Carti Literatura universala

Ghid de supraviețuire în Call Center, de Camelia Bucur-recenzie

Titlu: Ghid de supraviețuire în Call Center

Autor: Camelia Bucur

An aparitie: 2017

Categoria: Psihologie Practică

Editura: TRACUS ARTE

Format: 200×130

Număr pagini: 177

   „Te-ai trezit după câțiva ani la același loc de muncă, pe același post, la aceeași firmă, cu toate că erai sigur că, după ce termini facultatea, o să schimbi lumea? Te enervează colegii și ai ajuns să le știi toate ticurile și glumele pe de rost? Te sperie gândul de a-ți da demisia și, cu toate astea, visezi în fiecare seară ce față ar face managerul dacă a doua zi chiar ți-ai da-o? Te-ai săturat de program, pauza luată pe grafic, aceleași fețe, aceleași texte stupide repetate la nesfârșit, certuri absurde, șușoteli pe la colțuri, țigări fumate rapid, că ți se termină pauza și, per total, de tot ce înseamnă 8 ore plătite pe zi, 5 zile pe săptămână? Atunci clar lucrezi la un call center (sau la orice altă multinațională). De prea mult timp. Nu dispera, nu ești singurul. Și, pentru a-ți dovedi asta, ți-am pregătit un Ghid de supravieţuire în call center (și orice altă corporație multinațională) în care nu e vorba despre posibilități de avansare, spirit de echipă și satisfacția pe care o resimți la sfârșitul zilei, ci despre ce ai văzut, ai trăit și te-a enervat cu adevărat. Sau despre ce trebuie să știi dacă visezi să devii corporatist”.

   Recunosc… apariția acestei cărți mi-a trezit amintiri din vremea (scurtă, ce-i drept) în care am avut oportunitatea de a experimenta munca într-un call center. După ce am văzut coperta, am intuit că ideile din această carte nu sunt vechile clișee prezentate în studiile stufoase despre multinaționale… am știut eu că urma să citesc o carte realistă, dar mai ales plină de originalitate și sinceritate. Cine e Camelia Bucur? Ei bine, Camelia Bucur s-a născut la data de 13 februarie 1984, la Galați. A urmat, timp de doi ani, cursurile Facultății de Litere, specializarea Română-Finlandeză, în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și a absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea Dunărea de Jos, Galați.  A colaborat cu ziarul local „Viața Liberă” (1999 – 2003). Din februarie 2010 scrie pe blogul personal, Erase Rewind (cameliabucur.ro), pe diverse teme, de la social la personal. În 2014 a obținut locul 2 la concursul Superblog. Din 2006, de meserie – corporatist.

   Cartea Cameliei Bucur e departe de a prezenta clișee. E o perspectivă originală și mai ales plină de sinceritate asupra a ceea ce se petrece cu adevărat într-o multinațională sau într-un call-center. Trăim vremuri în care comunicarea optimă este ridicată la rang de „must-have„ în astfel de medii. Se vehiculează ideea de muncă de echipă, iar astfel de companii par – văzute din afară – niște insule în care domnește raiul. Pentru tinerii absolvenți ai facultăților de orice fel, munca într-o multinațională pare o soluție minunată. Dacă din afară se vede așa, atunci când devii unul dintre angajați, realizezi destul de repede că menirea teoriei este aceea de a sta cuminte așezată pe hârtie, în timp ce realitatea se dezvăluie în fața ta ca o palmă crudă a concretului. Dar… în majoritatea cazurilor, temerea de a experimenta altceva sau de a nu fi pus în posibilitatea de a „da vrabia din mână pe cioara de pe gard” te determină să te complaci într-o inerție din care îți este imposibil să ieși.

   După o scurtă și amuzantă trecere în revistă a job-urilor anterioare, Camelia Bucur trece la analiza muncii în call-center și ne avertizează încă de la început că „primul lucru pe care trebuie să-l reții când te angajezi într-un call-center e că de acolo o să ieși la pensie”.

   Între umor și ironii mai mult sau mai puțin accentuate, autoarea descrie o realitate ascunsă de societatea de astăzi în spatele unei imagini perfecte. S-au scris sute de cărți cu teoria comunicării ideale într-un call center sau în multinaționale, există companii care investesc foarte mulți bani în proiecte care să ajute angajații să socializeze eficient între ei, iar scopul final este acela ca multinaționala să atingă productivitatea maximă. În teorie… lucrurile sunt posibile într-o multinațională, dacă urmezi șabloanele și te transformi într-un angajat –robot. În practică, ești om, ai personalitatea ta și ea nu se asortează întotdeauna cu cei din jurul tău… deci e imposibil să te asortezi cu întregul. Despre curcubeul de colegi pe care îi poți întâlni într-o multinațională, ne vorbește Camelia Bucur în capitolul „Colegii”. Aici sunt descrise diferite tipologii, dintre care amintesc „colegul pupincurist”. Sunt sigură că, măcar odată în viață, ați avut ocazia să întâlniți un astfel de specimen.

   Iată semnalmentele sale: „Ăsta ar face orice să intre în grațiile șefului. Îi dă dreptate în absolut tot ce spune, își recunoaște greșeala, chiar că n-a făcut niciuna, îi duce șefului cafeaua, râde la toate glumele lui, oricât de stupide ar fi, îi face comisioanele, îi deschide ușa și se apleacă până la pământ într-un banal salut. I-ar șterge și pantofii cu limba dacă i s-ar cere, nu spune „nu” niciunei sarcini suplimentare, chiar dacă nu intră în atribuțiile lui, urmărește cu un ochi ager pe oricine s-ar plânge de șef și, oricând ai nevoie de el, o să-l găsești înfipt adânc între bucile șefului”.

   Un alt coleg, la fel de interesant prin atributele personalității sale ca și primul, e „colegul cu zvonurile”, Iată câteva elemente din descrierea acestuia: „Ăla care știe mai bine decât tine ce ai făcut, unde, când și mai ales cu cine. Știe zvonuri confirmate, bârfe întemeiate și adevăruri posibile. Și, mai grav, le și împrăștie. Ai băut un pahar în plus de apă minerală? Ești pe droguri! Ai comandat o altă pizza decât de obicei? Ești însărcinată! Ai ieșit de două ori la țigară cu aceeași persoană? Sunteți combinați și planificați nunta! Tot ceea ce tu nu știi, el știe. Și se asigură că știe și restul lumii.”

   Spre finalul cărții, avem parte și de 30 de reguli corporatiste de supraviețuire, toate descrise cu umor de bun gust și condimentate cu o doză potrivită de ironie.

   Nu știu dacă scriitoarea Camelia Bucur se va opri aici cu cărțile… eu îmi doresc să mai citesc și alte cărți semnate de ea. Cert este că are un stil original, de o sinceritate debordantă. Poate că… din titlul cărții, unii ar putea deduce că e doar o altă carte despre integrarea într-o multinațională sau într-o corporație… însă vă asigur că această carte poate fi citită de orice angajat, indiferent de statutul firmei în care activează. Cu siguranță va regăsi circumstanțe similare cu ceea ce se întâmplă în realitatea unei zile de muncă… și se va amuza teribil.

Cartea Ghid de supraviețuire în Call Center, de Camelia Bucur poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade-recenzie

Editura: Tracus Arte

Gen: Memorii, Jurnal

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 187

    Mircea Eliade a urmat cursurile Facultății de Filozofie din Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renașterii, și își desăvârșește educația la Calcutta, în India. Își susține doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii și practicilor yoga (1933). Între anii 1933 și 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică și publicistică, ține cursuri de filozofie și de istoria religiilor la Universitatea din București. În timpul războiului , este atașat cultural al Ambasadei române de la Lisabona (1941-1945). Din 1945 se stabilește la Paris unde predă istoria religiilor, întâi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ținute ca Visiting Profesor pentru “Haskell Lectures” acceptă postul de profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, catedră care-i va purta numele post-mortem. (Sursă: Wikipedia)

     Mircea Eliade este unul din cei mai faimoși scriitori români, considerat (pe bună dreptate) un autor canonic. De formare profesională istoric al religiilor, a întreprins o activitate științifică și culturală demnă de toată admirația. Printre lucrările ce l-au consacrat se numără ,,De la Zamolxis la Genghis-Han”, ,,Sacrul și profanul”, ,,Tratat de istorie a religiilor”.  A cochetat și cu literatura, astfel luând naștere scrieri devenite celebre, precum ,,Maitreyi”, ,,Romanul adolescentului miop”, ,,La țigănci”, ,,Domnișoara Christina”, ,,Noaptea de Sânziene”, ,,Nuntă în cer”.

   Mircea Eliade a reprezentat o figură remarcabilă a exilului românesc, întruchipând una din vocile oamenilor de cultură fugiți din calea regimurilor politice care s-au succedat la București pe parcursul secolului trecut.

   Pentru mine, Mircea Eliade este un model, un exemplu de ambiție, de dedicare. El ne demonstrează că poți realiza orice, atât timp cât ești pasionat, atât timp cât ești dispus să depui oricâte eforturi sunt necesare. Cariera sa, roadele activității sale profesionale te îndeamnă să fii mândru cu naționalitatea ta, căci, sincer să fiu, românii și poporul român dețin capacități intelectuale deosebite și sunt capabili de reușită, oriunde s-ar afla, orice ar face, aproape în orice împrejurări.

   Apariția acestui jurnal și posibilitatea de a-l citi, de a-l parcurge m-au încântat peste măsură. Trebuie să recunosc că este prima oară când citesc din memoriile lui Mircea Eliade și nu pot să afirm decât că mi-au plăcut teribil de mult. Nu m-aș fi așteptat niciodată că un jurnal poate fi atât de fascinant (cel puțin pentru mine).

   Acest volum, apărut la Editura Tracus Arte, aduce laolaltă niște pagini regăsite din însemnările zilnice pe care Mircea Eliade le făcea cu regularitate și o deosebită religiozitate.  Acestea au fost găsite de domnul Cristian Bădiliță, pe când a făcut o vizită în casa din Paris a răposatului scriitor, înainte ca aceasta să fie vândută de Christinel Eliade.

 “După câteva zile am deschis și triat hârtiile din cei doi saci recuperați din holul apartamentului Eliade. Nu mică mi-a fost surpriza văzând că, printre ele, se aflau și numeroase pagini din Jurnal, pe care Eliade însuși le considera pierdute. După nesfârșite, românești peripeții, conținutul celor doi saci a ajuns la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, prin implicarea directorului Lucian Dindirică. Prima exploatare a acestui fond o reprezintă chiar publicarea volumului de față, care, pentru prima dată, pune la dispoziția publicului Jurnalul lui Mircea Eliade dintre 9 octombrie 1959-3 mai 1962, în versiunea originală, editat științific și adnotat.”, mărturisește editorul acestui volum.

      Mi-am imaginat că aceste pagini de jurnal îmi vor oferi numai informații legate de viața de zi cu zi a autorului, o viața interesantă, fără doar și poate. În schimb, pe lângă sumara incursiune în rutină, avem șansa de a descoperi neprețuite gânduri, idei, pe care Eliade nu ezită să le aștearnă pe hârtie. E suficient să le citești ca să constați cât de profund a fost acest om, cât de inteligent, cât de genial.            Și nu trebuie să fii mare filosof ca să pricepi cât adevăr se ascunde în spatele cuvintelor sale, scrise din suflet, fără a fi cenzurate, fără a fi supuse unor reglementări, întrucât nu au avut scopul de a fi publicate.

   Voi reda câteva fragmente care, sper eu, vă vor face o idee despre omul din spatele lucrărilor științifice, din spatele romanelor și a nuvelelor scrise cu măiestrie:

 ,,26 ianuarie 1960

După o lungă epocă mitologică și o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putință să cred că va reuși. Dar câteva generații, sau poate mai multe mii de ani, oamenii vor trăi precum furnicile.”

,,26 ianuarie 1961

Interesul meu pentru filosofia și asceza indiană cred că-și are această explicație: India a fost obsedată de libertate, de absolută autonomie. Și asta nu într-un chip naiv, veleitar, ci ținând seama de infinitele condiționări ale omului, studiindu-le obiectiv, experimental (yoga) și forțându-se să găsească instrumentul prin care să le poată aboli sau transcende. Mai mult chiar decât creștinismul, spiritualitatea indiană are meritul de a fi introdus Libertatea în Cosmos. Modul de a fi al unui jivanmukta nu e dat în Cosmos; dimpotrivă, într-un Univers dominat de legi, libertatea absolută e impensabilă. India are acest merit de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: modul de a exista liber.”

,,19 noiembrie 1961

Aș vrea să scriu odată un lung articol dezvoltând această idee: atitudinea ,,istoriciștilor” de tot felul, ca și a marxiștilor și freudienilor, într-un cuvânt: toți cei care cred că nu poți înțelege cultura decât reducând-o la altceva, inferior (sexualitate, economie, ,,Istorie” etc.) – atitudinea aceasta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realității. Adică: nu mai poate surprinde realitatea unei ordini a spiritului (să spunem, arta sau religia), și atunci i se pare o simplă construcție, o ,,mască”. Neuroticul demistifică viața, cultura, viața spirituală. Nu pentru că nevroza i-ar pune la dispoziție instrumente de cunoaștere mai perfecte decât ale omului normal – ci pur și simplu pentru că nevroza înseamnă tocmai asta: nu mai poți prinde sensul profund al lucrurilor și, deci, nu mai poți crede în realitatea lor.”

      Vă recomand să citiți acest jurnal fermecător! Paginile regăsite vă vor permite să-l înțelegeți mai bine pe Mircea Eliade, o personalitate de seamă a secolului al XX-lea, un om de cultură cum nu se va mai naște…

         Lectură plăcută!

Cartea Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962, de Mircea Eliade poate fi comandata de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mierea, de Slobodan Despot-Editura Tracus Arte-recenzie

Editura: Tracus Arte

Număr de pagini: 127

Traducerea: Florica Ciodaru-Courriol

   Slobodan Despot este un editor, scriitor și eseist de origine sârbă, stabilit în Elveția. A colaborat timp de cincisprezece ani cu editura l’Âge d’Homme, pentru care a realizat traducerea a numeroase volume și, de asemenea, a fondat editura Xenia. „Mierea” este primul său roman și prin intermediul lui dorește să le ofere cititorilor o bucățică din războiul dintre sârbi și croați, desfășurat în perioada anilor 1990.

   Romanul este construit sub forma unei povestiri în ramă. În cabinetul unei erboriste pe nume Vera, al cărei scop este ca prin cuvintele și plantele sale medicinale să vindece pacienții atât sufletește, cât și trupește, naratorul află povestea lui Vasco K. (Arțăgosul). Pe acesta din urmă femeia l-a cunoscut din întâmplare la ieșirea de pe autostradă, surprinzându-l într-un moment de nervi în care își amenința propriul tată cu moartea. Impresionată de situație, Vera îi oferă necunoscutului banii necesari reparației mașinii și se face nevăzută. La interval de câteva luni de la incident, se trezește la ușă cu un chintal de miere, venit exact la momentul potrivit pentru a-i salva cabinetul. Așa face cunoștință pe deplin cu Vasco, de la care află întreaga poveste ce l-a determinat să-și piardă cumpătul în acea zi la marginea autostrăzii.

  Povestea lui Vasco K. și a tatălui său, Nikola, ne deschide o fereastră către perioada anilor 1990, când în fosta Iugoslavie se desfășura un puternic conflict între sârbi și croați. Totul este parcă de o cruzime de neînțeles, pentru o perioadă de timp oamenii uitând că sunt oameni și privind războiul ca pe un sport al sângelui.

Așa cum cad primii stropi grei, enormi, ai unei ploi de vară, tot așa începură să plouă și obuzele peste satele din vale, mai întâi rare, parcă rătăcite. Tunetele erau acum precedate de fulgere, ce-i drept cam neconvingătoare, care se pierdeau în peisaj ca niște flash-uri de aparat de fotografiat într-un imens stadion. După care picăturile se întețiră a ploaie, bule de foc începură să puncteze covorul văii din care țâșneau coloane de fum și de praf.”

„Coloanele de fum se înmulțeau la orizont, chiar dincolo de dealurile dinspre nord. Se ataca pe toate fronturile. Nu se scurseseră două ceasuri de când Furtuna începuse când Bătrânul înțelese că o să-i spulbere, și pe ei și toate himerele lor umflate doar cu pravadă și sacrificiu. Nu-i era frică de moarte.”

   Dar în această ploaie de obuze și trupuri, Nikola are parte de liniște pe munte, alături de albinele sale. El este parcă închis în propria bulă de aer, departe de haosul și cruzimea războiului. Astfel că venirea lui Vasco în Kraina (Croația) în scopul de a-l salva din bătaia puștilor, pare în mintea bătrânului aproape lipsită de sens. Iar acest lucru se reflectă semnificativ și în modul în care acesta privește drumul de întoarcere în Serbia. În vreme ce Vasco este cât se poate de încordat, temător și foarte precaut, fiind pe deplin conștient că tranzitează granițele urmând indicațiile unui rus și folosind documente false, tatăl său este calm și relaxat, având pe deplin încredere în puterea și valoarea mierii pe care o transportă, spre exasperarea fiului.

   Pe parcursul romanului ni se întărește ideea conform căreia nimic nu este întâmplător și că fiecare gest al nostru contează, putând contribui în final la binele colectiv. În ciuda faptului că nu aveau bani pentru benzină sau cazare, Nikola a folosit mierea ca monedă de schimb, știind că oricine ar putea beneficia de efectele ei curative și putând în acest fel să le îmbunătățească traiul celor pe care îi întâlnește. Iar întâmplarea cu Vera este la rândul său semnificativă crezului deoarece, chiar dacă pierde inițial banii pentru achitarea taxelor, câștigă după câteva luni când mierea de la Nikola îi salvează cabinetul. Astfel, mierea este pe parcursul poveștii monedă de schimb, motiv de ceartă, iar, în final, sursă de liniște și vindecare.

   Așadar, Slobodan Despot debutează cu un roman surprinzător și profund, care nu este pentru oricine. Cred că pentru a-l putea citi trebuie să reușiți să rezonați cu personajele, cu povestea lor măcinată de lipsuri și război și cu atmosfera cu tente filosofice a cărții.

Cartea Mierea, de Slobodan Despot poate fi comandata de pe site/ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Un artist al lumii trecătoare, de Kazuo Ishiguro-prezentare

Premiul Nobel pentru Literatură 2017

În anul 1986, romanul a fost distins cu prestigiosul premiu Whitbread şi a fost nominalizat la Booker Prize.

   Aflat la vîrsta senectuţii, pictorul şi profesorul de artă Ono Masuji porneşte într-o odisee de recuperare a biografiei personale şi artistice, silit de schimbările radicale dintr-o Japonie abia ieşită din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial care încearcă să-şi exorcizeze trecutul militarist şi să-şi construiască un alt fel de viitor. Pictor manufacturier, artist al lumii trecătoare, al figurilor melancolice de gheişă, apoi maestru influent şi artist militant integrat propagandei expansioniste, Ono Masuji se vede acum căzut în dizgraţie, respins de generaţia postbelică dornică să rupă cu trecutul indezirabil. Scris într-un stil limpede, dar plin de subtilitate, alcătuit din tonuri calme şi delicate, Un artist al lumii trecătoare este un roman despre maeştri şi discipoli, părinţi şi copii, principii şi trădări.

„Unul dintre cele mai bune romane ale anilor ’80.” (Malcolm Bradbury)

„Un exemplu de rafinament şi precizie… Pe măsură ce povestea se desfăşoară, cititorul devine prizonierul lumii pe cale de dispariţie a artistului, învăţînd să-i admire structura splendid elaborată.” (The Los Angeles Times)

Sursa: Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Supa de la miezul nopţii, de Marta Petreu-prezentare

   „Viaţa, în acest roman, se trăieşte între brutalitate şi suferinţă – rarele momente de dragoste aduc o bucurie împalidată. Naraţiunea, ce migrează de la o voce la alta – verosimil şi convingător –, e întretăiată de o precizie poetică inimitabilă, de o vibraţie de rară puritate. Supa de la miezul nopţii este un roman tulburat de originalitatea tragică a felului cum destinele personajelor se intersectează şi, în cele din urmă, se distrug. Între tragicul moment al ultimei supe şi plăcerea dejunului pe iarbă se strecoară, din adîncuri, strălucirea de argint viu a ironiei. Căci aşa se întîmplă uneori în viaţa literaturii: ironia sublimează tragicul. Oare şi inversul e posibil, e verosimil? ne putem întreba, la sfîrşitul lecturii…” (Gelu Ionescu)

   „Dacă volumul de poeme al Martei Petreu Asta nu este viaţa mea se luminează – exact cum se întîmplă şi în relaţia dintre poeziile lui Iuri Jivago şi epica Doctorului Jivago al lui Boris Pasternak – prin romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, în cazul Supei de la miezul nopţii poemele din Apocalipsa după Marta (integrala poeziei ei de pînă în 2011) luminează deplin sensul celui de-al doilea roman. Asta nu înseamnă deloc că acest ultim roman nu poate fi citit şi înţeles de sine stătător, ci numai că poezia şi proza Martei Petreu fac un tot organic.
Deşi cu o materie epică foarte concretă, Supa de la miezul nopţii este, de fapt, un roman mitic, ce împleteşte inextricabil tema mitului numai aparent profan al lui Don Juan cu aceea sacră a insului-tabu pentru că atins de zeu. Însuşi numele eroinei principale, Todora, adică «darul lui Dumnezeu», ne pune pe urmele unui destin în care omul este jucăria unui transcendent ludic şi plin de cruzime. De aceea, păpuşa înaripată din deznodămînt îmi aminteşte de îngeraşul care scoate limba într-un tablou mistic al lui Baldung Grien.” (Ion Vartic)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Imperativele adolescenței, de Chris Simion-prezentare

Nr. de pagini: 200

Anul apariţiei: 2017

   „Oamenii nu au încredere decât în clișee. Sau majoritatea dintre ei. Clișeele sunt tipare sigure, mențin confortul. Oceanul fără valuri nu reprezintă niciodată un pericol. Cu cât faci valuri mai mari, cu atât strici liniștea celor care vor să moțăie. Dar eu nu mi-am propus să-mi trăiesc viața ca la sanatoriu. Am de gând să fac gălăgie. Așa că dacă nu vă place, sunteți liberi să vă puneți vată în urechi.” – fragment din Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, prima carte din Imperativele adolescenței

„În afară de moarte, nicio cicatrice nu este de netrăit cu ea. Trăiesc oameni mutilați. Și nu întotdeauna este din cauza lor. Uneori așa e viața. În dragostea aia unică, atunci când nu-ți mai aparții, riscul e maxim. În dragostea aceea unică, în orice moment amputarea este posibilă. Și nu există protecție. Dacă vrei să nu suferi, nu trăiești cu adevărat.” – fragment din Dogmatica fericirii, a doua carte din Imperativele adolescenței

„Pe cruce scrie anul nașterii și anul morții. Nu scrie nici data primei angajări, nici data primului imobil achiziționat, nici data când ți-ai luat prima mașină sau data când te-ai îndrăgostit prima dată. Nașterea – moartea, ce e între se întipărește în suflet și cu ele pleci mai departe în taină.” – fragment din Disperarea de a fi, a treia carte din Imperativele adolescenței 

Volumul Imperativele adolescenței reunește primele trei cărți ale lui Chris Simion, scrise în perioada liceului, 1994–1996.

Sursa foto şi text: Editura Trei

 Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Hotel Camberi, de Angela Baciu-Editura Tracus Arte-recenzie

An apariţie: 2017

Număr de pagini: 82

Editura: Tracus Arte.

 

aruncată aiurea la poarta cimitirului.

cine ştie de când stătea acolo. murdară, mucegăită, roasă, nu mai rămăsese decât 923.

o fi fost femeie. ori bărbat. o cioară se aşează pe marginea ei şi tot ciuguleşte ceva.” (poem din Hotel Camberi)

   ***

   Hotelului Camberi din Sulina, cîndva un loc al luxului, azi „i se spune hotelul cu stafii”. În cimitirul marin din oraşul dunărean îşi găsesc somnul de veci oameni din multe neamuri care au trecut prin acest loc devenit cîndva, din sat pescăresc, un loc european al întîlnirii tuturor naţiilor şi-apoi decăzut tot mai mult în perioada comunistă. „Viii cu viii, morţii cu morţii”, cum spune un personaj dintr-un poem.

   În cartea de faţă, viaţa celor vii şi viaţa celor duşi, timpurile şi poveştile oamenilor, trecutul şi prezentul se amestecă aşa cum se amestecă – nu e doar o metaforă! – apa dulce cu apa sărată la Sulina („marea era una cu Dunărea”). Ne amintim, citind, de personajele din Spoon River Anthology a lui Edgar Lee Masters sau de exotismul (nu doar al spaţiului, dar şi al vocabularului) lui Saint-John Perse, poetul mării. O „reconstituire” nostalgică prin care pluteşte o boare de frangipani sau plumeria – florile unui arbust care se mai numeşte şi „arborele vieţii”. –( Simona Popescu)

   Volumul de poezii “Hotel Camberi” de Angela Baciu este o lectură simplă, rapidă, pe care o citeşti în câteva minute, însumând nu mai mult de 82 de pagini, dar mesajul poeziilor este de o încărcătură emoţională foarte mare, făcându-te să te gândeşti zile întregi la el. Astfel încât, după ce termini cartea, simţi nevoia să reciteşti acele poezii care te-au făcut să zâmbeşti şi care ţi-au plăcut mult la prima vedere, pentru a le simţi şi mai bine gustul şi pentru a le înţelege cât mai bine. Mi-a plăcut acest volum, căci ceea ce a scris poeta Angela Baciu m-a răvăşit şi m-a făcut să simt sentimente contradictorii. Îmi plac cărţile de poezii care nu te lasă indiferent, îmi plac cele care te răscolesc şi care îţi rămân întipărite în minte mult, mult timp. Angela, mânuind cu îndemânare şi siguranţă condeiul, reuşeşte să scrie ceva important în istoria Dobrogei. Poeziile ei, deşi triste şi sobre, sunt o imagine vie a modului în care arăta Hotelul Camberi, un adevărat paradis cândva, Sulina şi alte locuri din împrejurimi, scriind, în acelaşi timp, poveştile mai multor oameni, mai multor persoane.

    Ideea ei, de se folosi de oameni şi de a le scrie poveştile în stilul şi ritmul liric al poeziilor, mi s-a părut un principiu inedit. Cu titluri reprezentative pentru fiecare poezie în parte, autoarea aduce în atenţia cititorilor zona Dobrogei, pe care aceasta o descrie prin intermediul versurilor.

   Cel mai mult mi-a plăcut “dactilografa de serviciu”, versurile făcându-mă să mi-o imaginez pe tânăra Cecilia cum îşi duce în fiecare săptămână serviciul până la capăt, devenind o rutină.

Vă la un fragment mai jos:

dactilografa de serviciu

îi place să dactilografieze scrisorile

oamenilor

în biroul micuţ din poşta

văruită în albastru

cecilia klaar are aceleaşi tabieturi.

mai întâi dă perdeaua deoparte

să intre soarele.

muşte moarte în fâşiile cu clei

de la intrare

stau agăţate ca la insectar.

în oglinda

ovală îşi face buzele cu creion roz.

tot frumoasă sînt

îşi spuse cecilia

apoi ridică

geamlâcul ghişeului şi aşteaptă.

lunea şi miercurea,

la aceeaşi oră,

abraham îi scrie mamei lui

despre vreme

strugurii copţi

şi nevasta cea frumoasă.

dar abraham

nu are nevastă

şi nici vie,

iar mama

este mai mult moartă

decât vie…

spune vecina

de peste drum.

marţea nu vine nimeni

că-s trei ceasuri rele.

   “Hotel Camberi” este o lectură pe care v-o recomand din suflet, mai ales în această perioadă când nu prea avem chef să citim cărţi groase, ci să petrecem cât mai mult timp cu cei dragi sufletului nostru. Lecturi plăcute în continuare!

   Angela Baciu s-a născut pe 14 martie. Este poetă, prozatoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A publicat în jur de 18 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie (2003), Tinereţe cu o singură ieşire (2004), De mâine pînă mai ieri alaltăieri (2007),Mărturii dintre milenii ( 2012), Despre cum NU am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015), mai drăguţ decît dostoievski ( 2017, poem dramatic scris de Nora Iuga şi Angela Baciu), Charli. Rue Sainte-Catherine 34 ( 2017, în ediţie româno-engleză.

Cartea Hotel Camberi, de Angela Baciu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Apa vie (volumul I) Căderea împărățiilor, de Stachecian- recenzie

Editura Smart-Publishing, 2017

450 de pagini

… asta e una dintre problemele legendelor… Lumea e mare și se amestecă, darămite imaginația pentru adevăruri mult prea de demult.

   Acest prim volum al trilogiei constituie dovada că folclorul românesc nu a secat, că încă poate fi exploatat pentru ca romane fantastice precum Căderea împărățiilor să vadă lumina tiparului, iar lupta dintre bine și rău să nu rămână la nivelul unui basm. La o primă vedere, cartea în discuție pare să dețină trăsăturile basmului cult, cu motive lui specifice, însă autorul reușește să spargă granița cu povestea și mitul, integrându-le elementele pentru a da viață unui roman fără seamăn în cultura autohtonă. Încă de la început, suntem avertizați că vremurile poveștilor cu A fost odată ca niciodată, pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier… au trecut, că sunt purtate prin viu grai, iar mai puțin prin ale cărților. Așadar, istorisirea în care urmează să intrăm poate fi cât se poate de reală. Descrierile ample din incipit anunță un roman de atmosferă, în care personajele se dezvăluie treptat, niciodată definitiv, cu portrete fizice uneori abia schițate, dar care nu se resimt ca fiind necesare.

   Titlul trilogiei trimite la motivul călătoriei de formare a tânărului Nalbian pe tărâmuri străine, în căutarea obiectului magic ce ar putea să încline balanța în mod favorabil asupra binelui, prin urmare avem de a face cu un bildungsroman. Apa cea dătătoare de viață, cine-o bea cu picătura, ca și prima și totuna/Vindecare vor afla și trupul și inima, este scopul vieții lui Nalbian (Făt-Frumos al basmelor populare românești). Nimic nu este întâmplător aici; nu există coincidențe, toate se leagă (a se studia inclusiv coperta!).Motivul apei ocupă un loc aparte: în satul său, Nalbian trebuie să ducă primele găleți cu apă la bucătăria unde mama sa și alte femei se vor apuca de treabă dis-de-dimineață, anticipând intriga; călătoria începe pe apă, iar popasurile sunt făcute la fântâni, unde au loc și cele mai importante întâlniri (cu ursitoarele, cu Decebrax). Apa vie, apa vieții se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă spre veșnicie tocmai pentru că purifică, vindecă și întinerește. După Grigorie din Nyssa, fântânile conțin apă stătătoare. În schimb, fântâna Mirelui este o fântână cu apă vie (conf. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. I, pag. 111). În roman, apa vie provine de la rădăcina unui pom mare, mereu verde, mereu în floare și în pârg.Un singur firicel iese la suprafață, chiar prin grădina acestui pom, înainte să intre din nou în adâncuri. Iar apa lui, doar aici, se numește apă vie.

   Tânărul și naivul Nalbian trebuie să își îndeplinească soarta de erou legendar, ca un Harap-Alb romanesc. Asemeni personajului lui Ion Creangă, el nu deține puteri supranaturale, nici măcar extraordinare, ci doar calități precum milostenia, credința, cumpătarea, care îi devin ajutoare de nădejde, fiind sprijinit și de prieteni devotați, personaje reale sau fantastice (Getozak, Brosoc, Jaba, calul Amurg, zâna Zinavel). Spiritul justițiar extrem de dezvoltat îl determină să intre în conflicte mari cu hoții obișnuiți și cu Negru, cel mai de temut răufăcător al ținuturilor și personaj antagonic.

–O să vă spintec! Ca pe toți viermii de pân-acum! […]

–O să vă găsesc! Vă caut pe toți cei de-un neam! Dau foc și tai mână cu mână, picior cu picior!, promite acesta drept răzbunare.

   Călătoria inițiatică îl transformă, devine mai înțelept și mai puternic, pregătit pentru marea bătălie pe care am simțit că va trebui să o ducă. Nalbian e un personaj de care prinzi drag, un model de urmat pentru tinerii aspiranți al titlul de erou.

   Libra, satul natal al lui Nalbian din Cotul Mărgăritarului, pare locul unde nu se întâmplă nimic, unde timpul s-a oprit în loc, prietenos și răbdător cu oamenii. Elementele cadrului natural, maiestuos descrise, sunt aproape personificate, sugerând comuniunea om-natură, specifică basmului de factură romantică. Odată cu intrarea în acțiune, când evenimentele încep să se succeadă din ce în ce mai alert, descrierile ocupă mai puțin spațiu în economia textului. Îl urmărim pe Nalbian în decursul unui an calendaristic.

Așezările din aceste vremuri ajung pe la vreo cincizeci de case, iar, când trec de o sută, sunt deja măricele. Libra este undeva între. Astfel încât grădinile oamenilor, apoi cele comune și câmpurile mărginașe, asigură traiul celor de aici, atât timp când sunt pe pace și gospodari, iar stăpânul nu are mintea tulburată de asprime. De-a lungul Mărgăritarului sunt multe vatre cu vechime și se aude că încă se mai așază oameni, mai ales spre târgul cel mare, la curtea împăratului. Până acolo, hăt, departe, râul primește și alte ape, se face mare cât să nu tragă arcașul cel mai strașnic de pe un mal pe altul. Apoi, se zice că și puhoiul acela se aruncă, peste alte șapte ținuturi, în brațele unei mări întinse cât vezi cu ochii, după unii, până la marginea pământului.

   La celălalt capăt al lumii, un tărâm asemănător celui din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, libreanul se confruntă cu zmei și căpcăuni, pe care, evident, reușește să-i învingă. Până aici, probele curajului și milosteniei au crescut gradat, culminând cu lupta pentru viață.

   Unele nume de personaje au rezonanță dacică, altele sunt formate prin contopire sau trunchiere, altele sunt argotice, ori pur născocite, însă toate conțin aluzii asupra caracterului persoanei pe care o denumesc: Nalbian (de la alb>albi>înalbi>Nalbian), Lercudor (ler+cu+dor, folclor), Verobostes (dacic), Jaba (Degeaba-Încui. Jaba-ncui, vezi?, argou), Negru, Zinavel etc.

   Demn de admirat este și limbajul – un amestec fericit de arhaisme fonetice, regionalisme, expresii învechite și chiar înjurături inedite – ce-i face concurență și celui mai iscusit povestitor.

Ce cojocii mamii lui de dobitoc! (înjurătură)

Mii de bărzăuni legați în lanțuri! (exclamație)

   Apa vie, roman scris de Stachecian (despre care nu știu absolut nimic, dar aș vrea să îl cunosc pentru a-l felicita) conține o lume dintr-un univers paralel, uitat de contemporaneitatea mult preocupată să inoveze literatura. Toate încep cu A fost odată…, doar că noi am uitat.

A fost odată un roman despre apa vie, dar nu când făcea plopul pere…, ci mai degrabă…

Cartea Apa vie (volumul I) Căderea împărățiilor, de Stachecian poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Respectul dobândit prin teamă, e un respect fals.”

Inocenţa Păcatului, de Marius Albert Neguţ-recenzie

Libris Editorial
Număr pagini: 364

   Mi-au atras atenția fragmentele postate, coperta deosebită și mai ales autorul, al cărui nume, încă de la apariția romanului sau de debut Îngeri Rătăciți”, înseamnă o garanție a unei cărți foarte bune.

   Și Marius “a comis-o” din nou, a scris poveșți de viață dureros de reale, care se întâlnesc în diferite momente și devin un roman.

   La fel ca la “Îngeri Rătăciți” și aici, întâmplările, faptele, sunt atât de “condensate” încât să le povestești ar însemna să dezvălui totul, așa că din nou vom merge pe urma personajelor.

   Ce mi-a plăcut în mod deosebit și cred eu că face personajele și mai veridice, este păstrarea limbajului, cuvinte țigăneșți sau în argou, pe care autorul le explică în subsolul paginii, așa cum explică și evenimentele la care face referire în roman. Cumva, pe lângă o mică “lecție” de istorie a acelor timpuri, reușește să te transpună în viața celor despre care vorbește, fie ei studenți, profesori sau țigani, oameni simpli, bogați  sau săraci.

Citind ai impresia că urmăreșți un film, atât este totul de real.

Dar haideți să vorbim despre personaje…

   Și începem cu Amalia, combinăție între înger și demon, adusă în acest punct de viața pe care a dus-o. Tatăl ei o abuza din copilărie, nu o violase încă, dar o mângâia, o atingea, provocându-și singur plăcere. Amalia, deși el o amenința mereu cu casa de copii, încearca să-i spună mamei sale, care însă n-o crede, o bate și o pâraşte tatălui. Plin de ură și teamă totodată, acesta îi mai trage o bătaie și-i cere nevestei să verifice dacă fata e încă virgină. Și totuși, venind într-o zi mai devreme de la lucru, își vede bărbatul ,beat, dormind dezbrăcât în patul fetei. Ftaă țintuită sub mâna lui nu îndrăznea să se miște ca monstrul să n-o bată și pe ea și pe mama ei. Femeia cu ochii în lacrimi și plini de silă pleacă și copilul speră că a plecat după ajutor, dar nu…

“Era sigură că mama-i fugise după ajutor. Așteptase astfel, ore întregi, încremenită în brațele lui ca în strânsoarea unui șarpe. În tot acest timp îndoiala crescuse în ea până când atinsese stadiul amar al certitudinii.

Maică-sa nu plecase după ajutor, ci doar …plecase.

Multă vreme fusese incapabilă să accepte. Mintea sa își tot imagina scenarii în care ea se întorcea și o lua de acolo.Trecuseră astfel doi ani și visurile Amaliei muriseră de mult-acum își ura mama cu putere-poate chiar mai mult decât pe tată.”

   Apoi chinul continuă, mai ales că află că tatăl ei era un proxenet, paznic fiind la casa de copii le închiria pe fete prietenilor lui, silindu-le prin amenințări să se supună.

   La intrarea în clasa a -9-a bunica ei este cea care vine la serbarea de deschidere, aducându-i un pachețel cu mâncare. Impactul mare asupra ei nu îl au colegii și școală cât dirigintele, care le spune că-i va medita și ajuta cu sfaturi  în părculețul de lângă casa lui.

“Acolo vom aprofunda lecțiile, vom vorbi unul cu altul și vă voi asculta problemele. Gândiți-vă la mine ca la un profesor de zbor! Da! Nu zâmbiţi. Ce vreți să fiți în viață? Vulturi sau viermi?

Amalia i-ar fi răspuns că și viermii își depășesc uneori condiția de târâtoare, preschimbându-se în fluturi superbi, însă, nedorind să atragă atenția asupra sa, tăcu.”

   În timpul vizitelor din ce în ce mai dese la bunica ei îl cunoaște pe Peti, are de-acum un prieten cu care poate vorbi. Se întâlneau zilnic, stăteau de vorbă- îl învața să citească.

Se ferește cât poate de tatăl ei, care îi tot face reproșuri amintindu-i că el o întreține:

“Era sătulă de litaniile lui interminabile-de câte ori o prindea și se mai  putea exprima coerent, îi reproșa același lucru: că nu-l iubește, deși el este cel care are grijă de ea.!

Amaliei, reproșul lui i se părea atât de absurd, că nici nu știa dacă să-i plângă de milă lui sau sieși. Avea momente în care abia se abținea să nu-l scuipe în față. Să nu-i strige ura, să nu-l lovească.”

   Într-o seară, mai beat decât de obicei și supărat că aflase de prietenia cu țiganul, tatăl ei o bate până ce nu se mai poate împotrivi și o violează, după care amenințând-o din nou şi o trimite să se spele. Amalia îl ascultă ca în tranșă:

“Ceea ce se întâmplase, nu i se întâmplase ei-cel puțin așa simțea. Avea o stare ciudată, de parcă nu ea era cea care acum se ridica și se îndrepta spre baie, ci adevărata Amalia era undeva pe marginea patului și rece observa totul fără pic de emoție.”

“Când își tăie venele, rămase mirată. Se așteptase s-o doară…”

  În spital bunica o vizitează și află adevărul sordid despre fiul ei. Deși tatăl o păzea ca nu cumva să-l dea de gol, bunica îi promite c-o va duce la ea.

“Făcea tot posibilul să se întărească psihic, dar ceva se stinsese în interiorul fiinţei sale. Inocența copilăriei îi fusese furată. Un amalgam de sentimente nu-i da pace: frica viscerală se combina cu furia oarbă, umilința profundă, cu ura și dorința de răzbunare. Însă promisiunea bunicii îi dă speranța: nu va mai stă în casa tatălui sau! Va locui la Buni!”

   Dar monstrul vine s-o ducă acasă. Amalia urcă disperată, gândindu-se la sinucidere, dar jos apare miliția și ea crede că buni l-a reclamat. Dar când vor să-l aresteze, el lovește un miliţian, scoate cuțitul și e gata să-l omoare, dar este împușcat. La percheziție milițienii găsesc o mașină de scris și manifeste. Amalia era sigură că nu le scrisese tatăl ei, care oricum nu scria nimic niciodată, abia citea, dar așa ajunge la bunica ei.

Vorba proverbului ”calul de dar nu se caută la dinți” și în mod tacit până la moartea bunicii nu se discuta nimic despre ce s-a întâmplat.

   Pentru Amalia toată familia ei va însemna Bunica, chiar dacă mama ei se întorsese în vechiul apartament, pentru ea nu mai exista:

”Din colțul de țară în care fugise, maică-sa revenise. Locuia în vechiul lor apartament. N-o căutase niciodată și bine făcuse.”

Exact în perioada cât fusese spitalizată dispar din viața ei și Peti și Profesorul Mihai Carp.

   Dispariţiile o debusolează și aproape clachează, dar reproșul mut din ochii bunicii și cuvintele ei amare o fac să reacționeze. Învață foarte bine, intră la facultate, unde are aceleași rezultate remarcabile, îl cunoaște pe Vlad, se mută cu acesta în apartamentul lui. Părinții lui Vlad aveau o situație materială bună, aveau bani, îi ajutau, și o vreme sunt fericiți. Dar Vlad începe cu câte o țigară de “iarbă”, apoi heroină (biluțe) și încet- încet începe și Amalia. La un moment dat, când banii se termină, vând lucrurile din apartament și se mută în garsoniera bunicii. În final Vlad se sinucide, Amalia ajunge la dezintoxicare, dar rămâne singură și robită viciului:

“Își simțea inima bătând și zâmbi. Fiecare bătaie răspândea în corpul ei fericire pură. Nu o mai durea nimic! Nu mai avea nicio problemă! Era liberă să zboare, să întoarcă timpul. Plutea pe un vis orgasmic dincolo de nori, de tot ce e rău.”

   Mihai Carp, profesorul de română, un personaj slab și totuși puternic, un personaj pe care fie îl urăști fie îl iubești, dar și el oarecum o victimă a propriei copilării. Satul de regimul comunist, tatăl lui Mihai încearcă să treacă înnot Dunărea în Iugoslavia, dar  moare, lăsând în urmă:

…o femeie cu zâmbet preschimbat în plâns, o soție părăsită închisă în sine și înrăită de șicanele Securității, ce se transformase într-o mamă distantă, temătoare în a mai oferi dragoste cuiva, chiar și propriului copil.”

   Mihai aflase abia când era la facultate, înainte ca mama lui să moară, adevărul dispariției tatălui său. Până la moartea ei fusese privat oarecum de afecțiune, dar abia după aceea conştientizase lipsurile materiale.

Își condamnase părinții, dar în timp ce mama lui trăise temându-se să-și deschidă sufletul chiar și în fața lui, tatăl său nu putuse accepta traiul într-o colivie.

Abia la maturitate Mihai conştientizase că:

“…în lumea asta mare există și oameni ce nu pot trăi într-o colivie. Oameni pentru care Libertatea definește viața, ea fiind mai presus de dragoste.

Îl ajutase să înțeleagă, să conștientizeze faptul că și el trăia într-o astfel de cușcă, în care îi era din ce în ce  mai greu să-și deschidă aripile. Mai conştientizase ceva: era timpul să forțeze scăparea, să zboare din acel loc și să trăiască cu adevărat, să lase trecutul și să meargă înainte pe calea destinului său.”

   Pentru a-și putea urma destinul învățase, terminase cu brio facultatea. I se propuseseră posturi bune, dar alesese un liceu din Rahova, aproape de parcul Humuleșți, unde își cumpără o casă mică cu banii obținuți din vânzarea apartamentului părinților. Găsirea casei fusese providențială, Mihai dorind s-o ia de la zero în alt loc, în altă casă, în altă viață.

   E-adevărat era un cartier mărginaș, mulți oameni trăiau cum învățaseră de mici, fără utilități la casă, temându-se mereu să investească din cauza demolărilor. Dar oamenii se ajutau între ei, se respectau și-și respectau intimitatea. La marginea cartierului era Câmpul unde veneau căruțele cu țigani şătrari. Aceștia își făceau acolo tabăra, stăteau vara apoi plecau, autoritățile nu reușiseră să-i colonizeze ca pe căldărari sau ursari, dar venirea lor dădea culoare și pitoresc cartierului.

   Mihai își pusese la punct casa, o modernizase, își făcuse o mică încăpere pentru trandafiri și la începutul școlii era în casă nouă. Din prima zi se îndrăgostește de Andra, profesoară de muzică la același liceu:

“Intensitatea amintirii momentului în care se îndrăgostise iremediabil îl copleși pur și simplu.”

“-Nu mi-am ascultat niciodată inima bătând înainte de a o vedea întâia oară pe Ea! Nu am fost conștient că respir, că versurile scrise pe hârtie se pot materializa în ființă!”

   Timid din fire îi pune pe ascuns flori în dulap și versuri, până ce Andra ia decizia :îl caută de Crăciun și rămân împreună, cu toate că tatăl ei, supărat că nu a fost consultat rupe orice relație cu fiica lui. Așa că de Revelion, având doi colegi de facultate ca martori se căsătoresc.

   În lunile următoare Mihai a fost mai fericit ca oricând, avea elevii lui pe care-i iubea, o avea pe Andra, era un om împlinit. După un an reputația lui de profesor non-conformist era un fapt. Dar nu toți profesorii vedeau cu ochi buni modul de-a preda, de-a interacționa cu elevii și de a-i înțelege. Mihai avea obiceiul să spună că:

“Respectul dobândit prin teamă, e un respect fals.”

   Directorul liceului îi atrage atenția, Andra mai încearcă să-l tempereze, dar modul lui de predare se datora faptului că-și alesese calea din vocație și învățase multe din relația lui cu proprii săi dascăli. Doar că era în anii aceia când un astfel de lucru nu era văzut cu ochi buni.:

”….el nu voia să dreseze papagali, ci să lase în urma lui o vibrație pozitivă a cărei reverberație să transforme în bine personalitatea încă în formare a tinerilor.”

“…prefera să se documenteze temeinic și să furnizeze elevilor detalii ce le trezeau curiozitatea, ignorând de multe ori faptul că pe acestea, deși nu erau interzise oficial, era indicat să le ții sub tăcere.”

   Luat de val face greşeala de-a povesti elevilor, despre boală și moartea lui Eminescu, fapte reale dar neagreate de conducerea partidului. Așa că va fi convocat la Securitate.

   Este prelucrat, terorizat, i se amintește de greșelile părinților lui, rezistă o vreme, dar clachează în momentul în care este amenințată Andra, soția lui. Își dă seama că un coleg (chiar directorul) îi informase despre ora lui și discuțiile cu elevii. Până la urmă terminat psihic cedează și semnează un acord de informator cu numele “Poetul”

   Plin de rușine și umilință pentru lașitatea lui îi mărturisește totul Andrei, care însă îl înțelege și împreună hotărăsc că ceea ce va scrie în note să fie doar generalități, care să nu afecteze viața nimănui, dar s-o salveze pe a lor. În același timp începe să-și evite colegii, chiar și elevii, pentru a nu auzi nimic ce ar trebui să raporteze. Citea uimirea în ochii copiilor, dar nu le putea spune adevărul:

“Ce le-ar fi putut spune…? În nici un caz, adevărul!

Se mustra amarnic-își transferase lașitatea în sala de clasă iar elevii, simțind, începuseră să se îndepărteze încet-încet de el, până când, la un moment dat, rând pe rând, încetaseră să i se mai destăinuie. Conştientizase că a distrus conexiunea cu ei, iar asta se adăugase la amarul lui. Eșuase”

   Andra supărată la început îl înțelege, se consumă alături de el, dar apoi luptătoare fiind își dă seama că trebuie să-l ajute:

”Hotărâtă să nu-și piardă bărbatul, cu perseverență și dragoste, cu vorbe bune și dezmierdări, cu zâmbete și înțelegere, reuși în cele din urmă să-l facă să se ierte, să se obișnuiască cu situația și să caute metode de a o eluda.”

   Mihai se răzbună oarecum pe director, fiind primul pe care-l raportează. Abia acum Mihai realizează că nu numai apartamentul mamei fusese o cușcă, ci toată țara, îl ura pe maiorul și prin extensie întregul organ represiv al Securității:

“În loc să creeze un aliat, prin abuzul exercitat securistul determinase un om apolitic, interesat doar de soție și flori, de poezie și școală, să devină în forul său interior un dușman al sistemului.”

A urmat finalul clasei a 12-a și Mihai își ține cuvântarea cu inima fără să-i mai pese de urmări:

“-Lăsați inima, nu oamenii, să vă fie ghid spre viitor! Ea știe ce e bine pentru voi. De asemenea…Nu va lăsați judecați de semenii voștri! Permiteți asta doar propriului suflet. Remușcarea sau, așa cum vă doresc, extazul din el, să vă fie scala de valori. Aveți încredere în voi și în convingerile voastre. Căutați lumina, dar ține-ți minte…!”

“Mai presus de orice, nu frângeţi aripile sufletului-visele! Fără vise nu veți mai putea zbura! Din păsări vă veți transforma în cârtițe speriate de lumină, așa cum suntem noi!”

   Află despre povestea Amaliei și pune la cale cu bunica răzbunarea, determinând arestarea și moartea tatălui ei. Om bun și sensibil se incriminează, deși era vorba despre un ticălos, un pedofil, o scursură a societății. Andra încearcă să-l ajute, dar se izbește de un zid. Dar îl iubește pe Mihai necondiționat:

Pe Andra nimic din ce trăise înainte de Mihai nu o pregătise pentru el. Cunoștea acum o altă față a dragostei. Învață că nebunia ei se poate împleti armonios cu sensibilitatea lui, că dezinvoltura nu exclude romantismul, că fiorul unei mângâieri abia simțite te poate cutremura până în ultima fibră.”

   Așa că se hotărăşte să-i dea soțului ei ce-și dorește mai mult: un copil. Din păcate analizele arată că suferă de o boală rară, că sarcina ar fi un pericol pentru viața ei și chiar a copilului. Dar nu-i spune nimic lui Mihai, hotărâtă să aibă copilul. Mihai o simte mai închisă, mai retrasă și are emoții că nu-l mai iubește, dar vestea primită îl uluiește și-l bucură.

Dar ca de obicei viața are surprizele ei…

   Andra și copilul mor (ce se întâmplă aflați citind cartea). Mihai o ia pe calea băuturii, ajunge în pușcărie, iese, pierde casă (fentat de Briliant-șeful țiganilor din cartier, care se ocupă și cu droguri) și va locui într-o mașină a unui vecin, întreţinându-se din meditațîi.

  Și în sfârșit Peti, puiul de țigan, băiatul lui Zabar, bulibașa țiganilor şătrari.

   Fuge din șatră din cauza bătăilor administrate de tatăl lui și a deciziei de a-l căsători, conform obiceiului. Rătăcește pe străzi până e găsit de băieții lui Briliant. Acesta îl ia pe Peti în casa lui, ca pe un alt fiu. Peti ar fi vrut să învețe, dar Briliant consideră că nu e nevoie, așa că, isteț fiind prinde ponturi, ”găsește marfă”, devine cunoscut și apreciat în cercul lor. Dar Briliant începe afaceri cu droguri, este dat “în gât” sectoristul, pe care până atunci îl plătise, vine să-i ia banii și el nervos îl înjunghie. Apoi îi aruncă lui Peti cuțitul să-l arunce și-i spune să se ascundă până trimite pe cineva după el. Doar că hotărât să șteargă toate urmele trimite un om al lui să-l omoare, Peti își dă seama, îl lovește și dispare. O regretă doar pe Amalia, pe care o cunoscuse când o salvase de frații săi și care-l învățase să citească. Peti fusese nevoit să fugă exact când ea ieșise din spital, dar el credea că dacă le era menit se vor mai întâlni.

   Din păcate Peti va ajunge  la pușcărie (aici neavând acte va declara că-l cheamă Zabar-numele tatălui său), va învăța să se apere și să reziste, și chiar să devină cel mai “tare”.

La o răzmeriță îl salvează pe căpitan, comandantul gărzii, dar apoi este atacat de un deținut, care-i șoptește că e trimis de Briliant să-l omoare. Rănit ajunge în spital.

   Ceaușescu dă o amnistie în care scapă mulți pușcăriași, printre care și Peti, ajutat și de recomandarea dată de căpitanul căruia îl salvase viața. Se întoarce în oraș hotărât să se răzbune pe Briliant,s ă vadă ce s-a întâmplat cu Amalia și să-și continue viața. Are emoții la început, dar e atât de schimbat (se maturizase) încât nimeni nu-l recunoaște.

   Ce se va întâmpla cu cei trei, ce s-a întâmplat în anii de detenție a lui Mihai și ai lui Peti, cum au ajuns la pușcărie și de ce, cum și dacă și-au revenit veți afla citind cartea.

   Viețile celor trei se intersectează și interferează de-a lungul anilor, poveștile desfășurându-se pe mai multe planuri. Toate întâmplările eroilor se petrec în anii comunismului, ai revoluției, ai mineriadelor, pe fondul tulburărilor, uneltirilor, luptelor, laşităţilor și violențelor de atunci.

   Cu poveștile eroilor Marius ne trece prin perioada anilor 1985-1992. Poveștile lui sunt despre viață și moarte, dragoste și ură, crime, violență dusă la extreme, vieți distruse de droguri și alcool, despre oameni care se cred “Dumnezei” hotărând cine trebuie să trăiască sau să moară pentru a le fi lor bine.

  Și totuși, chiar și așa, sensibilitatea, dragostea, frumosul, speranța își găsesc locul în sufletele eroilor, și cuvintele lor sunt memorabile:

“Creierul nu e o tablă de pe care să ștergi cu buretele creta amintirilor!”

“-Ia-mi gândurile, fă-le nisip, pe-o plajă albită de vânt…”

“-Iar tu ia-mi inima, fă-o o stea și arunc-o într-un val călător spre nisipul gândurilor tale…”

   Și astfel când ajungi la capăt cu lectura capătă un sens profund cuvintele lui Marius de pe prima pagină a cărții:

“Un om se poate consuma ca o flacără, ca un lemn ce arde mocnit și abia împrăștie căldură, iar lumina lui nu penetrează întunericul. Nu de el îți vei aminti, ci de acela ce s-a mistuit puternic, aruncând în jurul său scântei, iar astfel, dăinuind în memoria oamenilor, a învins moartea!”(Marius Albert Neguț)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

Ţara lui Putin: O călătorie în Rusia reală, de Anne Garrels-prezentare

Număr pagini: 304
Istorie/Nonficţiune

OMUL OBIȘNUIT ÎN ȚARA LUI PUTIN

    Ales la întâmplare, punând degetul pe o hartă, orașul Celeabinsk – fosta inimă a programului nuclear rusesc – i-a oferit, mai bine de două decenii, corespondentei NPR, Anne Garrels, posibilitatea de a înțelege viața de zi cu zi a cetățeanului rus obișnuit, precum și o perspectivă pe care Moscova nu i-ar putea da-o nimănui. Celeabinsk, la a cărui periferie alternează sate în paragină, râuri cu ape mânjite de steril, fabrici închise și lacuri superbe, dar pe lângă care un contor Geiger cârâie amenințător, poate fi considerat un microcosmos al Rusiei postsovietice. „Nu plecăm de aici. E căminul nostru, spunea unul dintre cei intervievați. Și, oricum, nu ne-ar cumpăra nimeni casele.” Profund rănită de autoflagelarea postcomunistă și de crahul economic, de faptul că se consideră învinsă în fața unui NATO care promitea că nu vor exista învingători și învinși și, mai nou, de sancțiuni și de scăderea prețului petrolului, Rusia reală a suferit îndelung, devenind un mediu propice pentru clici și corupție. Societatea trece cu vederea flagelul SIDA, alcoolismul și dezbinarea socială și caută, cu disperare, un dram de stabilitate și o identitate proprie, lucruri pe care, în ciuda abuzurilor și pedepselor nedrepte, un om știe cu dibăcie să i le promită: Vladimir Putin.

Sursa- Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ușa, o geografie intimă, de George Banu-recenzie

Titlul original: La porte, au coeur de l’intime

Traducere din limba franceză: Anca Măniuțiu

Editura: Nemira

Colecția: Yorick

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 192

George Banu este profesor emerit de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris. Conduce colecția Le Temps du theatre la Editura Actes Sud. A scris numeroase volume de referință consacrate scenei contemporane și principalelor sale personalități, lucrări traduse în numeroase limbi, dintre care menționăm: Livada de vișini, teatrul nostru, Reformele teatrului în secolul reînnoirii, Shakespeare – lumea-i un teatru, Nocturne, Scena modernă, Mitologii și miniaturi, apărute la Editura Nemira. A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța, a obținut Premiul de excelență UNITER și Premiul Promoteu 2007. Este președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și doctor honoris causa al mai multor universități europene. Este membru de onoare al Academiei Române. A obținut în 2014 Marele Premiu al Academiei Franceze.

  Trebuie să recunosc că majoritatea cărților pe care le citesc se încadrează în categoria beletristică, ficțiunea reprezentând pentru mine o gură de aer proaspăt, o șansă de a evada din cotidian. Dar, din când în când, mai citesc și non-ficțiune, cărți care îmi permit să-mi îmbogățesc cunoștințele, vocabularul de specialitate, pe care le consider ,,serioase” datorită simplului fapt că nu se citesc sau nu ar trebui să se citească asemenea unui roman, ci, mai degrabă, cu un creion în mână, înarmat cu răbdare și cu dorința de a-ți lărgi orizontul de cunoaștere.

   Lecturile mele non-ficționale se reduc, în general, la cele cu caracter istoric, însă de data aceasta am ales ceva puțin diferit, și anume o lucrare ce abordează arta, o lucrare ce poartă semnătura lui George Banu. Sincer să fiu, numele autorului m-a convins să includ ,,Ușa, o geografie intimă” în planurile mele de lectură (și titlul, bineînțeles). Un român cu o carieră impresionantă într-una din cele mai civilizate state din Occident, și anume Franța, care își desfășoară activitatea într-un domeniu nu tocmai accesibil, te determină să te mândrești cu faptul că ești român și cu capacitatea conaționalilor tăi de a fi cei mai buni, indiferent de locul în care se află.

Las Meninas – Diego Rodríguez de Silva y Velázquez

   Vreau să încep prin a preciza faptul că ,,Ușa, o geografie intimă” nu e o carte oarecare, ci reprezintă un discurs referitor  la ușă – așa cum apare în pictură, în  piesele de teatru, un elogiu adus acestui element arhitectural încărcat de semnificație, nespus de important, dar căruia cel mai adesea nu îi acordăm atenția cuvenită. Într-adevăr, ne concentrăm asupra lucrurilor, aparent, esențiale, ce ies în evidență și uităm detaliile care fac diferențe, elementele latente dintr-o operă de artă.

,,Ușa deschisă și ușa închisă se asociază precum yin și yang, principii complementare, amândouă necesare, inseparabile. Descoperim, însă, frecvent, o ușă întredeschisă, care salvează indecizia, căci nu constituie o sinteză liniștitoare, ci confirmă mai degrabă coabitatea posibilă a contrariilor. Deschiderea și închiderea nu se anulează printr-un al treilea termen unificator, ci își supralicitează coexistența. Nici pe de-a întregul închisă, nici explicit deschisă, această ușă a stării intermediare prezervă o izolare în sânul interiorului, lăsând totodată să pătrundă forțele de afară.”

   Am parcurs volumul de față, subliniindu-mi pe tot parcursul textului descrieri interesante, analogii deosebite, reflecții ale autorului asupra ușii pe care, personal, le găsesc fascinante. Mi-a plăcut mult această călătorie, această incursiune într-o istorie relativă a ușii ca expresie artistică, ca element de decor, de detaliu, aparent, banal, dar fără de care niciun tablou, nicio piesă de teatru, nicio poveste nu ar fi aceeași. Inclusiv viața oamenilor nu ar fi aceeași, fără ușă.

Sărutul dat pe furiș – Jean-Honoré Fragonard

   De ce GEOGRAFIE INTIMĂ? Lucrarea excepțională a lui George Banu reprezintă o analiză a unei hărți imaginare a ușii, trasată de raporturile dintre ușă și oameni, dintre ușă și fereastră, dintre ușă și cei care o pictează sau o includ în operele lor de artă. Pătrundem până în cele mai ascunse cotloane, descoperim cele mai mari secrete ale ușii, un element important, dar neglijat. Nu este descrisă doar ușa propriu-zisă, ba dimpotrivă, se evidențiază sentimentele, trăirile oamenilor, pe care artiștii încearcă să le transpună în artă, în această expresie a sensibilității și a profunzimii spiritului uman.

,

,Astăzi știu că ușa sau poarta trebuie închisă, nu pentru a mă proteja de oaspeți nepoftiți sau pentru a mă concentra asupra unor proiecte noi, ci pur și simplu pentru a pleca. E timpul să trag poarta după mine. Pentru ca cercul să se închidă și alții să poată să o ia de la capăt. Cea din urmă poartă. Poarta este și rămas-bun și, poate, trecere înspre un anume orizont. Ea este un prag propice metamorfozei contrariilor. Ieșim și intrăm! Intrăm și ieșim! Întotdeauna ne vom afla în fața sau în spatele unei porți care ne îndeamnă să descoperim taina ce ne scapă și care rămâne vie tocmai din acestui etern eșec. Ușa, poarta… repere distincte pentru geografia spațiului intim, pe care îl avem de parcurs noi toți, zi de zi.”

   Cartea este structură în patru părți: Amprente și frontiere, În inima spațiului intim, Melancolia spațiului intim, Dincolo de spațiul intim. Pe măsură ce parcurgem capitolele, ne familiarizăm cu vocabularul specific ușii, cu multitudinea de forme în care este regăsită, cu legătura dintre ușă și poartă, cu intimitatea ascunsă în spatele unei uși închise, cu semnificația pragului, a punctului de trecere întruchipat de acesta.

   Ușa capătă numeroase sensuri, e de nelipsit din pictură și teatru, fie că ne referim la Kafka, ori la Salvador Dali, Hammershoi, Hooch, Munch. Ușa face parte din viața de zi cu zi a tuturor, simbolizează altceva în funcție de cultură, țară, religie, experiență personală. Ușa nu este doar un obiect, o bucată de lemn sculptată sau o simplă piesă de metal, ușa are o întreagă istorie în spate, o mitologie proprie. Fiecare ușă are o poveste de relatat, propria ei poveste, la care se adaugă poveștile celor cu care intră în contact, a oamenilor care se izolează de lume prin intermediul ei sau care pășesc în lume, care îi trec pragul, lăsând-o în urmă.

,,Prin intermediul ferestrei, privim lumea, prin intermediul ușii, ne apropiem de aceasta pentru a ne confunda cu ea sau pentru a o părăsi. Prin intermediul ferestrei, acceptăm lumea așa cum e ea, în vreme ce, trecând de pragul ușii, alegem să pătrundem în ea. Sau, dimpotrivă, închizând ușa, ne asumăm o retragere, un abandon. Ușa este preludiul unei acțiuni sau al unui refugiu. O răscruce.”

Tânără citind o scrisoare sau Raza de soare – Peter Ilsted

   Dacă ești pasionat de artă și de frumos, e imposibil să nu fii fascinat de această carte, de această scrisoare de dragoste adresată ușii. Vă invit s-o citiți și să vă pierdeți pentru câte clipe în universul încântător al artei!

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!   

       Cartea Ușa, o geografie intimă, de George Banu poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dansul Nataşei. O istorie culturală a Rusiei -în curs de apariţie

Autor: Orlando Figes
Domeniu: Istorie / Europa / Rusia şi fosta Uniune Sovietică
Colecţie: HISTORIA
Număr pagini: 560
An apariţie: 2017

   Dansul Natașei este o cuprinzătoare istorie culturală a Rusiei în perioada ce începe cu construirea Sankt-Petersbugului, sub domnia lui Petru cel Mare, și sfîrşeşte cu anii regimului sovietic. Luîndu-și titlul de la o scenă simbolică din Război și pace, în care tînăra contesă Natașa Rostova dansează intuitiv un dans țărănesc, volumul explorează tensiunile dintre componenta europeană și cea populară ale culturii ruse și examinează modul în care artiștii, scriitorii și gînditorii ruși au exprimat mitul „sufletului rus” și ideea specificului rusesc. În același timp, Figes îmbină reflecția asupra unor capodopere ale culturii ruse „înalte” cu cea asupra țesăturilor țărănești, cîntecelor populare, icoanelor și datinilor pentru a dezvălui un specific rusesc complex și contradictoriu.

Sursa: Editura Polirom

Dresoarea, de Cristina Nemerovschi-Editura Herg Benet-recenzie

Editura Herg Benet-2017
Număr pagini: 278

“Mă gândeam foarte mult în ultimul timp la ce înseamnă să îmblânzeșți pe cineva. Cum poți da deoparte pornirile rele, crude, ca să rămână doar ceea ce este acceptat în societate. La cum mă îmblinzisem pe mine, cum îmi domolisem amintirile, chiar cu riscul de-a le schingiui, de a da deoparte multe dintre ele, numai pentru a putea să trăiesc cu mine.”

   Să citesc cartea Cristinei Nemerovschi a fost o încântare, am citit-o fără pauze, abia putând să respir, atâtea întrebări aș fi avut de pus. Dar să vorbesc despre ea se dovedește a fi foarte greu.

   Este o carte=lecție de viață, de la început până la sfârșit, o carte document a relației părinți-copii, frați-surori, colegi de scenă, a relațiilor eșuate de dragoste, dar și a găsirii în final, a unei iubiri pure născută în două suflete chinuite, care se descoperă unul pe altul și împreună descoperă frumusețea vieții și a iubirii.

   Ar fi păcat să nu vă povestesc câte ceva despre eroii romanului, despre interacțiunea lor, și câte ceva despre acțiunea cărțîi.

   Ludmila se naște într-un sat pierdut din Ucraina, un sat lângă pădure, cu priveliști minunate, dar cu oameni rămăși parcă în secolul trecut. Citind aveam impresia că satul era o lume a bărbaților, că femeile erau tolerate și de folos doar să facă treburile  în gospodărie, în dormitor, și pe post de sac de box când “domnul și stăpânul” avea chef. Iar copiii. asta era de-a dreptul crunt…erau doar niște poveri, existau doar pentru a servi ca mod de defulare, fie fiind bătuți, fie violate, de propriul tată sau de prietenii lui. Iar mamele nu-și apărau niciodată copiii, asistau cu placiditate la tot, de parcă ceea ce se întâmpla era absolut normal:

“Cum adică să nu poți face copiilor tăi tot ce-ți trece prin cap, păi nu sunt ai tăi? De ce i-ai mai făcut, dacă nu-ți poți descarca supărările pe pielea lor sensibilă? Sigur că poți! Sigur că ei trebuie să suporte. Pentru că îți datorează viața.”

“Lucrul cel mai rău însă atunci când ai un părinte crud este că nu poți compara situația ta cu nimic. Nu ai termen de comparație, nu ai de unde să faci rost de o privire de ansamblu. Ești mic și neștiutor și în mintea ta ajungi să crezi că numai tu ești cel care greșește. Că meriți să fii tratat astfel.”

“Mai ales  spre sfârșit, am avut senzația că maică-mii într-un fel îi plăcea când ne bătea tata, era mulțumită. Poate o considera o dovadă de afecțiune față de ea-tată se îngrijea în sfârșit de copii, nu era ca alți bărbați, numai la amante și la crâșmă. Își mai făcea din când în când și datoria de părinte. Poate era bucuroasă și ușurată că n-o bate pe ea. Sau poate intrase un demon în mine și îmi șoptea gândurile astea necurate, eretice.”

   Oaza luminoasă, în toată copilăria ei, era sora ei Oksana cu care încerca să fie tot timpul împreună, asupra căreia veghea apărând-o de mania tatălui, dar și de indiferența mamei, sora cu care era ca ”două boabe într-o păstaie.”

   O iubea pe sora ei necondiționat și-l îndrăgea pe Vitali, băiatul din vecini. Au fost prieteni și mai apoi iubiți, dar Vitali o trădează chiar cu Oksana. Supărată la început, Liudmila încearcă să-i înțeleagă și chiar o iartă pe Oksana.

   Vitali are și el o poveste dureroasă. Tatăl lui îl bătea frecvent până ce mai crescuse și riposta sau se ferea. Pe mama lui o omorâse în bătaie, dar nimeni nu spunea asta cu voce tare și poliția prefera să nu se amestece.

Dimitri se lega și de Ludmila frecvent și Vitali care susținea că ține la ea, n-o apară niciodată.

   Peste ani, Ludmila și-a explicat că Vitali era de fapt un supraviețuitor și “atunci când ești un supraviețuitor lupți pentru tine”:

“Nu-ți consumi energia pentru alții. Oamenii se schimbă, și uneori chiar simți că nu trebuie să-ți riști viața pentru o altă persoană. Așa mi-l explic pe Vitali, azi. Se conservă. Avea nevoie de toată energia ca să-și apere propria viață. Nu ar fi avut cum să mă mai salveze și pe mine.”

Tatăl lui Vitali încercase de câteva ori s-o violeze dar a eșuat:

“Încercării de atunci îi mai urmaseră și altele, nereușite ce-i drept, dar toate ar fi fost încununate de succes dacă tata ar fi avut un cuvânt de spus în asta. Coșmarurile mele îi includeau mereu pe cei doi, care se sprijineau și se încurajau unul pe altul ca să ducă treaba la bun sfârșit.”

   După ce Dimitri o violează, cu acordul tatălui ei, casa ei arde, părinții ei mor în incendiu, dar din păcate moare și Vitali. E singurul de care-i pare rău.

Pe Dimitri îl lovește cu o toporișcă, nu moare, dar ajunge în spital.

   Amintirile legate de casa ei, care arde, și de moartea părinților le îngroapă adânc în subconștient, doar din când în când se întreba: ”Ludmila ce ai făcut între 15 și 16 ani?”

O caută pe sora ei Oksana toată viață, convinsă că trăiește, dar nu o găsește nicăieri.

   Ludmila iubea circul, iubea animalele și le înțelegea, poate pentru că le simțea spirite înrudite, așa că după ce-și revine lucrează în diferite locuri, până ajunge la circul pe care-l consideră casa ei. Acolo i se dau pe mâna, de mici, o leoaică Shakira și un tigru Ruslan:

Am început să iubesc animalele mai mult decât orice altceva pe lume. Ele erau la fel de complicate ca și noi dar nu purtau măști. Își manifestau întotdeauna emoțiile și nu voiau să pară altceva decât ce erau. Puteam comunica perfect cu ele. Nu ne mințeam niciodată. Nu aveam intenții ascunse, nici eu față de ele, nici ele față de mine.”

   Dar Ludmila iubea bătrânii, copiii și părinții care știau să fie părinți. Poate de aceea  fiecare spectacol, în care le aducea bucuria pe feţe, însemna enorm pentru ea:

Eram atât de fericită când vedeam copii apărați de părinți, crescuți cu încredere de sine, copii cărora li se oferă tot ce au nevoie ca să se transforme în adulți sănătoși psihic.”

“Și îi iubeam pe părinții care știau să fie părinți, a fel cum îi iubeam pe adulții care își asumaseră că a fi părinte nu era pentru ei.”

“Am început să iubesc mult bătrânii.”

“Îi iubeam pe bătrânii care încă mai visau, care nu renunțau să aibă o viață bogată. Pe cei care își făceau fericiți nepoții.”

   Pe colegul ei dresorul Iuri nu-l lăsa în preajma animalelor ei și încerca să-l împiedice să fie prea dur și cu cele de care se ocupa el. Cu o viață grea în urmă, Iuri părea câteodată un alter ego al tatălui ei, era dur și violent convins că animalele pot fi disciplinate numai cu bătaia.

   Ea pe de altă parte își iubea “copiii”, îi trata cu blândețe, convinsă că și ei o înțeleg  așa cum și ea îi înțelegea pe ei.

   Inspirată de povestea dresoarei, de renume internațional, Lidia Jiga (își dorea să fie la fel de bună în meserie ca ea) iar Ludmila fiind un nume prea lung pentru scenă își spune Lidia.

   Viața ei nu este ușoară, leagă prietenii durabile cum este cea cu Beatrice, acrobată, cu Cornel, directorul circului și chiar cu Iuri, dresorul. Dar are și legături =eșec printre care cea cu Marius, care n-a putut accepta să fie părăsit și o hărțuia tot timpul.

Dar zilele îi erau înseninate de un admirator necunoscut, care-i lăsa mici daruri la portar, și de animalele ei.

Până la urmă îl cunoaște și pe admiratorul secret, Asid, și între ei se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste.

   Asid, un suflet înrudit, cu mama irlandeză și tată arab. Părinții lui colindaseră Europa, când el avea un an, locuiseră în Franța, apoi veniseră în România, pentru că tatăl lui voia să mai facă o facultate. Apoi tatăl  își înșelase soția, s-au despărțit și Asid stătea când la unul, când la altul, dar de cele mai multe ori la vecina lor de bloc, tanti Viorica. Ea îl ducea în parc, îi cumpără jucării, l-a învățat să  vorbească și-l iubea ca pe propriul fiu. Când a împlinit doi ani mama lui a plecat din România cu un englez, lăsându-l oficial în grija tatălui, neoficial în grija vecinei. Până la urmă tatăl lui începe să bea, se droghează, intră în anturaje periculoase și sfârșește prin a fi ucis. Așa că, Asid rămâne definitiv cu tanti Viorica, având amândoi un chioșc  în care lucrau.

“Se consideră norocos că o avusese pe femeia aia, care nici măcar nu îi era rudă, o iubise și o iubea în continuare.”

“Părea o femeie bună. Genul care ar putea iubi un copil.”

   La circ se angajează două acrobate tinere Adela și Nați, și la cererea lui Beatrice, Ludmila acceptă să facă câteva numere la trapez cu ele. Avea uneori o strângere de inima și o senzație de teamă când o vedea sau lucra cu Nati. I se părea că seamănă cu cineva cunoscut, dar pe urmă tot ea se gândea că de vină este reticenţa ei în relațiile cu oamenii.

   Apare legea în care se specifică că în România circul nu mai are voie să dețină pentru dresură animale sălbatice., și Iuri se gândește să plece în Belarus și s-o ia și pe ea. Ciudat, ciclul asta al vieții: Lidia Jiga (cea adevărată) venea din zona Făgărașului, și moare într-un turneu la Harkov în Rusia, Ludmila venea dintr-un sat din Ucraina să lucreze într-un circ din România.

  Și au loc ultimele spectacole și accidentul în care, dacă nu intervenea Asid, Ludmila ar fi murit, ucisă de Shakira.

  Ludmila își revine în spital, începe să pună amănuntele și lucrurile cap la cap, discuta și cu Nati și realizează ce s-a întâmplat. De aceea nici n-o învinovățește pe Shakira și nu lasă să fie eutanasiată.

   Sincer m-a durut sufletul pentru Ludmila, pentru copilăria ei chinuită, pentru dezamăgirile viețîi și m-am bucurat că la final și-a găsit liniștea și dragostea.

   Dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat la spectacol și înainte, de ce a atacat-o Shakira, cine a pus totul la cale și de ce, cine l-a dirijat pe Marius s-o hărțuiască și de ce, cine a vrut s-o omoare pe Ludmila și care erau motivele, citiți cartea. Iată câteva din gândurile Ludmilei:

”Iubirea de care am fost lipsită întreaga mea copilărie, iubirea care a fost înlocuită cu lovituri, frică, nesiguranță, s-a adunat într-un glob multicolor în pieptul meu și scânteiază, trimite căldură în jur.

Globul asta m-a ajutat să continui să iubesc.”

“Poate că există lucruri, mi-am zis pe care trebuie să ne abținem să le îmblânzim.Trebuie să le confruntăm așa cum sunt, brute, sălbatice, diferite, pentru că frumusețea poate fi și așa.

Există frumusețe și în nedreptate, în suferință, în durere, în ororile minții noastre, dacă iese ceva bun la final de poveste.”

“Cât timp aveam iubire, ne puteam reinventa la infinit.”

Cartea Dresoarea, de Cristina Nemerovschi poate fi comandată de pe site-ul Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Eu voi fi ultima. Povestea captivităţii mele şi lupta mea împotriva Statului Islamic-în curs de apariţie

Autor: Nadia Murad
Domeniu: Biografii, autobiografii și jurnale -> Memorii, amintiri
Număr pagini: 320
An apariţie: 2017
Traducere de Irina-Marina Borțoi

   Nadia Murad s-a născut și a crescut în Kocho, un sătuc de fermieri și păstori yazidiți din nordul Irakului. Visa să devină profesoară de istorie sau să-și deschidă propriul salon de frumusețe. Însă pe 15 august 2014, cînd Nadia avea doar douăzeci și unu de ani, tihna vieții sale a luat sfîrșit. Militanți ai Statului Islamic i-au masacrat pe oamenii din sat, executîndu-i pe bărbații care au refuzat să se convertească la islam și pe femeile care erau prea bătrîne pentru a deveni sclave sexuale. Șase frați și mama Nadiei au fost uciși, trupurile lor fiind aruncate în gropi comune. Nadia a fost dusă la Mosul, unde, împreună cu mii de alte fete yazidite, a fost vîndută ca sclavă. A fost ținută în captivitate, bătută și violată în repetate rînduri. În cele din urmă a reușit să evadeze, găsind adăpost în casa unei familii de musulmani sunniți. Astăzi, povestea Nadiei, o mărturie a brutalității înspăimîntătoare a Statului Islamic, atrage atenția asupra genocidului din Irak.

Sursa Editura Polirom

Mici focuri pretutindeni, de Celeste Ng-Litera-prezentare

Data apariției: decembrie 2017

Nr. pagini: 416

   În Shaker Heights, o suburbie liniștită din Cleveland, totul este planificat – de la culoarea caselor și până la viețile oamenilor. Și nimeni nu întruchipează mai mult spiritul orașului decât Elena Richardson, al cărei principiu călăuzitor este să respecte regulile. Atunci când Mia Warren – o artistă enigmatică și mamă singură – ajunge în oraș cu fiica ei adolescentă, Pearl, și închiriază o casă de la familia Richardson, Mia și Pearl devin mai mult decât chiriașe: toți cei patru copii Richardson sunt atrași de perechea mamă–fiică. Dar Mia are un trecut misterios și o lipsă de respect față de reguli care amenință să distrugă această comunitate ordonată.
Când prietenii apropiați ai familiei Richardson încearcă să adopte o fetiță de origine chineză, se dezlănțuie o bătălie pentru custodie care împarte în mod dramatic orașul, Mia și Elena aflându-se în tabere opuse. Însă Elena este hotărâtă să descopere secretele din trecutul Miei, iar obsesia ei va avea urmări devastatoare…
Mici focuri pretutindeni explorează povara secretelor, natura artei și a identității, atracția irezistibilă a maternității și falsa credință că respectarea regulilor poate preveni dezastrul.
„Mi-a plăcut la nebunie Mici focuri pretutindeni. E poate romanul meu preferat dintre cele pe care le-am citit anul acesta.“ John Green
„Am citit Mici focuri pretutindeni dintr-o suflare.“ Jodi Picoult
„Spiritual, serios și sensibil. Un roman minunat.“ Paula Hawkins

sursa: Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro-recenzie

Editura: Litera;

Număr de pagini: 205;

Traducător: Doina Cernica;

An apariţie: 2017.

 

Olga a ajuns la vârsta bilanțului. Bolnavă, simte nevoia să-și povestească viața, să-și treacă în revistă tinerețea, căsnicia nefericită și împrejurările care au condus la moartea precoce a fiicei sale Ilaria. Astfel începe lunga confesiune adresată nepoatei sale. Iar în actul de a scrie, în mărturisirea ei calmă, dar în același timp intensă și emoționantă, Olga regăsește sensul propriei existențe și al propriei identități.

   Susanna Tamaro este o romancieră din Italia, care are experiență în regie de film și documentare științifică. Scrierile sale au primit numeroase premii, iar romanul său, „Mergi unde te poartă inima”, se bucură de o mare popularitate în rândul cititorilor.

  Romanul “Mergi unde te poartă inima” a fost publicat iniţial în 1994, bucurându-se de o ecranizare la doi ani de la publicare (Follow Your Heart) În prezent, “Va’ dove ti porta il cuore” este considerată cea mai bine vândută carte italiană a secolului XX, tipărindu-se şi cumpărându-se în 16 milioane de exemplare.

   Autoarea romanului afirmă următoarele: „Cartea mea spune povestea unor femei: pentru că nefericirea coboară, de obicei, pe linie feminină, ca o anomalie genetică, ea se transmite de la mamă la fiică și devine mai intensă.“

   O apreciere critică vine din partea lui Carlo Bo ( critic literar şi om politic italian): “Un text de ales suflu poetic, în care semnele vieții sunt bine deslușite, în echilibru cu vocația frumosului și a purității. Fiecare pagină are o rațiune spirituală lăuntrică, muzicalitate și o discreție unică.” . Şi chiar aşa şi este: fiecare pagină te pune pe gânduri şi sfârşeşti prin a reciti anumite pasaje pentru a le “gusta” şi digera mai bine.

   Scriitorii italieni au ceva special şi găsesc mereu o operă italiană diferită faţă de citesc de obicei. Aşa cum literatura franceză mă face să mă gândesc la delicateţe, lucruri făcute lent şi pasiune, când pronunţ literatură italiană în minte îmi vin următoarele: nostalgia vremurilor apuse, vară, bucuria vieţii şi mâncare bună.

   Pe lângă Susanna Tamaro, am mai citit un autor italian, şi anume: Peter Pezzelli, un scriitor minunat, pe care vi-l recomand cu mare, mare încredere. Eu am citit de la el “Lecţii de italiană”; să ştiţi că nu este un manual sau un dicţionar care să te înveţe să vorbeşti în italiană, ci un roman frumos, titlul aflându-se în legătură cu conţinutul lui.

   “Mergi unde te poartă inima” este o confesiune (mărturisire) în mare parte, acţiunea fiind aproape inexistentă. Vorbele personajului principal sunt mai greu de înţeles pentru cei care nu iubesc psihologia. Eu am recitit de zeci de ori unele propoziţii, tocmai pentru că nu le “prindeam” sensul. Însumând nu mai mult de 205 pagini, am reuşit să termin cartea în câteva zile bune şi consider că aceasta nu este potrivită pentru cei pe fugă, ocupaţi şi stresaţi, ci este pentru cei care sunt în vacanţă, care nu se grăbesc să treacă la altă carte, având tot timpul din lume pentru a o citi, sorbind fiece cuvânt în parte.

“Eşti plecată de două luni, şi de două luni, în afara unei ilustrate prin care mă anunţai că eşti încă în viaţă, nu mai am veşti despre tine.”

   Olga, personajul central al romanului, o femeie, care locuieşte în Trieste (Trieste este un oraș în nord-estul Italiei, capitală a regiunii Friuli-Venezia Giulia și a provinciei Trieste), în vârstă de 80 de ani, se hotărăşte într-o zi, simţind că nu mai poate ţine mult informaţiile în interiorul ei şi că moartea se apropie cu paşi repezi, să scrie câteva “scrisori” nepoatei sale, al cărui nume nu se ştie, neapărând în carte. Prin scrisorile sale, Olga îşi exprimă nemulţumirea şi gândurile sale asupra mai multor subiecte, care o macină şi nu-i dau pace. Totodată, Olga îşi realizează un portret al propriei sale vieţi, cu bune şi cu rele, cu evenimente frumoase şi urâte. Scopul acestor scrisori este de a o ajuta pe Olga să vorbească cu cineva, viaţa ei cotidiană fiind plictisitoare şi monotonă, vindecându-se, astfel, de lipsa de comunicare.

   De ce-i scrie tocmai nepoatei ei? Pentru că îi este dor de ea, nepoata fiind plecată un an în străinătate. Decizia de a merge undeva departe de casa bunicii ei, este luată chiar de nepoată, care nu mai suportă atmosfera din casa bunicii şi din Trieste. Bunica ei nu este de acord, dar nepoata spune că dacă nu va pleca în străinătate, atunci se va duce la un psihanalist. Imediat ce aude de psihanalist, Olga refuză imediat varianta, pentru că şi fiica ei, pe nume Ilaria, avusese câteva şedinţe cu un psihanalist, în trecut, totul terminându-se rău, iar Olga rămânând cu o impresie negativă despre aceşti “doctori”.

   Nepoata Olgăi a fost concepută în Turcia, cu un tată necunoscut, mama fetei murind peste câtva timp, iar fata rămânând cu bunica, în grija şi sub protecţia ei. Aşa cum probabil vă daţi seama, să ascundă faptul că nu ştie cine este tatăl nepoatei ei e foarte greu pentru Olga, căci fetiţa creşte, devenind o adolescentă emancipată, care nu mai crede că tatăl ei e un prinţ dintr-o poveste, cum îi spunea bunica, ci vrea să ştie adevărul.

   Alături de povestea nepoatei este prezentată şi povestea Olgăi, care nu a avut o viaţă tocmai minunată. Încă de când era mică Olga era o fată diferită faţă de celelalte. Nicidecum naivă şi cu capul în nori, ci ancorată în realitate şi străduindu-se să ţină pasul cu timpul, Olga refuza orice pretendent care nu-i plăcea. N-accepta minciuna, răutatea şi ura dintre oameni. Îi erau pe gust cărţile şi lectura, fiind o fată cultivată şi inteligentă. Tatăl ei chiar i-a spus odată că n-are să se căsătorească niciodată, deoarece e mult mai deşteaptă decât orice pretendent care-i face curte. În ciuda celor spuse de tatăl ei, Olga se căsătoreşte cu un colecţionar de insecte, pe care la început îl iubeşte, dar îşi dă seama că acel bărbat este doar un pion, o aventură de o noapte. Alături de el, viaţa ei devine plictisitoare şi agasantă, Olga ajungând în pragul depresiei. Din dorinţa de a se îndepărta, la fel ca nepoata ei, de viaţa normală, Olga pleacă într-o vacanţă departe de soţul ei, unde întâlneşte un medic şi are o relaţie cu el. De data aceasta, iubirea este sinceră şi respectivul doctor nu este doar o aventură precum soţul ei. Dar ce se întâmplă dacă soţul ei află? Ce va păţi Olga? Se va reîntoarce acasă nepoata ei? Cum se termină romanul?

   Ecranizarea romanului “Follow Your Heart” a apărut pe 9 februarie 1996, avându-o regizor pe Cristina Comencini, producător pe Alessandro Parenzo, iar printre actori se numără: Virna Lisi, Margherita Buy şi Massimo Ghini.

   Cartea Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

- Nu copiez, bă, că mă vede icoana! Uite-o cum se uită încoace!”

Provinciale, de Adrian Voicu-Editura Tracus Arte-recenzie

 Titlul original: Provinciale
Editura: Tracus Arte
Anul aparitiei: 2016
Număr pagini: 123
Gen: Proză scurtă
Cotație Goodreads: 5,00

   Atunci când am deschis cartea „Provinciale”, nu mă așteptam să râd atât de mult. Să-mi placă, da, mă așteptam, de aceea am și ales-o, dar să râd în asemenea hal… Din nou m-a prins ora 2 noaptea, râzând pe înfundate (nu prea îmi ieșea), pentru a nu trezi toată casa. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat de la Dana Fodor Mateescu!

„Nu știu dacă e ușor ori greu de depistat chestia asta, cert este că dacă vezi pe unul/una în metrou că râde de-i joacă ochelarii pe nas și-i fuge rimelul de pe ochi ori culoarea din păr, atunci e musai stilul meu în cartea respectivă.” – Adrian Voicu, sursa

  Bine că n-aveam ochelari, nu eram dată cu rimel și n-am părul vopsit, că altfel pățeam cum spune autorul. Și noroc că nici în metrou nu eram, altfel toți călătorii s-ar fi întors către mine, cu priviri compătimitoare de genul „Săraca fată, a scăpat de la nebuni!”.

   „Provinciale” este o colecție de povestiri scurte amuzante, avându-i ca protagoniști pe locuitorii unui sat „de la poalele muntelui”. Ne este descrisă viața la țară autentic românească, cu momente extrem de amuzante.

   Deși povestirile nu au legătură între ele, se conturează câteva personaje ce apar frecvent: Săndel, Paul, Ninel, Mitel, Efel, Culiță, moș Gătej, Gherase Multicase. Observăm diverse tipologii desprinse din viața de zi cu zi: Paul și Ninel, prieteni buni, dar care ajung să fie doar vecini și să se invidieze reciproc, Gherase Multicase, tipul omului care se descurcă în orice situație, orientându-se după cum bate vântul și căzând întotdeauna în picioare, totodată, tipul arivistului, al snobului, Săndel, cel plecat la oraș, dar care revine mereu pe plaiurile natale.

   Este descrisă viața la țară în mai multe ipostaze: la școală, în armată, la unitatea de pompieri, la cabinetul medical, la magazin sau cooperativă. De asemenea, este accentuată evoluția lucrurilor odată cu trecerea timpului și cu schimbările de regim politic. Vedem cum sunt privite lucrurile prin prisma copiilor de atunci, ce au fost martorii unor momente istorice, a perioadei de tranziție de la comunism la vremurile post-revoluție:

„Toată școala avea trei camere: una era cancelarie, una la care avea numai directorul cheia, și o alta, cam cât o sufragerie măricică, ce era numită pompos „sală de clasă”.

De vreo doi ani, portretul într-o ureche din clasă fusese înlocuit de o icoană. … Copiii crescuseră, se schimbaseră, deveniseră prieteni, neprieteni, se mutaseră din bancă-n bancă și renunțaseră la uniforme. Până și metodele de copiat evoluaseră de-a lungul trecerii generațiilor. …

În ultimele trei săptămâni doamna de religie le vorbise cu abnegație și patos despre Apocalipsă, demoni și exorcizare. Următoarele două săptămâni, jumătate dintre ei dormiseră în pat cu mamele și cu lumina aprinsă. …

Colegul lui de bancă, Săndel, copia de rupea bila la pix. …

– Copiază și tu, bă, sau ești prost? îi șopti Săndel apăsat.

Culiță se uită în spate temător.

– Nu copiez, bă, că mă vede icoana! Uite-o cum se uită încoace!” – Icoana

„- Auzi, da’ ce-aveai, mă, de te tot uitai la calorifer? își aminti Mitel, care stătea cu Firică în ultima bancă, dar pe rândul de la ușă.

Efel zâmbi, apoi se apropie de ei, ca și când le-ar împărtăși un mare secret.

– Duminică am fost aici, făcu el misterios.

– Și? întrebară cei doi cu ochii mari și morți de curiozitate.

-Și-am scris tot tabelul lui Mendeleev pe elemenții de la calorifer.” – Mendeleev

   Sunt surprinse realități cotidiene cu o autenticitate rar întâlnită, regăsind în paginile cărții lucruri care ni se întâmplă în viața de zi cu zi:

„Pe nebăgatelea de seamă civilizația de consum ajunse și în frumosul sat de la poalele muntelui. Pentru început, aceasta s-a manifestat prin înființarea primului supermagazin într-un fost saivan de oi care aparținuse Cooperativei. …

Se trezise odată cu cocoșii și se așezase la coadă. Asta-l făcuse să-și aducă aminte de vremurile când stătea la coadă la banane ori „adidași” de pui, convingându-l o dată în plus că, în ciuda micilor diferențe, istoria mereu e pusă pe șotii, repetându-se.” – Promoții

   Cel mai mult am râs la „Bârfa și efectul”, „Întâmplarea”, „Telefonul”, „Nedumerirea” și „Zombi”:

„- Ce faceți, mă? Vreți să mă omorâți? strigă moș Iftode țâșnind voinicește în capul oaselor.

Ninel fu aruncat pe spate, Paul și Firică, luați prin surprindere, fură trași de moș Iftode și se dădură cap în cap, Culiță, cu ochii beliți de frică, scăpă împărtășania pe patrafirul popii, iar restul suflării de babe nu mai știură cum să nimerească ușa de spaimă.” – Întâmplarea

„I-auzi, mami, Paraziții! zise o fetiță bucălaie, făcând referire la celebra trupă cu piese ale căror versuri cotidian-inspirate fac deliciul audienței.

Cea care fusese numită „mami” i-a aruncat lui moș Gătej o privire de sodă caustică, de săracului moș îi venea să treacă prin bancheta microbuzului.” – Telefonul

„Au așteptat de s-a strâns iar lumea pe lângă sicriu, apoi, unul dintre ei, băiatul Ceciliei, când a tras o dată de sfoară au căzut late două babe. Când a mai tras o dată au dat ochii pe spate și restul de patru, care nu văzuseră de prima oară că mortul le face cu mâna.” – Zombi

   Nu toate povestirile sunt neapărat amuzante. În unele întâlnim un ton dulce-amar, sub stratul de umor descoperind un substrat ce reflectă societatea, așa cum este ea:

„Copiii erau singurii care nu vedeau în tot acest proces o tragedie, neînțelegând de ce anumiți oameni îl plângeau acum pe moș Gătej, iar când încă mișca nici nu știau de existența lui.” – Zombi

  Această anume povestire, Zombi, seamănă foarte mult cu cea pe care mi-o spunea unchiul meu în copilărie (o găsiți aici). Probabil face parte dintr-un folclor neoficial, de fapt, sunt sigură că asemenea „farse” erau la modă într-o perioadă. Se știe că orice sat care se respectă are poveștile lui de groază, mai mult sau mai puțin înspăimântătoare. Ce impresionează este motivația avută de unul dintre copii, apropo de tonul dulce-amar:

„- Doamne, cum de v-a dat așa ceva prin cap? Nu v-a fost frică? îi întrebă Ninel pe copii după ce se mai liniștiră lucrurile.

– Nu, că am văzut la noi, la teatrul de păpuși, zise nepotul cel mare al lui moș Gătej.

– Și la desene animate, răspunse fetița lui Paul.

– Eu am văzut într-un film cu zombi săptămâna trecută, zise băiatul lui popa Efel.

– Eu am vrut să-l mai văd o dată pe tataia viu, răspunse nepotul cel mic al lui moș Gătej.”

   Altă povestire, „APA”, este destul de intrigantă, cu un ușor iz fantasy și de mister. Cel puțin așa am perceput-o eu.

   Mai departe, voi vorbi despre această carte în citate. Știu că se regăsesc mai mult cuvintele autorului decât ale mele, însă mi se pare că procedând altfel, tot farmecul ar dispărea.

Citate:

   „În clasă cu ei nimerise unul, Vicențiu, dar îi spuneau „Efel”, pentru că avea tată din Franța, cică. … Așa de mult le plăcea ce zicea Efel pe limba lui, că l-au făcut membru permanent în echipa lor de colindători de Crăciun și de Anul Nou. Ei își spuneau urarea normală, acompaniați de buhai, pocnituri de bici și sunete groase de talăngi, iar la final îl băgau pe Efel.

– Efele, zi-o și tu, mă, p-aia cu telefonu’, îl îndemnau ei, trăgându-se mai în spate.

Efel tușea scurt și începea să-și recite poezia care-i punea pe toți în cur.

– Alooo zanfan de la patrieee, le jur de gloa etariveee…

Ceva mai târziu aveau să afle că ceea ce recita Efel cu atâta patos era doar „Tricolorul” francezilor.” – Alo

 Despre autor:

   Adrian Voicu (n. 1970) este un scriitor român contemporan, având la bază profesia de inginer de aviație. S-a născut la Nehoiu, Buzău și primele sale publicații au apărut în revista „Viața studențească”, la sfârșitul anilor 1980. A debutat cu „Joi seara, în parcare” (2007), iar printre scrierile sale se numără: „Între două decolări”, „Nepovestitele trăiri ale templierilor români” (două volume), „A fi sau a nu Wi – fi”, „Otrava noastră cea de toate zilele”. În 2009 a câștigat premiul special pentru proză decernat de Festivalul de Literatură „Lili” al Asociației Scriitorilor București. Scrierile sale au fost publicate în mai multe reviste culturale și poate fi urmărit pe site-ul și blog-ul personal.

Cartea Provinciale, de Adrian Voicu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Când vina ne desparte, de Liane Moriarty-prezentare

Titlul original: Truly Madly Guilty

Limba originală: engleză

Traducere de: Luminița Gavrilă

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 576

# 1 New York Times Bestseller
Goodreads Choice Award pentru cea mai bună carte de ficţiune
De la autoarea romanului MARILE MINCIUNI NEVINOVATE

   Şase adulţi responsabili. Trei copii simpatici. Un căţel. Într-un weekend obişnuit. Ce-ar putea să iasă prost?
Liane Moriarty pune sub lupă trei familii aparent fericite.
Sam şi Clementine au o viaţă frumoasă, deşi foarte ocupată.
Clementine şi Erika sunt cele mai vechi prietene. Se înţeleg dintr-o singură privire. Însă relaţia lor este complicată… De aceea, când Erika le spune de o invitaţie de ultim moment la un grătar la vecinii lor, Tiffany şi Vid, Clementine şi Sam acceptă fără ezitare.
Două luni mai târziu, Clementine şi Sam nu încetează să se întrebe: Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi dus?
Când vina ne desparte vorbește despre fundamentele vieţilor noastre: căsnicie, relații, prietenie, condiţia de părinte și despre cum vorbele nerostite pot fi mai puternice decât cele rostite, iar uneori cel mai nevinovat moment poate face cel mai mare rău.

   “Când vina ne desparte este încă o narațiune în stilul Moriarty, în care
vorbește despre lucrurile la care ea se pricepe cel mai bine: prietenii trădate, ranchiune ascunse, căsnicii toxice.” – The New York Times

   “Moriarty e o povestitoare abilă, care creează personaje de neuitat. Distribuția din acest roman ne amintește că viața e la fel peste tot: certuri în familie, conflicte cu vecinii și provocările condiției de părinte.” – Washington Post

   “Moriarty știe să spună o poveste și este în același timp o fină observatoare a societății. Fani Moriarty, nu ratați Când vina ne desparte!” – USA Today

   “Un nou roman marca Liane Moriarty despre prietenia dintre femei, duplicitate și secretele întunecate care se ascund în spatele unor vieți aparent fericite.” – Entertainment Weekly

Sursa foto şi text: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban-recenzie

Editura: Quantum Publishers

Colecția: Alfa

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

     Alina Șerban s-a născut în 1992 la Galați și a absolvit Facultatea de Jurnalism. Are un masterat în Relații Publice și Publicitate, iar în prezent lucrează la ziarul local Viața Liberă. Locuiește în orașul său natal alături de un câine și o pisică, împărțindu-și timpul liber între pasiunea pentru lectură, scris și cea pentru fotografie. A debutat în 2017 cu romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, publicat la Quantum Publishers.

   Mi-am dorit nespus să citesc această carte, încă din momentul în care a fost publicată. Descrierea m-a atras, coperta m-a incitat, iar faptul că autoarea locuiește în Galați ca și mine a reprezentat un factor decisiv. Imediat ce am pus mâna pe volumul de față, am și început lectura, o lectură ce s-a dovedit a fi fermecătoare și tare captivantă.

   Mi-a plăcut mult romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, o scriere psihologică încântătoare, o poveste pe care o descoperi încet-încet, pagină cu pagină și care nu încetează, nici măcar pentru un moment, să te surprindă. Îmi pare rău că am amânat-o până acum și nu pot să afirm decât că aștept cu nerăbdare continuarea. Totodată, țin să precizez că m-am bucurat să fac cunoștință cu un autor gălățean deosebit, care mă determină să mă mândresc cu orașul meu și cu oamenii valoroși care încă mai locuiesc aici. Alina Șerban este, într-adevăr, una din speranțele literaturii române și, cu precădere, ale celei gălățene 🙂

   Alina debutează cu acest roman psihologic bine scris, documentat și capabil să miște cititorul, să-i stârnească sentimente diverse, să-l pună pe gânduri, întrucât abordează o temă destul de comună pentru literatura contemporană, dar care datorită complexității sale nu a fost exploatată complet până acum, și anume depresia. Această afecțiune de ordin psihic se numără printre principalele boli și probleme cu care se confruntă societatea secolului al XXI-lea, motiv pentru care, consider eu, este absolut necesar să-i conștientizăm existența și să încercăm să empatizăm cu oamenii care suferă de ea, să le oferim suportul de care au nevoie.

   Un alt aspect pe care l-am apreciat este modul în care autoarea își transpune gândurile, ideile, sentimentele într-un personaj masculin, Oskar Kaufmann, protagonistul cărții de altfel. Acțiunea cărții este plasată în Germania, în arealul germanofon și, cu precădere, în Nuremberg (Nürnberg), landul Bavaria.

   Oskar este un tânăr scriitor, fiu al unei familii cu cinci copii din Dinkelsbühl. În ciuda dorințelor și visurilor părinților săi, a ales să-și urmeze propria cale și să facă ceea ce-i place cel mai mult, și anume să scrie. În scurt timp, cărțile sale l-au făcut celebru, autor de bestseller-uri, apreciat de critici și de cititori. Este interesant modul în care ni se înfățișează portretul acestui artist al cuvântului, dar și modul în care se raportează acesta la societate și societatea la el, la ascensiunea sa rapidă în cadrul ,,breslei” scriitorilor. Publicul îl apreciază, devine un idol pentru cei care-i citesc și-i iubesc scrierile, însă o categorie de oameni îl privesc cu scepticism, îl consideră un scriitoraș banal, de duzină. Această perspectivă este cât se poate de reală, de altfel.

   Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, iar Oskar le face o vizită părinților. Încercând să păstreze tradiția, cei cinci frați, trei băieți (Oskar, Martin, Josef) și două fete (Elsa, Karolina), se adună în casa părintească pentru a celebra, pentru a petrece câteva zile împreună, ca odinioară.  Anul acesta, din nefericire, Crăciunul nu reprezintă nicidecum un motiv de bucurie și de voioșie pentru Oskar. Se pare că este bolnav, însă niciun medic nu a fost în stare să-i dea un diagnostic clar.

   Încearcă din răsputeri să-și păstreze secretă slăbiciunea, pe care o ascunde, inițial, și de membrii familiei sale. Leșină, i se face rău în public, îi îngrijorează pe toți ceilalți cu starea sa de sănătate. Ajunge chiar și pe copertele ziarelor, începându-se o adevărată campanie de defăimare a sa. Acest lucru îl scoate din minți, motiv pentru care are de gând să ceară ajutorul justiției pentru știrile mai mult sau mai puțin false. În acest demers, primește ajutor de la sora sa Elsa, avocat de profesie. Nimeni nu-i poate știrbi imaginea, nimeni nu-i poate distruge renumele pe care și l-a creat de unul singur, fără ajutorul nimănui.

   În tot acest timp, lui Oskar îi este imposibil să-și înțeleagă propria stare de sănătate și, implicit, de spirit. Are momente în care se simte foarte bine, urmate de căderi bruște, neașteptate. Se prea poate să sufere de depresie, medicii nu sunt siguri, iar el nici nu vrea să-și imagineze una ca asta…

   O cunoaște pe Clara, secretara lui Rudi, prietenul său cel mai bun, și împreună încep o relație. Petrec timp împreună, la început se simt atrași unul de altul, însă, de fapt și de drept, Oskar nu o iubește, iar încercările ei tot mai evidente de a-l schimba (vasăzică, în bine) devin iritante, deranjante pentru tânărul bărbat. Pentru câteva luni, boala sa dă semne că a dispărut, însă într-o zi se redeclanșează pe neașteptate… Oskar urmează să-și lanseze o nouă carte, care îi va salva reputația sau care, cine știe, poate că i-o va târî prin noroi…

   Este prezentată relația lui Oskar cu membrii familiei sale, o serie de legături care ia o întorsătură neașteptată ca urmare a unor evenimente. Reușește chiar să le salveze, să le lumineze viețile a doi dintre frații săi. Totuși, viitorul lui rămâne incert și rămâne să descoperiți de unii singuri cum se sfârșește acest volum interesant.

   ,,Ziua în care am învățat să zbor” prezintă destinul unui artist bolnav, incapabil să se înțeleagă pe sine însuși, darămite să priceapă firescul vieții. Suferă de depresie, nu știe ce ar trebui să facă, la ce să se aștepte de la ziua de mâine. Un lucru devine tot mai evident, și anume rolul pe care l-a jucat familia sa în acest proces de degradare psihică. Însă e posibil ca această afecțiune să-i ofere ceva în schimb? Depresia îi poate oferi aripi, îl poate aduce mai aproape de ziua în care va putea să zboare, să-și depășească propriul statut, să-și înfrunte destinul sau, de ce nu, să și-l împlinească?

   Cartea întruchipează mai mult decât jurnalul tânărului Oskar. Pe alocuri, reprezintă o confesiune, pe care el o face preotului duhovnic sau, poate chiar, propriei conștiințe, în încercarea de a-și clasifica viața, faptele, de a afla cum să procedeze mai departe, cum să se căiască, cum să înainteze de-a lungul cărării bătătorite de soartă.

   Vă recomand să citiți romanul de debut al autoarei Alina Șerban! Vă invit să descoperiți o carte fermecătoare ce încântă prin povestea măiestruos redată, prin personajele atent schițate și prin gama de emoții ce se ascund printre cuvinte și ce nu încetează să vibreze, să ajungă la sufletul cititorului…

Citate:

 

,,În lumea asta perfectă nimeni nu are sentimente, dar toţi au prejudecăţi.”

   ,Nu scriam de dragul nimănui, nici măcar de al lui, ci pentru că simţeam că e singurul mod în care puteam spune cu adevărat ce gândesc, fără să fiu judecat. Societatea maliţioasă nu percepea ideile ca fiind direct ale mele. E o operă de ficţiune, deci, acele păreri și lamentaţii nu există mai mult decât Dumnezeu pentru Nietzche, așa că nu-și făceau griji.”
   ,,Într-o clipă, am realizat că stăteam în picioare, privind balconul ca pe o eliberare. Aș fi vrut să mă opresc, să adorm iar, dar nu era cu putinţă. Nu eram eu acela. Și totuși, mă vedeam pășind către necunoscut, către ceva care mă chema. Era neobișnuit de rece afară, un fel de frig primordial, înainte de care nimic nu a fost. O pereche de aripi mă aștepta în colţul balconului, iar eu, ca un nătăfleţ, m-am întins spre ele, le-am așezat de parcă ar fi fost întotdeauna ale mele și dus am fost. Degeaba am ţipat ca un nebun. Oamenii nu puteau zbura. Un gol imens m-a cuprins deodată. Simţeam că mă apropii, apoi că mă îndepărtez. Eram prea sus și totodată prea jos. Mi-am revenit în simţiri fără să știu cum și de ce. Micuţa mea prietenă mă gâdila cu mustăţile ca să mă trezească, fiindcă eram pe podea. Acela a fost un fel de început, schimbarea. Eram conștient de faptul că acela care a fost odată murise în momentul când am luat aripile și am plonjat în gol. Că a rămas doar cel de după, dărâmat, dar împăcat cu sine. M-am văzut zburând. Am conștientizat!”

        LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume - și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

Povestiri din București, de Dana Fodor Mateescu-recenzie

 Titlul original: Povestiri din București

Editura: Cartea Românească

Colecția Cartea de proză

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 125

Gen: proză scurtă

Cotație Goodreads: 4,25

   În sfârșit, am apucat și eu să citesc această carte! Mă credeți sau nu, de la Bookfest mă așteaptă. Da, da, din primăvară! De la Bookfest, de la acea lansare ce mi-a lăsat amintiri frumoase, la care am avut plăcerea s-o întâlnesc personal pe Dana și să obțin un autograf de la ea. De atunci, eu și cartea „Povestiri din București” ne așteptăm reciproc. Ea cuminte, în raft, alături de multe alte cărți necitite încă, iar eu, să prind un crâmpei de timp pentru a mă bucura de ea. Nici n-am vrut s-o citesc repede, în grabă, ci s-o savurez, să nu mă preseze nimic, să mă pot delecta în voie.

   Dana Fodor Mateescu mi-a atras atenția de mult timp prin scrierile ei online. Are un stil unic, ce nu poți spune că seamănă cu al altcuiva. Combinația de românesc autentic și gust dulce-amar rezultat din umor și trista realitate este unică. Nu cred că am mai întâlnit scriitor care să te facă să râzi în hohote și la scurt timp, să lăcrimezi. Povestirile Danei sunt hazlii, pline de umor, însă citind atent, veți observa subtextul din spatele lor, ce reflectă o realitate tristă. Povestirile ei sunt tragicomice, ne vorbesc despre trecut, despre prezent, uneori din perspectiva mai multor tipuri de oameni.

   Prin scrierile ei, am avut ocazia să iau contact cu vremuri apuse, pe care nu le-am prins (și acum mă bucur). Totuși, mi-am amintit cu nostalgie de unele „practici” ce supraviețuiseră până prin anii copilăriei mele, dar care acum nu mai există:

„Pe la 8 și ceva, trecea „ăla cu mătura”: „Măăătura, măturica, măturaaaa!”

„Mai încolo, când soarele sugea lacrimile florilor de salcâm, veneau țigăncile care „cumpărau sticle goale. Îmi era o frică teribilă (Nu ești cuminte? Te dau la țigani!).”

   Dana Fodor Mateescu scrie cu sufletul, transpune totul în culori vii, astfel încât ai impresia că întâmplările ți se derulează în fața ochilor. Limbajul este unul direct, de zi cu zi, în ciuda figurilor de stil folosite, ceea ce face cartea foarte ușor de citit. Este o lectură relaxantă, distractivă, dar nu lipsită de profunzime. Vreți să adormiți cu zâmbetul pe buze? Citiți „Povestiri din București” înainte de culcare, garantez că așa se va întâmpla!

   Povestirile Danei (sau mai bine zis, ale Muchinuței), m-au ținut trează până la 2 noaptea: mi se închideau ochii, somnul mă pândea, dar eu tot nu dădeam drumul la carte. La „Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război” deja râdeam atât de tare, încât credeam că o să trezesc toată casa. Cu unele povestiri eram obișnuită, cunoscându-le de pe blogul autoarei, însă cele citite pentru prima oară chiar mi-au provocat crize de râs. Mi-am adus aminte cu plăcere cât am râs citind prima oară „Orașul de pe geantă”, „Amor de cocalar”, „Marea descălțare”, „Baloanele”.

   Unele sunt emoționante, în ele întâlnind exact acel amestec dulce-amar despre care vorbeam mai devreme: „Tristețea agentului contemporan (de pază)”, „Tristețea casierei de la hipermarket”, „Sonata”; „Albinele din suflet”; altele evocă vremuri trecute, introducându-ne într-o atmosferă specifică epocii: „Arome din anii 70…”, „Maica mare –poveste din Bucureștiul de altădată”, „Rapandula”, „Mireasa cheală”, „Amintiri din Epoca-mi de Aur”, „O fustă mai găsești, dar un prieten greu”, „La spălat de lebăr pe vremea lui Ceaușescu”, „Scrisoare către Luke Skywalker”.

Ce le dă farmec acestor povestiri?

   Stilul unic, faptul că multe întâmplări n-ar mai fi posibile în contextul de azi (mă refer la cele de epocă) și că indiferent de specificul povestirii, nu lipsește umorul: situații amuzante sau cuvinte ce stârnesc râsul, comicul este prezent peste tot în scrierile Danei.

Citate:

   „Vreau să-i filmez, dar nu știu cum dracu’ apăs pe altceva, și nu reușesc. Abia de-mi ies două poze, cu familia de amărâți. O să sparg în bucăți telefonul ăsta de doi lei! Mă enervez cumplit, dar îmi trece rapid, pentru că din stânga apare o țigăncușă frumoasă, zglobie ca o manea duminicală: „Avem superunghiere și forfecuțe…” – Gara din mine

   „Proteza căzuse între noptieră și pat, stătea așa, înțepenită ca o idioată, rânjind la nea Popică în bătaie de joc.” – Dulăul

   „De la depărtare, semănam cu un papagal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe deasupra, maiou roz, strâmt, cumpărat de la raionul de copii, pe care scrisesem cu o cariocă roșie: Star Wars, o geantă din cârpă, făcută dintr-un material care imita leopardul și espadrile la fel. Eram dureros de „șic”. La glezna dreaptă purtam ceasul lui nea Fodor, tata adică, era stricat, dar arăta excelent și stârnea indignarea-n populație: „Fata asta-i fugită de la Bălăceanca!” La încheieturile mânuțelor eram plină de brățări din „aur” de clanță, iar la gât îmi flutura o sârmă periculoasă, în formă de șpan, pe care-o găsisem în curte la fosta întreprindere Electrotehnica din Drumul Taberei.” – O fustă mai găsești, dar un prieten greu

   „Pentru că era rocker „în timpu’ liber”, a pus oleacă de Judas Priest (spre jalea cucoanelor împaietate și cu ștrampii distruși) și a început să se dea, optimist, cu fruntea de mobile și de străchini: bang, bang, stânj! Credeam că moare acolo!” – Marea descălțare

    „Rămânem fără nimic, dacă vin termitele… (așa erau porecliți cei trei băiețoi, toți supraponderali, ca și părinții lor, răi, bocci, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu’ pe mutre!) – Mic tratat de alungat mitocanii

   „Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.

   – Aaaa, ce frumos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Ce prost ești, măăă!, săream, deșteaptă. Gândacu’ de Colorado are vitamine, a zis la Teleenciclopedie, băăăă, te face să crești mare. Ia, bagă-l în corcodușa asta! Să vezi că nu mai e așa amar.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Tușă Ioanăăăă, iar a venit nebuna dă la București? Leag-o, bre, dă copaci, cu lanțu’, că numai porcării face! Dă ce nu-l chemi pă Merlă, să-i dea nește buline, poate să potolește, dracu’!

   „Merlă” era medicul localității. Se numea Mierlă, dar toți îl strigau „Merlă” – fără i. Pentru orice boală, el dădea chinină. Și bolnavul era fericit.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

 „- Săru’ mâna, ce înseamnă p…a?

   Bietul om! Să-și facă terci cu ciocanul unicul deșt sănătos, ăla din mijloc. Patru erau ba tăiate, ba rupte, ba fără unghii. S-a speriat, vezi bine! O zgâtie de fată să scoată din gurița ca un boboc asemenea mizerie?

– Dacă mă scol la tine acu`, rămâi fără moț! Cine paștele mă-tii te-a învățat asta? Las că te spui eu lu’ tac-tu când vine acasă! Pleacă d-aici!” – Orașul de pe geantă

   „Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume – și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

   „Aaaa, ia te uită! Tata le-a ascuns de mine, probabil mi le-a cumpărat pentru ziua mea!”, mi-am zis eu în gândul nebunatic din cap.” – Baloanele

   „Măi, a dracu’ s-a făcut lumea asta! Vine sfârșitu’, e clar.” – Tristețea casierei de la hipermarket

Despre autoare:

   Dana Fodor Mateescu este jurnalist, editor al blogului Artizanescu.ro și al Revistei 13. A absolvit Colegiul de Jurnalism și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București.

   A debutat poetic în 2000, în Ziua Literară, la cenaclul Euridice, versurile ei apărând ulterior în Adevărul Literar și revista Puncte Cardinale. A publicat pe cont propriu, la Editura Mateescu, patru volume de proză, povești pentru copii și poezie. Este cunoscută pentru scrierile sale umoristice, publicate online la Revista 13: „Cum am devenit informatoare”, „Daniel Ciripescu”, „Tembelă până la moarte”, „Norocosul”.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Război şi pace, de Lev Tolstoi-recenzie

Editura pentru Literatură Universală

Număr volume: patru

Ediţie: Bucureşti 1969

Traducere din limba rusă: Ion Frunzetti şi N. Parocescu

   Dragi cititori v-aţi simţit vreodată bulversaţi, de-a dreptul daţi peste cap de o poveste, de o ficţiune care nu arată lucruri imposibile, ci fapte care s-au întâmplat cu mult, mult timp în urmă? O tornadă? Un uragan de cuvinte împrăştiate, de personaje care mai de care mai diferite în caracter, stare socială, îmbrăcăminte, înfăţişare şi vârstă. O furtună de idei care s-a năpustit asupra unui biet lector care nu vrea decât să afle…ce va urma…război…sau…pace ?

   Lev Tolstoi a fost un scriitor rus, considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse. S-a născut într-o familie din nobilimea rusă ; trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară şi viaţa de scriitor. Operele sale, ‘Război şi pace’ şi ‘Anna Karenina’ au avut o mare influenţă în dezvoltarea romanului. Mai mult decât atât, Tolstoi a fost şi eseist şi dramaturg, reformator în domeniul educaţiei. Unele dintre ideile şi interpretările sale literare vor avea impact, mai târziu asupra unor personalităţi precum Gandhi şi Martin Luther King Jr.

  Opera ‘Război şi pace’ a fost rescrisă de 13 ori înainte de a fi publicată şi…iată ce a devenit : un compediu, o lucrare despre toate câte se pot petrece în viaţa unui om –  dorinţa de ascensiune socială şi intelectuală, iubirea unei persoane la care nici măcar nu ar trebui să se viseze, războiul ca eveniment definitoriu , căsătoria ca o temniţă rece, societatea care încearcă din răsputeri să afle mai devreme decât actorul însuşi ce se va petrece în lumea acestuia.

   Lucrarea se deschide cu prezentarea cadrului spaţio-temporal, Imperiul Rus al lui iulie 1805. Acţiunea se derulează pe fondul războiului ruso-francez : toată lumea se aştepta la o luptă care pur şi simplu nu mai dorea să apară. Despre acestea discutau şi Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare a împărătesei Maria Feodorovna şi prinţul Vasili. Vorbesc despre faptul că Rusia este singura salvatoare a Europei, că Austria va trăda Rusia pentru Franţa şi Napoleon ‘Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat’. Ulterior sunt pomeniţi fii prinţului,Ippolit ‘un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat’. Anna şi Vasili vor pune la cale un mariaj între fiul, Anatol şi  prinţesa Bolkonskaia. Nu peste multă vreme îşi vor face apariţia şi celelalte personaje, invitate la serata Annei : fiica prinţului Vasili, Hélène, mica prinţesă Bolkonskaia ‚căsătorită abia de iarna trecută’, soţul acesteia prinţul Andrei Bolkonski ‚tânăr nu prea înalt şi foarte frumos, cu trăsături bine conturate şi severe. Totul în fiinţa lui, începând cu privirea, obosită şi plictisită, şi până la pasul liniştit şi măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu făptura micei şi vioaiei sale soţii’, Pierre, fiul nelegitim al contelui Bezuhov care nu avea încă nicio funcţie ‚de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima dată în societate…purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, jabou înalt şi frac de culoare cafenie…privirea lui inteligentă şi timidă…scrutătoare şi dreaptă’, prinţesa Drubeţkaia. Un amalgam de persoane legate între ele.

  Prinţesa Bolkonskaia este însărcinată, şi-ar dori mai multă atenţie din partea soţului său, Andrei, dar acesta nu ia seama la nimic. Mai mult decât atât, hotărăşte să plece pe front.

   Pierre este un prieten bun al lui Andrei, dar din păcate un bastard care nu este bine văzut de societate; pe lângă aceasta, este şi mult prea inteligent, se ceartă cu lumea din marile cercuri, vrea să îşi impună opinia, dar nu prea este ajutat.

  Prinţesa Drubeţkaia, după cum şi numele o recomandă, vine dintr-o familie bună, dar ajunsă la sapă de lemn. Vrea să îl ajute pe fiul ei Boris în toate aşa că se umileşte în faţa prinţului, cerându-i să pună vorbă la suveran pentru a-l muta în gardă. După multe rugăminţi şi lacrimi, aceasta îşi atinge scopul. Serata va lua  sfârşit, iar autorul ne duce spre casa prinţului Andrei. Acolo îl regăsim pe Pierre şi aflăm cu ocazia discuţiei dintre cei doi prieteni că Andrei consideră căsătoria o capcană fără de scăpare şi că războiul vine ca o amânare a vieţii anoste pe care o va duce. Pierre nu poate să înţeleagă cele spuse de prinţ, dar trece cu vederea acestea şi se ajunge la făgăduiala pe care fiul lui Bezuhov o va face: să se ţină departe de necazuri şi de…fiul prinţului Vasili. Din păcate, de îndată ce a părăsit casa prietenului său se va îndrepta spre cea a lui Anatol ‚nu avea nicio valoare cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a şi-l da prinţului Andrei, şi-l mai dăduse, tot aşa, prinţului Anatol, făgăduindu-i că va fi invitatul său’. Zis şi făcut, dar seara s-a sfârşit destul de rău pentru Pierre care a băut mult prea mult şi care împreună cu Anatol şi încă un prieten al acestora vor lega de un urs un comisar şi îi vor da drumul pe apă . Acesta este şi motivul pentru care va avea interdicţie în a se mai întoarce în Petersburg pentru o vreme. Se va îndrepta, deci spre casa tatălui său din Moscova. Aici facem cunoştinţă cu o altă familie, Rostov. Ceea ce se remarcă sunt relaţiile dintre mamă şi fiică, ură faţă de Vera, iubire faţă de Nataşa. În plus se conturează două legături, cea dintre Sonia şi Nikolai, care ar dori să se căsătorească, dar sunt veri primari; în plus, Nikolai pleacă la război şi dintre Nataşa şi Boris, fiul prinţesei Drubeţkaia  care, la rându-i pleacă la război. Pe acest fundal se urmăreşte ura dintre copiii legitimi, rude şi bastardul Pierre pentru averea contelui Bezuhov. Singurul care nu ştie sau se preface că nu ştie despre acestea este…Pierre. Urmează un vals, Danilo Kupor şi…războiul. Ce are să se petreacă mai departe…rămâne de citit.

   ‚Război şi pace’ este un roman complex, prezentat la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient, omniprezent şi obiectiv. Este acel tip de autor rece care observă doar şi care nu lasă să se întrevadă urmă de ficţiune. Nu. Acesta doreşte cu tot dinadinsul să creeze realitatea, să ne arate o istorie nu doar în războaie, ani, câştig sau pierdere, ci şi o istorie a unei societăţi, apoi a unei familii, a unui cuplu. De la mare-lume la mic-familia. Sunt schimbări de neanticipat care determină cititorul să se avânte, să se determine să finalizeze un volum cât de repede pentru a-i afla conţinutul celuilalt. Ceea ce m-a frapat este că pe fundalul războiului dintre ruşi şi francezi, ruşii au preluat atât de multe cuvinte din limba franceză, încât se creiona imaginea, senzaţia că ar fi uitat, chiar detestat propria limbă. Personajele sunt caracterizate şi direct şi indirect, sunt complexe revelând persoane care mai de care mai diversificate- omul mândru, nepăsător, omul dornic de aventură, familistul. Le descoperim împreună, tu, dragă cititor, ce altă mască ai găsit?

Lectură plăcută!!!

Notă:10/10

Cartea Război și pace de Lev Tolstoi poate fi comandată pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury-recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 206

Traducător: Mihaela Stan

 

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamnă în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața.

“O poveste tandră, cu un strop de nebunie” – Lire

  Cartea “Fata care citea în metrou” a apărut pentru prima dată în limba franceză, pe 9 martie 2017, cu titlul: “La fille qui lisait dans le métro”, cunoscând un succes important, câştigând în scurt timp simpatia publicului şi a criticilor. Revista “Avantages” (una dintre cele mai populare reviste franceze) afirmă despre cartea “Fata care citea în metrou” că este “o poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziaşi de lectură!”. Sunt multe recomandări de cărţi, în special cărţi scrise în limba franceză, lucru care mi-a plăcut, pentru că mi-am găsit inspiraţia pentru viitoarele lecturi din recomandările lui Juliette, personajul central. La fel, la sfârşitul cărţii este o listă cu alte recomandări, utilă în special celor care vor să-şi mărească wishlist-ul cu încă câteva noi titluri. Am remarc în listă şi “…Să ucizi o pasăre cîntătoare” de Harper Lee, care a fost pe gustul meu, tratând subiectul rasismului în societate şi cum sunt văzuţi oamenii negri. Stilul de scriere al scriitoarei din Alabama este unul frumos, care curge lin precum apa unui râu din munţi. Recomand cu încredere, fiind un must-read. În carte s-a mai menţionat şi “Suita franceză” de Irène Némirovsky, despre care am scris mai multe aici (http://literaturapetocuri.ro/suita-franceza-de-irene-nemirovsky-recenzie.html).

   Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a caştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

  Există două motive pentru care m-am apucat să citesc această carte: 1. titlul sugestiv şi 2. descrierea cărţii.

   “Fata care citea în metrou” este o cărticică simpatică şi facil de citit, ideală pentru călătoriile cu metroul, tramvaiul sau trenul, tocmai pentru faptul că este uşor de transportat şi te face să uiţi de călătorul grăbit care te-a călcat pe picior, fără a îşi cere scuze sau de faptul că ţi-ai prins eşarfa în uşile metroului. Romanul este scris în stilul caracteristic al francezilor, delicat, lent şi nostalgic.

   “

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe uşa din faţă a vagonului şi cobora tot pe acolo peste fix şaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile şi clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obişnuite. Zilele în care ai impresa că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaş corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, îşi găseşte locul şi îşi joacă rolul.”

 

   De când se ştie, Juliette, o tânără domnişoară frumoasă, care lucra în domeniul imobiliar, iubeşte să tragă cu ochiul la oamenii din metrou care citesc cărţi. Vânează titlurile cărţilor şi face orice să descifreze numele unei cărţi, uneori răsucindu-şi gâtul sau privind insistent cartea pe care i se pune pata. Şi ea era o cititoare, şi căra cu ea la metrou cărţi din care să citească pe parcursul călătoriei cu acest mijloc de transport, dar niciodată nu se putea concentra, sfârşind prin a ţine doar cartea pe genunchi, privind neputincioasă. De-a lungul călătoriilor zilnice spre serviciu, Juliette întâlneşte tot felul de cititori: cititori de ediţii rare, de cărţi de bucate sau romane obişnuite. Dar într-o zi, plictisită de drumul până la birou şi de aceleaşi vitrine ale magazinelor cu geamurile murdare şi prăfuite, Juliette ia o decizie de moment, gândindu-se şi hotărându-se să meargă pe o rută ocolitoare, căci timp avea destul, neavând cum să întârzie. Într-adevăr, totul arată diferit, însă un singur aspect îi atrage atenţia lui Juliette: o carte –  o carte – ce ţinea o poartă între-deschisă, pe respectiva poartă scriind “Cărţi fără limite”, cu albastru. Juliette, cu inima bătându-i nebuneşte, scoate cartea blocată, o atinge şi o miroase. Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărţile, aceasta mirosind a stradă – un amestec de rugină şi fum, de găinaţ şi de pneuri arse. Dar şi a mentă.

   În câteva momente, o fată drăguţă îşi face apariţia în spatele lui Juliette, scuzându-se şi cerându-i voie femeii să treacă, căci tatăl ei o tot striga. Numele ei e Zaïde şi e foarte, foarte prietenoasă şi respectuoasă. Imediat ce o vede pe Juliette, Zaïde crede că este unul dintre cărăuşii tatălui său, dar pentru că Juliette nici măcar nu ştie ce înseamnă să fii cărăuş, fata îi propune să o urmeze până în biroul tatălui ei, pentru a deveni şi ea un aşa zis “cărăuş”. Fără acordul ei, Juliette intră în casă şi mai apoi în biroul tatălui micuţei. De cum deschide uşa, femeia rămâne uimită de miile de cărţi din biblioteca bărbatului, fiind aşezate astfel încât abia-abia aveai loc să te mişti şi dacă nu erai atent oricând puteai dărâma un teanc.

   Meseria de cărăuş presupunea să iei din biblioteca lui Soliman, tatăl lui Zaïde, 4-5 cărţi pe care să le dai oamenilor pe stradă, însă trebuie să fii atent şi să simţi cam ce roman i s-ar potrivi persoanelor respective. Mi s-a părut o idee genială, mai ales pentru că pe lângă gestul frumos, această activitate stimulează cititul.

   Juliette acceptă şi zi după zi începe să împartă cărţile: la birou, colegilor, pentru că şi-a dat demisia, prietenei ei cele mai bune Chloé şi altor persoane. Vă întrebaţi de unde are Soliman atâtea cărţi de împărţit? Ei bine, din când în când, în faţa porţii depozitului (casei lui) cineva lasă cutii pline cu cărţi, astfel teancurile nu se epuizează niciodată.

   În scurt timp, Juliette este invitată de Soliman să se mute în casa lui, deoarece el trebuie să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, femeia rămânând să aibă grijă de fata lui. Dar Juliette nu se mută la depozit doar pentru a avea grijă de Zaïde, ci Soliman o pune să fie  şefa depozitului, împărţind cărţile cărăuşilor. Oare de ce pleacă Soliman? Ce se va întâmpla cu fata lui? Va reuşi Juliette să facă faţă muncii de la depozit?

Cum se termină romanul?

   “Fata care citea în metrou” se citeşte alături de o ceaşcă fierbinte de cafea, într-o pauză la birou, căci reuşeşte să te răpească din lumea reală şi să te facă să o însoţeşti pe Juliette pe străzile Parisului, în călătoria sa. De asemenea, romanul este unul care ne învaţă că trebuie să citim mai mult şi să petrecem cât mai mult timp în compania cărţilor, deoarece ele sunt aur şi diamante pentru mintea noastră.

Lecturi plăcute în continuare!

Cartea Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„Cred că, în ziua aceea, am încetat definitiv să-l iubesc pe Pablo și am început să-l urăsc pe Escobar.”

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar-recenzie

 

Virginia Vallejo

Titlul original: Amando a Pablo, odiando a Escobar

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2007, 2017

Traducere din limba spaniolă de: Oana Balaș/Graal Soft

Număr pagini: 430

Gen: Biografie

 

   Fanii serialului Narcos au de ce să se bucure! „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” este confesiunea jurnalistei Virginiei Vallejo, amanta lui Pablo Escobar, despre anii cei mai tulburi ai traficantului de droguri. Probabil ați reperat-o deja în serial: personajul Valeria Vellez este inspirat din viața Virginiei, însă doar atât: inspirat. Dacă vă așteptați să regăsiți cuvintele Valeriei din Narcos în carte, vă înșelați: Virginia, femeia din realitate și Valeria, personajul inspirat, sunt foarte diferite. De aceea i-au schimbat numele în serie, pentru că oricum Virginia Vallejo s-a declarat jignită de imaginea atribuită în miniseria columbiană „Escobar, el Patrón del Mal”, unde după spusele ei,„au dorit s-o prezinte ca pe o prostituată ieftină”. (sursa –www.elespectador.com)

   Virginia Vallejo era deja o jurnalistă celebră în țara ei atunci când l-a cunoscut pe Pablo. Avea propriul ei canal TV, împreună cu o colegă de breaslă, iar în 1981 a fost singurul jurnalist columbian trimis la Londra pentru a transmite în direct de la nunta prințesei Diana cu prințul Charles. Virginia este femeia ce i-a fost alături lui Pablo, care îl tempera și îl oprea de la punerea în practică a ideilor neinspirate și violente. Nu este femeia obiect înfățișată în Narcos, este o femeie inteligentă, care a ajutat la prinderea lui Pablo Escobar tocmai pentru că știa cum acesta gândea și acționa.

„Omul ăsta are cu adevărat nevoie de tine, Virginia, fiindcă ești singura femeie educată și adultă pe care a avut-o în viața lui și singura care-l pune la locul lui.”

   L-a cunoscut pe regele cocainei la moșia acestuia, celebra Hacienda Nápoles, invitată fiind împreună cu iubitul său de pe atunci, Aníbal Turbay, nepotul fostului președinte, și cu mai mulți prieteni. Pablo a intrat în viața ei salvând-o de la înec. Petreceau cu toții, ea înota, când a fost prinsă într-o vâltoare. A început să le facă semne celor de pe mal, însă aceștia au crezut că îi salută sau că îi cheamă în apă. Pablo a fost singurul care observându-i privirea disperată, a înțeles gravitatea situației.

„Sunt la un pas de moarte, în prezența a peste 40 de prieteni și de gărzi de corp care refuză să privească dincolo de propria comoditate, de mitraliere sau de pahare, când, aproape epuizată, privirea mea o întâlnește pe cea a lui Pablo Escobar. Doar cel care este mai ocupat, conducând spectacolul și dând ordine, dirijorul orchestrei, „stăpânul plimbării” – cum s-ar spune, în spaniola columbiană -, bagă de seamă că sunt într-un vârtej din care n-o să scap cu viață.”

A intrat în apă și a salvat-o.

„- Acum o să fii răspunzător pentru viața mea cât timp o să trăiești, Pablo…”

   La scurt timp, s-a despărțit de logodnicul său, acesta fiind dependent de cocaină. De cocaină furnizată chiar de… Pablo Escobar.

„- Dacă renunți azi la cocaină, o să am grijă de tine și-o să te fac fericit pentru tot restul vieții. Dacă nu, te părăsesc în clipa asta.

– Dar, scumpa mea… Trebuie să înțelegi că nu pot trăi fără „albă-ca-zăpada” și că n-o să renunț la ea niciodată!

– Atunci, nu te mai iubesc. Până aici ne-a fost.”

   Tot Pablo l-a forțat pe cel de-al doilea soț al Virginiei să-i acorde divorțul. Erau despărțiți în fapt de mult timp, însă rămâneau legați pe hârtie, din cauza refuzului bărbatului de a semna actele de divorț. Escobar s-a ocupat cum a știut el mai bine și l-a convins să divorțeze, pentru a o avea pe Virginia numai pentru el.

   Ne sunt descrise momente ce au rămas în istoria televiziunii columbiene, unul din ele fiind reportajul la groapa de gunoi din Medellín. Atunci Virginia i-a luat interviu lui Escobar, care la momentul respectiv îi ajuta pe cei săraci, de unde și-a atras porecla de „Robin Hood paisa”. Citind acele rânduri, ce descriau atmosfera de la groapa de gunoi, am simțit că mi se mișcă toate reperele, tot ce știam până atunci era văzut, dintr-o dată, în altă lumină. O situație pe care chiar nu ne-o putem imagina, ce este dincolo de puterea noastră de înțelegere. O adevărată lume paralelă.

„Groapa de gunoi din Medellín nu e un munte îngropat în gunoi, ci un munte alcătuit din milioane și milioane de tone de gunoi în descompunere. … E duhoarea nedreptății, a corupției, a aroganței și a indiferenței totale.”

   Criminalitatea, corupția din Columbia fac din această țară o altă lume. O lume pe care crezi c-o vezi numai în filme.

„Orice columbian poate număra printre prieteni, rude sau angajați peste douăsprezece persoane răpite, dintre care unele s-au întors tefere și nevătămate, iar altele au dispărut pe vecie.”

   Corupția și traficul de droguri sunt întâlnite peste tot, chiar și la concursurile de frumusețe pe care le urmărim cu plăcere la televizor și pentru care America de Sud este renumită. Virginia Vallejo ne dezvăluie că toate aceste concursuri în Columbia, cel puțin, sunt finanțate din banii obținuți din traficul de droguri.

Implicarea traficanților de droguri în concursurile de frumusețe este deja cunoscută și toată lumea știe că, fără sprijinul șefilor cartel din departamentul respectiv, autoritățile nici n-ar visa să poată acoperi cheltuielile pe care le presupun câștigătoarea și însoțitorii acesteia, adică 100 sau 200 de persoane, printre care rude și prieteni intimi, peste 20 de doamne din înalta societate, fostele câștigătoare cu soții lor și toată birocrația regională. Nu e ciudat ca însăși Miss să fie logodnica șefului de cartel sau a fiului acestuia ori ca relația șefilor de poliție cu regele local al cocainei sau al marijuanei să fie mult mai intimă, mai stabilă, mai durabilă și mai rentabilă decât relația afaceristului de succes cu câștigătoarea din anul respectiv.”

   Urmărind salariul Narcos, mă întrebam: „Lucrurile acestea chiar or fi adevărate sau au mai inventat scenariștii, pentru a spori dramatismul sau a atrage audiența?”. Chiar să fi aruncat acest om în aer un întreg avion, doar pentru a-l ucide pe președinte? Chiar să fi ucis cu cruzime atâția oameni? Atunci când urmărești un film, oricât de dur ar fi, ceva în spatele minții îți spune: „E ficțiune, nu e real! Totul este dincolo de ecran.”. Îți spui că lucrurile sunt exagerate, pentru a atrage publicul, pentru a părea mai spectaculos sau din cine știe ce alte motive. Ei bine, nu! Totul era adevărat. Toate acele lucruri îngrozitoare chiar s-au întâmplat: uciderea ministrului de justiție Rodrigo Lara Bonilla, a candidatului la președinție Luís Carlos Galán, numeroasele răpiri, printre care și a Dianei Turbay, prezentatoare TV și totodată, fiica fostului președinte, ucisă în schimbul de focuri din timpul operațiunii de salvare, detonarea avionului în care urma să se urce președintele Gaviria, executarea cu sânge rece a celor doi angajați, Galeano și Moncada, pentru că îi furaseră banii obținuți în urma unui transport, atacul de la Palatul de Justiție, probabil una dintre cele mai mari tragedii din istoria Columbiei…

   Ele sunt relatate în cartea femeii care, terorizată la rândul ei de Escobar, a ales să colaboreze cu agențiile antidrog și să spună tot ceea ce știe. În 2006, i s-a acordat azil politic în SUA pentru colaborarea cu autoritățile. Dacă ar fi rămas în Columbia, nu ar fi scăpat cu viață, întrucât a denunțat instituții și oameni sus-puși din țară. Citeam în carte aceleași lucruri văzute în serial și mă înfioram. Pentru că erau reale. De data aceasta, nu mai aveau loc doar dincolo de ecran, ci aveam confirmarea cuiva că într-adevăr s-au întâmplat.

   Din cele scrise, ne putem creiona un portret al lui Pablo Escobar omul, nu traficantul. Virginia încearcă să le separe, amintindu-și cu plăcere momentele de la început, când Pablo încă nu devenise atât de nemilos. De aici și titlul, „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”. Punctul slab al lui Pablo Escobar omul era familia: soția, mama și cei doi copii ai săi, Juán Pablo și Manuelita. Provenind dintr-o familie de oameni simpli, a dorit mai mult decât orice să reușească în viață, să fie bogat și apreciat de toată lumea:

„Voiam doar să fiu bogat, mai bogat decât familia Echevarría din Medellín și decât oricare altul dintre bogătașii din Columbia, slujindu-mă de toate resursele și de uneltele pe care viața avea să mi le pună la îndemână. Mi-am jurat că dacă la 30 de ani nu am un milion de dolari, mă sinucid cu un glonț în tâmplă, îmi mărturisește într-o zi, în vreme ce ne urcăm în Learjetul staționat în hangarul său privat de pe aeroportul din Medellin, alături de celelalte avioane din flota sa.”

„Eu nu sunt un magnat, ai înțeles? Sunt cel mai mare criminal din America Latină și gândesc, vorbesc și mă port ca atare.”

   „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost transpusă pe marele ecran în filmul „Loving Pablo”, cu Penélope Cruz și Javier Bardem interpetându-i pe Vallejo și Escobar. Relația lor mai apare în serialul Narcos, chiar dacă personajul vedetei este mult modificat, sub forma Valeriei Vellez, precum și în miniseria columbiană „El patrón del mal”, cu Angie Cepeda în rolul Virginiei. Autoarea cărții a criticat dur această din urmă producție, susținând că este înfățișată ca o „prostituată ieftină”. Nu pot decât să spun că abia aștept să văd atât filmul, cât și miniseria.

   Ce mi-a plăcut: am aflat mai multe despre Pablo Escobar, traficul de droguri și situația din Columbia, mi-a stârnit curiozitatea asupra serialului „Narcos” și a altor producții pe care abia aștept să le urmăresc.

  Ce nu mi-a plăcut: cartea nu prea are structură cronologică. Un cititor experimentat observă ușor că Virginia Vallejo nu este scriitoare la bază. De asemenea, traducerea este destul de încurcată, iar unele expresii sunt transpuse direct din spaniolă. Am parcurs-o într-un timp relativ lung pentru mine, dar probabil pentru că abundă în informații greu de asimilat. Probabil cineva familiarizat cu subiectul ar citi-o mai repede; până de curând eu nu știam prea clar nici cine a fost Pablo Escobar.

 

Despre autoare:

   Virginia Vallejo este o celebră jurnalistă columbiană, singura din țara sa ce a transmis live de la nunta prințesei Diana și a prințului Charles, în 1981. A fost amanta traficantului de droguri Pablo Escobar, iar în prezent este protejată de guvernul SUA pentru că a colaborat cu autoritățile antidrog, furnizându-le multe nume și date. În 2007, a scris cartea „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”, în care vorbește despre relația cu acesta și multe aspecte din viața și activitatea narcotraficantului.

   A fost portretizată în seria „Narcos”, sub forma personajului Valeria Vellez, în miniseria columbiană „El patrón del mal” și mai nou, în filmul realizat după cartea sa, „Loving Pablo”, rolul ei fiind interpretat de Penélope Cruz.

Cartea Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Julio Iglesias – Intre paradis și infern-recenzie

Titlul cartii: Julio Iglesias Intre paradis și infern

Autor: Julio Iglesias

Editura: RAO

An apariție: 2008

Număr pagini: 316

Gen: autobiografie

Traducere: Gabriela Ristea

   Cine nu a ascultat, măcar o dată, minunatele cântece ale celebrului Julio Iglesias? Ei bine, chiar dacă fanii percep viața marelui maestru al cântecului spaniol drept „perfectă”, dincolo de această imagine se ascund lacrimi, renunțări, încercări perpetue de păstrare a echilibrului. Cartea, apărută în 2008 la editura Rao, este scrisă la persoana I-a… pentru că protagonistul a găsit în această autobiografie, cel mai lung, cel mai sincer și cel mai frumos cântec al său.

   Julio Iglesias a vândut mai bine de 80 000 000 de discuri în peste 50 de țări. Fiecare apariție a sa este o oportunitate de a-și cuceri din nou publicul, cu vocea sa atât de suavă, dar și cu versurile sale speciale.

   Julio Iglesias s-a nascut la Madrid pe data de 23 septembrie 1943, la orele 14.00. Fiul cel mare al doctorului Julio Iglesias Puga și al Mariei del Rosario de la Cueva y Perignat a venit pe lume în vechea maternitate madrilena de pe strada Mesón de Paredes.

   Deși pentru publicul larg, viața personalității Julio Iglesias este una complet lipsită de griji, iată ce ne mărturisește el: „Știu că în această clipă, în aceste zile, există în lumea întreagă, o jumătate de duzină de persoane – cercetători, ziariști, fani devotați, critici neiertători – care au scris, din câte știu eu, șase cărți diferite despre Julio Iglesias, în același timp.

   După o prefață de câteva pagini bune, scrisă de Tico Medina, un bun prieten de-al său, Julio începe odiseea vieții sale, spusă cu sinceritatea unui cântec neșlefuit, dar emoționant.

   Mărturisirea sa debutează cu un accident care a avut loc la 20 de ani, în noaptea de 22 septembrie 1962. Împreună cu mai mulți prieteni, la ora 02:00, Julio a fost implicat într-un accident grav de mașină, în urma caruia a ramas semi-paralizat mai bine de un an si jumatate. Șansele ca Julio să mai poată merge, erau aproape inexistente. În clipele sale de durere, infirmierul Eladio Magdaleno i-a dăruit o chitară. Julio a început să scrie versuri despre destinul crunt al existenței umane.

   Perioada care a urmat, a fost una extrem de dificilă. Fire sportivă și energică, Julio a fost nevoit să stea în pat, imobilizat. A fost, cel mai probabil – după cum mărturisește artistul – perioada decisivă care i-a determinat cursul existenței.

   Unul din lucrurile esențiale pe care le subliniază mereu artistul, de-a lungul cărții sale, este familia și modul în care aceasta a ajutat la recuperarea sa de atunci. Desigur, sprijinul familiei nu s-a oprit la acea perioadă, în care tatăl său, medic de profesie, a renunțat la propria sa carieră pentru a fi alături de fiul său. Cu un așa exemplu în familie, s-ar fi putut spune că Julio avea să devină un familist convins. Viața sa, atinsă mai târziu de izul celebrității, a făcut ca familia să se destrame, în ciuda iubirii enorme pe care cei doi protagoniști au simțit-o la început.

   Pe data de 20 februarie 1971, la Toledo, se căsătorește cu Isabel Preysler Arrastria (Manila, 18 februarie 1951), petrecându-si luna de miere în Gran Canaria (Insulele Canare). Au împreuna trei copii: María Isabel – “Chábeli” (3 septembrie 1971, Madrid), Julio José (25 februarie 1973, Madrid) si Enrique Miguel (8 mai 1975, Madrid).

   În 1978 s-au despartit, după ce Julio și-a dat seama că turneele lungi fac imposibilă menținerea echilibrului într-o relație. Totuși, Julio conștientizează faptul că Isabel a fost prima iubire a vieții lui, femeia căreia i-a dăruit tinerețea și femeia care i-a încredințat tinerețea sa. Ceea ce părea o relație perfectă, o căsnicie reușită, cu trei copii la fel de reușiți, a devenit, ca într-un cântec trist, o simplă amintire, o filă a vieții care a trebuit depășită.

   Julio mărturisește că, deși era mereu înconjurat de femei frumoase, divorțul a fost răvășitor pentru el. Pentru a-și alina durerea și a redobândi echilibrul cu care fusese obișnuit, Julio se refugiază în cântec și vers. Criticii din vremea aceea au vehiculat ideea potrivit căreia Julio se folosea de viața personală și de evenimentele triste sau mai puțin triste, pentru a scrie și, implicit, pentru a-și intensifica gradul de celebritate. Julio infirmă toate aceste acuzații și spune că e posibil ca nuanțele emoțiilor din fiecare eveniment din viața să se fi impregnat în versuri, însă în niciun caz obiectivul nu a fost celebritatea.

   În anul 1971 a participat la Festivalul Eurovision, dar și la alte evenimente care aveau să-l propulseze ca numărul 1 în Mexic, Argentina, Spania, dar și Japonia. Din acest moment, viața sa echivalează cu muzica, iar tot ce este dincolo de muzică, devine mai puțin important.

   În timp ce tabloidele au dat publicității faptul că viața lui Julio Iglesias, ajuns acum la vârsta de 74 de ani, e o eternă nestatornicie, atribuindu-i peste 5000 de femei în palmares, în cartea sa, artistul relevă eforturile perpetue de a menține un echilibru și de a fi mereu la înălțimea fanilor.

   Desigur, având în vedere faptul că Julio Iglesias este o adevărată personalitate în muzică, speculațiile presei sunt aproape firești… mai ales având în vedere tendințele actuale în ceea ce se numește „presă de scandal”.

   Dincolo de aspectele expunerii vieții personale – lucru inevitabil la o vedetă de o asemenea talie – aduce cu sine și efecte neplăcute. Ajuns la vârsta unei explicabile înțelepciuni, Julio Iglesias mărturisește:

„Trecerea timpului a lăsat câteva urme de neșters. Nu degeaba trec anii. Dar continui să fug de boli. Vreau să evit durerea. Vaporul meu, vaporul vieții mele, a efectuat multe schimbări bruște de direcție.

„Cât despre suflet, nu m-am mai confesat de ani de zile. O fac astăzi în fața dumneavoastră, zilele acestea, lunile acestea. În această carte. Nu ca să-mi iertați păcatele sau să mă condamnați, ci ca să mă cunoașteți. Pentru că, uneori, îmi spun mii de lucruri pe care nici măcar eu nu le cred. Simt întotdeauna nevoia să știu cine sunr, dar pentru asta nu-mi trebuie nicio țigară de marijuana, nu… Când m-am culcat ultima dată cu o femeie? Mâine”. [/quote_box_center]

   Cartea are alura unei mărturisiri grăbite, de parcă cel care a scris-o a vrut să-și releve gândurile cât mai repede, să se descarce de povara adunată pe suflet de-a lungul anilor.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci scurte și concise, semn că artistul expune abordarea sinceră a vieții sale.

    Recomand cartea celor care iubesc autobiografiile, dar și celor care vor să cunoască mai bine aspecte reale din viața marelui artist, Jului Iglesias.

Cartea Julio Iglesias – Intre paradis și infern poate fi comandată pe targulcartii.ro

Mica enciclopedie Hygge, de Meik Wiking-recenzie

Editura: Litera;

An apariţie: 2017;

Număr de pagini: 288;

Traducător: Valentina Georgescu.

Pentru Hygge există tot felul de definiţii, de la ,,arta de a crea intimitate, confort sufletesc, şi lipsa supărărilor, la bucuria dată de lucrurile ce induc o stare de bine, stare de confort în prezenţa semenilor şi, varianta mea preferată, ciocolată fierbinte la lumina lumânărilor….”

   Afli ce este hygge atunci când simţi hygge. Când te ghemuieşti comod pe canapea alături de persoana iubită sau când te bucuri de timpul petrecut cu cei mai apropiaţi prieteni. Hygge sunt acele dimineţi albastre şi limpezi cu lumină perfectă. Şi cine ar putea să îţi fie un ghid mai bun în lumea hygge decât Meik Wiking? Meik este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga şi şi-a petrecut ani din viaţă studiind magia vieţii daneze, de la alegerea corpului de iluminat ideal, la planificarea unei cine sau de la crearea unei truse hygge de urgenţă până la modalitatea în care trebuie să te îmbraci.

Că danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume nu mai este un secret şi toată lumea o ştie.

   Îmi plac foarte, foarte mult cărţile cu subiecte diferite, care reuşesc să mă impresioneze cu fiecare pagină citită. La fel s-a întâmplat în cazul cărţii: “Mica enciclopedie Hygge”. Această carte este despre momentele în care te simţi bine, împăcat cu tine şi fericit cu ce ai, bucurându-te în fiecare zi de lucrurile mărunte, care chiar ne înfrumuseţează viaţa. Ce satisfacţie ai dacă locuieşti într-o vilă cu piscină şi ce satisfacţie ai când locuieşti în coliba ta? Aşa cum zicea şi bătrâna femeie din “Moara cu noroc” a lui Slavici: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”.

   Cartea “Mică enciclopedie Hygge” are un design unic, inedit şi o copertă cartonată interesant ilustrată. Unele litere şi desene de pe copertă sunt tipărite şi colorate cu auriu, astfel, la lumină, strălucesc. În carte sunt prezente şi zeci de grafice şi statistici care oferă mai multe informaţii reale despre oamenii fericiţi.

  Meik Wiking are unul dintre cele mai interesante şi plăcute job-uri: studiază cauzele Hygge. Mi-aş dori şi eu să am locul lui de muncă, în special pentru că se află în Danemarca, o ţară pe care aş vrea să o vizitez.

“Mică enciclopedie Hygge” este un manual care te învaţă ce stă în spatele fericirii.

Ce este Hygge?

   Cuvânt original vine din norvegiană şi înseamnă “stare de bine”. Până acum, nu există o traducere literară exactă a cuvântului Hygge, în mult limbi neavând un corespondent. Hygge este un amestec între: consideraţie, respect, confort, tihnă, mânghiere şi îmbrăţişare. Acest “Hygge” a devenit din ce în ce mai cunoscut în toată lumea, marile tabloide scriind articole întregi despre Hygge. Cu alte cuvinte, “Hygge” conţine următoarele: atmosfera, prezenţa, delectarea, egalitatea, recunoştinţa, armonia, confortul, pauza, pritenii şi adăpostul. După cum scrie şi pe copertă, afli ce înseamnă Hygge doar dacă simţi Hygge. Dar oare când simţi Hygge? Atunci când coci o prăjitură, când te joci cu copiii tăi, când petreci ore întregi cu prietenii, când eşti la un picnic, când faci un grătar, când faci ce-ţi place, când citeşti, când plantezi o floare, când cele mai liniştitoare şi relaxante sunete sunt troznetul lemnelor din sobă sau furtuna de afară. Hygge e atunci când radiezi, când te simţi bine în pielea ta şi nimic nu poate să îţi răpească această stare mi-nu-na-tă.

Unde simţi Hygge?

    Acasă, de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri. Căci acasă te simţi în siguranţă şi departe de toate necazurile lumii. Eşti prinţul/prinţesa din castel. Sunt sigur că şi tu ai un colţ numai al tău, pe care n-ai vrea să-l împarţi cu nimeni. Află că acel fotoliu, ungher din bucătărie sau orice altceva este un element ce te face să simţi Hygge, acea stare de bine. Colţul meu este pe balcon, unde am un fotoliu pentru citit. Acel colţ mă face să mă simt bine şi simt că de fiecare dată când iau loc, sunt fericit. Se poate simţi hygge şi la locul de muncă? Sigur că da, însă doar dacă ai grijă să amenajezi puţin spaţiul din biroul tău. Adu, de exemplu, o canapea, pune nişte lumânări în dulap şi asigură-te că ai o bucată din prăjitura ta preferată ascunsă pe undeva prin birou. La ora X, lasă pentru cinci minute computer-ul, aşează-te pe canapea, aprinde câteva lumânări şi stinge becurile, astfel încât camera să fie scăldată în lumina lumânărilor. Apoi, mănâncă prăjitura şi gata! Te simţi mult mai bine acum. Iar această pauză mică, sigur va creşte productivitatea ta la serviciu şi vei lucra mai cu spor, aşteptând pauza. Exact ca în cazul vulpei din “Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry: “Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!”

Există o trusă Hygge?

   Bineînţeles că există, iar dacă vrei şi tu una, iată ce trebuie să conţină: lumânări, nişte ciocolată de bună calitate, ceaiul preferat, cartea preferată, filmul sau serialul preferat, gem, o pereche de şosete din lână, o selecţie din scrisorile preferate, un pulover călduros, o agendă, o pătură frumoasă, hârtie şi stilou, muzică şi un album foto. Dacă ai toate acestea într-o valiză sau într-un geamantan, ai tot ce îţi trebuie pentru a simţi Hygge instant. Cred că am să-mi fac şi eu o trusă Hygge şi am s-o folosesc atunci când totul merge prost şi nimic n-are sens, pentru a-mi reda starea pozitivă.

Ce mă face pe mine să simt Hygge?

Iată câteva din motivele care mă fac să zâmbesc zilnic şi să mă bucur de viaţă:

  1. Gătitul

   De când eram mic am simţit o atracţie faţă de încăperea numită bucătărie, în sensul că mă găseai mai mereu pe lângă mama sau bunica, amestecând pe furiş în cratiţă/oală, sau gustând din mâncare. Când nu eram în bucătărie, sigur eram în faţa televizorului urmărind zeci de emisiuni culinare şi notându-mi în carnete, pe foi sau înregistrând, cu un vechi telefon Samsung, reţete.

    2.Cititul

   Am început să citesc datorită cărţii: “Singur pe lume” a lui Hector Malot şi datorită profesoarei mele de limbă şi literatură română din clasa a IX-a. Cu fiecare carte citită, îmi face plăcere să cred că am dobândit cunoştinţe noi, că mi-am investit timpul într-o activitate frumoasă şi că am devenit o persoană mai bună. Gândul că acasă, pe noptieră, mă aşteaptă o carte îmi face întotdeauna ziua mai bună.

3. Scrisul

   Îmi place să scriu. Recenzii, proze scurte sau articole. Visez să scriu un roman, dar încă nu cred că am acumulat tot bagajul de cunoştinţe necesare unei astfel de operaţiuni. Sper ca în viitor să-mi duc visul până la capăt, cu toate că acum mi se are imposibil de realizat. Consider că scrisul se încadrează în momentele caracteristice Hygge.

 4.Natura

   Pe gustul meu sunt şi plimbările în natură, atunci când simt că mă eliberez de toată energia negativă şi stresul se reduce considerabil, când simt iarba încă umedă de roua proaspăt căzută sub tălpi. Munte, mare, pădure, lac sau o baltă de apă de ploaie, toate mă fac să-mi descreţesc fruntea şi să zâmbesc.

  5.Serile lungi de vară

   Oh, da! Sunt de departe preferatele mele. Pur şi simplu privesc cerul şi stelele, mă încarc cu energie pozitivă şi uit de griji şi de nevoi. Este o terapie gratuită şi funcţionează de fiecare dată. Să asculţi concertul greierilor şi insectelor, în timp ce stai la fereastră privind stelele sau poate unu-doi trecători grăbiţi pe stradă, este o experienţă faină, în timp ce temperatura scade treptat, aerul devenind rarefiat şi răcoros. Perfect!

 6.Familia

   Cine îţi este mereu alături? Cine te sprijină de fiecare dată când ai nevoie şi doreşti să auzi cuvinte încurajatoare? Familia este întotdeauna lângă tine şi te înţelege de fiecare dată (bine, mai puţin mamele :D). Atmosfera de siguranţă, calm şi linişte mă face să asociez familia cu un moment în care hygge îşi face apariţia. Chiar şi simpla masă de prânz mă face să o aştept cu nerăbdare.

Plus: Crăcinul, vacanţele de vară, notele de 10 la istorie, dulciurile, grădinăritul, bunica, plus altele.

   “Mică enciclopedie Hygge” este o carte superbă şi faină, perfectă pentru a fi dăruită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, împachetată în hârtie colorată şi legată cu o panglică.

Pe voi ce vă face fericiţi? Voi ştiaţi de Hygge?

P.s.: La cât de mult mi-a plăcut cartea, am făcut şi un proiect pentru liceu, vi-l las mai jos.

 

Cartea Mica enciclopedie Hygge de Meik Wiking poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand-recenzie

Titlu original: ”Entre mes mains le bonheur se faufile”

Editura: Trei

Număr de pagini: 239

   Puțini autori reușesc să se strecoare în sufletul meu cu ale lor creații literare și să mă determine să le citesc pe nerăsuflate și cu inima trepidând la fiecare volum. În cazul scriitoarei de origine franceză, Agnès Martin-Lugand, pot spune că a fost dragoste la prima lectură. Așa cum există ”comfort food”, eu cred că există și ”comfort books”, iar „Fericirea îmi scapă printre degete” se încadrează cu ușurință în această categorie. Este genul acela de carte care atinge subiecte prezente în viața fiecăruia dintre noi, dar ce nu se citește deloc greu și îți generează o stare de bine la final.

   Volumul spune povestea lui Iris, o tânără cu un job stabil într-o bancă și o căsnicie fericită alături de Pierre, în ciuda lipsei unui copil. Totuși, protagonista nu se simte complet împlinită deoarece nu a reușit să-și urmeze visul tinereții: croitoria. A continuat să creeze rochii pentru ea, în podul casei, dar a trăit ani de zile cu dezamăgirea că nu a fost suficient de bună să fie acceptată la o prestigioasă școală în domeniu, urmând în final sfatul părinților cu privire la carieră. Întâmplător, la o cină în familie, află că de fapt mama și tatăl ei i-au ascuns scrisoarea de acceptare, fapt ce i-a schimbat complet destinul. Aflarea veștii o înfurie teribil pe Iris, dar în același timp o impulsionează să aplice pentru niște cursuri de croitorie de 6 luni la Paris. În ciuda protestelor lui Pierre, decide să-și urmeze visul și să plece, cu promisiunea că în fiecare weekend o să vină acasă pentru a sta împreună.

   Parisul și școala de croitorie nu sunt nici pe departe așa cum se aștepta Iris. Inițial i se pare greu să se adapteze și nu prea își găsește locul. Colegele sunt prea tinere, mașinile de cusut și toate instrumentele din atelier nu se compară cu ce avea ea acasă și sfârșește prin a rupe materiale și cusături. Totuși, muncește pe rupte și reușește să se facă remarcată prin creativitate și curaj. Așa ajunge să beneficieze de atenția sporită și sprijinul Marthei, proprietara atelierului. Prin intermediul ei, Iris pătrunde în lumea bună și își face cunoscute creațiile din atelier. Cu această ocazie îl întâlnește pe protejatul Marthei, Gabriel, un bărbat plin de carismă și de o încredere ieșită din comun. Atracția dintre el și Iris se simte de la primele priviri aruncate subtil, dar jocul seducției este oprit chiar de Marthe, care îi interzice complet protagonistei să cedeze avansurilor. Va reuși Iris să-și înfrâneze dorințele și să reziste tentației? Îi va rămâne fidelă soțului? Pierre o va susține în potențiala carieră sau se va arăta indiferent eforturilor lui Iris de a-și urma chemarea?

„Aș fi vrut s-o iau de la capăt. Îmi derulam în minte filmul serii. Mă observam, ca din afara propriului corp, și vedeam o străină. Nu eram eu femeia aceea care îl sorbise din ochi pe Gabriel, îl provocase, râsese la glumele lui, îi dăduse numărul ei de telefon și fusese cât pe ce să facă o greșeală gravă. Trebuia să revin cu picioarele pe pământ. Trebuia să mă stăpânesc, s-o ascult pe Marthe, să mă concentrez pe croitorie…”

   „Fericirea îmi scapă printre degete” este povestea unei femei căreia alții au vrut să-i decidă destinul, chiar și cu falsa impresie că îi doresc binele. În aceste condiții, ea a fost nevoită să urmeze traseul trasat de altcineva, să se resemneze în fața unui job plictisitor și lipsit de substanță și să accepte o dragoste linștită, dar lipsită de fiori și pasiune. S-a complăcut în situație și a ales să ignore toate semnalele de alarmă. Astfel că tocmai aceste lipsuri i-au generat o revoltă interioară și o teamă de schimbare în momentul în care a fost pusă față în față cu exact acele lucruri la care a aspirat toată viața.

„Mi-am petrecut aproape două ore în fața mașinii de cusut. Fără s-o pornesc. Fără să încerc materiale. Fără să mă apuc de confecționarea vreunei ținute. Am luat caietul de schițe și un creion. Parcă n-aș fi desenat niciodată nimic. Eram la fundul sacului. Aveam impresia că viața mea nu era decât o luptă neîntreruptă. Împotriva cui? Împotriva a ce?”

   Relația dintre Iris și Pierre mi-a dat impresia de răceală, lipsă de pasiune și poate chiar de iubire. Este genul acela de căsnicie în care partenerii par să mai stea împreună doar din obișnuință și nu neapărat pentru că ar simți că viața nu ar mai avea sens fără celălalt. El este mai tot timpul la spital, în timp ce ea încearcă să reaprindă flacăra pasiunii. Dar o relație are nevoie de efortul a două persoane…Astfel că, atunci când îl întâlnește pe Gabriel, Iris simte că renaște, că se trezește dintr-un somn adânc în care s-a complăcut timp de ani de zile. Se simte femeie, se simte irezistibilă și în același timp admirată. Este atrasă de tot ceea ce înseamnă acest bărbat și în ciuda avertismentelor primite din partea Marthei și a propriei conștiințe, îi este foarte greu să-și potolească impulsurile inimii.

„Eram copleșită de tristețe, iar sentimentul de confuzie, de vinovăție îmi dădea amețeli. Inima mea avea să fie pentru totdeauna frântă în două. Iris a lui Pierre. Iris a lui Gabriel. Doi bărbați, două iubiri.”

„Cu Pierre, era o dragoste supusă rutinei, liniștitoare. Cu Gabriel, o dragoste explozivă, pe muchie de cuțit, o dragoste pe un tărâm necunoscut.”

  În ciuda faptului că sunt o mare fană a romanelor scrise de Agnès Martin-Lugand, trebuie să admit că recunosc în ele un tipar anume. Există o femeie care inițial suferă de o decepție, întâlnește un bărbat care treptat reușește să o scoată din stare și să readucă speranța și fericirea în viața ei. Totuși, chiar și așa, când uneori reușesc să anticipez anumite evenimente, cărțile scriitoarei Agnès Martin-Lugand sunt pansamente de pus pe suflet. Este imposibil să nu puteți empatiza cu personajele sale și cu probleme din viețile lor.

   Așadar, „Fericirea îmi scapă printre degete” este un roman perfect de savurat în fotoliu, alături de o ceașcă de cafea/ceai fierbinte sau, de ce nu, alături de un pahar de vin, după o zi obositoare de muncă. Vă recomand să pășiți curajoși în viața lui Iris și să reușiți să vă descoperiți propriile dorințe ascunse sau visuri îngropate în trecut.

Cartea Fericirea îmi scapă printre degete de Agnès Martin poate fi comandata de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

În apărarea drepturilor femeii, de Mary Wollstonecraft-prezentare

Colectia: COGITO

Titlul original: A Vindication of the Rights of Woman, with Strictures on Political and Moral Subjects (1792)

Traducător: Anca Costea

Nr. pagini: 288

An apariţie: 2017
   Trăind într-o perioadă în care lupta pentru drepturile omului a condus la revoluţie în America şi în Franţa, Mary Wollstonecraft (1759-1797) şi-a scris, în 1792, propria declaraţie a independenţei femeii. Plină de pasiune şi directă ,,În apărarea drepturilor femeii” atacă, prin argumente raţionale şi lucide, perspectiva dominantă la acea vreme cu privire la feminitatea docilă şi decorativă, punând în schimb bazele unei emancipări fără precedent: educaţie egală pentru băieţi şi fete, eliminarea prejudecăţilor şi definirea femeii prin profesia avută, şi nu prin propriul partener. Autoarea susţine că femeia nu este în mod natural inferioară bărbatului, părând să fie astfel doar din lipsa educaţiei. Prin urmare, atât bărbaţii, cât şi femeile ar trebui să fie trataţi ca fiinţe raţionale, în condiţiile unei ordini sociale bazate la rândul ei pe raţiune. La vremea publicării sale, ,,În apărarea drepturilor femeii” a produs un amestec de admiraţie şi revoltă, însă astăzi este considerată primul mare manifest al drepturilor femeii, transformând-o pe Wollstonecraft în fondatoarea feminismului modern.

„Sper că femeile să mă scuze dacă le tratez ca pe nişte fiinţe raţionale, în loc să le admir farmecul fascinant, tratându-le ca şi cum ar fi într-o stare de copilărie eternă, incapabile să se bazeze pe ele însele. Doresc, în cel mai sincer mod, să precizez în ce constă adevărată demnitate şi fericire a omului – vreau să determin femeile să-şi dorească dobândirea de putere fizică, dar şi mintală, şi să le conving că vorbele dulci, sentimentele delicate, sensibilitatea inimii şi gusturile rafinate sunt aproape sinonime cu slăbiciunea, iar acele fiinţe care transmit doar milă şi o iubire de acest fel – care înseamnă acelaşi lucru – vor ajunge în curând demne de dispreţ.”
Mary Wollstonecraft,
În apărarea drepturilor femeii

Sursa foto şi text: Editura Herald

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Autobiografia mea intelectuală, de Victor Hugo-prezentare

Editura Herald

Nr. pagini: 336
An apariţie: 2017

   Cu verva şi grandoarea specifice romantismului, în acest volum Victor Hugo îşi prezintă crezul intelectual şi artistic. Este confesiunea unui spirit elevat şi avid de nemărginire, pentru care aproape niciun domeniu nu este inaccesibil. Printre multe alte subiecte, scriitorul vorbeşte despre ştiinţă şi despre limitele acesteia, aşa cum abordează şi neajunsurile sau greşelile religiilor de pretutindeni.

   Hugo cucereşte prin amestecul de retorică grandioasă şi rafinament intelectual. El face un tur de forţă prin mitologiile lumii şi prin autorii clasici, pe care îi citează adesea, abordând teme formidabile prin amploarea lor: frumuseţea, arta, adevărul, iubirea, moartea, infinitul. În autobiografia sa intelectuală, scriitorul este simultan liric şi plin de forţă, smerit şi dornic de glorie. Rezultatul este schiţa fulminantă a unui spirit uriaş şi etern.

Sursa foto şi text:  Editura Herald

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf amator-recenzie

Editura Grinta, 2017

100 de pagini

nu știu și nu am înțeles poezia.

doar să o trăiesc

lăsând-o să mă trăiască

să mă consume

 și să mă transforme.

   În contextul literaturii române contemporane, poezia Violetei Anciu se face remarcată printr-o prospețime uneori parfumată, alteori tăioasă, dureroasă chiar, rezultat al unui spirit creator capabil să se adapteze și să se reinventeze. alte mașini și-un fotograf amator cuprinde instantanee ale unui eu liric ce se dedublează, se autoconsumă, pentru a renaște în alt poem, sub o nouă identitate.

   Primele texte ale volumului au influențe de artă poetică, în care autoarea își exprimă atitudinea față de condiția și scopul poeziei; versul nu este al poetului, ci al cititorului fragil, puternic, sfârșit sau invincibil, pentru toate acestea se crapă cerul/și lasă cuvântul să sfâșie lumea (par-dessus le marché), întreg universul poate deveni sursă de inspirație și poartă mâna scriitorului (să-mi dicteze poezia cum să mă scrie/strofă cu strofă și vers dintr-un univers (ibidem). Autoarea ne poartă într-un labirint cu optzeci și patru de trăiri autentice, preluate din cotidian, ne plimbă prin epoci trecute, ce cuprind nostalgia copilăriei tradiționale (peste vârstele/când eram copil și colecționam destinații/ credeam că voi găsi case albastre/ cu acoperișul alb și stele atârnate,/  cu oameni așteptând veșnic la porțidin cronici), intensitatea prezentului (printre scândurile celulei mele/ cu buzele cusute/ evadează ritmuri de carton,/ în hăuri încete/ prin scândurile celulei mele aflu/ cine suntcronică fără vreme) și dorința unui viitor apoteotic (în cenușă, cenușa va arde din nou. – omul nou).

   Cadrul liric este de cele mai multe ori format din elemente abstracte, urbane, cu tramvaie, trenuri, telefon ce… sună în gol/și mina se rupe cu ură (trotuare verzi în nopți albastre), cu îngeri coborâți din cer și suflete ce rătăcesc prin universuri paralele. Timpul, supratema volumului de versuri, intensifică necesitatea căutării sinelui, retrăind riturile de trecere: nașterea și moartea, ireversibil și dureros.

   Poemele gravitează în jurul elementelor primordiale (apă/ ploaie, foc, pământ, metal), cu voluptate senzorială, pe buze, palme (mâini), tălpi, păr, ochi: sub tălpile ude se-ntind toate credințele (valori descălțate) – sub tălpi am inimile arse (vocile mele).

   Universul poetic al autoarei este postmodernist, însă conturat în manieră personală, uneori cu influențe simboliste (corespondențele, cromatica, unele motive literare precum abatorul, salonul, orașul, muzicalitatea). Versul este liber și este prezentă tehnica ingambamentului, care asigură libertatea exprimării și fluiditatea ideilor poetice. Monologul adresat ia forma, de multe ori, unei rugaminți sau unei interogații retorice.

cum aș putea să nu dorm pe umărul tău

carte cu paginile lipite? (gust de orchestră)

   Poezia este inovativă și la nivelul limbajului, prin încărcătura stilistică generată de combinații inedite de termeni, precum: magnolii de piatră, solzi de sticlă, miros de gust de alge.

   Volumul se încheie simetric prin reluarea legăturii eu liric-cititor, oferind impresia de eliberare: o, Doamne, cât de frumos/ ochii Tăi s-au așezat,/ cu uitătură cu tot,/ în această prelungă/ ascultare! sau ce chef am de-un cer însetat! (textúri) și o senzație de bine care va fura cititorului un ultim zâmbet.

 Mulţumesc autoarei pentru exemplarul oferit.

 

Idilă cu șefa mea, de Răzvan Ghiţ-prezentare

Editura Smart Publishing

   Dragostea unui bărbat pentru o femeie poate fi oarbă, neînțeleasă și irațională. Nu alegem de cine ne îndrăgostim, pur și simplu se întâmplă, însă atunci când o facem trăim la intensitate maximă. Ne dorim să ne petrecem restul zilelor alături de ea, suntem dispuși să facem orice sacrificiu, chiar și pe cel suprem pentru ea și vrem să o știm fericită. Indiferent de cât durează, suntem devotați în totalitate și ne călcăm pe orgoliu pentru ca ea să se simtă împlinită și satisfăcută. Trecem prin iad și purgatoriu doar pentru a trăi Raiul în compania ei. Ne începem ziua admirându-i imperfecțiunile, ne-o continuăm visând la clipele pe care le vom petrece împreună și o terminăm prin a-i simți respirația pe pieptul nostru. Oricât de puternici am fi, ea ne înmoaie și ne scoate în evidență latura tandră, iubitoare și afectivă. Nu o înțelegem pe de-a-ntregul dar nici nu e nevoie, tot ce contează e să o iubim sincer și să o luăm exact cum este ea, un conglomerat de calități, emoții și slăbiciuni.

Răzvan Ghiț

Sursa foto şi text; Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Tato Pani, de Iudita Pelea-prezentare

Editura SMART PUBLISHING 

   În nepaleză, tato pani înseamnă apă fierbinte. Au locuitorii de la poalele Himalayei un obicei, pe care mi l-am însușit și eu, să bea un pahar cu apă fierbinte după fiecare masă. Ajută la digestie și previne pântecăraia. O sticlă umplută cu tato pani și pusă în sacul de dormit o salvează pe colega de cameră a Iuditei de la îngheț. Iar o baie termală la Tatopani după ce cobori din munți alungă sleiala din oase. Apă fierbinte. Apă fiartă. Apă clocotită. Asta e cartea Iuditei, dincolo de caracterul ei instructiv, de tonul ei jucăuș și de ritmul ei antrenant. Bea din ea un pahar după fiecare masă ca să poți digera ce ți s-a pietrificat în stomac sau ca să previi pântecăraia dacă ți-e foarte frică. Ia-o cu tine sub pătură ca să te salveze de la îngheț. Cufundă-te în ea cu totul ca să alungi sleiala din oase. Și dacă după toate astea te iluminezi… și ce? Drumul sinuos pe care a pornit Iudita după ce s-a privit în oglindă e și drumul tău. E drumul de la minciună la adevăr, de la iluzie la realitate. E drumul trezirii. Cei șapte milioane șase sute de pași pe care Iudita i-a făcut în Spania, în pelerinajul ei spre Santiago de Compostela, continuă în Nepal cu alte câteva milioane. Dar nu despre numărul pașilor e vorba în cartea asta.

Sega, autorul romanelor Namaste

Sursa foto şi text: Editura Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Dacă tangoul însuși ar dansa cu mine, ar conduce sau s-ar lăsa condus?”

Zeii tangoului, de Carolina de Robertis-recenzie

 Titlul original: The Gods of Tango

Editura: Nemira

Colecția Damen Tango, romane cu dragoste

Anul apariţiei: 2015, 2017

Traducere din limba engleză de: Carla Georgescu

Număr pagini: 377

Gen: biografie fictivă, dramă, dragoste

Roman câștigător al Stonewall Book Award

 

„- Tangoul a început cu tobele, iar tobele sunt o rugăciune, le purtăm încă înlăuntrul nostru.

– Da.

– Bine.

– Și atunci?

– Și atunci, prieteni, tangoul este muzica zeilor.”

   Nici nu știu de unde să încep; „Zeii tangoului” este genul acela de carte care te îndeamnă la a reflecta, a analiza. O carte la care simți nevoia să decantezi tot ceea ce ai citit înainte să te apuci de scris recenzia sau de a începe altă lectură.

   Pot spune cu mâna pe inimă că este o carte cu un subiect pe care nu l-am mai întâlnit; un subiect original, inedit, lipsit de clișee. În același timp, este o carte despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire.

   Povestea începe în 1913, când valuri de imigranți italieni străbăteau oceanul pentru a ajunge în America de Sud. Din acest punct de vedere, mi-a adus aminte de Terra Nostra, un serial brazilian în care personajele principale erau italieni ce emigrau spre Brazilia în căutarea unei vieți mai bune. Nu știu câți dintre voi se uită la telenovele, însă poate își dă seama cineva despre ce vorbesc.

   Revenind la cartea noastră, personajul principal este Leda, o tânără de 17 ani din satul italian Alazzano, de lângă Napoli. Se logodește cu vărul său, Dante, care emigrează în Argentina, cu promisiunea de a o aduce acolo și pe ea într-o zi.

   Timpul trece și are loc nunta – în ciuda romanului atipic, cred că aceasta m-a mirat cel mai tare: o nuntă în absența mirelui, reprezentat de tatăl acestuia, unchiul Ledei, don Matteo. A doua zi, Leda se îmbarcă pe vapor pentru a-și reîntâlni soțul. Călătoria durează 3 săptămâni și ajunsă în port, este întâmpinată de un prieten de-al lui Dante, Arturo, care îi dă cea mai proastă veste posibilă: soțul ei a murit într-o încăierare dintre poliție și anarhiști.

   Prin aceasta, autoarea atinge o altă temă a istoriei Americii de Sud: în acea perioadă, la începutul secolului XX, aveau loc mișcări ale anarhiștilor, muncitori ce luptau pentru propriile drepturi. Și iar îmi aduce aminte de Terra Nostra…

   Leda se trezește peste noapte văduvă într-o țară străină, foarte diferită de mediul în care trăise până atunci.

Era o văduvă adolescentă, aruncată în voia sorții pe un tărâm necunoscut, executând partitura unei muzici noi cu propriul trup.”

   Arturo o conduce la locuința pe care o împărțise cu Dante și cu mulți alți imigranți italieni: un conventillo (diminutiv pentru „mănăstire” în spaniolă), un conac în care locuiau peste 60 de persoane. „Conventillos” erau, de fapt, foste case boierești, abandonate de argentinieni odată cu epidemia de febră galbenă și ocupate ulterior de persoane defavorizate din punct de vedere financiar.

   Leda îi anunță pe cei de acasă de moartea lui Dante, iar aceștia îi promit că îi vor trimite bani pentru a se întoarce în Italia. Însă Leda nu vrea să se întoarcă în Italia; a gustat prea mult din libertate pentru a renunța la ea.

„Banii nu eliberează o femeie. Nu ai cum să înțelegi, fiindcă ești bărbat.”

   În conventillo face cunoștință cu tangoul și se îndrăgostește iremediabil de această muzică. De mică își dorise să cânte la vioară, însă i s-a spus că aceasta nu este o preocupare pentru femei. Tatăl ei îi dăduse, înainte să plece, o vioară încărcată de istorie, cu indicația de a i-o înmâna lui Dante. Acum, că Dante a murit, Leda începe să exerseze în secret la vioară. Visul de a cânta tangou i se așterne în fața ochilor, însă din păcate, în acea perioadă, femeilor nu le era permis să cânte; femeilor nu le era permis nimic, în afară de treburile casnice. Posibilitățile lor erau foarte limitate: ori se căsătoreau, ori ajungeau în bordeluri.

   Leda își câștigă existența în acele zile cosând alături de femeile din conventillo, care așteptau întoarcerea soților de la muncă.

„Stând în curte și făcându-și de lucru cu acul și cu ața, se întreba ce-i putea oferi viața de bărbat. Alte slujbe. Existau mult mai multe locuri de muncă pentru bărbați. Și libertatea de a merge pe stradă la orice oră, fie noapte sau zi.”

   Această primă parte mi s-a părut cea mai monotonă din carte: Leda cosea alături de acele femei, fără să se întâmple nimic toată ziua. La un moment dat, chiar am crezut că Leda se va căsători cu Arturo, totul fiind bine și frumos, dar clișeic. Nicio clipă nu am bănuit continuarea originală a romanului!

   Nu, nu s-a întâmplat nimic între Leda și Arturo, asta era în imaginația mea! Totul ia o turnură decisivă într-o seară, când Leda exersa în tăcere la vioară și-i vine ideea de a se îmbrăca în hainele soțului său. O femeie nu poate cânta tangou, dar un bărbat, da!

 „Totuși, simțea că fata asta nu era ușor de influențat. Era mânată de un soi de disperare, iar el știa că disperarea nu poate merge decât într-una dintre cele două direcții: fie te face docil ca un cățeluș, fie te transformă într-o armă de luptă. Fata asta nu era docilă. Orașul o șlefuia deja ca pe tăișul unei săbii.”

   Partea a doua a romanului începe cu deghizarea Ledei în bărbat: părăsește pe ascuns acea conventillo în care cu toții o cunoșteau ca femeie, își ia înfățișarea de bărbat și pleacă în altă parte a orașului Buenos Aires. În transformare a ajutat-o mult aspectul fizic, fiind înaltă, slabă, fără rotunjimi specifice feminine.

„Cum de-am putut da naștere unei fete fără pic de carne pe ea? se mira uneori mama ei.”

„Și-a inventariat avantajele. Voce joasă. Sâni mici. Șolduri înguste. Înălțimea. Trunchi și membre lungi. Cine s-ar fi gândit vreodată că înfățișarea ei se poate dovedi un avantaj, același fizic pe care îl deplânsese mama ei: cum o să porți vreodată un copil în pântec, ești ca un tub, lucrurile vor trece prin tine fără să rămână și să crească așa cum ar trebui. Și apoi fața ei: uscățivă, ascuțită, deloc fină, așa cum ar trebui să fie fața unei femei (de pildă, Palmira, aplecată deasupra lucrului ei, cu obrajii frumos rotunjiți). Chipul Ledei era dominat de un nas proeminent, ca un cioc, cu o ridicătură îndărătnică exact la mijlocul punții. Nas masculin, ar zice unii. Câtuși de puțin delicat. Înspăimântător.”

„Un fior de spaimă a străbătut-o. Feminitatea ei dispăruse. Fără ea, se simțea urâtă, neprețuită și totodată în culmea fericirii, înălțată într-un plan necunoscut și amețitor.”

   A trebuit să învețe să vorbească, să se miște, să meargă, să se comporte ca un bărbat. Își ia numele de „Dante”, primul care îi vine în minte. Este acceptată într-o trupă de muzicanți, alături de care începe să cânte prin mai multe localuri.

   „Mâine o să cânte mai bine, iar apoi și mai bine, chiar dacă asta însemna ca ea să exerseze până când degetele aveau să-i sângereze. Dorea ceva cu ardoare, dorea să se perfecționeze, își dorea scena, viața însăși.”

   Viața trăită ca bărbat vine cu o revelație: Ledei îi plăceau femeile. Dacă în prezent subiectul este încă unul controversat, cu atât mai mult atunci, când nu se vorbea despre aceste lucruri. Deși abia atunci ea își conștientizează orientarea sexuală, dacă citiți cu atenție, veți observa că este evidentă încă de la începutul romanului: în drum spre port, în ziua plecării spre Argentina, vede din trăsură o femeie în rochie roșie și simte impulsul de a fugi după ea.

   „Dar cum putea să dorească așa ceva? Cum putea o femeie… Nu auzise nicicând una ca asta. Sigur era imposibil, dacă nu cumva diavolesc, cel mai grav păcat, dincolo de orice speranță de mântuire.

Și totuși, se afla aici. Și dorea.”

   Din momentul „transformării”, Leda/Dante trăiește într-o vigilență continuă, pentru că descoperirea secretului, a adevăratei identități ar fi echivalat cu o condamnare la moarte. Erau vremuri violente, în care înjunghierile și bătăile se aflau la ordinea zilei.

Va reuși Leda să păstreze secretul?

   Povestea ei se întrepătrunde cu istoria tangoului. Știați, de exemplu, că la originea tangoului stă muzica africană, cu ale ei tobe? La începuturi, tangoul era cântat în conventillos și bordeluri, locuri în care femeile decente nu călcau. Odată ce tangoul a pătruns în saloanele de la Paris, acest tip de muzică a fost ridicat la adevărata sa valoare și a început să fie cântat pe scară largă.

„- Tangoul, spunea Casemiro, este sunetul Africii.

– Nu, zicea Palo, s-a născut aici. Tangoul e sunetul Americii.

– Dar poartă în el sunetul Africii.”

„Totul se schimbă, a spus Santiago repede. Nu e nimic rău în asta. Tangoul se transformă în continuare, iar noi vom face parte din acea schimbare. … nu trebuie să ne temem de instrumente noi atâta vreme cât fac ca muzica să dăinuiască.”

„- Nu știi ce este tangoul, a întrerupt-o Nestore. Nu e potrivit pentru femei.

– Femeile îl dansează, nu?

– Duminica la prânz, în curtea locuinței, da. Dar tangoul ajunge în multe alte locuri unde să zicem că doamnele nu pot pătrunde.”

   „Zeii tangoului” este, în esență, un roman despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire într-o lume a bărbaților. Pe lângă povestea centrală, întâlnim mai multe teme secundare ce converg spre aceeași idee: Cora, verișoara Ledei, care aparent a înnebunit subit, Mamita, o prostituată căreia i s-a luat copilul la naștere („Băieții tineri îți sfâșie inima, căci oricare dintre ei ar putea fi propriul tău copil.”), Carmen, obligată de fratele ei să se mărite cu un bătrân pentru a salva situația financiară a familiei, Rosa, copilul din flori al unui moșier, nevoită să plece de acasă pentru că amantul mamei n-o voia prin preajmă, Fata Vrabie, o emigrantă poloneză, vândută unui bordel, Alma, ajunsă tot într-un bordel, cu un copil în brațe. Femei nevoite să se prostitueze pentru a supraviețui, deoarece societatea nu le dădea nicio șansă de a-și câștiga altfel existența. Nu o dată Leda se gândește că dacă nu și-ar fi însușit identitatea masculină, s-ar fi trezit în aceeași situație ca ele.

„Nimeni n-a făcut nici un gest în apărarea fetei. Leda crezuse dintotdeauna că femeile trebuie apărate, că aceasta era o lege de bază printre bărbați, însă acum se confrunta cu o altă lege de-ale lor, conform căreia prostituatele nu erau femei, astfel că, în cazul lor, nu se aplică aceleași reguli.”

   Dintre toate aceste teme secundare, cel mai mult mi-a atras atenția povestea Corei. „Cora la matta” („nebuna” în italiană), verișoara Ledei, fiica unchiului Matteo și sora lui Dante, care deodată a început să se poarte ciudat. Cu toții vedeau în ea o nebună periculoasă, îndeplinind funcția de țap ispășitor al satului. De fapt, acea presupusă nebunie era un simplu simptom al abuzului. Povestea Corei este foarte bine documentată, anii în care autoarea a lucrat în organizațiile pentru drepturile femeilor spunându-și cuvântul.

   Subiectul este original, inedit, nu cred că poți găsi multe cărți asemănătoare. Greu de crezut cum Leda a reușit să treacă atât timp drept bărbat, dar se pare că nu e singura: cântărețul de jazz Billy Tipton a fost considerat toată viața bărbat, pentru ca post-mortem să se descopere că era, de fapt, femeie. Întrebată dacă s-a inspirat din biografia acestuia, autoarea a declarat că ideea i-a venit înainte de a afla de acest caz.

   Romanul are o parte atmosferică bine conturată, descriind viața din localurile unde se cânta tangou, străzile din Buenos Aires ale acelor vremuri:

„Pe un bulevard mai lat, un lampagiu începuse să stingă felinarele stradale, înălțându-și prăjina spre flăcările captive în sticlă, sus, deasupra capetelor, nimicindu-le cu o mișcare scurtă din încheietură.”

   În concluzie, pot spune că o recomand: este o carte bună, scrisă foarte bine, mie, una, mi-a plăcut. Sunt de acord, totuși, că nu este pentru toată lumea. Dacă nu vă simțiți confortabil cu anumite teme precum bisexualitatea, travesti-ul, scene erotice, mai bine amânați, poate nu e pentru voi, cel puțin în acest moment.

„Lasă pe mâine ce-i al zilei de mâine, căci va fi tot acolo, așteptându-te.” – proverb italian

Despre autoare:

   Carolina de Robertis este o scriitoare de origine uruguayană, ce în prezent locuiește în Oakland, California. Are strămoși italieni, străbunica ei emigrând în Argentina la începutul secolului XX; bunicii ei au fost exilați din Argentina în Uruguay, în timpul dictaturii lui Perón.

   A trăit în Anglia, Elveția și SUA, a lucrat zece ani în organizații ce sprijină drepturile femeilor și până în prezent a publicat trei romane: „Perla”, „The Invisible Mountain” (bestseller internațional), „Zeii tangoului” (pentru care a câștigat Stonewall Book Award, cel mai longeviv premiu pentru cărțile cu teme LGBTQ), iar în prezent lucrează la un nou roman. Scrierile ei au fost traduse în 17 limbi.

Predă cursuri de literatură și traducere literară la San Francisco State University.

 

Cartea Zeii tangoului, de Carolina de Robertis poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

   Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald-recenzie

Editura: Polirom

Titlul original: The Great Gatsby

Traducere de Mircea Ivănescu

An apariție: 2002

Număr de pagini: 256

 ”Atunci îmbracă veșmânt aurit, dacă asta o mișcă;

De te poți înălța, înalță-te și pentru ea

Până strigă: Iubitule, iubitul meu înveșmântat în aur, înălțat în tării,

Trebuie să fii al meu!”(THOMAS PARKE D’INVILLIERS)

   Dragi cititori, aţi simţit vreodată că nu v-aţi născut în timpurile potrivite, că trebuia, în fond, să aparţineţi altor universuri? Ei bine, zicala aceea, nu îți dori ceea ce nu ai, nu cred că mi se aplică…fiindcă mi-aș dori și nu mi-aș dori să trăiesc în  lumea creată de Fitzgerald, o lume în care să existe un Gatsby… Această carte m-a năucit cu totul, mi-a arătat ce înseamnă speranța și dragostea, măștile unui om sau ale mai multora, câte se pot schimba doar cu o singură privire aruncată asupra persoanei potrivite și…că banii nu aduc decât disperare, teamă de cei din jur, de opinia lor. Banii nu aduc fericirea nu este o vorbă de aruncat în vânt, ci de păstrat alături…niște simple hârtii nu fac pe om, pe cine suntem cu adevărat…

    Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) s-a născut în St. Paul, Minnesota. A urmat Universitatea Princeton, iar în 1917 a intrat în armată, unde a servit sub ordinele generalului J.A. Ryan. Publică primul roman, This Side of Paradise în 1920, an în care se căsătorește cu Zelda Sayre, ea însăși scriitoare. Capodopera sa, The Great Gatsby apare în anul 1925. Următorul său mare roman, Tender Is the Night este publicat în anul 1934. Din motive financiare, scrie scenarii pentru studiourile de la Hollywood. În ultimii ani ai vieții intră într-un con de umbră, fiind aproape uitat. Din anii 1950 faima sa a crescut constant. Alte opere: „Cei frumoși și cei blestemați”, „Tales of the Jazz Age”, „Ultimul magnat”.

    Lucrarea se deschide prin cuvintele unui narator-personaj, Nick Carraway care provine  „dintr-o familie de oameni bogați, stabilită de trei generații într-un orășel din Midwest. Caraway-ii alcătuiesc un fel de clan, iar tradiția familiei afirmă că suntem coborâtori ai ducilor de Buccleuch”. Acesta povestește că a absolvit universitatea la New Haven, iar apoi a plecat pe front. Întors acasă și-a dat seama că Midwest-ul nu reprezintă un capăt de linie pentru el așa că părăsește toți cunoscuții și se mută în New York. Va lucra „arta speculațiilor la bursă”, va citi tomuri despre finanțe pentru a se vedea realizat acolo unde îi place. Încet încet opera prinde contur și aflăm că Nick locuia în West Egg, lângă o vilă locuită de „un domn cu acest nume…Gatsby”. dincolo de golf se afla East Egg, locul în care trăia și verișoara protagonistului, Daisy, căsătorită cu un fost coleg de facultate al lui Nick, Tom Buchanan. Cuplul nu este unul dintre cele mai zâmbărețe, fiecare având propria rană netratată ,„nu erau chiar atât de fericiți…n-am înțeles niciodată de ce se stabiliseră la New York. ”, „Tom alerga mereu dintr-un loc într-altul, căutând, cu o tristețe nelămurită, acea dramatică tensiune a meciurilor de rugby de odinioară, în care nu avea să mai joace niciodată”.  Daisy ce să aibă de regretat? Propriai căsătorie și neîmplinire? Faptul că soțul o înșela cu o oarecare Myrtle? Daisy ajunsese să dorească un trecut ce nu avea să se mai întoarcă vreodată…Știind acestea, va deveni indiferentă și…mult prea pricepută în a-și ascunde propriile sentimente. Aceasta are o prietenă foarte bună, anume Jordan Baker, de care și Nick va ajunge să se îndrăgostească? Nici până acum, la final de carte nu mi-am dat seama dacă el a iubit sau nu în acest volum.

    Firul narativ se dezvoltă, aflăm mai multe despre celelalte personaje, decât despre adevărata vedetă a romanului: Gatsby… Timpul trece, iar Nick va fi invitat la una dintre seratele organizate de vecinul său. Ciudat lucru: multă lume se afla acolo, dar nimeni nu mai primise invitație…în plus, nu mulți îl cunoșteau pe Gatsby în persoană, și nu mulți, cu siguranță nici măcar unul nu cunoștea adevărata poveste de dincolo de un zâmbet:

„Eu sunt Gatsby.

Cum așa!

Credeam că știi, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.

Îmi surâse plin de înțelegere – ca și cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârșită, un surâs pe care-l întâlnești de patru sau cinci ori în viață. Părea că se adresează o clipă lumii întregi și după aceea se concentrează tocmai asupra ta…te făcea să crezi că erai înțeles exact așa cum ai vrut să fii înțeles”

  Gatsby este o enigmă: unii oameni spuneau că ar fi ucis pe cineva, alții că a terminat facultatea la Oxford, că a fost un spion german în timpul războiului. Cu toate acestea, nimănui nu îi păsa cine este cu adevărat acest om, atât timp cât aveau un loc unde să petreacă, să scape de cotidian. Acest mister se apropie de Nick, îl va invita la prânz, la mai multe ieșiri și toate pentru a pune punctul pe i nu el, ci printr-un intermediar, Jordan. Ce anume dorea Gatsby de la Nick? Să o invite la ceai pe Daisy. Zis și făcut! Ghiciți oare de ce? Gatsby era îndrăgostit de aceasta din tinerețe și, forțat de împrejurări a trebuit să plece pe front. S-ar afirma că făcea acele petreceri doar-doar poate ar fi venit și Daisy, dar aceasta nu se găsea niciodată. Ce are să se întâmple pe mai departe rămâne de citit…

    Romanul este scris la persoana I, prezentat de naratorul personaj omniprezent și omniscient. Ceea ce m-a impresionat la acest volum este că nu cunosc finalul nici acum, ori, cel puțin adevărul. Nick cunoștea ceea ce ochii și mintea îi dictau, dar adevărul gol goluț se afla, în fond, altundeva, în ochii și mintea celorlalte personaje. Ele singure își cunoșteau trecutul și preferau să îl țină închis lumii. Tema banului se regăsește în această operă, și arată că banii nu cumpără fericirea și nici  scaunele de la final de viață. Iubirea este și nu este în lucrare, unele lucruri m-au frapat prin simplul fapt că nu se potriveau cu lexemul din stânga ori cu cel din dreapta. Descrierile sunt pur și simplu superbe, duc cititorul în acea America care numai reală nu poate fi „într-o seară de toamnă, cu cinci ani înainte, se plimbaseră împreună pe o stradă acoperită de frunze și ajunseseră într-un loc unde nu mai erau arbori și pavajul scânteia alb sub lumina lunii. Se opriseră acolo și se întoarseră unul spre celălalt. Era o seară răcoroasă, învăluită în atmosfera aceea ciudată pe care o simți primăvara sau toamna, când se schimbă vremea. Luminile liniștite de prin case tremurau ca un murmur în întuneric, și li se părea că văd o scânteiere nemaiîntânită în stelele de deasupra capului”. Nu știu ce să cred despre această carte…Am citit-o cu sufletul la gură fiindcă acele cuvinte din ea îmi păreau șoapte a ceea ce va urma… Poate, tu, dragă cititor, vei elucida un mister pe mai departe…

„…și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTA: 10/10 STELUȚE

Cartea Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald poate fi comandată de pe Targulcartii.ro

Sursa imagini: pinterest.com

 

Eileen, de Ottessa Moshfegh-recenzie

Traducere: Irina Bandrabur/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţie: Buzz Books

An apariţie: 2017

Număr pagini: 220

    Ce s-ar întâmpla dacă nu am mai putea vedea niciodată lumina de la capătul tunelului și am trăi într-o oarecare letargie, într-un labirint care revine de fiecare dată cu o imagine și mai întunecată a ceea ce reprezintă viața? Am vedea-o ca fiind fără de culoare, poate chiar fără de  noimă. Totul în jurul nostru s-ar mișca mai puțin: noi oameni s-ar naște, iar alții ar muri, am avea prieteni, alteori dușmani, am vedea albul știind că undeva este negrul, optimismul nu ar exista, poate doar o balanță între ceea ce este oportun și ceea ce merită lăsat în urmă. Într-o asemenea lume, mulți nu ar putea rezista și ar dori o schimbare, materializată în…plecare, scăpare din cunoscut și îmbrățișarea necunoscutului…

  Ottessa Moshfegh este o autoare americană născută în Boston, Massachusetts. Moshfegh scrie frecvent pentru Paris Review, în care i-au apărut șase povestiri începând din 2012. În 2014 a publicat o nuvelă, ”McGlue”, iar în 2015, romanul ”Eileen”. Cartea s-a bucurat de recenzii favorabile, iar în 2016 a fost nominalizată la Man Booker Prize și a primit PEN/Hemingway Award. În 2017 i-a apărut o colecție de povestiri intitulată ”Homesick for Another World”. În plus, Washington Post a publicat despre volum că ””Eileen” este un roman remarcabil, întunecat și surprinzător, pe alocuri dezagreabil și uneori hilar. Naratoarea cărții e una dintre cele mai ciudate, mai debusolante și mai jalnice inadaptate pe care le-am întâlnit în ficțiune – și totuși, în felul ei inimitabil, adorabilă. Credeți-mă, n-ați citit niciodată nimic care să se compare cu ”Eileen””.

   Volumul se deschide cu un reper temporal, anume anul 1964. Ulterior ne este prezentat personajul principal, eponim al lucrării și anume, Eileen ”arătam ca o fată pe care te-ai aștepta să o vezi într-un autobuz citind o carte legată în pânză, luată de la bibliotecă…eram slabă, cu o siluetă colțuroasă, aveam mișcările smucite și temătoare, ținuta, țeapănă. Fața mi-era plină de mici cicatrice de la acnee…dacă aș fi purtat ochelari, aș fi putut trece drept inteligentă, dar eram prea pripită ca să fiu cu adevărat inteligentă”. Aceasta are 24 de ani, stă împreună cu tatăl său într-un orășel uitat de timp, urbea X, și lucrează la un centru educativ pentru minorii care au săvârșit infracțiuni. Viața sa nu este una dintre cele mai spectaculoase, de fapt pot afirma că este una dintre cele mai monotone: are grijă de tatăl ei, îi cumpără gin pentru a-și îneca amarul, se ceartă cu acesta și ia seama să nu îl lase prea mult cu mâinile pe un pistol, merge la muncă, unde își pune masca indiferenței totale, îi urmărește pe unii dintre colegii de serviciu până acasă și își imaginează o relație cu aceștia. Nu mai spun că adoarme la volan, provoacă un accident și se scuză polițistului. Eileen doarme în majoritatea timpului, nu face mâncare ori curățenie. De aceea casa arată ca o dărăpănătură, iar frigul stă să  te-mpresoare.

   Cartea are propriul ritm care se mai aruncă uneori pe note mai stridente, mai cu seamă atunci când protagonista simte că nu mai poate și că e timpul să se elibereze prin părăsirea a tot și toate câte le cunoaște. Nu poate, însă fiindcă simte că ar trebui să își ajute tatăl. Mama tinerei murise, Eileen renunțase la facultate ca să o îngrijească. Acum nu mai avea prea multe, prieteni nu, mama nu, tată da în momentele de luciditate și când nu îi spunea că e urâtă ori bună de nimic.

 O fată cam ghinionistă… Ei bine, norocul îi va surâde, dar cu două tăișuri: o  întâlnește pe Rebeca, noul consultant din cadrul centrului. Începe să vorbească cu aceasta, e curioasă cu privire la tot ceea ce face, spune, mănâncă. Mai mult decât atât, devine geloasă pe cei care intră în contact cu tânăra. Acestea reflectă, în fond, necesitatea lui Eileen de a avea o prietenă, de a discuta și cu o altă persoană decât tatăl ei, Zis și făcut. Fetele ies de mai multe ori în oraș. Rebeca este o fire deschisă și nonconformistă. Putem spune că opusurile s-au regăsit. Totuși aceste momente scurte de fericire au un punct culminat. De Crăciun Rebeca o invită pe Eileen acasă la ea, o servește cu vin și sandvișuri, iar la final…îi spune că aceea nu este casa ei, ci a mamei băiețelului arestat, care dezvăluise că își ucisese tatăl fiindcă cel de pe urmă îl viola. Tânăra a simțit că trebuie să  îi facă cumva dreptate micuțului. De aceea s-a postat în fața ușii femeii, a luat-o cu vorba, iar mai apoi a legat-o fedeleș. Rebeca îi cere ajutorul lui Eileen…Oare povestea se va sonda cu…închisoarea pentru cele două sau cu libertatea mult dorită? Rămâne de citit…

 Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniscient și omniprezent. Ceea ce m-a atras este modul în care gândește Eileen: toate sunt percepute, sunt arătate prin ochii și cuvintele protagonistei. Ea acceptă viața pe care o are, luptă contra intemperiilor și își dorește să aibă prieteni alături, poate și un tată mai iubitor. De aceea, o va sprijini pe Rebeca, Rebeca cea care i-a arătat unei fete ceva ce mama ar fi trebuit: grijă față de ea, vorbe. Acest roman arată latura neagră a zidului de piatră. Cu toate acestea, negrul poate fi amestecat cu alb până ce…se transformă.

Lectură plăcută!

Cartea Eileen, de Ottessa Moshfegh poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto> Pinterest

Există viață după moarte?, de Anthony Peake-recenzie

Titlu original: „Is there life after death?”

Autor: Anthony Peake

Anul publicării: 2009

Editura: Litera

Număr pagini: 331

  Fără îndoială, toți ne-am întrebat, de-a lungul vieții, ce e dincolo de moarte. Există, desigur, numeroase cărți pe tema aceasta, însă nu toate oferă suficiente informații care să susțină ceea ce vehiculează.

    Iată ce scrie pe coperta cărții „Există viață după moarte?”, de Anthony Peake:

Aveţi din când în când senzaţia aceea ciudată pe care o numim déjà vu? Simţiţi uneori că ştiţi exact ce se va întâmpla în clipa următoare? Aveţi parte de coincidenţe ciudate pe care nu puteţi să le explicaţi? Poate că tocmai în aceste momente, ca într-o străfulgerare, se întrezăreşte adevărata natură a lucrurilor: faptul că, în realitate, retrăim o viaţă pe care am trăit-o deja. Anthony Peake lansează o teorie uluitoare: moartea oricărei fiinţe umane este, din punctul de vedere al ştiinţei, imposibilă. Reinterpretând cosmologii antice şi tradiţii mistice legate contextual de cele mai recente descoperiri ale ştiinţei, autorul arată că existenţa individului este perpetuă. Atunci când, în ochii celorlalţi, părem a fi murit, ceea ce se întâmplă de fapt este că ne luăm viaţa de la capăt – încă o dată, şi încă o dată, într-o succesiune aparent infinită. Oricât de absurdă ne-ar părea această afirmaţie, Peake găseşte dovezi convingătoare într-o mare varietate de domenii, dar mai ales în experienţele noastre obişnuite, de zi cu zi”.

   Anthony Peake, scriitor britanic, a fost dintotdeauna interesat de natura realității și de fenomenul de „deja-vu”, despre care a scris nenumărate lucrări științifice. Fiecare lucrare de-a sa reușește să îmbine în mod armonios elemente de spiritualitate și filosofie, cu concepte științifice îndelung studiate de către specialiști de-a lungul timpului.

   Cu siguranță, întrebarea lui Peake frământă multe gânduri și creează eternele polemici. Ce e dincolo de moarte? Există ceva după existența aceasta… și dacă da, ce e acel ceva?

   Pentru Peake, totul e clar: din punct de vedere științific, moartea oricărei ființe este imposibilă. Apoi, în cele 14 capitole reușește să argumenteze teoriile sale, astfel încât totul să pară logic. Departe de a prezenta lucrurile dintr-o anume perspectivă religioasă, Peake pune toate elementele pe fundamente solide, aduce argumente credibile, astfel încât cititorii să poată discerne fără prea mari eforturi, teoriile sale.

   Iată una din ideile pe care Peake le lansează: în momentul apropierii morții, conștiința noastră se desface în două coordonate – un eu inferior, care nu-și va aminti niciodată nimic din ce trăit și un eu superior care își amintește întotdeauna tot ce a trăit în viața anterioară. Din păcate, eul superior rămâne mereu în umbră, iar eul inferior se manifestă în majoritatea timpului.

   Trebuie să recunosc faptul că, citind cartea lui Peake am găsit similitudini cu teorii recente, cum ar fi cea a biocentrismului care vehiculează ideea că realitatea e doar o invenție a propriului nostru creier. E adevărat – nu avem, până în momentul de față, informații detaliate despre posibilitățile imense și capacitatea creierului nostru, dar Peake a îmbinat elemente din fizica cuantică, istorie, filosofie și chiar a făcut aluzii clare la anumite secte religioase, pentru a completa tabloul descrierii imortalității. Medicina și științele oculte își fac loc în descrierile ample și amănunțite ale lui Peake. Cu alte cuvinte, ceea ce Peake descrie în cartea „Există viață după moarte” este un studiu aprofundat, rezultat al unor cercetări ample din diverse domenii.

   Dacă aveți adesea senzația de „deja-vu”, acum există posibilitatea să obțineți răspunsuri la foarte multe întrebări. Peake explică acest fenomen și semnificațiile sale, dar și alte fenomene, precum premonițiile, visele sau ce se întâmplă în creierul nostru când murim. Peake reușește să ofere o perspectivă originală și credibilă asupra ideii potrivit căreia timpul și natura realității sunt fundamentele pe care este construit creierul.

   Pentru a-i face cititorului înțelegerea mai ușoară, autorul aduce în discuție anumite filme despre care spune că tratează subiecte din perspective veridice, fără ca regizorii respectivi să fie conștienți de asta. Printre filmele menționate de Peake în cartea sa se numără „Vanilla Sky”, „Matrix” sau „Lista lui Schindler”.

   Spre deosebire de alte cărți de acest gen, pe aceasta am citit-o cu pauze destul de mari. A fost nevoie o oarecare perioadă de asimilare, pentru ca fiecare informație să se așeze la locul său. Nu e o lectură facilă, dar este o lectură fascinantă, în care prinzi un crâmpei din ceea ce pare să fie dincolo de realitatea în care acționezi.

   După ce am terminat cartea, dincolo de cantitatea mare de informații cu care m-am îmbogățit, am știut că fiecare gură de aer, fie ea din diminețile reci de toamnă ploioasă sau din serile primăverilor cu parfum de margarete, e un dar pe care noi trebuie să îl prețuim.

    Iată câteva citate din carte:

Ce v-a determinat să luați în mână această carte? Ce șir de întâmplări a produs împrejurările în care ați sfârșit prin a citi aceste cuvinte? Și de ce această carte, și nu una din multele altele pe care le-ați fi putut alege? E posibil să fi fost condus de o putere de care, în prezent, sunteți prea puțin conștient – o putere care v-a îndreptat viața către acest moment, pentru a parcurge această pagină, întrebându-vă ce înseamnă aceste cuvinte”.

„Totul pornește, de fapt, de la singura certitudine pe care o avem în viață – că, într-o zi, vom muri. Pe cât de sigur este că în momentul de față respirați, pe atât de cert este că, într-un moment nedeterminat din viitor, veți înceta să existați”.

„Și atunci, care este rostul acestei vieți și ce motiv poate avea materia conștientă să ia ființă numai ca să dispară apoi? Pentru unii filozofi și psihologi, noi nu suntem, de fapt, deloc conștienți”.

    Pentru a asimila întreaga cantitate de informații din carte, e nevoie de timp, însă pasionații de acest subiect știu că o carte reușită e una bine documentată.

   Recomand cartea în primul rând pasionaților de acest subiect, celor care vor să afle cât mai multe despre ce e dincolo de această existență, dar și celor care vor să descopere o altfel de carte.

 

 

Cartea Există viață după moarte? de Anthony Peake este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

%d bloggers like this: