Cana prieteniei!

Cana prieteniei!

Cana prieteniei!

Cana prietenei (2)    Se apropie ziua de naştere a prietenei mele şi am început alergătura după cadouri. În principiu ştiu ce îşi doreşte-cărţi. Este o cititoare înrăită şi evident că va primi din partea mea câteva cărţi. Dar m-am gândit să îi mai ofer ceva pe lângă cărţi, ceva mai deosebit, care să îi facă la fel de mare plăcere. Ce poate fi mai inspirat decât o cană de ceai, având în vedere că este iubitoare de ceaiuri. O cană interesantă, care să o reprezinte. Am început căutările în mediul online şi mi-a sărit în ochi Magazinul de Căni. Doamne, câte am văzut: căni personalizate, căni hadmade, căni cu pisicuţe, căni de cafea, căni de ceai, seturi de căni, dar şi pachete cadou. M-am oprit asupra unui pachet cadou, şi a câtorva căni, încă nu ştiu ce să aleg, oferta fiind din belşug, majoritatea produselor având personalitate.

Cana prietenei (4)    Navigând pe site-ul Magazinului de Căni, pe care apropos îl găsiţi şi pe facebook, mi-a mai atras atenţia o cană pictată cu un câine. Privirea câinelui, m-a făcut să rămân încremenită, dar şi mai important, mi-a trezit amintiri. Catherine Douzel spunea: “În fiecare cană de ceai există câte o călătorie imaginară, sau o poveste reală.”

     Mi-am cumpărat-o, şi în prima dimineaţă, având în faţă cana, cu ceai din frunze de gutui, privind în ochii câinelui pictat am trăit povestea din trecut… M-am născut într-un sat dintr-o comună din apropierea Capitalei. La vârsta de 14 ani, părinţii mei s-au gândit că am nevoie de o educaţie mai bună, ceea ce nu se prea putea realiza în sătucul meu. La fel ca majoritatea celor din sat, ce aveau rude în Bucureşti, mulţi copii erau trimişi să-şi continuie şcoala în Capitală. La fel s-a întâmplat şi în cazul meu, şi am fost trimisă să locuiesc cu o mătuşă, care mi-a fost mai mult decât o mamă. Vacanţele şi aproape fiecare sfârşit de săptămână le petreceam alături de părinţii şi bunica din partea mamei.

   Într-o vacanţă de iarnă, evident am plecat acasă să îmi petrec sărbătorile alături de ai mei. Inevitabil treceam şi pe la bunica, căreia eu îi spuneam “mamaie”. Deşi locuia în acelaşi sat, zona unde era construită casa bunicii se numea DeVale. Satul era despărţit de un deal, majoritatea locuiau la Deal, în special familiile iarnatinere, iar cei care rămăseseră în Vale erau bătrânii, câteva familii ce nu dorise să îşi părăsească căminul. Amplasat pe malul râului Argeş, Valea îţi oferea o altă lume. Dacă în Deal aveai electricitate şi cât de cât condiţii ale lumii civilizate, în Vale electricitatea era inexistentă, drumul prăfuit, pâlcuri de copaci ce formau mici pădurici, zone pline de verdeaţă. Iarna era un peisaj de basm, desprins parcă din poveştile fraţilor Grimm.

    Şi acum îmi aduc aminte lampa de gaz a bunicii, plita şi cuptorul de lemne, căsuţa înconjurată de liliac, şi râul Argeş ce curgea în spatele grădinii, păduricea din apropiere, de unde “mamaia”, aduna surcele. În iarna aceea totul părea şi mai frumos, toată Valea era îmbrăcată în albul strălucitor al zăpezii, fumul de la cele câteva căsuţe se înălţa printre fulgii mari, iar liniştea îţi lăsa un sentiment de pace sufletească. Departe de agitaţia civilizaţiei, simţeai că te încarci cu energie, dar mai ales cu bucurie.

   “Mamaie”, mă aştepta în pragul uşii, şi cum am păşit în interior mi-a ajuns până în papile olfactive mirosul ceaiului din frunze de gutui ce mă aştepta pe plită. În fiecare an “mamaie”, punea în podul casei gutui, mere, struguri, dar şi frunze de plante pe care le folosea iarna. Ceaiul din frunze de gutui, este cel mai parfumat şi bun, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Stând la poveşti cu “mamaie”, în faţa unei căni de lut plină cu ceai, am auzit venind din afară un scheunat, sau mai degrabă un sunet ce aducea cu plânsul unui copil. Prima dată nu am dat atenţie, am crezut că este vântul, sau cine ştie ce Dumnezeului o fi în păduricea din apropiere. Dar sunetul se repeta şi parcă venea din apropiere.
– Mamaie, ai auzit şi mata?
– Ce să aud, Nuţico?
– Nu ştiu bre, parcă se vaită cineva.
– O fi vreun animal, mamaie, lasă-l în plata Domnului!

    Nici în ziua de astăzi nu ştiu de ce, pentru ce, am ieşit afară şi m-am îndreptat spre sunetul acela. Aproape de gard am văzut un câine de culoare albă, nu se prea deosebea de omăt, singura pată de culoare erau picăturile de sânge din jur. Privirea câinelui, ochii aceia blânzi parcă îmi cereau ajutorul. Vreau să vă spun că eu am o frică teribilă de câini. Când eram mică am fost muşcată de unul şi de atunci am o reticenţă în preajma câinilor, deşi îmi plac. Am o reticenţă până şi în faţa unui chihuahua.

    M-am aplecat cu frica în suflet aşteptând parcă să mă muşte, dar surprinzător, m-a lăsat să-l ating. Atunci am văzut că avea o lăbuţă rănită. L-am cărat în casă şi parcă şi acum o aud pe “mamaie” cum bombănea:
– Lasă-l fată, să se ducă de unde a venit.
– Este rănit mamaie!
Se uită mai bine şi îmi zice: Asta-i rană de capcană, de-ălea puse de nea Costică. Le pune pentru iepuri.
Deşi nu am veleităţi medicale, l-am oblojit cum am ştiu eu mai bine. Ce credeţi că mi-a venit mie în minte, cum să-l tratez? I-am spălat rana, asta mi-a spus-o “mamaie” şi aveam câteva capsule de ampicilină pe care le-am desfăcut şi praful l-am presărat peste rana câinelui, l-am bandajat şi am rugat-o pe mamaie să îl lase să stea lângă sobă. I-am pus un castronel cu apă şi unul cu mâncare. Şi mă uităm la el şi el la mine, fiecare gândind ceea ce vrea. Nu ştiu dacă ceea ce am făcut eu a fost bine, sau Dumnezeu l-a ajutat, cert este că după câteva zile rana a început să se vindece.

    Nu ştiam al cui este, nu ştiam dacă are un nume şi nu puteam să-l strig “Cuţu”, sau “Căţelule”, părea prea impersonal, mai ales că între noi se formase o legătură tainică. Aşa că i-am zis : Mitică!
De ce i-am pus numele ăsta, habar nu am. A fost primul nume care mi-a venit în minte.
Eu şi Mitică am devenit nedespărţiţi pe toată perioada vacanţei de iarnă. Dar vacanţa s-a terminat şi eu a trebuit să mă întorc în Bucureşti. Eram convinsă că nu-l voi mai vedea vreodată pe Mitică.

    O lună de zile nu m-am dus acasă, dar într-un weekend am hotărât să merg, îmi era dor de ai mei. Tot timpul ăsta m-am întrebat: Oare “mamaie” l-a păstrat pe Mitică?

    Să ajung în satul meu, luam un autobuz de la autogara Filaret, care mă ducea până în centrul satului. Noi îi spuneam IRTA, ce ajungea în sat de trei ori pe zi. IRTA, oprea chiar la răscrucea dintre Deal şi Vale. Când am coborât din maşină, mi-am aruncat privirea către Vale şi mirarea mea a fost mare când am văzut urcând panta cu viteză şi lătrând fericit pe nimeni altul decât pe prietenul meu Mitică.
Am chiuit de bucurie când l-am văzut.
– Mitică !!!!!!

    Ne-am îmbrăţişat ca doi vechi prieteni (impropriu spus-mai mult eu, dar şi el şi-a pus o lăbuţă pe braţul meu) ce nu se văzuseră de o veşnicie. Cât am stat, două zile, Mitică a fost alături de mine. Doamne, vă vine să credeţi că eu vorbeam cu el ca şi când ar fi fost o persoană? Vă vine să credeţi că el a fost prima fiinţă căreia i-am împărtăşit un secret? Îmi plăcea un băiat, şi oscilam dacă să îi accept prietenia sau nu? Mitică a fost primul care a ştiut. Ai mei mi-au spus că Mitică nu vine decât când apar eu, nimeni nu ştie unde se duce, unde stă.

    Timp de cinci ani, Mitică mă aştepta de fiecare dată la IRTA de la ora cinci, parcă simţea când vin. Surprinzător, dacă eu nu venem acasă nu apărea nici el să mă aştepte, ştia, simţea. Cum? Nu ştiu!
După cinci ani, vizitele mele au început să se rărească, din cauza vieţii, a examenelor şi altor priorităţi. Dar ştiam că el este acolo. Asta până într-o zi când am coborât din autobuz şi Mitică nu era.
Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu el, ai mei au presupus că probabil a murit învins poate de o altă capcană a oamenilor. Nu vreau să ştiu, vreau să îmi rămână amintirea frumoasă şi prietenia lui Mitică plină de bucurie, nu de tristeţe.

    A fost singurul şi unicul câine de care nu mi-a fost frică. A fost prietenul meu de suflet, un prieten care mi-a dat atât de multe, care mi-a mulţumit pentru viaţă, şi veşnic am să-l port în suflet. A fost Mitică al meu!
Cana asta mi-a trezit amintiri: Amintirea prietenului meu, amintitea bunicii mele şi a parinţilor mei, ce astăzi nu se mai află printre noi, dar probabil acolo de undeva de sus veghează.
Cana prieteniei dintre un om şi un câine!

   Să revin la cadoul meu. M-am hotărât ce îi voi cumpără prietenei mele de la Magazinul de Căni: o cană la fel ca a mea, dar având posibilitatea să o personalizez-aş vrea să scrie pe ea Mitică. Cana, cărţile şi povestea vor fi un cadou minunat şi sunt sigură că va fi încântată.

Povestea este reală!
Chefliile muze
O muză este cunoscut,
Că te ajută cu măsură
Dar de-i oferi o băutură,
Eşti scriitorul de temut
De-aceea, grijă n-au avut,
Aceia ce literatură
Făcut-au fără tevatură,
Având şi sponsori la băut.
N-a fost şi nu-i “încetineală”,
Carenţe nu sunt în cultură
Precum se vede nu-i scorneală:
Se face azi literatură
Cu pârăiaşe de cerneală
Şi fluvii mari de băutură.
Sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonetele sonete, Sonete epigramatice, epigrame, Puţin sonate (2011)

Eu vă ofer acum şi vouă,
O băutură sau chiar două.
Un ceai sau poate o cafea,
Citind cu drag povestea mea.
Cănuţa o alegeţi voi,
Din magazin sau de la noi.
Cana prietenei (3)cana Literatura pe tocuri

cana prietenei
Dacă doriţi o cană personalizată, cum vreti voi, cu poze, text sau logo, pe site-ul Magazinului de Căni, gasiţi o adresă de e-mail şi un număr de telefon.

Text scris pentru proba nr. 10 SuperBlog 2015.

Review overview
5
****Coman Iasmina (Iasmy/Elis Ntco fb)-Admin. site/Editor coordonator/PR/Admin. grup Fb-Literatura pe tocuri**** Esenţele tari se ţin în sticluţe mici! Orientată spre prezent, dar şi viitor, cu picioarele pe pământ, dar şi idealistă. Optimistă până la extrem. Îmi place să dezvolt o idee prin intermediul discuţiilor, văd timpul ca pe o resursă finită şi iau în serios termenele limită. Pasionată de cărţi, muzică şi călătorii, ador stilul romance (contemporan, historical) thriller, istoric romanţat, YA, şi în general cărţile scrise bine. Mai nou, începe să îmi placă stilul fantasy, deşi nu am crezut că mă poate "prinde". Învăluită în mister, iubitoare de ciocolată cu piper. Îmi plac provocările! Şi aşa cum spune Octavian Paler: "Pasiunea n-are nevoie de motivări, ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă, dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind abia când simte din nou nevoia de lămuriri." Vă aşteptăm alaturi de noi!

14 COMMENTS

  1. Deși nu plâng(nici o carte nu m-a impresionat până la lacrimi),acum mi-ai dat lacrimile,pentru ca am avut un cățel care exact ca aici,știa când vine autobuzul(o aștepta pe mama) și era mereu acolo.

  2. Frumoasa poveste! Cat despre cadou, o cana personalizata cred ca poate bucura pe oricine!
    Pe cea cu literaturapetocuri mi-as dori-o si eu!

  3. Un articol foarte emotionant! M-a miscat mult povestea lui Mitica si sunt de acord cu tine, e bine sa retii in memorie amintirile vesele si frumoase, care pot sa-ti insenineze o perioada mai dificila numai prin simpla lor aducere aminte. Iar in privinta cadoului, cred ca e foarte inspirat. O cana personalizata sigur o va impresiona!

  4. Emotionant, articolul pur si simplu m-a facut nu numai sa lacrimez, ci si sa ma gândesc la importanta prietenie… Succes fetelor!

  5. Tot ce pot spune e ca imi place povestea ta: emotionanta pana la lacrimi. Amintirile sunt cele mai frumoase metode de a spune cuiva ca il iubesti inca, ca il tii minte …amintirile sunt modul de atrece mai usor prin viata si de a te bucura de ceva e s-a intamplat acum mult timp, dar inca viu in inima ta.

  6. Minunata amintire si atat de frumos povestita….Mi-a readus in memorie timpul cand ,copil fiind aveam un catel numit Tombi (tocmai citisem Ciresarii) si mi se parea ca este cel mai minunat catel din lume…anii au trecut,Tombi a plecat in raiul animalutelor dar ma bucur ca am citit acesta povestioara pt ca asa mi-am adus aminte de prietenul meu necuvantator…

    • Ador canile, dar cel mai mult imi place povestea. Parca simt aroma ceaiului din frunze, ma duce cu gandul la copilaria mea si la cum dormeam cu bunicul in fan.
      Pacat insa ca generatiile de acum nu mai stiu farmecul acelor vremuri, adevarat, lipsite de anumite beneficii, dar purtatoare de alte lucruri cu adevarat relevante.

  7. Iubesc caini,sunt sufletele mele pereche!il am pe Max,fara el nu as fii trecut peste durerea cea mare de a imi fii pierdut mama!superba povestirea!
    imi place canile,iar cea cu literatura pe tocuri este superba!pst.ador ceaiul,stiti nu?

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro