Autori romani

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia-recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Seria de autor Lucian Boia

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Anul apariției: 2009

Număr pagini: 376

   Lucian Boia, născut în București la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București. Opera sa, întinsă și variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România și în Franța, precum și traduceri în engleză, germană și în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor și a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune) și la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât și prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viața extraterestră și sfârșitul lumii până la comunism, naționalism și democrație). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului și la istoria Franței. În 1997, lucrarea sa Istorie și mit în conștiința românească a stârnit senzație și a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naționale.

  Sunt sigur că toată lumea a auzit de Lucian Boia, unul dintre cei mai bine cotați istorici români contemporani (poate chiar cel mai bun?!). Viziunea sa asupra istoriei, asupra evenimentelor trecutului este una cât se poate de originală, de interesantă, întrucât Lucian Boia nu respectă întotdeauna convențiile, nu se ghidează strict după ce au analizat și conchis cercetării anteriori, ci preferă să ne ofere propriile sale interpretări, profitând din plin de libertatea de exprimare și de lipsa cenzurii din prezent.

     Lucrările sale mi-au tot fost recomandate cu scopul de a înțelege anumite aspecte, de a avea în vedere niște imagini de ansamblu asupra unor evenimente, personalități. Și ținând cont de faptul că îmi doresc să devin un mare istoric, să îmi dezvolt o gândire analitică, capabilă să descifreze esența istoriei și a urmelor sale, mi-am propus să nu mai amân. Astfel, am citit ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, cu un creion ascuțit la îndemână și cu o mare sete de cunoaștere.

      Acest volum mi-a plăcut sau, mai bine zis, am apreciat subiectul pe care-l dezbate și abordarea autorului, o abordare accesibilă unei grup larg de cititori. Ce-i drept, Lucian Boia își asumă misiunea de a ne împărtăși rezultatele cercetărilor sale, de a le oferi răspunsuri și informații tuturor românilor, mai mult sau mai puțin obișnuiți cu stilul prezent în cărțile de istorie, ceea ce, consider eu, că i-a reușit.

     Subiectul cărții este reprezentat de existența și de activitatea germanofililor români în elita intelectuală românească din timpul Primului Război Mondial. Marea conflagrație a izbucnit în 1914, însă România nu s-a alăturat imediat țărilor beligerante, așteptând până în august 1916, când sub presiunea Marilor Puteri s-au alăturat uneia din tabere, declarând, prin urmare, război celeilalte.

      Decizia României de a se alătura Antantei (Franța, Anglia, Rusia) a tot fost amânată, din diferite motive. În tot acest timp, a început în Regat o adevărată ,,luptă” ideologică, propagandistică în rândul intelectualilor, ce avea drept scop influențarea opiniei publice și, implicit, luarea unei decizii care, indiferent de natura acesteia, avea să schimbe destinul României.

             România înainte de anul 1918

      Pe de o parte s-au situat antantofilii/ francofilii, cei care își doreau  ca România să se alăture, în primul rând, Franței și, mai apoi, aliaților acesteia. Exceptând motivele de ordin sentimental, cultura și civilizația franceză răspândite în rândul românilor, această alianță i-ar fi oferit României, alcătuită la acel moment numai din Muntenia și Moldova, posibilitatea de a se reuni cu Transilvania, de a-i aduce laolaltă pe toți românii separați de intemperiile istoriei. Unirea cu Transilvania (prin Transilvania înțelegem, în acest context, Ardealul, Maramureșul, Banatul și Crișana) ar fi anulat însă șansa de a recupera Basarabia de la Imperiul Țarist.

       Pe de altă parte s-au situat germanofilii, cei care voiau o alianță cu Puterile Centrale și, cu precădere, o alianță cu Germania, un centru cultural și economic impresionant. Ar fi luptat astfel împotriva rușilor, recuperând Basarabia, provincia ai cărei locuitori erau asupriți, supuși unei suferințe, în comparație cu care ardelenii duceau o viață roz.

      Prima treime a cărții este dedicată prezentării generale a fenomenului de ,,germanofilie”. Cu acest prilej, Lucian Boia clarifică anumite aspecte, și anume, faptul că, de multe ori, germanofilii erau, mai degrabă, rusofobi, iar mare parte din aceștia ar fi preferat menținerea neutralității, astfel încât puțini susțineau, cu adevărat, intrarea în război de partea Puterilor Centrale. Istoricul român alege să folosească termenul ,,germanofil” între ghilimele cu scopul de a-l relativiza și de a-l nuanța.

     În această secțiune a cărții abordarea este structurală, și anume ,,germanofilii” sunt împărțiți pe medii și categorii, ținându-se cont de partidele politice, de orientările acestora, accentuându-se faptul că marea lor majoritate provenea din rândul elitei societății. Personalitățile menționate au fost ziariști, scriitori, istorici, academicieni, oameni politici, a căror perspective s-au diferențiat în funcție  de pregătirea profesională, de influențele la care au fost supuși, de contactele pe care le-au avut cu nemții, respectiv, cu francezii. Totodată, se marchează contrastul dintre antantofili și germanofili, autorul oferindu-ne explicațiile necesare pentru a înțelege contextul politic, social, cultural al vremii și, prin urmare, opțiunile politice ale românilor.

     În cadrul celorlalte două treimi ale lucrării de față, autorul își propune să analizeze opțiunile și destinele fiecărei personalități ,,germanofile”în parte, în ordine alfabetică. Aflăm informații despre activitatea lor profesională, despre tangențele pe care le-au avut cu diferite tabere politice, despre modul în care au încercat să-și traseze propriul viitor în funcție de circumstanțe. Printre personalitățile studiate (60) se numără: Grigore Antipa, Victor Babeș, Tudor Arghezi, Martha Bibescu, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Nicolae Tonitza, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, frații Mateiu și Luca Caragiale.  

    ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” reușește să ne îndrume, astfel încât să putem înțelege o anumită perioadă din istoria poporului nostru, anumite acțiuni ale strămoșilor noștri, acțiuni care, într-un fel sau altul, au avut niște consecințe. Un aspect și mai interesant îl reprezintă posibilitatea de a descoperi o altă față, o altă latură a personalității unor oameni celebri, pe care îi cunoaștem pentru meritele din domeniile în care au activat, dar care, din câte se pare, au fost mai mult decât niște simpli gazetari, poeți, istorici, oameni de știință.

     Nu în ultimul rând, desfășurarea și urmările Primului Război Mondial, felul în care au ales să acționeze sau nu anumiți oameni constituie o lecție importantă, de care ar trebui să ținem cont, mai ales, fiindcă nu știm niciodată ce surprize (plăcute/neplăcute) ne va rezerva viitorul.

     Vă sfătuiesc să parcurgeți această lucrare sau oricare alta ce poartă semnătura lui Lucian Boia și să vă aduceți aminte de istorie, de tot ce-au înfăptuit oamenii trecutului, o sursă inepuizabilă de modele, de urmat sau de evitat…

     

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial de Lucian Boia poate fi comandată pe site-ul targulcartii.ro

by -
3

Duel poetic: Timpul ploilor & Doar atunci

Timpul ploilor –Maria Savu (Maya Alma)

Suntem atât de departe unul de altul
și-atât de apropiați în gândul celuilalt
c-o mână încerc să îți ating înaltul
cealaltă dă la o parte norii de cobalt

Răsare ca o mare pierdută în azururi
această clipă solitară în care singurătate mi-s
și ca un val mi-e dor de aer și a pururi
împing furtuna-mi înspre țărmul tău abis

Stăm unul lângă altul deși nu te mai simt
decât în mine și-n părul greu de-atingeri
te mai respir clipei de ieri și din instinct
vine iubirea ta să-mi fie leac la îngeri.

 

Doar atunci –Călin Lucian

zbor
porumbițo
zbor pe deasupra tâmplelor tale
zbor printre depărtările ce ne apropie
între acel mâine
în care voi atinge din nou orizontul
alături de tine și ieri
când mă ridicai în al nouălea cer
aproape de îngeri

nu am să-mi mai întind aripile
divino
decât atunci când
tu
vei zbura alături de mine

Verdict?

 

 

 

 

 

 

Dragonii din Anador, de Lisa Darlent-cartea întâi a seriei Urmașul Pandemoniului-recenzie

Editura Quantum Publishers

Anul 2017

Nr. pagini: 337 

,,Un oraş este trecut prin foc şi sabie, demonii roiesc pe cerul nopţii, iar plânsetul unui copil răsună în beznă.
Rătăcit pe meleaguri necunoscute şi ajungând în grija Antadorului, ultima barieră împotriva exteriorului, Yano se alătură gărzii orașului împreună cu Sayra, o tânără cu ochi de lup, și fratele său, Hiron. Scopul lui este găsirea unei căi de a-şi proteja ţinuturile natale, dar şi de a dezlega misterul existenţei unei lumi atinse din greşeală, de care este atras în mod inexplicabil. În timp ce prințul Calindor și Lander, comandantul gărzii regale, conduc grupul pe urmele vânătorilor de zei, umbra străvechiului Anador bântuie precum un spectru asupra tuturor.
După secole de ostilitate, un dragon și un demon se privesc în ochi, fiecare pândind mișcările celuilalt.

   Eii, vreau să citesc o carte. Titlul este mai mult decât interesant, descrierea la fel, așa că…purced a începe cartea!!! Nu îmi vine a crede ce lume fantastică ne va dezvălui autoarea…demoni, dragoni, zeii, magi, magie, vrăjitori la tot pasul, animale apărute în urma ucideri dragonilor-thalinii…

,,-Ploua? întreba Yano după ce înghiți ultimul dumicat. Începuse ploaia, însă picăturile erau de un roșu aprins și pătau zăpadă acolo unde cădeau. Murdăreau totul însemnând codrul cu pecetea lor. Iar mirosul ușor metalic…
Documentele din Elmoran. Atacurile thalinilor. Lacrimile zeităților, fenomenul ciudat care marcase omenirea de două ori. Acum a treia oară. Totul se potrivea.
-Plânsul zeilor, se trezi șoptind.
Zeii plângeau cu lacrimi de sânge, căci asta erau misterioasele picături.
Ploaia roșie dura doar câteva secunde, apoi înceta. Imediat, un răget răsună din ceruri, făcând pământul să vibreze și zăriră printre nori un trup imens, întunecat. Avea aproape cincizeci de metri lățime, de două ori pe-atât în lungime și se prăvălea din înalturi. Era atât de mare, încât umbrea o bună parte din pădure. Pe lângă aripi, mai zăriră un picior solzos, un pântec argintiu, niște coarne că de oțel și o coadă precum un șarpe uriaș.’

   V-ați dat seama că uciderea dragonilor nu aduce nimic bun… thalinii… animale îngrozitoare care ucid tot ce le stau în cale…inclusiv tărâmul natal, acolo unde își vor găsi o familie adoptivă și un frate vitreg.
Yano, un tânăr de șaptesprezece ani, un demon… se pare că întâlnirea cu Hiron, fratele vitreg și cu bunicul acestuia Marslo îl va face un demon pașnic, dornic de un trai normal. Viața sa va fi tulburată și dată peste cap când va sări în ajutorul unei fetițe… și se va dezvălui lumii ce anume este el-un demon, nu contează că este unul pașnic, lumea îl va considera un monstru.

Încă din cele mai vechi timpuri demonii fuseseră detestați. Agresivitatea și natură lor crudă le crease o imagine înfiorătoare și erau asemuiți cu cele mai cumplite coșmaruri. Mamele își învață copii de mici să se țină departe de astfel de făpturi și să dea de veste dacă zarea vreuna. Bărbații în putere aveau sarcina de a ține năpasta departe de așezări și erau instruiți de cei mai în vârstă, dar fără un exorcist sau fără uneltele necesare, șansele de izbândă erau mici.”

   Frica și dorința de a proteja fetița combinate cu magia lui Hiron, îl vor duce în alt loc…nu își va da seama cum, de ce, va exista numai puternica lui dorință de supraviețuire.
   Astfel, Yano va ajunge în Antador și va da ochi cu Calidor, al doilea prinț la tron.
   Aici, vraja puternică a lui Calidor va face ca Yano să fie primit normal de către oameni. Tânărul prinț va dori să știe câte ceva din viața lui -ce este, de unde este, și ce îl aduce în partea sa de lume.
   Cei doi frați vor să descopere adevărații vinovați din spatele tuturor masacrelor înfăptuite de ucigașii thalinii, iar Calidor și comandantul său Lander vor încerca să prevină dezastrul ce planează asupra regatului lor.
   Yano călare pe o sauriană, însoțit de Xinx, un animal ciudat care aduce cu o veveriță, dar agresiv, împreună cu vrăjitoarea Leyra, cu Hiro și Sayra o altă ființă posedată de un lup, vor cerceta la ordinele lui Calidor disparițiile oamenilor din ținuturile alăturate.
   Yano va ajunge un demon subjugat Leyrei, astfel va reuși să își sporească puterea magică. Va descoperi cine este vinovat de uciderea dragonilor și cine este vinovat de toate nenorocirile din lumea umană.

   Xinx, este un animăluț contradictoriu…odată își arată inteligența, altădată muşcă și înțeapă…se pare că el este ceva mai mult decât pare. Acest lucru îl vom descoperi când Xinx îi va conduce pe cei doi frați în lumea magică a dragonilor-Anador!

Xinx se ghemuise lână trupul blănos al lui Alis. Prin fereastră grajdului putea vedea fumul ce ieșea prin geamurile sparte ale conacului. Uneori avea impresia că era mult prea inteligent pentru lumea această. Își lăsă botul pe labe și închise ochii, ignorând exploziile ce răsunau în noapte.”

   Se pare că și în Anador lucrurile nu stau mai bine. Dragonii sunt tot mai puțini, uciderea lor din ce în ce mai deasă aducând nenorocirile din lumea oamenilor.
  Almon un demon malefic din Pandemoniu va ucide legendarii dragoni, iar magia acestora eliberată la moarte îl vor face tot mai puternic. Ce pune la cale Almon?

  Va reuși Yano să îl învingă pe temutul demon?  Va scăpa de ura nimicitoare a lui Almon?
   La fel cum demoni îi sunt dușmani, așa se vor găsi și oameni și magii să îl condamne pe Yano. Va scăpa de exorcizare? Va scăpa de condamnarea la moarte? Își va mai revedea familia adoptivă? Va scăpa cu viață din acestă lume ce pare a fi ostilă unui demon pașnic?
  Va ceda Yano și va pleca cu Almon în Pandemoniu?

  Cartea ne face martori la diverse bătălii și manifestări magice. Descrierile locurilor sunt amănunțite, și îi creează cititorului o imagine fantastică. Acțiunea alertă, primejdiile la tot pasul, animale mitice, fantastice, demonice… fac din cartea această o lectură potrivită atât pentru adulți cât și pentru copii. Recunosc, câteodată, avalanșa acțiuni din cărți m-a făcut să revin asupra unor pasaje… dar am avut parte de o lectură exact ca și subiectul cărții, fantastică!

   Recomand această prima carte și sunt curioasă ce întâmplări fantastice vom descoperi în volumul al doilea!

Autoarea, o tânără scriitoare româncă, ne dezvăluie câteva gânduri despre această carte..

Un roman cu zeci de variante, căruia i-au trebuit trei ani să ajungă la formă actuală.,,Urmașul Pandemoniului” a luat naștere din pasiunea pentru timpurile simple, medievale, combinate cu elemente fantastice. În Yano nu am văzut eroul nemuritor, puternic, ce biruie răul. El însuși un simbol al întunericului, a fost construit drept un personaj cu calități și defecte, cu numeroase slăbiciuni și cu o naivitate exagerată uneori. M-am atașat de el de îndată ce l-am creat și îmi va fi tare greu când va sosi clipa să-l părăsesc.”

Quantum Publishers Logo

 

Cartea Dragonii din Anador de Lisa Darlent a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

 

Lansare de carte Editura Vellant: Numele meu este Anton, de Geo Dinescu

   Editura Vellant vă invită joi, 16 noiembrie, de la ora 19:00, în ceainăria Librăriei Cărturești Verona, la evenimentul de lansare al romanului ,,Numele meu este Anton”, de Geo Dinescu 

   Actrița Dorina Chiriac și scriitorul T. O. Bobe și Luisa Ene, blogger Cărți, cafea și tutun vor vorbi despre #Anton.

  În acest roman de debut, suntem martorii unei vieți pe fast forward, în care narcisismul, căutarea iubirii, pierderea, vinovăția și acceptarea de sine alcătuiesc un domino infernal. Geo Dinescu scrie brut, autentic și emoționant.

   La șase ani, Anton strânge bani ca să-și cumpere un frățior. Iubește cărăbușii, dar le rupe aripile. Are secrete cu mama lui și crede că e cel mai frumos din clasă. La șaisprezece ani, nu mai are nevoie de nimeni. Oamenii pe care îi iubește încep să moară. La treizeci, se logodește, deși simte că e capăt de linie. Detestă pianul, deși e un compozitor faimos. La patruzeci, se află în plin dezastru.

   ,,Cine e Anton? Un bărbat cerut în căsătorie de prietena lui. Un copil căruia îi place mirosul pământului ud. Un bătrân care, cu ochii închiși, încearcă să-și țină respirația până la tufele de trandafiri. Un adolescent care ezită să închidă ochii bunicii moarte, de teamă ca ea să nu-l părăsească definitiv. Anton e o viață, așa cum se presupune că o să ne treacă fiecăruia prin fața ochilor, în ultima clipă a ei, o viață reconstruită într-una dintre cele mai inteligente, mai bizare, în sensul bun al cuvântului, și mai sensibile cărți din câte am citit vreodată.”
T.O. Bobe

   GEO DINESCU a studiat actoria la Cluj-Napoca, cu Miriam Cuibus și Mona Chirilă. A jucat la Cluj, la Oradea și în București și a dat voce în studio multor personaje de desene animate. Pictează, citește, ascultă foarte multă muzică și iubește animalele. Despre Numele meu este Anton, romanul ei de debut, spune că, este o carte pe care o poate rescrie fiecare cititor. Pentru mine, ea a pornit de la ideea că nimic nu este ce pare-a fi și că totul are o scuză”. În prezent, îl plimbă des prin parc pe cățelul Modjo și lucrează la a doua carte.

Sursa Editura Vellant

Editura Crux Publishing la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2017

   Editura Crux Publishing are plăcerea să vă invite la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2017. Evenimentul are loc între 22 și 26 noiembrie la Romexpo București, în pavilionul central, iar noi vă așteptăm pe nivelul 3.20, la standul 108. Așa cum v-ați obișnuit deja, vom fi acolo cu noutățile toamnei, pachete-cadou, câteva mici surprize, scriitori, colaboratori, promotori, veselie și literatură de cea mai bună calitate. 

Momentul anului îl reprezintă lansarea celor două volume noi pregătite pentru cititorii noștri, alături de cele trei volume publicate deja în vara acestui an.

ZIUA, ORA ȘI LOCUL:

Sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 15.00, standul editurii Crux Publishing (108)

CE LANSĂM NOU LA GAUDEAMUS 2017

Secretul Regelui Nemuritor: Un prolog, de Mircea M. Țara

Invitat speciali: Ana-Maria Negrilă (scriitoare)

Nici nu a trecut un an de la debutul lui Mircea Țara cu romanul high-fantasy Inima Dragonului, că tânărul autor ne face un cadou nesperat: o nouă baladă de pe tărâmul Nlithiei, avându-i ca protagoniști pe Lied și Asht: Secretul Regelui Nemuitor.

Suntem cu 14 ani înainte de aventurile din Nisal și explorăm cetatea Osei alături de cei doi barzi care desigur că nu se pot abține să nu se bage în belele. Ceea ce pare la început o simplă spargere devine însă o cursă pe viață și pe moarte – la modul cel mai propriu. Intrigi de palat, un suveran misterios și necruțător, creaturi bizare, inventatori nebuni, magie și un secret care îi poate costa capul pe aventurierii noștri preferați, toate superb împletite de mâna sigură a lui Mircea, care, ca un Tolkien în devenire, știe ca nimeni altul să creezi lumi, personaje și suspans.

Povestiri de la marginea realității vol. 2, de Dan Rădoiu

Invitat special: Mihaela Apetrei (scriitoare, promotor literar)

La doi ani de la apariția primului ghid de explorare a lumilor de dincolo de vălul realității, Dan Rădoiu ne surprinde cu volumul al doilea al Povestirilor, de data aceasta jucându-se cu nuanțe de negru și roșu închis. Ca de obicei, vă puteți aștepta la personaje bizare, intrigi nebunești, cadre spectaculoase și o lume cu susul în jos, în care cel mai mic element al concretului imediat se poate transforma într-un adevărat portal spre o cu totul altă dimensiune.

Ambele volume sunt disponibile pentru precomenzi până pe data de 26 noiembrie, cu 20% reducere și autograful autorilor. Livrările încep din 28 noiembrie. Ca de obicei, transport gratuit prin curier!

CE LANSĂM DEJA PUBLICAT

Restituirea, de Anamaria Bancea

Invitat special: Dan Rădoiu (scriitor)

În romanul Restituirea, parcă și existența însăși pare să își târască papucii prin canicula bucureșteană, fără să îi pese prea mult de oamenii care trec prin ea. În trupul împuținat de ani al Aureliei Puchici arde dârzenia tuturor acelor femei de viță nobilă pe care istoria le-a îndoit de mijloc, dar nu le-a frânt. Prin cabinetul avocatului Cruțescu s-au perindat mii de hârtii și povești de familie, dar nici una nu seamănă cu acea adunătură bizară de străini, legați de sânge, dar despărțiți de viață. Pregătiți de întâlnire, doamna Puchici și domnul Cruțescu se pun pe treabă. În același oraș, dar parcă în universuri paralele, Eugenia, Mimi, Mihnea și Dodo sunt mai vii ca niciodată, treziți brusc din toropeală de sunetul telefonului. Este destinul, care îi anunță că are de plătit câte o datorie fiecăruia dintre ei.

Recolta roșie, de Răzvan T. Coloja

Invitat special: Alexandra Medaru (scriitoare, critic literar)

În romanul Recolta roșie, scriitorul premiat național Răzvan T. Coloja îndrăznește, în același stil transgresiv cu care ne-a obișnuit, să „atace” însăși instituția bisericii, orice nume ar purta ea. Nici un tabu, nici un mit, nici o credință, nici o cutumă nu rezistă analizei scriitorului – rece, nemiloasă, tranșantă, șocantă prin sinceritatea sa. Păcatele clerului sunt scoase la iveală de personajul-narator și apoi bine acoperite, căci acesta este rolul pe care îl joacă: PR-ul din umbră, omul bun la toate, anonimul care salvează imaginea instituției și face orice ca adevărurile să nu iasă la iveală – contra unor sume deloc de neglijat.

Într-o lume marcată de extremism religios și de ample scandaluri publice implicând clerul, cartea lui Răzvan T. Coloja reprezintă o palmă aspră pe obrazul ipocriziei religioase. „Atunci Domnul a făcut să plouă foc şi pucioasă din cer de la Domnul, peste Sodoma şi Gomora”, se spune în Geneză, dar în romanul Recolta roșie, Sodoma și Gomora sălășluiesc în sânul bisericii, nu dincolo de zidurile ei…

Biblia nihilistă, de Ștefan Bolea

Invitat special: Petrișor Militaru (poet, critic literar, publicist)

Cosmopolit filosof al culturii, succesor al lui Nietzsche și al lui Cioran, totodată exponent al titanismului și chiar al satanismului (artistic, nu „religios”!) byronian, Ștefan Bolea „atacă” în Evangheliile sale sinele, societatea, Universul, chiar divinitatea. Dar „gâlceava înțeleptului cu lumea” nu are decât aparent – sau, cel mult, selectiv – un scop anihilator: asemenea monstrului lovecraftian nimicit de reflexia propriei imagini, trebuie să ne cunoaștem tarele pentru a le elimina.

Delectându-ne cu aforismele poetice, ni se relevă speranța mascată de necesitate – credința în materialul acum pervertit, dar esențial superior, din care e plămădit nu atât omul, cât umanistul. Căci opera și personalitatea lui Ștefan Bolea sunt unele de răscruce, punct de intersecție a două căi binecunoscute generației `90 și pe care gânditorul nostru refuză încăpățânat să le abandoneze: calea artei și calea libertății.

Oliviu CRÂZNIC (Critic literar, autorul volumului de colecție Ceasul fantasmelor)

Cruxienii vă așteaptă, așadar, la Gaudeamus 2017, între 22 și 26 noiembrie 2017, la standul 108, pe nivelul 3.2, în pavilionul central al Romexpo.

Nu uitați că puteți comanda volumele Secretul regelui nemuritor și Povestiri de la marginea realității 2 cu 20% reducere, autograf și transport gratuit până pe 26 noiembrie.

De asemenea, așteptăm cu drag să ne reîntâlnim fanii și susținătorii sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 15.00 pentru a lansa noutățile și a ne bucura de literatură împreună!

În mintea comisarului, de Teodora Matei-recenzie

Editura: Tritonic, 2017
Număr pagini: 145

   “O bătrână găsită moartă în apartament, o defecțiune la gaze și un Casanova mort pe canapeaua din sufragerie, o tentativă de omor, o tânără femeie, victima a unei rețele de prostituție, și un băiat răpit. Se dau toate acestea împreună cu doi polițiști bucureșteni, detașați la Ploiești. Iar ceea ce rezultă face parte din ceea ce va fi numit cândva <stilul Teodora Matei>”

   Cartea Teodorei Matei pare la prima vedere o carte de povestiri. Mă întrebăm: ”ok, de ce un roman când de fapt sunt cazurile comisarului, fiecare caz o poveste?

   Abia când am citit-o mi-am dat seama cu câtă măiestrie a împletit Teodora totul, astfel încât da…cartea este un roman.

   Şi acum să vorbim puțin despre personaje și întâmplări sau cazuri.

   Îl avem pe comisarul Anton Iordache, personajul principal, aflat în spital, imobilizat la pat din cauza unui accident. Dar nu piciorul în ghips este problema, ci faptul că nu-și amintește nimic despre perioada recentă petrecută la Ploiești. Fusese detașat acolo din București împreună cu Sorin Matache, inspector șef, colegul lui, într-un schimb de experiență cu cei din Ploiești.

   Iordache nu fusese vinovat, evitase accidentul, singurul rănit fiind el însuşi.

   Acum își amintește întâmplări din copilărie, părinții, mătușa, soția și copiii lui.

”Ar fi putut să improvizeze, să spună niște banalități, s-o scalde cum s-ar zice. Ce-l speriase cel mai tare era faptul că pierderea  de memorie îi putea afecta locul de muncă, iar comisarul nu era pregătit încă să se pensioneze, cu atât mai mult pe caz de boală.”

   Nu-l încurajează nici analizele ample, nici întâlnirile cu psihologul. Dar iată că Dan, patronul unei edituri, prieten cu el din facultate, venise cu o idee: să-i pună pe autorii de la editură să scrie câte o poveste după cazurile rezolvate la Ploiești, mizând pe faptul că citirea manuscrisului îi va reda memoria. Așa că Iordache se apucă de citit:

    “Curiozitate”

   Cora Abrudan, nepoata doamnei Vlaicu, anunță poliția că mătușa ei nu răspunde de două zile la telefon și nu poate intra în casă, ușa fiind blocată. Vine poliția, pompierii și o găsesc pe doamna moartă, și-n casă un miros pregnant de lăcrămioare. Printre lacrimi nepoata le spune ce medicamente lua mătușa, că ea i le pregătea, că avea și ceva homeopat din lăcrămioare. Dau declarație la poliție și ea și soțul ei, Dan Abrudan, fiind și amprentați. Cercetările acasă la victimă, discuțiile cu vecinii, amprentele care corespund cu unele dintr-o spargere dată în alt cartier, și în final lista convorbirilor telefonice ale celor doi le dă răspunsul, deoarece ”curiozitatea costă.” Recitirea poveștii îi amintește comisarului mirosul tincturii din casa moartei, hainele purtate de nepoată, chiar faptul că-l jena pantoful, deci era pe drumul bun.

    “Decepţie”

    Un caz clasic de gelozie dusă la extrem, o poveste de dragoste, un Casanova cu multe cuceriri la activ jonglând între femei. Dar nici ața întinsă nu rezistă la infinit.

     “L-am omorât ca să nu mai plece”-este litania din mintea femeii.

    Una dintre femei, obsedată de el, hotărăște să-l omoare și aproape că ar fi fost “crima perfecta”.

    Dar rezultatul medicului legist e stupefiant: omul a murit de atac de cord, nu intoxicat cu gaze. S-au găsit în sânge urme de la medicamentele multe pe care le lua, mai ales stimulente că de… trebuia să ”performeze”. Cercetările poliției duc și la a doua femeie din triunghi. Singura pedepsită va fi ea pentru că aflând de moartea iubitului vrea să-și calce rivala cu masina.

    Încă odată se adeverește zicala că “viața bate filmul

    “305”

    Dispare un băiat, Andrei, un tocilar cum îi spun prietenii, dar câteodată e bine să fii tocilar.

    Andrei și George, fratele lui, erau crescuți de mama lor care lucra de acasă pentru a-l putea supraveghea pe băiatul mai mare. Acesta se născuse cu un handicap psihic, dar după tratament reușise să se înțeleagă cât de cât cu mama și fratele lui. Tatăl îi părăsise incapabil să accepte ideea bolii copilului. George  avea obiceiul să-l urmărească pe geam pe fratele lui, când acesta pleca la școală. Când vine poliția el repetă obsesiv niște cifre, strângând în mână o mașinuță albastră. Cercetările poliției implică discuții cu cei aflați pe traseul puștiului, cu tatăl lui, cu vânzătorul de la chioșcul de ziare. Între timp apare cererea de recompensă, și o poză a lui Andrei, care va fi atent cercetată de criminaliști. Sorin Matache, inspectorul șef, are ideea de-a vorbi din nou cu George, care le repetă obsesiv aceleași cifre și le arată mașinuță. Cu ajutorul mamei vor reuși să interpreteze indiciile date de băiat, poza cercetată relevă și ea niște date și așa vor află cine sunt vinovații și Andrei se întoarce acasă.

    “Argentina”

    Sorin Matache e supărat. Avea întâlnire cu o nouă cucerire, o fată frumoasă Lorena, dar de trei zile nu dădea de ea. Povestind despre Lorena autoarea ne plimbă printr-un cartier țigănesc cu oamenii și obiceiurile lui. Căutând-o pe Lorena, ajutat de ingeniozitatea ei, de denunţurile primite după apariția pozei ei la televizor, inspectorul găsește o rețea de traficanți de “carne vie”

      Şi normal  o salvează pe Lorena.

     Citind despre cazuri Anton Iordache își amintește toată perioada de la Ploiești, dar ce-l deranjează sunt pasajele referitoare la o presupusă amantă, modul cum este expusă relația cu soția și copiii:

      “Dacă era ceva ce-l deranja la textele aduse de Dan, era modul în care fusese văzut din exterior.”

       “Erau niște lucruri care nu se prea potriveau cu imaginea pe care și-o crease.”

       Dar dacă era să fie cinstit cu sine însuşi:

   

  “Numai că trupul acela părea să nu-i aparțină, sufletul i se simțea captiv într-o carcasă care începuse să scârțâie. Asta în timp ce, uneori, ar fi mers pe stradă strigând: <Lume, lume! Am aproape patrusopt de ani, dar iubesc ca la optișpe, vreau să alerg, să cânt, să fac dragoste cu cea mai dulce femeie din lume! Natăfleţul ăsta grizonat pe care-l vedeți e doar un Păcălici, o glumă a vietii!>”


    Teodora Matei îmbină poveștile cu viața privată a personajelor, cu trăirile și frustrările lor, cu peregrinările lor prin oras.

  Prin ochii personajelor vedem cartierele Ploieștiului, locurile interesante care spun o poveste, hoteluri, restaurante, inclusiv pub-ul campionului de box supranumit ”Moşul”

    Dacă v-am stârnit curiozitatea citiți cartea!

    Este o lectură antrenantă, interesantă, dar și relaxantă.

     Mulţumesc Teodora pentru cadoul primit.

by -
7

Duel poetic: Ultimul druid & Drumul Spre  Lumină

Ultimul druid-Daniel Vişan Dumitru

Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, iar altul ca el nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă din eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, stăpâni în lumea lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din două mii de ani,
Secretele pierdute de gali şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Drumul Spre Lumină-Daniel Irimescu (Dac)

O să cadă frânte de pe umeri

Ale noastre aripi albe, toate,

Până sufletu’ va vrea să-și cânte,

Ale lui iubiri, demult uitate.

Râuri, râuri, vijelios s-aruncă

Printre gene care tremur obosite,

Herghelii de zămislite lacrimi,

Din străfundul inimii rănite.

Pe obraz șiroaiele încet s-aprind

Și cioplesc grăbit cu dalta vremii, riduri,

Ce-amintesc de negrăitele dureri

Și de caznele lăuntricelor iaduri.

În țărână pașii rătăciți se-afundă

Sub povara veche-a crucii de pe umeri,

Care-i poartă astăzi, zornic prin furtună,

Spre un asfințit al ultimelor temeri.

Roua dimineții spala-noastre patimi

Curățând obrazul apăsat de vină,

Iar în ochi răsare, dup-atâta beznă,

Drumul ce ne duce, veșnic spre lumină.

 Părerea voastră?

Sursa foto: Pinterest

Ephialte -Începutul unui Coșmar, de Cristinne C.C.-recenzie

Editura: Quantum Publishers
An apariție: 2017
Nr. pagini: 228

Ne aflăm într-o Nouă Lume ce se zbate să supraviețuiască în urma unui eveniment cataclismic ce a avut loc cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, o lume în care oamenii încearcă pe de-o parte să reconstruiască, iar pe de altă parte, să lupte împotriva unei boli cumplite și misterioase. Însă există și alte creaturi ce trăiesc printre ei, Ephialte și Umbre.
Alisia Iacob, o tânără impulsivă, non-conformistă, un Ephialt novice, abia trecută de Ini
țiere, se trezește aruncată dintr-o banală coincidență într-o serie de evenimente ce o plasează în mijlocul unui adevărat conflict între ephialte și dușmanii acestora, Umbrele.
Descoperind din întâmplare intrigile
țesute de unul dintre cei mai importanți și puternici oameni, secrete ce pun în pericol atât viața oamenilor, cât și a Ephialtelor, Alisia devine ținta principală a mai multor dușmani.
Pentru a supravie
țui, se vede nevoită să lege alianțe neașteptate, dar și să-și descopere abilități surprinzătoare și periculoase.
În mijlocul tuturor acestor evenimente ce se succed cu rapiditate, la fel de neprevăzută este
și descoperirea primelor atingeri ale pasiunii, pentru ca, la fel de brusc, să fie curmate de resentimente vechi și înrădăcinate.

   Am citit cam toate genurile de proză, dar în ultima perioadă de timp, m-am simțit tot mai mult atrasă de poveștile fantastice. De ce? Probabil pentru că îmi place să evadez cât mai departe de realitatea cotidiană. Sau poate pentru că în literatura fantasy, realitatea nu are nicio putere și doar imaginația mea controlează totul. Așa că înțelegeți de ce devorez cam toate cărțile care apar la Quantum.

   În ceea ce privește “Începutul unui coșmar”, primul volum al seriei Ephialte, trebuie să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de lumea creată de Cristinne C.C. De la bun început, am știut că va fi pe placul meu, din cauza descrierii și a numeroaselor păreri pozitive, dar nu mă așteptam să aibă un asemenea impact asupra mea. Sunt o fană a genului romance, dar cartea aceasta nu are așa ceva – sau mai bine spus, este doar sugerată ideea că între Alisia și Max ar putea exista ceva în viitor – și, totuși, a reușit să mă cucerească. În plus, am fost foarte încântată de faptul că fiecare capitol începe cu câte un citat din poeziile lui Mihai Eminescu.

   Mi-a plăcut stilul abordat de autoare, modul în care a făcut trecerea de la momentele tulburătoare la anumite situații care ne aduc zâmbetul pe buze, modul cum și-a creionat personajele, misterul în care ele sunt învăluite, ritmul alert. Personajul central al cărții, Alisia Iacob,  m-a cucerit prin felul de a fi – încăpățânată, tenace, curajoasă. Este temperamentală și sarcastic – are un extraordinar talent de a ironiza tăios, nefiind obișnuită cu subtilitatea.

„- Mâncarea mea nu e… vie! bodogăni.

  – Poate ar fi trebuit să întreb animalul de la care provine dacă a fost de acord să fie tăiat și aruncat la tine-n farfurie! i-am întors-o, de-a dreptul iritată.”

   Baza romanului este destul de interesantă. Lumea – Noua Lume -se confruntă  cu o epidemie (Degenerative Malak Desease – boala lui Malak) care face ravagii în lumea oamenilor, deja zguduiți  și reduși la mai puțin de un sfert în urma Revelației. Multe lucruri nu se știu despre această afecțiune, nici cum a apărut, nici cum se transmite, și nici cum poate fi tratată. Oamenii pierd controlul cu realitatea, cu propria lor ființă și, în cele din urmă, mor. Fără nicio explicație, intrau într-un fel de  stare de comă.

   Însă, omenirea se mai confruntă și cu altă problemă – Ephialtele, poreclite “Coșmaruri”, care se hrăneau cu energia emanată de oameni, atunci când acestora le era indusă starea de frică. Erau niște  făpturi frumoase, ispititoare, nu foarte diferite ca înfățișare de oameni. Aveau puteri deosebite și reflexe extraordinare, se puteau vindeca după răni destul de grave, erau imuni la orice boală și erau nemuritori. Se nășteau oameni, dar când atingeau maturitatea, organismul lor începea să refuze mâncarea și simțeau din ce în ce mai mult “nevoia de a consuma energie pură, emanată de oameni, printr-un proces de stimulare a minții acestora și creeri unei stări de teamă”. Când începea acea tranziţie, exista un ritual de trecere la noua formă de viață, numit Inițiere. De asemenea, aceste ființe rămâneau pentru totdeauna cu chipul și trăsăturile avute la Inițiere.

   Singurul dușman natural al ephialtelor erau Umbrele. Acestea nu par nici în viață, dar nici nu se poate spune că sunt moarte. De fapt, în afară de ochi și de felul în care se mișcă, nimeni nu și-ar da seama că sunt Umbre și nu oameni oarecare. De obicei erau trimise de Consiliu. Dacă vreun ephialt încălca drepturile oamenilor, folosindu-se de abilitățile sale, Consiliul trimitea Umbrele să-i dea o lecție. Mult mai des însă, Umbrele decideau să atace din proprie inițiativă. Nimeni nu știa exact de ce făceau asta, însă ephialtele nu se puteau baza pe ajutorul cuiva. Nici oamenii, nici Consiliul, nu țineau vreo parte în conflictele dintre ei. Atâta timp cât nu încălcau drepturile oamenilor, atât ephialte, cât și Umbrele erau lăsați să-și rezolve disputele.

“Nu mulți erau cei care se puteau lăuda că au dat gata un ephialt. Distrugerea creierului însă, era o altă poveste. Umbrele ne atacau făcând exact asta. Nu erau mai rapide decât noi, dar acționau mereu în grup și, dacă vreuna dintre ele reușea să ajungă atât de aproape de un ephialt încât să-i pătrundă la minte, acesta din urmă era imobilizat de durerea imensă pe care o simțea.”

   Povestea este spusă din perspectiva lui Alis Iacob, o tânără ephailt care a trecut de curând Inițierea. Împreună cu ceilalți frați ai ei (Felix, Marcus și Dani), se mutase cu mai puțin de trei ani în urmă în Mandaria – o peninsulă împresurată în cea mai mare parte de Marea Neagră, care se prindea de continent doar printr-o fâșie care făcea trecerea până la așezarea Calatis. Toate tranzacțiile mai importante din Ținuturile de Mijloc aveau loc aici, iar mișcarea permanentă de populație de toate felurile, le asigura suficientă discreție pentru a se putea hrăni fără probleme.

   Fire impulsivă și rebelă, Alis intră în tot felul de  necazuri, din care scapă adesea cu ajutorul  fraților ei. Însă, pe când era la vânătoare într-un bar dintr-o zonă rău famată, este întreruptă de la”masă” de un tip misterios, care își arată dezgustul fățiș față de ea.

– Sunteți niște creaturi care trebuie eliminate! Nu puteți fi lăsate nesupravegheate, să împrăștiați groază și panică în toate părțile…”

   Inițial a crezut că are de-a face cu o Umbră, așa că și-a concentrat toate simțurile spre el, dar în zadar. Era ca și cum tipul nu ar fi fost acolo. În plus, tânărul își pierduse efectiv calmul în timpul discuției cu ea și, pentru un moment, și-a arătat adevăratele ”sentimente” față de ephialte. Se știa că Umbrele nu aveau așa ceva. Erau ființe fără suflet. Ceva  nu era în regulă cu el! Nu era un simplu om, dar nu era nici Umbră. A încercat să-l provoace să-i spună mai multe, să-l seducă, dar totul a fost în zadar.

– Nu poți condamna o fată că încearcă. Știi? Cine știe? Poate undeva, acolo, îngropat adânc în mintea ta, își mai aduci aminte cum e să simți.

 – Draga mea, nimeni nu ți-a explicat până acum că nu acolo ar trebui să fie îngropate sentimentele? Și apoi, ce ar fi trebuit să simt? Spune-mi! Ce crezi tu că ar fi trebuit să simt privindu-te? Admirație pentru chipul tău? Compasiune pentru inocența ta? Sau ce? “

   Până la urmă, Max îi dezvăluie că a fost trimis de cineva care vrea să o cunoască, iar rolul lui este să asigure acest lucru. Firește că impulsiva Alis a încercat să se împotrivească, dar  într-o fracțiune de secundă, s-a trezit imobilizată. Ba mai mult, după ce a fost lovită în cap, tânăra și-a pierdut cunoștința. Lucru nemaiîntâlnit, având în vedere că “ oricât de aproape de distrugere ar fi, un ephialt este întotdeauna conștient. Până în ultima clipă. Nu doarme și nu leșină.”

“Max continua să mă sărute, iar când am întors capul pentru o gură de aer pe care, în clipa aia, o uram pentru că îmi era necesară, buzele lui coborâră pe maxilarul meu, apoi pe gât, cu o așa ardoare încât, pentru o secundă, am crezut că mă voi sufoca. Un geamăt răgușit mi-a scăpat în vâltoarea momentului incendiar.

 Max se opri brusc. Am deschis ochii pe care abia atunci am realizat că îi aveam închiși.

 Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost căutătura lui strălucind în întuneric, rece, intensă și plină de ură. O clipă mai târziu, ceva m-a lovit foarte tare în tâmpla stângă și, după o fracțiune de secundă de durere seacă, lumea a dispărut, lăsându-mă să alunec în întuneric.”

   Atunci când își revine în simțiri, tânăra constată că este  închisă într-o încăpere cufundată în întuneric, având mâinile legate deasupra capului. Era suspendată cu niște lanțuri prinse în tavan, iar un fel de câmp energetic, conceput special pentru a incapacita ephialtele, înconjura temnița. Iar aici este pusă la dispoziția unor Umbre care se hrănesc cu ea.

 “- Ephialt, singurul tău rol este de a hrăni Umbrele atât cât spiritul îți va rezista până va fi distrus. Am făcut o alianță cu oamenii și, în schimbul proteciei pe care le-o oferim împotriva voastră, ei ne facilitează aceste… întâlniri.”

   Alianță între oameni și Umbre? E interzis așa ceva! Consiliul avea o înțelegere cu oamenii, în care aceștia din urmă se angajau să nu se asocieze cu temutele Umbre.

    De la Andreas, un alt “locatar” al temniței, Alis află că ei sunt pe Capri Seconda, o insulă deținută de Theon Novac, un puternic om de afaceri. Despre acest individ se știa de ceva timp că intenționează să construiască aici un centru de cercetare, pentru a efectua studii clinice pe un nou posibil tratament miraculos pentru boala Noi Lumii, DMD sau Degenerative Malak Desease (boala lui Malak). Necunoscandu-se modul de transmitere al maladiei, deschiderea unui astfel de centru pe o insulă izolată părea cea mai bună idee.

   Dar ce se întâmplă pe insulă, nu pare deloc un laborator de cercetare în vederea găsirii unui tratament, ci mai degrabă un loc rupt din cele mai urâte coșmaruri. Un loc de coșmar pentru ephialte. Dar ce vor să facă cu Alis și Andreas? Umbrele o țin acolo că sursă de hrană pentru ei, iar Andreas, nefiind un ephialt, Umbrele nu se hrănesc cu el, dar este totuși torturat de oameni. Cei doi trebuie să evadeze cât mai curând din acest loc! Dar cum va scăpa Alis de acel câmp electronic? Ei, asta vă las pe voi să aflați.

  Tot de la Andreas, tânăra află că fratele lui este căsătorit de câțiva ani cu o tânără ephialt pe nume Philia, lucru foarte interesant. Există relații între om și ephialt, dar nu căsătorii.

Ephialtele erau nemuritoare. În plus, odată trecută Inițierea, înghețați la o vârstă atât de fragedă, era complicat să întrețină o relație serioasă cu oameni având aceeași vârstă. Oamenii nu se gândeau la căsătorie așa de devreme în viață, iar mai târziu, când ajungeau la maturitate, cu siguranță nu-și doreau să-și ia ca partener pe viață pe cineva care să arate mult mai tânăr. În plus, oamenii – majoritatea – își doresc copii. O căsătorie cu un ephialt scotea o asemenea perspectivă din peisaj. După Inițiere, pa, reproducere! Ehialtele nu puteau avea copii.“

   La un moment dat, Philia n-a mai vrut să fie nemuritoare. Nu voia să-și piardă soțul din cauza bătrâneții. Auzise că există o cale prin care un ephialt poate renunța la imortalitate și, încet, să redevină om, așa că a făcut ca dorința să i se împlinească. A reușit! Era acum muritoare, cu toate că mai păstra o parte din agilitatea și instinctele unui ephialt. Nimeni nu mai știa de acest lucru uluitor pentru că secretul a fost păstrat cu strășnicie de familie.

   Se pare că Andreas se află aici pe insulă pentru că Novac și oamenii lui cred că el are un răspuns la niște probleme pe care încearcă ei să le rezolve. Despre ce probleme e vorbă? Ce planuri pune la cale Novac? De ce s-a aliat cu Umbrele? Ce a cauzat maladia? Cine este Max? Cărei lumi îi aparține?

“Poate că eu meritam să fiu închisă acolo. Poate că meritam să plătesc pentru acei oameni pe care i-am folosit ca să mă hrănesc, pentru toate suferințele pe care le-am provocat, numai ca eu să pot supraviețui. Dar, cum rămâne cu oamenii pe care voi îi chinuiți acolo? (…) Ceilalți oameni închiși acolo pentru a le obliga pe ephailte să se hrănească cu energia lor ce vină au? Când eram jos, în fața ta, îngenunchiată de durerea pe care prietenul tău mi-o cauzase, cine a fost lângă mine? Un om. Un om pentru care m-am întors. Un om pe care n-am putut să-l abandonez în acel loc cumplit. Vezi tu, Max… E o lume mult mai complexă în jur decât crezi tu! Și-n lumea asta, noi am fost în stare să ne găsim, să ne înțelegem, să ne respectăm și să ne atașăm unii de alții. Nu ai decât să rămâi în lumea ta, prieten al Umbrelor! Singur cu principiile tale ipocrite! Și plin de ură! “

 

Cartea Ehialte – Începutul unui Coșmar de Cristinne C.C. poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Testamentul lui Abraham… sau arta scrisului, la superlativ

Titlu: Testamentul lui Abraham

Autor: Igor Bergler

Editura: Litera

Anul publicării: 2017

Număr Pagini: 736

   Cu siguranță, „Biblia pierdută” a schimbat concepția de carte românească, atât în interiorul țării, cât și în afara sa. Cele peste 100 000 de exemplare vândute relevă complexitatea unei minți care a intuit nevoia cititorului român actual… și a îndeplinit-o.

   „Biblia pierdută” nu e o carte scrisă la întâmplare, nu e un succes al hazardului… dimpotrivă. E rezultatul unei cercetări îndelungate și amănunțite. Domeniile sunt multiple, iar informațiile sunt veridice… așadar munca e una de Sisif… sau cel puțin așa ar spune unii. Pentru Igor Bergler, lucrurile stau altfel. Harul de povestitor cu care e – fără îndoială – înzestrat, se armonizează perfect cu eforturile sale de perfecționare. Rezultatul? Un bestseller care a zguduit din temelii literatura română actuală. Și… așa cum îi stă bine unui scriitor menit să își pună amprenta asupra literaturii actuale, Igor Bergler nu s-a oprit aici.

    După uluitorul succes al primei sale cărți, Igor Bergler scrie „Testamentul lui Abraham” – singura carte care ar putea detrona recordul „Bibliei pierdute”, iar vânzările de până acum arată că așa va fi. Dincolo de estimările care vizează „Testamentul lui Abraham”, Igor Bergler este – așa cum s-a vehiculat și în presă – cel mai bine vândut scriitor român din ultimii 20 de ani. Fără îndoială, va fi și primul scriitor român care-și va doborî primul record cu creația ulterioară.

   Cine este, așadar, acest adevărat furnizor de bestseller? Născut la Reșița pe 21 septembrie 1970, Igor Bergler și-a petrecut copilăria la Timișoara. A absolvit liceul de elită „C. D. Loga”, apoi a intrat la Politehnică în 1989. Planurile sale legate de Politehnică au fost date peste cap de Revoluția din 1989 când a plecat la București, unde a studiat Regie de film,  Scenaristică și filmologie la ATF (în prezent UNATC). În urma unui examen, a fost admis la DFFB (Academia de Film și Televiziune din Berlin).

   Igor Bergler este realizatorul primului film produs vreodată de o televiziune particulară din România, „Gambitul Damei” (1995) și a primului thriller românesc, „Porțile” (1996). A fost redactor la celebra publicație „ProCinema”, a fost director de televiziune și radio în Timișoara. A fost realizatorul celebrei emisiuni culturale „A cincea roată”. Pentru o vreme, Igor Bergler a pășit din lumea fascinantă a filmului și a televiziunii, în lumea campaniilor electorale, pe care le-a studiat, dându-și doctoratul în „Managementul Campaniilor Electorale”. Ulterior a devenit producător în publicitate, apoi și-a făcut propria sa agenție, cu ajutorul căreia a promovat branduri devenite ulterior celebre.

    După succesul imens pe care l-a avut „Biblia pierdută”, Igor Bergler continuă seria „Charles Baker” cu cartea „Testamentul lui Abraham”, cea mai așteptată carte a anului 2017. Cu siguranță, cine a citit „Biblia pierdută”, a așteptat cu nerăbdare această colosală apariție…

    „Testamentul lui Abraham” a încetat să fie o carte… și a devenit un fenomen, unul studiat cu atenție de către critici… și mai ales de către scriitorii actuali. Igor Bergler a fascinat cititorii din România și nu numai. Cum a reușit să facă acest lucru într-un context actual literar atât de abundent?

    Ei bine… cartea lui Igor Bergler fascinează deopotrivă iubitorii de romane de aventură, de thriller, pe cei care adoră istoria și secretele sale. Unul dintre elementele esențiale ale acestui roman este aspectul parodic, infiltrat în dozele juste, astfel încât să se asorteze perfect la construcția romanului.

   Și… că tot veni vorba de construcția romanului… Igor Bergler nu folosește cuvântul ca pe o armă, dimpotrivă. Cuvântul este elementul primordial cu ajutorul căruia scriitorul realizează o operă colosală… unică, plină de originalitate în istoria literaturii române.

     Romanul lui Igor Bergler are alura unei construcții impozante, cu o arhitectură impecabilă, cu o geometrie originală a frazelor. Stilul alert amintește de un tango argentinian care pornește în forță. Firul epic leagă cititorul iremediabil de poveste, îl poartă cu el prin labirintul de secrete, îi expune o apreciabilă cantitate de informații din domenii precum istoria sau religia. În ciuda mărimii impozante, nu poți lăsa cartea din mână… și asta pentru că rămâi captiv în acțiunea romanului, printre frazele care au această stranie abilitate de a reda imagini cinematografice. Tensiunea nu este constantă, ea urmează un perpetuu crescendo. Pentru cei care suferă de afecțiuni cardiace, ar trebui să știți că Igor Bergler a știut exact până unde să ducă suspansul, pentru ca apoi, detensionarea să se realizeze cu ajutorul umorului… al unui umor de bună calitate, uneori subtil, alteori mai accentuat, dar întotdeauna de bun gust.

    Personajul principal – deja celebrul Charles Baker –  este prins în mijlocul unor conspirații majore. Pe evenimente istorico-politice reale, Igor Bergler construiește firul ficțiunii, într-un mod original, astfel încât povestea pare reală… și poate că e.

    Acțiunea din „Testamentul lui Abraham” poartă adesea aspecte surprinzătoare, înfricoșătoare sau chiar dure. Imaginile create generează uneori fiori reci:

Scara începuse să se zguduie ca la cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârșit. Se auzise scârțâitul ușii. Apoi  nimic, preț de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla în pragul ușii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel”.

    Firul epic este complex. Misterele pe care Charles Baker intenționează să le rezolve sunt fascinante. Conspirațiile vizează personaje impozante din istorie, dar și personaje fictive care au rolul de a întregi tabloul general și de a intensifica suspansul. Avem președinți de state, dar acțiunea are și personaje precum uriașul și piticul, care aduc aminte de atmosfera din celebrul film „Twin Peaks”. Eroi din războaie cruciale din istoria omenirii, dar și aspecte din spatele cortinei Bisericii Catolice, criminali de război, personaje legendare, clădiri celebre și legendele din spatele lor, toate acestea aspecte construiesc o carte excepțională, care nu-i permite cititorului nicio pauză.

    Cartea este structurată în cinci părți, precedate de un capitol dedicat mulțumirilor și un prolog. La finalul celor cinci părți, există un Epilog, Fapte și apoi o Postfață scrisă de către Jean Harris. În ciuda celor peste 700 de pagini, cartea este una care se citește destul de ușor, datorită suspansului care creează un soi de frumoasă dependență.  

    Iată câteva citate:

Omul cu mască rămase cu telefonul în mână. Tentatul asupra președintelui era o greșeală. Știa asta. La un moment dat, îi sunase bine. Fusese ideea lui Keely și i se păruse o idee bună. Avea să profite de haosul creat. Era adevărat, așa cum susținea tabăra generalului Flynn, că ar fi fost destul de rău pentru lovitura pe care o pregăteau pentru alegerile din 2016. Dar omul cu mască spera că simpatia publică pentru democrați și emoția creată aveau să fie absorbite integral de  alegerile din acel an. Și că era timp destul. Administrația Obama îi blocase multe dintre afaceri”.

O întâmplare neobișnuită îi șocase pe locuitorii orășelului Mountain View din Missouri. În cimitirul local, Greenlawn Cemetery, administratorul găsise, într-o dimineață care se anunța la fel de plicticoasă ca oricare alta, un schelet îmbrăcat într-o uniformă SS, atârnat chiar deasupra intrării, scârțâind sinistru în bătaia vântului. Pe piept îi atârna, legată de-o sfoară trecută în jurul vertebrelor care susțineau capul, o bucată de carton pe care scria cam lăbărțat, ca un scris de copil: PRIMUL NUME A FOST DEZVĂLUIT”.

– Sper că nu sunteți un violator periculos, spuse Rocio, fără să încerce să își ascundă puternicul accent sud-american. Sau vreun hoț. N-aș vrea să mă apuc să țip, pentru că v-ați putea îndrăgosti de notele mele înalte.

Charles rămase blocat de naturalețea cu care femeia, care nu părea deloc șocată, îi vorbise. În plus, accentul acela îi înmuie genunchii. „Doamne, cât e de sexy”, își spuse în gând”.

    Există, ca și la „Biblia Pierdută”, mai multe nivele adresate mai multor tipuri de cititori, iar această adaptabilitate este un atu rar întâlnit în literatura română actuală. Printr-o extraordinară măiestrie a condeiului, Igor Bergler reușește să captiveze cititorii, astfel încât cartea sa să le bântuie nopțile… mult timp după terminarea lecturii.

   Recunosc, m-a captivat „Biblia  pierdută” și am găsit interesant faptul că un autor român scrie despre conspirații… și face acest lucru depășind cu mult performanțele scriitorilor străini.

   Fac parte dintre acei cititori care au așteptat cu nerăbdare cartea „Testamentul lui Abraham”. Mă așteptam ca această carte să-mi placă foarte mult… nu a fost așa. Pur și simplu… m-a fascinat!

   Pentru noi, cei care au îndrăgit deja stilul autorului și poveștile pline de mister, conspirații, legende și secrete ce păreau bine îngropate în istorie, nu ne rămâne decât să sperăm că seria „Charles Baker” va continua.

 

Cartea Testamentul lui Abraham de Igor Bergler poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Omnium, romanul de debut al geneticianului Florin Stanciu, se lansează joi la Cărturești Verona

   Un nou debut românesc de excepție în colecția Nautilus SF a editurii Nemira:  romanul Omnium, de Florin Stanciu, se lansează joi, 9 noiembrie, de la ora 19.00, la Mansarda librăriei Cărturești Verona. 

   Evenimentul aici.

   În trecut, Pământul a fost distrus de un obiect necunoscut numit Spinul lui Dumnezeu. În prezent, pe Staţia de Explorare a Portalului 2, Axxe Kaer e solicitat de PHIL, entitate superinteligentă artificială şi custodele staţiei, să elucideze apariţia unei capsule misterioase ieşite din portalul legat de o gaură de vierme.  Deşi călătoria fiinţelor vii prin portaluri e imposibilă, capsula prezintă semne vitale. Acest incident îi va schimba viaţa pentru totdeauna, iar povestea lui se va intersecta cu istoria antePământului, dar şi cu cea a postPământului. Şi însăşi identitatea i se va confunda cu Ianus Trifrons şi, în cele din urmă, cu cea a data-cercetătorului Casian Titus.

   Florin Stanciu este genetician şi scriitor. El a debutat în 2013 cu proză scurtă, în numărul 70 al revistei online de science fiction Nautilus (cu povestirea „Trophonius Personal Genomics“) şi pe hârtie, un an mai târziu, în Almanahul Anticipaţia 2015 (cu povestirea „Gloanţe vii“). A mai publicat povestiri, recenzii de carte şi articole despre evenimente în revistele Fantastica, Gazeta SF şi Ficţiuni.ro şi a apărut cu povestirea „Fedya“ în volumul colectiv „Exit. Povestiri de dincolo”.

by -
16

Duel poetic: Era noapte…& Dragoste fără cuvinte…

Era noapte… Rodica Pușcaşu

Era noapte

Și peste inimi

Ploua cu versuri.

Ține umbrela, mi-ai spus,

Nu vrei să ți se topească aripile,

Eu am fugit,

Prin ploaie,

Desculță.

Și apa mi-a topit toate cuvintele.

Doar buzele tale

Le vedeam râzând,

Când gândurile noastre se sărutau,

Pe pod.

Era noapte…

Când am murit iubirea noastră,

Pentru că ne-am topit în picăturile de ploaie

Pentru că tu m-ai lăsat

Să alerg inimile

Desculță

Prin clipele ude.

Era noapte…

Și peste noi,

Ploua cu regrete niciodată rostite.

Dragoste fără cuvinte.. Lucian  Ciuchiţă

Nu știu dacă sunt fericit că te-am cunoscut,

Dar mă simt treaz și agitat în gânduri.

Dacă aș ști că a fost destinul

M-aș resemna și aș fi apatic…

Dacă aș ști că a  fost o întâmplare

Mi-aș dori să mă eliberez de povara momentului

Și să caut motivul acelor căutări..

Asa că, nu știu nimic și sunt bucuros

De ambiguitatea clipei alături de tine…

Verdict?

 

Déjà vu: Fragment din romanul ”Din altă viață” de Neguț Marius Albert

   Prima zi din clasa a V-a e trasă parcă la indigo, după cea din clasa întâi – doar că, de data aceasta, după o țintire îndelungată, arunc penarul proprietate personală spre scăfârlia nesuferită a lui Androne și cum colegul meu nu e atât de prost încât să nu se ferească, reușesc inimaginabilul… Sparg tabla clasei confecționată din sticlă. Privirile colegilor mă încorsetează cu tărie de cătușe, iar lumea mea se transformă brusc într-o celulă din care nu pot evada. Urmează nebunia: tovarășa dirigintă apare cu o falcă-n cer și una în pământ, iar eu nu mă pot abține să nu mă gândesc că, chiar și așa e foarte frumoasă. Din păcate pentru mine, ia decizia de a mă duce în biroul directorului. Acesta îmi face cunoștință cu șarpele mic, apoi cu cel mare. Cel mic e confecționat dintr-un cablu subțire care ustură extraordinar, cel mare, dintr-unul gros care doare. Nu-s încântat de cunoștință, dar îndur stoic. Directorul mă lasă doar când aude că tata e vopsitor auto – în acel moment îi sclipesc ochii în cap și mă trimite acasă după părintele meu.

   Străbat drumul rugându-mă să nu-l găsesc pe tata acasă – e dimineață, deci am speranțe. Nu am noroc…

   Îi transmit tatei chemarea de neignorat a directorului și stoic în fața interogatoriului părintesc, ”recunosc” că habar nu am de ce i se solicită prezența. Ce rost are să mi-o iau așa… din start! Amân și eu cât pot inevitabilul.

  Din cancelarie, tata iese ca trenul. Din păcate, gara sunt eu… Până acasă învăț că mama își are proprii dumnezei, responsabili de faptele mele, dar în mod clar, diferiți de cei ai tatălui meu, deci demni de a fi trași în ”țeapă”. Din câte înțeleg, părintele meu nu doar că trebuie să plătească o tablă nouă, dar va vopsi gratuit și Skoda roșie a directorului. Vă las pe dumneavoastră să ghiciți cine este fericitul ce o va freca cu șmirghel…

 Neguț Marius Albert.

 

Văpaia soarelui, de Raluca Butnariu-un historical romance incitant

Nr. pagini: 479
Editura Librex Publishing
Anul: 2017
Gen: Historical romance

   Văpaia soarelui de Raluca Butnariu este o carte încărcată cu pasiune, adrenalină, suspans, secrete, personaje încăpăţânate, moşteniri cu mesaje ascunse și situații neprevăzute la tot pasul. Pe parcursul lecturii puteți simţi energia pozitivă, afecţiunea din spatele cuvintelor şi gesturilor.

    Totul a început cu un deces, o moştenire impresionantă şi o clauză care stârneşte multe controverse. La acestea se adaugă un jurnal misterios cu o valoare inestimabilă pe piața neagră şi misiuni care ar putea duce la găsirea lui. Multe întrebări fără răspuns, capcane la tot pasul şi o femeie care trebuie să deschidă Cutia Pandorei pentru a încheia lupta cu trecutul. Punctul culminant pare să fie când trei fraţi primesc vestea că au primit moştenire de la unchiul lor o avere care le-ar garanta siguranţa financiară, însă pentru a intra în posesia ei unul trebuie să se căsătorească cu tânăra văduvă în maxim șase luni, iar bonus se va adăuga suma de cinci sute de mii de lire. Toţi sunt şocaţi de gestul imprevizibil şi nu pot înţelege gestul acestuia, dar nu pot comenta împrejurările sau motivele bizare. Încă mai speră că este o glumă de prost gust.

O moştenire fabuloasă şi o condiţie care va stârni controverse

Blythe era înalt şi chipeş într-un fel întunecat şi primejdios, de corsar maur. Lionel, la fel de înalt ca fratele său mai mare, era blond, cu ochii de un albastru luminos, genele lungi şi trăsături armonioase, având alura unui arhanghel. Edmond, cel mai mic dintre ei ca vârstă, era cu un lat de palmă mai scund decât ceilalţi doi dar indiscutabil mai arătos şi, tocmai fiindcă era conştient de acest fapt, adopta un aer de blazare tipică filfizonilor, care părea să aibă mare trecere în faţa sexului frumos. Teoretic, toţi trei aveau suficiente atuuri pentru a câştiga afecţiunea unei femei. Dar o cunoştea prea bine pe Julia şi bănuia cum avea să privească ea această nebunie.”

   Singurul care arde de nerăbdare să pună mâna pe banii ei este Edmond, un pierde vară, dar Julia îl detestă şi ar face orice gest nebun numai să nu între pe mâinile lui. Lionel îi este un foarte bun prieten, iar Blythe a fost cândva marea ei dragoste. Afecţiunea şi devotamentul pentru memoria lui John, o împiedică să vadă pădurea de uscături şi scopul ei este să rămână independentă, să îşi continue viaţa, aşa cum îi promisese acestuia pe patul de moarte.

   Chiar dacă este în doliu, Julia primeşte un bilet misterios şi se vede nevoită să meargă de urgenţă la Londra. Caută indicii despre un jurnal misterios care îi ocupa gândurile şi orice fir de urmărit era binevenit. Un bal de caritate este locul de întâlnire, dar are nevoie de misteriosul Blythe Arkwright, noul duce de Ross, singurul care era disponibil spre disperarea ei.

   Cei opt ani care trecuseră peste amintirile lor ar fi fost suficiente să îngroape orice urmă de (re)sentimente, dar pe undeva încă îi mai bântuia întrebarea: De ce? Oare de ce?

Nu prea ştia exact ce sentimente îi inspira acum această femeie, dar orice ar fi fost nu semăna deloc cu indiferenţa pe care şi-ar fi dorit s-o poată simţi vizavi de persoana ei. Julia reuşea fără efort și întotdeauna, ori de câte ori se întâlneau, să răscolească un colţ al sufletului său într-un fel extrem de neplăcut, umplându-l cu tot felul de emoţii care nu-şi aveau locul şi nici rostul acolo. Un colţ pe care-l prefera, naibii, să fie tăcut şi gol!”


Fusese o vreme când acei ochi ameţitori îi smulseseră pământul de sub picioare şi…Blythe își impusese să nu privească în urmă. Ce rost ar fi avut? Julia fusese cea care alesese”

    Frumuseţea Juliei îi dă bătăi de cap, dar timpul îl ajutase pe Blythe să se formeze, să aleagă meseria potrivită şi să îşi construiască propriul drum.
   Formalităţile se îndeplinesc cu succes, amândoi îşi fac datoria pentru care se angajaseră, iar sumele strânse la balul de caritate ajung să fie mulţumitoare, dar seara nu se încheie. La scurt timp după ce o lasă acasă, Blythe merge să rezolve o altă problemă arzătoare şi printre umbre o vede pe femeia care îi invada gândurile îmbrăcată precum un bărbat. O urmăreşte și din întâmplare drumurile li de intersectează după o draperie, în casa lui Seth Bleymoore-un bărbat periculos, temut, bănuit că ar fi ucis numeroase persoane în condiții dubioase. În scurt timp în cameră își fac apariția trei bărbaţi care negociază afaceri.
     Un singur pas greşit şi viaţa lor este în pericol.
     Scapă nevătămaţi la mustață, însă nu oricum. Julia nu poate să umble cu minciuni, ceva informaţii trebuie să dezvăluie astfel Blythe nu o va lăsa în veci să îşi continue cercetările.

– Este vorba de jurnalul unei femei.”


“- Păi, să zicem că în el se găsesc informaţii referitoare la locul în care este ascuns un diamant de culoare galbenă, suficient de mare încât să te tragă la fundul apei dacă-ţi vine vreodată ideea să înoţi cu el la gât. Valoarea lui este estimată cam la un milion şi jumătate. Desigur, asta fără a pune la socoteală restul diamantelor care-l înconjoară şi formează întregul colier. În total, valorează o avere. Una uriaşă.
– Iar colierul a aparţinut…? lăsă el loc de răspuns.
Marchizei de Pompadour, amanta mult iubită a regelui Ludovic al XV-lea.
Blythe îşi înălţă sprâncenele surprins. O poveste de dragoste şi o comoară îngropată demult. Nu se aşteptase la ceva atât de drăgălaş şi romantic. Treaba începea să devină interesantă.
– Continuă, o îndemnă Blythe, privind-o atent.
Oricine cunoaşte istoria. Se spune că doamna a fost singura femeie care a stăpânit cu adevărat inima suveranului. În semn al afecţiunii sale sincere şi profunde, Ludovic, i-a dăruit acest diamant fabulos: Văpaia Soarelui. A fost văzut doar o singură dată la gâtul marchizei, cu ocazia unui bal dat în cinstea zilei de naştere a augustului ei iubit. Se spune că nu există un altul la fel în lume. Oricum, gesticulă Julia vag cu o mână, se ştie că frumoasa marchiză i-a fost mai mult decât amantă. Multe dintre deciziile luate în timpul domniei lui au fost inspirate de către această femeie. Jurnalul ei conţine multe informaţii cu privire la politica, scandalurile şi intrigile de la curte. De asemenea, ar avea şi o foarte mare importanţă istorică.”

    Ştie că detaliile primite sunt minuscule, dar instinctul îl îndeamnă pe Blythe să o ţină aproape, altfel femeia aceasta îi va da viaţa peste cap şi nu avea dispoziţia necesară să acopere scandaluri. Ceea ce nu ştie este că oricum va atrage asupra lor atenţia când o va obliga să rămână în propria casă.
    Acesta va fi începutul nebuniei care le va măcina gândurile şi le va pune la grea încercare răbdarea. Două temperamente puternice, două pietre tari care scot scântei atunci când ceva nu corespunde dorinţei lor. 
   Este în natura lui Blythe să protejeze persoanele care le are la suflet, iar Julia nu face excepţie de la regulă, ceea ce îi va face misiunea extrem de dificilă. Cum să îngrădeşti o femeie care nu este firavă şi deține talente ascunse?


   Revederea lor cu lady Anne şi soțul acesteia, Michael Davenport (personajele din Umbra nopţii) scoate la iveală noi indicii. Anne era apropiată de Julia prin prisma proiectului Suita Cleopatrei, iar Michael îi devenise bun prieten de pe vremea războiului cu Franţa. Fiecare ascunde ceva și în scurt timp planurile li se vor schimba radical.

   Legătura invizibilă dintre Julia şi Blythe se va contura încetul cu încetul şi vor înţelege că nu au cum să se opună inevitabilului. Pasiunea ce îi leagă este un drog nociv, dar vital pentru propria sănătate mintală. Aerul pe care îl respirau era încărcat emoţional şi chiar dacă se mint la tot pasul, la un moment dat tot vor ceda.
În ce condiţii şi cât de greu le va fi să se decidă, chiar va stârni amuzamentul. Sunt încăpățânaţi, orgolioşi şi de neoprit, dar împreună au o şansă pentru a găsi misteriosul jurnal secret.

   Cartea Văpaia soarelui este încărcată cu informaţii care par să ducă la dezlegarea secretului ce aplanează asupra jurnalului. Dacă vor reuşi să descifreze scrisul codat și să scape de cei care le pun viața în pericol, rămâne de văzut şi de trăit. Autoarea Raluca Butnariu va ţine suspansul şi pe lângă doza de romantism vom avea parte de substanţă, chimie şi acel ceva specific.
   Dacă vă era dor de aventura din cartea Umbra nopții, să știți că vor exista detalii despre femeile spion. Vom afla informații prețioase despre această latură secretă plină de mister.

   Am trăit alături de personaje fiecare moment şi m-am enervat atunci când apăreau indicii neprevăzute, dar care duceau nicăieri.  Subiectivismul şi plăcerea de a citi o carte precum Văpaia soarelui, mă îndeamnă indirect să transmit cât de bine m-am simţit pe parcursul lecturii.  Dacă ar fi să am unele obiecţii care au stricat entuziasmul, ar fi finalul imprevizibil. Începuse să îmi placă acţiunea şi să merg pe un anumit circuit misterios, să caut detalii şi să mă bucur de atmosfera tensionată, dar totul s-a liniştit brusc. Acesta a fost minusul, a lipsit acel avânt, acel ceva care ar fi făcut sfârșitul incendiar.  Simt că a ştirbit din farmec şi a lăsat totul în aer.
Surpriza a fost însă May-May, femeia care o instruise pe Anne, iar mai târziu pe Julia. Ele descoperiseră tehnici de a jongla cu loviturile şi intervenţiile inamicilor să fie joacă de copii.

     Dacă vă doriți o carte palpitantă alegeți Văpaia soarelui.

Cartea Văpaia soarelui de Raluca Butnariu este oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing și poate fi comandată de pe site-ul librex.ro

Photo credit: Pinterest.com, Arhiva personală

by -
14

De vorbă cu scriitorul Lucian Ciuchiţă

    Am reuşit să-l cunosc pe Lucian şi “pe viu”, cum s-ar spune, la târgul de carte Gaudeamus din 2016, unde a venit special să ne întâlnească pe noi, echipa de la Literatură pe Tocuri.
Ne-a oferit cărţi, autografe şi am stat mult de vorbă ceea ce m-a ajutat să-l cunosc puţin pe omul Lucian Ciuchiţă.
I-am citit cărţile de poezie şi proză, îi citesc postările pe pagina de facebook şi pe grupul nostru, ceea ce m-a ajutat să-l cunosc şi pe scriitorul Lucian Ciuchiţă.
Pe “amândoi”: omul şi autorul” îi admir pentru hotărârea şi determinarea cu care îşi susţin ideile, poveştile, crezurile.
M-a frapat că la o emisiune la care a fost prezent, cineva a întrebat maliţios: din ce trăieşte scriitorul Lucian Ciuchiţă?. Sincer, nu cred că asta ar trebui să ne intereseze pe noi, pe cititori, ci calitatea scrierilor sale, subiectele pe care le abordează şi le dezvoltă cu măiestrie artistică.
Aşa că, haideţi să-l cunoaştem puţin pe Lucian.

Arci: Spune-ne cine este Lucian omul şi profesionistul?

   Lucian: Sunt un OM, un scriitor supus al Adevărului şi al Conştiinţei Cosmice, liber cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori, par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor găsesc resursele necesare că să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători! Un ins care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un simplu om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut. Mă rog, sunt un individ naiv, care crede că poate să transmită „sens şi speranţă” unor semeni întru raţiune, care, de cele mai multe ori, au impresia că exprimarea literară este rodul unor halucinaţii de moment.

Sunt printre puţinii scriitori profesionişti din această ţară, adică trăiesc din ceea ce scriu şi public…

Arci: Ce gen de literatură preferi ca cititor? Ce autori ţi-au rămas “la suflet” sau te-au inspirat să scrii?

  Lucian: Literatură bună, evident! Colind mai mult prin anticariate decât prin librării în căutarea unei cărţi bune…Constat cu stupoare că pe vremuri se scriau cărţi foarte bune, iar acum mă îngrozesc ce se publică şi, mai ales, ce cărţi se găsesc în librării…foarte multă maculatură, în special cea din import şi care poartă semnătura unor autori străini. E drept, sunt destui autori români care prin scriitura lor atentează la inteligenţa cititorilor. Dar şi mai grav este faptul că aceste cărţi sunt promovate, expuse ostentativ în vitrinele librăriilor, iar operele literare sunt ascunse sub tejghea…Cred că se doreşte acest lucru, aşa cum la televiziuni se promovează manelele, de ce nu şi manele literare?! Mai este cazul să vă pomenesc de autorii mei preferaţi?! Antoine de Saint-Exupéry, Nikos Kazantzakis, Aldous Huxley, Jerome K. Jerome, Albert Camus, Karel Čapek, Dostoievski, Bulgakov, Hemingway, Edgar Allan Poe, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, dar şi autori români deosebiţi: Panait Istrati, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu, Florin Bănescu, Laurenţiu Fulga, Corneliu Leu, Nicolae Breban…Nu, nu m-au inspirat aceşti autori, doar le apreciez opera…În general, scriu aşa cum simt, nu mă las influenţat de vreun scriitor anume, probabil mi-am creat deja un stil propriu…La ultima lansare de carte cineva a ţinut să menţioneze acest lucru, că romanul este scris în stilul lui Lucian…
Arci: Citindu-ţi toate romanele şi eu am remarcat acelaşi lucru, şi recunosc că îmi place foarte mult „stilul Lucian Ciuchiţă”

Arci: Ce muzică îţi place să asculţi când te relaxezi sau, de ce nu, când scrii?

   Lucian: Muzica anilor ’80…Mă rog, o savurez şi pe cea din anii 60-70…jazz, hard rock, clasică…Este adevărat că mă relaxează, şi o ascult în funcţie de starea în care mă aflu în acel moment. Pe vremuri am compus câteva poezii în timp ce ascultam melodii sensibile. Probabil vibraţia lor a avut un efect de creaţie asupra mea…un transfer pe aceleaşi unde de sensibilitate artistică. În schimb, când scriu la un roman îmi trebuie o linişte de cavou celtic…Din păcate, trăiesc în Bucureşti şi sub nicio formă nu-mi găsesc aici liniştea de care am nevoie…Oare de ce nu mă retrag pe o insula?!
Arci: Bună întrebare! Cred că fiecare, indiferent de meserie, ne-am dori asta măcar din când în când!

Arci: Ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care ţi-a marcat în vreun fel evoluţia?

   Lucian: Multe…foarte multe, dar pe care am să le prezint într-un roman semi-autobiografic. Un roman la care scriu în momentul de faţă şi care va vedea lumina tiparului către sfârşitul anului viitor…
Arci: Deci …aşteptăm…

Arci: Ce preferi să scrii poezie sau proză, şi de ce?

   Lucian: Nu mai scriu poezie, sunt romancier…Cu poezia am început în urmă cu treizeci de ani, dar acum mă simt mai atras de proză…Câteodată mai scriu şi versuri pe care le public pe FB, ori le strecor în paginile unor romane unde le “recită” anumite personaje romantice…

Arci: Mi-a plăcut foarte mult volumul tău de poezii ”Căutătorul de Zimbri”. De ce l-ai publicat în ediţie bilingvă?

   Lucian: Atât volumul cu prefaţa scrisă de Marin Sorescu, şi mă refer la “Oameni şi Ţărmuri”, cât şi volumul menţionat de tine sunt bilingve…Aşa s-a dorit atunci şi nu-mi aduc aminte dacă a fost ideea mea sau a Editurii Athena…În schimb, pot să vă spun că au fost traduse de Bogdan Ştefănescu-Universitatea Bucureşti, iar mai jos aveţi o lista în care apar câteva dintre lucrările bilingve ale traducătorului…

LISTA DE LUCRĂRI -Bogdan Ştefănescu, Universitatea din Bucureşti

1. Nichita Stănescu -Sentimental Story (Poveste sentimentală), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
2. Mircea Eliade -The Fate of Romanian Culture (Destinul culturii româneşti), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
3. Constantin Noica -The Cantemir Model (Modelul Cantemir în cultura română), Editura Athena, Bucureşti, 1995
4. Lucian Ciuchita –Oameni şi ţărmuri/Men and Havens, Editura Athena, Bucureşti 1996; …”

Dar ca fapt divers, d-nul universitar Bogdan Ştefănescu a recunoscut oficial cu ocazia lansării volumului Oameni şi Ţărmuri, în 1996, că a fost una dintre cele mai grele opere de tradus…filozofia nu se traduce atât de uşor!

Arci: Cum ţi se pare că sunt primite poeziile tale de către cititori?

   Lucian: În general sunt plăcute poeziile care ating latura romantică…când intrăm pe alte coordonate şi poezia capătă sensuri filozofice atunci cititorii sunt mai puţin atraşi…
Arci: Am observat asta…

Arci: În 2014 ai publicat romanul “Insula Purgatoriului”. De unde ideea unei închisori pe apă?

  Lucian: Romanul are la bază un scenariu conceput de mine în 2012, care a fost prezentat unui regizor cu dublă cetăţenie româno-americană. Regizorul profund impresionat mi-a sugerat că este bine să-l propunem studiourilor de la Hollywood. Povestea se cunoaşte deja şi a fost dezbătută pe larg în media…Ideea mi-a venit cu mult timp înainte, probabil când lucram la Analiza Fenomenului Terorist Contemporan, la care am fost co-autor şi care a fost publicată în 2006. Atunci mi-am imaginat o puşcărie în mijlocul apelor din nave dezafectate unde să fie încarceraţi cei mai periculoşi infractori…O idee originală care, desigur, oferea şi o soluţie economică. Se eliminau gardienii, din mijlocul oceanului nu aveai cum să evadezi, iar deţinuţii erau păziţi de…rechini! Această idee face parte dintr-o poveste originală concepută de mine, Prizonierii Apelor, poveste din care s-au inspirat producătorii de la Hollywood, cei care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Niciunui scenarist de-al lor nu i-a dat prin cap o asemenea idee, pur şi simplu au plagiat scenariul meu ca să realizeze acel blockbuster…De aici pleacă toată tevatura în care au încercat să ascundă adevărul şi, evident, au fost daţi în judecată şi aşa a început procesul de plagiat la Tribunalul Bucureşti…

Arci: În ce fază eşti cu procesul?

   Lucian: Procesul va continuă până am să înving. Dacă va fi nevoie voi merge şi la CEDO…Nu poţi să comiţi atâtea abuzuri în instanţă şi să treci cu vederea, sau să spui că “americanii nu fac aşa ceva!” Oare de ce avem şi un proces penal pentru fals şi uz de fals? Dacă aveau dreptate de ce au venit cu documente false în instanţă?! Oricum, pe producătorii de la Hollywood care au realizat filmul Escape Plan îi aşteaptă multe surprize din partea mea…
Arci: Îţi doresc mult succes!

Arci: Au urmat apoi cele trei romane care îl au pe detectivul Mark G.Preston şi echipa lui în prim plan. Vorbeşte-ne puţin despre ele.

   Lucian: Pot să vă spun că în trilogia: “Copoiul din Cardiff”, “Taifun în adâncuri”şi “Gemenii lui Bormann” am încercat să conturez un personaj charismatic, deştept, cu fler, un alt fel de detectiv…Un nou “Sherlock Holmes” dar adaptat zilelor noastre…Recenziile acestor romane pot fi citite pe site-ul Literaturii pe Tocuri, şi vă mulţumesc încă o dată pentru susţinere şi promovare.

Arci: Trebuie să spunem că romanele tale nu sunt numai romane de acţiune, ci sunt mult mai complexe. Găsim în ele multă istorie, filozofie, politică. Ce te motivează să scrii astfel? Te întreb pentru că nu mulţi cititori agreează stilul acesta.

   Lucian: Fiecare roman în parte are particularităţile lui şi, mai ales, un anumit mesaj…Stilul care mă caracterizează are la bază includerea unor fragmente filozofice, care îmi aparţin, evident, şi le veţi regăsi în toate cărţile mele. Trebuie să recunosc că romanele mele nu se adresează tuturor cititorilor, ci numai celor care caută o poveste bună, originală şi care are la bază un mesaj puternic de transmis pentru omenire. Eu nu scriu în funcţie de ce se cere pe piaţă, dar promit o literatură de calitate…
Arci: Vezi, de asta îmi place să ”te citesc”!

Arci: Vei continua cu aventurile lui Mark G.Preston sau te vei orienta către alt personaj central? Menţionez că mi-ar părea rău să “nu-l mai întâlnesc” pentru că îmi place calmul, inteligenţa, stilul puţin flegmatic şi mai ales ironia şi umorul lui fin.

   Lucian: Deocamdată mă opresc cu personajul Mark G. Preston. Este posibil ca într-un viitor apropiat să continui aventurile acestui “copoi” din Cardiff şi bineînţeles cu întreaga lui echipă…Poate îi trimit în Africa, poate în Asia…Sunt atât de multe probleme care trebuie rezolvate!!

Arci: Şi acum “Celeste”, ultimul tău roman publicat. Cum te-ai decis asupra acestei poveşti care pe lângă acţiune, filozofie, SF, este şi un poem închinat iubirii?

   Lucian: Celeste-Planeta Purgatoriului a fost creat din dorinţa mea să descopăr o lume minunată, pură…Celeste este trimisă pe o altă planetă deoarece ea reprezintă iubirea, sensibilitatea, sinceritatea…Am reuşit într-un mod cu totul inedit să transplantez iubirea lui Romeo şi a Julietei în spaţiul cosmogonic fără să mai amintesc de duşmănii de familie şi otravă…De fapt, “otrava” este diabetul de care suferă Celeste şi care mută practic balconul din Verona în universul nesfârşit…Un univers în care există o planetă Atracius populată de fiinţe care nu cunosc iubirea, dar nici răutatea, un loc în care gheaţa nu este rece şi pe care o luminează, simultan, doi sori…

Arci: Cred că suntem cu toţii curioşi ce noi surprize literare ne vei oferi?

   Lucian: Sunt mari şanse ca la sfârşitul anului să mai lansez un roman la Librăria Mihai Eminescu şi la Sala Radio…De data aceasta avem un roman care vine în atenţia cititorilor cu satiră şi umor…Să-i spunem “Rătăciri”, dar se va numi altfel…Pentru anul următor voi fi prezent la Târgul Gaudeaumus cu un volum de eseuri ( scrise în ultimii zece ani), iar în toamnă, desigur, cu un nou roman…Un roman cu şi despre francezi, o poveste de dragoste care se petrece în Normandia. O poveste originală, aşa cum sunt toate creaţiile autorului, care se desfăşoară pe două planuri, atât în zilele noastre cât şi din perioada debarcării din Normandia…Aproape gata este şi un volum de povestiri care şi el va fi publicat cândva…Poate în acelaşi timp cu romanul semi-autobiografic la care scriu în momentul de faţă…Probabil vor vedea lumina tiparului în 2019…
Arci: Romanul a cărui acţiune se petrece în Normandia pare a fi un “Gemenii lui Bormann” pe pământ francez. Abia aştept să-l citesc!

Arci: Ştiu că deja întrebarea pare un clişeu, dar chiar aş vrea să ştiu ce părere ai despre piaţa de carte din România?

   Lucian: Ca la piaţă de… Evident, îmi menţin părerea pe care mi–am făcut–o cunoscută de mai multe ori, şi anume că ideea de „târg de cărţi” îmi repugnă – cărţile nu sunt o marfă, aşa cum sunt roşiile şi castraveţii în piaţă – sunt oglindirea sufletului şi merită respectul cuvenit.
Dar cine să susţină această cauză într–o lume în care doar banul contează, şi cu el cumperi orice, de la mărfuri la sentimente, inclusiv pe copiii tăi aşa, cum spunea Honoré de Balzac în celebra sa carte „Moş Goriot” cu aproape două secole în urmă.
În fine, „Comedia umană” pare să–şi găsească noi experienţe în vremurile noastre, deloc frumoase doar tulburi, şi ne determină să–i privim pe scriitorii moderni, asemeni cărţilor, ca fiind nişte tarabagii care îşi vând marfa în târg.
Da, dar vând toţi aceeaşi marfă, cărţi!
Este cum la un târg de „Ziua Recoltei” se adună fel de fel de agricultori care îşi prezintă roadele toamnei, or „resursele şi descoperirile genetice în domeniul agriculturii”, şi ne vând legume şi fructe, îmbogăţite şi dezvoltate ca Făt–Frumos – care a crescut într–un an cât alţii în şapte – şi pe care, noi, muritorii de rând, le consumăm fără să bănuim unde a ajuns nu doar comedia, ci şi mizeria umană.
Deci, scriitorii, sunt un fel de tarabagii care îşi vând cărţile, ca roşiile în piaţă, şi care vor încerca să va convingă, la fel ca negustorii, că roşiile lor sunt mai bune, mai ecologice, mai dulci, mai zemoase, net superioare calitativ etc.
Sunt dispuşi să vă spună orice, doar să atragă clienţii la marfa lor, jinduind să îşi vândă marfa, aşa cum florile aşteaptă polenizarea.
Mă rog, sunt roşii de mai multe soiuri, este adevărat, mai verzi, mai negre, dar tot pătlăgele rămân.

Arci: Ce alte pasiuni mai are Lucian Ciuchiţă?

   Lucian: Citesc, călătoresc, alerg prin parcuri….câteodată pictez şi mai bat la tobe…Da, am tobe în sufragerie…şi şevaletul în dormitor!

Arci: Ştiu că ne urmăreşti şi ne citeşti la rândul tău aşa că spune-mi sincer ce părere ai despre munca noastră? Şi pentru că eşti un profesionist poate ne mai dai câteva idei.

   Lucian: Apreciez foarte mult recenziile publicate pe site şi mă atrag foarte mult duelurile poetice…Ideea acestor interviuri cu scriitori mi se pare foarte bună întrucât aşa ne putem convinge de valoarea fiecăruia. Şi tot aşa se poate crea o punte de legătură între scriitori şi cititori…O idee bună ar fi să aveţi o emisiune culturală pe un post de televiziune…Parcă o văd pe Sorina Ciocârlan cum ne prezintă cele mai noi apariţii editoriale, ori cum discuta în direct cu scriitori de valoare…Mai întâi a fost ideea, aşa cum îmi place mie să spun…

Arci: Ce transmiţi echipei şi cititorilor site-ului Literatură pe Tocuri?

   Lucian: Le urez cât mai multe recenzii şi interviuri cu scriitori valoroşi…şi o emisiune la TV!
Va mulţumesc din suflet pentru susţinere şi interesantele întrebări, sper că nu am bătut câmpii prea tare…iară dacă am făcut-o, va rog să mă scuzaţi şi să mă credeţi pe cuvânt că am făcut-o cu sinceritate…
Arci: Ca întotdeauna …o plăcere să stau de vorba cu tine!

 

Mulţumesc că ai avut răbdare să stai la poveşti cu noi. Mult succes în continuare şi abia aştept un nou roman!

Mulţumim şi noi! Literatură pe tocuri

Succes!

      Despre toamnă… în poezia românilor

    A venit și toamna, anotimpul frunzelor pictate în nuanțe roșiatice, castanii, galbene, frunze care se desprind, parcă, din înaltul cerului și învăluie pământul ca o mantie. Răcoarea atât de mult așteptată, după o vară caniculară, ne îndeamnă la visare. Nu doar o dată gândurile noastre zboară hăt departe, întrecându-se cu stolurile de păsări ce-și fâlfâie aripile prin văzduh.

    Din punct de vedere științific, toamna e doar un sezon ce face trecerea de la vară la iarnă, un anotimp ca oricare altul, cu caracteristicile climatice specifice. În schimb, pentru poeți, pentru cei pasionați de arta cuvintelor toamna are o însemnătate aparte. E o perioadă dificilă din viața omului, un moment de veștejire a inimii, o cumpănă din existența sa efemeră…

     Personal, iubesc toamna pentru tot ceea ce înseamnă ea, pentru aerul răcoros pe care-l inspir în fiecare dimineață, pentru dezmierdarea simțurilor pe care mi-o oferă peisajul specific anotimpului. Ploile de toamnă sunt de-a dreptul liniștitoare, stropii care biciuiesc ferestrele și copacii golași îmi oferă un sentiment pe care nu mi-l pot explica, un amestec ciudat de melancolie și speranță. Ce-i drept, sunt de felul meu o persoană care cade ușor în mrejele nostalgiei, ca și cum optimismul manifestat anterior s-ar fi evaporat pe nesimțite.

     Am scotocit prin bibliotecă și am scos la iveală câteva cărți de poezii, cărți ale scriitorilor români. Am început să le răsfoiesc de îndată, căutând poezii care să elogieze toamna, care să prezinte acest anotimp din prisma trăirilor umane. Din când în când, dedic câteva minute lecturii acestor poezii – un balsam pentru sufletele oricăruia dintre noi, motiv pentru care am decis să împărtășesc și cu voi câteva dintre ele, pe care le consider eu semnificative.

      Voi începe cu ,,Emoție de toamnă” de Nichita Stănescu, un discurs liric absolut fermecător, unul din cele mai frumoase pe care am avut șansa să le studiez la școală și care, sper eu, îmi va rămâne veșnic întipărit în minte și, mai ales, în suflet.  

,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”

      Conform eului poetic, toamna este un moment critic pentru sufletul său, pentru iubirea sădită în inima sa. În aceste clipe de slăbiciune se teme, este neîncrezător, are în vedere posibilitatea ca existența sa să fie învăluită de o ,,frunză de pelin”, umplută de amărăciune, lipsită de dulceața iubirii împărtășite, trăite la cele mai înalte cote. Din câte se pare, sentimentele sale se reflectă asupra naturii, frunzele copacilor uscându-se odată cu inima sa. Totuși, puterea iubirii îi permite îndrăgostitului să spere la ceva mai bun, prevestind venirea primăverii și faptul că după toamnă, iarnă, viața va renaște, iar iubirea îi va încununa sufletul cu fericire…

    De la timida notă de optimism a lui Nichita Stănescu, trecem la George Bacovia, unul din poeții mei favoriți. Fără doar și poate, toamna este unul din anotimpurile cărora poetul simbolist le dedică nenumărate versuri, încărcate de pesimism, înconjurate de o aură nevrotică, caracterizate de spleen, de plictis existențial. Dintre acestea am ales ,,Amurg violet”:

,,Amurg de toamnă violet…

Doi plopi, în fund, apar în siluete

-Apostoli în odăjdii violete –

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;

Mulțimea toată pare violetă,

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Orașul tot e violet.”

    După cum se poate observa, eul liric este cuprins de o deprimare profundă, se lasă pierdut într-un univers iluzoriu, guvernat de halucinație, bulversare, un univers închis, un spațiu claustrofob, de altfel. Acest ,,amurg violet” sugerează un declin, o degradare a spiritului ce va duce, inevitabil, la sfârșitul omului, a umanității. Caracterul bizar este accentuat de simbolul cromatic ,,violet”. Această pată de culoare persistă în mintea individului și o asociază cu plopii, cu orașul, cu mulțimea. Până și apostolii sunt învăluiți de această culoare, ilustrându-se incapacitatea clericilor de a înfrunta efemeritatea omului. Finalul poeziei oferă o imagine apocaliptică printr-o negare a rădăcinilor strămoșești, anunțând o dezintegrare a lumii, alunecarea acesteia în neant…

       În acest context, toamna întruchipează această apropiere de sfârșit, caracterul inevitabil și ireversibil al morții. Totul e sobru, funerar…

       O altă creație lirică pe care doresc să vi-o împărtășesc este ,,Amurg de toamnă” a marelui poet și filosof ,,Lucian Blaga”:

      ,,Din vârf de munți amurgul suflă

         cu buze roșii

         în spuza unor nori

         și-atâta

         jăraticul ascuns

         sub valul lor subțire de cenușă.

         O rază  

         ce vine goană din apus

         și-adună aripile și se lasă tremurând

         pe-o frunză:

         dar prea e grea povara –

         și frunza cade.

         O, sufletul!

         Să mi-l ascund mai bine-n piept

         și mai adânc,

         să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

         s-ar prăbuși.

         E toamnă.”

      Și de această dată, eul poetic suferă. De pe culmile fericirii, ale extazului a ajuns să decadă, să apună asemenea soarelui la asfințit. Inima sa a fost afectată extrem de tare de o iubire trecută. Intensitatea pasiunii, profunzimea sentimentelor pe care le-a nutrit odinioară l-au răvășit. Acum, cel suferind se teme, vrea să ia măsuri de precauție – inutile, am putea afirma – pentru ca inima sa să nu poată cădea pradă unei alte iubiri care, în final, să se sfârșească în același mod. E toamnă, tabloul din natură este transferat în sfera spirituală, iar acest anotimp semnifică, din punct de vedere al stării psihologice a individului, o cumplită deprimare, o oboseală a spiritului…

       Mă limitez la aceste trei poezii, extrase din creația a trei artiști ai cuvântului. Toamna este prezentată în trei maniere pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite, căci, bineînțeles, viziunea asupra lumii este unică, în funcție de poet.

       Eu v-aș sfătui să citiți poezie, această formă inegalabilă a artei, această expresie la apogeu a sentimentelor și trăirilor umane. Și, mai mult decât atât, vă sfătuiesc să-i citiți pe poeții români. Pe cei de ieri, dar și pe cei de azi. România se poate mândri cu numeroase talente, așa că am face bine să le apreciem, fiecare în parte, la adevărata lor valoare!

      Și era să uit: pe anticariatul Târgul Cărții găsiți o gamă largă de volume de poezie. Ediții mai vechi, ediții mai noi, toate vă așteaptă să le răsfoiți.  

(O carte care a fost citită de mai multe persoane, care a fost răsfoită de mai multe mâini, ascunde printre filele sale și poveștile vechilor proprietari, a altor cititori…;)

"L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă."

Iubire periculoasă. Volum 3-Duşmani de sânge, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Număr de pagini: 552

Data apariţiei: iulie 2017

Gen: young adult, romance

Nota mea: 10 +

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie  2. Cercul Vieţii  3. Duşmani de sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

Katherine Wrise nu va mai fi o adolescentă obişnuită. A ştiut asta din ziua în care Harris Stone a privit-o pentru prima dată.

Între acomodarea cu noua viata si lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se trezeşte bântuită de fantome. Frica ei se materializează şi sentimentul că încă nu-şi cunoaşte suficient iubitul, o îmbolnăveşte, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră şi să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârţite de el. Se trezeţte vinovată pentru fiecare dintre ele şi încearcă, ca de fiecare dată, să rezolve singură misterul.

Abia în pragul morţii, Kath o să descopere că demonul şi fantoma… nu îşi doresc inima ei în acelaşi fel.

   În ultima perioadă de timp, am reușit să nu mai am obiceiuri nesănătoase de cititor, dar “Iubire periculoasă. Dușmani de Sange” m-a determinat să încalc regulile. Datorită ei am făcut noapte albă, iar a doua zi m-am simțit ca un zombie. Prima parte a cărții a fost precum o prăjiturică – savuroasă, și nicio clipă nu am bănuit că totul nu reprezintă decât liniștea de dinaintea furtunii. Evenimentele petrecute în ultimele 120 de pagini m-au răvășit complet, mi-au mărit pulsul și… somnul a fugit. Cum să dorm când Katherine, protagonista seriei, îndura cele mai mari chinuri din cauza unor monștrii care au dat dovadă de atât de multă cruzime?

“Ăsta e prețul pe care îl voi plăti pentru că m-am îndrăgostit de un demon. Asta e consecința pe care o voi suporta pentru că am acceptat o iubire periculoasă.”

   Ea nu era decât o victimă în răzbunarea lor, nu conta deloc, dar maniera în care au lovit în ce iubea mai mult Harris, mi-a stârnit dorința să fiu și eu un personaj și să-i nimicesc pe nenorociți. Ajunsesem să cred ca povestea se va termina prost, iar eu voi rămâne cu un cumplit sentiment de frustrare și tristețe. Dar m-am înșelat! Finalul m-a găsit zâmbit, mulțumită de modul în care s-a încheiat cel de-al treilea volum al seriei. S-a terminat exact așa cum mi-am dorit!

   Primele două volume din serie mi-au mers la suflet, dar “Dușmani de sânge” a devenit preferatul meu. Cred că este una dintre cele mai frumoase cărți scrise de Georgiana Sandu și mult timp de acum încolo îmi voi aminti cu drag de ea.

  Dacă “Obsesie” și “Cercul vieții” se axează mai mult pe romantism și acțiune – de fapt, o îmbinare de  erotism și adrenalină, “Dușmani de sânge” are  un element în plus: suspansul. Povestea prezintă numeroase momente amuzante și scene romantice, dar autoarea a preferat să strecoare și câteva clipe de mare tensiune – evenimente care te pun pe gânduri și te determină să îți pui o serie de întrebări: ceea ce vede Kath este real sau un vis? Harris este cel care acționează din umbră sau e vorba de altcineva? Dar  dacă ceilalți mint? De ce traficanții de arme au depus atât de mult efort ca să o prindă pe Kath ?

   Fiecare poveste scrisă de Georgiana Sandu este foarte bine gândită, superb construită, dar cu “Dușmani de sânge” m-a cucerit în totalitate. De acesta dată, autoarea a reușit să mă surprindă plăcut datorită suspansului bine dozat, deselor întorsături de situație, iar evenimentele din cea de-a doua parte reprezintă cireașa de pe tort. N-am să vă pot povești prea multe lucruri pentru că acest volum are foarte multă acțiune, dar voi încerca să vă ofer câteva ceva, atât cât să vă tentez să citiți cartea/seria.

   De această dată, Kath se trezește acuzată de furtul unei mașini și uciderea unui băiat, pe baza falsei declarații date la poliție de către Amber, fosta iubită a lui Harris (care în același timp este și sora ei vitregă, având același tată). Ca să scape, trebuie să-l predea pe Harris, adevăratul vinovat, iar asta e la fel de imposibil ca recunoașterea că ea l-ar fi omorât pe tânărul respectiv. Chiar dacă mai este șocată de vestea că iubitul ei l-a executat cu sânge rece, la ordinal lui Carter, nu l-ar trăda pentru nimic în lume. În plus, se prea poate ca poliția să aibă alte motive pentru care au arestat-o…

“Nu mă vor neapărat pentru că mă suspectează de uciderea lui Joshua sau furtul acelei mașini, ci pentru că eu sunt intrarea lor pe pista lui Carter Gunn. Fac parte din oamenii de acolo, am ucis și am furat … deci înseamnă că toți facem asta. Singura diferență e că pe mine m-au prins.”

   Cine știe cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu ar fi intervenit la timp Margot, o polițistă care din anumite motive protejează banda din care face parte și Harris. De fapt, cel care s-a ocupat de scoaterea ei din închisoare, a fost chiar Carter, șeful lui Harris, care și-a adus imediat avocații, a făcut tărăboi și nimeni n-a putut să zică nimic împotriva lor. Toată situația asta l-a înfuriat mult, dar nu pe Kath o învinovățește, ci pe Amber, pentru că… prin răzbunarea ei prostească, a intrat pe teritoriul lui, așa că se va ocupa îndeaproape de pedepsirea ei. Dar în ce va consta pedeapsa? Se spune că oricine încearcă să se implice în afacerile lui Carter, riscă să dispară pentru totdeauna. Traficanții nu își asumă riscuri, de niciun fel.

“… e mai bine să băgăm puțină frică în ea acum și să se potolească, decât să primesc mai târziu  un alt ordin de execuție.

  Am înghițit în sec, voiam să îl întreb dacă e capabil de așa ceva, să își ucidă fosta iubită, dar nu vreau să aud răspunsul la asta. Mi-e teamă de el, mi-e teamă chiar și de o ezitare.”

   Interesant este că acest episod neplăcut nu a făcut decât să le întărească și mult relația, și parcă au început să aibă mai mult încredere unul în celălalt.

“Din noapte asta o să încetez să mă mai gândesc la ce o să se întâmple mai departe, ce mă așteaptă lângă Harris, pentru că începe să fie foarte clar că viitorul se prevestește a fi total diferit față de orice am plănuit pentru viața mea.”

   Vom asista în continuare la toate momentele lor romantic – scene fierbinți de dragoste, declarații de iubire, și o vom vedea pe Kath în mai multe ipostaze: o Kath  fericită pentru că se simte iubită; o Kath panicată pentru că a fost aleasă șefa majoretelor în locul lui Amber – fiind astfel nevoită să participe la competiţiile naționale de majorete și să organizeze preselecția de băieți pentru echipă; o Kath  înțelegătoare cu tatăl ei (care s-a decis să se împace cu prima lui soție, femeia cu care o făcuse pe Amber); o Kath decisă să joace rolul lui Cupidon pentru dragii ei prieteni. Pe Chris îl va aduce mai des în preajma Victoriei, fata de care e îndrăgostit de  foarte mult timp, iar lui Ken îi va lansa o provocare delicioasă, în urmă căreia se va alege cu o iubită: Kristen. Mai pe scurt, acesta va juca pentru o perioadă de timp, rolul admiratorului misterios care provoacă plăcere la telefon, iar Kristen va avea parte de o mare surpriză…

   Relația celor doi devine tot mai serioasă, iar Harris se decide să cumpere o casă și își roagă iubita să se mute împreună. Ideea a speriat-o pe Kath, dar ce va afla pășind în respectiva casă, o va face să se răzgândească.

– E… frumoasă, dar de ce ai ales tocmai casa asta?

 – Pentru că asta a fost casa mea, până a murit mama. Aici am trăit singura perioadă fericită din viața mea, până ai apărut tu, și vreau să reiau de unde m-am oprit.“

 “Am venit aici să mă gândesc ce loc ar putea fi potrivit pentru noi. Unul pe care să îl accepți și tu, apoi mi-am dat seama că sunt în locul perfect. Am realizat că locuința asta nu îmi mai trezește instantaneu zeci de amintiri amare, în sfârșit reușesc să văd și amintirile frumoase cu ea. Și asta datorită ție, iar eu vreau să creez alte amintiri frumoase cu tine, aici.”

   Din păcate, toate aceste momente pline de veselie sau încărcate de emoție, nu au reprezentat decât liniștea de dinaintea furtunii. Între acomodarea cu noua viață și lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se va trezi bântuită de o fantomă. Frica ei se materializează și sentimentul că încă nu-și cunoaște suficient iubitul, o îmbolnăvește, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră și să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârșite de el.

   Încă din prima noapte petrecută în noua locuință, a simțit că este urmărită din umbră. Iar ce a zărit în fața casei a derutat-o cumplit de mult. Să fie halucinație sau realitatea? Începe oare să își piardă mințile?

“Era Harris.

  Mi-am pus mâna la gură, simțind cum îmi cedează picioarele și am încercat să îmi recapăt cât mai repede calmul, până când nu leșinam. Nu era o persoană care îi semăna, era chiar el. L-aș recunoaște  oriunde … Expresia lui era sadică, iar felul în care își lumina chipul făcea totul și mai înfricoșător în întuneric, așa cum încerci să sperii un copil punându-ți lanterna sub bărbie.

  Și exact asta încerca și el să îmi facă, pentru că îmi zâmbi.

  Îmi zâmbi diabolic.”  

   Altădată, pe când era acostată în vestiar de către Zac, un tip îndrăgostit de ea de ceva timp, s-a trezit că luminile de pe hol se sting, iar Zac a fost smuls din fața ei și izbit de perete de un necunoscut. Mai târziu, Zac i-a mărturisit lui Max, cel mai bun prieten al său, că cel care îl bătuse pe hol, nu a fost nimeni altul decât Harris. Kath nu știe dacă e adevărat sau nu, dar în mod cert, liceul a luat-o razna și toate par să aibă legătură cu ea și Harris. Iar acest lucru îi este din nou demonstrat pe timpul balului mascat, atunci când ea părăsește ringul de dans, se strecoară pe culoar și dă nas în nas cu un tip care poartă mască și costum negru. Nu știe cine e, dar buclele de păr ce ieșeau de sub mască și expresia feței, îi amintesc de Harris. Nu a avut timp să înțeleagă bine cine e de fapt în fața ei pentru că privirea i s-a îndreptat spre baza scărilor, iar ceea ce a văzut acolo, a îngrozit-o pur și simplu!

“M-am prins de balustradă și, când am privit în jos, am simțit cum îmi coboară tot sângele din creier într-o fracțiune de secundă și groaza a scos din mine un țipat atât de puternic, încât s-a auzit ca sunetul unei tobe pe holurile goale.”

“L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă.

Max.

Max mort.”

   Kath nu a spus nimic poliției de necunoscutul înfricoșător ce o condusese la Max, dar e sigură că el îl împinsese pe scări. Nu știe ce să spună despre el, cum să îl descrie fără să pară nebună, dar e a doua oară când îl vede și, tot pentru a doua oară, i se pare că seamănă cu Harris. Este el cu adevărat sau o ia ea razna? Și dacă e el, de ce acționează în acest fel?

   Singura soluție e să încerce să rezolve misterul, iar pentru început își propune să îl înțeleagă cât mai bine pe Harris, să vadă cu ochii ei lumea lui, lumea traficanților de arme. Vrea să asiste la una dintre acțiunile lui periculoase, așa că îl roagă pe Carter să o ia și ea în Italia, fără ca iubitul ei să știe. În mod surprinzător, șeful îi acceptă propunerea, dar numai după ce o supune la un test. Îi va pune o armă și îi va cere să tragă în cineva. În cine va trage nu am să vă spun, ci vă las pe voi să aflați.

“- Realizezi ce o să vezi acolo, nu?

  – Moarte! am răspuns fără vreun sentiment direct.

  – Și vrei să vezi asta? Cauzată de băiatul pe care îl iubești?”

   Kath era foarte conștientă că va asista la ceva rău, dar cum va reacționa atunci când îl va vedea pe Harris luând parte un la act atât de sângeros?

   “Când credeam că totul s-a terminat, a început adevăratul spectacol sângeros. Toți au coborât din mașini, înarmați până în dinți și gloanțele au zburat spre escorta tirurilor. Oamenii erau scoși din mașini, împușcați și aruncați în grămezi pe marginea drumului. Și am văzut lucrul pentru care am venit aici, lucru de care îmi era teamă. L-am văzut pe Harris făcând asta.”

   Kath și Harris au trecut prin multe necazuri încă din prima zi de când au devenit iubiți, dar ce îi așteaptă de acum încolo, întrece orice închipuire. În curând vor fi martorii celui mai dramatic eveniment din viața lor. Nici prin gând nu le-a trecut că atunci când vor accepta să meargă la nunta mamei lui Kath, vor ajunge să-și riște viața. Vor intra direct în plasa întinsă de cel mai temut dușman al lui Carter. Cine e de fapt Hugh Reynolds, viitorul soț al mamei ei? Ce legătură există între el și Harris? De cel îl urăște așa de mult Drake, mâna dreaptă a lui Reynolds? Și cine este de fapt fantoma care a tot urmărit-o pe Kath în ultima perioadă?  Ce semnificație are tatuajul cei doi pui de lup de pe șoldurile lui Harris? Cine este dușmanul său de sânge?

“Mintea și corpul mi-au clacat când mi-am dat seamă cine e cu adevărat omul din fața mea. Nu e viitorul soț al mamei, nu e un gangster periculos, nu e cel mai mare dușman al iubitul meu. Toate astea nu mai contează acum, sunt nimicuri pe lângă adevărata lui identitate.”

 “ M-am zbătut disperată și am scrâșnit când spatele mi-a trosnit, lipit de un stâlp de lemn. Mâinile îmi erau prinse în jurul lui, de aceleași lanțuri grele și dureroase. Sunt un animal înlănțuit.

   Disperarea punea stăpânire pe mine și agitația mea a crescut, încercând o ultimă speranță că voi reuși să mă eliberez. Capul îmi zvâcnea în durere, la fel și restul oaselor, ce păreau să ardă în interiorul meu, odată cu pielea și carnea care erau însă înghețate. Mi-am văzut aburul ieșind printre buze și am început din nou să plâng de spaimă.

– Ajutor! Să mă ajute cineva!”

 “Lanțurile îmi sapă în încheieturi și simt durerea până-n măduva oaselor. Nu știu dacă plâng din cauza durerii, a fricii sau a ce va urma ma departe. Pentru că ăsta pare să fie doar începutul. “

 “Am pictat în minte chipul lui. Al celui real pentru mine, nu al celui malefic. Ochi de smarald și buclele sălbatice îmi dansau ca un sevraj în minte și m-am agățat de imaginea lor, încercând să elimin oroarea ce se întâmplă acum cu mine.

Țip pentru că ăsta e singrul lucru pe care-l mai pot face.”

“– Nu mi-am dorit un înger blând care să mă scoată din Iad și să mă ridice spre Rai. Mi-am dorit un înger sălbatic, care să îmi facă Iadul să arate că un Rai. Și te-am primit pe tine.”

 “Iubirea pentru Harris mă omoară și o face în mai multe feluri, pericolul din jurul lui nu e cel mai important, ci felul în care îmi bate inima în jurul lui.” 

“– Nu pot să mai trăiesc fără tine și asta mă sperie atât de tare uneori. Urăsc ce am făcut din viața mea, tot răul pe care l-am creat și dușmanii ce mi-i te pot lua.”

“Închide ochii grei și cazi ușor în brațele mele,

Aici ești în siguranță și nimeni nu mi te va lua vreodată.

Ești cadoul divin ce mi-a fost dăruit în iad,

Ești raza mea de soare care strălucește în cea mai întunecată zi,

Tu, îngerașul meu, dormi lin la pieptul meu și uită că există rău…”

 NOTA 10 +

Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Fragment din romanul în lucru: Din altă viață, de Neguț Marius Albert

Prima dragoste

   La șapte ani sunt dat la școală. Mama face ce face și ajung în clasa celei mai bune învățătoare, tovarășa Ioan.

          În chiar prima zi din clasa întâi, reușesc să fiu urecheat pentru că, neajungând la întrerupătorul din toaletă pentru a aprinde lumina, îl pocnesc cu trusa sanitară și-l sparg. Tovarășa învățătoare solicită prezența mamei la școală, ceea ce are urmări tragice asupra integrității perciunilor mei, atât pe moment, cât și la finalul trimestrului întâi, când mă prezint cu carnetul de elev acasă, iar ai mei văd că am nota 9 la purtare.

  Totuși, învăț bine și în clasa a doua sunt făcut pionier printre primii. Fetița care îmi pune cravata roșie la gât – Dănuța, mă sărută pe obraji, iar mie îmi este suficient pentru a o transforma în zeița visurilor mele. Mă zbat astfel, îndrăgostit fără speranță peste un an de zile. Între timp, ca orice Romeo găsesc un confident căruia îi destăinui pasiunea ce-mi macină sufletul. E de mirare că acesta îi spune Dănuței?

  Într-o bună zi, în recreația mare, în fața tuturor copiilor, lumina ochilor mei se proțăpește în fața mea, cu mânuțele în șolduri, sfântă întruchipare a curiozității feminine, amestecată cu o doză de indignare:

   — E adevărat? mă întreabă ea, cu autoritatea pe care funcția de comandant de detașament i-o dă.

  — Ce anume? bâigui eu, în timp ce rânjetul prietenului în care avusesem atâta încredere îmi iscă o vagă bănuială.

   — Este adevărat că mă iubești?

   Mă uit în sus, cu speranța că tavanul se va prăbuși peste mine, apoi în stânga și-n dreapta, căutând o cale de scăpare. Siderați de îndrăzneala mea, colegii mă privesc, iar eu citesc întrebările din ochii lor:

Tocmai pe Dănuța?

Cea mai frumoasă fată din clasă?

Tu chiar nu te uiți la tine?

Îmi iau inima-n dinți și, curajos ca un cocoș în fața satârului, rostesc:

   — De mult!

   Timpul trece, iar eu mă afirm ca fiind bunicel la învățătură. Fac echipă cu Dănuța la un concurs de istorie la care luăm locul trei. Apoi la un altul de circulație rutieră unde ne clasăm pe locul doi. Prind gustul întrecerilor, nu atât pentru că îmi face plăcere să învăț, cât pentru că, tovarășa învățătoare mă pune mai mereu în echipă cu dragostea vieții mele. Totuși, spre tristețea mea, la următorul concurs, unul de igienă dentară, învățătoarea mă trimite singur.

   În cadrul lecțiilor pregătitoare susținute de doctorița stomatolog a școlii aflu că habar n-am să mă periez corect. În loc să fac mișcările vertical, ca un novice frec dințișorii orizontal… Băiat serios, remediez problema rapid – fug la librăria din cartier de unde cumpăr o cărticică ce conține cam tot ceea ce un copil curios ca subsemnatul, ar vrea să afle în privința igienei bucale.

În doar două zile sunt tobă de carte. Înarmat cu o periuță nou nouță mă prezint la concursul cu pricina.

   Membrii juriului mă privesc ostil, dar eu nu mă bulversez. Sunt prea bine pregătit pentru a-mi face probleme, doar că, din motive care îmi scapă, se cam învârte încăperea cu mine. Medicul școlii prezent în sală, mă studiază și pune verdictul: Pojar!

În loc să mă bucur de gloria certă a câștigării concursului, mă văd forțat să stau acasă, la pat, două săptămâni! Însă, nu aceasta e durerea cea mai mare, ci aceea că săptămânile cu pricina sunt pline de dor!

Din păcate, în momentul în care revin, locul din prima bancă, acolo unde stătea Dănuța, e gol.

Dragostea mea s-a mutat din cartier și din școală…

Fragment din romanul în lucru: ”Din altă viață”. Neguț Marius Albert

by -
9

Povestind cu…Dan Ioan Panţoiu

   După ce am citit romanul “Mercenarul Întunericului”, care mi-a plăcut foarte mult şi v-am şi povestit despre el, mi-am pus în gând să vi-l prezint şi pe autor.
Nu vă povestesc cum, ştiţi că dacă îmi pun ceva în gând reuşesc, aşa că…am reuşit să contactez autorul şi să stăm puţin la poveşti virtual, normal, şi iată ce a ieşit.

Arci: Pentru că nu ne cunoaştem spune-ne câteva cuvinte despre Dan Ioan Panţoiu, omul, dar şi profesionistul.

   Dan: Omul: născut pe 8 aprilie 1956 în Costeşti-Argeş. Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti-1979. Iubesc: Cerul. Pământul, Iarba, Florile, Pădurea în Toamnă şi Mirosul reavăn al Pământului în Primăvară-DUMNEZEU!
Familia şi poveştile de dragoste de ieri-eu!
Profesionistul: Ca avocat de mai bine de treizeci şi unu de ani, mi-am fixat ca ţel să descopăr nedreptatea şi să lupt total împotriva ei

Arci: Sunt curioasă, aşa că vreau să ştiu dacă ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel?

   Dan: M-a marcat tot ce-am trăit în copilărie lângă bunicii materni.

Arci: Ce gen de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi români sau străini?

   Dan: Îmi place literatura cu iz de viaţă. Dintre scriitorii noştri îl iubesc pe Zaharia Stancu. Dintre cei străini îmi place John Grisham. Ciudată asociere, nu?!
  Arci: Poate că nu, ţinând cont de ceea ce ai spus că iubeşti şi de meseria pe care o practici!

Arci: Ce gen de muzică asculţi? Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi când scrii sau te relaxezi?

  Dan: Muzica romantică şi de atmosferă. Când scriu ascult jazz on line: Jazz Groove.

Arci: Cum se împacă meseria,de altfel dură, pe care o practici cu scrierea textelor de muzică uşoară? Trebuie să spunem cititorilor că ai scris texte remarcabile pentru interpreţi valoroşi ai muzicii uşoare româneşti.

  Dan: Indiferent ce am făcut sau fac în viaţă, rămân un om care vibrează la frumos.
  Arci: Se simte! Mărturisesc că ţi-am ascultat cu atenţie textele.

Arci: Colaborarea cu teatrul Davila din Piteşti la spectacole de revistă şi la drama muzicală “Donel, suflet de ţigan” a cui idée sau propunere a fost?

   Dan: Mi-a aparţinut.

Arci: Ce preferi să scrii- poezie sau proză? Unde şi când ai publicat poezii?

   Dan: Ambele mă exprimă. Am debutat în revista Mlădiţe/Junimea a Liceului Nicolae Bălcescu din Piteşti (1971-1975, ultima promoţie numai de băieţi). Mi s-au publicat apoi poezii şi proză scurtă în revista Ramuri a Liceului Zinca Golescu tot din Piteşti (liceu doar de fete-sic!), Astra sub conducerea lui Dan Tărchilă, Săptămâna lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. La editura Sesam din Piteşti a văzut lumina tiparului primul şi singurul volum de versuri-Gara de Dincolo.

Arci: Din nou curiozitatea…Cum te vedeau fetele /femeile în tinereţe? Ştiu şi eu că pe vremea noastră un licean /tânăr care scria poezii era …ceva foarte romantic.

   Dan: Ha! Asta ar trebui să le întrebi pe ele!
   Arci: Norocul tău că nu le cunosc, cine ştie ce mai aflăm.

Arci: Poţi să ne spui câteva versuri, chiar o poezie pe care o consideri reprezentativă pentru elevul/tânărul Dan Panţoiu?

   Dan: ’’Un tren ce pleacă/spre Nicăieri/şi Nimeni/care m-a condus la gară; /o gară verde/cu trandafiri sălbatici; /şi Niciodată/n-am să mă întorc, /au trecut pe lângă mine/Nemurirea/şi Amintirea,/voi rămâne/colb,/pe margine/de drum,/bătut de ploi/şi soare…

Arci: Şi ajungem la romanul “Mercenarul Întunericului”. Cum ţi-a venit ideea cărţii?

   Dan: Unul din principiile mele de viaţă este acela de nu regreta ce n-am făcut şi sufletul mi-a cerut. Dacă n-aş fi spus povestea lui Dusan, aş fi regretat. Imboldul s-o public mi l-a dat prietenul meu, scriitorul (şi avocatul) Marian Nazat.

Arci: Ai aflat povestea sau chiar ai cunoscut protagonistul?

   Dan: Câte ceva din fiecare
  Arci: Hm, cam secretos!

Arci: Bănuiesc că ai împrumutat personajului câte ceva şi din tine. Ce trăsături ai care seamănă cu ale lui Duşan?

   Dan: Întreabă-l pe el.
   Arci: Sincer, mi-ar plăcea să-l cunosc, cred că ar fi o discuţie nemaipomenită, dacă n-ar fi la fel de secretos ca autorul!

Arci: Povestirile despre cutremur şi despre unele întâmplări din armata de atunci ca şi cele de după 1990 sunt foarte veridice. Unde erai în perioada respectivă? Ai fost efectiv implicat?

   Dan: Da,eram elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi ai Ministerului de Interne. Comandantul şcolii-grl.mr.Iulian Vlad.

Arci: Familia şi locurile natale ale lui Duşan sunt doar ale personajului său mixate puţin şi cu ale tale?

   Dan: Vrei să mă”prinzi”?! Las cititorii să răspundă.
   Arci: Hm, aş vrea….

Arci: Cine a fost primul tău cititor ? Dar cel mai mare critic?

   Dan: Primii cititori au fost familia şi prietenii. Tot ei!

Arci: Ce părere are familia că scrii? Mă gândesc că munca la firma de avocatură te solicită foarte mult şi tot acest timp alocat scrisului te ţine mai departe de cei dragi.

   Dan: Mă susţin!

Arci: Ce părere au prietenii şi cunoscuţii tăi despre carte?

   Dan: M-au întrebat de ce s-a terminat?!
   Arci: Bună întrebare! Şi eu sunt curioasă!

Arci: Cum au primit cartea criticii şi cititorii, mai ales că ai fost publicat de o editură de top?

  Dan: Asta ar trebui să întrebi editura. Nu am facebook şi deci nu am primit feedback.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cartea ta şi despre autor? Ceva inedit? Ceva ce le-ar putea schimba percepţia?

   Dan: Nu am de unde să cunosc cum e percepută cartea. E un amestec de realitate şi ficţiune, proporţia…n-o mai ştiu!

Arci: Vezi că era bine să ai facebook!

Arci: Ce părere ai despre piaţă de carte din România?

   Dan: Încă există. Mulţumită unor edituri cum este şi RAO.

Arci: Şi acum trebuie să ştiu ce roman urmează? Te-ai gândit sau scrii deja?

   Dan: Scriu continuarea: ”Ultima comandă”. Ce crezi,e  bine?!
   Arci: M-ai făcut fericită, abia aştept cartea!

Arci: Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?

   Dan: Muzica, literatura, teatrul, filmul şi la sfârşit dar nu în ultimul rând, sportul.

Arci: Ai reuşit să te uiţi puţin pe site-ul nostru? Ce părere ai?

   Dan: Mă bucur că sunteţi. Cu voi şi alţii ca voi se mai risipeşte întunericul!

Arci: Câteva cuvinte pentru echipa şi cititorii site-ului.

Dan: Bucuraţi-vă de lumină! Căutaţi-o, căutaţi-o, căutaţi-o! Şi cum spunea Dusan: ”Respiră, gândeşte, trăieşte!”

 

Mulţumesc, Dan pentru că ne-ai dat ocazia să te cunoaştem puţin. Mult succes în continuare!

Vă mulţumim şi noi!

Literatură pe tocuri (Mili şi Iasmy)

by -
10

Duel poetic: Autoportret & Şi Dacă

Autoportret -Călin Lucian

Răsărindu-mi riduri în priviri,
pe fruntea-mi singură în amintiri,
temându-mă să cred în noi iubiri,
mi-au înghețat la tâmple ghioceii
de multele-mi trăite netrăiri.

Şi mi-a fost teamă ca să mai iubesc
şi am uitat să mai trăiesc,
de Dragoste, eu, nu îmi amintesc,
ciudat, dar nu mi-e teamă că îmbătrânesc,
chiar o doresc…chiar o doresc!

Sunt numai eu cu mine,suntem doi
şi-mpart singurătatea, frățeşte, între noi.
Îmi pare-atâta de firesc
ca după ploaie să vină ploi
încât,oricât de tare suflă vântul,
eu nu mă-ndoi…eu nu mă-ndoi.

Sunt numai eu cu mine
deci, suntem doi
şi-mpart singurătatea, frățeşte, între noi!

Şi Dacă- Nicoleta Tudor

Și dacă aș rămâne acum în viața ta

Ce gând tribut în mine se va stinge?

Ce așteptări mărețe cu timpul aş uita

În timp ce zâmbetul în lacrimi se va frânge?

 

Și dacă aș pleca acum din viața ta

Tu lipsa mi-ai simți-o cât de mult?

În timp ce-aș tot muri și-aş invia

Din suferinți făcându-mi temeinic legământ.

 

Și dacă aș lăsa să curgă întâmplarea

Cum aș putea trăi cu tine-n gând?

Căci nu m-ar ajuta nici vântul nici chemarea

Spre apa ce mă spală când nu mai pot să plâng.

 

Și-atunci m-afund îmi propria-mi tăcere

Și tac, și tac, și nu gândesc nimic

Așa nu curg nici lacrimi, așa nu simt durere,

Doar te găsesc pe-acolo, când mă trezesc un pic.

 Verdict?

 

 

 

by -
16

Povestind cu… Emanuel.D.Florescu

   Am primit de la Emanuel Florescu cele două cărţi ale sale apărute la Scrisul Românesc: ”Destin tragic de artist genial” şi “Destin suicidar de artist genial”, pe care mărturisesc că le-am citit cu plăcere şi interes.
Acum aş vrea să-l cunosc puţin şi să vi-l prezint şi vouă pe autor.

Arci: Spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre cine este şi ce face omul Emanuel Florescu.

Emanuel: Sunt un romantic întârziat într-un secol pragmatic şi-ntr-o lume cam insensibilă, în care, vorba lui Eminescu, până şi a visa te expune pericolului de-a fi ridiculizat. Momentan, în paralel cu serviciul necesar supravieţuirii, îmi finalizez studiile universitare în filosofie pe care le-am cam neglijat în ultimele două decenii.

Arci: Ce fel de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi-români şi străini?

Emanuel: După ce am parcurs cam toate genurile de literatură, de ani buni m-am dedicat cărţilor de factură filosofică şi teologică sau celor scrise de clasici (antici şi moderni). Printre autorii români preferaţi se detaşează Eminescu şi Octavian Paler, iar dintre cei străini, clasicii, cu predilecţie filosofii, umaniştii, poeţii romantici şi scriitorii realişti.

Arci: Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi? Cântăreţi sau formaţii preferate?

Emanuel: Cea care să aibă un mesaj de transmis pe acordurile unui ritm plăcut. Cum ar fi romanţele sau blues-urile. Sunt mai multe melodii frumoase care corespund acestor criterii, cântate de diverşi artişti din genuri diferite, dar singurul pe care îl mai ascult ocazional este regele muzicii moderne, Elvis (în special cel din anii ’70).

Arci: Povesteşte-ne o amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel

Emanuel: Nu-mi amintesc vreuna care să mă fi marcat în mod deosebit, dar ştiu că încă din copilărie am fost foarte conştient că voi scrie cărţi. Ţin minte că prima tentativă a fost pe la 12 ani, dar am început efectiv să scriu pe la 22 de ani. De-abia însă la 40 de ani am fost publicat cu ,,Elogiul înţelepciunii divine” (o replică filosofico-teologică la ,,Elogiul nebuniei” a lui Erasmus), pentru că multă vreme pur şi simplu nu am luat în considerare o atare posibilitate.

Arci: Cum ţi-a venit ideea acestei trilogii, înţeleg că va mai urma un volum?

Emanuel: La sfârşitul anului voi publică şi al treilea volum al trilogiei (ca să fie publicate în trei ani consecutivi), ,,Destin insolit de artist genial.” Acesta va apărea însă la începutul anului viitor. Ideea unei trilogii mi-a venit după publicarea primului volum, care nu a fost redactat neapărat ca parte a unei trilogii, din dorinţa de a evoca şi alte personalităţi artistice cu un destin dramatic. Aşa că, celelalte două volume s-au adaptat la ideea, structura şi stilul primului, pentru a se putea preta la caracteristicile unei trilogii.

Arci: Ce te-a determinat să alegi astfel de subiecte, care, deşi ar trebui, nu interesează pe multă lume?

Emanuel: Dorinţa de-a promova valorile culturale ale umanităţii şi de-a aduce în atenţia cititorului interesat personalităţile artistice omagiate astfel, dar şi aspectele metafizice, nu mai puţin reale ori importante, ale existenţei noastre terestre. Că acest gen beletristic nu s-a bucurat niciodată de o mare popularitate printre cititori, este un fapt cunoscut şi indubitabil, dar totodată poate constitui şi una dintre explicaţiile lipsei de cultură evidentă la majoritatea oamenilor (nu doar români).

Arci: De unde te-ai inspirat?

Emanuel: Ideea mi-a venit în urma vizionării unui documentar tv despre impresioniştii de la sfârşitul secolului XIX. M-a intrigat şi m-a impresionat destinul tragic şi nedrept al pictorului francez F. Bazille, relatat în primul volum, şi am nutrit dorinţa, văzută ca un act de reparaţie morală a posterităţii, de a-i reactualiza numele şi opera în memoria atât de subiectivă şi de selectivă a publicului la care voi avea acces. De la cazul lui realmente trist şi injust a pornit ideea evocării unor astfel de oameni şi s-a dezvoltat apoi într-o trilogie a genului biografic.

Arci: Subiectele abordate sunt complexe, unele mai puţin cunoscute. Cam câte ore ai petrecut documentându-te?

Emanuel: Deşi am scris o trilogie biografică, nu mă consider un biograf, iar volumele nu se rezumă la date biografice seci. Biografia protagoniştilor, deşi reală istoric dar inedită ca stil, a constituit mai curând un pretext literar pentru abordarea subiectelor morale, religioase, socio-politice, artistice, filosofice sau spirituale care îi definesc condiţia existenţială a omului. Nu pot estima cu exactitate timpul alocat documentării necesare. Cu totul, scrierea unei cărţi mi-a luat în medie 3-4 luni. În condiţiile în care luăm în calcul doar timpul disponibil, cel de seară, de după serviciul cotidian. Cert e că mie nu mi s-a părut nici timp lung, nici lucru greu. Poate pentru că mi-a plăcut activitatea respectivă, iar când îţi place ce faci ne raportăm la o percepţie subiectivă. Ca şi atunci când nu-ţi place, de altfel!

Arci: Cine a fost primul tău cititor? Dar cel mai mare critic?

Emanuel: Probabil doamna Carmen Miloicovici de la Editura Scrisul Românesc, căreia i-am trimis manuscrisul pentru evaluare şi care i-a recomandat directorului Editurii că merită să fie publicat. Cel mai mare critic, ca importantă a reputaţiei, nu ca vehemenţă a actului în sine, cred că a fost chiar directorul Editurii, criticul literar, prof.univ. dr. Florea Firan, autorul a multor cărţi şi antologii despre literatura română.

Arci: Cum a fost primit primul volum? Ai fost motivat să mai continui?

Emanuel: Nu suficient de bine sau de încurajator. N-aş zice că s-a dovedit un best-seller sau un succes manifest. Nimic surprinzător însă, şi nu sunt dezamăgit, când nu-ţi faci iluzii, nu poţi fi dezamăgit! Ştiam că publicul cititor preferă alt gen de lectură, care să-l solicite mai puţin spre meditaţie, documentare sau instruire. Motivarea de-a finaliza trilogia a fost chiar asumarea proiectului ca atare. Nu-mi plac jumătăţile de măsură, iar dacă-mi propun să realizez ceva, nu prea mai contează reacţia altora. Valoarea a ceea ce faci depinde doar de tine, chiar dacă succesul lui depinde poate exclusiv de alţii! Nu orice lucru de valoare are şi succes, după cum nici orice succes nu implică şi valoare! Deocamdată nu ştiu dacă mă regăsesc în vreuna dintre aceste ipostaze axiologice.

Arci: Ce părere au prietenii tăi că scrii, şi mai ales că ai ales astfel de subiecte?

Emanuel: Nu ştiu exact. Probabil unii se bucură sincer, alţii te felicită mai puţin sincer, unii se miră, alţii sunt indiferenţi … Nu ştiu câţi dintre cunoscuţi mi-au citit cărţile, probabil mai numeroşi sunt cei care nu mă cunosc personal. Cât despre comentarii la adresa naturii lor, acestea se pot naşte doar dacă mai întâi sunt citite! Totuşi, în concluzie, dinspre partea lor am simţit valul de simpatie scontat.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cărţile tale?

Emanuel: Că dincolo de titluri, care sunt totuşi relevante pentru conţinutul lor, sau de genul în care pot fi încadrate, ele reprezintă o meditaţie beletristică asupra condiţiei existenţiale a omului şi că transmit un mesaj umanist prin importantele subiecte abordate frontal. Rămâne ca fiecare cititor să descopere mesajul care i se potriveşte de dincolo de poveştile de viaţă relatate.

Arci: Cum au fost primite cărţile tale de către oamenii de specialitate şi ce părere ai despre piaţa de carte din România?

Emanuel: Foarte bine, pot spune! Cu specialiştii (critici şi autori) este altceva. Fiind nişte persoane avizate în critică literară, ştiu să aprecieze o lucrare mai aproape de valoarea ei reală! Cronicile redactate de ei la volumele mele în diverse reviste de cultură, literatură şi artă sunt chiar foarte favorabile. Piaţa de carte din România îmi pare destul de bogată dar nu suficient de variată raportat la criteriul genurilor promovate. Cum este şi firesc şi după cum se dovedesc gusturile cititorilor, predomină romanele de orice tip şi volumele de poezii. Cred însă că este loc pentru orice gen de literatură, pentru orice autor şi pentru orice gust al cititorului! Glumind şi nu prea, sau poate exagerând puţin, am senzaţia că în România actuală sunt mai mulţi scriitori decât cititori!

Arci: Ce alte pasiuni are Emanuel Florescu?

Emanuel: Păi, fotbalul ar fi cam singură pasiune extraeducaţională. În rest, tot studiul, fie el a limbilor străine, a istoriei, teologiei, filosofiei sau artei. Deci, mai nimic deosebit în materie de hobbyuri excentrice!

Arci: Ce părere ai despre site-ul Literatură pe Tocuri? Cum te simţi în grupul nostru?

Emanuel: Sincer, îl percep destul de ok şi mă simt destul de bine în condiţiile în care interacţiunea noastră decurge normal. Se pot promova titluri şi autori, se pot face recenzii şi schimb de impresii, etc. Desigur mai contează şi cât te implici într-o atare interacţiune de la distanţă dar în care avem ca numitor comun pasiunea pentru literatură.

Arci: Câteva cuvinte pentru echipă şi cititorii noştri?

Emanuel: Mulţumesc echipei pentru colaborare şi urez cititorilor lecturi cât mai plăcute dar şi utile! Iar dacă au curiozitatea să cunoască destine excepţionale şi totodată dramatice, îi invit către personalităţile artistice pe care le-am transformat în personaje literare şi în poveştile cărora se pot regăsi într-o postură sau altă!

Mulţumesc, Emanuel Florescu că ai stat la poveşti cu noi şi mult succes în continuare!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta... ” - Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

        Iubire periculoasă. Volum 2-Cercul vieţii, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Tritonic Junior

Număr de pagini: 524

Data apariţiei: octombrie 2016

Gen: young adult, romance

Cotaţie Goodreads : 4,84

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie; 2. Cercul Vieţii; 3. Duşmani De Sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

 Kath începe să dezgroape secretele iubitului ei și asta nu se întâmplă într-un mod plăcut. Harris încearcă să îi ascundă adevărul cât mai mult cu putință, dar dușmanii sunt hotărâți să nu îi dea pace, iar o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe iubita lui fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte.

Harris Stone e un adolescent orfan, infiltrat prea mult într-o bandă de răufăcători din care nu mai poate ieși-și nu vrea să iasă. Kath îl cunoaște pe adevăratul traficant de arme, șeful lui Harris, iar acesta dezvăluie secrete care o înspăimântă și o fac să își dea seama că nu e suficient de puternică să iubească un asemenea om.

     După ce terminasem de citit primul volum din seria Iubire periculoasă, îmi propusesem să trec la ceva mai lejer, la o poveste de dragoste fără prea multe piedici. Dar, cu toate că luasem la citit o carte de Nora Roberts (sunt o fană a ei și îi citesc cărțile cu o bucurie nemărginită), m-am trezit că tot ceea ce citeam, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Nu mă puteam concentra pentru că mintea îmi rămăsese la evenimentele petrecute la finalul cărții “Iubire periculoasă. Obsesie”, la acel cutremurător moment în care Kath îl vede pe Harris ucigând cu sânge rece. Nu știam dacă ceea ce a văzut era ceva real sau un vis. Așa că am renunțat să mă mai torturez și am început să citesc volumul al doilea. Iar ceea ce am descoperit, mi-a depășit toate așteptările!

   De această dată, mizele sunt și mai mari, acțiunea mult mai alertă, iar cutremurătoarele dezvăluiri făcute de Harris îți dau fiori. Ai parte de mult suspans, o succesiune năucitoare de întâmplări, urmăriri ca-n filme, schimburi de focuri, secrete periculoase, dar și momente încărcate de sensibilitate și senzualitate. Georgiana Sandu a creat o poveste excelentă, încărcată de erotism, care te ține cu sufletul la gură până la final. În plus, ea știe cum să te facă să te îndrăgostești de personajele ei, în ciuda faptului că sunt atât de pline de defecte.

    Am apreciat foarte mult că autoarea nu a dorit să meargă pe ideea fată cuminte – băiat rău, ci a creionat doi protagoniști imperfecți, dar atât de perfecți împreună. Atracția dintre  Kath și Harris este uluitoare, la fel ca și modul în care par să fie conectați unul cu celălalt. La prima vedere, ai impresia că sunt extrem de diferiți, dar prin tot ceea ce fac, ei demonstrează că au o gândire destul de asemănătoare. Sunt impulsivi, geloși, năbădăioși, rebeli, dar când sunt doar ei doi, atunci iese la suprafață latura lor romantică și tandră.

“Povestea cu băiatul rău – fată cuminte, nu pare să funcționeze și la el. Chiar dacă îl enervează, știu că îi și place partea mea rebelă din mine. Și sincer, nu îmi imaginez cum ar fi reacționat o fată cuminte când s-ar fi trezit în mână cu pistolul lui. Ideea cu fata timidă care se îndrăgostește de cel mai rău băiat din școală e adorabilă doar în filme și povești. Dar aproape deloc practicabilă în realitate. La fel și “opușii se atrag”. Nu suntem magneți, și atâta timp cât iadul nu colaborează cu raiul, nicio ființă blândă nu poate prinde rădăcini lângă una demonică. Poate opușii se atrag la început, dar nu se înțeleg și nu pot conviețui unul lângă altul. Asta e adevărul din viața reală, unde nu e totul posibil ca în ficțiune.”

   După cum ați aflat deja din primul volum, Katherine Wrise nu a fost niciodată un copil cuminte, insă era o adolescentă normală, cu apucături specifice vârstei sale, rebelă, amuzantă, pusă pe șotii. Dar lumea ei s-a sfărâmat atunci când părinții săi au divorțat, mama preferând să-și abandoneze familia în favoarea unei vieți tihnite alături de un om plin de bani. După plecarea acesteia, Kath a devenit o ființă sălbatică, agresivă, dură. A renunțat la toți prietenii ei, a început să bea, să se drogheze și s-a pierdut într-o depresie îngrozitoare. Plecarea mamei a transformat-o într-o umbră, fără sens în viață. Trăind doar să distrugă, incapabilă să iubească sau să cunoască sensul rațiunii, până a apărut Harris ca o explozie în viața ei, și i-a arătat ce înseamnă să trăiască și să iubească cu adevărat. Cu un trecut plin de secrete, el devine extrem de protector cu ea, însă iubirea lui o aduce mai aproape de moarte decât a fost vreodată.

“Doar sufletul meu știe cât de adâncă poate fi iubirea pentru acest băiat. Acest băiat transformat în bărbat mult prea devreme, misterios, încărcat cu prea multă suferință, iubitor și periculos. Simt pericolul din jurul meu când sunt în preajma lui, fie că provine din halucinații sau nu. Știu că și în momentul ăsta are pistolul la spate, dar nu-mi pasă. Prefer să mor fericită de oricare dintre pericolele de care încearcă să mă ferească, decât să trăiesc o viață singură și pustiită cum am trăit până să apară el.”

   Relația lor este pusă adesea la grea încercare, dar de fiecare dată ei reușesc să depășească toate obstacolele. Însă atunci când asistă neputincioasă la scena în care Harris ucide un om cu sânge rece, în acel moment își dă seama că de fapt s-a îndrăgostit de un criminal. Imaginea îngrozitoare când acesta frânge gâtul unui necunoscut, acel sunet oribil al oaselor ce se rup, îi produce greață, amețeală și, în final, își pierde cunoștința.

“Dar, la un moment dat, ajungi în mijlocul unor oameni care ți se par incredibili și ți-i imaginezi deja ca fiindu-ți cei mai buni prieteni, apoi îți dai seama că nu îi cunoști deloc și s-ar putea ca mentalitatea ta să nu se potrivească cu a lor.

Ce faci atunci? Mai ales când îi vezi participând la o crimă… o crimă comisă de iubitul tău, persoana pe care, se pare, o cunoști și mai puțin.”

 “… îi cunosc pe acești oameni de nici o săptămână, e normal să am parte de surprize din partea lor, dar normal era să dau peste hobby-uri ciudate sau apucături enervante, nu peste gâturi sucite și bălți de sânge cauzate de pumni izbiți cu o putere și precizie corespunzătoare luptătorilor de elită.

Și așa am ajuns acolo unde m-am închipuit la început. Într-un nou cerc al vieții, cercul lui Harris, care va reprezenta ori începutul adevăratei mele vieți, ori distrugere devastatoare. Deocamdată, sorții nu sunt de partea mea și ipoteza numărul doi pare mult mai probabilă. “

    Însă, atunci când se trezește, constată că se află încă în camera lui Harris din casa bunului său prieten, Mike, iar iubitul este alături de ea, îngrijorat de starea în care se află. Tulburată de ceea ce a văzut mai devreme, Kath îl acuză că a omorât un om, dar Harris încearcă să o liniștească, și îi spune că a avut halucinații din cauza alcoolului și a drogurilor pe care le consumase la petrecere și că nimic nu a fost real.

“- V. te-a găsit în spatele casei, țipând cât te ținea gura. Mi-a spus că te uitai la ceva în fața ta și tremurai de parcă se deschidea o gaură de iad la picioarele tale, și-a dat seama imediat ce ai și m-a chemat pe mine… Știu ce a produs toate astea, mintea ta e acum plină de gânduri cu mine și ceea ce fac, ești suspicioasă și speriată, iar drogul a contribuit exploziv la asta și ți-a afișat în fața ochilor probabil cea mai mare frică a ta. Dar nu s-a întâmplat nimic, iubito, se întinse din nou spre mine și îmi prinse fața în palme. Suntem la petrecerea lui Mike, jos sunt oameni care dansează și joacă cărți, toți sunt prietenii mei … cum aș putea să omor pe cineva?”

    Kath încearcă să depășească acest episod, să uite ceea ce a crezut că a văzut. Harris nu putea fi un actor atât de bun încât să falsifice toate astea deodată, ar trebui să aibă măcar o zvâcnire pe chip care să-l dea de gol că minte. În plus, toți prietenii pe care îi văzuse în acel loc, păreau relaxați și niciun chip nu îi dădea de înțeles că văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă.

   Din acest moment, lucrurile vor reintra pe făgașul normal, Kath și Harris devin inseparabili și nu se jenează să-și arate sentimentele în fața prietenilor. Firește că majoritatea colegilor de liceu cred că ea este o altă posesie a lui Stone, dar acesta le va oferi dovada decisivă a relației lor – îi spune că o iubește de față cu toți și le arată tatuajul de pe gât cu numele ei.

    Însă toate aceste scene romantice nu sunt pe gustul unora. Zac, bunul prieten al lui Kath, continuă să-i dea târcoale și o invită în oraș atunci când iubitul ei este plec din țară, fapt care va hrăni gelozia lui Harris. Iar Amber, fosta iubită a lui Harris (despre care Kath a aflat recent că îi este soră vitregă), va recurge la o serie de trucuri murdare ca să îi despartă. Moare de ciudă când își vede fostul iubit comportându-se atât de  tandru cu “târâtura”. E obsedată de Harris și dacă ea nu-l poate avea, o să facă tot ce îi stă în putință să nu-l aibă nici Kath. E în stare de orice atunci când își dorește ceva. Însă nu știe ce dușman de temut poate fi Kath…

“- Te-am suportat destul. Dacă mai încerci o singură dată să îmi distrugi relația cu Harris, te fac bucăți, surioară. Tu îi porți semnul, am spus atingându-i S-ul de pe gât. Dar el îl poartă pe al meu. Stai departe de el sau o să-ți jumulesc tot părul și fac pampoane din el am mârâit printre dinți, înfigându-mi unghiile în scalpul ei și făcând-o să scrâșnească de furie.”

     Kath înțelege suferința lui Amber, dar face greșeala să îi plângă de milă când e clar că sora vitregă nu dă doi bani pe ea. Amber va recurge la un alt truc și, de această dată, Kath se va lăsa păcălită. Fiind diabetică, Amber preferă să nu-și facă injecțiile, leșină la dușuri, iar naiva Kath îl roagă pe Harris să discute cu ea, să o convingă să nu mai facă tâmpenii de acest fel. Pur și simplu și-a trimis iubitul în ghearele viperii, care e mai hotărâtă ca oricând să îi demonstreze lui Harris că iubita lui nu e așa bună pentru el.

“ – O să vezi că am dreptate. Ce se naște din pisică, tot șoareci mănâncă și o să îmi facă plăcere să te văd și pe tine zdrobit așa cum m-ai zdrobit tu pe mine. Iar atunci, tot la mine o să te întorci, Harris.” 

    Însă toate acestea, nu reprezintă pentru Kath o mare problemă (cel puțin la început), ci acele secrete pe care Harris le are față de ea. Secțiunea secretelor a devenit un ghimpe din ce în ce mai înțepător. În plus, își face apariția și misteriosul Carter, șeful lui Harris, șef în Dumnezeu știe ce afaceri. La cât de serios era Harris pe tema secretelor lui, Kath se aștepta să cunoască vreun traficat de droguri, țâfnos și neprietenos, care să nu fie prea încântat de prezența ei pe pistă, însă Carter era opusul la toate astea. Ba mai mult, era extrem de încântat să o cunoască. Totuși el reușește să o intimideze fără să vrea. Faptul că el e șeful în secțiunea secretelor, cu siguranță îi oferă o tensiune în plus în preajma lui. În plus, întâmplarea face ca ea să audă o discuție între cei doi, iar anumite cuvinte spuse de Carter îi îngheață sângele în vene.

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta… ”

   Kath era dispusă să aștepte până când Harris va fi pregătit să îi spună despre ce este vorba, dar nu poate să audă asemenea cuvinte ieșind de la șeful său și să rămână calmă. Gravitatea situației se triplase odată cu afirmația lui Carter, iar ea nu mai era dispusă să aștepte prea mult, mai ales că Harris i-a dat clar de înțeles că există posibilitatea să îl părăsească odată ce va afla cu ce se ocupă.

“E atât de blând și vulnerabil în momentul ăsta, dar ochii mi-au fugit fără știre spre arma de pe birou și vorbele lui Carter au apărut din nou în mintea mea, amenințându-mă că nu iubesc un băiat sensibil și romantic, ci un negustor de moarte.”

   Kath e mai hotărâtă ca oricând să aibă încredere în el, convinsă fiind că nimic nu se va schimba între ei. O sperie cealaltă față a lui Harris, cea de “negustor de moarte”, dar orice  ar însemna asta, nu o să se despartă de el.

   Din nefericire, o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe Kath fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte. Ceea ce părea la început o cursă ceva mai diferită, se va dovedi a fi de fapt un furt. Joshua, tipul care în urmă cu câteva zile încercase să o răpească, îi va pune pe toți în pericol atunci când se decide să fure unul dintre camioanele lui Reynolds, rivalul în afaceri al lui Carter.  Singura soluție ar fi să ascundă tirul, iar singurul în măsură să facă asta e Harris. Însă, în loc să o lase pe Kath departe de această situație, preferă să o ia cu el în camion și astfel o va pune într-un mare pericol.

“Mi-a strâns mâna într-a lui și m-a tras spre camionul uriaș. Spre calul troian care în orice poveste nu aduce decât moarte.”

   Ceea ce a urmat e greu de descris în cuvinte. Kath a asistat neputincioasă la o scenă terifiantă, desprinsă parcă din filmele de acțiune. A văzut oameni murind, oameni care voiau să o omoare pe ea, gloanțe zburându-i în jurul capului. A fost la un pas de moarte, a intrat în mijlocul unui război și,abia acum, a înțeles cu adevărat cât de periculos este Harris.

“Sute de gloanțe zburau spre noi. Alți bărbați ieșiseră pe jumătate, prin plafonul celorlalte mașini, cu arme mari în mână, îndreptate cu țevile spre noi.

 Am țipat, punându-mi mâinile pe cap când un glonț a spart oglinda mea laterală.

 – Katherine, pune-te jos! țipă Harris la mine și eram atât de îngrozită încât  nici nu am înțeles la ce se referă. Harris a coborât geamul de pe partea lui și am țipat din nou când l-am văzut scoțând capul afară și începând să tragă spre mașinile negre din spatele nostru. Mi-am pus mâinile la gură când unul dintre bărbați a căzut mort, fiind tras în interiorul mașinii de altcineva.

 – Harriiiis! am țipat de spaimă și am rămas blocată când una dintre mașinile negre a trecut  fulgerător în fața noastră, tranformandu-ne în țintă sigură.

 Respirația mea s-a oprit autormat, punându-mă față în față cu moartea, în adevăratul sens al cuvântului.”

 “Am privit bărbatul care ţintea spre mine. Vântul îmi învolbura părul prin parbrizul spart și simțeam gustul morții pe limbă. Chipul său îmi era necunoscut, dar arma ce o ținea îndreptată spre mine era o imagine pe care o văzusem de prea multe ori în ultimul timp.

Și cum soarta mi-a oferit întotdeauna un lucru atunci când nu mi-l mai doream, iată-mă acum aici, în fața morții, când îmi doresc mai mult ca oricând să trăiesc. Să trăiesc pentru el, așa cum și el trebuie să trăiască acum pentru mine, sau măcar să murim împreună.

De la început am știut că acceptându-l, nu voi avea o iubire obișnuită lângă el. Am acceptat toate riscurile și nu regret nimic, dar acum sunt pe cale să aflu cât de periculoasă e cu adevărat iubirea lui pentru mine.“

   Oare ce se află în tirul ăsta? De ce trebuie să îl ascundă? Cine îl vrea? De ce îl furase Joshua și cine erau oamenii cu care a discutat Carter înainte de începerea cursei? Ce reacție va avea Kath atunci când Harris îi va destăinui secretele sale? Ce secret șocant i se dezvăluie în casa lui Carter ? Va putea trece peste acest imens obstacol? Vă las pe voi să reconstruiți acest puzzle incredibil de complex.

“Am știut încă de la început când l-am cunoscut pe Harris că nu e un băiat obișnuit și o relație cu el ar fi orice numai normală nu. Dar nu credeam că granițele ajung atât de departe. Oamenii mă avertizau, dar nici măcar exagerările lor nu erau atât de rele ca realitatea.”

 “- Am acceptat și acceptat atâtea, lucruri pentru care o altă fată, poate orice altă fată, ar fi fugit de mult de tine. Dar simt că nu mai pot, am nevoie de puțin timp… “

“- Katherine, te rog, nu fă asta! Te iubesc, te rog nu mă părăsi! Lasă-mă să îți explic. Mă imploră, lipindu-și palmele de geamul ușii și mi-am stras ochii, izbucnind în lacrimi. 

 – Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

“- Nu mă omorî! am auzit șoapta îndurerată a lui Harris, lipindu-și fruntea de geamul portierei mele. “

 “Am ieșit din reședința lui Carter, sperând că Harris să nu mă urmărească, și nu mi-am mai putut abține lacrimile care au explodat în suspine. L-am văzut în oglinda retrovizoare, prăbușindu-se în genunchi și înfigându-și pumnii în păr. “

 “M-am înecat în propria suferință, jelindu-mi soarta, pentru că tot ce aveam nevoie acum erau brațele mamei. Dar nu mai am nici asta. Nu mai am nimic și destinul meu e să pierd și să fiu dezamăgită de absolut tot ce iubesc.”

 “Te iubesc și o să sacrific orice pentru protecția și siguranța ta, chiar și propria ta iubire pentru mine. Pentru că mai bine mă urăști decât să pățești ceva rău, mai ales din cauza mea…”

NOTA 10 +

 Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

by -
7

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

Chiriaş la Cluj, de Marius Oliviu Iacob-recenzie

Editura: ȘCOALA ARDELEANĂ , 2016

Număr pagini: 180

Despre autor

   Marius Oliviu Iacob este publicist, jurnalist și scriitor. Editorul mai multor situri de profil social-cultural, precum: teatru.info, cluj.social, cefilmevad.blog.ro/.com, clujul.xyz sau inimadecarte.ro, are la activ până acum două cărți: „Revoluția trăită de O. Țâră” (Alba Iulia, 2012) și „Jurnalul chiriașului grăbit” (Cluj, 2016).

   Volumul prezentat, „Chiriaș la Cluj” (Cluj, 2017) este o reeditare a celui din 2016, având adăugat un capitol suplimentar pentru a face legătura cu volumul doi, în curs de apariție: „Recuperatorul de iepuri” (Cluj, 2017). Va exista și un volum trei, încă în stadiu de concept: „Terasă la Cluj” (2018).

   Cele trei volume au personaje similare, dar tratează aspecte diferite (locuirea într-un oraș contemporan, urmată de ocupații în volumul II, iar în volumul III, despre relațiile interumane). Va mai publica la începutul lui 2018 un roman polițist, cu tendințe mistery-horror: „Ciocănarul”, la o editură din București.

Apropo de autori, ar fi nevoie de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă aproape toată lumea. Oricum, e clar că ești MINOR, poetul nu se naște, ci trebuie să se coacă, nu să apară așa, pleosc! Pe internet, asemenea piesei. …”

   Marius Oliviu nu este doar autor. El este pasionat de teatru și film, pot adăuga că este pasionat de artă. Să ai pasiune pentru scris, citit, vizionat înseamnă să iubești arta și transformările ei.

   La o scurtă întâlnire cu autorul, în vizită la Timișoara am primit această carte, am parcurs multe subiecte de la literatură, actorie, oameni, orașe ( Cluj,Timișoara și Arad), oameni, până la istorie și Revoluția din 1989.

  Să stai la povești cu o persoană care este atât de pasionat de ceea ce face este o adevărată plăcere. Probabil am fi avut nevoie de foarte multă cafea pentru  a discuta o mică parte din pasiunile comune.

   CHIRIAȘ la Cluj m-a surprins. Aparent este o carte ușoară care vorbește de un chiriaș, care de fapt este și proprietar, și despre aventurile sale în Cluj. Despre cum își închiriază propriul apartament, la rândul lui devine chiriaș ( plătind o chirie mai mică decât încasează el de la chiriașa lui). Fiind nevoit să doarmă și pe la birou câteva nopți.

   Spun aparent pentru că în spatele poveștii lui Hip, această carte este de fapt despre oameni, autorul dezvăluind viața chiriașilor și locuitorilor Clujului din punctul de vedere al unui foarte bun observator al realității, dar și al mediului  online.

   Aventurile de amor și momentele amuzante reușesc să ofere cititorului un farmec aparte, fără a putea încadra această carte într-un gen literar anume.

Gălăgia de la parter neliniști puțin locatarii de deasupra biroului: nu se mai auziseră de o bună bucată de vreme asemenea zgomote pe-aici, în micul lor bloc de pe strada Fericirii. O vecină ce se chinuia să doarmă singură la etajul doi se trezi căutându-și punctul G. „

   Pe măsură ce parcurgeam paginile aveam impresia că totul este real, găsind inclusiv numele povestitorului Marius Oliviu. Această carte având două fire narative. Una a povestitorului și a doua a lui Hip, deși câteodată am avut impresia că sunt una și aceeași persoană.

   Nu foarte groasă, această carte conține informații imobiliare, istorice foarte bine incluse într-o poveste plină de aventură umoristică, care aduce în prim plan relațiile dintre oameni, dar și natura umană.

   Ce suntem dispuşi să facem pentru un ban în plus, cum învățăm să supraviețuim într-un haos al zilelor în care trăim, cum ne complicăm viața implicându-ne în tot felul de aventuri cotidiene.

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

   Mi-a plăcut foarte mult legătura dintre realitate și virtual în descrierea autorului, descrisă perfect și în cunoștință de cauză, dar și caracterul uman surprins într-o continuă nemulțumire. Indiferent că este nemulțumit de ceea ce scrie, de relațiile amoroase, de vecini, de chiriaș, de proprietar, de șef… ș.a.m.d. .

   Îi mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit și aștept următoarea carte, care este diferită și genul pe care-l prefer de obicei.

„ – Ce-mi doresc eu cel mai mult după apariția cărții, domnișoară, este ca ea să fie percepută ca o ficțiune, iar personajele principale și poveștile lor să pară adevărate. „

Sursa foto: dasmclujnapoca.ro

 

“Thriller poliţist şi roman de spionaj. Aventurile captivante ale unui roman care a ajuns fără să vrea asasin plătit.”

Mercenarul întunericului, de Dan Ioan Panţoiu-Editura Rao-recenzie

Editura RAO: 2017
Număr pagini: 260

   Am comandat cartea dintr-un impuls. Mi-a plăcut cum era realizată coperta, m-a intrigat titlul şi cuvintele din prezentare şi bineînţeles editura, doar e editura mea preferată. Faptul că autorul este român a fost un bonus.
    Am citit în ultimii ani multe romane apărute la RAO ale autorilor români şi am ajuns la concluzia că avem autori români contemporani foarte buni, la fel de buni ca cei străini.
    Dar să vă spun câteva cuvinte despre carte. Cum spune chiar autorul:

“Cartea de faţă este inspirată din realitate. Dar cât este realitate şi cât este ficţiune, nici autorul nu mai ştie.
De aceea nu poate să spună nici unde, nici cum şi nici dacă personajele mai sunt sau nu cu adevărat în viaţă…
Între anii 1994-1995, presa din România şi canalele televiziunilor de ştiri au consemnat ca pe o curiozitate, faptul că mai multe centre pentru copiii cu dizabilităţi, aziluri pentru bătrâni şi biserici au primit donaţii totalizând aproape un milion de dolari USD.
Donatorul a preferat să rămână necunoscut.”

   Personajul principal al romanului este Dusan Panait, elev sergent la şcoala de ofiţeri şi “de naţionalitate balcanică” cum se autocaracterizează cu mult umor. Străbunicul lui, grec, venise în România de la Salonic cu soţia şi trei băieţi. Făcea comerţ cu fructe uscate, cereale, ulei de măsline şi pentru că negustoria i-a mers bine s-a mutat de la Brăila la Constanţa, apoi la Bucureşti unde s-a şi stabilit. Unul dintre băieţi a fost bunicul lui Dusan, Nikolas. Acesta a avut un singur fiu pe Iorgos, tatăl lui, care a murit când copilul avea un an.

   Când fasciştii au ocupat Grecia, familia a hotărât să-şi romanizeze numele din Panagiotis în Panait.
   Mama lui provenea dintr-o familie de sârbi răzvrătiţi dintr-un sat din sudul Belgradului. Familia ei fugise în România trecând Dunărea. S-au aşezat într-un sat de munte mai izolat unde s-au apucat să cultive legume. Negoţul a mers, şi cu banii câştigaţi au cumpărat sute de hectare de pădure pe care le-au defrişat şi au cultivat cereale. În câţiva ani au ajuns chiaburi.
    Dusan, copil fiind, ”îl însoţea pe bătrânul grec noaptea la păscut vitele.” Priveau amândoi stelele, fiecare stea avea taina şi povestea ei şi parcă fiecare îi transmitea ceva.

Cădea în somn şi se visa cucerind lumi, cetăţi şi înfrângând armate ale întunericului.”

   Într-o noapte au fost atacaţi de lupi şi, deşi boii i-au omorât, Dusan a rămas cu o teamă de întuneric.

“Din noaptea aia a început să vadă altfel întunericul. Să-l simtă şi să se teamă de el.”

   Bunicul lui îi spunea:

“Dacă nu te temi, nu te mobilizezi, nu te concentrezi şi eşti pradă uşoară pentru oricine. Din frică vine curajul.”
“Când te cuprinde frica, primeşte-o, uită-te bine la ea, simte-o ca pe o fiinţă şi cuprinde-o la rândul tău. Atunci fii sigur că ai învins-o. Şi pe viitor Dusane, agapi mou, când ţi-e greu, gândeşte la ce-ţi spun acum: respiră, gândeşte, trăieşte! Să nu uiţi niciodată cuvintele astea! Să le repeţi în minte până când vei simţi că eşti tare şi stăpân pe tine!”

   N-a uitat cele trei cuvinte, care de-a lungul anilor l-au salvat din multe situaţii cumplite.
   Cutremurul din 4 martie 1977 îl găseşte elev în ultimul an la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa.
    Erau cu toţii la cantină, la masa de seară, au ieşit afară şi nu le-a venit să creadă cum se valurea pământul. Apoi a simţit miros de gaz şi împreună cu maistrul lor Ţopescu şi colegii săi reuşeşte să înlăture pericolul. Apoi continuă instrucţia până când este chemat la comandantul şcolii, general-maior Radian, pentru a primi o însărcinare importantă şi de încredere.

   Dusan avea o presimţire, moştenise darul premoniţiei de la mama şi bunica lui, ar sfaturile lor l-au ajutat să înveţe să-şi asculte subconştientul şi să se asculte pe el:

“Ascultă-te pe tine, cel din tine! Ascultă-ţi instinctele!”
“Aşa a învăţat să-şi asculte subconştientul. Mai târziu, a înţeles ce mare har i-a fost dat.
“Chiar mai pricepută şi mai sensibilă în a prinde informaţiile şi vibraţiile astrale era bunica Radoslava.”
“Tot ea i-a arătat cum să se uite la stele, să le vadă, zicea. Şi tot ea l-a învăţat cum să asculte pământul şi trunchiurile copacilor, atunci când nu ştia ce drum să aleagă.”

   Radian era doctor în ştiinţe, lucrase 21 de ani în DIE, foarte apreciat mai mult în afară ţării. Datorită profesionalismului, flerului şi capacităţii sale prinsese mulţi spioni, ceea ce-i adusese o avansare rapidă, dar şi antipatia unora din jurul său, colegi sau subordonaţi care-şi “făcuseră din delaţiune şi carierism un scop în viaţă”. Aceştia l-au atacat fără scrupule, cu mijloace murdare, mai ales că erudiţia lui Radian îi făcea să se simtă mici.
    Pe de altă parte de starea de spirit existentă au profitat serviciile rivale occidentale şi sovietice care au alimentat “pe toate căile distrugerea imaginii unuia dintre cei mai buni spioni ai României şi ai lumii.”
Urmarea a fost că unii i-au vrut locul, ”chiar sângele”, dar cei rămaşi integri i-au propus şefului statului să-l numească comandant la Şcoala Militară a M.I..

   Radian îl înţelesese pe Dusan, care de câteva ori voise să renunţe la şcoală, discuta cu el şi de fiecare dată îl lămurise să rămână, aşa că lui îi datora acesta faptul că aproape termină cursurile.
   Radian îi explică că în urma cutremurului jumătate din centrul vechi al Bucureştiului este ruine, blocuri vechi din 1920-1930 neconsolidate erau acum dărâmate, mulţi oameni morţi sau prinşi sub dărâmături, liniile telefonice, relee de televiziune căzute. În blocurile dărâmate locuiau şi mulţi oameni cu funcţii importante- diplomaţi, ofiţeri cu rang superior în M.I şi oameni cu bani, bijuterii şi lucruri de valoare:

“În astfel de situaţii la faţa locului apar hienele şi şacalii. Scormonitorii şi jefuitorii de cadavre. În plus apar şi cei interesaţi să găsească anumite documente de importantă deosebită.”

   Dusan înţelege ce i se cere să facă, să supravegheze zona în care va fi trimis, să adune şi să asigure paza documentelor şi valorilor găsite şi să aibă grijă să nu fie ucis de indivizi “care şi-au învăţat bine lecţiile.”
Radian avea încredere în nonconformistul Dusan şi chiar încercase să-l convingă să treacă de la miliţie la securitate şi insistă de fiecare dată, deşi elevul refuzase:

“Poate după zilele care vor trece şi după misiunea pe care ţi-o voi încredinţa, vei vedea altfel lucrurile. Să ştii că Securitatea nu înseamnă neapărat doar întemniţarea, schingiuirea şi închiderea celor ce sunt împotriva orânduirii socialiste. Sunt direcţii care chiar sunt necesare pentru viaţa oamenilor. Pentru pacea ţării şi a planetei!”

   Dusan a fost debarcat la fostul bloc Scala şi nu-i venea să creadă că frumoasa cofetărie unde-şi invita cuceririle nu mai există, că era doar un morman de moloz. Un excavator uriaş umplea cu ruine camioanele şi apăreau din ce în ce mai multe cadavre.
   Pierdut şi fără glas acceptă o cană de ceai de la Dorina, lucrătoare la salubritate. Dorina, o femeie tânăra de 30 de ani, micuţa de statură, cu un fes tricotat, i-a adus timp de trei zile şi nopţi ceai şi mâncare.
După trei zile, petrecute mai mult singur, oboseala, grija că nu ştia nimic de ai lui îi dădeau un sentiment de abandon:

“Ceda psihic. Cel mai greu era însă sentimentul că fusese abandonat. Abandonat între dărâmături, alături de saci cu bani, bijuterii, role cu filme de celuloid, benzi magnetice, documente şi tablouri. Bazarul unor foste vieţi. Oameni care muriseră îngroziţi în beznă, striviţi, asfixiaţi, neputincioşi. Oameni ale căror suflete bântuiau printre ruine.”

   Au început să apară tot mai mulţi prădători. Dusan rugase un plutonier major care împreună cu soldaţii scoteau cadavrele, şi-i ajutau pe cascadorii de la Buftea să salveze supravieţuitori, să anunţe şcoala să-i trimită un înlocuitor. Dar nu aveau pe nimeni disponibil.
   Dusan era oarecum dependent de Dorina care-i aducea câte ceva de mâncare uneori, alteori venea o maşină a armatei care le împărţea o ciorbă la toţi.
   În a patra zi a sosit o maşină cu un grup condus de un maior, care după ce i-a dat parola a început să încarce sacii. Când maşină era încărcată Dusan a cerut un proces verbal pentru saci, vehement maiorul îl refuză iniţial, dar se trezeşte cu puşca lipită de el. Aşa că locotenentul face un proces verbal de primire al sacilor, dar maiorul îl ia la ochi, deşi râzând fals îl anunţă că a trecut testul şi că sigur se vor revedea:

“Ştiu că vorbele maiorului se vor împlini. Da se vor revedea. Cu siguranţă se vor revedea. Simţea asta. Şi nu-i plăcu ce simţea.”

   Ajuns la şcoală află că ai lui sunt bine şi se hotărăşte ca după ce se odihneşte s-o caute pe Dorina şi să-i mulţumească pentru sprijin.
   Dar sculat brutal din somn i se dă o nouă misiune, de data asta de către comandantul lui direct.
   “Presimţi că nu era nimic bun la mijloc. Nu ştia atunci câtă dreptate avea.”

   De data asta este trimis să păzească groapa de gunoi ”Groapă lui Oatu,” cum i se mai spunea, pentru că până şi ziarele străine vuiau că acolo se fură tot ce nu s-a descoperit lângă ruine: bani, valori, haine. Echipele de pionieri şi utecişti căutau ziua în moloz, sortau lucrurile şi predau sacii paznicilor. În noaptea precedentă paznicii fuseseră ucişi şi sacii furaţi.
   Aşa că dacă la Scala doar îi speriase pe hoţi cu cartuşe trase în aer, acum avea ordin să tragă în plin. I se dă armă cu încărcătoare de rezervă, şi hrană rece pentru o săptămâna. I se mai spune că ordinul venise direct de la Preşedinte, iar faptul că au fost aleşi patru dintre cei mai buni elevi denotă fie încrederea pe care o are în ei, fie neîncrederea faţă de Unităţile de profesionişti ale Securităţii sau Miliţiei. Urma să fie singur, paznicii gropii fiind retraşi noaptea pentru a nu mai fi victime.

   Dusan se împrieteneşte cu paznicii, cu tinerii care munceau la groapă. Vederea bărăcii în care paznicii fuseseră efectiv executaţi îl determină să-şi aranjeze un alt adăpost. Mai află de la paznici că maşina cu care furaseră sacii era de tip militar, dar fără numere, că cei veniţi după saci ştiau tot rostul şi că au mitraliat postul de pază.
   Prima noapte a trecut greu, dar l-au ajutat amintirile din copilărie şi mai ales cuvintele bunicului său pe care le repetă că pe o mantră: ”respiră, gândeşte, trăieşte.”

   Paznicul Grigore îl asigură că-i va aduce numărul de telefon al Dorinei şi-i povesteşte câte ceva despre ea.
Dusan face o recunoaştere a perimetrului, apoi îşi amenajează cu sfoară, sticle, cutii de tablă un sIstem de avertizare. Mai mult… îşi îndeasă în rucsac haine culese din moloz, îl acoperă cu mantaua părând că acolo doarme, şi el schimbă adăpostul.
   Aşa că atacul nu-l ia nepregătit, se trage în el (de fapt în rucsac) aşa că trage şi el şi omoară doi oameni, dar când trage şi spre cei de lângă maşină aceştia nu păţesc nimic şi pleacă în viteză.
   Apare o maşină cu Uslaşi care-l iau prizonier, dar şi o maşină a miliţiei. Colonelul de miliţie îl verifică vorbind cu Radian care îi confirmă ce a spus Dusan. Aşa că îl preia pe arestat, scrie un proces verbal, dar nu consemnează în el modul de comportare al uslaşilor, şi-l duce în arestul miliţiei.

   Este interogat şi bătut până la sosirea şi intervenţia lui Radian care-l scoate de acolo. Cu acordul Preşedintelui, Radian îl transferă după vindecare într-o unitate specială, o baza secretă de antrenament.   Datorită rezultatelor şi aptitudinilor lui, Dusan este recomandat pentru a deveni membru al unităţii speciale, preţul tranzacţiei fiind chiar viaţa lui.
   După schimbarea politicii pro-sovietice a României, Securitatea statului a devenit vulnerabilă faţă de KGB. Consiliul Suprem de Apărare al Ţării a ajuns la concluzia că numai Securitatea israelită-Mossad putea face faţă ruşilor. Aşa că se creează alianţe. În acelaşi timp statul scotea bani prin aprobările de plecare din ţară a evreilor, mulţi bani, ca un fel de răscumpărare plătită de statul Israel pentru cetăţenii săi. Tranzacţiile se derulau prin două firme de comerţ exterior, de fapt firme ale Securităţii. Aşa s-au creat şi unităţile speciale antrenate de Mossad care aveau mai multe scopuri: să execute misiuni sub acoperire având că scop înlăturarea din ţară a persoanelor incomode, să asigure transportul conspirativ de informaţii diplomatice, documente, parole, cifruri şi conturi bancare şi de asigurare a siguranţei zborurilor. Mai erau curăţătorii şi cei numiţi Mercenarii Întunericului. Odată pregătiţi membrii operau prin rotaţie, şi toate operaţiunile la care se participa erau foarte bine plătite:

“Sigur, toate operaţiunile la care participă membrii acestor unităţi speciale sunt plătite. Se câştigă mai mulţi bani decât ai visat vreodată! Ca toţi ceilalţi, vei semna un contract. Garanţia de executare a contractului din partea ta este aceeaşi cu preţul din tranzacţia care te-a adus aici.
Viaţa ta! Ca garanţie suplimentară: viaţa alor tăi.!”

   Dusan care idealizase viaţă pentru care se pregătea în Bucureşti vrea iniţial să refuze, dar alternativă era un proces şi zidul de beton cu moartea. Şi atunci ia o hotărâre:
   “Din viaţa care i se oferea semnând, mai putea ieşi. Cândva. Cumva. Dar din moartea care-l aştepta dacă n-ar fi făcut-o, n-avea scăpare!”
   “Recrutarea se produsese. Era deja un mercenar.
    Un mercenar în solda întunericului.”

   După ce se reface şi după antrenamente Dusan pleacă în permisie, îi revede pe ai lui şi se încarcă de energie şi speranţa:
   “Toate mirosurile, culorile şi energiile locurilor dragi îl reclădeau şi-l încărcau cu viaţă.
   Toate acestea erau ale lui. Nimeni nu i le va putea lua. Şi întotdeauna le va regăsi când le va caută. Vor fi pentru totdeauna matricea lui! Pe care doar el o ştia.”

   Întors la Bucureşti o caută pe Dorina, apoi caută să afle vinovaţii pentru ce s-a întâmplat la groapă de gunoi şi cine îi încărcase arma cu gloanţe oarbe, dar parcă o mână divină îi pedepsise pe toţi.
    Însoţeşte o vreme transporturi aeriene, are câteva momente de linişte în dragostea lui cu Dorina, pe care însă boala ei le curma brusc. Trimisă în Israel la tratament, Dorina îşi va reface viaţa cu un medic argentinian.
    Într-o jumătate de an Dusan o pierde pe Dorina, bunicii şi mama, pe toţi cei dragi lui, rămânând singur într-o “lume pustie şi cenuşie”.
“Curând întunericul urmă să fie deplin.”

   Şi-acum urmează pentru Dusan viaţa de mercenar al întunericului. Nu e uşor să ia vieţi la comandă, începe să se înece în alcool. Apoi cu multă voinţă se va salva.
   La un moment dat ca peste tot şi în organizaţia lor apare trădarea, lăcomia, trădătorii.
   Află că un grup îi urmăreşte pe mercenari, îi omoară şi le ia banii. Şi asta de când fuseseră şi ruşii primiţi într-un fel de consiliu secret cu europenii şi Mossadul.
   Dar nu vă spun mai mult, parafrazând poveştile vă voi spune doar că “din poveste înainte mult mai este”.

   Dacă vreţi să aflaţi aventurile, misiunile şi viaţă lui Dusan, modul în care se salvează şi-şi salvează banii (adunase peste un million de dolari) trebuie să citiţi cartea. Veţi mai trece prin multe aventuri, poveşti de prietenie, loialitate, ură, trădare, dragoste şi mai ales dorinţa de supravieţuire.

   Important e că până la urmă toate lucrurile sunt plătite şi că Dusan:
“Ajuns asasin plătit, reuşeşte, în urma unor peripeţii extraordinare, să se răzbune pe cei care-i doreau moartea şi banii şi să se retragă departe de acea lume a întunericului din care fusese constrâns să facă parte.”

   Recunosc că m-a răscolit romanul, mi-a adus aminte de cutremurul din 1977, eram la Sinaia, am ajuns la Bucureşti şi am văzut pe viu grozăviile descrise în carte. Mi-am amintit de multe poveşti şi drame auzite, văzute şi citite, de lucruri pe care le-am aflat, de oamenii pe care i-am cunoscut.
   Şi mi-am dat seama că povestea lui Dusan este “brodată “ pe realitatea vieţii şi evenimentelor de atunci.
   Romanul este scris într-un stil alert, fără descrieri şi poveşti inutile, exact ca o carte document foarte impresionantă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Greva păcătoșilor, de Florin Chirculescu-un roman polifonic unic în literatura română

Editura Nemira lansează romanul Greva păcătoșilor, de Florin Chirculescu – un roman polifonic în care prezentul românesc, sinonim cu criza și corupția, se îmbină cu trecutul oriental și începuturile medicinei moderne.

  Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib, tabib-ul în care își pune toată încrederea, membrul comunității de evrei din Madīnat al-Nabī, scrie o poveste dictată de forțe necunoscute. Eroii ei, doi frați gemeni dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.

   Anul 2013. Sahib și Mesneraș trăiesc în București și visează să urce pe Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanțul nemilos al sistemului medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre care și una vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales „pe calea blestemului“ și îi unesc un corb, o carte și un vis.

   Istoria veche se întâlnește cu istoria recentă, faptele și timpurile se amestecă, identitățile se fac și se desfac, ficțiunea cuprinde totul. Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu își plimbă cititorii prin labirinturi fără ieșire, provocându-i la o lectură neliniștitoare și la descoperirea propriilor drumuri.

   Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la București pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista sf JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeași editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincții. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele și povestiri, și a fost redactor-șef al revistei Nautilus. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat volumele: 2484 Quirinal Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Nemira, 2006), câștigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium, 2012), Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014), Iovik (Millenium, 2014), Eucronoza și alte nuvele (Millenium, 2017). Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este prima operă de ficțiune pe care o semnează cu numele său real.

Însemnări zilnice. Volumul I, de Maria, Regina României-recenzie

Editura: Albastros

Anul apariției: 1996

Gen: Memorii, Jurnal

Număr pagini: 428

   Regina Maria. Cel mai de seamă monarh al României. Cea mai măreață regină a patriei noastre. O femeie incredibilă. Mama românilor, protectoarea acestora. O infirmieră de război, un diplomat genial, un artist al cuvintelor. Un om generos, neînfricat, capabil de orice sacrificiu pentru binele celor pe care-i iubește. Un exemplu de urmat.

   Regina Maria este, fără îndoială, una din personalitățile remarcabile din prima jumătate a secolului al XX-lea, o figură istorică importantă, ce a jucat un rol decisiv în amplul proces de reîntregire teritorială al României. Fără ea, poate că astăzi Transilvania și Bucovina ar fi în continuare separate de patria-mamă, iar existența României Mari nu ar fi decât un vis…

Regina Maria

   Maria Alexandra Victoria s-a născut în 1875  la Kent, în Marea Britanie, fiind fiica ducelui Alfred Ernest Albert de Saxa Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, și a Marii Ducese a Rusiei Maria Alexandrovna Romanova. Pe scurt, era nepoată după tată, a Victoriei I – Regină a Angliei și Împărăteasă a Indiei, iar după mamă a țarului Rusiei Alexandru al II-lea. Luându-i în considerare descendența augustă, nu putem decât s-o apreciem și mai mult pe Regina Maria și să-i înțelegem mai bine contribuția adusă țării noastre.

  În anul 1892 s-a măritat cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, alături de care avea să aibă 6 copii: Carol (viitorul Carol al II-lea al României), Elisabeta – Regină a Greciei, Maria – Regină a Iugoslaviei, Nicolae, Ileana – Arhiducesă a Austriei și Mircea – decedat la doar trei anișori. Pentru relațiile matrimoniale pe care le-a susținut, Regina Maria a ajuns să poarte numele de ,,soacră a Balcanilor”.

   În anul 1914, Ferdinand și Maria au devenit regii României, următorii ani până la decesul lui Ferdinand, survenit în 1927, reprezentând o perioadă de înflorire a Regatului. România a intrat în război de partea Antantei în 1916, Regina fiind sigură că țara ei adoptivă  avea să fie sprijinită de Anglia – țara sa natală, de Rusia și de Franța. După sfârșitul Marelui Război, câștigat de Aliați, Maria a reprezentat cauza României la Paris și la Londra, asumându-și cu demnitate dificila sarcină de diplomat.

   Datorită contribuției ei, Marea Unire a fost posibilă. Eforturile ei au permis reconstruirea țării răvășite de război, de ocupația germană. Cert este că și-a dedicat o mare parte vieții României, implicându-se activ în acțiuni caritabile, cautând și obținând ajutor străin pentru poporul ei greu încercat…

   Eu o admir extrem de mult pe Majestatea Sa, un om precum ea mă determină să fiu mândru că sunt român și recunoscător, pentru că vorbesc dulcele grai românesc. Consider că am multe de învățat de la ea, de fapt, cu toții avem, motiv pentru care îmi face o deosebită plăcere să mă documentez referitor la viața și activitatea sa. Una din cărțile pe care am citit-o recent și despre care vreau să vă vorbesc astăzi este primul volum din ,,Însemnări zilnice”, o serie de jurnale transcrise și puse laolaltă.

   Acest prim volum ne oferă informații neprețuite despre perioada decembrie 1918-decembrie 1919. Citindu-l avem ocazia să facem o incursiune în România acelor vremuri, ni se permite să pășim alături de Regina Maria prin București, prin Iași. O însoțim la Paris, la Londra, la turneele Familiei Regale prin țara, în sfârșit, unită. Privim fiecare eveniment, fiecare întâmplare dintr-o altă perspectivă, din perspectiva Reginei, a celei ce a fost o mamă a națiunii.

   Îi aflăm gândurile, facem cunoștință, prin ochii ei, cu mai mari sau mai mici personalități ale acelor timpuri. Pătrundem în intimitatea acestei femei uimitoare, îi aflăm întâlnirile, acțiunile la care ia parte, îi înțelegem faptele și deciziile atent chibzuite. O altă lume ni se deschide dinainte, o lume afectată de război, cu un nivel de trăi inferior celui de care ne bucurăm noi astăzi.

   Am putea crede că citim un basm, o parte din povestea unei Regine, însă am fi uimiți să descoperim că viața unui om cu așa-zisul sânge albastru nu este deloc simplă. Ba dimpotrivă. Pe umerii unui rege sau a unei regine nu se află doar grijile sale personale, pe ei nu îi preocupă doar binele familiei lor, nu li se permite să se piardă în detalii lipsite de importanță, de multe ori, nu li se dă voie să profite de micile bucurii ale vieții. Ei poartă responsabilitatea unei întregi națiuni, al unui popor pentru care trebuie să lupte, să vorbească, să obțină tot ceea ce este necesar…

Regina Maria într-un spital de campanie

   Prima zi cuprinsă în însemnări este cea de 1 decembrie 1918, ziua proclamării Marii Uniri. Totodată, în acea zi exilul Familiei Regale la Iași a luat sfârșit, permițându-i-se să revină la București, acasă, la căldura propriului cămin. Participăm la viața socială a Reginei, suntem martori ai problemelor sale de familie. Călătorim și luăm parte la Conferința de Pace de la Paris, revenim acasă și muncim pentru România, pentru viitorul românilor pe un teritoriu reîntregit. Acest volum ia sfârșit odată cu notele ultimei zile a anului 1919,  dar povestea și misiunea Reginei Maria nu s-au terminat. Ea avea să fie, în continuare, protectoarea celor sărmani, susținătoarea artiștilor și o figură emblematică a țării…

   Vă recomand să citiți însemnările zilnice ale Majestății Sale! Vă invit s-o descoperiți pe această englezoaică care a iubit România ca pe ea însăși. Nu trebuie să ne uităm eroii, nu trebuie să-i uităm pe cei care au făcut ceva pentru patrie. În 2018 vom celebra Centenarul Marii Uniri, încât o astfel de lectură e mai mult decât binevenită…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Însemnări zilnice. Volumul I de Maria, Regina României poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

Sursa foto> Pinterest

          

“…scriitorii văd oamenii aşa cum ar putea fi…”

Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea-recenzie

 

Editura Librex Publishing
Anul apariţiei: 2017
Număr de pagini: 324

   Pentru mine, întâia deschidere a unui nou roman al Nataşei Alina Culea este echivalentă cu senzaţia cadoului de Crăciun, desfăcut lângă brad în copilărie. O încântare totală a simţurilor, însoţită de surpriza ce anticipează deliciile pe care le voi găsi dincolo de ambalajul strălucitor – pentru că fiecare carte a autoarei e mereu diferită de orice altceva a scris până atunci – dar şi de siguranţa absolută că orice ar fi, va fi minunat, neexistând nici cea mai mică posibilitate să nu îmi placă enorm.

   Am încercat de multe ori să definesc prin paralelisme exterioare (cu alţi scriitori) sau interioare (între un roman al ei şi un altul) stilul Nataşei. Să îl integrez într-un curent, într-un gen, într-un format ștanțat de literatură. Dar nu mi-au ieşit decât mici comparaţii punctuale, aproape forţate, din cauza originalităţii ei descătuşate, neîncadrabile în șabloane, nici măcar într-o matcă proprie de creaţie, fiindcă nu numai de la o carte la alta, dar chiar de la o secţiune a unui roman la următoarea, tot ce te aşteptai să continue într-un fel, se transformă spectaculos şi devine altceva, la fel de original, dar din cu totul altă zonă a imaginarului extaziant.

   La fel se întâmplă şi cu Visele nu dorm niciodată, compozit genial din două aliaje atât de deosebite: o primă parte, Legămintele macilor, fascinant de introspectivă, analitică, a cărei atracţie se creează prin magnetism intim emoțional, o a doua parte, Arca celor 11 nopţi, intens epică, parcă desprinsă dintr-un basm-thriller-horror cu personaje extraordinare, mister criminogen şi numerologic, fenomene inexplicabile şi revelaţii spirituale.

   Ajunsă la a cincea lansare livrescă, juna autoare-complet-maturizată-profesionistic face în această nouă bijuterie literar-psihologică a sa un exerciţiu de empatie, sărind peste aproape un deceniu de viaţă şi transpunându-se/transpunându-ne în mintea unei scriitoare celebre de peste 40 de ani, care simte că trece printr-un moment de cumpăna al existenţei ei. Prinsă într-un mariaj incomplet, îndrăgostită de un amant nepotrivit, percepând dureros trecerea timpului şi disiparea farmecelor feminine asociate cu tinereţea, este tentată să abandoneze totul, să se abandoneze curgerii intrinseci a destinului, renunţând să mai lupte pentru a-l influenţa în vreun fel. Prima afectată de delăsare fiindu-i însăşi cariera:

„Am început să scriu din dragoste pentru oameni şi voi renunţa să mai scriu din dragoste pentru unul singur dintre ei.”

…mărturiseşte ea dureros. Sacrificiu suprem, lehamite de orice altceva exclude dragostea sau răzbunare întortocheată – dat fiind că iubitul din cauza căruia vrea să facă acest gest pare să-i adore cel mai mult tocmai talentul de scriitoare?

   Deşi Nataşa are sinceritatea să spună mereu o poveste personalizată, ce place prin ea însăşi, nefiind interesată de categorisirile pe care le încearcă mereu criticii literari pentru a stoarce cât mai multe concluzii general valabile dintr-o operă, nu poţi să nu extrapolezi semnificații prototipice, remarcând că alegerile personajului ei, Lea Leroy, în privinţa iubirii, sunt două extreme opuse ale masculinităţii intelectuale.

   O variantă cu soţul perfect din punct de vedere al confortului, echilibrat liniştit, grijuliu, cedând mereu capriciului feminin, neproblematic, completând genul de cuplu despre care, din afară, oricine va lansa complimente referitoare la ce bine vă potriviţi şi ce pereche perfectă sunteţi, dar lipsit de pasiune şi înclinaţie romantică, mai mult un prieten tacticos şi plin de tabieturi decât un partener care-şi demonstrează afecțiunea.

   O altă variantă, de amant ce se întrevedea ca posibilă titularizare oficială, exploziv, efervescent, debordând de energie şi iniţiative surprinzătoare, romantic şi pasional măcar în momentele când a înfiripat inter-dependenţa sentimentală, imprevizibil în reacţii şi încăpăţânat în aplicarea ideilor proprii, deşi îndrăgostit sincer de tot ce creează iubita admirată. Bărbat mai tânăr, parcă încă neformat complet, dar care pe Lea o face să se simtă feminină şi atrăgătoare, la fel cum poate să-i reteze brusc însuşi cheful de viaţă, dintr-o singură vorbă aiurită aruncată prosteşte, aşa cum lansează adesea fiinţele imature emoţional. Un cuplu cu el adună la orizont norii negri ai bârfei, clevetelii şi controversei, dar singurul care pare să îl facă cu adevărat imposibil e chiar comportamentul lui instabil.

   Dacă pentru perceperea primei variante masculine, dintre cele între care Lea navighează ca între Scylla și Charybda, Thiery, soţul, ne ajunge un fragment scurt să-i înţelegem descrierea, pentru cea de-a doua, amantul, Mark, iubitul ce ar fi putut fi, avem nevoie de secvenţe întinse pe parcursul întregului roman, neliniare temporal, desprinse din gânduri şi amintiri ale Leei, pentru a putea schiţa cât de cât profilul celui care a tulburat astfel o femeie atât de sofisticată, serioasă şi bună judecătoare de caractere, ce e capabilă să-i descifreze pe toţi din jurul ei ca pe propriile personaje de carte şi să le ofere instant soluţii în a-şi aborda problemele, dar nu îşi poate aplica sieşi aceleaşi tratamente psihic lecuitoare, drept cataplasme pentru tribulațiile iubirii sale.

   Ce face o tipă impulsivă când gândurile răvăşite, prietenele şi analizele psihologice nu-i oferă rezolvarea dilemelor ei sentimentale? Schimbă peisajul şi porneşte într-o călătorie spre un loc cât mai pierdut în spaţiu.

   Astfel începe partea a doua a romanului, cea magic-epică şi de două ori mai lunguiaţă, unde protagonişti turistici cu personalităţi ca ale posibililor criminali ai Agathei Christie se strâng în număr fatidic într-o splendidă vilă înzăpezită pe vârf  de munte şi tot mai extrasă din civilizaţie de vitregia progresivă a vremii.

   Chiar dacă noile personaje au o tentă clasică ce te face să le aştepţi evoluţia înspre conflicte la fel de clasicizate odată rămase izolate, fără curent şi regresând energetic la lumina pâlpâindă a lumânărilor, conversaţiile şi felul lor de a fi rămân de un modernism militantist vijelios, ce te atrage în argumentații de idei şi contradicţii principiale, abordând tematici din cele mai diverse. Predominantă devine cea a iubirii şi genurilor de cupluri în toate variaţiile lor, dar apar şi discuţii despre prezent ca umbră a trecutului, simţământul de dispariție a frumuseţii, tinereţii şi gloriei, veganismul ca alegere spirituală, seninătatea yoghinului amator, creşterea copiilor – cu unic exemplu nefericit de fată răsfăţată prezentă, autoanaliză freudiană, psihologia de grup sau de perechi romantizate şi încă atâtea altele, ca în orice minusculă comunitate inteligentă comunicativă.

   O înşiruire de evenimente stranii îngroaşă aura de mister şi supranatural în acest peisaj deja dătător de tot soiul de fiori. Universul restrâns la mâna de personaje înconjurate de zăpezi şi rupte de lumea exterioară devine unul al coincidenţelor, simbolurilor, semnelor superstiţioase şi oglindirilor, fiecare regăsindu-se în ceva parcă pregătit pentru sine, uneori chiar în reflectarea secvenţială a celorlalţi, văzuţi ca cioburile reunite ale unei oglinzi sparte:

„Suntem prinşi în camera oglinzilor şi, în acelaşi timp, în labirintul propriilor conștientizări. Maja îmi oglindeşte teama de îmbătrânire, cei doi unguri au curiozitatea mea pentru mister şi pentru lumea nevăzută, Arthur este lipsa mea de implicare în viaţă, Kate este fetiţa revoltată şi răutăcioasă din mine, Theo şi Benoit sunt extensii ale polarităţii bărbat-femeie, Selene este idealista care încă mai trăieşte în mine şi care crede că are forţa de a schimbă lumea, iar Monique reprezintă refuzul meu de a accepta schimbările. Oare ce reprezint eu în ceilalţi?”

 

   Încercam să descriu dualitatea fascinaţiei din primul şi al doilea capitol al cărţii, atmosfera din Legămintele macilor pregatind-o, potențând-o şi definind-o pe cea din Arca celor 11 nopţi, dar realizez acum, într-o nostalgică răsfoire, încercat de regretul despărțirii de captivantele personaje ale cărţii, că, nemenționându-l individual, am nedreptăţit un al treilea capitol. Fiindcă Epilog-ul este o poveste în sine. De un gen indefinibil şi interpretabil în atâtea feluri câţi cititori există, lărgindu-şi cu fiecare nouă lectură ramificaţiile interpretative. Fără să dezvălui nimic care ar putea strica plăcerea descoperirii sale de către fiecare explorator al romanului, aş remarca melancolic doar că mi-a lăsat aceeaşi senzație ca învârtirea titirezului ce testa realitatea din filmul Inception, când nu puteai spune dacă ultima sa rotire a fost parte a unei mișcări continue de perpetuum mobile sau o primă încetinire şi ezitare ce anunţa ieşirea din vis.

   Tentaţia umană de a face mereu comparaţii şi a găsi similarităţi, măcar senzitive, chiar şi când excepţionalul originalității nu-ţi permite să aplici procedura standard asupra conţinutului, ci doar să îţi formulezi propriile interpretări despre ceea ce tocmai ai experimentat…

   În viziunea mea decriptatoare, intuiesc sub titlul primului capitol, Legămintele macilor, un dublu simbol: cel al visului indus halucinogen, dar şi al lipsei de durată şi superficialităţii unei promisiuni făcută de o floare care la prima suflare îşi pierde petalele. În cel de-al doilea, Arca celor 11 nopţi, dincolo de forma arhitecturală arcuită a intrării în vilă, ce i-a atras denumirea din partea vizitatorilor, resimt metaforic o nouă Arcă a lui Noe cu genuri şi tipologii de iubiri şi iubiți – poate nu exhaustivă la nivel planetar, dar reflectând ca un puzzle personajul principal. Epilog-ul fiind completare şi reînceput, însă nu unul sisific sau circular până la epuizare, ci cu acumulări şi noi şanse acordate de propriul sine.

Iar, per ansamblu, acest splendid roman în topitura sa de aliaje-nghețate?

   O rafală de vânt degerător şi fierbinte, împletită în încolăciri învârtejite de roşu şi alb-albăstrui, dându-ţi de perete ferestrele şi uşile sufletului, invadându-ţi orice ungher tainic al minții, molipsindu-ţi fiecare celulă de febră delirică şi răceală dârdâitoare, lăsând în urmă un tablou oniric acoperit de nea şi petale căzătoare de maci, din care nu mai vrei să refaci originalul, realizând că în noua cheie simbolistică, totul are mult, mult mai mult sens.

Cartea Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea poate fi comandată de pe site-ul Librex

Surse foto: Pinterest şi Arhiva personală Nataşa Alina Culea

O singură minune, de Alina Cosma -recenzie

Editura: Primus

Anul apariţiei: 2014

Nr. de pagini: 186

Gen: roman de dragoste

 

Dan Alexandru Maria, un bărbat greu de abordat, ajunge să se îndrăgostească de tânăra Alexandra Maria Dan, o fiinţă mult prea sensibilă pentru lumea în care trăieşte. Amintiri adânc întipărite, gingăşie, sensibilitate, o dragoste profundă, care depăşeşte bariere, piedici şi chiar moartea, este tot ce îi uneşte. 
Dar ce va face Dan pentru a-şi salva soţia pe care o adoră, ca fiica lor să-şi cunoască mama?
Vieţile celor care îi înconjoară se vor schimba pentru totdeauna, iar singura minune pe care o recunoaşte Dan în viaţa sa îi va oferi un dar pentru veşnicie.
„O singură minune” este o poveste de viaţă, de dragoste, speranţă şi credinţă. Tot ceea ce pare o simplă coincidenţă face parte dintr-un plan divin. Nimic nu rămâne la voia întâmplării!

   „O singură minune” este o poveste de dragoste, dragostea ce unește un cuplu, dragostea între frați, dragoste de părinte, de fiică, de mamă, dragostea în diferitele ei forme. Dar în același timp este o poveste de viață, speranță și credință. Este o poveste care te prinde, te ține alături, apoi rămâne acolo, în suflet.

  Acum câteva minute am terminat de citit această minunată și răvășitoare poveste și încerc să-mi pun ordine în gânduri, dar încă mă simt sub influența evenimentelor petrecute în carte. Mă tot gândesc ce anume să vă povestesc, care îmi sunt impresiile, dar îmi dau seama că nici măcar nu știu cu ce să încep. Mă simt mult prea bulversată din cauza întorsăturilor de situație de la final, dar și foarte emoționată din cauza unor rânduri scrise de fetița celor doi protagoniști.

   Ce anume am apreciat la romanul de față? Stilul simplu și delicat, cu fraze scurte, dar pline de înțelepciune, acțiunea alertă de nici nu-ți vine să crezi că se pot întâmpla atâtea evenimente în nici 200 de pagini. În plus, îmi place că autoarea nu se axează pe descrieri ample, ci pe dialog, așa că nu ai cum să te plictisești. De altfel, în nicio carte scrisă de Alina Cosma, nu există amănunte de umplutură care să frâneze acțiunea.

   „O singură minune” este o carte despre prietenie, dragoste și credință, lucruri care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu îndoieli, disperare, invidie, suferință, iertare, speranță, curaj, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde.

 

   Personajul principal al cărții, Dan Alexandra Maria, inginer arhitect de meserie, este genul acela de ființă gingașă și mult prea sensibilă pentru lumea în care trăiește, care întotdeauna pune pe cei dragi mai presus de ea. Este frumoasă, inteligentă, sensibilă, și totuși are tendința de a se subaprecia, considerând că are mult prea multe defecte. E drept că este o femeie care nu iese în evidență, dacă nu stai să o observi, însă, într-un mod cu totul surprinzător, reușește să atragă atenția directorului inginer Maria Dan Alexandru. Acest bărbat greu de abordat este de-a dreptul fascinat de  fata inteligentă, de o frumuseţe naturală, care a apărut parcă de nicăieri și i-a salvat contractul cu o firmă de construcții. Însă preferă să nu facă nicio mișcare. Deocamdată!

   La un an de la prima lor întâlnire, Alexandra este chemată în biroul directorului ei, care îi spune că inginerul Maria Dan, unul dintre directorii unei sucursale din străinătate, i-a propus să o transfere  în Arabia Saudită, țara în care lucrează și el. Tânăra nu stă prea mult pe gânduri și acceptă noua slujbă.

“Peste o săptămână se afla în avionul care o ducea spre Riad, capitala Arabiei Saudite. Începuse să o cuprindă teama gândindu- se la faptul că era o femeie singură într-o ţară arabă, dar dacă ar fi refuzat oferta era convinsă că ar fi regretat. Privi la cruciuliţa din aur pe care o purta la gât şi o strânse în pumn.”

   Din păcate, Alexandra are destul de multe neplăceri la noul loc de muncă tocmai pentru că este femeie. Degeaba își face cu conștiinciozitate toate proiectele, de fiecare dată vede privirea batjocoritoare ale celor de față. Doar Dan e de partea ei și o încurajează să nu se de-a bătută.

“- Ai tot dreptul să fii supărată. Dar voi fi sincer cu tine.

Ea continuă să-l ignore.

– Faptul că eşti femeie te dezavantajază, aici trăim într-o lume a bărbaţilor care desconsideră femeile. Pe lângă aceasta eşti tânără şi frumoasă, motiv pentru care ești privită atfel decât se pare că îţi doreşti…

– Adică târfă, zise ea apăsat.”

   Lucrând împreună la un nou proiect, Alexandra şi Dan se întâlnesc de mai multe ori pe zi, dar el este tot timpul distant. Asta până într-o zi când o surprinde cu o invitație la o recepție cu ocazia unui eveniment oarecare. Iar de aici lucrurile iau o cu totul altă turnură pentru că atracția dintre cei doi devine din ce în ce mai mare.

“El rămase tăcut. Îşi simţea inima că îi sare din piept, iar parfumul ei fin îl amețea. Ştia că dacă ar vorbi şi-ar trăda emoţia. Ea îi simţi căldura corpului şi parfumul discret, dar plăcut. Se controla cu greu să nu îi tremure mâinile. Îl strânse puţin mai tare de mână, inconștient, pentru a-şi controla emoţia.”

“ – Ce s-ar întâmpla dacă te-aş săruta?

Ea se ridică de la masă şi începu să îşi adune planşele în grabă. El se apropie de ea.

   – Alexandra, te rog să te opreşti!

   Porni spre uşă scăpând din planşe. El alergă după ea şi se puse în faţa uşii. O prinse de faţă şi o sărută apăsat pe buze. Ea nu făcu nici un gest. După o clipă buzele lui nu o mai apăsau, ci o atingeau ușor. Ei îi alunecară planşele, simţind fiori prin tot corpul. O lacrimă îi căzu pe obraz. Îl prinse de mâini, iar el se opri din sărut şi o lăsă să-şi îndepărteze faţa din palmele lui. Nu îl privea.

   – Dă-mi te rog şansa să îţi demonstrez că un bărbat este în stare să iubească o femeie! “

 

   La o săptămână după ce s-au sărutat, el a cerut-o în căsătorie, apoi în preajma sărbătorilor de iarnă, cei doi au revenit în țară, cu gândul ca Dan să facă cunoștință cu familia ei. Din prima clipă bărbatul și-a dat seama că mama Alexandrei este o femeie foarte dominantă, care vrea să controleze pe toată lumea, iar Florentina, sora mai mică a logodnicei lui, este genul de  fată nărăvașă, pusă pe flirt.

   Adevărul e că Florentina a fost dintotdeauna invidioasă pe Alexandra, așa că mai mereu i-a făcut zile fripte Murea de ciudă că sora ei mai mare și-a găsit un loc de muncă în străinătate bine plătit și că s-a logodit cu un bărbat atât de superb. Iar când l-a zărit pentru prima dată pe Dan, pur și simplu i s-a pus pata pe el. Îl voia cu orice preț, fără să țină cont de sentimentele Alexandrei.

  La scurt timp după logodnă, Alexandra se decide să se transfere din nou în România, așa că cei doi își vor continua relația de la distanță.

“După câteva clipe el se opri din sărut şi cu o îmbrăţişare caldă, îşi lăsă capul pe umărul ei.

– Îmi va fi aşa dor de tine, şopti el.

– Şi mie de tine.

– Rămân singur între scorpii şi nu voi mai avea îngerul meu păzitor, să mă călăuzească…

Ea se întoarse spre el. Amândoi aveau lacrimi în ochi.

– Iubitule, ţi-am promis că voi fi mereu alături de tine.

– Ştiu că te vei gândi mereu la mine, dar nu te voi mai putea ţine în braţe, nu mă vei mai ţine în braţe.”

   Dan a reușit să se transfere și el în țară după nuntă, dar între cei doi tineri a apărut o prăpastie adâncă din cauza că el își petrece tot mai mult timpul la muncă. Alexandra a devenit tot mai tăcută, abătută și retrasă și refuză să mai comunice cu el sau să doarmă împreună.

   În urma unei discuții aprinse între ei, Dan pleacă de acasă și se duce la fermă, unde dă peste Florentina. Aflând că cei doi s-au certat, fata profită de ocazie și îl îmbată cu gândul că așa îi va fi mai ușor să-l seducă.

 “Se simţea ameţit. Florentina îi mai puse un pahar. Sufletul lui era trist şi nu îl mai interesă cât să bea. La un moment dat pierdu numărul paharelor, iar ochii îi deveniră grei. Dori să se ridice, dar îşi pierdu echilibrul.

Florentina îl ajută să urce scările până în dormitor. El se prăbuşi în pat adormind într-o clipă. Ea se apropie de el şi îi ridică tricoul. El nu făcu nicio mişcare, dormind în continuare. Îi trase tricoul de pe mâini şi de pe cap, apoi începu să-i desfacă cureaua pantalonilor şi îl dezbrăcă. Se aplecă să îl sărute…”

   Ce anume s-a petrecut cu adevărat în acea noaptea vă las pe voi să aflați, însă trebuie să spun că Alexandra a venit și ea la fermă a doua zi dimineață și i-a surprins pe cei doi împreună în pat. Din păcate, Dan  nu-și prea amintește nimic de cele întâmplate din cauza că băuse prea mult. Mai rău e că la scurt timp după această întâmplare, Alexandra primește telefon de la Florentina, care îi comunică că e însărcinată. Din acest moment, nu mai există cale de împăcare, iar Alexandra este decisă să divorțeze.

   Mă opresc aici din povestit pentru că vreau să citiți cartea și să aflați singuri ce s-a întâmplat mai departe cu Alexandra si Dan. Aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

Văpaia soarelui, de Raluca Butnariu-Editura Librex Publishing

 citeşte recenzia

  Un jurnal vechi, plin de mistere, o bijuterie fabuloasă, cu un trecut întunecat, a căror urme au fost pierdute în timpul revoluției franceze…

  Destinul jurnalului și al nestematei sunt legate de cel al tinerei ducese de Ross, într-un fel pe care aceasta nu-l poate ignora.

  Moartea neașteptată a soțului ei dă peste cap viața aparent privilegiată a Juliei.

  O clauză bizară a testamentului lui John îi aduce pe Julia și pe cei trei nepoți ai acestuia într-o situație fără precedent. Ultima dorință a defunctului duce îl încântă pe risipitorul Edmond, îl neliniștește pe carismaticul Lionel, îl dezgustă pe cinicul Blythe și o șochează complet pe Julia.

   Însă ceea ce contează cu adevărat pentru tânăra ducesă este găsirea jurnalului.

   Aproape peste noapte se trezește prinsă într-o aventură presărată de risc și neprevăzut, avându-l alături pe Blythe Arkwright, noul duce de Ross, un bărbat periculos și mândru, extrem de inteligent, devenit cel mai de temut avocat al baroului londonez și de care Julia fusese îndrăgostită nebunește în urmă cu opt ani.

   Pentru tânărul lord, noua întorsătură a lucrurile este mai mult decât frustrantă. Apropierea de Julia, singura femeie pe care o iubise cu adevărat și singura care-l trădase fără să clipească, este greu de îndurat.

  Goana după găsirea jurnalului și a diamantului galben, în numele cărora s-au săvârșit atâtea crime, aduce din nou împreună două inimi pline de pasiune și orgoliu, într-o poveste fascinantă, dominată de răsturnări neașteptate de situații, secrete păzite cu strășnicie, emoții contradictorii și un dialog savuros.

Văpaia soarelui de Raluca Butnariu este disponibilă pentru comandă pe librex.ro

 citeşte recenzia

   Visele nu dorm niciodată este o incursiune în universul retrospectiv al autoarei Natașa Alina Culea, o lume din care vei pleca pe deplin schimbat și transfigurat, o lume căreia te vei abandona cu voluptate.

  Cartea este structurată în două capitole distincte: Legămintele macilor și Arca celor 11 nopți.

  Dacă primul capitol surprinde prin minuțioasa analiză interioară și prin evocările sensibile, în cel de-al doilea capitol realitatea se întrepătrunde cu fantezia ca în dansul celor șapte voaluri, iar cititorul pășește fascinat în camera oglinzilor, acolo unde nimic nu este ceea ce pare a fi. Și nimeni.

   Suita de personaje ale cărții oglindesc în profunzime adâncimile minții umane, trăirile tulburătoare, dar și năzuințele sufletului însetat după iubire.

  Suntem niște musafiri nocturni? Cine este Lea? Cine este Mark? Cine ești tu? Unde se duc visele?

   Întrebările acestui roman vor deveni întrebările tale, iar răspunsurile vor fi dezvăluite unul câte unul într-un crescendo fantastic.

 Visele nu dorm niciodată de Natașa Alina Culea este disponibilă pentru comandă pe librex.ro

Din 1 septembrie, TESTAMENTUL LUI ABRAHAM de Igor Bergler este disponibil în precomandă!

După succesul uriaș al Bibliei pierdute, cea mai vândută carte românească din ultimii  douăzeci de ani, Igor Bergler revine cu un nou roman: TESTAMENTUL LUI ABRAHAM.

Cea mai așteptată carte a anului, Testamentul lui Abraham, e și mai surprinzătoare decât prima. Conspirațiile sunt și mai teribile, misterele și mai adânci, ritmul și mai amețitor. Piesele de puzzle care o alcătuiesc, referințele culturale ascunse în plină vedere – de cele mai multe ori în cheie parodică – și inteligența diabolică a construcției fac din lectura ei o experiență absolut unică.  

Din 1 septembrie, cititorii pot plasa precomanda online, pe litera.ro și pe site-urile distribuitorilor de carte, și vor primi cartea cu autograful autorului împreună vouchere cadou de la parteneri premium.

Din 1 octombrie, romanul va fi disponibil în format hardcover cu supracopertă în librăriile din toată țara.  

„Ceea ce s-a pierdut ne-ar putea salva de ceea ce avem deja.“

Un scandal cu prostituate la summitul Americilor de la Cartagena. Un atentat la viața președintelui Statelor Unite. O bibliotecă dispărută de 2 000 de ani. O organizație secretă. Și încă una. O lungă istorie de papi mincinoși. Criminali de război. Un oraș legendar. Agenți cu identități multiple. O bestie numită „El Diablo“. Și toate numele sale. Doar simpla ei apariție te face să încărunțești pe loc. Un asasin plătit care îl știe pe dinafară pe Borges. Zece manuscrise dispărute ce reapar brusc. Și codurile complicate ascunse în ele. Un uriaș și un pitic. Și un festin roman. Un basilisc și un șarpe cu pene. O femeie fatală. Un polițist care nu poate uita niciodată nimic. Un psihiatru care crede că 240 de călugări franciscani îi locuiesc creierul. Un om cu părul portocaliu. O poveste cu sclavi. Și cu președintele lor. Oameni obișnuiți prinși în întâmplări neobișnuite. Un trecut care devine pentru câteva clipe prezent, doar pentru a dispărea din nou pentru totdeauna. Cervantes și Eco și Borges. Și peste toate astea, cărțile. Toate cărțile. Un roman care vă va bântui multă vreme după ce l-ați citit.

Jean Harris, Pavel Șușară și Hannibal B. Johnson au citit primii cartea și ne-o recomandă:

„Roman polițist, roman de aventuri, thriller, roman metafizic, roman istoric, desfătare erudită, parodie în cel mai înalt grad, Testamentul lui Abraham este, în opinia mea, o carte inegalabilă. Cu acest roman, mai mult chiar decât cu Biblia pierdută, Igor Bergler dovedește că e un scriitor extraordinar. Și nu numai pentru literatura română.“       Jean Harris

Testamentul lui Abraham este dovada supremă că bibliotecile nu ard niciodată, că fascinantele narațiuni disparate, de la mitologie la Cervantes, de la romanul gotic la neoromantismul lui Stevenson, de la Borges la Eco și de la imaginarul oculto-conspirativ la fervoarea hermeneutică, pentru începători, a lui Dan Brown, se înscriu într-o Mare Narațiune care se sprijină, la rândul ei, pe întreaga memorie a umanității. Parodia și satira, aluzia subversivă și interogația gravă, țesătura epică, de o acuratețe geometrică aproape monstruoasă, imaginarul baroc, frisonul magico-metafizic devin, în mâinile lui Igor Bergler, arme paradoxale: devastatoare și fascinante în același timp. Tensiunea la cote maxime a unei epici insațiabile, din care orice evadare devine imposibilă, îi imprimă cititorului până și ritmul respirației prin fraza alertă, cinematografică.

Sumă a tuturor bibliotecilor, noua Bibliotecă a lui Igor Bergler nu se mai adresează doar memoriei, ci deconstruiește, fecundează și reconstruiește întreaga istorie. Printr-o arhitectură unică și irepetabilă.  De vreo 700 de pagini: Testamentul lui Abraham.  Pavel Șușară

„Nu mi-am imaginat vreodată că un autor străin ar putea avea o cunoaștere atât de în profunzime a celui mai important președinte american din toate timpurile, Abraham Lincoln. Nivelul de documentare pentru această carte i-ar face cinste oricărui profesor de la o mare universitate americană. Iar felul în care această informație e integrată în poveste e de-a dreptul uimitor.“ Hannibal B. Johnson, istoric, autor al cărții Black Wall Street

Vizualizați cel mai recent trailer al cărții AICI.

Fiți la curent cu detalii despre carte, promoții speciale, recenzii și interviuri cu autorul pe pagina de Facebook dedicată cărții și pe pagina de autor.

 

“Destinul a făcut să te cunosc în urma unei tragedii pe care o regret, dar nu regret nicio clipă petrecută alături de tine.”

            Darul vieții, de Alina Cosma-recenzie–roman de dragoste

Editura: Primus

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 188

Gen: roman de dragoste

Doi tineri se cunosc întâmplător. O înțelegere banală duce la o poveste de dragoste.

Cristian, un suflet rănit, dorește să dea lecții despre libertate, el însuși fiind prins într-un trecut ce-l bântuie. Dalia, o tânără care trăiește închisă în universul ei, îi redă încrederea în viață. Tot ceea ce pare că ar trebui să îi unească îi desparte.

„Darul vieții” spune povestea unei inimi care învață să bată pentru doi, o poveste despre încredere, despre dragostea care eliberează.

     Anul trecut am avut ocazia să citesc ”Ducele de Castle. Fiica regelui”, o carte pe care nici acum nu știu unde să o încadrez – historical romance sau fantasy-romance, și am fost extrem de încântată de maniera de scriere a autoarei Alina Cosma. Apoi mi-am dorit să mai citesc și alte cărți de-ale sale, dar nimic nu mai era pe stoc la acea vreme. Însă, zilele trecute, o minune s-a produs. O surpriză plăcută venită chiar din partea scriitoarei, care a avut amabilitatea să-mi ofere spre lecturare câteva cărți scrise de ea.  

    Deși mi-a spus că celelalte două romane –“O singură minune” și „Darul vieții ”– sunt alt gen de cărți decât Ducele de Castle pentru că au o încărcătură emoțională mare, nici o secundă nu m-am gândit cât de mult mă va afecta povestea de dragoste dintre Dalia și Cristian, doi tineri atât de diferiți. Ea – timidă, prudentă, discretă, retrasă, pudică, iubitoare. El – genul de bărbat care nu știe ce înseamnă dragostea, obișnuit să ia totul ca pe ceva care i se cuvine, arogant.

   Înainte să mă apuc să o citesc, aveam convingerea că voi avea parte de o poveste că oricare alta, că cei doi vor trebui să treacă peste mai multe obstacole ca să fie împreună. Descrierea de pe copertă mă făcuse să cred că se va merge pe clișeul “fată bună cumințește băiatul rău “. Dar, până la urmă, mi-am dat seama că m-am înșelat puțin. Pe lângă faptul că ni se arată cum se poate schimbă o persoană, descoperim că de fapt nimic nu este întâmplător în viață.

    “Darul vieții” este o carte absolut tulburătoare, o poveste despre iubire, încredere, suferință, sacrificiu, curaj, credință și, mai presus de toate, despre greșeli și despre asumarea consecințelor. Are un subiect sensibil, un limbaj accesibil, un stil simplu și cu o acțiune care se desfășoară într-un ritm alert.

     Dalia Brudaşcu (28 de ani), protagonista cărții, sosise de curând la o pensiune de trei margarete, dornică să se bucure de concediu, să se relaxeze, să se bucure de natură. Dar, în scurt timp, intră în vizorul lui Cristian ( 31 de ani), un tip dornic de o scurtă aventură și care și-a dat seama imediat că tânăra este o fire timidă, așa că va fi o pradă ușoară.  

O privi pentru o clipă, era frumoasă, dar nu acea frumuseţe artificială pe care o aveau majoritatea femeilor pe care le cunoscuse, ci ceva special. Îi inspira inocenţă şi fragilitate.”

    Dar degeaba o invită el mai peste tot (club, plimbări, cină), ea este extrem de prudentă  și încearcă să-l țină la distanță, iar asta îl enervează la culme. În plus, tânăra știe că e o fire plictisitoare și nu înțelege de ce Cristian își pierde timpul cu ea. Până la urmă, lucrurile vor degenera în ultima seară și fiecare se decide să-și vadă de propria viață.

    Însă atunci când  se va duce la recepţie ca să achite nota de plată pentru zilele petrecute la pensiune, recepționerul îi spune că suma a fost deja achitată de patron – nimeni altul decât tânărul în compania căruia a petrecut ultimele zile de vacanță, Cristian Matei.

“- Domnul Matei ne-a transmis că nu aveţi nimic de plată.

– Cine este domnul Matei?

– Patronul, răspunse recepţionerul.

– Nu cred că îl cunosc.

– Aţi stat de vorbă cu dânsul destul de des.

– Tot nu îmi dau seama cine este.

– Tânărul cu care aţi discutat.

Simţi că i se înmoaie genunchii.”

     Decisă să-și achite datoria față de tânăr, Dalia va încerca să dea de el, însă atunci când  îl va reîntâlni, acesta îi va produce un mare șoc.  

  Cum Cristian este un bărbat bogat, nu are nevoie de banii ei, așa că îi spune direct că, în locul datoriei, va trebui să accepte să joace rolul de damă de companie pe o perioara de trei luni. Îl va însoți oriunde  o va solicita, la întâlniri de afaceri sau cu prietenii, însă nu vor exista relații intime între ei, decât numai dacă dorește ea, însă în acest caz, o  va plăti pentru partidele de sex.  

     Daliei nu i-a plăcut atitudinea tânărului, dar cum nu o obliga să fie intimă cu el, acceptă acest “serviciu”. Însă ea nu înțelege de ce o vrea prin preajmă lui, tocmai pe ea, o tipă banală, emotivă și plictisitoare. Cristian este un bărbat frumos, irezistibil, bogat și ar fi putut alege pe altcineva.

   Tânăra îl va însoți prin diverse locuri, dar nicăieri nu se va simți bine. Simțea că nu avea ce caută printre acei  oameni bogați, aroganți, vulgari. Și totuși, cei doi tineri se vor simțit tot mai atrași unul de celălalt, în ciuda faptului că sunt atât de diferiți.

Se trezi cu dorința să îi guste pielea. Îi privi gâtul și o mușcă ușor cu buzele. Câteva șuvițe rebele îi mângâiau fața, excitându-l. Își  dădu seama că ar trebui să se îndepărteze, dar dorința carnală era atât de puternică încât nu se mai putu opri.

     În curând, Dalia începe să bănuie că tânărul se folosește de ea, că acea înțelegere o făcuse dintr-un anumit motiv, că dorește să se răzbune pe anumite persoane, în special pe fosta lui iubită, Roxana.  

“- Știu că îmi vrei binele. Dar înainte de a termina cu ei doresc să le dau o lecție, în special unuia dintre ei.

– Roxanei?

– Nu.

– Ce ți-a făcut de ești atât de supărat pe ea?

O privi fix.

– Mi-a omorât copilul.

– Poftim?!  

Își drese vocea, evitându-i privirea.

– A făcut un avort fără să-mi  ceară părerea.”

 

– A vrut să ne despărțim, dar am insistat să mai încercam. Apoi am aflat că era însărcinată. Într-o zi a venit acasă dărâmată și m-a anunțat că a făcut avortul.

   Însă Cristian nu a fost dezamăgit doar de fosta iubită… Anumite evenimente petrecute în trecut îl bântuie și acum. Cu ani în urmă, a fost martorul unui accident. El și părinții lui tocmai se întorceau de la o nuntă. Mama lui trebuia să nască peste o săptămână. Tatăl, cu toate că era băut, conducea mașina cu mare viteză, a intrat într-o depășire și i-a ieșit o mașină în cale, iar mașina lor a ajuns într-un șanț. În urmă accidentului, mama a pierdut copilul, iar din cauza acestei pierderi, a încercat să se sinucidă. De atunci, relația dintre Cristian și tatăl său este foarte rece pentru că nu l-a putut ierta…

  În scurt timp, Dalia și Cristian ajung să lege o strânsă prietenie, dar o anumită mărturisire făcută de  ea, îl va șoca pe tânăr în asemenea măsură, încât va ajunge în scurt timp să fie internat în spital.

   Ce anume l-a putut marca atât de mult pe Cristian? De ce părinții lui au ajuns să fie atât de atașați de tânără? Ce anume îi leagă pe aceștia de Dalia?  

Destinul a făcut să te cunosc în urma unei tragedii pe care o regret, dar nu regret nicio clipă petrecută alături de tine.

Nota 9

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

Invitaţia la vals de Mihail Drumeş-recenzie

Editura Scrisul românesc, Craiova, 1986

Număr de pagini:272

   „Îmi acordaţi acest dans?” este o întrebare care aduce cu sine şi răspunsul… Cine să ştie că un simplu „Da” ori „Nu” poate să întoarcă din cale un destin, poate să schimbe o mie şi una de vieţi. Până la urmă ce este viaţa dacă nu o înrâurire de mai multe culori care se amestecă şi se amestecă formând un melanj. Acesta, la rându-i, conţine zâmbete, bocete, singurătate, fericire, angoasă, un suspin ori mai multe, durere, plăcere, un chip de femeie sau de bărbat pe care nu o vom, respectiv, nu îl vom uita vreodată. Şi-a lăsat amprenta în mintea noastră care înmagazinează pe toate la fel cum sculptorul reuşeşte să creeze operele de artă, fiecare având acel ceva inedit pe care îl oferă celor din jur la nesfârşit…

   Cine a fost Mihail Drumeş? Prima dată am auzit acest nume în timp ce cutreieram biblioteca şcolii. Eram în clasa a şasea pe atunci.Mă intriga peste poate. Am întrebat-o, ulterior, pe mama care mi-a recomandat să citesc câteva dintre volumele acestui scriitor. Zis şi făcut. De la primele rânduri am fost prinsă de un vârtej. Pur şi simplu nu puteam să las cartea din mână: veneau părinţii să îmi spună că mă aşteaptă prietenii afară, eu mă prefăceam bolnavă . Mihail Drumeş sau Mihail Dumitrescu s-a născut la data de 26 noiembrie 1901 în Ohrid, Macedonia şi a decedat pe 7 februarie 1982 la Bucureşti. A fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă şi romancier român, popular în perioada interbelică. La origine aromân, s-a stabilit în Oltenia. A urmat liceul la Caracal şi Craiova. Ulterior a urmat Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928. A lucrat ca profesor de liceu, ulterior în învăţământul superior. Printre lucrările sale regăsim „Capcana”(1927), „Ioana d’Arc” (1937), „Scrisoarea de dragoste”(1938), „Elevul Dima dintr-a şaptea”(1946), „Arde Prahova”(1974).

    „Invitaţia la vals” a fost publicată în anul 1936 şi debutează cu dorinţa de netăgăduit a personajului principal, Tudor Petrican, de a se sinucide „Ce s-a întâmplat?…Nu ştiu. Nu-mi dau seama…ceea ce ştiu e că mâna destinului a aruncat cu o savantă preciziune un laţ, care mi s-a strâns concentric în jurul gâtului, şi simt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră”. El  se destăinuie cititorului, ne povesteşte viaţa lui şi de ce un om ar dori să dea cu piciorul lumii sale pentru a intra în purgatoriul care se deschide odată luată această hotărâre de-a dreptul radicală.

  Tudor a fost un copil care a avut totul: învăţa bine pe timp de ziuă, iar noaptea petrecea. Două firi, una retrasă, dornică de succes pe plan intelectual şi alta plină de pasiune şi dorinţa de a ieşi din tipare. Dacă la şcoală vanitatea era cea care îl ghida, pe timp de noapte, la chefuri alături de prietena sa prefera, asemenea, să fie centrul atenţiei pentru ca după câteva clipe să se despartă de fata respectivă. Ceea ce îi plăcea era mai ales faptul că era dorit ori de profesor în studiu, ori de fata cea mai râvnită pe care o părăsea lăsând în urmă inimi frânte. Acesta înaintează în vârstă. Alege să urmeze Facultatea de Drept, dar nu se mai simte precum în liceu fiindcă pare că s-ar pierde în marea de oameni reprezentată de studenţi „simţeam că mă împrăştii, că mă dizolv în marele anonimat fără vreo posibilitate de regăsire”, „fusesem croit să înfrunt primejdia…or, aici aproape totul îmi era îngăduit”. Acesta trăia într-o clădire veche cu mai multe persoane specializate în varii domenii. Aşa se face că va pleca cu unul dintre chiriaşi la balul mediciniştilor şi va cunoaşte…o nouă faţetă a monedei norocoase. Cum se întâmplă adesea, omul este orb în faţa destinului şi îi trebuie mai mult timp să realizeze că undeva ceva, ceva se pregăteşte. În vreme ce Tudor era fermecat de dansul unei poloneze, o prietenă de la facultate îl ia de o parte şi îi propune să danseze şi cu celelalte fete lăsate singure. Zis şi făcut, va invita la vals scânteia care îl va face cel mai fericit şi care va însemna, în egală măsură, propriul sfârşit „era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră…A, L’invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi spus ceva neîngăduit”. Din păcate Tudor nu a remarcat-o decât în momentul când i-a devenit vecină şi…l-a intrigat prin faptul că a spus  un „nu” sau mai bine spus i-a arătat ce înseamnă nu, refuzând  toate scrisorile de dragoste de la acesta „iată de ce Mihaela începuse prin dârzenia ei să mă intereseze. Pe ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune armele înainte de a capitula. Ca să ajung la inima ei, n-o să umblu pe căi ocolite, lăturalnice, ci pe drumul mare, zburând pe cai înaripaţi. Nu mă vrea? O vreau eu şi va fi a mea cu voia ori fără voia ei…vestita replică a voievodului moldovean ”. Ulterior primeşte scrisorile, din nou le refuză, le primeşte până ce Tudor pune în aplicare un alt plan. Se ascunde în casă la Mihaela şi o confruntă. Ea nici nu vrea să audă de acesta, dar…îşi va schimba atitudinea în momentul în care protagonistul va…plânge. Vor începe să iasă în oraş. Tudor se mută pentru a nu afla ceilalţi chiriaşi despre noua sa cucerire. El şi va face noi griji precum „aşadar, asta fusese totul? De ce se topise aşa de repede rezistenţa Mihaelei? De ce nu mă înfruntase mai mult…Atunci aş fi iubit-o, poate!…Sînt în „Prostul”, piesa lui Fulda, cîteva replici subtile, pline de adevăr. Eroul, Justus, povesteşte unei prietene: „Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire.”/”Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?”îl descoase ea/”Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea!” E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului”.  Ceea ce m-a frapat este că în ciuda inteligenţei debordante a personajului nostru, acesta nu şi-a dat seama decât prea târziu că s-a îndrăgostit. Dragostea celor doi înflorea pe zi ce trecea; petrec câteva zile la Bosfor, dar toate evenimentele duc către un declin. Tudor va considera că odată ce Mihaela i s-a dăruit, s-a stins şi pasiunea. Din acest motiv îi trimite o scrisoare prin care se va despărţi de tânăra noastră…Aşa să fie?! E acesta finalul sau doar…un pas către o poveste şi mai mare. Ce se va petrece mai departe? Ne rămâne să dansăm un vals cu un necunoscut, să aprindem, mai apoi, veioza pe când vom fi acasă şi…să ne apucăm de cucerit o…carte .

Opera este scrisă la persoana I, iar naratorul este subiectiv. Mi-a plăcut mult faptul că protagonistul se autoanalizează continuu „prea îmi intrase libertatea în sînge că să mă pot împăca vreodată cu jugul căsniciei. Şi apoi firea mea capricioasă, nestatornică, n-ar fi fost un izvor nesecat de amărăciuni pe amândoi”; este o fire complexă care evoluează pe tot parcursul lucrării „la ce te gândeşti?…Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei: Timpul?”.  Personajele şi cadrele sunt văzute prin ochii lui Tudor, ceea ce mă face să ridic un semn de întrebare: Să fie aceasta povestea veridică sau o închipuire a ceva ce a simţit protagonistul, iar ceilalţi nici măcar nu au băgat de seamă? Din păcate încă de la primele file ale romanului el ne dă şi deznodământul: sinuciderea. Cu toate acestea, finalul ar fi…dar nu vă spun! Vă las pe dumneavoastră, dragi cititori, să aflaţi ce se va întâmpla…

 

„În orice caz natura umană este foarte complexă. Ceea ce n-admit e ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă mergând până acolo încât să o suprime. Dragostea nu dă nimănui această prerogativă.”  

Lectură plăcută!!! 5/5 steluţe

 

 

Cartea Invitaţia la vals de Mihail Drumeş poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
21

 Cealaltă față a lui Aaron Manson de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

        (volumul 2 al seriei O pereche criminală)

Editura : Librex Publishing

Data apariției: Mai 2017

Număr pagini: 391

Bliss White, o adolescentă aparent simplă şi cu o viaţă plictisitoare, dezvoltă o pasiune secretă pentru banda de motociclişti apărută recent în oraş. Învăluiţi în mister şi niciodată la vedere, banda Phoenix se ascunde de o lună întreagă în vechiul hambar de pe malul Lacului Ontario, fiind urmăriţi internaţional pentru o serie vastă de infracţiuni. Dar când Bliss le descoperă unul dintre locurile ferite pe care aceştia le frecventează, sunt nevoiţi să-şi înăbuşe instinctul de a fugi şi să joace cartea cea mare – cartea încrederii.

Între timp, Bliss este nevoită să se confrunte şi cu un client special al cafenelei în stil american, la care lucrează ca şi chelneriţă. Adam se dovedeşte a fi un băiat de nouăsprezece ani cu probleme temperamentale, plin de vulnerabilitate şi lipsit de încredere.

Dispariţia bruscă a prietenului său cel mai bun, Aaron, o bagă şi mai adânc în încurcătură şi se trezeşte luând parte la războiul bandei Phoenix cu o altă bandă rivală, pentru a proteja un membru de care se ataşează iremediabil.

Pe parcurs, eroina roşcată află că persoanele în care capătă încredere deplină au mai multe feţe. Dar oare Aaron Manson are şi el o a doua faţă?

  Dacă O pereche criminală m-a surprins plăcut datorită stilului amuzant adoptat de cele două autoare, “Cealaltă față a lui Aaron Manson” mi-a cucerit inima și a devenit una dintre cărțile mele preferate. Cel de-al doilea volum al seriei este total diferit de primul, în privința stilului, al intrigii și suspansului. Pot spune că e și alt gen –  un thriller romance plin de tensiune, mister și revelații surprinzătoare.  

   Am apreciat faptul că acest roman te ține în suspans, te determină să faci o serie de conexiuni și te îndeamnă să-ți pui o serie de întrebări: ce legătură ar putea fi între o bandă de motocicliști și echipa lui Simon (vezi acțiunea din primul volum), de ce este atât de importantă Bliss pentru motocicliști, ce secrete ascund toți bărbații din preajma fetei etc.

   Când am citit O pereche criminală, aveam impresia că asist la o comedie romantică, discuțiile spumoase fiind puțin cam exagerate sau jenante (din cauza glumelor proaste făcute de Jace), dar cel de-al doilea volum a avut un subiect mult mai serios, iar glumele și ironiile dintre personaje nu au mai depășit măsura decât pe alocuri (mai mult spre final), din vina … celeilalte fețe a lui Aaron Manson.  

 Referitor la titlul cărții, trebuie să vă marturisc că m-a luat prin surprindere schimbarea de comportament a protagonistului. Există o mare diferență între tipul Arron de la începutul cărții – atent cu Bliss, calm, tăcut și aproape invizibil, la acel Arron temperamental, exploziv, fără limite, care pare a fi  o clonă enervantă a lui Jace.

 Dacă în primul volum, protagoniști au fost Carol și Jace, povestea fiind centrată pe grupul de asasini plătiți ai lui Simon, de această dată, ei au un rol secundar, iar rolul principal îl are Bliss White, o adolescentă naivă care are ghinionul (sau poate că nu?) să intre în atenția unui grup de motocicliști. În plus, e confuză în privința sentimentelor pentru Aaron, cel mai bun prieten al ei. Nu există îndoială că îl iubește ca pe ochii din cap, dar nu-și poate da seama dacă îl iubește mai mult decât ca pe un prieten. Iar atunci când constată că acesta are mai multe… fețe, se teme că nu se mai poate aștepta decât la minciuni și foarte multe secrete.

    Bliss White (18 ani) este elevă în ultimul an de liceu și lucrează într-o cafenea pe post de chelnăriță. Are o fire ceva mai retrasă, tăcută, dar care nu se teme să spună oricui ceea ce gândește. Aaron Manson (19 ani), cel mai bun prieten al ei, s-a obișnuit cu ea, așa că nu mai comentează nimic. Însă, în ciuda faptului că se cunosc dintotdeauna, cei doi nu-și împărtășesc secretele. Ei bine, nici tânăra nu-i cere să-și deschidă sufletul în fața ei, atâta timp cât nici ea nu o face. Lui Bliss nu-i place să vorbească despre problemele sale, despre ce simte sau o deranjează, cum nici lui nu-i place. De fapt, ăsta e motivul pentru care sunt prieteni. În rest, nu au nimic în comun, în afară de incapacitatea lor de a-și recunoaște sentimentele și emoțiile.

   Cu Aaron, totul e simplu. Nu pune întrebări complicate și nici nu se așteaptă la prea multe de la el. Apare de nicăieri și dispare pe nepusă masă. Iar chestia asta a început s-o enerveze pe Bliss, însă nu-i pune întrebări despre locurile în care se duce sau despre persoanele cu care își pierde timpul. Însă, de la un timp, a observat că ceva îl macină pe bunul ei prieten. Și poate că ar fi trecut cu vederea peste asta, dacă nu ar fi văzut pe trupului lui o imensă vânătaie. Cu toate că el se încăpățânează să spună că o are de la sală, pe când se antrena, explicația lui cam scârțâie. Mai rău e că un un individ necunoscut tot dă târcoale casei lui Aaron, iar într-o zi a asistat fără să vrea la o ceartă între cei doi. Oare ce se întâmplă? Ce vrea individul de la Arron?

  Însă, nu doar Aaron îi dă bătăi de cap lui Bliss, ci și Dylan și Adam, doi tipi cu care fata a legat de curând un fel de prietenie. De fapt, pe Dylan nu-l place deloc, poate și pentru că… de fiecare dacă când își face apariția în cafenea, parcă tensionează întreaga atmosferă. Este pus pe ceartă și găsește mai mereu un motiv s-o enerveze. Nu-l cunoaște prea bine, însă l-a văzut destul de des în ultima lună. Tipul s-a mutat de curând în oraș și nimeni nu știe mai nimic despre el, însă comportarea lui îi confirmă tinerei că viața lui e un dezastru.

Ceva mă face să fiu curioasă în privința lui, căci nu se întâmplă în fiecare zi să apară un necunoscut, venit de nicăieri, cu o alură întunecată și plină de mister. Mă scoate din minți să nu pot să citesc pe cineva, mai ales pe el.”

 Cât despre prietenia cu celălalt tip, aici e mai complicat. Poate că Bliss se simte puțin atrasă de Adam, dar niciodată nu a putut trece peste modul jenant în care s-au cunoscut. Tipul o irită și o intimidează, dar în același timp e destul de atent cu ea.

“- Sunt Adam, se prezintă el, fără să-mi întindă mâna.

– Hilda, blufez.

 Chicotind, întinde degetele spre ecusonul pe care îl am prins în piept și îl prinde, spunându-mi:

 – Îmi pare bine să te cunosc, Hilda. Așa o cheamă pe bunică-mea, mi-o trântește apoi. Dacă stau să mă uit atent, parcă semeni puțin cu ea. Aveți cam aceleași riduri.

 Până aici! Mă răsucesc cu fața spre el și cu ochii cât cepele, iar palma pe care i-o trag se poate încadra cu ușurință la cele mai usturătoare palme care i le-am tras cuiva vreodată. Capul i se întoarce în direcția opusă, dar în loc să urle, așa cum mă așteptam, izbucnește în râs. Adică, începe să râdă atât de haotic și cu o poftă nebună, încât mă întreb dacă nu cumva l-am gâdilat.

– Ok, pe asta n-am prevăzut-o, hohotește el. Și eu sunt greu de luat prin surprindere.

– Nu ți-e rușine? țip la el. Pe lângă că ești un necioplit și nu poți să admiți  faptul că lovitura cu ușa a fost din vina ta, mă mai și compari cu bunică-ta! Iar eu chiar nu am riduri! Am optișpe’ ani, zevzecule!”  

 Pe lângă faptul că are necazuri cu prietenii, Bliss ajunge să dezvolte și o pasiune secretă pentru banda de motociclişti apărută recent în oraş. Învăluiţi în mister şi niciodată la vedere, banda Phoenix se ascunde de o lună în vechiul hambar de pe malul Lacului Ontario, fiind urmăriţi internaţional pentru o serie de infracţiuni, printre care trafic cu droguri şi mici jafuri.

 Atunci când Bliss se decise să o urmărească pe Eva, singura femeie din bandă, ajunge să descopere unul dintre locurile ferite pe care motocicliștii le frecventează, iar ei sunt nevoiţi să-şi înăbuşe instinctul de a fugi şi vor ajunge să se încreadă în ea, dar nu înainte de a o testa prin intermediul unui polițist corupt. Firește că nu au suficientă încredere în ea cât să renunțe la cagule, așa că tânăra habar nu are care e identitatea lor.  

 Fiind mai mereu în preajma lor, Bliss vede o serie de lucruri pe care nu ar fi trebuit să le vadă, asistă la câteva evenimentele neplăcute, intră în conflict cu câțiva motocicliști, ajungând la un moment dat să-și pună viața în pericol din cauza glumelor proaste făcute de câțiva dintre ei. Dar când aceștia vin în fața casei ei ca să-l amenințe pe Aaron, bunul ei prieten, Bliss își dă seama că situația s-a complicat prea mult și că din cauza lor a intrat într-o serie de necazuri, a ajuns să mintă persoane dragi ca să îi acopere, iar poliția e cu ochii pe ea.  

“Instinctiv, fac un pas în spate și mă uit speriată peste umăr, la Aaron – al cărui maxilar atinge podeaua, de surprindere. Proastă sincronizare! Pot să văd cum privirea de vulture a liderului se fixează amenințătoare pe prezența amicului meu și încep să-mi fac griji pentru viața lui. Până acum motocicliștii au fost nevoiți să se confrunte doar cu prezența mea, iar acum Aaron chiar nu face parte din peisaj.

Prietenul meu țeapăn ca un mort, se blochează în pragul ușii și se uită la mine panicat.

– Dacă nu uiți ce se întâmplă acum și dai cu ciocul cuiva, ești un om mort, îl informează liderul pe un ton grav, care nu lasă loc de discuții. M-ai înțeles?”

  Însă, ceva se va întâmpla cu Arron. Bliss nu reușește să dea de el de câteva zile și nici la telefon nu-i răspunde. E ferm convinsă că toată vina o poartă banda de motocicliști. Va încerca să-și ascundă teama și se va confrunta cu liderul lor, încercând să afle unde este Aaron. Însă adevărul e cu totul altul.

“Ușa este dată de perete, dulapurile deschise, poza cu mine și cu el – pe care i-am dăruit-o de Crăciun, anul trecut – este pe  podea, cu fața-n jos. Înghit în sec și mă aplec ca să o ridic. Rama este spartă. Nu îmi dau seama că îmi tremură genunchii abia când mă ridic. Ce naiba s-a întâmplat aici? Nimic nu este la locul lui și nici urmă de Aaron! Mă îndrept cu pași mici și temători spre dulapuri și mai mare mi-e șocul când îl văd aproape gol. Nu sunt sigură, dar am impresia că a fost aici. Nu acum mult timp.

-Oh, Aaron. Eu îmi fac griji pentru tine, îmi fac tot felul de gânduri idioate cum că tu probabil tu ești mort, dar se pare că eu sunt cea idioată, mârâi, gata să pocnesc de nervi. Îți place să te joci, ticălos idiot.

Acum toată furia mea este îndreptată doar asupra lui. Și eu care credeam că motocicliștii i-au pus pielea pe băț.”  

  Enervată pentru că Aaron a plecat fără să-i spună o vorbă, convinsă fiind că el e unul dintre membrii bandei, și trezindu-se amenințată cu moartea, Bliss se decide să ofere poliției toate informațiile utile despre banda Phoenix.  

“- De asta nu poți să scapi, Bliss. Tu nu înțelegi un lucru. Dacă îți dai drumul la gură, vom cădea cu toții. Peste o sută de motocicliști cu viitorul incert, din cauza a ceea ce știi tu.(…) Și, odată ce noi vom cădea mai ceva ca Lucifer, și tu vei cădea odată cu noi, doar că … sub doi metri de pământ.

“Sunt pornită să fac prăpăd în rândul motocicliștilor; cu toate că o să cad și eu, o să am plăcerea să îi văd distruși.“

  Dar atunci când iese din secția de poliție, Bliss se trezește răpită de membrii echipei lui Simon-  Jace și soția lui, Carol. Dar ce vor de la ea? Au cumva vreo legătură cu banda Phonix?  

  Și de parcă nu ar fi suficient că peste o sută de motocliciști îi vor capul, se mai și trezește luând parte la războiul bandei Phoenix cu o altă bandă rivală, pentru a proteja un membru de care este foarte atașată. În plus, nu știe ce sentimente are față de Aaron, mai ales de când a văzut că cealaltă față a lui este mult mai sinistră și imprevizibilă. O sperie îngrozitor acest nou Aaron și se teme de el, așa cum nu i-a mai fost niciodată. Oare ce decizie va lua?

Cu un băiat de nouăsprezece ani, aparent inofensiv dar cu o latură întunecată ascunsă, nu ar trebui să mai mai uimească nimic. Și eu care credeam că sunt singura persoană de pe lume care se confruntă cu o a doua personalitate.”

“Asta e cealaltă față a lui și nu-mi place deloc. Nu știam că Aaron poate fi atât de brutal și de încăpățânat. Parcă încearcă să mă controleze și să mă facă să joc așa cum cântă el.“

“Sclipirea periculoasă din ochii lui, care nu apare prea des, e din nou acolo. Faptul că înainte nu aveam motive serioase să ne certăm și că totul era mult mai simplu între noi, scoate la iveală o față pe care nu o recunosc și pe care nu o plac. O cealaltă față a lui Aaron Manson.”  

“E ridicol, dat fiind faptul că ne-am înțeles să ne ținem relația de prietenie pe linia de plutire. Asta ca să nu o punem în pericol. Dacă o posibilă relație între noi s-ar termina prost, ne-am pierde unul pe celălalt. Am pierde sensul anilor care au trecut, am pierde amintiri frumoase. Nu cred că sunt capabilă să risc.”  

Să mă sacrific? Să accept iubirea lui, cu riscul să-l rănesc și mai tare? Să încerc doar de dragul lui să ofer o șansă care s-ar putea să se termine prost? Nu cred că pot să fac asta. Mă simt cu mâinile legate, neavând o alternativă care ne asigură amândurora fericirea.

NOTA 10

 

Cartea Cealaltă față a lui Aaron Manson de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman poate fi comandată de pe Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

,,Tu chiar nu înțelegi? urlă atât de tare încât tresar. Ești doar o distracție! Ești doar femeia cu care mă culc ocazional, atâta tot!”

  O pereche criminală, de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

Editura: Librex Publishing

Data apariţiei: 2017

Număr pagini: 407

  Eliberaţi din închisoare, cei cinci tineri aflaţi sub aripa lui Simon, ascunşi într-o casă din inima pădurii care înconjoară oraşul Grand Forks, sunt obligaţi să facă lucruri pe care nu le credeau posibile. Cinci oameni diferiţi, dar cu trecut asemănător, urmează regulile stricte ale şefului lor fără chip, intrând în jocul lui şi eliminând nume mari de pe lista sa neagră şi aparent interminabilă.

  Pe lângă faptul că nu-şi găseşte locul nici după doi ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş cu colegii ei, Carolina este nevoită să ducă un al doilea război – de data aceasta personal – cu cel mai bun asasin din casa lui Simon. Jace se dovedeşte a fi pus pe ceartă mereu, un bărbat cu adevărat letal, făcându-i englezoaicei viaţa un infern, inducând-o în eroare de cele mai multe ori şi dându-i speranţe deşarte în ceea ce priveşte sentimentele acestuia pentru ea.

  Iubirea şi ura se îmbină într-un volum exploziv; cei cinci trec prin situaţii limită care îi apropie şi îi face o echipă specială, însă asta nu alungă nici pe departe teama de un viitor necunoscut.

   Oare ce se va întâmpla cu ei după ce lista neagră a lui Simon se sfârşeşte?

    După ce am citit mai multe romane de acțiune, care mi-au consumat toată energia, am simțit nevoia să trec la ceva ușor, relaxant și amuzant, așa că am ales să citesc “O pereche criminală”. Cunoșteam maniera de scriere a celor două autoare, le știam înclinația spre umor, așa că am fost convinsă că voi asista la o comedie romantică delicioasă, chiar dacă descrierea scotea în evidență faptul că subiectul va fi puțin cam spinos. Și nu m-am înșelat, cu  toate că povestea nu a fost chiar atât de amuzantă, pentru că au fost și scene care m-au întristat.

    Am trecut adesea de la cald la rece și invers. Am râs mult din cauza discuțiilor spumoase dintre personaje, dar m-am și enervat atunci când o vedeam pe Carol rănită de vorbele sau faptele lui Jace. Mă deranja comportarea lui de bădăran și îl învinuiam pentru modul în care se purta cu ea. Nu înțelegeam de ce îi făcea atât de multă plăcere să o pună în situații jenante, de ce îi dădea semnale contrare, acum o săruta și îi făcea niște declarații de dragoste, ba chiar era gelos dacă atrăgea atenția altui bărbat, ca mai apoi să fie rece, dur și furios, spunându-i că nu-i pasă de ea, că era doar o distracție.  

Acțiunile lui mă derutează și înțeleg că e o altă metodă de manipulare. Îi place să joace dur și, dacă m-aș lăsa vreo clipă, m-ar călca în picioare. Nici nu există îndoială că ar face-o. Lui Jace îi place să se joace cu oamenii cum un copil se joacă cu mașinuțele. Pune multă dedicare în asta, altfel nu ar fi mâna dreaptă a lui Simon. Și mâna stângă.”

   Și pe mine mă derutau toate aceste schimbări de stare și nu puteam înțelege ce anume îl făcea să se comporte ca un nemernic. Știam că pentru el femeile nu însemnau nimic, dar se vedea cu ochiul liber că fata asta nu-i era indiferentă. Mă întrebam cum putea să flirteze sau să se sărute cu alte femei de față cu Carol, când în urmă cu câteva momente fusese atât de drăgăstos cu ea. Cât despre Carol, mereu își spunea că nu se va mai lăsa înjosită și numai asta nu făcea. Era suficient să îl vadă, că se topea mai ceva ca o înghețată expusă la soare. Și nici măcar nu ținea supărare pe el. Trebuie să recunosc că m-a necăjit atât comportarea lui Jace, cât și naivitatea lui Carol. În plus, cu toate că am savurat din plin ironiile lor (chiar am apreciat că tânăra îi răspundea cu aceeași monedă), m-au enervat glumele proaste pe care le face Jace. Lui i se pare amuzant să o ia peste picior tot timpul, să o jignească etc.

    Și totuși, mi-a plăcut de Jace… când era beat. Atunci devenea pur și simplu adorabil. Scenele petrecute la magazin – ciocolata expirată, spargerea ouălelor ca să elibereze puii, baxul de scutece, adoptarea cățelului – m-au făcut să râd cu lacrimi.

“Vânzătoarea vine nervoasă la mine, strângându-și pumnii pe lângă corp.

-Domnișoară, te rog frumos să-l scoți pe imbecilul ăsta beat din magazinul meu!

-Lăsați-l în pace, doamnă. E inofensiv.

-Inofensiv? aproape țipă la mine. Scoate toate ouăle din cofraje și le sparge! Cică, vrea să elibereze puii din Închisoarea Puilor, ca să poată zbura în țările calde !”

O iau înainte și aștept că vânzătoarea să scaneze toate porcăriile pe care Mark le-a adunat  de pe rafturi. Aceasta privește în stânga ei și pufnește. Jace trage după el un bax de scutece pentru copii, târându-l pe podea, în timp ce ține doar de un capăt al ambalajului.

-Iubito, ne ajung? mă întreabă. Sau mai iau?

-De ce crezi că nu îți ajung? îl iau peste picior. Eu zic că ești destul de mare să renunți la pamperși și să te înveți la oliță. “

   Cred că celor două autoare le face plăcere să-și chinuie atât personajele, cât și cititorii. Vă spun sincer că au fost momente când am simțit că sunt trecută prin furcile iadului din cauza lor. De fiecare dată când credeam că lucrurile vor intra pe făgaş normal, se întâmpla ceva și inima mea făcea câteva tumbe. Mult mai târziu am început să înțeleg anumite lucruri, dar eram totuși departe de adevăr. Destăinuirile de la final m-am lăsat mască!  

    Povestea este scrisă din perspectiva lui Carol, o tânără de douăzeci și unu de ani care face parte dintr-un grup de cinci asasini plătiți (mai bine spus ceilalți patru sunt asasini plătiți, pentru că protagonista noastră este total pe lângă), ascunși într-o casă din inima pădurii care înconjoară orașul Grand Forks (Dakota de Nord) și obligați să ucidă în numele enigmaticului Simon.

   Carolina are la activ o singură crimă și aceea înfăptuită din greșeală. În urmă cu trei ani, mama ei s-a recăsătorit cu un bețiv care le bătea, făcea scandal în fiecare zi și le dădea afară din casă când voia. După ce fata a făcut 18 ani, tatăl vitreg a început să se comporte altfel, îi făcea tot felul de apropouri sexuale, căuta să o atingă mai mereu, propunându-i să facă sex cu ea. A reușit să-l evite un an, apoi într-o seară, bărbatul a încercat să o violeze. Carol s-a apărat și i-a dat cu sticla în cap, omorându-l. A fost judecată, acuzată – deși a fost legitimă apărare – trimisă în închisoare pentru femei și scoasă în cele din urmă de Simon după trei luni. De atunci, împarte aceeași casă cu niște străini pe care nu a ajuns să-i cunoască, indiferent de timpul petrecut împreună.

    Nimeni nu știe cine este Simon. Nu-și arată niciodată chipul în videoconferințele pe care le inițiază cu ei. Mereu apare un trup îmbrăcat la costum și cu fața în umbră, dar  se știe sigur că e bărbat, chiar dacă își distorsionează vocea cu un program special. Totul a început de la jocul “Simon spune” – de aici și pseudonimul pe care îl folosește. Cei cinci tineri sunt un fel de “Îngerii lui Charlie” sau mai bine zis “Îngerii lui Simon”- care execută fiecare misiune pe care le-o dă.

    Simon i-a recrutat pe rând, din cele mai dubioase locuri: Carolina este din Northampton, Anglia; Mark (22 de ani) e un bărbat de culoare și vine din Detroit; Lara(25 de ani), o roșcată frumoasă față de care Carolina simte o oarecare invidie, vine din Mexic; Artur (28 de ani), iubitul Larei, e din Tennesse. Jace (26 de ani) e din Bronx și a fost primul salvat de închisoare de către Simon. E un nemernic notoriu care se crede bărbatul fatal. E singura persoană din casă pe care Carolina nu o înghite și este nevoită să-i suporte toate glumele piperate și apropourile sexuale.  

Mă sărută e prea puțin spus, simulează sexul atât de bine, încât mă topesc ca o ciocolată uitată în soare. Mereu face asta! Poate nu mă poate păcăli cu ofertele lui deocheate, dar cu siguranță mă prostește cu un sărut. Mă sărută atât de bine, că i-aș face un tort cu ciocolată, deși habar nu am să-l fac.”

   La următoarea videoconferință, Simon le face o surpriză. O schimbare în program. De acum încolo, Carol va fi colegă de muncă cu Jace, iar asta înseamnă că nu au voie să se atace între ei, altfel ar fi dați afară din casă și pot înfunda pușcăria. Așa că se anunță vremuri grele pentru ei, având în vedere că se urăsc și ar fi în stare să-și ia gâturile reciproc.  

   Nouă misiune va avea loc în Barcelona. Ei se vor da drept un cuplu de  tineri însurăței – Marco  Gonzales și soția lui, Nora (chiar numele real al Carolinei), iar ținta lor e să-l anihileze pe senatorul Federico Casas.  

    Pe lângă faptul că tânăra nu se bucură deloc de alegerea lui Simon, Jace se mai și poartă ca un dobitoc ca să îngreuneze și așa misiunea destul de tensionată. În avion ajung să se ia la ceartă, Jace se comportă ca un bărbat gelos când vede că un străin se holbează la picioarele lui Carol. Apoi tensiunea sexuală dintre ei devine tot mai mare după un anumit episod petrecut în toaleta avionului.

Se ceartă cu mine de fiecare dată, din orice, face sex cu mine și mă sărută când vrea, dar totuși susține că nu mă place. Mai exact, că nu mă suportă.”

Trebuie să încetez să-mi mai iau zborul de fiecare dată când dobitocul mă atinge, că de fiecare dată mă pierd de parcă sunt o adolescentă la prima iubire.

    Nu am să vă spun nimic, nici despre misiunea asta, nici despre celelalte, însă vă garantez că-i veți vedea în diferite ipostaze, de la tineri stilați ce vizitează un muzeu și participă la o licitație, până la… peștele și a lui prostituată. V-am trezit curiozitatea?

    Lucrurile încep să se complice din momentul în care Carol rămâne însărcinată. Pe cât de speriată e ea, pe atât de încântat este el. Chiar nu se aștepta ca Jace să accepte așa simplu ideea că va fi tată. Și e puțin cam speriată și de noua lui comportare.

Ăsta clar nu e Jace pe care îl știu de doi ani. Jace pe care îl cunosc e nesimțit, e barbar, e un măgar și jumătate. E genul care continuă să mă poreclească în cele mai ciudate moduri, care mă jignește și mă face să crăp de rușine, în niciun caz bărbatul care mă ține de mână și care vorbește despre copii.

    Însă miracolul nu durează mult pentru că Jace îi spune în față că nu-l interesează persoana ei, ci doar copilul pe care-l vor avea.  

    Situația devine și mai absurdă atunci când ea, însărcinată cu copilul lui, privește cum flirtează și se sărută cu altă femeie.  

Ochii mi se inundă de lacrimi când buzele lor fac contact chiar în fața mea. Jace închide ochii, savurând momentul, în timp ce chelnărița își exercită experiența în săruturi pe el.

 “-Nu înțelegi, Carol! scrâșnește el din dinți. Nu ești iubita mea și nu ai niciun drept să-mi faci o criză de gelozie acum. Noi doi doar ne distrăm.

    Însă ceva s-a petrecut cu Jace pentru că ajunge să-i ceară lui Carol să avorteze copil. De ce? Și-l dorea cu atâta ardoare!

“- Tu chiar nu înțelegi? urlă atât de tare încât tresar. Ești doar o distracție! Ești doar femeia cu care mă culc ocazional, atâta tot!”  

“- Atunci sper că te-ai distrat, reușesc să spun cu glas plângăreț.

– Nu chiar. Nu ești bună de nimic și ai mai rămas și însărcinată. Ce fel de femeie ești tu? Trebuia să te protejezi. Dar să știi și tu, nu mă interesează de copilul ăsta. N-ai decât să te speli pe cap cu el.”

“- Te sărut când vreau, ți-o trag când vreau, iar tu nu ai dreptul să obiectezi în privința asta. Dacă nu te-ai prins până acum, ai fost adusă aici ca să mă distrezi pe mine.”  

    Ce alegere va face Carolina? Dacă e însărcinată, nu va putea continua cu misiunile, iar Simon o va da afară și va ajunge la închisoare. Sau va pune să fie omorâtă. Merită să se înhame la ceva care nu are niciun viitor? Cine e Simon? De ce e Jace atât de schimbător? Care-i sunt adevăratele sentimente?

“Iar m-am lăsat dusă de val și nu e un lucru bun pentru demnitatea mea. Mi-a călcat-o de sute de ori în picioare cu replicile și acțiunile lui, dar nu îl pot condamna, e și vina mea. Eu l-am lăsat să facă ce vrea cu mine și acum s-a ajuns la asta. Mai bine aș înceta să-mi caut scuze pentru comportamentul meu nesăbuit și să accept situația. Sentimentele pentru el mă fac să fiu naivă ca un copil prostit de un pedofil, dupe ce îi flutură pe sub nas o acadea.”

NOTA 9.7

Cartea O pereche criminală de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

by -
20

„Ești, cum s-ar spune, un suflet martir, o sfântă care se sacrifică pe ea ca celorlalți să le fie bine.”

Coroana de spini, de Lina Moacă-recenzie

Editura: Librex Publishing

Număr de pagini: 313

   Curiozitatea și intriganta copertă m-au împins să citesc „Coroana de spini și stele” de Lina Moacă. Este un roman pe care l-am parcurs pe nerăsuflate, ce m-a purtat de la agonie la extaz, de la speranță la deznădejde totală și m-a făcut să văd prin ochii Medeei, să-i simt fericirea, dar și durerea, dragostea și dezamăgirea. Am ajuns să mă simt parte din ea, iar pe ea o parte din sufletul meu și astfel de sentimente le trăiesc rar față de o carte și protagonistul acesteia.

   Admit că am privit cu scepticism personajul principal până să-mi încep lectura deoarece l-am judecat prin prisma activității pe care o avea, modellingul. M-am gândit că este vorba despre o puștoaică fițoasă, superficială, care își expune trupul prin diverse reviste, care ia parte la petreceri exclusiviste, bea și se agață de câte un tip cu bani. Totuși, preconcepțiile mele au fost puternic contrazise, iar Medeea a ajuns să-și câștige un loc special în sufletul meu deoarece am reușit să mă regăsesc în felul ei de a fi și în perspectiva idealistă în care vedea lumea. În final o întrebare m-a iscodit mult timp după terminarea lecturii: ce aș fi făcut eu dacă m-aș fi găsit în situația în care mintea și sufletul mi-ar fi dat sfaturi contradictorii?

   Romanul spune povestea Medeei Pop, o tânără de 22 de ani de o frumusețe răpitoare, care își face stagiatura la o firmă de avocatură, iar în timpul liber își hrănește marea pasiune, dansul, dând lecții unor copii ai străzii într-un centru înființat chiar de ea. Un contract de o lună cu o agenție de modelling din New York o poartă spre aventura vieții ei, cu speranța în suflet că la finalul experienței va avea destui bani să-și întrețină centrul de dans. Ajunsă în marele oraș, cu inima tresăltându-i de entuziasm, încredere și visuri, se instalează în apartamentul prietenului ei foarte bun, Ștefan. Însă nenorocul face să o cunoască pe Kristen Bloom, care are să-i schimbe destinul. Tânăra se recomandă o amică a lui Ștefan, model la rândul ei, care a profitat din plin de viața extravagantă, înțesată cu petreceri, bărbați, droguri și alcool, reușind să-și distrugă cariera chiar când era aproape de apogeu. Actualmente, încearcă din răsputeri să câștige custodia fetiței sale, însă are neapărat nevoie de bani. Când iubitul ei o desfigurează în bătaie și riscă să piardă șansa de a acumula ultimii bani necesari pentru plata onorariului avocatului, îi imploră ajutor Medeei. Inițial sceptică, aceasta nu reușește să reziste rugăminților și decide să o ajute, urmând să meargă în locul ei la o întâlnire misterioasă.

   Primind asigurări de la Kristen că doar trebuie să ia parte la întâlnire și că nu va fi aleasă, Medeea se duce, însă în sufletul ei sădește un presentiment rău. Ajunsă la locație, totul este învăluit în mister, într-un cadru formal, ea însăși purtând, asemenea celorlalte participante, o rochie neagră, lungă și o mască menită să-i acopere chipul. Instinctul Medeei și presentimentele negative cărora nu le-a dat curs se dovedesc a fi adevărate deoarece bărbatul misterios o alege tocmai pe ea și, în ciuda opoziției, a protestelor și a urletelor ei, o abuzează sexual și apoi o abandonează. Când se trezește a doua zi, Medeea nu mai este la fel. Se simte pierdută, murdară și batjocorită, iar în ciuda faptului că servitorul o informează că stăpânul a descoperit înșelăciunea și îi va oferi o compensație, pe ea acest lucru nu o încălzește cu nimic. Banii nu îi pot răscumpăra demnitatea. Zilele trec, dar Medeea este măcinată de agonie, nimic nu o poate curăța de „murdăria” abuzurilor pe care a fost nevoită să le trăiască. Singura soluție ce se conturează în mintea ei este să lase New York-ul în urmă și să se întoarcă la București. În ciuda insistențelor celor de la agenție, reușește să înceteze contractul și să părăsească locul care i-a adus nefericire.

„Inspir adânc. Strălucirea de cele mai multe ori e mincinoasă. Având sau primind totul în viață, tot ne lovim de culmea unică a propriului eu. Mi-e limpede că banii nu sunt o garanție a fericirii. Durerea înghite totul și pe toți.”

   Întoarsă acasă lucrurile par să se liniștească, iar Medeea începe să-și vindece sufletul de rănile din New York. Dar trecutul nu poate fi uitat, pentru că întotdeauna vine să ne muște de ceafă. În cazul ei rănile prind viață când află că va avea un copil. Totuși, oricât de multe amintiri neplăcute îi poate genera acest mic suflet, Medeea decide să păstreze sarcina. Între timp se implică în activitățile unei fundații umanitare, Hope Trust, într-un proiect caritabil numit „Alimenta”. În urma rezultatelor, ea și prietenii ei, Sonia și Doru, sunt invitați la un eveniment la Cannes. Aici descoperă că sunt singurii care nu au o proveniență nobilă, fapt ce îi intrigă atât pe ei cât și pe ceilalți invitați, iar mai apoi fac cunoștință cu fondatorul organizației, lordul și bancherul Daniel Atlasus Gabriel Roth. Pe toată durata șederii și în timpul activităților, Medeea beneficiază de anumite intervenții ale tânărului lord, fără să cunoască însă motivele acestei atitudini diferite pe care o primește. După ce se întoarce în București, lordul pătrunde cu forța în viața protagonistei, încercând să se impună în fața ei și să o tulbure cu prezența sa impozantă. În ciuda aerului său superior, a răcelii, egoismului și durității cu care o tratează, Medeea se simte vrăjită de Daniel și nu își dă seama cum nu se poate controla în fața sa. Care este adevăratul motiv ce-l mânează pe bancher să tulbure viața unei simple tinere din București? De ce nu poate Medeea să-și asculte glasul rațiunii și să-și țină în frâu simțirile în fața lui Daniel? La aceste întrebări veți găsi singuri răspunsurile printre filele poveștii semnate de Lina Moacă.

   Există două aspecte care m-au atras la „Coroana de spini și stele”. În primul rând, cartea este scrisă într-un ritm alert, ce nu-ți permite să o lași din mână din dorința de a descoperi ce se întâmplă mai departe, iar perspectiva subiectivă deschide o fereastră chiar către sufletul protagonistei, fapt ce sporește implicarea emoțională a cititorului. În al doilea rând, este de-a dreptul intrigant antagonismul dintre cei doi protagoniști, Medeea și Daniel, care nu-i oprește deloc din a simți o atracție electrizantă unul față de celălalt. Tânăra este un suflet de o bunătate de necrezut, naivă plină de speranță, care vrea să-i ajute pe cei din jur. Ea, până să fie pusă față în față cu durerea, vede doar partea frumoasă a lumii și chiar și după ce îl cunoaște pe imperturbabilul Daniel, încearcă să pătrundă dincolo de masca durității afișată de el și să-i descopere latura sensibilă, miloasă.

„Ești, cum s-ar spune, un suflet martir, o sfântă care se sacrifică pe ea ca celorlalți să le fie bine.”

„Natura are legile ei impecabile. Unui om care se naște slab nu-i vei putea da tu putere. Nu, el doar se va hrăni din puterea ta ca un parazit și pentru că tu accepți foamea lui spurcată, ca orice organism parazit va produce carențe în organismul tău, te va îmbolnăvi și nu se va opri, dacă tu nu-l oprești, până nu te va ucide. Compasiunea asta blestemată cu care tu te-ai născut îți poate fi fatală, Medeea! Toți cei care suferă de ea sfârșesc abuzați.”

   În opoziției cu Medeea îl avem pe Daniel Atlasus Gabriel Roth, bancherul egoist, care crede că lumea în care trăiește este una crudă, iar într-o astfel de lume doar cel mai puternic va ieși învingător. Pentru el puterea și banii pot conduce totul, iar cel ce le deține poate controla chiar și viața altor oameni. Prin ochii lui, Medeea este o copilă pe care compasiunea și sufletul bun nu o pot purta decât către distrugere. Pot spune că imaginea lui m-a dus cu gândul către Christian Grey, însă pentru protagonista noastră Daniel este asemenea Luceafărului, o entitate impozantă, rece și aproape de neatins, care crede că prin a sa superioritate poate construi lumea după bunul lui plac.

   Așadar, ca o concluzie, „Coroana de spini și stele” de Lina Moacă este mai mult decât o carte, este o călătorie ce ne poartă pașii printr-o poveste a speranțelor și a deziluziilor, a unei iubiri aparent condamnate la pieire și a unui suflet ce trebuie să-și lipească cioburile pentru a putea merge mai departe. Aștept cu nerăbdare continuarea romanului mai ales pentru că finalul m-a dat complet peste cap.

P.S. Vă mai las încă două citate care mi-au atras atenția.

„Ți-am povestit de insomnia mea? E una a umbrelor, a pereților care respiră singurătatea și nu pot adormi întunericul. Aș vrea să curg, să pot să mă descompun complet până dincolo de margini, de oricare vis absurd sau absolut.”

„Fiecare își găsește fericirea în sfera lui mai mare sau mai mică. Mărimea sferei nu e direct proporțională cu mărimea fericirii, dimpotrivă…Tot ce contează este să nu aibe găuri negre, să fie plină cu suflete care s-o însuflețească, inimi.”

Cartea Coroana de spini, de Lina Moacă poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

 

%d bloggers like this: