Carti istorice

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia-recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Seria de autor Lucian Boia

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Anul apariției: 2009

Număr pagini: 376

   Lucian Boia, născut în București la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București. Opera sa, întinsă și variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România și în Franța, precum și traduceri în engleză, germană și în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor și a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune) și la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât și prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viața extraterestră și sfârșitul lumii până la comunism, naționalism și democrație). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului și la istoria Franței. În 1997, lucrarea sa Istorie și mit în conștiința românească a stârnit senzație și a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naționale.

  Sunt sigur că toată lumea a auzit de Lucian Boia, unul dintre cei mai bine cotați istorici români contemporani (poate chiar cel mai bun?!). Viziunea sa asupra istoriei, asupra evenimentelor trecutului este una cât se poate de originală, de interesantă, întrucât Lucian Boia nu respectă întotdeauna convențiile, nu se ghidează strict după ce au analizat și conchis cercetării anteriori, ci preferă să ne ofere propriile sale interpretări, profitând din plin de libertatea de exprimare și de lipsa cenzurii din prezent.

     Lucrările sale mi-au tot fost recomandate cu scopul de a înțelege anumite aspecte, de a avea în vedere niște imagini de ansamblu asupra unor evenimente, personalități. Și ținând cont de faptul că îmi doresc să devin un mare istoric, să îmi dezvolt o gândire analitică, capabilă să descifreze esența istoriei și a urmelor sale, mi-am propus să nu mai amân. Astfel, am citit ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, cu un creion ascuțit la îndemână și cu o mare sete de cunoaștere.

      Acest volum mi-a plăcut sau, mai bine zis, am apreciat subiectul pe care-l dezbate și abordarea autorului, o abordare accesibilă unei grup larg de cititori. Ce-i drept, Lucian Boia își asumă misiunea de a ne împărtăși rezultatele cercetărilor sale, de a le oferi răspunsuri și informații tuturor românilor, mai mult sau mai puțin obișnuiți cu stilul prezent în cărțile de istorie, ceea ce, consider eu, că i-a reușit.

     Subiectul cărții este reprezentat de existența și de activitatea germanofililor români în elita intelectuală românească din timpul Primului Război Mondial. Marea conflagrație a izbucnit în 1914, însă România nu s-a alăturat imediat țărilor beligerante, așteptând până în august 1916, când sub presiunea Marilor Puteri s-au alăturat uneia din tabere, declarând, prin urmare, război celeilalte.

      Decizia României de a se alătura Antantei (Franța, Anglia, Rusia) a tot fost amânată, din diferite motive. În tot acest timp, a început în Regat o adevărată ,,luptă” ideologică, propagandistică în rândul intelectualilor, ce avea drept scop influențarea opiniei publice și, implicit, luarea unei decizii care, indiferent de natura acesteia, avea să schimbe destinul României.

             România înainte de anul 1918

      Pe de o parte s-au situat antantofilii/ francofilii, cei care își doreau  ca România să se alăture, în primul rând, Franței și, mai apoi, aliaților acesteia. Exceptând motivele de ordin sentimental, cultura și civilizația franceză răspândite în rândul românilor, această alianță i-ar fi oferit României, alcătuită la acel moment numai din Muntenia și Moldova, posibilitatea de a se reuni cu Transilvania, de a-i aduce laolaltă pe toți românii separați de intemperiile istoriei. Unirea cu Transilvania (prin Transilvania înțelegem, în acest context, Ardealul, Maramureșul, Banatul și Crișana) ar fi anulat însă șansa de a recupera Basarabia de la Imperiul Țarist.

       Pe de altă parte s-au situat germanofilii, cei care voiau o alianță cu Puterile Centrale și, cu precădere, o alianță cu Germania, un centru cultural și economic impresionant. Ar fi luptat astfel împotriva rușilor, recuperând Basarabia, provincia ai cărei locuitori erau asupriți, supuși unei suferințe, în comparație cu care ardelenii duceau o viață roz.

      Prima treime a cărții este dedicată prezentării generale a fenomenului de ,,germanofilie”. Cu acest prilej, Lucian Boia clarifică anumite aspecte, și anume, faptul că, de multe ori, germanofilii erau, mai degrabă, rusofobi, iar mare parte din aceștia ar fi preferat menținerea neutralității, astfel încât puțini susțineau, cu adevărat, intrarea în război de partea Puterilor Centrale. Istoricul român alege să folosească termenul ,,germanofil” între ghilimele cu scopul de a-l relativiza și de a-l nuanța.

     În această secțiune a cărții abordarea este structurală, și anume ,,germanofilii” sunt împărțiți pe medii și categorii, ținându-se cont de partidele politice, de orientările acestora, accentuându-se faptul că marea lor majoritate provenea din rândul elitei societății. Personalitățile menționate au fost ziariști, scriitori, istorici, academicieni, oameni politici, a căror perspective s-au diferențiat în funcție  de pregătirea profesională, de influențele la care au fost supuși, de contactele pe care le-au avut cu nemții, respectiv, cu francezii. Totodată, se marchează contrastul dintre antantofili și germanofili, autorul oferindu-ne explicațiile necesare pentru a înțelege contextul politic, social, cultural al vremii și, prin urmare, opțiunile politice ale românilor.

     În cadrul celorlalte două treimi ale lucrării de față, autorul își propune să analizeze opțiunile și destinele fiecărei personalități ,,germanofile”în parte, în ordine alfabetică. Aflăm informații despre activitatea lor profesională, despre tangențele pe care le-au avut cu diferite tabere politice, despre modul în care au încercat să-și traseze propriul viitor în funcție de circumstanțe. Printre personalitățile studiate (60) se numără: Grigore Antipa, Victor Babeș, Tudor Arghezi, Martha Bibescu, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Nicolae Tonitza, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, frații Mateiu și Luca Caragiale.  

    ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” reușește să ne îndrume, astfel încât să putem înțelege o anumită perioadă din istoria poporului nostru, anumite acțiuni ale strămoșilor noștri, acțiuni care, într-un fel sau altul, au avut niște consecințe. Un aspect și mai interesant îl reprezintă posibilitatea de a descoperi o altă față, o altă latură a personalității unor oameni celebri, pe care îi cunoaștem pentru meritele din domeniile în care au activat, dar care, din câte se pare, au fost mai mult decât niște simpli gazetari, poeți, istorici, oameni de știință.

     Nu în ultimul rând, desfășurarea și urmările Primului Război Mondial, felul în care au ales să acționeze sau nu anumiți oameni constituie o lecție importantă, de care ar trebui să ținem cont, mai ales, fiindcă nu știm niciodată ce surprize (plăcute/neplăcute) ne va rezerva viitorul.

     Vă sfătuiesc să parcurgeți această lucrare sau oricare alta ce poartă semnătura lui Lucian Boia și să vă aduceți aminte de istorie, de tot ce-au înfăptuit oamenii trecutului, o sursă inepuizabilă de modele, de urmat sau de evitat…

     

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial de Lucian Boia poate fi comandată pe site-ul targulcartii.ro

 „ Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Semnul Crucii, de Chris Kuzneski-recenzie

Editura: RAO 2007/2011

Traducere: Carmen-Iulia Bourceanu

Număr Pagini: 505

          „ Cunoașterea este dușmanul credinței”

   Am terminat acest roman de câteva zile. Încă nu știu ce să scriu și cum să încep să vă povestesc cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Nu auzisem de autor înainte de a începe această lectură și nici prin cap nu-mi trecea ce voi descoperi citind Semnul Crucii.

   Dacă Codul lui Da Vinci scrisă de Dan Brown a fost romanul cel mai incitant, cel mai surprinzător și cel mai discutat roman, care dărâmă tot ceea ce cunoaștem despre istoria creștinismului, atunci acest roman poate fi considerat al doilea roman surprinzător, scris impecabil și răvășitor.

   Codul lui Da Vinci ne prezintă o viață umană, nu doar divină a lui Iisus Hristos, punând cititorul să-și pună anumite întrebări. O altă carte pe același subiect este Codul lui Iisus de Michael Cordy, un roman care explică minunile făcute de Iisus datorate unui ADN special, găsit la un moment dat la urmașii lui. Un ADN care poate fi leacul pentru cancer. Probabil mai sunt multe astfel de romane pe care eu nu le-am descoperit încă.

   Vorbind de acest subiect delicat ajungem și la romanul Semnul Crucii. De data aceasta suntem pe urmele unui secret la fel surprinzător și incredibil.

   Subiectul romanului are la bază o serie de crime macabre care reproduce crucificarea lui Iisus Hristos. Victimele sunt bărbați aparent fără legătură între ei, singura asemănare a asasinatelor fiind vârsta lor. Puțin peste treizeci de ani.

La fiecare crucificare era lăsat un mesaj – în numele Tatălui; și al Fiului; și al Sântului Duh.

   Romanul este scris pe mai multe planuri. Trei planuri principale și mai multe planuri secundare. Trebuie să menționez că lectura acestui roman nu este facilă, dar nici nu se citește greu. Legătura între fiecare plan se face pe parcurs într-un stil natural și ușor.

   Planurile secundare sunt din punctul de vedere al victimelor și al lui Benito Pellati. Un personaj care pare misterios, pasionat de arhitectură, lipsit de sentimente față de familie. Legătura lui cu toată povestea dezvăluindu-se spre sfârșit, într-un final neașteptat.

  Urăsc să ofer foarte multe spoilere, dar în această situație e necesar, romanul fiind foarte complex, oferind o multitudine de amănunte istorice, religioase, concepte incredibile, dar și o acțiune foarte bine conturată în poveste.

Planurile principale

   Dr. Charles Boyd și studenta lui, Maria Pelati, au descoperit catacombele legendare la Orvieto- Italia. Aceste catacombe erau refugiu sigur de către papii din Evul Mediu. O locație a căror coordonate erau necunoscute, interzise chiar și scribilor papali pentru a nu fi descoperite. Dr. Boyd căuta un pergament, fără a ști sigur ce conține. În timp ce au descoperit pergamentul lângă o statuie care râde. Pe care au și numit-o „Omul care râde”, cineva încearcă săi ucidă. Reușesc să fugă, în urma lor apar multe victime, puse într-o înscenare care-i acuză pe dr., devenind fugar căutat ca un om foarte periculos

  Maria Pelati este fiica lui Benito Pelati. Ea nu și-a văzut tatăl de la vârsta de nouă ani când a fost trimisă de tatăl său la internat, mai apoi să descopere că mama e a murit la scurt timp.

   Payne și Jones sunt detectivi. Ei au lucrat ca agenți la Pentagon. Acum sunt doar simpli detectivi particulari în căutare de adrenalină. Au fost prezenți la coridele cu tauri în Spania, arestați fără nici un motiv, torturați și în final nevoiți să facă o înțelegere cu doi agenți CIA. Falși agenți, unul era Roberto fiul cel mare al lui Benito Pelati și garda lui. Două personaje inteligente care ajung să se intersectez cu dr. Boyd și Maria, împreună căutând soluții să iasă din această, misterioasă urmărire care atrage atâtea cadavre în urma lor.

   Nick Dial este agentul interpolului desemnat să rezolve aceste crime odioase. El se plimbă între locațiile crimelor . Fiecare crucificare are loc în puncte geografice diferite.

HELSINGER – DANEMARCA; TRIPOLI – AFRICA; BOSTON – AMERICA DE NORD; BEIJING- ASIA

   Cu greu Nick remarcă aceste locuri fiind în semnul crucii pe hartă, iar punctul comun fiind mijlocul lor – ORVIETO, ITALIA.  Asociază întâmplările cu evenimentele lăsate în urma dr. Boyd și  spre final toate cele trei planuri se unesc rezolvând misterul.

Partea cea mai interesantă abia acum urmează. De la ce a pornit totul și pentru ce atâtea crime?

  De mici majoritatea dintre noi suntem creștini. Am fost educați spiritual urmând învățături biblice, învățând istoria creștinismului generație după generație. Acest roman dărâmă tot ceea ce am învățat despre crucificarea lui Iisus. Pergamentul este o scrisoare a lui Tiberius în care ordona o falsă răstignire a lui IISUS. „Acesta era evenimentul pe care Tiberius îl folosise ca să păcălească masele.„ Executarea crucificării fiind posibilă drogând victima cu mătrăgună, de aici și iluzia învierii.

   Teoria falsei crucificări este incredibil de argumentată. Durata unui deces în urma crucificării fiind de la 36 de ore până la zece zile, în care cel mai probabil victima murea de foame sau în urma traumatismului unei astfel de traume conștientizate. Pentru că imperiul condus de împăratul Tiberius devenise mult prea mare pentru binele său, greu de stăpânit, ideea de a conduce populația amenințând cu pedeapsa corporală nu funcționa eficient. Așa s-a născut  ideea de a amenința masele cu damnarea eternă.

  Ca să închei legătura cercului pe toate planurile, în roman ne este dezvăluită legătura familială a împăratului Tiberius cu Ponțiu Pilat. De aici până la a dezvălui faptul că Benito Pelati era urmașul lui Pilat. Păstrând secretul din generație în generație și cu o sete de a distruge creștinismul Benito se află în spatele acestor asasinate macabre.

   Am încercat să nu ofer multe detalii, doar am făcut legătura între personaje, pentru că acest roman este construit din  multe informații, presupuneri, istorie și foarte multe personaje bine amplasate în contextul fiecărei acțiuni.

  Când veți citi acest roman, este foarte important să-l citiți cu o minte deschisă, fără să vă lăsați influențați de povestea care zdruncină creștinismul, așa cum nu trebuie să vă lăsați îndoctrinați de nici un alt punct de  vedere învățat sau speculat.

 „CHRIS KUZNESKI  este un scriitor foarte talentat, care știe foarte bine rețeta unui roman bun: acțiune, sex, suspans, umor.”-Nelson DEMILLE

„ Ți-ai dori să nu se mai termine „-Clive Cussler

   CHRIS KUZNESKI  este un autor american, născut în anul 1969.Romanul Semnul Crucii ( 2006) face parte dintr-o serie care-i  are personaje principale pe Payne și Jones.

   Din serie fac parte: Plantația-2002; Sabia lui Dumnezeu – 2007; Tronul Pierdut- 2008; Profeția- 2009; Coroana secretă -2010; Moartea Relic- 2011; Exercițiul Einstein 2013. A scris şi alte două serii: Vânătorii; Vânătorii Origini.

 Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Cartea Semnul Crucii, de Chris Kuzneski poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

“Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon-recenzie

Titlul original: Drums of autumn

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 9 oct. 2017

Nr. de pagini: 632

Gen: Historical Fiction, Adventure, Romance, Fantasy

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991); 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. Tobele toamneiThe Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

Totul a început în Scoția, în mijlocul unui cerc de piatră. Claire Randall a călătorit în timp și a ajuns în brațele lui Jamie Fraser, cu care a trăit o poveste tragică, terminată odată cu întoarcerea ei în prezent, purtând în pântece copilul lui. 
După două decenii de frământare, eroina se întoarce iar în timp și se reîntâlnește cu Jamie, de data aceasta pe continentul american. Dar prețul pe care-l plătește este că o lasă în urmă pe fiică lor, Brianna, care face, la rândul ei, o descoperire tulburătoare, trezindu-se într-o epocă și într-un ținut necunoscut. În căutarea mamei și a tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, Brianna își riscă viitorul, încercând să schimbe istoria ca să le salveze lor viețile. Totuși, o întâlnire neașteptată o poate face să rămână în trecut pentru totdeauna…

   „Stilul Dianei Gabaldon este impresionant, fie că evocă sălbăticia Americii coloniale, zarva familiară dintr-o casă parohială scoțiană din prezent, poftele trupești sau dorurile sufletești. Legiunile ei de fani adoră să se arunce în acest ocean de romantism.“ Publishers Weekly

     De-a lungul timpului am ajuns să mă atașez de multe cărți, însă o anumită serie de romane de dragoste fantastice a reușit să-mi cucerească inima – “Outlander”. De la bun început am prins drag de stilul lejer al autoarei și niciodată nu s-a pus problema că sunt prea multe volume/părți sau prea multe pagini de citit. Are aventură, intrigă, mister, magie, romantism, detalii istorice, intrigi politice, obiceiuri și tradiții păgâne, locații pitorești, momente dramatice sau emoționante, pasaje amuzante, dar și personaje imposibil de uitat.

     Cu toate că unii cititori au catalogat seria (sau prima parte a seriei – Călătoarea ) ca fiind o povestea de dragoste siropoasă, bogată în prea multe scene erotice, eu nu am putut să o percep astfel, pentru că mintea mea nu a rămas setată pe acele scene romantice, ci pe evenimentele dramatice. E drept că în “Călătoarea”, povestea se concentrează mai mult pe relația dintre Claire Randall și Jamie Fraser, dar aici este doar temelia operei lui Gabaldon – o mărturie că iubirea durabilă este posibilă, o iubire atât de puternică, încât să reziste dificultăților și despărțirii, îndeajuns de puternică pentru a dura peste timp. În “Talismanul”(partea a doua), ficțiunea istorică ia locul romantismului – o ficțiune istorică ce are la bază un fapt real: bătălia de la Culloden, cea mai grea înfrângere suportată de scoțieni, romanul fiind plin de numeroase detalii istorice, conspirații, planuri de luptă. În “Cercul de piatră“ (partea a treia) ficțiunea istorică este înlocuită treptat de aventură. Aici asistăm la toate chinurile îndurate de Jamie, imediat după cele întâmplate la Cullonden, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns timp de șapte ani într-o pesteră, perioada de detenție. Mai departe, luăm parte la reîntâlnirea celor doi îndrăgostiți și la numeroasele lor peripeții pe mare.  

     Finalul de la “Cercul de piatră” vol. 2 m-a făcut să aștept cu  mare nerăbdare apariția celui de-al patrulea roman din seria Outlander. Pe de-o parte, voiam să asist la alte noi aventuri, alături de îndrăgitul cuplu Claire-Jamie și, pe de altă parte, voiam să văd cum a fost viața Briannei după dureroasa despărțire de Claire. Până la urmă așteptarea mi-a fost răsplătită! Povestea asta a fost exact așa cum speram!  

   “Tobele toamnei“ vol. 1 m-a purtat într-o călătorie palpitantă, plină de neprevăzut. Nu a avut aceeași încărcătură emoțională ca precedentele cărți, dar a excelat la capitolul aventură. Jamie și Claire au trecut printr-o serie de întâmplări și incidente neprevăzute. Au salvat un evadat de la spânzurătoare, au fost jefuiți de pirați, au fost martorii unor evenimente tulburătoare petrecute pe o plantație, au văzut cât de inuman sunt tratați sclavii, au fost atacați de un urs, au dat nas în nas cu indienii etc.  

     Chiar nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, clipe tensionate, dar și momente amuzante. Chiar și în cele mai tulburătoare momente, se întâmplă o serie de evenimente hilare sau se spun tot felul de lucruri amuzante. Jamie Fraser are o plăcere nemaipomenită de a ironiza, în timp ce Ian, nepotul lui, are năravul de a intra în tot felul de necazuri. Cât despre Claire, nu pot spune decât că are marele talent de a-și găsi pacienți în cele mai inedite locuri și este pusă în  niște situații destul de neplăcute, făcându-l pe Jamie să întrebe: “- Cum se face că orice bărbat  pe care îl cunoști vrea să-și dea jos pantalonii la cinci minute după ce te-a văzut ?”

“- Aici erați, a spus el cu vocea groasă și satisfăcută. Așa, deci. Duncan n-a vrut. I- am zis că doamna Claire a spus că tre’ să fiu beat înainte să mă tăie. Și uite, sunt beat. Beat ca… a tăcut o clipă, s-a legănat primejdios și a ridicat sticla în aer. Ca un porc! a încheiat el cu un aer triumfător. A făcut un pas în încăpere, a căzut pe burtă și a rămas lat.”

     Unele părti din romanul “Tobele toamnei” vol.1 au loc în prezent (în secolul XX, anii 1969 – 1971; zonele Boston, Inverness, Oxford), dar cea mai mare parte din acțiune se petrece în secolul al XVIII -lea, perioada 1767-1770, în Coloniile Americane.

     Evenimentele din prezent au loc cam la opt luni după ce Claire a trecut prin pietrele de la Craigh na Dun, în ziua sărbătorii focului de Samhain, ca să se reîntâlnească cu Jamie, lăsându-o în urmă pe fiica lor, Brianna. Tânăra rămăsese în grija istoricului Roger Wakefiend (cel care o ajutase să descopere dacă James Fraser este în viață și despre care am aflat că este strănepotul lui Dougal Mackenzie, unchiul lui James Fraser și al lui Gellis Duncan, o călătoare în timp ca și Claire), iar el își îndeplinise bine misiunea. Dar Brianna nu știuse dacă o făcuse pentu a-și respecta promisiunea față de Claire ori pentru că ținea cu adevărat la ea, așa că a preferat să se distanțeze de el și de tot ce îi amintea de acea perioadă și să se întoarcă în Boston.  

 Însă, reapariția lui Roger în viața ei, a făcut ca fantomele trecutului, toată durerea și tot dorul, să inunde sufletul Briannei.

Fantomele gonesc în urma noastră și prin noi, ascunzându-se în viitor. Privim în oglindă și vedem umbrele altor chipuri uitându-se înapoi prin ani; vedem forma amintirii, stând materializată în cadrul ușii. Prin sânge sau alegere, noi dăm naștere fantomelor, ne bântuim singuri.

Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

“ Venim din mister și plecăm spre mister și, între timp, ne străduim să uităm. Însă o adiere care se strecoară într-o cameră încremenită îmi face părul să fluture din când în când cu o afecțiune delicată. Cred ca e mama mea. “

     Roger este singura persoană din lume care poate înțelege ce se petrece în sufletul Briannei, cât de mult o sperie gândul că poate Claire nu a supraviețuit acelei treceri mistice prin cercul de pietre. La început, a încercat să se gândească că ea doar a plecat, așa, că într-o călătorie. Și când nu a mai putut face asta, a încercat să creadă că a murit. Dar Claire nu e moartă și tocmai de aceea, Brianna trebuie să-și depășească temerile și să caute orice informație…

“- Dar nu e moartă … Ăsta e necazul! Trebuie să-i duc lipsa tot timpul și știu că n-o voi revedea, dar ea nici măcar nu e moartă! Cum pot s-o jelesc când cred – când sper – că e fericită acolo unde se află, când eu am determinat-o să plece? … De aceea vreau să aflu, înțelegi? Vreau s-o găsesc, să-i găsesc. Să văd că e bine. Dar mă gândesc că poate nu vreau să aflu. Dacă descopăr că nu e bine, dacă aflu ceva îngrozitor? Ce se va întâmpla dacă voi descoperi că a murit, că a murit el – ei bine, asta probabil că nu ar cântări prea mult, pentru că el oricum e mort sau a fost -, dar trebuie să aflu!”  

     Însă, atunci când Roger găsește un mic anunț dintr-un ziar, tipărit pe 13 februarie 1776, în colonia americană Carolina de Nord, în legătură cu soarta părinților ei, își dă seama că Brianna a avut perfectă dreptate să se teamă. Claire îl găsise pe Jamie și trăise fericită alături de el câțiva ani, apoi o mare nenorocire s-a abătut asupra lor. Anunțul îl năucește atât de mult, încât nici nu are curaj să-i mărturisească tinerei ce a descoperit pentru că ține enorm la ea și vrea să o ferească de suferință. Ce va face până la urmă? Îi va sugera să renunțe la căutări sau îi va mărturisi adevărul? Există oare o șansă să modifice istoria și să salveze viața părinților ei?

     Mi-am dorit foarte mult să văd cum se desfășoară povestea de dragoste dintre Brianna și Roger și, sinceră să fiu, mă așteptam să îi văd la fel de pasionali ca Jamie și Claire. Din păcate, am văzut doi tineri foarte indeciși, mult prea pudici și parcă puțin cam prea bucuroși că sunt întrerupți de fiecare dată când pasiunea le dă târcoale. În schimb, marea mi-a fost bucuria să-i văd pe Claire și Jamie la fel de îndrăgostiți și înflăcărați. Dar oare dragostea lor poate depăși chiar toate obstacolele?

     Dacă în “Cercul de piatră”, am luăm parte la reîntâlnirea celor doi soți și la numeroasele lor peripeții pe mare, în “Tobele toamnei” avem ocazia să vedem cum Claire și Jamie se vor confrunta cu noua lor viață în coloniile americane. Nava lor fusese împinsă spre coasta Georgiei de un uragan. Ajunseseră acolo uzi, zdrențăroși și săraci – cu excepția câtorva pietre prețioase mari și scumpe, dar având speranța că aici vor avea parte de o viață mai bună.

“La urmă urmelor, era o lume nouă, eliberată de frică și încărcată de bucurie, pentru că acum eu și Jamie eram împreună, pentru viața pe care o aveam în față. Despărțirea și tristețea se aflau în urma noastră. Nici măcar gândul la Brianna nu-mi provoca vreun regret cumplit – îmi era dor nespus și mă gândeam mereu la ea, dar știam că era în siguranță în timpul ei, și acea cunoaștere îi făcea absența mai ușor de suportat.”

    În această nouă aventură îi vor avea alături de ei pe : Ian, nepotul lui Jamie – un puști care intră mai mereu în tot felul de necazuri (băiatul fusese răpit de pirați în anul precedent, iar dorința de a-l slava, îi adusese pe Claire și Jamie pe un drum întortocheat și periculos până în America); Fergus (fiul adoptiv al lui Jamie), un tanăr de origine franceză, pe care l-au scos în urmă cu douăzeci de ani dintr-un lupanar parizian; Duncan, un  fost deținut care fusese cândva închis la Ardmuir, laolaltă cu Jamie. Doar pierderea brațului din cauza unei infecții îl salvase de la a fi trimis la muncă împreună cu ceilalți deținuți. Cum nu era apt pentru munci grele, fusese grațiat și eliberat, pentru  a muri de foame pe străzi –  asta până când l-a descoperit Jamie. Mai târziu își va face apariția și Lord John Grey (este la rândul său protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon), bărbatul care de-a lungul timpului a avut o imensă influență asupra vieții lui Jamie. Datorită lui a supraviețuit pe câmpul de luptă și în închisoare, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru ca Jamie să nu ajungă sclav. În plus, el este cel care  are grijă de copilul lui Jamie. Însă lui Claire îi este greu să  aibă un sentiment cald de amiciție față de John Grey, mai ales de când acesta i-a mărturisit natura sentimentelor pe care le nutrea față de soțului ei.

     Din păcate, necazurile se vor abate asupra lor încă de cum au pășit în Charleston. Pentru început, au asistat neputincioși la spânzurarea unui prieten de-al lui Jamie, iar mai apoi au fost nevoiți să îl salveze de la spânzurătoare pe un alt individ – Stephen Bonnet, condamnat pentru contrabandă și piraterie. Acesta reușise să scape de sub supraveghere și se ascunsese tocmai în căruța lor. Știind că în noaptea respectivă drumurile vor fi înțesate de soldați care să-l vâneze, tot ce voia de la ei era să îl trecă în siguranță pe lângă tunicile roșii. Dar oare Jamie a făcut ce trebuie?

“- Coroana nu-l alege întotdeauna pe omul nepotrivit pentru a-l spânzura, englezoaico, a spus el. De cele mai multe ori, omul prins în ștreang își merită soarta. Și n-aș vrea să cred că am ajutat un ticălos să scape nepedepsit.”

     Încă de la bun început, Jamie și Claire s-au gândit să plece din Charleston, să se îndrepte spre Wilmington, apoi să ajungă la Cross River, acolo unde singura rudă pe care Jamie o avea în Lume Nouă-mătușa Jocasta Mackenzie, deținea o plantație numită River Run. Însă călătoria spre Cross River s-a dovedit una plină de pericole pentru că ambarcațiunea lor a fost atacată de pirați, iar în fruntea lor se afla chiar Stephen Bonnet, bărbatul pe care îl ajutaseră în urmă cu câteva zile să scape de tunicile roșii. Însă, în loc să le mulțumească, Bonnet le ia toate pietrele prețioase.

“- O femeie nesăbuită, a spus Bonnet nepăsător, dar cred că nu vă deranjează asta. A dat din cap, zâmbind ușor. Va rămân îndatorat pentru ocazia de a-mi plăti datoria față de dumneavoastră, sir. Viață pentru viață, așa cum spune Cartea cea Bună.

-Asta e plată? a spus Ian, cu un aer furios. După câte am făcut pentru tine, ne jefuiești și ne lovești, îți pui mâinile murdare pe mătușa și câinele meu și mai ai îndrăzneala de a vorbi de răsplată?”

     Nici măcar viața alături de mătușa Jocasta nu a fost una mai ușoară pentru ei. Au încercat să se  familiarizeze cu ritmul vieții de la River Run, însă prezența sclavilor îi tulbura. Și nici nu puteau face nimic în această privință.  

“- Am trăit ca un sclav, Claire, a spus încet, ținându-și capul plecat. Și n-aș putea trăi știind că există cineva pe pământ care simte față de mine ceea ce am simțit eu față de cei care își închipuiau că-mi sunt stăpâni.“

 Din păcate, aici se ține cont de o procedură barbară, legea vărsării de sânge – dacă un negru atacă o persoană albă și, făcând asta, se varsă sânge, atunci trebuie să moară pentru acea infracțiune. Atunci când supraveghetorul gaterului de pe plantație are o altercației cu unul dintre sclavi și este rănit de acesta, se invocă legea coloniei, iar sclavul va fi în curând judecat și executat. Dar ceea ce se va întâmpla mai apoi, e greu de descris în cuvinte. Claire va fi pusă în situația să ia o decizie care îi va  frânge inima.    

“M-am străduit să nu aud și să nu simt nimic, să nu percep nimic altceva decât bătăile sângelui pe care le simțeam cu vârfurile degetelor. M-am străduit din răsputeri să alung din mintea mea vocile din jur, murmurul, praful și duhoarea sângelui, pentru a uita unde mă aflam și ceea ce făceam.”

     Însă acesta nu a fost decât începutul tuturor necazurilor lor. Moartea unei tinere de pe plantație îi va pune și pe ei în pericol. În plus,vor intra în conflict cu unul dintre sergenții Marinei Regale, tot din cauza acelei proceduri barbare și vor fi siliți să plece în zonele sălbatice ale Carolinei de Nord, se vor ascunde în munți, pe teritoriul indienilor Tuscarora și se vor confrunta cu o severă epidemie.

 Sunt nevoită să mă opresc aici și sper din tot sufletul că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul! Nu vă rămane decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe. Lectură plăcută!

Nota 10

Cartea Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ortodoxie Masonică. Istorie-Rituri-Doctrine, de Jean-Marie Ragon-prezentare

Editura Herald
Nr. pagini: 384
An apariţie: 2017
Titlul original: Orthodoxie maçonnique

   Masoneria susține că există o cale de viață superioară și mai tainică decât aceea pe care călcăm de obicei și că atunci când lumea exterioară își pierde atracția pentru noi și se dovedește insuficientă pentru împlinirea nevoilor noastre mai adânci, vom fi siliți să ne întoarcem în noi înșine, să batem la ușa lumii noastre interioare. Pentru această lume interioară și pentru calea care duce la ea, Masoneria ne promite lumina, ne trasează jaloanele și arată condițiile care ne permit progresul. Acesta este singurul scop al Masoneriei. În spatele simbolismului elementar, în spatele îndemnurilor pentru cultivarea virtuții și a unei moralități convenționale, în spatele frazeologiei grandilocvente cu care, potrivit modei acestor zile, redactorii ceremoniilor din secolul al XVIII-lea au îmbrăcat învățătură ei, se găsește cadrul unei scheme de inițiere în acea cale superioară de viață unde secretele și misterele ființei noastre urmează să fie dezvăluite: o schemă care, în plus, reproduce pentru lumea modernă principalele caracteristici ale Misteriilor antice. Această este noutatea pe care o aducea, la vremea ei, cartea lui Jean-Marie Ragon, Ortodoxie masonică. Istorie, rituri, doctrine.

Sursa foto şi text: Editura Herald

 

by -
17

România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful  principiului naționalităților

Autori: Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc

Editura: Dacia

Anul apariției: 1983

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Număr de pagini: 416

   Eliza Campus a fost unul dintre cei mai străluciți studenți ai savantului Nicolae Iorga, pasionată de istorie, care avea să ajungă conferențiar la Facultatea de Istorie din București și șef al sectorului de istorie universală din cadrul Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”. Ea este autoarea mai multor lucrări de istorie, printre care ,,Înțelegerea balcanică”, ,,Din politica externă a României 1913-1947” și ,,Politica externă a României în perioada interbelică”.

   Viorica Moisuc (n. 1934) a fost, pe rând, profesor de istorie, cercetător științific al Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”, cercetător științific principal al institutelor de Studii Istorice și Social-Politice, respectiv de Studii Sud-Est Europene. În prezent este profesor universitar, senator, membră în Comisia pentru drepturile omului.

  La rândul lor, Constantin Botoran și Ion Calafeteanu sunt doi istorici români admirabili, ce s-au remarcat printr-o contribuție importantă adusă istoriografiei române și europene.

   Primul Război Mondial a reprezentat o conflagrație de proporții impresionante, în care au murit mii de oameni, dar, mai important decât atât, a marcat o evoluție politică și socială esențială pentru apariția și dezvoltarea Europei de astăzi. Imperiile multinaționale s-au dezmembrat, au dispărut de pe harta politică a bătrânului continent, lăsând în urma un număr remarcabil de state naționale, independente.

   Principiul autodeterminării, propus de Wilson, dar și politica susținută la Conferința de Pace de la Paris au influențat, în mod direct, destinul României, fărâmițate până la acel moment de intemperiile istoriei. În condițiile în care perioada Primului Război Mondial mă pasionează în  mod special, datorită schimbărilor pe care le-a determinat, am decis să citesc și să studiez lucrarea de față, rezultatul muncii de cercetare asiduă depuse de patru mari istorici români.

   Cartea are în vedere plasarea României în contextul internațional al Primului Război Mondial, dar și în planul întocmit în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Pe parcursul celor 6 mari capitole avem ocazia să înțelegem cât mai bine subiectul abordat, să ne conturăm o imagine de ansamblu cât mai apropiată de adevăr, de ceea ce s-a întâmplat în acei ani tulburi și, deopotrivă, glorioși ai națiunii române.

   Primul capitol aduce în prim-plan niște considerații asupra chestiunii principiului naționalităților până la izbucnirea conflagrației mondiale. Următoarele trei capitole prezintă anii Primului Război Mondial. Anii de neutralitate (1914-1916)  au fost marcați de numeroase tratative ale României cu Marile Puteri, în timp ce în țară luaseră naștere două curente de propagandă distincte, proantantă și germanofil. În cele din urmă, România s-a alăturat Antantei (Franța, Anglia, Rusia și Italia), declarând război Austro-Ungariei.

   Perioada 1916-1918 a reprezentat, fără doar și poate, un efort neîncetat al națiunii române, din punct de vedere economic-financiar, militar, diplomatic. Indiferent de clasa socială, de statutul social, toți românii au avut de suferit, au îndurat lipsuri, au înfruntat necruțătorul război, purtând în suflet speranța victoriei puterilor aliate și, implicit, a unificării provinciilor aflate sub jug străin cu patria-mamă.

   Din fericire, sfârșitul războiului a surprins România în tabăra învingătorilor, de partea Antantei. În anul 1918 s-a realizat mult așteptata unire cu provinciile înstrăinate: Basarabia (27 martie), Bucovina (28 noiembrie) și Transilvania (1 decembrie). Însă greul de abia acum începea.

   Capitolele 5 și 6 prezintă misiunea diplomatică a României în vederea recunoașterii internaționale a Marii Uniri, dar și modul în care s-a desfășurat Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Principiul naționalităților, diplomații iscusiți și alți factori au fost în favoarea reîntregirii națiunii române.

   În condițiile în care în anul 2018, aniversăm centenarul Marii Uniri consider că este necesar, mai mult decât oricând, să ne documentăm, să ne amintim de acest eveniment esențial pentru existența României pe care o cunoaștem astăzi. Cartea celor 4 istorici români oferă o perspectivă amănunțită asupra uneia din cele fascinante și complicate perioade din istoria României Moderne.

   Dacă aveți șansa să citiți cartea de față sau orice alt titlu ce poartă semnătura unuia dintre acești istorici, vă recomand să nu o ratați! Chiar dacă nu sunteți, în mod deosebit, pasionați de lecturile cu caracter istoric, cred că este aproape obligatoriu să descoperim și să prețuim istoria națională a patriei noastre.

        La mulți ani România!  

Cartea România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920) poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Harlequin, cuvânt derivat din franțuzescul hellequin: călăreț din armata diavolului

Harlequin (În căutarea Graalului #1),  de Bernard Cornwell-recenzie

Editura: RAO
Data apariției: 2008
Titlul original: Harlequin / The Archer’s Tale
Traducere: Luciana Răducanu
Număr de pagini: 448

   Roman istoric de aventuri medievale, în fapt – unul dintre cele mai bune pe care le-am citit vreodată, Harlequin şi toate volumele lui Bernard Cornwell sunt dovada vie că subiecte desprinse din trecutul real, foarte bine documentate şi perfect încadrate istoricește, pot egala sau chiar depăşi în spectaculozitate opere epic fantasy din cele mai bune. Când povestea atinge asemenea cote supreme ale perfecţiunii atmosferei şi acţiunii pe care le cauţi într-o carte de peripeţii cavalereşti ambientate în Evul Mediu, oricât de fan al heroic şi epic fantasy-ului ai fi, nu poţi să nu te declari de acord că romanul istoric respectiv e superior, fie şi prin faptul că din cuprinsul lui chiar înveţi ceva, nu rămâi numai cu lumi, structuralizări sociale şi religii inventate, ci cu date istorice, evenimente petrecute în realitate şi încadrări în panorama trecutului a informaţiilor culturale demne de memorat pe care acum le asociezi cu aventurile protagoniștilor.

   Închipuiţi-vă Urzeala Tronurilor a lui Martin combinată cu Stâlpii Pământului a lui Follett și ar ieşi exact ceva în genul seriilor lui Cornwell.

  Primul roman dintr-o trilogie al cărui supratitlu, În căutarea Graalului, ar putea duce cu gândul la fantasy şi îndepărta cititorii de roman istoric, tot aşa cum încadrarea ca roman istoric ar putea ține la distanță cititorii de fantasy. Nu ar trebui să ezite în a-l deschide nici unii, nici alţii, volumul ăsta are toate ingredientele necesare pentru a fi savurat de fanii ambelor genuri, cu la fel de multă satisfacţie.

   Suntem în anul 1342, la puţin timp de la debutul Războiului de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia, care, aşa cum se ştie, nu a fost un conflict dus în formă continuată, ci o grupare temporală de mici ciocniri armate şi bătălii grandioase, botezate astfel de istorici.

   Dacă pe parcursul romanului, s-ar căuta răspunsuri la întrebări principiale de genul: Dincolo de faptul că simpatizăm, inevitabil, cu tabăra eroului nostru, din punct de vedere al corectitudinii politice, noi cu cine ar trebui să ţinem? Nu cumva cu francezii, pentru că ei sunt cei atacaţi pe propriul teritoriu şi englezii, invadatori? O analiză integratoare ar demonstra că nu neapărat. Francezii nu erau încă pe propriul teritoriu când au atacat Aquitania, Bretania și Normandia, chiar dacă Franţa modernă ar fi. Acele regiuni erau deosebite cultural de regatul francez şi încercau să îşi apere propria identitate sub un suveran mai favorabil, regele Angliei. Cea mai clară proiecţie în viitor despre cum ar fi putut arăta statele respective cu o altă traiectorie, nefranțuzită, este Flandra, care se preconiza în acea perioadă să fie ocupată odată cu ele, şi care este acum o parte a altui stat.

   Mai mult decât atât, nici cei care atacau, nici cei ce se apărau de invazie, nu erau încă băștinași cu adevărat, ci făceau parte din generaţiile de normanzi (practic invadatorii vikingi) care au cucerit nordul Franţei şi Anglia sub Wilhelm Cuceritorul şi au preluat galo-romanica drept limbă oficială, dar în genele lor, cel puţin în al aristocraţiei dominante, era încă mai mult sânge scandinav decât francez sau englez, propriu-zis. Din această îmbârligare dinastică şi din faptul că la acea vreme nici nu exista încă ideea filosofică de naţiune, nimeni nu era cu adevărat mai îndreptăţit să aibă un anumit teritoriu, oricum, niciunul dintre regii şi nobilii care conduceau campaniile războinice.

   Bernard Cornwell, de altfel, mereu fidel exactităţii construcţiei istorice, nici nu înclină vreo clipă obiectivitatea cu care narează spre o parte sau alta. Toţi sunt la fel de onorabili ori neonorabili, jefuitori, violatori, sadici, nemiloşi, generoşi, de treabă sau inumani, în funcţie de calitatea fiecărui individ dintr-o armie şi nu de corectitudinea luptei dusă de vreo armată, în totalitatea sa.

   Thomas locuieşte într-un mic sat de coastă din sudul Angliei, unde se antrenează, împotriva voinţei tatălui său, să tragă cu arcul, aşa cum făceau mai toţi adolescenții englezi şi galezi de condiţie joasă, în aşa fel încât la maturitate ajungeau ei înșiși cea mai periculoasă armă a trupelor regale în acele vremuri de victorii în şir ale regalitații englezeşti. Tatăl lui este un preot misterios, despre trecutul căruia nici băiatul nu ştie prea multe, cu posibile origini nobile, cu educaţie aleasă, venit nu se ştie de unde şi vorbind franceza cuceritorilor normanzi, pe lângă latina bisericească. În pofida excentricităţii sale, se bucură de preţuirea întregii comunităţi locale şi Thomas pare că se va supune şi el voinţei părinteşti şi-i va urma calea spre preoţie, studiind deja primul semestru la Oxford, dar fără să renunţe nicio clipă la pasiunea lui pentru arc, pe care o moştenise de la bunicul din partea mamei.

  Însă, într-o dimineaţă de Paşte a anului 1342 când sătenii se pregăteau pentru ritualurile Sărbătorii, Hooktonul este atacat de o corabie franceză pirat, cu scopul principal de a  se fura relicva sfântă adusă de Părintele Ralph şi adăpostită în bisericuţa locală. O lance veche găsită în Ţara Sfântă de cruciaţi, ce se crede a fi lancea cu care Sfântul Gheorghe a ucis balaurul, deținătoare de puteri miraculoase, dar și apărată de un blestem.

   Iniţiatorul aceste expediţii de jaf este fiul fratelui celui care acum e cunoscut ca preotul Ralph, un cavaler din aceeaşi familie nobiliară de peste mări. Scăpat de masacrul abătut asupra sătenilor, datorită talentului mânuirii arcului, Thomas întrevede pentru prima oară trecutul enigmatic al părintelui său. Îl găseşte străpuns de sabie în biserică, muribund, şi îi vegheză trecerea în nefiinţă, promiţând că va recupera lancea furată şi o va aduce înapoi.

   Totuşi, tatăl lui moare înainte de a dezvălui prea multe indicii despre ruda sa ucigaşă, astfel că drumul lui Thomas până la a se înscrie măcar pe traseul înfăptuirii dreptăţii, se anunţă destul de dificil.

   Îl regăsim pe flăcău peste trei ani în nordul Bretaniei, sub numele Thomas de Hookton, prădând regiunea şi participând la asedii, încadrat în trupele de arcaşi ale contelui de Northampton, sub conducerea carismaticului căpitan Will Skeat. Timpul a trecut peste promisiunile băiatului şi numai câte o remarcă rememoratoare a părintelui Hobbe, preotul companiei, îi mai aminteşte de făgăduielile făcute tatălui său şi Bisericii.

   Viaţa tânărului a intrat într-o rutină cinică a luptelor, jafurilor şi căutării de pradă, care caracteriza acei ani de hărţuieli ai războiului. Totuşi, scopul iniţial care l-a adus în Franţa va fi resuscitat dramatic de o serie de revelații şi noi jurăminte făcute în condiţii limită, tocmai în clipele când i se părea că are parte de cea mai victorioasă perioadă a carierei lui militare, odată cucerit oraşul La Roche-Derrien, datorită sugestiilor sale.

  Conflictul în care intră cu un mare cavaler arogant şi implicarea într-o relaţie aproape romantică cu o nobilă bretonă puternică şi fragilă totodată, îl vor duce pe căi şi prin încercări de neimaginat pentru băiatul din Hookton care era odată.

   Numele volumului, asociat în imaginarul colectiv modern mai degrabă cu romantismul unei serii de cărţi şi de filme sau cu arlechinul şi masca sa în roşu şi negru, vine din două surse. Herlequin îşi spune nepotul/vărul ucigaş misterios când conduce atacul pirateresc, dar hellequini, vor fi porecliţi şi călăreţii blestemaţi ai lui Will Skeat care jefuiesc Bretania, de către francezi, cuvânt cu aceeaşi semnificaţie în mai multe limbi: emisar al diavolului, cu faţa întunecată, care se spune că a cutreierat lumea pentru a izgoni sufletele damnate în iad.

   Pentru prima oară am întâlnit în beletristica istorică militaristă, accentul pus pe importanța arcului într-o ciocnire armată. Nobilii cavaleri luptă în armuri strălucitoare cu tactici de turnir, cel puțin în prima parte a Războiului de 100 de ani, dar victoriile au fost asigurate de oamenii de rând ai armatei engleze. Arcaşii teribili, ce se antrenau cu celebrul arc lung englez (ajungând și la 2 metri) din copilărie, respectând prevederi legale emise special în regat, până ajungeau la o îndemânare desăvârşită, aproape instinctuală, trimiţând săgeţi cu o forţă de penetrare incredibilă, una după alta, înainte ca măcar cea anterioară să îşi atingă ţinta.

   Bernard Cornwell descrie luptele şi bătăliile medievale într-o manieră atât de precisă şi detaliată, încât îţi creează impresia că ești spectator direct la evenimente. Un spectator implicat care ajunge nu numai să vizualizeze coliziunea cavalerilor, să audă vâjâitul săgeţilor şi urletele bărbaţilor în încleştare, dar şi să perceapă senzaţiile învingătorilor şi înfrânţilor, deopotrivă.

Seria În căutarea Graalului, ințial concepută ca o trilogie, este alcătuită din volumele:

Harlequin

Vagabond

Eretic

   1356 – evenimentele din acest roman au loc la un deceniu distanță de cele din trilogia originală, el nefiind încă tradus în limba română

 

Cartea Harlequin (În căutarea Graalului #1), de Bernard Cornwell poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

by -
10

    Imperiul Otoman (1450-1700), de Andrina Stiles-recenzie

Titlul original: The Ottoman Empire, 1450-1700

Traducere din limba engleză: Felicia Pavel

Editura: All

Colecția: Acces la istorie

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Anul apariției: 1998

Număr pagini: 184

     Andrina Stiles este autoarea/co-autoarea mai multor cărți de istorie, printre care ,,The Ottoman Empire, 1450-1700”, ,,Russia, Poland and The Ottoman Empire, 1725-1800” (Rusia, Polonia și Imperiul Otoman), ,,The Unification of Germany, 1815-1890” (Unificarea Germaniei), ,,Napoleon, France and Europe”(Napoleon, Franța și Europa), ,,Sweden and The Baltic, 1523-1721” ( Suedia și Zona Baltică), ,,The Unification of Italy” (Unificarea Italiei).

    Nu este pentru prima oară când am ocazia să țin în mână un volum din vechea colecție a Editurii All, sugestiv intitulată ,,Acces la istorie”. Cum spuneam, numele este sugestiv, întrucât cărțile din această colecție utilă, binevenită, oferă informații sintetizate, bine documentate, dar, mai mult decât atât, îi permit cititorului să arunce o privire dincolo de înșiruirea de fapte, evenimente, personalități. O astfel de carte îți oferă șansa de a înțelege istoria, de a lucra cu informația, de a o analiza și de a o folosi pentru a-ți realiza o ,,fundație” trainică.

      De această dată, am studiat ,,Imperiul Otoman”, un ghid realizat de Andrina Stiles pentru cei dornici să se familiarizeze cu istoria Imperiului Otoman, cu perioada cuprinsă între anii 1450 și 1700. Fiecare capitol are la sfârșit o schemă a lecției și o serie de exerciții, bazate, cel mai adesea, pe sursele istoriografice citate în carte. Aceste exerciții permit consolidarea cunoștințelor acumulate, motiv pentru care lucrarea Andrinei Stiles reprezintă un manual extrem de bun. Încă de la început se precizează că volumul este dedicat atât simplului cititor, dornic să-și lărgească orizontul de cunoaștere, să descopere noi curiozități, cât și elevilor și studenților cărora le oferă mai mult decât o simplă lectură.

    Pot afirma că perioada aleasă și prezentată de autoare este foarte bine inspirată, iar pasionatul de istorie din mine susține că este și cea mai frumoasă. Cele două secole și jumătate au reprezentat perioada cea mai înfloritoare a Imperiului Otoman, o perioadă de ascensiune, de apogeu, urmată, din nefericire, de o stagnare lentă și de începutul unui declin dureros. Mi se pare extrem de uimitor faptul că o putere ca Imperiul Otoman a putut să se prăbușească de pe culmile succesului militar, politic, social și să prăbușească atât de urât, atât de nedrept (oare?). Totuși, această lucrare reușește să ne ofere răspunsuri, justificate, bazate pe o temeinică cercetare.

     Primul capitol  prezintă, pe scurt, apariția Imperiului Otoman, evoluția rapidă a acestuia până la Căderea Constantinopolului, un eveniment crucial  din istoria Europei. Aflăm, de asemenea, diferențele dintre otomani și turci și modul în care Imperiul a început să se facă remarcat pe scena politică a Evului Mediu.

   Al doilea capitol evidențiază perioada de puternică expansiune a Imperiului Otoman (1450-1566), făcându-ne cunoștință cu Mehmet al II-lea Cuceritorul (Fatih), cu Bayazid al II-lea, cu Selim I și cu Suleyman Magnificul (Legiuitorul). Ni se oferă detalii despre politica externă a imperiului, despre războaiele purtate fie cu cei din Răsărit, fie cu europenii. Al treilea capitol vine ca o completare, prezentând concret elementele ce au determinat succesul otoman, fără a se uita de cei doi mari conducători – Mehmet al II-lea Cuceritorul și Suleyman Magnificul – ce au asigurat gloria imperiului, o glorie pe care urmașii lor nu aveau s-o mai cunoască niciodată…

                            

                           Suleyman Magnificul (1520-1566)

     Capitolul al patrulea este, fără doar și poate, unul din cele mai interesante și mai importante. Acesta ilustrează modul în care era organizat imperiul în perioada evocată, aducând în discuție timarul, sistemul devșirme, ienicerii, spahii, dar și ierarhia socială, viața socio-economică a statului. Astfel, se completează imaginea de ansamblu asupra Imperiului Otoman din acele vremuri, marcate de succes și dezvoltare. Fără aspectele anterior menționate e dificil să înțelegi modul în care funcționa statul otoman, scoțându-se, totodată, în evidență ceea ce le lipsea europenilor pentru a li se opune, pentru a ajunge, la rândul lor, la același nivel de dezvoltare, la același apogeu al extinderii teritoriale.

        În următorul capitol, cel de-al cincilea, cititorului îi sunt aduse la cunoștință perioada 1566-1700, dar și domniile ce au urmat morții lui Suleyman Magnificul. Devenim martori ai stagnării Imperiului Otoman, care din nenumărate motive decăzuse și nu mai avea puterea necesară pentru a se susține pe el însuși, pentru a rezista trecerii timpului, modernizării ce se făcea resimțită de la un deceniu la altul. Ajungem până la momentul în care debutează declinul imperiului, a cărui dată e dificil de stabilit. Dar despre acest declin se detaliază în cel de-al șaselea capitol.

      Capitolul șapte oferă detalii despre modul în care era privit Imperiul Otoman atât de locuitorii săi, cât și de occidentali, sub forma unor relatări interesante. Cel din urmă capitol se intitulează ,,Impactul Imperiului Otoman asupra Europei” și redă modul în care acest stat a reușit să influențeze destinul vechiului continent, destinul Balcanilor și al Occidentului. Bineînțeles că se are în vedere și impactul Europei asupra Imperiului Otoman, căci schimbul de influență s-a manifestat reciproc.

                                                             Expansiunea Imperiului Otoman

     Imperiul Otoman a reprezentat o mare putere militară, un model de organizare. Otomanii nu au ezitat să facă sacrificii, nu s-au încumetat aproape de la nimic pentru binele statului și pentru ca dinastia otomană să poată dăinui. S-a practicat fratricidul, sultanii și-au omorât fii, anumite femei au făcut orice pentru a-și apăra familia, pentru a-și atinge scopurile. Mulți au gustat din șerbetul puterii, însă puțini sunt cei care au știu cum să-l bea, astfel încât să nu fie otrăviți de acesta.

    Imperiul Otoman a promovat toleranța religioasă, cum probabil nu a mai făcut-o altă mare putere europeană, iar în anumite perioade din istoria sa a aplicat în mod admirabil justiția. Din aceste motive și nu numai, popoarele contropite au avut șansa de a trăi mai bine decât înaintea cuceririi sau decât ar fi trăit sub conducerea marilor familii regale europene. Un alt fapt interesant este reprezentat de posibilitatea de a deveni dintr-o slugă, dintr-un sclav lipsit de drepturi un om liber, un om cu putere. Nenumărate au fost cazurile în care oameni simpli, din popor, au ajuns viziri, pașale, sultane. Iar lista aspectelor fascinante, referitoare la Imperiul Otoman, este mult mai lungă…

      Dacă sunteți pasionați de istoria Imperiului Otoman, dacă doriți să aflați mai multe despre acesta, despre o altă lume, nu ezitați să citiți această lucrare!

    De asemenea, dacă aveți șansa să citiți orice alt titlu din colecția ,,Acces la istorie”, nu ratați ocazia!

     Istoria este atât de prețioasă, atât de fermecătoare, atât de importantă…

 

Cartea Imperiul Otoman (1450-1700) de Andrina Stiles este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

     

Însemnări zilnice. Volumul I, de Maria, Regina României-recenzie

Editura: Albastros

Anul apariției: 1996

Gen: Memorii, Jurnal

Număr pagini: 428

   Regina Maria. Cel mai de seamă monarh al României. Cea mai măreață regină a patriei noastre. O femeie incredibilă. Mama românilor, protectoarea acestora. O infirmieră de război, un diplomat genial, un artist al cuvintelor. Un om generos, neînfricat, capabil de orice sacrificiu pentru binele celor pe care-i iubește. Un exemplu de urmat.

   Regina Maria este, fără îndoială, una din personalitățile remarcabile din prima jumătate a secolului al XX-lea, o figură istorică importantă, ce a jucat un rol decisiv în amplul proces de reîntregire teritorială al României. Fără ea, poate că astăzi Transilvania și Bucovina ar fi în continuare separate de patria-mamă, iar existența României Mari nu ar fi decât un vis…

Regina Maria

   Maria Alexandra Victoria s-a născut în 1875  la Kent, în Marea Britanie, fiind fiica ducelui Alfred Ernest Albert de Saxa Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, și a Marii Ducese a Rusiei Maria Alexandrovna Romanova. Pe scurt, era nepoată după tată, a Victoriei I – Regină a Angliei și Împărăteasă a Indiei, iar după mamă a țarului Rusiei Alexandru al II-lea. Luându-i în considerare descendența augustă, nu putem decât s-o apreciem și mai mult pe Regina Maria și să-i înțelegem mai bine contribuția adusă țării noastre.

  În anul 1892 s-a măritat cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, alături de care avea să aibă 6 copii: Carol (viitorul Carol al II-lea al României), Elisabeta – Regină a Greciei, Maria – Regină a Iugoslaviei, Nicolae, Ileana – Arhiducesă a Austriei și Mircea – decedat la doar trei anișori. Pentru relațiile matrimoniale pe care le-a susținut, Regina Maria a ajuns să poarte numele de ,,soacră a Balcanilor”.

   În anul 1914, Ferdinand și Maria au devenit regii României, următorii ani până la decesul lui Ferdinand, survenit în 1927, reprezentând o perioadă de înflorire a Regatului. România a intrat în război de partea Antantei în 1916, Regina fiind sigură că țara ei adoptivă  avea să fie sprijinită de Anglia – țara sa natală, de Rusia și de Franța. După sfârșitul Marelui Război, câștigat de Aliați, Maria a reprezentat cauza României la Paris și la Londra, asumându-și cu demnitate dificila sarcină de diplomat.

   Datorită contribuției ei, Marea Unire a fost posibilă. Eforturile ei au permis reconstruirea țării răvășite de război, de ocupația germană. Cert este că și-a dedicat o mare parte vieții României, implicându-se activ în acțiuni caritabile, cautând și obținând ajutor străin pentru poporul ei greu încercat…

   Eu o admir extrem de mult pe Majestatea Sa, un om precum ea mă determină să fiu mândru că sunt român și recunoscător, pentru că vorbesc dulcele grai românesc. Consider că am multe de învățat de la ea, de fapt, cu toții avem, motiv pentru care îmi face o deosebită plăcere să mă documentez referitor la viața și activitatea sa. Una din cărțile pe care am citit-o recent și despre care vreau să vă vorbesc astăzi este primul volum din ,,Însemnări zilnice”, o serie de jurnale transcrise și puse laolaltă.

   Acest prim volum ne oferă informații neprețuite despre perioada decembrie 1918-decembrie 1919. Citindu-l avem ocazia să facem o incursiune în România acelor vremuri, ni se permite să pășim alături de Regina Maria prin București, prin Iași. O însoțim la Paris, la Londra, la turneele Familiei Regale prin țara, în sfârșit, unită. Privim fiecare eveniment, fiecare întâmplare dintr-o altă perspectivă, din perspectiva Reginei, a celei ce a fost o mamă a națiunii.

   Îi aflăm gândurile, facem cunoștință, prin ochii ei, cu mai mari sau mai mici personalități ale acelor timpuri. Pătrundem în intimitatea acestei femei uimitoare, îi aflăm întâlnirile, acțiunile la care ia parte, îi înțelegem faptele și deciziile atent chibzuite. O altă lume ni se deschide dinainte, o lume afectată de război, cu un nivel de trăi inferior celui de care ne bucurăm noi astăzi.

   Am putea crede că citim un basm, o parte din povestea unei Regine, însă am fi uimiți să descoperim că viața unui om cu așa-zisul sânge albastru nu este deloc simplă. Ba dimpotrivă. Pe umerii unui rege sau a unei regine nu se află doar grijile sale personale, pe ei nu îi preocupă doar binele familiei lor, nu li se permite să se piardă în detalii lipsite de importanță, de multe ori, nu li se dă voie să profite de micile bucurii ale vieții. Ei poartă responsabilitatea unei întregi națiuni, al unui popor pentru care trebuie să lupte, să vorbească, să obțină tot ceea ce este necesar…

Regina Maria într-un spital de campanie

   Prima zi cuprinsă în însemnări este cea de 1 decembrie 1918, ziua proclamării Marii Uniri. Totodată, în acea zi exilul Familiei Regale la Iași a luat sfârșit, permițându-i-se să revină la București, acasă, la căldura propriului cămin. Participăm la viața socială a Reginei, suntem martori ai problemelor sale de familie. Călătorim și luăm parte la Conferința de Pace de la Paris, revenim acasă și muncim pentru România, pentru viitorul românilor pe un teritoriu reîntregit. Acest volum ia sfârșit odată cu notele ultimei zile a anului 1919,  dar povestea și misiunea Reginei Maria nu s-au terminat. Ea avea să fie, în continuare, protectoarea celor sărmani, susținătoarea artiștilor și o figură emblematică a țării…

   Vă recomand să citiți însemnările zilnice ale Majestății Sale! Vă invit s-o descoperiți pe această englezoaică care a iubit România ca pe ea însăși. Nu trebuie să ne uităm eroii, nu trebuie să-i uităm pe cei care au făcut ceva pentru patrie. În 2018 vom celebra Centenarul Marii Uniri, încât o astfel de lectură e mai mult decât binevenită…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Însemnări zilnice. Volumul I de Maria, Regina României poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

Sursa foto> Pinterest

          

by -
13

Istanbul. Orașul imperial, de John Freely-recenzie

Titlul original: Istanbul.The Imperial City

Traducere din limba engleză: Ondine-Cristina Dăscălița

Editura Trei

Colecția Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 352

 John Freely s-a născut la New York în 1926. A intrat în marina militară americană la vârsta de 17 ani, servind în cadrul unei unități de comando în Birmania și China în timpul ultimelor luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. A obținut un doctorat în fizică la New York University în 1960 și a urmat studii postdoctorale la Oxford University. A predat fizica și istoria științelor la Bogazici Universitesi și a locuit la New York, Boston, Londra, Atena, Istanbul și Veneția.

   Este autorul a peste 40 de lucrări, printre care mai multe cărți de istorie și călătorie ce au cunoscut un mare succes (Strolling Through Istanbul, Classical Turkey, Strolling Through Athens, Strolling Through Venice,  Inside the Seraglio, Children of Achilles etc.). S-a stins din viață pe 20 aprilie 2017, numele său rămânând sinonim cu memoria orașului Istanbul.

   Istanbul. Acest cuvânt, format doar din câteva litere, semnifică foarte multe. Povești nespuse, vorbe nerostite, oameni neînțeleși, evenimente cunoscute și necunoscute, clădiri, iubire, războaie, lacrimi, zâmbete, toate se contopesc, devin un întreg, pe care-l numim simplu: Istanbul. Dar, înainte de toate, Istanbulul este un oraș deosebit, unicul din lume situat pe două continente, având o istorie pe cât de lungă, pe atât de fascinantă.  

     Despre acest loc incredibil, extrem de drag sufletului meu, sunt multe de spus, atât de multe, încât cuvintele prisosesc. Istanbulul poate fi pus, fără îndoială, laolaltă cu alte mari orașe ale lumii, fără a se lăsa eclipsat de farmecul Parisului, de eleganța Londrei, de vestigiile Romei, de caracterul cosmopolit al New York-ului. Istanbulul este special, diferit prin excelență, învăluit de o aură fermecătoare ce se datorează, într-o bună parte, istoriei învolburate.

       John Freely, un împătimit al metropolei de pe Bosfor, a realizat o lucrare de referință, intitulată sugestiv ,,Istanbul. Orașul imperial”. Nu-și propune să cuprindă întreaga istorie a acestui oraș, fapt imposibil, de altfel. Nu își dorește decât să sintetizeze existența acestui loc unic, s-o pună în valoare, s-o prezinte și dintr-o altă perspectivă. Și, nu în ultimul rând, vrea să transmită puțin din admirația și dragostea sa pentru Istanbul, în încercarea de a ne convinge să-l vizităm și să-l iubim, la rândul nostru. Iar eu sunt sigur că a reușit.

     Să citești acest jurnal înseamnă, totodată, să călătorești, să te lași purtat de-a lungul istoriei cunoscute, să faci cunoștință cu oamenii de ieri, de azi. Pășești prin Istanbul, te pierzi printre străduțele ticsite de clădiri mai vechi sau mai noi, te lași vrăjit de strălucirea minaretelor, de parfumul vechi al seraiurilor, de briza proaspătă a Bosforului, de ciripitul zglobiu al porumbeilor.

      Istanbulul este prezentat  la cele trei mari vârste ale sale, în trei ipostaze diferite, dar care surprind, în esență, cam același oraș: Bizanțul grecesc, Constantinopolul roman/bizantin și Istanbulul otoman/turc. Sufletul orașului a rămas aproximativ același, atmosfera s-a tot schimbat, s-a îmbunătățit, s-a înrăutățit, dar a păstrat întotdeauna puțin din farmecul specific metropolei de pe Bosfor, metropolă care unește două continente (Europa și Asia), două lumi diferite (Occidentul și Orientul), modernul de tradițional.

     Povestea Istanbulului începe cu întemeierea Byzantionului (aproximativ 658 î.Hr.) pe malul european al Bosforului, al acestei strâmtori  ,,ce întrece orice altă strâmtoare, deoarece cu aceeași cheie deschide și închide două lumi, două mări” (Petrus Gyllius).  Timp de câteva secole, polisul a jucat un rol important, datorită poziției sale strategice, de care a profitat din plin. S-a implicat în războaiele dintre greci și persani, dintre atenieni și spartani, individualizându-se, remarcându-se ca un oraș independent, un punct esențial în viața economică, dar și politică a acelor vremuri (fapt valabil și mai târziu).

    În ciuda expansiunii romane, Bizanțul și-a păstrat statutul de oraș liber, fiind cucerit și supus Romei abia în 196 d.Hr., în timpul domniei lui Septimius Severus. În 330 d.Hr., împăratul Costantin cel Mare a mutat capitala imperiului la Bizanț, care din acel moment avea să poarte numele de Constantinopol (NOVA ROMA CONSTANTINOPOLITANA). Astfel, Bizanțul grecesc devenise un oraș imperial, o capitală de unde se decidea soarta unui imperiu întins pe trei continente.

    Constantinopolul a fost martor al decăderii Imperiului Roman, al dispariției celui din Apus (476 d.Hr) și al istoriei învolburate al celui din Răsărit (Bizantin). Orașul a cunoscut perioade de înflorire și, respectiv, de regres, de foamete și sărăcie. Împărați de seamă, precum Teodosiu cel Mare, Iustinian și-au lăsat amprenta asupra acestui colț de lume, marcat de intemperiile istoriei. Capitala ortodoxismului s-a aflat sub conducerea mai mult sau mai puțin abilă a unor oameni și dinastii ce s-au succedat neîncetat. A rezistat doar până într-un punct, căzând pradă turcilor conduși de Mehmet al II-lea Cuceritorul în anul 1453.

    Din acest moment, avea să înceapă o altă epocă pentru orașul ,,înconjurat de o ghirlandă de ape” (Procopiu), botezat Istanbul. A fost islamizat, transformat în capitala unui imperiu aflat în plină ascensiune, însetat de sânge și dornic să se extindă. Timpul a trecut, sultanii instalați la Topkapî s-au tot schimbat, nu fără a lăsa ceva în urmă, nu fără a oferi un tribut orașului, constituit din moschei, medrese, fundații de binefacere ș.a.m.d. Descoperim fiecare domnie în parte, victoriile, eșecurile, bunătatea, tirania celor care se autoproclamau ,,padișah al lumii”. Cunoașteam strălucirea Istanbulului din timpul lui Suleyman Magnificul, decăderea ce a urmat, stagnarea, declinul înfășurat într-o poleială aurită.

Vedere asupra Istanbulului (secolul al XIX-lea) – gravură realizată de Melling

     Începutul secolului al XX-lea avea să aducă numeroase schimbări, iar printre acestea s-au numărat destrămarea Imperiului Otoman, proclamarea Republicii Turcia și mutarea capitalei la Ankara de către Mustafa Kemal Ataturk. Chiar și așa, Istanbulul a rămas la fel de magnific, reprezentând nucleul economic, cultural, istoric al țării.

     Modul în care este înfățișată metropola de pe Bosfor te convinge să o vizitezi, să-ți dorești să pui piciorul în acest colț de lume impresionant, cu o lungă istorie în spate. John Freely acordă o atenție deosebită monumentelor din Istanbul, dedicând un capitol separat acestui patrimoniu al umanității. Căci pe aici s-au perindat grecii, romanii, turcii, fiecare contribuind  la clădirea imaginii orașului de care ne putem bucura noi astăzi.

     Istanbulul a fost dintotdeauna un important centru comercial, datorită poziției sale geografice, încât multe popoare au trecut pe aici, mulți dintre ei stabilindu-se în uimitoarea metropolă. Venețieni, genovezi, armeni, evrei, francezi, greci au conviețuit și conviețuiesc în acest oraș, celebru datorită caracterului său multicultural, multiconfesional. Poate că din acest motiv a rezistat de-a lungul timpului, a renăscut de fiecare dată din propria cenușă. Istanbulul a întruchipat și continuă, sper eu, să întruchipeze o civilizație proprie.

     Vă recomand să citiți ,,Istanbul. Orașul imperial” de John Freely! Vă invit să  descoperiți metropola de pe Bosfor cu al său tablou plin de culoare, înmiresmat, animat. Poate că veți ajunge să vizitați Istanbulul (dacă nu ați reușit deja) și sunt sigur că după această lectură veți admira totul altfel, dintr-o altă perspectivă, a omului care știe și înțelege măcar puțin din sufletul acestui oraș.  

     Istanbulul e un oraș al contrastelor, dar și un oraș al istoriei vii, nemuritoare, ce continuă să pulseze printre zidurile prăfuite ale construcțiilor, mascată de gălăgia furnicarelor de oameni, de clipocitul apei, de ritmurile muzicii orientale și, deopotrivă, occidentale…

Părerile criticilor:

  • ,,Această lucrare dezvăluie mici tezaure de informație, având totodată un farmec ce amintește de O mie și una de nopți.” – Literary Review
  • ,,Dacă vă gândiți să faceți o vizită la Istanbul, nu plecați fără a citi această carte din scoarță în scoarță cel puțin de două ori.” – Irish Time
  • ,,Cea mai potrivită carte de luat cu tine când pleci să explorezi cel mai fascinant oraș al lumii.” – Scotsman

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

 

Cartea Istanbul. Orașul imperial de John Freely poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
16

O fiică necunoscută a lui Napoleon, de Martha Bibescu-recenzie

Titlu original: Une fille inconnue de Napoleon

Traducere din limba franceză și note: Andreea Gheorghițoiu

Ediție îngrijită și cuvânt înainte de: Ion Grecescu

Editura: Rum Irina

Gen: Ficțiune istorică

Anul apariției: 1993

Număr pagini: 152

    Martha (1886-1973), devenită prințesă Bibescu prin căsătoria cu  George Valentin Bibescu, a fost o descendentă a renumitelor familii Lahovary și Mavrocordat  care au jucat un rol deosebit de important în istoria României. Din mulțimea preocupărilor sale cea dominantă a fost literatura, ajungând să se numere printre marii scriitori francezi de origine română.

   Eforturile sale s-au materializat în peste 40 de volume semnate Principesse Bibescou, dar și cu pseudonimul Lucile Decaux, dintre care menționăm: ,,Les huit paradis”/ ,,Cele opt paradisuri” – roman premiat de Academia Franceză (1908); ,,Isvor, le pays des saules”/ ,,Isvor, țara sălciilor” (1923); ,,Catherine-Paris” (1927); ,,Au bal avec Marcel Proust”/ ,,La bal cu Marcel Proust” (1928), ,,La Nymphe Europe”/ ,,Nimfa Europa” (1960) ș.a.m.d.

                        

    Pe Martha Bibescu am descoperit-o recent și, în scurt timp, a devenit un autor de referință pentru mine, întrucât a fost înzestrată cu un talent uimitor și cu o capacitate impresionantă de a transmite emoții, trăiri, prin intermediul celor scrise. Bineînțeles că admirația mea nu se îndreaptă strict către scriitoarea Martha Bibescu, ci și către femeia din spatele acestui nume, o româncă exemplară, ambițioasă, de la care avem multe de învățat.

    După fermecătorul roman ,,Papagalul verde”, m-am decis să citesc ,,O fiică necunoscută a lui Napoleon”, o lucrare de ficțiune istorică pe care, pur și simplu, am adorat-o. Stilul unic al Marthei continuă să mă fascineze, întrucât aceasta reușește să contureze, într-o manieră romanțată, o altă epocă, alte vremuri, apuse, dar care nu încetează să ne suscite atenția. Știe cum să înfrumusețeze o poveste, cum s-o ambaleze, astfel încât esența să rămână la fel de  tare, iar sentimentele la fel de intense.

    Prin căsătoria cu prințul Bibescu, Martha a devenit nora prințesei Valentine de Riquet, contesă de Caraman-Chimay, o femeie cu o descendență ilustră. Mama acesteia, Émilie de Chimay se presupune a fi fiica ilegitimită a împăratului francez Napoleon Bonaparte, rodul iubirii trecătoare dintre acesta și Françoise-Marie LeRoy. În condițiile în care Martha însăși era o admiratoare a lui Napoleon, posibilitatea ca strămoșilor ei să le curgă prin vene sângele împăratului reprezenta, fără doar și poate, un real motiv de bucurie. A avut șansa de a citi memoriile prințesei de Chimay și, pornind de la acestea, a scris această carte, această poveste a unei fiice necunoscute, uitate în negura trecutului.

,,-Tinerețea are unghii tari, dar inima sensibilă, zise ea. Și acum vei putea să te lauzi că ai văzut portretul adevărat al lui Napoleon.

Încadrată în frunze de laur din aur apăru o miniatură a Împăratului, foarte deosebită de cea pe care o văzusem cu câteva minute înainte, în rana cu cocarda.
-Ah, ce monstru frumos!

Nu mai era portretul oficial, figura de Cezar cam gras răspândită în milioane de exemplare în lume. Era un cap puternic, mai puțin frumos, cu trăsături mai puțin regulate, ai cărui ochi păreau însuflețiți de o viață prodigioasă.Sub arcul sprâncenelor ușor încruntate datorită obiceiului de a comanda, intensitatea privirii te fermeca. Gura bine desenată ascundea un surâs. Dar trăsătura dominantă a obrazului mi-o dezvăluia această imagine realistă: Împăratul avea fălci formidabile și barba era albăstruie. Miniatura era semnată și datată: Jaquet, 1810.”

                                      

   Însoțiți de Martha și de comentariile acesteia, călătorim în Franța secolului al XIX-lea, într-o perioadă nu tocmai liniștită, marcată de numeroase schimbări pe scenă politică. Primul Imperiu, Restaurația – cu domniile lui Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea, Ludovic Filip, A Doua Republică, Al Doilea Imperiu. În vâltoarea evenimentelor, viața francezilor s-a aflat într-o continuă schimbare: decăderea unora, ascensiune politică/economică a altora. Autoarea nu pune accentul pe aceste aspecte, însă nu ezistă să creioneze societatea acelor vremuri, cu bune și cu rele.

    Facem cunoștință cu Emilia, născută în 1806 la Lyon, fiica unei alte Emilii, despre care se zvonește că ar fi fost iubita lui Napoleon. Această copilă s-a făcut remarcată încă de la o vârstă fragedă, datorită frumuseții sale ieșite din comun. Radia, strălucea, atrăgând privirile tuturor celorlalți, ba chiar și ale împărătesei Maria-Luiza care avea să mărturisească că la o serbare organizată în cinstea ei la Caen ,,a fost adusă cea mai frumoasă fetiță pe care am văzut-o vreodată”.

      Din nefericire, micuța Emilia a fost obligată să suporte căsnicia mamei sale cu domnul Pellapra, un netrebnic, un om lipsit de scrupule și extrem de violent. Nu de puține ori, a fost ea însăși ținta nemulțumirilor acestuia și ale palmelor dornice să lovească, să dezvăluie superioritatea stâlpului casei. Între ea și mama sa a existat o afecțiune profundă, o relație mamă-fiică cum rar se mai întâlnea. Cele două au fost de nedespărțit de-a lungul întregii lor existențe, susținându-se, sprijinindu-se neîncetat.      

               Château de Menars – în apropierea acestuia au fost înmormântate cele două Emilii, dar și Martha Bibescu

     Emilia a crescut și, încet-încet, au început să iasă la iveală anumite trăsături din caracterul puternic al Împăratului, a intuit adevărul. Întreaga viață avea să fie mândră de originile sale nobile, avea să trăiască cu un dezvoltat simț al onoarei și al demnității personale. Tatăl său nu a fost nimeni altul decât iluminatul Napoleon Bonaparte, un cuceritor, o personalitate remarcabilă, un om ce a influențat și schimbat destinul Franței și al Europei.

,,Toată lumea în jurul ei cunoștea acest secret pe care ea și-l citea în inimă; Denis îl știa; bunica Leroy îl știa; pseudo-tatăl său, rudele îl știau.

  În ce moment anume din viața ei a aflat micuța Emilia că era fiica ,,idolului” său?

   Se pare că ghicise cu mult înainte de a fi primit confidențele mamei sale. După scenele groaznice pe care i le făcea Pellapra și pedepsele corporale care le urmau, ea repeta mereu aceste versuri:

   <<Courage, enfant déchu d’une race divine

   Tu portes sur ton front ta superbe origine.>>”

     S-a căsătorit cu contele de Brigode, paire al Franței, mult mai în vârstă decât ea. A rămas curând văduvă, mamă a doi gemeni, dintre care doar unul avea să supraviețuiască copilăriei. A fost îndelung curtată, dar a sfârșit prin a-și uni destinul cu cel al prințului Joseph de Chimay, tatăl altor patru copii, printre care și Valentine, viitoarea prințesă Bibesco. Pașii aveau să-i poarte pe la Fontainebleu, pe la Windsor – în vizită la regina Victoria.

   Viața acestei femei nu a fost deloc simplă, marcată de lipsuri, de greutăți, trăită într-un oarecare con de umbră. Chiar și așa, ea a întruchipat o urmașă demnă de marele Napoleon…

,,Nu pot uita că cea care le-a scris ducea greutatea unei eredități fabuloase, că ea însăși și-a adus mereu aminte de ea și că, dintre copiii Împăratului – regele Romei dispărut fără urmă, familia Walewski stinsă, contele Leon mort nebun -, ea singură a transmis sângele lui Napoleon generațiilor viitoare, cu mulți urmași în Belgia, în Franța, în Elveția, în Anglia, în Italia, în Ungaria și până în România. Sunt singurele cuceriri care durează.”

    Vă invit să citiți ,,O fiică necunoscută a lui Napoleon”, să descoperiți scriitura minunată a Marthei Bibescu și să vă lăsați purtați în țara luminilor, caracterizată de farmecul secolului al XIX-lea!

       LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O fiică necunoscută a lui Napoleon de Martha Bibescu poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
5

 ISIS: Negustorii de oameni, de Loretta Napoleoni-recenzie

Titlu original: „Mercanti di uomini: Il traffico di ostaggi e migranti che finanzia il Jihadismo”

Editura: Corint

Colecția Istorie

Număr de pagini: 304

   Dintotdeauna m-au fascinat și în același timp impresionat poveștile oamenilor care au fost nevoiți să sufere traumele răpirilor din dorința de a înțelege modul în care aceștia se pot recupera după o astfel de experiență și, totodată, mi-am dorit să știu mai multe despre modul în care operează organizațiile teroriste și motivele care stau la baza acțiunilor distructive întreprinse de ele. Aceste gânduri mi-au fost alimentate de evenimentele recente cu privire la criza imigranților și atentatele ce au lovit Europa în ultima perioadă și m-au determinat să citesc cartea semnată de Loretta Napoleoni, „ISIS: Negustorii de oameni”, pentru a-mi face o imagine mai clară despre fenomene, dincolo de ceea ce prezintă presa și autoritățile.

   Fenomenul răpirilor a căpătat amploare odată cu legea Patriot Act, promulgată în octombrie 2001 în SUA. Aceasta urmărea reducerea drepturilor civile ale americanilor, sporirea supravegherii din partea guvernului și stabilirea de reguli noi în domeniul financiar și bancar pentru a perturba fluxul internațional de venituri provenite din săvârșirea de infracțiuni și spălări de bani în dolari americani. Astfel, cartelul columbian al drogurilor a fost silit să găsească alte rute de contrabandă spre Europa și alte moduri de spălare a câștigurilor obținute pe căi ilicite, iar ruta aleasă a fost prin Africa de Vest și Sahel. Odată cu această situație, gruparea s-a reorientat asupra răpirilor de persoane străine, de pe urma cărora putea obține venituri semnificative în euro, sub forma răscumpărărilor din partea țărilor de origine ale victimelor. Afacerea a prosperat rapid mai ales ca urmare a faptului că vestea răpirilor nu s-a răspândit suficient de repede, turiștii venind în continuare din Europa în zonele periculoase din dorința de a se relaxa și a vizita diverse obiective turistice. De asemenea, politica statelor de a plăti răscumpărările încuraja practicile cartelurilor.

   Cu timpul însă, zvonurile despre răpirile din Africa și Sahel s-au răspândit, iar turiștii au încetat să mai vină. Totuși, exemplul cartelurilor a fost preluat de grupările jihadiste, care pentru a-și finanța activitățile, au început să utilizeze aceleași practici. Țintele principale erau reprezentate de jurnaliști, în special freelanceri, voluntari care activau în zonă și turiști. La început sumele de răscumpărare erau de ordinul sutelor de mii, însă odată ce grupările mai mari au preluat frâiele industriei, guvernele au ajuns să plătească milioane pentru a-și aduce cetățenii în siguranță înapoi acasă. Însă pe cât de profitabilă era întreaga afacere, grupările erau nevoite să se confrunte și cu anumite piedici din partea țărilor care nu erau dispuse să negocieze cu teroriști. Astfel, și-au continuat activitatea în această zonă, dar au ajuns să o îmbine și cu traficul de imigranți. Foarte mulți oameni din zonele de război voiau să se stabilească în Europa pentru a se feri din calea pericolelor, iar grupările teroriste au profitat exact de această slăbiciune și au început să facă trafic de persoane la scară largă. Dar reușeau oare acești oameni disperați să-și asigure libertatea și o călătorie sigură plătind o sumă de bani unor traficanți? Răspunsul este nu, pentru că odată ajunși pe mâna traficanților, intrau într-un fel proces ciclic aproape fără sfârșit în care erau vânduți și răpiți de nenumărate ori până ce reușeau în final să scape (asta dacă aveau puțin noroc).

„Crezusem că voi călători de la Sudan la Kufra, de la Kufra la Tripoli și apoi în Italia. […] Însă în loc să ajung în Italia, am fost plimbat de pe coasta libiană la Kufra, fiind cumpărat și vândut de cinci ori și răpit de șapte ori.”

  Traficul de persoane și răpirile constituie o adevărată industrie pentru grupări jihadiste precum ISIS, fiind organizată ca o piramidă a crimei. La baza ei se găsesc proprietarii de taxiuri care aduc migranții la locurile de îmbarcare, proprietarii de prăvălii aflate de-a lungul rutele străbătute (care sunt adesea la fel de amărâți precum emigranții economici) și polițiștii și militarii care îi jefuiesc pe emigranți la punctele de control. La vârf se află negustorii de oameni și traficanții de droguri care se ascund în camioanele ponosite umplute până la refuz cu oameni disperați. Pe lângă acest caracter organizat al întregului fenomen, care ajută la evoluția sa, există alte trei aspecte importante ce îl alimentează. În primul rând, politica statelor de a negocia cu teroriștii și de a plăti răscumpărările, punând astfel un preț pe viața unor oameni. Puteți crede că aceasta ar fi singura alternativă pentru victime de a se întoarce în siguranță acasă, dar de fapt lucrurile nu stau așa.

„Guvernele îi clasifică într-adevăr pe ostatici în ordinea importanței și stabilește răscumpărarea pe care sunt dispuse să o plătească pentru viețile lor. Cu alte cuvinte, nu numai răpitorii, ci și guvernele atribuie prețuri diferite unor ostatici diferiți, considerând o viață mai importantă decât alta.”

   Organizații precum DRC (Danish Refugee Council) vin cu soluții alternative, care ar putea fi mult mai eficiente decât cele practicate de guverne. Spre exemplu, „abordarea DRC, care poate fi definită ca flexibilă comparativ cu protoculul pentru răpiri al guvernelor, se bazează pe câteva principii vitale: viața unui om nu are preț, misiunile înarmate de eliberare trebuie evitate și o soluție pașnică în cazul unei răpiri poate fi adesea găsită prin implicarea în negocieri a populației locale.” În al doilea rând, jurnaliștii și turiștii în special ar trebui să asculte sfaturile persoanelor autorizate și să nu mai viziteze zonele periculoase din dorința de a surprinde evenimente senzaționale pe care să le relateze ulterior. Siguranța lor ar trebui să fie pe primul loc și nu potențiala știre. Mulți jurnaliști freelanceri nu au ascultat sfaturile de a nu petrece noaptea în Siria și au sfârșit prin a fi răpiți.

„Risc ridicat, bani puțini și niciun beneficiu: acestea sunt caracteristicile principale ale reportajelor de război făcute de freelanceri în Orientul Mijlociu.”

   Nu în ultimul rând, grupările jihadiste profită de tinerii care se simt inadaptați, neînțeleși în societățile din care provin și îi atrag cu promisiunea unei vieți pline de satisfacții și un scop măreț, iar mai apoi îi îndoctrinează pentru a-i determina să lupte de partea lor. Din păcate, cei ce realizează pericolele, reușesc cu greu să mai scape și să se întoarcă acasă.

„De mulți ani, tineri sunt răpiți în Siria, atât cu trupul cât și cu mintea. Ei au intrat în vizuina leului fără nicio cunoștință asupra pericolelor ce-i așteaptă, cu ideea absurdă că o asemenea călătorie le-ar putea oferi salvarea de la o viață în Occident care nu le plăcea sau pe care n-o doreau. Ei acționaseră, crezând că demonstrarea propriilor competențe în colțul cel mai întunecat al satului global nu este doar posibilă, ci chiar necesară pentru a se reinventa.”

   Așadar, „ISIS: Negustorii de oameni” este o carte care m-a șocat și m-a făcut să înțeleg că fenomenul răpirilor și al traficului de persoane nu poartă doar vina organizațiilor extremiste, ci și a noastră, a țărilor care prin negocierile și politicile practicate reușesc să-l alimenteze și să-l încurajeze să meargă mai departe și a oamenilor care prin inconștiența lor se transformă singuri în carne de tun. O recomand tuturor celor care sunt interesați să afle mai mult despre această industrie, care vor să înțeleagă ceea ce se întâmplă în realitate în țări precum Siria (și nu ceea ce ni se prezintă în presă) și de ce tot mai mulți oameni fug din calea pericolelor și vor să refugieze în Europa. Noi vrem să ne închidem porțile, dar ne gândim oare prin ce orori trec ei până reușesc să ajungă aici?

Cartea ISIS: Negustorii de oameni de Loretta Napoleoni a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

        Saga favoritelor, de Jean des Cars-Editura Trei-recenzie

Titlul original: La Saga des Favorites

Traducere din limba franceză: Bogdan Perdivară

Editura: Trei

Colecția: Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 440

Nota mea: 10/10

  Născut la Paris în 1943, Jean des Cars (pe numele întreg, Jean Marie de Pérusse des Cars) este un scriitor și jurnalist francez, colaborator la Paris MatchFigaro Magazine și Jours de France. Istoric reputat și autor prolific, el și-a creat un nume ca pasionat cronicar al marilor case dinastice europene și al destinelor celor mai iluștri reprezentanți ai acestora. Printre lucrările sale cele mai cunoscute, multe dintre ele traduse în numeroase limbi, se numără Saga dinastiei de HabsburgSaga dinastiei de WindsorSaga dinastiei RomanovSaga reginelorSaga favoritelor, dar și biografiile dedicate unor personalități istorice celebre, precum Ludovic al II-lea al Bavariei, împărăteasa Elisabeta a Austriei, prințul moștenitor Rudolf al Austriei, împărăteasa Eugenia a Franței și multe altele.

   Jean des Cars se numără, fără îndoială, printre scriitori mei favoriți. Stilul său mă fascinează, întrucât cărțile sale nu sunt scrise într-un limbaj rigid, riguros, rece, ci, dimpotrivă, stilul științific, specific lucrărilor de non-ficțiune, se împletește cu cel jurnalistic. Astfel, totul se transformă într-o poveste cursivă, plăcută, capabilă să te țină captiv în mrejele sale și, mai ales, în ale istoriei. Jean des Cars se aventurează în această carte a vieții, în acest izvor fără început și fără sfârșit și revine cu amintiri pe care nu ezită să ni le împărtășească.

   O lucrare de-a sa pe care am citit-o recent se intitulează frumos ,,Saga favoritelor”. Mi-a plăcut nespus, întrucât am avut ocazia, încă o dată, să profit de stilul unic al autorului. De-a lungul câtorva zile m-am bucurat de această antologie, superb ilustrată, presărată de povești de dragoste ce au cutremurat societatea ultimelor secole prin curaj, pasiune și o lipsă incredibilă de inhibiții. Totodată, m-am lăsat purtat într-o călătorie uimitoare prin Europa, pe la Curțile Regale, pe meleagurile veșnic fermecătoare ale bătrânului continent.

   Este necesar să începem prin a preciza semnificația termenului ,,favorită”.  Autorul ne oferă explicații în acest sens, pe care consider că trebuie să vi le împărtășesc:

,,Ce este o favorită? Cuvântul, neîndoielnic originar din italiană, se referă la o femeie care ,,se bucură de favorurile” unei persoane de rang foarte înalt. Spre deosebire de o amantă, favorita nu se mulțumește să fie obiectul unei pasiuni amoroase, fie aceasta efemeră sau durabilă. Ea are putere, exercită influență politică, economică sau artistică; obține rezultate, fericite sau dezastruoase. Fie că e iubită de populație, tolerată sau detestată, nimic nu se face și nu se desface fără ea.”

   Acum vă gândiți, cu siguranță, la favoritele regilor Franței, de multe ori mai celebre decât regii înșiși, însă, stați fără grijă, aceștia nu sunt singurii care au încercat să-și găsească fericirea în rândul celor lipsiți de sânge albastru.  Se știe că viața capetelor încoronate nu a fost întotdeauna roz, fiind prea presați de protocol, de o conduită ,,adecvată” unui membru al Familiei Regale, dar și de alianțele matrimoniale, realizate în scopuri politice (menținerea și garanția păcii, extinderea granițelor etc).

       Madame de Pompadour (Sursă: Wikipedia)

  Ați fi uimiți să descoperiți că multe state se pot ,,mândri” cu astfel de relații interzise, unele mai mult sau mai puțin cunoscute, dar care au avut, fără doar și poate, niște consecințe ce au rămas întipărite în memoria colectivă a europenilor și nu numai. În volumul de față, Jean des Cars le aduce la cunoștința publicului larg pe optsprezece dintre favoritele Europei. Mai bine de jumătate aparțin Franței, țării de baștină a scriitorului, permițând o incursiune semnificativă în istoria acestui stat, unul dintre stâlpii Occidentului încă din Evul Mediu.

   Prin urmare, favoritele de la Versailles/Louvre prezentate sunt: Agnes Sorel – întâia favorită; Diana de Poitiers – amazoana lui Henric al III-lea; Gabrielle d’Estrées– vesela alinare a lui Henric al IV-lea; Louise de La Valliere, doamna de Montespan și doamna de Maintenon – cele trei vârste ale dragostei regelui Ludovic al XIV-lea; surorile de Nesle, doamna de Pompadour și doamna du Barry – capriciile amoroase ale lui Ludovic al XV-lea; Zoé du Cayla – inspiratoarea lui Ludovic al XVIII-lea, la care se adaugă Miss Howard – amanta providențială a viitorului Napoleon al III-lea.

    Am apreciat că printre paginile acestei cărți se regăsesc și alte favorite despre care, personal, voiam să aflu mai multe: Lola Montez – muza blestemată a regelui Ludovic I al Bavariei, Katia Dolgorukova – fericirea furată a țarului Aleksandru al II-lea al Rusiei, Blanche Delacroix – iubirea sfidătoare a lui Leopold al II-lea, regele belgienilor; Magda Lupescu – lupoaica lui Carol al II-lea al României și, nu în cele din urmă, Wallis Simpson – o amenințare pentru coroana britanică, marea iubire a monarhului Eduard al VIII-lea al Regatului Unit.

                    Wallis Simpson

   Fiecare dintre cele 18 povești prezintă viața unei  favorite cu bune și cu rele, cu realizări și cu fapte rușinoase, pusă în relație cu viața monarhului căruia i-a ,,sucit” mințile. Descoperim, astfel, nu doar erorile înfăptuite de anumiți regi în numele iubirii, ci și modul în care a decurs domnia lor, modul în care viața privată – atât de controversată – s-a răsfrânt asupra îndatoririlor față de națiunea asupra căreia fuseseră însărcinați să vegheze. Pentru realizarea acestor biografii 2 în 1, scriitorul s-a documentat foarte mult, a cercetat arhive prăfuite, a studiat cărți și a făcut din această saga o sursă de informație cât se poate de complexă, de corectă și de încredere.

    Întâmplările de la marile Curți ale Europei m-au purtat în lumi pe cât de fermecătoare, pe atât de complicate, m-au determinat să visez cu ochii deschiși. Nu doar o singură dată mi-am spus că aș da orice să pot face o călătorie în timp pentru a vedea cu proprii ochi evenimentele remarcabile ce suscită și acum interesul publicului. Reproducerile după tablouri, după portrete aparținând unor oameni de mult plecați dintre noi sunt, într-adevăr, savuroase. (Și nu spun asta din perspectiva unui cunoscător și mare pasionat de artă, nici vorbă!)

   Totuși, povestea mea favorită este cea a Magdei Lupescu și a regelui Carol al II-lea, două personaje autohtone, amintiri dintr-o Românie a secolului al XX-lea, pe când mai purta încă numele de regat și se afla sub cârmuirea unor oameni, cu adevărat, înzestrați. Jean des Cars nu se limitează la a prezenta relația pasională dintre cei doi, principe moștenitor, ulterior, rege și o tânără din popor. Scriitorul francez face cunoscută încercarea națiunii române de a-și depăși statutul, de a-și obține independența și de a-și desăvârși evoluția sub îndrumarea unei familii domnitoare europene.

   Sunt aduși în discuție Carol I – un rege sever, dar vizionar, Elisabeta – cunoscută în lumea cultural-artistică sub numele de Carmen Sylva, Ferdinand I – cel loial, întregitorul României, Maria – nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cea căreia îi datorăm, în bună parte, Marea Unire din 1918. După aceea, îi vine rândul lui Carol al II-lea – un monarh nu tocmai responsabil, cel care a renunțat la tron pentru împlinirea pe plan sentimental. Cea vinovată de neglijența lui este nimeni alta decât Magda Lupescu, alături de care a înfruntat viața, presărată de pasiune, surprize, petreceri și… reproșuri.

               Magda Lupescu și Carol al II-lea al României

  În ,,Saga favoritelor” veți găsi povești de dragoste pentru toate gusturile, motiv pentru care vă recomand s-o citiți, chiar dacă nu sunteți pasionați, în mod special, de istorie! Vă invit să luați parte la o călătorie fascinantă, pe care o veți adora. Pașii vă vor purta pe la Louvre, pe la Versailles, pe străzile Parisului veșnic animate, pe la palatul Buckingham și prin multe alte destinații europene (și nu numai). Câteva pagini de istorie și câțiva stropi de iubire – elixir neprețuit, o combinație perfectă, în ceea ce mă privește…

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Saga favoritelor de Jean des Cars a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Surse foto: Pinterest, Wikipedia

Atatürk-făuritorul Turciei Moderne, de Mehmet Ali Ekrem-recenzie

Editura Politică București

Anul apariției: 1969

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 256

Nota mea: 10/10

   Cei care mă cunosc știu că sunt pasionat de istoria Imperiului Otoman și a Turciei. Îmi face mare plăcere să citesc o carte ce abordează acest subiect și, astfel, să reușesc să pătrund tot mai mult în această lume fascinantă, în această civilizație, pe cât de diferită, pe atât de asemănătoare cu a noastră. Cu fiecare carte studiată, am șansa de a-mi lărgi orizontul de cunoaștere și de a înțelege mai mult. Căci, scopul istoriei este, în primul rând, cel de a înțelege, de a învăța, ca, mai apoi, să poți aplica în viața de zi cu zi.

  Atatürk este, în ceea ce mă privește, un geniu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Opera sa, acțiunile întreprinse în favoarea națiunii turce reprezintă un izvor nesecat, un subiect inepuizabil. Îi port o profundă admirație și un respect sincer. Pentru mine el este egalul lui Alexandra Macedon, al lui Petru cel Mare, al lui Napoleon Bonaparte, întrucât și-a pus amprenta asupra societății din care a provenit, lăsând o moștenire neprețuită poporului său și nu numai.

Mustafa Kemal Atatürk (Sursă foto)     

  Așa am ajuns să citesc lucrarea lui Mehmet Ali Ekrem, un istoric român de origine turcă, frumos intitulată ,,Atatürk – făuritorul Turciei Moderne”. Fără îndoială, titlul este mai mult decât potrivit. Ataturk a făurit Republica Turcia, a profitat de dezmembrarea decăzutului Imperiu Otoman, de moartea inevitabilă a acestuia și a îndrumat națiunea turcă spre renașterea națională. Slăbiciunea resimțită de Sublima Poartă a fost folosită de Mustafa Kemal în folosul turcilor, reușind să clădească din ruine ceva durabil. Temeliile republicii nou formate continuă să reziste și astăzi cu trăinicie, în ciuda vieții politice actuale extrem de tumultoase.

  După ce am parcurs întreaga carte cu o deosebită plăcere, mi-am dat seama că este cea mai bună sinteză a vieții și a activității lui Atatürk pe care am citit-o și, poate chiar, cea mai bună existentă în limba română. Bibliografia evidențiază o cercetare temeinică, având la bază documente și lucrări în limba turcă, dar și în alte limbi europene. La sfârșit, ne este oferită și o selecție de fotografii alb-negru ce-l înfățișează pe Mustafa Kemal și frumoasa sa evoluție, ascensiune pe scena politică a Turciei.

  Înainte de toate, ne este prezentat contextul, situația Imperiului Otoman aflat în plin regres în secolul al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea. Gloria de altă dată pare să fi rămas blocată între paginile cărților prăfuite. Sfârșitul expansiunii otomane, dar și sistemul de organizare feudal au contribuit la decăderea imperiului și la sărăcirea acestuia. Din opulența și grandoarea lui Mehmet al II-lea Cuceritorul sau a lui Suleyman Magnificul pare să nu mai fi rămas nimic. Imperiul Otoman nu s-a adaptat vremurilor, modernității și a căzut pradă, încet-încet, influenței și intereselor Marilor Puteri. A devenit ,,bolnavul Europei”, guvernat de o dinastie neputincioasă sau, mai bine zis, indiferentă, mult prea ignorantă și dezinteresată, închisă în propria cochilie.

   Câteva capete ,,luminate” au încercat să modernizeze Imperiul, implementând reformele Tanzimatului, însă acest proces a fost întrerupt. Domnia despoticului Abdülhamid al II-lea a înrăutățit situația și mai tare. Teritorii cucerite cu secole în urmă au intrat sub autoritatea unor țări precum Franța, Anglia, Italia, țări din Balcani și-au proclamat indepedența. Imperiul a dispărut din Africa, iar existența sa în Europa era limitată. Tineri revoluționari, inspirați de Occident, au încercat să schimbe ceva. Așa au apărut Junii Turci, printre care s-a numărat și tânărul militar Mustafa Kemal, aflat la începutul unei cariere ce se anunța a fi încununată de succes și numeroase realizări.

   Primul Război Mondial a năruit Imperiul Otoman, din cauza alianței sale cu Puterile Centrale, și l-a adus la sapă de lemn. Puterile Antantei au fost hotărâte să șteargă moștenirea lui Osman de pe harta politica a lumii. Tratatul de la Sèvres a reprezentat o adevărată moarte a statului. Țara a fost împărțită aproape în totalitate și contropită de străini. Însă, din fericire, scânteia revoluției a izbucnit în Anatolia și, sub conducerea lui Mustafa Kemal, turcii au început un veritabil război de independență. Împotriva Sublimei Porți și împotriva Occidentului.

Turcia în urma Tratatului de la Sèvres (Sursă foto)

   După câțiva ani de luptă, de eforturi ce nu pot fi contestate, Mustafa Kemal și tovarășii săi au reușit să schimbe destinul turcilor. Astfel, la 29 octombrie 1923, a fost proclamată Republica Turcia la Ankara, eveniment ce a urmat Tratatului de la Lausanne – renașterea unei națiuni. Protagonistul nostru și-a atins scopul, a fost ales președinte al țării, dar greul abia atunci a început. După ce a pus la punct relațiile internaționale, s-a văzut nevoit să se ocupe cât mai urgent de reorganizarea internă a statului. A întâlnit nenumărate piedici, revolte, însă nimic nu l-a împiedicat să ducă la capăt mișcarea de modernizare și europenizare a Turciei.

   Timp de 15 ani, până la moartea sa, Turcia a fost reformată și schimbată, odată pentru totdeauna. S-a pus accent pe laicizarea statului, pe reînvierea spiritului național. Procesul de emancipare al femeior a continuat, acestea au căpătat drept de vot, ieșind din conul de umbră pe care au fost nevoite să-l accepte timp de secole. A fost introdus numele de familie în rândul populației, iar Mustafa Kemal și-a primit meritatul apelativ ,,Atatürk”, fiind considerat un tată al turcilor. Alfabetul arab a fost înlocuit cu cel latin, iar Turcia a fost supusă unei iluminări, promovării educației în rândul maselor.

 Atatürk arătând poporului noul alfabet, în timpul unui turneu prin țară (Sursă foto)

   Oricâte cărți, oricâte lucrări de specialitate s-ar scrie despre Atatürk și la activitatea sa, nu ar fi suficiente. Realizările sale sunt neprețuite. Atatürk este, fără doar și poate, un model de urmat. Un militar excepțional, un om politic de seamă și, cel mai important, un cetățean al patriei sale, căreia și-a dedicat întreaga existență. A pus interesul colectiv, interesul națiunii înaintea celui propriu, înainte împlinirii sale ca individ. Din acest motiv, este necesar să citim mai multe despre el, să învățăm din experiența lui și să contribuim cu toții pentru clădirea unei lumi mai bune. Pentru noi și pentru urmașii noștri.

   Fie că sunteți pasionați de istorie, fie că nu, vă sfătuiesc să citiți acest volum, să vă familiarizați cu personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk! Fiecare țară poate avea un Ataturk al ei sau mai mulți. Important e să învățăm, să muncim, să ne desăvârșim și să ne implicăm. Nepăsarea și ignoranța unora, mai pregătiți, mai buni, a permis dintotdeauna dezlănțuirea celor lipsiți de orice scrupul. Prin urmare, nu-ți uita patria și nici propria persoană!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Atatürk-făuritorul Turciei Moderne de Mehmet Ali Ekrem este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu-recenzie

Prefață: Cornel Bîrsan, Vasile Lupaşc-Sfinteş

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 144

Nota mea: 10/10

    Câți dintre voi ați auzit până acum de Petru Dimitrie Cercel? Cu siguranță, nu mulți. Și, cu certitudine, nu de la școală, nu din manualele de istorie. Din nefericire, trăim în vremuri în care societatea pune un preț tot mai mic lucrurilor importante, uită esențialul, se pierde în detalii de actualitate. Pentru mulți istoria este o enigmă, un mister de nepătruns, motiv pentru care este important să creștem o societate care nu ezită să arunce o privire în urmă pentru a-și înțelege prezentul și pentru a înfrunta viitorul.

     Atunci când școala nu ne oferă suficient, nu ne ajută atât cât ar trebui, nu ne rămâne decât să ne lărgim singuri orizontul de cunoaștere. Lectura reprezintă cel mai util mijloc de a ne dezvolta, de a ne construi o lume interioară capabilă să se reflecte și asupra celei exterioare. Istoria este extrem de importantă, reprezintă o sursă infinită de informație, de lecții de viață, de sfaturi. Cei care aleg să studieze istoria și să se ocupe de cercetare sunt puțini, mai ales, în România.  

    Spre norocul nostru, avem și câțiva oameni talentați, pasionați de această știință aparte, care nu ezită să-și împărtășească descoperirile cu ceilalți și să contribuie, într-un fel sau altul, la educarea societății contemporane. Printre ei se numără și tânărul autor Cristian Moșneanu, pe care l-am cunoscut prin intermediul lucrării ,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”, realizată împreună cu istoricii Cornel Bîrsan și Adrian Anghel. Am fost încântat să văd că Editura Librex publică un alt titlu ce poartă semnătura acestui autor și țin să le mulțumesc pentru exemplarul oferit (și autorului pentru autograf :D ).

     Numele lui Petru Dimitrie Cercel nu-mi era complet străin, căci nu demult citisem un articol despre acesta pe internet. Totuși, am fost curios să aflu mai multe și am avut ocazia să mă bucur de această carte, o lectură rapidă, concisă. Unul din motivele pentru care-l apreciez pe Cristian Moșneanu este reprezentat de modalitatea în care se prezintă lucrările sale, acestea fiind accesibile publicului larg, cititorului nu tocmai familiarizat cu limbajul istoric, cu tipul acesta de carte. El nu se adresează strict elitei intelectuale, istoricilor, ci tuturor, întrucât întreaga națiune ar trebui să-și însușească disciplina numită istorie. Volumul de față debutează, de altfel, cu o introducere, cuprinzând o prelegere despre importanța istoriei și motivele pentru care autorul a ales să ne ,,vorbească” despre Petru Dimitrie Cercel și nu despre o altă personalitate istorică mai celebră.

“Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atăt de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel  Papei Sixtus al V-lea)

    Înainte de toate, Petru Dimitrie Cercel (1545-1590) a fost domn al Valahiei, al Țării Românești, fiu al lui Pătrașcu cel Bun și urmaș al domnitorilor Radu Negru, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul.  Cartea prezintă câțiva membrii ai familiei sale și dezbate, cu argumente solide, legătura de sânge cu Mihai Viteazul. Se dovedește că responsabilul de prima unire a Țărilor Române a fost frate vitreg cu gentilomul valah. Fără doar și poate, relația dintre cei doi domnitori este extrem de controversată în rândul istoricilor, însă cu timpul poate că vor fi scoase la iveală și alte dovezi care să ofere o certitudine.

                                                                            Sursă

    Unul din capitolele cele mai interesante ale acestei lucrări este, în ceea ce mă privește, cel referitor la iubirea protagonistului față de ,,creația dumnezeiască ruptă din coasta lui Adam”. Am fost uimit să descopăr câte femei importante au căzut pradă iubirii și slăbiciunii față de domnitorul român. Pe lista ,,cuceririlor” sale se numără Griseldis, o membră a familiei Bathory, Caterina de Medici – mama regelui Franței Henric al III-lea, Louise și Margareta (,,Regina Margot”) – soția, respectiv sora aceluiași monarh. În mod neașteptat, Haseki Safiye Sultan, de origine venețiană, se află printre admiratoarele lui Petru Cercel. În condițiile în care, soția sultanului Murad al III-lea și sultana-mamă a lui Mahmud I era închisă în harem, în așa-zisa colivie cu zăbrele de aur. Soția domnitorului și mama copiilor săi este nimeni alta decât Sultana Koprelli, o nobilă otomană convertită la creștinism.

                                                             Safiye Sultan – Sursă

      Aflăm mai multe despre urmașii lui Petru Dimitrie Cercel, despre numeroasele călătorii întreprinse de-a lungul vieții și vizitele sale la marile Curți Regale ale vremii, dar și despre scurta sa domnie de doar doi ani. Spre deosebire de mulți alți domnitori, el a reușit în puținul timp petrecut pe tronul Țării Românești să aducă o contribuție la creșterea prestigiului acestei țări în ochii Marilor Puteri apusene. A reorganizat administrația țării, a adus nenumărați străini pentru ca Renașterea să ajungă și în acest colț al continentului. Și, mai mult decât atât, a cultivat prietenii cu importante figuri ale vremii, străduindu-se să clădească un sistem de alianțe care l-ar fi sprijinit  în lupta contra Imperiului Otoman.

   Petru Dimitrie Cercel are “o anume abilitate plină de graţie ṣi de dragoste, la care se adaugă o ȋnfăţiṣare binevoitoare că nu poţi judeca de unde primeṣti mai multă satisfacţie: din vorbirea sau din privirea lui cu care subjugă ca ṣi cu niṣte lanţuri ṣi strânge ȋn veṣnică supunere inima altora… El poartă imprimată, pe suverana sa frunte , imaginea vie a mărinimiei, din pieptul căruia ies comori” (Francesco Puggiella-legiuitor ṣi poet toscan)

     Nu există niciun dubiu că acest domnitor a fost primul ambasador cultural al românilor, fiind el însuși un artist și un mare învățat. Vorbea 12 limbi străine, fapt ce i-a deschis multe porți. A încercat să-și lase amprenta asupra vieții culturale românești, s-o aducă în rândul celor din Occident. Eforturile sale sunt de necontestat, iar dacă ar fi reușit să domnească mai mult, și-ar fi dus întreaga misiune la bun sfârșit. De remarcat că Petru Dimitrie Cercel a fost bun prieten cu Pierre Ronsard, marele poet francez, ai cărui strămoși provin de pe meleagurile noastre. Se aduc dovezi în privința acestui fapt și a legăturilor dintre Ronsard și Banul Mărăcine.

     “Toţi se miră de ȋnfăţiṣarea lui cea maiestoasă, de vorbirea lui cea curată aproape ȋn toate limbile europene ṣi de ȋnalta lui ȋnţelepciune” (Relatare despre Petru Dimitrie Cercel din cronica Fuchsia – Lupio – Oltarodium)

    Ce aduce nou această lucrare?

   În premieră pentru istoriografia românească, sunt traduse din limba franceză două scrisori de recomandare pentru Petru Dimitrie Cercel ale regelui Franței, Henric al III-lea, și ale reginei-mamă, Caterina de Medici, misive adresate Dogelui Veneției. De asemenea, este lămurită chestiunea originii românești a poetului francez, Pierre Ronsard, și a legăturilor sale cu Banul Mărăcine. Nu în ultimul rând, ne este oferită o perspectivă asupra obiceiurilor din Valahia acelor vremuri, un capitol esențial pentru a înțelege atmosfera de atunci.

               

                                                                      Pierre Ronsard – Sursă

    Scopul acestei cărți este, în primul rând, după cum precizează și autorul în încheiere, acela de a familiariza cititorul cu personalitatea lui Petru Dimitrie Cercel. La urma urmei, acesta nu se diferențiază de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și alți domnitori despre care am învățat și continuăm să învățăm la orele de istorie.

     Prin urmare, vă recomand cu tot dragul volumul ,,Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa”! Veți descoperi o lectură deosebită, o carte despre o personalitate prea puțin cunoscută, uitată în negura trecutului, dar pe care tânărul autor și istoric Cristian Moșneanu o aduce la viață și la cunoștința publicului larg.

  Sunteți pregătiți să-l cunoașteți pe Petru Dimitrie Cercel, un mare gentilom și un remarcabil erudit, un prim ambasador cultural al unei țărișoare ,,insignifiante”?

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Pe urmele lui Odiseu, de Marianna Koromila-prezentare

Editura Cartea Românească

Număr pagini: 240

   Din zorii istoriei până în secolul XX, soarta a nenumăraţi indivizi siliţi să rătăcească prin lume în căutarea unei vieţi mai bune s-a asemănat, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu aceea a miticului Odiseu. Fascinanta aventură a lui Hristu Danielopol, un Odiseu modern pornit să îşi împlinească destinul de întreprinzător pe fondul radicalelor prefaceri ce au zguduit Europa de Est începând din perioada războaielor balcanice şi pânã după cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, i-a oferit autoarei volumului de faţă, istoricul şi omul de litere Marianna Koromila, prilejul de a-şi pune în valoare cunoştinţele şi talentul în evocarea unui periplu plin de culoare, prin spaţii geografice şi medii sociale de o uimitoare diversitate. Negustor de coloniale la Constanţa, zaraf la Galaţi, proprietar de cafenea/cofetărie în staţiunea Berdianska de la Marea Azov, importator de succes în Dobrogea interbelică, angrosist în oborul bucureştean, director al Cooperativei de Stat a Cofetăriilor din capitalã, fermier pe pământul sacru al Aticii, personajul central parcurge un itinerar captivant, a cărui prezentare inspirată a contribuit, nu puţin, la succesul binemeritat al cărţii în patria autoarei.

Sursa Editura Cartea Românească

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

Sultana Kosem, de Aslî Eke-Editura Corintrecenzie

„Imperiul Otoman a stat adesea în mâinile delicate, dar atât de ferme, ale femeilor aparent întru totul supuse!” – Irina-Margareta Nistor

Titlul original: Kosem Sultan

 Editura: Corint

Colecția Istorie – ficțiune

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba turcă de: Alice Mocanu

Prefață de: Irina-Margareta Nistor

Postfață și îngrijirea ediției de: Doru Dumitrescu

Număr pagini: 394

Gen: Istorie, Ficțiune

Carte recomandată de Historia

Cotație Goodreads: 3,00

 

„Kosem, tu vei fi un început; fericit și glorios. Vei fi diferită de toate celelalte și singura invidiată de toți.”

   După cum probabil v-ați dat seama din titlu, „Sultana Kosem” ne vorbește despre o parte din istoria Imperiului Otoman. O parte din viața sultanei Kosem (1590-1651), o biografie romanțată. O operă de ficțiune ce pornește de la fapte reale, așa cum se menționează la început: „Romanul este unul fictiv și departe de a reda în întregime o perioadă istorică.”

   Este un roman potrivit pentru cei pasionați de istoria turcă, dar și pentru cei care nu știu prea multe despre ea și vor să afle. Ne este descrisă societatea din Imperiul Otoman în secolul XVII, accentul căzând cu precădere pe viața în harem: favoritele sultanului, intrigile dintre ele, crimele săvârșite fără niciun fel de scrupul. În harem întâlnim o luptă continuă pentru supraviețuire, fiecare urmându-și propriile interese, urzind intrigi și comploturi, călcând pe cadavre.

   Totul este narat și descris din perspectiva personajului principal, adică al sultanei Kosem. Grecoaică la origine, pe numele de botez Anastasia, a fost darul guvernatorului Bosniei pentru palatul imperial: „Vă pot garanta că în ultimii ani nu ați mai văzut o frumusețe atât de fermecătoare; mai mult decât atât, frumusețea ei întrece legendara frumusețe a tinerei sultane Safiye și are o inteligență atât de ascuțită, încât ar face să pălească până și inteligența renumitei sultane Hurrem. Acum este o țărăncuță needucată și necizelată, dar fac rămășag că în viitor va conduce lumea.”

   La o vârstă fragedă, ajunge în haremul sultanului Ahmed I, unde începe o viață nouă, diferită de tot ceea ce trăise până atunci. Se confruntă cu o nouă lume, cu totul alta față de locul ei natal, insula grecească Tinos. Prin ochii tinerei Anastasia, de abia ajunsă pe acele meleaguri, ne este prezentat Istambulul, romanul fiind renumit pentru descrierile bogate:

„Orice om care ajunge în fața Istambulului este pur și simplu obligat să-și plece capul în fața priveliștilor provocatoare ale armoniei născute din îmbinarea moștenirii grandioase, pe care Suleyman Legiuitorul i-a cerut geniului arhitectural, cunoscut și ca Mimar Sinan, să o creeze asemeni unui zeu, cu sublimele cupole, conace și medrese.”

   Cum a ajuns Anastasia să fie denumită „Kosem”? Sultanul Ahmed I i-a dat supranumele de „Kosem Mâhpeyker”, Kosem însemnând libertate, lider, iar Mâhpeyker, rază de lună. Calitățile sale conducător și de spirit independent au fost „responsabile” pentru numele sub care o știm astăzi, de Kosem. „Ca și numele meu, lumina merge cu un pas înaintea tuturor.”

   La scurt timp după intrarea în harem, Kosem a primit titlul de „hasekî”, favorita sultanului. A adus pe lume 7 copii, 4 fii și 3 fiice, dintre care doi au ajuns sultani. Este vorba de Murad al IV-lea (1623-1640) și Ibrahim I (1640-1648). Așadar, s-a bucurat și de statutul de sultana valide (mama sultanului). De asemenea, a avut o influență în conducerea statului și ca bunică a lui Mehmed al IV-lea (1648-1687). A întreprins acte de caritate, ajutând orfanele, pelerinii și săracii, a ridicat o moschee și un han.

Un personaj destul de controversat în istorie, o sultană iubită, urâtă și temută în același timp:

„Vrăjitoarea Kosem este atât de frumoasă și cu o minte ageră, am auzit că de cum va ajunge Ahmed va pune să fim spânzurați. Va ordona să ne jupoaie pielea unora dintre noi ca să o folosească atunci când va îmbătrâni. Este o vrăjitoare!”

   Ajunsă în harem, Kosem a aflat imediat cum merg lucrurile și cum trebuie să se poarte pentru a rămâne în avantaj. A plănuit, a urzit, a ucis, toate pentru a supraviețui în acel cuib de viespi numit harem.

„Descurajată în fața iadului pe care îl trăiam, ajunsesem să pun la îndoială existența paradisului.”

   Într-o lume construită pentru bărbați, femeile recurgeau la mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a se descurca: „În societatea asta inteligența este ceva specific bărbaților, Kosem; femeile sunt sortite să fie zdrobite sub zidurile plăcerilor trupești.”

„- Frumoasa mea, oricum femeile nu au fost create să înțeleagă treburile de stat, ele să se ocupe de treburile pentru suflet; să cânte, să caligrafieze, nu mă privește.”

   Oare? Istoria ne-a arătat că din cele mai vechi timpuri, femeile au avut un loc foarte important în conducerea națiunilor, chiar dacă au stat în culise. De fapt, în istorie există o perioadă numită „Sultanatul femeilor”, referindu-se la implicarea acestora în politică și conducerea Imperiului Otoman. Se poate spune că romanul de față tratează o mică parte din această perioadă istorică.

   Mai multe despre intrigile din harem și modul în care femeile influențau politica acelor vremuri aflați din carte, un roman de cultură generală și perfect pentru iubitorii de istorie.

   Ne este deschisă o ușă către obiceiurile acelor vremuri și apropo de acest aspect, pot spune că am rămas uimită de faptul că în ciuda interdicției impusă de Islam asupra alcoolului, toată lumea bea vin și fuma opiu și hașiș pe ascuns: „Ceea ce-l distrugea pe tânărul sultan erau băutura și drogurile; și el spunea același lucru despre mine. În timp ce se uita cu o privire tristă spre paharul pe care îl luasem în mână, ridicându-și capul, a început să vorbească:

– Opiu și vin… te-ai schimbat foarte mult, Kosem.

– Și tu.”

Ce mi-a plăcut: incursiunea făcută în cultura și istoria Imperiului Otoman, lucrurile aflate despre viața în harem, printre eunuci și favorite.

Ce nu mi-a plăcut: acțiunea lentă, prea multe personaje care au murit, ulterior descoperindu-se că nu era așa (Fatma, Emine), ceea ce scade credibilitatea.

Citate:

„Experiențele mele de mai târziu aveau să mă învețe că frica reprezintă începutul unor griji nefondate…”

„Din acest motiv eu, Kosem, știu bine că drumul spre putere trece prin căutarea perfecțiunii și respect.”

„A iubi sau a trăda. Alegerea îți aparține. Dar să trădezi în timp ce iubești era cel mai ușor lucru dintre toate.”

„Poate singurul lucru pe care îl înțelegem la fel este furia, Ahmed, furia…”

„Cum doi giganți pot sta laolaltă, moartea și viața… Da, doi giganți ar fi putut sta laolaltă, dar numai unul poate fi dominant: plăcere sau credință, moarte sau supraviețuire.”

„Destinele noastre s-au ciocnit doar. Nu s-au unit!”

„Poate că oamenii erau trecători, dar eleganța și rafinamentul erau permanente.”

„Viața este un mare triunghi amoros, care oscilează între trecut, prezent și viitor.”

 Despre autoare:

   Aslî Eke este o tânără autoare născută în 1993, la Ankara. Pasionată de istoria otomană, politică și filosofie, a terminat de scris „Sultana Kosem” la 14 ani, aproximativ aceeași vârstă pe care o avea eroina romanului când a ajuns în haremul sultanului Ahmed I. După cum a declarat, sursa ei de inspirație a constituit-o opera scriitorului și istoricului Reşad Ekrem Koçu.

Din viața sultanei Kosem a fost inspirat și serialul turcesc cu același nume. Puteți viziona trailer-ul mai jos:

Cartea Sultana Kosem, de Aslî Eke a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic, de Ioan Grillo-recenzie

Titlu original: El Narco: Inside Mexico’s Criminal Insurgency

Editura: Corint

Colecția Istorie

Număr de pagini: 474

   Traficul de droguri a reprezentat un subiect tabu pentru o lungă perioadă de vreme, chiar dacă constituia un element care măcina fără milă și cu stoicism multe societăți. Drogurile afectau oameni din toate categoriile sociale, nu erau doar o metodă scumpă de recreere pentru cei bogați, ci și un mijloc de supraviețuire pentru cei săraci. Totuși, de când lumea a început să devină mai deschisă în fața expunerii unor subiecte delicate, problema consumului de substanțe interzise s-a dezbătut intens, dar a fost în mare parte privită din perspectiva unei forme ilegale de câștiguri și a unui viciu al bogaților, ce își are rădăcinile în teribilism și în dorința de a experimenta tot felul de senzații tari. Cartea lui Ioan Grillo, „El Narco: Carteluri de droguri din Mexic”, ne prezintă o imagine mult mai cuprinzătoare asupra traficului de droguri și ne furnizează o radiografie menită să sublinieze cauzele, amploarea și efectele unui fenomen care, dacă nu este controlat, poate produce urmări grave asupra întregii lumi.

   Așa cum probabil mulți dintre voi știți deja, Mexicul constituie una dintre cele mai importante zone care furnizează, întreține și influențează traficul de droguri din întreaga lume, câștigurile aducând un aport important economiei naționale. Cu toate acestea, s-a întrebat cineva de ce tocmai în această țară se manifestă fenomenul la o așa amploare? Ce a determinat apariția, dezvoltarea și extinderea traficului de droguri? A jucat SUA vreun rol în cadrul acestui proces? Ioan Grillo ne oferă în „El Narco” răspunsurile acestor întrebări. Mexicul anilor ’20 era un stat destul de instabil, măcinat de sărăcie, corupție și incertitudine politică, fapt ce a permis imigranților chinezi să pună bazele traficului de droguri. Ei au introdus producția de opiu, construind o rețea care se ocupa de culesul macilor, extragerea gumei și vânzarea opiului dealerilor chinezi de peste graniță, din SUA. În câțiva ani, traficanții de alcool din Mexic au fost atrași de câștigurile mari ale chinezilor, au profitat de violențele rasiale împotriva asiaticilor și au intrat în posesia afacerii lor. Fenomenul a început încet, încet să câștige teren mai ales pe fondul corupției care măcina statul deoarece traficanții erau lipsiți de orice teamă cât timp ofereau șpagă persoanelor potrivite aflate în funcții politice sau în poliție. Prin anii ’60-’70 producția de opiu s-a transformat într-o industrie națională în adevăratul sens al cuvântului, iar politicienii, atrași de miliardele de dolari generate de vânzări, au încercat să se implice. Tot în această perioadă au apărut și primii capi mafioți, fapt ce a dat naștere primelor violențe sângeroase de stradă.

    Problema apariției capilor mafioți și prosperării industriei a fost faptul că deja traficanții importanți nu-și mai doreau doar o bucată din piață, ci voiau să stăpânească din ce în ce mai mult eliminându-i pe ceilalți. Astfel că au început să se grupeze în carteluri, iar luptele pentru supremație au devenit din ce în ce mai dure. Lupte de stradă sângeroase, familii ucise pentru plătirea polițelor dintre carteluri, răpiri și puneri în scenă ale unor imagini simbolice generatoare de teamă și oroare, toate acestea făceau parte din traiul pe pământuri mexicane. Și lucrurile au degenerat chiar mai mult când mexicanii au descoperit un nou drog: cocaina. Acesta era mult mai valoros decât opiul, iar americanii păreau de-a dreptul vrăjiți de consumul lui. Pe acest fond, traficanții au pus puternic accent pe trecerea drogului peste graniță. Amploarea fenomenului a generat semnale de alarmă, iar conducătorii americani s-au hotărât că trebuie să ia măsuri. Între timp Mexicul îl alegea președinte pe Vincente Fox, iar odată cu el țara urma să treacă printr-o amplă bătălie împotriva traficului de droguri. El era hotărât să elimine persoanele corupte din sistem și să eradicheze fenomenul de la rădăcină, ajutându-i pe americani. Însă promisiunile lui Fox au fost mai mult vorbe în vânt, o mare parte din planurile sale nefiind duse la bun sfârșit. Totuși, în 2002 politicile antidrog ale președintelui începeau să funcționeze, reușind să captureze nume importante ale industriei. Chiar dacă părea că lucrurile se îndreptau spre bine, în fapt au degenerat deoarece cartelurile au început să coopteze foști soldați din forțele speciale, iar acest aspect nu făcea decât ca lupta să devină din ce în ce mai sângeroasă. Bandele să războiau atât între ele, cât și cu poliția, iar pe străzile din Mexic nimeni nu mai putea să se simtă în siguranță. Cine nimerea în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, putea oricând să fie prins într-un schimb de focuri și să nu se mai întoarcă acasă. Cu cât anii treceau, cu atât monstrul El Narco părea să câștige din ce în ce mai mult teren, indiferent de eforturile depuse de autorități.

„Pătrunzând în port, pușcașii au urcat în forță pe un vas numit La Esmeralda […] Soldații au inspectat podeaua, însă ceva nu părea în regulă. Așa că au desprins dușumeaua și…bingo! Peste tot erau pachete de cocaină. Le-a luat 3 zile să calculeze ce cantitate era. Într-un final au descoperit 23 562 de kilograme de cocaină împachetată în cărămizi, adică peste 23,5 tone de praf alb”

„20 de secunde de împușcături. 432 de gloanțe. Cinci polițiști morți. Patru cadavre zac pe o camionetă Dodge Ram nou-nouță, lucioasă, ciuruită de atâtea gloanțe că arată ca o răzătoare de brânză.”

     Așadar, privind modul de construcție al industriei drogurilor din Mexic trebuie punctat faptul că haosul, insecuritatea, corupția și sărăcia au fost elementele cheie care au condus la nașterea unui monstru care a ucis și continuă să ucidă sute de mii de oameni. Unii mor în schimburi de focuri, unii luptând pentru onoarea propriului cartel sau alții pur și simplu sfârșesc ca victime ale unor substanțe care îi omoară tacit, oferindu-le scurte momente de alinare și uitare. Ioan Grillo ne determină să conștientizăm înmărmuriți că nehotărârea, dorința de îmbogățire și lipsa unui plan concret de acțiune au permis dezvoltarea traficului de droguri. Atât Mexicul, cât și SUA au profitat de pe urma fenomenului și au ajuns să realizeze cu adevărat caracterul său distrugător abia când a fost prea târziu. Nu vreau să vă dezvălui foarte multe deoarece vă recomand să parcurgeți cu atenție pașii construcției El Narco pentru a putea înțelege pe deplin situația și a resimți fiorii unei realități dure, dar pe care nu o putem ignora.

    Romanul lui Ioan Grillo este extrem de bine documentat, bazat pe o cercetare amănunțită și pe mărturiile unor jurnaliști, traficanți aflați în pușcărie și a unor polițiști și politicieni locali, fapt ce permite construirea unei imagini clare și reale asupra fenomenului. Trebuie să știți că reprezintă o analiză a construcției El Narco și nu o carte ce abundă în dialoguri și personaje de care să te poți atașa. Este o lectură interesantă, dar greoaie, așa că v-o recomand dacă sunteți interesați de subiect și vă doriți să cunoașteți mai multe sau dacă sunteți pasionați de acest gen de lectură.

Cartea El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic de Ioan Grillo a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
13

Soliman Magnificul, de André Clot-Editura Aramisrecenzie

Titlul original: Soliman le Magnifique

Traducere din limba franceză: Ion Herdan

Editura: Aramis

Anul apariției: 1997

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Număr pagini: 378

Nota mea: 10/10

   André Clot (9 noiembrie 1909 – 2002) a fost un istoric și eseist francez. A lucrat între anii 1936 și 1942 pentru l’Agence Havas, între 1943 și 1945 pentru Radio Brazzaville și din 1945 până la pensionare pentru l’Agence France-Presse. A locuit mult timp în Turcia și în Orientul Mijlociu. Specialist în studii islamice, a publicat numeroase cărți referitoare la istoria și cultura țărilor musulmane.

    Printre operele sale principale se numără: L’Espagne musulmane. viiie – xve siècle (Spania musulmană. Secolele 8-15); L’Égypte des Mamelouks : l’empire des esclaves 1250-1517 (Egiptul Mamelucilor: imperiul sclavilor 1250-1517); Les Grands Moghols : splendeur et chute, 1526-1707 (Marii Moguli: splendoare și decădere, 1526-1707), Mehmed II, le conquérant de Byzance (1432-1481) (Mehmet al II-lea, cuceritorul Bizanțului), Haroun al-Rachid et le temps des “Mille et une nuits” (tradus la noi ca și Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți), Soliman Le Magnifique (Soliman Magnificul). Ultimele trei au fost traduse și în limba română.

   Fără îndoială, cu toții am auzit, la un moment dat, despre Süleyman Magnificul. Deși mulți dintre noi nu știm mai nimic despre acesta. Eu l-am descoperit datorită serialului omonim, difuzat cu câțiva ani în urmă la Kanal D. Nu m-aș fi așteptat să-mi placă, însă tot frumosul expus, prezentat telespectatorilor m-a fascinat și pe mine. Povestea de dragoste dintre Süleyman și Hürrem, gloria Imperiului Otoman, viața luxoasă, fericită și tragică, deopotrivă, de la seraiul Topkapî. A trecut ceva timp și n-am încetat, nici măcar pentru o clipă, să mă documentez și să-mi cultiv pasiunea pentru istoria otomană.

   Îmi doream cartea lui André Clot de mult timp, căci auzisem că este foarte bine realizată și structurată, numărându-se printre cele mai bune lucrări referitoare la acest subiect inepuizabil și fermecător. Am citit-o cu o deosebită plăcere. Este o carte de istorie, lipsită de ficțiune și ce reflectă, pe cât de mult posibil, adevărul istoric. Cu bune și cu rele. Cu victorii și cu eșecuri. Cu iubire. Cu ură. Cu război nesfârșit, al sultanului cu ceilalți și cu propria sa persoană. Totuși, nu m-am plictisit, întrucât am avut impresia pe tot parcursul lecturii că în fața mea se țese povestea vieții unui om, în deplina ei splendoare…

 Portretul lui Süleyman. Sursă

  Cartea debutează cu o extrem de interesantă introducere în istoria otomanilor. Descoperim astfel cum Osman, urmașul unui neam provenind din regiunea altaică, a pus bazele Imperiului, devenind primul sultan. Următorii au dus mai departe această misiune, susținută și de concepte religioase. Încet-încet granițele Imperiului, la început un nucleu statal din Anatolia, s-au extins tot mai mult, profitând și de slăbirea bizantinilor. Cuceririle lor nu s-au limitat la cele din peninsula Asia Mică, ajungând curând să domine Balcanii. Lovitura de grație a oferit-o Mehmet al II-lea, cel care a asediat și cucerit Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin, un vestigiu al gloriei romane.

   Pe acest fond își face apariția tânărul Süleyman, al zecelea sultan al dinastiei. Un personaj a cărui faimă i-a fost predestinată, întrucât cifra zece are o mare importanță în cultura islamică. Cifra perfecțiunii. Tatăl său i-a pregătit terenul în scurta sa domnie, permițându-i lui Süleyman să-și întreacă strămoșii și, mai mult decât atât, să aducă imperiul la apogeu, la un nivel de dezvoltare și expansiune pe care nu-l va mai atinge niciodată. Volumul se structurează în două părți: viața personală și realizările sultanului în contextul internațional, respectiv situația Imperiului de la acea vreme, organizarea sa administrativă, socială, rolul culturii și al artei în viața publică.

   Încet-încet îl descoperim pe Sultanul Sultanilor, Kanuni (Legiuitorul) Süleyman, cunoscut de europeni drept Magnificul. Se poate spune că a trăit într-o epocă de aur ce nu s-a limitat la Imperiul Otoman. Întreaga Europă era supusă schimbărilor. Nu demult fusese descoperită America, Renașterea era în plină ascensiune, iar pe tronurile europene stăteau Francisc I (Franța), Henric al VIII-lea (Anglia) și Carol Quintul (Spania și Sfântul Imperiu Roman). Süleyman completa acest tablou al măreției, fiind, fără doar și poate, cel mai strălucit dintre capetele încoronate ale vremii. (Și nu spun asta din simpatie pentru acesta!)

                  Imperiul Otoman la punctul culminant al expansiunii sale. Sursă

   În anul 1520, Süleyman urca pe tronul lăsat moștenire de Selim Yavuz (Crudul). În ciuda vârstei sale (avea doar 26 de ani), era înzestrat cu o inteligență nativă, cu un spirit strategic, cu dragoste pentru artă și frumos și, poate cel mai important, cu experiența conducerii oamenilor. În scurt timp s-a făcut remarcat pe scena politică a Europei prin cucerirea insulei Rodos și a Belgradului. Drumul său spre inima Europei prindea contur. Din nefericire, după marea victoria de la Mohacs și după cucerirea Ungariei (și, implicit, a Transilvaniei) ceva s-a întâmplat. Cea mai bine pregătită și dotată armată din lume întâlnise cel mai mare obstacol din istorie: vremea și ale sale capricii. Nu a reușit să asedieze Viena, iar visul de a pune mâna pe Roma, capitala creștinismului, s-a năruit. De remarcat că multe alte figuri ale istoriei au întâmpinat dificultății din aceeași cauză. Este suficient să-i menționăm pe Napoleon Bonaparte, pe Adolf Hitler. (Poate că ar fi reușit mai mult dacă ar fi studiat istoria și geografia fizică, nu-i așa? Sau poate dacă i-ar fi acordat atenția cuvenită?)

      Facem cunoștință cu Hürrem, Roxelana, fata cu părul de foc ce i-a furat mințile sultanului, deși în această carte nu se pune accentul pe relația lor. Cert este că această femeie, Haseki Sultan (sultana favorită), a știut să-l manevreze, să-l vrăjească cu râsul și voiciunea sa. I-a oferit mai mulți copii, dintre care doar 5 au ajuns la vârsta maturității: Mehmet – copilul favorit al familiei, mort înainte să ajungă sultan; Mihrimah – raza de lună a tatălui său, una din cele mai importante arme politice ale lui Hürrem; Selim – viitorul sultan Selim al II-lea, Bețivul, Desfrânatul; Bayazid – omorât din cauza ambițiilor sale politice și Cihangir – cel mai sensibil și vulnerabil fiu, ucis de boala care l-a însoțit și măcinat întreaga viață. Hürrem este cea care a contribuit la asasinarea favoritului Ibrahim Pașa, dar și a prințului moștenitor Mustafa. Iubirea lui Süleyman pentru ea l-a determinat să o ia de soție, o premieră în istoria dinastiei. Până în momentul respectiv niciun sultan nu mai luase de soție o sclavă convertită la islamism.

   Imaginea promoțională a serialului. Pe tron se află Süleyman, la dreapta sa Hürrem Haseki Sultan, la stânga Hatice Sultan – sora sa cea mai mică, în față – Mihrimah Sultan, în spate Mahidevran Sultan – mama lui Mustafa, Șehzade Mustafa, Ibrahim Pașa – soțul lui Hatice, Rüstem Pașa – soțul sultanei Mihrimah. Sursă.

   Între paginile acestei cărți regăsim portretele unor oameni rămași faimoși datorită contribuțiilor aduse imperiului și nu numai, printre care se numără Barbarossa – marele amiral otoman, Mimar Sinan – arhitectul care a înfrumusețat imperiul datorită geniului său creator, un Leonardo Da Vinci al Orientului. Sunt prezentate, de asemenea, relațiile diplomatice dintre Sublima Poartă și Europa, pe de o parte, și Imperiul Safavid (Persan), pe de altă parte. Înțelegerea dintre Süleyman și Francisc I, dogele Veneției, relațiile tensionate cu Carol Quintul, conflictele armate cu șahul Tahmasp pe care persanii nu aveau să le uite niciodată.

Süleyman Magnificul și Francisc I (regele Franței). Sursă

   În cea de-a doua parte, facem o incursiune în viața de la palat, în haremul celebru datorită caracterului său paradoxal, în societatea otomană a acelor vremuri. Ne plimbăm printre nobili, țărani, musulmani, creștini, evrei, ne împărțim între Anatolia (Asia) și Rumelia (Europa). Simțim pe propria piele schimbările aduse de Legiuitor în administrarea imperiului său. Și, în final, ne despărțim de acest univers magnific, de cei 46 de ani de domnie ai lui Süleyman, ani marcați de victorii și lacrimi, deopotrivă. Și privim cum epoca de aur se stinge ca o flacără lăsată în bătaia vântului. Însă Süleyman Magnificul va rămâne veșnic viu în memoria colectivă a turcilor și a umanității…

   E suficient să privești bibliografia ca să constați câtă documentare, câtă cercetare au fost necesare pentru realizare acestei sinteze. Unul din istoricii pe care i-a consultat cu precădere a fost însuși românul Nicolae Iorga. Lucrarea lui Clot este excepțională, capabilă să-ți ofere o lecție de istorie temeinică, de calitate și pe care ți-e imposibil să n-o îndrăgești. Din acest motiv, vă recomand cu mare drag ,,Soliman Magnificul”. O carte despre o personalitate remarcabilă, despre o epocă de neuitat și despre o lume care continuă să uimească, să inhibe imaginația oamenilor. Fie că sunteți împătimiți ai lecturilor istorice, fie că sunteți simpli cititori dornici să-și lărgească orizontul cunoașterii, acest volum este perfect…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Soliman Magnificul de André Clot este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului, de Giulietto Chiesa-recenzie

Editura: Corint

Colecția Istorie

Anul: 2016

Număr pagini: 192

Prefaţă: Roberto Quaglia

Cuvânt înainte: Vasile Ernu

Format: 200 x 130 mm

Traducere: Gianina Tivdă

 

   Conform dicționarului, fobia reprezintă „cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică iraţională, excesivă şi nejustificată în prezenţa sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situaţie”. Nu demult am citit cartea „Putin. Biografia interzisă”, scrisă de Stanislav Belkovski, de aceea, a fost imposibil să ratez „Putinofobia”… poate pentru că versiunea lui Giulietto Chiesa avea toate premisele unei cărți cu perspective complet diferite față de ceea ce citisem înainte… așa am crezut înainte să încep să citesc.

   Giulietto Chiesa – despre care știam doar că este un renumit jurnalist italian – „a fost corespondent de presă la Moscova timp de 20 de ani pentru ziarele L’Unita și La Stampa. A colaborat cu principalele canale de televiziune italiene, printre care TG5, TG1 și TG3. Este comentator pentru cele mai importante televiziuni rusești și este singurul jurnalist italian citat de mai multe ori în autobiografia lui Mihail Gorbaciov, căruia i-a luat numeroase interviuri. Scrie pentru site-ul megachip.globalist.it. și este fondatorul și directorul televiziunii on-line Pandoratv.it. Specialist în politică internațională, cercetător în domeniul comunicării, a fondat mișcarea politică și culturală „Alternativa”. Printre cărțile publicate se numără La guerra infinita (2003), Superclan. Chi comanda l’ economia mondiale? (cu Marcello Villari, 2003), Barack Obush (cu Pino Cabras, 2011) și E arrivata la bufera (2015)”, se precizează încă de la prima pagină.

   Poate că numele autorului, „Chiesa”( biserică în limba italiană), l-ar putea eticheta pe acesta cu atribute de o înaltă pioșenie, însă adevăratul său caracter, relevat din cărțile și articolele publicate până acum, dar și din emisiunile TV, este unul de acerb teoretician al conspirațiilor. Implicat și în politica italiană, Chiesa, un fin cunoscător al comunicării interumane, devine un adevărat formator de opinii, foarte iubit și apreciat de publicul care îi urmărește cu maxim interes emisiunile sau materialele scrise… dar… așa cum spuneam la început… astăzi vom vorbi despre fobii, despre acele frici inexplicabile care se instalează în minte și devin una cu posesorul acesteia.

   „Putinofobia” tratează un subiect delicat, mai ales in actualul context geopolitic: frica Occidentului față de Rusia. Da, Putin e un subiect trendy astăzi, însă sentimentele Occidentului față de Rusia sau de fosta Uniune Sovietică au fost dintotdeauna de reticență, de anxietate, de frică. Ce s-a schimbat, totuși? S-au schimbat modalitățile prin care această frică (devenită, cu ajutorul media, fobie) este gestionată. Cu alte cuvinte, problema s-a acutizat; ceea ce părea să fie doar o stare de reticență, s-a transformat acum într-o adevărată obsesie, care, la momentul actual, poartă numele de „putinofobie”… iar în acest moment, merită să-l menționez pe Vasile Ernu (cel care a scris prefața cărții) care afirmă că: „cel mai grav lucru este atunci când facem dintr-un politician puternic, precum Putin, liderul unui stat cu vechi tradiții imperiale, un obiect al adorației sau fobiei. Putin nu trebuie nici iubit, nici urât, ci doar înțeles pentru a putea analiza lucid situația, pentru a putea construi o strategie și o tactică utile intereselor noastre. Avem noi astfel de analize sau de strategii? Mai degrabă nu, dar iată o carte care ne poate aduce cu picioarele pe pământ. Niciodată nu strică mai multă reflecție. Mai ales când este vorba de <sindromul Putin>”.

   Vasile Ernu este scriitor român, eseist, comentator politic. Și-a început studiile în URSS și le-a continuat în România. După debutul său literar, cu romanul „Născut în URSS”, cariera sa urmează o traiectorie ascendentă, care implică articole în numeroase publicații, dar și alte cărți și apariții la diverse emisiuni cu dezbateri politice.

   Analizând tendințele politicii mondiale actuale, există personalități politice remarcabile care împart lumea în două: Putin și restul lumii, subliniind puterea magnifică, dar și potențialul pericol pe care acesta îl prezintă. Giulietto Chiesa, din prisma experienței sale de jurnalist, dar și de atent cunoscător al comportamentului uman și al comunicării, nu face din „Putinofobia” un tratat stufos de analiză politică, ci încearcă să descrie un trend care se poate transforma într-un pericol, acela al obsesiei occidentale în raport cu Putin. Stilul folosit de Chiesa demonstrează nu doar faptul că acesta excelează în jurnalism, ci relevă și o excelentă abilitate de a se arăta obiectiv și transparent.

  Pentru că politica e un subiect extrem de delicat, iar Putin a ajuns un motiv de polemici și interminabile discuții, din cărțile scrise pe această temă, un lucru e clar: în jurul personalităților mondiale remarcabile există întotdeauna o prismă care reflectă publicului o variată paletă de modalități de recepție. Așa se explică de ce pentru unii Putin e un adevărat erou, un om puternic și echilibrat, în timp ce pentru alții e un real pericol.

   Așa cum explică și Vasile Ernu în prefața cărții, modul în care este privit un personaj politic de talie mondială depinde în foarte mare măsură de abilitatea media de a construi imaginea acestui personaj, de a-i atribui calități sau defecte care să declanșeze păreri pro sau contra din partea omului simplu. Cu alte cuvinte, manipularea e o strategie prin care fiecare om politic poate fi prelucrat în funcție de intențiile echipei din spatele său sau a adversarilor. Dar, nu pe strategii de manipulare aș vrea să insist, ci pe mesajul cărții și pe perspectiva lui Chiesa. Încă din titlu, am avut senzația că această carte nu e atât de mult despre Putin, ci mai mult este despre angoasele occidentului. Terorism, crize economice interminabile, calamități naturale… iată subiecte care pot deveni adevărate angoase nu doar pentru occident, ci pentru întreaga lume, iar în ultima vreme, perspectiva unor eventuale dezastre naturale pare să aducă la masa comunicării conducători care nu se au neapărat la inimă. Se pare că s-a irosit destul de mult timp teoretizând și insistând pe probleme de atribuire a ierarhiei mondiale, iar problemele legate de mediu s-au acutizat, ajungând la un nivel care face ca celelalte probleme să pălească.

   Din acest punct de vedere, cartea nu e doar despre Putin, nu e doar despre Rusia, ci e despre întreaga lume, despre Pământ văzut ca un întreg și despre incapacitatea umană de a se uni pentru a se salva din propriile greșeli.

   „Putinofobia” e o expunere a istoriei, o subliniere a unor evenimente istorico-politice esențiale în configurarea realității de astăzi. Giulietto Chiesa readuce în discuție elementul trecut, pentru a explica de ce această fobie este una inexplicabilă. Obiectivitatea lui Chiesa reiese nu doar din abilitățile sale de jurnalist, ci și din munca sa de cercetare, rezultatul fiind o analiza profundă, bine punctată, cu argumente solide, totul într-o carte ușor de asimilat. Chiesa nu este singurul scriitor care publică o carte cu acest punct de vedere, câștigându-și astfel simpatia unora, dar și antipatia celor care văd în Rusia și în Putin un dușman atât de aprig, încât să declanșeze o adevărată fobie.

   Cartea nu este foarte voluminoasă, stilul informativ este lejer și ușor de asimilat, autorul spune multe în cuvinte puține (dar potrivite).

   Recomand cartea pasionaților de istorie, celor care vor să citească și altceva decât critici acide la adresa Rusiei și a lui Putin, celor care vor să se informeze din multiple surse pentru a avea o viziune amplă asupra actualelor circumstanțe.

Cartea Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele occidentului de Giulietto Chiesa a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.

Saga Cuceritorului: Partea 1: Și mă întunec, de Kiersten White-recenzie

 

Titlu original: The Conquerors series: And I Darken

Saga Cuceritorului: Partea 1- Și mă întunec; Partea 2- And I Rise; Partea 3

 Editura: Leda Edge – Grupul Editorial Corint

Corint Books

Colecție coordonată de: Shauki Al-Gareeb

Anul aparitiei: 2017

Traducere din engleză de: Ofelia Al-Gareeb

Număr pagini: 478

Gen: Fictional History

Cotație Goodreads: 3,93

 

   Nu e prima dată când un străin se arată interesat de istoria noastră. Kiersten White, o scriitoare americană, a creat o saga pe baza istoriei române, subiect de care soțul ei, Noah, este pasionat. O inițiativă lăudabilă, ajutându-ne să cunoaștem mai bine istoria, chiar dacă ficțiunea ocupă o parte considerabilă. Din contră, aș spune că partea aceea de ficțiune ne determină să ne documentăm și să aflăm ce e adevărat și ce inventat.

   „Și mă întunec” este prima carte din Saga Cuceritorului. A doua carte, „And I Rise”,  deja a apărut în SUA, iar a treia urmează. Se vorbește în lumea literaturii că seria îi calcă pe urme fenomenului „Urzeala tronurilor”. Eu aș spune că e chiar mai frumoasă, mult mai puțin violentă.

   Personajele conturate foarte bine ne ajută să înțelegem contextul istoric. Nu mai avem de a face cu figuri istorice abstracte, învățate dintr-un manual, ci cu personalități credibile: „Aspectul central pe care am vrut să-l explorez a fost calea pe care o persoană o urmează pentru a ajunge în punctul în care poate justifica în numele binelui lucrurile îngrozitoare pe care le face. Ce motivații o mână? Ce pietre puse în copilărie devin temeliile pe care sunt înălțate moștenirile?” (autoarea)

   Scriitoarea l-a transformat pe Vlad Țepeș în fată: Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, guvernatorul Transilvaniei și voievodul Valahiei. Povestea începe cu momentul în care Vasilisa, prințesa Moldovei și soția lui Vlad Dracul, dă naștere primului copil al cuplului: o fată, ceea ce-l dezamăgește foarte tare pe tată:

„Doica îi întinse un mic monstru roșu la față și care urla. Nu avea nume pentru fete. (… Deja își numise bastardul Vlad, după el. Avea s-o numească la fel și pe fiica sa.

– Ladislav, declară el.

Era o formă feminină a lui Vlad. Un diminutiv. Minimalizat. Dacă Vasilisa voia un nume puternic, ar fi trebuit să-i nască un fiu.”

   Dacă mă întrebați pe mine, „Ladislav” e tot masculin. Noroc că mai târziu s-a prescurtat „Lada”. Ceea ce nu știe Vlad Dracul este că acea fată va fi mai războinică decât un băiat.

   Un an mai târziu, s-a născut cel de-al doilea fiu, Radu, cunoscut în istorie drept Radu cel Frumos. El este opusul surorii sale. Pe cât e ea de războinică, pe atât e el de liniștit, firav, preocupat de artă, cultură, cărți. Lada își petrece timpul bătându-se cu băieții, în timp ce Radu avea preocupări mai livrești; fiind destul de firav, era bătut de ceilalți copii, iar Lada îi lua apărarea:

„Lada prinsese obscenitățile săsești și adesea le striga pe geam oamenilor din piața aglomerată.”

„Lada urmărea biciuirea cu o privire precaută.

– Chiar și-așa, zise ea, pumnii sunt mai iuți.”

   Anii au trecut, iar cei doi frați au fost lăsați la curtea sultanului Murad al-II-lea drept garanție pentru loialitatea tatălui lor față de Imperiul Otoman. Aici se împrietenesc cu fiul sultanului, cunoscut în istorie drept Mehmed al-II-lea Cuceritorul.

   Cartea cuprinde perioada de copilărie și adolescență a celor trei, fiindu-le descrisă evoluția. Lada, Radu și Mehmed cresc împreună, unindu-i prietenia, dragostea și sentimente contradictorii.

   Lada este în continuare războinică, în timp ce Radu își folosește calitățile pentru a afla intrigile de la Curte. Este foarte interesant modul în care sunt descrise personalitățile celor doi frați, în contrast:

„Furia scobea și îndepărta orice altceva dinlăuntrul ei – îndoiala, frica, stânjeneala -, nemailăsând loc pentru nimic altceva. Niciodată nu se simțise mai puternică decât atunci când era furioasă cu o sabie în mâini.”

„- Oamenii reacționează la bunătate, Lada. Au mai multă încredere într-un zâmbet decât în promisiunea că îi vei lăsa să se înece cu propriul sânge.

Lada pufni.

– Da, dar promisiunea mea este mai sinceră decât zâmbetele tale.”

„Ați fost amândoi foarte ocupați să învățați tactici și să studiați bătălii, încât nu ați reușit să vedeți adevărul despre unde se pierd și unde se câștigă tronuri. Asta se petrece în bârfe, în vorbe și în scrisori încredințate în unghiuri întunecate, în alianțele din umbră și în plățile tainice.”

   Odată cu trecerea timpului, triunghiul Lada-Radu-Mehmed capătă noi valențe: Mehmed se îndrăgostește de Lada, alături de care începe o poveste de dragoste, ceea ce-i frânge inima lui Radu, care l-a iubit dintotdeauna pe Mehmed. De fapt, în istorie, e de notorietate faptul că Radu cel Frumos a fost amantul sultanului, ceea ce l-ar fi ajutat să dobândească tronul Țării Românești.

   Este foarte bine redată evoluția cuplului Lada-Mehmed, precum și tensiunea sexuală dintre Radu și Mehmed, conflictul interior al lui Radu privind orientarea sa sexuală:

„Nu e real, Lada. Mă duc acolo și ele plutesc în jurul meu aidoma fantomelor, aidoma unor picturi. Pentru mine niciuna dintre ele nu e reală.

Urmă o nouă clipă de tăcere, apoi el își lipi palma de ușă.

– Tu ești singurul lucru real din viața mea.

Radu icni din pricina durerii fizice nediluate pe care vorbele o trimiteau prin el. (…) Voia să fie singurul lucru real din viața lui Mehmed, așa cum și Mehmed era singurul lucru real din viața lui.

Voia…

Nu, te rog, nu.

Da.

Voia ca Mehmed să îl privească în care o privise pe Lada.

Voia ca Mehmed să-l sărute în felul în care o sărutase pe Lada.

Voia să fie Lada.

Ba nu, nu voia. Voia să fie el însuși și voia ca Mehmed să-l iubească pentru că era el însuși.”

„- Nu știu unde poate fi găsită pacea în acest oraș.

– Atunci, asta este problema ta. Pacea nu este de găsit în acest oraș, nici în oricare alt oraș. Nici măcar la Mecca. Pacea este de găsit aici, spuse, arătând spre inima lui Radu.

Radu puse o mână la piept, simțind bătaia vieții sub ea. Pulsul care bătuse atât de mult în numele lui Mehmed.

– Cred că inima mea este problema.”

   Un rol foarte important în roman îl are Huma, mama lui Mehmed și una dintre favoritele sultanului. Este o femeie foarte abilă, ce nu se dă în lături de la nimic pentru a obține ceea ce-și dorește. Îi promite lui Radu că îl va ajuta în schimbul uciderii lui Halil Pașa:

„Aceste lucruri se întâmplă. Nu sunt lipsite de precedent. Știai că unii sultani au avut haremuri cu bărbați? (… Te pot ajuta. Nu trebuie să disperi că iubirea ta este imposibilă. (…

– Vreau ca tu să-l omori pe Halil Pașa.

Radu se înecă de surprindere.

– Vreți ca eu să fac ce?”

   Intrigile, comploturile sunt la ordinea zilei în roman. Probabil din acest motiv se vorbește de asemănarea cu „Urzeala tronurilor”. Mai ales spre final totul se precipită, ițele comploturilor se leagă, scenele se derulează cu o repeziciune demnă de un film de acțiune. Autoarea are o viziune cinematografică și nu m-ar mira să apară de curând o ecranizare. Este descrisă viața la curtea otomană, cu informații despre organizarea sa: ienicerii, spahii, haremurile, preceptorii. Luăm parte și la asedii…

   De asemenea, mi-a plăcut mult stilul: te-ai aștepta ca un roman istoric, chiar cu ficțiune din abundență, să se citească destul de greu. Ei bine, am fost plăcut surprinsă de cât de ușor curge lectura. Este un roman pe care îl recomand și de abia aștept să apară și la noi partea a doua, „And I Rise”.

Umorul este alt plus. Următorul fragment este extrem de comic, râdeam de una singură în puterea nopții:

„- În noaptea nunții, zise ea, îți voi tăia limba și o voi înghiți. Atunci, ambele limbi care au rostit jurămintele de căsătorie îmi vor aparține mie, iar eu voi fi măritată cu mine însămi. Tu probabil că te vei îneca în propriul tău sânge, ceea ce va constitui o mare nefericire, dar eu voi fi atât soț, cât și soție, și ca atare nu o soție care să inspire milă.

Logodnicul Ladei scăpă din mână pana. (…

Logodnicul Ladei arăta ca unul dintre peștii pe care îi țineau în fântânile ce înconjurau castelul din Târgoviște. Cu gura căscată, pe care apoi o închise și o deschise iar. (…

Radu o luă la fugă ca să-i ajungă din urmă. Ridică mâinile a implorare.

– Vă rog, ea n-a vrut să facă niciun rău nimănui. Îl tachina. În Valahia este obiceiul ca… perechile de logodnici să… se amenințe reciproc. Ca semn de afecțiune. Când s-au logodit părinții noștri, mama i-a spus tatei că avea să-i scoată mațele și să le poarte la gât ca pe niște giuvaercale.

Cei doi soldați se holbau la Radu, dând crezare tuturor minciunilor caraghioase care îi ieșeau din gură. Lada își înăbuși un hohot de râs.”

 Ce este realitate și ce este ficțiune?

   Sunt sigură că după citirea romanului, veți dori să aflați cât mai multe despre cum s-au întâmplat lucrurile cu adevărat și până unde a mers imaginația autoarei:

  • Vlad Dracul a existat, iar porecla sa vine de la apartenența la Ordinul Dragonului, lucru subliniat și în carte. În niciun caz pentru că era „al dracu’” sau vampir;

  • Lada Drăculea, fiica lui Vlad Dracul, este plăsmuirea imaginației autoarei, substituindu-l pe Vlad Țepeș. În nici un caz nu exista vreo relație romantică între Vlad Țepeș și Mehmed al-II-lea;

  • Radu cel Frumos a existat și se pare că a fost amantul lui Mehmed al-II-lea;

  • Mehmed al-II-lea și Murad al-II-lea au existat;

  • cei doi fii ai lui Vlad Dracul chiar au fost lăsați la Curtea Otomană ca o garanție a loialității tatălui lor față de Imperiu;

  • spațiul istoric-geografic este real.

Mai departe vă las pe voi să descoperiți.

Citate:

„Dar există multe căi de a fi puternic. Există putere și în tăcere. Există putere și în privit, în așteptare, în spusul lucrului potrivit la timpul potrivit persoanei potrivite.”

„Însă mâinile pătate de sânge sunt mâini care fac ce trebuie făcut, spuse.”

„Cu cât mai repede încetezi să te mai lupți, cu atât mai ușoară îți va fi viața. Acesta îți este scopul.”

„Unele victorii sunt o biată înfrângere îmbrăcată în veșminte greșite.”

„Sufletele și tronurile sunt de neîmpăcat.”

 Despre autoare:

   Kiersten White este născută în Utah, Statele Unite și a studiat la Universitatea Brigham Young. Printre scrierile sale se numără „Saga Cuceritorului”, „Supranatural”, „Paranormal”, „Chaos of Stars”, „Perfect Lies”, „Illusions of Fate”. Soțul ei este pasionat de cultura și istoria române, ceea ce a făcut posibilă apariția seriei: „Această carte nu ar fi existat fără incredibilul meu soț. Iubirea lui Noah pentru România și istoria sa, precum și pentru limba arabă, pentru Islam și pentru Orientul Mijlociu a hrănit și a conturat această idee, până ce a fost gata să devină o poveste.” (autoarea)

 Cartea Și mă întunec, de Kiersten White a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski-recenzie

 

Titlu original: Путин: Цялата истина за стопанина на Кремъл

Categorie: biografii, memorii, jurnale, istorie generala

Data publicării: 2014

Editura: Corint

Traducere: Antoaneta Olteanu

Prefață: Emil Hurezeanu

Număr pagini: 384

   „Există multe lucruri care ne atrag numai şi numai fiindcă sunt interzise” spune William Hazlitt, iar titlul acestei cărți include cuvântul „interzis”, determinând o creștere considerabilă a gradului de curiozitate din partea cititorului. Dar… să nu ne lăsăm înșelați de alăturarea aceasta de termeni. Ea poate fi doar o construcție lingvistică menită să extragă cititorul din zona sa și să-l ducă pe terenul lui Stanislav Belkovski. Și acesta e doar primul artificiu la care recurge autorul pentru a-l atrage pe cititor în povestea sa. Cine este, așadar, acest maestru al persuasiunii? Acest fin cunoscător al cuvântului și al efectului pe care îl are cuvântul în anumite circumstanțe?

   Stanislav Belkovki s-a născut în Moscova, în anul 1971. Este analist politic, dar și specialist în arta comunicarii. De-a lungul timpului, a publicat numeroase materiale referitoare la evenimente politice majore, dar a avut curajul să publice și articole în care comenta averea lui Putin. Ulterior, după ce Putin a devenit președinte, Stanislav Belkovski a inventat cuvântul „Puting”, prin care definește procesul de renaționalizare a industriei petroliere a Rusiei. În anul 2000, opiniile lui Stanislav Belkovski se fac auzite în întreg occidentul. El propune o strategie șocantă pentru mulți analiști politici și geopolitici, reconfigurând unele teritorii, astfel: Basarabia să se unească cu România, Transnistria să fie asimilată de Rusia. Șapte ani mai târziu, Stanislav revine în atenția presei din întreaga lume, cu dezvăluirile pe care le face despre uluitoarea avere a lui Putin. Unii ar putea spune că a fost un gest extrem de curaj și că după aceste dezvăluiri, Putin nu l-ar mai avea deloc la inimă, însă alții sunt de părere că totul e doar o strategie… una extrem de bine pusă la punct de către acest maestru al comunicării (cu persuasiune, dar și cu manipulare). Mai mult decât atât, există și păreri potrivit cărora Belkovski ar fi colaborator al serviciilor secrete ruse.

   Fără îndoială, Putin este una din figurile remarcabile ale configurației politice mondiale de astăzi și unul dintre cei mai importanți jucători politici ai lumii. La fel ca și în cazul altor personalități celebre, este imposibil să avem parte de transparență totală și să aflăm cum este el în realitate, dar impresiile noastre sunt construite pe baza informațiilor pe care le colectăm din media. Până nu demult, Putin era văzut ca om lipsit de emoții, un om care și-a dezlipit eticheta de ființă umană, rămânând doar cu calificativul de om politic. Asta se credea până nu demult. Între timp, media a dezvoltat diverse căi prin care omul, indiferent de valoarea funcției sale și de statutul său, poate să se facă cunoscut celorlalți așa cum este… sau așa cum vrea el să pară. Astfel, show-urile TV cu alt profil decât cel politic, au dezvăluit un Putin la fel de uman ca fiecare dintre noi.

   Trebuie să recunosc faptul că prefața, scrisă de Emil Hurezeanu, are o vădită nuanță de avertisment: „Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorită autorului Stanislav Belkovski. Interesantă pentru că deconstruiește, demontează un Putin generic, fixat în percepția obștească, și-l recompune, îl reconstruiește printr-o operație de chirurgie estetică bine camuflată în exercițiu anticonspirativ. Ideea autorului este că acel Putin, eminamente rău, din viziunea occidentală este fals, în timp ce acest Putin, eminamente diferit, reasamblat de un rus este veritabil”. Faptul că între prefață și mesajul care reiese din conținutul cărții se deschide o diferență destul de amplă, nu este decât o confirmare a faptului că avem în față nu doar un personaj remarcabil, ci și o personalitate politică puternică, plină de controverse.

„Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”, spunea Caragiale, așa că n-o să-mi expun opinia legată de omul politic Putin, ci îmi voi spune opinia despre carte, despre cum îl creionează Belkovski și cum îl raportează la circumstanțele politico-economice actuale.

   Cartea este structurată în 22 de capitole, fiecare dintre ele având câte un titlu la fel de intrigant ca și titlul cărții. De aici, din construcția atentă și sugestivă a titlurilor de capitole, reiese abilitatea autorului de a utiliza așa cum știe el mai bine cuvântul.

   Așadar… Vladimir Vladimirovici Putin... devine președinte al Federației Ruse pe 7 mai 2012, tocmai în perioada pe  care rușii o denumesc „weekend prelungit”, adică 1-8 mai. Urmează o ceremonie fastuoasă, cu invitați prețioși, din cele mai variate domenii. Actori, muzicieni, pictori, scriitori, oameni politici, toți cei care l-au susținut pe Putin în cadrul campaniei electorale, au fost membri ai ceremoniei de investire, pe care autorul acestei cărți o caracterizează drept „plictisitoare”: „Partea oficială a ceremoniei a fost tipică și plicticoasă. Organizatorii ei din cadrul administrației prezidențiale au făcut trimitere la faptul că, vezi Doamne, trebuie să se formeze o tradiție care, pentru a nu se distruge, presupune ca din ceremonial să nu se schimbe nimic”.

   Dincolo de imaginea de persoană dură și intangibilă pe care am avut-o despre Putin până nu demult, Vladimir Vladimirovici Putin este, așa cum îl descrie Stanislav Belkovski, un om sensibil: „Toată viața sa Putin n-a făcut decât să își caute un tată și un fiu. Nu în sensul biblic, ci în cel mai simplu și mai omenesc”. Mai aflăm, de-a lungul acestei adevărate odisei în viața privată a lui Putin, că „Putin nu e nici macho, nici cine știe ce amant eroic. El e un cavaler al singurătății sexuale cu o sexualitate neclară (sau, pentru a folosi un cuvânt deștept, amorfă). Cea mai mare parte a zvonurilor despre aventurile și victoriile lui amoroase sunt numai niște cacealmale făcute de dragul publicității, unele croite extrem de bine”.

   Din culisele vieții private a lui Putin, dar și despre emoțiile din spatele deciziilor care au părut, de multe ori, radicale, veți afla răsfoind această carte. Pe tot parcursul său, există o clară percepție de justificare a autorului. Acesta pare un avocat dârz care găsește circumstanțe atenuante în fiecare mișcare făcută de Putin, indiferent de domeniul în care a acționat, iar concluzia se vrea una clară: aceea că Putin nu e un băiat rău, ci mai degrabă unul extrem de precis și de cerebral, care ia decizii așa cum un conducător trebuie să ia.

   Pentru un plus de veridicitate, autorul include, la jumătatea cărții, un set de fotografii în care îl vedem pe Putin în diferite ipostaze, de la omul dur, politic (cel cu deciziile la purtător), până la Putin motociclistul sau vânătorul. Toate acestea nuanțează ideea că președintele rus nu e așa cum l-a creionat până acum occidentul.

   Este interesant de precizat faptul că autorul nu expune doar personajul Putin, cu întreaga sa pleiadă de calități și defecte, subliniate mai mult sau mai puțin subtil de către autor, ci descrie și poporul rus, cultura acestuia și crezuri: „Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii”.

   Stilul autorului este unul original, lejer și informativ în același timp. Să recunoaștem, e destul de greu pentru un scriitor să fie declarat învingător din toată această ecuație… dar Stanislav Belkovski se dovedește un adevărat maestru al combinațiilor de cuvinte. El pare să știe exact cum să îmbine vorbele pentru a crea imaginea dorită de el. De la început, până la sfârșit, totul pare o amicală discuție, în limbaj neacademic, ci simplu, însă volumul și calitatea informației sunt de rang superior.

   Cei care au impresia că această carte e una greoaie, abundentă în date greu de asimilat, se înșală. E o carte lejeră, dar foarte utilă, mai ales pentru cei interesați de istorie și de politică. Cartea a stârnit destule polemici, multe dintre acestea avându-l în prim plan pe autor, despre care se spune că n-ar fi avut doar o simplă intenție de a scrie o carte, ci totul a fost un plan bine pus la punct în colaborare cu presupușii săi colegi agenți ai serviciilor secrete ruse.

   Recomand cartea celor care vor să cunoască și o altă perspectivă a lui Vladimir Vladimirovici Putin, celor care sunt pasionați de istorie, de dezbateri politice, dar și celor care vor să afle mai multe despre viața acestui președinte.

Cartea Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Puterea destinului/Primul sacrificiu, de Thomas Gifford-recenzie

   Thomas Gifford (16.05.1937-31.10.2000) a terminat universitatea Harvard unde a şi câştigat multe premii de scriere creativă. A lucrat la “The Sun Newspaper” şi la “The Gutrie”.
A câştigat premiul ”Putnam” pentru cel mai bun roman cu “Puterea Destinului” (“The Wind Chill Factor”). Recunoaşterea internaţională vine cu romanul “The Glendover Legacy” după care s-a făcut în 1981 un film numit ”Dirty Tricks”, apoi cu thrillerul despre Vatican “The Assassini”.
A publicat 9 romane cu numele real Thomas Gifford, 4 romane cu pseudonimul Thomas Maxwell şi 3 romane cu pseudonimul Dana Clarins.
A murit de cancer de colon în locuinţa sa din Dubuque, owa în 2000 în noaptea de Halloween.

   La editura Rao au apărut în limba română 4 dintre romanele sale: ”Operaţiunea Pretorian” (“Pretorian”)—poveste din Al Doilea Război Mondial, romanul “Assassini”-un thriller despre cetatea Vaticanului la fel de şocant ca şi “Codul Lui DaVinci”-Dan Brown, şi cele două care fac parte din saga familiei Cooper: ”Puterea Destinului” (“The Wind Chill Factor”-1975) şi “Primul Sacrificiu”(“The First Sacrifice”-1994).

Motto-ul lui favorit era: ”We’re not here for a long time,we’re here for a good time”

   Am să vă povestesc despre aceste două cărţi ale lui Thomas Gifford, scrise la distanţă de aproape douăzeci de ani, dar ambele prezentând saga familiei Cooper în perioada războiului, imediat după, şi la 20 de ani după război când aveau loc schimbări uriaşe în întreaga Europă.
Toată povestea este văzută şi redată prin prisma amintirilor, sentimentelor, aventurilor lui John, cel mai mic dintre băieţii Cooper.

“Eu nu sunt ceea ce par a fi
El nu este ceea ce pare a fi
Ei nu sunt ceea ce par a fi.”

   Localitatea Cooper’s Falls a fost întemeiată în partea de nord a Minnesotei de John, primul dintre Cooperi şi tizul celui din roman, care şi-a făcut averea din transport feroviar şi comerţ cu grâne..

   Austin Cooper bunicul copiilor, a prosperat odată cu naţiunea pe la începutul secolului XX, un om inteligent, care-i numără printre prietenii săi pe cei mai cunoscuţi giganţi ai finanţelor: Carnegie, Rockefeller, Ford, Mellon. În anii “20 în timpul unei vizite făcute în Germania, a fost mişcat de condiţia proastă a nemţilor, care sufereau sub ceea ce el numea ”jugul penitenţei impus de cuceritorii lor după terminarea Marelui Război”. Nu era singurul care credea astfel, mulţi istorici şi observatori susţinând frecvent ideea că acea pace nedreaptă a favorizat de fapt izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, un război de 30 de ani din 1914 până în 1945.

   Fire activă, Austin, a căutat persoanele despre care credea că ar avea un cuvânt de spus în renaşterea Germaniei din cenuşă precum pasărea Phoenix. Aşa că s-a aliat social şi financiar cu familia Krupp. Apoi şi-a început colaborarea cu doi nazişti înverşunaţi, extrem de capabili şi hotărâţi să fondeze o lume nouă: Adolf Hitler şi Herman Goring.

   John nu a înţeles niciodată de ce bunicul său devenise un simpatizant al mişcării naziste din Europa şi mai mult s-a implicat activ în politică fascistă dusă de Germania, Italia, Spania. Dar interesul major al lui Austin era ca de obicei la afacerile sale şi la a face cât mai mulţi bani. Pentru John şi fratele lui Cyril, bunicul era adultul care se ocupă de ei, făcea sport cu ei, juca diferite jocuri, un personaj sobru şi binevoitor totodată, deşi ziarele “Liberty”şi “Collier’s” îl etichetau drept “nazistul numărul 1 al Americii”, nazistul American care era frecvent fotografiat cu Hitler, călătorind cu Goring, Speer, doamna Goring, consfătuindu-se în spatele uşilor închise cu Alfred Krupp.

   Tatăl băieţilor, care absolvise Universitatea Harvard în 1932, era un tânăr chipeş cu înclinaţii artistice (mărturie stând portretul făcut soţiei lui) reacţionase violent la ideile naziste, luptase ca pilot în RAF şi murise în 1941, fără a i se găsi corpul. Soţia lui şi Lee, sora mai mică a băieţilor, muriseră la Londra în timpul unui bombardament.

   John îşi rememorează toate aceste lucruri mergând cu maşina de la Boston la Cooper”s Falls, pe o furtună de zăpadă, la cererea fratelui său, pe care nu-l văzuse de foarte mult timp.

   Cyril îi trimisese o telegramă din Buenos Aires, în care-i cerea să se vadă acasă în 20 ianuarie, pentru că ”arborele genealogic trebuie îngrijit”. John se conformează, deşi nu înţelege nimic, convins fiind că moartea bunicului curăţase oarecum blazonul familiei. Cel puţin asta susţinuse Arthur Brenner, avocatul lui Austin, care după moartea acestuia rămăsese prietenul devotat al băieţilor. Tot el fusese acela care-l ajutase pe tatăl lor să ajungă în RAF, şi cel care aflase ce se întâmplase cu mama şi surioara lor- Lee.

   Pe drum cineva încearcă să-l omoare pe John, apoi ajuns acasă îl găseşte pe Cyril mort. Paula, iubita lui Cyril dintotdeauna, îi spune că ea-l anunţase pe fratele lui, că lucrând la arhivă bibliotecii găsise nişte documente de-ale lui Austin cam ciudate şi o cutie închisă. Se pare că spusele Paulei şi un articol cu poză dintr-un ziar din Glasgow îl determinaseră pe Cyril să vină urgent din Buenos Aires şi să-l cheme şi pe John. Doctorul Bradlee care-i ştia de când se născuseră, vine chemat de John să constate decesul şi-l aduce cu el pe Olaf Peterson, şeful poliţiei din orăşel. Olaf se căsătorise cu o moştenitoare din zona, renunţase la poliţia din marele oraş deşi fusese un detectiv de excepţie, dar acceptase funcţia de şef al poliţiei în orăşel.
Împreună cu Paula, Arthur Brenner şi Olaf, John încearcă să pună lucrurile cap la cap.

   După ştiinţă lui John, Cyril învârtise multe afaceri în diferite părţi ale lumii: Cairo, Munchen, Glasgow, Londra, Buenos Aires, dintr-un capăt al lumii în altul fără răgaz. De aceea, când primise telegramă, pornise îndată la drum, îi era efectiv dor de fratele lui. Încearcă împreună cu Olaf să afle ultimele mişcări ale lui Cyril, dar intervine un nou val de atacuri şi crime: Paula este ucisă, biblioteca şi postul de poliţie aruncate în aer, Arthur rănit şi un perete al casei lui distrus şi John atacat din nou de data asta acasă la el, unde el chiar îl ucide pe unul dintre atacatori. Determinat, John pleacă la Buenos Aires să descurce ultimele zile ale lui Cyril.Acolo îl ajută comisarul Roca, îl întâlneşte pe A.Kothmann şi Martin St John, două figuri proeminente ale locului, care îi ajutau pe vechii nazişti să-şi piardă urmă în Argentina.

   Află de moartea profesorului Dolldorf un cunoscut al lui Cyril, ucis înainte de acesta. Fiica acestuia, Maria îi dă primul indiciu în momentul în care îi dă o poză apărută în ziarul din Glasgow, fotografia domnului şi a doamnei Gunter Brendel, făcută la încheierea unor contracte cu o firmă din oraş. Casa Mariei este incendiată şi el îi explică lui Roca de ce fotografia avea aşa un impact major: Lise, soţia lui Brendel, semăna perfect cu mama lor, aşa cum o pictase tatăl lui.

   Aşa că John, la fel ca şi Cyril, este convins că ea e sora lui Lee. În jurnalul ţinut de profesor Maria mai întâlnise nişte nume ciudate: Brbarosa şi Siegfried.

   John continuă cercetările în Glasgow, apoi la Munchen, o cunoaşte pe Lise şi pe soţul ei, este din nou ameninţat, atacat, aproape ucis, dar Olaf îi vine în ajutor. Lise nu-l crede de la început, dar cel mai mult îl şochează că se îndrăgosteşte instantaneu de ea deşi îşi tot repetă că e sora lui.

   În cursul evenimentelor Brendel este omorât, la fel şi Siegfried, acolitul lui şi amantul Lisei, se zădărniceşte un complot al naziştilor care voiau să instaureze Noul Reich.

   Întoarcerea lui John acasă la Cooper’s Falls, Lise rămânând în Germania, şi întâlnirea lui cu Arthur, explicaţiile şi poveştile acestuia, îl ajută să afle adevărul surprinzător şi spectaculos despre bunicul, tatăl său şi omul în care avusese încredere toată viaţă.

   Povestea halucinantă, dar reală îl va determina să plece din Cooper’s Falls, să doneze casa oraşului în schimbul celor distruse în explozie şi se stabileşte la Boston. Îşi împarte viaţă între o librărie, un cinematograf, scrie şi refuză să se mai gândească la Lise-Lee sau la fratele lui Cyril.

   Aici se încheie “Puterea Destinului” şi nici măcar autorul nu credea că va continua. Şi totuşi scrie continuare ”Primul Sacrificiu” considerând că saga familiei avea nevoie de-o finalitate.

Şi iată că după douăzeci de ani trecutul îl ajunge pe John din urmă.

“Conştiinţa este primul sacrificiu care se face pe drumul supravieţuirii. (E.L.Hunn)

  O reporteră Beate îi aduce lui John o scrisoare de la Lise, care nu-i dăduse până atunci nici un semn de viaţă. Poate n-ar fi avut curaj să-l caute nici acum dar dispariţia Erikai, fiica ei, o determina.
Lise era căsătorită cu Wolf Koller, de 20 de ani, omul de care până şi cancelarul Glock asculta. Wolf avea multe afaceri, bani, propria mică armata şi mai ales propriile interese.

   Tatăl lui Wolf, profesorul de drept, autor de texte de lege, Erhard Koller, fusese una dintre personalităţile sistemului judiciar al lui Hitler, unul dintre judecătorii aleşi personal de el şi reprezentantul celui de-al Treilea Reich la Conferinţa de la Wannsee.

   El este cel care îl condamnă pe Alois Schmidt, un ofiţer de rang mediu, folosit ca mesager de cei de rang înalt şi făcut “ţap ispăşitor”, după un atentat eşuat asupra lui Hitler.

   Peste ani Bernd Schmidt, hotărât să-şi răzbune tatăl, ajunge şeful securităţii lui Koller şi se foloseşte de orice şansă inclusiv de fiul său Karl Heinz.

   Este perioada frământărilor din Europa, cade Zidul Berlinului, Estul se uneşte cu Vestul Germaniei, ruşii încearcă să-şi facă prieteni în vest, Elţîn este săpat de oamenii lui. Karl se îndrăgosteşte de Erika Koller, şi ziarist fiind pune în ecuaţie informaţiile şi află despre operaţiunea Spartakus.

   Anii petrecuţi pe front de Bernd şi apoi activitatea în STASI îi fuseseră de folos pentru funcţia pe care o ocupă acum, dar nu-i diminuaseră dorinţa de răzbunare. Bernd este acela care îl trimite pe fiul său să-i dea informaţii lui Delaney, pe care-l cunoştea de pe vremea când acesta era în CIA în anii ’50.

   Wolf pe de altă parte, deşi părea amabil şi prietenos, avea foarte multe de ascuns. După moartea lui Brendel, conducerea partidului nazist (din care făcea parte) îi ceruse s-o ia de soţie pe Lise, şi-a dat seama că aceasta ştia prea multe aşa că o ţinea sub control cu ajutorul doctorului Gisevius.

    Wolf îl vizită des la clinică din munţi, unde era ţinută în viaţă de 20 de ani Rafaela, o teroristă de renume, dar singura lui iubire. Wolf se foloseşte de bandă de naţionalişti condusă de Stiffel, pentru a creea haos, ceea ce-i va da posibilitatea să apară apoi ca un erou salvator, dar complotează şi să strângă relaţiile cu Rusia prin Rossovici, care urmă să-l înlocuiască pe Elţîn. Cei doi voiau să facă un pact Germania-Rusia care le-ar fi permis să controleze Europa şi să ţină piept Americii.

    Cancelarul Glock îl sprijinea pentru că se temea de el şi-i era dator, dar toată lumea ştia că un vot pentru Glock însemna de fapt unul pentru Koller.

   Înainte de-a veni în Germania, John este din nou atacat şi aproape ucis în drum spre orăşelul copilăriei lui, unde mergea să vorbească cu Olaf. Din păcate acesta nu-l poate însoţi, având piciorul rupt, dar îi dă câteva nume la care poate apela.

   În Germania John scapă din mai multe curse şi cu ajutorul lui Paulus, fost şef de poliţie, şi a lui Beate află toată povestea sordidă.

   Wolf află de “trădarea lui Bernd” şi-i omoară pe toţi trei. E gata s-o omoare şi pe Lise şi chiar pe Erika. Dar,s pre disperarea lui, Erika, care aflase detalii despre naşterea ei, află despre uciderea lui Karl şi hotărâtă să se răzbune înregistrează o casetă cu toate informaţiile şi-l şantajează pe tatăl ei.

   În joc intră o grămadă de agenţi, unii încă activi, alţii mercenari, despre care se credea că muriseră (făcuseră parte din echipa de terorişti a Rafaelei), angajaţi de Wolf cu alte nume şi identităţi. Agenţii ca Delaney, Profesorul (a cărui legătură neştiută cu John o veţi află dacă citiţi cartea), Kilroy toţi sunt coordonaţi de Chedar din America. Acesta conduce din umbră o organizaţie secretă de informaţii, stand în biroul lui, în care dormea şi mânca, ţesându-şi pânză ca un păianjen şi mutând pionii pe tablă. E chiar înfricoşător să ştii că undeva…cineva îţi hotărăşte soarta.

   Cu efortul tuturor, cu aportul lui John ajutat de Paulus, povestea se descâlceşte, enigmele se află, operaţiunea e zădărnicită, Lee este salvată, la fel şi Erika.
”….era Amurgul Zeilor…oare acesta era sfârşitul Reich-ului pe care sperase să-l creeze? Se sfârşise totul înainte de-a începe…blestemul…avea să doarmă o mie de ani şi încă o mie şi să nu se trezească niciodată…” sunt ultimele gânduri ale lui Koller.

   Volumul are atât de multe personaje, fiecare cu rolul său mai mic sau mai mare, dar cu locul său pe tabla de şah a istoriei. Multă acţiune derulată la viteză maximă, crime, atacuri, toate hotărâte şi executate de cei care credeau că pot stăpâni lumea.

   Cartea curpinde şi o cronică destul de amănunţită, dar nu plictisitoare a perioadei istorice, a frământărilor din întreagă lume şi mai ales din Europa acelor ani.

  Dar ceea ce surprinde este iscusinţa maestrului păpuşar, care ţese pânza, de-a face lucrurile să se rezolve cu mici excepţii după placul său.

   Îmi plac cărţile lui Thomas Gifford, care pe lângă acţiune, crime, violenţe, dragoste, ingredientele unui thriller de excepţie prezintă şi o epocă istorică cu toate părţile ei bune sau rele, căci:

“Hitler a pierdut al Doilea Război Mondial. Este un fapt bine cunoscut de toată lumea. Dar ceea ce nu toată lumea ştie este că un grup de nazişti au supravieţuit războiului şi îşi privesc înfrângerea doar ca pe o retragere temporară. Ei s-au infiltrat în posturi-cheie la diferite companii şi corporaţii reprezentând cele mai importante state şi încearcă să pună mâna pe putere.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

    Poarta vrăjitoarelor, de Rodica Bretin-recenzie

 

Titlul original: Poarta vrăjitoarelor

Editura: Nemira

Colecția Mistica Esoterism

Serie coordonată de Risvan Vlad Rus

Anul apariţiei: 2015

Număr pagini: 155

Gen: Documentar, Istoric

Cotație Goodreads: 4,33

 

   Nu știu exact în ce gen literar să încadrez „Poarta vrăjitoarelor”. În ciuda titlului, nu este despre vrăjitoare. Nu este nici fantasy, nici esoteric (dacă vă așteptați să găsiți tot felul de descântece, ritualuri supranaturale sau rețete pentru poțiuni magice, vă înșelați), nici chiar despre spiritualitate, nimic din toate acestea.

   Este ceva la graniță, mai degrabă o lucrare de documentare, ce reunește mai multe cazuri inexplicabile din istorie și teorii ale unor oameni de știință, având ca idei centrale călătoria în timp și realitățile paralele.

   Citind această carte, constatăm că unele cărți fantasy sau S.F. nu au apărut din neant. Călătoria în timp, mașina timpului, realitățile paralele sunt subiecte la care omenirea s-a tot gândit. „Miss Peregrine”, „Harry Potter”, „Materia întunecată”, „Undeva, cândva”, „The Frequency”, toate aceste cărți și filme au avut drept surse de inspirație teorii de mult discutate.

   Fizicienii Albert Einstein și Stephen Hawking au cercetat, printre altele, și acest subiect al realităților paralele. Potrivit lui Hawking, se pare că responsabilă este o substanță din Univers, numită materie cenușie. Nu înțeleg eu prea multă fizică, însă se pare că există posibilitatea ca Universul să fie mai complex decât îl știm noi; noi îi vedem doar o fațetă, aceea din care facem parte, însă unii consideră că ar exista mai multe laturi: așa numitele realități paralele.

De altfel, înțelegerea naturii cuantice a gravitației dusese, încă de la sfârșitul secolului XX, la două constatări șocante: există dimensiuni suplimentare în afara celor patru cunoscute (trei spațiale și una temporală), iar Universul nostru este doar unul dintr-o infinitate, între ele existând căi de comunicație – după cum au teoretizat cercetători de reputație mondială, ca fizicianul Stephen Hawking și astronomul Martin Rees.”

    Cartea este alcătuită din mai multe povestiri, cazuri de-a lungul istoriei omenirii în care au avut loc experiențe stranii, inexplicabile. Zgomote produse aparent din senin, materializări, atingeri, semne apărute pe corp fără a fi cineva prin preajmă…

   „Poarta vrăjitoarelor” este titlul dat de unul dintre cazuri, ultimul din carte și după părerea mea, cel mai interesant. Probabil mi s-a părut așa pentru că una dintre epocile întrepătrunse este cel mai aproape de zilele noastre, și anume, anii 1970, când se presupune că o studentă germană a nimerit direct în secolul XIII. Se plimba prin pădure, alături de iubitul ei, când a dat de un anumit copac. Fata n-a mai fost găsită, dispariția ei devenind un mister.

    În secolul XIII, o tânără roșcată, având semnalmentele studentei, a fost arestată sub acuzația de vrăjitorie de Sfânta Vehmă, un fel de organizație precursoare a Inchiziției, lucru reieșit din anumite documente ale epocii. Să fie studenta aceeași persoană cu roșcata persecutată?

   Potrivit anumitor ipoteze, porțile vrăjitoarelor sunt, de fapt, „punți Einstein-Rosen”, ce „teoretizează posibile căi de deplasare în spațiu și timp.”

Porți între civilizația noastră și altele ce evoluează independent, pe planete de care ne despart ani-lumină ori se află într-un alt plan dimensional… Mai cutremurătoare decât existența „porților” rămâne însă certitudinea că unii oameni au cunoscut cu exactitate locul unde se aflau: alchimiști, templieri, învățați arabi sau europeni din Renaștere, ei au știut ce erau și, mai ales, unde duceau.”

   Castele bântuite, catedrala din Chartres, fortăreața maură Javalona, anumiți copaci dintr-o pădure, să fie toate acestea punți sau porți spre alte lumi, spre alte dimensiuni?

   Să poți modifica trecutul, venind din viitor? Există păreri controversate și în raport cu această temă: „S-a ridicat, desigur, problema „Legii Informației Neregresive” (des vehiculată în anii `70 ai secolului XX), potrivit căreia cineva venind din viitor nu ar putea interveni în trecut, deoarece schimbarea acestuia ar duce, inerent, la modificarea perioadelor ulterioare, punându-se sub semnul întrebării însăși existența persoanei în cauză. Dar Legea Informației Neregresive a fost combătută de fizicieni și istorici două decenii mai târziu, când Stephen Hawking și John Keegan (cel mai mare specialist britanic în conflictele secolelor XIX-XX) au observat, independent unul de altul, faptul că noi nu putem ști dacă istoria, așa cum o cunoaștem, este rezultatul unei evoluții „normale” sau al unor intervenții exterioare mai mult sau mai puțin accidentale, despre care, oricum, nu am avea de unde să aflăm…”

    Ce mi-a plăcut:

– subiectul. Sunt fascinată de poveștile despre călătoria în timp și realități paralele. Sunt conștientă că cel mai probabil, așa ceva nu există, ținând mai degrabă de ficțiune, însă acest subiect abordat în filme, cărți, cercetări, mă fascinează. În adâncul sufletului, încă mai sper că acest lucru este real și că pe undeva, chiar există o poartă a timpului.

– Îndemnul autoarei de a ne menține mintea deschisă, nu neapărat de a crede în aceste fenomene inexplicabile, ci a le analiza la rece, cu flexibilitate, din mai multe perspective.

– documentarea serioasă a autoarei, cartea fiind înțesată de istorie. Mi-a plăcut să aflu mai multe despre Reconquista spaniolă, războaiele din Evul Mediu, Sfânta Vehmă și altele.

   Ce nu mi-a plăcut: exact același lucru de mai sus, unul din avantaje fiind cu două tăișuri: lucrarea este foarte bogată în istorie, ceea ce este bine, dar îngreunează lectura și te face să te întrebi unde apare odată acea poartă a timpului. Mi-ar fi plăcut să se insiste mai concret pe călătoria în timp și mai puțin pe istorie.

   Citate:

„Căci nu există enigme, ci doar fenomene care așteaptă să fie explicate. (…) dacă o lege științifică este infirmată de un fenomen, nu trebuie ignorat fenomenul, ci rescrisă legea.”

„Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer și pe pământ decât suntem pregătiți să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm mintea deschisă, analizând cu obiectivitate și detașare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi…”

„E tot atât de greu să te ridici la înălțimea unui ideal, cum este să primești ceea ce mintea nu poate să accepte.”

   Despre autoare:

    Rodica Bretin este, la bază, cercetător științific. A publicat mai multe lucrări de factură istorică și fantastică, unice în Europa de Est. A lucrat ca redactor-șef în cadrul unor edituri și ca realizator TV.

   În 1996, a primit premiul pentru Cea mai bună proză străină la Festivalul Internațional al Artei Fantastice de la Annecy, Franța, pentru nuvela „Negura”; în 2001, Premiul Volaverunt la Festivalul de la Valencia Spania, pentru nuvela „Conquistadorul” și premiul pentru Cel mai bun roman străin acordat de Fantasia Art Association, în 2005, pentru „Fecioara de Fier”, publicat în serial de revista The Historian din Truro, Cornwall, Marea Britanie.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

      Cumpătarea, de María Dueñas-recenzie

Titlul original: La Templanza
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul apariției: 2016
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 566
Gen: Saga, Roman Social, Istoric
Cotație Goodreads: 3,58

    „Nu te mai gândi să redevii ce-ai fost, încearcă să privești către alte zări.” – dacă romanul  „Cumpătarea ar avea un motto, acesta ar fi. Este citatul din carte care, în opinia mea, îi reprezintă cel mai bine esența.

ȘTIAȚI CĂ…:
– orașul Ciudad de México se numea pe vremea imperiului aztecilor „Tenochtitlán” și a fost fondat în 1325, pe o insulă de pe lacul Texcoco?
– numele orașului Jerez vine de la butucii de viță-de-vie botezați Xera, aduși din bazinul Meditarenei de către vechii fenicieni și din care s-a făcut vinul de Jerez?

   Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le aflăm despre cultura și civilizația unor locuri precum Ciudad de México, Havana, Jerez, din cartea Maríei Dueñas.

    De mult doresc să citesc această carte, fiind foarte plăcut impresionată de celelalte două scrise de autoare, „Iubirile croitoresei”, respectiv, „Ce avem și ce uităm”, ambele cu recenzii pe Literatura pe Tocuri, aici  și aici.
Acțiunea din această a treia carte are loc în secolul al-XIX-lea, purtându-ne în mai multe locuri: Ciudad de México, Havana, Jerez. Facem cunoștință cu un Mexic ce își recăpătase recent independența față de Spania, patria-mamă, cu o Cubă ce încă avea statutul de colonie spaniolă și cu Andaluzía viticolă și pitorească:

Două cofetării și trei croitorii, cinci bărbieri, numeroase fațade nobile, două farmacii, un curelar și câteva dughene liniștite de pantofi, umbrele și alimente. Iar printre ele, doamne de bonton și domni îmbrăcați după moda englezească, puști și slujnicuțe, școlari, tot soiul de trecători și oameni simpli, care se întorceau acasă la ora mesei. Prin comparație cu ritmul nebunesc al orașelor de dincolo de ocean, de unde venea el, Jerez era ca o plapumă de puf, dar Larrea nici măcar n-a observat.”

   De fapt, cartea este construită ca un triptic: prima parte corespunde Mexicului, a doua, Havanei și a treia, Jerezului din patria-mamă. Este mai mult o saga, prezentând viețile personajelor din prezent, dar și din trecut. Nu știu de ce descrierea cărții de pe prima copertă o recomandă drept „Un thriller pasionant, plin de aventură, conspirații și romantism” – nu mi se pare că ar avea nici o caracteristică, oricât de mică, dintr-un thriller. Este, mai degrabă, o dramă, o poveste a mai multor generații, întinsă pe teritorii diferite.

    Mauro Larrea este personajul central, un proprietar de mine de argint care a pornit de jos, fără a avea nimic, ajungând un prosper om de afaceri. Văduv, și-a pierdut soția de tânăr, la nașterea celui de-al doilea copil. Mariana, fiica sa, este căsătorită și însărcinată, o femeie cu capul pe umeri, cu simț practic dezvoltat, iar fiul său, Nicolás, este mai degrabă un visător, ce urmează să încheie o căsătorie avantajoasă pentru toată familia.

    O investiție riscantă a pus capăt bunăstării și bogăției adunate cu atât sârg: Mauro Larrea este ruinat.

    Pentru a se salva, concepe un plan nebunesc: se împrumută la un cămătar cu dobândă 100%, își pune casa drept garanție și pleacă în lume, sperând că va găsi o afacere bună în care să investească.

    În Cuba îi cunoaște pe soții Gustavo și Carola Gorostiza, el spaniol, ea mexicancă, sora viitorului său cuscru. Printr-un concurs de împrejurări, el și Gustavo Gorostiza ajung să joace o partidă de biliard ce le va schimba viața, cu o miză cel puțin curioasă. Pot doar să vă spun că într-o primă fază, fiecare dintre cei doi jucători se chinuia să piardă. De ce? Aflați citind cartea. Partida de biliard este una dintre cele mai intense scene din roman:

„În zori, pe la trei și douăzeci, când, scoși din țâțâni, ajunseseră la egalitate cu carambolurile o sută patruzeci și nouă și erau la doar unul distanță de sfârșit, i-a venit rândul lui Mauro Larrea.
A strâns mânerul tacului și și-a îndoit trunchiul. Tacul a intrat ferm în cercul schițat de degetele lui, iar la vedere au mai rămas o dată urmele lăsate pe mâna lui stângă de explozia de la mina Las Tres Lunas. A calculat, a pregătit lovitura, a țintit. Și, gata să lovească, s-a oprit. Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, iar el și-a îndreptat torsul cu o neliniștitoare lentoare.”

   Peste noapte, Mauro Larrea se trezește proprietarul unei moșii din Jerez. Astfel, pleacă în Spania, țara mamă, cu intenția de a vinde proprietățile: conacul, plantația de viță-de vie, crama. Mulți își pun întrebarea de ce nu ia în calcul posibilitatea de a pune moșia pe picioare, însă el nu știa prea multe despre cultivarea viței de vie și comerțul cu vin. Ce poate ști un miner despre vin? În momentul în care face cunoștință cu via, aflăm și de unde vine titlul cărții, „Cumpătarea” („La Templanza”). Inițial, am crezut că este vorba despre cumpătarea de care Mauro Larrea va da dovadă în refacerea patrimoniului, dar se pare că este exact invers.

     Numai de cumpătare nu poate fi vorba în acest roman. Și totuși, de unde vine titlul cărții?

Cred că nu cunoști încă La Templanza, sau mă înșel?
Echilibru, asta îi trebuia sufletului său: multă măsură, cumpătare cu toptanul. Dar se îndoia că Sol se referise la virtutea cardinală de care ducea el lipsă de atâta vreme. De aceea a și ridicat dintr-o sprânceană.
– La Templanza, via noastră, l-a lămurit. Sau, mai bine zis, cea pe care o deții acum.

   În Jerez cunoaște o femeie deosebită, de care se îndrăgostește, Soledad Montalvo. Din păcate, în cale le stau multe piedici: Soledad este căsătorită, are patru fiice și ascunde multe. Este un personaj complex, o femeie puternică, luptătoare, în stare de orice pentru a proteja interesele fiicelor ei.

    Toate personajele Maríei Dueñas sunt complexe, alcătuite din nuanțe, nu din alb și negru. Sunt mai mult persoane decât personaje, aproape din carne și oase, de ai impresia că ies din carte: cu bune, cu rele, capabile de fapte contradictorii și ceea ce îmi place cel mai mult, pline de pasiune. Pasiunea aceea tipică zonelor calde, Spaniei și țărilor latine. Toate personajele sunt foarte bine conturate: protagonistul, Mauro Larrea, sfătuitorul său, Andrade, Carola Gorostiza, Gustavo Gorostiza, Soledad Montalvo, Manuel, avocatul și prietenul de familie al acesteia.

    Și pentru că am ajuns aici, să spun ce mi-a plăcut la roman:
– documentarea foarte extinsă, lucrurile pe care le aflăm despre Spania, Mexicul și Cuba secolului al-XIX-lea, aspectele istorice. De fapt, autoarea a spus într-un interviu că dintre toate cele trei cărți scrise până la acel moment, pentru „Cumpătarea” s-a documentat cel mai mult. Potrivit declarațiilor sale, când a scris „Iubirile croitoresei”, au ajutat-o foarte mult legăturile familiei sale cu Marocul, mama ei născându-se în timpul Protectoratului spaniol; „Ce avem și ce uităm” a fost inspirată din propria experiență în America de Nord. Însă în ceea ce privește „Cumpătarea”, n-a avut parte de experiență personală, fiind nevoită să se documenteze în profunzime, lucru pe care l-am observat și citind secțiunea de mulțumiri, de la sfârșitul cărții;
– descrierea lumii hispanice până în cele mai mici detalii, inclusiv aspectele lingvistice: sublinierea pronunției cu accent andaluz: „Ay, don Manué, don Manué…” în loc de „Manuel” – andaluzii de abia ating consoanele finale în pronunție.

    „Trăind între două lumi, Mauro Larrea folosea uneori expresii aspre din Spania și alteori fraze mai mexicane decât Castelul de pe Chapultepec.” – într-adevăr, deși în esență este aceeași limbă, multe expresii din Spania diferă de cele din America Latină, iar accentul pur spaniol este mai dur, mai aspru.

Ce nu mi-a plăcut: dacă v-aș spune că este o lectură ușoară, v-aș minți. Este chiar o lectură anevoioasă, iar dacă nu ești atent, pierzi ușor firul. De ce? În parte, din cauza volumului: este o carte mare, de peste 500 de pagini, scrise mic; de vină este și acțiunea, ce se desfășoară cu oarecare lentoare, așa că dacă vă așteptați la o carte care se citește singură, cu acțiune debordantă și răsturnări de situație la fiecare pagină, clar nu este pentru voi. Cred că și traducerea neinspirată pe alocuri îngreunează lectura. Nu mi-a plăcut să găsesc expresii traduse aproape mot-à-mot:

   „Cuiul care îi spuzea în acea dimineață pudoarea bărbătească i s-a înfipt o idee mai adânc.” – ca să ne lămurim, cuiul înfipt al spaniolilor este, în română, echivalentul nodului din gât sau al golului din stomac. Eu n-am avut probleme de înțelegere, fiind vorbitoare de spaniolă, dar cineva care nu cunoaște limba se poate întreba de unde a mai apărut cuiul acela și până să-și dea seama că este o expresie, o figură de stil, deja a pierdut șirul acțiunii. La fel se întâmplă și cu a băga pe cineva în buzunar (echivalent în română: a-ți mânca din palmă, a-l avea la degetul cel mic); chiar dacă își dă seama că este o figură de stil, nevorbitorul de spaniolă nu-i cunoaște sensul, tot gândindu-se ce o însemna să-ți bagi în buzunar o persoană.

   Așadar, nu este chiar o carte ușor de parcurs. De obicei, citesc o carte în 3-4 zile. „Cumpătarea” mi-a luat mai mult de o săptămână, iar dintre toate cele trei cărți ale autoarei, aceasta mi-a plăcut cel mai puțin.

    Îi acord 3 steluțe din 5.

    Iar în final, vă distrez cu o viziune cinematografică: atunci când citesc o carte, îmi imaginez că personajele sunt jucate de actori celebri. Acest lucru este și mai ușor de realizat cu personajele Maríei Dueñas, care sunt atât de vii și reale. Cei familiarizați cu telenovelele vor râde cel mai mult. Așadar, în rolul lui Mauro Larrea, l-am văzut tot timpul pe Fernando Colunga; Carolei Gorostiza i-a dat viață Marlene Favela, iar lui Soledad Montalvo, Raquel Infante, probabil datorită accentului andaluz. Distribuția e provizorie, desigur. În curând se va realiza o serie televizată (pe bune, nu în imaginația mea) pe baza cărții, așa cum s-a procedat și cu „Iubirile croitoresei”.

Citate:
„Uneori câștigi, alteori pierzi. Și, cu cât mizezi mai mult, cu atât cazi mai de sus.”
„Atunci veți fi de acord cu mine că o căsnicie e o alianță complicată. Aduce bucurii și amărăciuni… Iar uneori devine și un joc al puterii.”
„Există lucruri care merg până dincolo de ceea ce credem că suntem în stare să controlăm, a glăsuit atunci Sol, înălțându-și, în sfârșit, privirea senină. Situații care ne pun pe jar.”
„N-ai zile, Mauro, în care ți-ar plăcea ca lumea să se oprească? Să stea în loc și să ne ofere o pauză. Să ne lase neclintiți ca statuile, ca simple borne de drum, fără să trebuiască nici să gândim, nici să vorbim, dar mai ales să rezolvăm. Iar lupii să nu ne mai arate colții.”
„Vânturi neașteptate ne împing s-o apucăm uneori pe drumul de dus și alteori pe drumul de întors, și adesea nu merită să înoți împotriva curentului.”

    Despre autoare:

    María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoresei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

    Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

    Cel de-al treilea roman, La templanza (Cumpătarea),  urmează să fie ecranizat într-o serie televizată, în timp ce autoarea deja lucrează la cel de-al patrulea roman.

Cartea Cumpătarea de María Dueñas a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

Surse foto: arhivă personală

by -
16

Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea, de Jean des Cars-recenzie

Titlul original: La Saga des Romanovs. De Pierre le Grand à Nicolas II

Traducere din limba franceză: Ileana Cantuniari

Postfață: Doru Dumitrescu

Editura: Corint

Anul apariției: 2013

Număr pagini: 400

Nota mea: 10/10

   JEAN DES CARS (n. 1943) este un cunoscut jurnalist francez care a semnat articole în mari cotidiene precumParis Match şi le Figaro. Reputat specialist în istoria marilor familii ale aristocraţiei europene, cu deosebire a familiilor Habsburg şi Grimaldi, este autor al mai multor cărţi foarte apreciate de marele public, printre care se numără: Eugénie, la dernière impératrice, Perrin, 1997; Louis II de Bavière, Perrin, 1998; Sissi, impératrice d’Autriche, Perrin, 1999; Inoubliable Grace de Monaco, Éditions du Rocher, 1999, La saga des Habsbourg. Du Saint Empire à l’union européenne, Perrin, 2010 şi La saga des Windsor, Perrin, 2011. Din 2011 este cavaler al Ordinului Grimaldi, acordat persoanelor care au contribuit la creşterea prestigiului principatului.

                 (Autorul Jean des Cars – Sursă foto)

    Rusia. Cel mai întins stat de pe Glob. Una din marile puteri ale Europei și nu numai.  Un participant de seamă la cele două războaie mondiale. Leagănul comunismului. Fosta URSS. Țara lui Putin. Și, cu mult timp înainte, Imperiul Țarist. Statul ce le-a ținut piept francezilor, aflați sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, și naziștilor, guvernați de concepțiile lui Adolf Hitler. Cu o populație eterogenă, martoră a unei evoluții de-a lungul secolelor, marcată pe alocuri de căderi bruște, urmate de un progres uimitor. Dacă aș fi pus să descriu în trei cuvinte Rusia, aș răspunde fără să clipesc: continuitate, multinaționalitate și rezistență.

   De aceea, mi-am dorit să aflu mai multe despre acest popor, despre dinastia Romanov căreia îi datorăm existența Rusiei pe harta politică actuală. Cum am mai afirmat, manifest o slăbiciune pentru monarhie, pentru Casele Regale europene, motiv pentru care momentele petrecute în compania unei cărți asemenea celei de față sunt memorabile. Și, în sfârșit, am avut ocazia de a citi una din lucrările francezului Jean des Cars, un scriitor pe care-l admir nespus. Concluzia?

   Mi-a plăcut foarte mult. Timp de o săptămână, în fiecare seară, când liniștea se așternea asupra locuinței mele și asupra orașului, deschideam cartea și, implicit, mă aventuram în istoria Rusiei imperiale. M-am plimbat pe străduțele din Sankt Petersburg (în traducere: Orașului Sfântului Petru), am vizitat Palatul de Iarnă, am admirat operele de artă din Muzeul Ermitaj, am luat parte la încoronările țarilor din impunătorul Kremlin. Pe scurt: am simțit atmosfera acelor veacuri îndepărtate, apuse, dar pe care le percepeam ca fiind aproape sufletului meu, la o aruncătură de băț.

     (Kremlinul, Moscova – Sursă foto)

 

,,Gigantism și restrângere… Măreție și rușine. Decăderea sa amintea de cea a Imperiului Otoman, dar era mult mai rapidă. Astăzi, trebuie să ținem seama de remarcabilii diplomați ruși, campioni în amenințarea cu forța și în subtilitățile compromisului. Politica externă a Kremlinului poate părea brutală în ochii democrațiilor adormite de confortabila și molitica viziune europeană care s-a strecurat în veșmintele învechite ale naționalismului. Moscova își apără interesele. Putem înțelege acest lucru cercetând o hartă: vom avea o lecție de geopolitică. Și putem aminti, în limba cardinalului de Rentz, acel conspirator din vremea Frondei care a sfârșit prin a îndeplini misiuni diplomatice pentru Ludovic al XIV-lea, că ,,Statele nu au prieteni. Au doar interese”. Altă dovadă că Rusia a ieșit din coma ei ideologică: o nouă flotă maritimă se pregătește. ,,Nu există imperiu fără flotă maritimă”, spunea Petru cel Mare.”

    ,,Saga dinastiei Romanov” debutează cu o introducere în istoria Rusiei, oprindu-se puțin asupra dinastiei Rurik, prima din Rusia, și aducând la cunoștință cititorului câteva date despre cneazul Igor (cel care va inspira opera cu același nume scrisă de Borodin), despre soția acestuia, Olga. Pas cu pas este prezentată ascensiunea Rusiei kievene și lărgirea ariei sale de influență, ținându-se cont și de contextul internațional. Căderea Constantinopolului în 1453 a făcut din Moscova un important centru al creștinătății și, cu precădere, al ortodoxismului. Nu degeaba avea să fie numită ,,a treia Romă”. Tot înainte de Romanovi se face remarcat Ivan cel Groaznic, o prefigurare a absolutismului monarhic specific lui Ludovic al XIV-lea.

   Epoca Romanovilor începe cu Mihail I, cumnat al lui Ivan cel Groaznic, cel considerat demn de a fi țarul Rusiei. Primele domnii, primii țari sunt oarecum promițători, însă schimbarea vizibilă își face apariția abia în timpul lui Petru I, cunoscut ca și Petru cel Mare. Această personalitate remarcabilă de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea face eforturi evidente pentru modernizarea imperiului, pentru aducerea acestuia la nivelul statelor din Occident. După ce vizitează o parte din Europa decide să îmbunătățească traiul supușilor săi, să întreprindă o serie de reforme. El este cel care pune temelia Sankt Petersburg-ului, orașul său de suflet, o proiecție a aspirațiilor sale, a viitorului pe care-l prevede Rusiei.

 

,,Să ne amintim că dacă Parisul, Londra sau Berlinul au fost făurite de o îndelungată istorie, de secole de lucrări și de generații, Petru I nu-și acordă decât câțiva ani – zece poate – pentru a înălța acest oraș nou despre care se șoptește că și-l dorește capitală. O dată mai mult, el dă exemplu. După ce a doborât un arbust de drobiță cu ciorchinii aurii, el începe construcția primei case a viitorului oraș. Potrivit unei tradiții eroice, această micuță clădire este înălțată în numai… trei zile și seamănă mult cu cea pe care o închiriase în Olanda. Este ceea ce se va numi ,,căsuța lui Petru cel Mare” și care trebuie neapărat vizitată pentru că de aici a pornit formidabila aventură, din spatele acelor bușteni. Poate fi socotită o culme, deoarece această cabană este foarte rusească, iar țarul pregătește un oraș care nu va mai avea nimic rusesc…”

   (Palatul de Iarnă – Sursă)

   Jean des Cars trece în revistă țarii, țarinele, rând pe rând, acordându-le o atenție deosebită Ecaterinei a II-a, ,,Despotul luminat”, lui Pavel I, lui Alexandru I și celui din urmă Romanov, Nicolae al II-lea.  Domniile fiecărui țar sunt analizate, apreciate, criticate, comparate între ele, totul într-o manieră ce împletește rigurozitatea științifică cu arta povestirii.  Este uimitor modul în care cultura rusească a înflorit de-a lungul timpului, oferind lumii artiști și opere de artă, multe dintre ele dăinuind până astăzi. În Palatul de Iarnă din capitala Imperiului Țarist se poate vizita astăzi Muzeul Ermitaj, o bijuterie, ce găzduiește opere din întreaga Europă. Un veritabil patrimoniu al bătrânului continent.

   Dinastia Romanov a dat Rusiei optsprezece țari care au consolidat, mai mult sau mai puțin, poziția sa pe mapamond. Ultimul dintre ei, Nicolae al II-lea, a fost victima regimului bolșevic, sfârșind executat  împreună cu întreaga sa familie. Această tragedie, această pată pe imaginea Rusiei contemporane, este descrisă amănunțit, evidențiindu-se în acest mod sfârșitul unui imperiu, sfârșitul celei de-a doua dinastii, ale cărui efecte s-au răsfrânt asupra destinului națiunii ruse actuale.

,

,În numai două minute, la ordinul lui Lenin, puterea bolșevică, încolțită, și-a încheiat socotelile cu Romanovii, simbolul vechii Rusii. Rasputin prezisese: ,,Când eu voi fi mort, Rusia va cădea în ghiarele diavolului”.”

   Deși comuniștii au încercat să nege importanța Romanovilor, să ascundă adevărul, acesta a ieșit ca întotdeauna la iveală. Însă acum, mai mult ca oricând, Rusia are prilejul de a se mândri cu acești conducători, cu această familie al cărei nume va rămâne veșnic în istorie.

    Jean des Cars reușește să reînsuflețească o perioadă din istorie, creionând-o în culorii vii și, pe alocuri, în tonuri cenușii. Își duce la îndeplinire misiunea, documentându-se temeinic, dezvăluind lumii întregi ciclicitatea și farmecul istoriei, motiv pentru care eu vă recomand să includeți ,,Saga dinastiei Romanov” în lista de lecturi obligatorii. O enciclopedie accesibilă publicului larg, o poveste și nu un basm, unde binele nu învinge de fiecare dată răul. O călătorie într-o Rusie a altor vremuri, presărată cu nenumărate experiențe, lecții de viață, atât de actuale…

    Recunoștința mea profundă se îndreaptă către Grupul Editorial Corint, cel care a oferit un exemplar al cărții de față și care, înainte de toate, a avut inițiativa lăudabilă de a publica această lucrare a lui Jean des Cars. Vă mulțumesc!

 LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

         

 

Cele două Diane, de Alexandre Dumas(tatăl)-recenzie

Editura: Lider

Număr volume: două

   De când mă ştiu mi-au plăcut cărţile scrise de Alexandre Dumas. Am citit volumele sale cu nesaţ în vremea copilăriei. Fiece pagină părea ceva rupt dintr-un film, dintr-o viaţă de om: caracterele descrise, lumea care juca jocul sorţii într-un război, cadrele spaţio-temporale care animă lectorul la a continua lectura. Felul în care compune acest autor denotă măiestrie cu atât mai mult cu cât reuşeşte să introducă cititorul undeva dincolo de viaţa de zi cu zi a Franţei de demult. Luminile altminteri în alb şi negru se descoperă a fi vii şi fac ca toate cele ce se petrec în volum să pară a fi o realitate şi nu o istorie uitată.

   Cine a fost Alexandre Dumas? Un scriitor francez din secolul al XIX-lea, a cărui operă a fost tradusă în peste 100 de limbi. Romanele lui istorice de aventură au fost adaptate în aproape 200 de filme. Primul lui volum – „Cei trei muşchetari” – este una dintre cele mai citite cărţi de toate generaţiile din ultimele două secole.

   Opera se deschide cu…un fiu de conte şi o fiică de rege. Personajele principale ale operei sunt doi orfani. Ei nu ştiu care le este provenienţa, cuvintele tată şi mamă le sunt total necunoscute, dar cunosc un lucru: că există iubire. Doi copii care vor învăţa împreună, vor fi frate şi soră, vor împărţi bucuriile şi neajunsurile. Cine sunt ei? Diana şi Gabriel „tânărul era de rasă normandă aleasă, cu părul castaniu şi ochii albaştri, cu dinţii albi şi buzele roşii ”. La împlinirea vârstei de optsprezece ani, Gabriel află de la doica sa că este Senior de Lorge, Conte de Montgommery. Din păcate familia sa pare să fi fost blestemată fiindcă toţi membrii săi au murit. Tatăl său dispăruse cu multă vreme în urmă şi nu se cunoştea dacă mai era viu sau murise. Gabriel vrea să îşi răzbune familia, dar ştie că dacă mai află vreo persoană că ultimul Montgommery trăieşte e posibil să sfârşească precum ceilalţi. Cum să îşi vadă visul realizat? Să muncească nu cu numele ori cu titlul, ci cu propriile mâini pentru a-şi crea renume şi a câştiga de partea sa forţe noi. Nu vrea să realizeze acestea de unul singur, ci împreună cu prietena sa din copilărie căreia îi promisese că se vor căsători. Planurile îi sunt dejucate fiindcă atunci când ajunge la Diana pentru a-i dezvălui cele aflate constată cu stupoare că altcineva i-o luase înainte: fata de care se îndrăgostise se căsătorise cu un bărbat mult mai în vârstă, fiind constrânsă de o scrisoare şi teamă. Gabriel înţelege situaţia, dar ştie că o va iubi întotdeauna pe Diana. Tânăra va pleca pe un drum presărat cu aur, palate, regi şi regine, iar Gabriel pe altul plin de sânge, omor şi risipă.

   Anii trec, Gabriel îşi creează propriul renume – viconte d’Exmès – alături  de camarazii de arme şi de ducele de Guise. Pare că totul s-a aşezat, dar în realitate norii de furtună abia  s-au adunat. O scrisoare este trimisă ducelui de Guise, iar Gabriel află astfel că regele doreşte să o căsătorească pe Diana cu un nou pretendent din moment ce ducele de Castro, fostul ei soţ, decedase. În fond, era doar o mişcare a regelui pe tabla de şah prin care urmărea o nouă alianţă între familii. Gabriel ştie că acum a venit vremea lui şi se va arăta mai mult decât bucuros să îi facă pe plac lui de Guise, plecând la Paris să ducă regelui Henric al II-lea drapelurile statelor cucerite în război.

   Diana între timp află care îi sunt părinţii: regele Henric al II-lea al Franţei şi maîtressa acestuia, Diana de Poitiers. La puţin timp de la plecarea spre soţul său, cu ani în urmă, acesta a decedat. Ea a rămas doar cu numele: Diana de Castro. Regele a recunoscut-o ca fiind fiica sa legitimă şi a trimis-o la o mănăstire de maici pentru mai multă vreme. Când a fost primită la palat, a intrat de îndată în graţiile regelui, a devenit fiica acestuia în adevăratul sens al cuvântului. Relaţiile cu mama sa, însă nu s-au încălzit din contra, pe zi ce trecea se răceau. Tatăl îi cere acesteia să se căsătorească din nou şi îi explică şi motivele. Tânăra îl înţelege, dar îl roagă să îi mai lase răgazul de a-l mai întâlni încă o dată pe Gabriel şi a clarifica ceea ce simţeau unul pe altul. Regele se învoieşte, dar exista un mic inconvenient: Diana nu ştia nici adevărata identitate a lui Gabriel, nici pe aceea pe care o dobândise el  în război.

   Lucrurile se vor schimba atunci când cei doi se vor reîntâlni şi vor începe mai multe lupte: a lor pentru iubire şi lupta lui Gabriel pentru a reabilita numele de Montgommery. Povestea nu este doar a lor, ci şi a intrigilor de la palat, a comploturilor, relaţiilor amoroase ascunse pe după perdele, urii şi otrăvurilor, a unui servitor care are o dublură malefică ce îi râde în nas de fiecare dată când se întâlnesc. Sper că nu am divulgat prea mult :)

   „Cele două Diane” este scris la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniscient, omniprezent. Cadrele spaţiale sunt frumos creionate „era o seară de august senină şi frumoasă. Cerul era limpede, de un albastru intens, dar luna încă nu se arătase. Noaptea părea cu atât mai misterioasă, mai visătoare şi mai fermecătoare… Această blândă seninătate contrasta în mod ciudat cu agitaţia şi zgomotele care umpluseră ziua. Spaniolii dăduseră două asalturi unul după altul, dar fuseseră respinşi de fiecare dată. Provocaseră însă mai multe morţi şi răniseră mai mulţi oameni ”. Dialogul are coloratură deosebită:

„În numele lordului Grey, stăpânul meu monseniore, continuă arcaşul care nu era orgolios din fire, aţi fost desemnat unul dintre cei cincizeci de prizonieri pe care monseniorul amiral trebuie să-i predea învingătorilor. Nu trebuie să fiţi supărat pe mine, sărman nevolnic, pentru că am fost silit să vă dau această veste neplăcută. / Supărat pe tine!Nu, dar lordul Grey, care este un gentilom, ar fi putut să-şi dea osteneala să-mi ceară chiar el spada. Numai lui am de gând să i-o predau, ai priceput?/ Cum va binevoi monseniorul ”.

   Reacţiile personajelor nu lasă loc de dorit „lui Gabriel i se făcu negru în faţa ochilor şi fu nevoit să se rezeme de pervaz ca să nu se prăbuşească. Aşadar, presentimentele nu-l înşelaseră!”, „se întrebă dacă e cazul să stea acolo şi să aştepte, sau să meargă mai departe. Dar nerăbdarea lui nu se împăca cu imobilitatea ”.

   Diane, Diane: una bună la inimă, iar alta pierdută în negura timpului…Ce se va întâmpla cu personajele noastre, oare îşi ştiu cu adevărat originile, poate sunt fraţi? Vor supravieţui unei lumi care se rupe din interior? „Da, te voi salva, tată! Diana mea, te voi salva!”.  

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
7

         Anul regelui, de Principele Radu al României-recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing
Anul apariției: 2012
Număr pagini: 110
Nota mea: 10/10

     Anul 1866. Anul în care România îl primea pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și-l accepta drept principe domnitor. Această personalitate remarcabilă a obținut, mai apoi, independența României, devenind în 1881 primul rege al românilor. Sub domnia acestuia s-au realizat numeroase reforme, s-au întreprins acțiuni ce aveau scopul de a moderniza regatul proaspăt creat. Avea să fie urmat la tron de Ferdinand I, alături de care România s-a luptat și a trecut peste Primul Război Mondial. După aceea, Carol al II-lea a fost încoronat, însă avea să renunțe la tron favoarea fiului său. Regele Mihai I.

    Tânărul monarh cu un viitor promițător înainte nu a avut șansa de a cârmui prea mult timp țara primită în grijă de la înaintașii săi. Comuniștii l-au amenințat, l-au obligat să abdice și l-au exilat împreună cu Regina-mamă Elena. Propria națiune îl izgonea, negându-i moștenirea și fără a i se oferi respectul cuvenit. În exil s-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma, împreună cu care a avut cinci fiice: Principesa Moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei României, Principesa Elena, Principesa Irina, Principesa Sofia și Principesa Maria.

   Deși departe de meleagurile natale, Majestatea Sa le-a insuflat soției și fiicelor sale iubirea pentru România, pentru români și pentru valoarile acestei națiuni, pe care nu a încetat să le poarte în suflet. Viața printre străini nu a fost simplă, ci dimpotrivă. Abia după căderea comunismului, regele Mihai a avut șansa de a-și revedea țara. Prin intermediul Principesei Moștenitoare, al Principelui Radu, al Principesei Maria, a contribuit la refacerea României postcomuniste, implicându-se în numeroase activități caritabile, dar și în creșterea prestigiului țării pe plan internațional. În consecință, a influențat aderarea noastră la Uniunea Europeană în 2007, de exemplu.

   “Anul regelui” este un lăudabil demers al Alteței Sale Principele Radu, o încercare de a aduce monarhie și pe rege în atenția publicului, în atenția românilor de pretutindeni. În vremuri în care puțini sunt cei care își întorc privirea spre trecut, spre realizările strămoșilor, este nevoie să ne amintim de rege, de Casa Regală pe care o reprezintă cu demnitate de decenii întregi.

    România nu mai este monarhie constituțională, însă la ,,fundația” republicii postcomuniste au contribuit și membrii Familiei Regale, proaspăt veniți din exil. Acesta este unul din numeroasele motive pentru care Majestatea Sa merită să fie acceptat, respectat și iubit de noi toți. Înainte de a fi rege, Mihai I este om, are o familie frumoasă pe care o iubește nespus. Astfel a luat naștere acest album, bogat ilustrat, ce împletește atribuțiile regale cu cele ale unui cap de familie. Principele Radu surprinde momentele-cheie ale anului regal, dezvăluind ceea ce se află dincolo de imaginea oferită de mass-media.

    Este prezentat fiecare anotimp în parte, cu evenimentele, obiceiurile și programul regelui. Rândurile scrise alternează cu fotografii ce îi înfățișează pe membrii Familiei Regale, o mulțime de instantanee din viața publică și privată a Majestății Sale. Aflăm detalii din “culise”, despre etichetă, despre protocol, despre patronajul și furnizorii Casei Regale. În orice caz, acest album nu trebuie să vă lipsească din bibliotecă. Să nu uităm că monarhia a salvat România, a construit-o și a sprijinit-o neîncetat. Eu sper că vă va face mare plăcere să-l descoperiți pe regele românilor!

  LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: www.familiaregala.ro

Biblia de lut, de Julia Navarro

    Julia Navarro (Madrid, 1953) a profesat ca jurnalistă atât în presă scrisă, cât şi în radio şi în televiziune. Primul său roman, Confreria Sfântului Giulgiu, a obţinut în scurt timp titlul de bestseller internaţional.
     Şi-a consolidat reputaţia de scriitoare prin Biblia de Lut, un adevărat succes la public. Romanul s-a vândut în peste un milion de exemplare în Spania şi a fost publicat în mai mult de douăzeci şi cinci de ţări, printre care Italia, Germania, Marea Britanie, Portugalia, SUA.
    Romanul de faţă tratează subiectul Genezei după Avraam, afacerile foarte profitabile şi uneori mortale din cadrul furturilor de artă, resentimentele şi dorinţa de răzbunare a celor asupriţi în lagărele din Germania, în timpul războiului mondial, dar şi începerea războiului din Irak, şi efectele unei obsesii!

    Atrocităţile comise de nazişti asupra lagărelor de concentrare, asupra evreilor, a oamenilor care nu sunt puri din punctul lor de vedere, a tuturor care le stau în cale…

     Ce m-a şocat la această carte a fost indiferenţa oamenilor bogaţii pentru vieţile altor oameni. Asistăm la jocurile de culise, în vederea începerii războiului din Irak. Fiecare doreşte o felie cât mai mare din câştig.Sunt foarte mulţumiţi, deoarece vor face afaceri de milioane de dolari din tragedia altui popor.
     Întâlniri la nivel înalt, aranjarea dinainte stabilită războiului, m-a făcut să mă întreb: -Cât valorează viaţa unui om? În cazul de faţă e vorba de mii, sute de mii de oameni!
     Se ştie dinainte când Bush va ordona invadarea, când profiturile vor începe să apară…
     Cum ne-a obişnuit autoare avem de a face cu trecut şi prezent.

     Trecut
    Asistăm la scrierea Bibliei de către Samas, un tânăr inteligent din tribul lui. Tatăl lui Samas fusese un mare scrib, un învăţător, iar micuţul fusese înzestrat la rândul lui cu darul inteligenţei. Nu trebuie să irosească acest dar mai ales că “El” îl acordă câtorva oameni pentru a le face mai uşoară existenţa altora şi pentru a-i combate pe aceia care fiind inteligenţi se lăsau ispitiţi de Rău.

   Tribul lui se închină zeilor făcuţi cu chip de lut. Tatăl lui Samas trăieşte din aceste figurine de lut pe care le face. Deşi micuţ, Samas, la fel ca şi alţi câţiva oameni, crede în “El”, cel făr de chip, dar care a făcut totul pe pământ. Pastorul Avram îi va inocula credinţa în Dumnezeu. Acesta va şti să povestească facerea lumii, datorită credinţei şi faptului că D-ZEU îi vorbeşte. În aceste convorbiri, Avram este sfătuit să îşi ia tribul tatălui său care era conducător, şi împreună să pornească spre Canaan, Pământul Făgăduinţei. Astfel ne dăm seama că Avram este de fapt Patriarhul Avraam, părintele poporului ales.

   Samas îl va însoţi pretutindeni pe Avram, dar dorul de locurile de unde au plecat, de învăţătorul lui, îl va face pe Avram să îi povestească toată GENEZA, aşa cum i-a fost adusă la cunoştinţă de El, şi să îl lase pe tânăr să se întoarcă la locurile natale. Samas (deşi este la început cu scrierea pe tăbliţele de lut) va dori să scrie tot ce îi va spune Avram, să lase scris facerea lumii, pedepsirea omenirii prin potop, şi tot ce ştim despre creştinătate. Va exersa mult, va persevera şi va reuşi într-adevăr-Biblia de Lut va fi scrisă!

    Prezent

“Preotul schiţa un zâmbet când privi chipul uscăţiv al acelui bărbat îmbrăcat într-un costum bine croit; avea par alb, pieptănat cu grijă pe spate, atitudinea nerăbdătoare a celui obişnuit să poruncească.
-Ave Maria Preacurată.
-Cea care a zămislit fără de păcat.
-Părinte, mă acuz că voi ucide un om. Dumnezeu să mă ierte!”

    Astfel începe acţiunea acestei cărţi.

   Carlo Cipriani-un medic renumit, tată de familie, un om respectat cu o clinică foarte bună. Deşi este o persoană trecută de şaptezeci de ani, ceea ce îl ţine în viaţă este ura pentru un singur om.

   Mercedes Barreda-o femeie singură, trecută de şaizeci de ani, proprietara unei firme de construcţii are aceiaşi ură nemăsurată-să îl găsească pe acest om şi să îl ucidă. Este o femeie frumoasă pentru vârstă ei, munceşte fără odihnă, fără să se plângă vreodată.

   Bruno Muller-un om cu părul alb ca zăpadă şi ochi albaştri. Tocmai ce împlinise vârsta de şaptezeci de ani, şi era un muzician, un pianist extraordinar, aşa cum fusese şi tatăl său, la fel cum este şi fiul său. Şi Bruno are acelaşi crez-ura şi dorinţa de a ucide un om.

   Hans Hausser-o persoană de şaptezeci şi şapte de ani, impunătoare, un profesor de fizică de la Universitatea din Bonn, este şi el măcinat de aceiaşi ură-găsirea şi uciderea acestui om.

   Cine este acest om? Ce s-a întâmplat de patru persoane cu situaţi materiale bune, cariere, familii, au această ură nemărginită. Răspunsul se găseşte în Cel de al doilea război mondial, în atrocităţile comise în lagăr de către un om crud, catalogat un diavol în persoană-Alfred Tannenberg.

“Ştirea informa asupra unui congres sub egida UNESCO, despre originile omenirii. Şi acolo, pe lista celor prezenţi, se află numele bărbatului pe care îl căutau de mai bine de jumătate de secol.
Nu pierdură timp cu formalităţile. Se întruniră că să ucidă un om.
-Ai dreptate, conveni Hans. De altfel, trebuie să luăm o hotărâre. Ce se întâmplă dacă îl găsesc, dacă într-adevăr această Clara Tannenberg are vreo legătură cu el? O să vă spun eu: avem nevoie de un profesionist…de cineva căruia să nu-i fie greu să ucidă. Dacă el trăieşte încă, trebuie să moară, şi dacă nu…
-Şi, dacă nu, să moară copiii lui, nepoţii lui, oricine are acelaşi sânge cu el…!”

   Cine este Clara? Este o arheoloaga tânăra de naţionalitate irakiană. Soţul ei Ahmet este şi el un irakian, care a studiat la Cairo şi Statele Unite, un om aflat în relaţii bune cu regimul lui Saddam Hussein.
    Cei doi au venit la acest congres, iar Clara a dezvăluit că ar fi în posesia unor tăbliţe de lut care aparţine bunicului ei, şi care ar fi parte din Biblia de lut, pe care ar dori să o găsească. Această obsesie a bunicului o va macina şi pe Clara. Aceasta, deşi are vârsta trecută de treizeci de ani, este protejată, răsfăţată, şi obişnuită să obţină tot ce vrea din partea bunicului ei.
    Cine este acest personaj care inspiră frică, ură şi pe care îl doresc mort chiar şi asociaţii săi în fărădelegi?

“Bunicul tău a făcut avere graţie operelor de artă. Este cel mai mare jefuitor de comori din Orientul Apropiat.
-Unele dintre misiunile arheologice pe care le-a finanţat au avut un singur scop: ca el să rămână cu cele mai valoroase piese pe care le putea găsi. Este o afacere foarte rentabilă, care pune în mişcare milioane de dolari şi care i-a făcut bogaţi pe bunicul tău şi pe foarte respectabilii săi prieteni. Ei vând piese unicat unor clienţi speciali. Bunicul tău se ocupă de această parte a lumii, Enrique, de Bătrâna Europa, iar Frank, de America de Sud. George este nucleul afacerii. Vinde la fel de bine o scluptură romană dispărută dintr-o sihăstrie din Castilia ca şi o pictură pe lemn dintr-o catedrală sud-americană. În lume, există persoane foarte capricioase care văd ceva şi şi-l doresc, fiind doar o chestiune de bani că să-l poată obţine. Grupul capricioşilor amatori de artă nu e foarte amplu, dar e foarte generos când e vorba să plătească.”

   Aceste afaceri de milioane sunt necruţătoare. Alfred este un rechin, care dispune de viaţa oamenilor săi bine plătiţi, după bunul său plac. Are peste tot relaţii, oameni corupţi, iar la nevoie gărzile sale ucid fără să întrebe prea mult.

   De acesta dată, bătrânul este hotărât să îşi ajute nepoata să descopere Biblia de Lut.Timpul este scurt, războiul bate la uşa, iar rechinii sunt în aşteptarea prăzii. Singurul bun inestimabil, care iar aduce recunoaşterea internaţională ar fi să descopere Bibia de Lut. Pentru aceasta, Yves Picot, un cunoscut arheolog, Marta-profesoară şi arheoloagă renumită, Fabian-arheolog şi el, vor veni în Irak să descopere ceva inestimabil de valoros. Aceşti arheologi ar da o credibilitate foarte mare descoperirii, dacă această va avea loc în timpul scurt rămas până la război. Se încearcă să se descopere ceva în câteva luni, ceea ce durează de obicei ani de zile.

   Angajarea studenţilor din diferite ţări, a oamenilor din Irak, localnici, va duce la descoperirea unui templu, dar deocamdată nici urmă de Biblie.
    Printre aceşti oameni veniţi să muncească se găsesc şi 2 asasini plătiţi să îl ucidă pe Alfred şi pe fiica sa.
    Primul este din partea celor patru, care au fost asupriţi. Cel de al doilea asasin este din partea asociaţilor lui Alfred. Acesta nu are de gând să împartă Biblia (dacă o va găsi) cu nimeni, doar cu Clara, iar asta duce la represalii din partea asociaţilor.

   Vor avea loc crime în tabără. Cine este vinovat? Cine a trecut de gărzile înarmate a lui Alfred? Cine a avut curaj să se pună cu acest om cu o minte diabolică şi o cruzime fără margini? Când deja războiul este la câteva zile distanţă, ce se mai poate întâmplă?

   Cartea această, nu poţi pur şi simplu să o laşi din mâna. Filă după filă avem parte de personaje capabile de orice pentru supravieţuire, pentru bani, pentru cruzimea faţă de semeni lor, acţiunea alertă, întâmplările petrecute în trecut, urmările acestora te vor face să îţi pui o grămadă de întrebări despre trecut, prezent şi viitor.

    Recomand această carte tuturor care preferă acest gen şi nu numai.

    Nota mea este 10.

 Cartea Biblia de lut, de Julia Navarro a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul TârgulCărţii.ro

Rănile unui oraș. București bombardat. 4 aprilie-26 august 1944-Alexandru Armă

Editura: Vremea

Număr pagini: 152

   În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bucureștiul a fost singura capitală europeană care a fost bombardată rând pe rând de avioanele sovietice, americane, britanice și germane. Primele bombardamente au avut loc imediat după intrarea României în război, pe 22 iunie 1941. În zilele care au urmat, aviația sovietică a executat câteva raiduri asupra capitalei României, însă fără a provoca mari stricăciuni. La trei ani distanță, în 1944, Bucureștiul a devenit obiectiv strategic pentru aviația americană și cea britanică, care aveau să declanșeze începând cu 4 aprilie o serie de atacuri aeriene fără precedent. Avioanele Aliaților, decolate din sudul Italiei, au provocat orașului distrugeri mari, dar și un număr impresionat de victime și sinistrați. Până la mijlocul lunii august 1944, aviația americană și cea britanică au executat asupra Bucureștiului peste 15 raiduri de zi și de noapte. După actul de la 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților, dar Bucureștiul a devenit de această dată ținta aviației germane, care timp de trei zile a atacat aproape neîncetat orașul, provocând noi distrugeri și victime. [… După numărul mare de victime și distrugeri provocate, bombardamentele aeriene din 1944 reprezintă cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului în secolul XX.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Sursa foto şi text: Editura Vremea

“Am ridicat ochii spre fața lui, inexpresivă din cauza șocului. A strâns fotografiile la piept, fără să se miște, cu ochii dilatați și imobili, încremeniți de parcă o săgeată de arbaletă îi străpunsese inima – așa am presupus că arăta.”

 Cercul de piatră de Diana Gabaldon (vol. 1) 

         A treia parte din seria Outlander

Titlul original: Voyager

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecţia Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 528

Gen: Historical Fiction, Romance; Fantasy; Time Travel

Cotaţie Goodreads: 4,38

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991) ; 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. The Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

   În urmă cu douăzeci de ani, Claire Randall s-a întors în timp și a nimerit în brațele temerarului Jamie Fraser, direct în secolul al XVIII-lea. Apoi s-a întors în vremea ei, purtând în pântece copilul lui și fiind convinsă că el și-a pierdut viața în bătălia de la Culloden. Și totuși, din amintirile ei el n-a plecat nicicând.  

   Dar Claire descoperă la un moment dat că Jamie trăiește. Și trebuie să facă o alegere: să rămână în secolul ei, împreună cu fiica iubită, ori să se întoarcă în veacul lui.

   Scoția e măcinată de comploturi, patimile și durerile eroinei nu mai contenesc, intrigile se țin lanț. Călătoria în necunoscut îi poate aduce iubirea înapoi sau o poate spulbera pe veci.

   „ A treia parte din seria Outlander este o carte palpitantă, îndrăzneață, provocatoare. Diana Gabaldon combină cu măiestrie flashback-uri, se lasă cu plăcere în voia altor veacuri, dar nu se abate niciodată de la firul poveștii. “-Locus

    Primele două părți din seria Outlander mi-au oferit o experienţă de neuitat, motiv pentru care am așteptat cu nerăbdare apariția primului volum din partea a treia – “Cercul de piatră”. Iar când a ajuns în mâinile mele, am îmbrățișat minunăția asta de carte, apoi am început să o citesc cu o nețărmurită emoție. Știam că și de această dată povestea va fi una fascinantă, dar nicio clipă nu am bănuit ce impact va avea asupra mea.  

   Călătoarea mi-a mers la suflet,” Talismanul” m-a făcut să vărs o grămadă de lacrimi, însă “Cercul de piatră” a devenit preferatul meu. Deși toate cele trei părți ale seriei au aventură, romantism, intrigă, mister, legende, momente emoționante, scene mai dure, în romanul de față m-a fascinat modul lejer în care autoarea face trecerea de la o perioadă de timp la alta. Nu este deloc enervant sau obositor. Ba dimpotrivă, ajungi să-ți dai seama că există o oarecare concordanță/conexiune a evenimentelor. În timp ce Claire, aflată în secolul XX, citește un document  în care se relatează o acțiune intreprinsă în trecut (secolul al XVIII-lea) de James Fraser, în următorul capitol din carte se detaliază acel moment. Ai impresia că niște fire invizibile îi unește pe cei doi dincolo de timp.  

   Temele de bază ale seriei sunt reluate și în acest volum și am să le menționez și eu, pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba în Outlander.

   În anul 1945, fosta soră medicală Claire Randall, se întoarce din război și pleacă cu soțul, Frank Randall, într-o a două lună de miere. Dar o stâncă magică descoperită într-un loc misterios o transformă într-o călătoare în timp (ea trece printr-un cerc de pietre așezate în picioare pe Craigh na Dun), care se trezește brusc într-o Scoție măcinată de conflicte, în 1743. Destinul i-l scoate în cale pe tânărul războinic James Fraser și trăiește alături de acesta aproximativ trei ani. L-a iubit și ar fi rămas cu el dacă ar fi putut, dar James a trimis-o înapoi prin cercul de piatră, însărcinată, în efortul disperat de a-i salva pe ea și pe copilul nenăscut de dezastru iminent care avea să-l lovească la Culloden. Claire revine în secolul XX ( în aprilie 1948), la aproape trei ani de la data dispariției și își continuă viața alături de Frank. După douăzeci de ani (în anul 1968), la ceva timp după moartea soțului ei, Claire și fiica ei, Brianna, cer ajutorul unui tânăr istoric, Roger Wakefield, pentru realizarea unui proiect ce ar avea legătură cu istoria iacobiților din secolul al XVIII-lea, bătălia finală de la Culloden, acolo unde prințul Charlie cel Frumos și compania a luptat contra ducelui de Cumberland. Împreună cu el a venit dezastrul, războiul și măcelul. Toate clanurile care l-au urmat pe prinț au fost șterse de pe fața pământului. Sute și sute de bărbaţi au murit la Culloden, iar cei care au rămas în viată, au fost vânați și uciși. Însă  anumite documente  confirmă faptul că James Fraser a supraviețuit bătăliei de la Culloden. Și astfel ajungem la tema cărții de față.

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 1

    Știind dinainte că cei doi îndrăgostiți se află la o depărtare de două sute de ani unul de altul și că voi avea de așteptat câteva sute de pagini până voi regăsi o interacțiune între ei, m-am gândit că lipsa acestei legături va scădea din plăcerea lecturii. Dar se pare că nu o cunoșteam așa de bine pe autoarea Diana Gabaldon. Nu doar că mi-a oferit enorm de multă acțiune, dar m-a și introdus într-un univers complex al emoțiilor: am râs copios din cauza dialogului spumos și a situațiilor comice; am plâns văzând cât de dor îi este lui Jamie de Claire; am suferit alături de el atunci când a fost urmărit și pedepsit, bătăile îndurate, anii de foamete și chin sufletesc; am simțit că mă învăluie nostalgia de fiecare dată când Claire sau James își amintesc de momentele  lor fericite; m-am înfuriat  văzând cât de nedreaptă le este soarta.

Uitând să se mai roage, a început să îi evoce chipul înapoia pleoapelor, curbura obrazului și a tâmplelor, fruntea lată și albă care îl îndemna mereu să o sărute, exact acolo, în acel punct mic și neted dintre sprâncene, deasupra nasului, între ochii limpezi, de culoarea ambrei. Și-a concentrat atenția asupra formei gurii ei, imaginându-și buzele ei pline și arcuite și gustul, senzația, dar și bucuria de a o săruta.”

   Nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, scene erotice, momente amuzante sau hilare, călătorii în timp, dar și mult mister (autoarea a mai adăugat ceva în plus – apariția unui criminal în serie, un predecesor al lui Jack Spintecătorul).  

   Evenimentele din Cercul de piatră (vol.1) se desfășoară în paralel, atât în secolul al XVIII-lea (perioada 1746-1758), cât și în secolul XX (anul 1968). Acțiunea din prezent se continuă de unde a rămas în “Talismanul”, imediat după ce s-au dezvăluit anumite lucruri: Brianna află că Frank nu e tatăl ei natural, și că tatăl adevărat a fost un scoțian din Highland care a trăit în urmă cu două sute de ani; se descoperă că inelul de argint al lui Claire are un semn și cum doar  unii argintari scoțieni din secolul optsprezece  îl foloseau, poate dovedi, într-o oarecare măsură, autenticitatea poveștii ei; tânărul istoric Roger Wakefield (cel care o ajută să descopere dacă James Fraser este în viață și care este atras de Brianna) află că este strănepotul lui Dougal Mackenzie (unchiul lui James Fraser) și al lui Gellis Duncan. Cine a citit celelalte cărți, știe că Gellis i-a salvat viața lui Claire la procesul din Cranesmuir și a murit după ce fusese condamnată ca vrăjitoare. Aceasta avusese și ea o cicatrice de vaccin, demonstrând astfel că și ea venise din secolul XX, iar un moment dat reușește să-i transmită lui Claire un mesaj: “unu, nouă, șase, opt” (anul în care Gellis a pășit în cercul de piatră). Iar cea mai mare descoperire o face Roger – el găsește documentul care  arată că James Fraser a reușit să-i scoată pe bărbații de la Lallybroch de pe câmpul de luptă, i-a salvat de la Culloden și i-a dus pe drumul spre casă.

   Însă, aici găsim și câteva flashback-uri din perioada în care Claire a revenit în secolul XX : reîntâlnirea cu Frank, discuțiile despre dispariţia ei și convingerea lui Frank că inventează acele povești din cauza șocului traumatic, dezvăluirea faptului că este însărcinată, că s-a îndrăgostit de altcineva și s-a măritat cu el, perioada cât a stat internată într-o clinică psihiatrică, nașterea Briannei, căsnicia cu Frank, certurile din ultima perioadă din cauza fetiței (oricât de mult o iubea pe aceasta, nu putea  suporta ideea că soția lui o privea cu dor pe Brianna, fiind consistent că ea vedea de fapt imaginea bărbatului iubit).

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 2

    Însă partea cea mai captivantă o reprezintă povestea din trecut (secolul al XVIII-lea) și sunt convinsă că vreți să știți ce s-a întâmplat cu James Fraser. Nu am să vă ofer prea multe informații pentru că ar fi și păcat să nu vă las pe voi să aflați toate amănuntele, dar am să vă împărtășesc ce s-a întâmplat în fatidica zi de 16 aprilie 1746 (partea introductivă a cărții), imediat după ce el a fost sigur că iubita lui Claire a reușit să ajungă la cercul de pietre.

Când o trimisese înapoi la cercul de piatră, știuse că așa se va întâmpla. Suferința spirituală putea fi considerată  drept o stare obișnuită  în purgatoriu și se așteptase  tot timpul ca durerea  provocată de despărțire să fie pedeapsa  lui principală – suficient, își spunea el, pentru a  ispăși tot ce făptuise până atunci: între altele, crime și trădări .”

“De astă dată, amintirea ei nu a făcut decât să-i stârnească un val de dor îngrozitor. Doamne, să o fi avut alături, să îl atingă, să îi trateze rănile și să îi țină capul pe genunchi… Însă ea plecase – la depărtare de două sute de ani de el – și slavă Domnului că o făcuse! Lacrimile s-au prelins încet pe sub pleoapele strânse. S-au rostogolit cu greu pe o parte, ca să nu fie văzut de ceilalți.  

Doamne, fă să ajungă în siguranță! s-a rugat el. Ea și copilul!”

   După marea înfrângere de la Culloden, unde foarte mulți oameni ai armatei Highland au fost uciși, câțiva dintre ei au scăpat. James a fost rănit destul de grav la picior și  nu se mai poate deplasa, dar este găsit de oamenii lui. Cei optsprezece ofițeri iacobiți care au reușit să supraviețuiască măcelului, s-au adăpostit într-o fermă din apropierea landei. Acolo au zăcut în mari suferințe, cu rănile neîngrijite, slăbiți de frig, oboseală și foame, vreme de două zile. James se gândea că putea muri liniștit pentru că făcuse tot  ceea ce trebuia să facă pentru ca iubita lui să fie în siguranță.

Nu mai avea griji, nu mai avea nimic de înfăptuit. Făcuse tot ce putuse pentru oamenii lui, pentru soție și pentru copilul nenăscut. Chinurile trupești se vor sfârși și va pleca recunoscător pentru a-și găsi pacea.

O va găsi pe Claire imediat ce va muri? s-a întrebat el. Ori poate, așa cum anticipa, va fi condamnat la despărțire o vreme? În orice caz, o va revedea; s-a agățat de acea convingere cu mai multă fermitate decât îmbrățișa datinile Bisericii. Dumnezeu i-o dăduse; tot El i-o va readuce.

   Apoi au fost prinşi de lord Melton, comandant al unui regiment de infanterie sub Cumberland, care primise ordinul să execute  neîntârziat orice persoană care se dovedea  că a participat la rebeliunea trădătoare recent înăbușită. Scoțienii au fost acuzați de trădare, scoși unul câte unul din casă și executați.  

   Însă, atunci când maiorul descoperă că unul dintre  trădători este  James Alexander Malcolm Mackenzie, stăpânul de la Broch Tuarach, își dă seama că nu-l poate omorî ca pe ceilalți. Și-a amintit că acest iacobit l-a prins cândva  pe John Grey, fratele lui mai mic, în apropiere de Preston și, în loc să-l împuște, i-a cruțat viața și l-a adus înapoi la camarazii lui, impunând așadar o mare datorie de onoare asupra familiei. Nu-l poate împușca fără a dezonora jurământul fratelui lui, așadar este obligat să cruțe viața lui Fraser și, drept urmare, a omis numele lui din lista  trădătorilor executați la fermă și i-a aranjat  transportul până la moșia lui. Nu știa dacă va supraviețui acelei călătorii, având în vedere că Fraser avea o rană mare la un picior, infectată și purulentă, dar cel puțin moartea lui nu îi va fi pusă în cârcă.

  Mai departe, asistăm la toate chinurile îndurate de el, imediat după cele întâmplate la Cullonden, supraviețuirea, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns într-o peșteră de pe proprietatea lui, timp în care englezii au scotocit Highlands în căutarea fugarilor care îl sprijiniseră pe Charles Stuart, perioada de detenție, prietenia ciudată pe care o leagă cu noul conducător al închisorii, nimeni altui decât maiorul John Grey (este la rândul sau protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon – “Lord John”), fratele lordului Melton, personaj pe care l-am întâlnit pentru prima oară în “Talismanul”, el având la acea vreme doar 16 ani.

   Dacă stau bine și mă gândesc, John Grey a avut o mare influență asupra vieții lui James Fraser. Datorită lui a reușit James să supraviețuiască pe câmpul de luptă, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru că Jamie să nu ajungă sclav în America (la acea vreme, prizonierii de război de origine scoțiană urmau să fie transportați în coloniile americane, vânduți cu înțelegeri contractuale oficiale pe durata a șapte ani).

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 3

   Între timp, Claire, Brianna și Roger încearcă să descopere adevărul. Chiar dacă James reușise să evadeze, era totuși rănit și ar fi putut să moară curând după aceea, mai ales că în Highlands izbucnise foametea. Claire este din ce în ce mai îngrijorată și se gândește dacă nu cumva viața lui fusese irosită într-o celulă de închisoare ori sfârșise într-o temniță singuratică. Vor reuși ei să îl localizeze cât mai curând? Va  putea Claire să treacă din nou prin cercul de pietre?  

“Nu îți este neapărat ușor dacă știi ce ești menit să faci, dar măcar nu pierzi timpul întrebându-te sau îndoindu-te. Deși presupun că, dacă ești cinstit cu tine însuți și știi cine ești, e mai puțin probabil să simți că ți-ai irosit viața, făcând altceva decât ceea ce trebuia.”  

– Mamă, nu înțelegi? El trebuie să afle – trebuie să știe că a făcut ce trebuia pentru noi. Buzele îi tremurau și le-a șters preț de o clipă. Mamă, îi datorăm asta, a continuat ea încet. Trebuie să îl găsească cineva și să-i spună. Mi-a atins delicat fața cu mână. Spune-i că m-am născut.”  

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu îndrăgitele personaje. Un lucru vă mai destăinui: reîntâlnirea lui Claire cu James a fost una dintre cele mai emoționante, dar și amuzante scene din carte. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva pasaje. Însă, îi rog pe cei care nu vor să afle amănunte despre reîntâlnirea dintre cei doi, să NU  le citească.  

Și-a rostogolit ochii și s-a lăsat moale spre podea, trăgând după sine o ploaie de coli și alte lucruri care stătuseră pe tiparniță; căzuse foarte grațios pentru un bărbat atât de masiv, am gândit eu cu un aer distrat. Doar leșinase…“

 “În cele din urmă, i-am dat drumul și m-am lăsat puțin pe spate. El a aruncat o privire spre podea, între picioare, și s-a încruntată.

-Ai pierdut ceva? l-am întrebat surprinsă.

El a ridicat privirea oarecum timid.

-M-am temut că m-am pierdut cu totul și m-am scăpat pe mine, dar nu e nimic. M-am așezat pe o cană de bere.”

“Te-am văzut de multe ori, mi-a șoptit cald la ureche. Ai venit la mine foarte des. Câteodată, când visam. Când aveam fierbințeli. Când eram înspăimântat și singur și știam că trebuie să mor. Când aveam nevoie de tine, te vedeam, zâmbind, cu părul căzând în bucle  peste față. Dar nu mi-ai vorbit niciodată. Și nu m-ai atins niciodată.”


“Am ridicat ochii spre fața lui, inexpresivă din cauza șocului. A strâns fotografiile la piept, fără să se miște, cu ochii dilatați și imobili, încremeniți de parcă o săgeată de arbaletă îi străpunsese inima – așa am presupus că arăta.”

“Dar a trecut multă vreme de când noi am fost că unul, englezoaico. Tu ți-ai trăit viața – acolo  -, iar eu am avut-o pe-a mea aici. Nu știi nimic despre ce am făcut sau am fost. Ai venit acum pentru că ai vrut ori pentru  că ai simțit că așa trebuia?“ 

 Nota 10 +


sigla NemiraCartea Cercul de piatră de Diana Gabaldon(vol. 1) a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Surse imagini: pinterest.comevaluare-carte-5

by -
5

Diamantul Ierusalimului, de Noah Gordon

   Noah Gordon (n. 11 noiembrie 1926 în Worcester/Massachusetts) este un scriitor american. Gordon a absolvit în 1950 jurnalistică şi engleză la Boston University. A fost corespondent mai mulţi ani la publicaţia Boston Herald. Primul lui roman de succes a fost Rabinul. Au urmat o serie de succese literare cu romanele Doctorul, Şamanul, Matters of Choice. Unul dintre personajele din romanul Doctorul este Avicenna. Cele mai recente romane ale sale se ocupă de teme ca: inchiziţia şi istoria culturii iudaice. La noi romanele apărute la editura Vivaldi sunt: ”Doctorul”; ”Şaman”; ”Diamantul Ierusalimului”; ”Casa de pe colină”; ”Ultimul Evreu”; ”Rabinul”; ”Catalanul”;” Clinica”.

     Mă aşteptăm la o carte clasică de aventuri, în fond e vorba despre un diamant celebru, o piatră sacră, unică prin importanţă istorică şi prin valoare, dar, dacă este aşa …este un roman atipic.

   Este o carte interesantă şi fascinantă totodată prin modul în care este structurată, prin bogăţia de informaţii şi mai ales prin deznodământul ciudat şi incitant în acelaşi timp.
Romanul urmăreşte pe două planuri de-a lungul a secole de istorie şi în timpul prezent viaţa unei familii de şlefuitori de diamante, dar şi soarta unui diamant numit ”Diamantul Ierusalimului”. Împleteşte totul cu mici poveşti de dragoste şi cu trăirile personajelor.

   Harry Hopeman continuă tradiţia, conducând compania fondată de tatăl său, care se ocupă cu prelucrarea şi comercializarea de diamante. În acelaşi timp studiază şi scrie articole şi lucrări pentru publicaţii de specialitate. Este separat de soţia lui Della cu care are un fiu, Jeff.
Tatăl lui Harry, Alfred, are un atac de cord şi moare fără a apuca să-i spună acestuia secretul diamantelor păstrate de el într-o cutie cu vaselină, pe care o purtase în permanenţă de când plecase din Europa în America. Alfred plecase din Germania în 1931, pe când era director la Hauptman (numele lui iniţial) o cunoscută casă de diamante din Berlin, din cauza naziştilor. Ajuns la New York lucrează întâi pentru alţii adunându-şi un mic capital, apoi face tranzacţii cu diamante şi reuşeşte să-şi fondeze noua firmă. Cutia cu vaselină, pe care o purta în permanenţă cu el conţinea un diamant mai mare şi şase diamante mai mici. Alfred îi spusese lui Harry că doar cele mici sunt valoroase.
Datorită cunoştinţelor şi calificării sale Harry este solicitat din mai multe părţi să achiziţioneze diamantul galben pe care-l revendicau mai multe ţări.

   ”Diamantul Inchiziţiei”, cum mai era denumit, foarte valoros, fusese prins în mitra papei Grigorie, mitră ajunsă la Alfred pe vremea când era la Berlin, pentru a curată pietrele preţioase.

   Diamantul a avut diferite denumiri de-a lungul timpului: musulmanii îi spuneau “Diamantul din Kaaba după clădirea din Mecca spre care se întorceau la rugăciune; catolicii îl numeauOchiul lui Alexandru după numele unui papa; dar rădăcinile lui sunt mult mai adânci. Ultimele ştiri spuneau că fusese furat de la Vatican în 1946 şi achiziţionat în secret de Farouk, regele Egiptului în 1949. Doar că îl revendicau şi evreii care spuneau că diamantul face parte din bogăţiile din Templul lui Solomon. Aşa că, în momentul când se aude că un anume Yosef Mehdi vinde diamantul, Harry este solicitat şi de evrei şi de Vatican să-l achiziţioneze, fiecare stat considerându-se proprietarul lui de drept.

   Peregrinările lui Harry prin deşert, întâlnirea cu arheologul David Leslau, cel care găsise un tub de aramă cu un manuscris, de fapt ca o hartă a comorilor, căutările întreprinse de acesta pentru a găsi bogăţiile ascunse ale templului, apoi drumurile care-l duc în Israel, New York şi la Roma, determina o grămadă de cercetări. Paralel cu cercetările se derulează povestirile istorice, în care câte un strămoş a lui Harry, prelucrători de diamante, a jucat câte un rol.

   Povestea diamantului începe în momentul când armata lui Nabucodonosor, terminând de jefuit Egiptul se îndreaptă spre Templul lui Solomon din Ierusalim. Preoţii reuşesc să ascundă o mare parte din obiectele de artă şi de cult valoroase în diferite tainiţe. Pentru păstrarea secretului fiecare tainiţă era cunoscută de un singur om, cel care ducea acolo obiectele. Doar scribul, bătrân şi bolnav, ştia totul având datoria să le consemneze într-un manuscris, pe care-l ascunde într-un tub de aramă şi-l îngroapă. Unele bogaţii, printre care şi diamantul galben, au fost găsite în perioada lui Ludovic al VII-lea, de la care le-au luat soldaţii lui Salaheddin, care îl dă Moscheii din Acra.
O sută de ani mai târziu ajunge la Esteban de Costa, conte de Leon, un funcţionar laic al Inchiziţiei, care-l donează bisericii catolice din Spania. Apoi ajunge la Vatican de unde va dispărea şi va fi cumpărat de regele Farouk al Egiptului.

   Luăm contact de asemenea cu istoria şi obiceiurile evreilor şi arabilor, cu părerile lor despre cine este îndreptăţit să trăiască în Ierusalim şi în deşert, cunoaştem câte ceva din viaţa beduinilor, şi despre diferenţele culturale şi religioase dintre ei şi creştini.
Avem parte şi de povestea de dragoste a lui Harry cu Tamar, o superbă arăboaică, şi a profesorului David Leslau cu o israeliancă.

   Harry îl ajută pe profesor să descifreze manuscrisul şi să decripteze datele.
Încet, cu răbdare şi migală, Harry descâlceşte iţele poveştii de la începuturi şi până în zilele noastre, reuşind în final să descopere ”Diamantul Ierusalimului” şi să-l redea deţinătorului de drept.

   Romanul este povestea diamantului, dar mai ales povestea lui Harry, a modului în care se autodefineşte, şi-şi găseşte rădăcinile.
Chiar dacă nu este scris în stilul alert al cărţilor de acţiune, chiar dacă conţine multă istorie şi multă introspecţie, romanul te captivează fără să-ţi dai seama şi aştepţi cu nerăbdare să afli deznodământul.
Abia la finalul romanului am înţeles prezentarea de pe copertă:

”O piatră sacră prin tradiţie, cu o istorie bogată-obiectul căutărilor unui om care străbate continente, religii şi epoci în căutarea ei.
În vremuri de pericol, preţiosul diamant a fost luat din Templul lui Solomon şi ascuns. Câteva secole mai târziu, familia lui Harry Hopeman ajunge să fie parte din experienţa acestui nestemat ca moştenire a tradiţiei evreieşti. Dar Hopeman nu se află numai în căutarea diamantului ci şi a propriei identităţi.
Pasiuni, Conflicte, Descoperiri şi Aventuri.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă, de Barbara Leaming

recenzie

        Am primit cu deosebită bucurie această carte pentru recenzie. Am trăit pe viu ca să spun așa evenimentele deosebite descrise în carte, începând cu alegerea lui John Fitzgerald Kennedy în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii în 1960, continuând apoi cu teribila sa asasinare la 22 noiembrie 1963, apoi înmormântarea sa impresionantă, cercetările comisiei Warren și decepționantul lor verdict, asasinarea fratelui său, Robert Kennedy pe când candida și el la președinția SUA în 1968, apariția cărții lui William Manchester, “Moartea unui președinte”, decizia uluitoare și de necrezut a lui Jacqueline Kennedy de a se recăsători cu atât de bogatul și controversatul Aristotel Onassis. Toate au făcut într-un fel parte din viața mea pentru că în ciuda faptului că trăiam în comunism, s-a acordat o atenție deosebită acestor evenimente, fiind transmise atât la televizor cât și în jurnalele de știri în imagini care precedau orice transmisie cinematografică din sălile de cinema. E probabil greu de înțeles azi ce însemna să vezi imagini cu un șef de stat atât de tânăr și înconjurat tot de tineri într-o epocă în care cei în vârstă păreau să domine peste tot unde se luau decizii importante pentru viața noastră atât în lume cât și la noi în țară. Așa că ideea că acolo, la Washington, pentru doar câțiva ani, a fost un fel de nou Camelot care dorea să impună un adevărat cod al unui nou gen de cavalerism în relațiile internaționale, a prins poate mai mult de această parte a cortinei de fier decât de partea cealaltă unde informațiile erau mult mai profunde. De aceea, pentru cineva ca mine, cartea Barbarei Leaming are o importanță mult mai mare și puțin diferită decât pentru cititorul tânăr pentru care președintele  J.F. Kennedy și tot ce este legat de el ca om și personalitate istorică  sunt la fel de departe în timp ca și Ștefan cel Mare din istoria noastră.

    Cartea “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis / Povestea nespusă”  de Barbara Leaming a apărut la editura Corint/Istorie în anul 2016 în traducerea Lidiei Grădinarul și cu o amplă și foarte interesantă prefață a Dianei Mandache, cercetătoare în domeniul istoriei. Este o carte consistentă de 410 pagini ce cuprind introducerea, 16 capitole care urmează cronologia evenimentelor din viața lui Jackie Kennedy și două mici capitole finale, unul de note explicative pe capitole și un index de nume și paginile la care pot fi găsite.

    Autoarea cărții, Barbara Leaming, este specializată pe scrierea biografiilor unor mari personalități artistice dar și istorice. S-a născut la Philadelphia în Pennsylvania și a urmat Smith College pe care l-a absolvit în anul 1965. A continuat studiile la New York University pe care le-a terminat în anul 1976 luând doctoratul cu tema “Engineering of Human Souls, on the transition to socialist realism in the Soviet cinema in the 1930”. A fost mult timp profesoară la departamentul de teatru și film de la Hunter College din New York City de unde a plecat doar pentru a se consacra total scrisului. S-a căsătorit în 1995 cu profesorul David Packman.

    Prima sa biografie a apărut în 1980 și de atunci a scris cu asiduitate cărți tot mai interesante menite să arunce o nouă lumină asupra unor personalități foarte cunoscute, dar și asupra epocilor istorice în care au trăit acestea. Să scrii o biografie de acest gen înseamnă să faci istoria mult mai atractivă și mai plină de viață reală. De aceea cărțile ei s-au bucurat de un deosebit succes de public, dar și de critică fiind nu odată premiate. A câștigat premiul “Emery Reves Award of International Churchill Society” pentru cartea sa “Churchill Defiant, 1945-1955”. A primit și premiul “Prix Litteraire 2000” oferit de Sindicatul francez de critică de cinema pentru biografia actriței Marilyn Monroe care a fost publicată în versiunea franceză la editura Albin Michel din Franța sub titlul “Marilyn, un femme”. De mare succes s-a bucurat și biografia lui Orson Welles apărută în 1985, a lui Bette Devis în 1992, Katharine Hepburn în 1995, Marylin Monroe 1998. Începând cu anii 2000 se întoarce spre lumea personalităților politice. În 2001 apare prima carte dedicată lui Jackie Kennedy și familiei Kennedy în general, “Mrs. Kennedy: the Missing History of the Kennedy Years”. Va urma o carte dedicată formării și educației lui J.F Kennedy,” The Education of a stateman” ca în 2014 să apară biografia completă a lui Jackie Kennedy, “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis”. A continuat să exploreze universul atât de interesant și unic în felul lui al clanului Kennedy publicând în 2016 o carte închinată surorii lui J.F. Kennedy, Kick Kennedy. Îmi exprim speranța de cititor că prestigioasa editură Corint / Istorie ne va oferi în viitor măcar o parte din aceste cărți cu totul speciale.

    Ce ne oferă nou Barbara Leaming în cartea sa față de datele biografice deja cunoscute și de amănuntele de tot felul care au fost deja scrise în alte biografii sau doar articole închinate fostei Prime Doamne a SUA? După ce am citit cartea cu creionul în mână pot spune că ne oferă cu adevărat ceva deosebit. O imagine nouă, profund umană a lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Nu degeaba îi sunt trecute toate cele trei nume pe coperta cărții. Pentru că, autoarea ne face cunoștință cu domnișoara Bouvier, care devine doamna Kennedy și apoi doamna Onassis având însă permanent același suflet zbuciumat și nesigur care își căuta în permanență o situație sigură în care să se simtă ocrotită și la adăpost de primejdii. Starea de nesiguranță a apărut încă din copilărie când după certuri și scandaluri părinții ei se despart în 1937 și ea  împreună cu sora ei mai mică, Lee, rămân în custodia mamei. Recăsătoria mamei în 1941 cu un industria bogat și cumsecade Hugh Auchincloss îi dă posibilitatea să vadă ce înseamnă averea și totodată îi permite o educație deosebită și intrarea în lumea aristocrației americane unde se lansează ca debutantă cu mult succes. De la mama sa învață că o căsătorie avantajoasă pentru care să facă orice ca să meargă este destinul adevărat al oricărei femei și așa îl alege pe John Kennedy mai mare decât ea cu 12 ani, dar cu un viitor politic deosebit și cu o avere a familiei de invidiat. La rândul ei Jackie era soția ideală pentru proaspătul senator J. F. Kennedy și familia acestuia, fiind tânără, frumoasă, inteligentă fără ostentație și evident catolică. Se căsătoresc în 1953 și au o căsătorie de zece ani care va culmina cu președinția la Casa Albă, dar și cu teribilul asasinat din 22 noiembrie 1963. Autoarea pune foarte mult accentul pe această dată care o va schimba enorm pe Jackie Kennedy. Trăind clipele teribile a împușcării și morții soțului ei, Jackie va dezvolta simptomele unei suferințe psihice ce nu va fi definită de specialiști decât în 1980. Este vorba de stresul post traumatic TSPT care include retrăirea evenimentului, evitarea situațiilor care amenință să evoce amintiri dureroase, stare de amorțeală, surescitare, coșmaruri, tulburări de somn, gânduri obsesive, accentuarea suferinței în preajma aniversării evenimentului. Toate acestea au fost trăite de Jackie Kennedy după ce soțul ei a fost ucis chiar lângă ea. (p.212)

     Începând cu capitolul 8 autoarea va insista pe această suferință teribilă căreia Jackie Kennedy trebuie să-i facă față în timp ce se lupta cu câteva mari priorități. Prima și cea mai importantă pe care și-o stabilește chiar din clipa tragediei este apărarea imaginii publice a președintelui asasinat și a celor trei ani petrecuți la Casa Albă. Știa mai bine ca oricine care erau punctele de vulnerabilitate ale omului J.F. Kennedy și dorea să îndrepte atenția opiniei publice doar spre ceea ce era obligatoriu să rămână posterității. Barbara Leaming oferă detalii mai puțin cunoscute cititorilor legate de această prioritate a Jacquelinei Kennedy. Totul începe cu refuzul ei de a se schimba de bine cunoscutul costum roz îmbibat de sângele soțului ei. Națiunea trebuia să vadă oroarea care avusese loc. Este extrem de simbolică prezența ei în aceste haine la depunerea grăbită a jurământului de președinte de către vicepreședintele Lyndon B. Johnson. A urmat apoi decizia ei ca înmormântarea Președintelui să aibă un caracter național și prin invitații din toată lumea, internațional. Atât de internațional încât ne-a fost accesibil și nouă, celor din estul european comunist printr-o transmisie directă. Apoi are grijă de cei care deja doreau să scrie despre asasinat, dar și despre J.F.K. Recurge la ajutorul cumnatului ei, Robert kennedy pentru a controla cât mai mult tot ceea ce urma să se scrie și cine anume să scrie.

    În acest context are loc și interviul acordat de ea revistei Life, care trimite la Hyannis Port, casa socrilor ei, pe ziaristul Theodore White. Aici lansează prima dată Jackie Kennedy ideea Camelotului. Să nu uităm că avem de a face cu o femeie extrem de cultă și educată și perfect cunoscătoare a bagajului de cunoștințe și preferințe literar istorice a soțului ei. Ideea de a lipi de anii de președinție a lui JFK Camelotul regelui Arthur cu acea masă rotundă a cavalerilor lui, a fost o idee extraordinară și cu multă priză la orice tip de public. Cuvintele pe care i le spune ziaristului White sunt revelatoare: Să nu se uite că a existat cândva un loc care, preț de o clipă scurtă și luminoasă, a fost cunoscut drept Camelot.” p. 178. Dintre toți cei care se oferă să scrie despre moartea lui John Kennedy îl alege pe William Manchester mai puțin cunoscut decât alții, iar pentru înregistrările de istorie orală decide să-i răspundă lui Arthur Schlesinger, un înfocat susținător al ambițiilor politice ale lui Robert Kennedy decis să preia ștafeta fratelui ucis. Dar Jackie pune condiții. Cele spuse de ea să nu fie făcute publice decât după moartea ei și să poată tăia tot ceea ce nu-i convenea. Aceste interviuri, șapte la număr, au avut loc între 2 martie 1964 și 3 iunie 1964. Ea le vede drept șansa de a șlefui imaginea soțului ei și de a lăsa posterității ceea ce ea dorea să se știe despre JFK și lumea lui. Această dorință de control o va duce în cele din urmă la un conflict cu William Manchester care nu se va da în lături să provoace un conflict dintre Jackie și presă foarte bine descris în carte.

   Până la căsătoria ei cu magnatul Aristide Onassis din 1968 viața lui Jackie se va pendula între lupta cu suferințele cauzate de trauma trăită, de teama că nu are nici un fel de siguranță pentru ea și copiii și de lupta pentru o anume imagine a publică a lui JFK. Poate că atunci era mai puțin evidentă coerența deciziilor și faptelor sale, dar Barbara Leaming are talentul de a le prezenta extrem de limpede și convingător astfel că cititorul își va putea face o impresie mult mai clară și mai plină de viață despre Jackie Kennedy decât imaginile din reviste, tabloide sau cărți ce insistă pe lucruri mai puțin semnificative. Faptul că a fost o femeie frumoasă și bogată a estompat de multe ori că era și inteligentă și cu multă stăpânire de sine și voință. Că în fond a fost toată viața ei o adevărată luptătoare și o supraviețuitoare.

   Nu vreau să intru în toate amănuntele excelentei cărți a Barbarei Leaming. Este o carte care nu poate fi citită ca un roman. Este în fond o carte bazată pe un puternic substrat istoric și în acest substrat este încrustată viața lui Jackie Kennedy. Cititorul are nevoie de răbdare și interes și va fi pe deplin răsplătit. Era timpul ca la şase decenii de la tragedia din Dallas să apucăm, cei care am fost contemporani momentului, să vedem și din alt punct de vedere faptele care au devenit între timp istorie. Pentru cei tineri cartea poate fi un adevărat prilej de a înțelege că istoria a fost de fapt viața reală a unor oameni reali nu doar o înșiruire de date și nume.

   Din fericire cartea Barbarei Leaming a stat la baza unui film de mare succes intitulat “Jackie” nominalizat în momentul de față la premiul Oscar. Realizatorul filmului chilianul  Pablo Larrain nu a luat decât un fragment din viața lui Jacqueline Kennedy și anume asasinarea președintelui și zilele imediat următoare până la înmormântarea lui pornind de la interviul pe care îl acordă ziaristului Theodore White de la revista Life. Este momentul de cumpănă care o schimbă total pe cea care a fost pentru scurt timp Prima Doamnă a Americii. Este remarcabil cât de bine au înțeles realizatorul filmului, dar și actrița Natalie Portman care joacă rolul lui Jackie, ideea de bază a cărții Barbarei Leaming. De altfel și editura Corint / Istorie a preferat pentru copertă poza cu Natalie Portman în rolul lui Jackie și nu poza reală și nu cred că această alegere e total lipsită de semnificație. Recomand vizionarea filmului după lectura acestei cărți pentru o deplină înțelegere a personalității lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis.

editura-corint

 

Cartea Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
19

,,În Profeţia familiei Romanov, autenticul şi speculativul se îmbină într-o lucrare de ficţiune fascinantă şi excepţional de bine realizată'' PUBLISHERS WEEKLY

Profeţia Familiei Romanov, de Steve Berry

Traducerea: Alina Tudorică
Editura: Rao, 2007
Număr pagini: 410

,,În Profeţia familiei Romanov, autenticul şi speculativul se îmbină într-o lucrare de ficţiune fascinantă şi excepţional de bine realizată” PUBLISHERS WEEKLY

,,În noul sau thriller, Berry abordează un alt mister uriaş al istoriei-adevărul despre uciderea, în 1918, a lui Nicolae al IIlea şi a familiei sale, combinând cu talent faptele istorice cu o poveste contemporană despre o posibilă conspiraţieAcţiunea palpitantă şi atmosfera recreată în detaliu fac din această carte o lectură pe care v-o recomandăm călduros” LIBRARY JOURNAL

   Steve Berry este avocat având mai mult de 2 ani experienţă în tribunale. A debutat în 2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a devenit imediat un bestseller în Statele Unite. Următoarele sale cărţiProfeţia familiei RomanovAl treilea secret, Moştenirea templierilor-au urcat rapid în topurile întocmite de USA Today, Publishers Weekly, The New York Times. Drepturile pentru cele patru romane au fost vândute până în prezent în 40 de ţărişi cărţile au fost traduse în 38 de limbi.

   În Palatul Alexandru, (Rusia-Tarskoe Selo) în data de 28 octombrie-RASPUTIN, preotul cuplului imperial, şi cel care îl liniştea întotdeauna pe Alexei, moştenitorul ţarului după câte o criză de hemofilie, a avut convulsii şi a început murmure o previziune groaznică:

,,A căzut pe podea şi a început murmure va părăsi această lume înainte de Anul Nou, şi a văzut grămezi de cadavre, câţiva mari duci şi sute de conţi. Neva se va înroşi de sânge, a zis el.
Privind spre cer, mi-a spus dacă va fi ucis de boieri, mâinile lor vor rămâne mânjite de sânge timp de douăzeci şi cinci de ani.  boierii vor părăsi Rusia fratele se va ridica împotriva fratelui şi se vor ucide cu ură şi nu vor mai există nobili în Rusia. Lucrul şi mai îngrijorător, a zis că: dacă o rudă de a noastră îl va ucide, nimeni din familia noastră nu va trăi mai mult de doi ani. Toţi vor fi ucişi de poporul rus.
Va urma şi salvarea. Cel care se face vinovat de fapta cea mai mârşavă îşi va da seama a greşitVa avea grijă ca sângele nostru renască. Spunea întruna doar un corb şi o acvilă pot reuşi acolo unde nimeni altcineva nu poate şi inocenţa fiarelor îi va proteja şi îi va conduce spre izbândă. A mai spus Dumnezeu va găsi o cale prin care adevărul nu va fi pus la îndoială. M-a tulburat foarte tare când a spus trebuie moară doisprezece poată începe renaşterea.”

-astfel a aşternut pe hârtie ţarina Alexandra previziunea.

Oare ce se va îndeplini din ea urmează aflăm.

   Ţarul Nicolae al IIlea a fost ultimul împărat al Rusiei. După cum se ştie, el şi întrega sa familie au fost executaţi în noaptea dintre 16 şi 17 iulie 1918 în oraşul Ekaterinburg, în subsolul Casei Ipatiev. Nicolae al IIlea sau Nikolai Alexandrovici Romanov a domnit între anii 1894 -1917.
Schimbarea regimului în urma Revoluţiei Bolşevice conduse de Lenin a avut urmări dramatice în rândurile întregii populaţii ruse. Nici familia ţarului n-a scăpat de opresiune, totul culminând cu asasinarea din 17 iulie 1918. Un lucru interesant pe care vreau -l amintesc e acela Rasputin, cu, calităţile sale extrasenzoriale, a prevăzut întrega familie a ţarului va fi asasinată. A trimis semnale de avertizare ţarului, care n-au fost luate în seama. Urmările, se ştiufam romanov

 Povestea lui Nicolae al IIlea şi a familiei sale este de-a dreptul fascinantăÎn multe privinţe adevărata poveste a morţii lor este mai impresionantă decât ficţiunea ţesută în jurul lor. Încă din 1991, de la exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale familiei regale din groapa comună care le adăpostea, au fost dezbateri aprinse legate de identitatea celor doi copii care lipseau. Iniţial, un expert rus a examinat scheletele şi a ajuns la concluzia Maria şi Alexei lipseau. Apoi un alt expert american a analizat atât amprenta dentară cât şi scheletele descoperind  era vorba de Alexei şi Anastasia.

   Moscova în Prezent-Avocatul Miles Lord este încântat se afle la Moscova în aşteptarea unui eveniment de excepţieDupă căderea comunismului, poporul rus a votat revenirea la monarhie. Noul ţar va fi ales din rudele îndepărtate ale lui Nicolae al IIlea de o comisie special numităşi însărcinarea lui Miles este verifice trecutul candidatului preferat de un grup de oameni de afaceri occidentali. Sarcina lui era fundamenteze pretenţia la tron a lui Ştefan Baklanov. Acesta era Romanov prin naştere şi avea o sumedenie de afaceri în occident. Şeful său, Hayes, îl trimise pe Lord la Arhivele statului, iar de aici începe funcţioneze profeţia din nou.

   După moartea lui Rasputin şi decimarea familiei ţaristese pare că ar exista şi moştenitori, conform profeţieiÎncepe moară prima persoană din cei doisprezece din profeţie, Artemie Belii, un avocat care lucra la Ministerul Justiţiei, întâlnirea cu Lord îi va aduce sfârşitul. Cineva încearcă îl ucidă pe Lord ,,Nenorocitul de ciornaii trăieşte încă‘-aceste cuvinte spuse din gura a doi criminalii nu poate lase loc de interpretări. Ce se întâmplă? Cine îi vrea moartea şi de ce? Inspectorul Orleg de la miliţie îi răspunde nonşalant ,,Acoperişul,, îl vrea pesemne mort.

,,Acoperişul era termenul folosit în mod obişnuit în Moscova şi în cea mai mare parte a Rusiei de vest pentru mafie. Nu aflase niciodată cum luase naştere acest termen. Poate din cauza aşa se plătea taxa de protecţie, sub acoperire, sau poate era doar o metaforă pentru pătura socială cea mai înstărită a Rusiei. Membrii mafiei deţineau cele mai frumoase maşini, cele mai frumoase ,,dachas-case” şi hainele cele mai bune. Nimeni nu făcea nici cel mai mic efort pentru a-şi ascunde bunăstareaDin contra, mafia îşi afişa în mod ostentativ prosperitatea atât în faţa guvernului, cât şi în faţa oamenilor de rândEra o clasă socială distinctăuna care se dezvoltase foarte rapid. Oamenii de afaceri considerau taxa de protecţie un fel de capital necesar pentru supravieţuirela fel de important ca şi salariile plătite angajaţilor sau bunurile puse în vânzare.”

   Pe lângă Comisia Ţaristă, ceea ce nu ştia Lord este mai fucţionează o Comisie Secretă formată din Hayes, nume de cod Lincoln, Stalin, Hruşciov şi Brejnev, iar sub aceste nume de cod se ascunde câte un reprezentant din marile puteri ale Rusiei, mafia, guvernul, armata.
Hayes este după ştirea lui Lord un excelent avocat în domeniul economiei mondiale şi al dreptului internaţionaldeţinea un licenţiat în drept şi un master în economie. Ceea ce nu ştia Lord este Hayes reprezenta de fapt mafia rusă în Statele Unite.

,,Hayes era mulţumit. De zece ani reprezenta mafia rusă în Statele Unite. Milioane de dolari fuseseră spălate prin instituţiile financiare nord-americane, multe sume fiind pompate spre afaceri legale în căutarea de capital, cele mai multe folosite însă pentru cumpărarea de bunuri, de aur şi de obiecte de artă. Nimeni nu ştia de unde vin banii şi până în momentul de faţă activitatea nu atrăsese atenţia autorităţilor. Hayes îşi extinse în acest fel influenţa în cadrul firmei şi îşi atrăsese o mare parte a clienţilor străinicare optase lucreze cu el pentru simplu motiv că ştia cel mai bine cum merg afacerile în noua Rusie-cum te foloseşti de frică şi de nelinişte, cum nesiguranţa putea lucra în favoarea ta dacă ştiai cum o mânuieşti.”

   Începe fuga pentru supravieţuire, iar pasiunea pentru Rusia şi pentru aflarea adevărului îi pune în cârca lui Lord pe criminali şi poliţia rusăCând va încerca scape de Cromagnonul şi Deprimatul, cei doi criminali care îl vânează, o va întâlni pe Akilina Petrovna, o acrobată de circ, subţire, cu părul blond, care îl va salva momentan de moarte.acvila

,,Era subţire ca o patinatoare, cu părul blond până în dreptul umerilor. ÎI plăcu faţa ei ovală, cu tenul alb ca laptele şi cu nasul în vântEra un amestec curios de feminitate şi de forţă masculinăEra scundăajungându-i doar până la umărşi purta o pereche de blugi negri, care îi veneau ca turnaţiPeste puloverul pe gâtpurta o jachetă cu umeri falşiRăspândea un vag miros de parfum dulceag.”

   Cei doi vor fi salvaţi pentru a doua oară de către oamenii conducătorului ,,Sfintei Grupăriconduşi de Simion Pasenko. Acesta conducea o veche grupare care se ocupă cu siguranţă ţărilorîncă din timpurile mai vechi. Din câte se pareprofeţia merge mai departe, iar Corbul şi Acvilă tocmai au o misiune, aceea de a da de cei doi supravieţuitori şi moştenitori ai ţarului-Alexei şi Anastasia. Corbul (Lord cu pielea sa neagrăşi Acvilă, numele fetei acrobate, vor parcurge câteva etape pentru a dezlega misterul şi locul unde sunt moşteniitorii, iar indiciile lăsate pentru ei vor trebui dezvăluite.corbul

  Păstrători secretelor şi dovezilor ţariste îşi vor găsi sfârşitul, dar nu înainte de a ai ajută pe cei doi: Descoperirea unei cutii în care se găseşte un lingou de aur imperial, o cheiţă pe care era inscripţionat B.C.C.716 şi un mesaj lăsat pe o foiţa de aur:

,,Puteţi folosi aurul. Va fi nevoie de fonduri, iar ţarul a înţeles care este datoria lui. Şi această foaie poate fi topită şi transformată în baniFolosiţi cheia pentru a ajunge la următorul portal. Locaţia acestuia ar trebui fie limpede în momentul de faţăDacă nu, atunci e normal ca drumul vostru se oprească aici. Doar Clopotul Iadului poate indică drumul. Către Corb şi Acvilămult noroc şi drum bun. Pentru intruşi, diavolul fie cu voi pentru totdeauna.”

   Corbul şi Acvilă vor trebui plece din Rusiaîn America, acolo unde pe Dealurile Prinţesei spinul îi aşteaptă. Aflăm povestea morţii tragice a familiei ţariste, descrierea detaliată a ce s-a întâmplat în aceea perioadăcine a reuşit salveze cei doi copii, dar şi unde sunt şi ce s-a întâmplat cu cadavrele imperiale. Datele transmise din generaţie în generaţie, durerea, frica, cruzimea ultimelor zile a Romanovilor, te face plângi odată cu atrocităţile descrise. Corsetele pline cu bijuterii pe care le purta familia imperială le-a salvat viaţa celor doi tineri, dar celorlalţi le-a mărit agonia.

Descoperirea a ce ascunde în cutia de valori, care se deschide cu cheiţa găsităîi va pune puţin pe gânduri. Nelipsitele lingouri imperiale, dar şi un Ou Faberge, iar înăuntru acestei minunăţii un clopoţel de aur inscripţionat cu litere chirilice- ,,Acolo unde creşte copacul Prinţeseiîn Genezaaşteaptă un SpinFolosiţi cuvintele care v-au adus aici. Izbânda e aproape, dacă se pronunţă numele voastre şi dacă se formează un clopot.”

   Dacă, Corbul şi Acvilă sunt pe cale îndeplinească profeţiasau nu, depinde de abilitatea lor de a rămâne în viaţă, de a lupta pentru aflarea adevărului. Oare este adevărată profeţiase va descoperi moştenitorii  ţarului? Sau totul va fi în zadar? Vor reuşi cei doi îşi salveze vieţile?

   Ce pot spun despre acesta capodoperă literară? Nu prea îmi găsesc cuvintecuvintele sunt sărace pentru a exprimă emoţiiletrăirile, alături de o bucată de istorie a unei familii imperiale cu un sfârşit tragic. Acţiunea din acest thriller este perfectă pentru cei pasionaţii de istorie, mistere, detalii fascinante despre diverse ţăriînmormântări secrete, crime, profeţii, dar şi poveştile triste ale Corbului şi Acvilei.
Dacă ar fi  fac o comparaţie  asemui această carte cu cele ale autorului Dan Brown, poate mai bună decât cărţile lui.
Din partea mea primeşte 5 stele şi felicitări pentru o carte perfectă în toate sensurile posibile.targulcartii.ro

Cartea Profeţia Familiei Romanov, de Steve Berry a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
24

,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”, de  Cornel Bîrsan, Cristian Moșneanu, Adrian Anghel

Editura: Librex

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 464

   ,,Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Românească, dintru Ungaria descălecat și de la Amlaș și Făgăraș herțeg.”

    Voi începe cu sfârșitul, mai exact cu reluarea încheierii acestei cărți. După cum bine consideră domnii autori ,,dintre toate științele, istoria este cea mai nobilă”. Da, istoria este o știință nobilă, o disciplină, ba chiar o carte a vieții, în care timpul așterne cu migală povestea omenirii. Încet-încet, fără grabă, uneori fără a fi prea explicit, abătându-se din când în când pentru o rectificare, pentru un update. Acest bătrânel cu barba albă este întruchiparea înțelepciunii, a rațiunii, căci știe ce, cât și când să dezvăluie…

    În vremuri în care se pune preț tot mai mic pe ceea ce contează cu adevărat, în care ignorăm și ne închidem în propria carapace, este necesar să luptăm contra egoismului, neglijenței și indiferenței ce ne acaparează mintea și sufletul. Cârma este preluată de neputință. Această carte a vieții a fost scrisă tocmai pentru a fi citită și ascultată. Ea conține răspunsurile întrebărilor noastre, de multe ori ascunse printre apele învolburate ale unei mări de informații.

   Istoria ne oferă explicații, modele de urmat sau de evitat, sfaturi pentru a nu repeta greșelile strămoșilor noștri. La urma urmei, acesta este scopul, acela de a  ne înțelege pe cât posibil existența și de a contribui la bunăstarea noastră. Evitând istoria, ne semnăm propria sentință. Acceptăm să fim manipulați de alții și de pornirile noastre.

   În plus, ca români, ca cetățeni ai acestui stat, suntem datori să ne cunoaștem propria istorie, originile. Suntem obligați să plătim un tribut înaintașilor noștri, fără de care, astăzi, n-am fi locuit în România, n-am fi vorbit limba română, n-am fi fost noi. Și, fiindcă trebuie să începem cu cele mai îndepărtate timpuri, pe când poporul român abia punea temelia societății și țării despre care putem vorbi în clipa de față, cartea ,,Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr” reprezintă o lectură perfectă pentru a ne familiariza cu subiectul, ba chiar pentru a-l înțelege în profunzime.

   Ca orice alt stat, Țara Românească a apărut la un moment dat pe harta politică a lumii. În Epoca Medievală, în această perioadă de tranziție, se zvonește că un anume Radu Negru Vodă a ,,descălecat” din Țara Făgărașului și a pus bazele acestui stat. Radu Negru este, fără doar și poate, o personalitate controversată, o enigmă. O fi fost el adevăratul întemeietor al Țării Românești? Sau e doar un personaj fictiv, după cum spun și manualele de istorie că Radu Negru este întemeietorul legendar și că responsabil de această realizare este, conform istoricilor, nimeni altul decât Basarab I? Cine a fost, cu adevărat, ctitorul mănăstirii de la Curtea de Argeș? curtea-de-arges

   Orele de istorie mi-au stârnit curiozitatea în această privință, am fost nemulțumit de puținele informații pe care le-am primit și am sperat că voi afla cândva mai multe despre Radu Negru Vodă. Pot să mă consider norocos, întrucât am reușit să țin în mână rezultatul unei munci temeinice, înfăptuite de trei specialiști. Am citit cu mare plăcere acest fragment din puzzle-ul Istoriei furate, am reușit să-mi consolidez puținele cunoștințe pe care le dețineam și, cel mai mult, m-a încântat faptul că am reușit să învăț ceva nou. Am fost impresionat de cercetarea amănunțită, de judecata autorilor, de modul în care au pus cap la cap informațiile. Cert e că au reușit să demonstreze că adevărul se află undeva la mijloc.

   Lucrarea este structurată pe cinci părți, problema fiind analizată din mai multe perspective, cu argumente și dovezi solide. Le voi prezenta pe fiecare în parte, însă fără a intra în detalii, căci este sarcina voastră să le descoperiți.

   Prima parte analizează contribuția cronicarilor și istoricilor la ,,mitizarea” lui Radu Negru Vodă. Astfel luăm la cunoștință interpretările și concluziile istoricilor, erorile pe care aceștia le-au înfăptuit, cu bună știință ori nu. De-a lungul secolelor, cărturarii s-au străduit să contureze istoria națiunilor din spațiul carpato-danubiano-pontic, însă, de multe ori, istoria a fost rescrisă, înflorită, exagerată și utilizată astfel în scopuri politice.

   A doua parte aduce în atenția cititorilor documentele, hrisoavele ce amintesc sau ce oferă indicii despre personajul atât de controversat. Sunt verificate, studiate, apreciate mărturiile atâtor cercetători și se neagă corectitudinea anumitor acte ce, prin natura lor, contrazic adevărul istoric bine cunoscut. Inexistența unor arhive cu însemnări concise care să se fi păstrat până în zilele noastre, dezinteresul poporului român, îngreunează acest proces, însă nu-l fac imposibil. Partea a treia vine ca o completare a celei anterioare. Existența lui Radu Negru Vodă și procesul de întemeiere al Țării Românești sunt susținute de dovezi arheologice, heraldice, prezentate în detaliu de domnii autori.

   Penultima parte îl înfățișează pe Radu Negru cel legendar, un personaj de poveste neînfricat, înconjurat de o aură fabuloasă. O mică antologie de legende în care dincolo de elementele fantastice se ascund date istorice reale ce accentuează posibilitatea ,,descălecatului”. Și, în cele din urmă, autorii ne împărtășesc concluziile la care au ajuns, cu care nu poți să nu fii de acord după ce ai fost martor la săpăturile făcute în analele istoriei.

   Fără îndoială, Radu Negru Vodă a existat, iar posibilitatea ca acesta să fie numele real al întemeietorului Țării Românești este extrem de mare. Nu știm niciodată ce vom mai descoperi odată cu trecerea timpului, ce răspunsuri vom mai primi, însă pentru moment e suficient să-l privim pe Radu Negru nu ca pe un erou de basm, ci ca pe un om în carne și oase. Munca celor trei cercetători este admirabilă, de aceea și cred că ar trebui citită și înțeleasă. Să sperăm că va fi apreciată la adevărata-i valoare și că se va ține cont de ea de acum încolo.

   Cu siguranță vă recomand această carte, acest manual de istorie. Nu cred că a fost scris doar pentru alți istorici și specialiști, ci pentru noi toți. Limbajul și modul de abordare al subiectului denotă profesionalism, dar este, totodată, accesibil publicului larg. E suficient să doriți să învățați ceva nou, să vă descoperiți originile, să vă lărgiți orizonturile. Istoria înseamnă noblețe, înseamnă timp și dedicare, reprezintă un adevăr ce așteaptă să fie rostit…

        LECTURĂ PLĂCUTĂ!Librex.ro

Cartea Istorie furată. Întemeierea Ţării Româneşti. Radu Negru Vodă, între legendă, mit şi adevăr, de  Cornel Bîrsan, Cristian Moşneanu, Adrian Anghel a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex. Paote fi comandată de pe site/ul Editura Librex

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

5 STELE

Blestemul manuscrisului-50% istorie reală, 25% istorie probabilă, 25% istorie posibilă de Bogdan Hrib, Răzvan Dolea 

recenzie

   Romanul “Blestemul manuscrisului” apărut la editura Tritonic în anul 2016 îi are ca autori pe Bogdan Hrib și Răzvan Dolea și face parte din colecția Mistery & Thriller a acestei edituri. Volumul recenzat aici este deja cea de a treia ediție, prima ediție fiind cea din anul 2008 și e bine de reținut acest an pentru că subiectul cărții este cel puțin în parte foarte apropiat acestei date. Romanul se înscrie în seria închinată personajului Stelian Munteanu cunoscut de mine din prima carte din serie “Filiera grecească” iar pentru cititorii pasionați de aventurile eroului preferat și din alte romane apărute deja și întregind seria. Aceasta cuprinde cinci titluri: “Filiera grecească”-2007, “Blestemul manuscrisului”-2008, “Somalia, Mon amour”-2009, “Ucideți generalul”-2011 și “Patimile doamnei ministru”-lansat anul acesta la Gaudeamus. Mai sunt și câteva povestiri avându-l ca personaj central pe Stelian Munteanu și nu putem decât să sperăm că în viitor vor apare și alte romane în care deja binecunoscutul Stu să fie obligat să facă față unor situații limită cu aplomb, umor și ceva plictiseală.

   Autorul Bogdan Hrib face parte din generația tinerilor și foarte bine ancoraților autori în realitatea noastră literară și editorială. S-a născut pe 14 decembrie 1966 și este inginer constructor ca primă profesie doar că această meserie nu a practicat-o direct niciodată. Altfel cunoștințele acumulate sunt mereu de folos unui scriitor care crează eroi complicați și obligați să fie plini de resurse în situații limită. După 1990 a lucrat ca jurnalist iar din 1993 este editor la editura Tritonic, una dintre cele mai active și mai prezente pe piața de carte din ultimele decenii atât cu autori români contemporani nouă cât și cu traduceri ale unor autori străini foarte bine aleși. Mie personal îmi place foarte mult deviza pe care această editură și-a ales-o: “Cititul nu dăunează sănătății”. Evident că îmi plac foarte mult și cărțile pe care le oferă.

   Bogdan Hrib este scriitor, editor, fotograf și jurnalist. În 2008 a fost consilier editorial la Crime Scene Publishing iar în perioada 2010-2012 a avut aceeași funcție la Publicațiile Flacăra. Din 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers. Din anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului “Mistery & Thriller” organizat la Râșnov. Primul roman publicat a fost “Filiera grecească” în anul 2007  continuând apoi destul de alert cu seria Stelian Munteanu. În 2011 publica volumul  de povestiri “3+1” care într-un fel anunță revenirea la seria Stelian Munteanu, dar în 2012 face un pas lateral, de data asta diferit. Publică la editura Cartea Românească romanul “Ultima fotografie” care este un thriller curat fără filon polițist.  Din 2016 este director editorial al editurii Tritonic. În paralel este și cadru didactic asociat la SNSPA, la Facultatea de Management. Una din marile sale pasiuni este fotografia fiind membru al Asociației Artiștilor fotografi încă din anii ’80 și fotoreporter în anii ’90. Și-a dat doctoratul la UNATC cu o lucrare cu tema “Fotografia de presă”.

    Cel de al doilea autor al romanului “Blestemul manuscrisului” este Răzvan Dolea. Născut în anul 1958, este profesor de istorie și realizator coordonator la postul Radio România Cultural. Poate fi auzit la emisiunea “Texte și pretexte”. A publicat volumul de poezie “Jurnalul unui misogin”, iar în 2015 la editura Tritonic “Arheologia iubirii” și pregătește o nouă carte “Semnul zilei a șasea”.

   Într-un interviu Bogdan Hrib precizează că romanul a fost scris în șase luni începând din noiembrie 2007, terminând-o în primăvara anului 2008. Ambii autori lucrau câte trei patru ore pe zi fiind nevoiți să facă față și obligațiilor de servici. Au format o echipă foarte bine sudată, coordonându-se perfect pe cele două teme paralele, prezentul și trecutul. Mărturisește că au fost ajutați de o “tânără și entuziastă” echipă de studenți de la Facultatea de Istorie care au făcut munca de documentare cărora le aduce mulțumiri la finalul volumului atât în prima ediție cât și în cea de acum.

   Lectura acestui roman a fost o deosebită plăcere. Mi-am dorit să-l citesc și mulţumesc editurii Tritonic că mi-a oferit această ocazie mai ales că deja citisem în 2008 “Filiera grecească” care fusese o surpriză deosebită în peisajul literar al acelor ani. Citind “Blestemul manuscrisului” cititorul este răsfățat pentru că are două romane în unul singur. Partea de roman istoric foarte frumos construit chiar dacă se fac mari salturi în timp se întrepătrunde perfect cu thrillerul propriu zis care îl are în centrul său pe deja cunoscutul Stelian Munteanu.

   Partea contemporană este destul de simplă ca poveste. Stelian Munteanu este obligat să renunțe la mult visata sa vacanță bine planificată în însoritele insule grecești însoțit evident de frumoasa Eleni, fiind chemat de urgență la Frankfurt de comisarul francez Jacques Sardi. Motivul era simplu: a fost găsit cadavrul unui electrician român, Valentin Neagoe, care lucra la standul românesc de la Târgul internațional de carte de la Frankfurt, iar respectivul stand urma să fie vizitat la inaugurare chiar de președintele țării. Chiar dacă informațiile oferite telefonic de Sardi sunt laconice, Stelian își dă seama că în spatele acelei morți suspecte sunt lucruri mult mai grave. Renunță la vacanță spre marele său regret și spre supărarea frumoasei Eleni și pleacă cu primul avion la Frankfurt. După câteva zile în Germania, Stelian Munteanu își dă seama că numai în țară va putea afla mai multe amănunte despre victimă chiar dacă nu i se oferiseră alte amănunte legate de complexitatea cazului. La București este ajutat de prietenul său din Poliție, deja cunoscutul Toni Demetriade și așa încet încet ajunge să își de seama că la mijloc este copia unui manuscris foarte vechi și de o imensă importanță atât pentru țară cât și pentru cei din afară. Așa se și explică interesul arătat de toate serviciile secrete mari din lume plus bătrânul și aparent pensionatul fost agent KGB, Mihail (Mișa) Sergheevici Pușkin (a nu se confunda cu marele poet rus!). Din capitol în capitol ajungem să aflăm odată cu Stelian Munteanu povestea manuscrisului începând de la al doilea război mondial până în acel moment. Și mai ales aflăm că toți cei care au citit manuscrisul de-a lungul timpului au murit. Sarcina imediată a lui Stelian Munteanu este să adune destule informații pentru a-l determina pe președinte să nu expună manuscrisul la întâlnirea miniștrilor apărării din țările NATO, întâlnire care preceda summitul NATO  care avea loc la București în anul următor.

   Partea de roman istoric este ceva mai complicată. Începe cu așezarea Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei în anul 1211 la chemarea regelui maghiar Andrei al II-lea care le fixează zona de ședere printr-o diplomă din acel an. Cavalerii Teutoni au stat în această zonă până în 1225 când au fost expulzați de același rege ce se temea de extinderea puterii lor. În perioada 1217-1221 aceștia au participat la Cruciada a V-a din Egipt când mare maestru al ordinului era Herman von Salza foarte apropiat de papa Honoriu al III-lea. La acest moment al expulzării se face referință și în roman pentru că odată cu retragerea cavalerilor începe lupta de formare a primelor state feudale românești așa că ne întâlnim și cu Negru Vodă Descălecătorul care se pare că era de fapt un cavaler teuton catolic, român pe jumătate, Walter Schwartz!!!!  În roman fiul său este Seneslau care îl are ca fiu pe Tihomir căsătorit cu fiica lui Litovoi, iar fiul lor este Basarab I. Negru Vodă construiește prima biserică de la Curtea de Argeș cu ajutorul meșterului Manole pe care îl pune să îi facă o ascunzătoare în peretele mânăstirii unde ascunde documentul extrem de prețios, Charta semnată de papa Honoriu al III lea prin care se stabilește rolul acestor state românești în apărarea creștinătății europene. Meșterul Manole este prima victimă a blestemului legat de acest manuscris. Trecem apoi la toți voievozii români, secol după secol, care au grijă ca documentul să rămână în ascunzătoarea lui până la începutul secolului XVI când domnitorul Mihnea Vodă cel Rău poruncește să fie adus la Mănăstirea Dealu și să fie copiat în tiparnița călugărului Macarie în 25 de exemplare care în cea mai mare parte sunt duse și predate regilor și conducătorilor din țările Europei. Originalul arde într-un incendiu și în posesia următorilor domnitori, regi și președinți este una din copiile tipărite de Macarie. Pe aceasta vrea să o expună președintele la întâlnirea miniștrilor de externe NATO. Cititorii vor putea afla cum și în ce fel se rezolvă misterul manuscrisului și care este soarta lui până la urmă. De asemenea vor afla câți sunt interesați să pună mâna pe document. Dar cea mai frumoasă lecție este aceea că în asemenea situații nu există prietenii ci doar interese.

   După ce am terminat romanul mi-am pus evident întrebarea cât adevăr este în toate astea? Ce înseamnă 50% adevăr istoric? Și ce înseamnă celelalte procente semnificative de istorie posibilă și probabilă?  Dar aceste întrebări au fost doar de scurtă durată. Partea de roman istoric foarte bine construită are menirea nu să ne învețe istorie, ci să facă toată acțiunea credibilă, cu sens și atractivă. Și reușește acest lucru deplin. Se înscrie perfect într-un lung șir de cărți și filme care au ca subiect documente importante, întemeietoare puse în pericol, furate sau amenințate cu distrugerea. Și din acest punct de vedere romanul “Blestemul manuscrisului” este un succes.

   Dar este ceva care a fost mai puțin reușit din punctul meu de vedere și acela este chiar personajul principal, Stelian Munteanu. Mai putin închegat decât în “Filiera grecească”, se văicăre prea mult, se preocupă prea mult de fleacuri ca de exemplu ce cafea bea sau nu bea și câtă bea. Este neatent și gata să plece fără să ducă până la capăt observația pe teren. Este prea mult obsedat de femeile din viața lui sau de cele care ar putea fi în viața lui. Ce  persoană implicată într-o cercetare atât de complicată s-ar lăsa atrasă în mrejele studentei Ioana Marcu, lăsând totul baltă ca să se ducă la film? Dar îmi dau seama că s-ar putea să nu fiu eu foarte ancorată în realitatea acestor timpuri și că de fapt în asta constă farmecul eroului care nu este decât un amator entuziast și norocos în înfruntarea unui inamic nu foarte bine conturat în sensul că oricare prieten poate fi de fapt un duşman.

   Finalul romanului este unul deschis. Tocmai de acea cartea este extrem de atractivă şi în ciuda faptului că istoria care ne însoțește pe tot parcursul lecturii nu ne dă motive de optimism, finalul în sine ne dă motive să sperăm în mai binele pe care ni-l facem singuri. Pentru cine este foarte atent la istoria care se face zi cu zi sub ochii noștri și din viața noastră, romanul putea să pară chiar un pic propagandistic în momentul apariției lui, anii 2007, 2008. Acum deja totul a trecut și este doar un foarte plăcut thriller istoric care ne spune că fiecare din noi suntem părtași la scrierea istoriei exact așa cum este Stelian Munteanu, personajul de loc complicat și plin de slăbiciuni care ne reprezintă pe noi toți, oamenii obișnuiți ai acestei țări.

Editura Tritonic

Cartea Blestemul manuscrisului de Bogdan Hrib, Răzvan Dolea a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

%d bloggers like this: