Amintiri

by -
10

Ani de liceu-Amintiri-Final de liceu

Şi iată-mă în clasa a 12-a!

   În afară de bac, pregătiri, agitaţie, ne mai gândeam la banchet şi la serenade. Ne adună directorul şi ne spune că cei de la inspectorat au interzis serenadele, deci anul asta nu-i voie!!!
A fost ca şi cum i-ai flutura unui taur o pânză roşie. Şi noi şi profesorii aşteptam serenadele. Deci, cred că ştiţi cine a fost primul la care ne-am dus? Directorul!!!
Sigur că ne-a primit, ne-a servit cu bomboane, am ras, am glumit. A fost super la fiecare profesor.

   Pe la 11-12 noaptea, când terminăm, ne duceam cu gaşca în parcul de la Ciupercă, nu era chiar aşa aranjat ca acum, orădenii ştiu despre ce vorbesc. Uneori duceam cu noi vin sau bere, dar mereu aveam suc. Stăteam pe bănci sau pe iarbă, vorbeam, râdeam, cântăm.

   În prima seară s-a apropiat de noi un miliţian, un tip între două vârste, cu o voce molcomă. Ne-a întrebat de la ce liceu suntem, unde vrem să dăm mai departe examen. Până la urmă s-a aşezat şi a stat cu noi de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Când am plecat ne-a întrebat dacă mai venim peste două seri, când e din nou de serviciu.
Peste două seri ne-am întâlnit din nou. Avea o pungă mare cu sărăţele şi una cu prăjituri făcute de soţia lui. I-a povestit despre noi şi ce bine s-a simţit şi el, ei nu aveau copii, şi ea a hotărât să ne trimită prăjituri. A fost frumos!!

   Banchetul se organiza la liceu, toate clasele de a 12-a. Mâncarea se făcea şi se servea la cantina liceului, iar alături erau sala de sport şi cea de festivităţi pregătite pentru dans şi distracţie. În fiecare sala cânta o orchestra de tineri, aşa că puteai să dansezi pe ce muzică voiai.
Balul îl deschidea directorul cu un scurt discurs, apoi primul dans, un vals, îl dansa profesorul de filozofie cu directoarea adjunctă, profesoară de istorie. Era tradiţia liceului de ani buni, iar ei pe lângă că erau o pereche frumoasă erau şi foarte buni dansatori.
Toată lumea se distra şi era relaxată, dispăreau pentru câteva ore şi puţinele bariere care erau între elevi şi profesori .

  O chestie amuzantă a fost ce i s-a întâmplat unei colege.Ţipa era veşnic cu zâmbetul pe buze,s cria la revista liceului povestiri SF, râdea, glumea.
Într-un colţ al sălii eram un grup mai mare care stăteam la poveşti cu profesorul de fizică, ne povestea despre concursuri de ski. Relaxat, omul îşi dăduse jos sacoul şi cravata, îşi suflecase mânecile de la cămaşă că era cald, părea ca oricare dintre colegii noştri. Îşi aprinsese şi o ţigară, şi-n momentul respectiv ţinea mâinile cu ţigară la spate.
Colega venea către noi, văzându-l din spate a fost convinsă că e un coleg de clasă, s-a dus tiptil şi până să ne dăm noi seama ce are de gând, i-a luat ţigara dintre degete.
Când s-a întors proful, ea mai să leşine, a început să se bâlbâie.
Proful şi-a luat râzând ţigară înapoi. a scos un pachet de ţigări din buzunar şi ne-a servit pe toţi.

Da…au fost vremuri frumoase!

by -
17

Ani de liceu-amintiri-Despre profesori

   Povestindu-vă întâmplările trăite mi-am mai amintit câteva lucruri drăguţe.
La admiterea în liceu se dădea şi scris şi oral la română şi matematică şi numai oral la a treia materie, eu am dat istoria. Întâmplarea nostimă a fost la examenul oral la limba română. În bloc cu mine locuiau băieţi mai mari, care trecuseră de furcile examenului şi erau elevi la acelaşi liceu la care dădeam eu examen. Parcă erau înţeleşi, toţi îmi spuneau acelaşi lucru “numai cu Talianu să nu nimereşti în comisie”. Talianu era un profesor de română care preda şi la universitate şi după spusele lor era foarte pretenţios.

  Şi vine ziua examenului, intru, răspund, au chiar notă mare şi ies. Pe coridor dau de băieţii din bloc, stresaţi de-a dreptul, aşteptându-mă să ies. Le-am spus cât am luat şi au răsuflat uşuraţi. Apoi râzând mi-au arătat ce scria în afişul de pe uşa (la care eu chiar nu aruncasem nici o privire), în comisie era chiar profesorul de care îmi spuseseră. Dacă aş fi ştiut poate aş fi avut mai multe emoţii, dar aşa…

   În clasa a 9-a l-am avut profesor la română chiar pe Talianu şi am înţeles de ce era spaima elevilor. Obişnuit cu cei de la facultate preda foarte mult, scriai 8-10 pagini de notiţe, şi era şi partea aridă a literaturii, cu teorii, reguli şi istoria limbii române. Profesorul nu avea obiceiul să asculte, prefera să dea lucrări şi de fiecare dată ne atenţiona “Nu scrieţi mult numai esenţialul!”
Asta după ce luăm notiţe în prostie la ora, era derutant.

   Eu am fost oarecum norocoasă, nu puteam toci că nu ţineam minte nimic ce învăţăm ca papagalul (poate din această cauză partea aceea din literatură e în ceaţă în mintea mea), dar profesoara de română din generală ne învăţase cum să scriem în notiţe schematice esenţialul.
Aşa că la prima lucrare m-am conformat şi am scris două pagini, schematic, cu liniuţe. A venit cu lucrările şi a început 7, 6, 5… deja aveam emoţii, părea clar ce urma, nu? După ce a distribuit lucrările a luat-o pe ultima (clar era a mea) şi a zis ”şi acum 9 cea mai bună lucrare, aşa se face schematic numai esenţialul.”

   Din clasa a 10-până la final am avut-o la română pe dirigintă noastră. Orele cu ea erau o plăcere, citeam cartea şi o disecam pe toate părţile. Nu voia să învăţăm pe de rost, ne dădea totul schematic, restul erau cuvintele şi concepţia noastră. O chema Pistol şi normal, doar eram copii, noi îi spuneam “mitralieră”. La clasa era mai severă, dar când ne-am dus cu “serenada” (cum îi spuneam noi atunci, acum parcă zic copiii că merg cu Gaudeamusul) era 12 noaptea (aşa calculasem), ne-a primit într-un apartament de bloc cu prăjituri, sadvisuri, bere, suc, cafea, ţigări, şi-am încins un chef cu ea şi soţul ei. A fost frumos. Iar vecinii nu se supărau, pentru că atunci asculta tot blocul cântecele, cum ascultă şi acum colindele.

   Să nu uit de profesorul de fizică…
Noi aveam 16 ani el cam 30-32, un neamţ de origine, atletic, blond, ochi verzi, un bărbat frumos.
Îi plăceau sporturile mai ales skiul. Avea un dar de-a preda că până şi cei ca mine, care nu agreau fizica, învăţau cu plăcere. Ne preda lecţia, dar nu ne asculta s-o redam aşa arid. Discuta cu noi diferite fenomene care aveau la bază lecţiile predate. Parcă aud şi acum: ,,De ce plouă? Ce e tunetul? Ce e trăznetul? De ce auzi trenul de la depărtare?”. În fine, tot felul de întrebări.
Era un tip destul de modern în gândire, dar avea cumva impresia că dacă eşti “îndrăgostit” nu mai înveţi, de…o fi ştiut din propria experienţă! Aşa că dacă te vedea pe strada lui (care culmea era lângă un parc, unde era romantic să te plimbi în doi) cu cineva a doua zi te asculta să vadă dacă ai învăţat la fizică. La început a fost o surpriză, dar ca orice elevi când ne-am dat seama am întors totul în favoarea noastră. Când consideram că suntem pregătiţi şi voiam să răspundem şi să luăm note mari, ne plimbam c-o seară înainte pe strada lui, chiar dacă partenerul de plimbare era doar un coleg/colegă de clasa. Sunt sigură că s-a prins şi el de idée, dar se distra şi ne lasa să credem că suntem grozavi.

   Profesorul de folozofie-psihologie, ştiţi, cel de care v-am povestit la început că purta pălărie şi ne saluta primul, respectând femeia indiferent de vârstă. Primele ore le-am avut cu dansul în clasa a 11-a. Din păcate, după prima zi de şcoală şi până prin 10 decembrie, eu am fost internată în spital cu o hepatită urâtă. Stând aşa mult i-am rugat pe ai mei să-mi cumpere un rând de manuale (nu le mai puteam lua din spital), colegii veneau de la şcoală la geamul spitalului (geamul era chiar la trotuar, dar avea gratii şi sită) şi-mi spuneau ce-au făcut la ore. Eu încercam să ţin ritmul cu ei pentru că nu voiam să pierd anul. Avantajul meu a fost că fiind printre premianţi am fost înţeleasă şi ajutată de vechii profesori. La începutul lui decembrie am ieşit din spital şi, deşi nu aveam voie la şcoală până în ianuarie, după vacanţă, m-am dus doar la teze să le dau în rând cu ceilalţi. Profesorii mei vechi mi-au dublat notele aşa că îmi făceam probleme doar pentru orele noi. Filozofia era o materie nouă, la fel ca şi profesorul pe care-l ştiam doar din vedere. Dirigintă şi ceilalţi profesori i-au explicat situaţia şi a fost de acord să mă asculte o singură dată şi să-mi dubleze şi el notă. Spre ghinionul meu prima parte era istoria filozofiei, filozofii şi date despre viaţa lor, deci toceala şi eu nu eram prietenă cu asta. M-am străduit, m-a ascultat şi mi-a dat un 6, sincer nu-mi pasă, mă bucuram că pot încheia trimestrul. Dar mi-a spus blând:

“Sper că trimestrul doi va fi mai bine!”
Şi iar m-a luat gura pe dinainte:
“Sigur! Va fi foarte bine!”
Zâmbind, proful, de altfel renumit pentru notele de 10 date rar, cu zgârcenie, m-a întrebat:
“Ce zici? Iei 10?’
Şi mândria, bat-o norocul, a răspuns în locul meu: ”Normal!”
Atunci a râs şi m-a întrebat:
“Facem un pariu, ce zici?”
“Da!”-parcă mai puteam spune altceva!
“Bine! Dacă vei lua 10 la lucrările mele îţi fac cadou de fiecare dată o ciocolată mare. Dacă nu, te ascult de 2 ori pentru fiecare lucrare.”
“De acord!”

Of… gură asta care parcă vorbea singură, m-am gândit apoi, dar aste e…am făcut-o!

   Norocul meu a fost că următorul trimestru filozofia a însemnat gândire, logică, interpretări, discuţii filozofice. Şi vine prima lucrare, sigur că am învăţat, doar era mândria mea în joc, şi am ştiut. Totuşi aşteptăm cu emoţie să văd rezultatul…
Şi proful a venit şi a început 8, 7, 6…, ce-or fi avut toţi cu stilul asta?! Cred că e o uşoară doză de sadism din partea lor, mă gândeam aşteptând cu sufletul la gură. Termină cu lucrările, a mea nicăieri. Deja mă vedeam cu cine ştie ce aprecieri negative despre lucrare…
Dar proful s-a întors zâmbind, în mâna avea lucrarea mea şi…o ciocolată mare.
“Pariul e pariu! Mi-a plăcut cum ai gândit lucrarea! Felicitări!”

   Nu cred că mai trebuie să vă spun că l-am îndrăgit instant, nu pentru ciocolată, pentru felul lui de-a fi, de-a preda, Vă mai spun doar că ritualul a continuat până la finele clasei a 12-a.

by -
9

O amintire….o întâmplare…ani de elev

   Şi acum o întâmplare care a început când eram în clasa a 8-a şi a culminat la liceu în clasa a 10-a.
V-o povestesc ca să vedeţi că şi noi eram nişte copii normali, ale căror boacăne erau uneori mai mari decât ale elevilor de azi, dar pe care nici profesorii nu-i vedeau neapărat ca pe nişte draci care trebuie excomunicaţi.

Deci povestea, absolut reală:

   Eram în clasa a 8-a, o clasă cu cei mai buni elevi la învăţătură, dar draci în toată regula la comportare. Profesorii se supărau pe noi, dar ne iertau pentru că majoritatea orelor deschise, inspecţiilor de grad, se desfăşurau în clasa noastră. Ştiau că învăţăm, şi-n situaţii oficiale şi importante se puteau baza pe noi.
Din păcate aveam şi profesori, puţini ce-i drept, pentru care a preda era sinonim cu a deschide cartea, a citi lecţia şi a dicta. Iar notele la extemporale erau date după notele elevului la alte materii din catalog.
Aşa era profesoara cu care făceam anatomie, care în trei ani cât ne predase şi botanica şi zoologia, nu reuşise să ne cunoască şi să ne aprecieze. Pentru ea orele erau o corvoadă pe care o îndeplinea, normal că şi răspunsul nostru era la fel.

  Începuse ultimul trimestru din clasa a 8-a (la şcoala generală), ne pregăteam pentru admiterea în liceu, şi ne dă un extemporal la anatomie. Aveam un coleg deştept, dar cam puşlama, pe care ea nu-l avea la suflet, aşa că îl lăsase corigent în trimestrul doi. Învăţa săracul ca nebunul la anatomie, să-i iasă media mai mare să nu piardă anul şi profa din 4-5 nu-l scotea.

   Vorbisem toţi pentru el cu diriginta noastră, o tânăra profesoară de matematică, care ţinea mult la noi. I-am explicat cum nota profesoara de anatomie, dar n-i venea să creadă. Şi atunci “minţi de copii” am hotărât să-i dovedim. La lucrarea de control, după ce am primit subiectul, 5 dintre noi, premianţii clasei, am scris cu totul altceva: engleză, matematică, fizică, literatură, chimie, franceză. Când ne-a adus lucrările notele noastre, puse chiar lângă nume, erau cele pe care le primeam de obicei, nici măcar nu se uitase ce scria pe filă. Normal că i-am dat dirigintei noastre lucrările, a ieşit un scandal monstru, dar ştiţi ceva? Nici unul dintre noi n-am păţit nimic, nici măcar nu am fost mustraţi. Am primit doar o altă profesoară de anatomie, respectiva fiind mutată.

  Partea a două peste doi ani la liceu, în redacţie, în timp ce corectam şpalturile. Eram doar eu şi profesorul coordonator. Adevărul este că la prima oră, în clasa a 9-a, când remarcasem similitudinea numelui, avusesem emoţii, dar pentru că el nu făcuse nici cea mai mică aluzie, mă liniştisem crezând că e doar o coincidenţă.

   Şi-acum imaginaţi-vă o Arci super-concentrată să nu scape vreo greşeală (aveam doar 16 ani) şi un prof zâmbitor cu întrebarea:
-“Tu ce lucrare ai scris la minunea de extemporal din clasa a 8-a dat de nevastă-mea?”
Am îngheţat şi parcă mi-aş fi înghiţit limba, dar el a continuat râzând:
-“Crezi că nu ştiam? Ştiam din prima oră, dar a fost vina ei nu a voastră. Deci ce ai scris, că sunt curios?”
-“Engleză, am îngăimat eu cu obrajii arzând.”
“I-am spus eu, de multe ori, măcar să se uite pe foaie. Dar de…prostia…”
Şi-atunci şi-a băgat dracul coada şi m-am auzit întrebând:
“-De ce aţi luat-o de nevastă Dom’profesor?”
Râzând proful mi-a spus:
-“Era frumoasă, mai, foarte frumoasă!…”

   Aici s-a oprit totul şi relaţia mea cu Domnul Profesor a fost la fel de frumoasă ca până atunci.
Dacă citesc povestea foştii elevi ai liceului E. Gojdu din Oradea, poate vă vor spune şi ei ce prof extraordinar era profesorul nostru de desen.
De fapt actualii elevi ai liceului au scos de curând un număr festiv al revistei cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea profesorului. Anastasie Tărulescu.
Am hotărât să vă povestesc acestea ca să nu aveţi impresia că noi am fi fost ca sfinţii din icoane, şi noi am fost copii şi am făcut nenumărate trăznăi, dar am şi învăţat şi am avut nişte dascăli de calitate şi ca oameni şi ca profesori.

Vă aştept şi pe voi cu poveşti amuzante sau serioase, dar adevărate.
Pentru voi cum au fost anii de şcoală? Ce năzbâtii aţi făcut? Ce dascăli v-au marcat evoluţia?

by -
20

Amintiri…Amintiri…anii de elev

    Oare cine zicea că la bătrâneţe trăim din amintiri?
Nu mi se pare adevărat. Amintirile bune sau rele ne urmăresc toată viaţa, doar că la bătrâneţe le alocăm mai mult timp, pentru că avem mai mult “timp liber” decât în tinereţe.

   Ascultam acum câteva zile o emisiune la radio în care toată lumea se plângea de “toată lumea”: de sistemul de învăţământ, de manuale, de profesori, de viaţa de elev, de şcoală,…

   Cineva zicea că pe vremuri elevii erau “oropsiţi, încorsetaţi de reguli, că nu se făcea şcoală”.
Ei… uite că eu am cu totul alte amintiri. Am făcut şcoală în anii ’60-’70. Învăţăm, dar ne şi jucăm mai mult, poate pentru că nu existau atâtea gadgeturi şi copiii interacţionau mai mult.
Teritoriul din spatele blocului era terenul nostru de joacă, volei, football, ping-pong, de-ascunselea, pe toate le-am încercat. Sâmbăta seară (când eram ceva mai mari) ne adunăm la câte unul acasă, vorbeam, râdeam şi învăţam să dansăm pe muzica plăcilor de vinil sau a magnetofonului.

   Apropo de magnetofon, profesorul meu de de la liceu (pe vremea aia făceam şi muzică şi desen la liceu) ne aducea magnetofonul în clasă şi ascultăm muzica marilor compozitori. Aşa am învăţat despre: Beethoven, Mozart, Bach, Chopin, Vivaldi, G.Enescu, Brahms, Haydn, Liszt, Schubert Berlioz, Ravel, Rachmaninoff, Grieg, D.Lipatti. Strauss, Gershwin….
Duminica dimineaţă ne întâlneam cu proful la Ateneu (Oradea), unde ascultam muzică clasică pe care apoi o comentam la clasă.
Aveam abonament la toată stagiunea teatrală şi discutam cu diriginta noastră, care era profesoară de română, toate piesele.

   Nici în şcoala generală, nici în liceu nu am învăţat pe de rost (nici n-aş fi reţinut) vreo analiză sau vreun comentariu. Citeam obligatoriu cartea, apoi o “disecăm” cu toţii la oră. Era adevărat că era “vai de pielea noastră” dacă încercăm să trişam, dar aşa ni s-a dezvoltat plăcerea de-a citi, vocabularul, uşurinţă de-a vorbi, dorinţa de frumos. Îmi plăcea foarte mult să citesc, devoram cărţile, aveam şi acasă o bibliotecăî frumoasă pe care ai mei o tot înmulţeau. Aşa că pentru mine orele de literatură erau o plăcere.

   Probabil asta a dus la colaborarea şi mai apoi la conducerea revistei literare a elevilor de la Liceul E.Gojdu (Oradea). Revista se numea “Ţara Visurilor Noastre” şi ne-o publicau la tipografia revistei “Familia” (Oradea). Dar conceptul revistei, corectarea ei, hotărârea ce materiale să publicăm era a noastră, a elevilor care formam colectivul de redacţie. Profesorul coordonator era un tip nemaipomenit, A.Tărulescu, profesor de desen cu o cultură şi voinţă impresionantă. Normal, mai avea şi el micile lui ciudăţenii şi excentricităţi, dar ţinea la noi. Am învăţat de la el nu numai despre istoria artei. dar şi despre literatură, despre mari poeţi şi scriitori.
Scria la revista numai “poşta redacţiei”, foarte rar câte un articol de fond, că mai trebuiau şi din acestea (despre UTC sau PCR). În rest revista era a noastră, a elevilor, chiar era o “Ţară A Visurilor Noastre”. Erau articole de istorie, ştiinţă, povestiri ale elevilor şi mai ales poezii de dragoste, revista noastră avea de toate Grafica era şi ea realizată de elevii liceului. Aveam articole şi interviuri şi colaborări ale elevilor de la alte reviste şi licee din ţară.

   O să-mi spuneţi despre UTC , da am fost şi pionieră şi utecistă, chiar şi în comitetul şcolii. Dar la momentul acela lucrul acesta însemna din când în când câte o mică şedinţă, în rest tabere gratuite şi diferite excursii unde ne distrăm ca orice tineri.
În 1972 am fost în tabăra revistelor şcolare, la Costineşti. Eram câte unul de la fiecare revistă şcolară din ţară şi erau multe.

   Dimineaţa discutăm despre cum să facem revistele mai interesante şi atractive, despre articole, proză, poezie, grafică. Cred că de două ori a venit cineva de la UTC-forul central, a ţinut un discurs, pe care nu l-a ascultat nimeni, şi a plecat..
Acolo însă l-am cunoscut pe regretatul poet Adrian Păunescu. A venit cu copiii şi prima soţie, poeta Constanţa Buzea. El era tânăr director la revista Flacăra. Am vorbit cu toţii puţin, apoi două ore a recitat într-una şi noi l-am ascultat fără să mişcăm sau să suflăm. A fost un moment extraordinar, avea de-atunci charismă şi puterea de-a electriză sala.
Seara, că orice copii, după stingere, săream gardul şi mergeam în tabăra studenţească să dansăm. Alteori stăteam pe paturi, pe malul marii, vorbeam sau ascultăm. Aveam colegi care cântau la chitară şi un tânăr profesor de muzică, care însoţea elevii dintr-un judeţ din vest, ne cânta canţonete, arii de operă şi muzică country. Era minunat!

   Acum despre aşa zisele interdicţii. Nu văd nimic rău în faptul că purtam uniformă, se poartă şi azi în alte ţări, şi nu era aşa o etalare arogantă a posibilităţilor materiale ca azi. Cordeluţa, uniforma, ora exactă a sosirii, faptul că nu puteai pleca oricum pe poartă,n e-a obişnuit c-o anumită disciplină şi ne conferea o siguranţă. Dacă noi nu ieşeam oricum, nici în şcoală nu intra oricine ca azi. Iar numărul, emblema liceului…eram în stare să ni-l punem în frunte, pentru că eram mândri de liceul la care învăţăm. Ca orice elevi găseam şi noi metode de-a chiuli că doar nu eram sfinţi.

   Profesorii, cel puţin cei pe care i-am avut eu în anii ’70, au fost extraordinari, sincer îţi impuneau respect prin faptul că te respectau la rândul lor. Imaginaţi-vă nişte copii, în primul an când la liceul nostru s-a înfiinţat şi gimnaziu (eu eram clasa a 9-a, sora mea clasa a 5-a). Nişte puştioaice, un profesor de filozofie cam la 50 de ani (nouă ni se părea matusalemic), care purta pălărie. Dacă ne întâlneam la intrare sau pe coridor îşi scotea pălăria şi ne saluta invariabil el primul, cu “Sărut –mâna Domnişoară”. Nu puteai să nu-i întorci acelaşi respect.

   Ar fi multe de povestit şi întâmplări frumoase şi mai puţin frumoase că doar totdeauna există şi “o măciucă la un car de oale”.
Dar vă spun “cu mâna pe suflet” că pentru mine anii de şcoală şi dascălii pe care i-am avut merită un adânc omagiu şi acum.

Va aştept şi pe voi cu amintiri din viaţa de şcolar fie el licean sau student.

Foto: arhiva personală

%d bloggers like this: