Aventura de la miezul nopții

Nimic nu era mai supărător pentru Matei decât sunetul alarmei de dimineață.
-Iar trebuie să mă duc la școală, gândea supărat băiatul, deși mi-aș dori atât de mult să dorm și să nu fac nimic…
Mama îl întâmpina întotdeauna cu un zâmbet și un mic dejun copios, însă băiatul niciodată nu era mulțumit.
Când se întorcea de la școală, nici unul din jocurile sale nu îl mai încântau. Nu mai avea chef de nimic… nici măcar întâlnirile cu prietenii lui nu mai erau amuzante, așa cum erau odată.
Lângă fereastra lui Matei, locuia un tei și vreo doi-trei porumbei, iar fiecare dintre ei observaseră schimbarea copilului.
-Ce s-o fi întâmplat cu el?! se întrebă porumbelul gri.
-E supărat… dar de ce?! se întrebă celălalt porumbel alb.
-Nu, nu e supărat, le vorbi bătrânul tei, e doar plictisit; s-a săturat de tot ceea are și nu își mai găsește bucuria în nimic. Așa se întâmplă când nu mai apreciezi ceea ce ai.
-Cum să fie plictisit, când e atât de iubit, se miră porumbelul alb.
Matei plecă la școală, la fel de trist cum era când se trezise.
-Toate lucrurile mele mă plictisesc. Și jucăriile, și cărțile… totul mă plictisește. Nimic amuzant, nimic grozav nu se întâmplă în viața mea. Of, mi-aș dori atât de mult să renunț la toate pentru un strop de aventură.
Atât de supărat era, c-o lacrimă îi alerga, pe gulerul de catifea… însă merse mai departe spre școală.
-În lumea mea, vorbi un corb, nimeni nu se plictisește.
-E ușor pentru copiii de astăzi să se plictisească. Nu mai știu să descopere magia jocului, nu mai stau de vorbă cu noi cum o făceau altădată, vorbi supărat bătrânul nuc.
-Mă duc, dragule nuc, să-mi beau cafeaua cu un cuc, îi vorbi corbul, apoi își luă zborul.
După ce își bău cafeaua cu un cuc, corbul se sfătui cu porumbeii din fața casei copilului.
-Cum să facem să-l ajutăm să redescopere magia jocului?
-Are nevoie, dacă-mi dați voie – vorbi bătrânul tei – de multă bucurie… și am o strategie… ce spuneți de o călătorie?
-O călătorie? O aventură fără măsură? întrebă corbul cu jumătate de gură.
-Un zbor ușor, peste cărări, peste mări și zări, să vadă lumea mare, peste hotare, ape, izvoare, să vadă munți, arbori cărunți…
-Din neamul pisicesc, vă spun că mă opun – zise ivindu-se Miorlau – nu vreau! E un răsfățat, uneori chiar neobrăzat… acest băiat. Are de toate, de ce nu poate să fie mereu prietenos… spuneți voi, e frumos?
-Eu zic să-l ajutăm, dacă putem… și dacă vrem, vorbi porumbelul gri.
-Faceți cum vreți, eu plec și până mâine nu mă-ntorc, mă duc să torc, zise Miorlau și plecă bolborosind singură.
-Călătorie… ce fantezie și ce mai bucurie! se bucură porumbelul alb.
-Ce plictiseală, își spuse Matei ajungând acasă… mare plictiseală…
-Diseară, să ne întâlnim diseară, plănui corbul cu teiul și cei doi porumbei.
-Dacă vrea, pisica cea rea, poate să vină și ea!
Seara, după ce Matei se duse la culcare, după o zi la fel de plictisitoare ca și celelalte, în fața casei sale sosi din nou corbul, se așeză pe o ramură a teiului, unde așteptau și cei doi porumbei… și începură să pună la cale planul care avea să alunge plictiseala lui Matei.
A doua zi, Matei dormi mai mult decât de obicei. Alarma ceasului deșteptător nu mai sună, iar copilul se temu că întârziase la școală, însă era abia miezul nopții.
-Ce ciudat, își spuse copilul, e miezul nopții și afară nu e întuneric, e zi! Ia să mă duc să văd ce se întâmplă.
Matei ieși afară curios. Chiar dacă ceasul arăta miezul nopții, soarele strălucea sus pe cer. Deodată, în fața sa văzu o pană mare și frumoasă.
-Ia uite, o pană de corb. Am citit într-o carte că poți face magie cu o pană… dar numai dacă ea este fermecată.
Când ridică pana de jos, lângă Matei apăru un corb mare, își întinse aripile și vorbi:
-Urcă ușor, sunt mărișor, dar sunt bătrân și oasele mă dor.
-Vorbești??? se miră copilul.
-Vorbesc, citesc și socotesc de zor, chiar fără calculator! Iar tu… da, știu, ești plictisit, de asta am venit!
Matei se urcă pe aripa corbului, iar acesta își luă zborul, peste cărări, peste mări și zări, peste hotare, ape, izvoare, să vadă munți, arbori cărunți… Mare era mirarea lui Matei. Copilul cerceta fiecare pădure, fiecare câmpie, fiecare pisc de munte. Nu mai văzuse atâta frumusete.
-Nici nu știam că există locuri atât de frumoase, îi mărturisi copilul corbului.
-Lumea e mare, dar știi tu oare, că poți să vezi întreaga lume, nu de departe, ci dintr-o carte?
-Nu prea citesc… mă plictisesc.
-Ei, e greu să-ncepi, dar de citești, o lume-ntreagă răsfoiești. Și peste tot călătorești.
Matei a străbătut, cu mirare, cele mai frumoase locuri din lume, iar când s-a întors acasă, după ce i-a mulțumit corbului pentru fascinanta călătorie, s-a dus în camera lui. Era atât de obosit, însă era foarte fericit că avusese o astfel de aventură. Înainte să i se închidă ochii de oboseală, s-a uitat la ceas și mare i-a fost mirarea să vadă că timpul nu trecuse deloc. Era tot miezul nopții.
Primele raze ale soarelui îl treziră pe Matei. Deschise încet ochii. O carte îi căzu din mână.
-Bună dimineața, fiule! ai adormit citind, îi spuse mama.
-Mamă, dacă ai ști ce aventură… ce munți cărunți și ce păduri, ce ape limpezi și ce oceane învolburate…
-Știu, îi spuse mama, mă bucur că această carte ți-a alungat plictiseala.
-Dar nu a fost doar cartea, mamă! A fost un corb, cu aripi mari…
Matei îi povesti mamei sale întreaga aventură.
-Ai avut un vis foarte frumos, i-a răspuns mama.
Matei era sigur că nu visase, însă își aminti de îndemnul corbului din vis și se hotărî să citească din ce în ce mai mult.
În ziua aceea, plecă la școală bucuros. Plictiseala dispăruse, iar Matei era curios să citească și alte lucruri interesante.
-Ce aventură – vorbi corbul – să dai o tură în lumea-ntreagă!
-Și ce magie, ce bucurie… mi-ar prinde bine și mie – dar sunt bătrân și… ce mai vrei… sunt doar un tei…
-Ia pana și fă o magie!
-Pisss, pisss… a fost doar un vis, n-a fost nici o magie, de ce atâta bucurie? întrebă pisica Miorlau și atinse ușor pana fermecată.
Pe dată, curtea toată, de șoareci se umplu…
Iar teiul cel bătrân, întineri pe dată… căci vântul îi aduse pana fermecată.

Autor: Rodica Puşcaşu
Review overview
5
***Rodica Pușcașu***Sunt o visătoare și așa am de gând să rămân. Cititul e un privilegiu pe care l-am descoperit pentru a evada în alte lumi, pentru a descoperi poveștile unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Cărțile sunt lumi fascinante, care te fac să râzi, să plângi, să trăiești. Nu-mi imaginez lumea fără cărți... pentru că nu ar exista. În viața reală sunt un om simplu, care se bucură de aroma cafelei în diminețile de vară, sunt o mamă preocupată (uneori excesiv) de copilul meu și o soție iubită care mai arde din când în când mâncarea... pentru că timpul de preparare nu coincide cu timpul poveștii pe care o citesc. Vedeți voi, în cazul meu, totul se reduce iremediabil la citit... O altă pasiune de-a mea este scrisul. Scriu și ajung să-mi iubesc personajele atât de mult, încât mi le consider prieteni. În 2010 am publicat cartea de povești pentru copii „Maria și fulgii de nea”, iar în 2016 a ieșit de sub tiparul editurii PIM, cartea „Povestea secretă a Cezarei”... și nu mă voi opri aici.

8 COMMENTS

  1. Foarte frumoasa povestire. Felicitari! Imi place modul in care ati reusit sa exprimati in cateva randuri, modul in care copiii din ziua de astazi percep lucrurile: totul ii plictiseste, nu se mai bucura de nimic. Ar fi frumos ca aceasta povestire sa fie citita de cat mai multi copii (sau macar de parinti, care ii pot indruma catre lectura).

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.