Autori romani

“Un vampir este capabil să simtă uneori mult mai mult decât un om. Poate simţi iubirea, durerea, singurătatea şi disperarea mult mai puternic decât un muritor. Iar inima mea bate pentru simplul motiv că o parte din mine a rămas umană.”

    Refugiul, de Raluca Butnariu-volumul 1 al trilogiei Tărâmul Tăcerii-recenzie

Editura: Librex Publishing

Data apariției: Noiembrie 2017

Număr pagini: 271

Gen: fantasy, romance

Trilogia Tărâmul Tăcerii: 1. Refugiul, 2. Născuți sub zodia tăcerii, 3. Dulcele sărut al morții

  • Sicilia. Un drum îngust de munte, o noapte înecată într-o ploaie torențială. Trei vampiri plecați să vâneze.
  • Alecsandra Drummond asistă neputincioasă la moartea logodnicului ei, apoi încearcă disperată să-și salveze propria viață. Cu trupul zdrobit în urma impactului mașinii cu pereții stâncoși ai muntelui, secătuită de sânge, pradă unor dureri agonizante produse de veninul creaturii care o atacase, tânăra femeie este conștientă că moare și că nu există nimeni care s-o ajute…
  • Și totuși soarta tinerei femei este schimbată fulgerător, printr-un capriciu al naturii.
  • Transformată într-un hibrid, nici om dar nici vampir, Alecsandra este cooptată de către membrii unei grupări secrete, numită Refugiul, unde învață să se adapteze noii sale vieți.
  • Scopul ocupanților Refugiului este să păstreze secretă existența vampirilor în perimetrul orașului Chicago, anihilându-i pe cei care încălcau granițele. Scopul Alecsandrei este să-i găsească pe cei trei vampiri care i-au ucis logodnicul.
  • O serie de crime încrucișează drumul Alecsandrei cu cel al agentului special FBI, Maxwell Jacobi, care este direct implicat în investigarea acestora, iar între ei se naște subit o atracție puternică.
  • Mirosul acestui bărbat încăpățânat și carismatic este irezistibil de seducător pentru prădătorul din Alecsandra. Dincolo de magnetismul sexual, este nevoită să se lupte cu setea intensă pe care acest bărbat i-o stârnește. Este conștientă că apropierea dintre ei pune în pericol viața agentului FBI și este ferm decisă să-l țină departe de ea.
  • Max se îndrăgostește instantaneu de frumoasa și misterioasa Alecsandra Greydon. Cine este în realitate această femeie și ce secrete ascunde ea?
  • O serie de personaje fascinante, situații periculoase, dialoguri spumoase și o acțiune derulată într-un ritm alert, care te va ține în suspans până la ultima filă, este ceea ce vă promite primul volum din Trilogia Tăcerii.

   Atunci când am scris recenzia la Crepuscul”, vă mărturiseam că am cumpărat toate cărțile historical romance ale autoarei Raluca Burnariu, la îndemnul unor prietene, cu gândul să le citesc cândva, dar nu mi-am dus până la capăt “destăinuirea”: i-am achiziționat cărțile cu un imens zâmbet pe chip, dar cu o oarecare doză de scepticism în suflet. Adevărul e că mă transform într-un veritabil Toma Necredinciosul atunci când vine vorba de  autori apreciați de toată lumea sau scrieri lăudate de toți cititorii, motiv pentru care încep lectura parcă montată să găsesc defecte sau puncte slabe, dar purtând în suflet speranța că la final de lectură să ajung și eu un fan al respectivului autor. Spre marea mea bucurie, exact acest din urmă lucru mi s-a întâmplat în cazul de față. Dacă prin intermediul romanului “Crepuscul”- cartea cu care am pășit pentru prima oară în universul magic al autoarei – am descoperit talentul cu care își farmecă fanii, cu “Refugiu” mi-a dat practic lovitura de grație. Abia acum am realizat de ce este atât de prețuită de cititoarele romantice. Abia acum mi-am dat seama ce nestemată are literatura română contemporană.

  Având în vedere că “Refugiul” se încadrează în genul fantasy-ului contemporan cu personaje  suprarealiste, probabil că o parte dintre cei care nu prea îndrăgesc acest gen și-au spus: “ O poveste cu vampiri? Ne-a săturat să auzim de  poveștile astea în care coltoșii sunt însetați de  sânge sau sex. Da, știm și noi de saga Amurg, Jurnalele vampirilor, Academia vampirilor…“  Total eronat!  

  Din punctul meu de vedere, “Refugiul” este un thriller romance cu vampiri atipici. Raluca Butnariu a reușit de această dată să combine într-un mod armonios elemente de aventură, intrigă polițistă, mister, suspans, fantasy și dragoste, ceva ce nu am mai găsit decât la autoare precum J.D. Ward, Kelley Armstrong, Jeaniene Frost, Laurell K. Hamilton sau Tanya Huff.  Avem parte de numeroase întorsături de situație, urmăriri ca-n filme, răpiri, lupte teritoriale între vampiri, dar și lupte între vampiri și traficanții de droguri, situații limită care ne țin în suspans pană la final.  

  De asemenea, autoarea aduce un suflu nou și un original unghi de abordare al acestui mit. Vampirii ei, nu doar că au renunțat să se mai hrănească cu sânge uman, înlocuindu-l cu cel animal, ci au ajuns să își facă un renume din a-i proteja pe oameni de vampirii care nu vor să renunțe la acest “elixir”. Toți cei care care locuiesc la Refugiu, par la prima vedere o adunătură pestriță de vampiri, unul mai țicnit ca altul, dar în foarte scurt timp constați că sunt mai onești și mai corecți decât marea majoritate a oamenilor. Sunt carismatici, seducători și au un deosebit simț al umorului – un umor negru incorigibil care te îndemnă să-i îndrăgești din prima clipă. Discuțiile dintre ei sunt atât de spumoase, încât te trezești râzând în hohote chiar și în timpul desfășurării unor evenimente dramatice.

  • “Sofia îi zâmbi suav. Bărbatul nici nu apucă să-i vadă mişcarea. Arma îi zbură din mâini, izbindu-se cu un zgomot puternic de o grindă. Metalul mitralierei aproape se mulă pe conturul acesteia, fragmentându-se în bucăţi care zburară în toate direcţiile.
  • – Dispari, îi sugeră cu blândeţe Sofia, dezgolindu-şi caninii într-un rânjet dulce.

     Bărbatul deveni alb ca hârtia, ochii i se dădură peste cap şi căzu grămadă la pământ.

  • – Ce-or fi având ăştia de leşină de câte ori văd o pereche de colţi? mormăi Sofia retoric, păşind peste trupul inconştient.
  • – Păi, mă gândesc că-şi dau seama şi ei că zâmbetul tău, stomatologic activ nu-i chiar atât de inofensiv precum pare, îi răspunse Mario tot printr-un mormăit, în timp ce astupa cu laba mare şi lată a mâinii sale faţa unui alt paznic înarmat, care apăruse din spaţiul dintre un tir şi remorca lui, făcându-i vânt înapoi. Se auzi un sunet înfundat şi apoi linişte. S-au măcar intuiesc faptul că dinţii ăia nu-s numai de decor, sfârşi el, amuzat.”

  În ceea ce privește latura romantică, am apreciat faptul că accentul nu se pune pe scenele de sex, ci pe nobilul simțământ al dragostei, pe profunzimea și statornicia sentimentelor  pe care le au ocupanții Refugiului (cuplurile de vampirii: Guido și Sena; Mario și Sofia; Vivien și Cyril; Mal și Henna, Eleni și Kay, la care se adaugă superbul Marcus), dar și pe întreg tumultul de sentimente pe care Alecsandra îl are față de cei doi bărbați care o iubesc: vampirul Marcus și agentul FBI, Maxwell Jacobi. Cu toate că se simte atrasă sexual de capriciosul, fermecătorul, grațiosul, dar și mortalul Marcus, inima ei bate pentru Max. El a trezit de la bun început ceva în inimă ei amorțită. Nu știe dacă e vorba de dragoste, dar în mod sigur acel ceva o sperie. Golul pe care Leo l-a lăsat în inimă ei este parțial umplut de prezența lui Max, însă e conștientă că nu pot fi împreună pentru că l-ar pune tot timpul într-un mare pericol.

  Legat de acest aspect, trebuie să recunosc că preferatul meu este vampirul Marcus. Acest personaj m-a fascinat din prima clipă, poate și pentru că fizionomia și felul lui de a fi, instabil, imprevizibil, loial, dar și gelos, mi-a amintit de personajul meu preferat din întreaga literatură fantasy – Clayton Danvers (care nu-i vampir, ci vârcolac), unul dintre protagoniștii seriei urban fantasy “Femei din lumea de dincolo” de Kelley Armstrong. Sentimentele pe care le are de atâta timp față de Alecsandra, dar și decizia pe care a luat-o la final, m-a făcut să-l apreciez și mai mult.

 “Vampirul care se înamorase de ea era un specimen realmente superb, carismatic şi volatil, suspicios şi complet imprevizibil, lucruri care o atrăgeau spre el dar care o şi puneau în gardă, făcând-o să păstreze distanţa.

  Ceea ce o uimea şi o înspăimânta pe Alecsandra cel mai mult la el era profunzimea şi statornicia sentimentelor lui. În cei cinci ani de când îşi declarase în mod deschis afecţiunea pentru ea, niciodată nu-i fusese infidel. Era un mascul ca toţi masculii, cu necesităţi fizice normale. Vampirii, prin însăşi natura lor, erau nişte creaturi extrem de senzuale, care practicau sexul cu aceeaşi plăcere cu care vânau. Marcus renunţase de bunăvoie la acel aspect important al existenţei lui, preferând să aştepte clipa când ea avea să-şi încheie socotelile cu trecutul, lăsându-şi în urmă pentru totdeauna amintirile din cealaltă viaţă.”

  Alecsandra Drummond, singurul vampir hibrid din Refugiu, bântuită de traumele trecutului – moartea logodnicului ei, sfâșiată atât de dorința de răzbunare, cât și de nevoia de a trăi din nou în lumea umană, este un personaj complex, care se dezvăluie treptat. La prima vedere, ai impresia că e o fire încrâncenată, bătăioasă, atunci când vine vorba să se confrunte cu anumiți vampiri, dar de fapt e o ființă vulnerabilă, sensibilă și romantică.  

  “Un vampir este capabil să simtă uneori mult mai mult decât un om. Poate simţi iubirea, durerea, singurătatea şi disperarea mult mai puternic decât un muritor. Iar inima mea bate pentru simplul motiv că o parte din mine a rămas umană.”

   În prologul cărții am avut ocazia să o văd pe Alecsandra așa cum era înainte de tranformarea ei. Aici am aflat că se născuse într-o suburbie a Los Angeles-ului cu douăzeci și patru de ani în urmă, într-o familie de intelectuali, tatăl ei fiind profesor de istorie a artei, iar mama ei, graficiană. Avea doi frați mai mici și o soră care era chirurg plastician la cel mai mare centru de înfrumusețare din Detroit. Era logodită cu Leonardo Fabrini, un celebru pilot de Formula Unu și se simțea o femeie împlinită. Însă, în ziua în care trebuia să își viziteze pentru prima oară viitoarea soacră, viața ei a luat o turnură dramatică. A fost nevoită să asiste neputincioasă la omorârea logodnicului ei, de către trei creaturi ciudate (ulterior află că e vorba de vampirul Igor și două însoțitoare de-ale sale) și probabil ar fi avut și ea aceeași soartă dacă nu ar fi fost lovită de trăsnet chiar în momentul în care Igor o mușca. A fost adusă carbonizată într-un spital din Milano și transferată apoi, la cererea părinților, într-o clinică privată din Chicago, loc unde, spre stupefacția medicilor, își revine spectaculos într-un timp foarte scurt. Dar în lunile agonizante din spital, trupul ei a început să-și modifice structura și simțurile să i se ascută pană la paroxism.

  Transformată într-un hibrid, nici om dar nici vampir, Alecsandra este cooptată de către membrii unei grupări secrete, numită Refugiul. Urmatorii trei ani a fost nevoită să locuiască în acest loc, alături de unsprezece vampiri şi să înveţe să se descurce cu ceea ce devenise. Dar dacă scopul ocupanților Refugiului era cel de a păstra secretă existența vampirilor în perimetrul orașului Chicago, anihilându-i pe cei care vânau pe teritoriul lor, țelul Alecsandrei era să-i găsească pe cei trei vampiri care i-au ucis logodnicul.

“- Suntem familia ta, Lex, se aplecă Guido spre ea, luându-i cu blândeţe faţa în palmele sale şi privind-o adânc în ochi. Vrem cu toţii să te ajutăm să-l răzbuni pe Leo. Niciunul dintre noi nu poate suporta tristeţea nesfârşită din ochii tăi, chiar şi atunci când pari să râzi din tot sufletul. Nu vrem să te mai vedem nefericită. Dorim, la fel de mult ca şi tine, să-ţi găseşti liniştea. Eşti a noastră, te iubim enorm şi-ţi vom sta alături. Igor va trebui să ştie asta. Nu eşti singură… nu mai eşti singură, se corectă el. E destul de clar pentru tine?

   În anii care au urmat, Alecsandra s-a străduit din răsputeri să dea de urma creatorului ei, toată strădania fiindu-i zadarnică. Pană într-o zi când a descoperit că Igor începuse să facă afaceri cu niște traficanți de droguri, chiar în Chicago. Însă pista urmărită de ocupanții Refugiului îi duce pe aceștia drept în calea unui vampir care vâna oameni chiar pe teritoriul lor, și astfel ea ajunge în vizorul lui Maxwell Jacobi, agentul special FBI desemnat să ancheteze lanțul de crime din Downtown.

   În cei cincisprezece ani de carieră ca agent, Max nu s-a mai confruntat cu un caz atât de ciudat. Modul de operare era același în toate cele opt crime comise: perforarea carotidei stângi, vene secate de sânge. Legistul era de părere că individul folosește un soi de cange cu două vârfuri, pe care o înfige în gâtul victimelor. Partea interesantă era că nu-și dădea seama cum le recoltează tot sângele din „instalaţie”. Curiozitatea îl îndeamnă pe Max să mai dea o raită la locul ultimei crime, iar aici i se pare că vede “o femeie tulburător de frumoasă, îmbrăcată sexy, mirosind ca îngheţată la cornet”.

Fusese la doi metri în spatele ei şi păşise în gang cu o secundă în urma ei. Nu avusese unde să dispară de sub ochii lui, nu avusese când să dispară! Şi totuşi apariţia se volatilizase pur şi simplu, ca o fantomă! Un lucru bizar, inexplicabil şi ilogic, pe care mintea lui nu-l putuse accepta decât ca pe o disfuncţie temporară a simţurilor sale, cauzată de stres şi prea multe nopţi nedormite. Nu văzuse femeia, i se păruse că doar o vede. Fusese o viziune…

  O săptămână mai târziu, Max este invitat la o licitaţie de obiecte de artă, unde are surpriza să dea peste aceeaşi femeie pe care o văzuse părăsind aleea întunecată şi care dispăruse din faţa ochilor lui ca un fum. Şi dacă era una şi aceeaşi persoană, atunci cine era şi ce legătură avea ea cu cele trei cadavre de pe aleea aceea insalubră? Ce căutase ea oare în acea parte a oraşului, la acea oră târzie, în fundătura aceea sordidă?

 

“Această femeie fascinantă, misterioasă, seducătoare, incredibil de frumoasă şi de distantă era… ca un joc de puzzle în care piesele nu se potriveau. “

  Max este fascinat de vocea și chipul misterioasei femei și vrea cu orice preț să afle cine este și ce anume ascunde ea. La rândul ei, Alecsandra simte o subită atracție față de agent. În ultimii ani o curtaseră destui masculi, dar niciunul “nu-i fusese pe plac din cauza… mirosului. Acum întâlnise unul care-i plăcea, atrăgător şi inteligent, dar pe care nu-l putea accepta… tot din cauza mirosului! Mirosul lui Max Jacobi era prea… irezistibil şi ea pur şi simplu nu reuşea să facă abstracţie de el”. Este conștientă că apropierea dintre ei pune în pericol viața agentului FBI și este ferm decisă să-l țină departe de ea. Însă, cu cât încearcă să stea  la distanță, cu atât este Max mai decis să se apropie de ea, să-i afle toate secretele. Dar oare cum va reacționa la aflarea adevărului?

Lui Max i se tăie respiraţia şi un val de transpiraţie rece i se prelinse pe coloană când revelaţia il pocni drept între ochi. Poate că unghiul de abordare ales nu era cel potrivit. Raporta totul la capacitatea unui om. Dar dacă ea nu era… om?

  Va reuși Alecsandra să îl găsească pe Igor? Își va duce răzbunarea până la capăt? Cine se face vinovat de moartea atâtor oameni în Downtown? Pe care dintre cei doi bărbați va alege? Max sau Marcus? Citiți cartea și veți primi toate răspunsurile! Sper că acest refugiu în lumea celor nemuritori să vă ofere adevărate momente de delectare!

NOTA 10+

                       Mulțumesc Raluca Butnariu!

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

by -
14

Acesta este trupul meu, de Liviu Surugiu-recenzie

Editura: Tracus Arte

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 223

Gen: Proză

     Despre autor

   „Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în Jurnalul SF (1994). A publicat în Jurnalul SF, SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF,  Argos,  Nautilul, CPSF,  CPSFA- Nemira și Ficțiuni.

    Acesta este trupul meu este al șaselea roman, după Imman, Atavic, Iubire și moarte pentru totdeauna, Rămășițele viselor și Eral.

   Câștigătorul unor numeroase premii literare :

   Premiul JSF-Atlantykron 1994;  Premiul de Originalitate Atlanykron1994; Premiul SuperNova 1994; Premiul Sfera 1994; Premiul pentru Nuvelă la Festivalul Vladimir Colin 1995; Premiul Quasar 1995; Premiul Radu Gyr 1995; Premiul ARSFAN 1995 la Prozitonic Buzău; Premiul Gazetei SF 2013; Finalist HBO 2013 pentru scenariu de lung metraj; Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcom 2015; Locul 1 în Top 14 cărți SF 2015; Premiul III Helion 2015, Premiul Atlantykron 2016; Premiul pentru scenariu „România peste 100 de ani”, 2016; Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcon 2016; Premiul pentru cel mai bun volum de proza scurtă al anului, Romcon 2016.

   Acesta este trupul meu este un volum de proza scurta, compus din cinci povestiri: Acesta este trupul meu’; O chestiune de educație; Întâlnirea; Înaintea învierii, 144.

   Ultima mea experiență cu lumea SF mi-a lăsat un gust amar și am început acest volum cu oarecare emoție. Am fost plăcut surprinsă de stilul autorului, un soft SF, în care anumite întâmplări au loc în spațiu, dar povestea din spatele genului face toți banii. Autorul îmbină genurile SF, fantasy și chiar romantic aș spune într-un mod unic, cursiv și plăcut cititorului de orice gen folosind cuvinte simple.  

   Fiecare povestire este diferită, imaginația autorului surprinzând lucruri cotidiene, aparent banale, scoase din normalitate și transformate în povești uimitoare la care nici nu te-ai fi gândit.

  Tema pe care o abordează autorul este viața, moartea, existența, iar îmbinarea religiei cu momente fantastice sau SF este cireașa de tort în acest volum de proză scurtă. O imaginație bogată în care trupul, umbrele, golurile și singurătatea se transformă în povești incredibile. Iată că Liviu Surugiu nu are nevoie de OZN-uri sau extratereștrii pentru a construi un volum excelent.

   Fiind proză scurtă țin să menționez că fiecare poveste începe , continuă și se termină într-un mod natural, fără a avea nici măcar un moment abrupt, așa cum se întâmplă câteodată la proza scurtă. Acesta este un atu important pentru care admir talentul autorului plin de naturalețe.

   Prima povestire, cea care ne oferă și titlul cărții, Acesta este trupul meu ne prezintă o expediție cerească, formată doar din preoți pe astronava Ultima Euharistie. O călătorie de cinci ani cu provizii pentru două luni. Un hiper-somn  în containerele de stază pentru echipaj în drum spre spațiul din care trebuiau să aducă un sicriu  cu un trup imens. Surprinzător sfârșitul și tot odată impresionată puterea umană de supraviețuire pusă în valoare de autor în cuvinte puține.

   O chestiune de educație  este o poveste scurtă tare, care conține și ea anumite părți sau fețe religioase. O călătorie prin Gaura de  Vierme Interstelară  prin teleportare, un caz de anchetat. Doi gemeni, o crimă în care unul e victimă și celălalt criminalul. Un secret și legăturile dintre vechi și nou prin teleportare, o familie regală la ușile unei nave spațiale.

   Întâlnirea este una dintre cele mai interesante povești . Cea despre care vorbeam când am spus că există și un oarecare romantism în acest volum. O iubire nepământeană într-un ospiciu în care o boală a ucis majoritatea „locuitorilor”, iar printr-o minune un băiat și o fată trăiesc alternativ câte o lună. Poveste lui Andrei și a Genei, care s-au îndrăgostit unul de celălalt din fotografii. Ei comunică prin scrisori lăsate zilnic , pentru fiecare zi în așteptarea adormirii sau trezirii. Aparent o dragoste imposibilă pentru că ar trebui ca unul să moara ca celălalt să trăiască. O căsătorie între un băiat mort cu o fată vie în care unul spune da în fața unui preot, locuitor al ospiciului, iar celălalt va răspunde peste o lună.

   Înaintea învierii ne spune povestea unui bărbat călcat de autobuz, care ajunge la spital fără nici o zgârietură ucide două asistente doar pentru că au deschis jaluzelele. Pedepsit cu cea mai scurtă pedeapsă, trei luni până la moartea prin injectare letală. O poveste despre singurătate, umbre, întrebări.

    144 – cea mai impresionantă dintre toate, preferata mea, dar cea mai umană și crudă. O moașă este obligată să ajute la nașterea a doi bebeluși, unul dintr-o familie importantă, iar celălalt al unei slujitoare. Să nu se afle este condamnată la moarte așteptând într-o închisoare, un avocat se preface că vrea să o ajute și-i dezvăluie că singura ei scăpare e să rămână gravidă , de fapt doar ar fi amânat execuția 9 luni de zile. Bineînțeles uită să menționeze că din punct de vedere medical el nu poate avea copii. O idee îi vine când conducerea închisorii ucide un soldat și cu ajutorul unei seringi își injectează sămânța încă vie a bărbatului și rămâne gravidă. Ea este prizonierul 143, iar copilul ei este 144. Un deținut subnutrit, slab crescut în închisoare în bătaia de joc a comandantului închisorii. La 18 ani este trimis în ocnă, unde are norocul să ajungă sub aripa unui deținut bătrân care-l învață rusa, să scrie și multe alte lucruri despre viață. Se dezvoltă muncind și evadează încercând să descopere originile lui și intră într-o aventură spațială în mijlocul unui război și al unui experiment științific.

    Sper că nu am oferit prea multe informații. Trebuie să citiți acest volum să descoperiți singuri multitudinea detaliilor și complexitatea oferită de autor în proza scurtă.

   Recomand acest volum și având în vedere că autorul e și scenarist, ar fi frumos să vedem ecranizări ale scenariilor scrise de un autor contemporan. Liviu Surugiu este unul dintre motivele pentru care ar trebui să oferim o șansă autorilor contemporani și să citim românește .

    Citate

– Nu am trimis doar astronava complet automatizată pentru că această misiune înseamnă precizie , dar și inimă. Inteligență și, în același timp, credință.”

„7 August

Gena

Azi am citit într-un colț de ziar aruncat pe biroul doctorului, că astronomii au descoperit o gaură neagră în spațiul cosmic. Se crede că ar fi vorba de o stea moartă care s-a prăbușit în sine însăși și a căpătat, astfel, într-un volum foarte mic o gravitație atât de mare încât nici lumina nu o mai poate părăsi.

M-am gândit atunci la dragoste. Iubirea e cea mai a naibii Gaură Neagră, e ca steaua aceea din spațiu: vrea totul și nu dă nimic în schimb.”

 Cartea Acesta este trupul meu, de Liviu Surugiu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

" Un nonsens, omenirea este lacomă și uitucă, de îndată ce-i dai ceva, vrea mai mult. Fiecare dintre voi vrea să fie fericit pentru altceva."

Prea mulți zei pentru un deșert, de Doina Roman-recenzie

Editura: Paralela 45

Anul publicării: 2017

Nr. Pagini: 264

Gen: SF

   Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?

„Doina Roman este un exemplu clar de autor român care reuşeşte să spargă graniţele dintre literaturi. După ce trilogia ei Pragul e pe cale să fie tradusă în Australia, Noua Zeelandă şi Cuba, Doina Roman vine cu un roman nou, de neratat pentru fanii Science-Fiction şi Fantasy. Inteligent, bine ritmat, deloc previzibil, scris într-un stil care deja poate fi identificat cu numele autoarei, Prea mulţi zei pentru un deşert este o carte care, sunt convins, va influenţa istoria SF&F românească.”- Cosmin Perţa

,,Singura speranţă a omenirii aflate la un pas de extincţie rămâne apariţia profetizată a unui conducător, un Mesia, un zeu născut prin mijloace neconvenţionale din două rase diferite, moştenind secretele unei civilizaţii străvechi, a cărei tehnologie este atât de înaintată încât în ochii profanilor seamănă cu magia.”– Rodica Bretin

                           “Prea mulți zei pentru un deșert” face lumină în dorințele omenirii.

   S-a întâmplat de multe ori să fiu surprinsă plăcut de autorii români ce scriu romane fantasy sau science fiction, probabil pentru că niciodată nu încep să citesc o carte de-a lor având prea mari așteptări. Maniera de scriere, conținutul, originalitatea, gradul de imaginație – toate aceste lucruri m-au făcut să-mi dau seama că o parte dintre ei reușesc să se ridice la nivelul scriitorilor din străinătate, ba chiar să-i depășească prin realizările lor. Iar scriitoarea Doina Roman este un astfel de exemplu. Ea nu doar că are o imaginație debordantă și talent de a crea lumi fascinante, ci reușește să transmită emoție, să transmită un anumit mesaj (de fapt, citindu-i cărțile, înseamnă să-i pătrunzi mesajul în miezul său și să-i extragi esența), să te pună în pielea personajelor, determinându-te să analizezi modul lor de gândire. Și, nu în ultimul rând, te face să îndrăgești SF-ul. Tu, cel care până atunci ai ocolit acest gen literar.

   Cine mă cunoaște, știe că îmi place să-mi depășesc zona de confort și să accept tot felul de provocări. Însă, spre marele meu necaz, mult timp nu am reușit să intru și pe acest teritoriu mai greu accesibil mie – SF-ul. De fiecare dată când deschideam un roman science fiction, aveam impresia că autorul vorbea într-o limbă străină. Între timp lucrurile s-au schimbat și am ajuns să citesc SF-uri (mai ușurele ce e drept). Iar cea care a reușit să mă facă să îndrăgesc acest gen este nimeni alta decât Doina Roman și a sa trilogie, Pragul. Novice cum eram pe atunci (de parcă acum aș fi mai “evoluată”), am confundat SF-ul cu fantasy-ul, am început lectura fără să am idei preconcepute, iar când am reușit să înțeleg cu ce am de-a face, era deja prea târziu. Pisică și Slăninuță, amuzantele personaje din carte, îmi cuceriseră sufletul. Firește că după un asemenea festin literar mi-am dorit să citesc și altceva scris de ea. Abia la “Gaudeamus”dorința mi s-a împlinit și am intrat în posesia romanului “Prea mulți zei pentru un deșert”. 

   Oamenii au privit întotdeauna o invazie extraterestră ca pe un Război al Lumilor, o înfruntare între tehnologii compatibile. Dar dacă în loc de nave cosmice, invadatorii vin din spaţiu altfel? Poate dragostea sa îmblânzească zeii unei alte specii?

   Spre marea mea bucurie, dar și spre marea mea uluială, “Prea mulți zei pentru un deșert” mi-a plăcut mai mult decât trilogia Pragul. Povestea a fost scrisă într-o asemenea manieră încât să o înțeleg cât mai bine, iar intriga și suspansul m-au ținut într-o permanentă stare de tensiune până la final (totul are un caracter imprevizibil, motiv pentru care nu știam ce se va întâmpla în următorul moment și cine va ieși învingător). Trebuie să recunosc că la început mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri de rase, specii și animale extraterestre – certesieni, glotani, lerani (rasă artificială obținută din încrucișarea om-glotan), cremoli, lesadre (iepuroide comestibile), mezderi, ranculi (canide extraterestre), petrame, wancui – însă glosarul de la finalul cărții m-a ajutat să mă deprind destul de repede cu termenii respectivi.

   De asemenea, autoarea își pune personajele în niște situații fie  hilare, fie aproape letale, așa că m-am trezit  că am niște reacții “bipolare”. Uneori zâmbeam cu gura până la urechi, alteori eram oripilată de macabrul situației. De asemenea, autoarea mi-a oferit nu una, ci trei povești de dragoste (Maximus și Lavia, Melia și Acron, Konos și Nyame), iar sufletul meu romantic a țipat de bucurie. Umorul mi s-a părut ceva mai fin, replicile puțin înțepătoare, ironice, critice, așa cum îmi place mie.

– Într-o noapte, măi băiatule, într-o noapte, tot ce era graniță cu noi, marea aceea care ne hrănea și pentru care am venit aici, ținutul Nid, au devenit deșert galben… Ține minte de la mine, într-o zi ăștia de ne-au salvat, nenorociții de glotani, o să ne dea una în cap, o să ne jupoaie. Cum te-au jupuit pe tine. De ce au venit , mă, să-i caute pe certesieni? Sunt spioni, au o misiune, să ne termine și să ia tot, tot, mă, tot ce am făcut noi mii de ani!” 

   Însă, nici romantismul, nici umorul, nu m-au împiedicat să înțeleg ideea sau mesajul transmis de autoare. Omenirea este într-o permanență nevoie de cunoaște, de evoluție. Trăim într-o lume a modernismului, a tehnologiei, în care, încă, se mai poartă războaie religioase. Fiecare credem în ceva sau încercăm să ne apărăm credința. Unii urlăm pentru creștinism, alții pentru iudaism, alții pentru islamism. Dar ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi pe cap cu niște extratereștrii, sau cu niște zeități, care ne-ar oferi nemurirea? Firește că nu gratis sau din mărinimie, și totul pentru un așa-zis bine universal, asta însemnând să fim exploatați, transformați în niște sclavi. Oare ce s-ar întâmpla atunci? Care ar fi consecințele?

” Un nonsens, omenirea este lacomă și uitucă, de îndată ce-i dai ceva, vrea mai mult. Fiecare dintre voi vrea să fie fericit pentru altceva.”

,,― Batjocură fără rost, vorbe, eretici! Ascultați, ascultați cum am luat-o toți razna! Aplauze și țicneală. Revolte artistice, cântece fără rost, praznice fără sfinți, bătălii fără arme, dragoste fără speranţă, semnul crucii fără credinţă, amintiri false!… Unde-i omenirea și pe cine plânge?”

   Acțiunea romanului are loc într-un viitor îndepărtat în care supraviețuitorii rasei umane trăiesc doar pe o bucată de Fâșie deșertică, aflându-se  în conflict cu două rase extraterestre – certesienii și glotanii. Se spune că glotanii ar fi fost cei care i-au apărat cândva pe oameni, dar nu se știe cât adevăr e aici, având în vedere că oamenii sunt mai degrabă exploatați, transformați în sclavi, și nu ajutați. Există totuși o profeție care spune că într-o zi va apărea un conducător, un fel de Mesia – băiatul unei lerane și al unui om – care va hotărâ soarta tuturor.

“Intai ne-au trimis un virus, așa cred, de ne-au făcut tâmpiți pe toți. Suntem niște proști, ne lăsăm călcați de două nații care, cică, vor să trăiască în pace cu noi și doar să exploateze bogățiile Fâșiei. Ce bogății măi tată, măi?! Din Ochiul Galben, ăia scot numai Femei de Lut și le trimit la dracu’ în praznic, iar noi muncim aici de ne sar capacele pentru ei. Și ce ne-am mai luptat, până la ultima picătură ne-am luptat și tot sclavi am ajuns! Îți zic eu că înfruntarea asta a fost scurtă, alții spun că a fost un măcel rece, de peste zece ani, timp în care virusul de tâmpeală ne-a părăsit, dar am luptat pe viață și pe moarte cu certesienii!” 

   Cartea e compusă din două părți. Acțiunea din prima parte se duce pe două planuri diferite – pe de-o parte urmărim peripețiile prin care trece profesorul Maximus Sardis ca să-și împlinească menirea, iar pe de altă parte, urmărim ce se întâmplă cu Melia, o lerană (jumătate om, jumătate glotan) care ajunge să se îndrăgostească de propriul ei stăpân și care se trezește într-o situație absolut bizară – rămâne însărcinată, dar nu știe cum și cu cine. Destinele celor doi se vor intersecta la un moment dat, din cauza unei buclucașe cămăși (Cămășa Ioanilor). Acțiunea din partea a doua se concentrează asupra lui Konos, cel despre care vorbește profeția, și  peripețiile prin care va trece el și prietenii săi.

     Maximus Sardis, un profesor mucalit și puțin cam zăpăcit, este bântuit de ani buni de vise ciudate. O voce misterioasă îi spunea că într-o zi va avea de îndeplinit o misiune, îl îndruma ce să facă și unde să se ducă. Ecoul din creier repeta trunchiat: Melia… calul care adună drumul… pruncul Konos. Niciodată nu vedea cine îi vorbește. De fiecare dată auzea doar glasul și vedea botul unui cal care păștea într-o poiană liniștită, alături de o herghelie pașnică.

“ Vor fi mai multe popasuri până la Mânăstire. O să simți că-ți explodează capul, poate o să-ți curgă sânge din nas, o să vezi umbre și o să încerce să te atace, poate, un certesian de foc. Lipiți-vă mai mult de cal! Nimeni nu adună drumul ca el. Îl topește în copite. Nimic și nimeni nu se poate ține după el. Nimic și nimeni nu-i poate lua urma. Nimeni pe lumea asta și în alte o sută de lumi nu are așa ceva. E mândria noastră. Ai încredere, mulțumește și roagă-te să te găsească! Și te va găsi când va fi timpul, nici mai devreme, nici mai târziu, Melia!” 

   Alteori este bântuit de vise macabre și de imaginea unui bărbat înalt cu trăsături lemnoase, gri, care ținea o sfoară groasă cu nod ca pentru spânzurătoare și îl iscodea.

“- Ai cheia? Trebuie să închizi poarta. … Tu n-ai vrut să te așezi în genunchi și să juri credință Alteei, tu trebuie să ai cheia! Încuie sau coase odată poarta aia blestemată!”

  Despre ce cheie vorbește? Cine e Alteea? Ce misiune are de îndeplinit? Ei, asta vă las pe voi să aflați. Cert e că el va intra într-o serie de încurcături din cauza lor. Mai rău e că la un moment dat se va trezi în celula de maximă securitate CIAM (Casa-Iliziilor-și-a-Morții, închisoare scufundată adânc în măruntaiele planetei, despre care se spune că, odată ajuns în ea, simțeai durerea tuturor celor închiși, chinurile execuțiilor, iluziile celor care sperau că o să scape, dar numai moartea îți era tovarăș sigur), acuzat și judecat pentru că ar fi răpit-o pe Alteea.

   Dar să ne îndreptăm atenția și spre Melia, fiica unei pământence și a lui glotan, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Ordinul Alb. Deși era o corcitură care spăla și gătea pentru toți cei din cadrul așezământului, ura să fie umilită sau considerată inferioară și spera ca într-o zi să le arate tuturor că însemna ceva. Melia știa că era frumoasă, un magnet pentru bărbați, indiferent de specie, așa că făcea eforturi să pară neinstruită, grea de cap, ca să amâne cât mai mult clipa în care va fi expediată să muncească până la epuizare undeva într-un campus. Dar clipa aia a venit. A fost pusă să lucreze cu Acron Aghios, omul de încredere a nobilimii glotane și medic legist în cadrul Laboratorului de Studiere a Leranilor și Speciilor din Lumea Nouă. Despre el se spunea că “nu există femeie cât de cât arătoasă care să lucreze cu el și pe care să n-o lase grea. Scăpau doar slutele, grasele și cel care miroseau urât, dar uneori nici slutele nu erau în siguranță”. Știa că nu va avea cum să scape ochilor lui Acron, așa că apelează la o serie de tertipuri ca să îl țină la distanță: nu se spală și își unge pielea cu untură de mezder. Însă strategia ei este dată în vileag, Acron descoperă că a fost păcălit, iar Melia așteaptă cu sentimente cam amestecate să fie pedepsită de bărbat. Dar surpriză! Acron refuză să se culce cu ea, iar asta îi ațâță orgoliul de femeie. Va încerca să îl atragă în mrejele ei, dar nimic. Oare de ce o refuză și de ce încearcă să o ajute să scape, atunci când se anunță că toate metisele ca ea vor fi eliminate și înlocuite cu altele noi? Îi e indiferentă sau nu?

 “ Visase la noaptea asta atât de mult! Îl visase pe bărbatul din fața ei gol, cu trupul lui ca piatra, cum o să-l țină în brațe și cum o să facă dragoste. Măcar o dată, măcar o dată să simtă ce înseamnă asta, să rămână cu el lipit de amintire în clipa în care va trebui să plece! Să nu plece cu sufletul gol, o străină, o corcitură pe drumuri fără viitor.”

  Și totuși un lucru uluitor se  întâmplă: Melia descoperă că e însărcinată! Știe că nu s-a culcat cu nimeni, așa că îl suspectează pe Acron că o mințise și că îi făcuse ceva, însă bărbatul e la rândul lui șocat la aflarea veștii. E convins că s-a culcat cu alt bărbat și o alungă. Cum de a rămas gravidă? Ce se va întâmpla mai departe cu ea?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Maximus, Melia, Acron, Konos si prin ce peripeții au mai trecut. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente.

“ – Dumnezeu este iubire. Dar noi nu-l mai avem. Lipsește de mult, tu nu vezi că bărbații în ultimul timp nu mai sunt capabili să iubească? Uită-te la mine, uită-te la alții. Ai mai văzut copii? Toți suntem singuri și sterpi și asta de vreo trezeci de ani. Femeile nostre fac copii cu glotanii. Cineva trebuie să ne izbăvească, să ne aducă iar dragostea.” 

“Copilul tău se va putea lupta cu oricine, certesieni, glotani, oameni. Cămașa asta i se va transmite la naștere, iar pruncul tău va fi cea mai curată inimă din lume. Nici măcar nu știu cum să îl apăr. Poate ne va apăra el pe noi. Dar voi încerca.”

“Nu e lanț în univers să ne lege de voi, nu e mărire pe care să o dorim și pentru care să ne lepădăm  de ei, suntem fiii și fiicele cuvântului și vrerii Lui. Și dacă acum ne târăște prin lutul său rece, e pentru că încă nu a sosit timpul. Dar eu știu, timpul va sosi!”

“Alteea poate lua multe forme, nici nu-ți dai seama unde poate să se cuibărească. S-ar putea să stai cu ea de vorbă, să dormi cu ea și să nu știi că e lângă tine.“

“Luați tot! Speranța însă nu v-o dau! Speranța care mi-a rămas este a mea și numai a mea și vine de la Creatorul nostru. Voi n-aveți niciuna! Eternitatea aia de pământ pentru care ați semnat țineți-o pentru voi!”

 

Mulțumesc autoarei Doina Roman! 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade-recenzie

Editura: Tracus Arte

Gen: Memorii, Jurnal

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 187

    Mircea Eliade a urmat cursurile Facultății de Filozofie din Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renașterii, și își desăvârșește educația la Calcutta, în India. Își susține doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii și practicilor yoga (1933). Între anii 1933 și 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică și publicistică, ține cursuri de filozofie și de istoria religiilor la Universitatea din București. În timpul războiului , este atașat cultural al Ambasadei române de la Lisabona (1941-1945). Din 1945 se stabilește la Paris unde predă istoria religiilor, întâi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ținute ca Visiting Profesor pentru “Haskell Lectures” acceptă postul de profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, catedră care-i va purta numele post-mortem. (Sursă: Wikipedia)

     Mircea Eliade este unul din cei mai faimoși scriitori români, considerat (pe bună dreptate) un autor canonic. De formare profesională istoric al religiilor, a întreprins o activitate științifică și culturală demnă de toată admirația. Printre lucrările ce l-au consacrat se numără ,,De la Zamolxis la Genghis-Han”, ,,Sacrul și profanul”, ,,Tratat de istorie a religiilor”.  A cochetat și cu literatura, astfel luând naștere scrieri devenite celebre, precum ,,Maitreyi”, ,,Romanul adolescentului miop”, ,,La țigănci”, ,,Domnișoara Christina”, ,,Noaptea de Sânziene”, ,,Nuntă în cer”.

   Mircea Eliade a reprezentat o figură remarcabilă a exilului românesc, întruchipând una din vocile oamenilor de cultură fugiți din calea regimurilor politice care s-au succedat la București pe parcursul secolului trecut.

   Pentru mine, Mircea Eliade este un model, un exemplu de ambiție, de dedicare. El ne demonstrează că poți realiza orice, atât timp cât ești pasionat, atât timp cât ești dispus să depui oricâte eforturi sunt necesare. Cariera sa, roadele activității sale profesionale te îndeamnă să fii mândru cu naționalitatea ta, căci, sincer să fiu, românii și poporul român dețin capacități intelectuale deosebite și sunt capabili de reușită, oriunde s-ar afla, orice ar face, aproape în orice împrejurări.

   Apariția acestui jurnal și posibilitatea de a-l citi, de a-l parcurge m-au încântat peste măsură. Trebuie să recunosc că este prima oară când citesc din memoriile lui Mircea Eliade și nu pot să afirm decât că mi-au plăcut teribil de mult. Nu m-aș fi așteptat niciodată că un jurnal poate fi atât de fascinant (cel puțin pentru mine).

   Acest volum, apărut la Editura Tracus Arte, aduce laolaltă niște pagini regăsite din însemnările zilnice pe care Mircea Eliade le făcea cu regularitate și o deosebită religiozitate.  Acestea au fost găsite de domnul Cristian Bădiliță, pe când a făcut o vizită în casa din Paris a răposatului scriitor, înainte ca aceasta să fie vândută de Christinel Eliade.

 “După câteva zile am deschis și triat hârtiile din cei doi saci recuperați din holul apartamentului Eliade. Nu mică mi-a fost surpriza văzând că, printre ele, se aflau și numeroase pagini din Jurnal, pe care Eliade însuși le considera pierdute. După nesfârșite, românești peripeții, conținutul celor doi saci a ajuns la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, prin implicarea directorului Lucian Dindirică. Prima exploatare a acestui fond o reprezintă chiar publicarea volumului de față, care, pentru prima dată, pune la dispoziția publicului Jurnalul lui Mircea Eliade dintre 9 octombrie 1959-3 mai 1962, în versiunea originală, editat științific și adnotat.”, mărturisește editorul acestui volum.

      Mi-am imaginat că aceste pagini de jurnal îmi vor oferi numai informații legate de viața de zi cu zi a autorului, o viața interesantă, fără doar și poate. În schimb, pe lângă sumara incursiune în rutină, avem șansa de a descoperi neprețuite gânduri, idei, pe care Eliade nu ezită să le aștearnă pe hârtie. E suficient să le citești ca să constați cât de profund a fost acest om, cât de inteligent, cât de genial.            Și nu trebuie să fii mare filosof ca să pricepi cât adevăr se ascunde în spatele cuvintelor sale, scrise din suflet, fără a fi cenzurate, fără a fi supuse unor reglementări, întrucât nu au avut scopul de a fi publicate.

   Voi reda câteva fragmente care, sper eu, vă vor face o idee despre omul din spatele lucrărilor științifice, din spatele romanelor și a nuvelelor scrise cu măiestrie:

 ,,26 ianuarie 1960

După o lungă epocă mitologică și o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putință să cred că va reuși. Dar câteva generații, sau poate mai multe mii de ani, oamenii vor trăi precum furnicile.”

,,26 ianuarie 1961

Interesul meu pentru filosofia și asceza indiană cred că-și are această explicație: India a fost obsedată de libertate, de absolută autonomie. Și asta nu într-un chip naiv, veleitar, ci ținând seama de infinitele condiționări ale omului, studiindu-le obiectiv, experimental (yoga) și forțându-se să găsească instrumentul prin care să le poată aboli sau transcende. Mai mult chiar decât creștinismul, spiritualitatea indiană are meritul de a fi introdus Libertatea în Cosmos. Modul de a fi al unui jivanmukta nu e dat în Cosmos; dimpotrivă, într-un Univers dominat de legi, libertatea absolută e impensabilă. India are acest merit de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: modul de a exista liber.”

,,19 noiembrie 1961

Aș vrea să scriu odată un lung articol dezvoltând această idee: atitudinea ,,istoriciștilor” de tot felul, ca și a marxiștilor și freudienilor, într-un cuvânt: toți cei care cred că nu poți înțelege cultura decât reducând-o la altceva, inferior (sexualitate, economie, ,,Istorie” etc.) – atitudinea aceasta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realității. Adică: nu mai poate surprinde realitatea unei ordini a spiritului (să spunem, arta sau religia), și atunci i se pare o simplă construcție, o ,,mască”. Neuroticul demistifică viața, cultura, viața spirituală. Nu pentru că nevroza i-ar pune la dispoziție instrumente de cunoaștere mai perfecte decât ale omului normal – ci pur și simplu pentru că nevroza înseamnă tocmai asta: nu mai poți prinde sensul profund al lucrurilor și, deci, nu mai poți crede în realitatea lor.”

      Vă recomand să citiți acest jurnal fermecător! Paginile regăsite vă vor permite să-l înțelegeți mai bine pe Mircea Eliade, o personalitate de seamă a secolului al XX-lea, un om de cultură cum nu se va mai naște…

         Lectură plăcută!

Cartea Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade poate fi comandata de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Supa de la miezul nopţii, de Marta Petreu-prezentare

   „Viaţa, în acest roman, se trăieşte între brutalitate şi suferinţă – rarele momente de dragoste aduc o bucurie împalidată. Naraţiunea, ce migrează de la o voce la alta – verosimil şi convingător –, e întretăiată de o precizie poetică inimitabilă, de o vibraţie de rară puritate. Supa de la miezul nopţii este un roman tulburat de originalitatea tragică a felului cum destinele personajelor se intersectează şi, în cele din urmă, se distrug. Între tragicul moment al ultimei supe şi plăcerea dejunului pe iarbă se strecoară, din adîncuri, strălucirea de argint viu a ironiei. Căci aşa se întîmplă uneori în viaţa literaturii: ironia sublimează tragicul. Oare şi inversul e posibil, e verosimil? ne putem întreba, la sfîrşitul lecturii…” (Gelu Ionescu)

   „Dacă volumul de poeme al Martei Petreu Asta nu este viaţa mea se luminează – exact cum se întîmplă şi în relaţia dintre poeziile lui Iuri Jivago şi epica Doctorului Jivago al lui Boris Pasternak – prin romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, în cazul Supei de la miezul nopţii poemele din Apocalipsa după Marta (integrala poeziei ei de pînă în 2011) luminează deplin sensul celui de-al doilea roman. Asta nu înseamnă deloc că acest ultim roman nu poate fi citit şi înţeles de sine stătător, ci numai că poezia şi proza Martei Petreu fac un tot organic.
Deşi cu o materie epică foarte concretă, Supa de la miezul nopţii este, de fapt, un roman mitic, ce împleteşte inextricabil tema mitului numai aparent profan al lui Don Juan cu aceea sacră a insului-tabu pentru că atins de zeu. Însuşi numele eroinei principale, Todora, adică «darul lui Dumnezeu», ne pune pe urmele unui destin în care omul este jucăria unui transcendent ludic şi plin de cruzime. De aceea, păpuşa înaripată din deznodămînt îmi aminteşte de îngeraşul care scoate limba într-un tablou mistic al lui Baldung Grien.” (Ion Vartic)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Theo Anghel, constructorul unei lumi excepționale-„Diabolic”

Titlu: Diabolic

Autor: Theo Anghel

Editura: QUANTUM

An apariţie: 2017

Format: 200 x130 mm

Număr pagini: 498

 

   Rar mi se întâmplă să citesc. De obicei las cărțile să mă ducă în lumea creată de mintea autorului, respir în ritmul rândurilor care curg alcătuind lumi imposibil de experimentat în viața reală… las cărțile să mă citească.

   „Diabolic” nu e o carte… e o excepțională incursiune într-o lume pe care tu în calitate de cititor o explorezi imediat după ce impactul cu coperta se estompează… dacă se estompează vreodată. Ce e special la coperțile acestei serii? Ei bine, sunt hipnotizante. Aș putea spune, acum, după ce am citit și ultimul volum din serie, că magia cărților lui Theo Anghel începe cu coperta. Vă mai amintiți butonul „ignition” din filmul Star Treck? Cu ajutorul lui se făcea teleportarea. În cazul cărților lui Theo Anghel, coperta e butonul cu care începe totul.

   În viața reală, noi, oamenii, suntem obișnuiți să credem doar ceea ce vedem… dar dacă, după perdeaua fină a certitudinilor palpabile, există și alte posibilități? Despre posibilități, existențe și lumi, povestește atât de frumos, ca într-un scenariu de film demn de Oscar, Theo Anghel. Crezi ca exagerez? Te provoc să citești… și apoi vei vedea că nicio expunere, oricât de elocventă ar vrea să pară, nu poate evoca întocmai intensitatea trăirilor pe care cititorul seriei „Am murit din fericire” le experimentează.

   Iar dacă începutul de an e despre topuri… atunci trebuie să menționez faptul că seria „Am murit din fericire” se clasează pe prima poziție în preferințele mele de fantasy ale anului ce tocmai s-a încheiat.

  După ce am hoinărit prin lumi fantastice, citind „Întoarcerea”, „Chaos”, „Dincolo” și „Purgatorio”, iată că a venit și vremea să descopăr ce se ascunde în lumea pe care Theo Anghel a numit-o „Diabolic”.

   Pentru cei care au citit celelalte volume din această serie, poate să apară întrebarea: „Oare e posibil ca Theo Anghel să mai reușească să surprindă cititorii, construind situații, personaje, stări, circumstanțe inedite, originale… astfel încât Diabolic să primească atribute la superlativ?!”. Ei bine, numai citind cartea poți să realizezi că Theo Anghel nu e o simplă scriitoare, ci e o minte complexă care construiește neîncetat. Lumile sale sunt alcătuite din piese de puzzle rupte atât din lumea reală, cât și din lumea fantastică, imaginea de ansamblu fiind un adevărat uragan al suspansului.

   „Diabolic” nu e doar un simplu fantasy… e un fantasy excepțional, în care fiecare element, de la personaje, la dialog sau circumstanțe, au un rol esențial în construcția unei cărți pe care nu poți decât s-o adori.

   Acțiunea are ritmul unui tango allegro, cu suave nuanțe de povești de dragoste. Replicile personajelor poartă uneori accente dramatice, alteori sunt pline de ironie sau umor. O astfel de nuanțare a replicilor este o caracteristică emblematică a stilului lui Theo Anghel. Presiunea și suspansul pe care cititorul le experimentează, urmează o traiectorie ascendentă, după care autoarea detensionează atmosfera cu ajutorul unei replici pline de umor.

   De data aceasta, Oriana se întoarce în Chaos, apoi își reia îndatoririle. La fel ca înainte, ceasul îi dă de știre atunci când are o nouă misiune. Nimic nu este ușor… nici pentru ea, nici pentru Abel și Alma. Situațiile limită, care par fără ieșire scot la iveală caracterele personajelor, tăria lor de a face față unor circumstanțe greu de imaginat. Abel și Alma nu sunt doar un cuplu antagonic demon-înger. Ei simbolizează caracterul dual al omului, dovada că în ființa noastră, coexistă binele și răul, însă totul ține de alegere. Dincolo de simbolistica personajelor, Abel și Alma au construit – prin natura apropierii lor – o relație specială, un soi de inexplicabilă dependență, un amestec straniu de sentimente contradictorii, relevat atât de frumos, prin replici care par să se asorteze cuplurilor care se tachinează pentru că se iubesc.

   Misiunile pe care le are de îndeplinit Oriana de această dată dezvăluie o lume reală plină de vicii, de nedreptăți, de inegalități. Societatea de astăzi, plină de tare, este străbătută de rău… un rău care echivalează prin intensitate cu răul forțelor malefice din lumile întunecate cu care Oriana s-a întâlnit de când a părăsit lumea aceasta.

   Reapar personaje precum Viorel și Iulia. Viețile lor întruchipează lupta perpetuă a supraviețuirii într-o societate dominată de rău.  Gudina, cu alura sa de filosof, eșuează în misiunea sa de recuperator, iar acest lucru generează o mare dilemă pentru Oriana. Aceasta este pusă în ipostaza de a alege între a o salva pe Alma sau a-l preda pe Gudila. Alegerile Orianei sunt întotdeauna dificile, iar acest lucru relevă faptul că linia dintre bine și rău este adesea suficient de fină, încât alegerile să nu mai fie ușoare.

   Dincolo de suspansul acțiunii, gândul Orianei zboară mereu la Marc… dar revederea cu acesta pare imposibilă. Se pare că acesta a făcut un sacrificiu pentru a o salva pe Oriana, vânzându-și sufletul Iadului. Totuși, sub condeiul lui Theo Anghel, imposibilul a devenit adesea posibil… așa că va trebui să citiți cartea pentru a descoperi dacă cei doi se întâlnesc sau nu.

  Dialoguri incendiare, excepțional construite sunt elemente care dau originalitate stilului Theo Anghel. Pericolul și situațiile limită, răsturnările de situații, imprevizibilul… sunt notele care alcătuiesc construcția unui fantasy perfect.

Iată câteva citate:

-Nu-mi vine să cred că am dormit lângă tine, pufnea Alma ca o pisică enervată în spatele meu.

-Nu te-am atins, prețioaso!

-Doar gândul că…

-Dacă te-aș fi atins,crede-mă, n-ai mai fi fost atât de tensionată în clipa asta, îi aruncă Abel, amuzat”.

„Marc fusese întotdeauna un răzvrătit care considera că singurul rol al regulilor era să fie încălcate. Chiar dacă i se impusese să nu ia legătura cu familia, el tot nu se lăsase, găsise o soluție să le poarte de grijă. Și eu care considerasem că el era un pierdut.

Nu era el, ci eu”.

„Malorum roti capul exasperat și, pentru o clipă, sângele mi-a înghețat în vene când l-am văzut privind în direcția noastră”.

   „Diabolic” este un roman fantasy excepțional, cu un final pe măsură… dar despre toate acestea, veți afla pătrunzând în minunata aventură a Orianei.

 

 

Cartea Diabolic/Am murit, din fericire 5 de Theo Anghel poate fi comandata de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Duel poetic: Te caut şi mă caut & De-ai fi

Te caut şi mă caut-Lore Viţelaru

atât de diferit îmi pare,
și-n mii de chipuri, chipul eu ți-l văd,
dar știu că-i doar o întâmplare
și când aud în jurul meu râzând.

 

și mă opresc privind întrebătoare
cu ochii răscolesc mulțimi
te scot din mintea mea neștiutoare
și din cuvinte aruncate fără vini.

 

mai stau și te adun din toate cele spuse
și din atâtea nopți în care ne-am dorit
din zorii dimineților răpuse
de șoaptă ta înceată cu, care m-ai trezit.

 

te caut, și mă caut prin ploile mărunte
și mâna ta o prind imaginar
și-n grabă stropii toți îi las să mă sărute
cu-atât nesaț, cu gura ta de jar.

 

și uit că nu te știu, și iar îmi pare
că mâna ta o simt în jurul meu
de parc-aș fi-ntr-o lume fără zare
și-n mii de chipuri văd doar chipul tău

 

De-ai fi-Daniel Vişan Dimitriu

De-ai fi un trandafir bătut de vânt,
M-aș face-al trandafirilor veșmânt;
Aș fi un glob de sticlă, un cristal,
Și-aș vrea să fiu ușor, precum un voal.

 

De-ai fi o pasăre rănită-n zbor,
Aș vrea, cu tine-n brațe să cobor,
Să te așez, ușor, să te ajut,
Și să-ți alin durerea c-un sărut.

 

De-ai fi corabia pierdută-n val,
Aș vrea să fiu reciful de coral,
Să te ascund de-al valului avânt
În portul liniștit dinspre pământ.

 

De-ai fi domniță într-un greu război
Ce ne-ar amenința pe amândoi,
Aș vrea ca eu să stau în fața ta
Și să-ți ofer, ca scut, inima mea

Ce părere aveţi?

 

  “Tu cât de mult te poți ascunde de magie?”

Neamul Corbilor vol. 3-Din negura timpului, de Lavinia Călina

Editura: Herg Benet

Colecţia: Cărţile Arven

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 278

Gen: Fantasy

Seria Neamul Corbilor: 1. Copiii Întunericului, 2. Blestemul zorilor, 3. Din negura timpului

   După dispariția lui Nicol, Roxana încearcă să se apere de pericolele care pândesc la tot pasul, alături de noul ei grup de aliați și într-un cămin în care sentimentele de dragoste capătă noi și surprinzătoare sensuri. Însă viziunile sale devin din ce în ce mai puternice și mai greu de descifrat, iar o confruntare finală între Neamul Corbilor și celelalte Neamuri pare iminentă. Poate Roxana să readucă în tabăra sa speranța supraviețuirii, dejucând planurile finale ale Corbilor?

Magie și acțiune, răsturnări de situație, intrigi țesute de veacuri, iubiri blestemate; un creuzet al coșmarurilor devenite realitate, în care moartea pândește din colțul oricărei străzi, în ochii oricărui trecător și chiar din adâncul propriului suflet. Lupta pare să nu se termine, iar Neamul Corbilor este mai decis ca niciodată să fie cel care va câștiga supremația asupra întregii lumi.

   Dragii mei, am primit cel mai frumos cadou de Crăciun! Nu mă refer la cadoul primit din partea Moșului, ci la ceea ce mi-a oferit Lavinia Călina prin intermediul cărții sale – “Din negura timpului”, ultimul volum din seria “Neamul Corbilor”: o poveste fascinantă, o lume captivantă și plină de pericole, mult suspans, adrenalină și mister, neașteptate  momente romantice, un deznodământ pe măsura așteptărilor, un epilog (narat de două personaje masculine) care m-a făcut să rânjesc viclean precum motanul Cheshire din Alice în Țara Minunilor și “cel mai perfect și nebun final al unei povești ”(asta ca să citez un anumit personaj). O carte excepțională din toate punctele de vedere!

   Am așteptat cu nerăbdare, dar și cu teamă, să aflu deznodământul seriei, cine va învinge în ultima confruntare dintre Neamul Corbilor și ceilalți vrăjitori. Îmi doream tare mult ca povestea să aibă happy-end, pentru că nu voiam să cred că totul – lupta, sacrificiul, lacrimile, chinul, durerea – a fost în zadar. Dar, după experiența neplăcută pe care am avut-o la “Zona zero”, unde finalul m-a pălit fix în moalele capului, mă așteptam la tot ce era mai rău. Sper norocul meu, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, pentru că autoarea m-a luat prin surprindere (nici nu știu de câte ori am spus” Nu se poate!” și ”Pe bune?”), iar finalul m-a prins cu un zâmbet idiot pe față.

   Cu toate că și celelalte două volume mi-au plăcut, “Din negura timpului” mi s-a părut mult mai reușit. În afară de faptul că a avut mai multă intrigă, acțiune și suspans, am apreciat că autoarea a fost ceva mai darnică cu latura romantică. Dar nu povestea de dragoste dintre Roxana și Liviu a fost cea care mi-a atras atenția, ci un alt cuplu, format din… Ei, na! Era cât pe ce să vă spun cine sunt protagoniștii! Nu, vă las pe voi să descoperiți! Un lucru vă destăinui: cei doi nu s-au suportat niciodată, el a fost destul de obsedat de ideea că ea merită să moară, iar ea i-a detestat întotdeauna aroganța de vrăjitor și năravurile.

“Cu toții știți povestea aia de iubire cu un băiat care întâlnește o fată și i se aprind instantaneu călcâiele după ea. Ei bine, asta nu e una dintre poveștile acelea. Asta e o poveste în care un băiat întâlnește o fată, îi e indiferentă apoi ajunge să o urască de moarte. Să se lase consumat de mânie și furie și dorința de-a o distruge. Să se piardă în nebunia asta până ajunge să nu mai cunoască omul pe care îl vede în oglindă.”

   Pe lângă cele menționate, volumul de față a avut un scenariu și mai interesant, iar revelațiile și surprizele s-au ținut lanț. Totul e puțin derutat și enigmatic la început, pentru că povestea este narată de Roxana, în timpul unor viziuni sau atunci când este inconștientă (putea să vadă absolut totul în jur, chiar și în această stare, datorită puterilor ei). Și după cum știm deja, ei i-au fost șterse anumite amintiri, așa că habar nu are cine sunt oamenii pe care îi vede în viziunile sale. În plus, după ce va fi salvată, cei din jur vor încerca să nu ofere explicații, știind că Radu putea vedea prin ochii ei și astfel le-ar fi aflat planurile. De asemenea, în prima parte a cărții, am trăit cu impresia că autoarea se joacă puțin cu mintea mea și vrea să mă facă părtașa unei șarade. Un anumit personaj mi-a atras atenția de la început – Marian, iar aura de mister în care este învăluit m-a determinat să-mi pun câteva întrebări. De ce apare atât de des în viziunile Roxanei? De ce este atât de fascinată de el, cu toate că nici nu știe cine este el și nici nu l-a întâlnit vreodată în realitate? Îl iubește pe Liviu, atunci de ce i se luminează toată fața când îl vede pe Marian? De ce Marian este tulburat de prezența lui Ștefan? De ce este atât de apreciat de Ovidiu? Este un simplu om, fără puteri și totuși, părerea lui contează pentru vrăjitori. De ce? Am bănuit destul de repede cine e el, iar după ce mi s-a confirmat identitatea lui, am stat mai tot timpul cu zâmbetul pe chip, așteptând să văd cam ce pune la cale. De altfel, am impresia că acest personaj o să vă trezească și vouă interesul. Cei care nu vor afla din timp identitatea lui, vor fi șocați, iar cei care vor fi atenți la anumite amănunte și vor descoperi cine e el, vor râde cu lacrimi. J

   Înainte să trec la prezentarea cărții de față, trebuie să menționez foarte pe scurt ce s-a întâmplat în primele două volume, dar și o parte din povestea acestor Corbi, de unde a apărut legenda,  pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba.

   În primul volum – “Copiii Întunericului”, am făcut cunoștință cu Roxana și Nicol, două tinere cu personalități aparent diferite care împărtășesc același secret și anume că sunt vrăjitoare. Puterea lor era una naturală, ereditară. De la bunica Nicoletei au aflat că numai primul copil de sex feminin putea moșteni dinspre înaintașele ei, iar dacă prima fată murea, puterea familiei murea odată cu ea. De asemenea, li s-a mai spus că în cazul în care o femeie nu avea urmași de gen feminin, atunci putea alege să își împartă puterea fiilor ei, doar că aceștia trebuiau mereu să practice, să exerseze, să cultive timp de mulți ani acea fărâma de magie lăsată de mama lor, altfel aveau să o piardă pentru totdeauna. Însă existau  și vrăjitori care erau nemulțumiți de abilitățile lor, așa că au găsit o altă cale de a-și crește rapid puterea,  furând-o de la alții. Iar dacă o vrăjitoare își pierdea puterea, nu avea să mai apuce următorul răsărit. Așa că Nicol și Roxana au încercat timp de mai mulți ani să ducă împreună o viață cât mai banală, pentru a se ascunde de ceilalți vrăjitori, mai ales de cei din Neamul Corbilor. De asemenea, ni s-a prezentat o parte din povestea acestor Corbi, de unde a apărut legenda mamei tuturor neamurilor, cum printr-un ritual și-a predat puterile celor cinci fii ai săi, înainte de a muri. O astfel de predare a puterii era menită să țină familia unită, să nu lase să se piardă tot ce urmașii au reușit să crească și să întărească. Acești băieți i-au moștenit abilitățile, dar în loc să îi apropie, puterea i-a dezbinat. S-au întors unul împotrivă celuilalt, și-au creat propriile lor familii, și-au luat nume noi și au căutat să își mărească forțele. Cel mai mic dintre ei s-a decis să vâneze alți vrăjitori pentru a le fura puterile și a devenit mai puternic decât frații lui. Și-a luat de soție o altă vrăjitoare și și-au crescut neamul. Așa s-a născut Neamul Corbilor. Ceilalți frați au organizat mici grupuri, s-au răspândit prin țară și și-au creat și ei propriile familii. Pe lângă neamul Corbilor, mai există cel al Cerbilor, Lupilor, Roibilor și Șoimilor (aceștia au trecut de bună voie în Neamul Corbilor). Cu toții sunt copii ai întunericului în care nu te poți încrede. Celelalte neamuri au ales să își crească puterea ereditar, practicând magia, devenind într-adevăr mai buni lansând totul moștenire generațiilor viitoare, însă erau mult prea slabi față de Corbi, așa că au format o alianță. În schimb, Corbii au ales calea mai scurtă. Cu cât furau mai mult, cu atât deveneau mai puternici. La conducerea lor poate veni doar un descendent direct al celui care a întemeiat  neamul. Acum la conducere este Radu, bărbatul cu care Nicol l-a făcut pe Ovidiu. Așadar, băiatul este ultimul descendent.

   În al doilea volum – “Blestemul Zorilor”, am văzut cum Nicol și Roxana au devenit pioni în mijlocul acestei confruntări seculare între cele mai puternice neamuri de vrăjitori, cum Nicol a fost șantajată de Radu și până la urmă a căzut în plasa lui, cum el i-a sucit și controlat mințile prin intermediul unui colier de argint. Iar în ceea ce o privește pe Roxana, ea ales să jure credință lupilor. Nu că ar fi simțit o oarecare apropiere față de neamul respectiv, ci a făcut-o pentru că a vrut să salveze viața celui pe care îl iubea. Dacă nu ar fi procedat astfel, Liviu ar fi riscat să fie judecat de Consiliu, căci își trădase neamul atunci când plecase cu Roxana. În felul acesta, ea și Nicol au devenit dușmani doar prin simplu fapt că aveau  semne diferite. Volumul se încheie cu capturarea Roxanei de către Bogdan, un membru al Cerbilor (imediat după ce Liviu o ceruse în căsătorie), cu promisiunea ca el și alți câțiva din neamul lui să li se alăture Corbilor. Radu are de gând să o oblige pe Roxana să îi aducă pe lume un nou moștenitor pentru Neamul Corbilor. Dar, având în vedere că vrăjitorii din neamuri diferite nu pot avea un copil, sau nu puteau, pentru că mama ar muri în timpul sarcinii, Radu trebuie să aștepte  momentul potrivit ca Roxana să se lapede de Lupi și să jure credință Corbilor. Din păcate, Nicol a pierit răpusă de blestemul zorilor, transferându-i  lui Ovidiu puterea sa.

   Acțiunea din ultimul volum -“Din negura timpului” are loc la doi ani după evenimentele din “Blestemul zorilor”și se concentrează atât pe salvarea Roxanei din mâinile lui Radu, cât și pe confruntarea dintre Neamul Corbilor și ceilalți vrăjitori, și implicit, apariția mamei tuturor neamurilor, cea despre care se spune că va veni din negura timpului să aducă pace între neamuri.

   În toată această perioadă de timp, vrăjitorii, dar și Liviu, au încercat tot posibilul ca să afle locul în care Radu o ține prizonieră pe Roxana. În schimb, Ștefan și-a înecat amarul în băutură și femeie și nu a mai dat niciun semn de viață de când a aflat că Nicol a pierit.

“…Stefan a luat-o razna rău în ultima vreme. Când a pierdut-o pe Monica, am crezut că trece printr-o fază, că își va îneca amarul în alcool și femei și va reveni la normal după ce se va răzbuna. Dar după ce Radu i-a făcut felul lui Nicol, a fost mai rău … Când Nicol era în viață, cel puțin Ștefan avea un motiv pentru care să trăiască, voia să se răzbune. Devenise obsedat de ideea asta. Voia ca el să fie cel care-i frânge gâtul, dar și-a ratat șansa. După ce a aflat adevărul… a fost din ce în ce mai rău.”

    De asemenea, aflăm că Radu a vrut să se asigure că Roxana nu va încerca să scape, așa că a făcut o vrajă care să o facă mai docilă, mai loială și care să o înnebunească în același timp. Bărbatul îi răstălmăcea mintea, iar atingerea lui reușea să îi păcălească simțurile. Ultimii doi ani și i-a petrecut în casa lui Radu, încercând să-și amintească acele lucruri pe care el i le-a șterg din minte și eșuând lamentabil. Știe despre ea unde s-a născut, de frate și părinți, cum s-a întâlnit cu Nicol, despre relația lui Nicol cu Radu, nașterea lui Ovi. Apoi amintirile se intetosau. Știe ca Nicol omorâse o femeie (Monica, iubita lui Ștefan), că pentru o perioadă de timp a plecat din țară împreună cu cineva, dar cu cine și de ce nu-și mai amintește (plecase cu Liviu în Austria). De asemenea, nu știe nici cine e bărbatul care îi tot apare în viziuni de ceva timp. Din ce a văzut, a înțeles că îl chemă Marian, e un simplu om și are o fetiță în jur de un an pe nume Ligia. Cu toate că îl vede în vise de aproape un an, nu a avut curaj sa povestească nimănui, căci nu are încredere în nimeni. E micul ei secret.

Nu m-am putut împotrivi, nu am știut ce să fac, au avut ei grijă să devin asemeni unei legume, să nu mai am dorințe, să nu mai știu pe cine iubesc, dacă am iubit vreodată, să nu mai am forța necesară să lupt, dar  apoi… dar apoi el a început să apară în mintea mea și totul s-a schimbat.”

“Prezența lui mă liniștea, mă calma, dar în același timp simțeam că mă rup în mii de bucăți. El era ca o umbră ce îmi acoperea sufletul, îmi eclipsă total inima și mă lăsa fără voință. Cândva, viața mea fusese plină de lumină, dar acum, cu el aici, simțeam că trăiesc doar în întuneric. “

   În ultima ei viziune, Roxana l-a văzut pe Marian în preajma unor oameni care discutau chiar despre salvarea ei. Fețele lor nu-i spuneau nimic, nu credea să-i fi cunoscut vreodată, sau nu își amintea, dar le simțea energia și a recunoscut neamurile din care făceau parte. Însă, a rămas surprinsă să vadă că printre Lupi, Cerbi și Roibi, apare o persoană din Neamul Corbilor care le promite să îi ajute să o salveze și că dorește un acord cu ei ca să scape de Radu. Însă, cel mai uluitor lucru se întâmplă abia după ce toți membrii grupului se despart, atunci când Marian face un anumit gest…

“Puse mâna în așa fel încât să nu se stingă flama de la brichetă și reuși într-un final. Trase un fum și se uită în gol… dar, cumva… parcă ochii lui verzi mă priveau pe mine, deși nu eram fizic prezentă acolo.

– Dacă mă auzi, să știi că venim după tine!”

   Și așa a fost! Marian, împreună cu misterioasa persoană din Neamul Corbilor reuşesc să îi scoată pe Roxana și Ovidiu din casa în care Radu îi ținea închiși. Dar cine e Marian și Corbul? De ce e așa importantă Roxana pentru el? Cum va reacționa Radu? Ce legătura există între micuța Ligia și legenda  care se vehiculează în ultima perioadă, precum că mama tuturor neamurilor va veni din negură timpului și va aduce pacea? Dar dacă mama tuturor neamurilor revine, Ovi e în pericol. E Corb, și dacă ea îi va judeca după modul în care au folosit magia, băiatul poate să moară. Sau nu? Oare Nicol chiar a murit? Cine va învinge în ultima confruntare dintre Neamul Corbilor și ceilalți vrăjitori? Citiți cartea și veți primi toate răspunsurile!

“Mereu a circulat printre noi o legendă cum că atunci când doi vrăjitori din neamuri diferite vor avea sentimente atât de puternice unul pentru celălalt încât să uite de diferențele lor și de tot războiul iscat cu secole în urmă, ea va reveni și va purifica magia ce dăinuie în noi.”

 “Cred că asta era partea care îmi displăcea cel mai mult la războiul asta. Azi îți împărțeai pâinea cu un vrăjitor, iar mâine îi luai viața pentru că făcea parte din alt clan decât al tău.“

“Poveștile pot fi de multe feluri, de dragoste, de aventură, de groază, dar toate au un final. Spre norocul meu, în aceasta, iubirea învinge în final. Căci doar ea are puterea să vindece rănile provocate în trecut și ne ajută să mergem mai departe.” 

Nota 10+

Cartea Din negura timpului, de Lavinia Călina poate fi comandata de pe site-ul Editura Herg Benet. 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Hotel Camberi, de Angela Baciu-Editura Tracus Arte-recenzie

An apariţie: 2017

Număr de pagini: 82

Editura: Tracus Arte.

 

aruncată aiurea la poarta cimitirului.

cine ştie de când stătea acolo. murdară, mucegăită, roasă, nu mai rămăsese decât 923.

o fi fost femeie. ori bărbat. o cioară se aşează pe marginea ei şi tot ciuguleşte ceva.” (poem din Hotel Camberi)

   ***

   Hotelului Camberi din Sulina, cîndva un loc al luxului, azi „i se spune hotelul cu stafii”. În cimitirul marin din oraşul dunărean îşi găsesc somnul de veci oameni din multe neamuri care au trecut prin acest loc devenit cîndva, din sat pescăresc, un loc european al întîlnirii tuturor naţiilor şi-apoi decăzut tot mai mult în perioada comunistă. „Viii cu viii, morţii cu morţii”, cum spune un personaj dintr-un poem.

   În cartea de faţă, viaţa celor vii şi viaţa celor duşi, timpurile şi poveştile oamenilor, trecutul şi prezentul se amestecă aşa cum se amestecă – nu e doar o metaforă! – apa dulce cu apa sărată la Sulina („marea era una cu Dunărea”). Ne amintim, citind, de personajele din Spoon River Anthology a lui Edgar Lee Masters sau de exotismul (nu doar al spaţiului, dar şi al vocabularului) lui Saint-John Perse, poetul mării. O „reconstituire” nostalgică prin care pluteşte o boare de frangipani sau plumeria – florile unui arbust care se mai numeşte şi „arborele vieţii”. –( Simona Popescu)

   Volumul de poezii “Hotel Camberi” de Angela Baciu este o lectură simplă, rapidă, pe care o citeşti în câteva minute, însumând nu mai mult de 82 de pagini, dar mesajul poeziilor este de o încărcătură emoţională foarte mare, făcându-te să te gândeşti zile întregi la el. Astfel încât, după ce termini cartea, simţi nevoia să reciteşti acele poezii care te-au făcut să zâmbeşti şi care ţi-au plăcut mult la prima vedere, pentru a le simţi şi mai bine gustul şi pentru a le înţelege cât mai bine. Mi-a plăcut acest volum, căci ceea ce a scris poeta Angela Baciu m-a răvăşit şi m-a făcut să simt sentimente contradictorii. Îmi plac cărţile de poezii care nu te lasă indiferent, îmi plac cele care te răscolesc şi care îţi rămân întipărite în minte mult, mult timp. Angela, mânuind cu îndemânare şi siguranţă condeiul, reuşeşte să scrie ceva important în istoria Dobrogei. Poeziile ei, deşi triste şi sobre, sunt o imagine vie a modului în care arăta Hotelul Camberi, un adevărat paradis cândva, Sulina şi alte locuri din împrejurimi, scriind, în acelaşi timp, poveştile mai multor oameni, mai multor persoane.

    Ideea ei, de se folosi de oameni şi de a le scrie poveştile în stilul şi ritmul liric al poeziilor, mi s-a părut un principiu inedit. Cu titluri reprezentative pentru fiecare poezie în parte, autoarea aduce în atenţia cititorilor zona Dobrogei, pe care aceasta o descrie prin intermediul versurilor.

   Cel mai mult mi-a plăcut “dactilografa de serviciu”, versurile făcându-mă să mi-o imaginez pe tânăra Cecilia cum îşi duce în fiecare săptămână serviciul până la capăt, devenind o rutină.

Vă la un fragment mai jos:

dactilografa de serviciu

îi place să dactilografieze scrisorile

oamenilor

în biroul micuţ din poşta

văruită în albastru

cecilia klaar are aceleaşi tabieturi.

mai întâi dă perdeaua deoparte

să intre soarele.

muşte moarte în fâşiile cu clei

de la intrare

stau agăţate ca la insectar.

în oglinda

ovală îşi face buzele cu creion roz.

tot frumoasă sînt

îşi spuse cecilia

apoi ridică

geamlâcul ghişeului şi aşteaptă.

lunea şi miercurea,

la aceeaşi oră,

abraham îi scrie mamei lui

despre vreme

strugurii copţi

şi nevasta cea frumoasă.

dar abraham

nu are nevastă

şi nici vie,

iar mama

este mai mult moartă

decât vie…

spune vecina

de peste drum.

marţea nu vine nimeni

că-s trei ceasuri rele.

   “Hotel Camberi” este o lectură pe care v-o recomand din suflet, mai ales în această perioadă când nu prea avem chef să citim cărţi groase, ci să petrecem cât mai mult timp cu cei dragi sufletului nostru. Lecturi plăcute în continuare!

   Angela Baciu s-a născut pe 14 martie. Este poetă, prozatoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A publicat în jur de 18 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie (2003), Tinereţe cu o singură ieşire (2004), De mâine pînă mai ieri alaltăieri (2007),Mărturii dintre milenii ( 2012), Despre cum NU am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015), mai drăguţ decît dostoievski ( 2017, poem dramatic scris de Nora Iuga şi Angela Baciu), Charli. Rue Sainte-Catherine 34 ( 2017, în ediţie româno-engleză.

Cartea Hotel Camberi, de Angela Baciu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Apa vie (volumul I) Căderea împărățiilor, de Stachecian- recenzie

Editura Smart-Publishing, 2017

450 de pagini

… asta e una dintre problemele legendelor… Lumea e mare și se amestecă, darămite imaginația pentru adevăruri mult prea de demult.

   Acest prim volum al trilogiei constituie dovada că folclorul românesc nu a secat, că încă poate fi exploatat pentru ca romane fantastice precum Căderea împărățiilor să vadă lumina tiparului, iar lupta dintre bine și rău să nu rămână la nivelul unui basm. La o primă vedere, cartea în discuție pare să dețină trăsăturile basmului cult, cu motive lui specifice, însă autorul reușește să spargă granița cu povestea și mitul, integrându-le elementele pentru a da viață unui roman fără seamăn în cultura autohtonă. Încă de la început, suntem avertizați că vremurile poveștilor cu A fost odată ca niciodată, pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier… au trecut, că sunt purtate prin viu grai, iar mai puțin prin ale cărților. Așadar, istorisirea în care urmează să intrăm poate fi cât se poate de reală. Descrierile ample din incipit anunță un roman de atmosferă, în care personajele se dezvăluie treptat, niciodată definitiv, cu portrete fizice uneori abia schițate, dar care nu se resimt ca fiind necesare.

   Titlul trilogiei trimite la motivul călătoriei de formare a tânărului Nalbian pe tărâmuri străine, în căutarea obiectului magic ce ar putea să încline balanța în mod favorabil asupra binelui, prin urmare avem de a face cu un bildungsroman. Apa cea dătătoare de viață, cine-o bea cu picătura, ca și prima și totuna/Vindecare vor afla și trupul și inima, este scopul vieții lui Nalbian (Făt-Frumos al basmelor populare românești). Nimic nu este întâmplător aici; nu există coincidențe, toate se leagă (a se studia inclusiv coperta!).Motivul apei ocupă un loc aparte: în satul său, Nalbian trebuie să ducă primele găleți cu apă la bucătăria unde mama sa și alte femei se vor apuca de treabă dis-de-dimineață, anticipând intriga; călătoria începe pe apă, iar popasurile sunt făcute la fântâni, unde au loc și cele mai importante întâlniri (cu ursitoarele, cu Decebrax). Apa vie, apa vieții se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă spre veșnicie tocmai pentru că purifică, vindecă și întinerește. După Grigorie din Nyssa, fântânile conțin apă stătătoare. În schimb, fântâna Mirelui este o fântână cu apă vie (conf. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. I, pag. 111). În roman, apa vie provine de la rădăcina unui pom mare, mereu verde, mereu în floare și în pârg.Un singur firicel iese la suprafață, chiar prin grădina acestui pom, înainte să intre din nou în adâncuri. Iar apa lui, doar aici, se numește apă vie.

   Tânărul și naivul Nalbian trebuie să își îndeplinească soarta de erou legendar, ca un Harap-Alb romanesc. Asemeni personajului lui Ion Creangă, el nu deține puteri supranaturale, nici măcar extraordinare, ci doar calități precum milostenia, credința, cumpătarea, care îi devin ajutoare de nădejde, fiind sprijinit și de prieteni devotați, personaje reale sau fantastice (Getozak, Brosoc, Jaba, calul Amurg, zâna Zinavel). Spiritul justițiar extrem de dezvoltat îl determină să intre în conflicte mari cu hoții obișnuiți și cu Negru, cel mai de temut răufăcător al ținuturilor și personaj antagonic.

–O să vă spintec! Ca pe toți viermii de pân-acum! […]

–O să vă găsesc! Vă caut pe toți cei de-un neam! Dau foc și tai mână cu mână, picior cu picior!, promite acesta drept răzbunare.

   Călătoria inițiatică îl transformă, devine mai înțelept și mai puternic, pregătit pentru marea bătălie pe care am simțit că va trebui să o ducă. Nalbian e un personaj de care prinzi drag, un model de urmat pentru tinerii aspiranți al titlul de erou.

   Libra, satul natal al lui Nalbian din Cotul Mărgăritarului, pare locul unde nu se întâmplă nimic, unde timpul s-a oprit în loc, prietenos și răbdător cu oamenii. Elementele cadrului natural, maiestuos descrise, sunt aproape personificate, sugerând comuniunea om-natură, specifică basmului de factură romantică. Odată cu intrarea în acțiune, când evenimentele încep să se succeadă din ce în ce mai alert, descrierile ocupă mai puțin spațiu în economia textului. Îl urmărim pe Nalbian în decursul unui an calendaristic.

Așezările din aceste vremuri ajung pe la vreo cincizeci de case, iar, când trec de o sută, sunt deja măricele. Libra este undeva între. Astfel încât grădinile oamenilor, apoi cele comune și câmpurile mărginașe, asigură traiul celor de aici, atât timp când sunt pe pace și gospodari, iar stăpânul nu are mintea tulburată de asprime. De-a lungul Mărgăritarului sunt multe vatre cu vechime și se aude că încă se mai așază oameni, mai ales spre târgul cel mare, la curtea împăratului. Până acolo, hăt, departe, râul primește și alte ape, se face mare cât să nu tragă arcașul cel mai strașnic de pe un mal pe altul. Apoi, se zice că și puhoiul acela se aruncă, peste alte șapte ținuturi, în brațele unei mări întinse cât vezi cu ochii, după unii, până la marginea pământului.

   La celălalt capăt al lumii, un tărâm asemănător celui din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, libreanul se confruntă cu zmei și căpcăuni, pe care, evident, reușește să-i învingă. Până aici, probele curajului și milosteniei au crescut gradat, culminând cu lupta pentru viață.

   Unele nume de personaje au rezonanță dacică, altele sunt formate prin contopire sau trunchiere, altele sunt argotice, ori pur născocite, însă toate conțin aluzii asupra caracterului persoanei pe care o denumesc: Nalbian (de la alb>albi>înalbi>Nalbian), Lercudor (ler+cu+dor, folclor), Verobostes (dacic), Jaba (Degeaba-Încui. Jaba-ncui, vezi?, argou), Negru, Zinavel etc.

   Demn de admirat este și limbajul – un amestec fericit de arhaisme fonetice, regionalisme, expresii învechite și chiar înjurături inedite – ce-i face concurență și celui mai iscusit povestitor.

Ce cojocii mamii lui de dobitoc! (înjurătură)

Mii de bărzăuni legați în lanțuri! (exclamație)

   Apa vie, roman scris de Stachecian (despre care nu știu absolut nimic, dar aș vrea să îl cunosc pentru a-l felicita) conține o lume dintr-un univers paralel, uitat de contemporaneitatea mult preocupată să inoveze literatura. Toate încep cu A fost odată…, doar că noi am uitat.

A fost odată un roman despre apa vie, dar nu când făcea plopul pere…, ci mai degrabă…

Cartea Apa vie (volumul I) Căderea împărățiilor, de Stachecian poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Demoni, de Laura Nureldin-Editura Herg Benet-recenzie

Anul apariţiei: 2017
Editura: Herg Benet
Număr pagini: 262
 Ador stilul ei glumeț, lipsit de griji al autoarei. Laura Nureldin este singura autoare care mă face să râd când citesc o carte.
,,M-am născut pe 11 octombrie 1979, la Iași, din mamă bucureșteancă și tată sudanez. Despre tată am aflat la 35 de ani că trăiește, deci ăsta ar putea fi următorul meu meu roman. Am scris de când mă știu. Pe pereți, pe hârtie, în desfășurătorul de jurnal, pe blog. Acum, la „bătrânețe”, m-am apucat de scris povești.

Nici studiile, nici funcția nu mă recomandau pentru asta – sunt absolventă de Psihologie și lucrez ca prezentator de știri din 2002. Am început cu Jurnalul în engleză de la Realitatea TV, am continuat cu diverse emisiuni și jurnale la N24, The Money Channel, TVR și Antena 3.”

   ,,La împlinirea vârstei de 16 ani, Lisa Whelan primește un cadou care îi va schimba viața; acesta sosește într-o micuța cutie de catifea, însă cuprinde puterea unui întreg neam de vrăjitoare-strămoșii ei, de care nu aflase până atunci. Cel care o va iniția în arta vrăjitoriei este Yadiel, un demon enervant care și-a dedicat întreagă sa viață protejării familiei Lisei, chiar din vremurile în care s-au născut primele vrăjitoare Whelan, cu mii de ani în urmă. Totuși, noile puteri ale tinerei fete declanșează alte forțe, mult mai întunecate decât și-ar fi putut imagina vreodată.,,
   Cu așa o descriere este normal să devin super curioasă în privința cărții, iar cum stilul autoarei îmi este super îndrăgit, am purces să citesc cartea. O poveste super fantastică, nu că n-aș vrea să fie reală (eu să am Steaua și puterile 🙂 ), dar cu o încărcătură emoțională profundă, cu o mătușa care o va iubi necondiționat și cu un prieten de nădejde, succesul este ca și asigurat.
    Când părinți tinerei Lisa vor muri într-o furtună iscată pe mare, fata va locui cu sora tatălui, Annie. Acesta încearcă pe cât posibil să o ajute, cu multă dragoste și înțelegere, să depășească momentele dificile. La fel va fi și marea, pe care o iubește, în ciuda faptului că părinții săi au pierit pe mare.
   Fiind o fire introvertită, Lisa are un prieten sau cum îi place ei să zică- ca un frate, pe Jonathan, de aceiași vârstă cu ea.
   Ciudatul vis avut cu o seară înainte de aniversare o sperie, nu știe ce poate însemna. Deși iubește marea, totuși, să visezi că ești sub apă și poți respira în voie devine puțin înfricoșător. Acesta este de fapt primul din cele patru visuri promotorii.
   Cadoul neașteptat primit în ziua când va împlini șaisprezece ani de la mătușa sa, îi va schimba destinul irevocabil. Frumoasa stea o va atrage, iar formatul ei are anumite simboluri ce le reprezintă.

,,-Are cinci colțuri, corect? Deci e o pentagramă. Iar simbolurile gravate pe ea-am văzut că le studiai-sunt ale celor patru elemente. Câte unul pe fiecare colț. Unul pentru foc, unul pentru apă, unul pentru pământ și unul pentru aer.
Merse la oglinda din baie ca să vadă ce se întâmplă. Unul dintre colțurile stelei strălucea, ca și cum ar fi reflectat o lumină. Însă, indiferent ce mișcări făcea și cât se răsucea, sclipirea era aceiași.
Atunci observă că cel care strălucea era colțul cu simbolul apei. Gravura emana o lumină blândă. Fata își trecu degetele peste ea. Lumina se intensifică.
Îl simți cald, în ciuda faptului că era făcut din metal. Iar căldura părea să se scurgă în interiorul ei, prin degete și prin porțiunea de piele pe care stătea bucata de argint. Era o senzație teribil de ciudată, dar plăcută. Reconfortantă. Liniștitoare.
Fără să-și poată explica de ce, Lisa simți că primea înapoi o parte din ea despre care nici nu știuse că-i lipsește.
Iar ochii îi străluciră auriu.”

   În ziua aniversări se confirmă visul-Lisa va putea să înoate sub apă fără grija de a se îneca. Este doar primul dar pe care îl va descoperi.
   Al doilea vis îi va arata un alt coșmar: casa unde locuiește va lua foc, ea va reuși să se salveze atât pe ea cât și pe mătușa sa. Ciudat este că focul o va asculta și se va da din calea ei.
    Colțul stelei destinat simbolului foc s-a activat strălucind, iar Lisa își va salva în aceeași seară prietenul de a arde în urma unor lansări de artificii nereușite.
   Următorul vis îi arată că are puterea de a stăpâni furtuna și de a se salva din ea. Normal, la trezire colțul de stea destinat aerului strălucește și Lisa exersează noul dar primit-controlul aerului.
   Al patrulea vis, al patrulea colț din stea va străluci iar, și de data aceasta Lisa este convinsa că are control asupra pământului. Pe lângă visele despre daruri intră în scenă și ,,Psihopatul Invizibil”, poreclă dată de Lisa unui personaj care o ajută să descifreze misterele. Ciudat este că, vocea vorbește cu ea doar în mintea ei.       Oare a luat-o razna? Cine este acea voce și cine este bărbatul din vis?

,,Ca anesteziată, Lisa căzu cu capul pe pernă, adormită buștean. Visa un bărbat înalt și întunecat care stătea așezat pe patul ei și o privea cum doarme. Îi mângâie obrazul și se apleca să o sărute cast pe frunte. Când bărbatul se ridică, fata văzu că ochii lui erau aurii.

   Discuțiile din capul Lisei cu cel numit Yadiel- un Demon fără chip, sunt foarte comice, dar fata învață multe lucruri noi despre ea și despre originile ei. Astfel, Yadiel o va preveni că este în pericol, iar forțele Răului o vor moartă. Când Forțele atacă în camera ei, Lisa se panichează, dar împreună cu Demonul și Darul ei va învinge. La fel se va întâmpla și când mașina în care se află împreună cu mătușa sa va lua foc, iar ele se vor zbate să scape.
   Ce se întâmplă? De ce o vor moartă? Ea este o fire calmă şi nu îi place să facă rău. Răspunsul îl are Yadiel în visele lor.
   Surprinzător este și că Lisa se simte atrasă de Demon, care la rândul său îi declară că o iubește. Când îi apare în vis o ceremonie, iar pe deget un semn de pentagramă, Lisa este nedumerită. Ceremonia din vis a fost reală sau ce? Se pare că da, semnul inelului apare pe deget și la trezire.

,,Lesath Wahala, ești perechea mea, jumătatea mea, oglinda mea, alter ego-ul meu. Iar eu sunt toate aceste lucruri pentru tine. Am așteptat o eternitate să fii desăvârșită. Te-am plămădit din cioburi de materie, de energie, de visuri. Da, eu te-am visat spre ființă. Cum aș putea să nu te iubesc? Tu ești din mine.
-Îți este…frică de mine micuţo?
Frică? Nu. Nu avea cum să-i fie vreodată frică de el. Era, însă,copleșită. Toți anii plini de durere, de singurătate, de clipe în care se simțise inadaptată și nelalocul ei fuseseră spulberați cu aceste patru cuvinte: tu ești din mine. Acum avea sens. Simțea că totul este așa cum trebuie să fie. Că ea este așa cum trebuie să fie. Nu se mai simțea ca o adolescentă stingheră, ci ca o ființă conturată, puternică și infinită. O ființă care conținea toată puterea, cunoașterea și noblețea înaintaşelor ei. A celor ca ea.

   Jonathan, în ciuda faptului că este îndrăgostit de Lisa, o va asculta, o va susține și aproape va fi ucis de către forțele Răului. Relația dintre Lisa și Ciudatul din capul ei este dureroasă pentru John, dar va fi alături de ea indiferent ce s-ar întâmpla.
   Annie neavând Darul, acesta sărise peste ea, nu va ști ce se întâmplă cu nepoata ei. Când îi va descoperi Grimoarul cu vrăji, când acesta o va arde în palmă, mătușa va deveni îngrijorată. Ce se petrece cu nepoata ei?De unde vin coșmarurile din vise, de ce se întâmplă lucruri ciudate în preajma fetei? Răspunsul îl va primi de la mama sa decedată.
   Acum sunt și eu curioasă împreună cu Lisa: Cum va evolua relația ei cu Yadiel? Avea să continue să o viziteze doar în vis și să rămână o voce fără formă în restul timpului? Urma ca ea să-și piardă dimensiunea fizică și să i se alăture în aceea lume a lui despre care ea nu știa nimic? Oare va putea el să vină în lumea ei și să trăiască că o ființă umană?
   Răspunsul este unul neașteptat și vă invit să îl descoperiți voi citind această carte. Eu m-am îndrăgostit de cărțile Laurei. Aștept următoarea carte-partea a doua- cu nerăbdare.
    Nota mea este 10.
Cartea Demoni, de Laura Nureldin poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
8

Culege-ţi toamna de pe buzele mele, de Ştefan Vereş

An apariţie: 2017

Număr de pagini: 70

Editura: TracusArte

Poezii

Prin scris îmi exersez comunicarea. Și seducția.

Locuri, stări sau momente – toate așteaptă cuminți să se îmbrace în haine de gală: peniță și hârtie.

Ferchezuită la sfârșit, scrierea se arată cititorului. Și-i vorbește despre emoție, cu sensibilitate.

Artă?!? Nu știu… poate sunt doar un inspirat negustor de cuvinte…                                                                                               

Ștefan VEREȘ

 

Poezia este lux și vinovăție, trăire și extaz.

Să fii poet e oarecum decadent, să-ți poți permite un așa rafinament straniu…

De cele mai multe ori, în lipsa unor experiențe personale cu substrat, poți părea un trișor în fața cititorului.

Ștefan Vereș reușește să surprindă  printr-o sensibilitate acută, extrem de vulnerabilă și să transmită o infuzie subtilă de senzații prin versurile pline de emoție.

Cristina IVĂNEȚ

   Volumul de poezii “Culege-ţi toamna de pe buzele mele” de Ştefan Vereş este o colecţie de “texte scurte, în flirt cu poezia”, aşa cum este scris în primele pagini. Nu-mi amintesc să mai fi citit complet, dintr-o suflare, vreun volum de poezii scris de un autor român, poetul Ştefan Vereş introducându-mă în minunata lume a poeziei româneşti. Design-ul volumului mi se pare unul reuşit, grafica şi fonturile alese pentru poezii m-au impresionat. De asemenea, ce m-a impresionat cel mai tare au fost câteva schiţe şi desene puse alături de unele poezii, imaginile ilustrând mesajul respectivelor poezii. Pe lângă versuri şi schiţe, volumul are, la  final, şi un “portret al toamnei” şi ce facem noi la venirea ei, din care se distinge şi conturează lirismul din vorbele autorului, dar şi pasiunea cu care este scrisă cartea, acest “portret” încheind volumul.

Pielea ta

“E dimineaţă.

Mă-ntreb cu teamă

ce rost are o nouă zi

fără gustul buzelor tale?

Singurul răsărit

pe care-l recunosc

are mirosul pielii tale!”

   Temele poeziilor sunt iubirea, copilăria, timpul, toate fiind susţinute de motive specifice. Sensibilitate şi emoţie. Rafinament şi eleganţă. O bucăţică din suflet aşternută pe hârtie, aşa percep eu poeziile lui Ştefan Vereş. Citiţi şi veţi călători în timp şi spaţiu, către acel ceva ascuns şi boem din sufletul vostru.

Cartea Culege-ţi toamna de pe buzele mele, de Ştefan Vereş poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban-recenzie

Editura: Quantum Publishers

Colecția: Alfa

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

     Alina Șerban s-a născut în 1992 la Galați și a absolvit Facultatea de Jurnalism. Are un masterat în Relații Publice și Publicitate, iar în prezent lucrează la ziarul local Viața Liberă. Locuiește în orașul său natal alături de un câine și o pisică, împărțindu-și timpul liber între pasiunea pentru lectură, scris și cea pentru fotografie. A debutat în 2017 cu romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, publicat la Quantum Publishers.

   Mi-am dorit nespus să citesc această carte, încă din momentul în care a fost publicată. Descrierea m-a atras, coperta m-a incitat, iar faptul că autoarea locuiește în Galați ca și mine a reprezentat un factor decisiv. Imediat ce am pus mâna pe volumul de față, am și început lectura, o lectură ce s-a dovedit a fi fermecătoare și tare captivantă.

   Mi-a plăcut mult romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, o scriere psihologică încântătoare, o poveste pe care o descoperi încet-încet, pagină cu pagină și care nu încetează, nici măcar pentru un moment, să te surprindă. Îmi pare rău că am amânat-o până acum și nu pot să afirm decât că aștept cu nerăbdare continuarea. Totodată, țin să precizez că m-am bucurat să fac cunoștință cu un autor gălățean deosebit, care mă determină să mă mândresc cu orașul meu și cu oamenii valoroși care încă mai locuiesc aici. Alina Șerban este, într-adevăr, una din speranțele literaturii române și, cu precădere, ale celei gălățene 🙂

   Alina debutează cu acest roman psihologic bine scris, documentat și capabil să miște cititorul, să-i stârnească sentimente diverse, să-l pună pe gânduri, întrucât abordează o temă destul de comună pentru literatura contemporană, dar care datorită complexității sale nu a fost exploatată complet până acum, și anume depresia. Această afecțiune de ordin psihic se numără printre principalele boli și probleme cu care se confruntă societatea secolului al XXI-lea, motiv pentru care, consider eu, este absolut necesar să-i conștientizăm existența și să încercăm să empatizăm cu oamenii care suferă de ea, să le oferim suportul de care au nevoie.

   Un alt aspect pe care l-am apreciat este modul în care autoarea își transpune gândurile, ideile, sentimentele într-un personaj masculin, Oskar Kaufmann, protagonistul cărții de altfel. Acțiunea cărții este plasată în Germania, în arealul germanofon și, cu precădere, în Nuremberg (Nürnberg), landul Bavaria.

   Oskar este un tânăr scriitor, fiu al unei familii cu cinci copii din Dinkelsbühl. În ciuda dorințelor și visurilor părinților săi, a ales să-și urmeze propria cale și să facă ceea ce-i place cel mai mult, și anume să scrie. În scurt timp, cărțile sale l-au făcut celebru, autor de bestseller-uri, apreciat de critici și de cititori. Este interesant modul în care ni se înfățișează portretul acestui artist al cuvântului, dar și modul în care se raportează acesta la societate și societatea la el, la ascensiunea sa rapidă în cadrul ,,breslei” scriitorilor. Publicul îl apreciază, devine un idol pentru cei care-i citesc și-i iubesc scrierile, însă o categorie de oameni îl privesc cu scepticism, îl consideră un scriitoraș banal, de duzină. Această perspectivă este cât se poate de reală, de altfel.

   Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, iar Oskar le face o vizită părinților. Încercând să păstreze tradiția, cei cinci frați, trei băieți (Oskar, Martin, Josef) și două fete (Elsa, Karolina), se adună în casa părintească pentru a celebra, pentru a petrece câteva zile împreună, ca odinioară.  Anul acesta, din nefericire, Crăciunul nu reprezintă nicidecum un motiv de bucurie și de voioșie pentru Oskar. Se pare că este bolnav, însă niciun medic nu a fost în stare să-i dea un diagnostic clar.

   Încearcă din răsputeri să-și păstreze secretă slăbiciunea, pe care o ascunde, inițial, și de membrii familiei sale. Leșină, i se face rău în public, îi îngrijorează pe toți ceilalți cu starea sa de sănătate. Ajunge chiar și pe copertele ziarelor, începându-se o adevărată campanie de defăimare a sa. Acest lucru îl scoate din minți, motiv pentru care are de gând să ceară ajutorul justiției pentru știrile mai mult sau mai puțin false. În acest demers, primește ajutor de la sora sa Elsa, avocat de profesie. Nimeni nu-i poate știrbi imaginea, nimeni nu-i poate distruge renumele pe care și l-a creat de unul singur, fără ajutorul nimănui.

   În tot acest timp, lui Oskar îi este imposibil să-și înțeleagă propria stare de sănătate și, implicit, de spirit. Are momente în care se simte foarte bine, urmate de căderi bruște, neașteptate. Se prea poate să sufere de depresie, medicii nu sunt siguri, iar el nici nu vrea să-și imagineze una ca asta…

   O cunoaște pe Clara, secretara lui Rudi, prietenul său cel mai bun, și împreună încep o relație. Petrec timp împreună, la început se simt atrași unul de altul, însă, de fapt și de drept, Oskar nu o iubește, iar încercările ei tot mai evidente de a-l schimba (vasăzică, în bine) devin iritante, deranjante pentru tânărul bărbat. Pentru câteva luni, boala sa dă semne că a dispărut, însă într-o zi se redeclanșează pe neașteptate… Oskar urmează să-și lanseze o nouă carte, care îi va salva reputația sau care, cine știe, poate că i-o va târî prin noroi…

   Este prezentată relația lui Oskar cu membrii familiei sale, o serie de legături care ia o întorsătură neașteptată ca urmare a unor evenimente. Reușește chiar să le salveze, să le lumineze viețile a doi dintre frații săi. Totuși, viitorul lui rămâne incert și rămâne să descoperiți de unii singuri cum se sfârșește acest volum interesant.

   ,,Ziua în care am învățat să zbor” prezintă destinul unui artist bolnav, incapabil să se înțeleagă pe sine însuși, darămite să priceapă firescul vieții. Suferă de depresie, nu știe ce ar trebui să facă, la ce să se aștepte de la ziua de mâine. Un lucru devine tot mai evident, și anume rolul pe care l-a jucat familia sa în acest proces de degradare psihică. Însă e posibil ca această afecțiune să-i ofere ceva în schimb? Depresia îi poate oferi aripi, îl poate aduce mai aproape de ziua în care va putea să zboare, să-și depășească propriul statut, să-și înfrunte destinul sau, de ce nu, să și-l împlinească?

   Cartea întruchipează mai mult decât jurnalul tânărului Oskar. Pe alocuri, reprezintă o confesiune, pe care el o face preotului duhovnic sau, poate chiar, propriei conștiințe, în încercarea de a-și clasifica viața, faptele, de a afla cum să procedeze mai departe, cum să se căiască, cum să înainteze de-a lungul cărării bătătorite de soartă.

   Vă recomand să citiți romanul de debut al autoarei Alina Șerban! Vă invit să descoperiți o carte fermecătoare ce încântă prin povestea măiestruos redată, prin personajele atent schițate și prin gama de emoții ce se ascund printre cuvinte și ce nu încetează să vibreze, să ajungă la sufletul cititorului…

Citate:

 

,,În lumea asta perfectă nimeni nu are sentimente, dar toţi au prejudecăţi.”

   ,Nu scriam de dragul nimănui, nici măcar de al lui, ci pentru că simţeam că e singurul mod în care puteam spune cu adevărat ce gândesc, fără să fiu judecat. Societatea maliţioasă nu percepea ideile ca fiind direct ale mele. E o operă de ficţiune, deci, acele păreri și lamentaţii nu există mai mult decât Dumnezeu pentru Nietzche, așa că nu-și făceau griji.”
   ,,Într-o clipă, am realizat că stăteam în picioare, privind balconul ca pe o eliberare. Aș fi vrut să mă opresc, să adorm iar, dar nu era cu putinţă. Nu eram eu acela. Și totuși, mă vedeam pășind către necunoscut, către ceva care mă chema. Era neobișnuit de rece afară, un fel de frig primordial, înainte de care nimic nu a fost. O pereche de aripi mă aștepta în colţul balconului, iar eu, ca un nătăfleţ, m-am întins spre ele, le-am așezat de parcă ar fi fost întotdeauna ale mele și dus am fost. Degeaba am ţipat ca un nebun. Oamenii nu puteau zbura. Un gol imens m-a cuprins deodată. Simţeam că mă apropii, apoi că mă îndepărtez. Eram prea sus și totodată prea jos. Mi-am revenit în simţiri fără să știu cum și de ce. Micuţa mea prietenă mă gâdila cu mustăţile ca să mă trezească, fiindcă eram pe podea. Acela a fost un fel de început, schimbarea. Eram conștient de faptul că acela care a fost odată murise în momentul când am luat aripile și am plonjat în gol. Că a rămas doar cel de după, dărâmat, dar împăcat cu sine. M-am văzut zburând. Am conștientizat!”

        LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Editura Herg Benet la Gaudeamus 2017 

Editura Herg Benet va participa între 22-26 noiembrie 2017 la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus București (Pavilionul Central RomExpo) cu un stand propriu (nivel 4.50, stand nr. 231, primul inel de la intrarea principală, pe culoarul Radio România). Vă așteptăm cu drag alături de autori, lansări de carte, noutățile cele mai fierbinți ale toamnei, colecții proaspete, o reducere generală de 20% pentru orice achiziție și multe surprize literare.

Noutățile literare cu care vă așteptăm la stand

Autori români:

Romanul “Orbi” de Petronela Rotar

Primul roman scris de Petronela Rotar, autoarea volumelor „O să mă știi de undeva”, “Alive”, “Efectul pervers” și “Sfârșitul nopții”.

„Nu știu ce-nseamnă să nu vezi cu ochii, dar știu ce-nseamnă să-ți orbești inima, cu tot sângele ei, să-i dai peste gură instinctului care urlă „Nu!“, să-ți înveți mintea să-ți justifice drumul în jos. Această carte mi-a spart în față o oglindă și m-am văzut bucăți în toate cioburile ei. Pare ciudat, însă eram întreagă în fiecare ascuțitură. Pentru că totul omului cu sufletul orbit este un tot mai mic. Ca să te-ntorci la tine, că altă cale nu e, iubește-te-n fărâmă, deschide pleoapa ei, cum zice Petronela în cartea asta pulsândă, răvășitor de necesară.” (Ana Barton)

„Șarmul imediat al scrisului Petronelei Rotar vine din faptul că ea tratează literatura ca pe o problemă personală. Una directă, intensă și presantă, care nu suferă amânare. Ea vine în literatură așa cum vii la confesor, la psiholog: aducând cu tine complicațiile cele mai intime și mai chinuitoare ale vieții tale personale, lucrând direct în materia lor dureroasă pentru a ajunge la vindecare. E deopotrivă o formă de curaj literar – și una de generozitate. O astfel de carte curajoasă și generoasă, vorbind despre abuz și violență și rezistența în fața lor, e și cea de față. Sunt sigur că va însemna ceva important – pentru victimele abuzurilor și cele ale literaturii, deopotrivă.” (Radu Vancu)

Romanul “Dresoarea” de Cristina Nemerovschi

Cea de-a cincisprezecea carte semnată de Cristina Nemerovschi este un thriller psihologic captivant despre împăcarea cu propriul sine, traume negate, bucuria de a trăi, pasiune și libertate. “Am scris despre traume, despre răni din trecut, despre vină, despre împăcarea cu ipostazele noastre mai vechi. Despre durere și asumare, despre confruntarea demonilor din interiorul nostru, cei mai neiertători demoni din lume. Am scris despre relațiile complicate din familiile întemeiate de oameni complicați, care iubesc dar care uneori nu știu s-o arate, sau nu pot. Dresoarea este, în mare, despre traumele copilăriei. Despre neasumare, despre depresie, despre foarte multă violență. Despre cum trecutul nu rămâne niciodată în urma noastră, ci îl purtăm mereu cu noi, și e nevoie de foarte multă forță pentru a nu te lăsa condiționat și îngenuncheat de el”, spune autoarea.

Ludmila, o tânără dresoare de lei și tigri din Ucraina, vine să lucreze la circul din București. Cu multe speranțe, dar și cu un trecut tulburat și apăsător, ea împrumută prenumele celebrei Lidia Jiga, a cărei poveste o fascinează.

În ciuda pasiunilor pe care le stârnește, de la insistentul Marius și temperamentalul Iuri, până la un admirator secret care îi lasă flori în fiecare zi la intrarea în circ, în sufletul dresoarei pare a fi loc pentru o singură persoană: sora ei, Oksana, dispărută după un accident ce a marcat viața tuturor celor apropiați. Deși o bănuiește pe Oksana că este vinovată pentru accident, Ludmila nu vrea decât să-și reîntâlnească sora și să o ierte.

Demonii interiori scot însă colții pe nepregătite, iar trecutul revine violent și pustiitor, amenințându-i viața. “Ludmila, unde ai fost între 15 și 16 ani?” este întrebarea care o bântuie.

Volumul „Jurnal de librar” de Anca Zaharia

Jurnal de librar a fost, la început, un hashtag pe care-l foloseam la finalul fiecărei povestiri legate de ceea ce mi se întâmpla la muncă pe care o puneam pe Facebook nu atât din dorința de a arăta ce amuzantă e viața de librar, ci mai mult sperând că publicul larg, consumatorii de carte și nu numai, vor vedea meseria de librar mai aproape de ceea ce este ea de fapt și mai puțin un „ah, ce frumos, stai toată ziua și citești și mai iei și salar”. Nu, n-ai nici măcar voie să citești la muncă în cele mai multe locuri. Și dacă ar fi așa, salariul nu e deloc de invidiat”, spune autoarea Anca Zaharia.

„Scenele redate de Anca ar fi amuzante dacă nu ar fi triste. Așa a spus, la un moment dat, un cititor și i-am dat dreptate. La prima citire, te amuzi. Uneori (de cele mai multe ori!) râzi cu lacrimi. La a doua citire, sau poate chiar la a treia, partea amuzantă rămâne deoparte și vezi realitatea. Vezi omul din spatele cărților și oamenii pe care îi întâlnește zi de zi, oamenii aceia care nu au habar că librarul citește cărți și nu gânduri. Citind cartea Jurnal de Librar, nu numai că vei privi cu alți ochi librăritul, dar e foarte posibil să te împrietenești cu primul librar care îți va ieși în cale și să-i mulțumești pentru răbdare, pentru zâmbet și chiar să aranjezi cartea căzută de pe raft pe care, între doi clienți nehotărâți, țârâitul telefonului și cutia cu noutăți ce trebuie etichetate și puse la raft, nu a reușit să o așeze la locul ei.” (Andreea Ban – Serial Readers)

Volumul „Bărbați pe tocuri” de Marcel Manea

„Când visezi cu ochii rimelați lucruri fantastice, înseamnă că te afli departe de miezul problemei. Mira van Horton dansa cu aspiratorul ca nimeni alta din istoria cinematografiei, întindea rufe la uscat dincolo de orice viziune regizorală, înhăța cu palmele tăbăcite fierul de călcat în confruntarea cu inepuizabila colecție de rochii şifonate, cămăşi apretate, bikini minusculi, boxeri de neam prost; obiecte vestimentare care nu lăsau niciun sâmbure de îndoială că aparțin clasei conducătoare. Doar plimbările cu bicicleta reuşeau să-i domolească frustrările. Ofta cu tristețe când ajungea prin zona comercială unde stăteau etalate fără pic de ruşine blănuri scumpe şi bijuterii rare. Printre necazurile cotidiene stăruia faptul că James Cameron nu-i acceptase cererea de prietenie pe Facebook.” (fragment „Bărbați pe tocuri”)

Romanul “Gâtsucit” de Cosmin Cârciova

“Îi luă geamantanul cu rotile și-l împinse pe culoar. Hoffie se lăsă purtat de val, lovindu-se cu șoldurile de pereții vagonului și înainte de a realiza ce se petrece fu îmbrâncit pe trepte, atacat de ploaia deasă, se prăbuși într-un șanț și ateriză într-o băltoacă cu noroi. Conform legilor matematice, așa cum le văzuse ciudatul târgoveț, Hoffie avusese noroc și ghinion în egală măsură. Coborâse în Lluvia de Muertos fără ca trenul să oprească acolo, nu avea niciun membru rupt, geamantanul era intact și în același timp aterizase în acea băltoacă și se murdărise ca un porc, udându-se până la piele. Pentru a merge cu povestea mai departe este necesar să explicăm cititorului de ce anume trenurile nu mai opreau în Lluvia de Muertos și din ce cauză se credea că acest orășel ar fi blestemat.” (fragment “Gâtsucit”)

Romanul “Celelalte Scrisori către Rita” de Kaos Moon

„Draga mea. Azi am înnoptat într-un hotel prost din București. Nu știi cât de mult îmi lipsești. Îmi vine să mă urc pe pereți. Îmi vine să mă arunc de la fereastră. Îmi vine să mănânc fără să mă opresc. Am luat tot din minibarul ăstora și nu m-am săturat. O să mă apuc să le mănânc perdelele, patul, tabloul de pe perete, televizorul și, când o să termin tot, o să mă mănânc și pe mine. O să încep cu picioarele, bazinul, sexul, pieptul, mâna stângă, o să las la urmă mâna asta dreaptă, până va scrie ultimul cuvânt, și acela să fie adio.” (fragment “Celelalte Scrisori către Rita”)

Romanul “Demoni” de Laura Nureldin

La împlinirea vârstei de 16 ani, Lisa Whelan primește un cadou care îi va schimba viața; acesta sosește într-o micuță cutie de catifea, însă cuprinde puterea unui întreg neam de vrăjitoare – strămoșii ei, de care nu aflase până atunci. Cel care o va iniția în arta vrăjitoriei este Yadiel, un demon enervant care și-a dedicat întreaga sa viață protejării familiei Lisei, chiar din vremurile în care s-au născut primele vrăjitoare Whelan, cu mii de ani în urmă. Totuși, noile puteri ale tinerei fete declanșează alte forțe, mult mai întunecate decât și-ar fi putut imagina vreodată…

 Trilogia „Ultima vrăjitoare din Transilvania” de Cristina Nemerovschi

Alexandra, o adolescentă rebelă, este trimisă de părinți să își petreacă vacanța de vară într-un sat din Transilvania, pentru a fi îndepărtată de o iubire considerată imorală. Odată ajunsă în V., ea este atrasă de poveștile localnicilor legate de o crimă săvârșită în urmă cu mai mult de un veac: contesa Aneke fusese acuzată de incest și vrăjitorie și ucisă în pădure. Alexandra pornește pe urmele contesei, hotărâtă să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Castelul ascunde mistere la fiecare colț… Pe măsură ce fapte și personaje stranii ies la iveală, Alexandra își dă seama că are în comun cu frumoasa vrăjitoare mai mult decât și-ar fi imaginat, inclusiv iubirea ei secretă și interzisă. Va reuși Alexandra să salveze această iubire și în final propria viață, sau va avea soarta tragică a Anekei?

Romanul “Neamul Corbilor” de Lavinia Călina

După dispariția lui Nicol, Roxana încearcă să se apere de pericolele care pândesc la tot pasul, alături de noul ei grup de aliați și într-un cămin în care sentimentele de dragoste capătă noi și surprinzătoare sensuri. Însă viziunile sale devin din ce în ce mai puternice și mai greu de descifrat, iar o confruntare finală între Neamul Corbilor și celelalte Neamuri pare iminentă. Poate Roxana să readucă în tabăra sa speranța supraviețuirii, dejucând planurile finale ale Corbilor?

Autori străini:
Romanul “Dispariția din Silver Water”, de Haylen Beck, traducere de Flavius Ardelean

„Te va obliga să dai paginile mai departe, cuprins de suspansul neprevăzutului și al întorsăturilor de situație.“ (Library Journal)

„O carte remarcabilă, perfectă pentru fanii care își doresc ceva asemănător cu Lee Child și Lisa Gardner.“ (Booklist)

„O poveste tensionată, care în multe momente te va zgudui și te va prinde în cleștii ei fără să îți mai dea drumul.“ (Associated Press)

O femeie străbate statul american Arizona alături de copiii ei, încercând să scape dintr-o relație abuzivă. Undeva pe drum, este însă oprită de un șerif local ce se comportă straniu, lucrurile scapă repede de sub control, iar ea este reținută de poliție. Pe când ajunge în arestul orașului Silver Water, copiii ei s-au făcut nevăzuți, iar polițiștii încep să susțină că aceștia nici nu au existat. Dacă sunt într-adevăr dispăruți, sigur e din vina mamei lor…

Între timp, în partea cealaltă a țării, un bărbat aude știrile televizate insistent despre cazul celor doi copii dispăruți, care îi amintesc atât de bine de o întâmplare din trecutul lui. În timp ce căutarea copiilor intră pe ultima sută de metri, este și el atras în efortul tuturor de a-i găsi.

Romanul “Duetul nostru întunecat” de Victoria Schwab, traducere de Ana Mănescu

Este cartea finală a duologiei „Monștrii din Verity”.

„O nouă lume captivantă și plină de pericole pe care cititorii o vor îndrăgi pentru ritmul alert și terifiant.” (Publishers Weekly)

„O poveste cu o atât de întunecată precizie a textului, încât mai mult ca sigur îți va provoca fiori pe șira spinării.” (Booklist)

„Debordant de energică, această carte este întocmai biletul pentru o noapte neîntreruptă de lectură.” (Kirkus Reviews)

Lumea se află în pragul distrugerii. Iar ei, la fel.
Lui Kate Harker nu îi este teamă de monștri. Îi vânează. Și se pricepe al naibii de bine la asta.
August Flynn și-a dorit cândva să fie uman. Dar are un rol de jucat. Și îl va juca, indiferent de consecințe.
Lupta a început.
Monștrii câștigă.
Kate va trebui să se reîntoarcă în Verity. August va trebui să îi permită să intre. Și un nou monstru așteaptă ‒ unul care se hrănește din haos și aduce la suprafață demonii interiori ai victimelor sale.
Ce va fi mai greu de supus: monstrul pe care îl înfruntă sau propriii lor monștri?

Romanul „Tu” de Caroline Kepnes, traducere de Anca Zaharia

„Un thriller excepțional, cu atitudine, fără jenă și cu o adevărată intuiție asupra naturii obsesiilor.“ (Sophie Hannah)

„Hipnotizant.“ (Stephen King)

„Un roman captivant pe de-a întregul.“ (Revista Closer)

Atunci când o tânără și frumoasă scriitoare aspirantă intră în librăria din New York în care lucrează Joe Goldberg, el face ceea ce ar face oricine în situația lui: îi caută pe Google numele pe care l-a aflat de pe cartea de credit.

Este doar o singură Guinevere Beck în întreaga metropolă. Ea are un profil public de Facebook și postează pe Twitter neîncetat, dezvăluindu-i lui Joe tot ce ar avea nevoie să știe: se recomandă pur și simplu Beck, pentru prietenii ei, a urmat cursurile la Universitatea Brown, locuiește pe Bank Street și va fi la un bar din Brooklyn diseară – locul perfect pentru o întâlnire „întâmplătoare”.

Pe măsură ce Joe capătă în mod invizibil și obsesiv controlul asupra vieții lui Beck, el orchestrează o serie de evenimente pentru a se asigura că Beck nimerește în brațele lui primitoare. Trecând de la statutul de hărțuitor din umbră la cel de iubit oficial, Joe se transformă în bărbatul visurilor lui Beck, totul în timp ce, pe tăcute, înlătură orice obstacol care i-ar putea sta în cale. Chiar dacă asta ar însemna să ucidă.

Romanul „Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus, traducere de Cristina Nemerovschi

“Unul dintre noi minte” e povestea a ceea ce se întâmplă când cinci străini ajung în clasa de detenție a școlii, iar numai patru ies de acolo în viață. Fiecare este suspect, fiecare are ceva de ascuns.

Fii atent la toate detaliile și poate vei fi tu cel care va rezolva enigma:

Într-o după-amiază de luni, cinci elevi de la Liceul Bayview intră în camera de detenție.

Bronwyn, tocilara, va merge la Yale și niciodată nu încalcă vreo regulă.

Addy, prințesa, este frumoasa populară a liceului.

Nate, delincventul, este deja eliberat condiționat după ce a fost prins vânzând droguri.

Cooper, atletul, este starul echipei de baseball.

Și Simon, proscrisul, este creatorul unei faimoase aplicații de mobil care lansează bârfele fierbinți ale liceului.

Atâta doar că Simon nu mai iese de la detenție. La finalul orei în care cei cinci trebuie să-și ispășească pedeapsa, Simon moare. Potrivit anchetei, decesul nu este un accident. Luni moare, iar marți apar dezvăluiri senzaționale programate de el despre cei patru colegi care i-au fost alături în clipa morții, ceea ce îi transformă rapid în suspecți. Dacă nu cumva criminalul este altcineva și se află în libertate…

Toată lumea are secrete, nu? Ceea ce contează e cât de departe ai merge ca să le protejezi.

Iată care este programul evenimentelor:
 

Joi, 23 noiembrie:

– Ora 18.30: Lansarea romanului „Orbi” de Petronela Rotar. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

Vineri, 24 noiembrie:

– Ora 17.00: Lansarea romanului “Celelalte Scrisori către Rita” de Kaos Moon. Ceainăria Bernschutz, Nivel 3.20.

– Ora 18.00: Prezentarea romanului „Dispariția din Silver Water” de Haylen Beck. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 18.30: Prezentarea romanului „Duetul nostru întunecat” de Victoria Schwab. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 19.00: Lansarea romanului “Demoni” de Laura Nureldin. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

Sâmbătă, 25 noiembrie:

– Ora 12.00: Prezentarea romanului “Tu” de Caroline Kepnes. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 12.30: Lansarea cărții “Jurnal de librar” de Anca Zaharia. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 13.30: Prezentarea romanului „Grădina cu Fluturi” de Dot Hutchison. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 13.45: Prezentarea romanului „Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 14.00: Lansarea romanului „Dresoarea” de Cristina Nemerovschi. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 14.30: Lansarea trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania” de Cristina Nemerovschi. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 15.00: Lansarea romanului „Neamul Corbilor. Vol. 3: Din negura timpului” de Lavinia Călina. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 16.30: Întâlnire cu Ana Barton: lectură din romanul „Jurământ de rătăcire” (reeditare 2017). Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 17.00: Lansarea romanului “Bărbați pe tocuri” de Marcel Manea. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

– Ora 18.00: Lansarea romanului “Gâtsucit” de Cosmin Cârciova. Standul Editurii Herg Benet, nivel 4.50.

Mihai Viteazul, de Cristian Moșneanu–pre-recenzie

Prefață/Cuvânt înainte: Cornel Bîrsan, prof. dr. Cristian Condurache, Ștefan Dumitrache

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Editura: Librex Publishing

Data apariției: noiembrie 2017

  Cine este Cristian Moșneanu ?

   Născut în urmă cu 33 de ani, dintr-o familie “nobiliară” de țărani “moșneni”, răzeși ai ţinutului Dobrotei prahovene, și-au căutat “identitatea” încă de la primii pași în vastitatea  tradițiilor şi eposului  satului românesc.

   Creația sa cuprinde atât cărți de istorie (,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”– coautor, ,,Petru Dimitrie Cercel”, ,,Mihai Viteazul”), cât și poezie (,,Lăsând totul în vânt…”), dar, mai nou, i se adaugă și un volum de aforisme (,,Truisme în chip de aforisme”), toate fiind publicate sub egida Librex Publishing.

   Despre Cristian Moșneanu v-am vorbit și cu un alt prilej, însă țin să reiau faptul că se numără printre cercetătorii de seamă din domeniul istoriei, reprezentând una din speranțele istoriografiei române contemporane. Datorită unor oameni pasionați de istorie asemenea lui, putem afirma că studiul istoriei României se află, în continuare, pe mâini bune.

   După eforturile de a scoate la lumină misterul legat de existența și descălecatul lui Radu Negru Vodă, după volumul ce-l prezintă pe prea puțin cunoscutul Petru Dimitrie Cercel, a venit rândul ca istoricul Cristian Moșneanu să ne surprindă cu o altă lucrare, dedicată, de această dată, faimosului voievod muntean Mihai Viteazul, o figură emblematică pentru istoria neamului nostru.

   Din fericire, am avut șansa să citesc/să studiez această carte cu puțin timp înainte de publicarea ei, motiv pentru care țin să-i mulțumesc lui Cristian, un neprețuit prieten de-al meu. Am lecturat-o imediat, în cel mult 3 ore, mânat de o sete de cunoaștere, de dorința de a afla mai multe despre Mihai Viteazul, un personaj pe care, personal, îl admir nespus. Nu doar o singură dată am avut impresia că mă aflu alături de el: pe meleagurile rodnice ale Valahiei, pe câmpul de luptă, la Alba Iulia, în preajma cortului în care a fost decapitat.

   Concluzia? Mi-a plăcut extrem de mult maniera în care este prezentată personalitatea istorică, analiza detaliată a evenimentelor, controversele cărora autorul încearcă să le ofere o rezolvare, opiniile sale argumentate referitoare la diferite aspecte legate de viața domnitorului Mihai Viteazul.

  Înainte de toate, consider că este necesar să menționez faptul că ,,Mihai Viteazul” reprezintă prima carte din colecția ,,Mari voievozi și regi ai românilor”, un proiect prin care editura Librex ȋşi propune să aducă ȋn atenţia publicului douăsprezece cărţi despre unii dintre  cei mai ȋnsemnaţi conducători ai acestui popor. Prima carte va fi dedicată lui Mihai Vodă Viteazul, primul dintre conducătorii români, care intrând triumfător ȋn Alba Iulia a reuşit pentru prima oară să ȋndeplinească visul secular al tuturor celor de-o mumă, de-un neam şi de-o limbă. Colecţia se va ȋncheia cu o lucrare dedicată lui Ferdinand  I ”Ȋntregitorul”, cel care a reuşit să desăvârşească opera lui Mihai Filum Pătraşco.

   Fără îndoială, volumul de față este de nelipsit din biblioteca fiecăruia dintre noi, din biblioteca fiecărui român care prețuiește istoria națională și eforturile depuse de strămoșii noștri pentru ca astăzi să putem trăi în România, pentru ca astăzi să ne numim români și să vorbim limba română. Mihai Viteazul este una din personalitățile care a influențat destinul Țărilor Române din trecut și, implicit, al României de astăzi.

      Mihai Viteazul (n. 1558) a fost fiul nelegimit al domnitorului Pătrașcu cel Bun, născut din legătura celui din urmă cu Tudora, descendentă a faimoasei familii Cantacuzino. În condițiile în care tatăl său a murit înainte ca el să se nască, a fost crescut de mama sa și de rudele de sex masculin ale acesteia. La maturitate a ieșit din anonimat, implicându-se în viața politică a Țării Românești, ocupând funcția de Mare Ban al Craiovei.

O altă dovadă care să ateste că Mihai este os de domn, este dat de faptul că Teodora, mama lui purta “în pecetea  de pe inelu-i titlul de Doamnă, <gospojda>, şi semne luate din herbul ţerii. Fiul său va fi numit-o în dania cea adevărată tot <Doamnă>, cum îi zic apoi toţi Voevozii ce vin pe urmă şi hotarasc asupra moşiilor ei de moştenire”. Aşadar chiar dacă Teodora a fost numai ţiitoare a lui Pătraşcu, aceasta a primit de la voievod acele însemne pe care le purta Doamna ţării, lucru argumentat de altfel şi din modul cum o numea Mihai (doamnă) în documente şi restul voievozilor munteni care au urmat.

    În 1593 își începea domnia ce avea să țină 8 ani, o domnie marcată de victorie și succes, Mihai dovedindu-și, rând pe rând, abilitățile de diplomat, dar și pe cele de militar. I-a învins în război pe turci, și-a găsit un aliat în împăratul romano-german Rudolf al II-lea și, cel mai important, a reușit să cucerească Transilvania și Moldova din mâinile lui Andrei Bathory, respectiv ale lui Ieremia Movilă, reîntregind teritoriul locuit odinioară de daci, aducându-i laolaltă pe români.

La 24 noiembrie 1593 Mihai Viteazul va ajunge domn al Țării Românești, având în principal susținerea lui Andronic Cantacuzino: „L-am făcut domn al Ţării Româneşti pe banul Mihai; l-am preferat, <socotind> că el este mai bun decât ceilalţi boieri vicleni, care nu arată să fi moştenit ceva  deosebit de la părinţii lor, căci toţi sunt vicleni şi mincinoşi din fire, nişte intriganţi şi cu totul nepricepuţi în treburile ţării. însă în ceea ce-l priveşte pe banul Mihai, sărmana ţară este mulţumită, şi au înălţat rugăciuni lui Dumnezeu pentru că i-a învrednicit şi le-a dat un astfel de păstor bun, creştin cu milă pentru cei săraci şi cu frica lui Dumnezeu […] pentru că eu […] m-am zbătut şi l-am făcut domn, lucru de care eu sunt foarte mulţumit. Este vrednic să păstorească un popor, el, mai bine decât alţii“

            Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia

     Acțiunele pe care le-a întreprins au marcat, fără doar și poate, destinul Țărilor Române. Deși unirea înfăptuită de Mihai Viteazul nu a rezistat decât un an, ca urmare a faptului că a fost asasinat mișelește, acest act de bravură, această dovadă de patriotism și dedicare avea să rămână întipărită în memoria colectivă a poporului român care a reușit, în cele din urmă, să se reîntregească.

Succesul repurtat de Mihai ȋn Moldova are un răsunet nescontat ȋn Europa astfel ȋncât regele Franţei, Henric al V-lea, scria ambasadorului său la Poartă “Se zice ca românul e foarte tare şi că planurile lui cresc potrivit cu izbândele”. Tot legat de acestă ispravă, ȋntr-un jurnal publicat la Roma se menţionează: Dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta e signor Mihai, principele Valahiei”.

    Cartea lui Cristian Moșneanu începe prin a ne prezenta descendența și pe membrii familiei lui Mihai Viteazul, aducându-se argumente în favoarea înrudirii sale cu Pătrașcu cel Bun și Petru Dimitrie Cercel. Sunt trecute în revistă perioada anterioară domniei lui Mihai și situația Valahiei în pragul accederii sale la tron, domnia propriu-zisă, sfârșitul tragic al acestuia. Ni se oferă, de asemenea, informații despre titulara domnitorului, despre viziunea contemporanilor, cronicarilor, istoricilor în ceea ce îl privește, dar și o serie de imagini ce-l surprind pe voievodul valah și anumite momente-cheie ale epocii sale.

      Cu excepția conținutului bine documentat, volumul se remarcă printr-un limbaj și printr-o manieră de expunere a ideilor accesibilă publicului larg. Astfel, acesta poate reprezenta lectura oricărui român pasionat de istorie sau, pur și simplu, a oricărui român dornic să afle mai multe despre istoria țării sale, despre Mihai Viteazul – erou al neamului. Prin urmare, vă recomand să citiți ,,Mihai Viteazul” de Cristian Moșneanu, să înțelegeți mai bine domnia și contribuția domnitorului muntean la conturarea conștiinței și a identității naționale. Căci fără istorie ne este imposibil să ne înțelegem trecutul, să apreciem valoarea patriei noastre, să acceptăm și să ducem la îndeplinire misiunea pe care o avem cu toții (doar suntem români, nu-i așa?!)…

    LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia-recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Seria de autor Lucian Boia

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Anul apariției: 2009

Număr pagini: 376

   Lucian Boia, născut în București la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București. Opera sa, întinsă și variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România și în Franța, precum și traduceri în engleză, germană și în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor și a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune) și la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât și prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viața extraterestră și sfârșitul lumii până la comunism, naționalism și democrație). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului și la istoria Franței. În 1997, lucrarea sa Istorie și mit în conștiința românească a stârnit senzație și a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naționale.

  Sunt sigur că toată lumea a auzit de Lucian Boia, unul dintre cei mai bine cotați istorici români contemporani (poate chiar cel mai bun?!). Viziunea sa asupra istoriei, asupra evenimentelor trecutului este una cât se poate de originală, de interesantă, întrucât Lucian Boia nu respectă întotdeauna convențiile, nu se ghidează strict după ce au analizat și conchis cercetării anteriori, ci preferă să ne ofere propriile sale interpretări, profitând din plin de libertatea de exprimare și de lipsa cenzurii din prezent.

     Lucrările sale mi-au tot fost recomandate cu scopul de a înțelege anumite aspecte, de a avea în vedere niște imagini de ansamblu asupra unor evenimente, personalități. Și ținând cont de faptul că îmi doresc să devin un mare istoric, să îmi dezvolt o gândire analitică, capabilă să descifreze esența istoriei și a urmelor sale, mi-am propus să nu mai amân. Astfel, am citit ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, cu un creion ascuțit la îndemână și cu o mare sete de cunoaștere.

      Acest volum mi-a plăcut sau, mai bine zis, am apreciat subiectul pe care-l dezbate și abordarea autorului, o abordare accesibilă unei grup larg de cititori. Ce-i drept, Lucian Boia își asumă misiunea de a ne împărtăși rezultatele cercetărilor sale, de a le oferi răspunsuri și informații tuturor românilor, mai mult sau mai puțin obișnuiți cu stilul prezent în cărțile de istorie, ceea ce, consider eu, că i-a reușit.

     Subiectul cărții este reprezentat de existența și de activitatea germanofililor români în elita intelectuală românească din timpul Primului Război Mondial. Marea conflagrație a izbucnit în 1914, însă România nu s-a alăturat imediat țărilor beligerante, așteptând până în august 1916, când sub presiunea Marilor Puteri s-au alăturat uneia din tabere, declarând, prin urmare, război celeilalte.

      Decizia României de a se alătura Antantei (Franța, Anglia, Rusia) a tot fost amânată, din diferite motive. În tot acest timp, a început în Regat o adevărată ,,luptă” ideologică, propagandistică în rândul intelectualilor, ce avea drept scop influențarea opiniei publice și, implicit, luarea unei decizii care, indiferent de natura acesteia, avea să schimbe destinul României.

             România înainte de anul 1918

      Pe de o parte s-au situat antantofilii/ francofilii, cei care își doreau  ca România să se alăture, în primul rând, Franței și, mai apoi, aliaților acesteia. Exceptând motivele de ordin sentimental, cultura și civilizația franceză răspândite în rândul românilor, această alianță i-ar fi oferit României, alcătuită la acel moment numai din Muntenia și Moldova, posibilitatea de a se reuni cu Transilvania, de a-i aduce laolaltă pe toți românii separați de intemperiile istoriei. Unirea cu Transilvania (prin Transilvania înțelegem, în acest context, Ardealul, Maramureșul, Banatul și Crișana) ar fi anulat însă șansa de a recupera Basarabia de la Imperiul Țarist.

       Pe de altă parte s-au situat germanofilii, cei care voiau o alianță cu Puterile Centrale și, cu precădere, o alianță cu Germania, un centru cultural și economic impresionant. Ar fi luptat astfel împotriva rușilor, recuperând Basarabia, provincia ai cărei locuitori erau asupriți, supuși unei suferințe, în comparație cu care ardelenii duceau o viață roz.

      Prima treime a cărții este dedicată prezentării generale a fenomenului de ,,germanofilie”. Cu acest prilej, Lucian Boia clarifică anumite aspecte, și anume, faptul că, de multe ori, germanofilii erau, mai degrabă, rusofobi, iar mare parte din aceștia ar fi preferat menținerea neutralității, astfel încât puțini susțineau, cu adevărat, intrarea în război de partea Puterilor Centrale. Istoricul român alege să folosească termenul ,,germanofil” între ghilimele cu scopul de a-l relativiza și de a-l nuanța.

     În această secțiune a cărții abordarea este structurală, și anume ,,germanofilii” sunt împărțiți pe medii și categorii, ținându-se cont de partidele politice, de orientările acestora, accentuându-se faptul că marea lor majoritate provenea din rândul elitei societății. Personalitățile menționate au fost ziariști, scriitori, istorici, academicieni, oameni politici, a căror perspective s-au diferențiat în funcție  de pregătirea profesională, de influențele la care au fost supuși, de contactele pe care le-au avut cu nemții, respectiv, cu francezii. Totodată, se marchează contrastul dintre antantofili și germanofili, autorul oferindu-ne explicațiile necesare pentru a înțelege contextul politic, social, cultural al vremii și, prin urmare, opțiunile politice ale românilor.

     În cadrul celorlalte două treimi ale lucrării de față, autorul își propune să analizeze opțiunile și destinele fiecărei personalități ,,germanofile”în parte, în ordine alfabetică. Aflăm informații despre activitatea lor profesională, despre tangențele pe care le-au avut cu diferite tabere politice, despre modul în care au încercat să-și traseze propriul viitor în funcție de circumstanțe. Printre personalitățile studiate (60) se numără: Grigore Antipa, Victor Babeș, Tudor Arghezi, Martha Bibescu, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Nicolae Tonitza, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, frații Mateiu și Luca Caragiale.  

    ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” reușește să ne îndrume, astfel încât să putem înțelege o anumită perioadă din istoria poporului nostru, anumite acțiuni ale strămoșilor noștri, acțiuni care, într-un fel sau altul, au avut niște consecințe. Un aspect și mai interesant îl reprezintă posibilitatea de a descoperi o altă față, o altă latură a personalității unor oameni celebri, pe care îi cunoaștem pentru meritele din domeniile în care au activat, dar care, din câte se pare, au fost mai mult decât niște simpli gazetari, poeți, istorici, oameni de știință.

     Nu în ultimul rând, desfășurarea și urmările Primului Război Mondial, felul în care au ales să acționeze sau nu anumiți oameni constituie o lecție importantă, de care ar trebui să ținem cont, mai ales, fiindcă nu știm niciodată ce surprize (plăcute/neplăcute) ne va rezerva viitorul.

     Vă sfătuiesc să parcurgeți această lucrare sau oricare alta ce poartă semnătura lui Lucian Boia și să vă aduceți aminte de istorie, de tot ce-au înfăptuit oamenii trecutului, o sursă inepuizabilă de modele, de urmat sau de evitat…

     

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial de Lucian Boia poate fi comandată pe site-ul targulcartii.ro

by -
3

Duel poetic: Timpul ploilor & Doar atunci

Timpul ploilor –Maria Savu (Maya Alma)

Suntem atât de departe unul de altul
și-atât de apropiați în gândul celuilalt
c-o mână încerc să îți ating înaltul
cealaltă dă la o parte norii de cobalt

Răsare ca o mare pierdută în azururi
această clipă solitară în care singurătate mi-s
și ca un val mi-e dor de aer și a pururi
împing furtuna-mi înspre țărmul tău abis

Stăm unul lângă altul deși nu te mai simt
decât în mine și-n părul greu de-atingeri
te mai respir clipei de ieri și din instinct
vine iubirea ta să-mi fie leac la îngeri.

 

Doar atunci –Călin Lucian

zbor
porumbițo
zbor pe deasupra tâmplelor tale
zbor printre depărtările ce ne apropie
între acel mâine
în care voi atinge din nou orizontul
alături de tine și ieri
când mă ridicai în al nouălea cer
aproape de îngeri

nu am să-mi mai întind aripile
divino
decât atunci când
tu
vei zbura alături de mine

Verdict?

 

 

 

 

 

 

Dragonii din Anador, de Lisa Darlent-cartea întâi a seriei Urmașul Pandemoniului-recenzie

Editura Quantum Publishers

Anul 2017

Nr. pagini: 337 

,,Un oraş este trecut prin foc şi sabie, demonii roiesc pe cerul nopţii, iar plânsetul unui copil răsună în beznă.
Rătăcit pe meleaguri necunoscute şi ajungând în grija Antadorului, ultima barieră împotriva exteriorului, Yano se alătură gărzii orașului împreună cu Sayra, o tânără cu ochi de lup, și fratele său, Hiron. Scopul lui este găsirea unei căi de a-şi proteja ţinuturile natale, dar şi de a dezlega misterul existenţei unei lumi atinse din greşeală, de care este atras în mod inexplicabil. În timp ce prințul Calindor și Lander, comandantul gărzii regale, conduc grupul pe urmele vânătorilor de zei, umbra străvechiului Anador bântuie precum un spectru asupra tuturor.
După secole de ostilitate, un dragon și un demon se privesc în ochi, fiecare pândind mișcările celuilalt.

   Eii, vreau să citesc o carte. Titlul este mai mult decât interesant, descrierea la fel, așa că…purced a începe cartea!!! Nu îmi vine a crede ce lume fantastică ne va dezvălui autoarea…demoni, dragoni, zeii, magi, magie, vrăjitori la tot pasul, animale apărute în urma ucideri dragonilor-thalinii…

,,-Ploua? întreba Yano după ce înghiți ultimul dumicat. Începuse ploaia, însă picăturile erau de un roșu aprins și pătau zăpadă acolo unde cădeau. Murdăreau totul însemnând codrul cu pecetea lor. Iar mirosul ușor metalic…
Documentele din Elmoran. Atacurile thalinilor. Lacrimile zeităților, fenomenul ciudat care marcase omenirea de două ori. Acum a treia oară. Totul se potrivea.
-Plânsul zeilor, se trezi șoptind.
Zeii plângeau cu lacrimi de sânge, căci asta erau misterioasele picături.
Ploaia roșie dura doar câteva secunde, apoi înceta. Imediat, un răget răsună din ceruri, făcând pământul să vibreze și zăriră printre nori un trup imens, întunecat. Avea aproape cincizeci de metri lățime, de două ori pe-atât în lungime și se prăvălea din înalturi. Era atât de mare, încât umbrea o bună parte din pădure. Pe lângă aripi, mai zăriră un picior solzos, un pântec argintiu, niște coarne că de oțel și o coadă precum un șarpe uriaș.’

   V-ați dat seama că uciderea dragonilor nu aduce nimic bun… thalinii… animale îngrozitoare care ucid tot ce le stau în cale…inclusiv tărâmul natal, acolo unde își vor găsi o familie adoptivă și un frate vitreg.
Yano, un tânăr de șaptesprezece ani, un demon… se pare că întâlnirea cu Hiron, fratele vitreg și cu bunicul acestuia Marslo îl va face un demon pașnic, dornic de un trai normal. Viața sa va fi tulburată și dată peste cap când va sări în ajutorul unei fetițe… și se va dezvălui lumii ce anume este el-un demon, nu contează că este unul pașnic, lumea îl va considera un monstru.

Încă din cele mai vechi timpuri demonii fuseseră detestați. Agresivitatea și natură lor crudă le crease o imagine înfiorătoare și erau asemuiți cu cele mai cumplite coșmaruri. Mamele își învață copii de mici să se țină departe de astfel de făpturi și să dea de veste dacă zarea vreuna. Bărbații în putere aveau sarcina de a ține năpasta departe de așezări și erau instruiți de cei mai în vârstă, dar fără un exorcist sau fără uneltele necesare, șansele de izbândă erau mici.”

   Frica și dorința de a proteja fetița combinate cu magia lui Hiron, îl vor duce în alt loc…nu își va da seama cum, de ce, va exista numai puternica lui dorință de supraviețuire.
   Astfel, Yano va ajunge în Antador și va da ochi cu Calidor, al doilea prinț la tron.
   Aici, vraja puternică a lui Calidor va face ca Yano să fie primit normal de către oameni. Tânărul prinț va dori să știe câte ceva din viața lui -ce este, de unde este, și ce îl aduce în partea sa de lume.
   Cei doi frați vor să descopere adevărații vinovați din spatele tuturor masacrelor înfăptuite de ucigașii thalinii, iar Calidor și comandantul său Lander vor încerca să prevină dezastrul ce planează asupra regatului lor.
   Yano călare pe o sauriană, însoțit de Xinx, un animal ciudat care aduce cu o veveriță, dar agresiv, împreună cu vrăjitoarea Leyra, cu Hiro și Sayra o altă ființă posedată de un lup, vor cerceta la ordinele lui Calidor disparițiile oamenilor din ținuturile alăturate.
   Yano va ajunge un demon subjugat Leyrei, astfel va reuși să își sporească puterea magică. Va descoperi cine este vinovat de uciderea dragonilor și cine este vinovat de toate nenorocirile din lumea umană.

   Xinx, este un animăluț contradictoriu…odată își arată inteligența, altădată muşcă și înțeapă…se pare că el este ceva mai mult decât pare. Acest lucru îl vom descoperi când Xinx îi va conduce pe cei doi frați în lumea magică a dragonilor-Anador!

Xinx se ghemuise lână trupul blănos al lui Alis. Prin fereastră grajdului putea vedea fumul ce ieșea prin geamurile sparte ale conacului. Uneori avea impresia că era mult prea inteligent pentru lumea această. Își lăsă botul pe labe și închise ochii, ignorând exploziile ce răsunau în noapte.”

   Se pare că și în Anador lucrurile nu stau mai bine. Dragonii sunt tot mai puțini, uciderea lor din ce în ce mai deasă aducând nenorocirile din lumea oamenilor.
  Almon un demon malefic din Pandemoniu va ucide legendarii dragoni, iar magia acestora eliberată la moarte îl vor face tot mai puternic. Ce pune la cale Almon?

  Va reuși Yano să îl învingă pe temutul demon?  Va scăpa de ura nimicitoare a lui Almon?
   La fel cum demoni îi sunt dușmani, așa se vor găsi și oameni și magii să îl condamne pe Yano. Va scăpa de exorcizare? Va scăpa de condamnarea la moarte? Își va mai revedea familia adoptivă? Va scăpa cu viață din acestă lume ce pare a fi ostilă unui demon pașnic?
  Va ceda Yano și va pleca cu Almon în Pandemoniu?

  Cartea ne face martori la diverse bătălii și manifestări magice. Descrierile locurilor sunt amănunțite, și îi creează cititorului o imagine fantastică. Acțiunea alertă, primejdiile la tot pasul, animale mitice, fantastice, demonice… fac din cartea această o lectură potrivită atât pentru adulți cât și pentru copii. Recunosc, câteodată, avalanșa acțiuni din cărți m-a făcut să revin asupra unor pasaje… dar am avut parte de o lectură exact ca și subiectul cărții, fantastică!

   Recomand această prima carte și sunt curioasă ce întâmplări fantastice vom descoperi în volumul al doilea!

Autoarea, o tânără scriitoare româncă, ne dezvăluie câteva gânduri despre această carte..

Un roman cu zeci de variante, căruia i-au trebuit trei ani să ajungă la formă actuală.,,Urmașul Pandemoniului” a luat naștere din pasiunea pentru timpurile simple, medievale, combinate cu elemente fantastice. În Yano nu am văzut eroul nemuritor, puternic, ce biruie răul. El însuși un simbol al întunericului, a fost construit drept un personaj cu calități și defecte, cu numeroase slăbiciuni și cu o naivitate exagerată uneori. M-am atașat de el de îndată ce l-am creat și îmi va fi tare greu când va sosi clipa să-l părăsesc.”

Quantum Publishers Logo

 

Cartea Dragonii din Anador de Lisa Darlent a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

 

Lansare de carte Editura Vellant: Numele meu este Anton, de Geo Dinescu

   Editura Vellant vă invită joi, 16 noiembrie, de la ora 19:00, în ceainăria Librăriei Cărturești Verona, la evenimentul de lansare al romanului ,,Numele meu este Anton”, de Geo Dinescu 

   Actrița Dorina Chiriac și scriitorul T. O. Bobe și Luisa Ene, blogger Cărți, cafea și tutun vor vorbi despre #Anton.

  În acest roman de debut, suntem martorii unei vieți pe fast forward, în care narcisismul, căutarea iubirii, pierderea, vinovăția și acceptarea de sine alcătuiesc un domino infernal. Geo Dinescu scrie brut, autentic și emoționant.

   La șase ani, Anton strânge bani ca să-și cumpere un frățior. Iubește cărăbușii, dar le rupe aripile. Are secrete cu mama lui și crede că e cel mai frumos din clasă. La șaisprezece ani, nu mai are nevoie de nimeni. Oamenii pe care îi iubește încep să moară. La treizeci, se logodește, deși simte că e capăt de linie. Detestă pianul, deși e un compozitor faimos. La patruzeci, se află în plin dezastru.

   ,,Cine e Anton? Un bărbat cerut în căsătorie de prietena lui. Un copil căruia îi place mirosul pământului ud. Un bătrân care, cu ochii închiși, încearcă să-și țină respirația până la tufele de trandafiri. Un adolescent care ezită să închidă ochii bunicii moarte, de teamă ca ea să nu-l părăsească definitiv. Anton e o viață, așa cum se presupune că o să ne treacă fiecăruia prin fața ochilor, în ultima clipă a ei, o viață reconstruită într-una dintre cele mai inteligente, mai bizare, în sensul bun al cuvântului, și mai sensibile cărți din câte am citit vreodată.”
T.O. Bobe

   GEO DINESCU a studiat actoria la Cluj-Napoca, cu Miriam Cuibus și Mona Chirilă. A jucat la Cluj, la Oradea și în București și a dat voce în studio multor personaje de desene animate. Pictează, citește, ascultă foarte multă muzică și iubește animalele. Despre Numele meu este Anton, romanul ei de debut, spune că, este o carte pe care o poate rescrie fiecare cititor. Pentru mine, ea a pornit de la ideea că nimic nu este ce pare-a fi și că totul are o scuză”. În prezent, îl plimbă des prin parc pe cățelul Modjo și lucrează la a doua carte.

Sursa Editura Vellant

Editura Crux Publishing la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2017

   Editura Crux Publishing are plăcerea să vă invite la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2017. Evenimentul are loc între 22 și 26 noiembrie la Romexpo București, în pavilionul central, iar noi vă așteptăm pe nivelul 3.20, la standul 108. Așa cum v-ați obișnuit deja, vom fi acolo cu noutățile toamnei, pachete-cadou, câteva mici surprize, scriitori, colaboratori, promotori, veselie și literatură de cea mai bună calitate. 

Momentul anului îl reprezintă lansarea celor două volume noi pregătite pentru cititorii noștri, alături de cele trei volume publicate deja în vara acestui an.

ZIUA, ORA ȘI LOCUL:

Sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 15.00, standul editurii Crux Publishing (108)

CE LANSĂM NOU LA GAUDEAMUS 2017

Secretul Regelui Nemuritor: Un prolog, de Mircea M. Țara

Invitat speciali: Ana-Maria Negrilă (scriitoare)

Nici nu a trecut un an de la debutul lui Mircea Țara cu romanul high-fantasy Inima Dragonului, că tânărul autor ne face un cadou nesperat: o nouă baladă de pe tărâmul Nlithiei, avându-i ca protagoniști pe Lied și Asht: Secretul Regelui Nemuitor.

Suntem cu 14 ani înainte de aventurile din Nisal și explorăm cetatea Osei alături de cei doi barzi care desigur că nu se pot abține să nu se bage în belele. Ceea ce pare la început o simplă spargere devine însă o cursă pe viață și pe moarte – la modul cel mai propriu. Intrigi de palat, un suveran misterios și necruțător, creaturi bizare, inventatori nebuni, magie și un secret care îi poate costa capul pe aventurierii noștri preferați, toate superb împletite de mâna sigură a lui Mircea, care, ca un Tolkien în devenire, știe ca nimeni altul să creezi lumi, personaje și suspans.

Povestiri de la marginea realității vol. 2, de Dan Rădoiu

Invitat special: Mihaela Apetrei (scriitoare, promotor literar)

La doi ani de la apariția primului ghid de explorare a lumilor de dincolo de vălul realității, Dan Rădoiu ne surprinde cu volumul al doilea al Povestirilor, de data aceasta jucându-se cu nuanțe de negru și roșu închis. Ca de obicei, vă puteți aștepta la personaje bizare, intrigi nebunești, cadre spectaculoase și o lume cu susul în jos, în care cel mai mic element al concretului imediat se poate transforma într-un adevărat portal spre o cu totul altă dimensiune.

Ambele volume sunt disponibile pentru precomenzi până pe data de 26 noiembrie, cu 20% reducere și autograful autorilor. Livrările încep din 28 noiembrie. Ca de obicei, transport gratuit prin curier!

CE LANSĂM DEJA PUBLICAT

Restituirea, de Anamaria Bancea

Invitat special: Dan Rădoiu (scriitor)

În romanul Restituirea, parcă și existența însăși pare să își târască papucii prin canicula bucureșteană, fără să îi pese prea mult de oamenii care trec prin ea. În trupul împuținat de ani al Aureliei Puchici arde dârzenia tuturor acelor femei de viță nobilă pe care istoria le-a îndoit de mijloc, dar nu le-a frânt. Prin cabinetul avocatului Cruțescu s-au perindat mii de hârtii și povești de familie, dar nici una nu seamănă cu acea adunătură bizară de străini, legați de sânge, dar despărțiți de viață. Pregătiți de întâlnire, doamna Puchici și domnul Cruțescu se pun pe treabă. În același oraș, dar parcă în universuri paralele, Eugenia, Mimi, Mihnea și Dodo sunt mai vii ca niciodată, treziți brusc din toropeală de sunetul telefonului. Este destinul, care îi anunță că are de plătit câte o datorie fiecăruia dintre ei.

Recolta roșie, de Răzvan T. Coloja

Invitat special: Alexandra Medaru (scriitoare, critic literar)

În romanul Recolta roșie, scriitorul premiat național Răzvan T. Coloja îndrăznește, în același stil transgresiv cu care ne-a obișnuit, să „atace” însăși instituția bisericii, orice nume ar purta ea. Nici un tabu, nici un mit, nici o credință, nici o cutumă nu rezistă analizei scriitorului – rece, nemiloasă, tranșantă, șocantă prin sinceritatea sa. Păcatele clerului sunt scoase la iveală de personajul-narator și apoi bine acoperite, căci acesta este rolul pe care îl joacă: PR-ul din umbră, omul bun la toate, anonimul care salvează imaginea instituției și face orice ca adevărurile să nu iasă la iveală – contra unor sume deloc de neglijat.

Într-o lume marcată de extremism religios și de ample scandaluri publice implicând clerul, cartea lui Răzvan T. Coloja reprezintă o palmă aspră pe obrazul ipocriziei religioase. „Atunci Domnul a făcut să plouă foc şi pucioasă din cer de la Domnul, peste Sodoma şi Gomora”, se spune în Geneză, dar în romanul Recolta roșie, Sodoma și Gomora sălășluiesc în sânul bisericii, nu dincolo de zidurile ei…

Biblia nihilistă, de Ștefan Bolea

Invitat special: Petrișor Militaru (poet, critic literar, publicist)

Cosmopolit filosof al culturii, succesor al lui Nietzsche și al lui Cioran, totodată exponent al titanismului și chiar al satanismului (artistic, nu „religios”!) byronian, Ștefan Bolea „atacă” în Evangheliile sale sinele, societatea, Universul, chiar divinitatea. Dar „gâlceava înțeleptului cu lumea” nu are decât aparent – sau, cel mult, selectiv – un scop anihilator: asemenea monstrului lovecraftian nimicit de reflexia propriei imagini, trebuie să ne cunoaștem tarele pentru a le elimina.

Delectându-ne cu aforismele poetice, ni se relevă speranța mascată de necesitate – credința în materialul acum pervertit, dar esențial superior, din care e plămădit nu atât omul, cât umanistul. Căci opera și personalitatea lui Ștefan Bolea sunt unele de răscruce, punct de intersecție a două căi binecunoscute generației `90 și pe care gânditorul nostru refuză încăpățânat să le abandoneze: calea artei și calea libertății.

Oliviu CRÂZNIC (Critic literar, autorul volumului de colecție Ceasul fantasmelor)

Cruxienii vă așteaptă, așadar, la Gaudeamus 2017, între 22 și 26 noiembrie 2017, la standul 108, pe nivelul 3.2, în pavilionul central al Romexpo.

Nu uitați că puteți comanda volumele Secretul regelui nemuritor și Povestiri de la marginea realității 2 cu 20% reducere, autograf și transport gratuit până pe 26 noiembrie.

De asemenea, așteptăm cu drag să ne reîntâlnim fanii și susținătorii sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 15.00 pentru a lansa noutățile și a ne bucura de literatură împreună!

În mintea comisarului, de Teodora Matei-recenzie

Editura: Tritonic, 2017
Număr pagini: 145

   “O bătrână găsită moartă în apartament, o defecțiune la gaze și un Casanova mort pe canapeaua din sufragerie, o tentativă de omor, o tânără femeie, victima a unei rețele de prostituție, și un băiat răpit. Se dau toate acestea împreună cu doi polițiști bucureșteni, detașați la Ploiești. Iar ceea ce rezultă face parte din ceea ce va fi numit cândva <stilul Teodora Matei>”

   Cartea Teodorei Matei pare la prima vedere o carte de povestiri. Mă întrebăm: ”ok, de ce un roman când de fapt sunt cazurile comisarului, fiecare caz o poveste?

   Abia când am citit-o mi-am dat seama cu câtă măiestrie a împletit Teodora totul, astfel încât da…cartea este un roman.

   Şi acum să vorbim puțin despre personaje și întâmplări sau cazuri.

   Îl avem pe comisarul Anton Iordache, personajul principal, aflat în spital, imobilizat la pat din cauza unui accident. Dar nu piciorul în ghips este problema, ci faptul că nu-și amintește nimic despre perioada recentă petrecută la Ploiești. Fusese detașat acolo din București împreună cu Sorin Matache, inspector șef, colegul lui, într-un schimb de experiență cu cei din Ploiești.

   Iordache nu fusese vinovat, evitase accidentul, singurul rănit fiind el însuşi.

   Acum își amintește întâmplări din copilărie, părinții, mătușa, soția și copiii lui.

”Ar fi putut să improvizeze, să spună niște banalități, s-o scalde cum s-ar zice. Ce-l speriase cel mai tare era faptul că pierderea  de memorie îi putea afecta locul de muncă, iar comisarul nu era pregătit încă să se pensioneze, cu atât mai mult pe caz de boală.”

   Nu-l încurajează nici analizele ample, nici întâlnirile cu psihologul. Dar iată că Dan, patronul unei edituri, prieten cu el din facultate, venise cu o idee: să-i pună pe autorii de la editură să scrie câte o poveste după cazurile rezolvate la Ploiești, mizând pe faptul că citirea manuscrisului îi va reda memoria. Așa că Iordache se apucă de citit:

    “Curiozitate”

   Cora Abrudan, nepoata doamnei Vlaicu, anunță poliția că mătușa ei nu răspunde de două zile la telefon și nu poate intra în casă, ușa fiind blocată. Vine poliția, pompierii și o găsesc pe doamna moartă, și-n casă un miros pregnant de lăcrămioare. Printre lacrimi nepoata le spune ce medicamente lua mătușa, că ea i le pregătea, că avea și ceva homeopat din lăcrămioare. Dau declarație la poliție și ea și soțul ei, Dan Abrudan, fiind și amprentați. Cercetările acasă la victimă, discuțiile cu vecinii, amprentele care corespund cu unele dintr-o spargere dată în alt cartier, și în final lista convorbirilor telefonice ale celor doi le dă răspunsul, deoarece ”curiozitatea costă.” Recitirea poveștii îi amintește comisarului mirosul tincturii din casa moartei, hainele purtate de nepoată, chiar faptul că-l jena pantoful, deci era pe drumul bun.

    “Decepţie”

    Un caz clasic de gelozie dusă la extrem, o poveste de dragoste, un Casanova cu multe cuceriri la activ jonglând între femei. Dar nici ața întinsă nu rezistă la infinit.

     “L-am omorât ca să nu mai plece”-este litania din mintea femeii.

    Una dintre femei, obsedată de el, hotărăște să-l omoare și aproape că ar fi fost “crima perfecta”.

    Dar rezultatul medicului legist e stupefiant: omul a murit de atac de cord, nu intoxicat cu gaze. S-au găsit în sânge urme de la medicamentele multe pe care le lua, mai ales stimulente că de… trebuia să ”performeze”. Cercetările poliției duc și la a doua femeie din triunghi. Singura pedepsită va fi ea pentru că aflând de moartea iubitului vrea să-și calce rivala cu masina.

    Încă odată se adeverește zicala că “viața bate filmul

    “305”

    Dispare un băiat, Andrei, un tocilar cum îi spun prietenii, dar câteodată e bine să fii tocilar.

    Andrei și George, fratele lui, erau crescuți de mama lor care lucra de acasă pentru a-l putea supraveghea pe băiatul mai mare. Acesta se născuse cu un handicap psihic, dar după tratament reușise să se înțeleagă cât de cât cu mama și fratele lui. Tatăl îi părăsise incapabil să accepte ideea bolii copilului. George  avea obiceiul să-l urmărească pe geam pe fratele lui, când acesta pleca la școală. Când vine poliția el repetă obsesiv niște cifre, strângând în mână o mașinuță albastră. Cercetările poliției implică discuții cu cei aflați pe traseul puștiului, cu tatăl lui, cu vânzătorul de la chioșcul de ziare. Între timp apare cererea de recompensă, și o poză a lui Andrei, care va fi atent cercetată de criminaliști. Sorin Matache, inspectorul șef, are ideea de-a vorbi din nou cu George, care le repetă obsesiv aceleași cifre și le arată mașinuță. Cu ajutorul mamei vor reuși să interpreteze indiciile date de băiat, poza cercetată relevă și ea niște date și așa vor află cine sunt vinovații și Andrei se întoarce acasă.

    “Argentina”

    Sorin Matache e supărat. Avea întâlnire cu o nouă cucerire, o fată frumoasă Lorena, dar de trei zile nu dădea de ea. Povestind despre Lorena autoarea ne plimbă printr-un cartier țigănesc cu oamenii și obiceiurile lui. Căutând-o pe Lorena, ajutat de ingeniozitatea ei, de denunţurile primite după apariția pozei ei la televizor, inspectorul găsește o rețea de traficanți de “carne vie”

      Şi normal  o salvează pe Lorena.

     Citind despre cazuri Anton Iordache își amintește toată perioada de la Ploiești, dar ce-l deranjează sunt pasajele referitoare la o presupusă amantă, modul cum este expusă relația cu soția și copiii:

      “Dacă era ceva ce-l deranja la textele aduse de Dan, era modul în care fusese văzut din exterior.”

       “Erau niște lucruri care nu se prea potriveau cu imaginea pe care și-o crease.”

       Dar dacă era să fie cinstit cu sine însuşi:

   

  “Numai că trupul acela părea să nu-i aparțină, sufletul i se simțea captiv într-o carcasă care începuse să scârțâie. Asta în timp ce, uneori, ar fi mers pe stradă strigând: <Lume, lume! Am aproape patrusopt de ani, dar iubesc ca la optișpe, vreau să alerg, să cânt, să fac dragoste cu cea mai dulce femeie din lume! Natăfleţul ăsta grizonat pe care-l vedeți e doar un Păcălici, o glumă a vietii!>”


    Teodora Matei îmbină poveștile cu viața privată a personajelor, cu trăirile și frustrările lor, cu peregrinările lor prin oras.

  Prin ochii personajelor vedem cartierele Ploieștiului, locurile interesante care spun o poveste, hoteluri, restaurante, inclusiv pub-ul campionului de box supranumit ”Moşul”

    Dacă v-am stârnit curiozitatea citiți cartea!

    Este o lectură antrenantă, interesantă, dar și relaxantă.

     Mulţumesc Teodora pentru cadoul primit.

by -
7

Duel poetic: Ultimul druid & Drumul Spre  Lumină

Ultimul druid-Daniel Vişan Dumitru

Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, iar altul ca el nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă din eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, stăpâni în lumea lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din două mii de ani,
Secretele pierdute de gali şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Drumul Spre Lumină-Daniel Irimescu (Dac)

O să cadă frânte de pe umeri

Ale noastre aripi albe, toate,

Până sufletu’ va vrea să-și cânte,

Ale lui iubiri, demult uitate.

Râuri, râuri, vijelios s-aruncă

Printre gene care tremur obosite,

Herghelii de zămislite lacrimi,

Din străfundul inimii rănite.

Pe obraz șiroaiele încet s-aprind

Și cioplesc grăbit cu dalta vremii, riduri,

Ce-amintesc de negrăitele dureri

Și de caznele lăuntricelor iaduri.

În țărână pașii rătăciți se-afundă

Sub povara veche-a crucii de pe umeri,

Care-i poartă astăzi, zornic prin furtună,

Spre un asfințit al ultimelor temeri.

Roua dimineții spala-noastre patimi

Curățând obrazul apăsat de vină,

Iar în ochi răsare, dup-atâta beznă,

Drumul ce ne duce, veșnic spre lumină.

 Părerea voastră?

Sursa foto: Pinterest

Ephialte -Începutul unui Coșmar, de Cristinne C.C.-recenzie

Editura: Quantum Publishers
An apariție: 2017
Nr. pagini: 228

Ne aflăm într-o Nouă Lume ce se zbate să supraviețuiască în urma unui eveniment cataclismic ce a avut loc cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, o lume în care oamenii încearcă pe de-o parte să reconstruiască, iar pe de altă parte, să lupte împotriva unei boli cumplite și misterioase. Însă există și alte creaturi ce trăiesc printre ei, Ephialte și Umbre.
Alisia Iacob, o tânără impulsivă, non-conformistă, un Ephialt novice, abia trecută de Ini
țiere, se trezește aruncată dintr-o banală coincidență într-o serie de evenimente ce o plasează în mijlocul unui adevărat conflict între ephialte și dușmanii acestora, Umbrele.
Descoperind din întâmplare intrigile
țesute de unul dintre cei mai importanți și puternici oameni, secrete ce pun în pericol atât viața oamenilor, cât și a Ephialtelor, Alisia devine ținta principală a mai multor dușmani.
Pentru a supravie
țui, se vede nevoită să lege alianțe neașteptate, dar și să-și descopere abilități surprinzătoare și periculoase.
În mijlocul tuturor acestor evenimente ce se succed cu rapiditate, la fel de neprevăzută este
și descoperirea primelor atingeri ale pasiunii, pentru ca, la fel de brusc, să fie curmate de resentimente vechi și înrădăcinate.

   Am citit cam toate genurile de proză, dar în ultima perioadă de timp, m-am simțit tot mai mult atrasă de poveștile fantastice. De ce? Probabil pentru că îmi place să evadez cât mai departe de realitatea cotidiană. Sau poate pentru că în literatura fantasy, realitatea nu are nicio putere și doar imaginația mea controlează totul. Așa că înțelegeți de ce devorez cam toate cărțile care apar la Quantum.

   În ceea ce privește “Începutul unui coșmar”, primul volum al seriei Ephialte, trebuie să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de lumea creată de Cristinne C.C. De la bun început, am știut că va fi pe placul meu, din cauza descrierii și a numeroaselor păreri pozitive, dar nu mă așteptam să aibă un asemenea impact asupra mea. Sunt o fană a genului romance, dar cartea aceasta nu are așa ceva – sau mai bine spus, este doar sugerată ideea că între Alisia și Max ar putea exista ceva în viitor – și, totuși, a reușit să mă cucerească. În plus, am fost foarte încântată de faptul că fiecare capitol începe cu câte un citat din poeziile lui Mihai Eminescu.

   Mi-a plăcut stilul abordat de autoare, modul în care a făcut trecerea de la momentele tulburătoare la anumite situații care ne aduc zâmbetul pe buze, modul cum și-a creionat personajele, misterul în care ele sunt învăluite, ritmul alert. Personajul central al cărții, Alisia Iacob,  m-a cucerit prin felul de a fi – încăpățânată, tenace, curajoasă. Este temperamentală și sarcastic – are un extraordinar talent de a ironiza tăios, nefiind obișnuită cu subtilitatea.

„- Mâncarea mea nu e… vie! bodogăni.

  – Poate ar fi trebuit să întreb animalul de la care provine dacă a fost de acord să fie tăiat și aruncat la tine-n farfurie! i-am întors-o, de-a dreptul iritată.”

   Baza romanului este destul de interesantă. Lumea – Noua Lume -se confruntă  cu o epidemie (Degenerative Malak Desease – boala lui Malak) care face ravagii în lumea oamenilor, deja zguduiți  și reduși la mai puțin de un sfert în urma Revelației. Multe lucruri nu se știu despre această afecțiune, nici cum a apărut, nici cum se transmite, și nici cum poate fi tratată. Oamenii pierd controlul cu realitatea, cu propria lor ființă și, în cele din urmă, mor. Fără nicio explicație, intrau într-un fel de  stare de comă.

   Însă, omenirea se mai confruntă și cu altă problemă – Ephialtele, poreclite “Coșmaruri”, care se hrăneau cu energia emanată de oameni, atunci când acestora le era indusă starea de frică. Erau niște  făpturi frumoase, ispititoare, nu foarte diferite ca înfățișare de oameni. Aveau puteri deosebite și reflexe extraordinare, se puteau vindeca după răni destul de grave, erau imuni la orice boală și erau nemuritori. Se nășteau oameni, dar când atingeau maturitatea, organismul lor începea să refuze mâncarea și simțeau din ce în ce mai mult “nevoia de a consuma energie pură, emanată de oameni, printr-un proces de stimulare a minții acestora și creeri unei stări de teamă”. Când începea acea tranziţie, exista un ritual de trecere la noua formă de viață, numit Inițiere. De asemenea, aceste ființe rămâneau pentru totdeauna cu chipul și trăsăturile avute la Inițiere.

   Singurul dușman natural al ephialtelor erau Umbrele. Acestea nu par nici în viață, dar nici nu se poate spune că sunt moarte. De fapt, în afară de ochi și de felul în care se mișcă, nimeni nu și-ar da seama că sunt Umbre și nu oameni oarecare. De obicei erau trimise de Consiliu. Dacă vreun ephialt încălca drepturile oamenilor, folosindu-se de abilitățile sale, Consiliul trimitea Umbrele să-i dea o lecție. Mult mai des însă, Umbrele decideau să atace din proprie inițiativă. Nimeni nu știa exact de ce făceau asta, însă ephialtele nu se puteau baza pe ajutorul cuiva. Nici oamenii, nici Consiliul, nu țineau vreo parte în conflictele dintre ei. Atâta timp cât nu încălcau drepturile oamenilor, atât ephialte, cât și Umbrele erau lăsați să-și rezolve disputele.

“Nu mulți erau cei care se puteau lăuda că au dat gata un ephialt. Distrugerea creierului însă, era o altă poveste. Umbrele ne atacau făcând exact asta. Nu erau mai rapide decât noi, dar acționau mereu în grup și, dacă vreuna dintre ele reușea să ajungă atât de aproape de un ephialt încât să-i pătrundă la minte, acesta din urmă era imobilizat de durerea imensă pe care o simțea.”

   Povestea este spusă din perspectiva lui Alis Iacob, o tânără ephailt care a trecut de curând Inițierea. Împreună cu ceilalți frați ai ei (Felix, Marcus și Dani), se mutase cu mai puțin de trei ani în urmă în Mandaria – o peninsulă împresurată în cea mai mare parte de Marea Neagră, care se prindea de continent doar printr-o fâșie care făcea trecerea până la așezarea Calatis. Toate tranzacțiile mai importante din Ținuturile de Mijloc aveau loc aici, iar mișcarea permanentă de populație de toate felurile, le asigura suficientă discreție pentru a se putea hrăni fără probleme.

   Fire impulsivă și rebelă, Alis intră în tot felul de  necazuri, din care scapă adesea cu ajutorul  fraților ei. Însă, pe când era la vânătoare într-un bar dintr-o zonă rău famată, este întreruptă de la”masă” de un tip misterios, care își arată dezgustul fățiș față de ea.

– Sunteți niște creaturi care trebuie eliminate! Nu puteți fi lăsate nesupravegheate, să împrăștiați groază și panică în toate părțile…”

   Inițial a crezut că are de-a face cu o Umbră, așa că și-a concentrat toate simțurile spre el, dar în zadar. Era ca și cum tipul nu ar fi fost acolo. În plus, tânărul își pierduse efectiv calmul în timpul discuției cu ea și, pentru un moment, și-a arătat adevăratele ”sentimente” față de ephialte. Se știa că Umbrele nu aveau așa ceva. Erau ființe fără suflet. Ceva  nu era în regulă cu el! Nu era un simplu om, dar nu era nici Umbră. A încercat să-l provoace să-i spună mai multe, să-l seducă, dar totul a fost în zadar.

– Nu poți condamna o fată că încearcă. Știi? Cine știe? Poate undeva, acolo, îngropat adânc în mintea ta, își mai aduci aminte cum e să simți.

 – Draga mea, nimeni nu ți-a explicat până acum că nu acolo ar trebui să fie îngropate sentimentele? Și apoi, ce ar fi trebuit să simt? Spune-mi! Ce crezi tu că ar fi trebuit să simt privindu-te? Admirație pentru chipul tău? Compasiune pentru inocența ta? Sau ce? “

   Până la urmă, Max îi dezvăluie că a fost trimis de cineva care vrea să o cunoască, iar rolul lui este să asigure acest lucru. Firește că impulsiva Alis a încercat să se împotrivească, dar  într-o fracțiune de secundă, s-a trezit imobilizată. Ba mai mult, după ce a fost lovită în cap, tânăra și-a pierdut cunoștința. Lucru nemaiîntâlnit, având în vedere că “ oricât de aproape de distrugere ar fi, un ephialt este întotdeauna conștient. Până în ultima clipă. Nu doarme și nu leșină.”

“Max continua să mă sărute, iar când am întors capul pentru o gură de aer pe care, în clipa aia, o uram pentru că îmi era necesară, buzele lui coborâră pe maxilarul meu, apoi pe gât, cu o așa ardoare încât, pentru o secundă, am crezut că mă voi sufoca. Un geamăt răgușit mi-a scăpat în vâltoarea momentului incendiar.

 Max se opri brusc. Am deschis ochii pe care abia atunci am realizat că îi aveam închiși.

 Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost căutătura lui strălucind în întuneric, rece, intensă și plină de ură. O clipă mai târziu, ceva m-a lovit foarte tare în tâmpla stângă și, după o fracțiune de secundă de durere seacă, lumea a dispărut, lăsându-mă să alunec în întuneric.”

   Atunci când își revine în simțiri, tânăra constată că este  închisă într-o încăpere cufundată în întuneric, având mâinile legate deasupra capului. Era suspendată cu niște lanțuri prinse în tavan, iar un fel de câmp energetic, conceput special pentru a incapacita ephialtele, înconjura temnița. Iar aici este pusă la dispoziția unor Umbre care se hrănesc cu ea.

 “- Ephialt, singurul tău rol este de a hrăni Umbrele atât cât spiritul îți va rezista până va fi distrus. Am făcut o alianță cu oamenii și, în schimbul proteciei pe care le-o oferim împotriva voastră, ei ne facilitează aceste… întâlniri.”

   Alianță între oameni și Umbre? E interzis așa ceva! Consiliul avea o înțelegere cu oamenii, în care aceștia din urmă se angajau să nu se asocieze cu temutele Umbre.

    De la Andreas, un alt “locatar” al temniței, Alis află că ei sunt pe Capri Seconda, o insulă deținută de Theon Novac, un puternic om de afaceri. Despre acest individ se știa de ceva timp că intenționează să construiască aici un centru de cercetare, pentru a efectua studii clinice pe un nou posibil tratament miraculos pentru boala Noi Lumii, DMD sau Degenerative Malak Desease (boala lui Malak). Necunoscandu-se modul de transmitere al maladiei, deschiderea unui astfel de centru pe o insulă izolată părea cea mai bună idee.

   Dar ce se întâmplă pe insulă, nu pare deloc un laborator de cercetare în vederea găsirii unui tratament, ci mai degrabă un loc rupt din cele mai urâte coșmaruri. Un loc de coșmar pentru ephialte. Dar ce vor să facă cu Alis și Andreas? Umbrele o țin acolo că sursă de hrană pentru ei, iar Andreas, nefiind un ephialt, Umbrele nu se hrănesc cu el, dar este totuși torturat de oameni. Cei doi trebuie să evadeze cât mai curând din acest loc! Dar cum va scăpa Alis de acel câmp electronic? Ei, asta vă las pe voi să aflați.

  Tot de la Andreas, tânăra află că fratele lui este căsătorit de câțiva ani cu o tânără ephialt pe nume Philia, lucru foarte interesant. Există relații între om și ephialt, dar nu căsătorii.

Ephialtele erau nemuritoare. În plus, odată trecută Inițierea, înghețați la o vârstă atât de fragedă, era complicat să întrețină o relație serioasă cu oameni având aceeași vârstă. Oamenii nu se gândeau la căsătorie așa de devreme în viață, iar mai târziu, când ajungeau la maturitate, cu siguranță nu-și doreau să-și ia ca partener pe viață pe cineva care să arate mult mai tânăr. În plus, oamenii – majoritatea – își doresc copii. O căsătorie cu un ephialt scotea o asemenea perspectivă din peisaj. După Inițiere, pa, reproducere! Ehialtele nu puteau avea copii.“

   La un moment dat, Philia n-a mai vrut să fie nemuritoare. Nu voia să-și piardă soțul din cauza bătrâneții. Auzise că există o cale prin care un ephialt poate renunța la imortalitate și, încet, să redevină om, așa că a făcut ca dorința să i se împlinească. A reușit! Era acum muritoare, cu toate că mai păstra o parte din agilitatea și instinctele unui ephialt. Nimeni nu mai știa de acest lucru uluitor pentru că secretul a fost păstrat cu strășnicie de familie.

   Se pare că Andreas se află aici pe insulă pentru că Novac și oamenii lui cred că el are un răspuns la niște probleme pe care încearcă ei să le rezolve. Despre ce probleme e vorbă? Ce planuri pune la cale Novac? De ce s-a aliat cu Umbrele? Ce a cauzat maladia? Cine este Max? Cărei lumi îi aparține?

“Poate că eu meritam să fiu închisă acolo. Poate că meritam să plătesc pentru acei oameni pe care i-am folosit ca să mă hrănesc, pentru toate suferințele pe care le-am provocat, numai ca eu să pot supraviețui. Dar, cum rămâne cu oamenii pe care voi îi chinuiți acolo? (…) Ceilalți oameni închiși acolo pentru a le obliga pe ephailte să se hrănească cu energia lor ce vină au? Când eram jos, în fața ta, îngenunchiată de durerea pe care prietenul tău mi-o cauzase, cine a fost lângă mine? Un om. Un om pentru care m-am întors. Un om pe care n-am putut să-l abandonez în acel loc cumplit. Vezi tu, Max… E o lume mult mai complexă în jur decât crezi tu! Și-n lumea asta, noi am fost în stare să ne găsim, să ne înțelegem, să ne respectăm și să ne atașăm unii de alții. Nu ai decât să rămâi în lumea ta, prieten al Umbrelor! Singur cu principiile tale ipocrite! Și plin de ură! “

 

Cartea Ehialte – Începutul unui Coșmar de Cristinne C.C. poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Testamentul lui Abraham… sau arta scrisului, la superlativ

Titlu: Testamentul lui Abraham

Autor: Igor Bergler

Editura: Litera

Anul publicării: 2017

Număr Pagini: 736

   Cu siguranță, „Biblia pierdută” a schimbat concepția de carte românească, atât în interiorul țării, cât și în afara sa. Cele peste 100 000 de exemplare vândute relevă complexitatea unei minți care a intuit nevoia cititorului român actual… și a îndeplinit-o.

   „Biblia pierdută” nu e o carte scrisă la întâmplare, nu e un succes al hazardului… dimpotrivă. E rezultatul unei cercetări îndelungate și amănunțite. Domeniile sunt multiple, iar informațiile sunt veridice… așadar munca e una de Sisif… sau cel puțin așa ar spune unii. Pentru Igor Bergler, lucrurile stau altfel. Harul de povestitor cu care e – fără îndoială – înzestrat, se armonizează perfect cu eforturile sale de perfecționare. Rezultatul? Un bestseller care a zguduit din temelii literatura română actuală. Și… așa cum îi stă bine unui scriitor menit să își pună amprenta asupra literaturii actuale, Igor Bergler nu s-a oprit aici.

    După uluitorul succes al primei sale cărți, Igor Bergler scrie „Testamentul lui Abraham” – singura carte care ar putea detrona recordul „Bibliei pierdute”, iar vânzările de până acum arată că așa va fi. Dincolo de estimările care vizează „Testamentul lui Abraham”, Igor Bergler este – așa cum s-a vehiculat și în presă – cel mai bine vândut scriitor român din ultimii 20 de ani. Fără îndoială, va fi și primul scriitor român care-și va doborî primul record cu creația ulterioară.

   Cine este, așadar, acest adevărat furnizor de bestseller? Născut la Reșița pe 21 septembrie 1970, Igor Bergler și-a petrecut copilăria la Timișoara. A absolvit liceul de elită „C. D. Loga”, apoi a intrat la Politehnică în 1989. Planurile sale legate de Politehnică au fost date peste cap de Revoluția din 1989 când a plecat la București, unde a studiat Regie de film,  Scenaristică și filmologie la ATF (în prezent UNATC). În urma unui examen, a fost admis la DFFB (Academia de Film și Televiziune din Berlin).

   Igor Bergler este realizatorul primului film produs vreodată de o televiziune particulară din România, „Gambitul Damei” (1995) și a primului thriller românesc, „Porțile” (1996). A fost redactor la celebra publicație „ProCinema”, a fost director de televiziune și radio în Timișoara. A fost realizatorul celebrei emisiuni culturale „A cincea roată”. Pentru o vreme, Igor Bergler a pășit din lumea fascinantă a filmului și a televiziunii, în lumea campaniilor electorale, pe care le-a studiat, dându-și doctoratul în „Managementul Campaniilor Electorale”. Ulterior a devenit producător în publicitate, apoi și-a făcut propria sa agenție, cu ajutorul căreia a promovat branduri devenite ulterior celebre.

    După succesul imens pe care l-a avut „Biblia pierdută”, Igor Bergler continuă seria „Charles Baker” cu cartea „Testamentul lui Abraham”, cea mai așteptată carte a anului 2017. Cu siguranță, cine a citit „Biblia pierdută”, a așteptat cu nerăbdare această colosală apariție…

    „Testamentul lui Abraham” a încetat să fie o carte… și a devenit un fenomen, unul studiat cu atenție de către critici… și mai ales de către scriitorii actuali. Igor Bergler a fascinat cititorii din România și nu numai. Cum a reușit să facă acest lucru într-un context actual literar atât de abundent?

    Ei bine… cartea lui Igor Bergler fascinează deopotrivă iubitorii de romane de aventură, de thriller, pe cei care adoră istoria și secretele sale. Unul dintre elementele esențiale ale acestui roman este aspectul parodic, infiltrat în dozele juste, astfel încât să se asorteze perfect la construcția romanului.

   Și… că tot veni vorba de construcția romanului… Igor Bergler nu folosește cuvântul ca pe o armă, dimpotrivă. Cuvântul este elementul primordial cu ajutorul căruia scriitorul realizează o operă colosală… unică, plină de originalitate în istoria literaturii române.

     Romanul lui Igor Bergler are alura unei construcții impozante, cu o arhitectură impecabilă, cu o geometrie originală a frazelor. Stilul alert amintește de un tango argentinian care pornește în forță. Firul epic leagă cititorul iremediabil de poveste, îl poartă cu el prin labirintul de secrete, îi expune o apreciabilă cantitate de informații din domenii precum istoria sau religia. În ciuda mărimii impozante, nu poți lăsa cartea din mână… și asta pentru că rămâi captiv în acțiunea romanului, printre frazele care au această stranie abilitate de a reda imagini cinematografice. Tensiunea nu este constantă, ea urmează un perpetuu crescendo. Pentru cei care suferă de afecțiuni cardiace, ar trebui să știți că Igor Bergler a știut exact până unde să ducă suspansul, pentru ca apoi, detensionarea să se realizeze cu ajutorul umorului… al unui umor de bună calitate, uneori subtil, alteori mai accentuat, dar întotdeauna de bun gust.

    Personajul principal – deja celebrul Charles Baker –  este prins în mijlocul unor conspirații majore. Pe evenimente istorico-politice reale, Igor Bergler construiește firul ficțiunii, într-un mod original, astfel încât povestea pare reală… și poate că e.

    Acțiunea din „Testamentul lui Abraham” poartă adesea aspecte surprinzătoare, înfricoșătoare sau chiar dure. Imaginile create generează uneori fiori reci:

Scara începuse să se zguduie ca la cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârșit. Se auzise scârțâitul ușii. Apoi  nimic, preț de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla în pragul ușii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel”.

    Firul epic este complex. Misterele pe care Charles Baker intenționează să le rezolve sunt fascinante. Conspirațiile vizează personaje impozante din istorie, dar și personaje fictive care au rolul de a întregi tabloul general și de a intensifica suspansul. Avem președinți de state, dar acțiunea are și personaje precum uriașul și piticul, care aduc aminte de atmosfera din celebrul film „Twin Peaks”. Eroi din războaie cruciale din istoria omenirii, dar și aspecte din spatele cortinei Bisericii Catolice, criminali de război, personaje legendare, clădiri celebre și legendele din spatele lor, toate acestea aspecte construiesc o carte excepțională, care nu-i permite cititorului nicio pauză.

    Cartea este structurată în cinci părți, precedate de un capitol dedicat mulțumirilor și un prolog. La finalul celor cinci părți, există un Epilog, Fapte și apoi o Postfață scrisă de către Jean Harris. În ciuda celor peste 700 de pagini, cartea este una care se citește destul de ușor, datorită suspansului care creează un soi de frumoasă dependență.  

    Iată câteva citate:

Omul cu mască rămase cu telefonul în mână. Tentatul asupra președintelui era o greșeală. Știa asta. La un moment dat, îi sunase bine. Fusese ideea lui Keely și i se păruse o idee bună. Avea să profite de haosul creat. Era adevărat, așa cum susținea tabăra generalului Flynn, că ar fi fost destul de rău pentru lovitura pe care o pregăteau pentru alegerile din 2016. Dar omul cu mască spera că simpatia publică pentru democrați și emoția creată aveau să fie absorbite integral de  alegerile din acel an. Și că era timp destul. Administrația Obama îi blocase multe dintre afaceri”.

O întâmplare neobișnuită îi șocase pe locuitorii orășelului Mountain View din Missouri. În cimitirul local, Greenlawn Cemetery, administratorul găsise, într-o dimineață care se anunța la fel de plicticoasă ca oricare alta, un schelet îmbrăcat într-o uniformă SS, atârnat chiar deasupra intrării, scârțâind sinistru în bătaia vântului. Pe piept îi atârna, legată de-o sfoară trecută în jurul vertebrelor care susțineau capul, o bucată de carton pe care scria cam lăbărțat, ca un scris de copil: PRIMUL NUME A FOST DEZVĂLUIT”.

– Sper că nu sunteți un violator periculos, spuse Rocio, fără să încerce să își ascundă puternicul accent sud-american. Sau vreun hoț. N-aș vrea să mă apuc să țip, pentru că v-ați putea îndrăgosti de notele mele înalte.

Charles rămase blocat de naturalețea cu care femeia, care nu părea deloc șocată, îi vorbise. În plus, accentul acela îi înmuie genunchii. „Doamne, cât e de sexy”, își spuse în gând”.

    Există, ca și la „Biblia Pierdută”, mai multe nivele adresate mai multor tipuri de cititori, iar această adaptabilitate este un atu rar întâlnit în literatura română actuală. Printr-o extraordinară măiestrie a condeiului, Igor Bergler reușește să captiveze cititorii, astfel încât cartea sa să le bântuie nopțile… mult timp după terminarea lecturii.

   Recunosc, m-a captivat „Biblia  pierdută” și am găsit interesant faptul că un autor român scrie despre conspirații… și face acest lucru depășind cu mult performanțele scriitorilor străini.

   Fac parte dintre acei cititori care au așteptat cu nerăbdare cartea „Testamentul lui Abraham”. Mă așteptam ca această carte să-mi placă foarte mult… nu a fost așa. Pur și simplu… m-a fascinat!

   Pentru noi, cei care au îndrăgit deja stilul autorului și poveștile pline de mister, conspirații, legende și secrete ce păreau bine îngropate în istorie, nu ne rămâne decât să sperăm că seria „Charles Baker” va continua.

 

Cartea Testamentul lui Abraham de Igor Bergler poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Omnium, romanul de debut al geneticianului Florin Stanciu, se lansează joi la Cărturești Verona

   Un nou debut românesc de excepție în colecția Nautilus SF a editurii Nemira:  romanul Omnium, de Florin Stanciu, se lansează joi, 9 noiembrie, de la ora 19.00, la Mansarda librăriei Cărturești Verona. 

   Evenimentul aici.

   În trecut, Pământul a fost distrus de un obiect necunoscut numit Spinul lui Dumnezeu. În prezent, pe Staţia de Explorare a Portalului 2, Axxe Kaer e solicitat de PHIL, entitate superinteligentă artificială şi custodele staţiei, să elucideze apariţia unei capsule misterioase ieşite din portalul legat de o gaură de vierme.  Deşi călătoria fiinţelor vii prin portaluri e imposibilă, capsula prezintă semne vitale. Acest incident îi va schimba viaţa pentru totdeauna, iar povestea lui se va intersecta cu istoria antePământului, dar şi cu cea a postPământului. Şi însăşi identitatea i se va confunda cu Ianus Trifrons şi, în cele din urmă, cu cea a data-cercetătorului Casian Titus.

   Florin Stanciu este genetician şi scriitor. El a debutat în 2013 cu proză scurtă, în numărul 70 al revistei online de science fiction Nautilus (cu povestirea „Trophonius Personal Genomics“) şi pe hârtie, un an mai târziu, în Almanahul Anticipaţia 2015 (cu povestirea „Gloanţe vii“). A mai publicat povestiri, recenzii de carte şi articole despre evenimente în revistele Fantastica, Gazeta SF şi Ficţiuni.ro şi a apărut cu povestirea „Fedya“ în volumul colectiv „Exit. Povestiri de dincolo”.

by -
16

Duel poetic: Era noapte…& Dragoste fără cuvinte…

Era noapte… Rodica Pușcaşu

Era noapte

Și peste inimi

Ploua cu versuri.

Ține umbrela, mi-ai spus,

Nu vrei să ți se topească aripile,

Eu am fugit,

Prin ploaie,

Desculță.

Și apa mi-a topit toate cuvintele.

Doar buzele tale

Le vedeam râzând,

Când gândurile noastre se sărutau,

Pe pod.

Era noapte…

Când am murit iubirea noastră,

Pentru că ne-am topit în picăturile de ploaie

Pentru că tu m-ai lăsat

Să alerg inimile

Desculță

Prin clipele ude.

Era noapte…

Și peste noi,

Ploua cu regrete niciodată rostite.

Dragoste fără cuvinte.. Lucian  Ciuchiţă

Nu știu dacă sunt fericit că te-am cunoscut,

Dar mă simt treaz și agitat în gânduri.

Dacă aș ști că a fost destinul

M-aș resemna și aș fi apatic…

Dacă aș ști că a  fost o întâmplare

Mi-aș dori să mă eliberez de povara momentului

Și să caut motivul acelor căutări..

Asa că, nu știu nimic și sunt bucuros

De ambiguitatea clipei alături de tine…

Verdict?

 

Déjà vu: Fragment din romanul ”Din altă viață” de Neguț Marius Albert

   Prima zi din clasa a V-a e trasă parcă la indigo, după cea din clasa întâi – doar că, de data aceasta, după o țintire îndelungată, arunc penarul proprietate personală spre scăfârlia nesuferită a lui Androne și cum colegul meu nu e atât de prost încât să nu se ferească, reușesc inimaginabilul… Sparg tabla clasei confecționată din sticlă. Privirile colegilor mă încorsetează cu tărie de cătușe, iar lumea mea se transformă brusc într-o celulă din care nu pot evada. Urmează nebunia: tovarășa dirigintă apare cu o falcă-n cer și una în pământ, iar eu nu mă pot abține să nu mă gândesc că, chiar și așa e foarte frumoasă. Din păcate pentru mine, ia decizia de a mă duce în biroul directorului. Acesta îmi face cunoștință cu șarpele mic, apoi cu cel mare. Cel mic e confecționat dintr-un cablu subțire care ustură extraordinar, cel mare, dintr-unul gros care doare. Nu-s încântat de cunoștință, dar îndur stoic. Directorul mă lasă doar când aude că tata e vopsitor auto – în acel moment îi sclipesc ochii în cap și mă trimite acasă după părintele meu.

   Străbat drumul rugându-mă să nu-l găsesc pe tata acasă – e dimineață, deci am speranțe. Nu am noroc…

   Îi transmit tatei chemarea de neignorat a directorului și stoic în fața interogatoriului părintesc, ”recunosc” că habar nu am de ce i se solicită prezența. Ce rost are să mi-o iau așa… din start! Amân și eu cât pot inevitabilul.

  Din cancelarie, tata iese ca trenul. Din păcate, gara sunt eu… Până acasă învăț că mama își are proprii dumnezei, responsabili de faptele mele, dar în mod clar, diferiți de cei ai tatălui meu, deci demni de a fi trași în ”țeapă”. Din câte înțeleg, părintele meu nu doar că trebuie să plătească o tablă nouă, dar va vopsi gratuit și Skoda roșie a directorului. Vă las pe dumneavoastră să ghiciți cine este fericitul ce o va freca cu șmirghel…

 Neguț Marius Albert.

 

Văpaia soarelui, de Raluca Butnariu-un historical romance incitant

Nr. pagini: 479
Editura Librex Publishing
Anul: 2017
Gen: Historical romance

   Văpaia soarelui de Raluca Butnariu este o carte încărcată cu pasiune, adrenalină, suspans, secrete, personaje încăpăţânate, moşteniri cu mesaje ascunse și situații neprevăzute la tot pasul. Pe parcursul lecturii puteți simţi energia pozitivă, afecţiunea din spatele cuvintelor şi gesturilor.

    Totul a început cu un deces, o moştenire impresionantă şi o clauză care stârneşte multe controverse. La acestea se adaugă un jurnal misterios cu o valoare inestimabilă pe piața neagră şi misiuni care ar putea duce la găsirea lui. Multe întrebări fără răspuns, capcane la tot pasul şi o femeie care trebuie să deschidă Cutia Pandorei pentru a încheia lupta cu trecutul. Punctul culminant pare să fie când trei fraţi primesc vestea că au primit moştenire de la unchiul lor o avere care le-ar garanta siguranţa financiară, însă pentru a intra în posesia ei unul trebuie să se căsătorească cu tânăra văduvă în maxim șase luni, iar bonus se va adăuga suma de cinci sute de mii de lire. Toţi sunt şocaţi de gestul imprevizibil şi nu pot înţelege gestul acestuia, dar nu pot comenta împrejurările sau motivele bizare. Încă mai speră că este o glumă de prost gust.

O moştenire fabuloasă şi o condiţie care va stârni controverse

Blythe era înalt şi chipeş într-un fel întunecat şi primejdios, de corsar maur. Lionel, la fel de înalt ca fratele său mai mare, era blond, cu ochii de un albastru luminos, genele lungi şi trăsături armonioase, având alura unui arhanghel. Edmond, cel mai mic dintre ei ca vârstă, era cu un lat de palmă mai scund decât ceilalţi doi dar indiscutabil mai arătos şi, tocmai fiindcă era conştient de acest fapt, adopta un aer de blazare tipică filfizonilor, care părea să aibă mare trecere în faţa sexului frumos. Teoretic, toţi trei aveau suficiente atuuri pentru a câştiga afecţiunea unei femei. Dar o cunoştea prea bine pe Julia şi bănuia cum avea să privească ea această nebunie.”

   Singurul care arde de nerăbdare să pună mâna pe banii ei este Edmond, un pierde vară, dar Julia îl detestă şi ar face orice gest nebun numai să nu între pe mâinile lui. Lionel îi este un foarte bun prieten, iar Blythe a fost cândva marea ei dragoste. Afecţiunea şi devotamentul pentru memoria lui John, o împiedică să vadă pădurea de uscături şi scopul ei este să rămână independentă, să îşi continue viaţa, aşa cum îi promisese acestuia pe patul de moarte.

   Chiar dacă este în doliu, Julia primeşte un bilet misterios şi se vede nevoită să meargă de urgenţă la Londra. Caută indicii despre un jurnal misterios care îi ocupa gândurile şi orice fir de urmărit era binevenit. Un bal de caritate este locul de întâlnire, dar are nevoie de misteriosul Blythe Arkwright, noul duce de Ross, singurul care era disponibil spre disperarea ei.

   Cei opt ani care trecuseră peste amintirile lor ar fi fost suficiente să îngroape orice urmă de (re)sentimente, dar pe undeva încă îi mai bântuia întrebarea: De ce? Oare de ce?

Nu prea ştia exact ce sentimente îi inspira acum această femeie, dar orice ar fi fost nu semăna deloc cu indiferenţa pe care şi-ar fi dorit s-o poată simţi vizavi de persoana ei. Julia reuşea fără efort și întotdeauna, ori de câte ori se întâlneau, să răscolească un colţ al sufletului său într-un fel extrem de neplăcut, umplându-l cu tot felul de emoţii care nu-şi aveau locul şi nici rostul acolo. Un colţ pe care-l prefera, naibii, să fie tăcut şi gol!”


Fusese o vreme când acei ochi ameţitori îi smulseseră pământul de sub picioare şi…Blythe își impusese să nu privească în urmă. Ce rost ar fi avut? Julia fusese cea care alesese”

    Frumuseţea Juliei îi dă bătăi de cap, dar timpul îl ajutase pe Blythe să se formeze, să aleagă meseria potrivită şi să îşi construiască propriul drum.
   Formalităţile se îndeplinesc cu succes, amândoi îşi fac datoria pentru care se angajaseră, iar sumele strânse la balul de caritate ajung să fie mulţumitoare, dar seara nu se încheie. La scurt timp după ce o lasă acasă, Blythe merge să rezolve o altă problemă arzătoare şi printre umbre o vede pe femeia care îi invada gândurile îmbrăcată precum un bărbat. O urmăreşte și din întâmplare drumurile li de intersectează după o draperie, în casa lui Seth Bleymoore-un bărbat periculos, temut, bănuit că ar fi ucis numeroase persoane în condiții dubioase. În scurt timp în cameră își fac apariția trei bărbaţi care negociază afaceri.
     Un singur pas greşit şi viaţa lor este în pericol.
     Scapă nevătămaţi la mustață, însă nu oricum. Julia nu poate să umble cu minciuni, ceva informaţii trebuie să dezvăluie astfel Blythe nu o va lăsa în veci să îşi continue cercetările.

– Este vorba de jurnalul unei femei.”


“- Păi, să zicem că în el se găsesc informaţii referitoare la locul în care este ascuns un diamant de culoare galbenă, suficient de mare încât să te tragă la fundul apei dacă-ţi vine vreodată ideea să înoţi cu el la gât. Valoarea lui este estimată cam la un milion şi jumătate. Desigur, asta fără a pune la socoteală restul diamantelor care-l înconjoară şi formează întregul colier. În total, valorează o avere. Una uriaşă.
– Iar colierul a aparţinut…? lăsă el loc de răspuns.
Marchizei de Pompadour, amanta mult iubită a regelui Ludovic al XV-lea.
Blythe îşi înălţă sprâncenele surprins. O poveste de dragoste şi o comoară îngropată demult. Nu se aşteptase la ceva atât de drăgălaş şi romantic. Treaba începea să devină interesantă.
– Continuă, o îndemnă Blythe, privind-o atent.
Oricine cunoaşte istoria. Se spune că doamna a fost singura femeie care a stăpânit cu adevărat inima suveranului. În semn al afecţiunii sale sincere şi profunde, Ludovic, i-a dăruit acest diamant fabulos: Văpaia Soarelui. A fost văzut doar o singură dată la gâtul marchizei, cu ocazia unui bal dat în cinstea zilei de naştere a augustului ei iubit. Se spune că nu există un altul la fel în lume. Oricum, gesticulă Julia vag cu o mână, se ştie că frumoasa marchiză i-a fost mai mult decât amantă. Multe dintre deciziile luate în timpul domniei lui au fost inspirate de către această femeie. Jurnalul ei conţine multe informaţii cu privire la politica, scandalurile şi intrigile de la curte. De asemenea, ar avea şi o foarte mare importanţă istorică.”

    Ştie că detaliile primite sunt minuscule, dar instinctul îl îndeamnă pe Blythe să o ţină aproape, altfel femeia aceasta îi va da viaţa peste cap şi nu avea dispoziţia necesară să acopere scandaluri. Ceea ce nu ştie este că oricum va atrage asupra lor atenţia când o va obliga să rămână în propria casă.
    Acesta va fi începutul nebuniei care le va măcina gândurile şi le va pune la grea încercare răbdarea. Două temperamente puternice, două pietre tari care scot scântei atunci când ceva nu corespunde dorinţei lor. 
   Este în natura lui Blythe să protejeze persoanele care le are la suflet, iar Julia nu face excepţie de la regulă, ceea ce îi va face misiunea extrem de dificilă. Cum să îngrădeşti o femeie care nu este firavă şi deține talente ascunse?


   Revederea lor cu lady Anne şi soțul acesteia, Michael Davenport (personajele din Umbra nopţii) scoate la iveală noi indicii. Anne era apropiată de Julia prin prisma proiectului Suita Cleopatrei, iar Michael îi devenise bun prieten de pe vremea războiului cu Franţa. Fiecare ascunde ceva și în scurt timp planurile li se vor schimba radical.

   Legătura invizibilă dintre Julia şi Blythe se va contura încetul cu încetul şi vor înţelege că nu au cum să se opună inevitabilului. Pasiunea ce îi leagă este un drog nociv, dar vital pentru propria sănătate mintală. Aerul pe care îl respirau era încărcat emoţional şi chiar dacă se mint la tot pasul, la un moment dat tot vor ceda.
În ce condiţii şi cât de greu le va fi să se decidă, chiar va stârni amuzamentul. Sunt încăpățânaţi, orgolioşi şi de neoprit, dar împreună au o şansă pentru a găsi misteriosul jurnal secret.

   Cartea Văpaia soarelui este încărcată cu informaţii care par să ducă la dezlegarea secretului ce aplanează asupra jurnalului. Dacă vor reuşi să descifreze scrisul codat și să scape de cei care le pun viața în pericol, rămâne de văzut şi de trăit. Autoarea Raluca Butnariu va ţine suspansul şi pe lângă doza de romantism vom avea parte de substanţă, chimie şi acel ceva specific.
   Dacă vă era dor de aventura din cartea Umbra nopții, să știți că vor exista detalii despre femeile spion. Vom afla informații prețioase despre această latură secretă plină de mister.

   Am trăit alături de personaje fiecare moment şi m-am enervat atunci când apăreau indicii neprevăzute, dar care duceau nicăieri.  Subiectivismul şi plăcerea de a citi o carte precum Văpaia soarelui, mă îndeamnă indirect să transmit cât de bine m-am simţit pe parcursul lecturii.  Dacă ar fi să am unele obiecţii care au stricat entuziasmul, ar fi finalul imprevizibil. Începuse să îmi placă acţiunea şi să merg pe un anumit circuit misterios, să caut detalii şi să mă bucur de atmosfera tensionată, dar totul s-a liniştit brusc. Acesta a fost minusul, a lipsit acel avânt, acel ceva care ar fi făcut sfârșitul incendiar.  Simt că a ştirbit din farmec şi a lăsat totul în aer.
Surpriza a fost însă May-May, femeia care o instruise pe Anne, iar mai târziu pe Julia. Ele descoperiseră tehnici de a jongla cu loviturile şi intervenţiile inamicilor să fie joacă de copii.

     Dacă vă doriți o carte palpitantă alegeți Văpaia soarelui.

Cartea Văpaia soarelui de Raluca Butnariu este oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing și poate fi comandată de pe site-ul librex.ro

Photo credit: Pinterest.com, Arhiva personală

by -
14

De vorbă cu scriitorul Lucian Ciuchiţă

    Am reuşit să-l cunosc pe Lucian şi “pe viu”, cum s-ar spune, la târgul de carte Gaudeamus din 2016, unde a venit special să ne întâlnească pe noi, echipa de la Literatură pe Tocuri.
Ne-a oferit cărţi, autografe şi am stat mult de vorbă ceea ce m-a ajutat să-l cunosc puţin pe omul Lucian Ciuchiţă.
I-am citit cărţile de poezie şi proză, îi citesc postările pe pagina de facebook şi pe grupul nostru, ceea ce m-a ajutat să-l cunosc şi pe scriitorul Lucian Ciuchiţă.
Pe “amândoi”: omul şi autorul” îi admir pentru hotărârea şi determinarea cu care îşi susţin ideile, poveştile, crezurile.
M-a frapat că la o emisiune la care a fost prezent, cineva a întrebat maliţios: din ce trăieşte scriitorul Lucian Ciuchiţă?. Sincer, nu cred că asta ar trebui să ne intereseze pe noi, pe cititori, ci calitatea scrierilor sale, subiectele pe care le abordează şi le dezvoltă cu măiestrie artistică.
Aşa că, haideţi să-l cunoaştem puţin pe Lucian.

Arci: Spune-ne cine este Lucian omul şi profesionistul?

   Lucian: Sunt un OM, un scriitor supus al Adevărului şi al Conştiinţei Cosmice, liber cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori, par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor găsesc resursele necesare că să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători! Un ins care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un simplu om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut. Mă rog, sunt un individ naiv, care crede că poate să transmită „sens şi speranţă” unor semeni întru raţiune, care, de cele mai multe ori, au impresia că exprimarea literară este rodul unor halucinaţii de moment.

Sunt printre puţinii scriitori profesionişti din această ţară, adică trăiesc din ceea ce scriu şi public…

Arci: Ce gen de literatură preferi ca cititor? Ce autori ţi-au rămas “la suflet” sau te-au inspirat să scrii?

  Lucian: Literatură bună, evident! Colind mai mult prin anticariate decât prin librării în căutarea unei cărţi bune…Constat cu stupoare că pe vremuri se scriau cărţi foarte bune, iar acum mă îngrozesc ce se publică şi, mai ales, ce cărţi se găsesc în librării…foarte multă maculatură, în special cea din import şi care poartă semnătura unor autori străini. E drept, sunt destui autori români care prin scriitura lor atentează la inteligenţa cititorilor. Dar şi mai grav este faptul că aceste cărţi sunt promovate, expuse ostentativ în vitrinele librăriilor, iar operele literare sunt ascunse sub tejghea…Cred că se doreşte acest lucru, aşa cum la televiziuni se promovează manelele, de ce nu şi manele literare?! Mai este cazul să vă pomenesc de autorii mei preferaţi?! Antoine de Saint-Exupéry, Nikos Kazantzakis, Aldous Huxley, Jerome K. Jerome, Albert Camus, Karel Čapek, Dostoievski, Bulgakov, Hemingway, Edgar Allan Poe, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, dar şi autori români deosebiţi: Panait Istrati, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu, Florin Bănescu, Laurenţiu Fulga, Corneliu Leu, Nicolae Breban…Nu, nu m-au inspirat aceşti autori, doar le apreciez opera…În general, scriu aşa cum simt, nu mă las influenţat de vreun scriitor anume, probabil mi-am creat deja un stil propriu…La ultima lansare de carte cineva a ţinut să menţioneze acest lucru, că romanul este scris în stilul lui Lucian…
Arci: Citindu-ţi toate romanele şi eu am remarcat acelaşi lucru, şi recunosc că îmi place foarte mult „stilul Lucian Ciuchiţă”

Arci: Ce muzică îţi place să asculţi când te relaxezi sau, de ce nu, când scrii?

   Lucian: Muzica anilor ’80…Mă rog, o savurez şi pe cea din anii 60-70…jazz, hard rock, clasică…Este adevărat că mă relaxează, şi o ascult în funcţie de starea în care mă aflu în acel moment. Pe vremuri am compus câteva poezii în timp ce ascultam melodii sensibile. Probabil vibraţia lor a avut un efect de creaţie asupra mea…un transfer pe aceleaşi unde de sensibilitate artistică. În schimb, când scriu la un roman îmi trebuie o linişte de cavou celtic…Din păcate, trăiesc în Bucureşti şi sub nicio formă nu-mi găsesc aici liniştea de care am nevoie…Oare de ce nu mă retrag pe o insula?!
Arci: Bună întrebare! Cred că fiecare, indiferent de meserie, ne-am dori asta măcar din când în când!

Arci: Ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care ţi-a marcat în vreun fel evoluţia?

   Lucian: Multe…foarte multe, dar pe care am să le prezint într-un roman semi-autobiografic. Un roman la care scriu în momentul de faţă şi care va vedea lumina tiparului către sfârşitul anului viitor…
Arci: Deci …aşteptăm…

Arci: Ce preferi să scrii poezie sau proză, şi de ce?

   Lucian: Nu mai scriu poezie, sunt romancier…Cu poezia am început în urmă cu treizeci de ani, dar acum mă simt mai atras de proză…Câteodată mai scriu şi versuri pe care le public pe FB, ori le strecor în paginile unor romane unde le “recită” anumite personaje romantice…

Arci: Mi-a plăcut foarte mult volumul tău de poezii ”Căutătorul de Zimbri”. De ce l-ai publicat în ediţie bilingvă?

   Lucian: Atât volumul cu prefaţa scrisă de Marin Sorescu, şi mă refer la “Oameni şi Ţărmuri”, cât şi volumul menţionat de tine sunt bilingve…Aşa s-a dorit atunci şi nu-mi aduc aminte dacă a fost ideea mea sau a Editurii Athena…În schimb, pot să vă spun că au fost traduse de Bogdan Ştefănescu-Universitatea Bucureşti, iar mai jos aveţi o lista în care apar câteva dintre lucrările bilingve ale traducătorului…

LISTA DE LUCRĂRI -Bogdan Ştefănescu, Universitatea din Bucureşti

1. Nichita Stănescu -Sentimental Story (Poveste sentimentală), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
2. Mircea Eliade -The Fate of Romanian Culture (Destinul culturii româneşti), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
3. Constantin Noica -The Cantemir Model (Modelul Cantemir în cultura română), Editura Athena, Bucureşti, 1995
4. Lucian Ciuchita –Oameni şi ţărmuri/Men and Havens, Editura Athena, Bucureşti 1996; …”

Dar ca fapt divers, d-nul universitar Bogdan Ştefănescu a recunoscut oficial cu ocazia lansării volumului Oameni şi Ţărmuri, în 1996, că a fost una dintre cele mai grele opere de tradus…filozofia nu se traduce atât de uşor!

Arci: Cum ţi se pare că sunt primite poeziile tale de către cititori?

   Lucian: În general sunt plăcute poeziile care ating latura romantică…când intrăm pe alte coordonate şi poezia capătă sensuri filozofice atunci cititorii sunt mai puţin atraşi…
Arci: Am observat asta…

Arci: În 2014 ai publicat romanul “Insula Purgatoriului”. De unde ideea unei închisori pe apă?

  Lucian: Romanul are la bază un scenariu conceput de mine în 2012, care a fost prezentat unui regizor cu dublă cetăţenie româno-americană. Regizorul profund impresionat mi-a sugerat că este bine să-l propunem studiourilor de la Hollywood. Povestea se cunoaşte deja şi a fost dezbătută pe larg în media…Ideea mi-a venit cu mult timp înainte, probabil când lucram la Analiza Fenomenului Terorist Contemporan, la care am fost co-autor şi care a fost publicată în 2006. Atunci mi-am imaginat o puşcărie în mijlocul apelor din nave dezafectate unde să fie încarceraţi cei mai periculoşi infractori…O idee originală care, desigur, oferea şi o soluţie economică. Se eliminau gardienii, din mijlocul oceanului nu aveai cum să evadezi, iar deţinuţii erau păziţi de…rechini! Această idee face parte dintr-o poveste originală concepută de mine, Prizonierii Apelor, poveste din care s-au inspirat producătorii de la Hollywood, cei care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Niciunui scenarist de-al lor nu i-a dat prin cap o asemenea idee, pur şi simplu au plagiat scenariul meu ca să realizeze acel blockbuster…De aici pleacă toată tevatura în care au încercat să ascundă adevărul şi, evident, au fost daţi în judecată şi aşa a început procesul de plagiat la Tribunalul Bucureşti…

Arci: În ce fază eşti cu procesul?

   Lucian: Procesul va continuă până am să înving. Dacă va fi nevoie voi merge şi la CEDO…Nu poţi să comiţi atâtea abuzuri în instanţă şi să treci cu vederea, sau să spui că “americanii nu fac aşa ceva!” Oare de ce avem şi un proces penal pentru fals şi uz de fals? Dacă aveau dreptate de ce au venit cu documente false în instanţă?! Oricum, pe producătorii de la Hollywood care au realizat filmul Escape Plan îi aşteaptă multe surprize din partea mea…
Arci: Îţi doresc mult succes!

Arci: Au urmat apoi cele trei romane care îl au pe detectivul Mark G.Preston şi echipa lui în prim plan. Vorbeşte-ne puţin despre ele.

   Lucian: Pot să vă spun că în trilogia: “Copoiul din Cardiff”, “Taifun în adâncuri”şi “Gemenii lui Bormann” am încercat să conturez un personaj charismatic, deştept, cu fler, un alt fel de detectiv…Un nou “Sherlock Holmes” dar adaptat zilelor noastre…Recenziile acestor romane pot fi citite pe site-ul Literaturii pe Tocuri, şi vă mulţumesc încă o dată pentru susţinere şi promovare.

Arci: Trebuie să spunem că romanele tale nu sunt numai romane de acţiune, ci sunt mult mai complexe. Găsim în ele multă istorie, filozofie, politică. Ce te motivează să scrii astfel? Te întreb pentru că nu mulţi cititori agreează stilul acesta.

   Lucian: Fiecare roman în parte are particularităţile lui şi, mai ales, un anumit mesaj…Stilul care mă caracterizează are la bază includerea unor fragmente filozofice, care îmi aparţin, evident, şi le veţi regăsi în toate cărţile mele. Trebuie să recunosc că romanele mele nu se adresează tuturor cititorilor, ci numai celor care caută o poveste bună, originală şi care are la bază un mesaj puternic de transmis pentru omenire. Eu nu scriu în funcţie de ce se cere pe piaţă, dar promit o literatură de calitate…
Arci: Vezi, de asta îmi place să ”te citesc”!

Arci: Vei continua cu aventurile lui Mark G.Preston sau te vei orienta către alt personaj central? Menţionez că mi-ar părea rău să “nu-l mai întâlnesc” pentru că îmi place calmul, inteligenţa, stilul puţin flegmatic şi mai ales ironia şi umorul lui fin.

   Lucian: Deocamdată mă opresc cu personajul Mark G. Preston. Este posibil ca într-un viitor apropiat să continui aventurile acestui “copoi” din Cardiff şi bineînţeles cu întreaga lui echipă…Poate îi trimit în Africa, poate în Asia…Sunt atât de multe probleme care trebuie rezolvate!!

Arci: Şi acum “Celeste”, ultimul tău roman publicat. Cum te-ai decis asupra acestei poveşti care pe lângă acţiune, filozofie, SF, este şi un poem închinat iubirii?

   Lucian: Celeste-Planeta Purgatoriului a fost creat din dorinţa mea să descopăr o lume minunată, pură…Celeste este trimisă pe o altă planetă deoarece ea reprezintă iubirea, sensibilitatea, sinceritatea…Am reuşit într-un mod cu totul inedit să transplantez iubirea lui Romeo şi a Julietei în spaţiul cosmogonic fără să mai amintesc de duşmănii de familie şi otravă…De fapt, “otrava” este diabetul de care suferă Celeste şi care mută practic balconul din Verona în universul nesfârşit…Un univers în care există o planetă Atracius populată de fiinţe care nu cunosc iubirea, dar nici răutatea, un loc în care gheaţa nu este rece şi pe care o luminează, simultan, doi sori…

Arci: Cred că suntem cu toţii curioşi ce noi surprize literare ne vei oferi?

   Lucian: Sunt mari şanse ca la sfârşitul anului să mai lansez un roman la Librăria Mihai Eminescu şi la Sala Radio…De data aceasta avem un roman care vine în atenţia cititorilor cu satiră şi umor…Să-i spunem “Rătăciri”, dar se va numi altfel…Pentru anul următor voi fi prezent la Târgul Gaudeaumus cu un volum de eseuri ( scrise în ultimii zece ani), iar în toamnă, desigur, cu un nou roman…Un roman cu şi despre francezi, o poveste de dragoste care se petrece în Normandia. O poveste originală, aşa cum sunt toate creaţiile autorului, care se desfăşoară pe două planuri, atât în zilele noastre cât şi din perioada debarcării din Normandia…Aproape gata este şi un volum de povestiri care şi el va fi publicat cândva…Poate în acelaşi timp cu romanul semi-autobiografic la care scriu în momentul de faţă…Probabil vor vedea lumina tiparului în 2019…
Arci: Romanul a cărui acţiune se petrece în Normandia pare a fi un “Gemenii lui Bormann” pe pământ francez. Abia aştept să-l citesc!

Arci: Ştiu că deja întrebarea pare un clişeu, dar chiar aş vrea să ştiu ce părere ai despre piaţa de carte din România?

   Lucian: Ca la piaţă de… Evident, îmi menţin părerea pe care mi–am făcut–o cunoscută de mai multe ori, şi anume că ideea de „târg de cărţi” îmi repugnă – cărţile nu sunt o marfă, aşa cum sunt roşiile şi castraveţii în piaţă – sunt oglindirea sufletului şi merită respectul cuvenit.
Dar cine să susţină această cauză într–o lume în care doar banul contează, şi cu el cumperi orice, de la mărfuri la sentimente, inclusiv pe copiii tăi aşa, cum spunea Honoré de Balzac în celebra sa carte „Moş Goriot” cu aproape două secole în urmă.
În fine, „Comedia umană” pare să–şi găsească noi experienţe în vremurile noastre, deloc frumoase doar tulburi, şi ne determină să–i privim pe scriitorii moderni, asemeni cărţilor, ca fiind nişte tarabagii care îşi vând marfa în târg.
Da, dar vând toţi aceeaşi marfă, cărţi!
Este cum la un târg de „Ziua Recoltei” se adună fel de fel de agricultori care îşi prezintă roadele toamnei, or „resursele şi descoperirile genetice în domeniul agriculturii”, şi ne vând legume şi fructe, îmbogăţite şi dezvoltate ca Făt–Frumos – care a crescut într–un an cât alţii în şapte – şi pe care, noi, muritorii de rând, le consumăm fără să bănuim unde a ajuns nu doar comedia, ci şi mizeria umană.
Deci, scriitorii, sunt un fel de tarabagii care îşi vând cărţile, ca roşiile în piaţă, şi care vor încerca să va convingă, la fel ca negustorii, că roşiile lor sunt mai bune, mai ecologice, mai dulci, mai zemoase, net superioare calitativ etc.
Sunt dispuşi să vă spună orice, doar să atragă clienţii la marfa lor, jinduind să îşi vândă marfa, aşa cum florile aşteaptă polenizarea.
Mă rog, sunt roşii de mai multe soiuri, este adevărat, mai verzi, mai negre, dar tot pătlăgele rămân.

Arci: Ce alte pasiuni mai are Lucian Ciuchiţă?

   Lucian: Citesc, călătoresc, alerg prin parcuri….câteodată pictez şi mai bat la tobe…Da, am tobe în sufragerie…şi şevaletul în dormitor!

Arci: Ştiu că ne urmăreşti şi ne citeşti la rândul tău aşa că spune-mi sincer ce părere ai despre munca noastră? Şi pentru că eşti un profesionist poate ne mai dai câteva idei.

   Lucian: Apreciez foarte mult recenziile publicate pe site şi mă atrag foarte mult duelurile poetice…Ideea acestor interviuri cu scriitori mi se pare foarte bună întrucât aşa ne putem convinge de valoarea fiecăruia. Şi tot aşa se poate crea o punte de legătură între scriitori şi cititori…O idee bună ar fi să aveţi o emisiune culturală pe un post de televiziune…Parcă o văd pe Sorina Ciocârlan cum ne prezintă cele mai noi apariţii editoriale, ori cum discuta în direct cu scriitori de valoare…Mai întâi a fost ideea, aşa cum îmi place mie să spun…

Arci: Ce transmiţi echipei şi cititorilor site-ului Literatură pe Tocuri?

   Lucian: Le urez cât mai multe recenzii şi interviuri cu scriitori valoroşi…şi o emisiune la TV!
Va mulţumesc din suflet pentru susţinere şi interesantele întrebări, sper că nu am bătut câmpii prea tare…iară dacă am făcut-o, va rog să mă scuzaţi şi să mă credeţi pe cuvânt că am făcut-o cu sinceritate…
Arci: Ca întotdeauna …o plăcere să stau de vorba cu tine!

 

Mulţumesc că ai avut răbdare să stai la poveşti cu noi. Mult succes în continuare şi abia aştept un nou roman!

Mulţumim şi noi! Literatură pe tocuri

Succes!

      Despre toamnă… în poezia românilor

    A venit și toamna, anotimpul frunzelor pictate în nuanțe roșiatice, castanii, galbene, frunze care se desprind, parcă, din înaltul cerului și învăluie pământul ca o mantie. Răcoarea atât de mult așteptată, după o vară caniculară, ne îndeamnă la visare. Nu doar o dată gândurile noastre zboară hăt departe, întrecându-se cu stolurile de păsări ce-și fâlfâie aripile prin văzduh.

    Din punct de vedere științific, toamna e doar un sezon ce face trecerea de la vară la iarnă, un anotimp ca oricare altul, cu caracteristicile climatice specifice. În schimb, pentru poeți, pentru cei pasionați de arta cuvintelor toamna are o însemnătate aparte. E o perioadă dificilă din viața omului, un moment de veștejire a inimii, o cumpănă din existența sa efemeră…

     Personal, iubesc toamna pentru tot ceea ce înseamnă ea, pentru aerul răcoros pe care-l inspir în fiecare dimineață, pentru dezmierdarea simțurilor pe care mi-o oferă peisajul specific anotimpului. Ploile de toamnă sunt de-a dreptul liniștitoare, stropii care biciuiesc ferestrele și copacii golași îmi oferă un sentiment pe care nu mi-l pot explica, un amestec ciudat de melancolie și speranță. Ce-i drept, sunt de felul meu o persoană care cade ușor în mrejele nostalgiei, ca și cum optimismul manifestat anterior s-ar fi evaporat pe nesimțite.

     Am scotocit prin bibliotecă și am scos la iveală câteva cărți de poezii, cărți ale scriitorilor români. Am început să le răsfoiesc de îndată, căutând poezii care să elogieze toamna, care să prezinte acest anotimp din prisma trăirilor umane. Din când în când, dedic câteva minute lecturii acestor poezii – un balsam pentru sufletele oricăruia dintre noi, motiv pentru care am decis să împărtășesc și cu voi câteva dintre ele, pe care le consider eu semnificative.

      Voi începe cu ,,Emoție de toamnă” de Nichita Stănescu, un discurs liric absolut fermecător, unul din cele mai frumoase pe care am avut șansa să le studiez la școală și care, sper eu, îmi va rămâne veșnic întipărit în minte și, mai ales, în suflet.  

,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”

      Conform eului poetic, toamna este un moment critic pentru sufletul său, pentru iubirea sădită în inima sa. În aceste clipe de slăbiciune se teme, este neîncrezător, are în vedere posibilitatea ca existența sa să fie învăluită de o ,,frunză de pelin”, umplută de amărăciune, lipsită de dulceața iubirii împărtășite, trăite la cele mai înalte cote. Din câte se pare, sentimentele sale se reflectă asupra naturii, frunzele copacilor uscându-se odată cu inima sa. Totuși, puterea iubirii îi permite îndrăgostitului să spere la ceva mai bun, prevestind venirea primăverii și faptul că după toamnă, iarnă, viața va renaște, iar iubirea îi va încununa sufletul cu fericire…

    De la timida notă de optimism a lui Nichita Stănescu, trecem la George Bacovia, unul din poeții mei favoriți. Fără doar și poate, toamna este unul din anotimpurile cărora poetul simbolist le dedică nenumărate versuri, încărcate de pesimism, înconjurate de o aură nevrotică, caracterizate de spleen, de plictis existențial. Dintre acestea am ales ,,Amurg violet”:

,,Amurg de toamnă violet…

Doi plopi, în fund, apar în siluete

-Apostoli în odăjdii violete –

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;

Mulțimea toată pare violetă,

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Orașul tot e violet.”

    După cum se poate observa, eul liric este cuprins de o deprimare profundă, se lasă pierdut într-un univers iluzoriu, guvernat de halucinație, bulversare, un univers închis, un spațiu claustrofob, de altfel. Acest ,,amurg violet” sugerează un declin, o degradare a spiritului ce va duce, inevitabil, la sfârșitul omului, a umanității. Caracterul bizar este accentuat de simbolul cromatic ,,violet”. Această pată de culoare persistă în mintea individului și o asociază cu plopii, cu orașul, cu mulțimea. Până și apostolii sunt învăluiți de această culoare, ilustrându-se incapacitatea clericilor de a înfrunta efemeritatea omului. Finalul poeziei oferă o imagine apocaliptică printr-o negare a rădăcinilor strămoșești, anunțând o dezintegrare a lumii, alunecarea acesteia în neant…

       În acest context, toamna întruchipează această apropiere de sfârșit, caracterul inevitabil și ireversibil al morții. Totul e sobru, funerar…

       O altă creație lirică pe care doresc să vi-o împărtășesc este ,,Amurg de toamnă” a marelui poet și filosof ,,Lucian Blaga”:

      ,,Din vârf de munți amurgul suflă

         cu buze roșii

         în spuza unor nori

         și-atâta

         jăraticul ascuns

         sub valul lor subțire de cenușă.

         O rază  

         ce vine goană din apus

         și-adună aripile și se lasă tremurând

         pe-o frunză:

         dar prea e grea povara –

         și frunza cade.

         O, sufletul!

         Să mi-l ascund mai bine-n piept

         și mai adânc,

         să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

         s-ar prăbuși.

         E toamnă.”

      Și de această dată, eul poetic suferă. De pe culmile fericirii, ale extazului a ajuns să decadă, să apună asemenea soarelui la asfințit. Inima sa a fost afectată extrem de tare de o iubire trecută. Intensitatea pasiunii, profunzimea sentimentelor pe care le-a nutrit odinioară l-au răvășit. Acum, cel suferind se teme, vrea să ia măsuri de precauție – inutile, am putea afirma – pentru ca inima sa să nu poată cădea pradă unei alte iubiri care, în final, să se sfârșească în același mod. E toamnă, tabloul din natură este transferat în sfera spirituală, iar acest anotimp semnifică, din punct de vedere al stării psihologice a individului, o cumplită deprimare, o oboseală a spiritului…

       Mă limitez la aceste trei poezii, extrase din creația a trei artiști ai cuvântului. Toamna este prezentată în trei maniere pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite, căci, bineînțeles, viziunea asupra lumii este unică, în funcție de poet.

       Eu v-aș sfătui să citiți poezie, această formă inegalabilă a artei, această expresie la apogeu a sentimentelor și trăirilor umane. Și, mai mult decât atât, vă sfătuiesc să-i citiți pe poeții români. Pe cei de ieri, dar și pe cei de azi. România se poate mândri cu numeroase talente, așa că am face bine să le apreciem, fiecare în parte, la adevărata lor valoare!

      Și era să uit: pe anticariatul Târgul Cărții găsiți o gamă largă de volume de poezie. Ediții mai vechi, ediții mai noi, toate vă așteaptă să le răsfoiți.  

(O carte care a fost citită de mai multe persoane, care a fost răsfoită de mai multe mâini, ascunde printre filele sale și poveștile vechilor proprietari, a altor cititori…;)

"L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă."

Iubire periculoasă. Volum 3-Duşmani de sânge, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Număr de pagini: 552

Data apariţiei: iulie 2017

Gen: young adult, romance

Nota mea: 10 +

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie  2. Cercul Vieţii  3. Duşmani de sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

Katherine Wrise nu va mai fi o adolescentă obişnuită. A ştiut asta din ziua în care Harris Stone a privit-o pentru prima dată.

Între acomodarea cu noua viata si lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se trezeşte bântuită de fantome. Frica ei se materializează şi sentimentul că încă nu-şi cunoaşte suficient iubitul, o îmbolnăveşte, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră şi să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârţite de el. Se trezeţte vinovată pentru fiecare dintre ele şi încearcă, ca de fiecare dată, să rezolve singură misterul.

Abia în pragul morţii, Kath o să descopere că demonul şi fantoma… nu îşi doresc inima ei în acelaşi fel.

   În ultima perioadă de timp, am reușit să nu mai am obiceiuri nesănătoase de cititor, dar “Iubire periculoasă. Dușmani de Sange” m-a determinat să încalc regulile. Datorită ei am făcut noapte albă, iar a doua zi m-am simțit ca un zombie. Prima parte a cărții a fost precum o prăjiturică – savuroasă, și nicio clipă nu am bănuit că totul nu reprezintă decât liniștea de dinaintea furtunii. Evenimentele petrecute în ultimele 120 de pagini m-au răvășit complet, mi-au mărit pulsul și… somnul a fugit. Cum să dorm când Katherine, protagonista seriei, îndura cele mai mari chinuri din cauza unor monștrii care au dat dovadă de atât de multă cruzime?

“Ăsta e prețul pe care îl voi plăti pentru că m-am îndrăgostit de un demon. Asta e consecința pe care o voi suporta pentru că am acceptat o iubire periculoasă.”

   Ea nu era decât o victimă în răzbunarea lor, nu conta deloc, dar maniera în care au lovit în ce iubea mai mult Harris, mi-a stârnit dorința să fiu și eu un personaj și să-i nimicesc pe nenorociți. Ajunsesem să cred ca povestea se va termina prost, iar eu voi rămâne cu un cumplit sentiment de frustrare și tristețe. Dar m-am înșelat! Finalul m-a găsit zâmbit, mulțumită de modul în care s-a încheiat cel de-al treilea volum al seriei. S-a terminat exact așa cum mi-am dorit!

   Primele două volume din serie mi-au mers la suflet, dar “Dușmani de sânge” a devenit preferatul meu. Cred că este una dintre cele mai frumoase cărți scrise de Georgiana Sandu și mult timp de acum încolo îmi voi aminti cu drag de ea.

  Dacă “Obsesie” și “Cercul vieții” se axează mai mult pe romantism și acțiune – de fapt, o îmbinare de  erotism și adrenalină, “Dușmani de sânge” are  un element în plus: suspansul. Povestea prezintă numeroase momente amuzante și scene romantice, dar autoarea a preferat să strecoare și câteva clipe de mare tensiune – evenimente care te pun pe gânduri și te determină să îți pui o serie de întrebări: ceea ce vede Kath este real sau un vis? Harris este cel care acționează din umbră sau e vorba de altcineva? Dar  dacă ceilalți mint? De ce traficanții de arme au depus atât de mult efort ca să o prindă pe Kath ?

   Fiecare poveste scrisă de Georgiana Sandu este foarte bine gândită, superb construită, dar cu “Dușmani de sânge” m-a cucerit în totalitate. De acesta dată, autoarea a reușit să mă surprindă plăcut datorită suspansului bine dozat, deselor întorsături de situație, iar evenimentele din cea de-a doua parte reprezintă cireașa de pe tort. N-am să vă pot povești prea multe lucruri pentru că acest volum are foarte multă acțiune, dar voi încerca să vă ofer câteva ceva, atât cât să vă tentez să citiți cartea/seria.

   De această dată, Kath se trezește acuzată de furtul unei mașini și uciderea unui băiat, pe baza falsei declarații date la poliție de către Amber, fosta iubită a lui Harris (care în același timp este și sora ei vitregă, având același tată). Ca să scape, trebuie să-l predea pe Harris, adevăratul vinovat, iar asta e la fel de imposibil ca recunoașterea că ea l-ar fi omorât pe tânărul respectiv. Chiar dacă mai este șocată de vestea că iubitul ei l-a executat cu sânge rece, la ordinal lui Carter, nu l-ar trăda pentru nimic în lume. În plus, se prea poate ca poliția să aibă alte motive pentru care au arestat-o…

“Nu mă vor neapărat pentru că mă suspectează de uciderea lui Joshua sau furtul acelei mașini, ci pentru că eu sunt intrarea lor pe pista lui Carter Gunn. Fac parte din oamenii de acolo, am ucis și am furat … deci înseamnă că toți facem asta. Singura diferență e că pe mine m-au prins.”

   Cine știe cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu ar fi intervenit la timp Margot, o polițistă care din anumite motive protejează banda din care face parte și Harris. De fapt, cel care s-a ocupat de scoaterea ei din închisoare, a fost chiar Carter, șeful lui Harris, care și-a adus imediat avocații, a făcut tărăboi și nimeni n-a putut să zică nimic împotriva lor. Toată situația asta l-a înfuriat mult, dar nu pe Kath o învinovățește, ci pe Amber, pentru că… prin răzbunarea ei prostească, a intrat pe teritoriul lui, așa că se va ocupa îndeaproape de pedepsirea ei. Dar în ce va consta pedeapsa? Se spune că oricine încearcă să se implice în afacerile lui Carter, riscă să dispară pentru totdeauna. Traficanții nu își asumă riscuri, de niciun fel.

“… e mai bine să băgăm puțină frică în ea acum și să se potolească, decât să primesc mai târziu  un alt ordin de execuție.

  Am înghițit în sec, voiam să îl întreb dacă e capabil de așa ceva, să își ucidă fosta iubită, dar nu vreau să aud răspunsul la asta. Mi-e teamă de el, mi-e teamă chiar și de o ezitare.”

   Interesant este că acest episod neplăcut nu a făcut decât să le întărească și mult relația, și parcă au început să aibă mai mult încredere unul în celălalt.

“Din noapte asta o să încetez să mă mai gândesc la ce o să se întâmple mai departe, ce mă așteaptă lângă Harris, pentru că începe să fie foarte clar că viitorul se prevestește a fi total diferit față de orice am plănuit pentru viața mea.”

   Vom asista în continuare la toate momentele lor romantic – scene fierbinți de dragoste, declarații de iubire, și o vom vedea pe Kath în mai multe ipostaze: o Kath  fericită pentru că se simte iubită; o Kath panicată pentru că a fost aleasă șefa majoretelor în locul lui Amber – fiind astfel nevoită să participe la competiţiile naționale de majorete și să organizeze preselecția de băieți pentru echipă; o Kath  înțelegătoare cu tatăl ei (care s-a decis să se împace cu prima lui soție, femeia cu care o făcuse pe Amber); o Kath decisă să joace rolul lui Cupidon pentru dragii ei prieteni. Pe Chris îl va aduce mai des în preajma Victoriei, fata de care e îndrăgostit de  foarte mult timp, iar lui Ken îi va lansa o provocare delicioasă, în urmă căreia se va alege cu o iubită: Kristen. Mai pe scurt, acesta va juca pentru o perioadă de timp, rolul admiratorului misterios care provoacă plăcere la telefon, iar Kristen va avea parte de o mare surpriză…

   Relația celor doi devine tot mai serioasă, iar Harris se decide să cumpere o casă și își roagă iubita să se mute împreună. Ideea a speriat-o pe Kath, dar ce va afla pășind în respectiva casă, o va face să se răzgândească.

– E… frumoasă, dar de ce ai ales tocmai casa asta?

 – Pentru că asta a fost casa mea, până a murit mama. Aici am trăit singura perioadă fericită din viața mea, până ai apărut tu, și vreau să reiau de unde m-am oprit.“

 “Am venit aici să mă gândesc ce loc ar putea fi potrivit pentru noi. Unul pe care să îl accepți și tu, apoi mi-am dat seama că sunt în locul perfect. Am realizat că locuința asta nu îmi mai trezește instantaneu zeci de amintiri amare, în sfârșit reușesc să văd și amintirile frumoase cu ea. Și asta datorită ție, iar eu vreau să creez alte amintiri frumoase cu tine, aici.”

   Din păcate, toate aceste momente pline de veselie sau încărcate de emoție, nu au reprezentat decât liniștea de dinaintea furtunii. Între acomodarea cu noua viață și lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se va trezi bântuită de o fantomă. Frica ei se materializează și sentimentul că încă nu-și cunoaște suficient iubitul, o îmbolnăvește, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră și să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârșite de el.

   Încă din prima noapte petrecută în noua locuință, a simțit că este urmărită din umbră. Iar ce a zărit în fața casei a derutat-o cumplit de mult. Să fie halucinație sau realitatea? Începe oare să își piardă mințile?

“Era Harris.

  Mi-am pus mâna la gură, simțind cum îmi cedează picioarele și am încercat să îmi recapăt cât mai repede calmul, până când nu leșinam. Nu era o persoană care îi semăna, era chiar el. L-aș recunoaște  oriunde … Expresia lui era sadică, iar felul în care își lumina chipul făcea totul și mai înfricoșător în întuneric, așa cum încerci să sperii un copil punându-ți lanterna sub bărbie.

  Și exact asta încerca și el să îmi facă, pentru că îmi zâmbi.

  Îmi zâmbi diabolic.”  

   Altădată, pe când era acostată în vestiar de către Zac, un tip îndrăgostit de ea de ceva timp, s-a trezit că luminile de pe hol se sting, iar Zac a fost smuls din fața ei și izbit de perete de un necunoscut. Mai târziu, Zac i-a mărturisit lui Max, cel mai bun prieten al său, că cel care îl bătuse pe hol, nu a fost nimeni altul decât Harris. Kath nu știe dacă e adevărat sau nu, dar în mod cert, liceul a luat-o razna și toate par să aibă legătură cu ea și Harris. Iar acest lucru îi este din nou demonstrat pe timpul balului mascat, atunci când ea părăsește ringul de dans, se strecoară pe culoar și dă nas în nas cu un tip care poartă mască și costum negru. Nu știe cine e, dar buclele de păr ce ieșeau de sub mască și expresia feței, îi amintesc de Harris. Nu a avut timp să înțeleagă bine cine e de fapt în fața ei pentru că privirea i s-a îndreptat spre baza scărilor, iar ceea ce a văzut acolo, a îngrozit-o pur și simplu!

“M-am prins de balustradă și, când am privit în jos, am simțit cum îmi coboară tot sângele din creier într-o fracțiune de secundă și groaza a scos din mine un țipat atât de puternic, încât s-a auzit ca sunetul unei tobe pe holurile goale.”

“L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă.

Max.

Max mort.”

   Kath nu a spus nimic poliției de necunoscutul înfricoșător ce o condusese la Max, dar e sigură că el îl împinsese pe scări. Nu știe ce să spună despre el, cum să îl descrie fără să pară nebună, dar e a doua oară când îl vede și, tot pentru a doua oară, i se pare că seamănă cu Harris. Este el cu adevărat sau o ia ea razna? Și dacă e el, de ce acționează în acest fel?

   Singura soluție e să încerce să rezolve misterul, iar pentru început își propune să îl înțeleagă cât mai bine pe Harris, să vadă cu ochii ei lumea lui, lumea traficanților de arme. Vrea să asiste la una dintre acțiunile lui periculoase, așa că îl roagă pe Carter să o ia și ea în Italia, fără ca iubitul ei să știe. În mod surprinzător, șeful îi acceptă propunerea, dar numai după ce o supune la un test. Îi va pune o armă și îi va cere să tragă în cineva. În cine va trage nu am să vă spun, ci vă las pe voi să aflați.

“- Realizezi ce o să vezi acolo, nu?

  – Moarte! am răspuns fără vreun sentiment direct.

  – Și vrei să vezi asta? Cauzată de băiatul pe care îl iubești?”

   Kath era foarte conștientă că va asista la ceva rău, dar cum va reacționa atunci când îl va vedea pe Harris luând parte un la act atât de sângeros?

   “Când credeam că totul s-a terminat, a început adevăratul spectacol sângeros. Toți au coborât din mașini, înarmați până în dinți și gloanțele au zburat spre escorta tirurilor. Oamenii erau scoși din mașini, împușcați și aruncați în grămezi pe marginea drumului. Și am văzut lucrul pentru care am venit aici, lucru de care îmi era teamă. L-am văzut pe Harris făcând asta.”

   Kath și Harris au trecut prin multe necazuri încă din prima zi de când au devenit iubiți, dar ce îi așteaptă de acum încolo, întrece orice închipuire. În curând vor fi martorii celui mai dramatic eveniment din viața lor. Nici prin gând nu le-a trecut că atunci când vor accepta să meargă la nunta mamei lui Kath, vor ajunge să-și riște viața. Vor intra direct în plasa întinsă de cel mai temut dușman al lui Carter. Cine e de fapt Hugh Reynolds, viitorul soț al mamei ei? Ce legătură există între el și Harris? De cel îl urăște așa de mult Drake, mâna dreaptă a lui Reynolds? Și cine este de fapt fantoma care a tot urmărit-o pe Kath în ultima perioadă?  Ce semnificație are tatuajul cei doi pui de lup de pe șoldurile lui Harris? Cine este dușmanul său de sânge?

“Mintea și corpul mi-au clacat când mi-am dat seamă cine e cu adevărat omul din fața mea. Nu e viitorul soț al mamei, nu e un gangster periculos, nu e cel mai mare dușman al iubitul meu. Toate astea nu mai contează acum, sunt nimicuri pe lângă adevărata lui identitate.”

 “ M-am zbătut disperată și am scrâșnit când spatele mi-a trosnit, lipit de un stâlp de lemn. Mâinile îmi erau prinse în jurul lui, de aceleași lanțuri grele și dureroase. Sunt un animal înlănțuit.

   Disperarea punea stăpânire pe mine și agitația mea a crescut, încercând o ultimă speranță că voi reuși să mă eliberez. Capul îmi zvâcnea în durere, la fel și restul oaselor, ce păreau să ardă în interiorul meu, odată cu pielea și carnea care erau însă înghețate. Mi-am văzut aburul ieșind printre buze și am început din nou să plâng de spaimă.

– Ajutor! Să mă ajute cineva!”

 “Lanțurile îmi sapă în încheieturi și simt durerea până-n măduva oaselor. Nu știu dacă plâng din cauza durerii, a fricii sau a ce va urma ma departe. Pentru că ăsta pare să fie doar începutul. “

 “Am pictat în minte chipul lui. Al celui real pentru mine, nu al celui malefic. Ochi de smarald și buclele sălbatice îmi dansau ca un sevraj în minte și m-am agățat de imaginea lor, încercând să elimin oroarea ce se întâmplă acum cu mine.

Țip pentru că ăsta e singrul lucru pe care-l mai pot face.”

“– Nu mi-am dorit un înger blând care să mă scoată din Iad și să mă ridice spre Rai. Mi-am dorit un înger sălbatic, care să îmi facă Iadul să arate că un Rai. Și te-am primit pe tine.”

 “Iubirea pentru Harris mă omoară și o face în mai multe feluri, pericolul din jurul lui nu e cel mai important, ci felul în care îmi bate inima în jurul lui.” 

“– Nu pot să mai trăiesc fără tine și asta mă sperie atât de tare uneori. Urăsc ce am făcut din viața mea, tot răul pe care l-am creat și dușmanii ce mi-i te pot lua.”

“Închide ochii grei și cazi ușor în brațele mele,

Aici ești în siguranță și nimeni nu mi te va lua vreodată.

Ești cadoul divin ce mi-a fost dăruit în iad,

Ești raza mea de soare care strălucește în cea mai întunecată zi,

Tu, îngerașul meu, dormi lin la pieptul meu și uită că există rău…”

 NOTA 10 +

Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Fragment din romanul în lucru: Din altă viață, de Neguț Marius Albert

Prima dragoste

   La șapte ani sunt dat la școală. Mama face ce face și ajung în clasa celei mai bune învățătoare, tovarășa Ioan.

          În chiar prima zi din clasa întâi, reușesc să fiu urecheat pentru că, neajungând la întrerupătorul din toaletă pentru a aprinde lumina, îl pocnesc cu trusa sanitară și-l sparg. Tovarășa învățătoare solicită prezența mamei la școală, ceea ce are urmări tragice asupra integrității perciunilor mei, atât pe moment, cât și la finalul trimestrului întâi, când mă prezint cu carnetul de elev acasă, iar ai mei văd că am nota 9 la purtare.

  Totuși, învăț bine și în clasa a doua sunt făcut pionier printre primii. Fetița care îmi pune cravata roșie la gât – Dănuța, mă sărută pe obraji, iar mie îmi este suficient pentru a o transforma în zeița visurilor mele. Mă zbat astfel, îndrăgostit fără speranță peste un an de zile. Între timp, ca orice Romeo găsesc un confident căruia îi destăinui pasiunea ce-mi macină sufletul. E de mirare că acesta îi spune Dănuței?

  Într-o bună zi, în recreația mare, în fața tuturor copiilor, lumina ochilor mei se proțăpește în fața mea, cu mânuțele în șolduri, sfântă întruchipare a curiozității feminine, amestecată cu o doză de indignare:

   — E adevărat? mă întreabă ea, cu autoritatea pe care funcția de comandant de detașament i-o dă.

  — Ce anume? bâigui eu, în timp ce rânjetul prietenului în care avusesem atâta încredere îmi iscă o vagă bănuială.

   — Este adevărat că mă iubești?

   Mă uit în sus, cu speranța că tavanul se va prăbuși peste mine, apoi în stânga și-n dreapta, căutând o cale de scăpare. Siderați de îndrăzneala mea, colegii mă privesc, iar eu citesc întrebările din ochii lor:

Tocmai pe Dănuța?

Cea mai frumoasă fată din clasă?

Tu chiar nu te uiți la tine?

Îmi iau inima-n dinți și, curajos ca un cocoș în fața satârului, rostesc:

   — De mult!

   Timpul trece, iar eu mă afirm ca fiind bunicel la învățătură. Fac echipă cu Dănuța la un concurs de istorie la care luăm locul trei. Apoi la un altul de circulație rutieră unde ne clasăm pe locul doi. Prind gustul întrecerilor, nu atât pentru că îmi face plăcere să învăț, cât pentru că, tovarășa învățătoare mă pune mai mereu în echipă cu dragostea vieții mele. Totuși, spre tristețea mea, la următorul concurs, unul de igienă dentară, învățătoarea mă trimite singur.

   În cadrul lecțiilor pregătitoare susținute de doctorița stomatolog a școlii aflu că habar n-am să mă periez corect. În loc să fac mișcările vertical, ca un novice frec dințișorii orizontal… Băiat serios, remediez problema rapid – fug la librăria din cartier de unde cumpăr o cărticică ce conține cam tot ceea ce un copil curios ca subsemnatul, ar vrea să afle în privința igienei bucale.

În doar două zile sunt tobă de carte. Înarmat cu o periuță nou nouță mă prezint la concursul cu pricina.

   Membrii juriului mă privesc ostil, dar eu nu mă bulversez. Sunt prea bine pregătit pentru a-mi face probleme, doar că, din motive care îmi scapă, se cam învârte încăperea cu mine. Medicul școlii prezent în sală, mă studiază și pune verdictul: Pojar!

În loc să mă bucur de gloria certă a câștigării concursului, mă văd forțat să stau acasă, la pat, două săptămâni! Însă, nu aceasta e durerea cea mai mare, ci aceea că săptămânile cu pricina sunt pline de dor!

Din păcate, în momentul în care revin, locul din prima bancă, acolo unde stătea Dănuța, e gol.

Dragostea mea s-a mutat din cartier și din școală…

Fragment din romanul în lucru: ”Din altă viață”. Neguț Marius Albert

by -
9

Povestind cu…Dan Ioan Panţoiu

   După ce am citit romanul “Mercenarul Întunericului”, care mi-a plăcut foarte mult şi v-am şi povestit despre el, mi-am pus în gând să vi-l prezint şi pe autor.
Nu vă povestesc cum, ştiţi că dacă îmi pun ceva în gând reuşesc, aşa că…am reuşit să contactez autorul şi să stăm puţin la poveşti virtual, normal, şi iată ce a ieşit.

Arci: Pentru că nu ne cunoaştem spune-ne câteva cuvinte despre Dan Ioan Panţoiu, omul, dar şi profesionistul.

   Dan: Omul: născut pe 8 aprilie 1956 în Costeşti-Argeş. Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti-1979. Iubesc: Cerul. Pământul, Iarba, Florile, Pădurea în Toamnă şi Mirosul reavăn al Pământului în Primăvară-DUMNEZEU!
Familia şi poveştile de dragoste de ieri-eu!
Profesionistul: Ca avocat de mai bine de treizeci şi unu de ani, mi-am fixat ca ţel să descopăr nedreptatea şi să lupt total împotriva ei

Arci: Sunt curioasă, aşa că vreau să ştiu dacă ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel?

   Dan: M-a marcat tot ce-am trăit în copilărie lângă bunicii materni.

Arci: Ce gen de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi români sau străini?

   Dan: Îmi place literatura cu iz de viaţă. Dintre scriitorii noştri îl iubesc pe Zaharia Stancu. Dintre cei străini îmi place John Grisham. Ciudată asociere, nu?!
  Arci: Poate că nu, ţinând cont de ceea ce ai spus că iubeşti şi de meseria pe care o practici!

Arci: Ce gen de muzică asculţi? Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi când scrii sau te relaxezi?

  Dan: Muzica romantică şi de atmosferă. Când scriu ascult jazz on line: Jazz Groove.

Arci: Cum se împacă meseria,de altfel dură, pe care o practici cu scrierea textelor de muzică uşoară? Trebuie să spunem cititorilor că ai scris texte remarcabile pentru interpreţi valoroşi ai muzicii uşoare româneşti.

  Dan: Indiferent ce am făcut sau fac în viaţă, rămân un om care vibrează la frumos.
  Arci: Se simte! Mărturisesc că ţi-am ascultat cu atenţie textele.

Arci: Colaborarea cu teatrul Davila din Piteşti la spectacole de revistă şi la drama muzicală “Donel, suflet de ţigan” a cui idée sau propunere a fost?

   Dan: Mi-a aparţinut.

Arci: Ce preferi să scrii- poezie sau proză? Unde şi când ai publicat poezii?

   Dan: Ambele mă exprimă. Am debutat în revista Mlădiţe/Junimea a Liceului Nicolae Bălcescu din Piteşti (1971-1975, ultima promoţie numai de băieţi). Mi s-au publicat apoi poezii şi proză scurtă în revista Ramuri a Liceului Zinca Golescu tot din Piteşti (liceu doar de fete-sic!), Astra sub conducerea lui Dan Tărchilă, Săptămâna lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. La editura Sesam din Piteşti a văzut lumina tiparului primul şi singurul volum de versuri-Gara de Dincolo.

Arci: Din nou curiozitatea…Cum te vedeau fetele /femeile în tinereţe? Ştiu şi eu că pe vremea noastră un licean /tânăr care scria poezii era …ceva foarte romantic.

   Dan: Ha! Asta ar trebui să le întrebi pe ele!
   Arci: Norocul tău că nu le cunosc, cine ştie ce mai aflăm.

Arci: Poţi să ne spui câteva versuri, chiar o poezie pe care o consideri reprezentativă pentru elevul/tânărul Dan Panţoiu?

   Dan: ’’Un tren ce pleacă/spre Nicăieri/şi Nimeni/care m-a condus la gară; /o gară verde/cu trandafiri sălbatici; /şi Niciodată/n-am să mă întorc, /au trecut pe lângă mine/Nemurirea/şi Amintirea,/voi rămâne/colb,/pe margine/de drum,/bătut de ploi/şi soare…

Arci: Şi ajungem la romanul “Mercenarul Întunericului”. Cum ţi-a venit ideea cărţii?

   Dan: Unul din principiile mele de viaţă este acela de nu regreta ce n-am făcut şi sufletul mi-a cerut. Dacă n-aş fi spus povestea lui Dusan, aş fi regretat. Imboldul s-o public mi l-a dat prietenul meu, scriitorul (şi avocatul) Marian Nazat.

Arci: Ai aflat povestea sau chiar ai cunoscut protagonistul?

   Dan: Câte ceva din fiecare
  Arci: Hm, cam secretos!

Arci: Bănuiesc că ai împrumutat personajului câte ceva şi din tine. Ce trăsături ai care seamănă cu ale lui Duşan?

   Dan: Întreabă-l pe el.
   Arci: Sincer, mi-ar plăcea să-l cunosc, cred că ar fi o discuţie nemaipomenită, dacă n-ar fi la fel de secretos ca autorul!

Arci: Povestirile despre cutremur şi despre unele întâmplări din armata de atunci ca şi cele de după 1990 sunt foarte veridice. Unde erai în perioada respectivă? Ai fost efectiv implicat?

   Dan: Da,eram elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi ai Ministerului de Interne. Comandantul şcolii-grl.mr.Iulian Vlad.

Arci: Familia şi locurile natale ale lui Duşan sunt doar ale personajului său mixate puţin şi cu ale tale?

   Dan: Vrei să mă”prinzi”?! Las cititorii să răspundă.
   Arci: Hm, aş vrea….

Arci: Cine a fost primul tău cititor ? Dar cel mai mare critic?

   Dan: Primii cititori au fost familia şi prietenii. Tot ei!

Arci: Ce părere are familia că scrii? Mă gândesc că munca la firma de avocatură te solicită foarte mult şi tot acest timp alocat scrisului te ţine mai departe de cei dragi.

   Dan: Mă susţin!

Arci: Ce părere au prietenii şi cunoscuţii tăi despre carte?

   Dan: M-au întrebat de ce s-a terminat?!
   Arci: Bună întrebare! Şi eu sunt curioasă!

Arci: Cum au primit cartea criticii şi cititorii, mai ales că ai fost publicat de o editură de top?

  Dan: Asta ar trebui să întrebi editura. Nu am facebook şi deci nu am primit feedback.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cartea ta şi despre autor? Ceva inedit? Ceva ce le-ar putea schimba percepţia?

   Dan: Nu am de unde să cunosc cum e percepută cartea. E un amestec de realitate şi ficţiune, proporţia…n-o mai ştiu!

Arci: Vezi că era bine să ai facebook!

Arci: Ce părere ai despre piaţă de carte din România?

   Dan: Încă există. Mulţumită unor edituri cum este şi RAO.

Arci: Şi acum trebuie să ştiu ce roman urmează? Te-ai gândit sau scrii deja?

   Dan: Scriu continuarea: ”Ultima comandă”. Ce crezi,e  bine?!
   Arci: M-ai făcut fericită, abia aştept cartea!

Arci: Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?

   Dan: Muzica, literatura, teatrul, filmul şi la sfârşit dar nu în ultimul rând, sportul.

Arci: Ai reuşit să te uiţi puţin pe site-ul nostru? Ce părere ai?

   Dan: Mă bucur că sunteţi. Cu voi şi alţii ca voi se mai risipeşte întunericul!

Arci: Câteva cuvinte pentru echipa şi cititorii site-ului.

Dan: Bucuraţi-vă de lumină! Căutaţi-o, căutaţi-o, căutaţi-o! Şi cum spunea Dusan: ”Respiră, gândeşte, trăieşte!”

 

Mulţumesc, Dan pentru că ne-ai dat ocazia să te cunoaştem puţin. Mult succes în continuare!

Vă mulţumim şi noi!

Literatură pe tocuri (Mili şi Iasmy)

by -
10

Duel poetic: Autoportret & Şi Dacă

Autoportret -Călin Lucian

Răsărindu-mi riduri în priviri,
pe fruntea-mi singură în amintiri,
temându-mă să cred în noi iubiri,
mi-au înghețat la tâmple ghioceii
de multele-mi trăite netrăiri.

Şi mi-a fost teamă ca să mai iubesc
şi am uitat să mai trăiesc,
de Dragoste, eu, nu îmi amintesc,
ciudat, dar nu mi-e teamă că îmbătrânesc,
chiar o doresc…chiar o doresc!

Sunt numai eu cu mine,suntem doi
şi-mpart singurătatea, frățeşte, între noi.
Îmi pare-atâta de firesc
ca după ploaie să vină ploi
încât,oricât de tare suflă vântul,
eu nu mă-ndoi…eu nu mă-ndoi.

Sunt numai eu cu mine
deci, suntem doi
şi-mpart singurătatea, frățeşte, între noi!

Şi Dacă- Nicoleta Tudor

Și dacă aș rămâne acum în viața ta

Ce gând tribut în mine se va stinge?

Ce așteptări mărețe cu timpul aş uita

În timp ce zâmbetul în lacrimi se va frânge?

 

Și dacă aș pleca acum din viața ta

Tu lipsa mi-ai simți-o cât de mult?

În timp ce-aș tot muri și-aş invia

Din suferinți făcându-mi temeinic legământ.

 

Și dacă aș lăsa să curgă întâmplarea

Cum aș putea trăi cu tine-n gând?

Căci nu m-ar ajuta nici vântul nici chemarea

Spre apa ce mă spală când nu mai pot să plâng.

 

Și-atunci m-afund îmi propria-mi tăcere

Și tac, și tac, și nu gândesc nimic

Așa nu curg nici lacrimi, așa nu simt durere,

Doar te găsesc pe-acolo, când mă trezesc un pic.

 Verdict?

 

 

 

by -
16

Povestind cu… Emanuel.D.Florescu

   Am primit de la Emanuel Florescu cele două cărţi ale sale apărute la Scrisul Românesc: ”Destin tragic de artist genial” şi “Destin suicidar de artist genial”, pe care mărturisesc că le-am citit cu plăcere şi interes.
Acum aş vrea să-l cunosc puţin şi să vi-l prezint şi vouă pe autor.

Arci: Spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre cine este şi ce face omul Emanuel Florescu.

Emanuel: Sunt un romantic întârziat într-un secol pragmatic şi-ntr-o lume cam insensibilă, în care, vorba lui Eminescu, până şi a visa te expune pericolului de-a fi ridiculizat. Momentan, în paralel cu serviciul necesar supravieţuirii, îmi finalizez studiile universitare în filosofie pe care le-am cam neglijat în ultimele două decenii.

Arci: Ce fel de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi-români şi străini?

Emanuel: După ce am parcurs cam toate genurile de literatură, de ani buni m-am dedicat cărţilor de factură filosofică şi teologică sau celor scrise de clasici (antici şi moderni). Printre autorii români preferaţi se detaşează Eminescu şi Octavian Paler, iar dintre cei străini, clasicii, cu predilecţie filosofii, umaniştii, poeţii romantici şi scriitorii realişti.

Arci: Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi? Cântăreţi sau formaţii preferate?

Emanuel: Cea care să aibă un mesaj de transmis pe acordurile unui ritm plăcut. Cum ar fi romanţele sau blues-urile. Sunt mai multe melodii frumoase care corespund acestor criterii, cântate de diverşi artişti din genuri diferite, dar singurul pe care îl mai ascult ocazional este regele muzicii moderne, Elvis (în special cel din anii ’70).

Arci: Povesteşte-ne o amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel

Emanuel: Nu-mi amintesc vreuna care să mă fi marcat în mod deosebit, dar ştiu că încă din copilărie am fost foarte conştient că voi scrie cărţi. Ţin minte că prima tentativă a fost pe la 12 ani, dar am început efectiv să scriu pe la 22 de ani. De-abia însă la 40 de ani am fost publicat cu ,,Elogiul înţelepciunii divine” (o replică filosofico-teologică la ,,Elogiul nebuniei” a lui Erasmus), pentru că multă vreme pur şi simplu nu am luat în considerare o atare posibilitate.

Arci: Cum ţi-a venit ideea acestei trilogii, înţeleg că va mai urma un volum?

Emanuel: La sfârşitul anului voi publică şi al treilea volum al trilogiei (ca să fie publicate în trei ani consecutivi), ,,Destin insolit de artist genial.” Acesta va apărea însă la începutul anului viitor. Ideea unei trilogii mi-a venit după publicarea primului volum, care nu a fost redactat neapărat ca parte a unei trilogii, din dorinţa de a evoca şi alte personalităţi artistice cu un destin dramatic. Aşa că, celelalte două volume s-au adaptat la ideea, structura şi stilul primului, pentru a se putea preta la caracteristicile unei trilogii.

Arci: Ce te-a determinat să alegi astfel de subiecte, care, deşi ar trebui, nu interesează pe multă lume?

Emanuel: Dorinţa de-a promova valorile culturale ale umanităţii şi de-a aduce în atenţia cititorului interesat personalităţile artistice omagiate astfel, dar şi aspectele metafizice, nu mai puţin reale ori importante, ale existenţei noastre terestre. Că acest gen beletristic nu s-a bucurat niciodată de o mare popularitate printre cititori, este un fapt cunoscut şi indubitabil, dar totodată poate constitui şi una dintre explicaţiile lipsei de cultură evidentă la majoritatea oamenilor (nu doar români).

Arci: De unde te-ai inspirat?

Emanuel: Ideea mi-a venit în urma vizionării unui documentar tv despre impresioniştii de la sfârşitul secolului XIX. M-a intrigat şi m-a impresionat destinul tragic şi nedrept al pictorului francez F. Bazille, relatat în primul volum, şi am nutrit dorinţa, văzută ca un act de reparaţie morală a posterităţii, de a-i reactualiza numele şi opera în memoria atât de subiectivă şi de selectivă a publicului la care voi avea acces. De la cazul lui realmente trist şi injust a pornit ideea evocării unor astfel de oameni şi s-a dezvoltat apoi într-o trilogie a genului biografic.

Arci: Subiectele abordate sunt complexe, unele mai puţin cunoscute. Cam câte ore ai petrecut documentându-te?

Emanuel: Deşi am scris o trilogie biografică, nu mă consider un biograf, iar volumele nu se rezumă la date biografice seci. Biografia protagoniştilor, deşi reală istoric dar inedită ca stil, a constituit mai curând un pretext literar pentru abordarea subiectelor morale, religioase, socio-politice, artistice, filosofice sau spirituale care îi definesc condiţia existenţială a omului. Nu pot estima cu exactitate timpul alocat documentării necesare. Cu totul, scrierea unei cărţi mi-a luat în medie 3-4 luni. În condiţiile în care luăm în calcul doar timpul disponibil, cel de seară, de după serviciul cotidian. Cert e că mie nu mi s-a părut nici timp lung, nici lucru greu. Poate pentru că mi-a plăcut activitatea respectivă, iar când îţi place ce faci ne raportăm la o percepţie subiectivă. Ca şi atunci când nu-ţi place, de altfel!

Arci: Cine a fost primul tău cititor? Dar cel mai mare critic?

Emanuel: Probabil doamna Carmen Miloicovici de la Editura Scrisul Românesc, căreia i-am trimis manuscrisul pentru evaluare şi care i-a recomandat directorului Editurii că merită să fie publicat. Cel mai mare critic, ca importantă a reputaţiei, nu ca vehemenţă a actului în sine, cred că a fost chiar directorul Editurii, criticul literar, prof.univ. dr. Florea Firan, autorul a multor cărţi şi antologii despre literatura română.

Arci: Cum a fost primit primul volum? Ai fost motivat să mai continui?

Emanuel: Nu suficient de bine sau de încurajator. N-aş zice că s-a dovedit un best-seller sau un succes manifest. Nimic surprinzător însă, şi nu sunt dezamăgit, când nu-ţi faci iluzii, nu poţi fi dezamăgit! Ştiam că publicul cititor preferă alt gen de lectură, care să-l solicite mai puţin spre meditaţie, documentare sau instruire. Motivarea de-a finaliza trilogia a fost chiar asumarea proiectului ca atare. Nu-mi plac jumătăţile de măsură, iar dacă-mi propun să realizez ceva, nu prea mai contează reacţia altora. Valoarea a ceea ce faci depinde doar de tine, chiar dacă succesul lui depinde poate exclusiv de alţii! Nu orice lucru de valoare are şi succes, după cum nici orice succes nu implică şi valoare! Deocamdată nu ştiu dacă mă regăsesc în vreuna dintre aceste ipostaze axiologice.

Arci: Ce părere au prietenii tăi că scrii, şi mai ales că ai ales astfel de subiecte?

Emanuel: Nu ştiu exact. Probabil unii se bucură sincer, alţii te felicită mai puţin sincer, unii se miră, alţii sunt indiferenţi … Nu ştiu câţi dintre cunoscuţi mi-au citit cărţile, probabil mai numeroşi sunt cei care nu mă cunosc personal. Cât despre comentarii la adresa naturii lor, acestea se pot naşte doar dacă mai întâi sunt citite! Totuşi, în concluzie, dinspre partea lor am simţit valul de simpatie scontat.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cărţile tale?

Emanuel: Că dincolo de titluri, care sunt totuşi relevante pentru conţinutul lor, sau de genul în care pot fi încadrate, ele reprezintă o meditaţie beletristică asupra condiţiei existenţiale a omului şi că transmit un mesaj umanist prin importantele subiecte abordate frontal. Rămâne ca fiecare cititor să descopere mesajul care i se potriveşte de dincolo de poveştile de viaţă relatate.

Arci: Cum au fost primite cărţile tale de către oamenii de specialitate şi ce părere ai despre piaţa de carte din România?

Emanuel: Foarte bine, pot spune! Cu specialiştii (critici şi autori) este altceva. Fiind nişte persoane avizate în critică literară, ştiu să aprecieze o lucrare mai aproape de valoarea ei reală! Cronicile redactate de ei la volumele mele în diverse reviste de cultură, literatură şi artă sunt chiar foarte favorabile. Piaţa de carte din România îmi pare destul de bogată dar nu suficient de variată raportat la criteriul genurilor promovate. Cum este şi firesc şi după cum se dovedesc gusturile cititorilor, predomină romanele de orice tip şi volumele de poezii. Cred însă că este loc pentru orice gen de literatură, pentru orice autor şi pentru orice gust al cititorului! Glumind şi nu prea, sau poate exagerând puţin, am senzaţia că în România actuală sunt mai mulţi scriitori decât cititori!

Arci: Ce alte pasiuni are Emanuel Florescu?

Emanuel: Păi, fotbalul ar fi cam singură pasiune extraeducaţională. În rest, tot studiul, fie el a limbilor străine, a istoriei, teologiei, filosofiei sau artei. Deci, mai nimic deosebit în materie de hobbyuri excentrice!

Arci: Ce părere ai despre site-ul Literatură pe Tocuri? Cum te simţi în grupul nostru?

Emanuel: Sincer, îl percep destul de ok şi mă simt destul de bine în condiţiile în care interacţiunea noastră decurge normal. Se pot promova titluri şi autori, se pot face recenzii şi schimb de impresii, etc. Desigur mai contează şi cât te implici într-o atare interacţiune de la distanţă dar în care avem ca numitor comun pasiunea pentru literatură.

Arci: Câteva cuvinte pentru echipă şi cititorii noştri?

Emanuel: Mulţumesc echipei pentru colaborare şi urez cititorilor lecturi cât mai plăcute dar şi utile! Iar dacă au curiozitatea să cunoască destine excepţionale şi totodată dramatice, îi invit către personalităţile artistice pe care le-am transformat în personaje literare şi în poveştile cărora se pot regăsi într-o postură sau altă!

Mulţumesc, Emanuel Florescu că ai stat la poveşti cu noi şi mult succes în continuare!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

%d bloggers like this: