Carti Literatura universala

Iată-mă, de Jonathan Safran Foer-prezentare

Traducere și note de Andra Matzal și Cosmin Postolache

   „Uimitor… Iată-mă este un roman plin de înțelesuri profunde despre identitate, istorie, familie și lumea ieșită din matcă în care trăim.“ (Maureen Corrigan, NPR)

   Cu mult umor, dar și cu adâncă melancolie, Foer construiește o poveste multistratificată. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreiești din Washingtonul actual în interval de patru săptămâni și demolează, nivel după nivel, construcția existenței ei intime și sociale, până ajunge la sâmburele care-i alimentează viața și care se dovedește a fi mai fragil și mai vulnerabil decât și-ar fi imaginat. Julia, o arhitectă „care n-a construit niciodată nimic“, după propria caracterizare, și Jacob, soțul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu fiii lor, Sam, Max și Benjy – trei copii cu personalități complexe și sofisticate –, în confortul metropolei americane, ducând o viața tihnită, îmbogățită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Când, cu puțin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă în telefonul soțului ei mai multe mesaje cu un conținut sexual explicit, totul sare în aer, scoțând la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.

   Cu aceeași inventivitate plină de energie, ireverență hilară și impetuozitate emoțională din Totul e iluminat și Extrem de tare și incredibil de aproape, romanul Iată-mă e cea mai lucrată, mai dură, dar și cea mai amuzantă carte a lui Jonathan Safran Foer.

Sursa: Humanitas

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski-recenzie

 

Titlu original: Путин: Цялата истина за стопанина на Кремъл

Categorie: biografii, memorii, jurnale, istorie generala

Data publicării: 2014

Editura: Corint

Traducere: Antoaneta Olteanu

Prefață: Emil Hurezeanu

Număr pagini: 384

   „Există multe lucruri care ne atrag numai şi numai fiindcă sunt interzise” spune William Hazlitt, iar titlul acestei cărți include cuvântul „interzis”, determinând o creștere considerabilă a gradului de curiozitate din partea cititorului. Dar… să nu ne lăsăm înșelați de alăturarea aceasta de termeni. Ea poate fi doar o construcție lingvistică menită să extragă cititorul din zona sa și să-l ducă pe terenul lui Stanislav Belkovski. Și acesta e doar primul artificiu la care recurge autorul pentru a-l atrage pe cititor în povestea sa. Cine este, așadar, acest maestru al persuasiunii? Acest fin cunoscător al cuvântului și al efectului pe care îl are cuvântul în anumite circumstanțe?

   Stanislav Belkovki s-a născut în Moscova, în anul 1971. Este analist politic, dar și specialist în arta comunicarii. De-a lungul timpului, a publicat numeroase materiale referitoare la evenimente politice majore, dar a avut curajul să publice și articole în care comenta averea lui Putin. Ulterior, după ce Putin a devenit președinte, Stanislav Belkovski a inventat cuvântul „Puting”, prin care definește procesul de renaționalizare a industriei petroliere a Rusiei. În anul 2000, opiniile lui Stanislav Belkovski se fac auzite în întreg occidentul. El propune o strategie șocantă pentru mulți analiști politici și geopolitici, reconfigurând unele teritorii, astfel: Basarabia să se unească cu România, Transnistria să fie asimilată de Rusia. Șapte ani mai târziu, Stanislav revine în atenția presei din întreaga lume, cu dezvăluirile pe care le face despre uluitoarea avere a lui Putin. Unii ar putea spune că a fost un gest extrem de curaj și că după aceste dezvăluiri, Putin nu l-ar mai avea deloc la inimă, însă alții sunt de părere că totul e doar o strategie… una extrem de bine pusă la punct de către acest maestru al comunicării (cu persuasiune, dar și cu manipulare). Mai mult decât atât, există și păreri potrivit cărora Belkovski ar fi colaborator al serviciilor secrete ruse.

   Fără îndoială, Putin este una din figurile remarcabile ale configurației politice mondiale de astăzi și unul dintre cei mai importanți jucători politici ai lumii. La fel ca și în cazul altor personalități celebre, este imposibil să avem parte de transparență totală și să aflăm cum este el în realitate, dar impresiile noastre sunt construite pe baza informațiilor pe care le colectăm din media. Până nu demult, Putin era văzut ca om lipsit de emoții, un om care și-a dezlipit eticheta de ființă umană, rămânând doar cu calificativul de om politic. Asta se credea până nu demult. Între timp, media a dezvoltat diverse căi prin care omul, indiferent de valoarea funcției sale și de statutul său, poate să se facă cunoscut celorlalți așa cum este… sau așa cum vrea el să pară. Astfel, show-urile TV cu alt profil decât cel politic, au dezvăluit un Putin la fel de uman ca fiecare dintre noi.

   Trebuie să recunosc faptul că prefața, scrisă de Emil Hurezeanu, are o vădită nuanță de avertisment: „Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorită autorului Stanislav Belkovski. Interesantă pentru că deconstruiește, demontează un Putin generic, fixat în percepția obștească, și-l recompune, îl reconstruiește printr-o operație de chirurgie estetică bine camuflată în exercițiu anticonspirativ. Ideea autorului este că acel Putin, eminamente rău, din viziunea occidentală este fals, în timp ce acest Putin, eminamente diferit, reasamblat de un rus este veritabil”. Faptul că între prefață și mesajul care reiese din conținutul cărții se deschide o diferență destul de amplă, nu este decât o confirmare a faptului că avem în față nu doar un personaj remarcabil, ci și o personalitate politică puternică, plină de controverse.

„Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”, spunea Caragiale, așa că n-o să-mi expun opinia legată de omul politic Putin, ci îmi voi spune opinia despre carte, despre cum îl creionează Belkovski și cum îl raportează la circumstanțele politico-economice actuale.

   Cartea este structurată în 22 de capitole, fiecare dintre ele având câte un titlu la fel de intrigant ca și titlul cărții. De aici, din construcția atentă și sugestivă a titlurilor de capitole, reiese abilitatea autorului de a utiliza așa cum știe el mai bine cuvântul.

   Așadar… Vladimir Vladimirovici Putin... devine președinte al Federației Ruse pe 7 mai 2012, tocmai în perioada pe  care rușii o denumesc „weekend prelungit”, adică 1-8 mai. Urmează o ceremonie fastuoasă, cu invitați prețioși, din cele mai variate domenii. Actori, muzicieni, pictori, scriitori, oameni politici, toți cei care l-au susținut pe Putin în cadrul campaniei electorale, au fost membri ai ceremoniei de investire, pe care autorul acestei cărți o caracterizează drept „plictisitoare”: „Partea oficială a ceremoniei a fost tipică și plicticoasă. Organizatorii ei din cadrul administrației prezidențiale au făcut trimitere la faptul că, vezi Doamne, trebuie să se formeze o tradiție care, pentru a nu se distruge, presupune ca din ceremonial să nu se schimbe nimic”.

   Dincolo de imaginea de persoană dură și intangibilă pe care am avut-o despre Putin până nu demult, Vladimir Vladimirovici Putin este, așa cum îl descrie Stanislav Belkovski, un om sensibil: „Toată viața sa Putin n-a făcut decât să își caute un tată și un fiu. Nu în sensul biblic, ci în cel mai simplu și mai omenesc”. Mai aflăm, de-a lungul acestei adevărate odisei în viața privată a lui Putin, că „Putin nu e nici macho, nici cine știe ce amant eroic. El e un cavaler al singurătății sexuale cu o sexualitate neclară (sau, pentru a folosi un cuvânt deștept, amorfă). Cea mai mare parte a zvonurilor despre aventurile și victoriile lui amoroase sunt numai niște cacealmale făcute de dragul publicității, unele croite extrem de bine”.

   Din culisele vieții private a lui Putin, dar și despre emoțiile din spatele deciziilor care au părut, de multe ori, radicale, veți afla răsfoind această carte. Pe tot parcursul său, există o clară percepție de justificare a autorului. Acesta pare un avocat dârz care găsește circumstanțe atenuante în fiecare mișcare făcută de Putin, indiferent de domeniul în care a acționat, iar concluzia se vrea una clară: aceea că Putin nu e un băiat rău, ci mai degrabă unul extrem de precis și de cerebral, care ia decizii așa cum un conducător trebuie să ia.

   Pentru un plus de veridicitate, autorul include, la jumătatea cărții, un set de fotografii în care îl vedem pe Putin în diferite ipostaze, de la omul dur, politic (cel cu deciziile la purtător), până la Putin motociclistul sau vânătorul. Toate acestea nuanțează ideea că președintele rus nu e așa cum l-a creionat până acum occidentul.

   Este interesant de precizat faptul că autorul nu expune doar personajul Putin, cu întreaga sa pleiadă de calități și defecte, subliniate mai mult sau mai puțin subtil de către autor, ci descrie și poporul rus, cultura acestuia și crezuri: „Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii”.

   Stilul autorului este unul original, lejer și informativ în același timp. Să recunoaștem, e destul de greu pentru un scriitor să fie declarat învingător din toată această ecuație… dar Stanislav Belkovski se dovedește un adevărat maestru al combinațiilor de cuvinte. El pare să știe exact cum să îmbine vorbele pentru a crea imaginea dorită de el. De la început, până la sfârșit, totul pare o amicală discuție, în limbaj neacademic, ci simplu, însă volumul și calitatea informației sunt de rang superior.

   Cei care au impresia că această carte e una greoaie, abundentă în date greu de asimilat, se înșală. E o carte lejeră, dar foarte utilă, mai ales pentru cei interesați de istorie și de politică. Cartea a stârnit destule polemici, multe dintre acestea avându-l în prim plan pe autor, despre care se spune că n-ar fi avut doar o simplă intenție de a scrie o carte, ci totul a fost un plan bine pus la punct în colaborare cu presupușii săi colegi agenți ai serviciilor secrete ruse.

   Recomand cartea celor care vor să cunoască și o altă perspectivă a lui Vladimir Vladimirovici Putin, celor care sunt pasionați de istorie, de dezbateri politice, dar și celor care vor să afle mai multe despre viața acestui președinte.

Cartea Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

La peau de chagrin (Pielea de șagrin), de Honoré de Balzac-recenzie

Anul apariției: 1831

Ediție printată în S.U.A., 2009

235 de pagini

Limba franceză

Si tu me possedes, tu possederas tout.

Mais ta vie m’appartiendra. Dieu l’a

voulu ainsi. Desire, et tes desirs

seront accomplis. Mais regle

tes souhaits sur ta vie.

Elle est la. A chaque

vouloir je decroitrai

comme tes jours.

Me veux-tu?

Prends. Dieu

t’exaucera.

Soit!

   Ce preț are o viață de om? Dar fericirea sau bunăstarea? Acestea din urmă se confundă? Cât de nenorocit poți fi, ca să ajungi în pragul sinuciderii? Sunt întrebări la care autorul dorește să ofere răspunsuri, prin Raphaël de Valentin, personajul principal al romanului.

   Acțiunea începe la începutul anilor 1830, când un tânăr încearcă să-și sfideze soarta de aristocrat parizian sărac, pierzându-și ultimul bănuț la ruletă, ca cel din urmă zbucium de salvare, înainte de a se arunca în Sena. Sinuciderile fiind frecvente în acea perioadă, așteaptă lăsarea nopții, pentru a fi sigur că nimeni nu îl va putea salva. Ca să-i treacă timpul mai ușor, intră într-un anticariat foarte aglomerat cu obiecte din cele mai diverse, așezate fără nicio logică. Il cunoaște pe proprietar, un bătrân de 100 de ani, cu înfățișare de ascet și cu o privire în care par să se ascundă cele mai profunde adevăruri ale lumii.

   L’homme s’épuise par deux actes instinctivement accomplis qui tarissent les sources de son existence. Deux verbes expriment toutes les formes que prennent ces deux causes de la mort: VOULOIR et POUVOIR. Entre ces deux termes de l’action humaine il est une autre formule dont s’emparent les sages, et je lui dois le bonheur et ma longévité. VOULOIR nous brûle et POUVOIR nous détruit; mais SAVOIR laisse notre faible organisation dans un perpétuel état de calme., spune el.

 [Omul se istovește prin două acte săvârșite în mod instinctiv, care seacă izvorul existenței sale. Două verbe exprimă toate formele pe care le iau aceste două cauze ale morții: A VOI și A PUTEA. Între acești doi termeni ai acțiunii omenești este o altă formulă pe care și-o însușesc înțelepții, căreia eu îi datorez bunăstarea și longevitatea. A VOI ne arde, iar A PUTEA ne distruge; însă A ȘTI menține slaba noastră alcătuire într-o continuă stare de calm.]

   Intuind dorința tânărului de a-și pune capăt zilelor, îi oferă o piele de șagrin magică, care îi poate oferi tot ce își dorește. Dar, cu cât își va dori mai mult, cu atât pielea se va micșora, ca și zilele lui pe pământ. Tânărul acceptă, fiind sigur că nu este decât o farsă. Însă, acceptarea are valoarea unui legământ, un soi de pact cu Diavolul, căruia își vinde sufletul. Însuși bătrânul negustor recunoaște că nu a avut îndrăzneala să o folosească. În ediția de față, lipsește textul în sanscrită, ceea ce face oarecum inexplicabilă afirmația bătrânului:

–Ah! vous lisez couramment le sanscrit.

   Imediat ce părăsește anticariatul, Raphaël își schimbă opțiunile și constată că lucrurile încep să se așeze. Se îmbogățește și o poate cuceri în sfârșit pe Feodora, căreia îi purta o afecțiune aproape bolnăvicioasă. Însă, această iubire se stinge, lăsând loc unei alte iubiri, pentru Pauline, fata pe care o medita, din recunoștină pentru gazda lui. Între cei doi se înfiripă o iubire profundă, dar este deja prea târziu; pielea de șagrin s-a micșorat și zbârcit în mod considerabil, cu tot efortul lui Raphaël de a o restaura sau de a o arunca.

   Romanul face parte din La Comédie humaine (Comedia umană) a lui Balzac, operă ce cuprinde 95 de lucrări terminate (romane, nuvele și eseuri) și 48 de opere nefinalizate. Titlul, devenit expresie în zilele noastre (se reduire comme une peau de chagrin), oferă cititorului cheia interpretativă a textului. Pielea de șagrin (piele imprimată care imită modelul natural al altei piei, conf. Dex., derivat de la denumirea unui măgar sălbatic) magică reprezintă forța vitală a personajului și-i oferă absolut tot ce-și dorește, însă cu un preț: anii și zilele. Tema o constituie conflictul dintre două verbe esențiale și neregulate: A FI și A AVEA. Inițial, personajul principal consideră că pentru „a fi”,  trebuie neapărat „să aibă”, indiferent care sunt consecințele. Ulterior, când începe „să fie” cu adevărat, realizează că degeaba „are”, căci fiecare minut este de neprețuit și nu poți cumpăra fericirea veșnică.

   Interesant la acest roman este și faptul că estetica realistă balzaciană, apreciată la noi de scriitorii interbelici, lipsește, autorul preferând fantasticul ca mod de exprimare a viziunii despre lume. Specifică lui Balzac rămâne tehnica descrierilor detaliate, ca într-o poză.

   Contempler en ce moment les salons, c’était avoir une vue anticipée du Pandémonium de Milton. Les flammes bleues du punch coloraient d’une teinte infernale les visages de ceux qui pouvaient boire encore. Des danses folles, animées par une sauvage énergie, excitaient des rires et des cris qui éclataient comme les détonations d’un feu d’artifice. Jonchés de morts et de mourants, le boudoir et un petit salon offraient l’image d’un champ de bataille. L’atmosphère était chaude de vin, de plaisirs et de paroles. L’ivresse, l’amour, le délire, l’oubli du monde étaient dans les coeurs, sur les visages, écrits sur les tapis, exprimés par le désordre… .

[A contempla în acel moment saloanele era ca și cum ai fi avut o imagine anticipată a Pandemoniului lui Milton. Văpăile albăstrii ale punch-ului colorau infernal fețele celor care încă mai puteau să bea. Dansuri nebunești, însuflețite de o sălbatică energie, stârneau râsete și țipete ce izbucneau ca detunăturile unui foc de artificii. Presărate cu morți și muribunzi, iatacul și un mic salon ofereau imaginea unui câmp de luptă. Atmosfera era înfierbântată de vin, de plăceri și de vorbe. Beția, iubirea, delirul, uitarea de lume stăpâneau inimile, fețele, erau întipărite în covoare, înfățișate în dezordine… .

   La peau de chagrin poate fi citită și ca o poveste fantastică, cu final moralizator, însă inspirată din societatea contemporană, cu un personaj care suferă din cauza determinismului social. Oriunde se află câte un Raphaël de Valentin dispus să riște totul pentru fericirea iluzorie.

Dacă mă posezi pe mine, vei poseda totul.

Dar viața ta îmi va aparține. Dumnezeu

a voit astfel. Dorește, și dorințele

îți vor fi împlinite. Dar măsoară-ți

poftele după viața ta. Ea

e aici. La fiecare voință,

voi descrește ca și

zilele tale. Mă

voiești? Ia-mă.

Dumnezeu te

va asculta.

Fie!

Cartea La peau de chagrin, de Honoré de Balzac a fost oferită de Books Express. 

Disponibilă pe site-ul librăriei on-line Books Express

 

 

 

 

În spatele blocului, de Mara Wagner-recenzie

  ,,Mara Wagner debutează la editura Nemira în colecția Cuaternar cu romanul În spatele blocului – o carte despre copilăria și adolescența petrecute în comunism, cu toate jocurile și micile ritualuri care colorau viața într-o epocă gri.” /Blog Nemira

   Cartea Marei Wagner este o carte uşor de citit, plăcută, amuzantă şi tristă pe ici pe colo şi mai ales foarte reală.  Mi s-a părut mai mult un “jurnal personal” al Mariei, o adolescentă care se caută şi se autodefineşte în perioada grea a anilor”80.

   Maria ne vorbeşte despre ea, despre familia ei, vecinii din bloc şi din cartier, despre jocurile copilăriei, dar şi despre cozi, marfă puţină, raţie de alimente şi mai ales despre comportamentul contradictoriu al adulţilor, modul cum văd viaţa şi se raportează la copiii lor şi la probleme.

   Să vorbim puţin despre realităţile vieţii de atunci.

   Când Maria era mică la televizor era un film serial pentru copii foarte vizionat ,,Mihaela”, acum în fiecare zi la TV erau 2-3 ore de program şi mai ales “Telejurnalul” cu realizările “tovarăşilor”, doar sâmbăta şi duminica erau desene animate şi “erau de neratat”. Duminica după “Lumea copiilor” era “Albumul duminical”, o emisiune pentru întreaga familie şi în rest emisiuni laudative unele chiar cu melodii drăguţe:

“Sigur că astfel de emisiuni nu se puteau rata, desenele animate se dădeau rar la televizor, doar sâmbăta şi duminica. În restul zilelor era program TV doar seara două trei –ore, se numea Telejurnal. N-aveai ce vedea, numai oameni şi vorbărie, imagini cu Tovarăşul, fabrici şi câmpuri. Nimic interesant, foarte rar câte un film american vechi.”

   Apoi cozile interminabile la care stătea întreagă familie, sau doar copiii dacă părinţii erau la lucru. Uneori lucrurile mergeau normal, alteori nervii, oboseala, aglomeraţia duceau la certuri şi busculade. Altfel, acolo, oamenii se puneau la punct cu noutăţile, femeile schimbau reţete, se plângeau de soţ, de copii, îşi bârfeau vecinii. Ajungeau să-ţi placă cartelele folosite pentru anumite alimente, evitai astfel haosul şi scandalul.

“Oamenii se împrieteneau la cozi, aşa se întâmplă întotdeauna.”
“Mariei îi plăceau cartelele, stabileau o oarecare ordine în haosul asta alimentar.”

   Mătuşa Mariei le mai trimitea pachete din Germania, care erau vămuite şi chiar lipseau anumite produse, dar oricum prindeau bine.

   Apa caldă se dădea doar câteva ore pe zi, aşa că mama Mariei încălzea apă şi-l îmbăia pe Dragoş, fratele ei mai mic, în cuva maşinii de spălat, observase că aşa nu se consumă multă apă şi mai ales că nu se răceşte aşa repede.

    Seara cartierul era în beznă din cauza lipsei de curent, lecţiile se făceau la lumânare sau la lampa cu gaz, dar cel mai rău era când Maria trebuia să vină pe întuneric de la şcoală.

   Dar vara…vara era raiul. Mergeau în concediu la mare, stăteau la aceeaşi familie, la curte, mergeau la plajă, mâncau ce gătea gazda, seară făceau un grătar cu ţuică, bere, vin.

   Familia Mariei era o familie din clasa de mijloc, mama profesoară, tatăl inginer, şi un frate mai mic. Stăteau într-un apartament cu două camere, aranjat utilitar, doar cărţile multe făceau o notă aparte. Doina, mama ei se ocupa pe lângă serviciu de casă, de copii, şi tricota pulovere, căciuli, mănuşi, veste de lână pentru toată familia şi mai apoi pe bani pentru colege. O implicase şi pe Maria s-o ajute cu curăţenia, cu fratele ei, cu drumurile la bunici. Părinţii mamei locuiau aproape de ei, Maria era legată emoţional de bunicul ei. Pensionat de boală când Maria era mică, dorise să-şi ajute fata aşa că se ocupase permanent de copilă. Tatăl Mariei primise un calculator de la sora lui şi toată ziua meşterea şi lucra la el, aşa că era cam absent din viaţa casei.

   Deşi Doina era cam autoritară i-ar fi plăcut uneori ca soţul ei să se implice mai mult şi s-o ajute. Când au o criză în căsnicie, ea duce copiii la bunici, şi-i lasă acolo ceva timp încercând să –şi refacă familia. Maria şi Dragoş se tem de un divorţ, dar adulţii îşi rezolva problemele:

“La urmă urmei, ai ei nu erau chiar aşa răi. Sigur, mai ridicau tonul unul la altul, de fapt mai mult mama se certa când se supăra pe tata, de cele mai multe ori pentru că n-o ajută cu treaba în casă. Sau pentru că petrecea prea mult timp la calculator. Maria nici nu şi-l putea imagina pe tatăl lor “făcând urât” sau dându-i pe uşa afară. Poate doar pe mama aruncând nişte farfurii de pământ, ca atunci. În plus, tatăl lor nu se baga niciodată când îi certa mama şi nici nu-i lovise vreodată”.

   Crescând, Maria conştientizează viaţa şi problemele celor din jurul ei, comparând familiile prietenelor cu a ei. Prietena ei cea mai bună, Ramona, avea un frate de vârsta lui Dragoş, dar tatăl ei avea zile când bune când bea prea mult, se certa cu soţia, îi bătea şi-i scotea din casă, aşa că ei dormeau la Maria.

   Maria nu s-a temut niciodată de tatăl ei, doar de mama ei. Pe Maria o bătuse de când era mică cu o nuieluşă, pentru diferite pozne pe care le făcea, copila peste ani amintindu-şi doar durerea bătăii nu şi cauza.  Apoi când crescuse mai mare au urmat palmele venite de nicăieri şi pedepsele.

    Dar Maria chiar se considera norocoasă în comparaţie cu alţi copii din vecini:

”Maria se consideră totuşi printre copiii norocoşi. Cunoştea copii pe care îi băteau şi mama şi tata. Cu nuia sau lingura de lemn, curea sau furtun, făcăleţ ori bătător de covoare, orice le pica în mână când se cerea aplicată corecţia. Mama ei prefera să-i bată doar cu palma, spunând că “unde dă mama creşte”. Hotărât lucru se putea declara norocoasă. La ei în familie tatăl nu-i dădea afară din casă, iar mama nu-i bătea decât cu mâna.”

   Maria este un copil bun, se joacă cu ceilalţi copii jocurile copilăriei acelor vremuri, are grijă de fratele ei să nu fie bătut de alţii, leagă prietenii cu fete şi băieţi, este în esenţă un copil normal. Doar că fiind un copil introvertit gândeşte mult, analizează, despică firul în patru.

   De aceea când Ramona îi spune că unui băiat, Manu, îi place de ea, Maria este încântată şi emoţionată, dar totuşi circumspectă. Îi plăcea băiatul cu ochii verzi, un gen de “băiat rău” (şi care-i fete nu-i place genul?), era incitată şi de poveştile pe care le auzea de la alte fete care aveau prieteni:

“Maria se întrebase de mai multe ori dacă a avea un prieten chiar implică o cerere de prietenie din partea lui, ”Vrei să fii prietena mea?”, sau dacă lucrurile pur şi simplu se întâmplau şi te prindeai după anumite semne că ai sau încă nu un prieten. Dar care anume erau semnele. Maria n-ar fi ştiut să spună. Şi nici pe altcineva nu voia să întrebe, căci s-ar fi dat de gol.”

   Nici băieţii nu erau foarte curajoşi, le urmăreau pe fete din priviri, comentau între ei şi-şi dădeau coate, erau drăguţi uneori.

   La un moment dat Manu îi dă întâlnire în spatele blocului şi chiar o sărută, dar pentru ea totul era atât de nou, misterios şi emoţionant ţinutul de mâna, atingerea umerilor şi mai ales sărutul, încât este foarte timidă.

“Energia degajată din mâinile lor, atingerea lui aspră şi totodată blândă, fermitatea cu care o ţinea, pielea lui pe pielea ei, toate astea o acaparaseră în asemenea măsură, încât parcă altceva nu mai exista pe lume.”
“Maria nu era în stare să spună nimic, mergea mută, condusă de Manu şi ascultând fascinată. Din când în când mai dădea din cap şi zâmbea. Nu scosese aproape nici un cuvînt de când se întâlniseră.”

   Doar că nota proastă de la matematică şi mai ales faptul că ascunde testul de mama ei vine cu repercusiuni. Mama ei o pedepseşte:

“Dragoş privea cu ochi mari spectacolul, era ceva ce nu vedea în fiecare zi dar era totuşi un ritual pe care-l cunoştea. Întâi tăcerea posacă a mamei, apoi izbucnirea, furia crescândă cu urlete şi strigături, care culminau de regulă cu o palmă ori cu nişte tras de păr în funcţie de gravitatea faptelor. Maria simţea deja loviturile care urmau să vină.”
“Scăpase ieftin de data asta n-o bătuse.”
“Nu doar că scăpase ieftin, ieşise chiar bine.”

  Ca o salvare vine plecarea în vacanţă la mare unde-l cunoaşte pe Vlad, fiul unei familii prietene. Se plimbă împreună, discută, copilăroşi şi reticenţi, deşi le place unul de altul, chiar vor coresponda.
Întoarsă acasă, Maria află că prietena ei Ramona umblă cu Manu, şi normal o doare trădarea lor:

“Prietena ei din bloc, poate prietena ei cea mai bună, fosta ei prietenă. Împreună cu prietenul ei, cu care se ţinuse de mâna şi care o sărutase în ploaie şi care o lăsase pe spate pe teren şi o sărutase a doua oară în văzul tuturor. Fostul ei prieten, Doi trădători.”

  Toate frământările vârstei ei îşi pun amprenta, nu se mai poate concentra şi cum nu-i place, dar nici nu înţelege matematica, ia din nou o notă mică. Peste toate se adaugă şi durerea morţii bunicului.

   În momentele acestea de derută, părinţii ei află de notă şi pedepsele nu întârzie să apară:

“-Nu mai ieşi afară tot anul, spuse mama pe un ton calm în timp ce-şi stingea ţigara.
-Şi vom lucra zilnic la matematică, adaugă tatăl, arătând spre cartea de pe masă, cu coperţi cafenii.”
“-Şi, domnişoară, cu povestea asta te-ai lins pe bot şi de ziua ta, încheie mama pe un ton plin de satisfacţie, se ridică şi părăsi bucătăria.”

   Necăjită, neînţeleasă, debusolată şi foarte singură pleacă de acasă în ploaie, dar ajunge în final, seara la bunica ei, vorba aia “nici măcar să fugă de acasă nu era în stare”.

   Totuşi gestul ei le dă de gândit părinţilor, care îşi revizuiesc atitudinea, gândindu-se că au fost prea aspri, aşa că-i vor lua un meditator la matematică, îi ţin ziua de naştere şi chiar îi fac cadou un căţel, pe care şi-l dorea de mult.

   Împăcarea contează enorm pentru Maria:

“Scoase mâna stângă din buzunarul cald şi prinse mâna înmănuşată a mamei. Mai făcură doi paşi, apoi se opriră amândouă şi mama o îmbrăţişă. Maria îşi cufundă nasul în haina rece şi aspră a mamei, şi acolo, în mijlocul trotuarului, în braţele mamei, simţi că timpul s-a oprit în loc.”

     Apoi de revelion Vlad şi ai lui vin la munte, băiatul avea un fel de a fi sincer şi deloc complicat, nu se ferea de cuvinte, era spontan şi Maria avea încredere în el:

“Şi acum suntem împreună, spusese. Ce bine sunau cuvintele astea! Simplu, firesc. Şi nu conta dacă se referise la ei doi sau la toţi, doar la vacanţă, la iarnă sau pentru totdeauna. Era bine cum era şi Maria savura fiecare clipă.”

   Un copil naiv, bun şi frumos care speră în continuare văzând frumosul peste tot:

“Aşa imprevizibilă cum era, viaţa era totuşi frumoasă. Un singur lucru nu-i era foarte limpede, dacă i se ceruse sau nu prietenia. Dar, de fapt, nici nu mai conta prea tare.”

   Mi-a plăcut Maria, poate unora vi se va părea copilăroasă, demodată, chiar plictisitoare. Dar aşa erau relaţiile, mai calme, mai lente în evoluţie, mai romantice şi parcă era mai frumos.

   Bineînţeles am şi nemulţumiri, nu legate de carte sau de autoare, ci de situaţii.

   Citind cartea mi-am adus aminte de copii, de familii pe care le cunoşteam şi care ar putea fi chiar cele din roman. M-a revoltat situaţia din familia Ramonei, ştiu că pe vremuri femeile erau altfel educate, dar să stai lângă un bărbat abuziv cu tine şi copiii tăi a fost un lucru pe care nu l-am înţeles şi nu l-am acceptat niciodată.

   Ce exemplu de familie pot avea acei copii? Ce trauma vor avea? Cum vor percepe viaţa de familie, iubirea, prietenia ca adulţi având drept exemplu ce se întâmplă în familia lor? Şi-apoi pentru ce? Cu toate tarele epocii se punea preţ pe copii şi familii, iar o mama îşi putea creşte liniştită copiii din munca ei şi pensia alimentară. Dar pentru asta trebuia hotărâre şi curaj!

   Pe urmă, sincer, m-a dezamăgit mama Mariei (ca de altfel în multe cazuri văzute de-a lungul timpului). Da lucra, se ocupa de casă, dar nu-şi lasă sufletul să se apropie de copii. Făcea ce fac multe mame şi-n ziua de azi, serviciu, spălat, mâncare şi-n rest…avea pretenţii la note bune şi comportare impecabilă, aşa cum o concepea ea. Unde erau discuţiile dintre o mamă şi fiica ei, de ce Maria trebuie să se sperie şi să-şi facă gânduri negre la primul ciclu? De ce nu are cu cine să discute tot ce o frământă? Eu cred că o mamă trebuie să fie în primul rând prietena numărul unu a copiilor ei, o prietenă cu care să poată discuta cele mai intime şi năstruşnice gânduri fără teamă de-a fi judecaţi.

   Ştiu că nu este uşor nici pentru mame, depinde mult de educaţia primită de ele, dar este singurul mod de-a rămâne conectat la viaţa copilului tău. Altfel devii doar un spectator.

   Maria era recunoscătoare pentru fiecare apropiere, tânjea după mama ei, iar mie, sincer, îmi venea s-o strâng de gât pe Doina. Şi credeţi-mă, ştiu ce vă spun, din experienţă.

    Poate a fost şi norocul meu de-a fi crescută într-o familie frumoasă, cu părinţi deschişi la minte şi moderni pentru acele vremuri. Aşa că şi eu la rândul meu am încercat să fiu în primul rând prietena copiilor mei.

   Dacă o carte poate stârni atâtea gânduri, atâtea emoţii, şi reamintiri, înseamnă că şi-a atins scopul.
   Vă recomand din suflet cartea Marei Wagner.
   Veţi vedea o altă faţă a copilăriei şi adolescenţei, frământată, frumoasă şi interesantă, fără atâtea gadgeturi, doar “în spatele blocului”.

Cartea În spatele blocului, de Mara Wagner a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 Lanţul de aur, de Andrei Cornea-prezentare

Colecţia: Seria de autor Andrei Cornea

   Se poate construi o tramă polițistă în marginea ultimei şcoli filozofice din Atena, închisă de împăratul Iustinian în anul 529, şi a celor şapte reprezentanţi ai ei, în frunte cu Damaskios? Se poate, răspunde Andrei Cornea, făcând din ultimul episod al filozofiei eline o poveste plină de mistere şi de răsturnări spectaculoase care-l ţine pe cititor cu sufletul la gură. Prin fața noastră trec locuitori ai fictivei Atlantida prinși într-un proiect de creștinare, prinți persani care botează ideile filozofiei în sângele ideologiei, episcopi care, în zorii creștinismului, fac ordine în panteonul grec, discipoli străluciți care apar travestiți ca în comediile lui Shakespeare, spectaculoase turniruri intelectuale în care se înfruntă adepții teoriei potrivit căreia lumea e făcută din Nimic cu cei convinși că ființa e eternă… Și un povestitor despre care aflăm abia la sfârșit cine este și cui anume îi deapănă fabuloasa poveste a vieții sale.

   „Ei bine, am spus, noi, filozofii, formăm acest lanţ de aur, noi suntem legătura de nedesfăcut dintre cer şi pământ, noi suntem, cum s-a spus, «rasa divină»! Dar, atenţie, asta n-ar trebui să fie motiv de înfumurare deşartă, aşa cum vedem în multe cazuri, căci cinstea se cumpăneşte cu o mare datorie, pe care cu greu şi puţini dintre noi izbutim s-o plătim cumsecade. Şi sperăm să nu se rupă odată cu noi acest «lanţ de aur», ci să-l încredinţăm pe mai departe celor care vor veni după noi, din generaţie în generaţie, pentru ca să nu se piardă de pe lume amintirea a ceea ce-i adevărat, frumos şi măreţ.“ (ANDREI CORNEA)

Sursa: Editura Humanitas

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Florile vieții, de Rina Ziamni-recenzie

Editura Smart Publishing, 2017

187 de pagini

Nu putea urî toți trandafirii, doar pentru simplul fapt că se înțepase în spinii unuia. Trebuia să lupte pentru fericirea ei. Se născuse la o margine de viață și primise firul destinului ei de la un înger trimis de Dumnezeu.

   Rina Ziamni este o autoare pe care am descoperit-o recent și, încă de la primele pagini ale romanului în discuție, am comparat-o cu Ileana Vulpescu, datorită construcției personajului principal feminin. Tehnica narativă, însă, diferă, cea a Ilenei Vulpescu insistând pe analiza psihologică și pe procesele de conștiință ale personajului.

   Florile vieții este romanul unui destin, al unei femei, Marina. Încercată de viață în multe feluri, ea cunoaște fericirea târziu, când se consolase deja cu singurătatea și dezamăgirea.

   Proaspăt ieșită de pe băncile facultății și cu o slujbă ca profesor, Marina se lasă căsătorită de părinți, fără a fi îndrăgostită. Din această căsătorie scurtă, ea va avea un copil, pe care îl va crește singură: prima floare a vieții ei. Îl iubește și i se dedică total, îi oferă tot ce poate din salariul ei de profesor, fără a aștepta recunoștință. Își dorește, în schimb, afecțiunea lui, dar nu o va primi niciodată. Se dedică profesiei, unde cunoaște și iubește alte flori: elevii. Răpusă de singurătate după moartea mamei și plecarea tatălui în altă localitate (care, de altfel, părăsise căminul conjugal cu mulți ani în urmă), se recăsătorește cu Dorel, un fel de Hagi-Tudose contemporan, violent, care strânge gunoaie pe care le adună în apartamentul Marinei.

Ca s-o chinuie și mai mult, i-a aruncat bunurile bune de la mama ei, aducând gunoaie în casă, spunând că ale ei erau prea vechi, demodate. A demontat caloriferele și le-a depozitat în pivniță, ca să le vândă, pentru că erau din fontă. A spus că va lua altele din aluminiu sau oțel și că va monta o centrală pe gaz,ca să facă economie la întreținere.

    Bătăile tot mai frecvente o determină pe Marina și ia atitudine și obține un ordin judecătoresc de restricție și divorțează. Apartamentul de jumătate demolat de fostul soț este scos la vânzare de fiul ei, care îi propune să locuiască într-o garsonieră din alt cartier bucureștean. Tristă, bolnavă și singură, își petrece verile în casa unei bătrâne de la mare. Aici cunoaște un musulman, care îi va deschide ochii asupra valorii vieții. Își dă seama că trebuie să se bucure de viață. Ceva mai târziu, va cunoaște adevărata iubire… .

Iubindu-l pe el, Marina descoperise adevărata dragoste, în care se putea dărui cu pasiune, fără rușine și pudoare, pentru că primea la rândul ei aceeași patimă și dorință. Dragostea lor creștea din zi în zi, devenea prin fiecare episod ceva puternic, care avea să să-i unească pe viață.

   Acțiunea are loc de-a lungul multor ani, încă de înaintea Revoluției din 1989 și până în zilele noastre (Marina citește cărți din seria „iubiri romantice” și o citează pe Irina Binder) și este presărată cu secvențe detaliate despre Revoluție, istoria Algeriei și a Islamului, dar și efectele benefice ale medicinei naturiste. Evenimentele sunt prezentate cronologic, pe alocuri cu mici bucle în timp, care m-au cam derutat. Finalul surprinde ultima floare din buchetul vieții ei, cu miros discret de iasomie.

   Romanul este o doadă a faptului că lucrurile bune nu li se întâmplă întotdeauna oamenilor buni, dar și că nu trebuie să îți pierzi niciodată speranța. Marina e o supraviețuitoare, care și-a primit, în final, recompensa.

Cartea Florile vieții, de Rina Ziamni a fost oferită de Editura Smart Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Fratricizii, de Nikos Kazantzakis-prezentare

Traducere și note de Alexandra Medrea

 Colecţia: Raftul Denisei

   Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.

   Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său.

Sursa Humanitas Fiction

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Pădurea nopții, de Djuna Barnes-prezentare

Traducere și note de Luana Schidu

Colecţia: Raftul Denisei

   Considerat de T.S. Eliot un roman de referință al secolului XX, Pădurea nopții spune povestea unei femei și a grupului de americani și europeni care gravitează în jurul ei în Parisul anilor ’20, o lume exotică, efervescentă. Prin abordarea excentrică a iubirii și sexualității și excelența stilistică, romanul a devenit un clasic al modernismului.

   Robin, Nora, Jenny. Un triunghi amoros feminin care angrenează toate resorturile poveştii: Robin are un scurt, nefericit mariaj cu baronul Felix Volkbein, în urma căruia se cufundă într-o existenţă promiscuă şi îşi caută refugiul în dragostea pentru Nora Flood, apoi pentru superficiala Jenny. În vreme ce Nora aşteaptă de la relaţia cu Robin linişte şi echilibru, natura acesteia o împinge spre experienţe autodistructive şi în cele din urmă în braţele lui Jenny Petherbridge, văduvă mult mai în vârstă care se hrăneşte din fericirea celorlalţi. Liantul între poveştile de dragoste şi pasiune dintre cele trei îl constituie doctorul Matthew O’Connor, hibrid straniu, amestec de savant, nebun, înger şi demon: el este cel care i-o prezentase baronului pe Robin şi tot el este cel la care recurge Nora în încercarea ei de a o recuceri pe Robin. Răspunsurile doctorului sunt strălucite monologuri, oglindă deopotrivă pentru vremuri apuse, dar şi pentru noile idei şi tendinţe ale epocii interbelice.

Sursa: Humanitas Fiction

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Soţia plantatorului de ceai,de Dinah Jefferies-precomandă

Titlu original: The tea planter’s wife

Traducător: Monica Şerban

Colecţia: Damen Tango

Număr pagini: 440

Data apariţiei: 18.05.2017

 

Detalii

   Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viaţă nouă ca soţie. O întâmpin[ însă un soţ distant, secretos şi întotdeauna ocupat. Explorând singură plantaţia de ceai, Gwendolyn descoperă uşi încuiate, rochii vechi şi alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie şi să-i dezvăluie lui Laurence adevărul.

   „O poveste pasionantă, despre mistere, conduite şi prejudecăţi, care se petrece în Ceylon (Sri Lanka de azi). Jefferies demonstrează că ştie să scrie o poveste plină de suspans, în care motivaţiile complexe ale personajelor se întâlnesc în chip surprinzător.“

 

Publishers Weekly

 

   „Carte ofertantă, cu o atmosferă incredibilă, Soţia plantatorului de ceai este un roman de epocă dintre cele mai reuşite. E pur şi simplu fermecătoare.“

The Sunday Express

 

„Cartea mea ideală – nu am putut s-o las din mână.“

Santa Montefiore

Sursa Editura Nemira

Iliada, de Rosemary Sutcliff-recenzie

 

  Editura Univers Enciclopedic Junior oferă cititorilor tineri, în colecția “Povești clasice”,  una din capodoperele literaturii universale din toate timpurile, dar într-o forma repovestită pentru acest nivel de vârstă. Este vorba de Iliada lui Homer repovestită de scriitoarea engleză Rosemary Sutcliff și cu superbele ilustrații ale lui Alan Lee.

    Rosemary Sutcliff (14 decembrie 1920 – 23 iulie 1992) a fost una dintre binecunoscutele scriitoare engleze specializate în literatura pentru copiii. A suferit încă din copilărie de boala Still (artrită juvenilă reumatoidă) care a forțat-o să folosească mare parte din viață un scaun cu rotile. În tinerețe a lucrat ca pictoriță de miniaturi și a publicat prima sa carte în 1950 inspirată de poveștile istorice pentru copiii ale lui Geoffrey Trease. Aceasta s-a intitulat “The Chronicle of Robin Hood”. Dar succesul adevărat l-a cunoscut în 1954 când a publicat “The Eagle of the Ninthe” care a inaugurat o serie numită câteodată Marcus sau foarte simplu “The Eagle..” Următoarea carte îi apare în 1959 cu titlul “The Silver Branch” și ambele cărți îi vor aduce în 1959 premiul Carnegie Medal din partea “Library Association”. Astfel i se recunoaște faptul că avea cea mai bună carte a anului pe un subiect britanic. În limba română a fost tradusă cartea The Eagle of the Ninthe cu titlul “Acvila Legiunii a IX-a“ la editura Litera Internațional în anul 2010. Seria romanelor și premiilor continuă și în anii următori. În 1974 a primit Hans Christian Anderson Medal, iar în 1975 a fost numită ofițer al Ordinului Imperiului Britanic pentru servicii aduse literaturii pentru copiii. În 1992 a fost ridicată la rang de comandor.

    În 1985 romanul “The Mark of the Horse Lord” câștigă premiul Phoenix din partea Children’ s  Literature Association pentru cea mai frumoasă limbă engleză folosită în cărțile pentru copiii.

     În 1983 publică o carte autobiografică “Blue remembered Hill: A recollection”. A murit în anul 1992.

     Autoarea spunea despre cărțile sale care se adresau unei vârste atât de speciale: “I would claim that my books are for children of all ages, from nine to ninety” (interviul din august 1986)

    În 1993 apărea postum cartea lui Rosemary Sutcliff “Black Ships Before Troy” tradusă la noi cu titlul “Iliada”. Cartea are un format mare, impresionant, cu coperți cartonate și cu ilustrațiile lui Allan Lee.

   Alan Lee s-a născut la 20 august 1947 în Marea Britanie. Este un desenator foarte cunoscut pentru participarea la filmul “Lord of the Rings” unde a primit premiul Oscar pentru cel mai bun design de producție. Ilustrațiile cărții lui Rosemary Sutcliff sunt sugestive, atractive și memorabile dând astfel viață și chip eroilor războiului contra Troiei.

     Povestea în sine este cea bine cunoscută. Doar că autoarea respectă doar în mare ordinea de povestire a lui Homer. Restrânge practic epopeea la o poveste în proză clară și accesibilă pentru nivelul de vârstă propus. Astfel reuşește să facă fina separație între lumea zeilor și cea a oamenilor, să arate clar cum erau grecii și cum erau troienii și să zugrăvească extrem de viu și impresionant etapele unui război lung, dur, sângeros și absurd. Pentru că acesta este și scopul pentru care repovestește o operă literară arhicunoscută de-a lungul timpului. Mesajul este clar, războiul nu are nimic de laudă, ci este cea mai cumplită formă de manifestare a absurdului în viața societății omenești.

    Pentru că în cartea sa autoarea nu respectă exact ordinea de desfășurare a poveștii lui Homer i-a pus titlul “Black Ships Before Troy” adică “Corăbiile negre în fața Troiei”.  Nu este chiar Iliada ci o poveste inspirată din Iliada. Cine a citit în copilărie cartea lui Rosemary Sutcliff va trebui să citească la maturitate “Iliada“ lui Homer.

   Povestea începe cu nunta eroului Peleu cu zeița mării Thetis. Cine e familiarizat cu legendele antice grecești își amintește că Prometeu i-a spus în cele din urmă lui Zeus la îndemnul lui Heracles, să nu aibă un copil cu Thetis pentru că acesta îl va distruge ci să o dea de soție lui Peleu, regele mirmidonilor. Acum avea loc nunta și la ospățul grandios la care participau și zeii nu a fost invitată zeița discordiei Eris. Supărată, aceasta a venit când petrecerea era în toi și a aruncat pe masă un măr de aur pe care scria “Celei mai frumoase”. Trei zeițe, Hera, soția lui Zeus, Afrodita, zeița frumuseții și iubirii și Athena, zeița înțelepciunii, au început să se certe pentru mărul de aur, fiecare pretinzând că ea este cea mai frumoasă. În cele din urmă l-au luat drept arbitru pe un cioban de pe muntele Ida, Paris care era de fapt fiul mai mic al regelui Troiei, Priam și al soției sale Hecuba. Încă de la naștere Paris fusese părăsit și sortit morții pentru că mama sa visase înainte de naștere că din cauza lui Troia va fi distrusă prin foc. A fost salvat și crescut de un cioban și acum trebuia să decidă cui să dea mărul de aur. Fiecare zeiță i-a promis câte ceva, dar lui i-a plăcut cel mai mult promisiunea zeiței Afrodita care i-a spus că-i va da pe cea mai frumoasă femeie din lume, Elena. Afrodita primește mărul de aur și titlul de cea mai frumoasă, iar Paris cu ajutorul ei redevine un prinț al Troiei și ajunge la curtea regelui Spartei, Menelau cu care era căsătorită Elena. Paris este bine primit și se bucură de toate privilegiile unui oaspete. În schimb el o seduce pe Elena și o determină să plece cu el pe când regele Menelau era la vânătoare.

    La întoarcere Menelau este convins că Paris i-a răpit soția și cere ajutor ca să se răzbune de la toți regii din Grecia, începând cu regele de la Micene, fratele său Agamemnon, rege peste toți regii. Și așa se adună o oaste mare sub conducerea celor mai mari eroi greci, cu sute de corăbii vopsite în negru care pleacă să asedieze și să cucerească bogata cetate Troia pentru a o aduce înapoi pe frumoasa Elena.

    Cei zece ani de asediu și mai ales ultimul an formează de fapt povestea în sine a cărții lui Rosmary Sutcliff. Merită să fie citită!

      Lectura acestei cărți a fost pentru mine o adevărată bucurie. De-a lungul vieții am citit Iliada lui Homer dar și alte cărți care se referă la acest război ce pare a fi unul de mare anvergură pentru epoca în care se presupune că a avut loc. Eroii lui Homer au înflăcărat multe imaginații de-a lungul secolelor și au inspirat cărți, piese de teatru, cercetări arheologice, teorii istorice și filme. Epopeea lui Homer fiind o operă atât de complexă a avut parte de cele mai diverse interpretări. Sigur că eroii ca Ahile, Hector, Odiseu, Ajax, Diomede și mulți alții au fost folosite ca simboluri educative în epoci în care valoarea unui bărbat era dată de capacitatea lui de a lupta. Cartea lui Rosemary Sutcliff ne oferă o altă viziune care nu este legată de faptele de vitejie ale participanților la lupte ci de grozăvia luptelor, de măcelul suferit de ambele părți și de violența absurdă a distrugerii. Cartea ei care povestește asediul sângeros al Troiei este un manifest împotriva războiului care dintotdeauna  se folosește de motivații ridicole pentru a izbucni.

     Citind acum această carte am încheiat un ciclu de 60 de ani de lectură. La vârsta de 10 ani am citit o carte foarte cunoscută și tradusă “Legendele și miturile Greciei antice” scrisă în 1914 de istoricul rus Nikolai Albertovici Kun care apoi a fost reeditată de mai multe ori de-a lungul timpului. A fost tradusă prima dată în limba română în 1957 și atunci am citit-o și eu cu o deosebită încântare. Astăzi copiii au la dispoziție și cartea lui Rosemary Sutcliff care are marele merit de a face dintr-o operă amplă și stufoasă ceva accesibil lor.

Cartea Iliada de Rosemary Sutcliff a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Preludiu, de Ileana Vulpescu-recenzie

   Ileana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovoeşti, judeţul Dolj) este o o filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră şi traducătoare română.
   După o licenţă în Litere (limba şi literatură franceză), la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1953-1958), a lucrat lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a colaborat la redactarea lucrărilor Dicţionarul limbii române şi Dicţionarul explicativ al limbii române (1959-1975).
A fost soţia poetului şi traducătorului Romulus Vulpescu.
    Ileana Vulpescu scrie proză şi teatru, traduce din literaturile engleză, franceză şi spaniolă, şi semnează versiuni în limba franceză din literatură modernă şi contemporană românească.

   Debutul sau a avut loc în revistaFamiliadin iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. În 1976, Ileana Vulpescu romanul sau Rămas-bun (Editura Cartea Românească – 2100 de exemplare) a fost premiat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Cinci ani mai târziu a primit Premiul „Ion Creangăal Academiei Române şi Premiul „Cântărea României” pentru romanul Arta conversaţiei (Editura Cartea Românească – 50.000 de exemplare). În 1987 a primit premiul „Flacăra”, pentru “Sărută pământul acesta (50.000 de exemplare).

   Din anul 1972, Ileana Vulpescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman este Arta conversaţiei, care a reuşit ajungă best-seller înainte de 1989. Romanele ei au fost traduse în slovacă (“Rămas-bun casei părinteşti” ) , maghiară (“Artă conversaţiei” ), italiană (“Sărută pământul acesta” ) şi franceză (“Artă conversaţiei” ) .
   În 1991, întreagă activitate literară -a fost încununată cu Premiul „România Mare”. Ileana Vulpescu a primit, în data de 23 octombrie 2015, din partea Fundaţiei Dignitas un premiu şi Trofeul Fundaţiei Dignitas pentru Excelenţă -2015, conceput de artistul plastic Mircea Nechita.
   În acelaşi an, în iunie 2015, scriitoarei i-a fost conferit titlul de Cetăţean de onoare al Craiovei, în semn de recunoştinţă pentru întreagă activitate culturală, pentru participarea la redactarea lucrărilor Dicţionarul limbii române şi Dicţionarul explicativ al limbii române, pentru toate proiectele sale care au promovat şi promovează imaginea pozitivă a României şi pentru susţinerea mediului academic.

   Are încă 11 romane publicate: ”Rămas Bun Casei Părinteşti”(1975); ”Arta Conversaţiei” (1980); ”Candidaţii la Fericire” (1983);” Sărută Pământul Acesta” (1987); ”Carnetul din Porthart” (1996); ”Arta Compromisului” (2002); ”De-amor, de-amar, de inima albastră” (2005); ”Viaţă,viaţălegată cu aţă” (2007): ”Pe apa Sâmbetei” (2009); ”Notă informativă bătută la maşină”( 2011); ”Noi doamna doctor când o murim?” (2012).
Şi ultimul roman al Ilenei Vulpescu- “Preludiu” publicat în 2017.

   Când am început citesc “Preludiu” abia aşteptam o termin şi  povestesc despre ea.
Acum îmi dau seama mi-am “impus” o sarcina prea mare. Nu poţi povesti o asemenea carte cum nu îţi poţi povesti sufletul. Tot romanulaşa cum de-altfel ne-a obişnuit autoarea, este o mare experienţă şi lecţie de viaţăDacă eşti sincer cu tine însuţi îţi dai seama de fapt totul este despre tine, despre temerile şi visele tale, te poţi identifica atât de mult cu întâmplărilegânduriledorinţele eroinei, încât de-a dreptul te sperie. Dar poate asta este “marea taină” a autoarei,  te facă simţi tot ce a simţit şi ea când a scris, ţi dai seama toate gândurile, ideile, poverile sunt şi ale tale. Poate pentru cei mai tineri, ideile şi părerile Doamnei Ileana Vulpescu, vor părea desuete, demodate sau uşor exagerate probabil pentru vremurile acestea, dar încercaţi treceţi de părerile preconcepute şi pur şi simplu trăiţi” cu eroina cărţii.

   Romanul este mai mult un monolog, este povestea Lidiei Busuioc, o rememorare a vieţii ei la vârsta de optzeci şi cinci de ani, o rememorare făcută cinstit, fără frică de părerea lumii, mai mult o datorie faţă de propria viaţă şi propriul suflet.
Lidia Busuioc fată de învăţători de la ţarăca moştenire rurală păstrase o atitudine rezervatăneutrăfaţă de oricine”

   Moartea tatălui şi mai apoi boala mamei, o îndepărtase de toate neamurile. Indiferenţa rudelor o duruse pe Lidia, care uneori chiar îşi dorea moartea: ca  nu mai ştiuca  nu mai ştiu.”
De altfel îi şi înţelegea oarecum mai ales :

Cât eşti sănătos şi ai de toate, şi mai ales banitoată lumea ţi-e prietenăTe-mbolnaveşti şiai scăpătatte ocolesc toţi de parcă ai fi o groapă-n drum.
Când se însoară un bărbat se-nsoară cu o femeie nu cu un neam întreg. Femeia se mărită şi ea cu un bărbat nu cu tot neamul lui. Familia se divizează-n celule. Nu e răspunzătoare una de celelalte. Fraţii sînt fraţi cît sînt la părinţi.”

   Lidia ajunsă o foarte bună ingineră chimistălucra la o fabrică cu profil militar, era serioasăcorectă, avea o relaţie de trei ani cu Dinu. După trei ani Dinu îi spune într-o conversaţie oarecare nu este obligată se mărite cu el. Şocată la începutîşi  seama parcă totuşi era uşurată. Oricum, părinţii lui Dinu, avocaţişi-ar fi dorit o altă partidă pentru fiul lor, deşi acesta, arhitect de meserie, era de altfel un tip greu de suportat. Orgolios şi coleric, Dinu îşi  seama aştepta o manifestare de furie de la Lidia, care nu venise, ea urcase demnă în tramvai şi plecase.

“Dinu n-ar fi făcut rău cuiva pentru nimic în lume. Dar nu se gândea cât rău se poate face cu vorba. Un proverb oriental spune o fapta rea se şterge cu o fapta bună, o vorbă rea nu se şterge cu nimic. Nu poţi întoarce glonţul plecat din armă nici piatră pornită din praştie.”

   Îi pare rău şi încearcă se împace cu Lidia, dar ea îi spune s-o caute peste trei luni dacă va mai avea aceleaşi sentimente. Lui Dinu nu prea-i convine, dar îi recunoaşte fetii meritele:

“Pe lumina, Lidia era demnă urmaşa a ţărăncilor din neamul ei, pe-ntuneric era o femeie fără inhibiţiiînsă mută ca pietrele.”
Era femeia, omul a cărui capacitate de-a tăcea şi de-a-nghiţi n-o mai întâlnise la nimeni. Era un om de cursă lungă. Nu-şi uita niciodată promisiunile, era punctuală şi-n sinea ei judeca sever pe cine nu se conforma cuvântului dat şi orei stabilite. Vorbea puţin, dar totdeauna cu precizie, la obiect”

   În timpul despărţirii Lidia e hotărâtă şi cumpere o casă a ei şi s-o aducă şi pe mama ei stea cu eaAudienţa la inginerul şef al fabricii Vladimir Vizante, îi aduce două mari surprize.
În primul rând inginerul o simpatizează de la început:

Cînd li se întîlniseră prima oară privirile, o clipă, Vladimir uitase respire şi-i fugise tot sîngele din inima. Fiorul dat de ceva tulburător şi neaşteptat

   Hotărât -i fie de folos o ajută contracteze o locuită într-un bloc particular, de care se ocupa fratele lui. Între cei doi atracţia este explozivă şi sunt sinceri de la început unul cu altul, se vor iubi cu patimăfără aşteptărifără pretenţii, pur şi simplu trăind clipa:

Însemni fisura din armurăÎnsemni lipsa vaccinului împotriva atracţiei dintre un bărbat şi-o femeie…”
Nu ştiu câtă iubire e pe lume-dacă are proporţiile minţii şi mai ales ale prostiei-ştiu doar ataşamentul pentru o femeie nu tempiedică te-n-drăgosteşti şi de alte femei.”
Clipa o trăiau intens doar cît erau ei doi împreună, dar şi alunge din minte lumeaoricît s-ar fi străduit nu izbuteau.<Trăieşte clipă> e un îndemn la bucurie, la uitarea de sinela extaz. Altminteri toată viaţa trăim clipa ca şi cînd am număra pietricelele de rîu.”

   După cele trei luni se împacă oarecum cu Dinu, dar el este solicitat la Budapesta pentru scenografia a două piese, iar ea cu George, fost coleg de şcoală de la primară la facultate, acum coleg de serviciu sunt trimişi la un an de specializare la un laborator în Franţa. George este cel mai bun prieten al ei, însurat cu o doctoriţă pe care o iubeşte, cu doi copii pe care-i creşte frumos, sănătosţărăneşte fără mofturi şi răzgâieliLa început reticenţicrezându-i agenţi ai securităţii, testându-le tot timpul cunoştiinţele, colegii lor francezi îi acceptă fără rezerve.

   Dar cum viaţa nu e niciodată simplă, Parisul îi oferă ocazia reîntâlnirii cu Vladimir, de fapt cu întreaga lui familie, soţie şi fiu la o petrecere dată de doi colegi, francezi, prieteni şi cu soţia lui.
Vladimir lucra acum în Arabia SaudităLa petrecere băiatul lui pune ochii pe Lidia, dansează amândoi un tango, dar la plecare Lidia îi retează orice avânt. Prietenul ei George are o aventură cu o colegă Mireille, lucru care o îngrijorează pe Lidia, mai ales va rezulta şi o fetiţă pe care ea o botează. Apoi Lidia şi George, ajutaţi de şeful laboratorului, se înscriu la un doctorat la institut în Franţa, lucru care le va deschide şi alte perspective.

   În cei doi ani cât stă la Paris, Lidia are o relaţie cu profesorul J. Fabert:

În acel moment am înţeles cîtă nevoie are o fiinţă de iubire. Cîtă nevoie are omul simtă de sufletul şi de trupul său cineva are nevoie şi le doreşte. Dinu era departe, gândul la Vladimir durea, toate amintirile năvăleau peste mine, dar profesorul Fabert era lângă mine, un bărbat şi o femeie.”
“Pasiunea s-a declanşat din momentul cînd am întîlnit privirea unui bărbat. Ne-am despărţit din corectitudine: e-nsurat şi are copii. Nu-mi place o femeie fie înşelată pentru mine şi nici despart un bărbat de familia lui”
“Nu credeam mai puteam iubi vreodată, cu toate simţeam nevoia de mîngîieri, de iubire totală.”

   Întoarsă în ţară acceptă se împace cu Dinu şi se căsătoresc: ”O relaţie întreruptă la temperatura camerei (cum se recomandă îngurgităm alimentele şi băuturile) este cel mai uşor de reluat”

Împărţită oarecum între soţul şi mama ei, necăjită nu putea avea copii, Lidia se complace într-o viaţă călduţăpână în momentul când Dinu îi cere divorţeze pentru el va avea un copil cu altaDivorţează fără resentimente, chiar uşurată cumva, urându-i lui Dinu aibă un copil sănătos şi fie fericit:

“-Dinule, îţi urez vînt în pînze pe noua corabie!”
Divorţul a-nsemnat pentru mine o piatră pe care mi-o luam de pe inima.”
simţeam eliberată şi absolvită de o gravă greşeală”.

   În următorii ani mai are o legătură cu un coleg (un tânăr general) Gianni, divorţat la rândul lui.

“Anii petrecuţi alături de Gianni au fost cei mai liniştiţi din viaţa meaBlîndeţea lui valora pentru mine mai mult decît inteligenţacultură şi firea lui echilibrată şi reţinută>”
“Cu Gianni simţeam liberă. Eram doi adulţi care nu înşelau pe nimeni, careşi trăiau cu discreţie legăturafără grija de-a se feri de cineva.”

   Dar Gianni pleacă în Germania, pentru a fi aproape de fetele lui, lucru pe care ea nu poate -l facă.
Şi cum viaţa are meandrele ei, Dinu o caută rugând-o se împace cu el şi -l ajute şi crească băiatul, pe Horia. Soţia şi socrii lui muriseră cu un an în urma într-un accident de maşină.

Într-o viaţă lungă m-am ales cu destule învăţăminte între care niciodată-niciodată>ocupă primul loc. Cînd m-am despărţit de Dinu, nici prin gînd nu mi-ar fi trecut mai trăiesc alături de el vreodată, nicidecum mi petrec cea mai mare parte din viaţă lîngă el. Viaţa are atîtea poteci, încît nu ştii pe care s-o alegi şimai răudacă porneşti pe una despre care ştii de la-nceput nu e bună.”

   Întâlnirea cu Horia o determina accepte, iubindu-l instantaneu din clipa când i-l prezentase Dinu. Horia, care parcă semăna mai mult cu ea decât cu părinţii lui, termină şcoală de ofiţeri, devine ceea ce şi-a dorit –aviator ,dar moare într-un accident. La puţin timp se stinge şi Dinu şi Lidia rămâne din nou singurăÎn timp îi mai întâlneşte pe Vladimir, pe J.Fabert, pe prietenele de nădejde făcute de-a lungul vieţii.
De altfel Lidia ne povesteşte despre fiecare, despre George cu familia lui, despre Gianni şi ai lui, fiecare poveste cu suişurile şi coborâşurile ei.

   Ajunsă la 85 de ani, cheamă la ea nişte nepoţi din partea mamei ei cărora le face testament.
   Aşa ajunge la o clinică de evaluare psihiatrică, pentru a se certifica e sănătoasă mintalca testamentul nu poată fi contestat de alţi nepoţi. De altfel discuţiile cu profesorul Sorescu duc la această rememorare a vieţii.
   Iată şi câteva gânduri ale Lidiei care mie mi-au plăcut:

“Vladimir dacă am mărit, am fiu o nevastă fidelăfiindcă am te am în suflet şi-n trup toată viaţă şi nu te găsi în nimeni. Tu ai fii banul meu alb pentru zile negre, pavăza şi mîngîierea meafiindcă tu eşti şi ai fii totdeauna bărbatul vieţii mele…”
La optzeci şi de ani, mi-e milă de mine cea de la toate vîrstelefiindcă mi se pare m-am purtat prosteşte, nesincer şi timorat toată viaţă.”
“Memoria uită ce-a învăţatuită mult, dar nu ce a trăit. Aici nu există de <mult> şi curînd> ci şi. Aici se-ntipăreşte pentru cîte zile ai, frumosul-dacă ai avut parteurîtul pentru care ai smulge bucăţi din tine -l uiţi.”
Dacă te iubeşti pe tineîţi găseşti circumstanţe atenuante pentru toate greşelile faţă de tine şi faţă de alţiiDacă nu te iubeştitot răul şi urîtul le duci cu tine ca pe o boală cronică de care nu se moare dar care te –nsoţeşte pînă-n ultima clipă.”

   Dacă am reuşit  redau cât de puţin din frumuseţea şi înţelepciunea acestei cărţi şi  fac curioşi s-o citiţi bucur.
Pentru mine fiecare rând, fiecare pagină a însemnat o lecţie de viaţă ca de altfel toate romanele Doamnei Ileana Vulpescu.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti, Librex

Arhitectul parizian, de Charles Belfoure-prezentare

Editura: Litera

Număr pagini: 336

   Paris, 1942. Tânărul și talentatul arhitect Lucien Bernard acceptă o comandă care îi poate aduce o mare sumă de bani, dar care riscă să-l trimită la moarte. Misiunea lui este să proiecteze o ascunzătoare pentru un evreu bogat, un spațiu atât de puțin vizibil, încât nici chiar cel mai hotărât ofițer german să nu-l găsească. Lucien are mare nevoie de bani, iar posibilitatea de a-i păcăli pe naziștii care au ocupat Parisul, orașul său iubit, este o provocare căreia nu-i poate rezista.
Dar, atunci când o familie de evrei dintr-una dintre ascunzătorile sale sfârșește tragic, problema creării acestora devine o chestiune personală. Arhitectul parizian ne invită să reflectăm la ceea ce ne datorăm unii altora și la cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a face ceea ce e corect.

   „O poveste frumoasă și elegantă despre o serie de fapte de eroism neașteptate ale unui om obișnuit în vremea celui de-al Doilea Război Mondial.“ – Malcolm Gladwell

   „Personajele lui Belfoure sunt bine conturate și complexe. Emoția, eroismul și arta se amestecă în acest roman tulburător și captivant.“ – Publishers Weekly

Sursa: Editura Litera

Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens-recenzie

Excesul de griji dăunează grav sănătății – „Femeia modernă vs. grijile excesive”

 

Traducere din limba engleză: Iustina Cojocaru

Numărul de pagini: 208

Editura: ALL

 

   Fără îndoială, secolul în care trăim e unul în care stresul a ajuns la un nivel atât de intens, încât specialiștii îl găsesc responsabil de declanșarea a numeroase afecțiuni. În acest context, bărbați sau femei, suntem deopotrivă afectați de acest factor nociv, însă specialiștii sunt de părere că femeile sunt mai afectate decât bărbații și că efectele stresului sunt mult mai vizibile decât în cazul bărbaților.

   Autoarea acestie cărți, Holly Hazlett-Stevens este profesoară, psihoterapeută, iar cartea „Femeia modernă vs. grijile excesive” i-a adus un bine meritat succes și asta după ce, în anul 1999 și-a luat doctoratul în psihologie clinică la Universitatea din Pennsylvania, cu o lucrare despre natura axietății și a îngrijorării și despre beneficiile terapiei cognitiv-comportamentale pentru tratarea anxietății generalizate. Pasionată de echilibrul psihic și modalitățile de obținere a acestuia, din anul 2010, a participat la o serie de traininguri pe tema prevenirii și reducerii stresului prin tehnici mindfulness.

   „Holly Hazlett-Stevens îmbină psihologia cu soluțiile practice, învățându-ne cum să oprim îngrijorarea și anxietatea din a ne mai afecta relațiile, munca și bucuria de a trăi. Informațiile și exercițiile prezentate în această carte au la bază studii și cercetări, o bogată experiență clinică și munca de teoretizare desfășurată de numeroși specialiști.

   «Femeia modernă vs. grijile excesive» este cea mai bună carte pe care am citit-o în acest domeniu. O recomand oricărei femei care se îngrijorează în mod excesiv, oricărui specialist în domeniul anxietății și chiar acelor bărbați care se îngrijorează prea mult!” – Martin M. Antony, autor al cărții «10 soluții simple împotriva timidității».

   „Pentru că femeile suferă de îngrijorare cronică într-o mai mare măsură decât bărbații, este reconfortant să aibă în față o carte care se concentrează asupra problemelor cu care se confruntă. Hazlett-Stevens combină cele mai eficiente tehnici pentru combaterea îngrijorării excesive și le prezintă într-un mod accesibil pemtru cititoare, astfel încât aceste strategii să devină instrumente practice, ușor de înțeles și de folosit.” – Douglas S. Mennin, profesor de psihologie la CUNY Hunter College.

   „Femeia modernă vs grijile excesive” descrie traiectoria ascendentă a grijilor, identifică modalitățile prin care se pot conștientiza aceste griji și oferă alternative. Pilonul principal este conștientizarea.

   Cartea este structurată pe trei părți, fiecare parte având capitole și subcapitole. Iată de ce am avut impresia că „femeia modernă vs.grijile excesive” este un studiu sau, mai bine spus, un curs care învață femeile să gestioneze anxietatea și grijile. În introducere ne sunt subliniate argumentele potrivit cărora femeile sunt mai anxioase decât bărbații, dar și motivele pentru care ele sunt supuse unui risc mai mare de a suferi tulburări de anxietate.

   Intitulată „Natura îngrijorării și a anxietății”, prima parte a cărții explică termenii de îngrijorare și anxietate, raportate la circumstanțele actuale. Tot aici ni se furnizează și câteva date despre cum să folosim această carte și informațiile din ea, pentru a beneficia de un echilibru psihic din care sunt eliminate grijile excesive. Totuși, este evident faptul că este imposibil să nu avem griji deloc. Tocmai de aceea, chiar în titlu, termenului „griji” i se atribuie adjectivul „excesive”, pentru a sublinia faptul că orice exces determină dezechilibre, în timp ce cotele optime descriu starea de normalitate.

   În al doua parte, învățăm, în cele cinci capitole, cum să identificăm excesul de griji, să ne înfruntăm temerile, să ne relaxăm… cu alte cuvinte, să ne construim circumstanțe în care să nu încapă excesul de griji.  La fel ca și în alte cărți de dezvoltare personală, aflăm, în ultimul capitol al părții a doua, că a fi concentrat asupra prezentului este cheia unei vieți echilibrate… pentru că evadările în trecut nu fac decât să ne stoarcă inutil de energie, în timp ce frica de viitor ne compromite eficiența existenței prezente. Și nu e simplu… Imaginați-vă că ați putea cumpăra de la farmacie flacoane cu niște pilule denumite „concentrat de prezent”… și că ați lua trei pe zi. Ar fi simplu, nu-i așa? Ei bine, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa! Pentru a te păstra concentrat pe prezent, trebuie să: îndeplinești sarcinile de la job în mod conștient (și uneori e destul de greu, știm cu toții că uneori suntem pe pilot automat), să mâncăm în mod conștient, să pășim conștient, să respirăm conștient. Pare dificil, nu-i așa? Ei bine, în carte sunt detaliate metode practice prin care fiecare activitate se poate realiza conștient. La ce e bună conștientizarea? Te ajută să obţii un oarecare grad de detașare și poți vedea lucrurile din altfel de perspective, diminuând astfel excesul de griji: „Sunt multe avantaje de care puteți beneficia concentrându-vă atenția asupra a ceea ce se petrece în universul vostru interior și în jurul vostru în momentul prezent. Prezentul este tot ce există cu adevărat în acest moment, viitorul nu s-a întâmplat încă, iar trecutul s-a încheiat. Momentul prezent reprezintă fereastra voastră deschisă spre ceea ce se întâmplă în realitate exact aici și acum”.

   Partea a treia raportează grijile la unele coordonate ale existenței noastre: relații, loc de muncă, realizări, siguranța fizică sau de altă natură. Aflăm de ce este atât de important ca excesul de griji să fie eliminat, de pe întreaga axă a existenței, pentru a dobândi ceea ce râvnim atât de mult, noi, femeile moderne – echilibru.

   Ultimul capitol al părții a treia, intitulat „Considerații Finale” explică de ce este important să ne întrebăm dacă are rost să adăugăm noi și noi elemente în spirala grijilor, pentru a crea excesul.

   Până în momentul de față, am citit destul de multe cărți aparținând acestui gen și trebuie să spun că „Femeia modernă vs. grijile excesive” este foarte bine documentată, iar argumentele aduse sunt rodul muncii asidue și a cercetărilor îndelungate efectuate de către autoare. Stilul este unul concis, la obiect, abundent în argumente elocvente care determină cititorul să-și pună întrebări despre propria sa conduită în raport cu grijile.

   Recomand cartea tuturor femeilor moderne, grăbite, supuse unui perpetuu stres, celor care cred că sunt sub presiunea acerbă a grijilor excesive.

Cartea Femeia modernă vs. grijile excesive, de Holly Hazlett-Stevens a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Losing My Religion, de Anna Erelle-prezentare

Domeniu: Biografii, autobiografii și jurnale -> Memorii, amintiri

Colecție: HEXAGON
Număr pagini: 232
An apariție: 2017

Traducere de Nicolae Constantinescu

Continuarea bestsellerului În pielea unei jihadiste

   Din momentul în care, sub o identitate de împrumut, îl cunoaşte pe internet pe teroristul Abu Bilel pentru a face o anchetă despre filierele de recrutare ale Statului Islamic, viaţa Annei Erelle ia o întorsătură dramatică. În pielea unei jihadiste, cartea pe care o publică la capătul acestei aventuri, devine un bestseller internaţional. Faima sa e în continuă creştere: apare – fără să i se vadă chipul – în emisiuni de televiziune, i se iau interviuri şi e consultată ca specialistă în legătură cu atentatele sîngeroase care zguduie Franţa în ianuarie 2015. Însă, trebuie să-şi schimbe în repetate rînduri locuinţa pentru a-şi proteja viaţa, este izolată de o bună parte dintre colegii de la ziar, părăsită de iubitul ei şi ocolită de prietenii preocupaţi de propria siguranţă. Născută din toate aceste experienţe, Losing My Religion este o mărturie tulburătoare despre preţul cerut de lupta împotriva terorismului islamist, dar şi despre cel pe care trebuie să-l plătească cei ce sfidează limitele.

Sursa: Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Febră în zori, de Péter Gárdos-prezentare

Titlul original: Hajnali Láz
Traducere din maghiară de Andrei Dósa
Anul apariţiei: 2017

   La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, doi supraviețuitori ai lagărelor de concentrare se confruntă cu o nouă bătălie: una pentru dragoste

Iulie, 1945. Miklós, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, a supraviețuit războiului și a fost adus într-un spital din Suedia pentru a fi îngrijit. Aici însă, este condamnat din nou la moarte: medicul său îi spune că nu mai are de trăit decât șase luni. Dar Miklós are alte planuri.

Află numele celor 117 unguroaice care sunt și ele îngrijite pe teritoriul Suediei și începe să scrie fiecăreia câte o scrisoare. E convins că una dintre ele va deveni soția sa…

Bazat pe schimbul real de scrisori dintre Miklós și Lili, Febră în zori este o poveste despre pasiune, rezistență și răbdare; despre prietenii false și adevărate; despre credință, îndoială și puterea izbăvitoare a dragostei.

“Tata și cu mama au corespondat vreme de șase luni, înainte de a se căsători în Stockholm. Timp de cincizeci de ani n-am știut nimic despre existența scrisorilor. După moartea tatălui meu, mama mi-a întins, aproape ca pe ceva neînsemnat, două teancuri măricele de scrisori, legate cu o panglică. Multă vreme n-am fost în stare să mă ocup de poveste – abia zece ani mai târziu am scris prima variantă a romanului. Apoi am avut parte de ocazia unică de a și regiza povestea de dragoste a părinților mei.” – Péter Gárdos

   “Febră în zori are tandrețea din Proiectul Rosie și patosul din Sub aceeași stea. E o carte de care te îndrăgostești.” – The Herald Sun

“Viața o să vi se pară mai frumoasă după ce veți citi Febră în zori.” – The Bookseller

   Péter Gárdos s-a născut în 1948 la Budapesta. Predă scenaristică și regie la Școala Superioară de Comunicare din Budapesta.
Printre creațiile sale cele mai cunoscute se numără Doamne Dumnezeule, Tuse convulsivă, Scorpionul mănâncă gemeni la micul dejun și Păpușa de porțelan. Filmele sale au câștigat numeroase premii la festivaluri importante din lumea întreagă.
Romanul lui de debut, Febră în zori, este povestea adevărată a relației dintre părinții săi și a fost ecranizat în 2016, regia și scenariul fiind semnate chiar de autor.

Sursa: Editura Trei

Constellation, de Adrien Bosc-prezentare

Editura Humanitas Fiction

Traducere și note de Mariana Piroteală

Nr. pagini: 200

  Constellation, cartea de debut a lui Adrien Bosc, a obținut în 2014 Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, Premiul Gironde Nouvelles Ecritures, iar în 2015 Premiul Paris Diderot-Esprits libres.

   În noaptea de 27 spre 28 octombrie 1949, avionul Constellation, „noua cometă a companiei Air France“, care plecase de la Paris către New York, se strivește de muntele Redondo, în largul arhipelagului Azore. La bord se aflau 48 de pasageri și membri ai echipajului, printre care celebrităţi precum boxerul Marcel Cerdan și violonista Ginette Neveu.

   Adrien Bosc reaprinde toate cele 48 de stele stinse în tragica noapte, ascultă vocea fiecărei victim și îi spune povestea, dându-i din nou viață. Îmbinând scriitura jurnalistică și aventura romanescă, autorul reușește să creeze legături între pasageri și evenimentele timpului lor. Însă marea provocare la care își propune să răspundă este de a descoperi înlănțuirea de infime cauzalităţi care au dus la acest sfârșit dramatic.

Sursa: Humanitas Fiction

Scorpia, de Anne Tyler-prezentare

Editura: Humanitas Fiction

Traducere și note de George Volceanov

Nr. pagini: 248

   Lansată în 2015 la inițiativa editurii britanice Hogarth și preluată deja în 28 de țări, această serie propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI.

„Romanul anului 2016“ în World Magazine

   Kate Battista se simte captivă în propria existență. Cum a ajuns să se ocupe numai ea de treburile casei, de excentricul ei tată–mare cercetător–și de rebela soră mai mică, Bunny? Mai mult, are întotdeauna probleme la grădinița la care lucrează și unde, deși copiii o adoră, adulții nu-i înțeleg defel alegerile de viață și comportamentul direct și neconvențional. Când doctorul Battista pune la cale un plan care să împiedice repatrierea asistentului său, Piotr, Kate se găsește într-o situație aparent fără ieșire.

   „Shakespeare ar fi încântat, fără îndoială, de acest roman. Astfel de cărţi, atât de precise şi actuale, sunt ca fotografiile sau ceasurile digitale, care ne spun în acelaşi timp cine suntem şi de unde venim. Scorpia e un roman plin de viaţă, dar şi de profunzime.“ (New York Times Book Review)

Îmblânzirea scorpiei, de William Shakespeare-Reimaginată

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursa: Editura Humanitas

Editura: Tempus

Preludiu este a doisprezecea carte scrisă de Ileana Vulpescu.

Cartea Preludiu a apărut în luna aprilie 2017.

   “Convinsă de când mă ştiu că omul propune şi Dumnezeu dispune, cuminte şi modest nu mi-am făcut planuri. Viaţă m-a-nvăţat să tac şi să-nghit, m-a-nvăţat să nu-mi propun să depăşesc pe nimeni şi nici propria umbră, m-a-nvăţat să mă uit mereu în jos, la mai mari suferinţe decât a mea, m-a-nvăţat să-mbătrânesc decent şi mai ales să pierd.

   Când ai pierdut esenţialul vieţii tale, totul îţi devine egal. La aceşti ani ai mei, Îl rog pe Dumnezeu să mă ţină pe picioare (chiar cu două bastoane) şi-n toate minţile, până-mi va face semn să mă duc la El.

   Aş fi vrut să fiu Lev Tolstoi şi altă lumea-n care-am trăit şi mai trăiesc. N-a fost să fie. Mult a fost, puţin a rămas. Curaj pentru acest puţin.

   De când fiinţele cele mai apropiate sufletului meu m-au părăsit, nu-mi mai sare inima din loc când sună telefonul, ori când se-anunţă vreo catastrofă. Catastrofă destinată mie s-a petrecut. Am rămas pasăre singuratică privind cu ochi impasibili lumea.

Un preludiu al marii linişti.”

Sursa: Librex.

Cartea poate fi comandată de pe Librex.ro

Calea Poporului lui Israel de la chemarea lui Avraam la visul lui David

 Către Pământul Făgăduinței-Povestiri biblice de JACOB STREIT-recenzie

Calea Poporului lui Israel de la chemarea lui Avraam la visul lui David

 

Traducere după: Ziehet hin ins gelobte Land : Der Weg des Volkes Israel von Abrahams Berufung bis zu Davids Traum

Editura: UNIVERS ENCICLOPEDIC junior & Triade 2015

Ilustrații de Herbert HOLZING

Traducere de Mihaela Țoțu

Despre autor

   În România nu sunt cunoscute foarte multe date despre autor. Jakob Streit  s-a născut în 23 septembrie 1910 în Spiez, Elveția, și a decedat în 15 mai 2009 în aceeași locație. El a lucrat ca muzician, dirijor și dramaturg. A scris cărți pentru copii și tineri.

Alte publicații

Și a fost lumină – De la crearea lumii pentru Arca lui Noe Jakob Streit ,

Fratele Francis – Viața lui Francisc de Assisi Jakob Streit,

Geron și Virtus – o întâlnire Fateful de doi tineri: un german si un roman

și multe altele.

   Astăzi am să vă vorbesc despre istoria religiei, despre Vechiul Testament. Cine a citit Biblia știe că nu e ușor să o înțelegi. Plină de învățături și pilde, cu trimitere la alte versete. În Vechiul Testament  ne sunt prezentate foarte multe informații despre istoria credinței și cei care au avut un rol important în răspândirea cunoașterii credinței incluzând geneza geneza, dar și legăturile de rudenie începând de la Adam și Eva.

   Biblia este formată din două părți – Vechiul Testament și Noul Testament.

   Conține cărțile Bibliei Ebraice, cărți scrise de peste o sută de autori de-a lungul timpului în peste o mie de ani.

   Este foarte important să ne cunoaștem istoria spirituală și să o facem cunoscută copiilor noști cât mai pe înțelesul lor. Cum altfel am putea să le explicăm, decât ca o poveste frumoasă, care va atrage atenția copilului într-un mod plăcut.

  Către Pământul Făgăduinței este o carte de povestiri biblice care surprinde esențialul întâmplărilor cuprinse în Vechiul Testament și te duce cu imaginația într-o lume fermecată a poveștilor adevărate.

   Cartea cuprinde șapte părți: Avraam; Isaac ;Iacob; Iosif;Moise; Josua; Saul și David.

   Fiecare parte ne relatează câte o poveste frumoasă, în care ne sunt prezentate persoane importante din trecut .Persoane dornice de putere și glorie dar și persoane umile,credincioase, pline de iubire pentru semeni.

   Nu mulți își aduc aminte de regele Nimrod, de setea lui pentru putere, dar ne aducem aminte că el a ordonat uciderea tuturor bebelușilor până la o lună. De ce?

   Pentru a fi sigur că l-a ucis pe Avraam, fiul lui Terah, simțind că acesta va fi un pericol pentru domnia lui. Tot regele Nimrod a poruncit construirea Turnului Babel. Locuitorii Babilonului au fost pedepsiți prin amestecarea limbilor, moment în care s-a încheiat domnia lui. Avraam a învățat căile înțelepciunii pe cei care voiau să-l asculte. Soția lui, Sara, avuse un băiat târziu la bătrânețe, Isaac. Atunci când nu mai spera în acest miracol.

   Lot, fiul fratelui lui Avraam s-a instalat în ținutul Sodomei. Orașul era locuit de oameni care trăiau în răutate. Sodoma și Gomora , orașul vecin, sunt arse, transformate în cenușă. Familia lui Lot este cruțată neavând voie să privească înapoi. Femeia lui Lot, curioasă, a privit înapoi și s-a transformat în statuie de sare.

   Știm cu toții importanța celor zece porunci, așa cum știm că în prezent sunt prea des încălcate. Avem nevoie de reguli, altfel totul ar fi un haos.

   Ceea ce trebuie să facem este să cunoaștem istoria și să o facem cunoscută urmașilor noștri.

   Cea mai frumoasă întâmplare a Vechiului Testament este povestea lui David și Goliat.

   David era fiul cel mai mic al lui Iesei, păstor. Samuel îl alege să devină rege în locul lui Saul. Chemat să-i cânte regelui Saul, David s-a făcut îndrăgit de acesta și îl însoțea în luptă cărându-i scutul și sulița.

   Când Filistenii vor să atace poporul din Israel în frunte cu Goliat, nimeni nu îndrăznește să-l înfrunte pe uriaș. Cu o singură lovitură de piatra provenită din praștie, Goliat cade, acesta retezându-i capul. David ajunge rege doar după moartea lui Saul.

   Am povestit doar întâmplările mele preferate. Pentru a cunoaște și celelalte povești, cât și trecutul strămoșilor noștri vă recomand această carte explicată într-un mod atractiv și cu ilustrații reușite.

Cartea Către Pământul Făgăduinței-Povestiri biblice de JACOB STREIT a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Cu tine capăt glas de Roberto Kuzmanovic- dincolo de cuvinte sunt bucăţi de viaţă-Prerecenzie

 

   Trebuie să recunoaştem că nu prea am reuşit să depăşim perioada clasică în ceea ce priveşte poezia românească şi, deşi mediul online este plin de poeme, iar cărţi de poezie se tipăresc pe bandă rulantă… totuşi poeziile româneşti rămân încercări forţate de a sparge graniţa dintre vechi şi nou, nereuşind să se ridice la nivelul lui „atunci” şi nici să reflecte un „azi”. De multe ori, un citat selectat în mod inteligent ne îndeamnă să citim întreg poemul pentru ca la final să rămânem oarecum dezamăgiţi, cu senzaţia că am fi aşteptat mai mult. Aşteptări… nu ne învăţăm niciodată minte şi nu renunţăm la ele. Parcă ne e în sânge să ne formăm aşteptări cu riscul de a fi dezamăgiţi.

   Personal, am renunţat să mai citesc poezie contemporană când m-am „prins” că nu aduce nimic nou şi că rămâne la stadiul de simplu (prea simplu) sau că aduce în prezent trecutul nefiind capabilă să inoveze sau (aici sună urât) că imită stiluri. Am rămas cu Bacovia, cu Minulescu şi cu N. Stănescu care îmi plac şi astăzi şi am zis pas versurilor care împânzesc social media şi antologiile tipărite ca ciupercile după ploaie.

   Când l-am cunoscut pe Roberto şi am aflat că scrie poezie… Nu e cazul să vă gândiţi că am urlat vreun „Lasă-mă!”. M-am purtat civilizat şi am înşirat acolo nişte încurajări fără să îmi las scepticismul să se simtă… şi bine am făcut. Primul poem pe care i l-am citit (a se reţine că l-am citit pe tot, eu cea care nu citesc poezie de autori contemporani) – „Nu-i teatru, e iubire” – mi-a clătinat cumva părerea nu tocmai briliantă despre poezia contemporană. „No, stai încet! mi-am zis. Dacă un măr e bun, nu înseamnă că aşa e tot sacul!” Dar… i le-am citit pe toate. Primul volum de poezie contemporană citit în întregime (şi recitit aş adăuga). De ce? Pentru că mi-a plăcut. Şi spun asta în condiţiile în care sunt destul de critică în ceea ce priveşte poezia. Ce mi-a plăcut? În primul rând faptul că pot face analiză pe ea, că pot interpreta simboluri şi semnificaţii, că ridică semne de întrebare care provoacă la gândire.

   Combinaţia de mitologie şi filozofie întâlnită în poemele sale este un alt plus al volumului de poezii, creând un fel de limbaj cifrat al cărui sens stă ascuns nu în cuvinte, ci în spatele lor. Accentele romantice, erotismul inserat pe alocuri, disputa cu divinitatea resimţită dincolo de cuvinte sunt alte elemente pe care le-am găsit savuroase. M-am trezit că le analizez, că le găsesc sensuri, că interpretez simboluri încercând să ajung la mesaj. EU. Adică EU. Pentru cei care mă cunosc, cred că e suficient să zic că „mie mi-au plăcut poemele lui Roberto Kuzmanovic” şi de aici ar reieşi faptul că merită citite. Au un fel de muzicalitate care induce în transă, activează curiozitatea prin cuvinte parcă înviate dintr-un timp mitic, abordează teme precum:

   – Trecerea ireversibilă a timpului care macină atât suflete cât şi sentimente, transformându-le în praf de vreme şi întinând orice strălucire. În poezia lui Roberto, timpul nu reuşeşte să vindece sau să aducă uitarea, ci doar să creeze abisuri întunecate de singurătate ca şi când veşnicia ar fi canonul pe care poetul îl primeşte pentru păcate necomise de la o divinitate care are chef de jocuri cu destine umane.

„Spune-le tuturor, amăgindu-i, ca un fotograf:

Zâmbiţi, vă rog, ca să pot muri şi eu!”

   – Iubirea aflată sub semnul efemerităţii, iar faptul că nu durează o transformă în drog apoi în amintire – o amintire gravată dureros din care revin frânturi transformate în versuri.

„Spune-mi de ce nu reuşesc să mă feresc şi să m-abţin,

De un „te iubesc”, demonic de nebunesc?”

    –  Singurătatea ca formă de apărare împotriva oamenilor, a iluziilor vândute la colţ de epocă, a visurilor pe care poetul le priveşte omniscient şi ironic ştiind că niciun dumnezeu nu le va permite împlinirea. Singurătatea mai este abordată şi ca formă de superioritate de genul „eu ştiu, voi nu” şi de aici izolarea de cei care văd doar aparenţa fără a năzui să caute esenţa.

„m-am detaşat cu drag de-această lume,

Despre care unii vorbesc de parc-ar şti,

Sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală

Goală şi al naibii de mediocră”

   – Erotismul atât ca modalitate de descătuşare a unei pasiuni clocotinde, cât şi ca manifestare a unor sentimente intense de iubire ce duc până la venerarea persoanei iubite, deşi dincolo de perfecţiune sunt defecte, falsităţi şi răni – prin actul erotic par să se anuleze toate sechelele, angoasele şi durerile, nu mai există graniţe, totul fiind sfâşiat într-o îmbrăţişare care acceptă întregul cu ambele feţe de bun/rău, adevăr/minciună.

„Dezbracă-te şi întinde-te peste liniştea dinaintea gemetelor,

Pregăteşte-ţi fiorii şi glasul

O să te sting, te-ating şi iar te-aprind.”

    – Călătoria ca drum iniţiatic, ce mai apoi se transformă în dependenţa de a pleca iar şi iar şi iar, până la capătul timpului, căutând acel adevăr suprem niciodată atins oricât de mult ai şti. Iar timpul se încăpăţânează să curgă tot mai lent în vreme ce capătul neantului pare tot mai îndepărtat.

„Dincolo de un scop e un alt destin,

Care câteodată e apă de ploaie şi nu e veşnică.”

   – Divinitatea care rămâne surdă şi mută în faţa rugilor fiinţelor umane şi care generează întrebări despre creaţie, păcat şi pedeapsă. Raiul pare o glumă, iadul devine un dat, iar din focul veşnic pare să se zvârcolească un rău… care a fost oare vreodată cu adevărat rău?

„şi îmi ajungi aşa cum eşti,

Vis până la sfârşitul sfârşitului.”

   – Teatrul jucat pe scena vieţii cu personaje ce schimbă măşti în funcţie de situaţie făcându-te să te întrebi care e realul, care e ultima mască frumoasă ce va cădea înaintea relevării realităţii hâde.

„Dacă mi-e dat să joc în acest teatru de groază,

(neinspirat l-aş porecli „Moartea” – doar atât).”

   În poezia lui Roberto Kuzmanovic totul are un început atemporal şi vine în prezent călătorind pe aripi de vreme. Volumul „Cu tine capăt glas” reuneşte aceste poeme între două coperte precum şi cugetări şi întrebări existenţiale care îşi caută răspunsuri în minţi dispuse să ia piciorul de pe acceleraţie pentru a oferi o clipă gândirii. Ceea ce trăim este realitatea sau realul e dincolo de iluzia pe care o numim viaţă? Ce-ar fi dacă azi ai afla că dincolo de strălucirea soarelui este cel mai crunt întuneric? Ai vrea să-l descoperi sau ţi-ai înşela în continuare ochii cu lumina exterioară?

   Ca o concluzie, după multe peripeţii, volumul „Cu tine capăt glas” a reuşit să vadă lumina tiparului, iar eu am un zâmbet larg… acel zâmbet de „în sfârşit” şi pot să mă consider norocoasă că am deja volumul în mâini deşi precomenzile abia au început. Cartea „Cu tine capăt glas” poate fi precomandată de aici. Trebuia să mă folosesc cumva de faptul că sunt blondă, nu? În plus, nu voiam să risc să rămân fără carte din cauza unui „stoc limitat”. Gândindu-mă mai bine… oare cât ar fi fost de comic să aud un „Nu cred că îmi rămâne carte şi pentru tine!”? Nu e cazul de zâmbete. Nu s-a întâmplat.

   Închei cu speranţă în poezia contemporană. Ştiu că nu se face primăvară cu o floare, dar „Cu tine capăt glas” demonstrează că se poate, că încă mai avem talente, că încă se poate scrie poezie autentică la standarde înalte, că nu suntem obligaţi să rămânem pentru veşnicie în Eminescu.

Autor Maryliyn

 

Un război, un exil, o viață-Ana a României

 

   Trăim într-o lume ingrată, într-o lume a oamenilor nerecunoscători și ignoranți. Acești oameni nu apreciază binele ce li s-a făcut, nu-i respectă pe acei binevoitori care i-au salvat sau sunt cuprinși de o indiferență fără limite, de o incredibilă nepăsare. Casa Regală a României este una din binefăcătorii acestei națiuni, dată la o parte și uitată de mulți. Din fericire, mai există și oameni nelipsiți de patriotism care privesc monarhia cu respect și admirație profundă. E mai mult decât important să ne cunoaștem trecutul pentru a ne putea înțelege prezentul, iar regele face parte din istoria noastră.

   Fără un monarh, România nu ar fi reușit să-și obțină independența, nu ar fi devenit ,,națiune de sine stătătoare”. Familia regală a avut o contribuție inegalabilă pentru modernizarea regatului, pentru binele supușilor săi. Eu sunt impresionat de sprijinul lor, îi admir pe membrii Casei Regale și sunt nemulțumit de nepăsarea multor conaționali de-ai mei. De aceea îmi doresc să aflu cât mai multe despre acești oameni, să-i cunosc mai mult pentru a le oferi respectul cuvenit.Încă am o speranță că totul va fi bine…

   Bănuiesc că toată lumea a auzit de decesul Reginei Ana, de funeraliile de la Curtea de Argeș, dar și de controversele ce s-au iscat. Unii au afirmat că ea nu este de drept regina României, alții că nu găsesc rostul unei zile de doliu național. În niciun caz nu sunt de acord cu ei, nimeni nu ar trebui. Ea e regina noastră și trebuie s-o cinstim cum se cuvine, luând exemplul celor din Occident… Vestea morții reginei m-a întristat nespus, dar cel puțin sunt împăcat sufletește, căci am reușit să aștern și eu câteva rânduri în cartea de condoleanțe dedicată Alteței Sale.

Citiţi articolul integral pe Mes Passions…

„Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”

       O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys

Titlul original: Salt to the Sea

Editura: Epica

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Gabriela Stoica

Număr pagini: 351

Gen: Ficțiune istorică

Cotație Goodreads: 4,37

   Ați plâns la „Titanic”? Dacă da, pregătiți-vă șervețelele și pentru „O mare de lacrimi”!

   Probabil vă întrebați de ce v-am adresat o asemenea întrebare. Titanic, una dintre cele mai mari tragedii din istorie și din păcate, nu singura și nu chiar cea mai mare.

   30 ianuarie 1945. Sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial e aproape, iar trupele sovietice înaintează spre Vest. Populația germană încearcă să se salveze pe vasul Wilhelm Gustloff. Încărcătura prea mare, de peste 10 000 de persoane, cât și torpilele lansate de submarinele rusești determină scufundarea vasului în Marea Baltică. Pierderile s-au estimat la 9000 de oameni, dintre care aproape 5000 copii. Deși din punct de vedere al pierderilor, catastrofa a fost mai mare decât în cazul vaselor Titanic și Lusitania, nu multă lume a aflat de ea. Probabil de vină este războiul, în care numărul ororilor a fost și așa greu de estimat.

 

 „Scufundarea vaporului Gustloff este cea mai mare tragedia maritimă, și totuși lumea nu știe nimic despre ea.”

   „O mare de lacrimi” este un roman ce pleacă de la o bază reală, de la anumite fapte istorice, autoarea țesând o poveste spusă din perspectiva a patru personaje: Joana, Florian, Emilia și Alfred. Personajele sunt bine conturate, caracterizându-i chiar perspectiva din care percep și narează acțiunea.

   Joana este o tânără lituaniană, care a avut privilegiul de a se refugia în Germania datorită originii familiei din partea mamei. A plecat din Lituania natală, profesia de asistentă medicală ajutând-o foarte mult. Tot ce își dorește este să-și reîntâlnească familia, despre care nu mai știe nimic. Este personajul meu preferat.

În intimitatea băii, singură și nevăzută de nimeni, mă simțeam zdrobită de tot ce trăisem. (…) Supraviețuirea avea prețul ei: sentimentul de vinovăție. (…) Nu voiam să fiu puternică. Nu voiam să fiu „fata descurcăreață”. Eram atât de obosită. Nu voiam nimic altceva decât să se termine totul odată.”

 „În loc să îi ajut eram obligată să privesc panorama catastrofei care se derula înaintea ochilor mei.

Vina mă urmărea.

Eu eram prizoniera ei.” 

    Florian este un tânăr prusac ce deține anumite secrete. Poartă mereu cu el un rucsac misterios.

În mijlocul acestui război dintre Hitler și Stalin, oare mama mea m-ar considera în continuare un tânăr plin de talent sau, din contră, un infractor?

    Emilia este o copilă de 15 ani, refugiată poloneză. Și ea deține un secret teribil.

   Alfred este personajul cel mai nesuferit din punctul meu de vedere. Tânăr recrut german, convins că își servește patria cum se cuvine. Îi lipsește inteligența (ca să nu folosesc alt cuvânt, mai explicit, la adresa lui) și facem cunoștință cu el prin intermediul unor scrisori către o fată, Hannelore. Scrisori mentale, cum le numește, pentru că nu ajunge niciodată să le aștearnă pe hârtie. Înaintând cu lectura, observăm o discrepanță foarte mare între realitate și imaginea creată în mintea sa. Gândindu-mă mai bine, Alfred este prototipul omului ușor de manipulat: convins de superioritatea rasei sale și crezând orice prostie spusă de Fuhrer, este unealta perfectă în mâinile dictatorilor.

   Cea mai bună caracterizare i-a făcut-o Florian :

Marinarul atrăgea atenția în mod inutil. Era mai mult decât un biet nătărău fără experiență; își dorea cu disperare să se simtă important. Cunoșteam genul acesta de oameni.

Tipul ăsta fusese cumva lovit cu o cărămidă în cap?

   Patru personaje, patru destine, patru perspective. Foarte interesantă ideea autoarei de a scrie romanul din perspectiva fiecăruia. Împrejurările îi aduc împreună pe cei patru, îmbarcându-se cu toții pe nava Wilhelm Gustloff.

  În mijlocul atâtor suferințe și tensiuni, avem parte și de o poveste de dragoste: Joana și Florian se îndrăgostesc unul de celălalt, greutățile prin care trec împreună apropiindu-i și mai mult.

Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.

    Pe lângă cele patru personaje aflate în centrul atenției, întâlnim foarte multe personaje secundare, fiecare cu propria poveste, mai mult sau mai puțin dramatică: Eva, femeia blondă și mătăhăloasă; Heinz, Poetul Pantofilor, un cizmar bătrân, care își dă seama ce hram porți numai studiindu-ți mersul; un băiețel rămas orfan și abandonat; Ingrid, o fată oarbă, dar cu alte simțuri mult mai dezvoltate decât ceilalți.

   Ce mi-a plăcut : modul în care realitatea este împletită cu ficțiunea; este de apreciat munca titanică de documentare; este o carte cu un subiect grav, dar ușor de parcurs. Astfel, adolescenții și tinerii (publicul țintă), au ocazia să cunoască istoria altfel: nu plictisitor, memorând date din manualele școlare, ci prin lectură. Cartea nu este doar pentru adolescenți și tineri, eu aș spune că poate fi citită de oricine.

   Ce nu mi-a plăcut: prea multă suferință, durere și tristețe. Nu o recomand unei persoane ce caută să se binedispună. Sunt conștientă că subiectul este unul dramatic, iar acest aspect ține mai mult de preferințele personale, nu este nicidecum un neajuns al cărții.

Mamele încercau să-și azvârle copilașii pasagerilor de pe punte, dar nu puteau să îi arunce suficient de sus. Pruncii lor se izbeau de peretele lateral al navei și cădeau în mare. Femeile zbierau și se aruncau în apă după ei. Un bărbat îmbrăcat în haine de femeie a fost bătut de o santinelă în momentul când a încercat să fugă pe pasarelă. Priveam totul de sus, suferind de compasiune în timp ce plângeau și țipau cât îi ținea gura spunând că aveau să moară dacă nu li se permitea accesul la bord. Gustloff era singura lor speranță.

   Ironic, ultima lor speranță i-a condus la moarte.

   Așadar, notez romanul cu 4 steluțe, evaluarea mea fiind strict subiectivă. Voi câte steluțe i-ați acorda?

Citate:

Starea soldaților vorbea despre soarta Reich-ului. Vocea era clară și răspicată. Înfrângere.

Goebbels avea dreptate într-o privință. Erau germani buni și germani răi. Dar, de fapt, etichetele erau aplicate invers.

Despre autoare:

   Ruta Sepetys este o scriitoare americană de origine lituaniană, pe care am avut onoarea de a o cunoaște personal în cadrul unei lansări de carte a Editurii Epica. Este cunoscută pentru bestseller-ul „Printre tonuri cenușii”, desemnat pe Goodreads.com cel mai bun roman al anului 2016, la categoria „Adolescenți și tineri”. Romanele sale, „Printre tonuri cenușii”, „Out of the Easy” și „O mare de lacrimi” , au fost nominalizate la Carnegie Medal, premiu acordat anual, desemnând cea mai bună carte pentru copii și adolescenți.

lansare Ruta Sepetys

„Sepetys, maestra ficțiunii pentru tineret și adolescenți, realizează o imagine panoramică asupra unei tragedii de proporții din perspective profund nuanțate și convingătoare.” – Entertainment Weekly

editura Epica

Cartea O mare de lacrimi de Ruta Sepetys a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Dincolo de cortină, de Gabriela Hornoiu-Editura LIBRIS

Editura: LIBRIS

Număr pagini: 240

   Dacă ar fi să încadrez cartea Gabrielei Hornoiu într-un gen literar, aş fi refractară să-i pun eticheta de biografie sau memorii. Dincolo de cortina este mai mult decât atât. Deşi nu-ţi spune, cu liniuţă, ce să faci şi nu-ţi oferă lecţii concrete despre cum să-ţi trăieşti existenţa, cartea ei este un studiu motivaţional cu privire la natură umană şi capacitatea ei de a se adapta, de a suportă dar şi de a lua ce-i mai bun de la viaţă. La finalul lecturii, dacă nu te uiţi o dată spre cer să-i mulţumeşti divinităţii că exişti şi apoi încă o dată spre cei dragi de lângă ţine, să le mulţumeşti şi lor că există, atunci trebuie s-o mai citeşti încă o dată până vei înţelege asta. Înainte să citeşti această carte, dragă cititorule, primeneşte-ţi gândurile, dezbracă-te de prejudecăţi şi deschide-ţi inima, apoi păşeşte cu grijă şi sfială într-un univers care te va purta de la pământ la cer şi înapoi, într-un rollercoaster ameţitor de sentimente şi trăiri.
– Laura Frunză

Fragment din cartea: Dincolo de cortină – Gabriela Hornoiu

   Arată că un munte! Avea atâtea haine pe el, încât ai fi zis că e îmbrăcat cu păduri îmbătrânite ale căror copaci îşi ţineau braţele franţe infi pte în pământ. Avea fruntea arsă de soare şi vânt, în care ploaia săpase cute adânci. Obrajii îi erau răniţi, probabil de lacrimi mari, bolovănoase. Buzele erau vineţii de frig, de foame, de sete. În picioare avea nişte bocăni care păreau mai degrabă două corăbii distruse de furtuni şi abandonate pe ţărm. Bărbia îi era acoperită de o barbă lungă şi încâlcită. Mâinile şi le îndesase în buzunarele jerpelite şi goale.
Stătea pe trotuar lângă câteva cărţi roase de timp.
– Doamna, cumpără o carte! Hai, pe asta sigur n-o ai!
Lumea trecea nepăsătoare pe lângă el, strivind zăpadă îngheţată. Oraşul era împodobit de sărbătoare! Sclipea! Doar el era întunecat, steaua lui norocoasă se stinsese!
M-am apropiat şi am citit titlurile cărţilor.
– Doamna, uite, ia-o pe asta, mi-e milă s-o mai ţin în frig!
– Cât?
– O pâine şi doi cârnaţi!
– S-a făcut!
– Nu ştii să negociezi! Ai să pierzi! O să te îngenuncheze viaţă! Toţi urăm moartea, dar cu ea nu luptăm, noi purtăm bătălii cu viaţă!
– Mai iau o carte!
– S-a făcut, o sticlă cu vin!
– Dau!
– Te-am ghicit! De când te aşteptăm! Mai ia una şi îmi cumperi o lumânare şi o cutie cu chibrituri! Stai liniştită, nu mă pregătesc să mor, o aprind de Crăciun!
I le-am cumpărat pe toate.
Am ajuns acasă şi am aşezat cărţile pe noptieră, că pe un dar!
Undeva, pe o stradă pustie, un bărbat cât un munte, îmbrăcat ponosit, rufos, sărbătorea Crăciunul în tovărăşia unei lumânări cu miros de scorţişoară.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăria online: libris 

Sursa foto şi text: Libris

Shantaram, de Gregory David Roberts-Editura All

Traducerea: Raluca si Christian Tanasescu

Editura: All

Număr pagini: 890

,,Un roman unic, îndrăznet şi remarcabil, care va lua cu siguranţă prin surprindere până şi cea mai excentrică imaginaţie”. Elle

   ,,Un roman amplu, inteligent, plin de personaje vibrante. Dar Bombay-ul în sine este cel mai puternic personaj din Shantaram, iar dragostea lui Roberts pentru India şi pentru oamenii ei este cât se poate de evidentă”. THE WASHINGTON POST

   Gregory David Roberts s-a născut în 1952, în Melbourne, Australia, şi o bună parte din viaţă a fost fugar. După ce a divorţat şi a pierdut şi custodia fiicei sale, a devenit dependent de heroină şi a început să jefuiască bănci pentru a-şi susţine dependenţa. A fost prins şi închis, dar a reuşit să evadeze în 1980. Din 1982 până în 1990, a trăit în India, experienţă care stă la baza romanului Shantaram.
A înfinţat o clinică gratuită într-una dintre mahalalele Bombey-ului, a fost închis în India timp de patru luni, apoi a fost recrutat de către mafia locală pentru diverse afaceri ilegale, printre care trafic cu aur şi paşapoarte false. În 1990, a fost prins în Germania şi extrădat în Australia, unde a petrecut şase ani de închisoare. În această perioadă, Roberts a scris Shantaram. Deşi manuscrisul a fost distrus de 2 ori, a continuat să îl rescrie. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi şi vândută în aproape patru milioane de exemplare.

   O carte cu o poveste uriaşă, copleşitoare şi irezistibilă. Shantaram e o adevărată epopee. Un adevărat magnat de idei, obiceiuri, tradiţii, o realistică viaţă a Indiei. Cititorul rămâne copleşit pur şi simplu, iar nevoia de a şti mai multe, te face să dai pagină după pagină pentru a afla mai multe despre personajul nostru şi despre India.
Lin, un australian evadat din închisoare care a rupt orice legătură cu familia şi prietenii ajunge în Bombay, unde se va ascunde ani buni de autorităţile internaţionale.

,,Mi-a luat mult timp şi am străbătut aproape întreaga lume până am aflat ceea ce ştiu acum despre dragoste, despre destin, despre alegerile pe care le facem, însă esenţa acestor lucruri m-a lovit într-o clipă, în timp ce eram înlănţuit de un zid şi torturat. Însă atunci când tresari spintecat de muşcătura lanţurilor, când asta este tot ce ai, acea libertate pare să fie un univers de posibilităţi. Iar alegerea pe care o faci, între a urî şi a ierta, poate deveni povestea vieţii tale.
A mea este lungă şi ticsită. Eram un revoluţionar care îşi pierduse idealurile în heroină, un filozof care îşi pierduse integritatea în nelegiuiri şi un poet care îşi pierduse sufletul într-o închisoare, sărind peste zidul din faţă, printre două turnuri de pază, am devenit cel mai căutat om din ţara mea. Norocul a fugit cu mine şi m-a însoţit în toată lumea, până în India, unde am intrat în rândurile mafiei din Bombay. Am fost traficant de arme, contrabandist şi falsificator. Am fost legat în lanţuri pe trei continente, bătut, înjunghiat, înfometat. M-am dus la război. Am stat în bătaia puştilor duşmanilor.”

    Prima întâlnire cu India este memorabilă pentru Lin. Din aeroportul modern plin de călători prosperi şi cu ţeluri precise, Lin vede înşirate de-a lungul drumului pe unde trecea cu autobusul, hectarele de mahala, care se întindea cât vedeai cu ochii. Erau adăposturi chinuite, încropite din zdrenţe, resturi de plastic şi hârtie, din rogojini de trestie şi beţe de bambus. Erau supravieţuitori, cei goniţi din satele lor de baştină, de sărăcia, foametea şi vărsările de sânge. Cinci mii de supravieţuitori soseau în oraş în fiecare săptămâna, săptămâna de săptămâna, an de an. În aer plutea un miros deosebit cu aromă acră de speranţă, opusul urii. Mirosea agitaţia, somnul şi risipa a mai mult de şaizeci de milioane de animale, mai mult de jumătate fiind oameni şi şobolani.

”Acum ştiu că era mirosul dulceag şi transpirat al speranţei, opusul urii: şi, în acelaşi timp, aroma acră şi înăbuşitoare a lăcomiei, opusul mirosului iubirii. Era mirosul zeilor, demonilor, imperiilor şi civilizaţiilor care înfloresc şi decad. Mirosea a inimi frânte, a lupta pentru supravieţuire, a eşecuri şi iubiri care ne fac mai curajoşi. Mirosea a zece mii de restaurante, a cinci mii de temple, altare, biserici şi moschei, a o sută de bazaruri care vând numai parfumuri, codimente, tămâie şi flori proaspăt tăiate.
Apoi erau oamenii. Asamezi, jaţi, punjabieni; cei din Rajasthan, Bengal şi Tamil Nadu; cei din Pushkar, Cochin şi Konarak; casta războinicilor, a brahmanilor, a intangibililor; hinduşi, musulmani, creştini, budişti, persani zoroastrieni, jainişti, animişti; piei albe şi negre, ochi verzi, căprui-aurii şi negri; toate feluritele chipuri şi forme ale acelei extravagante diversităţi, acea incomparabilă frumuseţe numită India.”

   Întâlnirea cu ghidul Prabaker va duce la o încredere reciprocă şi o viitoare prietenie durabilă. Acesta îl va învaţă cu timpul ce înseamnă valoarea adevăratei prieteni.
La început, Lin însoţit de ghid va vizită tot ce este de văzut în oraşul turiştilor (partea acceptabilă a Bombay-ului), iar mai târziu, îl va duce în cartierele sărace. Când va fi dus la târgul de sclavi cu copii, cei care au supravieţuit ciclonului din Bengalul de vest, de seceta din Orissa, de epidemia de holeră din Haryana, de luptele de secesiune Punjab. Lin se declara revoltat. Copii născuţi din urgie, recrutaţi şi cumpăraţi de cercetaşi, veneau până la Bombay cu trenul, de cele mai multe ori singuri, pe distanţe de mii de kilometri. Prabaker îl linişteşte, este ceva normal aceste târguri, băieţii care erau de vânzare aveau să lucreze ca jochei de cămile în Arabia Saudită şi statele din Golf, unii avea să fie schilodiţi sau să moară în cursele de cămile organizate de şeicii bogaţi. Fetele puteau lucra în gospodării în întregul Orient Mijlociu, unele aveau să fie folosite pentru sex.
Aglomeraţia din cel mai aglomerat şi murdar oraş de pe Glob îi va face să se ferească de a nu fi lovit sau strivit de taxi sau autobuz. Într-o asemenea situaţie se află şi Lin când va întâlni iubirea vieţii lui (eu mai degrabă tind să cred -coşmarul vieţii lui):

,,Două mâini m-au prins de braţ la nivelul umărului şi m-au tras înapoi, în timp ce un enorm autobuz cu etaj a trecut în viteză pe lângă mine. Autobuzul m-ar fi omorât dacă acele două mâini nu m-ar fi oprit, aşa că m-am întors să văd faţa salvatorului meu. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Subţire, cu un par lung până la umeri şi cu pielea palidă. Deşi nu era înaltă, umeri ei laţi şi ţinuta dreapta, cu picioarele bine înfipte, îi dădeau un aspect fizic foarte hotărât. Purta pantaloni de mătase, traşi pe glezne, pantofi negri, cu toc jos, o cămaşă largă din bumbac şi un şal mare, lung, din mătase.
Esenţa a ceea ce un bărbat ar trebui să iubească şi de care ar trebui să se teamă era acolo, încă de la început, în zâmbetul ironic care înflorise şi crescuse în arcuirea buzelor ei pline. Era mândrie în acel zâmbet şi încredere în formă nasului ei fin. Fără să ştiu de ce, mi-am dat seama că mulţi oameni îi confunda mândria cu aroganţa şi încrederea pe care o afişa-indiferenţă. Eu n-am făcut acea greşeală. Ochi mei se pierduseră, înotau şi pluteau liberi în lagună strălucitoare a privirii ei hotărâte. Avea ochi mari şi extraordinar de verzi. Erau de un verde aşa cum sunt copacii în visele vii. Erau de un verde-marin, dacă marea ar fi perfectă.”

   Ea era Karla!
O fiinţă pe care nu prea am înţeles-o, oarecum indiferentă, inabordabilă la început. O străină venită în Bombay şi care putea fi găsită la clubul-La Leopold. De aici încolo asistăm la asimilarea cât mai multor informaţii a lui Lin. Obiceiul de a merge şi a sta la o masă cu câţiva străini care sunt mai vechi în oraş, va lega prietenie sau duşmănie, depinde. Didier, un infractor, va rămâne constant alături de Lin. Mauritio şi Modena la fel infractori, vor ajunge să dorească moartea lui Lin. Prostituatele Ulla şi Letie vor avea şi ele interesele lor cu Lin.
Deşi este o carte cu o descrieri brutale a vieţii din India, autorul nu a precupeţit nimic, avem parte şi de scene de umor care fac deliciul cărţii. Prabaker îl va duce departe de Bombay, în satul părinţilor lui. Aici vor stă câteva luni, iar Lin învaţă dialectul hindi, învaţă că niciodată nu trebuie să facă baie dezbrăcat,î nvaţă respectul faţă de oameni.

   Când cei doi se vor întoarce în oraş, Lin va fi bătut şi toţi bani luaţi. Va fi nevoit să stea în mahalaua clandestină, unde locuiesc peste 25 mii de oameni.
Mi-am dat seama că aceşti oameni sunt foarte săraci, 2 metri pătraţi acoperiţi cu plastic este o casă de lux. Lin descoperă ce înseamnă să te implici în această comunitate. Un incendiu, ajutorul dat, bandajarea unui rănit îi va aduce după sine respectul acelor oameni săraci, dar oneşti, dar şi meseria de doctor.
Am rămas uimită cât de bine sunt organizaţi acei săraci, cât de recunoscători rămân. Şeful mahalalei, Oasim, este un om corect, iar orice conflict ivit va fi soluţionat cu înţelepciune. Asistăm la pedeapsa dată unui bărbat care şi-a bătut nevasta fiind băut. În India pe cât posibil femeia nu este bătută, este protejată. Asistăm la viaţa de zi cu zi, la tineri care se nasc, iubesc şi mor în mahala. Am avut parte şi de episodul tragic al holerei, unde lupţi cu boala, dar nu o poţi învinge.

   Lin va face cunoştinţă cu lordul mafiei locale din Bombay, Abel Khader Khan. Umirea îmi este cu atât mai mare cu cât acest mafiot ştie să fie temut, dar şi respectat în acelaşi timp. Ştie să facă şi dreptate, iar când poate ajuta o face. Interesant este că, Mafia indiana este deosebit de spirituală, discuţiile lor primează în jurul religiei, filosofiei, credinţei, setea de cunoaştere.

   Datorită unor manevre de răzbunare Lin va fi arestat, iar cele 4 luni petrecute în închisoarea din India lasă urme adânci. Condiţiile inumane, bătaia zilnică a lui Lin, legarea în lanţuri, îl va face să ajungă de la nouăzeci de kilograme la patruzeci şi cinci. Va fi eliberat cu ajutorul lui Abdulah, şi va intra în rândurile mafiei. Va lucra în domeniul colectării valutei, în mafia aurului şi în mafia paşapoartelor false. Va lega prietenii, va fi vânat, va vână, va pierde prieteni, unii ucişi în viaţa dura din Bombay. Deşi va câştiga bani buni, va săvârşi numeroase fărădelegi. Lin nu va înceta să ajute pe cei din mahala şi pe cei care îi cer ajutorul. Nu va înceta să caute vinovatul pentru arestarea sa din India. Oare îl va descoperi?

   Se pare că sosirea lui şi faptele desfăşurate ulterior au fost cu un scop, chiar pentru lordul mafiei. De la sosirea în Bombay, i s-a atribuit un rol pe care îl va afla mult mai târziu.
Aş putea să spun foarte multe despre această carte, multe tradiţii, corectitudinea indianului sărac, dar şi ura faţă de cei care săvârsesc accidente. Va descoperi ce înseamnă să fii indian.

,,Aşa ţinem noi toată ţară asta la un loc, cu inima. Două sute de limbi şi un miliard de oameni. India este inima. Sufletul care ne ţine la un loc. Nu există niciun loc în lumea asta cu un popor ca al meu, Lin. Nu există suflet ca cel indian.”

   Viaţa indiană prezentată de la cel sărac până la cel bogat, inclusiv şi lumea filmului de la Bollywood, corupţia la cel mai înalt nivel, poliţiştii care sunt mâna în mâna cu mafia, păcălirea la sânge a străinilor veniţi în vizită, războiul împotriva ruşilor de la graniţa cu India, unde Lin va participa, toate acestea le puteţi citi în aproape 900 de pagini de India pe care vă las să le descoperiţi singuri şi să reflectaţi la diverse lucruri.

Nota mea este 10.
Sunt nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmplă în volumul doi-UMBRA MUNTELUI

Editura All

Cartea Shantaram, de Gregory David Roberts a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

Noaptea de foc,de Eric-Emmanuel Schmitt

    Acum, după ce am dat ultima pagină, nu știu ce să spun. Că mi-a plăcut nespus nu ar fi suficient. Această minunăție de carte te zdruncină din adâncul sufletului, te macină picătură cu picătură, culminând cu o furtună de nisip. Ești acoperit din cap până-n picioare, simțurile îți sunt inundate și te topești sub acțiunea soarelui dogoritor. Focul te învăluie ca o mantie distructivă și protectoare, deopotrivă. Asculți liniștea nopții și lași să-ți curgă o lacrimă pe obraz…

   ,,O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginației cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci când nu pornește la drum cu nici o așteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă și-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii și, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul și viitorul; și chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos și l-ar îmbogăți oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.”

   În această ultimă carte, Schmitt alege să facă o dezvăluire, alege să împărtășească o experiență ce i-a marcat existența odată pentru totdeauna. La vârsta de doar 28 de ani a renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. S-a născut din nou în deșert, fiind o altă persoană, una care a descoperit niște taine ale acestei lumi complicate. Iar totul a început cu o propunere venită din partea regizorului Gerard de a face un film despre Charles de Foucauld. Tânărul conferențiar din Lyon a acceptat fără să știe că viața și divinitatea aveau să-i ofere o lecție.

Citiţi articolul integral pe Mes Passions

Arhitectul parizian, de Charles Belfoure-În curând la Editura Litera

   Paris, 1942. Tânărul și talentatul arhitect Lucien Bernard acceptă o comandă care îi poate aduce o mare sumă de bani, dar care riscă să-l trimită la moarte. Misiunea lui este să proiecteze o ascunzătoare pentru un evreu bogat, un spațiu atât de puțin vizibil, încât nici chiar cel mai hotărât ofițer german să nu-l găsească. Lucien are mare nevoie de bani, iar posibilitatea de a-i păcăli pe naziștii care au ocupat Parisul, orașul său iubit, este o provocare căreia nu-i poate rezista.
Dar, atunci când o familie de evrei dintr-una dintre ascunzătorile sale sfârșește tragic, problema creării acestora devine o chestiune personală. Arhitectul parizian ne invită să reflectăm la ceea ce ne datorăm unii altora și la cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a face ceea ce e corect.

   „O poveste frumoasă și elegantă despre o serie de fapte de eroism neașteptate ale unui om obișnuit în vremea celui de-al Doilea Război Mondial.”-Malcolm Gladwell

   „Personajele lui Belfoure sunt bine conturate și complexe. Emoția, eroismul și arta se amestecă în acest roman tulburător și captivant.”-Publishers Weekly

Sursa: Editura Litera

Nu te împiedica de mine, te impor!, de Georgiana Vâju

Editura Quantum-2016 
Număr pagini:198

    Georgiana Vâju este o autoare în plin debut, o tânăra speranţă. Ce putea spun despre ea ar fi propriile sale cuvinte:
   ,,Cititorule, în paginile ce urmează vei găsi o fărâmă de viaţă. Nu este povestea meadacă la asta te gândeşti. Este, în schimb, presărată cu părţi consistente din mine.
Este o formă de introspecţie, despre bine şi rău, despre aici şi acum, despre oameni şi întâmplări, despre iubiri, sentimente, profunzimi şi taine ale sufletului.
Mare parte din carte am scris-o cu inima, creierul a pândit undeva în planul doi.
Cu siguranţă mulţi va veţi regăsi printre rândurile mele. Aşa este şi firesc. Pentru am scris despre oameni, nu despre himere. Am scris rânduri care mişte sufletul, -l zdruncine,  aibă impact asupra cititorului, fie el înrăit sau de ocazie.”

   Am citit cartea Georgianei în câteva ore. Povestea pare a fi una simplă şi probabil că nu va impresiona cu ceva anume. În schimb, m-au atras cuvintele simple ale autoarei, acele gânduri despre iubire. Tocmai pentru ca m-au atras mai mult aceste gânduri despre iubire, am preferat să ma axez pe citate. Doar aşa puteţi înţelege profunzimea gândirii acestei autoare care se afla la început de drum.

   Cred că de această dată, am dat peste o carte în care primează sentimentele şi nu acţiunea. Este genul de lectură potrivit celor care au plăcerea să memoreze sau să noteze citate, care au tendinţa să reflecteze sau să mediteze asupra temelor abordate de autoare.

   Personajele principale din primul volum al seriei „Nu te împiedică de mine, te implor!” sunt:  Ana, Iv şi un bărbat fără nume. Ana este captivă într-o relaţie de prietenie ciudată cu bărbatul fără nume…..se desparte de actualul iubit şi se internează într-un sanatoriu, unde face cunoştinţă cu Ivan.

,,Era un joc, un joc în doi, în care viaţa ne amaneta sorţiiîn care sufletele ne erau scoase la licitaţiefără fim întrebaţi ce dorim la schimb pe ele sau dacă suntem dispuşi negociem. O licitaţie la care nu participa nimeni, nu oferea nimeni nimic, doar timpul se plimba batjocoritor printre noi. Un joc în care finalul este dinainte pregătit.
Credeam nimic şi nimeni, niciodată, nu va putea mi mişte sufletul împietrit şi nici mi scoată inima din hăul în care o ţineam ascunsăŞi totuşi, ceva nu se leagă cum trebuie, euforia aceea a dragostei era presărată cu durere şi nebunie. Începusem s-o iau raznafăceam gesturi de care nu m- fi simţit în stare înainte. Nici nu mai ştiam dacă sunt vie sau moartădacă sunt trează sau visez, dacă am mâncat sau dacă am dormit, ori unde mi-am parcat maşină acum cinci minute.”

   ,,Ce panaramă! Eram atât de tristă

Păidacă asta înseamnă fii îndrăgostit, pe mine nu prea încântaşi trebuia admit în anatomia cea mai profundă a acestui sentiment există halucinaţie şi delir, confuzie şi pierdere a contactului cu realitatea. Asta sperie rău de totDragosteadupă părerea meatrebuia facă fericită, nu tristădragostea trebuie urce pe culmi, nicidecum arunce pe fundul prăpastiei.
Sub tortura acestui minunat sentiment de frică şi imprevizibil,  întrebăm, cum se face totuşi devenim dependenţi de iubire?
Totul s-a întâmplat repede, aşa cum se întâmplă unele lucruri în viaţa astaÎntr-o zi sau într-o clipă. Apoi te gândeşti toată viaţă ce dracu’ a fost chestia aia care ţi-a făcut existenţa zdrenţe din doi timpi şi trei mişcărişi cât de neînsemnaţi suntem în faţă timpului asta care ba se comprimăba se dilatăşi nici urmă ţină pasul cu noi. Sau noi cu el.
SMS el :  nu mai spui eşti nebună. Nu eşti nebună simt şi eu ciudat.
SMS eu: Eu sunt nebună
SMS el: Atunci, dacă tu eştisunt şi eu.
SMS eu: Ce e iubirea?
SMS el: Probabil asta.”

   După cum am scris, la ospiciu unde se va interna Ana facem cunoştinţă cu Iv, medicul ei. Acesta se ocupă de Ana, în calitate de medic curant şi de psiholog, dar şi în calitate de viitor iubit. Încearcă descopere de unde a pornit suferinţa Anei, şi cine stă la baza acestei suferinţe. Încearcă o descopere ca şi omul Ana, apoi ca şi pacient. Aici îmi place maxim de cei doi:
,,

-Ce vârstă ai?
-32 de ani. Dar scrie acolo anul naşteriiSau matematica nu e nici punctul dumneavoastră forte?
-De ce? Al tău nu este?
-Nu, nu este.
Şi studii?
-Liceul.
-Aici scrie ultima şcoală e un master în psihologie, pe tine te-au primit acolo fără facultate,  pe mine nu?
-Atunci aşa este. Uitasem detaliul ăsta.
-Nu prea cred, dar fie azi cum zici tuCarevasăzicăai studiat psihologia.
-A fost doar o pasiune. E profesia mea, nu meseria. A rămas în urmă. Acum scriu. Cu asta ocup.
-De ce-ai făcut facultatea asta, atunci?
Mi s-a părut interesant descopăr lucruri noi despre psihicul omului. Şi despre al meu. Întotdeauna m-au pasionat lucrurile ascunse, ce nu lasă sufletul şi mintea la vedere, cotloane întunecate ale existenţei.”

   Cam aşa se desfăşoară şedinţele dintre cei doi. Întâlnirile din afara şedinţelor sunt altceva, la fel şi singurul apartament al Anei cu internet, libertatea sa de a pleca şi veni când vrea din ospiciu. Hmm….. deja doctorul nostru, pe lângă plăcerea care o are de ai face injecţii (Ana urăşte injecţiile), îi face plăcere să îi maseze fesa după împunsătură, se şi îndrăgosteşte de frumoasa lui pacientă cu limba ei sarcastică.

”-Ai dreptate, încep îndrăgostesc de tine şi simt nici eu nu îţi sunt indiferent. Asta îmi  speranţa continui, chiar dacă tu consideri nu este bine. Dar tu spui una şi îmi transmiţi altaşi atunci devin confuz.”

    Astfel declarate intenţiile, Iv încearcă o înţeleagă pe AnaAna încearcă se înţeleagă pe ea însăşiDeşipare o afectează mesajele venite de la bărbatul fără nume, au încă puterea de a o răniea descoperă începe se îndrăgostească la rândul ei de medic. Problema sa este că încearcă fugă de sentimentele care apar.

,,Există o teamă în mineşi în general în cei dependenţi de iubire şi afectivitate. Este o teamă naturalăzic eu, când treci prin multe greutăţi, dureri şi multe eşecuriCând se întâmplă fii abandonat în dragoste şi nu numai, şi în orice alt lucru, ai o sensibilitate mult mai crescută şi eşti stăpânit permanent de acea teamă de abandon.
Mda…nu ştiu mi explic stările, caut explicaţii, dar în zadar. Nu-mi rămâne decât admit şi eu, la fel cum au făcut-o alţi filozofi înaintea mea dragostea e mai puternică decât raţiunea…”

   Ce turnură ia situaţia dintre Ana şi cei doi bărbaţi din viaţa ei,  las pe voi descoperiţi.

Recomand cu căldură această carte, este o relaxare binevenită!

Quantum Publishers Logo

Cartea Nu te împiedica de mine, te impor! de Georgiana Vaju fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 Sfârșitul nopții, de Petronela Rotar-Editura Herg Benet

Editura Herg Benet, 2016

 

Asta nu e poezie. Veți spune

Așa e. Aveți perfectă dreptate

E țipăt

    Asta nu e recenzia unei persoane care a citit volumele anterioare ale Petronelei Rotar. Veți spune cum este posibil. Așa e. Aveți perfectă dreptate. Dar așa nu voi fi tentată să compar volumul de față cu precendetele, să îl pot „trece” prin gradele de comparație ale adjectivului bun. Mă opresc din prima la superlativul absolut: foarte bun.

    În cele 164 de pagini veți găsi 19 texte diferite ca tematică și ca întindere, dar care păstrează amprenta autoarei, caracterizată prin sinceritate și bun simț. Citind, mi-am imaginat-o pe autoare întinsă pe o canapea, relaxată și povestind unei confidente frânturi din viață, reale sau imaginare, într-o ordine oarecare, cum și le amintea. Ulterior, i-a împrumutat vocea, pentru a deveni narator. Pentru fiecare text altul. La început, povestește  despre masculul Alfa și Frații, despre  Dragostea de mamă și despre Amantă, apoi devine mai concentrată și intră în detalii cu Aventura și La pescuit, pe un număr mai mare de pagini, pentru ca spre final, să devină amuzată cu scurte relatări despre Popa din sat și Accidentul de schi.

   Cartea reprezintă oglindă a societății românești de astăzi, caracterizată prin libertate de exprimare și de acțiune uneori prost interpretată, ce distruge vieți și familii. Nefericirea și eșecul sunt înecate în alcoolism (Alfa) sau sunt pur și simplu alungate din minte prin sport:

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rânjind. Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi ca să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieși pe un loc mai bun decât săptămâna trecută și ca să demonstrezi că ești și tu bun la ceva, ca să te validezi. […] Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți! (Alergătorul)

…sau jocuri de noroc:

Așa că jucase, jucase, jucase. În fața ruletei, eșecurile lui uriașe dispăreau, vinovăția, ura și disprețul de sine se volatilizau, erau din nou doar el și riscul, doar el și cu bila de marmură, mereu indecisă, mereu gata să-l salveze sau să-l doboare definitiv, sângele clocotea în vine, mintea se înfierbânta și elibera jerbe de adrenalină și noradrenalină, de serotonină și dopamină, lumea exterioară, dar și cea interioară, populată cu demoni cu care avea curaj să dea ochii, încetau să existe.(Gambler)

    Viața libertină este legată, evident, de mare, în texte precum Aventura și Exhibiționiștii. Dar pot fi citite și texte cuminți, despre viață, despre acceptarea de sine, despre revoltă, într-un stil care pe mine m-a dus cu gândul la proza scurtă a lui Marin Preda. În Calul mort, o fetiță este nevoită să facă naveta într-un sat vecin pentru a merge la școală. Într-o zi viforoasă, renunță să mai stea în ger două ore pentru a aștepta rata și pleacă pe jos. În drumul ei, dă peste o haită de lupi care sfâșiau un cal mort de câteva zile și lăsat pe marginea drumului. Speriată, se întoarce de unde a plecat. Măcar nu mai simte frigul. La fel de savuroasă este și povestirea La pescuit, în care proprietara unei pensiuni din Deltă vorbește despre un cuplu format dintr-un misogin și o gospodină; el merge în fiecare zi la pescuit, ea rămâne să gătească. Când el dă în pântecăraie și devine aproape isteric, soția lui pleacă liniștită la plajă, după o viață în care concediile și le petrecuse în bucătărie.

A fost o zi amuzantă pentru mine, căci mă bucuram pe ascuns de boala care îl lovise pe nemernic și urmăream replicile pe care i le striga din cameră pe fereastră toată dimineața, ofticat la culme că nu poate pescui și e țintuit la pat. Aroape fiecare răutate era dublată de o fugă la baie, de unde îl auzeam înjurând și scremându-se, căci lăsase geamul larg deschis.

   Iubirea este tema textului care dă și titlul volumului și pe care eu îl văd ca pe un soi de cheie interpretativă. Noaptea este a îndrăgostiților, este timpul mărturisirilor și a gesturilor tandre, iar apropierea zorilor este privită cu teama unei despărțiri. Somnul înseamnă uitare, moarte.

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Rebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, câteva minute în plus, câteva secunde.

    În același timp, sfârșitul nopții sugerează sfârșitul tristeților, al amăgirilor, al durerilor atât de vii în carte. Stilul este anticalofil, cu o compoziție marcată de echilibru și simetrie, cu un limbaj simplu, însă intelectual, fără ortografie pentru a delimita stilul direct de cel indirect. În Sfârșitul nopții există un lirism al măștilor, subtil, pe care autoarea îl vede – în opinia mea – ca pe un act de eliberare existențială, intelectul și afectul fiind într-o permanentă luptă de supremație, materializată în nouăsprezece răsuflări sacadate.

Editura_Herg_Benet

Cartea Sfârşitul nopţii de Petronela Rotar a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile, de David H. Lowenherz

 

Antologie realizată de David H. Lowenherz

   „Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.” – Wolfang Amadeus Mozart

Titlul original: 50 Greatest Love Letters Of All Times

Editura: Nemira

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limbile engleză, franceză și germană de: Ruxandra Toma

Număr pagini: 249

Gen: epistolar

Cotație Goodreads: 4,00

   Prin această antologie, David H. Lowenherz a realizat un demers lăudabil, strângând laolaltă scrisori de dragoste ale celebrităților din alte timpuri. Din timpuri în care nu existau SMS-ul sau e-mail-ul. În ziua de azi, într-o eră în care viteza primează, noțiunea de scrisoare este lăsată în urmă. Nimeni nu mai are timp de scrisori, scriem prescurtat, cât mai telegrafic, câte un SMS, un e-mail, un mesaj pe Facebook. Cam așa este comunicarea din zilele noastre.

   Într-o eră cu asemenea particularități, să citești o scrisoare în adevăratul sens al cuvântului este o experiență interesantă.

   „Scrisorile din această colecție nu au fost alese pentru manifestările expansive ale iubirii, ci pentru gama largă de sentimente autentice exprimate de semnatarii lor.”

   Lucrarea este structurată pe 6 secțiuni: „Dragostea tandră”, „Nebun după tine”, „Proză pasională”, „Despărțiri dureroase”, „Foc și gheață”, „Dragoste interzisă”. Scrisori romantice, pasionale, patetice, scrisori de reproș; scrisori adresate unor terți, în care sunt descrise poveștile și sentimentele de iubire. Scrisori ale personalităților marcante din toate domeniile: muzică, politică, pictură, literatură.

   Cred că preferata mea este scrisoarea adresată de Wolfang Amadeus Mozart către soția sa, Constanze. Mozart nu este numai un compozitor genial; din stilul său epistolar, ghicesc o persoană cu simțul umorului și mult farmec. Am râs citind cum îi povestea în scrisoare „șoricuței” lui cum decursese o vizită în călătoria sa: „În casă era un grup compus în întregime din femei urâte, care însă prin farmecul lor compensau lipsa de frumusețe.”

„În fine, am senzația că am scris numai prostii (pentru restul lumii, în orice caz); dar pentru noi, care ne iubim atât de mult, nu-s deloc prostii. Astăzi e a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea destul de urât.”

   Într-adevăr, pentru restul lumii a rămas până astăzi un cod nedescifrat între cei doi: „Stu-Stu – Stu – Stu”.

Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.”

   Între F. Scott Fitzgerald și soția sa, Zelda, se observă o împletire a patologiilor. El alcoolic, ea diagnosticată cu schizofrenie, însăși relația lor este una de dependență. Este interesant cum chiar din vorbele lui Fitzgerald reiese modul în care patologiile lor s-au atras și se întrețin una pe alta: „Într-o scrisoare adresată unuia dintre doctorii Zeldei, Fitzgerald a scris: „Poate că cincizeci la sută dintre prietenii și rudele noastre v-ar spune, cu toată sinceritatea și convingerea, că Zelda a înnebunit din cauza obiceiului meu de a bea prea mult – cealaltă jumătate v-ar asigura că nebunia ei m-a împins la băutură. Niciuna dintre opiniile acestea nu înseamnă nimic.”” – ba eu zic că înseamnă mult…

   Altă scrisoare care mi-a plăcut este cea adresată de Marjorie Fossa, o fană, celebrului Elvis Presley. Femeia își exprimă cu naturalețe și simplitate admirația pentru „Rege”. O admirație care întrece limitele, conturându-se într-o obsesie:

„Nu mai pot să mănânc, să dorm, să conduc mașina sau să funcționez cât de cât. Am fost fana și admiratoarea ta devotată încă de când te-ai urcat pe scenă în anii cincizeci. Niciodată nu mi-a mai plăcut muzica altcuiva. În liceu am pierdut o mulțime de iubiți (doar pentru că erau geloși pe tine).”

„Înainte nu mă lăsa să-ți ascult discurile atunci când era acasă. Mereu a trebuit să aștept până pleca pentru a-ți asculta muzica. Asta m-a deranjat foarte tare și l-am amenințat cu divorțul dacă nu are de gând să-și bage mințile în cap și să mă lase să am și eu viața mea.”

   Dintre toate scrisorile, cele din care răzbate talentul literar sunt cele scrise de Franz Kafka și Simone de Beauvoir. Cu alte cuvinte, li se ghicește formația de scriitori chiar dintr-o banală corespondență. Îmi place mult stilul lui Kafka.

   Simone de Beauvoir către Nelson Algren: „Am sperat ca splendoarea lui să-mi mai aline tristețea; dar nu s-a întâmplat așa. În primul rând, astăzi Parisul nu este frumos. Este cenușiu și înnorat.”

Preaiubitul meu, nu știu de ce am așteptat atât de mult până ți-am spus că te iubesc. Voiam doar să fiu sigură și să nu rostesc vorbe frumoase, dar goale de conținut. (… Sunt fericită că mă simt atât de profund nefericită pentru că știu că și tu ești nefericit și este plăcut să împărtășim aceeași suferință. Iubirea ta era voluptate, iar acum este și durere.”

   Să nu credeți că există numai scrisori romantice, despre cât de drag este unul sau altul în ochii persoanei iubite. Foarte interesante și scrisorile din secțiunea „Foc și gheață”. De fapt, sunt cam preferatele mele:

   Anais Nin către Henry Miller: „Totul ar fi bine dacă tu ai scrie așa cum trebuie. Dar scrii cele mai oribile scrisori, atât de urâte că ar înstrăina pe oricine.”

   James Thurber către Eva Prout: „Deseori femeia este o minune. Și tu ești. Dar în tine, la fel ca în toate, zace indiferența lui Carmen, sadismul Cleopatrei, răutatea tiranică a Caterinei de Medici și strălucirea rece a tuturor femeilor despotice și lipsite de pasiune care au pus stăpânire pe inimile calde ale bărbaților încă de la începuturile sexului – de când Eva a frânt pentru totdeauna inima omenirii și a râs cu veselie perversă văzându-l pe Adam cum trudește ca un rob în țarcul făcut de ea…”

   Scrisoarea lui George Bernard Shaw către Stella Campbell m-a amuzat copios. Știu, sunt o ființă insensibilă să mă amuz la așa ceva, dar nu mă pot abține: „Ptiu! Nu ai pic de curaj: nu ai pic de creier: ești caricatura unui mascul sentimental din secolul optsprezece, o Hedda Gabler gătită cu boarfe din bocceaua lui Burne Jones. (…) ești actrița unui singur rol și nici acela real: ești o bufniță dezgustată pentru că a stat două zile în lumina soarelui meu: m-am purtat prea frumos cu tine, te-am idolatrizat, mi-am pus inima și mintea la picioarele tale (așa cum le pun la picioarele întregii lumi): și tu pricepi doar că trebuie să fugi.”

   Bineînțeles că nici Stella Campbell nu s-a lăsat mai prejos: „Tu, vagabondule – tu, orb ce ești. Tu, țesător de cuvinte – tu, care ai aripile vinete și ascunzi heruvimii – tu, sărman suflet incapabil să priceapă o simplă femeie… N-ai fete care să-ți potolească poftele – nici prunci care să-ți oprească sporovăiala satirică, de ce să plătesc eu pentru toate neajunsurile tale.”

Alte scrisori care mi-au plăcut:

George Bush către cea care avea să-i devină soție, Barbara Pierce:

„Avionul meu, acum #2, se află la Quonset, ca să i se instaleze o cameră de filmat. Eu l-am botezat Bar #2, dar așa îi spun doar în gândurile mele pentru că flota Atlanticului nu ne lasă să scriem nume pe avioanele noastre. (…

Poppy

logodic oficial cu începere din 12/12/43”

   Până la urmă, a scris numele viitoarei prime doamne pe avion, mărturie fiind o poză din carte, cu George Bush într-un avion inscripționat „Barbara”.

Jack London către Anna Strunsky:

„Temperamente puternice – asta este. Doar asta ne leagă cât de cât. Prin noi doi, prin tine și prin mine, a trecut câte o bucățică din universal și așa am ajuns să ne strângem laolaltă. Și totuși suntem atât de diferiți.”

Ernest Hemingway către Mary Welsh:

„Dacă ți s-ar întâmpla ceva aș muri ca un animal de la grădina zoologică atunci când perechea lui pățește ceva.”

Ludwig van Beethoven către „Eterna iubită”, a cărei identitate nu se cunoaște nici astăzi:

„Ca să înfrunt viața trebuie să trăiesc cu totul lângă tine sau să nu te mai văd niciodată.”

Frida Kahlo către Diego Rivera:

„Nimic nu se poate compara cu mâinile tale, nu există nimic pe lume ca aurul verde al ochilor tăi.”

Aurul verde este cafeaua, așa că probabil se referea la ochii căprui închis, de culoarea cafelei.

Emma Goldman către Ben Reitman:

„Totuși, dacă aș fi pusă să aleg între o lume a înțelegerii și izvorul care îmi umple trupul cu văpaia lui, aș fi nevoită să aleg izvorul. Este viață, soare, muzică, extaz nemăsurat.”

Napoleon Bonaparte către Joséphine Bonaparte:

„Cred că mai degrabă ți-aș găsi eu un amant decât să te știu în suferință. Așa că fii veselă și binedispusă și ține minte că fericirea mea depinde de a dumitale. Dacă Joséphine este nefericită, dacă se lasă pradă tristeții și își pierde curajul înseamnă că nu mă iubește.”

Anne Sexton către Philip Legler:

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

Rachel Russel către Arthur Sullivan:

„Iubesc adevărul, dar cred în minciuna care spune că poate exista fericire și în viața asta.”

Louise Russel către Arthur Sullivan:

„Însă cred cu tărie că dragostea nu ar trebui să mai dăinuiască dacă ar exista fie și cea mai mică îndoială în privința ei.”

   Desigur că au existat și scrisori care m-au plictisit: John Ruskin către Euphemia Ruskin; poezia lui Marc Chagall către Bella Chagall, „Pentru Bella”; Sarah Bernhardt către Jean Richepin (o găsesc patetică, cu serioase accente isterice; nu vreau să mi-o imaginez pe această femeie în viața de zi cu zi); Jack Kerouac către Sebastian Sampas (pun pariu că era sub influența drogurilor, scrisoarea este fără cap și fără coadă); John Rodgers către Minerva Denison.

   „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” este o lucrare demnă de a rămâne în istorie, un demers lăudabil și original. Ca să nu mai vorbim de munca titanică a coordonatorului. Să aduni scrisori din toate timpurile, ale personalităților din mai multe țări, descifrându-le și scrisul de mână, trebuie să fie foarte solicitant.

   Așadar, acord din toată inima 5 steluțe pentru o carte ce își merită locul în biblioteca dumneavoastră.

sigla Nemira

Cartea 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Lowenherz a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

 

Mindfulness şi neurobiologie, de Daniel Siegel

Editura Herald

Numărul de pagini: 445

Titlul original: „THE MINDFUL BRAIN. Reflection and Attunement in the Cultivation of Well-Being”

Limba originală: engleză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Marilena Constantinescu.

    Cu toţii ne simţim uneori copleşiţi de ritmul alert în care decurge viaţa noastră cotidiană: sarcini şi termene la serviciu, obligaţii personale, convenţii sociale, randez-vous-uri cu noi înşine. Uneori facem faţă cu brio, de-a dreptul eroic, alteori eşuăm în demersuri pe care le-am crezut ( sau nu ) facile. Cât de mult ne asumăm eşecul? În ce măsură vinovăţia faţă de propria persoană sau de cei apropiaţi ne copleşeşte?

   Majoritatea dintre noi are tendinţa de a se focaliza – uneori obsesiv, sufocant – asupra unui episod de viaţă cotidiană pe care nu l-a putut stăpâni. Eşecul poate lua forme diferite de la mici neîmpliniri imediate la momente de cumpănă ( pierderea serviciului, divorţul etc. ). Acest proces de a te agăţa de o neîmplinire, de a-ţi face nemiloase procese de conştiinţă, din nou şi din nou, se numeşte ruminaţie. Nu mai este un secret pentru nimeni că ruminaţia este cauza unor boli ce au devenit „stigmate” ale epocii post-post-moderne: depresia sau anxietatea.

   Ce este mindfulness-ul ? Pe scurt, totalitatea procedeelor, metodelor practice de racordare a exteriorului şi a interiorului la prezent. Acum, în acest moment – clipa de care beneficiem cu toţii – poate fi colacul de salvare de la unul dintre cei mai mari duşmani pe care, din păcate, îi avem cu toţii: autosabotarea. Mindfulness este traducerea termenului SATI, un element fundamental al tradiţiei Buddhiste: SATI sau CONŞTIENTIZAREA. Principala metodă de captare a clipei, de echilibrare a gândurilor este meditaţia. Există mai multe stiluri de meditaţie, iar fiecare tradiţie religioasă majoră are un gen de procedură numită meditaţie.

În cadrul diferitelor culturi uname, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.” ( p.11 )

  Celălalt termen ştiinţific abordat încă din titlu este neurobiologia, ramura biologiei care se ocupă cu studierea celulelor sistemului nervos şi a modului în care funcţionează acestea.

   Studiul cercetătorului american Daniel Siegel urmăreşte îmbinarea ştiinţei cu practica de zi cu zi, miza fiind dobândirea stării de atenţie conţientă. Acest panaceu dovedit ştiinţific – atenţia conştientă – ne garantează bunăstarea fizică, mentală şi socială.

   Dar de ce avem nevoie de încă două noi concepte, aparent sofisticate şi rigide? Pentru că trăim într-o societate ce promovează excesiv multitaskingul şi o înstrăinare de propriile nevoi sau stări. Balanţa dintre A FI şi A FACE se înclină vertiginos către verbul din urmă.

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi – de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

    Mindfulness şi neurobiologie nu este o lectură facilă, dovadă sunt şi volumul impresionant de informaţii ca şi bogata şi extrem de scrupuloasa bibliogafie din final. Este un studiu elaborat al mecanismelor şi „obiceiurilor” ce se petrec la nivel chimic, biologic în creierul nostru, dar şi un îndreptar al aplicării unor metode prin care am putea să ne scoatem viaţa de pe pilotul automat. Una dintre practicile cele mai tentante, dar şi dificile pentru fiecare mi s-a părut…”meditaţia tăcerii”. 7 zile de tăcere absolută şi de reconectare la natură şi la cei din jur. 7 zile de ascultare. A celorlalţi şi a propriului sine. Iată şi o explicaţie ştiinţifică a rolului pe care îl are…poezia: „Poezia, asemenea tăcerii, creează un nou echilibru între conţinutul memoriei şi clipa prezentă. Prin arta poetului putem vedea lucrurile cu alţi ochi, întrucât cuvintele sale luminează un peisaj care înainte a fost ascuns de vălul gros al limbajului obişnuit.Limbajul nostru uzual poate constitui pentru noi o închisoare, blocându-ne în temniţa propriilor noastre superfluităţi, în amorţirea simţurilor, în obscurarea stării de atenţie şi prezenţă. Prin faptul că recurg la sensuri ambigue, pentru că folosesc cuvintele în moduri necunoscute nouă, prin juxtapunerea elementelor realităţii perceptive în noi combinaţii, prin evocarea unor imagini, poeţii şi poeziile lor ne oferă noi posibilităţi de a experimenta viaţa. Poate că tăcerea din această săptămână va face şi ea acelaşi lucru pentru mine.” ( p.79 )

    DANIEL J. SIEGEL este un autor apreciat la nivel internaţional, educator premiat şi psihiatru, absolvent al Facultăţii de Medicină de la Harvard. În prezent, este profesor de psihiatrie în cadrul Facultăţii de Medicină a UCLA şi codirector al Minful Awareness Research Center. De asemenea, Daniel Siegel este director al Mindsight Institute. A scris numeroase cărţi pe teme de parentaj şi dezvoltare a copilului şi s-a făcut cunoscut ca expert în mindfulness şi ca cercetător în domeniul neurobiologiei interpersonale. Pe lângă cartea mai sus prezentată, la editura Herald mai puteţi găsi de acelaşi autor şi Vâltoarea minţii – puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă ( Editura Herald, 2014 ).

Editura Herald-logo

Cartea Mindfulness si neurobiologie, de Daniel Siegel a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

,,Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd"

Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe

Editura Rao, 2015

Titlu original: La bibliotecaria de Auschwitz (2012)

Traducere din limba spaniolă de Graal Soft SRL

Număr pagini: 416 

    Nu cred că am citit un roman cu mai multe elemente de autenticitate decât cel în discuție, cu o legătură atât de strânsă între ficțiune și realitate, încât să devină greu să îl mai încadrezi în această specie literară. Pornind de la mărturisirile unei supraviețuitoare a Holocaustului, pe nume Dita Kraus, autorul reînvie anii 1944-1945, marcați de cea mai mare crimă a umanității: exterminarea evreilor.

    E ianuarie 1944. La Auschwitz-Birkenau imensele cuptoare funcționează la capacitate maximă, având drept combustibil corpuri umane. Miroase a carne arsă și praful ce se așterne e, de fapt, cenușa celor ce nu vor mai pleca de aici. Dita Adlerová, o fată cu 14 ani împliniți și nici unul înainte, foarte slabă și cu plete castanii, încălțată cu niște ciorapi de lână lungi și saboți de lemn, își asumă rolul de responsabilă a unei biblioteci clandestine, cu 8 cărți uzate fizic, din blocul 31, care adăpostește pe parcursul zilelor lungi copiii familiilor din lagărul BIIb. Poate părea asbsurdă preocuparea pentru cultură într-o lume în care moartea îți suflă în fiecare clipă în ceafă, când știi că poți muri oricând de tifos, gazat sau împușcat, însă, pentru Dita, cuvintele din aceste cărți răsună mai puternic decât mitralierele ofițerilor SS. Pentru ea, a începe să citești o carte este ca și cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanță. Alfred Hirsch, antrenorul evreu devenit leaderul deținuților, înființează aici o școală, și, alături de  profesori și supraveghetori, aleargă într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieți din istoria umanității.

   Viața aici i-a făcut pe oameni să-și piardă aproape complet umanitatea; femeile își vând corpul pentru o bucată de pâine veche; dimineața, căruciorul cu morții de peste noapte se intersectează cu cel în care este adusă acea apă amară numită pretențios supă. Aproape în fiecare zi, noi transporturi de evrei sunt duse direct în camerele de gazare. La Auschwitz nici păsări nu sunt; se electrocutează în gardul electric, folosit uneori și ca armă pentru sinucidere. Lagărul este folosit ca paravan pentru crime, puterile internaționale nu trebuie să știe nimic. Există, însă, o oază: blocul 31. Naziștii s-au străduit să elimine tot, dar nu au reușit să ia speranța, naivitatea copiilor și curajul Ditei. Bibliotecara se refugiază într-un colț și citește. Personajele puținelor cărți îi devin prieteni și sfătuitori; îl are alături pe bravul soldat Švejk, al lui Hašek, care îi vorbește despre absurditatea războiului, călătorește alături de Nils Holgersson prin Suedia și zâmbește amintindu-și că la un moment dat credea că personajele din Muntele vrăjit de Thomas Mann o înțeleg mai bine decât o fac părinții ei.

    Doctorul Josef Mengele fredonează arii de operă și își alege material didactic printre copii și femei însărcinate. Își dorește ca numele lui să fie trecut în analele medicinei și face experimente pe oameni: autopsii in vivo, injectarea de cerneală în ochi cu scopul de a afla dacă poate crea artificial ochii albaștri, iradierea etc. Slăbiciunea lui o constituie perechile de gemeni, pe care își supune unor serii de teste ce sfidează până și imaginația celui mai sadic criminal. Totul în numele științei.

    Rudi Rosenberg este registrator și îndrăgostit de Alice. Când urmează ca aproape toți evreii din lagărul BIIb să fie gazați, își trădează semenii. Unul dintre singurii care reușește să evadeze, nu este luat în seamă de autorități când face cunoscute atrocitățile din lagărul de exterminare.

Puțini sunt cei care scapă în viață de aici, iar Dita se numără printre ei.

    Primăvara lui 1945. Dita se află alături de mama ei în lagărul de la Bergen-Belsen. Aici, în pavilionul unde sunt repartizate, împreună cu încă vreo cincizeci de femei, nu li se dă nimic de mâncare la cină, nu există paturi și păturile miros a urină. Trebuie să doarmă pe podeaua din lemn și aproape că nu au loc nici pe jos.

Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd.

    Sosirea englezilor eliberatori este primită cu furie: unde au fost până acum? Dita este salvată, dar mama ei nu mai apucă să se bucure de libertate.

    În primele capitole ale romanului, alternează planurile temporale: cel al acțiunii propriu-zise și cel indus de fluxul conștiinței și al memoriei involuntare. Dita rememorează momente din copilăria sa fericită, în mod cronologic, până la sosirea la Auschwitz. Își amintește de globul pământesc pe care-l folosea într-un joc cu tatăl său, de aniversări, de sosirea primelor tancuri la Praga, de ceasul din piață, devenit un laitmotiv al cărții, simbol al timpului care se scurge ireversibil. În ultimele capitole, accentul cade doar pe evenimentele în desfășurare, ritmul devine alert și, dacă până acum era greu să faci pauză de la lectură, de acum devine aproape imposibil; tensiunea crește gradual și în niciun moment nu poți afirma că bănuiești ce urmează. Eu nu aș fi bănuit că voi fi martoră, prin Dita, la moartea Anei Frank, autoarea celebrului Jurnal.

Ana moare pe patul mizerabil, într-o singurătate absolută, la o zi după sora ei. Rămășițele lor vor rămâne pentru totdeauna în acele gropi comune de la Bergen-Belsen. Dar Ana a făcut ceva ce va deveni un mic miracol: amintirea ei și a surorii sale Margot va rămâne vie timp de mulți ani.

    Am încercat să găsesc puncte slabe acestei cărți. Încă mai caut. Tehnică narativă fără cusur, personaje vii, documentare temeinică, traducere impecabilă, trimiteri la sursele textelor citate, tehnoredactare ireproșabilă sunt doar unele dintre aspectele care fac din Bibliotecara de la Auschwitz un titlu care nu trebuie ratat. Autorul aduce un omagiu memoriei celor peste jumătate de milion de oameni torturați și uciși în lagăre în cel de Al Doilea Război Mondial și ne dă o lecție de viață, despre curaj, ambiție și devotament, prin povestea adevărată a unei supraviețuitoare, pe numele său adevărat, Dita Kraus.

Pentru toate acestea și pentru multe altele, acord cărții, cu toată responsabilitatea, 5 steluțe.

 

logo_librisCartea Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site/ul Libris.ro.

 

Iarnă la Paris, de Imogen Robertson-Editura Rao

     Romanul lui Imogen Robertson – o poveste pătrunzătoare, întunecoasă şi opulentă din Parisul perioadei Belle Époque – aduce în prim-plan un complot meşteşugit artistic, detalii istorice bogate şi personaje puternice şi memorabile. Maud Heighton vine la Paris pentru a învăţa să picteze la faimoasa Academie Lafond, dar şi pentru a scăpa de constrângerile şi sărăcia din micul său oraş natal. Această aventură presupune mult curaj, căci Parisul înghite o mulţime de bani: în vreme ce colegele sale se bucură din plin de strălucirea oraşului şi de beneficiile unei vieţi lejere şi boeme, Maud alunecă periculos spre o existenţa sordidă, pe muchie de cuţit. Fiind pe punctul de a muri de foame şi de frig în iarna pariziană, ea acceptă să devină însoţitoarea tinerei şi frumoasei Sylvie Morel. Dar aceasta are un secret: dependenţa de opiu. Pe măsură ce Maud se afundă tot mai mult în lumea lui Morel – o lume a eleganţei şi a luxului -, secretele acesteia devin secretele ei.
Iar înainte de sosirea Anului Nou, ajunge să se confrunte cu o minciună care o va propulsa direct în întunericul periculos şi adânc ce pândeşte de dincolo de strălucirea oraşului luminii.

Sursa foto şi text; Editura Rao

O carte oglindă-Miercuri respirăm, de Ioana Chicet-Macoveiciuc

 

Titlu: „Miercuri respirăm”

Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Editura: Univers

Anul: 2016

Număr pagini: 253

   Se întâmplă uneori, ca personajele unei cărți să-mi devină atât de dragi, încât să simt o nuanțată undă de tristețe atunci când călătoria noastră împreună ia sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul cărții „Miercuri respirăm”, când cele șase personaje principale și-au luat rămas-bun de la mine. Am realizat apoi ca „Miercuri respirăm” e cartea oglindă în care se regăsesc trăirile femeilor aspirante la titlul de mamă.

   Ioana Chicet Macoveiciuc, autoarea acestei cărți, este deținătoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri românesti despre cresterea copiilor –  „Prințesaurbană”. În acest spațiu virtual, dincolo de experiența în presă și comunicare, Ioana își expune și minunata experiență ca mamă… și asta pentru că cea mai sublimă dintre meserii este aceea de mamă.

   În contextul literar actual, atât de prolific, abundent și în cărți practice despre cum să faci față cu brio diferitelor perioade din viață, apare o carte care rupe din realitatea a șase tinere, așezându-i cititorului în față un episod actual nealterat de figuri de stil… o oglindă. Bărbat sau femeie, citind  „Miercuri respirăm” este imposibil să nu regăsești o emoție pe care s-o recunoști ca făcând parte din palmaresul amintirilor tale.

   Odiseea celor șase tinere, începe cu prezentarea acestora:

„Miruna Nichifor, Specialist PR, Fabulous Events: Miruna nu-și găsește niciodată cheile sau portofelul, în schimb găsește soluții la problemele altora. Ba chiar și la ale ei, uneori.

Veronica Mușat-Aydogdu, Office Manager, International Landmark Constructions: Veronica e fata pe care-o invidiezi cînd o vezi pe stradă, crezînd că viața ei e perfectă. Dac-ai ști…

Angela are o familie minunată. Ocazional visează că-i pune otravă în mîncare soțului ei.

Carmen Păunescu, analist financiar, Direcția de taxe și impozite, ANAF: Carmen te scutură de-ți merg fulgii și te aduce cu picioarele pe pămînt. Dar e îndrăgostită de o magnolie.

Raluca Rizea, Operations Manager, Oracle: Raluca e foarte serioasă și planifică totul din timp. Păcat că unele lucruri esențiale nu se pot planifica…

Gabriela Mardare, English Teacher, School nr. 164, Bucharest, District 5: Gabi e profesoară, dar manualele școlare îi dau fiori în ultima vreme”.

   Totul începe când aceste șase femei, aflate în ultimul trimestru de sarcină, se întâlnesc la cursul Lamaze, unde aveau să învețe totul despre naștere și despre întâlnirea cu bebelușul. Sub prima impresie a echilibrului (care se spulberă, însă, destul de repede) fiecare dintre cele șase tinere încep să dezvăluie câte un secret din viața lor, iar cartea ia repede alura unui film thriller și te ține în suspans până la ultimul rând. Niciuna din cele șase femei nu au o existență liniștită, ba mai mult decât atât, unele dintre ele duc pe umeri un adevărat zbucium. Aproape imperceptibil, între cele șase s-a realizat o legătură frumoasă și strânsă: „Ne cunoscuserăm de un minut și deja aveam motive să râdem complice împreună”.

    Situată la granița dintre roman chick lit și carte confesiune, „Miercuri respirăm” e un taxi în care te urci din fugă și care rulează apoi cu o viteză halucinantă către un final fericit. Intrigi imprevizibile condimentează acțiunea și așa plină de tensiune, printre replicile încărcate de umor bine construit al autoarei:

„Super, exact ce-mi lipsea, să mă întâlnesc cu singurul bărbat wow din viața mea, pe care l-am părăsit, și care arată în continuare ca un zeu , în timp ce eu arăt ca un hipopotam eșuat printre zacuști și palinci.

-Salut, Miruna! Arăți grozav!

-O, mulțumesc, și tu…

-Pot să-ți spun ceva?

Că încă mă iubești? îmi zic chicotind superior în gând.

-Ai niște brânză între dinți, uite-aici…

La naiba. Nu era de ajuns ca el e încă perfect, iar eu aproape m-am dublat în grosime, trebuia să-i și zâmbesc cu dinții împănați de urdă.”

    Cu acest stil umoristic, povestea fiecărei femei pare o dramă dizolvabilă, și nu implacabilă, pentru că în ciuda intensității și a gravității unor situații, personajele feminine fac apel la propriul optimism sau la sprijinul necondiționat al celorlalte prietene.

    Acțiunea este structurată în 24 de capitole, fiecare dintre acestea captând traiectoria tensionată a fiecărei tinere, până în momentul aducerii pe lume a bebelușului. Fiecare poveste este una rupă din realitatea zilelor noastre, iar personajele masculine, deși par a avea roluri secundare, poartă un rol esențial în construcția personajelor feminine, iar acest lucru mă duce cu gândul că Ioana Chicet-Macoveiciuc  nu este o feministă, ci o familistă convinsă, pentru care primează ideea de familie, dincolo de toate impedimentele și de orice eveniment cu alură de „greutate”.

   La finalul cursei în viteză… e copilul… personajul suprem, sublimul unei relații și unicul motiv pentru care fiecare din cele șase femei devin suficient de puternice încât să înfrunte tot ceea ce le oferă imprevizibila existență. Locația urbană în care se desfășoară acțiunea, aglomerația și viteza urbei se asortează perfect cu viteza evenimentelor din viața celor șase femei, cu emoțiile, cu nerăbdarea, dar mai ales cu speranța.

   Densitatea personajelor este în strâns raport cu viteza de desfășurare a acțiunii, astfel că ajungi să-l cunoști suficient de bine (dar tot în viteză), pe șoferul de taxi, stresat de femeia care s-a urcat pe bancheta din spate și e pe cale să nască:

„-Ce se-aude acolo, doamnă, ați născut?

-Așa se pare, șoptește Carmen cu ochii lipiți de făptura caldă și moale care respiră rapid la pieptul ei.

Șoferul întoarce capul să se uite printre scaune. Doamna ține la piept un copil mic, roșu, acoperit cu un fel de spumă albă. Scrutează atent tot decorul, apoi răsuflă ușurat: se putea întâmpla mai rău.

-Păi, să vă fie de bine, doamnă! Cum o să-l cheme?

-Nu știu, nu ne-am decis încă. Pe dumneavoastră cum vă cheamă? întreabă ea gâfâind aducându-și aminte de un film englezesc în care o tipă naște în avion și botează copilul cu numele pilotului, în semn de mulțumire.

-Curcă Titi.

-Ah, lăsați, o să ne mai gândim noi…”.

    Nu e de neglijat nici componenta romantică. În timp ce unele cupluri descoperă că nu mai au nimic de împărtășit, iar iubirea și pasiunea s-au epuizat, alte cupluri descoperă că iubirea și apariția copiilor sunt ingredientele perfecte pentru relația sau căsnicia ideală. Un lucru e sigur: nimic nu e  ușor într-o relație, dar totul e de o frumusețe uluitoare, atâta timp cât există iubire. Iar copiii nu sunt decât o confirmare a faptului că relația este una care merită construită mai departe, cu cărămizi de cea mai bună calitate.

    Intitulat „Noi începuturi”, ultimul capitol, deznodământul întregii acțiuni, confirmă pe deplin ideea intuită suav în celelalte capitole, aceea că fericirea se construiește, iar familia este locul cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi.

   „Miercuri respirăm” nu e o carte despre femei, nici despre miracolul nașterii… e o carte despre familie și despre viață, în viteza și decorul urban actual, o oglindă a realității… cu aspectele bune și cu cele mai puțin bune.

Editura Univers

Cartea Miercuri respirăm de Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

 

Femeia inventată, de Camille Laurens

Titlul original: Celle que vous croyez
Editura: Nemira
Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu
Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză de: Doru Mareș
Număr pagini: 190
Gen: Dramă psihologică
Cotație Goodreads: 3,60

 

    Motto: „Însă nu toată lumea este gata pentru adevăr. Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. (…) Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitalul de psihiatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

   Romanul lui Camille Laurens este deosebit de realist, tratează probleme actuale, cum ar fi capcana rețelelor de socializare și în același timp, atinge o profunzime psihologică. Este o carte foarte bine scrisă, deloc ușoară, complexă, precum un puzzle. Te face să gândești, îți pune mintea la contribuție, vrei, nu vrei, te trezești făcând legături între evenimente și personaje.

   Nu este o lectură de relaxare, nu o citiți atunci când sunteți obosiți și aveți nevoie de ceva ușor, pentru a vă deconecta! Ca s-o percepi la adevărata ei valoare, trebuie să ai mintea limpede, să fii gata pentru puzzle, pentru a gândi și a te pune în pielea personajelor.

   Aparent, este vorba despre Claire, o profesoară universitară de 48 de ani, divorțată, cu doi copii, care din dorința de a-și urmări iubitul, pe Jo, creează o pagină de Facebook fictivă: o tânără frumoasă, brunetă, de 24 de ani, pasionată de fotografie. Odată realizat profilul, îl contactează pe prietenul lui Jo, un anume Chris. Prin intermediul lui Chris, voia să fie la curent cu activitatea iubitului, unde este, cu cine, ce face etc. În același timp, era convenabil ca niciunul să nu-i bănuiască adevărata identitate, Jo fiind sătul de comportamentul ei sufocant.

   Fără să-și dea seama, imaginea lui Jo începe să pălească, iar ea și Chris se îndrăgostesc unul de altul. Numai că… ea nu era cine credea Chris. Cercul se strânge din ce în ce mai mult atunci când Chris insistă să se întâlnească față în față, iar ea trebuie să ia o decizie: să-i spună adevărul sau să dispară din viața lui.

Își va asuma riscul de a-și arăta adevărata identitate sau va fugi, cum a făcut până acum în mai multe situații de viață?

   Acest plan al romanului este doar o fațadă. Cu alte cuvinte, încă nu ați văzut nimic! Acțiunea este mult mai complexă decât ceea ce se vede în primul plan. Autoarea folosește cu măiestrie inserția, povestirea în ramă.

    Trei povești de viață se întrepătrund ca un palimpsest, din câte o perspectivă diferită: Claire, Claire cea din propriul roman (alter-ego-ul ei) și scriitoarea Camille. Schimbarea de perspectivă te surprinde: când crezi că știi despre ce e vorba, faptele ți se dezvăluie în fața ochilor din alt unghi.

   Este un roman destul de complex, de profunzime psihologică și pe alocuri complicat: dacă nu citești cu atenție, te pierzi în păienjenișul țesut, într-un web, după metafora utilizată de autoare.

„În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți găsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul.”

Este foarte bine documentat din punct de vedere psihologic, fraza următoare descriind depresia în esența ei:

„La început eram ca moartă. Mi-era imposibil șă scriu o singură frază, cuvintele făceau zgomot ca de obiecte căzând pe dușumea.”

   De asemenea, întâlnim profile foarte bine conturate: Claire, o personalitate dependentă, cu tendințe isterice, imagine de sine deficitară, dar și o femeie deosebit de inteligentă, reușind să creeze și mai ales, să mențină o identitate falsă fără a da de bănuit:

„Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele).”;

„Această patologie releva fără tăgadă o isterie severă, conform definiției pe care o cunoaștem cu toții: o dorință nesatisfăcută. Era necesar ca totul să fie ratat, iată cum am putea rezuma cazul”.

   Jo este o personalitate narcisică și sadică, ce nu suportă fericirea altora (o să vedeți ce face dacă veți citi cartea); Chris, un alt narcisic, ce are nevoie să fie admirat în mod constant și consideră că totul i se cuvine.

  Dacă mi-a plăcut? Da, foarte mult, este o carte diferită, originală, bine scrisă, cu documentare serioasă în domeniul psihiatric.

  Ce nu mi-a plăcut: are unele pasaje destul de complicate, te derutează până la confundarea planurilor. La început, lectura este mai greoaie, mai ales prologul, cu înregistrarea audio, unde ne întâmpină un discurs fără cap și fără coadă. Însă citind mai departe, observi că totul are un sens, acel discurs fiind o salată de cuvinte, simptom ce face parte din delirul personajului.

   Acestea fiind spuse, eu îi dau cărții 4 steluțe. Lectură plăcută și chiar dacă vi se pare greoaie, nu renunțați pe parcurs, chiar merită!

Citate:

„În fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară.”

„Indiferența e un alt soi de burka – vă șochez? -, o altă modalitate prin care bărbații dispun numai ei de dorință. Un alt fel de a închide ochii. Ai fost folosită și nu mai folosești.”

„Scrisul e ca-n dragoste: aștepți și, la un moment dat, mușcă.”

„Nu există rivală mai teribilă decât aceea care nu există.”

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

„Dorința vrea să cucerească, iar dragostea vrea să rețină, zice el. Dorința, mai spune, înseamnă să ai ceva de câștigat, dragostea, ceva de pierdut.”

Despre autoare:

  Camille Laurens, pe numele real, Laurence Ruel, este o autoare franceză contemporană. A studiat literatura modernă, a predat la Rouen și în Maroc și a debutat în 1991, cu volumul „Index”, urmând „Romance”, „Les Travaux d’Hercule”, „L’Avenir”, ce alcătuiesc împreună o tetralogie.

   „Dans ces bras-là” i-a adus Premiul Femina și Prix Renaudot des lycéens, stând la baza unei dramatizări, precum alte opere ale sale. După „L’amour, roman”, a fost dată în judecată de fostul soț pentru atentare la viața privată, însă a fost declarată nevinovată. A mai publicat „Philippe”, inspirat din pierderea propriului copil, și „Cet absent- là”.sigla Nemira

Cartea Femeia inventată de Camille Laurens a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Mâţa Vinerii, de Doina Ruşti

   Mâţă Vinerii spune istoria unui reţetar magic şi a unei familii de adepţi ai marelui Sator. Plasată în Bucureştiul fanariot şi epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot – ultimul bestseller semnat Doina Ruşti –, povestea trece pe nesimţite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase reţete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumina gusturile vieţii arhaice şi rafinamentul unei bucătării fermecate, din vremuri de mult uitate. Cărăbuşii prăjiţi, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sînt numai cîteva dintre mixturile vrăjite ce condimentează peripeţiile Mitei Vinerii.

Nouă carte a Doinei Ruşti are toate datele unei poveşti captivante: foarte multă fantezie, un fir epic împletit cu mînă sigură a unui povestitor care ştie cum te ademenească, o atmosferă atît de puternică, încît te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea şi, nu în ultimul rînd, un subtext ce te trimite spre tainele Lumii şi ale Literaturii. Derulîndu-şi întîmplărilela limita dintre magic şi fantastic – în decorul unui Bucureşti pitoresc din preajma anului 1800 (luat pretext, de fapt, pentru o naraţiune ce transcende datele unui cadru istoric documentabil), Mită Vinerii trasează, prin vis, limitele unui univers ficţional în care se amestecă, în doze potrivite, în alambicul unui alchimist, substanţele înşelătoare ale realului şi acelea, atît de pregnante, ale unei irealităţi (sau suprarealităţi), ce irump în plin cotidian. Negustori, vrăjitori, spiritisti, bucătari de la Curtea Domnească, îndrăgostiţi, domnişoare cu ifose, ambasadori de pe diferite meleaguri, arnăuţi, funcţionari ai Înaltei Porţi, domni maziliţi şi domni proaspăt înscăunaţi, uneltitori de tot felul, revoluţionari, bonapartişti, scamatori şi trimişi ai lui Sator populează spaţiul carnavalesc al acestui român fantast, cu subterane ce conduc pînă departe, spre lumi abia bănuite.” (Bianca Burtă-Cernat)

Sursa>  Editura Polirom

%d bloggers like this: