salveze. Un loc unde oamenii mor, şi muzica se dezintegrează, şi viaţa e naşpa.
N-am mai rostit o vorba de faţă cu vreo altă persoană de 425 de zile.”
“Îmi detest mâna stânga. Detest s-o privesc. O detest când îmi şovăie, şi tremură, şi-mi aminteşte că identitatea mea s-a dus. Dar o privesc chiar şi-aşa, pentru că, totodată îmi aminteşte şi că o să-l găsesc pe băiatul care mi-a luat totul. O să-l omor pe băiatul care m-a omorât, iar când o să-l omor, o s-o fac cu mâna mea stânga.
Moartea chiar nu e atât de rea, după ce-ai trecut prin ea o dată. Iar eu am trecut. Nu-mi mai e frică de moarte acum. Mi-e frică de tot restul.

Mare Tranquillitatis (1)În urmă cu doi ani jumătate, când avea 15 ani, Nastya a murit. Dacă nu fizic, tot ceea ce fusese ea până atunci. Un copil minune al pianului, a cărei întreagă viaţă gravita în jurul muzicii, are parte de un episod tragic. În drum spre o înregistrare în sala pentru muzică, este atacată cu bestialitate de un tânăr furios, pe care nu-l cunoştea.
“Şi deodată mâna lui mă prinde de braţ atât de strâns, încât mă doare, şi mă întorc, dar nu apuc să spun nimic, din cauză că el mă loveşte în faţă şi mă trezesc trântită la pământ cu faţa în jos, iar el mă târeşte undeva. Pe urmă nu mai sunt pe pământ, fiindcă el mă smuceşte de păr în sus. Îmi zice că eu sunt de vină. Spune că sunt o curvă rusoaică şi-mi cere să mă ridic în picioare, dar nu înţeleg de ce, pentru că imediat mă dărâmă la loc. Am gura plină de sânge şi de ţărână şi nu-mi aduc aminte cum se ţipă. Nu-mi aduc aminte nici măcar cum se respiră. Mă gândesc dacă sunt rusoaică, dar nu cred, şi nu-mi dau seama de ce mă urăşte băiatul ăsta. M-a tras de păr atât de tare, şi de atâtea ori, încât mi-a jupuit o parte din scalp, şi sângele îmi curge peste un ochi, şi acum nu mai pot să văd cu el. Probabil că s-a săturat să mă tot ridice de jos, pentru că mă lasă la pământ şi începe, în schimb, să-mi dea lovituri peste lovituri cu picioarele. Nu ştiu de câte ori, în stomac şi în piept. De vreo două ori între picioare. Am impresia că-mi aud coastele rupându-se. Nu ştiu cât timp mă mai loveşte cu picioarMare Tranquillitatis  (1)ele. Poate la nesfârşit. Acum nu mai simt nimic. Nimic nu mă mai doare măcar. Pot încă să văd cu ochiul stâng. Pe jos, nu-mi dau seama cât de departe, e unul din nasturii mei din perle. Razele soarelui se răsfrânge din el, şi pare să-şi schimbe culorile, şi e atât de frumos, şi eu vreau să-l ţin în mână. Dacă reuşesc să ajung la el, totul o să fie bine. Cred că băiatul încă mă loveşte cu picioarele, şi eu întind mâna după nasture, dar nu pot să ajung la el. Totul se opreşte, în afară de răsuflarea lui. Îi văd bocancii lângă mâna mea. Pe urmă, nu mai pot să văd nimic, pentru că totul e negru şi nu pot să-mi simt corpul. Ultimul sunet pe care-l aud e cel al oaselor mâinii mele zdrobite, după care nu mai e nimic.”

După atacul bestial asupra ei, Nastya se zbate mult timp între viaţă şi moarte. Este adusă la viaţă, dar nu va mai putea cânta niciodată şi nici să mai poată avea copii vreodată. Mult timp, întreaga experienţă traumatică rămâne în ceaţă, dar, în momentul în care îşi aduce aminte de ea, refuză să mai vorbească.
Întrucât pe interior simte că nu mai e nimic din ceea ce a fost, nu suportă să vadă aceeaşi figura pe care o avea cândva. Se ascunde în spatele unui machiaj strident, negru, se îmbracă provocator, numai în negru.

Nastya îşi doreşte două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul şi să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul: identitatea, spiritul, dorinţa de a trăi, să plătească pentru asta.
Pentru a o ajută să-şi păstreze secretă identitatea, părinţii o duc la o mătuşa, într-un alt oraş, pentru a urma cursurile unui nou liceu. Deşi marcată de experienţele prin care a trecut, Nastya face, în gând, observaţii pline de umor şi perspicacitate despre noii colegi şi profesori. Întrucât nu vorbeşte, trebuie să se ajute mult de mimica.
Dintre băieţii noi, îi atrag atenţia Drew, un băiat simpatic şi prietenos, şi Josh, un băiat tăcut, care pare înconjurat de un adevărat câmp de forţe, întrucât nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el.

Mare Tranquillitatis  (2)Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toţi cei pe care i-a iubit au fost luaţi din viaţa lui, mama şi sora i-au murit când el avea 8 ani, tatăl moare la puţin timp după aceea, apoi bunica este răpusă de cancer, nu mai are decât un bunic, grav bolnav, care moare şi el. Iar acum, ajuns la vârsta de şaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni.
Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îţi devine sinonim cu moartea, toţi tind să păstreze distanţa.
Pentru a-şi înfrunta mai uşor durerea, Josh îşi petrece timpul liber croind piese de mobilier în garajul lui.
Într-o seară, când Nastya aleargă, ca de obicei, până la epuizare, ajunge din întâmplare la garajul lui Josh, unde are o revelaţie : cunoaşte acest loc.

Curând, revine din ce în ce mai des la garajul lui Josh, unde se simte tot mai bine alături de acesta. În faţa lui începe să renunţe la machiaj, arătându-i o faţă proaspătă şi drăguţă. Deşi cele două suflete greu încercate se recunosc unul pe celălalt într-o comunicare fără cuvinte, Nastya simte că nu mai poate ţine tăcerea faţă de Josh. Începe să vorbească cu el, firesc, de parcă n-ar mai fi vorbit de peste un an jumătate. Josh simte că a primit un dar foarte preţios. Este din ce în ce mai ataşat de Nastya. Simte că ea îi ascunde multe, dar nu o grăbeşte, îi oferă suficient timp şi spaţiu pentru a se regăsi. Ba mai mult, pentru a-i oferi apartenenţa la un loc, îi sculptează un scaun special pentru ea, arătându-i astfel că are un loc bine definit în garajul lui, unde Mare Tranquillitatis (2)este aşteptată oricând. O denumeşte Rază de soare.
Josh îi povesteşte, încetul cu încetul, toată viaţă lui tristă. Cum şi-a pierdut toate persoanele dragi lui, cum veneau cunoştinţele cu câte o caserolă de mâncare, să mai afle câte o bârfă.
Nastya este alături de el când Josh află că bunicul lui, singura lui rudă rămasă, a murit. Îl întreabă dacă bunicului îi era frică de moarte. Josh îi răspunde că nu, deoarece bunicul lui avusese cândva, la 21 ani, o experienţă transcedentală. I se oprise inima un minut sau două, timp în care văzuse, cu claritate, un balansoar în faţă unei case de cărămidă roşie. După trei ani, a văzut balansoarul şi casa şi acolo stătea bunica lui. În momentul acela a ştiut că nu-i fusese sortit să moară, soarta îi era să se întoarcă, astfel încât s-o cunoască pe ea, raiul lui era lângă ea. De aceea nu-i era frică.
Deşi Josh îşi deschide sufletul în faţă ei, Nastya nu este încă pregătită. Josh realizează că ea îi ascunde multe secrete, dar nu o presează, nu o judecă. Este înţelegător şi protector. Vrea să-i ofere şansa să se redescopere, să devină adevărata ea, cea pe care o ascunde lumii.

La sfârşitul cărţii, Nastya îşi descoperă agresorul. Mergând la o expoziţie de tablouri, unde erau expuse mai multe portrete ce o reprezentau pe ea, pictate de un coleg, îl recunoaşte brusc pe agresor. Îl confruntă şi află motivul bestialei agresiuni. Fratele lui se sinucisese din cauza unei colege rusoaice, iar el îi descoperise cadavrul. Înnebunit de durere, îşi pierduse minţile. Nu-şi amintea decât frânturi din agresiune. Părinţii l-au silit să facă şedinţe de psihoterapie. Nastya nu mai vrea să audă nimic din toate astea. Pentru că el îi răpeşte furia, şi asta e singura ce i-a mai rămas. Nu vrea să audă de artă ca formă de vindecare, nu vrea ca el să se ierte pe sine. Îşi dă seama însă că el nu s-a iertat nici o clipă. E atâta remuşcare, şi suferinţă, şi dispreţ de sine, în expresia lui, încât o doare sufletul. La plecare, vede şi tabloul pictat de el. Înfăţişează o palmă, palma ei, deschisă lumii întregi, iar în palmă, drept în mijloc, este nasturele din perla la care ea nu a ajuns niciodată.
În final, toate secretele dispar între Nastya şi Josh.
Ceea ce m-a impresionat profund este finalul cărţii, în care ea îi povesteşte ultimul secret rămas. Atunci când a murit, când s-a aflat în limita aceea invizibilă dintre viaţă şi moarte, imaginea care a făcut-o să revină la viaţă, a fost garajul lui.

Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, care îţi atinge sufletul şi îţi dă speranţa că şi după cele mai dureroase experienţe, destinul îţi poate oferi miracolul celei de-a doua şanse.

Autor: Tyna

by -
16

Outlander: Călătoarea de Diana GabaldonCalatoarea de Diana Gabaldon

Titlul original: Outlander
Editura: Nemira
Colecția: Nautilus Fantasy
Anul apariției: 2015
Nr.pagini: 800
Traducere: Maria Drăguț

Diana Gabaldon s-a născut pe 11 ianuarie 1952 în Arizona, unde locuieşte şi astăzi, împreună cu familia. A studiat zoologia la Northern Arizona University şi biologia marină la University of California, San Diego, şi are un doctorat în ecologie. A fost profesor universitar înainte de a se dedică în întregime literaturii. A semnat numeroase articole ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei înainte de a deveni scriitoare full time. În anul 1991 a debutat cu romanul Călătoarea (recompensat, printre altele, cu Romance Writers of America’s RITA Award), primul volum din seria Outlander, concepută iniţial ca trilogie. După mărturisirea scriitoarei aflate la debut, care era departe de a bănui succesul ce va urma, cartea a rezultat, după o documentare „de modă veche”, din interesul pentru călătoria în timp şi pentru universul scoţian. Romanul a cucerit imediat publicul şi au urmat încă şapte romane în aceeaşi serie, toate bestselleruri New York Times: Dragonfly in Amber, Voyager, Drums of Autumn, The Fiery Cross, A Breath of Snow and Ashes, An Echo in the Bone, Writtenpreisaj 1 in My Own Heart’s Blood. Seria a fost publicată în 26 de ţări şi a inspirat, începând cu anul 2014, un serial de televiziune american care se bucură de mare succes.
O carte captivantă și emoționantă care evocă impresionant ținutul și legendele Scoției.Publishers Weekly
Gabaldon nu doar ca stăpâneste arta detaliului, ci are și talentul de a crea personaje memorabile sau de a scrie incredibile scene de sex.“ Locus

Am început să scriu această recenzie imediat ce am terminat de citit cartea, aflată încă sub impresia ei. Este un roman complex, fascinant, bine documentat din punct de vedere istoric, care te răscolește, te bulversează, îți provoacă la maxim emoțiile. Are aventură, dramă, intrigă, trădări, mister, legende scoțiene, ritualuri magice, romantism, momente de umor, locații extrem de pitorești creionate cu multă măiestrie, dar și scene dure, pline de brutalitate, foarte descriptive, care te solicită intens emoțional. Persoanele mai sensibile ar putea fi șocate la anumite pasaje, pe care și eu le-am citit cu un nod în gât.
Eu o consider o carte foarte bună, de excepție, extrem de captivantă și aștept cu nerăbdare continuarea.

O femeie sfâșiată între două iubiri, prinsă între două lumi. Oare ce va alege?

Acțiunea cărții începe în anul 1945. După terminarea războiului, Claire Randall, în vârstă de aproape douăzeci și opt de ani, fostă soră medicală, pleacă cu soțul ei, Frank, într-o a doua lună de miere, înainte ca acesta să își ia în primire postul de profesor de istorie la Oxford. Cei doi încearcă să se redescopere reciproc, ținând cont că timp de aproape șapte ani, cât durase războiul, fuseseră despărțiți. Pasiunea lui Frank pentru genealogie îi determinase să aleagă Highlands pentru a-și petrece vacanța. Conform unor informații descoperite, un strămoș al lui avusese un rol important în acea regiune pe la jumătatea secolului al optsprezecelea. Încercând să afle mai multe despre acesta, îi fac o vizită vicarului. În timp ce bărbații stăteau de vorbă, menajera acestuia, doamna Graham, se oferă să îi ghicească lui Claire, precizându-i însă: ”În palma ta nu se află destinul tău. Ci doar sămânța lui.” La mirarea lui Claire că ce rost mai are ghicitul în acest caz, menajera o lămurește: ”Liniile din palma dumitale se schimbă, înțelegi? Într-un alt moment al vieții, ar putea fi complet diferite față de cum sunt acum.
”Păi, liniile palmei noastre arată ce suntem, draga mea. De aceea se schimbă… sau ar trebui să o facă. La unii oameni nu se schimbă; aceia care au nenorocul să nu se schimbe niciodată în ființa lor, însă din aceia sunt foarte puțini.”
Mi-a plăcut mult această idee. În multe cărți am întâlnit concepția fatalistă cum că destinul nostru este hotărât încă de la naștere și, indiferent ce am face, până la urmă ajungem tot la ceea ce ne este hărăzit. Aici este întărită ideea că, de fapt, destinul ne pune inițial pe o traiectorie pe care însă, prin acțiunile noastre, putem să o schimbăm.Claire
”Acum, aici, o linie a vieții bine marcată; sănătatea dumitale este excelentă și pare că așa va rămâne. Linia vieții este întreruptă, ceea ce înseamnă că existența ți se va schimba dramatic… mă rog, asta este adevărat pentru toată lumea, nu-i așa? Însă a dumitale este mai brutal întreruptă decât toate cele pe care le văd eu de obicei; e toată fragmentată, iar linia căsătoriei este… A dat din nou din cap … este divizată, lucru deloc neobișnuit, înseamnă două căsătorii…”
”Sigur nu ești vreo bigamă ascunsă, da?”
Claire este sceptică față de toate aceste previziuni, dar, în curând, viața ei va lua o turnură dramatică.

Frank, la rândul lui, a aflat niște informații extrem de interesante de la vicar. Se pare că în zonă exista un cerc de pietre misterios unde se întâlneau un grup de vrăjitoare moderne, provenind din neamul druizilor, care respectau ritualurile străvechi. Extrem de curioși, cei doi se duc la apusul soarelui pentru a se convinge dacă esteRitual cercul de pietre adevărat. Un grup de cincisprezece femei au apărut discret, învășmântate complet în alb. Printre ele, Claire a recunoscut-o pe doamna Graham. ”O adunare de femei îmbrăcate în cearceafuri, multe dintre ele voinice și departe de a fi agile, dansând în cerc în vârful unui deal. Însă părul mi s-a zburlit la auzul strigătului lor.” Cei doi sunt profund impresionați de spectacolul la care au asistat.

Claire își aduce aminte că a văzut o plantă necunoscută în interiorul cercului de pietre și se întoarce să o culeagă. Un câmp de forțe este generat de o stâncă magică aflată în interiorul cercului de pietre și este azvârlită brusc înapoi în timp, într-o Scoție măcinată de luptă, în Anul Domnului 1743.
Prima persoană întâlnită este chiar Jonathan Randall, strămoșul lui Frank, căpitan al Maiestății sale, Comandant al Regimului al Optulea de Dragoni. Deși fizic semăna izbitor cu Frank, era complet diferit ca fire. În timp ce Frank era blajin și înțelept, Jonathan este o brută lipsită de caracter. Pregatiți-vă să urâți din suflet acest personaj odios! În loc de faptele eroice de care Frank era atât de mândru, convins că strămoșul lui le-a săvârșit, acesta era recunoscut în vremea sa prin cruzime, abuzuri, răzbunări, torturi, puteri discreționare. Încă o dovadă de cum se scrie istoria!
Tocmai când Jonathan se pregătea să o violeze, Claire este salvată de un scoțian, care o răpește și o duce la clanul lui, convins că este o spioană și încercând să afle pentru cine lucrează. Acolo îl va cunoaște pe Jamie Frazer, un tânăr scoțian în vârstă de douăzeci și trei de ani, înalt, bine făcut, cu ochi albaștri și păr arămiu.

Jamie fusese, la rândul lui, victima lui Jonathan. Încercând să își apere familia și proprietatea de abuzurile englezilor conduși de Jonathan, a fost arestat sub acuzația de obstrucționarea justiției și biciuit de două ori până la sânge, fiind la un pas de moarte. Reușise să evadeze, dar era o recompensă pusă pe capul lui, în orice clipă existând riscul să fie arestat și spânzurat.Biciuire

Aruncată într-o lume dură ale cărei reguli nu le înțelege, Claire va fi prinsă la mijloc în luptele dintre clanurile scoțiene, dar și în duelurile dintre scoțieni și englezi. Cât de curând, chiar viața ei va fi pusă în pericol. Fiind pe punctul de a fi capturată de Jonathan, care dorea să o interogheze sub acuzația de spionaj, știindu-se că metodele acestuia de tortură erau îngrozitoare, soluția este să se căsătorească cu un membru al clanului, pentru ca acesta să o poată proteja. Jamie Frazer se oferă voluntar.nunta
– Nu te deranjează că nu sunt virgină?
Jamie a ezitat doar o clipă înainte să răspundă.
– Păi, nu, a rostit el rar, atât timp cât pe dumneata nu te deranjează că eu sunt.
Văzându-mi expresia uluită, a început să zâmbească, dându-se înapoi spre ușă.
– Bine că măcar unul dintre noi știe ce face.”
Interesant, nu? Se vor descurca de minune, atracția dintre ei fiind foarte puternică, iar momentele lor de pasiune vor fi senzuale și explozive.

Deși ține din ce în ce mai mult la Jamie, Claire nu a renunțat la ideea de a se întoarce în timpul din care a provenit. Profită de absența lui Jamie și fuge, încercând să ajungă la piatra magică prin care a venit. Este capturată însă de Jonathan și întemnițată, fiind salvată în ultimul moment de la viol de Jamie, venit ca un zeu răzbunător să o salveze. Jamie este furios la culme, nepricepând motivul pentru care a fugit, iar membrii clanului o privesc cu multă suspiciune, bănuind-o că este spioană și de aceea a încercat să evadeze. Jamie îi reproșează că, prin acțiunile sale, i-a pus pe toți în pericol, englezii fiind pe urmele lor. Pentru a salva situația, Jamie adoptă o soluție extremă, care pe mine m-a revoltat la început: o bate cu cureaua la fund. Ulterior, i-am priceput motivele, in contextul acelor vremuri.Jamie si Claire (2)
”- Știu că nu ai pus în pericol viața mea sau a altcuiva în mod intenționat. Dar o poți face ușor fără să vrei, cum ai făcut astăzi, pentru că tu încă nu mă crezi atunci când îți spun că unele lucruri sunt foarte primejdioase. Ești obișnuită să gândești singură și înțeleg, a spus el îndeptându-și capul într-o parte spre mine, că nu ești obișnuită să tolerezi ca un bărbat să îți spună ce să faci. Dar trebuie să înveți să o faci, pentru siguranța noastră, a tuturor.
”- Claire, ei au nevoie să li se facă dreptate. Tu ai greșit față de noi toți și tu trebuie să suferi pentru asta.”
”- Eu sunt soțul tău și e de datoria mea să mă ocup de asta și am de gând să o fac.”
Deși Claire se opune categoric, se zbate și îl mușcă, zicându-i că nu îl va ierta niciodată pentru asta, în sinea ei a doua zi recunoaște că în unele privințe a avut dreptate.
Considerând că s-a făcut dreptate și și-a a primit pedeapsa bine meritată, membrii clanului au privit-o din nou cu bunăvoință, ba chiar cu o oarecare compasiune, ținând cont că vreo două zile a fost nevoită să stea mai mult în picioare.
De asemenea, Claire realizează că nu a privit lucrurile cu seriozitatea cuvenită. Trecută printr-un război cumplit, în care lucrase în spital și văzuse răni îngrozitoare și oameni murind, micile bătălii pe care le văzuse păruseră mai degrabă pitorești în ochii ei decât amenințătoare. Însă totul ținea de perspectivă. Pentru cei implicați era o problema foarte serioasă, acesta era propriul lor război.
”Dar, puteam eu considera trivial dreptul cuiva de a trăi așa cum dorea? Era lupta de a alege propriul destin mai puțin importantă decât necesitatea de a opri un mare rău?”
JamiePentru a risipi tensiunea dintre ei, Jamie a încercat să își motiveze gestul, povestindu-i de nenumăratele pedepse pe care le-a încasat și el de-a lungul timpului, bătaia fiind o metodă uzuală de educație în acea vreme.
”Fără cuvinte sau scuze, îmi transmisese mesajul pe care dorea să îl înțeleg. Eu ți-am făcut dreptate, așa cum am învățat. Și ți-am arătat și clemență, cât am putut. Deși nu te pot scăpa de durere și umilință, îți dăruiesc propriile mele dureri și umilințe, astfel încât să îți fie mai ușor să le înduri pe ale tale.”
Jamie are un stil de a povesti cu mult umor, în final oferindu-i și un motiv absolut hilar pentru care a vrut să se însoare, încât Claire ajunge în cele din urmă să râdă în hohote:
”- Oh, Jamie, te iubesc!”
Jamie trage și el propria lui concluzie:
”- Murtagh avea dreptate în privința femeilor, englezoaico. Mi-am riscat viața pentru tine, am furat, am escaladat ziduri, am dat foc la clădiri, am omorât chiar și un om. Și tu ce faci? Mă jignești, îmi insulți bărbăția, îmi dai una la ouă și mă zgârii mai-mai să-mi scoți ochii. Pe urmă eu te snopesc în bătaie și îți povestesc cele mai umilitoare lucruri care mi s-au întâmplat vreodată și tu îmi spui că mă iubești.
Și-a lăsat capul între genunchi și a continuat să râdă. În cele din urmă, s-a ridicat și mi-a întins un braț, ștergându-se la ochi cu celălalt.
– Nu ești foarte rațională, englezoaico, dar îmi placi așa cum ești.”
Pentru că și-a demonstrat punctul de vedere, dorind să fie iertat în totalitate, Jamie îi face o promisiune solemnă:
”- Jur pe crucea Domnului meu Iisus și pe oțelul sfânt pe care îl țin în mână că îți voi fi loial și te voi sluji cu credință. Dacă vreodată voi mai ridica mâna la tine, din mânie sau nesupunere, îți cer să îmi străpungi inima cu acest pumnal.”Jamie si Claire
Un personaj foarte complex întâlnit în carte este Geilie Duncan, soția perceptorului. Aceasta are propriile secrete. Claire se împrietenește cu ea dar, în urma unui complot pus la cale de o tânără îndrăgostită de Jamie, ajung să fie arestate amândouă sub acuzația de vrăjitorie. Mai multe interese erau laCalatoarea mijloc și Geilie îi spune că nu interesează pe nimeni adevărul, vor fi găsite vinovate și arse pe rug. Jamie apare însă ca o vijelie în sala de judecată și reușește sa o salveze pe Claire, cu ajutorul lui Geilie care face o diversiune, rupându-și hainele de pe ea și recunoscând că este unealta diavolului, însărcinată cu copilul lui. Înainte de a ieși, Claire observă cu stupoare un semn pe brațul lui Geilie, pe care îl știa prea bine, întrucât și ea îl avea: semnul lăsat de un vaccin!

Claire simte că nu mai poate să îl mintă pe Jamie. Îi mărturisește adevărul iar acesta, surprinzător, o crede. Deși o iubea mai mult decât propria lui viață și ar fi vrut să cadă în genunchi și să o implore să rămână cu el, îi oferă șansa de a se întoarce în lumea ei. O duce la piatra magică. Când Jamie o atinge, nu se întâmpla nimic, dar cum pune Claire mâna pe ea, câmpul de forțe se declanșează. Suspendată între două lumi, Claire va trebui să facă o alegere. Ce va alege? Civilizația, cu avantajele ei? Sau o lume cu peisaje pitorești, fără betoane și poluare, cu oameni mult mai simpli? Rațiunea sau simțirea? Către care din bărbați se va îndrepta? Care iubire se va dovedi mai puternică?Alegere

Vă las să descoperiți singuri alegerea lui Claire, spunându-vă că vor mai urma multe alte aventuri până la sfârșitul cărții.

Spre finalul cărții, unul dintre personaje va fi supus unei încercări cumplite. Nu vă spun ce s-a întâmplat și nici cui, dar eu am citit relatarea cu lacrimi în ochi, complet bulversată. Unui om obișnuit i-ar fi înfrânt spiritul.
”- Este… dificil de explicat. E… ca și cum… e ca și cum fiecare om are un loc în adâncul sufletului, poate, un loc pe care îl ține doar pentru el însuși. E ca o mică fortăreață, unde trăiește cea mai personală parte a ta – poate sufletul, poate e doar acea calitate care te face să fii cine ești și nu altcineva.”
”- Acum, e ca și cum… propria mea fortăreață a fost dinamitată – nu a mai rămas din ea nimic, decât cenușa și un căprior fumegând din acoperiș și partea aceea goală care a trăit cândva acolo e descoperită, scâncind și strigând de teamă, încercând să se ascundă sub un fir de iarbă sau o frunză, dar… dar nereușind prea bine.”
Cutremurător ! Mi-a plăcut mult cum personajele au reușit să depășească situația critică. Un caracter puternic reușește să se reinventeze, să se ridice din propria cenușă, mai ales când are alături o persoană la fel de puternică și hotărâtă.
”- Știi fortăreața dinăuntrul meu, cea despre care ți-am povestit?
– Îmi amintesc.
A zâmbit fără a deschide ochii și a întins o mână spre mine.
– Păi, am cel puțin o cameră lângă fortăreață, cu un acoperiș care să o ferească de ploaie.”

Este o carte cu totul deosebită, pe care sigur nu o poți uita. Ești atras în paginile ei, trăiești alături de personaje, fascinat de farmecul acelor vremuri. Claire este o persoană extrem de puternică, inteligentă, hotărâtă, dovedind multă tărie de caracter în situații extreme. Este de admirat modul în care a reușit să se adapteze într-o lume complet necunoscută. Jamie este un personaj romantic absolut memorabil, dovedind multă forță, atât fizică cât și mentală. Este un om ale cărui acțiuni sunt dictate de simțul onoarei, în același timp arătând și multă bunătate, iubire și sensibilitate. De asemenea, în multe momente te surprinde cu o remarcabilă intuiție și un delicios simț al umorului. Modul în care o tachina pe Claire m-a făcut să zâmbesc de multe ori. Personajele secundare au și ele caractere bine conturate, propriile pasiuni și motivații. Autoarea este o fină cunoscătoare a temperamentului uman, convingându-ne și pe noi de acțiunile personajelor.

Cartea se termină într-o notă optimistă. Într-un peisaj mirific, aflăm o informație care ne oferă speranță pentru viitor. Eu una abia aștept să apară continuarea.

Și lumea era pretutindeni în jurul nostru, încărcată cu o nouă speranță.

Preisaj

sigla Nemira

Mulţumesc Editura Nemira pentru oportunitatea de a citi cartea Outlander: Călătoarea de Diana Gabaldon. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Autor: Tyna

by -
6

Împreună pentru totdeauna de J.A. RedmerskiÎmpreună pentru totdeauna de J. A. Redmerski

Titlul în engleză: The Edge of Always
Număr pagini: 377
Editura Trei
Anul 2015
Traducere: Shauki Al-Careeb

Colecţia Eroscop
 Seria The Edge of Never : 1 Niciodată împreună? (The Edge of Never -2012). 2. Împreună pentru totdeauna (The Edge of Always-2013)

În cartea Niciodată împreună?, Camryn și Andrew se întâlnesc într-un autobuz. Camryn, îndurerată după un șir întreg de pierderi ale oamenilor pe care-i iubea, nesigură de direcția în care se îndrepta viața ei, încercând să se găsească pe sine, șochează pe toată lumea plecând într-o direcție incertă, având la ea doar poșeta și telefonul mobil. Are marea șansă de a-l întâlni, în călătoria sa, pe Andrew Parrish, un tânăr carismatic și aventuros, care o va învăța să trăiască viața la maxim, descoperind dragostea și pasiunea în feluri pe care nu și le-ar fi imaginat vreodată. După un final extrem de emoționant, în care suntem devastați de posibilitatea ca ei să nu poată fi niciodată împreună, întrucât Andrew era diagnosticat cu o tumoare pe creier, soarta decide să le dea o șansă miraculoasă.
În cartea Împreună pentru totdeauna vom vedea dacă dragostea lor este suficient de puternică să reziste unor noi încercări dificile.

O regăsim pe Camryn cuprinsă de temeri, nesigură dacă va face față rolului de mamă la douăzeci de ani. Dragostea pentru Andrew este foarte puternică, dar nu este suficientă pentru a umple tot golul din viața ei. Se înțelege bine cu mama lui, dar nu a reușit să își facă o nouă prietenă. Îi duce dorul lui Natalie și a mamei ei. Andrew, intuitiv ca de obicei, sesizează starea ei și îi propune să se întoarcă în orașul ei, Raleigh.
”- Nu trebuie să iei o decizie chiar acum, dar vreau să te hotărăști unde îți dorești să locuim, și nu vreau să alegi Texasul din cauza mea. Îmi iubesc mama, însă dorul de casă nu va fi la fel de puternic ca al tău.”
Ajunși la Raleigh, relaţia lor e pusă la grea încercare când un eveniment nefericit le întunecă viaţa. Camryn pierde sarcina. Este devastată, dar se ascunde sub o mască, încercând să pară veselă și lipsită de griji. Andrew simte însă că ea se luptă cu depresia și ia o hotărâre curajoasă: să pornească împreună într-o nouă călătorie de-a lungul Statelor Unite, care să îi ajute să redescopere pasiunea și spiritul de aventură.
”- Ai la dispoziție cinci minute să îți aduni toate lucrurile în geantă, spune el.”
Luată prin surprindere, Camryn nu poate să protesteze prea mult. Încă o dată, Andrew a dovedit o intuiție extraordinară. Știe ce o poate ajuta pe Camryn, mai bine decât ea însăși.
” – Nu ai alergat în casa aia pentru că ți-am spus eu s-o faci, ci pentru că e ceea ce tu ți-ai dorit. N-ai făcut niciodată ceva doar pentru că ți-am spus, Camryn. Eu sunt doar cel care îți dă șutul în fund, atâta tot.”
Bine ar fi dacă fiecare dintre noi am avea pe cineva în viața noastră care să ne dea un mic impuls la momentul oportun!
Călătoria nu este lină, vor avea parte de multe aventuri, provocări, momente frumoase şi amuzante, dar și întâmplări mai puțin plăcute, chiar dramatice și periculoase. În tot acest timp, muzica, pe care o îndrăgeau amândoi nespus, i-a însoțit peste tot. Au avut din nou ocazia să cânte împreună, să regăsească plăcerea de a trăi viața la maxim, bucurându-te de fiecare clipă.Drum

”În timp ce admir întunericul infinit al cerului, sunt de-a dreptul copleșit. Cred că regăsesc anumite părți din mine în acele stele. O vreme îndelungată nu-mi mai amintesc de muzică, de faptul că suntem pe drum, despre tumoarea care aproape m-a omorât anul trecut și de momentul de slăbiciune care aproape că a ucis energia lui Camryn.”
”Chiar uit de toate. Pentru că asta e ceea ce-ți face un astfel de moment. Te face să te simți precum un lucru extrem de mic în interiorul unui lucru extrem de mare, care e dincolo de înțelegerea ta. Alungă toate problemele tale, toate bătăliile tale, toate nevoile și dorințele, și poftele lumești, obligându-te să îți dai seama cât de insignifiant e totul.”Impreuna
La capătul unei lungi călătorii, ce a durat mai multe luni, cei doi se întorc la Raleigh, mai puternici, mai optimiști, pregătiți să înfrunte tot ce le rezervă viitorul. O nouă temere pare să le umbrească fericirea, când lui Andrew îi revin durerile de cap. Camryn e speriată ca tumoarea lui să nu recidiveze, dar Andrew o liniștește. Îi scrie o nouă scrisoare, în care o îndeamnă să creadă în ei și îi promite că, de data asta, totul va fi bine.

”Însă noi doi, chiar înainte să ne fi cunoscut, am riscat totul, am luat propriile decizii, fără să-i ascultăm pe cei din jurul nostru spunându-ne în atâtea feluri că e greșit ceea ce facem. Nu, noi am făcut-o în felul nostru, indiferent cât de nesăbuiți sau de nebuni, sau de originali am fost. Cu cât ne străduiam și ne luptam mai tare, cu atât mai dificile erau obstacolele. Pentru că noi a trebuit să dovedim că suntem autentici. Și știu că exact asta am și făcut.”
”Tu ești totul pentru mine, iar eu vreau să rămâi puternică și să nu permiți fricii de trecut să întineze calea spre viitorul nostru. De data asta, totul va fi bine, Camryn, totul va fi bine, îți jur.”

Andrew s-a ținut de promisiune. Fetița lor, Lily, s-a născut sănătoasă, iar tumoarea nu a recidivat. După naștere, Camryn este cuprinsă din nou de temeri, dar Andrew, înțelept ca de fiecare dată, o îndeamnă să le depășească:
”- Inventează acea frică și acele scuze care formează linia despărțitoare. Iubito, vom fi bine. Lily va fi bine. O să facem ce ne dorim, o să mergem unde vrem, ne vom bucura de viețile noastre și nu vom alege acel stil de viață pe care nu ni-l dorim.”
Și au reușit. Au vizitat locuri uimitoare, îndepărtate de pe glob. Lily i-a însoțit pretutindeni.
Și ce uimitoare și minunată s-a dovedit a fi viața.”
În acest timp în care Camryn și Andrew se bucurau de stilul lor neconvențional de viață, fratele lui, Aidan a ajuns un prosper om de afaceri, iar soția lui, Michelle, un medic de renume. Din păcate, munca asiduă, stresul de zi cu zi, lipsa de comunicare și preocupări comune și-au spus cuvântul și au divorțat, după ani de căsătorie și doi copii împreună.
”- Nu fac decât să muncească, mi-a spus Camryn anul trecut, într-o seară. Muncesc, au grijă de Avery și Molly, se uită la televizor și se duc la culcare.
Am încuviințat gânditor.
– Da, mă bucur că noi n-am sfârșit-o ca ei.
– Și eu.”
Înainte de toate, cartea îți oferă o lecție de viață. Trebuie să înveți să te bucuri de fiecare clipă trăită, de micile plăceri, de lucrurile simple. Iar când problemele, inevitabil, vor apărea, trebuie să fii în stare să găsești o cale de a le depăși, de a o lua de la capăt, de a te ”ridica din propria cenușă”.Camryn si Andrew
Pentru că avem doar o viață. Și nu primim decât o șansă de a o face demnă de trăit. Am primit acea șansă și am fugit cu ea în lume. Și cred c-am făcut o treabă destul de bună.”

Mi-a plăcut mult cartea Împreună pentru totdeauna, pe mine m-a provocat să îmi pun multe întrebări.
Vă invit să îi însoțiţi pe Camryn și Andrew în călătoriile lor, să vă lăsați îmbătați de senzația de libertate și poate veți fi tentați să rupeți rutina din viața voastră și să găsiți combinația perfectă între necesitățile practice și plăcerea de a face ceea ce îți dorești cu adevărat, indiferent de părerile celorlalți.

Autor: Tyna

by -
6

E ușor să mă rănești de Tammara WebberCop E USOR SA TE RANESC.cdr

Titlul original: Breakable
Editura Epica
Nr. pagini 377
Traducere: Cristina Buzoianu
An apariție: 2015

Seria Contours of the Heart: E ușor să te iubesc (Easy – 2012), E ușor să mă rănești (Breakable – 2014), Sweet – 2015

”Un roman intens, sfâșietor și fierbinte” – Colleen Hoover

Acțiunea cărții se desfășoară sub forma a două fire de narațiune, împletite unul cu celălalt. În timp ce firul Landon ne prezintă povestea acestuia din momentul tragediei morții mamei sale, firul Lucas reia în cea mai mare parte întâmplările din prima carte din serie, E ușor să te iubesc, privite din punctul lui de vedere, îmbogățite cu câteva elemente inedite, care ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce știm deja din primul volum.
Odată ce te obișnuiești cu alternanța trecut-prezent, ești captivat de ambele fire de acțiune și aștepți cu nerăbdare să vezi ceea ce urmează în fiecare.

Pe Landon/Lucas l-am îndrăgit nespus în prima carte din serie. Combinația extraordinară dintre aparența de băiat rău, acoperit de tatuaje, cu piercing în buză, plin de mușchi, capabil să dovedească orice adversar în luptă, și mintea lui strălucită, autocontrolul desăvârșit, talentul de artist, pasiunea lui, sufletul lui sensibil, capabil de atâta iubire, tandrețe și bunătate, îl fac un personaj remarcabil, fascinant, pe care nu-l vei uita, cu siguranță.
Firul Landon ne ajută să înțelegem mai bine cum a ajuns astfel. Acțiunea începe la vârsta de treisprezece ani, cu el internat în spital, după moartea tragică a mamei lui, Rose. Așa cum știm deja din prima carte din serie, mama lui fusese victima unui psihopat care o violase, iar ulterior o omorâse, timp în care Landon, imobilizat și legat de pat, auzise totul, zbătându-se neputincios. Legăturile de care trăsese cu disperare încercând să se elibereze îi intraseră adânc în carne, lăsându-i cicatrice vizibile care nu aveau să se mai vindece vreodată. În afara acestora, mai era și rana din suflet, invizibilă pentru cei din jur, dar care sângera în permanență. Își amintea obsesiv, copleșit de vină, cuvintele tatălui său din acea zi fatidică, când a plecat de acasă: ”Tu ești bărbatul casei cât timp eu sunt plecat. Ai grijă de mama ta.”
Este răvăşitor sa vezi că odată cu moartea mamei, Landon nu doar a pierdut-o pe ea, ci întreaga lui viață a fost sfărâmată în bucăți. Tatăl lui, Ray, o iubise cu întreaga lui ființă, ea era centrul universului lui.
Mama se plângea mereu că, de fapt, fuseseră picturile, nu farmecul, frumusețea sau îndrăzneala ei cele care îl făcuseră să se îndrăgostească de ea. El insistase întotdeauna că, în cele din urmă, fusese fără-ndoială, obrăznicia ei.
Dar eu știam adevărul. El se îndrăgostise de toate la un loc și, atunci când a murit, a fost ca și cum cineva ar fi stins soarele, iar el nu a mai avut în jurul cui să graviteze.”
Este trist să observi că, din momentul morții mamei, Ray se închisese în sine, prea copleșit de propria durere ca să mai realizeze drama în care se zbătea Landon. Deși cel mai bun prieten al său, Charles Heller și soția sa Cindy încearcă să îl convingă că băiatul a suferit o traumă psihică severă și are nevoie de consiliere psihologică, Ray respinge ideea, complet apatic. Orice activitate comună pe care o avea înainte cu fiul său, cum era de exemplu hocheiul, a încetat, ca și cum nu mai avea nici un rost din moment ce Rose nu mai asista la ea. Mai mult, după o lună, tatăl lui și-a dat demisia și s-a întors în golful unde bunicul lui Landon avea o barcă de pescuit, într-un oraș pe care îl urâse și din care încercase din răsputeri să scape. Bunicul i-a amenajat lui Landon o cameră într-o fostă cămară, în care nu încăpea decât un singur pat.

Înainte, viața lui Landon era idilică. Avea doi părinți care se iubeau nespus și îl înconjurau și pe el cu dragostea lor. Tatăl avea o slujbă prosperă, era doctor în economie, iar mama era artistă. Învăța la o școală exclusivistă, avea rezultate excelente, un grup de prieteni, iar o fată de care îi plăcea își arătase și ea interesul față de el. După, nimic nu a mai fost la fel. Viața lui a intrat în derivă. Îl simţi pierdut într-o lume necunoscută, fără o ancoră de care să se agaţe, fără o busolă care să-i arate drumul. Tatăl s-a închis complet în sine, indiferent la toate problemele lui. Bunicul, un om morocănos, i-a arătat în felul lui afecțiune, dar fără a avea din păcate sensibilitatea necesară pentru a înţelege drama prin care trecea adolescentul. Școala unde învăța acum era departe de standardele vechii școli. Directoarea l-a tratat cu ostilitate de la bun început, de parcă era un infractor în devenire. Colegii bogați l-au privit de sus, iar ceilalți nu îl acceptau în grupul lor.
O prietenie surprinzătoare se naște între el și Boyce Wynn, băiatul rău din liceu. Boyce provenea dintr-o familie dezorganizată, iar Landon începe să își piardă nopțile alături de el și gașca acestuia de prieteni. Fiind un orășel turistic, aceștia făceau bani din vânzarea de droguri. Încă o dată, tatăl lui dovedește multă indiferență, neobservând nimic din noile lui preocupări. Ray se refugiase în muncă, reușind să eficientizeze afacerea bunicului, venind cu noi idei de marketing. Organiza excursii cu barca pentru turiști, iar Landon îl ajuta, fără să pretindă vreun cost. Cu toate acestea, nu reușiseră să se apropie sau să comunice cu adevărat.
Boyce a remarcat cicatricele de pe încheieturile mâinii lui Landon, deși acesta încerca în permanență să le ascundă sub niște brățări și, fără a încerca să îl descoasă cu privire la ele, i-a dat ideea să le ascundă sub niște tatuaje. Îi face cunoștință cu Arianna, o tânără care îl înțelege imediat, întrucât și ea, cândva, a simțit nevoia să își facă tatuaje.

”- Unii dintre noi pot începe să vindece răul provocat de alții doar scăpând de situația respectivă, iar ceilalți au nevoie de mai mult. Tatuajele fac declarații care trebuie să fie făcute. Sau ascund lucruri care nu privesc pe nimeni. Cicatricele tale sunt semne de luptă, dar tu nu le vezi așa. Încă.”
”- Acest tatuaj îți va face pielea să fie din nou a ta. Poate, într-o zi, o să înțelegi că pielea nu ești tu. E doar cea care te găzduiește atât timp cât ești aici.”
LandonTatuajele l-au ajutat mult pe Landon să își dezvolte noua personalitate, el însuși creându-le pe hârtie, din ce în ce mai elaborate, fiecare dintre ele simbolizând ceva, ca mai apoi Arianna să i le transpună pe piele.
Asistăm în continuare la frământările lui Landon de a-și găsi propria identitate, aflăm despre prima lui dragoste care va fi și prima mare deziluzie. La șaptesprezece ani, soarta pare să îi dea o lovitură grea, când este arestat că l-a snopit în bătaie pe un băiat de bani gata, care voia să violeze o fată. Ironic, se gândește că a scăpat de atâtea ori când s-a aflat la limita legii, ca să o încurce tocmai când a făcut o faptă bună. Miraculos, primește însă o șansă neașteptată. Charles Heller, prietenul tatălui, vine și pune piciorul în prag. Îi reproșează lui Ray că a fost un tată iresponsabil și îi face o propunere lui Landon, precizându-i însă că nu este un cadou, ci o provocare. El îl va scăpa de pușcărie, dar Landon va trebui să se ducă la toate cursurile, să își îmbunătățească media, să își găsească un loc de muncă, să renunțe complet la droguri și să se înscrie la cursurile de taekwondo (arte marțiale), pe care el i le va plăti, pentru a învăța să se controleze. După terminarea liceului urma să aplice la facultate și să vină să locuiască cu Charles și familia lui, într-un apartament situat deasupra garajului. Landon s-a agățat cu amândouă mâinile de șansa nesperată oferită.
La cursurile de arte marțiale a deprins principiile ce aveau să îl călăuzească ulterior: ”curtoazie, integritate, perseverență, autocontrol, spirit neîmblânzit”.
La terminarea liceului, Landon face niște reflecții amare:
Doisprezece dintre colegii mei absolvenți plănuiau să rămână aici, să-și găsească sau să-și mențină slujbele din pescuit, turism, vânzări sau droguri. Aveau să se căsătorească și să toarne copii, preferabil în ordinea asta, dar nu neapărat.
Progeniturile lor aveau să urmeze școli care, după treisprezece ani, aveau să-i îndrepte spre maturitate, înmânându-le o diplomă de doi lei. Peste zece ani sau poate numai peste cinci, unii dintre ei aveau să se întrebe pentru ce dracu’ merseseră la școală, pentru ce se chinuiseră cu algebra, sportul, literatura și formația. Aveau să-și dorească un răspuns, dar nu era nici unul.”
Cât de actual, inclusiv la noi!
Din fericire pentru Landon, el avea o șansă, pe care era hotărât să nu o risipească.

Lucas si JaquelineTrecând la firul Lucas, îl regăsim pe Landon peste câțiva ani, pe post de preparator la materia de economie predată de Charles Heller. Pentru a se detașa de fantomele trecutului, insistase ca toată lumea să i se adreseze cu Lucas, al doilea lui prenume.
La începutul noului an școlar o remarcă pe Jacqueline, de care se simte atras fără voia lui, și pe prietenul ei, Kennedy, un tânăr arogant de bani gata, pe care îl antipatizează imediat.
”N-am să mă las influențat niciodată de vreo odraslă care se dă în spectacol pe banii părinților; știu cât de rapid poate să dispară totul, mai ales când nimic nu a fost, vreodată, al tău. Acesta era un adevăr pe care îl învățasem pe pielea mea: dacă voiai ceva de la viață, trebuia să te bazezi doar pe tine însuți pentru a-l obține. Și pentru a-l păstra.”
Având un dezvoltat simț artistic, moștenit de la mama lui, în timpul orelor de economie, neavând nevoie să fie atent întrucât cunoștea la perfecție materia, îi face nenumărate portrete lui Jacqueline, simţindu-se fascinat de ea. După o perioadă, își dă seama că cei doi s-au certat, întrucât nu se mai afișau împreună, iar ea începuse să absenteze de la ore, fiind în pericol să pice cursul.
La o petrecere a Frăției, unde un prieten l-a rugat să se ducă în locul lui pentru a repara o instalație de aer condiționat, o întâlnește pe Jacqueline, care încerca să mascheze din greu cât era de nefericită, deoarece fostul ei prieten se afișa ostentativ cu noua lui cucerire. Pleacă singură de acolo, dar Lucas observă că unul dintre băieții de la petrecere s-a luat după ea. Neștiind intenția acestuia, îi urmărește în parcare, reușind să ajungă exact la timp pentru a o salva de la viol. Îl snopește în bătaie pe atacator dar, când vrea să cheme poliția, Jacqueline se opune categoric, fiindu-i teamă că nu o va crede nimeni și va fi acuzată că l-a provocat intenționat.
A doua zi, Jaqueline vine la școală și vorbește cu Charles Heller. Acesta acceptă să îi mai dea o șansă pentru a nu pierde cursul, cu condiția să elaboreze un proiect. Pentru îndrumare la realizarea acestuia, Charles îi spune să ia legătura cu Landon, preparatorul său.

Jaqueline ia legătura cu Landon pe mail, nerealizând că este unul și același cu Lucas, pe care îl întâlnește din ce în ce mai des și despre care crede că este student ca și ea.
Lucas nu se grăbește să îi risipească confuzia, temându-se că ea este speriată de el, fiind conștient că felul în care arată induce multă lume în eroare. În schimb, pe mail, poartă conversații elaborate, discutând diverse teme, constatând o neașteptată compatibilitate.
”Nu avea de unde să știe că eram la fel de atras de caracterul ei și de simțul umorului pe care îl dezvăluia în schimbul nostru de mesaje, cum eram de acele mișcări captivante ale degetelor pe care le făcea când mintea îi zbura la muzică, evadând din ceea ce se întâmpla în jurul ei.”
”Odată, fostul ei o mustrase pentru că nu fusese atentă la niște tâmpenii ininteligibile pe care le bolborosise, iar eu am vrut să îl strâng de gât. Cât de idiot era, să o fi avut lângă el atât de mult timp, dar să nu o vadă niciodată cu adevărat.”
În afara postului de preparator, Lucas mai avea câteva joburi din care își rotunjea veniturile – vânzător la Starbucks, la serviciul de pază, voluntar la cursurile de autoapărare.
Una dintre colegele de la Starbucks încearcă să îl prevină, zicându-i că le-a auzit pe prietenele lui Jacqueline îndemnând-o să îl folosească pe post de ”băiat rău”, adică o fază care să o ajute să depășească despărțirea de fostul iubit.Lucas
Lucas este dispus să îi dea ceea ce își dorește. Se autoinvită la ea pentru a-i face un portret. Este atras ca un magnet de ea, dar este conștient că ”fetele ca ea nu se îndrăgosteau de băieți care arătau ca mine. Dar nu trebuia neapărat să se îndrăgostească de mine ca să se culce cu mine, nu-i așa? În faza ei Băiatul Rău? O partidă de consolare. Doamne, ajută-mă, eram în stare să fac orice.”

Lucas putea fi orice, numai băiat rău nu. Te impresionează iubirea lui necondiționată pentru ea, acceptând inclusiv ideea ca ea să se folosească de el. Sensibilitatea lui, provenind din genele de artist moștenite de la mama lui, face ca iubirea lui față de ea să ajungă aproape de venerație, ca și cum ea era o formă de artă neprețuită, care trebuia adorată și protejată.
Aș putea să o desenez numai din atingeri, fără să îi văd trupul gol.”

Vă invit să descoperiți această superbă poveste de dragoste, intensă și emoționantă, sau să o redescoperiți, în cazul în care ați citit deja prima carte din serie. Chiar dacă ați citit deja povestea în prima carte, veți găsi și elemente noi, unele emoționante, înduioșătoare, altele amuzante.
” – Cum mă descurc, Jacqueline? Îți îndeplinesc toate fanteziile de băiat rău sau e ceva ce mi-a scăpat? Poate am un loc de muncă stabil și sunt îndrăgostit nebunește de iubita mea…
Am sărutat-o așa cum stătea, agățată de mine.
– Dar am o imaginație păcătoasă.”

elefant.roAutor: Tyna

by -
14

Pe strada Jamaica de Samantha Young

Titlul original: Before Jamaica Lane
Traducerea: Miruna Voican
Editura: Trei
Numar pagini: 387
Categoria: Eroscop

Seria Pe strada Dublin: 1. Pe strada Dublin -2012 1.1 An On Dublin Street Christmas -2012 1.5 Until Fountain Bridge -2013 2. Pe strada Londra-2013 2.5 Castle Hill-2013 3. Pe strada Jamaica (Before Jamaica Lane-2014) 4. Pe strada India (Fall From India Place-iunie 2014) 5. Echoes of Scotland Street-oct.2014 5.5 Valentine-feb.2015 6. Moonlight on Nightingale Way-iun.2015
Cotație Goodreads: 4.37

Mi-au plăcut mult primele două cărți din serie și o așteptam cu nerăbdare pe aceasta, încă de când am terminat Pe strada Londra. Acolo am făcut cunoștință cu Olivia și Nate și eram curioasă să aflu povestea lor.
Deși Pe strada Dublin rămâne de referință, fiind o carte profundă și emoționantă, pe mine și Pe strada Jamaica m-a încântat.

Ca și precedentele două cărți din serie, și aceasta este scrisă la persoana întâi, din perspectiva personajului feminin principal.
Olivia este o tânără bibliotecară, de douăzeci și șase de ani, care a venit din America la Edinburgh, împreună cu tatăl ei, Mick. Acesta fusese un personaj important în viața lui Jo, personajul principal din Pe strada Londra. Când Mick aflase că are o fiică în America, lăsase în urmă toată viața lui din Scoția pentru a fi alături de aceasta. Din păcate, fericirea lor în familie nu durase mult, întrucât mama lui Olivia se îmbolnăvise de cancer, iar Olivia, o persoană bună și altruistă, își dedicase întreaga adolescență și primii ani din tinerețe îngrijind-o. Boala se dovedise nemiloasă în cele din urmă, răpindu-i ființa pe care o iubea nespus. În toți acești ani, Olivia nu putuse să aibă nici o relație stabilă, nici un prieten. Ajunsă în Scoția, la Edinburgh, se împrietenește imediat cu Jo, pe care o simte ca pe o soră, și cu grupul acesteia de prieteni. Dintre ei, Nate îi devine rapid cel mai bun prieten. Nate era un bărbat foarte arătos, cu mare trecere la sexul opus. Din păcate, trecutul lui ascundea o mare dramă. Iubirea vieții lui, Alana, murise răpusă de cancer la optsprezece ani. Copleșit de durere, Nate se jurase să nu o uite niciodată. Prin urmare, își făcuse un tatuaj pe piept, reprezentând litera A, chiar deasupra inimii, astfel ca, în fiecare dimineață, privindu-se în oglindă, să își aducă aminte de ea. De atunci, avusese nenumărate relații trecătoare cu persoane de sexul opus, dar nici una serioasă. Olivia, cu care simte o compatibilitate neașteptată, era una dintre puținele persoane care îi știa povestea. Cei doi petreceau ore întregi împărtășind păreri despre filme, el fiind recenzor. Discuțiile lor sunt extrem de amuzante și incitante. În tot acest timp, Olivia este atrasă în permanență de el.

Nate si Olivia”Am clipit, tulburată de atracția puternică pe care o simțeam. Ajunsesem să mă pricep atât de bine s-o ignor, încât mă prinsese pe nepregătite. Asta era problema când erai prietenă cu un tip pe care îl plăceai cu adevărat și care se întâmpla să fie cel mai atrăgător bărbat pe care l-ai cunoscut în viața reală.”
Din păcate, Nate o tratează ca pe un camarad, netrădând nici un semn că ar avea vreun interes sexual față de ea. Nesigură pe ea, Olivia se simte neatractivă, stângace și neexperimentată. Este strivită de multiplele relații pe care Nate le are cu diverse femei. Practic, la orice ieșire în grup, acesta agăța câte o tipă superbă cu care, la sfărșitul serii, pleca împreună.
Disperată să aibă și ea o relație, Olivia încearcă să își abată atenția către masteranzii care veneau la bibliotecă. Unul dintre ei, Benjamin, îi atrage atenția în mod deosebit. Înalt, bine făcut, pare a fi alegerea ideală. Din păcate, în preajma lui, nu este în stare să lege două vorbe.
La nunta lui Joss cu Braden, Olivia clachează. Văzând atâtea cupluri fericite, descurajată că ea nu pare a avea nici o șansă la așa ceva, se amețește bine. Nate, grijuliu, văzând starea în care se afla, o conduce acasă. Într-un moment de slăbiciune, Olivia începe să i se confeseze:
”- N-am m-ai făcut sex de șapte ani.”
”- Șapte ani. Nate, m-am culcat cu un singur tip, mai demult. A fost groaznic. Eu am fost groaznică. Nu mă pricep deloc la sex, nu știu să flirtez. Sunt o ratată.”
”- E un tip la bibliotecă. Un student. Masterand. Îl plac, dar de fiecare dată când încerc să vorbesc cu el, zici că sunt Rain Man.”
”- O să mor singură, Nate.”
Replica lui, șoptită, este:
– Nu cât timp te veghez eu, iubito.”
Astfel, chiar de a doua zi, Nate începe să o ajute să capete încredere în ea. O convinge că arată sexy, îi spune cum ar trebui să se îmbrace pentru a fi provocatoare, o învață să flirteze. În schimb, la lecția despre sărut amândoi depășesc o barieră, invizibilă, dar care, o dată trecută, nu mai poate fi ignorată. Atracția este palpabilă între ei, dar se prefac în continuare că totul nu este decât o lecție la fel ca celelalte.
La primul test practic, Olivia reușește să se descurce bine într-un bar, reușind să facă repede rost de numărul de telefon al unui bărbat, evident atras de ea.
Când se întâlnește cu Nate, Olivia își justifică succesul:
– A ajutat că ne-am sărutat.”
”- M-am simțit mai bine, am spus, încercând să-i explic. Am simțit… că am mai multă încredere în mine.”
”- Hm. Mi-am umezit buzele care mi se uscaseră brusc. Vreau să… vreau să mă înveți cum să fiu… bună la pat.
Nate a devenit mai atent și m-a întrebat cu un calm surprinzător:
– În teorie sau în practică?
– În practică.”
Nate, foarte bun prieten cum era, este de acord cu mult entuziasm să o ajute, dar pune totuși o condiție:
”- Tu ai încredere să faci asta cu mine, dar și eu trebuie să am încredere că nu o să consideri acest lucru decât gestul unui prieten care își ajută un alt prieten.”
Lucrurile fiind puse la punct, să înceapă lecțiile!!!Nate 1

Nate se dovedește a fi un profesor extrem de conștiincios, dornic să își împărtășească vastele cunoștințe teoretice și practice în domeniu elevei sale, Olivia, foarte silitoare, care reușește să se perfecționeze rapid în arta amorului. Amândoi sunt satisfăcuți la maxim de progresele înregistrate după fiecare lecție, așteptând-o cu nerăbdare pe următoarea.
După părerea mea, amândoi se amăgeau singuri în privința motivelor care i-au făcut să facă acea tranzacție neobișnuită. Olivia a fost atrasă din prima clipă de Nate, simțea fluturi în stomac de fiecare dată când el îi zâmbea, era geloasă pe prietenele acestuia, deși încerca din răsputeri să se convingă singură de contrariu.
”Bun, deci în adâncul meu, în locul acela neguros unde o ascunsesem azi-noapte, era o chestie numită gelozie, care își scosese căpșorul urât atunci când Nate luase numărul de telefon al fetei ăleia. Dar fusese un simplu impuls și puteam să îl controlez. Nate mă atrăgea, și da, țineam la el, dar călcâiele îmi ardeau după Benjamin, nu după Nate, și acum la Benjamin voiam să ajung.” Sigur, la Benjamin, vezi să nu!
Olivia se mințea singură. Relația ei cu Benjamin nu a avut nici o șansă de la bun început, și nu datorită lipsei ei de experiență, ci datorită faptului ca era îndrăgostită profund de Nate. Subterfugiul găsit de ea, că are nevoie de el pentru a o învăța să fie o persoană emancipată, sigură pe ea, provenea din zonele cele mai ascunse ale minții ei, în care, în secret, spera că relația lor poate deveni reală.
”Sau poate era doar o scuză pentru a ceda atracției care existase mereu între noi. Și pe care o negasem din cauza prieteniei noastre.”
Nate, la rândul lui, era atras de mult timp de Olivia, lucru pe care îl mărturisește ulterior: ”am visat la picioarele tale în noaptea aceea”. Ținea însă sincer la ea și nu ar fi făcut niciodată primul pas, întrucât era hotărât să rămână credincios iubirii lui din tinerețe, Alana. Propunerea ei îi liniștește conștiința, oferindu-i scuza necesară: ”Ceea ce îți ofer eu e șansa de a avea parte de sex fără sâcâieli. N-ar trebui să fie mare greutate.”
Cât de curând, cei doi se vor lămuri singuri de adevăr.
Deși își însușise, cu mult sârg, toate cunoștințele de bază, ba chiar multe din cele avansate, Olivia nu simte nici o dorință de a le aplica cu nimeni altcineva în afara lui Nate.
”De ce când mă gândeam la Benjamin nu mai aveam senzația de fluturi în stomac și un fior care indica o posibilitate?”
Este din ce în ce mai sigură pe ea, simte că atrage privirea bărbaților, dar toate gândurile ei se îndreaptă numai spre Nate.
”Mi-a sporit încrederea în mine, totuși îl evitam în continuare pe Benjamin.” Să fim serioși, nu pe Benjamin l-a vrut ea, de la bun început. Pe mine nu m-a păcălit nici o clipă!
Nate, la rândul lui, ajunge să doarmă în fiecare seară la ea acasă. Petrece tot mai mult timp cu ea, neglijându-și prietenii.
Olivia va conștientiza prima că relația lor era altceva decât pretindeau amândoi. Recunoaște cinstit că îl iubește, sperând că și el va face la fel. Nate este, însă, prea afectat de propriul trecut. Este speriat că trădează memoria lui Alana – marea lui iubire, intră în panică și îi reproșează ei că nu se ține de promisiunea făcută.
„- Ai promis că nu va distruge ce era între noi.
„- Vrei să mă țin de acea promisiune? Nate, nu te minți pe tine însuți! În ultimele șase săptămâni am fost într-o relație și m-am săturat să pretind că nu este așa. Ești aici cele mai multe nopți și nu e vorba doar de sex. Este prietenie și afecțiune și tandrețe.”
Olivia este revoltată. În tot timpul relației lor a încurajat-o să creadă în ea, în feminitatea ei, în propria persoană. Căpătând încredere, a fost sigură că el nu o va respinge, că va recunoaște acel ”ceva” deosebit dintre ei.
”- M-ai învățat să cred în mine până la capăt. M-ai învățat că valorez mai mult decât văd în oglindă. Așa că astăzi, în timp ce încerci să mă înveți o lecție opusă, eu spun
”- Merit sa fiu iubită. Totul sau nimic
Văzând că nu îl convinge, îi dă un ultimatum:
”- Dacă ieși pe ușa aia, Nate… dacă ieși pe ușa aia… să nu te mai întorci vreodată.”
Din păcate, Nate nu era pregătit să lase deoparte fantomele trecutului.
”Știam că s-a terminat când ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Nu am vrut niciodată să te rănesc, iubito.”
Astfel că, ținând cont de sentința ei definitivă, am putea crede că lucrurile se opresc aici. El a ieșit pe ușă, deși ea îi spusese clar ce înseamnă acest lucru. Așa să fie oare? ”Niciodată”, spus la furie, chiar asta reprezintă?
Se va convinge Nate că Olivia este adevăratul lui suflet pereche? Va reuși oare să o determine să îl accepte înapoi? Aflați aceste lucruri în carte.

Mi-a plăcut mult cum personajele principale ajung să se autodescopere, să își accepte adevăratele dorințe, să își înlăture temerile. Chimia dintre cei doi este evidentă încă de la început, te delectezi cu tachinările dintre ei. Olivia a dat dovadă de mult curaj să facă acea propunere scandaloasă. M-am bucurat că a reușit să se transforme într-o persoană puternică, sigură pe ea, pe ceea ce își dorea și, astfel, l-a forțat și pe Nate să ia o decizie. Nate este un personaj masculin adorabil. Este bun, tandru, amuzant, carismatic. A avut și el momentul lui de slăbiciune, dar a reușit să îl depășească, revanșându-se cu brio la final.
Un alt plus al cărții a fost că am reîntâlnit personajele din precedentele două cărți. M-am bucurat să-i reîntâlnesc pe Joss și Braden (care încă o dată m-a încântat cu răbdarea și iubirea pe care a dovedit-o când Joss a trecut printr-un moment sensibil), pe Jo si Cam (un cuplu pe care l-am îndrăgit nespus în cartea Pe strada Londra), pe Ellie și Adam, pe Hannah, sora lui Ellie, și Cole, fratele lui Jo.
M-a înduioșat iubirea necondiționată pe care Cole, de cincisprezece ani, o avea față de Olivia. M-a impresionat declarația lui, fără echivoc, pe care a făcut-o când a aflat că Nate a părăsit-o pe Olivia:
”- I-am spus că eu nu pierd vremea cu idioți și cu nesimțiți și, având în vedere că el are ambele defecte, am terminat-o cu el.”
Mă bucur că autoarea a scris o carte cu el ca personaj principal: Echoes of Scotland Street (cartea 5 din serie). Următoarea carte din serie (cartea 4) Fall From India Place va fi cu Hannah (sora lui Ellie) și Marco, pe care i-am întâlnit deja în această carte. Eu le aștept cu nerăbdare pe amândouă.

În consecință, dacă vreți să citiți o carte cu o poveste magică de iubire, în care o Cenușăreasă modernă reușește să își găsească propriul prinț, aceasta este lectura cea mai potrivită. Cartea are un ritm alert, are romantism, umor, dialoguri incitante, surprinde multe relații interpersonale și reușește să te lase cu o stare de bine la sfârșit.
Dacă vă place să credeți că cei mai buni prieteni pot deveni iubiți și, mai apoi, parteneri pentru o viață, următoarea declarație de dragoste vă va impresiona, cu siguranță:
”De când ne-am cunoscut, îmi plăcea să petrec timp cu tine mai mult decât cu oricine altcineva. Cu tine râd mai tare. Mă simt în largul meu cu tine. Am încredere să fiu eu însumi când sunt cu tine. Când ceva merge prost sau bine, când aud o glumă foarte amuzantă sau văd ceva ciudat, tu ești prima persoană căreia aș vrea să îi povestesc tot. Adaugă la asta cele mai bune partide de sex pe care le-am avut vreodată și nu-i de mirare că sunt dependent de tine.”

logo_libris

Autor: Tyna

by -
6

”Mi s-a părut însă că văd ceva deosebit la ea, ceva uman, ceva care cei din clasa ei nu au.”

Inimă de gheață de Candace CampInima de gheata de Candace Camp

Titlul original: Crystal Heart
Traducere: Ileana Dinu
Editura Miron
Nr. pagini: 316
Anul apariţiei: 1996

Acțiunea cărții se petrece într-o perioadă istorică extrem de frământată și anume înainte de războiul de independență american.
Personajele cărții sunt imperfecte, dar chiar acest lucru aduce un plus de savoare. Este interesant să observi evoluția lor, modul în care acestea se transformă.
Un roman trepidant, o splendidă poveste de dragoste…” – Romantic Times
Un mare succes care iți va încălzi inima. Personaje superb caracterizate, o intrigă derulată rapid și un remarcabil talent de a scrie…

Lettice Kenton era o tânără aristocrată din Anglia, în vârstă de douăzeci și doi de ani, foarte frumoasă și seducătoare, cu ochi mari, verzi, buze pline, senzuale și o aluniță plasată strategic chiar lângă buze. La vârsta de șaptesprezece ani se căsătorise cu Philip, care era moștenitorul unui duce. Fusese o căsătorie aranjată, așa cum era obișnuința acelor vremuri. În noaptea nunții, Philip fusese din cale afară de brutal, lăsând-o complet dezgustată. Soțul ei exploata din plin aversiunea ei față de actul fizic. Condiția ca el să o lase în pace era ca ea să flirteze cu bărbații pe care el îi atrăgea la masa de joc, astfel ca aceștia să nu observe când el trișa și să mai revină și altădată. De asemenea, de două ori o aruncase în brațele unor bărbați, prima dată în brațele unui bătrân la care el avea o datorie imensă, iar acesta îl iertase de ea în schimbul acestui favor, iar a doua oară, în brațele unui bărbat care, în schimb, l-a ajutat să câștige o slujbă în guvern și o sumă mare de bani. Lettice a acceptat de fiecare dată, fiind complet la dispoziția soțului și, oricum, cele două experiențe nu fuseseră la fel de rele ca brutalitățile la care o supunea Philip. În familia din care provenea ea, scandalul era la ordinea zilei, și nimănui nu îi păsa prea tare de ea, așa că nimeni nu i-ar fi sărit în ajutor.

Se spune că dezamăgirile îți deschid ochii, dar îți închid inima. Inima ei nu numai că se închisese, dar se înconjurase cu un asemenea strat de gheață că nimeni nu mai reușea să treacă dincolo de el. Se refugiase într-o aparență de frivolitate, se îmbrăca în ținute extravagante, flirta fără rușine cu bărbați, care cădeau imediat in mrejele ei, fiind atât de orbiți de farmecul ei că nu mai băgau de seamă când pierdeau o avere la masa de joc cu soțul ei. Lettice nu își permitea să îi compătimească, în fond nici unul dintre acei bărbați nu ar fi sărit în ajutorul ei, dacă le-ar fi cerut asta. Cei din jur ajunseseră să o creadă la fel de imorală și lipsită de scupule ca și soțul ei.
La un bal, la care se distra pe seama celor din jur împreună cu vărul ei, observă un bărbat neobișnuit.
”Pielea îi era arsă de soare, contrastând cu albul lăptos al celor din jur, și era îmbrăcat într-un costum de catifea negru, ieftin, demodat și fără nici un fel de ornamente. Părul îi era castaniu-roșcat, nepudrat, strâns la spate, neglijent, într-o coadă, legată cu o panglică neagră. Era un om înalt, cu câteva capete mai înalt decât Sir Edward Ponsonby, care stătea lângă el, iar figura lui pătrată, dură, fără nimic decorativ, era la fel de simplă. Un nas mare, proeminent, îi domina trăsăturile, încât nimeni nu observa gura frumoasă, cu buze pline, sau ochii albaștri, mari.”

Bărbatul a observat-o imediat, fiind captivat instantaneu. Cere să-i fie prezentat. Astfel, Lettice află că bărbatul respectiv era Charles Murdock, ale cărui afaceri se desfășurau la Boston și care venise în Anglia pentru a susține cauza celor din colonii în fața Parlamentului. Complet dezinteresată de problemele lui, Lettice se distrează împreună cu vărul ei pe seama ținutei acestuia. Charles își dă seama de acest lucru și ripostează:
– Întotdeauna am fost de părere că unul ca mine atrage și mai mult atenția dacă se îmbracă precum un papagal.”
Lettice este rușinată pe moment, dar se repliază repede. În fond, de ce s-ar sinchisi ea de rănirea sentimentelor unui bădăran din colonii?
Observând interesul lui Charles pentru Lettice, prietenul acestuia încearcă să îl avertizeze. Îi spune că este măritată cu un ticălos fără scrupule, care escrochează pe toată lumea. Charles, aflat încă sub impresia ei, spune că ar trebui, în acest caz, compătimită, nu condamnată.
– O, nu! Vocea prietenului său deveni necruțătoare, Nici ea nu este mai bună decât el. Ea este o Delaplaine și nici unul dintre ei n-a fost de valoare: s-au arătat întotdeauna nepăsători și capricioși. Părinții ei au fost renumiți pentru scandalurile pe care le aveau în permanență. În ceea ce o privește pe lady Lettice, ea este aceea care ademenește creditorii nevinovați și-i atrage la masa de joc a soțului ei. Flirtează cu ei, le face promisiuni și-i amețește într-atât, încât ei nu mai văd cum trișează Philip și mai revin și altădată.”

Charles este uimit. I se păruse că vede ceva nedefinit, dar uman, dincolo de aparența ei de frivolitate.
”Mi s-a părut însă că văd ceva deosebit la ea, ceva uman, ceva care cei din clasa ei nu au.
Philip, aflând de interesul lui Charles pentru Lettice, o forțează pe aceasta să îl invite la o serată, la care el spera să îl curețe de bani la masa de joc. Charles este absolut încântat de invitația ei, toată seara o soarbe din ochi, fiind fascinat de ea. Când vrea însă să plece, Lettice, terorizată de Philip, insistă ca el să rămână pentru un joc de cărți. Dându-și seama că a fost manipulat în mod grosolan, Charles, complet dezamăgit, se concentrează și câștigă joc după joc, astfel că Philip, pierzând enorm și neavând nici o soluție pentru a-și acoperi datoria, o oferă pe Lettice ca răsplată. Docilă, aceasta îl urmează pe american. Complet dezgustat de cei doi, dezamăgit profund de cât a putut să se înșele în privința ei, o întreabă de ce face asta și de câte ori a mai fost folosită în acest mod. Cinstită, Lettice recunoaște că a mai acceptat de două ori să se ofere ca premiu pentru a acoperi o datorie de onoare a soțului ei. Charles e oripilat:
”-Voi, cei de aici, aveți un mod ciudat de a înțelege onoarea. Dar, de fapt, ce tot vreau eu? Sunt un prăpădit de colonist care nu cunoaște lucrurile mai delicate din viață, ca de exemplu, încercarea de a păcăli un novice la cărți, seducerea unui bărbat, pentru ca mai apoi soțul să îl înșele la cărți, sau modul de a-ți oferi soția ca gaj.”
Dezgustat, îi spune:
”- Du-te înapoi la șarpele de soț pe care îl ai.”
Lettice se uită la el, nevenindu-i să creadă că o lasă să plece.
”- Să fii sigură că nu am să te folosesc. Ce credeai? Că te-aș fi forțat să te culci cu mine numai pentru că bărbatul tău te-a pus gaj într-un joc de cărți? Cum se face că printre toți aristocrații tăi, n-ai întâlnit nici un domn? Nu contează ce fel de bărbați ai întâlnit, eu nu fac parte dintre cei ce terorizează femeile. Am vrut doar să te înspăimânt puțin, să-ți dai seama de consecințele faptelor tale. Poate data viitoare te gândești de două ori când faci un bărbat să se îndrăgostească de tine.
Bulversată și umilită, Lettice se întoarce la Philip, care îi reproșează că și-a pierdut farmecele și, drept pedeapsă, o amenință că i-o va oferi lui Harold, un bărbat la fel de brutal ca și el, care o dorea de mult. Rușinată de întreg comportamentul ei de până atunci, Lettice refuză categoric, zicându-i că nu va mai accepta niciodată acest lucru. Înnebunit de furie, neobișnuit ca ea să îi refuze ceva, Philip o strânge de gât. Încercând să își salveze viața, Lettice apucă primul obiect aflat la îndemână, un press-papier, și îl lovește cu putere în cap. Philip se prăbușește inconștient. Observându-l plin de sânge, cu ochii dați peste cap, Lettice este cuprinsă de panică. Dacă va fi găsită, va fi imediat spânzurată pentru crimă. Nimeni nu o va crede că a fost legitimă apărare. Singurul ajutor care îi vine în minte este americanul, al cărui vapor urma să plece a doua zi dimineața.

Când o vede în cabina lui, Charles este convins că este, din nou, victima unei noi tehnici de manipulare. Totuși, după ce o ascultă cu atenție, nu o poate abandona. Acceptă să o ia cu el, pretextând că este o rudă. Totuși, este convins să reziste farmecelor ei, chiar dacă împărțeau aeeași cabină și deși o dorea ca un nebun. De-a lungul călătoriei, află multe despre copilăria ei și începe să își dea seama că a fost, în felul ei, o victimă nevinovată. Lettice, la rândul ei, își face tot felul de griji despre cum se va descurca în America. Obișnuită ca bărbații să îi cadă la picioare, interpretează greșit reticența lui Charles față de ea, considerându-l un puritan. Își face planul că dacă îl va provoca suficient, el o va dori atât de tare, încât singura lui soluție va fi să o ceară în căsătorie, pentru a nu-și încălca principiile. Dar, când după un șir întreg de gesturi menite a-l pune pe jar, îl sărută, rezistența lui cedează ca prin farmec. Înnebunit de pasiune, convins că aceasta e împărtășită, Charles face dragoste cu ea nedându-și seama, de abia când era prea târziu, că participarea ei nu era benevolă. Într-un moment de slăbiciune, îngrozită că s-a putut înșela atât de rău, dându-și seama că și ea purta o mare parte din vină, Lettice fuge din cabină și se aruncă peste bord. Charles reușește însă să o salveze.
”Nu era o persoană atât de pesimistă încât să-și fi dorit ca Murdoch să n-o fi salvat de la înec. Indiferent ce-i rezerva viitorul, n-ar fi vrut să moară.”
Mi-a plăcut mult cât de tare iubea Lettice viața. Indiferent câte lovituri a primit, a încercat să se adapteze în permanență. Viața este un dar neprețuit, care trebuie apreciat în fiecare zi.
Charles este copleșit de sentimentul de vinovăție. Îi cere imediat să fie soția lui, promițându-i că el va încerca, o viață întreagă, să se revanșeze față de ea.

Se uita la el și nu-i venea să creadă. Nici în cele mai avântate visuri ale ei nu-și imagina un bărbat cerându-și scuze. Bărbații pe care-i cunoștea ea erau aroganți și nu-i interesau sentimentele ei. Din experiență știa că un om poate fi oprit doar de teama de cenzură publică, sau de teama rudelor femeii respective. Simți o oarecare simpatie pentru Murdoch, care nu era precum ceilalți.”
Nu se poate să nu te apuce tristețea când observi nedreptatea acelor vremuri. O femeie era la mâna sorții, dacă propria familie nu putea să o protejeze.
Deși, surprinzător, realizase ceea ce își propusese, Lettice nu este împăcată cu ea însăși.
Spre surprinderea ei, Lettice nu-l putea păcăli pe acest om.
Pentru ca el să accepte refuzul, ea se preface că și-a înscenat sinuciderea și că a jucat teatru, pentru a-l ademeni. Deși dezamăgit, încă o dată, că a fost păcălit de ea, Charles nu o poate abandona. Îi propune să vină cu el și să devină guvernanta surorii lui vitrege. Lettice acceptă.
Ajunsă în America, este cuprinsă de temeri. Știe că va trebui să aibă de-a face cu mama lui vitregă și cu o societate nouă, complet necunoscută ei.
 

”Fu străbătută de fiori de teamă, dar îi ignoră. Nu trebuie să-i fie frică indiferent ce o aștepta înăuntru. Ea trebuia să învingă. Era o supraviețuitoare, nu-i așa?”

Mama lui vitregă o primește cu ostilitate. În schimb, simte un atașament neașteptat față de sora lui, Molly, care era șchioapă. Își dedică întreaga energie pentru a o face pe aceasta să se simtă ca o ființă normală, ajutând-o să se îmbrace elegant, să învețe să danseze, să aibă încredere în ea și, astfel, să fie remarcată de bărbatul pe care îl iubea.
Descoperă că Charles este amestecat în acțiuni ilegale ce vizau eliberarea Americii. Constată, cu surprindere, că începe să se teamă pentru siguranța lui. Când îl întreabă dacă ceea ce face el merită riscul, el răspunde:
– Da, spuse el și repetă, da. Merită să mori pentru ceea ce iubești.”
Din ce în ce, sentimentele ei pentru Charles capătă amploare. Îl vede într-o cu totul altă lumină. Chiar și fizic, începe să îl vadă tot mai atractiv.

”Ea nu putea răspunde nimic, era incapabilă să-și transforme sentimentele în cuvinte. De undeva, din trecut, toate temerile, frustrările, neîmplinirile, făcură loc unui sentiment nebănuit de ușurare pe care ea îl lăsă să răzbată sub lacrimile pe care nu le mai putea opri. Plânse cu sughițuri, încercând să-l atingă pe Charles, care i se părea că vine, în sfârșit, de la o atât de mare depărtare, după o așteptare de secole. El o strânse la pieptul lui mare, îi mângâie părul și o ținu așa, până când ea își plânse toată durerea.”
”Acum știa că îl iubește pe Charles. Numai el fusese capabil s-o miște din inerția ei, numai el îi trezise simțurile și îi provocase emoțiile. Charles îi atinsese acea coardă pe care nici un bărbat, mai frumos sau mai puternic, nu reușise s-o facă. El era atât de puternic, încât reușise să treacă peste sistemul ei de autoapărare și să ajungă la inima ei.”
Iubirea lor, proaspăt descoperită, este pusă la grea încercare, când apare Philip, întors miraculos din morți. Acesta o amenință că, dacă nu se va întoarce la el, îi va acuza pe amândoi că au încercat să îl omoare. Lettice, îndrăgostită complet de Charles, simte că ar face orice pentru a nu-l pune pe acesta în pericol.

Ce se va întâmpla în continuare? Va rezista dragostea lor în fața loviturilor neașteptate ale sorții? Vă invit să aflați răspunsul în carte.

Mi-a plăcut în mod deosebit în acest roman cum Lettice, o cochetă, frivolă, cinică, preocupată exclusiv de propria persoană, s-a transformat într-o persoană altruistă, caldă, plină de iubire de oferit. Iar Charles, o persoană masivă, considerat un bădăran la prima vedere, s-a dovedit un bărbat extrem de onorabil, capabil de multă înțelegere și tandrețe.

Vă recomand această carte care reușește să-ți învăluie inima în emoții și te face să crezi că oamenii se pot schimba, pot deveni mai buni, iar miracolul celei de-a doua șanse este posibil.

Autor: Tyna

by -
11

Frumoasele străine de Mircea Cărtărescufrumoasele-straine

Editura Humanitas
Anul apariţiei: 2010
Nr. pagini: 298

Mircea Cărtărescu este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. Este cunoscut publicului larg drept semnatarul unor opere precum „De ce iubim femeile“, trilogia „Orbitor“ ori „Levantul“. De-a lungul timpului, cărțile sale au primit numeroase premii, atât în țară, cât și în străinătate. În aprilie s-a anunțat că este câştigătorul Premiului de Stat al Austriei pentru Literatura Europeană pe anul 2015, ceremonia de decernare urmând să aibă loc pe 27 iulie la Salzburg, în deschiderea Festivalului Mozart. Practic, după Eugène Ionesco, câştigătorul din 1970, Mircea Cărtărescu este primul autor român distins cu acest premiu literar de mare tradiţie, decernat din 1965. Pe lista foştilor câştigători se numără autorii W. H. Auden, Harold Pinter, Vaclav Havel, Italo Calvino, Doris Lessing, Milan Kundera, Salman Rushdie, Umberto Eco, Patrick Modiano, Javier Marias, John Banville etc.

Cartea Frumoasele străine a apărut în anul 2010 la Editura Humanitas și cuprinde trei povestiri, Antrax, Frumoasele străine şi Bacoviana, scrise într-o manieră comică, care pornesc de la situații și persoane reale. Autorul recunoaște însă că ”le-am încondeiat puțin, pe ici, pe acolo, le-am tras puțin către comic, burlesc, uneori chiar grotesc, fără să vreau să fac rău nimănui. M-am distrat puțin pe socoteala câtorva care se vor recunoaște aici – că doar cei mai mulți figurează cu numele lor adevărat… -, dar și pe socoteala mea în egală măsură. Sper că nu am sărit calul, iar dac-am făcut-o, îmi cer iertare. Căci am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorința mea de a râde și de a auzi oamenii râzând, curat și destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puțin, disprețuim tot mai mult, și-n viață, și-n artă, deși până la urmă ne putem defini ca animale care știu să râdă…

Am început să citesc această carte fără să ştiu prea bine la ce să mă aştept, după o zi stresantă, în urma căreia eram obosită, prost-dispusă și lipsită de orice chef. Imediat ce am început să o citesc, nu am putut să o mai las din mână până nu am terminat-o. Am râs în hohote la anumite pasaje, m-am regăsit în mai multe situații, am reflectat de câteva ori, iar după ce am dat ultima pagină, starea mea se schimbase complet: eram bine-dispusă, optimistă și cu chef de viață. Nu pentru că găsisem vreo soluție miraculoasă sau că problemele mele își găsiseră rezolvarea, ci pentru că redescoperisem aceste medicamente miraculoase pentru starea de spirit – umorul și autoironia!

Antrax

În prima povestire, scrisă cu mult umor, putem vedea cât de ușor putem trece în paranoia, pornind de la anumite circumstanțe. Scriitorul ne relatează o întâmplare în care, la un moment dat, primește un plic din Danemarca de la un expeditor necunoscut, cu un conținut ce părea dubios. În acea perioadă era o întreagă isterie în întreaga lume, întrucât mai multe atentate fuseseră săvârșite folosindu-se plicuri cu antrax trimise prin poștă. De cum deschideai plicul, praful alb te omora instantaneu. Cum pe plic era scris ”Why don’t you sneeze?” (de ce nu strănuți?), concluzia era clară! Cineva îi dorea moartea, dintr-un motiv obscur. Prima reacție a fost să scape cât mai repede de plic, aruncându-l în primul coș de gunoi întâlnit. Ajuns acasă, îi relatează soției sale, Ioana, întâmplarea. Aceasta, cu un înalt spirit civic, ia imediat atitudine: dacă îl găsește un copil? Sau un boschetar? Să creeze un nou caz Lăzărescu? Speriat, scriitorul se duce repede și recuperează plicul din gunoi și, împreună cu soția sa, se duc la poliție, unde avem posibilitatea să admirăm “eficiența” metodelor folosite. După ce sunt lăsați să aștepte un timp infernal de lung, o voce tunătoare strigă: ”Cine e aicea cu antraxul?”, după care sunt conduși într-un birou, unde un ofițer se certa de mama focului la telefon cu nevastă-sa, care luase un nou credit să își facă toată dantura. După ce închide telefonul, nervos și dornic să scape mai repede de povestea cu plicul, ofițerul îl apucă și îl rupe în fața lor, răspândindu-se un norișor de praf în toate direcțiile. ”Antraxul! Descreieratul ne-o făcuse! Se nenorocise și pe el, ne terminase și pe noi. M-am uitat la Ioana: evident își ținea respirația. Am făcut acest lucru pân-am simțit că mă-nverzesc. N-aveam să apuc nici vârsta lui Nichita, mi-am spus cu durere. Câte capodopere aveau să rămână nescrise!” Din fericire pentru posteritate, nu s-a întâmplat nimic. Drept urmare, s-a trecut la următorul pas, declarația. Numele de Cărtărescu nu le spune nimic ofițerilor. ”Dac-aș fi zis Cioran, Noica sau Breban ar fi rămas la fel de impasibili.” Locotenentul care îi lua declarația îi spune amabil: ”Uite cum facem. Dumneavoastră povestiți și eu formulez. Îmi spuneți așa, câte-un lucru deodată și vă dictez eu după aia ce să scrieți. Că scrisul cere experiență, nu se pricepe toată lumea ca la fotbal.”
Ajuns acasă, în așteptarea rezultatului, gândurile sunt din ce în ce mai sumbre. În imaginația scriitorului, totul capătă proporții apocaliptice: ”Dacă vreun idiot inversa mersul ventilatorului, astfel că prin gura de aerisire a laboratorului ieșea un nor de antrax, mare cât o ciupercă nucleară, acoperind tot orașul? Îmi imaginam milioane de morți, din Militari în Balta Albă, ba chiar și prin comunele limitrofe… Și eu singur vinovat de absolut toate. Aveam să rămân în istorie, alături de Gingis Han, Stalin, Hitler și Pol Pot. Când avea să vină vorba despre România, străinii n-aveau să mai spună ”Yes, Hagi, Nadia, Ceaucescu…” ciYes, we know, Cartarescu…Îmi îngheța sângele în vine.
Am râs în hohote la această povestire și mi-am adus și eu aminte câteva întâmplări în care am făcut din țânțar armăsar și mi-am imaginat tot felul de scenarii viitoare posibile, în care totul mergea de la foarte prost către catastrofal.
Ce era în plicul buclucaș și cum s-a finalizat întreaga aventură, vă invit să descoperiți mai departe în carte.

Frumoasele străine

Frumoasele străine sunt, de fapt, o duzină de scriitori români selectați de francezi pentru a reprezenta literatura noastră în Hexagon. În fiecare an francezii aleg ”câte-o țară și invită o duzină de inși de acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cutumă poartă numele de Belles Etrangeres, frumoasele străine.
De-a lungul povestirii nu sunt redate numai întâmplări din călătoria din Franța. Dintr-o povestire trecem într-o altă povestire, de multe ori petrecută cu mult timp înainte, legată lejer, printr-un fir aproape invizibil, de prima povestire. Călătoria este fascinantă și, deși umorul este prezent aproape în toate momentele, nu este doar o carte amuzantă. Reflecțiile autorului sunt dulci-amărui, îi simțim de multe ori tristețea, indignarea, frustrarea, revolta și, în unele momente, resemnarea. Fiecare dintre noi, dacă este cinstit cu el însuși, se va regăsi cel puțin o data într-una din situațiile prezentate. Cartea se citește cu ușurință, râzi în hohote la anumite pasaje, dar te și provoacă la reflecție de multe ori.
Dacă ar fi să citez ce mi-a plăcut, aș ajunge să reproduc întreaga povestire! Mă voi limita doar la câteva citate, lăsându-vă să descoperiți restul în carte.
În lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.

În lumea literară nu contează ce ești sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora.”
”Mediocrii sunt marii câștigători la capitolul imagine.”
”Confrații nu-și permit niciodată să-i laude pe cei mai buni dintre ei, sau măcar pe cei egali.”
Aș avea o mică precizare: lumea artistică nu deține exclusivitatea. Și în restul domeniilor e la fel!

La prima petrecere în Franța, dată în cinstea scriitorilor români, autorul a reușit să ne transmită senzația cum este să fii singur într-o mulțime:
Total stingher, treceam de la un grup la altul fără să fiu în stare să-mi construiesc o imagine, în ochii mei sau ai altora, simțindu-mă, ca întotdeauna, nimeni, un om fără față, fără însușiri, fără nimic de arătat nimănui. Fără un personaj pe care să-l joc.”

La Castelnaudry, capitala mondială a ciolanului cu fasole, ajunsă celebră după ce Napoleon, obosit și rupt de foame, a apreciat cassoulet-ul (o cină rustică ce consta în picioare de rață cu fasole) servit de un țăran ce l-a găzduit, autorul participă la o seară de lectură. Traducător era un tânăr român, stabilit acolo, ce fusese luptător în Legiunea străină. Din păcate, cât de curând, își dă seama că traducerea era imposibil de realizat. Legionarul nu știa sensul unor cuvinte ca: ”subiect”, ”profil”, ”inhibare”, ”metamorfoză”, ”dinamic”, ”morbid” etc.
A trebuit să-l las baltă și să mă descurc cu franceza mea ruginită de nefolosire. Tăcut, fostul aventurier câștiga mult în prestanță. Și nu numai el. Eu însumi mă simțeam mai sigur pe mine lângă statura lui impozantă, și-ncepeam să pricep de ce au oamenii importanți bodyguarzi.”
La pauză, întrucât era evident că legionarul numai traducător nu putea fi, scriitorul a cerut pe altcineva mai competent, întrucât ochise în sală un grup de studente românce. O alege pe Roua, pe care o auzise vorbind impecabil românește. Și începe partea a doua. Dorind să flateze audiența, autorul explică schimbarea: ”Aș putea vorbi în franceză, dar prefer totuși acest aranjament pentru că, dacă vorbești altă limbă prost, pari stângaci, dar dacă vorbești prost franceza pari de-a dreptul idiot.” Nici n-am terminat bine, că traducătoarea mea improvizată și sări, gângurind într-o franceză fermecătoare: ”Domnul Cărtărescu a spus că toți ce vorbesc alte limbi sunt stângaci, dar cei ce vorbesc franceza sunt de-a dreptul idioți! ” Stupoare în sală, stupoare și la prezidiu! A fost nevoie de mult timp și multă diplomație pentru a repara gafa.

Un fiasco total a fost așa-zisa seară românească. Experiența este povestită cu mult umor. Evenimentul urma să se desfășoare într-o sală mare, cât un hangar pentru Boeing-uri, plină de la un capăt la altul cu mese lungi, ca la nuntă, de-a lungul cărora se-nșirau banchete de lemn.
O hartă a României conturată cu panglică tricoloră, atârnată și ea la loc vizibil pe perete, ar fi putut provoca un război balcanic: stângaciul, dar entuziastul ei autor încorporase din neatenție în teritoriul românesc hălci întregi din Bulgaria, Ucraina și Moldova.
Pe un ecran mare de pânză defilau tot felul de poze halucinante, care mai de care mai ”reprezentative” pentru specificul nostru: căruțe cu fiare vechi, români mustăcioși cu pălării cu boruri mari, româncuţe cu cozi împletite și fuste crețe, românce ghicind în palmă, peisaje cu case de chirpici, cârduri de gâște bălăcindu-se în mijlocul drumului!

Muzica era asigurată de formația ”Les gitanes amoureux”, care se voia a fi specific românească, dar era ”incertă în cel mai înalt grad: nu erau nici manele, nici muzică algeriană, nici rock balcanic, nici flamenco – ceva fără chip și fără nume, de la mama lor, în care din când în când, ca niște pepite de aur într-un morman de zgură, ceva îți suna cunoscut: ”pero no sempro cantaro”, ”why, why, why, Delilah”, ”lelițo, lelițo, fă”, ”kalashnikov”, ”buon giorno, Italia, buon giorno, Maria”…”
Apoi s-a trecut la masă, la care a lipsit cu desăvârșire sarea – nu numai că nu exista nici o solniță pe masă, dar în nici un fel de mâncare servit nu s-a pus măcar un grăunte de sare!
Francezii n-au protestat. Au mâncat cu stoicism bucatele fără sare, ca împăratul din poveste, închipuindu-și probabil că așa e mâncarea românească. Ne-or fi crezut probabil o nație foarte bolnavă, silită să țină regim, privată de bucuriile sării-n bucate, ale sării pământului și ale tuturor celorlalte combinații ale sodiului, cu valențe parabolice și sapienţale.”
După aperitive, singurele cât de cât comestibile, a urmat ciorba, o zeamă oribilă, cu o aromă de fum la grătar, care nu se putea mânca.
Prin melancolica zeamă de culoarea apelor Dunării se zăreau uneori ciudații ei locuitori: câte un fir de fidea ca un vierme inelat, câte-un cub de carne fibroasă de vită cu una dintre laturi acoperită cu o piele groasă, alburie, câte-un fir verde-închis de leuștean, uscat pe marginea farfuriei, ca un mic crocodil prăjindu-se la soare.”
”Cei de la masa noastră ne priveau curioși, ca pe niște chinezi care-ar fi avut în față ouă ținute șapte săptămâni în pământ, ca pe niște cambodgieni care sparg creierul maimuței cu lingurița ca să-i savureze creierul încă viu: aveam să ne aruncăm asupra delicatesei naționale? Dar Mury și cu mine – nu și nu! Am evitat și noi, ca toată lumea, poțiunea fumegătoare, într-o vicleană încercare de a-i păcăli că suntem, ca și ei, oameni normali și civilizați.”
Dincolo de hazul nebun pe care îl simți când citești pitoreasca descriere a așa-zisei ”seri românești”, nu se poate să nu resimți și o ușoară tristețe că, din păcate, în unele locuri suntem încă percepuți ca niște barbari necivilizați.

O altă întâmplare, ușor amăruie, povestită cu o fină autoironie, este cea în care scriitorul se duce să-și preschimbe în euro cecurile de călătorie. Funcționara de la casa de schimb, extrem de vigilentă, a verificat cu atenție fiecare cec în parte. ”S-a uitat, alternativ, la mine și la fotografie încă zece minute. Cu un vârf de ac, a-ncercat să dezlipească un colț al pozei mele, să vadă dacă nu e lipită peste altă poză. M-a pus să semnez fiecare cec de câte trei ori. În spatele meu se făcuse coadă, se uitau toți ca la urs. Ce se întâmpla? Demascaseră un escroc? Eram probabil ca un rac fiert.” După vreo oră, timp în care s-au dat mai multe telefoane, inclusiv la banca unde se emiseseră cecurile, i-a întins banii fără măcar să se uite la el. Când a ieșit în ploaie, era ”dărâmat sufletește și plin de o ură viscerală față de lumea aceea care te judecă după înfățișare și naționalitate.” Funcționara de la casa de schimb devenise dușmanul lui personal. ”Aș fi vrut să ajung un scriitor celebru, numai ca ea să-și dea seama, peste câțiva ani, pe cine a umilit în nenorocita aia de zi ploioasă. Aveam un fel de reverie în care, ajuns un Garcia Marquez sau Vargas Llosa (chiar si Coelho ar fi mers, la urma urmei), intram din nou în casa ei de schimb, și toți cei ce stăteau la coadă mă recunoșteau și se-ntorceau după mine… Tipa-mi cerea un autograf și eu o refuzam cu mare satisfacție…”
În timp ce citeam, mi-am adus și eu aminte de o întâmplare petrecută pe aeroportul din Turcia. Când am prezentat pașaportul, vameșul turc l-a luat, l-a întors pe toate părțile, se mai uita la mine, mai râcâia puțin fotografia, a dat un telefon, verifica ceva în calculator, timp în care eu clocoteam de furie. Aveam cumva vreo mutră dubioasă? Ce dacă atunci când făcusem poza pentru pașaport eram șatenă, iar între timp mă vopsisem blondă? Eram tot aceeași, chit că trecuseră vreo șapte ani de atunci. În final mi-a întins pașaportul fără nici un cuvânt. Cum, nici o scuză? I-am aruncat o privire glacială, dar el își îndreptase deja atenția către persoana din spatele meu, așa că nu am putut să-l copleșesc cu întreaga dimensiune a disprețului meu.

La sfârșitul povestirii, am mai reținut un citat: ”vorba neamțului, toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două.”

Bacoviana

În cea de-a treia povestire este relatată o întâmplare din tinerețea autorului, petrecută în anul 1984, când avea douăzeci și opt de ani. A fost invitat să participe la un cenaclu literar la Bacău. Aflat sub impresia povestirilor lui Fănuș Neagu despre aceste deplasări în provincie, tânărul scriitor este plin de entuziasm la gândul marii aventuri.
Spre dimineață chiar visasem că stau la o masă lungă, ca de nuntă, încărcată de păstrăvi înfășurați în frunze de viță, mușchi de purceluș în sos de vin roșu, pui cu mujdei și mămăliguță… Primarul, notabilitățile, autorii locali stăteau la masă în ordinea rangului lor, toți cu ochii ațintiți asupra mea, tânărul poet din Capitală, speranța literelor românești.
Vise! Ceea ce va urma va fi o experiență ruptă parcă de lumea reală. Peisajul este pustiu, desprins parcă din filmul lui Tarkovski, ”Călăuza” (l-am văzut, așa că am putut să îmi imaginez cu ușurință despre ce era vorba!), iar întâmplările ce vor urma frizează absurdul. După ce așteaptă vreo trei sferturi de oră să apară amicul să-l ia de la gară, merg vreo oră pe jos până ajung la un birt amărât, în care servesc câteva păhăruțe de coniac autohton. Când îndrăznește, timid, să aducă vorba de mâncare, amicul îi răspunde vesel că nu îi este foame, că a avut grijă nevastă-sa de asta, și îi spune, sfătos: ”Și-apoi, nu știi, vorba lui Creangă: ”Mâncarea-i numai o fudulie, băutura este ce este!” Pe la Casa de Cultură cunoaște și restul scriitorilor locali. Nicăieri însă, nici vreo urmă de mâncare. A venit în sfârșit si auditoriul, constând în vreo trei fete și patru băieți. Două fete și doi băieți au șters-o destul de repede, ”probabil că nu găsiseră bilete la cinema și crezuseră că se vor putea pipăi și aici.” Cei doi băieți care rămăseseră jucau cruciulițe și cerculețe și pufneau în râs din când în când, așa că moderatorul a trebuit să îi dea afară. A mai rămas doar o fată “coșoasă” care lua, din când în când, notițe.
Când i-a venit în sfârșit rândul la lectură, scriitorul mai mult a recitat decât a citit, că nu mai vedea nimic de foame, iar becurile erau complet chioare. Nu a durat însă prea mult, că a apărut femeia de serviciu și i-a dat afară! Au ajuns în final, după un drum lung parcurs pe jos prin praf, la un ARO străvechi, mirosind a varză stricată, vin oțetit, cârpe acrite și transpirație umană, în care s-au urcat cu toții și au plecat în noapte, către o destinație misterioasă. Amicii râdeau isteric și îi promiteau că va fi o noapte de pomină, iar una dintre surprize nu o să o uite niciodată!
”Nu mă îndoiam că nimerisem pe mâna unor maniaci periculoși, dar stomacul mă durea atât de tare, că mi-era totuna. Să oprească naibii în câmp și să-mi ia gâtul, îmi ziceam, măcar să scap odata. A fost însă și mai rău.”

Cum s-a finalizat acest drum al foamei și al disperării, care era marea surpriză promisă, vă las să descoperiți singuri în carte. Vă veți amuza copios. Ca bonus, veți avea parte și de o experiență paranormală, când autorului i se va înfățișa fantoma lui Măruca, iubita lui Enescu și a lui Nae Ionescu.

La sfârșitul povestirii, autorul ne mai servește o doză de umor, relatându-ne cum, la micul dejun, reveniți din oboseală, grupul de scriitori locali s-au repezit cu multă frenezie să bârfească despre adversarii lor, cam toți scriitorii români cât și cei de pretutindeni.
După vreo jumătate de oră, câmpul literelor contemporane arăta ca după bomba de la Hiroshima. Cât de ciudat că ne întâlnisem la acel mic dejun, și că întindeam untul pe pâine împreună, singurii inși cu adevărat de talent din țara asta de escroci și de japițe ordinare… De altfel, se pare că singurii din tot universul locuit, căci, la cafea, le-a venit rândul și străinilor să ia calea rușinii și dezonoarei.”

Vă recomand cu plăcere această carte savuroasă, se citește cu ușurință și vă va binedispune. Nu este însă doar o carte amuzantă, conține multe reflecții ale autorului, majoritatea privind viaţa artistică, dar veţi constata că sunt extrem de actuale şi în afara acesteia!

logo_libris
Autor: Tyna

by -
11

Natașa, bărbații și psihanalistul de Natașa Alina Culeanatasa-barbatii-si-psihanalistul

Editura ePublishers
An apariție: 2014

Natașa Alina Culea este o autoare tulceancă ale cărei cărți, Natașa, bărbații și psihanalistul, publicată în noiembrie 2014, și Marat. Iubirea are spini, publicată in februarie 2015, lansate atât în Basarabia, cât și în România, au cucerit imediat publicul larg.
Cele două cărți tratează teme cu totul diferite. În timp ce Natașa, bărbații și psihanalistul este un chick-lit alert ce tratează natura complexă a relațiilor dintre femei și bărbați, într-o perspectivă psihanalitică, Marat. Iubirea are spini este un tulburător roman de dragoste, scris cu multă sensibilitate.

Am început să citesc Natașa, bărbații și psihanalistul puțin reticentă, întrucât nu părea să fie exact genul meu preferat de carte. Eu sunt o romantică incurabilă, îmi place să cred în suflete pereche, într-o iubire mare care să reziste în fața tuturor greutăților. Iar o carte în care eroina ”valsează” printre relații, schimbând partenerii ca pe șosete, îmi era teamă ca nu mă va ”prinde”. Ei bine, m-am înșelat! Odată ce am început cartea, nu am mai putut să o las din mână. Am dat pagină după pagină, absorbită complet de ritmul dinamic al cărții, până am terminat-o. Am fost captivată de trăirile eroinei, am rezonat cu multe dintre introspecțiile ei, m-am amuzat uneori, m-am enervat de câteva ori, m-am înduioșat până la lacrimi în câteva momente, în special când eroina își rememorează clipe din propria copilărie, am fost fascinată în fața descrierilor locurilor unde a fost. Un lucru pot spune cu certitudine: nu m-am plictisit nici o clipă!

Am îndrăgit personajul Natașa, cu toate trăirile și frământările ei. Este ”simpatică”, așa cum o caracterizează un bărbat, dar și ”uimitoare, interesantă, amuzantă sau chiar îngrozitoare”, așa cum dorea ea să fie. Este, în același timp, o persoană nonconformistă, inteligentă, realizată profesional, curajoasă, puternică și independentă, pe care eșecurile, în loc să o doboare, o întăresc și o motivează, ajutând-o să se autodescopere.

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva Natașei și începe din momentul în care aceasta se desparte de Luca, bărbatul cu care avusese o relație ce durase mai bine de șase ani.
Nu am trântit uși, nu ne-am reproșat nimic, finalul a venit firesc, ca o consecință de mult timp intuită. Finalurile dramatice se pot metamorfoza în începuturi, pe când despărțirile liniștite sunt ireversibile.”
În timp ce pleca din apartamentul pe care îl împărțiseră împreună, la un semafor observă o pancartă galbenă: ”Îndrăznește să trăiești!
Parcă m-aș fi trezit dintr-un somn de-o viață. Pancarta aceea mi-a salvat viața și va deveni pivotul central al tuturor acțiunilor mele viitoare… Ce prăpastie desparte ”a trăi” de ”a îndrăzni să trăiești”. Unii descoperă sensul vieții după ani de căutare, în opere consacrate, în filosofia vreunui Descartes, în religie, eu l-am găsit într-o pancartă galbenă și sufletul mi-a tresărit în fața descoperirii, ca și cum asta aș fi așteptat, îndemnul de care aveam nevoie acum.”
Din lungul șir de relații care vor urma, unele sunt aranjate de prietenele ei. ”Mă pregăteam intens pentru această întâlnire, total lipsită de romantism, prin natura ei. Cred în destin și-n momentele urzite magic, însă, până la acele momente, vreau să-mi umplu timpul cum mă duce capul.
Relațiile eșueaza însă rând pe rând, iar eroina simte un abis în suflet, pe care nu știe cum să îl umple. Își pune tot felul de întrebări, încercând să găsească un sens. ”Poate că drumul către fericire ne presară sub tălpi spini și mărăcini pentru că așa învățăm să ne ridicăm deasupra lor, așa învățăm să zburăm. Mereu am zis, pentru a fi fericit ai nevoie de mult curaj, toată lumea știe să trăiască în nefericire, în lamentări zilnice și neputințe.”
Eroina își rememorează momentele fericite din copilărie, iar evocarea vieții idilice din acea vreme e plină de duioșie.

”Bunicul se trezea foarte devreme și lucra în grădină sau în via ce abunda în struguri albi, alungiți sau roșii și foarte rotunzi, parfumați. Îmi adoram bunicul, care îmi inventa povești nescrise, spuse în căderea liniștită a nopții, iar eu adormeam printre unicorni și zâne neajutorate. Povești cu final fericit, previzibile, atât de diferite de viața care mi s-a așternut înainte.”
Încercând să-și dea seama cum s-a ajuns de la marea inocență de atunci la marea nepăsare de acum, dacă ea s-a schimbat sau lumea s-a schimbat, sau doar lumea din ea s-a schimbat, neputând scăpa de sentimentul că ceva e în neregulă cu ea, Natașa hotărește să consulte un psihanalist, Damian.
M-a înduioșat pâna la lacrimi prima ședință, în care ea își reamintește copilul care a fost și își reproșează că nu a reușit să o facă fericită pe acea fetiță, pe care am îndrăgit-o și eu, instantaneu:
Mă revăd ca într-un film rulat la diapozitiv, alb-negru, eu mică… și mă privesc cu duioșie, aproape maternal: fetiță cu nas mic și păr împletit, prins în funde stufos creponate. Fetiță cu strabism. Fetiță care plânge către zăpadă, către cerul de iarnă înstelat, de emoții neștiute, copleșită de grandoarea lumii. Fetiță care mângâie animalele, le ascultă bătăile inimii și le privește direct în ochi. Fetiță care evită compania oamenilor, dar caută iubirea inocentă a animalelor crescute de bunici. Iubesc fetița asta mică și serioasă ca un om mare. Oare de ce nu am reușit să o fac pe fetița asta fericită? Ce i-a lipsit? De ce nu-i pot uita ochii, prematur triști?”
Deși psihanaliza costă mult: ”adesea nu luăm lucrurile în serios dacă nu plătim pentru ele, fie cu bani, fie cu experiențe dureroase, ca și cum avem de dat ceva la schimb, o clipă de suferință pentru o clipă orgasmică de viață: este singurul mod în care știm să trăim.”, răspunsurile trebuie să și le găsească singură, în cele din urmă. Damian doar o provoacă să-și pună întrebările.
Aflăm că principala problemă provine din copilărie. Tatăl Natașei a părăsit-o de când era mică, astfel că, după fiecare despărțire ea își găsește singură o vină, întrucât dacă propriul ei tată nu a dorit-o, cum ar putea ea să-l învinuiască pe alt bărbat? De altfel, indiferent cât a suferit după o relație eșuată, Natașa nu s-a agățat de nici un bărbat. Curajoasă, replica ei este: ”Următorul, viață, te rog!” Știe că multe femei urzesc ițe complicate pentru a-și păstra bărbatul de lângă ea, dar ea consideră că ”un bărbat nu este o jucărie pe care o pot manipula și păstra după bunul meu plac.” Înțelege dorința pentru libertatea de a alege a altora, deoarece și ea o resimte la fel de acut.

Natașa intră cu entuziasm în fiecare nouă relație, sperând, de fiecare dată, să găsească acel ceva, nedefinit, care să facă lucrurile să meargă. Este îndrăgostită de ideea de iubire și speră să descopere ingredientul magic al unei relații perfecte.
După o noapte de pasiune, când iubitul o trezește cu o cafea ce mirosea delicios de îmbătător, se gândește că a găsit soluția ideală:
Așa mi-ar plăcea să înceapă toate diminețile mele, cu o cafea neagră ca noaptea, amară ca viața, uneori, și cu un bărbat care trăiește pentru pasiune.
Nu a fost să fie, nici de data aceasta. Află cu multă neplăcere, din nou!, că bărbatul era căsătorit și astfel relația se sfârșește brusc, cu o cafea fierbinte prelingându-se pe pantalonii lui.
Altădată i se face dor de o relație stabilă, precum cea pe care a avut-o cu Luca. Damian îi precizează însă:
– Canapeaua asta a cunoscut poate mai multe persoane căsătorite decât singure. Tristețile sunt egale, iar căsnicia nu umple golul, decât în anumite cazuri, în altele chiar le amplifică.
Are impresia, la un moment dat, că și-a găsit sufletul pereche:
Orbiți de iubire și de nerăbdare, plecăm la munte și ne petrecem prima noapte împreună, la un hotel din Sinaia. Nu știu cum am ajuns acolo, eram într-un vis frumos despre iubire și nu voiam să mă mai trezesc vreodată, inima mea căpătase dimensiunile universului. Ne iubim toată noaptea și soarele răsare cu noi, după creștetul munților. Corpurile noastre sunt înfometate unul de altul, două părți ale aceluiași întreg, care în sfârșit s-au reunit, după milenii.
Nu a fost să fie, nici de data aceasta!
”Vreau acea relație în care să mă simt iubită mereu, nu doar atunci când îndeplinesc așteptările lui, vreau să mă simt prețuită, adorată cu pasiune, așa cum iubesc și eu, această iubire măsurată la gramaj nu mă face fericită.”

Problemele sunt complexe și, încercând să le deslușească, la fiecare vizită pe care o face la psihanalist, Natașa își pune fel de fel de întrebări despre rigorile societății și ipocrizia acesteia, despre relații, despre ceea ce îți dorești cu adevărat. Dintr-odată, întrebările ei au devenit ale mele, m-am simțit conectată la trăirile ei, iar cu multe dintre răspunsuri am rezonat în totalitate. Nu există însă o soluție magică, un adevăr universal care să poată fi aplicat în orice situație. Fiecare trebuie să își găsească propriile rezolvări, lucru pe care Natașa îl înțelege cu ajutorul lui Damian.
”-Mereu mă lăsați cu întrebări, în loc de răspunsuri!… spun nemulțumită.
– Și asta pentru că… ?
– Pentru că am nevoie doar de mine, de răspunsurile mele, nu de ale altora.”
Natașa este departe de a fi o victimă, nici nu se consideră ca atare. Eșecurile nu o doboară, ci o fac mai puternică. Trece peste ele fie cu umor, fie cu resemnare, alteori cu furie, câteodată cu o detașare plictisită. O ajută și faptul că are un grup de prietene constante, cu care se înțelege foarte bine și care o sprijină necondiționat. Mi-a plăcut mult relația pe care eroina o are cu prietenele ei. Se întâlnesc, discută, își fac confidențe, se încurajează una pe alta. Clara este mereu ”amabilă și amuzantă”, Lavinia este cea ”veselă și inimoasă”, Sidonia este cea ”serioasă și misterioasă”, iar Ana e ”atât de curajoasă, schimbă țara precum ar schimba pantofii. Acceptă provocările și le caută.”
După o relație eșuată, Ana pune punctul pe ”i”:
”- Până la urmă, știi ceva?! Mai bine că am terminat acum decât să o lungim în dorul lelii, să ne răzbunăm unul pe altul. Cât despre un bărbat așa cum visăm noi, știi cum e, ”vrabia mălai visează și țiganul haine noi.”! Știi ce mi-a spus colega mea de facultate, Adelina? Că așa sunt majoritatea femeilor, își aleg o balegă de bărbat, pe care stau apoi toată viața să o păzească de muște, iar eu am altele mai bune de făcut decât să stau cu pliciul în poșetă.”

Un alt mare plus al cărții, din punctul meu de vedere, este și descrierea locurilor unde se deplasează eroina. Natașa călătorește mult, atât în țară, cât și în străinătate. Pașii o poartă pe meleaguri unde alții visează o viață să ajungă. Este superb descris răsăritul de soare deasupra Mongoliei: ”deșertul avea culoarea sângelui, iar soarele s-a ivit dintre nori, orbitor, de o frumusețe ireală care mi-a cutremurat ființa și mi-a făcut lacrimile să-mi țâșnească fierbinți, pe obraji. Frumusețea de nedescris a naturii e ca un fior de durere, sufletul nostru o recunoaște, ca și cum ar tânji toată viața după astfel de momente de reconectare.”

Finalul cărții m-a surprins oarecum, deși nu ar fi trebuit, întrucât a venit firesc, ca o concluzie a tuturor frământărilor și întrebărilor eroinei. Mi-a plăcut foarte mult mesajul transmis, ca, de altfel, întreaga carte.

Vă recomand cu multă căldură acest roman, se citește foarte ușor, iar ritmul este extrem de dinamic. Nu este însă o lectură comodă, vă va provoca să vă puneți întrebări, să ieșiți din zona de confort și, de ce nu, parafrazând îndemnul eroinei, să îndrăzniți să fiți fericiți!

Mulţumesc autoarei Nataşa Alina Culea pentru oportunitatea de a citi cartea Natașa, bărbații și psihanalistul. Activitatea autoarei poate fi următiră pe blogul personal sau pe pagina oficială de facebook

elefant.roAutor: Tyna

by -
4

“Dar, spre marea surprindere și încântare a lui Daniel, Rain își făcuse apariția la petrecerea de logodnă într-o limuzină neagră. Purtase o ținută de seară în negru și alb sever. Hainele oficiale subliniaseră încremenirea întunecată, aprigă din el."

Suflete sălbatice de Amanda Quick (Jayne Ann Krentz)Suflete salbatice

Titlul original: Wildest Hearts
Editura: Litera
Nr. pagini: 343
Traducere: Alina Rogojan
An apariție în România: 2014

Cărţi scrise de Amanda Quick

Annie Lyncroft, în vârstă de 29 de ani, deținea un mic magazin de piese de artă bizare utilizate pentru decorarea încăperilor, denumit Wildest Dreams (Cele mai nebunești vise).
Cu o personalitate artistică şi visătoare, Annie se dedica frecvent unor cauze pierdute pentru a le salva. Pe cel puțin doi bărbați rătăciți și răniți reușise să-i salveze, ajutându-i să-și găsească propriul scop în viața. Deviza ei era că oricine are nevoie să fie salvat la un moment dat.
Dispariția misterioasă a fratelui ei, Daniel, o smulge din rutina ei obișnuită și o forțează să găsească soluții pentru a depăși criza. Întrucat Daniel era doar logodit cu Joanna, care în plus mai era și însărcinată, întreaga companie din domeniul electronicii pe care acesta o deținea îi revenea lui Annie până la lămurirea situației. Creditorii companiei erau însă convinși că Daniel murise și, știind că Annie nu avea nici o experiență în domeniul electronicii, începuseră să-și solicite rambursarea împrumuturilor.

Disperată, Annie recurge la o soluție extremă. Apelează la Oliver Rain, prieten cu Daniel, un magnat puternic si misterios, de 37 ani, pentru a-i propune o soluție scandaloasă : să facă o căsătorie de conveniență, întrucât prin aceasta Oliver ar avea dreptul să dețină jumătate din acțiuni. Aducerea acestuia la conducere ar liniști investitorii și ar menține compania pe linia de plutire până la întoarcerea lui Daniel, de care Annie era sigură. Ulterior, ar urma să divorțeze și lucrurile ar reveni la normal.
Annie îl cunoscuse pe Oliver la logodna lui Daniel. Annie știa că Daniel lucrase pentru Oliver și că acesta investise masiv în compania fratelui ei aflată la început de drum și era curioasă să îl cunoască. Daniel o avertizase însă că e foarte probabil ca Oliver să nu apară, întrucât acesta nu era văzut niciodata în public, cu atât mai puțin la evenimente sociale.

Dar, spre marea surprindere și încântare a lui Daniel, Rain își făcuse apariția la petrecerea de logodnă într-o limuzină neagră. Purtase o ținută de seară în negru și alb sever. Hainele oficiale subliniaseră încremenirea întunecată, aprigă din el.
Annie fusese vrăjită de Rain încă din prima clipă când îl văzuse. Nu semăna cu nici un bărbat din câți cunoscuse vreodată. Avea o aură obsedantă de putere, pasiune si orgoliu, dar toate ascunse sub un autocontrol de fier.”
Oliver fusese forțat să devină așa. În urmă cu 16 ani, tatăl lui dispăruse cu toți banii, lăsând în spate un munte de datorii și o companie în faliment. Oliver trebuise să renunțe la propriile vise de a urma o carieră în domeniul botanicii, de care era pasionat, și să aibă grijă de cele două surori ale sale, de cei doi frați semivitregi de doar doi ani și de soția tatălui său, mult mai tânără decât acesta (avea doar cu 8 ani mai mult decat Oliver).
În mai puțin de șase luni, Oliver reușise să plătească toate datoriile tatălui și să pună compania la loc pe picioare. Oliver nu uitase niciodată că nimeni dintre prietenii tatălui său nu îi întinsese vreo mână de ajutor în acea perioadă critică. Oliver reușise imposibilul impunându-și un autocontrol de fier și având o virtute pe care foarte puțini o dețin, răbdarea. Își întreținea și acum vechiul hobby în domeniul botanicii, având o seră secretă în care cultiva ferigi.

“Era nevoie de o răbdare de înger, sau de diavol în persoană, pentru a înmulți ferigile prin spori.”
“Oliver învățase cu mult timp în urmă că răbdarea era o virtute care le lipsea aproape tuturor celorlalți oameni din lume. Nu că l-ar fi deranjat faptul că le lipsea celorlalți. Îi oferea lui un avantaj distinct.”
În momentul când o văzuse pe Annie la logodna lui Daniel, Oliver hotărâse că era momentul să se însoare și că ea era aleasa. “Nu că ar fi fost spectaculos de frumoasă, chiar dimpotrivă. Avea o alură subtilă, obsedantă, ce îl fascina mai mult decât ar fi făcut-o o frumusețe mai evidentă. Dintotdeauna preferase ferigile în locul trandafirilor.”
Observând revelația senzuală ce se trezise în privirea lui Annie când îl remarcase la logodna lui Daniel, Oliver era convins că, în timp și cu o strategie potrivită, putea să își atingă scopul. Iar acum, ascultând propunerea lui Annie, era de-a dreptul fericit că nu trebuia să apeleze la acel talent rar pe care îl avea, răbdarea. Pur și simplu ea i se oferea pe tavă.
“Annie, cumva îmi propui să ne căsătorim? întrebă Oliver foarte blând.
Ea se fâstâci, se lăsă pe spate în scaun și își îndesă mâinile în buzunarele salopetei verde smarald.
– Da.
– Ah.
Annie era oricum suficient de tensionată. Nu avea nevoie de încă o doză din faimoasa impenetrabilitate a lui Oliver Rain.
– Ce înseamnă asta ?
– Înseamnă că accept.”
M-am distrat în acest moment, anticipând ce va urma. Nu poți să amesteci gheața cu lava fierbinte, fără ca gheața să nu se topească.

În dimineața nunții, Oliver vine să o ia pe Annie de la buticul ei. Ea îi dăruiește ca dar de nuntă un ornament sub formă de leopard, exotic și complicat, realizat din auriu și verde cu turcoaz pe un fundal negru, cu niște ochi verzi strălucitori, purtând o zgardă cu pietre prețioase, considerând că s-ar potrivi foarte bine în biroul lui rece și auster. Oliver încearcă un sentiment profund de satisfacție la gândul ca ea se gândise să-i ofere un dar.
Traversarea buticului Wildest Dreams semăna cu o plimbare prin podul unui colecționar excentric. Lui Annie îi plăcea la nebunie fiecare piesă din încăperea aglomerată. Fiecare fusese selectată sau comandată de ea cu multă grijă. Fiecare fusese făcută manual, fiind aleasă pentru propriul farmec indefinibil. Într-un colț se afla un blat de masa din sticlă gravată suspendat pe aripile a trei grifoni mari de alamă. Un alt colț adăpostea o colecție de cutii și cufere lăcuite cu modele complexe, puse unele peste altele.”
“Lui Annie îi trecu prin minte că Oliver părea să se potriveasca perfect în acea încăpere plină de obiecte bizare și fantastice”.

Dupa nuntă, Annie si Oliver ajung la apartamentul lui, unde Oliver constată cu multă satisfacție că statueta leopard se potrivește foarte bine în camera lui de lucru.
Dornic să-i arate locul lui secret, Oliver o conduce pe Annie în sera lui cu ferigi. Este profund încântat când ea este impresionată de această seră, spunând că arată ca o felie dintr-o pădure tropicală.
“Avusese dreptate. Annie arăta perfect acolo în mijlocul frunzișului bogat, primitiv, al lumii lui private. Annie era la fel de naturală și de reală ca ferigile.”

Deși Annie nu știa încă, Oliver nu avea de gând să-i mai dea drumul niciodată. Era a lui și așa va rămâne. Își face planul să o seducă, dar, bineînțeles, își propune să aibă suficientă răbdare până când ea va fi pregătită.
Încă o dată, Oliver nu trebuie să aștepte prea mult. Annie simte că se îndragostește din ce în ce de Oliver și este profund atrasă de el. Cât de curând, petrec o noapte magică de iubire, iar Annie simte pentru prima dată pasiunea. Însă, deși complet satisfăcută, Annie simte că totul a fost regizat în cele mai mici detalii de Oliver, care nu și-a pierdut nici o clipă controlul. Obsesia lui de autocontrol o nemulțumește pe Annie. Lucrurile nu pot continua așa, decide ea. Astfel, a doua zi se duce la librărie și își cumpără o carte, “Trei nopți printre amazoane”, pe care o studiază temeinic. Seara își pune în aplicare proaspătele cunoștințe dobândite. Oliver nu are nici o șansă. Legat de pat, aflat la mila ei, Oliver își pierde controlul, prima dată după foarte mulți ani.

Annie nu se oprește aici. Se amestecă în toate aspectele vieții lui Oliver, care simte că nu poate să o dezamăgească pe Annie, astfel că acceptă din ce în ce mai mult intervenția acesteia în viața lui. Este profund mișcat de faptul că ea și-a declarat fără echivoc dragostea față de el. Ajunge să participe la evenimente publice, la care chiar socializează. Cei din jur sunt din ce în ce mai uluiți de transformarea lui Oliver. Încep să vorbească despre el în termeni ”înainte de Annie” și ”după Annie”, ca și cum ar vorbi despre două persoane complet diferite. Annie nu pare să fie conștientă de efectul ei asupra lui Oliver. Ei nu i se pare că acesta ar fi prea schimbat. În fond, ea văzuse tot timpul dincolo de fațada pe care acesta o afișa.

Cum vor evolua lucrurile între cei doi, ce întâmplari pline de suspans vor urma, ce s-a întâmplat cu Daniel, veți descoperi citind în continuare în carte.

Cartea este scrisă în stilul inconfundabil al Amandei Quick, este romantică, cu puțin mister și plină de umor, în același timp. Mi-a plăcut, de asemenea, cum sunt redate și relațiile de familie. Ambii eroi sunt profund atașați de familiile lor.
Chimia dintre personaje se simte încă de la începutul cărții. Deși temperamente diametral opuse, sunt irezistibil atrași unul de celălalt. M-a amuzat foarte mult cum fiecare iși recunoștea, chiar fără să conștientizeze prea bine, sufletul pereche. Annie îl privea pe Oliver de parcă ar fi fost un exponat exotic și misterios din buticul ei, în timp ce Oliver o privea pe Annie ca pe o specie nouă, fascinantă de ferigă.

Vă recomand cartea Suflete sălbatice, vă va oferi o lectură relaxantă și amuzantă, potrivită pentru o zi călduroasă de vară.

Autor: Tyna
%d bloggers like this: