A fost odata...Povesti

Greenery și niște mierle

   Vara aceasta se poartă verdele… greenery, așa susțin specialiștii în design vestimentar, iar copacii de lângă Mănăstirea Zamca sunt în trend. Nu e un verde obișnuit, e o nuanță care estompeaza zgomotul orașului, e un verde care hipnotizează și nu te lasă până nu te uiți până la cele mai fine detalii.

   Pe lângă zidurile impunătoare, prin care verdele și-a găsit loc, ieșind ca niște fire prin crăpăturile în piatră, iarba e deasă și poartă un parfum de copilărie, de zâmbet sincer, de îmbrățișare din inimă.

   Zeci de mierle mișună prin iarbă, iar sunetul pașilor mei le tulbură ședința. Zboară câte două spre cele mai înalte  ramuri ale unui paltin proaspăt îmbrăcat de primăvară, iar de acolo, de unde aripile lor negre par să atingă cerul, mă ceartă așa cum se cuvine… pentru că… cine sunt eu… să tulbur taina mierlelor?!

… cine sunt eu?!

  Liniștea de aici e o maiestoasă melodie, e un ritm verde, un suflet subțire care se arcuiește sub respirația frunzelor de paltin. E liniște aici… dar cine sunt eu?!

   Mierlele nu se opresc. Din păltiniș, glasurile lor încă mă mai urmăresc pe scările care coboară spre pădure. Mă întreb de ce sunt atât de fascinată de această pădure și de tot ce e în ea… și mă mai întreb de ce astăzi, mierlele mă ceartă. Iarna care a trecut, îmi regăseam pașii pe aleile pustiite ale pădurii care poartă mereu un parfum de mister. Totul era gol, iar vântul șuiera povești triste printre pini și fagi. Se purtau nuanțele de uitare și cele de maro. La început, nu mă regăseam în acest tablou, dar cu timpul, am învățat că fiecare nuanță a vieții e una menită să ți se potrivească.

   Ador misterul și am încercat să mă asortez mereu cu pădurea, indiferent de anotimp… dar în acest sezon, se poartă verdele. E viu, e un suflu proaspăt, o respirație profundă de aer cu aromă de brad… de viață… și e un trend care mă prinde. Niciodată nu sunt singură, întotdeauna iau norii cu mine. Unii sunt albi și pufoși, curioși să vadă ce spectacol mai performează pădurea, alții sunt gri și se plimbă cu mine numai ca să-și limpezească gândurile. Uneori accept și compania picăturilor de ploaie, cărora le spun să fie cuminți, să urmeze cărarea una în spatele celeilalte. Ele acceptă, dar imediat ce ajungem în desișul căptușit de pini, încep să alerge haotic și unele se pierd în rafalele vântului care devine răzbunător. Nu mă pot lupta cu vântul, nu pot salva picăturile de ploaie. Le pierd odată cu gândurile lor. Pășesc mai departe și vântul încearcă să mă piardă și pe mine. Uneori mă las învăluită de adierile lui, dar mierlele mă trezesc mereu, zboară pe crengile înalte ale paltinilor și de acolo mă ceartă… pentru că cine sunt eu să tulbur adierile vântului?!

Acum liniștea e verde… iar în acest sezon se poartă greenery.

 

 

 

Povestea domnului Necunoscut

    Nimic nu e întâmplător în această lume… nici un om pe care-l întâlnești nu e fără importanță în viața ta… nici vânzătoarea de garoafe de la capătul străzii, nici bătrâna care te întreabă, îngrijorată, unde se plătește lumina…

   Totul e calculat și echitabil, totul e balansat așa cum se cuvine, astfel încât oamenii pe care i-ai întâlnit și modul în care i-ai tratat vor constitui, negreșit,  un eveniment din viața ta viitoare. Domnul Necunoscut – căci așa îl voi numi pe octogenarul care a ales să mi se confeseze într-o stranie după-amiază de sâmbătă, pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca – e singur și îngândurat, dar zâmbește mulțumit atunci când mă vede, de parcă ar ști deja că eu ascult poveștile oamenilor. E mulțumit și se scuză că poate mă plictisește cu povestea lui, dar eu îl ascult cu interes, iar acest lucru îl face să-și continue mărturisirea. La început, povestea pare neclară, pentru că domnul Necunoscut vrea să povestească totul dintr-o data și nu știe ce și cum să-mi spună mai întâi… apoi, văzând că nu plec, își ia răgaz, se adună și începe firul poveștii, cu calm… începând cu zilele când era copil la tatăl său. A avut totul, domnul Necunoscut, încă de copil, pentru că tatăl său făcea comerț cu animale… și totul a fost bine, iar acest bine – mărturisește el – nu e bun. Nu e bun deloc. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut l-ar ruga pe tatăl său să nu-I ma idea nimic, să-l lase la muncă… să știe să aprecieze valoarea muncii, valoarea lucrurilor obținute prin muncă… dar nu poate… acesta e cel mai mare regret al său… că nu poate să dea timpul înapoi și să-și respecte părinții așa cum se cuvine.

   Nu am timp să-I spun cuvinte de consolare, pentru că domnul Necunoscut trece prin decenii cu aceleași regret și ajunge la ziua când s-a prezentat acasă la ai săi cu o țigancă frumoasă, mai mare cu doi ani decât el…

    -Nu zic nimic, a spus tata, ia-o, dacă-ți place! Dar dacă-ți place acum trebuie să-ți placă toată viața! Eu îți fac nuntă, tu gândește-te bine!

   Și… domnul Necunoscut s-a gândit, dar așa cum numai un îndrăgostit poate să gândească, cu inima! Și s-au luat, au făcut nuntă mare, iar țiganca nu era numai frumoasă, ci era isteață și harnică. Păcat că domnul Necunoscut, la vreo cinci ani de la nuntă, a găsit o vânzătoare de garoafe și, după ce a băut o cafea vrăjită, dus a fost…

   Vrăjită, nevrăjită… când s-a dezmeticit, domnul Necunoscut s-a dus spășit acasă, iar țiganca lui, frumoasă, isteață și harnică, nu era proastă deloc. L-a data afară din casă, dar l-a primit la vreo săptămână, de dragul fetei pe care o aveau împreună… însă orice strop de iubire i-a dispărut din privire.

   De atunci, niciodată nu l-a mai privit țiganca cu ochii iubirii, așa cum o făcuse înainte. Dacă ar putea da timpul înapoi, domnul Necunoscut ar spune că se grăbește și că are copil mic acasă și că nu-I timp de cafele, iar dacă vânzătoarea de garoafe s-ar supăra de acest refuz, n-ar fi mare pagubă… dar nu e chiar așa… pentru că domnul Necunoscut nu mai poate da timpul înapoi.

  Nu mai știe nici el câte decenii au trecut de atunci, vreo șapte poate… cert este că de la acel incident până acum, domnul Necunoscut nu mai are ce să-mi povestească… semn că nimic important nu s-a mai întâmplat de atunci.

   -Și țiganca? îl întreb curioasă.

   -E acasă… are probleme de sănătate, dar încă îmi mai spală și îmi face de mâncare… e la fel de frumoasă cum era când am cunoscut-o, dar de privit, mă privește tot cu ochii lipsiți de iubire…

   Domnul Necunoscut are lacrimi în ochi. Mă privește de parcă ar aștepta să fac un miracol ca să salvez iubirea sa… Îl privesc mai bine și observ culoarea galbenă a tenului… prea galbenă, chiar și pentru un octogenar. E primăvară și pădurea încă nu a îndrăznit să înverzească… de teamă parcă să nu-i spulbere domnului Necunoscut îndrăzneala de a spune cuiva tot ce avea pe inimă, oferindu-o șansa să „termine programul” povestind cele întâmplate și mărturisind că îi pare rău pentru tot…

  -Am crezut, îmi spunea el în timpul poveștii, că mie nu mi se va întâmpla nimic rău, că bătrânețea e o chestiune pe care o auzi la alții… și asta însemna că li se întâmpla numai altora, iar eu m-am crezut imun la toate acestea… și iată-mă… trecut bine de 80 de ani… cu geamantanul de regret pregătit. Nu se știe niciodată când trebuie să pleci… și cel mai bine e să ai bagajul pregătit…

   -Dar dumneavoastră… dumneavoastră cum sunteți? îl întreb, așteptând un răspuns la fel de sincer ca și întreaga sa mărturisire.

   -Eu… sunt plin de regrete… nu mai aștept nimic de la viață, programul meu s-a terminat… și mai e și ciroza asta hepatica în faza de metastază… de asta am și refuzat internarea. M-au oprit chiar și de la morfină… nu mai e mult… și îmi pare atât de rău…

   Domnul Necunoscut îmi mulțumește că am avut răbdare să-l ascult, se scuză dacă m-a plictisit și își îndreaptă pașii încet spre strada care duce spre oraș, în timp ce eu rămân acolo, lângă zidurile groase ale mănăstirii, cu o poveste atât de grea pe umeri. Mă simt de parcă domnul Necunoscut mi-ar fi lăsat un bagaj greu… un geamantan plin de regret… unul pe care l-a abandonat mărturisindu-mi mie toate acestea, pentru a pleca dincolo, mai lejer…

   Mă voi duce, cu siguranță, la plimbare pe aleile de lângă Mănăstirea Zamca și sper din toată inima să-l mai întâlnesc pe domnul Necunoscut și să am șansa de a-l încuraja și de a-I spune că toți oamenii greșesc și că regretele lui nu sunt cu mult diferite față de alte regrete, că toți suntem vulnerabili în fața unor circumstanțe… Nu știu dacă văzându-l, îi voi spune toate acestea, dar sper ca dincolo să-și regăsească liniștea și pacea sufletului.

   ÎNTRE CUVÂNT ȘI TĂCERE,  O VIAȚĂ A APUS

        Ieri încă era primavară. Azi, brutal și fără veste, a venit frigul. Acel frig și singurătate în care ne lasă plecarea unui alt om de neînlocuit: Liliana Hinoveanu. Liliana Hinoveanu, vocea caldă și plină de vitalitate și optimism care ni se adresa, de ani buni, de la Radio România Oltenia Craiova.

          Absolventă a facultății de litere din Craiova, profesoară navetistă până în 1989, colaboratoare a emisiunilor pentru tineret, redactor și realizator de emisiuni culturale din 1991 până în prezent, vocea Lilianei Hinoveanu s-a contopit cu cea a radioului, a devenit puternică și ascultată. A intrat în casele și inimile noastre cu emisiunile De vorba fara catalog, Parlamentul adolescentei şi Vedete în devenire, oferindu-le tinerilor libertatea și bucuria de a dialoga liber, devenind vocea care defineşte jurnalistul radio, „diriga” pentru colegii din radio. Acea voce care a fost multiplicată de dorința de a afla mai mult, de a fi mereu acolo unde se întâmplă ceva, de dragoste de oameni.

    Dincolo de cuvântul rostit în cabina de radio, Liliana Hinoveanu a fost mereu lângă noi și prin cuvântul scris.  Pentru cei care nu știu, Liliana Hinoveanu a  debutat în revista „Danubius” din Drobeta Turnu-Severin, în anul 1975, iar editorial, cu volumul de versuri pentru copii „Poveste de Paşti”, Editura Aius, Craiova, 1996. A colaborat cu poezii, proză, cronici și interviuri la reviste literare precum Luceafărul, Ramuri, Mozaicul, Noul Literator, Serile la Brădiceni, Oltart și a apărut în diverse antologii. Este inclusă în „Ghidul biobibliografic al Scriitorilor” din radio-Scripta manent, autor Titus Vâjeu. Au urmat alte volume de versuri: „Spre o altă pedeapsă” (1997), „Transfer de imagine” (1999), „Perfuzii cu cerneală” (2002), „Gara Noiembrie/ November Station” (2013), „Doar împrumutând zborul” (2015), „Camera Dezastru” (2015), dar și un volum de proză – „Proza9” (2016). A colaborat cu poezii, proză, cronici şi interviuri la reviste literare precum Luceafărul, Ramuri, Mozaicul, Noul Literator, Oltart şi a apărut în diverse antologii. A primit Premiul pentru poezie al revistei „Ramuri”, în 1984.Este membră a Uniunii Naționale a Creatorilor de Emisiuni Radio (U.N.C.E.R.), a U.Z.P., a Asociației Culturale „Noul Literator”, a Societății Culturale ”Anton Pann”. Deține titlul de „Profesionist de excepţie al Societăţii Române de Radiodifuziune“ și, în 2007, a fost desemnată „Jurnalistul anului“.

    Poezia și pasiunea pentru arta fotografiei s-au întâlnit în noiembrie 2016, în expoziția de fotografie „ POEZIEPOZA 9”, fiecare fotografie fiind însoțită și de un poem scris de Liliana Hinoveanu. Și tot în 2016, pe 7 decembrie, a fost lansat ultimul volum de versuri, ”Labirint Indus”, în care, premonitoriu, scria : „Mă despart de mine/ precum armurierii de săbiile ruginite/ cu tecile atârnate în cuiele crucifixuri pe memoria nenăscuta/ ea se plimbă de mână cu gloanțele/ îmbrăcate în cămășile de forță ale fricii/ desenând ținta iertării// cea asvârlită în cușca unor lei de carton/ cu colți de smaralde strălucitoare/ pe degetele descărnate ale femeilor/ din ramele acoperite cu solzi arămii/ prin trupul meu/ se încurcă în pașii diformi/ călcând peste mine cu ură/ până când lațul mi se urcă pe umbra/ care se răsucește în spânzurătore.” (Mă despart de mine).

          Ultima poezie a Lilianei Hinoveanu (9 noiembrie 1956 – 2 martie 2017):

Soarele tace

ascuns în drumul ce își leagănă depărtări
legate în dimineți desfrunzite
neputincioase întâlniri
transpirate de uitare
s-au desprins în nopțile din umbra
ce își mistuie trecerile
au călătorit în așteptările ce se îmbracă în negru
pierdute acorduri
aruncate câinilor ce își tremură diurnele întoarceri
cu fiecare ușă care se desprinde
de geamurile aruncate în furtunile liniștite
coboară picioarele
îmbrăcând aziul cu ieriul trupului ucis.

          Azi, vocea Lilianei Hinoveanu s-a oprit… Soarele tace și a apus, umbrește culorile și mistuie cuvintele.

by -
8

Căsătorii în High-Life

   Eram adolescentă când am cunoscut o pereche a cărei poveste de viaţă m-a făcut să visez şi să vreau şi eu o dragoste ca a lor.

   Erau o pereche în vârstă (aveau în jur de 60 de ani, dar pentru mine atunci părea ceva matusalemic). Am locuit la ei câteva zile, când am mers la Bucureşti, şi Ilona mi-a spus povestea lor.

   Ea era o croitoreasă de lux în oraşul ei din Moldova, unguroaică, căsătorită cu un subofiţer chipeş. S-au iubit mult, dar a venit războiul, el a plecat pe front şi nu s-a mai întors. A primit vestea, a plâns mult, dar s-a luat cu munca şi timpul a trecut. Nu avea pe nimeni, ai ei muriseră, aşa că nu avea prea mult timp de jelit. La vreun an după terminarea războiului i-a bătut la uşa un ofiţer, un bărbat frumos, care i-a adus lucrurile soţului şi o medalie. La o cafea (doar nu putea să nu fie o gazdă bună) i-a povestit ultima bătălie, în care fusese şi el rănit destul de grav, a trecut o vreme până la terminarea războiului şi în sfârşit ajunsese acasă. Au povestit fără să-şi dea seama cum a trecut timpul, el a plecat cu regret cerându-i permisiunea să mai treacă pe la atelier, spunându-i că dacă are nevoie de ceva să-l caute. Îl chema Alexandru. Ilona nici nu se gândea s-o facă, ştia că el e dintr-un neam vechi boieresc, ea doar o simplă croitoreasă, nu avea nici un rost. Gândiţi-vă că erau alte vremuri, alte mentalităţi şi reguli înguste, dar asta era societatea…

   Dar Alexandru nu şi-a putut-o scoate din minte pe Ilona şi făcea ce făcea şi mai trecea s-o vadă. Beau o cafea, povesteau, doar inimile lor ştiau ce-şi spuneau. Şi-ntr-o seară n-a mai rezistat, a plecat de la o sindrofie plicticoasă organizată de mama lui, direct la Ilona. I-a spus c-o iubeşte şi-o va lua de soţie. Ilona a încercat să-i explice că nu se poate, în primul rând este diferenţa socială, familia lui nu ar fi de acord cu mezalianţa. Apoi ea era săracă şi fără titlu iar un ofiţer, în acele timpuri, nu putea face decât o căsătorie în “înalta societate”. Toată lumea ar fi considerat-o o intrusă, iar argumentul suprem a fost că ea era cu câţiva ani mai mare ca el (lucru iarăşi de neacceptat în acele vremuri). Şi totuşi cu toate argumentările logice, între ei a început o frumoasă poveste de dragoste, deşi Ilona nu-şi făcea iluzii.

   Normal că s-a aflat şi mama lui Alexandru a făcut un scandal monstru cu fiul ei şi apoi cu Ilona pe care a ameninţat-o că nu va mai avea de lucru. A intervenit şi restul familiei, mai ales că fratele lui doar ce se căsătorise cu fiica unui boier. Prietenele mamei şi cumnatei lui Alexandru au refuzat să-şi mai coasă rochiile la atelierul Ilonei. Ilona a luat o hotărâre drastică- a închis atelierul, s-a despărţit de Alexandru şi a plecat din oraş fără a spune cuiva unde, a dispărut pur şi simplu.

   La Bucureşti s-a angajat la un atelier micuţ şi fiind o croitoreasă desăvârşită şi-a făcut repede clientela. Patroana atelierului, o doamna mai bătrână, a prins drag de ea şi cum nu mai avea pe nimeni se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fiica ei. Într-un an au mărit atelierul, au angajat personal pentru că Ilona atrăgea cu stilul ei clientele.

   Pe de altă parte, pierzând-o pe Ilona, Alexandru a cedat presiunilor familiei, oricum nu-i mai pasa de nimic, s-a căsătorit cu fiica unui boier prieten de familie cu părinţii lui. O tipă cu fumuri, răsfăţată şi egoistă, de care nu s-a putut nici măcar ataşa cât de cât, necum să o ia partenera de pat. La început a încercat, dar o vedea doar pe Ilona în faţa lui, iar fumurile, aerele şi prostia tipei îl dezgustau. Ei nu-i pasa, făcuse o căsătorie bună şi asta era tot ce o interesa, îşi luase discret un amant (aşa era high-life-ul pe atunci) şi era mulţumită.

   La vreo doi ani după evenimentele acestea Alexandru a fost chemat la Bucureşti la minister pentru nişte acte. Terminase şi se plimba pe stradă când i s-a părut c-o vede pe Ilona intrând într-un atelier. Iniţial a ezitat crezând că visează, dar apoi s-a hotărât. A intrat imediat şi cea care l-a întâmpinat “pe client” a fost chiar Ilona. Au rămas încremeniţi, parcă timpul ar fi fost suspendat, apoi Ilona l-a chemat în birou i-a dat o cafea şi s-au privit la nesfârşit. Alexandru a povestit ca un şuvoi tot ce a păţit, ce a simţit, ce simte şi acum. I-a spus şi Ilona despre viaţa ei, apoi el a luat-o în braţe şi din nou timpul s-a oprit. Ilona a plâns şi i-a spus că trebuie să plece acasă, dar Alexandru i-a cerut să-l aştepte.

   A plecat, dar acum avea un scop şi pe drum a redevenit căpitanul care conducea bătălii. A făcut planuri şi le-a îndeplinit pas cu pas.
Şi-a anunţat soţia că pleacă într-o aplicaţie militară, dar a pândit-o şi împreună cu un avocat şi doi martori a prins-o cu amantul. Aşa că ea a fost nevoită să-i acorde divorţul fără comentarii, pentru a nu se face de râsul târgului nici pe ea şi nici pe amant. S-a certat cu familia lui, mai ales cu mama şi cumnata lui, dar nu i-a păsat de ele, nu era viaţa lor. A mers la Bucureşti la minister la şeful lui căruia i-a povestit tot şi i-a spus că e hotărât să demisioneze din armată. Când a văzut că nu-l poate face să renunţe, colonelul, care-l aprecia foarte mult i-a spus că-i acceptă demisia, dar îl recomandă la un bun prieten de-al lui la ministerul cultelor. Alexandru s-a prezentat la minister, prietenul colonelului a citit recomandarea acestuia, i-a verificat pregătirea, şcolile urmate şi i-au plăcut. Dar cred că şi mai mult i-a plăcut sinceritatea cu care Alexandru i-a vorbit despre povestea vieţii lui, aşa că l-a angajat.

   A două zi Alexandru a mers la Ilona cu geanta cu lucrurile lui şi cu un inel şi i-a spus: ”gata de azi vrei nu vrei sunt al tău” apoi i-a povestit tot. Peste o săptămâna s-au căsătorit şi au trăit fericiţi toată viaţă. Şi după ce au venit alte vremuri şi-au văzut de serviciu amândoi. Când i-am cunoscut eu erau de câţiva ani la pensie, dar la fel de fericiţi. Nu au avut copii, dar au fost tot timpul unul pentru altul.

   Partea amuzantă a fost că după ce a murit tatăl lui Alexandru, mama lui a fost nevoită să locuiască cu nora pe care n-a dorit-o, pentru că cealaltă, boieroaica, nici n-a vrut să audă de aşa ceva. La început a încercat să fie rea şi ironică cu Ilona, dar Alexandru i-a retezat-o ferm şi a anunţat-o că dacă nu-i respectă soţia şi ce face ea poate să plece unde vrea, pe el nu-l interesează.
Când am stat eu la ei erau cum spuneau amândoi râzând “în vacanţă”. Alexandru o trimitea pe mama lui în fiecare an 1-2 luni în staţiune, apoi plecau ei aşa că mai aveau şi câte un pic de vacanţă.

by -
7

O altfel de poveste în oglindă

   Aşa cum v-am obişnuit, o altă poveste adevărată, de data asta petrecută într-un oraş mare, cu mulţi ani în urmă, ani în care o orientare sexuală diferită era un lucru considerat ruşinos şi condamnabil, care aflat de organele de atunci avea repercursiuni dure, aşa că era ascuns din toate puterile. Şi totuşi …

   Homosexualii existau şi atunci, doar că se ascundeau, unii se cunoşteau între ei, se mai întâlneau sub diferite pretexte, unii, cum erau şi protagoniştii noştri, erau membrii unui club de biliard (după cum spuneau ei). Era motivul lor de a dispărea câteva ore de acasă, de-a se întâlni fără a fi prea vizibili, mulţi dintre ei având funcţii de răspundere şi majoritatea fiind căsătoriţi.

  Dan şi Victor erau prieteni buni încă din şcoală (nu erau parteneri-fiecare având alt prieten), făceau afaceri împreună şi se mai întâlneau cu familiile.
Dan avea multe certuri cu soţia lui Nela, care avea o fire cam dificilă, pe când Victor cu Diana aveau o căsnicie frumoasă şi liniştită şi fiecare familie avea câte un copil- o fetiţă.
Dar poveştile lor de viaţă erau total diferite….

   Dan presat de părinţi şi de rigorile societăţii şi familiei s-a căsătorit cu Nela, care umbla după el şi după banii lui. La început lucrurile au mers relativ bine, Dan lucra mult, Nela umbla cu prietenele pe la sport, spa, coctailuri şi-i cheltuia banii. Familiile lor întrebau mereu de ce nu fac un copil, dar Nela nu voia să-şi strice silueta, iar Dan evita la limită viaţa sexuală cu nevasta, găsind tot felul de pretexte (evitând adevărul). S-au hotărât şi au înfiat fetiţa unei rude, părinţii muriseră într-un accident. Lucrurile mergeau destul de bine, Dan îşi iubea mult copilul, a aflat că Nela avea un amant, dar pentru că ea era discretă s-a făcut că nu ştie. Din păcate Nela l-a surprins într-o ipostază mai tandră cu un prieten şi şi-a dat seama ce se întâmplă. De acolo viaţa lui a devenit un coşmar, Nela se purta firesc, dar cum îndrăznea Dan să-i refuze o dorinţa îl ameninţă că-l reclamă la partid, că dezvăluie lumii realitatea. Copilul a fost cel care l-a menţinut pe Dan. Au trecut aşa ani buni, copilul a crescut, a plecat la facultate şi spre norocul lui Dan ultimul amant al Nelei a vrut-o de nevasta (e drept că avea dublul vârstei ei), aşa că au divorţat liniştiţi, civilizaţi, ea s-a căsătorit curând şi a plecat departe cu noul soţ. Dan a rămas cu copila (pe care oricum Nela nu o prea luase în seamă) care a terminat facultatea şi şi-a întemeiat familia ei, dar era şi acum bântuit de ameninţările şi răutăţile Nelei. A rămas singur bucurându-se de prietenii lui, de fiica lui şi familia ei.

   Pe de altă parte viaţa lui Victor a decurs cu totul altfel. Victor şi Diana erau prieteni buni încă din copilărie, familiile lor prietene, ei tot timpul împreună, sigur că toată lumea îi vedea căsătoriţi. Tinerii erau ca fraţii, îşi povesteau toate isprăvile, aventurile, prostiile făcute (sigur Victor evita să-i explice realitatea). Victor îi ţinea spatele când cunoştea vreun tip şi avea întâlnire.
Au plecat la facultate, dar erau aceeaşi prieteni buni, nedespărţiţi, care se iubeau şi se respectau reciproc, şi aveau o încredere nemărginită unul în altul, Victor povestindu-i până la urmă şi secretul său. Dar Diana îl acceptase aşa cum era. În anul doi de facultate Diana a avut o relaţie cu un asistent de la facultate şi a rămas gravidă. Crezând că şi el o iubeşte i-a spus, dar tipul nu avea de gând să se lege la cap şi i-a cerut să avorteze, oferindu-se s-o ajute financiar, dar încheind în acelaşi timp relaţia. Diana a suferit enorm, dar ajutorul lui Victor a fost nepreţuit. Sarcina avansa şi ea nu ştia ce să facă, un avort era un risc uriaş în acele vremuri. Victor a venit cu ideea salvatoare, i-a propus să se căsătorească, să considere copilul ca al lui, dacă ea poate accepta că el este diferit. I-a mai spus că dacă mai târziu Diana va întâlni pe cineva care să merite şi va dori vor putea divorţa.
Diana s-a gândit bine, şi-a dat seama că părinţii lor vor fi de acord, aşa îi liniştea şi pe ai lui Victor, era soluţia perfectă. Şi s-au căsătorit….

   Normal părinţii au fost fericiţi, iar naşterea nepoate i(care culmea semăna cu Victor destul de bine) a cimentat şi mai mult legătura lor. Lucrau amândoi,a veau o viaţă de familie aproape normală şi trăiau frumos. Dacă de-a lungul timpului Diana a avut sau nu pe cineva Victor n-a aflat niciodată (reciproca fiind valabilă), dar amândoi au preferat liniştea, înţelegerea, respectul reciproc, încrederea pe care o aveau unul în altul şi dragostea pentru copilul lor, decât riscul unei alte relaţii.

Două vieţi diferite, două destine diferite…

by -
7

Când dragostea învinge

   Nicu era un băiat foarte bogat, locuia într-o casă imensă împreună cu fratele lui și familia acestuia. După moarte părinților lor Nicu a preluat afacerea familiei, fratele lui fiind un puturos, doar interesat de bani. Nicu îi dădea o alocație lunară și-l lăsa să locuiască în casă, deși toată averea era pe numele lui.

  Nicu s-a îndrăgostit de Ana,o fată orfană, s-au căsătorit iar ea avea grijă de toată casa. După un an s-a născut primul băiat, George, nefericirea era că băiatul s-a născut cu o boală psihică, boală care-l va ține copil și la maturitate. L-au iubit enorm și curând Ana a rămas din nou însărcinată, cu Lucian, care s-a născut perfect sănătos, după doi ani s-a născut al treilea băiat, Adrian, la nașterea căruia Ana a întâmpinat complicații și a murit.

   Durere mare în inima lui Nicu, a fost nevoit să-și crească singur copiii, nu era ușor să se ocupe de afacere și de educația lor, a angajat o femeie să aibă grijă de casă, el încerca să le ofere dragoste copiilor cât pentru doi părinți, le făcea toate voile, mai puțin lui George, care nu vroia decât iubire și pe cineva cu care să se joace. George era foarte deștept, învăța orice joc, știa să citească, calculele matematice le făcea din cap, avea o inocență care te topea.

  Au trecut mulți ani, Nicu e bătrân și bolnav, averea familiei a crescut enorm, la fel și responsabilitățile. George e un adult-copil, Lucian și Adrian au plecat de acasă, fiecare în altă parte, prea răsfățați, prea pe interes, prea dezamăgiți de Nicu care le refuza bani nemunciți.

   Înainte să moară Nicu, a lăsat acte legalizate unui prieten avocat, avânt clauze, toată averea se va împărți în trei doar dacă cei trei băieți locuiesc împreună un an, în caz contrar, toată averea trece pe numele lui George, sub tutela avocatului ( prieten din copilărie cu Nicu). Nervoși ceilalți doi băieți cu greu acceptă, dar banii sunt un argument puternic, nici unul nu e pregătit să renunțe la avere. Locuiau toți cei trei frați cu unchiul lor și familia acestuia, ( niște întreținuți), toți stăteau mai mult în camerele lor așteptând să treacă anul.

   George, în ciuda bolii de care suferea, simțea falsitatea și lipsa de sentimente, dar continua să se joace, încet ademenindu-și frații în jocurile lui, nevoia de atenţie și curiozitățile lui îi făceau pe cei trei frați să petreacă zilnic timp împreună, devenind toți copii, trăind o copilărie întârziată.

Lucian era un afemeiat,  voia averea să cucerească fete, să facă petreceri, să se mândrească cu numele tatălui său.

Adrian era plin de datorii la jocurile de noroc, el trebuia să restituie unor cămătari mulți bani, a reușit cu greu să amâne un an datoriile.

   Văzând că Lucian și Adrian începe să se implice în afacerea familiei, de asemenea petrec mult timp cu George, unchiul lor încearcă să-l ucidă pe George, împingându-l de la etaj. Acesta suferă o hemoragie internă, intră în operație dar a pierdut prea mult sânge, frații lui suferă, chiar și ei sunt surprinși de îngrijorarea lor și de lacrimile care le curgea pe obraji. Amândoi donează sânge, salvându-l pe George, sângele apă nu se face. Unchiul lor este arestat, familia lui ajunge pe drumuri.

Când s-a împlinit anul, avocatul a adus o scrisoare de la Nicu, Lucian și Adrian erau îngrijitori legali ai fratelui lor, averea era împărțită în trei.

Lucian și Adrian s-au implicat amândoi în afacerea familiei, s-au căsătorit amândoi și au câte trei copii( toți băieți), Adrian și-a construi casă lângă casa părintească.

George locuiește cu Lucian, a rămas același copil inocent care înmoaie inimile oricui îi iese în cale!!!!!!!!

by -
6

O familie diferită

   Acum  peste patruzeci de ani Dora (14 ani) stătea la internat, se îndrăgostește de Vali mai mare decât ea cu trei ani, venit de la Maramureș, o perioadă au fost doar iubiți, fiind tânără știa că părinții ei nu o vor lăsa să se mărite așa repede, fug împreună la părinții lui Vali la Maramureș. Normal că părinții Dorei le transmite să vină acasă, o iartă, continuă relația cu Vali, termină școala, stau o perioadă la părinții ei, se căsătoresc doar la primărie.

   Dora era frumoasă, brunetă, ochi mari căprui, Vali era un crai, brunet, slab, deștept, nu fuma și nu consuma alcool, bărbatul perfect.

    Primul copil e un băiețel, odată cu botezul fac și nunta religioasă. Se iubeau, între timp se mai nasc două fetițe, locuiau singuri deja, Dora avea nevoie de ajutor. Nu era ușor să crești trei copii și să ai grijă de o gospodărie, animale, spălat cu mâna, pe atunci nu aveau multe femei mașină de spălat. Având nevoie de ajutor, Dora o mai chema pe sora ei Didi să stea cu copiii, să poată gospodări, iar seara Vali o conducea acasă, străzile nu erau luminate, asta fiind deja pe timpul lui Ceaușescu, iar Didi spunea că-i este tare urât.

   Drama abia acum începe, într-o zi Didi vine de la școală însoțită de o rudă de la oraș la care mai dormea, să nu facă naveta. Doamna tocmai își dăduse seama că Didi e gravidă, la presiunea ei adolescenta aruncă bomba, tatăl era Vali. Ei bine Dora nu știa ce să mai facă, scandalul era uriaș, nimeni nu o acuza pe Didi, doar Vali era de vină, Dora casnică cu trei copii,  fuge spre gară să se sinucidă, este oprită la timp de o mătușă din apropierea gării. Tatăl ei îl caută la serviciu cu un cuțit, tot satul știa scandalul.

   Dora se mută cu copiii ei la părinți în casă, Didi se căsătorește urgent cu un băiat care-i recunoaște băiatul, părinții Dorei se mută la bunicii paterni, iar ea rămâne singură cu copiii.

   Vali trecea pe la școală pe la băiatul și fata mai mare, la cea mică la grădiniță nu mergea, cea mică plângea când auzea că doar pe ceilalți doi îi caută tata. Pentru Dora fiecare lacrimă a copiilor care nu înțelegeau mare lucru era dureroasă.

   Trei luni au stat separați, după care Dora la iertat pe Vali, bineînțeles părinții ei s-au împotrivit, dar cu timpul l-au acceptat, așa cum s-au acceptat și Dora- Vali- Didi- soțul lui Didi. Dora spunea de multe ori că nu e sigură că tatăl copilului bastard e Vali, se zvonea că Didi umblase și cu fratele lui Vali care era necăsătorit. O perioadă a fost liniște. Calvarul a început din nou, acum erau alte femei, Vali începuse să bea și să fumeze ocazional, mai apoi frecvent. Dora era geloasă, au început certurile, urmate de bătăi, în fața copiilor. De multe ori era nevoie de intervenția poliției.

Dora se decide să meargă la lucru, deși pe timpul lui Ceaușescu dintr-un salar o familie de cinci persoane trăiau decent, mai ales dacă aveau animale și grădină.

   Prima zi de serviciu s-a lăsat cu scandal, Dora i-a spus lui Vali că merge la lucru, acesta s-a împotrivit, totul era aranjat. Întâmplarea face ca prima zi de lucru să fie de fapt prima noapte, așa cădea tura, se lucra în trei schimburi în fabrică. S-a ales cu o mică bătaie, a reușit să fugă desculță și fără poșetă, copiii au ieșit pe ușa din spate și i-au dus mamei lor ce avea nevoie.

   Ei bine, toată tinerețea ei a luat bătaie, copiii au asistat de multe ori neputincioși, de multe ori erau arbitri. A mai existat o tentativă de despărțire când erau copiii mai mari, băiatul l-a dus pe tatăl lui la tren să plece la Maramureș, după o lună Dora s-a dus după el, înduplecată de o scrisoare care spunea că a fost tâlhărit pe tren, a rămas fără: bani, acte, pantofi. Nici atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult, doar o perioadă scurtă. Diferența era că acum copiii erau mari, nu mai erau bătăile așa grave și dese. Iar după ce Dora s-a îmbolnăvit, a suferit o operație, erau doar certuri din cauza băuturii care era deja spre alcoolism.

  Dora și Vali sunt și acum împreună, locuiesc singuri, se înțeleg mai bine ca în tinerețe, copiii sunt fiecare căsătoriți la casele lor, Didi mai are doi copii cu soțul ei, iar primul copil a aflat abia după 18 ani povestea și spune la toată lumea că e fratele celor trei, mai des decât a celorlați doi.

Toată lumea se vizitează de sărbători, stau la aceeași masă, se iubesc ca o adevărată familie.

Au iertat……dar nu au uitat.

by -
8

Sănducu și Ajunul Crăciunului

    E frig, iarna-și așterne plapuma albă peste pădurea înghețată, Sănducu privește peisajul mirific de la geamul parțial aburit. Se zăresc umbre stranii, Sănducu știe că e doar viscolul. A trecut multă vreme de când nu se mai sperie, la cei opt ani ai lui viața l-a ajutat să se maturizeze. Ce repede trece timpul, parcă nu demult a fost Paștele, iar mâine e deja Ajunul Crăciunului. Trebuie să se odihnească, mâine se trezește devreme, tanti Florica are nevoie de ajutorul lui, și lemnele sunt puține. Focul s-a stins în soba mică din colțul camerei, mama lui, Ioana, doarme în patul din scânduri așezate pe cei patru butuci de lemne, fânul s-a lăsat formând o adâncitură în sacii de iută ce-l acoperă, în locul în care stă nemișcată de mai bine de o lună, se simte din ce în ce mai rău. Deși nu și-a cunoscut tatăl, câteodată speră să se întoarcă, așa cum speră ca mama lui să se facă bine, să treacă de iarna aceasta, doctorul a fost la începutul lunii, până în ianuarie nu mai vine, cei cinci kilometri până în sat nu pot fi străbătuți cu mașina.

   E dimineață, Sănducu aprinde focul înainte să plece, sigur se stinge până se întoarce, dar măcar mama va avea o dimineață călduță. O sărută cu grijă pe frunte  și pleacă.

   Până după prânz,  băiatul muncește la bâtrâna văduvă care i-a fost sprijin în ultimii ani. De când Ioana s-a îmbolnăvit, tanti Florica le-a oferit mâncare să supraviețuiască, iar băiatul a ajutat-o cu gradina și treburile casnice.

   De multe ori, tanti Florica se uită pe geam, uimită de hărnicia și responsabilitatea lui Sănducu, cu părul lui negru puțin cam lung ce îi alunecă ușor pe față, cu o pereche de adidași cu vreo două numere mai mari acoperindu-i piciorușele fără șosete, probabil înghețate deja, pantalonii care au fost odată gri, mult prea scurți și cojocul dăruit iarna trecută din dulapul răposatului ei soț.

   Plecat de la tanti Florica, Sănducu petrece toată după-masa în pădure adunând lemne, crivățul s-a oprit, mai cade din când în când câte un fulg de nea. Obosit, se așează pe lemnele făcute săniuță și privește darul iernii. Și-ar dori să facă un om de zăpadă, dar ar dura prea mult, iar mama e singură și-nfrigurată. Se îndreaptă către căsuța de la marginea pădurii, gardul de lemn e aproape acoperit de zăpada viscolită, varul albastru deschis este pe alocuri umed sau decojit, acoperișul din fân abia rezistă, când se va dezgheța, va încerca sa-l repare.

            Dacă ar exista Moș Crăciun, l-aș ruga să mă facă bărbat, să am putere să repar casa, și să o facă pe mama sănătoasă, de un an se luptă cu o boală necunoscută. Îmi lipsesc jocurile în zăpadă, zâmbetele bătăilor cu bulgării de nea.

Ușa scârțâie, lemnele târâte până la ușa sobei  fac puțină gălăgie. Sănducu o privește pe mama care încă doarme. În colțul camerei slab luminată de o singură lumânare, băiatul zărește uimit masa bogată.

– Sarmale, cârnați, jumeri, cozonac, portocale. De unde? Cu turtele și cartofii de la tanti Florica avem mâncare pe o săptămână. Mama! Scoală-te, de unde sunt aceste daruri minunate?, spuse el dintr-un suflet.

– Sănducu, nu știu, cred că am dormit toată ziua, mi-a fost tare frig.

   Lângă masă era o cutie frumos împachetată, iar băiatul, bucuros, deschide cutia cu grijă să nu distrugă ambalajul colorat, scoțând la iveală două perechi de șosete de lână, o pereche de cizme de gumă pe măsura lui, pantaloni groși de fâș și un cojocel care-i vine de minune.

  Sănducu începe să plângă, sunt lacrimi de fericire, o ia în brațe pe mama lui și se bucură împreună de  Ajunul Crăciunului.

– Mama, Moș Crăciun există!

Tanti Florica privește pe geamul aburit tabloul iubirii, lacrimile-i încălzesc obrajii îmbujorați.

– Da Sănducu, Moș Crăciun există în fiecare din noi, Crăciun fericit!

Sursa foto: Pinterest-Mpora

Bunica, zânuța și îngerașii.

    Afară ninge, suflă vântul, iarna deja și-a intrat în  drepturi. Îmi place atmosfera de afară, dar și din căsuța-mi caldă, parfumată și împodobită de sărbătoare. Acum e acum, dar trecutul e încărcat de amintiri dintr-o iarnă de poveste: cu zăpezi cât casa, soba duduind, nepoatele și bunicii lângă soba fierbinte. Vocea melodioasă a bunicii răsuna în liniștea făcută de ochii sclipitori ale micuțelor. Bunica – plecată acum pe cea mai strălucitoare stea, recita poeziile învățate la puțina școală pe care a făcut-o, dar a urmat cu sfințenie școala vieții, din care a ieșit premiantă: trei vlăstari ce-au iubit-o dumnezeiește.

   Bunica recită poezii îngerilor și cu toții râd. Îngerii o înconjoară cu iubirea lor, ascultând versurile și poveștile despre cele trei zâne și un prinț, ale bătrânei cu chip de sfântă. Nici un sunet, nici un râset de cristal nu o întrerupe pe minunata bunicuță, vocea-i melodioasă e balsam, e mângâiere pentru îngerii triști și îndurerați – au văzut plângând o zână a bunicii.

  • Bunico, zânuța plânge… și plânge cu jale, spune îngerașul cu lacrimi în ochi.
  • Plânge de dor, îngerașă frumoasă.. Îi este dor de povești spuse de bunica, de zâmbetul și vocea ei.
  • Bunico, dar nu știe zânuța că tu ești cu noi?
  • Știe, dar tot îi este dor.
  • Și plânge, iar eu nu pot să nu plâng cu ea, spune tuturor îngerul cu ochii în lacrimi.
  • Plânge și bunica, draga mea, îi răspunde bătrâna blând.

Îngerașul fuge în brațele bunicii. Se alintă, iar iubirea îi oprește lacrimile.

  • Bunicuța mea iubită, nu o putem ajuta pe zânuță? Întreabă un alt îngeraș emoționat.
  • Nu știu, dragul meu.
  • O putem ajuta, spune un al treilea îngeraș cu ochii senini.
  • Bunico, spune-ne povestea zânuței, te rugăm!

Bunica, cu zâmbet trist și lacrimi în ochi, spune doar pentru ea: mi-e așa dor de zânuțele mele, dar de zânuța Lăuruș mi-e și mai dor… Și-a șters lacrimile și-a adunat în jurul ei îngerași – cu toții o iubeau atât de mult!

  • Bunico, sunt atât de fericit că ești aici cu noi, spune stâlcit un îngeraș
  • Și eu sunt fericită, dar mi-am lăsat familia în lacrimi și durere.
  • Bunico, de ce vin oamenii în cer? Am auzit că mor, dar cum să moară, dacă ajung la noi?
  • Nu moare nimeni, dragul bunicii, dar fizic nu mai suntem lângă cei pe care-i iubim. Trăim veșnic aici.

Hai să vă spun povestea zânuței mele, vreți? Fiți atenți.

Toți erau atenți, cu ochii mari și zâmbet cald. Bunica povestea, iar un alt îngeraș mi-a șoptit povestea pentru voi.

   Zânuța e tristă. E tristă că e singură, că nu are pe nimeni alături care să o iubească. Și-a dorit și ea să fie alintată, protejată. Crede că va rămâne singură mereu pentru că s-a născut cu un defect fizic.  Cu toate astea, zânuța visează să aibă soț, copii și căsuța lor. Visează la ziua în care va deveni soție și își va ține în brațe copiii.

   Îngerașul mi-a transmis și ultimul gând al bunicii înainte să se încheie povestea: dorința zânuței se va îndeplini. Mi-a spus și despre veselia îngerașilor și dorința lor de a fi de ajutor zânuței.

Bunica spune încă povești, îngerii se joacă, iar zânuța din poveste crede total în dorința ei. Câtă fericire vor trăi împreună: zânuța, bunica, îngerașii și toți cei care o iubesc!

by -
8

A fost odată...Poveşti adevărate

Poveşti despre abuzuri în familie

   Pentru că ambele rubrici: ”Colţul misoginului” şi ,,Colţii misandrei” au dezbătut subiectul, de altfel spinos, al agresivităţii în familie am să vă spun două poveşti adevărate, întâmplate acum foarte mulţi ani.

  Locuiam şi lucrăm în B., aveam o colegă de serviciu Maria, care avea un soţ beţiv şi agresiv. Avea un copil destul de mic şi un altul pe drum. El era subofiţer şi încerca să introducă cătania şi în familie, dar ciudat, devenea agresiv numai când era băut. I-am spus de multe ori să riposteze, sau să divorţeze, dar cred că se temea. Odată când era necăjită i-am spus povestea unei alte colege cu care lucrasem când locuisem la S.

   Vali era o mâna de femeie, harnică foc, lucra, avea grijă de casă, de cei doi copii şi de soţ. A fost un bărbat frumos, înalt ca bradul cum se zice, un om bun şi un soţ ca lumea. Dar a intrat într-o gaşcă de idioţi şi azi o bere, mâine mai multe, a început să vină pe două cărări, de aici şi până la prima palmă n-a mai fost mult. Vali plângea şi era disperată, e drept că erau şi ideile educaţiei rigide pe care o primise, dar îl şi iubea. Într-o discuţie, comentând ce ne povestise, i-am zis că ar trebui să riposteze, dar el era de două ori cât ea.

  Şi totuşi într-o seară când el a venit foarte băut ,prietenii l-au lăsat la poartă, iarnă, frig, i-a fost milă de el să nu îngheţe. Numai ea ştie cum a reuşit să-l ducă în casă şi să-l prăvălească pe pat. Când a văzut “ditai matahala” zăcând neputincioasă (era prea băut şi să vorbească) au apucat-o nervii şi fără să mai stea pe gânduri a luat sucitoarea (chiar pregătea ceva dulce ) şi i-a altoit vreo două pe spinare. Dimineaţă el s-a trezit ursuz, plângându-se de dureri de spate. Vali i-a zis supărată: ”Cine ştie pe unde ai căzut că eu te-am cărat de la poartă!”.

   Povestea s-a repetat de vreo două ori, Vali căpătând tot mai mult curaj. Dar într-o seară, el doar s-a prefăcut că e beat şi când ea a vrut să-i tragă una a prins sucitoarea şi s-a uitat la ea mirat. Pe moment Vali a amuţit, dar apoi zăgazul s-a rupt, i-a spus plângând ce fel de om a devenit, ce s-a ales din căsnicia lor frumoasă, că şi copiii se tem de el şi fug în camera lor când aud că vine şi că dacă nu-şi revine, ea ori ajunge să-l omoare ori pleacă cu copii cu tot. Nu-i venea parcă să creadă, i-a strigat pe copii, ei au venit speriaţi şi nici nu se uitau la el, doar în pământ de frică.

  Cred că de fapt atunci a realizat el ce-i făcea familiei lui. Au trecut vreo două zile liniştite, a venit acasă şi i-a spus la Vali că a rupt-o cu gaşca şi o roagă să-l ajute să refacă familia. Încet lucrurile au intrat în normal şi acum sunt ok. El mai râde câteodată când fac copiii boacăne şi le spune: ”Ai grijă copile că te face maică-ta zob.!”

  Maria m-a ascultat cu atenţie, dar mi-a zis că ea totuşi nu ar avea curaj deşi soţul ei era un slăbănog. Şi totuşi viaţă asta e surprinzătoare…

   Într-o seară Maria matura prin casă, el a venit cu chef de harţă, s-a certat cu ea şi a lovit-o, dar marea lui greşeală a fost că a lovit şi fetiţa care plângea speriată. În momentul acela Maria a văzut ”negru în faţă ochilor”, avea pe masă o scrumieră de ceramică grea şi fără să mai gândească i-a aruncat-o cu furie în cap. Din pur noroc i-a spart doar nasul, dar la vederea sângelui el s-a speriat şi s-a potolit.

   Maria a prins curaj şi a două zi când a venit din nou cu chef de harţă n-a mai aşteptat, a pus mâna pe matură şi l-a altoit cu sete pentru toate palmele primite. Din momentul când a fost conştient că ea are curaj să riposteze n-a mai lovit-o, s-a mulţumit doar să vină acasă şi să bombăne. Până la urmă băutura şi anturajul şi-au spus cuvântul şi Maria, sătulă de certuri, şi-a luat copiii şi l-a părăsit.

  Deci se poate şi aşa. De regulă bătăuşii nu se aşteaptă la ripostă şi când o primesc îşi reevaluează şansele.
E adevărat că foarte rar se întâmplă ca în cazul lui Vali, de cele mai multe ori oamenii nu se pot schimba şi nu renunţă la vicii, fie pentru că nu pot, fie că nu vor.
Şi atunci soluţia e clară, la prima palmă, alegi să pleci, pentru că unele lupte sunt pierdute din start.
Dar poţi foarte bine să trăieşti şi să-ţi creşti copiii singură, în linişte.

by -
14

A fost odată...Poveşti adevărate

Prima dragoste: poveste cu Dia şi Ştef

PRIMA DRAGOSTE

   Dia a fost întotdeauna o tipă băieţoasă, era prietenă cu toţi băieţii din clasa ei (şi din blocul ei), râdea cu ei, le făcea ”lipeala” cu câte o tipă care le plăcea, într-un cuvânt era una de-a lor.

   Victor, cel mai curtat băiat din clasă, încercase la un moment dat o altă apropiere de ea, dar Dia i-a retezat-o: ”De ce să stricăm ce avem? Azi “love story” mâine ne certăm şi s-a dus o prietenie frumoasă. Şi recunoaşte e mai mult orgoliu masculin. Lovit în orgoliu, dar şi înciudat de cât de bine îl cunoaşte, Victor i-a spus: ”Abia aşteptăm, noi gaşca, să vedem cum va fi când te vei îndrăgosti!”

   Dia avea doi prieteni foarte, foarte buni: pe May, pe care o ştia încă de la grădiniţă şi pe Victor. Colegele de clasă nu-i căutau compania, pentru că ea nu lauda fără rost şi nu avea răbdare să discute numai despre ţinute, bijuterii, coafuri şi băieţi. O căutau doar când voiau să între în graţiile vreunui tip şi Dia îl cunoştea, dar ea le era loială prietenilor ei. Mă gândeam că povestea poate vi se va părea desuetă şi copilăroasă, dar nu uitaţi că se petrecea acum mai bine de patruzeci de ani, alte idei, concepţii, moduri de-a trăi.

   Dia citea foarte multe cărţi, mult înaintea vârstei ei, era mult mai matură (în gândire) decât cei paisprezece ani pe care-i avea. La finalul clasei a -8-a au avut un banchet la şcoală şi le-au cântat două orchestre, una de colegi de-a lor ,una de tineri militari (un aranjament al unui tată). Dia trata cu ironie conceptul de “dragoste la prima vedere” (“coup de foudre”) şi totuşi când l-a văzut pe chitaristul şi solistul, în acelaşi timp, al celeilalte orchestre a simţit pentru prima dată că nu mai are aer. Vă puteţi da seama: un soldat tuns chilug, dar cu nişte ochi căprui imenşi şi un zâmbet care a topit-o. Dar vechile mentalităţi, educaţia, erau altele decât acum, mult mai rigide, nici nu se punea problema îndrăznelii şi atunci rămânea întrebarea: ”Cum să fac?” Dar când fetele vor ceva sunt inventive şi băieţii-prietenii ei au făcut tot ce depindea de ei, le-au făcut cunoştinţă, curioşi de altfel ce va urma.

   La început au fost câteva vorbe schimbate şi vreo două dansuri. Apoi, în timp, întâlniri întâmplătoare, din partea lui, pentru că ştiţi ce poate face o fată (din orice vremuri) când vrea ceva cu orice prêţ. În scurt timp au devenit prieteni, discutau cu orele la telefon cu multă încredere, mai făceau câte o plimbare.

  Apoi probabil cuiva ”acolo sus” i s-a făcut ”milă” de Dia şi Ştef i-a mărturisit că o iubeşte. A urmat un an minunat, plimbări, întâlniri, sărutări furate, dansuri şi chiar excursii cu părinţii Diei (erau alte vremuri şi între ei o diferenţa de cinci ani, deşi ea era deja la liceu). Dia nu avea probleme cu părinţii (erau foarte moderni în gândire pentru acele timpuri )la şcoală învaţa la fel de bine, era acelaşi copil bun, doar îndrăgostit. Ştef învaţa şi el din nou pentru admiterea la facultate. Ar fi absurd să spunem că nu erau şi mici gelozii, orgolii neîmpăcate, sau certuri care treceau imediat.
Erau tineri, frumoşi, fericiţi şi visau la un viitor împreună.

  Dar a venit trăsnetul…Ştef s-a îmbolnăvit, la început părea ceva uşor, apoi a venit vestea groaznică, o boală incurabilă. Fratele lui, Mihai, un cunoscut asistent medical (mai apoi un foarte bun medic) avea mulţi prieteni medici. Unul dintre ei venit de la o specializare din Franţa, a încercat imposibilul operând, dar boala a recidivat. Dia a aflat deodată cu Mihai durerosul diagnostic, citind buletinul de analiză când el nu era atent. A leşinat, a plâns, dar apoi împreună au hotărât să fie doar ei cei care ştiau, în nici un caz să nu afle Ştef.

  A urmat o perioadă lungă de spitalizare, cu pauze în care parcă apărea speranţa, cu noi recăderi şi operaţii. Dia mergea la şcoală, învaţa că un robot (nu voia să spună nimănui) doar May şi Victor ştiau adevărul şi încercau s-o ajute. Când termina cursurile îi dădea geanta lui May să i-o ducă acasă şi ea mergea la spital (îi rezolvase Mihai un bilet permanent). Stătea cu Ştef, vorbeau, râdeau, povesteau, visau, lacrimile erau pentru acasă. Părinţii ei au înţeles şi au încercat s-o ajute pe cât posibil, în acelaşi timp avertizând-o să nu-şi facă speranţe.

   A urmat revelionul (ultimul împreună), Ştef era acasă învoit, Dia a stat toată noaptea cu el vorbind şi privind la televizor. Apoi a urmat o nouă internare- o operaţie, şi chiar de ziua îndrăgostiţilor (sărbătorită acum şi la noi în 14 febr) Ştef a plecat spre alte stele. Pe Dia, Mihai n-a lăsat-o să-l vadă în acea ultima după-amiază, era prea dureros şi pentru el, Ştef intrase în comă. I-a spus doar că trebuie să-l ţină minte aşa, viu, cum îl ştia şi ca înainte de-a deveni inconştient. Ştef îi spusese că vrea să-i cumpere Diei un inel de logodnă (urmau să sărbătorească doi ani de prietenie).

   Dia n-a plâns la înmormântare, i se părea că visează, că omul din sicriu nu poate fi Ştef al ei (boala şi suferinţă îmbătrânesc, doar că ea văzându-l zilnic nu a prea conştientizat asta), apoi a clacat, a plâns vreo două zile, şi a revenit la şcoală. S-a îngropat efectiv în muncă, lecţii, citit, lucru la revista liceului, apoi o tabăra de creaţie, ceea ce a ajutat-o să-şi revină cât de cât. Se întâlnea des cu părinţii şi fraţii lui Ştef, mergea la cimitir, şi toţi îi spuneau acelaşi lucru: ”Trebuie să-ţi continui viaţa! Ştef asta ar fi vrut!” Sora lui mai mare i-a mai dat un sfat preţios: ”Niciodată să nu compari trecutul cu prezentul, mai ales dacă ai probleme, întotdeauna trecutul va câştiga în faţă prezentului.”

   Habar n-avea ea ce important era sfatul ei, dar cum viaţa nu este roză, Dia a avut de nenumărate ori momente când clar trecutul era de mii de ori mai frumos decât prezentul, dar asta e altă poveste.
Şi totuşi n-a regretat niciodată, chiar dacă a fost atât de scurtă, frumoasa ei poveste de iubire.

by -
14

A fost odată...Povesti adevărate

Povestea lui Jani (Janos)

   Povestea Rodicăi cu muzicanţii mi-a amintit de o poveste frumoasăuşor amuzantăauzită cu mulţimulţi ani în urmă chiar de la protagonist.

   Pe vremea aceea la restaurantele cu muzică, orchestra era în general formată din ţigani lăutariLa unul din cele mai mari restaurante cântase şi Jani mulţi ani, apoi pensionar fiindcânta la nunţi, botezuri, sau chiar acasă la cineva la câte un chef. Şefii de restaurante, care îl cunoşteauîl trimiteau la zilele de naştere ale prietenilor, ca un fel de cadou. Pe vremea aceea oamenii preferau chefurile făcute acasă (mai ales şefii de restaurante), chefuri cu 20-30 de invitaţi.

   Jani venea îmbrăcat întotdeauna la costum, cu vioara şi cântaCânta orice gen de muzică, dar interpreta dumnezeieşte Balada” lui Ciprian Porumbescu. Era un tip destul de sobru, bea rar un pahar de vinvorbea puţin, dar cântaTotuşi cu mine şi cu soţia unui coleg de-al soţului meu vorbea mai mult, poate pentru putea vorbi cu noi şi ungureştesau poate ne simţea mai prietenoase. Ne-am întâlnit întâmplător la o cofetărie, unde aşteptam cu prietena mea mergem luăm copiii de la şcoalăîşi aştepta şi el nepoatele, şi la o cafea ne-a povestit câte ceva din viaţa lui. Şi pentru merităiată povestea lui Jani aşa cum a spus-o el.

 “Eram tânărîncrezător în mine şi îndrăgostit de-o tânăra (ţigancă ca şi mine) Mari.
Ne-am căsătorit şi au apărut la foc automat şase fetiţe. Credeam suntem fericiţiMari se ocupa de casă şi de fete, eu alergam pe la cântări fac un ban, noroc la ţigani chefurile se ţin în cursul săptămânii, iar sâmbătă şi duminică cântăm ori la restaurant ori la nunţi de români (eram o formaţie mare şi cu acordul şefilor ne împărţeam putem face toţi un ban în plus). Când puteam o ajutam pe Mari cu fetele, dar viaţa avea socotelile ei. Când fata mai mare a împlinit nouă ani şi cea mică trei, am venit de la o nuntă şi am găsit fetele singure acasă şi un bilet pe masă: săturat, plec,  ce ştii ai o viaţă frumoasă! Mari”.

   Am aflat apoi plecase cu un alt muzicant, mai bogat ca minepărăsinduşi copiii fără remuşcări. Ce puteam fac? Cui plângPărinţii mei muriserăai ei nu voiam -i caut. Aşa m-am înhămat la treaba călcatspălatmâncare, nu voiam ca fetele se simtă prost în faţa colegilor sau la grădiniţă (cămin), seară cântăm fac banicea mare având grijă de celelalte.

  A trecut aşa aproape un anÎntr-o duminică am mers la o nuntă la ţarăla U., iarnăzăpadă, frig de crăpau pietrele. Am terminat de cântat şi m-am grăbit la gară  prind trenul, trebuia să pregătesc fetele de şcoală. Gazdele mi-au pregătit o plasă cu mâncareprăjituri şi o sticlă de palincă. Am ajuns în garămi-am luat bilet şi pe peron am văzut o fată tânăra (româncă) cu un copil înfofolit în braţevânătă de frig, lacrimile îi îngheţaseră pe faţă. M-am apropiat de ea şi i-am oferit un gât de ţuică se încălzească. S-a speriat şi a fugit către capătul peronului. Nu ştiu ce m-a apucat, nu m-am legat în viaţa mea de o femeie, dar m-am dus după ea şi i-am explicat vreau doar s-o ajut.

   Am urcat în acelaşi tren şi până în B.M. am tot vorbit. Mi-a povestit făcuse un copil din flori”, iubitul ei o părăsisepărinţii au alungat-o pentru n-a vrut lase copilul la orfelinat, dar ea n-a putut: e al meu băieţelul.  Spunea merge la oraş vadă dacă o primeşte mătuşa ei, dacă nu, va vedea ea ce va face. Eu i-am spus povestea meaminţind doar în privinţa copiilor, nici acum nu ştiu de ce, am spus am trei fetiţe, cred totuşi în ideea nu o sperii. Când am ajuns în B.M. i-am spus stau aproape de gară şi fiind devreme am chemat-o la mine se încălzească şi ea şi copilul. Liniştită de existenţa copiilor, Lena a acceptat.  daţi seama ce figură a făcut văzând şase fete nu trei (peste ani când am văzut filmul ne-am amintit faza şi am râs), mi-a spus nu ştia dacă plece sau stea.

  Dar eu m-am apucat hrănesc fetele le calc uniformele. Lena s-a uitat la mineşi-a pus copilul doarmă şi a venit firesc ajute, sporovăind între timp cu fetele ca şi cum le-ar fi ştiut de-o viaţă. Am dus fetele la şcoală şi la grădiniţălăsând-o pe Lena se odihnească cu copilul. Când m-am întors am stat amândoi mult de vorbă la o cafea şi ne-am hotărât încercăm să fim împreună o familie. Aşa n-a mai plecat nicăierişi deşi la început pentru cele două fete mai mari era Lena, după o lună era pentru toată lumea-mama. După câteva luni ne-am căsătorit, am trecut băiatul pe numele meu, şi am devenit o familie. Am mai avut împreună încă patru copii, deci în total unsprezece, am avut şi greutăţi, dar ne-am îndrăgostit unul de altul, ne-am respectat reciproc, am lucrat amândoi şi când oamenii trag la aceeaşi căruţă lucrurile merg bine.

  Acum suntem la pensie, Lena face mâncare şi prăjituri pentru copii şi nepoţi, eu duc fetele la şcoala de muzică.

<Şi copiii ce fac acum?> am întrebat curioasă.

    Din unsprezece copii doi au urmat şcoli tehnice (postliceale), ceilalţi nouă au urmat o facultate. Am doctori, ingineri, profesori şi un băiat director al filarmonicii din C. El cântă la vioara şi dirijeazănora la pian, acum au venit din turneu.Toţi au copii, doar două fete mai stau în B.M., fetele lor sunt la şcoala de artă la vioara daţi seama ce-i la noi când ne adunăm toţi? Dar suntem fericiţi!

<Şi mama fetelor?N-a mai apărut?>

   Ba dacând cea mare avea cincisprezece ani a venit le caute şi le spună e mama lor. Lena a invitat-o în casă, i-a făcut o cafea, dar Beti (deşi doar ea singură a recunoscut-o) a anunţat-o clar ea are o singură mama, pe Lena, şi nu le mai caute niciodatăAşa a plecat şi nu s-a mai întors.

  Am fost un om fericit, Lena n-a făcut niciodată nicio diferenţa între copii, vorba aia când m-a luat m-a luat cu tot cu feteaşa cum am luat-o şi eu cu tot cu băiat. Pentru noi, toţi au fost şi sunt copiii noştri.”

  V-am spus povestea lui Jani pentru mi se pare o minunată pildă de dragoste, respect, dăruire şi familie, o pildă de viaţă.

A fost odată..Poveşti adevărate

Teroare la priveghi-Anii`50, poveste adevărată.

   În articolul trecut, vă vorbeam de unchiul tatălui meu, care venea din Oltenia cu tot felul de povești. Prinzând gustul, îl tot băteam la cap să-mi spună povești de groază petrecute în sat. Unele erau adevărate, trăite pe propria piele, altele inventate chiar de el, pentru că tot îl înnebuneam cu „cererile” de povești… O să vă mai împărtășesc câteva:

 Chip de diavol: câine sau hârtie?

   O poveste trăită de celălalt unchi, fratele celui care povestește. Se întorcea într-o noapte de la un bal. Era vremea balurilor, nu ca acum, a cluburilor. Întorcându-se, pe uliță era întuneric, când vede un câine alb urmărindu-l. Peste puțin timp, nu mai vede câinele, ci un rotocol de hârtie. Atunci îl fulgeră un gând: dacă este diavolul? Nu știu unde auzise el că diavolul își schimbă înfățișarea. A fugit cât l-au ținut picioarele, dar până la urmă a dispărut și rotocolul de hârtie.

  Auzind povestea, ni se pare prostuță, cum să crezi că un simplu cățel sau un rotocol de hârtie ascunde un diavol? Însă așa gândim cu mintea de acum, din secolul XXI. Atunci, pe vremuri, străzile nu erau luminate, poveștile cu fantome și duhuri se auzeau peste tot, nu exista informarea de acum, nu exista Internetul. În plus, să luăm în considerare vârsta celor ce au trăit întâmplările: mai mici decât mine acum, niște tineri lipsiți de experiență, de abia ieșiți din adolescență.

Teroare la priveghi…Anii `50, poveste adevărată.

   Un priveghi, mortul în coșciug, babele curioase, ca de obicei, pe lângă. Deodată, mortul mișcă un deget. Toate babele au luat-o la fugă afară din casă, îmbulzindu-se spre ușă și chirăind cât le țineau puterile.

Ce s-a întâmplat de fapt: cineva pus pe șotii a legat degetul cadavrului cu o sfoară și la un moment dat a tras de ea.

  Știu, poate părea o glumă proastă și macabră, însă chiar și în ziua de astăzi, aș da orice ca să le văd pe acele femei bârfitoare și curioase, pentru care priveghiul și înmormântarea nu sunt decât evenimente de bârfă și de „studiere” a celor prezenți, fugind speriate, cât le țin picioarele, convinse că mortul se scoală din coșciug și le urmărește.

Copilul din cimitir

   Deja cam secase repertoriul, îmi spusese toate poveștile de groază adevărate, mi le repetase de sute de ori, așa că s-o fi gândit el să vină cu ceva nou. O fi fost din folclor, o fi fost inventată de el, din păcate nu voi ști niciodată, nu mai am pe cine întreba acum….

Cică un copil murise, având probleme cu un picior. Dacă te duceai noaptea prin cimitir la mormântul lui, auzeai de undeva:

– Mă doare picioru’! Mă doare picioru’! Mă doare picioru’!

 Știa el cum să te țină captivat în poveste, inducea tensiunea, vorbea cu o voce egală, iar când erai cu toată atenția acolo, în mijlocul acțiunii, striga „Mă doare picioru’!” și te prindea de picior. La început m-am speriat, am țipat, apoi îl rugam de fiecare dată când venea pe la noi să-mi spună povestea. Îmi plăcea să mă sperii, chiar dacă știind poanta, efectul nu mai era același…

Strigoaica din podul bisericii

   Aceasta este o poveste spusă fiului său, adică unchiului meu. De fapt, de la el am aflat-o, după moartea tatălui său și chiar m-am mirat că am ratat-o, mie nu mi-o spusese. Este inventată, desigur, probabil unchiul meu, pe când era copil, se ținea de capul lui la fel ca mine pentru a-i spune povești de groază și bietului om îi sărăcise repertoriul, așa că a început să inventeze. Îi spusese că în podul bisericii exista o „strigoaică” care ieșea noaptea de acolo și speria credincioșii.

Sau știu și eu, n-am fost niciodată noaptea în biserica din sat, așa că nu pot jura că nu umbla pe acolo vreo strigoaică…

 

 

A fost odată...Poveşti adevarate

Muzicanții din Berești-poveste-legendă despre care se mai vorbeşte şi astăzi

   Noaptea apăsa încă peste mica așezare, lăsându-și întunericul ca o pătură grea, peste căsuțele mici și bine îngrijite, peste curțile mari și peste pomii grei de atâtea roade bogate. Pe vremea aceea – spun oamenii din Berești – Dumnezeu era mult mai îngăduitor și mai darnic, iernile erau lungi și învăluite-n mantia imaculată a zăpezii, primăverile erau pline de farmecul culorilor, verile purtau haina subțire și lejeră a razelor de soare, iar toamnele erau bogate. Așa era și toamna aceea… bogată în mere, pere, prune…

  Și în noaptea aceea de toamnă, doi muzicanți celebri în zonă, se întorceau de la o nuntă unde au veselit toți nuntașii cu acordurile atât de iscusite ale viorilor lor. Nu era cale lungă din satul vecin până acasă și nici pericole mari nu erau pe atunci… numai pe pod, majoritatea sătenilor se temeau să treacă noaptea, de frica celui rău care – își aduc aminte sătenii – obișnuia să sălășluiască adesea pe acolo. Iată de ce, noaptea, în acele vremuri, oamenilor le era teamă să treacă pe pod. Dar muzicanţii noștri, deși noaptea încă mai stăruia, au pășit pe pod, gândind că, dacă sunt doi, nu li se poate întâmpla nimic. Și au mers, au mers… dar podul părea să nu mai aibă capăt, iar cei doi se tot întrebau ce se întâmplă. Pe timp de ziuă, obișnuiau să treacă pe acolo chiar și de două ori pe zi. Acum însă…, iată, podul nu se mai termina. Obosiți de atâta mers, cei doi muzicanți s-au așezat, sprijinindu-se de parapetul podului.

Deodată, un tânăr chipeș le-a apărut în față, ca din senin. Era îmbrăcat frumos, ca un mire.

-Sunteți muzicanți? a întrebat el aplecându-se către cei doi.

-Da, au răspuns muzicanții cu frică.

-Vă plătesc să-mi cântați la nuntă. Iată, eu sunt mire, iar mireasa mă așteaptă. Nu avem muzicanți. Vă plătesc oricât!

-Nu putem, suntem obosiți, acum venim de la o nuntă unde am cântat, au răspuns cu frică cei doi.

   Ei, când a auzit acestea, flăcăul a scos din buzunare bani atât de mulți, încât cei doi au cedat și l-au urmat. Și n-au mers mult, dar cei doi muzicieni nu și-au amintit niciodată nimic din ce au văzut pe drum. Au ajuns dintr-o dată într-o mulțime de oameni frumos îmbrăcați, dar străini. Nu cunoșteau pe nimeni. Cum era posibil ca acei oameni atât de mulți, să fie acolo, iar muzicienii să nu cunoască pe nimeni?! Ei… și au cântat, au cântat… până li s-au rupt strunele viorilor. În timp ce cântau, nuntașii îi tot acopereau cu bani. Aveau atâția bani, încât n-ar mai fi trebuit să muncească nici a șaptea generație de neamuri. Și după ce li s-au rupt strunele viorilor, dintr-o dată fețele nuntașilor au început să se schimonosească, iar banii… nu doar cei primiți atunci, ci și cei pe care îi primiseră de la nunta din satul vecin, se prefăcură în praf… iar cei doi muzicieni, năuciți de cap, au rămas atât de înspăimântați, încât abia au mai găsit drumul spre casă.

  Abia la câteva luni după aceea au reușit să povestească celorlalți ce li s-a întâmplat pe pod, iar oamenii de atunci erau siguri că acolo, la lăsarea nopții, umbla cel rău să năucească mințile și sufletele oamenilor. Pe vremea aceea, oamenii erau buni și cel rău se ascundea pe sub poduri ca să-i ademenească.

  Mulți ani au mai trecut de atunci. Despre cei doi muzicieni se mai vorbește și astăzi. Vremurile s-au schimbat, însă există o urmă de teamă și astăzi… mai ales când vine vorba de poduri trecute noaptea.

Nu m-aș fi obosit să vă scriu această poveste dacă ea ar fi fost ficțiune, dar e o poveste adevărată… iar muzicanții cărora li s-a întâmplat sunt străbunicii mei.

A fost odată...Poveşti adevărate

Poveşti stranii şi adevărate-Șoimana de pe uliță

   Până acum, colega mea, Arci, v-a încântat (sau înfricoșat) cu povești din Ardeal. Vă propun să coborâm puțin pe hartă, eu vă voi spune povești din Oltenia. Pentru asta va trebui să mă întorc în timp în copilărie, pe vremea când unchiul tatălui meu venea la București și-mi spunea tot felul de povești: unele inventate, altele trăite pe propria piele… Ceva era cert: când venea unchiul pe la noi (de obicei înainte de Crăciun), mă culcam târziu. Îl înnebuneam, bietul om, cerându-i să-mi spună povești cu șoimane și „strafii”.

   „Șoimană”, adică fantomă pe oltenește. Șoimanele sunt, de fapt, iele, femei pe care dacă le vezi în anumite nopți îți pierzi mințile, conform credinței populare. Prin extincție, șoimanele au devenit fantome, duhuri rele. „Strafii”… pentru că așa spunea acest unchi. Nu-l auzeai să spună „stafie”, ci „strafie”.

  Săracul de el, îmi spusese toate poveștile din tinerețea lui, trăite de el sau auzite de la alții și pentru că îi ceream povești cu șoimane pe bandă rulantă, le repeta, începea să inventeze, câte și mai câte nu spunea… Atât îi trebuia, să nu-mi spună povești de groază, ce, îl lăsam să doarmă? Și el cu greu rezista rugăminților mele… Na, că am auzit de atâtea ori poveștile, iar acum nu știu să le redau așa de frumos cum o făcea el. Dar hai să încerc:

Șoimana de pe uliță

   Este o poveste adevărată din tinerețea lui. Flăcău fiind, se întorcea de la un chef cu un prieten. Era o noapte fără lună, ulițele nu erau luminate ca acum, mergeau ei spre casă, când o văd: o apariție, o femeie înaltă de vreo 3 metri, îmbrăcată toată în negru. Unchiul a văzut-o primul, dar știa că nu e bine să vorbească (conform credinței populare, dacă vezi o fantomă, nu ai voie să vorbești, pentru că fantoma îți va lua glasul, deci vei rămâne mut pentru toată viața). Așa că i-a făcut un semn prietenului său, arătându-i șoimana din gesturi. Până la urmă, nu mai țin minte ce s-a întâmplat, cred că „șoimana” a plecat de una singură. Dacă femeia în negru era chiar o șoimană sau rodul cantității considerabile de vin băute de cei doi, nu se va ști niciodată.

Spiritism

   O întâmplare trăită de el. În sat, o cucoană făcea spiritism. Spunea că poate să intre în contact cu spiritele celor morți. Se strânseseră mai mulți la una dintre ședințe, printre care și unchiul meu. Erau cu toții curioși, aveau de a face cu o noutate. Unchiul întotdeauna a fost sceptic, deși îmi spunea o grămadă de povești de groază, nu credea în ele, ci le considera un motiv de amuzament, găsind pentru orice o explicație logică. „Fugi, bă, d-aci!” era vorba lui atunci când cineva lua în serios ceva supranatural. Parcă-l și văd…

Așa că s-a dus la acea ședință de spiritism, hotărât să găsească nod în papură. Stăteau cu toții în jurul unei mese rotunde, iar când femeia a luat legătura cu spiritele, masa a început să se miște. Cu toții erau terifiați, numai unchiul meu a observat că femeia mișca masa cu genunchiul.

– De ce miști masa, cucoană?! a exclamat unchiul, prinzând-o de picior.

Cred că femeia s-a speriat mai tare decât ceilalți de spirite, pentru că nu se aștepta, știindu-i pe toți cuprinși de spectacolul ei. Cert e că participanții au avut ce povesti acasă, din moment ce întâmplarea a supraviețuit atâtor decenii.

Șoimanele și fântâna

   Tot o poveste din tinerețea lui, dar nu trăită pe propria piele, ci auzită. Se spune că acolo în sat, mai mulți bărbați văzuseră în noaptea de Sânziene (când se spune că ielele umblă și că trebuie să te ferești să le vezi), mai multe femei ce semănau cu temutele iele. Bărbații ar fi fugit de ele până la o fântână, dar la fel, nu mai țin minte (de fapt, nimeni nu prea știe, este o poveste foarte veche și nu cred că mai trăiește cineva dintre cei care au trăit-o) cum au scăpat de ele.

VA URMA

A fost odată...Poveşti adevărate

Întâmplări stranii, dar adevărate

    Cu siguranță nu m-aș fi obosit să scriu aceste rânduri, dacă n-aș fi avut ceva real să vă povestesc. Am văzut că Arci a deschis calea către aceste mărturisiri și mi-am adus aminte de o întâmplare trăită de către tatăl meu. Când era foarte tânăr, avea de traversat o pădure (foarte deasă pe atunci) ca să ajungă la serviciu. Odată, pe când era schimbul trei, s-a pornit spre muncă… În unele seri mergeau mai mulți tineri, dar în seara aceea era doar el și un prieten de-al său. Întunericul nu se lăsase încă.

    După ce au intrat în pădure, au întâlnit, la un moment dat, un alt tânăr, George. Acesta le-a spus că locuiește într-un sat vecin și că merge și el la serviciu, tot în oraș. Și au intrat în vorbă, au discutat despre una, despre alta… au spus multe glume (tata era un om foarte vesel și glumeț), iar într-un final au ajuns în oraș, iar la poarta fabricii, în mulțimea de muncitori, George și-a pierdut urma.

  Toată săptămâna aceea, tata și prietenul lui au fost schimbul trei, dar nu l-au mai întâlnit pe George. La vreo două luni după aceea, tata a avut treabă în satul de unde spunea George că este. Acolo, stând de vorbă cu un sătean, l-a întrebat dacă nu cunoaște un tânăr pe nume George care face naveta în oraș. Omul acela s-a mirat și i-a spus că da, este un băiat George care făcea naveta în oraș, dar se spânzurase în pădure… cu un an în urmă. Tata a rămas împietrit și l-a rugat pe omul acela să-i facă rost neapărat de o poză de-a lui George. Era același tânăr cu care traversase pădurea.

Mai târziu, tata a aflat că nu era singurul care purtase conversații cu George, ci mai erau și alții care pățiseră la fel.

    O altă întâmplare stranie mi s-a întâmplat chiar mie când aveam 20 de ani. Eram acasă împreună cu fratele meu, iar mama era plecată la o vecină. Era iarnă și se întuneca repede, iar noi ne întrebam de ce nu mai vine. La un moment dat, am auzit foarte clar, cum se deschide ușa, pașii cuiva care intra și cum s-a închis ușa, apoi pașii venind spre noi și o briză rece și puternică. Am înlemnit amândoi de frică și am realizat că ușa nu se deschisese deloc. În seara aceea, am povestit tuturor ce ni s-a întâmplat, iar mai târziu, cineva a sunat-o pe mama și i-a spus că murise bunica. A fost doar una din straniile întâmplări pe care le-am trăit.

by -
11

Vrăji, ghicit, premoniţii-partea a 2-a

   Am să vă mai povestesc două întâmplări pe care le-am trăit tot din seria ”de ce nu-mi place genul fantasy”. Cel mai groaznic lucru era, pentru mine, când trebuia să merg la o înmormântare. Nu mă apropiam de sicriu, stăteam cât mai departe posibil şi participam numai dacă nu aveam de ales, zicea cineva că te schimbi cu vârsta…Dar eu pot să vă spun că nu e adevărat (cel puţin la mine), am rămas cu aceeaşi fobie din tinereţe. Îmi amintesc că prima dată când a fost ceva de genul “trebuie să mergem” am strâns-o de mâna pe mama săraca, până ce s-a învineţit (aveam cam 15 ani). Din păcate viaţa asta are ciudăţeniile ei.

   În anul când urma să împlinesc 17 ani, a murit Ştef, un tânăr foarte special şi important pentru mine. Am fost nevoită oarecum de împrejurări să stau lângă sicriu, să văd cum omul pe care-l ştiam fusese redus la un înveliş îmbătrânit (efectele cancerului). M-am ţinut tare şi am clacat doar după, dar nu asta a fost ciudat. Cu câteva zile înainte de-a muri venise în vizită naşul lui (fratele mamei lui pe care-l iubea foarte mult) şi povesteau  că abia aşteaptă să se facă Ştef bine şi să bântuie amândoi prin munţii Harghitei, cum făceau în vacanţe. Mă durea să-l aud planificând vacanţa, când ştiam ce va urma, dar am intrat în conversaţia lor şi eu. Exact când s-au împlinit şase săptămâni de la moartea lui Ştef a murit şi naşul lui iar pentru mine a fost o noapte de coşmar. Am adormit, dormeam cu sora mea în camera şi m-am trezit brusc în plin coşmar. Părea că eram din nou la înmormântare, filmul parcă se relua la nesfârşit, sicriul, preoţii, obiceiurile, mirosul de flori, lumânări şi tămâie.

   Ştiu că eram trează pentru că mă pişcam de picior (a două zi eram plină de urme), dar eram atât de îngrozită că n-am avut putere să mă mişc sau s-o strig pe sora mea. Dimineaţa m-a găsit albă ca varul, super obosită, şi convinsă că dacă n-am înnebunit atunci voi avea toată viaţa nervii tari.Tot dimineaţă am aflat că murise şi naşul lui Ştef. A fost prima şi ultima noapte în care l-am visat. Cineva, căreia îi povestisem, mi-a spus că fusese ca un fel de adio final, un fel de a-mi spune să nu mai plâng.

   A două întâmplare a fost peste ani la înmormântarea naşului meu de cununie, un var de-al soţului.Trebuia să mergem de la Baia –Mare la Beiuş cu maşina, luna februarie, frig, zăpadă, doi copii mici. Am lăsat copiii la bunica mea şi am mers la priveghi (ţineţi cont că era un loc unde de mic copil mă simţeam ca acasă la mine). Am intrat în cameră, mortul pe catafalc, coroane, lumânări, lume care plângea şi bocea, cum era obiceiul în unele sate din Bihor. Cu greu, dar a trecut şi priveghiul şi a doua zi înmormântarea.

  N-am mai revenit în Beiuş decât peste vreo 4-5 ani. Soţul meu voia să rămânem la naşa să mai povestim, lucru cu care iniţial am fost de acord dar…Trecând pe lângă camera respectivă, în frânturi de  secundă, am revăzut scena de la priveghi, am auzit bocetele, am simţit mirosul de tămâie şi lumânări. Vă daţi seama că m-am răzgândit şi ne-am dus să dormim la bunici. Şi acum ultima dată, când am trecut pe la naşa, n-am intrat mai departe de curte şi bucătăria de vară. Poate că toate au o explicaţie, dar eu n-am găsit-o

by -
10

A fost odata...Poveşti adevărate

A fost odată…vrăji, ghicit, premoniţii

   Nu am fost niciodată fan poveşti fantastice, erau şi pe vremuri tot felul de poveşti în folclorul satelor, care aveau sau nu şi o explicaţie logică. Dar eu am să vă povestesc nişte poveşti reale, cu sau fără logică.

  Mai întâi o amintire (reală) din tinereţea bunicii mele, căreia i-am găsit o explicaţie ştiinţifică. În satul bunicii mele atunci când murea o fată nemăritată, era îmbrăcată în rochie de mireasă şi prietenul ei în haine de mire şi aşa urma sicriul. La un moment dat a murit o fată care era logodită, nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, nu fusese niciodată bolnavă. Dar oamenii s-au pregătit de înmormântare (pe atunci nu se făcea autopsie, decesul îl constata doctorul sau felcerul din sat) După un priveghi se făcea înmormântarea. O duc pe fată la groapă, jale, lacrimi, bocete, închid sicriul şi-l lasă în groapă, dar când să arunce groparii pământul aud nişte bubuituri în capacul sicriului şi strigăte înnăbuşite. Întăriţi psihic de ţuica băută şi râzând unul de altul ca la o glumă bună, groparii deschid sicriul şi biata fată ţâşneşte efectiv afară. Toată lumea a rămas înmărmurită şi şocată. A trecut mult timp până ce oamenii s-au obişnuit cu situaţia şi mai mult până ce ea şi logodnicul ei s-au căsătorit. Mi-am dat seama că a fost vorba de moarte clinică, de fapt după alte câteva evenimente de acest gen s-a luat măsură ca morţii să fie înmormântaţi abia a treia zi şi la morţile suspecte să se facă autopsie. Deci până la urmă era ceva explicabil, dar ce te faci cu lucrurile pe care nu le înţelegi, nu ţi le poţi explică şi totuşi…se întâmplă?!!

   Pe stradă paralelă cu a bunicii mele locuiau două familii, una mai modestă dar harnică, aveau un fecior, pe Gheorghe, un tip care promitea încă din liceu şi care a devenit un tânăr înalt şi frumos. Şi o altă familie care se ocupă de oi şi vindea de acasă brânză şi smântână, la ei mă trimitea şi pe mine bunica. Lena fată lor era de vârsta lui Gheorghe, dar cam urăţica şi răutăcioasă, deşi deşteaptă. Lena îl iubea pe Gheorghe încă din liceu, dar el avea ochi doar pentru Ileana, o colegă a lor, frumoasă foc. Ileana stătea pe strada noastră, era frumoasă, veselă, deşteaptă, dintr-o familie modestă. Eram oarecum prietenă cu ei, deşi eram ceva mai mică, dar aveam un atu eram dintr-un oraş mare. Au terminat liceul, s-au angajat şi când toţi aşteptam nunta celor doi a venit marea surpriză- Gheorghe a luat-o pe Lena, au făcut nuntă mare şi s-au mutat în casa părinţilor ei, unde locuia şi bunica fetii şi lucrurile au mers lin vreo 6-7 ani, timp în care a apărut şi un copil- Andrei.

   Ileana şi-a continuat viaţa, nu s-a măritat, dar a devenit o învăţătoare foarte bună şi culmea, copilul Lenei a ajuns în clasa ei, un copil cuminte dar cam trist şi introvertit care s-a ataşat foarte mult de ea. I-a spus odată că el se joacă doar cu tată când are timp, că mama e mai rece cu el ocupându-se mai mult de tatăl lui. Ileana nu a îndrăznit să abordeze subiectul cu părinţii copilului, nedorind că ei să dea altă interpretare intervenţiei ei şi s-a limitat la a fi apropiată de puşti.

  Şi pentru că v-am făcut cunoştiinţă cu personajele am să vă mai spun doar că bunica mea cu prietenele ei comentau mereu că bătrâna (bunica Lenei) face vrăji, leagă şi dezleagă”Ei hai-le spuneam eu-vorbe de clacă, poveşti!” Dar din nou viaţa râde de părerile noastre….

   Eram în concediu la bunici şi mă anunţă că trebuie să mergem la înmormântare. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, dar Lena s-a îmbolnăvit grav şi în câteva zile a murit. La priveghi lume multă, jale, stăteam în curte cu puştiul şi cu Ileana. Deodată l-am văzut pe Gheorghe că iese, îşi aprinde o ţigară şi se aşază pe pragul bucătăriei de vară. Stăteam de vorbă când Gheorghe se ridică brusc, stinge ţigară şi merge să caute un topor. Am crezut că a înnebunit subit şi cum eram prieteni buni m-am dus după el în magazie încercând să-l ajut. Mi-a povestit foarte calm că în timp ce o veghea pe Lena, ea n-a pomenit niciodată de copil, dar îi tot cerea să promită că nu va dărâma niciodată bucătăria de vară şi mai ales nu va desface pragul de la uşă. Degeaba am încercat să-l liniştesc, a luat toporul şi a spart lemnul de la prag.
Brrr!!! Şi acum mă scutură frigurile când îmi amintesc ce s-a întâmplat!

   Gheorghe a găsit sub prag un ulcior şi deşi bunica Lenei îi striga să-l lase acolo, l-a aruncat nervos în grădină. Dumnezeule…s-a simţit un miros oribil şi au început nişte secvenţe incredibile. Gheorghe s-a scuturat, ca un om trezit dintr-un vis, s-a uitat roată şi ne-a întrebat pe mine şi pe Ileana: ”Ce facem aici?!! Hai să mergem!!” Degeaba am încercat să-i explicăm, l-am dus lângă sicriu, nu ne-a crezut când i-am spus că erau căsătoriţi de 7 ani, nu-şi recunoştea puştiul. A fost chiar horror toată faza. Ileana l-a luat pe cel mic care plângea şi l-a dus la ea acasă. Gheorghe “forţat” oarecum de noi şi de familia lui a asistat la înmormântare impasibil, apoi a plecat acasă la părinţii lui. Era ca un amnezic care nu-şi poate aminti nişte ani de viaţă. A durat ceva timp până ce Gheorghe şi-a revenit, s-a reacomodat şi s-a apropiat de puştiul lui, ajutat şi de Ileana. Nu s-a mai dus niciodată la casa în care locuise atâţia ani nici măcar să ia lucrurile lui sau ale copilului, şi ciudat nici familia Lenei nu i-a mai căutat niciodată nici pe el nici pe Andrei.

  Peste ceva vreme s-a căsătorit cu Ileana, ea l-a adoptat şi pe Andrei şi lucrurile au intrat oarecum în normal. Sigur babele spuneau: ”ai văzut? a făcut vrăji a bătrâna!”
Eu n-am crezut în aşa ceva niciodată, dar n-am găsit nici o explicaţie logică, probabil de aceea m-a şi marcat povestea

   Al doilea eveniment care mi-a dat de gândit a fost o joacă prostească. Mama unei colege ghicea în cafea şi în cărţi. Normal că nu credeam nici eu nici măcar fiica ei, dar ne distrăm. Dar din nou viaţa…La o şuetă, într-o seară mi-a ghicit şi mie în cafea şi apoi în cărţi (eu atunci îmi savurăm prima poveste de dragoste). Aşteptăm nici eu nu ştiu ce, nişte veşti bune, dar…Mi-a spus că voi avea un mare necaz, că peste 2-3 ani mă voi căsători (cu alt băiat), că voi avea doi copii un băiat şi-o fată şi că după 10 ani de căsnicie voi divorţa. Am râs şi eu şi prietena mea, voi n-aţi fi făcut la fel?: ”Ei hai!!! Cum poţi să vezi aşa ceva?!!! Vorbe!!!”

   Dar peste ani când vorbele ei s-au adeverit întocmai mi-am adus aminte cu spaimă de acea zi.
Peste ani, cineva pe care-l cunoscusem şi care activa în anumite structuri, mi-a spus că oamenii dotaţi cu anumite haruri şi abilităţi pot “vedea” anumite lucruri, iar dacă sunt bine antrenaţi îţi pot citi şi gândurile. Mi-a făcut şi o mică demonstraţie, care sincer m-a făcut ca în preajma lui să mă gândesc numai la starea vremii şi la mâncare. Am mai avut vreo două evenimente neplăcute şi care m-au lăsat cu gândurile încurcate pentru că nu le-am găsit o explicaţie logică.

  Credeţi-mă ce v-am povestit e absolut real şi probabil tocmai neputinţa asta de-a găsi logică lucrurilor (zodia mea e prin excelenţă o zodie cerebrală) m-a determinat să nu citesc fantasy, să nu mă pasioneze deloc genul.
Ştiu că poate veţi spune : ”na ce poveşti ne spune, le-a inventat, să ne impresioneze” dar credeţi-mă n-aţi fi vrut să fiţi în locul meu.

by -
8

A fost odată...Poveşti adevarate

Un sărut din iubire

    Adeseori, privind la lumea din jurul meu, ajung să mă întreb dacă mai există iubire. Și nu mă refer la iubirea aceea trecătoare, pe care o vedem expusă în cuvinte mărețe pe site-urile de socializare. Aceea nu este iubire, sunt vorbe aruncate în vânt, sunt sentimente de moment. Mă refer la acea iubire care definea căsniciile din trecut.

   Știu că mulți veți spune că în trecut, căsniciile nu erau bazate pe iubire, ci aveau la baza lor alte scopuri – fie materiale, fie diverse interese ale familiilor. Dar vă contrazic! Poate nu aș face-o, dacă nu aș avea motive întemeiate. Știu, în timp, se ajunge la obișnuință și dependență față de persoana alături de care trăiești, și acest lucru înlocuiește sentimentele de iubire. Dar, haideți să vă spun la ce mă gândesc eu când spun că în trecut exista iubire adevărată. Mă gândesc la acele căsnicii care au reușit să reziste în timp, fără a avea nici o obligație la mijloc. Mă gândesc la acei bătrâni care, chiar și ajunși la vârste înaintate, nu se feresc să își arate sentimentele curate pe care le au în suflet, unii pentru ceilalți.

    Și ca să îmi justific vorbele, vă voi spune o poveste. Nu una inventată, ci una adevărată. Eram încă prin vârsta adolescenței, foarte aproape de momentul în care mă îndreptam spre maturitate, dar încă „necoaptă”. Genul de adolescentă care râdea din orice nimic, și pe care o amuzau teribil lucrurile neobișnuite.

   Bunicii dinspre tată locuiau la sat, dar îi vizitam des. Totuși, niciodată nu i-am văzut manifestând vreun sentiment de afecțiune unul față de celălalt, și nici nu era ceva ce mi-aș fi imaginat vreodată că aș putea vedea. Poate din cauza vârstei mele, poate din cauza vârstei lor, nici măcar nu m-am întrebat vreodată ce i-a legat, sau dacă se iubesc, sau dacă își manifestă vreodată sentimentele unul față de celălalt. Surpriza a venit când bunica mea a fost operată…

   Fiind internată în spital pentru o perioadă mai lungă, bunicul a fost adus să o vadă. Totul a decurs normal, toți am vorbit unii cu alții, era ca oricare întâlnire în familie. Dar, pe când s-a apropiat momentul plecării, bunicul a luat-o pe bunica de mână și i-a oferit un scurt sărut pe buze. Știu că pare ceva banal, însă pe noi, nepoatele, ne-a pufnit râsul, probabil mai degrabă ca o reacție la noutatea pe care o trăisem în acel moment. Era prima dată când îi vedeam într-o asemenea intimitate și manifestare a sentimentului de iubire ce îi lega.

   Desigur, am fost admonestate pentru reacția pe care am avut-o, explicându-ni-se că este ceva normal, si era total nepotrivit să râdem. Pe moment, pentru noi a fost o întâmplare amuzantă, dar, în același timp, a fost ca o scânteie care ne-a deschis mintea către întrebări. Am început atunci să conștientizăm că între ei chiar exista iubire, nu era doar obișnuință și dependența dată de atâția ani petrecuți împreună.

   Timpul a trecut, însă amintirea acelui sărut, atât de sincer și de profund, a rămas întipărit în mintea, și în sufletul meu. Cu trecerea anilor, amintirea a revenit adeseori în ochii mei. Și de câte ori mă gândesc la iubire, revăd acel sărut, și știu că era iubire adevărată. Atunci, în acel moment, nu era vorba nici de dorința de a-și afișa iubirea pentru a atrage atenția cuiva, nici prefăcătorie. Erau sentimente pure, un dor născut din zilele în care au fost despărțiți, o durere în suflet la gândul că urma să se revadă abia peste câteva zile.

Iar pentru mine, adultul care am devenit, acel sărut a rămas ca o definiție a iubirii adevărate.

A fost odată...Poveşti adevărate

Mireasa din cimitir

   Odată, demult… acum mai bine de 100 de ani, într-un sat din Suceava, de pe malul Siretului, trăia o femeie trecută bine de 90 de ani. În ciuda vârstei, femeia era lucidă și dădea sfaturi tinerilor din sat, fiind foarte respectată de către ceilalți săteni. Ei… în Berești, pentru că așa se numește sătucul unde trăia femeia, tanti Maria era un adevărat simbol al înțelepciunii. Văduvă de câteva decenii, fusese sfătuită de către vecinii săi să își închidă ușa bine, pentru că peste drum de casa ei, în cimitir, de ceva timp, crucile erau vandalizate.

   Nu știa tanti Maria ce se întâmpla noaptea în cimitir, dar bănuia că erau niște tineri fără căpătâi care nu găsiră altă distracție decât aceea de a devasta crucile. Un lucru era sigur: tanti Maria nu se temea de nimic.

-Nici de Dumnezeu nu trebuie să te temi… decât dacă te știi cu musca pe căciulă. Dumnezeu e mare și iubitor, obișnuia ea să spună.

   Într-o noapte de toamnă rece și ploioasă, tanti Maria auzi zgomote și râsete în cimitir. Se uită pe geamul de la tindă și văzu câțiva tineri care distrugeau crucile, le așezau una peste alta și le dădeau foc. Aveau câteva sticle de băutură și erau suficient de băuți încât să nu le mai pese de nimic. Deodată, de după bradul imens din mijlocul cimitirului, se ivi brusc o mireasă. Tinerii înlemniră de frică și fugiră care încotro, rugându-se și promițând-i lui Dumnezeu că nu vor mai face așa ceva niciodată în viața lor.

Ajunsă acasă, tanti Maria își așeză rochia de mireasă înapoi în dulap, spunându-și:

-A avut mama dreptate. Rochia de mireasă trebuie păstrată. Niciodată nu știi când ai nevoie de ea.

   Ei… și din noaptea aceea, nimic nu a mai spulberat liniștea cimitirului, iar duminică, la slujba de la biserică, trei tineri au mărturisit că ei erau cei care devastaseră crucile. Printre lacrimi, ei au mai spus că cimitirul e bântuit de o mireasă care apare de după bradul din mijlocul cimitirului.

   Nu se știe de ce, nimeni nu a mai văzut-o niciodată pe mireasa din cimitir, iar tanti Maria a mai trăit câțiva ani buni, până s-a mutat în cer.

by -
9

A fost odată...Poveşti adevarate

Gheorghiță

   Primăvara apăruse din senin, aşa… pe nepusă masă, de parcă nici nu fusese iarnă grea. Pâraiele curgeau năvalnic, umplând malurile cu apă, iar aerul era plin de susur şi mirosuri ameţitoare. Pădurea din apropierea satului Dealu îşi schimba hainele, iar imaşul de la Holea trăia cu intensitate învierea. Firele de iarbă îşi croiau drum spre soare, păpădiile străluceau ca nişte stele iar tufişurile de măceşe se scuturau sub răsuflarea caldă a vântului. Din când în când, ciripitul păsărelelor împrăştia liniştea şi învolbura mintea oamenilor. Venea alt timp, iar gândurile tuturor se îndreptau spre schimbarea ce cuprinsese câmpul, pădurea, pâraiele şi parcă şi pe ei.

   Sub streaşina pădurii, Gheorghiţă îşi încălzea privirea cu jocul mieilor şi urmărea liniştit dansul curios al unui fluturaş firav abia trezit din amorţire. Îi plăcea cum îşi mişca aripioarele şi cum îi tremurau picioruşele subţiri ca nişte fire de păianjen, atunci când îşi găsea loc unde să stea. Alungă cu mâna o albină care bâzâia veselă pe lângă pălărioara lui, căutând cu privirea fluturaşul. Îl zări aşezat pe o ridicătură de pământ, pe care iarba crescuse deasă şi verde. Se apropie uşor, simţind sub tălpile goale viaţa care zvâcnea neobosită spre lumină. Era linişte, în depărtare numai pădurea foşnea uşor lovindu-şi crengile în aşteptarea mugurilor. Îşi potrivi pălărioara, apoi se aplecă brusc să prindă fluturaşul… . Acesta zbură, iar Gheorghiţă râse privindu-i fîlfâirea aripilor albe.

  Se întinse relaxat pe ridicătura cea verde, iar privirea lui de copil se odihni pe limpezimea nesfârşită a cerului. Desluşi zborul păsărilor în depărtare şi încremeni când zări umbra unei berze. Chiar era primăvară! Simţi cum bucuria urca precum o flacără spre inima lui şi gândurile i se învălmăşiră închipuind poteci pe care paşii lui lăsaseră urme.

   După un timp se ridică, sprijinindu-şi palma de pământul care întinerea sub căldura soarelui. Dar, acolo, ascuns de mănunchiul firelor de iarbă era ceva, un obiect cum nu mai văzuse, o bucată de metal ce semăna cu bășica pe care îl lăsa tata să o umple cu grăunțe iarna, când tăia porcul. O scoase cu mâinile goale, o cercetă, o şterse cu poalele cămăşuţei, apoi o aşeză la loc în iarbă. Nu ştia ce să facă, ar fi lăsat-o acolo, dar o curiozitate imensă îl îndemna să se mai uite la ea. În preajmă nu era nimeni, iar oile pășteau liniștite.

   Apucă bucata de metal, o ţinu un timp în palme, cântărind posibilitățile pe care le avea, apoi o trînti cu putere de o piatră. Un zgomot teribil sfâşie aerul cu biciuiri de foc, bucăţi de iarbă plutiră deasupra lui, simţi o arsură iute care-i smulse un strigăt tânguitor şi care se pierdu uşor ca un vaiet. Ochii alunecară pe cerul deschis şi încercară să se agaţe de norul care îşi desfăcea uşor marginile. Încercă să se ridice, dar obrazul i se lipi de moliciunea caldă a ierbii. Mirosuri cunoscute se învălmăşiră în nările flămânde, pustiindu-i gândurile, urechile îi țiuiau puternic. Glasuri amestecate veneau dinspre sat, iar timpul părea să se fi oprit în loc. Clipi încet și deschise ochii. Fluturașul i se așeză pe obraz, mângâindu-l cu aripile. Băiatul scoase un geamăt prelung și oftă din coșul pieptului.

 Se aşternu liniştea, iar Gheorghiţă pătrunse în veşnicia ei… .

by -
12

”Să dea Dumnezeu să mori acolo şi eu să fiu cea care să te ridice!”

A fost odată…Poveste în oglindă

    Din nou o poveste reală petrecută acum foarte mulţi ani, într-un orăşel de provincie. De ce în oglindă?! În centrul orăşelului este un loc ca un dreptunghi, în mijloc un sens giratoriu, în capete ca în oglindă două biserici, cea ortodoxă şi cea catolică şi pe cele două laturi librărie, alimentară, florărie, magazine de haine, liceu, cofetărie şi între ele case. Iar cele două familii a căror poveste o veţi citi: soţi avocaţi, soţiile profesoare la liceu, şi-n ambele familii câte doi băieţi. Şi acum povestea.

   Delia şi Radu s-au căsătorit din dragoste, părinţii ei nu prea au fost de acord, proveneau dintr-o ramură cu blazon şi ginerele din pătură de mijloc a societăţii de atunci, nu i-a prea încântat. Dar Delia nu a ţinut cont de părerea lor şi sprijinul bunicii ei a fost esenţial. Aşa că tinerii s-au căsătorit, s-au mutat în casa bunicii în centrul oraşului, încet au construit şi mărit casa, şi-au făcut prieteni, participau la viaţa socială a orăşelului, erau veseli, strălucitori, li se citea fericirea pe chipuri şi în gesturi.

  De cealaltă parte Nina şi Adrian, doi tineri din familii de vază, care s-au căsătorit în parte pentru că ţineau unul la altul, în parte la influenţă familiilor. Au primit o casă frumoasă, şi-au făcut o viaţă frumoasă cu prieteni şi distracţii. Nina a ajuns să-şi iubească soţul, dar Adrian, deşi în felul lui o iubea, mai avea aventurile lui de care ea afla, o supărau, dar educaţia primită îşi spunea cuvântul. Pe vremea aceea tinerelor li se inocula ideea că au un anumit rol în viaţa soţilor şi că ei au dreptul la mici escapade că de ”sunt bărbaţi”! Drumurile lor s-au intersectat cu Delia şi Radu, chiar au devenit oarecum prieteni, deşi Nina îi invidia sincer pentru dragostea lor vizibilă.

   Apoi în ambele familii au apărut pe rând copiii, câte doi băieţi. Nina care avusese bonă de la bun început, avea momente când nu ştia ce să facă cu libertatea ei, mai ales că Adrian, sub umbrela serviciului, lipsea din ce în ce mai mult de acasă. Delia a fost acaparată de creşterea propriului copil, îşi planificase orele la liceu în funcţie de programul băiatului.

   A urmat naşterea celui de-al doilea băiat, aşteptată cu multă bucurie şi nerăbdare. Din păcate a fost o naştere grea şi Delia a rămas paralizată de la brâu în jos. Au primit ajutorul părinţilor cu copiii şi Radu care deja avea multe relaţii, a încercat s-o ducă pe Delia la toţi doctorii de care auzea şi la toate tratamentele posibile. Dar în zadar, curând a devenit clar că Delia nu va putea să mai meargă niciodată, doar în scaunul cu roţile. Atunci Radu a adus-o pe Neta, o fată tânără şi vioaie de la ţară, s-o ajute pe Delia cu băieţii şi în casă, fiind şi el mereu în preajma lor, încercând s-o facă pe Delia să înţeleagă că este la fel de importantă pentru el ca până atunci. Când cel mic avea 4 ani, Delia a clacat şi singură fiind acasă a încercat să se sinucidă. Radu avea un proces, dar ceva l-a determinat să ceară o amânare şi să fugă acasă. A găsit-o pe Delia la timp, a dus-o la spital şi a salvat-o. A urmat apoi o discuţie dură, cu cărţile pe faţă, singura ceartă adevărată din viaţa lor, şi Delia a înţeles cât rău a fost pe cale să le facă băieţilor ei şi mai ales lui Radu care o iubea necondiţionat şi câtă nevoie aveau aceştia de ea.

   Din momentul acela Delia a început să lupte, a redevenit femeia care ştia tot ce se întâmplă în casă ei, a devenit expertă în mânuirea căruciorului, deşi Radu l-a adus la ei şi pe soţul Netei, angajat la uzina din oraş, care, în timpul liber, întreţinea curtea şi o ducea pe Delia cu maşina unde dorea. Ziua cea mai importantă a fost pentru Delia când s-a întors la catedră şi a văzut cu câtă dragoste şi respect o primesc colegii şi mai ales elevii. Din acel moment a început din nou să trăiască şi viaţa a revenit oarecum la normal, Delia nepermiţându-şi să se mai simtă infirmă. Un moment minunat şi semnificativ a fost când au împlinit 10 ani de căsnicie. Radu a organizat o petrecere surpriză la un restaurant, la un moment dat a cerut orchestrei să cânte melodia lor, a dus scaunul Deliei pe ring şi i-a spus: ”închide ochii şi imaginează-ţi că dansezi, în fond până la brâu te poţi mişca”. Delia i-a făcut pe plac, unduindu-şi cu graţie mâinile şi corpul în timp ce Radu se mişca în paşi de dans în jurul ei, făcând-o încă odată să înţeleagă ce mult înseamnă ea pentru el. Prietenii lor au început să danseze şi ei apoi au aplaudat frumosul şi curajosul cuplu. Băieţii au crescut, au urmat şcoli, s-au căsătorit şi au plecat la casele lor şi viaţa a continuat, Delia şi Radu au ieşit la pensie, dar au rămas acelaşi cuplu invidiat şi admirat. Veţi întreba: ”Cum? Radu n-a avut nici o amantă?!!!” Sincer, nimeni n-a ştiut dacă a avut sau nu, dacă se “descărca” când avea procese în alte oraşe, sau nu, cert e că nici măcar urma unui zvon nu le-a umbrit căsnicia.

   Nina şi Adrian au avut şi ei tot doi băieţi, dar în timp ce ea se ocupa de casă, de băieţi, de şcoală, infidelităţile lui erau din ce în ce mai multe. Şi totul a culminat cu mutarea în casa de alături a nepoatei bătrânilor care locuiseră acolo, o tânăra văduvă Vera. La început între femei a fost o relaţie de prietenie, apoi Vera s-a încurcat cu Adrian pe faţă, fără să se ferească, fără să le pese ce zice lumea şi mai important ce simt soţia şi copiii lui. Nina şi Adrian aveau discuţii din ce în ce mai dese, până ce ea s-a închis în carapacea ei, aşteptând să treacă şi furtuna asta. Trebuie să ţineţi cont că erau alte vremuri, alte mentalităţi, altă educaţie. Nina era ea însăşi doar cu băieţii ei, şi la şcoală. Băieţii au crescut, au terminat şcolile şi sătui de prostiile tatălui lor şi-au făcut un rost într-un oraş mai mare, unde au vrut s-o ia şi pe Nina, dar ea n-a acceptat să-şi părăsească casa. La un moment dat Adrian s-a îmbolnăvit de inimă şi Nina l-a îngrijit până s-a pus pe picioare, sperând că acum se va linişti şi măcar bătrâneţea le va fi senină. Dar într-o noapte, când Nina s-a trezit să bea o cană cu apă, a văzut că Adrian nu e în camera lui şi a văzut lumină la Vera. Supărată l-a aşteptat să revină şi l-a surprins cu întrebarea: ”Ce faci Adrian?!”….”Trăiesc!”i-a răspuns el ironic. În acel moment Nina a răbufnit şi a făcut ceva ce n-ar fi crezut vreodată că va face, s-a uitat la el ca la un gunoi şi l-a blestemat cu patimă: ”Să dea Dumnezeu să mori acolo şi eu să fiu cea care să te ridice!” Vorbe spuse la mânie, dar viaţa are un mod parşiv de-a pune lucrurile la cale.

   Într-o noapte Nina s-a trezit auzind nişte strigăte puternice, cineva cu o voce terorizată o striga. Şi-a dat seama că Adrian nu e în camera lui, s-a îmbrăcat şi a fugit prin grădină la Vera. Şi acolo a văzut un spectacol grotesc, care ar fi fost hilar dacă nu era Adrian protagonistul. Pastilele de potenţă, efortul fizic, totul fusese prea mult şi inima lui Adrian se oprise în timpul “distracţiei”, iar Vera era înnebunită de spaimă. Nina a chemat calmă salvarea, care a venit, a constatat decesul, şi după ce au ridicat cadavrul lui Adrian au dus-o pe Vera la psihiatrie (unde a rămas ani buni pacientă). Apoi Nina i-a sunat pe băieţi, a organizat înmormântarea.

   Eu m-am nimerit să ajung în oraş în ziua înmormântării. De obicei coboram din autobuz la staţia de la tribunal, aveam acolo un prieten bun (un văr de-al mamei mele) cu care purtăm de fiecare dată discuţii lungi pe diferite teme. În ziua aceea şi el şi Radu erau în faţa tribunalului aşteptând să treacă convoiul mortuar. Trecusem cu autobuzul pe lângă ei şi mi se păruse ciudat că oamenii mergeau indiferenţi, parcă din obligaţie, vorbind încet între ei, că nimeni nu plângea, părea doar ceva ce numai cei din familie trebuiau să facă şi ici colo mai vedeai şi câte un zâmbet. După trecerea convoiului, la o cafea cu vărul mamei am aflat povestea celor două familii.
    Nina a vândut mai apoi casa şi s-a mutat la unul din băieţi, Delia şi Radu au plecat şi ei pe rând la stele şi aşa s-a încheiat o poveste care a zguduit puţin orăşelul din letargia lui.

 

by -
10

Amintirile se zbat mereu în mintea oamenilor ce se apropie de sfârşitul vieţii...

Haralambie

   Amintirile se zbat mereu în mintea oamenilor ce se apropie de sfârşitul vieţii… . Pleoapele palpită asemeni unor fluturi, iar sub ele aleargă imagini de demult. Uneori, sub tremurul firav al pleoapelor, răsare o lacrimă care îşi caută drum pe obrazul brăzdat de trecerea anilor.

Bunicul stă pe scaunul lui de sub vie și-şi aminteşte, cu o precizie aproape fotografică, momentul plecării fratelui la război.

Era vară, un cer fierbinte acoperea ograda casei. Aerul părea încremenit într-o aşteptare tăcută. Toţi ai casei priveau la fratele lor, care îşi pregătea raniţa pentru plecare.

   Îl chema Haralambie şi era tânăr, cei 19 ani  ai săi îl îndemnau mai degrabă spre dragoste, decât spre război. Era cel mai mare dintre cei nouă frați și singurul din casă care știa carte. Fusese numit de curând ofițer. Așadar, nu era cale de întoarcere, trebuia să plece. În casa micuţă, fraţii, surorile, tatăl îl priveau fără să spună ceva. Simţea mila, poate disperarea tatălui, iar în piept îi urca greoi plânsul. Poate c-ar fi trebuit să se comporte ca un soldat, dar simţea că lacrimile neplânse la timp se adunau năvalnic. Îşi rezemă fruntea de tocul uşii, iar cu braţul îndoit încercă să ascundă faţa schimbată de urgia lacrimilor… . După un timp, s-a potolit, un oftat prelung vestind resemnarea. Mâna întinsă spre fiecare, îmbrăţişările mute, încurajările şoptite, toate n-au însemnat nimic, numai privirea aceea care parcă ştia că nu va mai poposi niciodată pe lucrurile din casă, pe tot ceea ce era copilăria lui,  tinerețea lui, totul rămasese în urmă ca o părere.

   Cu umerii lăsați, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, păși hotărât de ulița prăfuită pe care seceta lăsase crăpături adânci. Nu răspunse la chemarea chinuitoare a mamei și nici nu se mai uită înapoi. Bunicul, copil de cinci ani pe-atunci, începu să plângă.

   Războiul l-a ucis undeva în Rusia, un glonte i-a secerat tinereţea. Poate că ochii lui au căutat cerul de deasupra casei părinteşti, poate că a încercat să desluşească în şuieratul vântului un glas cunoscut sau poate că a răspuns în sfârșit la chemarea  mamei… . În jurul lui era pustiu, moartea nu avea milă, iar pământul îl chema, deschizându-și  braţele pentru fiecare. Şi pentru el, o brazdă a devenit veşnicie, iar pe brazdă poate că firele de iarbă i-au cântat un cântec de acasă.

Paşii vieţii lui s-au oprit brusc acolo, departe… . S-au întors în sat numai o medalie şi o scrisoare de mulţumire pentru jertfa sa. Durerea a fost de nesuportat pentru mamă; și-a urmat copilul în veșnicie.

   Bunicul meu tace. Privește îndelung țigara din care a uitat să mai tragă. Amintirea plecării fratelui la război e atât de vie în ochii lui… . E liniște din nou în ogradă și e cald… .

Poveste adevărată.

Sursa foto>Gazeta de Maramures

by -
14

“A fost odată…” Povestea Inei

  Am  spun o poveste reală de pe vremuri, vremea bunicilor, aşa cum mi-a fost povestită de ei cam când aveam vreo 16 ani şi puteam înţeleg toate nuanţele.

   Personajul principal: o fetişcană frumoasăharnică, dar şi mândră şi încăpăţânatădintr-un sat din zona Harghitei, sat cu vorbitori de limba maghiară, unde tatăl ei era primar. Şi pe vremea aia tinerii râdeau, glumeau şi se prosteau ca şi acum, doar mentalitatea oamenilor era mai diferită.

   Inei (eroina noastrăîi făcea curte băiatul măcelarului din sat Vasi, persoană importantă de…în ierarhia satului românesc de atunci: primarul, popadascălul, doctorul, miliţianul, măcelarul şi brutarul erau persoane importanteÎmpreună la horăla plimbare, la poartă, Vasi îşi lua din ce în ce mai mult aere de stăpân sigur pe el, sigur de viitoarea lui mireasă (pe care nici nu se obosise încă o ceară) lucru pe care Ina nu-l prea acceptă.

   Într-o duminicădupă slujbăfetele strânse în grup în curte se distrau comentând despre băieţi (vi se pare cunoscută faza?), râdeau, glumeau. Ina n-a ştiut niciodată ce a auzit Vasi sau i s-a părut aude, dar a venit nervos la ea şi a certat-o ca pe un copil, iar când ea i-a ripostat i-a tras o palmă. Hm!!!gravă greşealăDin momentul acela Ina a hotărât se răzbune.

   A fost providenţială invitaţia mătuşii ei de a petrece ceva timp la ea la oraş. A stat acolo o lunătimp în care a cunoscut un băiat blând, cu ochi albaştri, sfios şi politicos, care făcea armata acolo. Şi de data asta Ina chiar s-a îndrăgostitCând a plecat acasă acceptase cererea în căsătorie a lui Petru, acesta mai avea două luni de armată, urmând apoi să vină după eaIna era îndrăgostită, dar a tăcut, hotărâtă şi ducă la capăt răzbunarea. A fost mai rea, dar Vasi credea e din cauza palmei şi încerca -i între în voie. Singurul căruia îi spusese adevărul despre dragostea ei, despre Petru, despre hotărârea ei de a-l lua de soţ, a fost tatăl ei, care i-a dat binecuvântareasupărat şi el pe Vasi, mai ales Ina era copilul lui preferat. Hotărât s-o dea gata pe Ina, Vasi a plecat cu părinţii la oraş cumpere lucruri care credea el -i vor plăcea fetei în noua casă, foarte sigur va fi a lui. Hm…n-o cunoştea deloc!

   Dar surpriză….în perioada de timp când el era plecat, Petru a venit, a cerut fata, s-au cununat (doar tatăl ei era primarul) şi au plecat în oraşul lui (în cealaltă parte a ţării), unde urmau să facă ceremonia la biserică şi nuntaCurând s-au mutat în oraşul lor şi părinţii Inei, aşa veştile din satul lor n-au mai venit. Au avut copii, a trecut războiul şi viaţa s-a derulat cu bune şi cu rele ani buni, Ina devenind bunică.

   Fiica ei locuia într-un oraş mai mare la o ora distanţă şi nepoţica ei preferată Ana era tot timpul în vacanţă la bunici. La finalul vacanţei de vară Ina îşi ducea nepoţica acasă cu trenul. La un moment dat în compartiment au intrat un domn cam de vârstă Inei însoţit de altul ceva mai tânărAna şi-a văzut bunica tresărind puternic, roşind dintrodată şi făcânduşi de lucru cu mâinile. S-a mirat…n-o văzuse niciodată altfel decât sigură pe ea (de altfel toţi îi spuneau mai în glumă mai în serios-jandarmul cu suflet de aur). Privi spre domnul în vârstă care o fixa uluit pe bunica ei. Deodată acesta îi spuse colegului lui: Ţi-am povestit despre prostia pe care am făcut-o în tinereţe, nu? Şi despre fata pe care am iubit-o mai mult decât pot spune şi din cauza căreia am rămas singur?!”

   Se-ntoarse brusc către Ina întrebând cu duioşie şi regret în glas: ”Ce mai faci InaEşti bine? Eşti fericită?!!Şi zăgazurile s-au rupt şi cei doi au povestit ca doi buni prieteni, cu maturitate, cu duioşie şi regrete din partea lui şi un pic şi din partea ei (sau poate ruşine pentru modul copilăresc cum procedase?!) Vasi ajunsese acasă, aflase ce-a făcut Ina, a încercat s-o caute, dar nimeni nu-i spunea nimic, apoi părinţii ei au plecat din sat, a venit războiulLa final era alt om, viaţa l-a purtat şi pe el departe de sat şi incredibil de aproape de orăşelul unde locuia Ina (dar nici unul n-a ştiut), nu s-a căsătorit niciodată, a ajuns directorul unei fabrici de mezeluri şi fiindcă i se stricase maşina a hotărât ia trenul, fără a bănui măcar o clipă ce surpriză îi rezervă viaţă.

   Ana n-a înţeles atunci mare lucru, abia în vara când a împlinit 16 ani (pentru şi ea iubea) Ina i-a spus povestea ei. A recunoscut a fost şi o încăpăţânare dictată de orgoliu, sau poate pentru nu-l iubise cu adevărat pe Vasi a fost mai multă infatuare. Singurul om pe care Ina l-a iubit necondiţionatpână la capăt, a fost Petru, care n-a dezamăgit-o niciodată.

  Ştiu poate  pare siropoasă povestea, dar este sută la sută realăProtagoniştii au plecat de mult spre alte stele, dar nepoţii îşi amintesc şi acum cu drag povestea de iubire a bunicilor lor.

Această a fost povestea Inei,  aşteptăm şi pe voi cu noi poveşti.
%d bloggers like this: