Carti Literatura universala

..Misiunea noastră e să supraveghem această țară și să o protejăm de pericole.

Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie

recenzie

     Romanul scriitorului Ovidiu Eftimie, ”Arhanghelul Raul” a apărut la editura Nemira, în colecția Nautilus/Science Fiction, colecție coordonată de Ana Nicolau, în anul 2016 și a fost lansat la Târgul de carte Gaudeamus din 2016 fiind cartea de debut a autorului.

    Mi s-a părut foarte interesant modul în care aceasta este prezentară de Ovidiu Eftimie pe blogul său personal. Iată ce scrie:

                        “Orice analfabet scrie o carte în România, cumpăr-o pe asta!”

    Mi-am dat seama că autorul este un om plin de umor și nu m-am înșelat. Din puținele date biografice pe care le-am putut pune cap la cap reiese că Ovidiu Eftimie s-a născut în anul 1980 la Brașov și că este un foarte activ jurnalist brașovean. De-a lungul timpului Ovidiu Eftimie a colaborat la “Evenimentul zilei”, “Gazeta de Transilvania”, ”Brașovul tău”. A fost fondatorul site-ului PrinBrașov.com, dar și co-fondator al podcastului “Istoria culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre”. Are blog personal și pagină de facebook. Colaborează și la site-ul de satiră și umor Times New Roman.

   La adresa w.w.w.prinBrașov.com aflăm că “Ovidiu Eftimie este un jurnalist brașovean. Teoretic are specializări în comunicare și relații publice, plus ceva informatică.”

   Multipla sa activitate de jurnalist umorist i-a atras în mod evident nu numai prieteni ci și destui dușmani care au suportat cu greu apariția primului său roman și încă la o editură de prestigiul Nemirei. Astfel ,Vasile Manu scria următoarea observație în 14 mai 2014 pe blogul său în  articolul intitulat ”Limbaj de ziarist- Ovidiu Eftimie”, cel mai netalentat scriitor de umor din România”... După ce veți citit romanul său recenzat aici sunt absolut convinsă că veți fi de cu totul altă părere!

   Cine vrea să-l cunoască mai bine pe scriitorul Ovidiu Eftimie trebuie să-i citească romanul de debut “Arhanghelul Raul”. Nu va regreta!

  S-a decis să scrie acest roman așa cum mărturisește chiar pe pagina de gardă, deoarece “ca fan al SF-ului, i s-a recomandat să nu mai critice literatura română de gen de pe margine și să facă și el  ceva în acest sens, dacă se crede atât de bun.”

   Vreau să precizez de la început că “Arhanghelul Raul” este o carte care se citește foarte ușor și cu fiecare pagină plăcerea lecturii crește. Mie mi s-a părut în cele din urmă prea scurtă.

   Cartea are un filon SF evident și imbatabil aș spune, și anume teoria universurilor multiple. Este una din teoriile mult speculate în diverse tipuri de romane, fie SF, fie fantasy sau doar romane sentimentale. Ideea existenței mai multor universuri paralele a fost pusă în discuție prima dată la finalul secolului 16 de către Giordano Bruno (1548-1600) în studiul sub formă de dialog “De l’infinito universi et mondi”. Lucrarea în mod sigur nu a plăcut inchiziției papale și la dus direct spre arderea pe rug din 17 februarie 1600

   Tema universurilor multiple a fost din nou pusă în discuție în secolul 20. Fizicianul Hugh Everett a inițiat discuțiile pe această temă lansând formula Many-Worlds- Theory sau MWT. Unii cercetători cred că în urma Big-Bang-ului s-au format două universuri. Scriitori nu au întârziat să folosească aceste teorii pentru a căror înțelegere este nevoie oricum de foarte multă imaginație, și așa au apărut cărți superbe spre bucuria noastră, a cititorilor. Să pomenesc doar seria “Narnia” a lui Lewis Carroll, trilogia “Materiile întunecate” a scriitorului Philip Pullman sau romanul sentimental “Vieți paralele“ a scriitoarei Hellen Meister. Dar în mod sigur asemenea cărți sunt mult mai multe doar că din păcate nu le-am citit încă! Romanul de debut al scriitorului Ovidiu Eftimie se înscrie în această categorie de romane.

   Povestea se compune din nouă fire narative foarte strâns împletite și speculate cu mult talent și aș spune o excelentă cunoaștere a realității în care trăim, a capacității expresive a limbii române și a umorului involuntar pe care îl întâlnim zi de zi în cele mai simple forme de viață cotidiană. Primul fir narativ este partea SF. În roman avem de a face cu mai multe universuri paralele, multivers formula standard folosită și de autor, care obligatoriu ar trebui să nu aibă nici un fel de legătură între ele pentru a păstra echilibrul în viața oamenilor. Dar la un moment dat această axiomă a multiversului este pur și simplu aruncată în aer și între un univers inferior și lumea noastră se face o nedorită legătură prin care încep să pătrundă ființe nemuritoare extrem de periculoase pentru ordinea cunoscută pe pământ. Al doilea fir narativ este povestea propriu zisă cu oameni reali care trebuie să facă față unei situații excepționale. Trebuie să subliniez că spre deosebire de multe alte romane de acest gen ale scriitorilor români contemporani, Ovidiu Eftimie a ales ca loc de desfăşurare a poveștii sale SF, România. Din capul locului această alegere m-a atras și am apreciat-o foarte mult.

   Scriitorul ne prezintă la început Institutul de Cercetări Paranormale din Pașcani ( ICPP) creat încă din epoca comunistă. A fost înființat în 1973 și s-a ales Pașcaniul pentru că primul director era un matematician de geniu, dar bețiv, dar și pentru că “Pașcani este un loc unde se întâmplă numeroase evenimente paranormale, rivalizând în acest domeniu cu nume celebre cum ar fi Triunghiul Bermudelor, Deșertul Nevada sau chiar județul Buzău”.p.8.  La acest institut, în care după 1990 au loc schimbări de tot felul ca în întreaga societate românească, apare o ființă din alt univers numită Desdemon Imposibilul. Cercetările asupra lui au fost întrerupte de moartea acestuia în anul 2003 și transformarea lui într-o femeie de 56 de ani care vindea țigări la piața Delfinul din cartierul Pantelimon. Cum a fost posibil acest lucru?  Cu această întrebare intrăm direct în povestea propriu zisă.

   Aflăm despre Raul Malcea, un tânăr de 27 de ani foarte creativ în domeniul publicității care printr-un concurs de împrejurări moare într-un stupid și neașteptat accident de mașină. După moarte ajunge în Iad, este transportat cu luntrea lui Charon, care fără să vrea îl aruncă în apele Stixului de unde este pescuit de un tip cu figură de contabil nimeni altul decât stăpânul acestui univers paralel, Iadul. Raul Malcea, devenit nemuritor prin înecarea repetată în apele Stixului, îl numește Hades. Află de la acesta că Iadul și Pământul sunt într-un mare pericol pentru că o mulțime de suflete devenite nemuritoare prin căderea în Stix au ridicat o construcție asemănătoare Turnului Babel și au făcut o gaură în peretele despărțitor dintre cele două lumi, gaură care era din ce în ce mai lărgită și se afla în zona gării Teiuș. Pericolul era imens și soluția era doar un ajutor de la un univers superior, de la Dumnezeu spre exemplu, cum se făcuse în cazul Turnului Babel altă dată. Dar ajutorul nu venea și de aceea Hades vrea să-l trimită pe Raul să negocieze o soluție în universul superior și asta pentru că era atât de creativ în viața sa profesională.  Îl dotează pe Raul cu aripi de fier care să-l ajute să treacă prin gaura de la Teiuș făcând față sufletelor nemuritoare care îl atacau. Este ajutat să treacă de Hades care are ca mână dreaptă pe fosta dirigintă a lui Raul, d-na Onu, a cărei răutate din viața reală nu putea să o ducă decât la dreapta lui Scaraoțchi.( sunt convinsă că așa se numea și diriginta autorului!)

   Raul devenit Arhanghel prin aripile sale metalice și prin misiunea de salvare a echilibrului universal, nimerește la ieșiea în gara Teiuș în plină luptă dintre sufletele dornice să părăsească Iadul și un grup de luptători bine antrenați și înarmați adecvat format din controlorii de bilete din tren, nașii de tren..

   Grupul respectiv este format din nașii de tren Adi Costea, gras și mereu cu un aspect de  obraz neras, Cornel Sava, înalt și slăbănog și Petre Popescu, cu început de chelie și burtică. Acesta din urmă era de fapt subinspector SRI trimis în misiune printre nașii de tren de către superiorii săi pentru a afla ce fac aceștia cu banii din ciubuc, pentru că nu au vile, mașini sau alte aspecte ale unei îmbogățiri rapide. SRI-ul este neliniștit de modul de cheltuire a banilor. După doi ani, Petre Popescu se integrase perfect în grupul acesta și nu aflase încă ce se întâmplâ cu banii adunați. Dar în momentul critic al atacului forțelor iadului la Teiuș, nașii îl pun în temă și îi mărturisesc că ei formează o grupă bine organizată și înarmată adecvat, care luptă cu spiritele din Iad ce vor să între în lumea noastră prin gaura din gara Teiuș. Petre Popescu este uluit. Aflase unde se duceau banii, dar nu-i venea a crede ca se putea face așa ceva:

“-…Misiunea noastră e să supraveghem această țară și să o protejăm de pericole.

  • Credeam că avem armată.
  • Armata e pentru pericole militare. Poliția e pentru crime. SRI-ul e pentru politică. Dar pentru problemele și pericolele sociale, pericole de care nu ne poate proteja nimeni, cine e?
  • Cine, nașii de tren?
  • Exact!” (p.31)

   Subinspectorul SRI Petre Popescu este convins să facă parte din grupa aceea de luptă împotrivă forțelor din alt univers și așa ajunge să lupte și să-l cunoască pe arhanghelul Raul, dar și toată încrengătura de relații care făcea funcțională mica armată a nașilor de tren. Acesta va fi pusă în situația disperată de a găsi o soluție găurii de la Teiuș pentru că Dumnezeu refuză să intervină. Vom avea și călătorii în timp cu locomotiva Șoapta lui Zalmoxis și multe întâlniri cu totul neaşteptate și surprinzătoare. Dar las cititorului plăcerea de a descoperi frumusețea romanului scris de Ovidiu Eftimie.

   Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit este perfecta cunoaștere a realităților românești mai ales în ce privește disperata situație a căilor ferate din ultimii 30 de ani, la fel de buna cunoaștere a vieții oamenilor obișnuiți din toată țara și o la fel de bună cunoaștere a ceea ce s-a scris și a fost la un moment dat la modă după 1990. Așa se explică prezența personajului Varain care se poate dematerializa dintr-un loc în altul, care nu este altcineva decât Petre Varain personajul principal din romanele lui Pavel Coruț, care s-au bucurat de un foarte mare succes la public în anii 90. Petre Varain a fost introdus prima dată în literatură în romanul “Quinta spartă” în 1991. Romanul este primul din seria  ,,Octogonului”.

   Romanul “Arhanghelul Raul” este unul satiric. Dincolo de tema SF. tot ce face autorul este să satirizeze  realități din viața noastră. Și o face cu mult talent și cu o anume disperare bine mascată sub râsetele involuntare ale cititorului. Pentru că ceea ce satirizează el nu pare a avea rezolvare, cel puțin nu în viitorul apropiat, pentru că multe lucruri țin de mentalitate și asta se schimbă cel mai greu.

  Recomand lectura romanului “ Arhanghelul Raul” de Ovidiu Eftimie. Vă va oferi ore plăcute de lectură și o mai bună cunoaștere a lumii în care trăim și care merită să fie apărată de invazia forțelor Iadului oricare ar fi acelea.sigla Nemira

 

Cartea Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira sau de pe cărtureşti.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

O Viaţă Liniştită, de Kenzaburo Oe

   Un roman introspectiv, încărcat de elemente autobiografice, în care ni se istoriseşte viaţa unui scriitor şi a familiei sale, şi redescoperirea locului lor în structura lumii. Alcătuit sub forma unui jurnal, romanul ne prezintă perspectiva lui Ma-Chan, fiica unui scriitor celebru, al cărui nume este ţinut ascuns, referirile la el limitându-se la iniţiala K. Scriitorul trebuie să meargă în California, pentru a colabora cu o universitate, iar fiica rămâne să aibă grijă de fratele ei, la fel de faimos ca şi tatăl, un personaj suferind de retard şi totuşi dovedind genialitate, compunând muzică clasică. Fratele, care manifestă crize severe, violente, episoade de trezire a conştienţei sexuale, este catalizatorul întregii cărţi, elementul în jurul căruia se desfăşoară
cursul evenimentelor, ce tind către un final imprevizibil.

 Dodii, de Florin Dumitrescu

recenzie

     Cine este Florin Dumitrescu? Asta m-am întrebat și eu, iar scurta biografie m-a luminat, bucurat și purtat în trecut, în copilărie. Autorul poeziilor a colaborat ca și textier cu trupe autohtone foarte cunoscute și îndrăgite: Timpuri noi, Sarmalele Reci, Direcția 5, Pasărea Rock. Cum crezi că ascult eu acum Șpriț de vară pe viscol? Ca și autor de versuri numai bune de citit de către pasionații de versuri, s-a apucat târziu – fie vorba între noi, nu există târziu pentru cărți, literatură și lectură. Chiar și târziu, CV-ul lui Florin Dumitrescu arată chiar bine, publică încă din 1996, iar u an mai târziu apare Ana are mere. Scrie și pentru copii și obține premii importante. Scrie chiar și în Cartea cu bunici (Humanitas, 2007). Florin Dumitrescu este doctor în antropologie din 2014.

   Dodii este titlul volumului de poezii scris de Florin Dumitrescu. Dodii sunt vorbele aiurea spuse de cineva, în grabă, fără să gândească, dar atunci când toate aiurelile, nu sunt fără rost, iese ceva. La Florin Dumitrescu iese, dar special: o poezie (sau mai multe) în care te regăsești, te vezi, te cauți, te rătăcești, te recompui, devii mai bun sau chiar altcineva.

Acest volum de poezie este structurt în părți, trei la număr, iar Dodii, poezia care dă titlul volumului este inclusă în prima parte a volumului.

Și tu crezi în dodii? Și tu asculți de zodii?

    Coperta volumului de poezii este și ea grăitoare. Pentru mine este o copertă – oglinda în care privești și poți alege ceea ce vezi. Depinde doar de tine. Depinde doar de tine în ce culori vezi viața, cât de mari vezi încercările și cât de grăitoare sunt soluțiile, cât de dulce este reușita. Poți să alegi tot ce vezi și cum vezi tot ce este în jurul tău.

   Dodii de Florin Dumitrescu e despre viață, despre tot ce există, despre tot ce simți, despre cum simți. Despre cum vezi și ce vezi, despre ceea ce roade în interior. Despre opiniile pe care le ai, despre tăcerile tăinute ce nu pot fi ascunse sau păstrate în umbră

Dodii exprimă emoție, nervi, umor, lacrimi, durere, dramă, întrebări fără răspuns, confuzia, lumina, bunătatea, realitatea înconjurătoare. Exprimă furie sau se face doar haz de necaz. Exact ca în viața noastră cea de toate zilele.

Profet sau poet…. – Sau prooroc… –S-au textier de pop-rock

     Dodiile vorbesc și despre condiția umană, despre credințe, principii și valori personale. Le avem pe toate și numai noi putem decide cum și dacă le folosim sau le lăsăm să zacă, să hiberbeze și stima de sine să se târâie până dispare de tot. Iar pentru asta nu e de vină statul, nici cei din jur.

În Dodiile cu rimă au loc toți și toate. Mai ales de toate acele situații de care ne lovim zi de zi: ghișeul, fata de la carne,  rima,  descântecul, zeii, Bulă. Oricine vorbește aiurea, dar în Dodii-rimă care ne amuză, da-ți spun și un adevăr, nu cred că poate oricine scrie. Florin Dumitrescu reușește să amuze, să te facă să ridici din sprânceană. E imposibil să uiți că…

L-au ucis pe Bulă

(…;) Cine-a tras în Bulă?

Cine a tras în simbolul valah? (…;)

Cui ne lași tu Bulă

orfani de umor?

Dacă-i banc,lipsește poanta,

dar mă tem că-i tristul adevăr…

Dacă nu e Bulă,

speranța

e nulă…e nulă.. (…;)

   Dodii te amuză. Te întruntă. Te face să-ți adresezi întrebări. Florin Dumitrescu dă Dodiilor un sens, un rost. Și nu uita: Țara te vrea prost (Sarmalele Reci, 1995), dar tu nu vrei să faci pe plac nimănui, așa-i? Citește! Cărțile te fac neprost!

                         Lectură plăcută!

sigla Nemira

Cartea Dodii, de Florin Dumitrescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira.

Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

Copilul divin, de Pascal Bruckner

Editura: Trei

Numărul de pagini: 181

Titlul original: „Le divin enfant”

Limba originală: franceză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Lucia-Cecilia Călinescu.

   Copilul divin este un roman cum nu aţi mai citit până acum. Pot să bag mâna-n foc pentru asta! Aş spune că este un roman-alegorie al erei tehnologizării în care trăim, o lume în care apanajele individului sunt gadgeturile ce „cresc”, se diversifică odată cu el, dar şi o lume a concurenţei în care „a fi diferit”, „a fi altfel” garantează certificatul unui soi de supremaţie. O supremaţie iluzorie, clădită pe un complex de supracompensare de tipul…”buricul pământului”.

   Madelaine, o tânără soţie provenită dintr-o familie cu precepte rigide, adânc înrădăcinate ( „frica nu ucide, te împiedică să trăieşti” ), îşi doreşte pentru gemenii săi încă nenăscuţi o soartă extraordinară. Nu e sigură în ce manieră: extraordinară pentru copilăria, adolescenţa, viaţa actuală de adult – toate îngrădite de temeri şi prejudecăţi sufocante – sau pentru lumea care nu a mai văzut un asemenea experiment: îşi doreşte ca încă din pântecul ei, din „republica uterină”, fetuşii să beneficieze de o educaţie precoce. Pentru asta apelează la doctorul Fontaine, un Frankenstein decrepit şi instabil, care îi transformă uterul într-un laborator plin de fire, aparate şi conexiuni liliputane prin intermediul cărora gemenii Louis şi Céline Kremer beneficiază de toată cultura lumii. Absorb această informaţie într-o manieră atât de galopantă, încât devin erudiţi înainte de a se naşte.

   Dilema „existenţei” lor uterine este cea de a veni pe lume sau nu. Autoclaustrarea în alcovul matern le-a adus întreaga cultură a lumii la picioare, fiind protejaţi, excluşi din banala, frivola şi violenta lume de afară. Pur şi simplu îşi rezervă dreptul de a nu se naşte, de a trăi la nesfârşit în interiorul mamei-matcă. Există în text un pasaj delicios, uşor burlesc, în care însuşi Dumnezeu, revoltat de insolenţa fetusului ce ameninţă să-i ia locul prin nesfârşita sa cunoaştere, insistă ca acesta să se nască:

– Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

  • Nu vreau nici una, nici alta.
  • Măcar ştii ce vrei?
  • Da, să rămân la mama şi să citesc. Nu mă simt bine decât în calm şi în meditaţie. Realitatea nu face doi bani atunci când ai o bibliotecă în minte.
  • Cine ţi-a băgat în cap aiureala asta?
  • Lectura, Doamne: ea m-a făcut intolerant la mediocritatea cea de toate zilele.
  • Adevărul e că ai citit prea mult pentru vârsta ta. Afară te vei putea instrui fără probleme.
  • Nu, aş pierde groaznic de mult timp crescând, mâncând, dormind. M-aş risipi, prea multe lucruri mi-ar deturna atenţia de la esenţial. Şi apoi, să suport transporturile în comun, circulaţia blocată, mirosurile urâte, nu, mulţumesc!Nu vreau să îndur existenţa aşa cum alţii îşi poartă guşa.” ( p. 57-58 )

   Céline nu mai este o problemă pentru că ea alege să se nască şi să strălucească prin atotştiinţă printre muritorii de rând. Groaznică soartă o pândeşte: exploatându-şi creierul în stadiul incipient, se …tâmpeşte prin naştere. Devine un sugar încet, retard în gesturi şi gândire.

   Ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţie, găsindu-şi totuşi locul într-o ficţiune perfectă. Vanitatea fetusului nenăscut depăşeşte orice margine: ridică pretenţii, lansează trenduri, are admiratori fanatici, ba chiar gărzi de corp. Palierele cunoaşterii de la literatură, filosofie, retorică şi până la matematică sau neurobiologie îi sunt accesibile, extrem de familiale. Toate, mai puţin cele lumeşti. Se îndrăgosteşte de efervescenta şi capricioasa Lucia cea care, prin gesturile şi aluziile seducătoare aproape îi destabilizează încrederea în refugiul matern.

   După glorie urmează decăderea „zeului” nenăscut: lumea îl priveşte ca uzurpator, mama, Madelaine, ajunsă la o greutate şi o înălţime considerabilă, îl reneagă şi încearcă cu disperare să scape de el ( „Debarasaţi-mă de acest găinaţ închistat în mine!” ). Megalomania „Copilului Divin” devine din ce în ce mai greu de suportat, relicva…vie, ostentativă a limitării individului de rând. Împreună cu Fontaine, medicul ce şi-a însuşit meritele diabolicului experiment, urzesc un plan de a se descotorosi de incomodul fetus ce-o locuieşte şi-o domină deopotrivă. Prin intermediul drogurilor şi a copuşilor farmaceutici, embrionul ce nu devenise încă fiinţă este exilat spre nefiinţă.

   Iată câteva imagini de-un savuros amestec de haz şi grotesc despre „descompunerea” Peitei Foetale: „Era atât de hidos, încât îţi era frică, privindu-L doar, să nu te contaminezi şi să te stâlceşti la faţă. (… Pastilele de siliciu fixate în jurul capului Său formau o adevărată coroană de spini înfipţi în carne, din care ieşeau picături de sânge uscat de mărimea unui cui. Figura Lui de bebeluş-bătrânel, caraghioasă, sfrijită, fără dinţi, era scena unor precipitaţii abundente: ochii îi lăcrimau, nasul îi curgea, I se scurgeau balele! Din craniu îi ieşea un fel de scrâşnet, ca şi cum un orologiu încerca să se pună în mişcare. Alături de mica Sa tumoare cerebrală era aşezat, pe cutia craniană acum la fel de plată ca terenul de aterizare al unui elicopter, un girofar care împrăştia lumini roşii şi albastre. Mucusul chircit părea a fi o creatură preistorică, împopoţonată cu ceva zdrenţe moderne, unul dintre cele mai neliniştitoare amestecuri care pot fi imaginate.” ( p.167 )

   Dincolo de intriga inedită, Copilul divin este un roman cu o scriitură impecabilă, de-o plasticitate aproape barocă. Rar mi-a fost dat să parcurg un stil atât de generos, c-o vastitate a detaliilor şi-un umor al apelativelor ca cel al lui Pascal Bruckner. Am extras pentru voi câteva dintre ironiile pe care autorul, cu-o imensă tandreţe auctorială, le aruncă propriei progenituri literare. Astfel, îl numeşte pe rând: „Plicticosul Moşneguţ”, „Sublimul Pisălog”, „Celestul Păduche”, „Minusculul Torquemada, „Erzaţ Cârâitor”, „Micuţul Sechestrat”, „Robinson Măreţul” „Marele Pontif Sugar”, „Copilul-Creier”, Micuţul Purceluş” „Alteţa Sa Liliputană”, „Jucăra Speculativă”, „Chichineaţa Cernobâlului”, „Micuţa Mumie Foetală”, „Pepita Foetală”, „Virginul Dezgustător” şi-alte câte şi mai câte.

   Din toate punctele de vedere, Copilul divin este o lectură rară. Fie că vă va amuza teribil sau, din contră, vă va revolta, miza textului cade pe capacitatea de a extrage câteva probleme ale societăţii prezente, clar conturate: divergenţele de opinie şi mentalitate dintre copii şi părinţi, dorinţa tinerilor de a uzurpa autoritatea parentală, de a se elibera de orice constrângere. Mai e apoi neputinţa structurală de a asimila o mult prea vastă informaţie ca şi toate giumbuşlucurile, motivaţiile interioare sau exterioare ce-l împing pe om spre autodepăşire.

   Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale: ( Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Palatul chelfănelii ), precum şi volumele de eseuri ( Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei, Eseu despre masochismul occidental ).

  Romanul de faţă a fost adaptat scenic de către autorul însuşi împreună cu regizoarea româncă Cris Simion şi jucat pe scenele teatrului bucureştean.

Și totuși, din duritatea romanului răzbat dorința de mai bine, speranța și dragostea

Îngeri rătaciţi, de Neguţ Marius Albert

Editura Libris

   “Lumea e urâtă? Închide ochii, astupă-ți urechile și fă-o cât de frumoasă vrei… Apoi, dă vina pe mine pentru că ți-am dezvăluit hidoșenia ei, fără să vezi că, iluzia pe care singur ți-ai creat-o, te împiedică să schimbi realitatea.” (Neguț Marius Albert)

   Intrigată de titlul cărții (sincer inițial am crezut că e Fantasy), de cuvintele autorului, de fragmentele citite, de ideea că fac un pic de ”bine” unor copii defavorizați (drepturile de autor vor fi donate), am zis: “hai să văd despre ce e vorba”. Și nu-mi pare rău!

   Am citit o carte bine scrisă și documentată, plină de acțiune și dialoguri, o carte care te ține în priză de la primele rânduri până la final. De povestit nu pot, pentru că ar însemna să o fac cu lux de amănunte, ceea ce v-ar răpi plăcerea lecturii, dar am să vă vorbesc puțin despre datele istorice și despre personaje.

   Autorul face o documentare incredibilă referindu-se la ideea lui Ceaușescu: familia – celulă de bază a societății (decret 770/1966), taxa de celibat, interzicerea avorturilor, la înăsprirea condițiilor divorțului (779), la reducerea timpului de emisie al televiziunii (1976), toate menite a crea o națiune ideală cu oameni noi. Aceste legi aberante au dus la nașterea a mii de copii nedoriți, instituționalizați în adevărate lagăre.     Sunt prezentate avorturile empirice care au provocat moartea a mii de femei, dar și reversul medaliei, de după anul 1995, când avortul s-a liberalizat. Serbările fastuoase; adulația conducătorilor; pedepsele crunte pentru cei care refuzau să fie colaboratori ai serviciilor secrete și mai apoi revoluția (lovitura de stat) din 1989.

   Este interesant modul în care a fost manipulată armata, cum la televiziune au apărut exact cei care trebuiau să apară, modul în care s-au reglat conturi, cum unii s-au transformat din oameni cu funcții cheie în comunism, în revoluționari, făcând să dispară oricine ar fi putut depune mărturie împotriva lor.

   La fel de bine documentată este și înfruntarea armată din Piața Universității (Mineriada din iunie 1990). Tactica de luptă,  armamentul, manipularea, modul cum securiștii infiltrați printre mineri i-au manipulat pe aceștia, la cererea șefilor din capitală. E groaznic să vezi cu ochii minții, cum s-au comportat ortacii și muncitorii de la IMGB cu studenții, cum i-au atacat, cum i-au bătut, fără a se gândi că, acolo, s-ar fi putut afla proprii copii.

   Autorul face o cercetare minuțioasă, pune cap la cap lucruri pe care cu toții le-am citit, văzut sau auzit în diferite momente și înlănțuirea asta logica pare și mai înfricoșătoare. E groaznic și dureros în același timp, să realizezi ”marea manipulare”, să-ți dai seama că tot ce ai crezut, e de fapt o perdea de fum după care, manipulatorii și-au impus prioritățile, alianțele, interesele; cum cei care au ieșit în stradă cu entuziasm și bună credință au dispărut, și au apărut cei care ”trebuiau” sau “îmbogățiți de război” (cum le spun eu) –  oameni fără onoare, fără bun simț, mânați doar de interese, de dorința de mărire și putere, oameni care calcă literalmente pe cadavre pentru a-și atinge țelurile. Între ei, cei puțini bine intenționați, se pierd.

   Astfel îl cunoaștem pe senatorul Iordache, om cu funcții înalte și înainte de 1989, care la momentul oportun eliberează câțiva deținuți din arestul poliției și cu ajutorul unui ziarist (directorul unui mare cotidian pe care-l are la mână), își asigură un loc de frunte printre revoluționari, printre puternicii unei noi lumi.

   Dosarele ascunse când a început revolta, îi asigură materialul de șantaj necesar pentru a face oameni aflați în funcții cheie, să “joace” cum vrea el. Ziariști, polițiști, politicieni, pe toți îi are la mână și de toți se folosește într-un moment sau altul. Singura lui slăbiciune este soția lui, o femeie cu clasă, care se poartă rece cu el (poate asta îl și subjuga), care-l acceptă doar pentru a asigura un cămin fiicei sale, deși este conștientă de caracterul infect al omului de lângă ea.

   Haosul e declanșat de fugă Lianei (Lia), fata vitregă a senatorului, care va face orice ca s-o găsească – nu că l-ar interesa pe el, ci pentru soția lui. Deși Lia nu-l suportase niciodată, văzând dincolo de fațadă spilcuită și vorbele mieroase, are un șoc mare când descoperă dosare ce arată că senatorul se ocupă cu trafic de copii. Încearcă să se sinucidă, dar Ursu, un om al străzii o salvează. Astfel începe povestea  lui Lia, Ursu și Gargamel, din a cărei derulare aflăm multe alte istorii de viață cutremurătoare.

   Acțiunea merge pe mai multe planuri. O însoțim pe Lia de când era copilă, până acum. Îi cunoaștem tatăl (profesorul Dima); bunica (o adevărată doamnă dintr-o veche familie boierească); Ruxandra (mama adusă în pragul nebuniei de loviturile vieții) și urmărim infiltrarea în viața lor, a senatorului Iordache.

   Viața lui Ursu este un adevărat coșmar: o copilărie distrusă de un tată bețiv și abuziv (care în final îi omoară mama) și de statul ce, după condamnarea tatălui, îl aruncă într-un cămin de copii. Veți suferi alături de el, cunoscând abuzurile celor mai mari și a supraveghetorilor. Veți evada alături de el și de prietenul său, Biscuite, apoi, îi veți cunoaște viața normală pe care o duce alături de Roza, de Sofian și copii lor, o familie de țigani din Ferentari. Ajutat de-o avocată cu suflet mare, Sofian îl înfiază și-l crește ca pe propriul copil. Răducu (Ursu) trece prin școală cu brio, intră la facultate, este încorporat, se logodește cu fiica avocatei (Ana), dar, când să cunoască fericirea, vine revoluția și îi răpește tot.

În comă, fără acte, ajunge la un spital din afară și este salvat, dar viața îi oferă din nou, alte surprize neplăcute.

   Gargamel: Un puşti fugit dintr-o altă casă de copii, prigonit de cei mai mari pe stradă, care nu vrea să devină un aurolac și pe care în final, Ursu îl ia sub aripa lui protectoare. Pentru Gargamel Ursu devine prototipul fratelui, tatălui, găsind în acesta prietenul pe care nu l-a avut niciodată.

    În cursul aventurilor, facem cunoștință cu lumea subterană a capitalei, cu aurolacii care trăiesc în canale, organizați în găști, cu Pistruiatu, șeful lor (un tip pe care cei de sus îl știu de frică), și care încercă pe cât posibil, să-și apere copiii aflați sub aripa protectoare. Cu cerșetori și hoți; cu vechii milițieni redenumiți polițiști; cu ofițerii acestora (mai ticăloși decât oamenii străzii), care pentru a-și atinge scopurile își pierd și ultima fărâmă de umanitate.

   Aflăm povestea lui Biscuite – băiatul alături de care Radu fugise din orfelinat; toate necazurile prin care trece (este prins și dus înapoi la Siret), îl cunoaștem pe Nea Gică, șoferul de camion care îl salvează; vedem cum Biscuite (Ionuț) ajunge să conducă o fundație, încercând astfel să salveze la rândul său, copii aflați la nevoie.

   Citind cartea veți rămâne surprinși de varietatea de personaje, veți vedea că există onoare, demnitate, loialitate și compasiune, acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Neguț Marius ne prezintă personajele și situațiile firesc, fără înflorituri, fără a atenua duritatea, fără prejudecăți, doar cu ideea clară că, asta e viața. Iar scenele, urmăririle, tunelurile sunt atât de plastic descrise, încât ai impresia că le străbați și tu, alături de protagoniști. La un moment dat aveam parcă senzația că mă sufoc în tunel!

Și totuși, din duritatea romanului răzbat dorința de mai bine, speranța și dragostea.

N-am să vă spun mai mult, doar atât: finalul îți împlinește dorințele dezvoltate de a lungul lecturii.

Vă recomand din tot sufletul să citiți cartea (chiar dacă are peste 500 de pagini, cu siguranță nu vă veți plictisi).

Romanul lui Neguț Marius Albert este o lecție de viață, o lecție de istorie, o lecție de credință și încă multe alte lucruri.

    Citind veți înțelege și spusele autorului: ”Cititorule crezi că te poți desprinde așa ușor de trecut? Crezi că, dacă nu l-ai trăit, nu ai nici o vină? Chiar dacă tu nu recunoști, el te-a creat omul ce ești acum. El îți domina viitorul, pentru că tu naiv fiind, îi permiți să rămână în umbra, necunoscut.”

Felicitări Marius, mă bucur că ți-am citit cartea și aștept cu nerăbdare următorul roman.

Cartea poate fi comandată de pe Libris.ro.

 

Costumul Nici-Nu-Contează și alte povestiri, de Sylvia Plath

Titlul original: The It-Doesn’t-Matter-Suit and Other Stories

Traducere din limba engleză: Florin Bican

Ilustrații: David Roberts

Editura: Pandora M

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 96

   Apreciez literatura pentru copii, o găsesc fascinantă și din când în când mă delectez cu acest gen. Oricât  de mari și de bătrâni am fi, sufletul nostru rămâne la fel de tânăr (cu puțin efort din partea noastră), iar copilul acela zglobiu, năzbâtios și pus pe șotii rămâne veșnic acolo, într-un ungher luminat de razele plăpânde ale soarelui. Acea voioșie, acel spirit pueril trebuie ,,alimentat” pentru a rămâne la fel. Un mijloc la îndemână poate fi literatura pentru copii, iar un reprezentant de seamă – ,,Costumul Nici-Nu-Contează și alte povestiri”.

    M-am bucurat de rândurile Sylviei Plath, abundând în zâmbete și culori. Am citit pe nerăsuflate cele trei povestiri, de fapt două povestiri și un poem epic, m-am simțit pentru puțin timp copilul de altădată, la fel de inocent și zburdalnic. Traducerea măiestrită a lui Florin Bican mi-a înseninat ziua prin redarea perfectă a sentimentelor autoarei. A păstrat același ton șugubăț, același caracter ludic, atât de simplu,  dar atât de profund și fermecător.sylvia_plath

În cele trei texte distincte, autoarea izbutește să atingă tema copilăriei într-o manieră încântătoare, făcând din poveștile fără vârstă dedicate propriilor copii niște jocuri antrenante, în care cuvintele dansează, levitează, aleargă într-un frumos decor. Rămâi fără glas, nu mai ești capabil să scoți vreun sunet și singurul lucru pe care-l faci e să urmărești spectacolul ce ți se derulează prin fața ochilor cu o viteză uimitoare.

     ,,Costumul Nici-Nu-Contează” e o comică istorisire despre depășirea propriului statut, despre felul în care haina te face domn. Într-o familie obișnuită, cu șapte copii, mezinul Max constată că este singurul din întreaga comunitate lipsit de un costum și tânjește după unul pe care să-l poată purtă oriunde și oricând. Dar destinul face ca într-o zi o cutie mare, fără expeditor și un destinatar concret, să ajungă acasă la familia Nix. Înăuntru se află un costum impresionant, ,,lânos, vârtos, nou-nouț, galben-ca-muștarul, cu trei nasturi de alamă în față, strălucind ca oglinda, și cu doi nasturi de alamă în spate și cu câte un nasture de alamă pe fiecare manșetă”.

   Pentru care membru al familiei este oare costumul ? Această întrebare stăruie pe buzele tuturor. Mama Nix îl modifică pe rând pentru Tata Nix și pentru fiecare dintre fiii săi. Cu toții conștientizează că un asemenea costum nu se potrivește activităților pe care le desfășoară. Cu toții, cu excepția lui Max, singurul fără un costum al său. Băiețelul îl găsește perfect pentru sine, îl poartă cu mândrie și un vis i se îndeplinește : toată lumea, de la pisicile și câinii de pe stradă până la primar, îl privește cu admirație și respect pe Max, îmbrăcat într-un supercostum, într-un ,,Nici-Nu-Contează Costum”.

   În ,,Bucătăria doamnei Cherry” ne confruntăm cu o situație fără precedent : aparatele electrocasnice din bucătăria harnicei și gospodinei doamne Cherry suferă din cauza unei probleme existențiale. Oare n-ar putea îndeplini alte sarcini decât cele cu care au fost înzestrate ? Oare n-ar putea schimba măcar odată rolurile între ele, urmând să-i facă o frumoasă surpriză doamnei Cherry ? Zis și făcut. Dar ceea ce adineauri părea simplu ca bună ziua întrece orice așteptări.

   Cafetiera nu poate păstra înghețata asemenea lui Frigirece, iar Frigirece nu poate coace tartele cu prune ale lui Coace-Tot ș.a.m.d. Haosul cuprinde bucătăria, iar apariția și îngrozirea domnului Cherry îi conving pe spiridușii Sare și Piper (vinovații acestei debandade) că n-a fost o idee tocmai potrivită. Din fericire, totul revine la normal fix înainte de întoarcerea doamnei Cherry, ,,femeia cu adevărat norocoasă”. Electrocasnicele învață că fiecare în această lume (bucătărie) are o anumită misiune, că fiecăruia îi este dat cât poate să ducă și nimic mai mult…

        ,,Cartea Paturilor” este un frumos poem epic, un elogiu plin de umor adus paturilor. Acestea pot îndeplini numeroase funcții,  fiecare are un rol bine definit fie că ne referim la ,,Paturi-Mici-De-Buzunar,/ Și Paturi-Alimentare,/ Tanco-Paturi, Paturi-Care-/Merg-pe-Elefanți Călare”, fie la oricare alte instrumente ingenioase ce numai unui copil îi pot trece prin minte. Cert e că oricare din multitudinea de paturi ,,poate face o minune”, nu numai ,,patul alb în care,/ Înainte de culcare,/ Mama-ți dă o sărutare/ Și-apoi suflă-n lumânare/ Și te lasă plat în Pat.”

   Copiii dumneavoastră vor fi încântați de aceste mici bomboane literare însoțite de ilustrații caraghioase și sugestive, le vor sorbi cu nesaț și vor dori să mai citească. Povestirile Sylviei Plath vă vor plăcea și dumneavoastră, părinților, vă vor aminti de copilărie, de curcubeul acestei perioade mirifice. Oricât de mult ar trece timpul, oricât de bătrâni am părea, nu trebuie să uităm niciodată de sufletul nostru de copil ce așteaptă să fie hrănit și iubit…

        LECTURĂ PLĂCUTĂ !pandora M

Cartea Costumul Nici-Nu-Contează și alte povestiri, de Sylvia Plath a fost oferită pentru recenzie de Editura Pandora M. Poate fi comandată de pe site-ul Pandora M

 

Frații Burgess, de Elizabeth Strout

   recenzie

   Romanul “Frații Burgess” al scriitoarei Elizabeth Strout a fost publicat de editura Litera în anul 2016, în deja bine cunoscuta și apreciata serie “clasici contemporani.” Traducerea  excelentă din limba engleză îi aparține traducătorului Bogdan Perdivară. Romanul are 379 de pagini și este compus dintr-un prolog și patru părți. Poate este bine să amintim ce înseamnă în accepțiunea editurii Litera clasici contemporani. Iată ce scrie pe coperta a patra a cărții:

 “Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureați sau nominalizați ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de clasici. Ficțiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărți pe care abia aștepți să le citești”.

   Romanul “Frații Burgess” se înscrie perfect în această caracterizare.

   Scriitoarea americană Elizabeth Strout s-a născut la 6 ianuarie 1956 în orașul Portland, Maine. A absolvit facultatea de drept a Universității Syracuse apoi face un an la Oxford în Anglia În 1982 absolvă cu brio studiile de drept de la această universitate și tot în acest an i se publică și prima povestire în “New Letters magazine”. Primul său roman  “Amy and Isabelle” a apărut în anul 1998. A fost un succes și a stat la baza unui film produs de Oprah Winfrey’s studio, Harpo Films. În acest film Elizabeth Strout joacă un rol care a fost premiat cu premiul Los Angeles Films Critics Asociation. Următoarea carte a scriitoarei, ”Abide with Me” apare în 2006 urmată de “Olive Kiteridge” în 2008, “ un roman polifonic al unei femei și al cercului ei familial și de prieteni, toți trăind în statul Maine”. Acest din urmă roman se bucură de un succes deosebit la public dar și din partea criticii literare așa că este premiat cu prestigiosul premiu Pulitzer în anul 2009. Și acest roman a fost adaptat într-o miniserie HBO care a primit la rândul ei șase premii, ultimul în 2015 a fost Prime Time Emmy Award.

   Ultimul roman al scriitoarei Elizabeth Strout a apărut chiar anul acesta în 2016 cu titlul “My Name is Lucy Barton”. Dar mai înainte, în data de 2 aprilie 2013, a publicat romanul “Burgess Boys”, tradus la noi cu titlul” Frații Burgess”. Și acesta urmează să fie ecranizat de către Robert Redford într-o miniserie HBO. Romanul așa cum este construit de autoare chiar se pretează la ecranizare.

 Autoarea Elizabeth Strout spune despre romanele sale într-un interviu acordat în 2016 publicației “The Guardian” :

            “Nu sunt interesată să împart lumea în buni și răi.”

    De aceea romanele sale, și “Frații Burgess” nu face excepție, sunt departe de sentimentalism și melodramă. Iar tema pe care o abordează cu talent și seriozitate în roman este cât se poate de pretabilă la categorisiri, sentimentalisme și melodramă. Autoarea pornește de la fapte de viață reale, indiscutabile, cunoscute și prezente în viața de zi cu zi  și în mijlocul acestor fapte și transformări ale societății americane în general, ne prezintă ca și cum ar mări cu o lupă uriașă, viața particulară a câtorva indivizi prinși în turbionul acestor schimbări de cele mai multe ori fără voia lor. Și sunt obligați să facă față și să se schimbe și ei la rândul lor. Chiar dacă povestea în sine este o dramă, romanul per total este optimist pentru că la final cititorul învață cum poți  să faci față omenește și cât mai corect față de tine însuți și față de lumea în care trăiești, schimbărilor care vin fără să te întrebe.

   Introducerea în povestea propriu zisă se face în prolog Acolo povestitoarea ne spune cum se întâlnește periodic cu mama sa la un hotel. Deja sunt amândouă văduve și  în cea mai mare parte a timpului petrecut împreună  povestesc una alteia amintiri din diverse perioade ale vieții lor. Povestitoarea o întreabă mai ales despre unii și alții dintre cunoștințele lor din vremea când era tânără în orășelul Shirley Falls din Maine unde mama ei încă locuia. Se oprește cu predilecție asupra fraților Burgess, Jim, Bob și Susan, ultimii doi gemeni dar total diferiți. La data când au loc aceste conversații Jim și Bob locuiesc la New York. Jim este un avocat de mare succes și lucrează pentru o firmă de avocatură prestigioasă  fiind căsătorit cu Helen care provine dintr-o familie deosebită. Sunt deja în plină maturitate, cu copiii mari plecați la studii și cu o viață reușită. Bob este exact opusul. După studii strălucitoare de drept, Bob devine doar un simplu avocat al apărării din oficiu. Este timid, retras, și deja divorțat de Pamela, iubirea lui din tinerețe care l-a părăsit pentru că el nu putea avea copiii pe care ea și-i dorea. Dar relația celor doi soți este în continuare foarte bună, ca între doi prieteni vechi care se cunosc deja foarte bine. Locuiește într-un fel de cămin fără să aibă propria sa casă așa ca fratele său Jim îl tratează fără nici un pic de considerație, cu un dispreț fățiș și o totală lipsă de încredere. Iar Bob, care își iubește și își admiră fratele mai mare, acceptă acest tratament fără să protesteze. Sora lor, Susan, a rămas în orășelul Shirley Falls. Lucrează de o viață la un serviciu de optimetrie și s-a căsătorit cu un suedez cu care are un fiu, Zach. Dar soțul a părăsit-o plecând în Suedia așa că Susan își crește singură fiul din venitul ei modest, ducând o viață modestă la limita sărăciei.

   La un moment dat ziarele din toată țara vorbesc despre gestul neașteptat și inexplicabil făcut de tânărul Zach care are de acum 19 ani. Acest lucru o determină pe povestitoare să-și anunțe mama că are de gând să scrie o carte despre  frații Burgess:

            “ – Cred că o să mă apuc să scriu povestea fraților Burgess.

  • E o poveste bună, a încuviințat mama.
  • Lumea o să spună că nu e frumos să scriu despre oamenii pe care îi cunosc.

Mama în noaptea aceea era obosită, a căscat.

-Păi, nici nu-i cunoști .Nimeni nu cunoaște vreodată pe nimeni.” (p.13)

   Și așa începe romanul propriu zis în care prezentul se întrepătrunde cu trecutul și în care probleme dureroase rămase nerezolvate din trecut își găsesc în mod dureros rezolvarea în prezent. Aflam astfel că pe când cei trei frați Burgess erau foarte mici, Bob și Susan aveau doar patru ani, tatăl lor îi lăsase în mașina pornită pentru a repara ceva la cutia postală aflată în vale. Și Bob pornise mașina fără să vrea și așa își omorâse tatăl într-un accident stupid. Această întâmplare l-a marcat însă pentru toată viața și este în parte explicația pentru lipsa lui de interes real față de ceea ce societatea americană consideră o viață reușită standard.

   Momentul în care se deschide povestea este o zi obișnuită ca toate zilele. Jim și soția sa Helen se pregătesc să plece într-o vacanță în insule calde și însorite împreună cu proprietarul firmei de avocatură la care lucra Jim. Totul pare bine pus la punct așa cum îi place lui Helen, când intervine telefonul lui Susan.Agitată și speriată aceasta îl imploră pe Jim să vină să-i salveze fiul. Zach făcuse un gest nebunesc absolut inexplicabil pentru toată lumea care îl cunoștea. Aruncase un cap de porc congelat  în interiorul micii moschei musulmane organizate într-o clădire din Shirley Falls. Această moschee deservea comunitatea musulmanilor somalezi care fuseseră aduși în orășelul din Maine pe măsură ce războiul din Somalia căpătase dimensiuni teribile și provocase tragedii umanitare. Comunitatea somaleză era formată mai ales din femei și copiii dar și bărbați care însă potrivit obiceiurilor lor, lăsau asupra femeilor toate responsabilitățile pentru viața de zi cu zi. Nimeni nu putea explica de ce taciturnul și retrasul Zach făcuse un asemena gest agresiv la adresa unor oameni cu care nu prea avea de a face.

     Jim i-a explicat lui Susan că îi este imposibil să vină și îl va trimite pe Bob. Sosirea lui Bob la Shirley Falls este de fapt momentul în care începe povestea fraților Burgess. Ritmul poveștii devine mai antrenant, evenimentele se precipită și informațiile sunt tot mai interesante și mai revelatoare Ne aflăm în fața unui roman complex în care se dezvoltă ating punctul culminant și apoi capătă rezolvare mai multe fire narative. Este vorba de Bob, Susan, Zach, Jim și Helen dar și comunitatea somaleză cu lipsa ei de dorință de a se adapta noilor realități dar și comunitatea tot mai restrânsă a vechiului orășel cu lipsa ei de dorință de a-i înțelege pe noii veniți, și mai sunt și oamenii legii cu legea însăși care trebuie să rezolve un delict ciudat care în primă instanță provocase râsul polițiştilor veniți să vadă ce se întâmplase. Vederea capului de porc însângerat care se decongela pe podeaua moscheiei îi amuzase pe polițiști spre indignarea profundă a celor ultragiați. Las cititorului plăcerea de a vedea cum se descurcă tot acest ghem de fire narative Pentru că romanul este scris excepțional de bine, lectura în sine este o plăcere și subiectul este de cea mai mare actualitate.

   Este prima carte scrisă de Elisabeth Strout pe care am citit-o și pot spune nu numai că a fost o surpriză deosebit de plăcută dar o consider chiar cea mai bună carte citită anul acesta. Modul magistral în care autoarea tratează o problemă de maximă actualitate ca pe o problemă de viață curentă căreia trebuie să-i facem față așa cum facem față problemelor pe care de-a lungul timpului ni le construim singuri din neatenție, aroganță, minciună și lașitate este de fapt ceea ce m-a  atras în mod deosebit la acest roman. Îl recomand cu toată căldură. Este o carte care te îmbogățește!

          editura-litera

Cartea Frații Burgess de Elizabeth Strout a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

 

 

Zgomotul timpului, de Julian Barnes

Titlu original: The noise of time

Traducător: Virgil Stanciu

Format: Paperback

Număr pagini: 208

Editura: Nemira

   Julian Barnes s-a nascut in Leicester, Anglia, in 1946. A studiat la City of London School intre 1957 si 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) in 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen si New Review. Între 1979 si 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.

Un roman intens şi complex, perfect pentru iubitorii de ficţiune istorică.

   Înainte de a citi acestă carte am mai citit un al roman de la Julian Barnes şi anume: Arthur&George. Vă spun drept că mi-a plăcut mai mult Arthur&George, decât Zgomotul timpului, însă asta depinde de gusturi şi, bineînţeles din ce genuri fac parte.

  Mi s-a părut, de asemenea o carte grea, dar unele pasaje au fost chiar plăcute, amuzante şi adevărate.

   Am pornit lectura cu ideea că o să am parte de ceva interesant şi am dat peste un roman în măsură de 80% biografic. Nu ştiu dacă v-am mai spus, nu mă împac cu romanele biografice şi mai puţin cu cele autobiografice. Nu mă pasionează şi nu mă fac să dau pagina aşa de repede precum aş da-o la o ficţiune pentru adolescenţi, dar a fost o lectură interesantă.

  Descrierea cărţi pare tentantă, iar laudele de pe copertă te îndeamnă să începi cât mai repede şi sigur procesul de citire:

„O ambitioasa alegorie orwelliana despre dificultăţile întâmpinate de artişti în societăţile totalitare şi o parabolă kafkiana despre eforturile unui om fricos de a se lupta cu o realitate suprarealistă.“ – The New York Times.

„Barnes s-a reinventat înca o data.“ – Daily Telegraph.

   Aşteptările mele de la această carte au fost surprinse cu opusul lor. Naraţiunea folosită de scriitor nu te plictiseşte, este cumva ,,obositoare”. Trebuie să petreci câteva zile pe carte, eu fiind de părere că nu ai cum să-o lecturezi imediat. Tot ce citeşti trebuie să ajungă şi la inimă şi nici pe departe să rămână pe drum.

   Să vedem şi cam despre ce este vorba şi să facem cunoştinţă cu minunatul compozitor al secolului XX-lea, Dmitri Dmitrievici.

   Personajul principal al cărţii este un tânăr talentat şi calm, retras. Tatăl său murise şi el avea acum responsabilitatea de a întreţine pacea şi armonia în familia sa. Am văzut în Dmitri un personaj bine conturat de către autor, ale cărei calităţi şi defecte erau mai mult decât vizibile, putând foarte uşor să îmi dau seama ce tip de om este viitorul compozitor.

   Pentru că iubea foarte mult muzica s-a dedicat şi şi-a pus toată dragostea, speranţa şi respectul în munca sa. Ambiţia, râvna şi talentul său l-au propulsat de timpuriu în topurile celor mai buni compozitori ruşi. A cunoscut faima şi după puţin timp piesele sale au început să fie puse în practică pe cele mai populare şi prestigioase scene. Popularitatea şi iubirea pe care i-o oferea publicul, auditorul, l-au făcut să se simtă bine şi să-şi facă din ce în ce mai bine munca.

  Nu după mult timp comentarii urâte sunt aduse în atenţia talentatului compozitor Dmitri şi toată faima şi popularitatea a început să scadă simţitor foarte repede. Acum, se simţea prost şi rău dispus, singurul său alin fiind  ţigările.

   Cea mai celebră piesă a lui Şostacovici a fost “Lady Macbeth din Mtensk”, fiind şi cea mai îndrăgită de spectatori. Regimul comunist de la acel timp, condus de Stalin ( Iosif Vissarionovici Stalin) i-a făcut munca şi piesa “Lady Macbeth din Mtensk” de tot râsul.

   În revista “Pravda” apar din ce în ce mai multe critici rele la adresa compozitorului, perioada lui de faimă încheindu-se aici. Şostacovici era rugat să iasă în public şi să-şi ceară iertare. Vă întrebaţi oare de ce sunt aduse aceste comentarii la adresa tânărului, nu-i aşa? Am şi răspunsul care este destul de neclar şi absurd: pentru că înainte de a crea celebra piesa s-a inspirat din modele de pe alte meleaguri, nicidecum de pe ale Rusiei. Mi se pare foarte corect şi cinstit să te inspiri din munca altor oameni, aceasta reprezentând pentru tine un punct de ambiţie şi curaj care te îndeamnă să-l depăşeşti şi să mergi mult mai departe. Să descoperi noi drumuri care te fac şi mai popular decât eşti. Nu o să înţeleg niciodată aceste motive slab dezvoltate şi fără esenţă! Chiar nu pot!

  Starea moarala a lui Şostacovici se schimba, şi sub cerul fără nori, în care lumina reuşea să pătrundă şi în cel mai întunecat colţişor s-a abătut o pătură groasă şi mare de nori pufoşi şi negri. Era distrus, efectiv distrus! Imaginează-ţi că ţi-ai dat toată silinţa şi ai muncit ani întregi pentru ca într-o zi să ajungi undeva sus şi a doua zi să afli că toţi contracandidaţii tăi te depăşesc rapid şi irevocabil şi tu tocmai ai ajuns pe ultimul loc, departe de ce ţi-ai propus. E greu şi foarte dur acest timp. M-am regăsit pe-alocuri cu minunatul compozitor şi i-am înţeles perfect starea prostă şi durerea care i-a străpuns inima.

   Acum, viziunea fostului compozitor celebru era foarte restrânsă şi punea întotdeauna răul în faţă. De asemenea, acum stătea lângă un lift împăcat cu el şi cu o valijoară aşteptând ca din moment în moment să fie săltat de forţele armate şi dus în faţa lui Stalin, apoi transportat în Siberia, trăindu-şi viaţa în chinuri groaznice. Dormea îmbrăcat. Era pregătit şi aştepta clipa.

  Cu regimul comunist la putere, artist fiind, ori te conformai şi cântai numai ce se potriveşte ţării şi patriei tale, ori îţi semnai garantat condamnarea la moarte.

“În Rusia lui Stalin nu existau compozitori care să scrie cu tocul între dinţi. De acum încolo vor exista doar două cateogorii de compozitori cei vii şi înspăimântaţi şi cei morţi.”

  La decăderea morală a lui Şostacovici, fostul Dmitri a contribuit şi Nikolas Nabokov care-l îndeamnă să-şi recunoască rolul în toată acestă mascaradă şi să-şi asume contribuţia la această scenă penibilă. Cu alte cuvinte, era îndemnat să spună că tot ce făcea o făcea fără dragoste şi fără voinţa lui. Era îndemnat să spună că era pus de Stalin şi regim să nu se mai inspire şi să facă doar ce e pe placul poporului.

  Dar iată că o nouă portiţă se deschide pentru compozitor şi vestea că Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul regimului comunist la acea perioadă în Rusia, a murit, aduce bucuria şi veselia, calmul şi liniştea, pacea şi buna dispoziţie pentru Şostacovici.

   La putere vine un alt conducător comunist şi, din nou, lumina soarelui care reuşea să-i pătrundă până şi în cel mai întunecat locşor din inima lui e pur şi simplu acoperită de nori furioşi şi întunecaţi care îndeamnă la tristeţe şi suferinţă. Şostacovici este rugat să devină membru al partidului şi să-şi dedice viaţa poporului şi naţiei sale. Va reuşi să treacă şi peste această perioadă? Se va supune sau se va lăsa dominat de regimul comunist, ori va învinge şi-şi va recăpătat calm şi bucuria care-i lipsesc aşa de mult?

  Vă recomand cu drag acest roman “greu”şi complex, în special celor iubitori de istorie şi pasionaţi de romanele biografice. Nu vor fi prezente momente interminabile şi date greu de reţinut care fac lectura dificilă, şi cred că are să vă placă! Lectură plăcută!

sigla Nemira

Cartea Zgomotul timpului de Julian Barnes a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Baro talento!

Diamantul din șatră, de Nelu Sorin Stancu

Editura Show Bizz Event, 2016

Număr de pagini: 411

Dăruiește-te vieții și nu te teme de moarte! (proverb rrom)

    Atât de bogată și atât de puțin cunoscută este literatura rromani! Dorința lui Nelu Sorin Stancu, după propriile afirmații, este să contribuie la cultura scrisă a etniei rrome, monografiind în Diamantul din șatră un univers guvernat de un sistem de norme și concepte puternic ancorate în prezentul continuu (Rromanipen) și relatând povești despre iubire și trădări. Astfel, Nelu Sorin Stancu marchează un moment de grație al culturii rrome, alăturându-se autorilor de etnie rromă, care au zugrăvit viața nomazilor, Ion Budai-Deleanu, Anton Pann și Miron Radu Paraschivescu.

   Romanul începe ex-abrupto, cu una dintre intrigi: comoara. În 1942, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, țiganii sunt deportați în Transnistria, în lagăre. Șatra numeroasă a bulibașei Godrun reușește să-și ascundă aurul, peste care vrăjitoarea Gaia aruncă un blestem: să fie folosit doar pentru dăinuirea șatrei, iar secretul locului comorii este păstrat într-un talisman oferit spre păstrare micuței Sia.

   56 de ani mai târziu, îi regăsim primăvara, într-o șatră de la periferia Bucureștiului, la petrecerea organizată cu ocazia logodnei țiganului romanizat Paris cu frumoasa Amanda.

Astăzi, din vechea șatră mai erau în viață doar el și Sia. Fetița de altădată era numită acum Mama Sia. Deprinse tainele descântecelor, farmecelor, preparării leacurilor…

De comoara ascunsă nu se atinsese. În străfundurile sufletului, îi era frică de blestemul ce proteja comoara. La urma urmelor, oamenii din șatră aveau tot ce la trebuie. „Prea mult aur sucește mințile oricui.”

Godrun îl pusese în locul lui, ca bulibașă, pe Gabor, ce se dovedea foarte priceput în a-i conduce pe cei din șatră.

   Dacă la început, timpul pare să aibă foarte mare răbdare cu oamenii (vorba lui Marin Preda), șătrarii bucurându-se de bunul lor cel mai de preț: libertatea, pe măsură ce înaintăm cu lectura, observăm că acțiunea devine mult mai concentrată, evenimentele se succed cu repeziciune, cu suspans, pentru a asista la un final grandios și surprinzător.

   Liniștea șatrei este tulburată de aflarea legendei despre comoară. În drumul spre Transnistria, în pelerinaj la mormintele străbunilor, începe o serie de crime săvârșite de un șătrar obsedat de aur, a cărui identitate o vom afla abia în cele din urmă pagini ale romanului. Acesta își trădează șatra, mulți dintre semenii lui fiind executați în timpul unui asalt comandat de un interlop transnistrean, Regele Alb.

   Titlul, strălucitor pe coperta roșie ce înfățișează o rromesă dansând, face trimitere, de fapt, la personajul principal de sex masculin, Șandor. Asemeni unui diamant, Șandor e de neprețuit; este personajul-cheie pentru salvarea șatrei. Înzestrat cu o minte genială, dar autodidact, Șandor își echivalează studiile liceale în Franța într-un interval de șase luni, frecventând apoi cursurile a două facultăți de la Sorbona. El va fi cel care va salva șatra și tot el va afla unde se află comoara.

  Acțiunea se sfârșește cu motivul drumului, care ar putea sugera finalul deschis spre o continuare a romanului.

Ochii lui Papurică scânteiau.

–În ce direcție o luăm, bulibașă?

–Înainte, Papurică, înainte.

Papurică zâmbi, dezvăluindu-și cei doi dinți din aur.

   Ceremoniile legate de marile evenimente din viața omului reprezintă secvențe extrem de importante în economia romanului, din dublă perspectivă. Descoperim,  pe de o parte, obiceiuri străvechi, pe de altă parte, realizarea scenică, reacțiile personajelor și statutul lor.

Bulibașa se așeză cu bărbații la o masă, iar femeile la alta, după datină.

Anghelina boscorodea continuu femeile care se așezaseră la masă, trimițându-le către diverse treburi. Doar căutătura bulibașei o mai astâmpăra.

Tradiția cerea ca viitoarea noră să aducă apă proaspătă de la fântână pentru a o da de băut  pețitorilor. (logodna)

Trecuseră multe ore de la intrarea celor doi amorezi în „Cuibușorul dragostei”, cum îl denumise tatăl lui Paris. Tânărul mire ieși din rulotă cu cămașa albă a Amandei, pe car se zărea acum o pată roșie. O arătă tuturor ca pe un trofeu. […]

După datină, femeia care dansa cămașa fecioarei avea să primească un cocoș din partea socrilor mici. (jocul cămășii)

Potrivit unui obicei vechi al rromilor șătrari, mireasa nu are voie să mănânce și să bea la propria nuntă, mai mult chiar, în afară de dansul mirilor, nu îi este permis să joace sau să stea prea aproape de mire. (nunta)

Îl îngropaseră (pe Tamango, n.n.) la umbra unei sălcii plângătoare, nu înainte de a-i lega mâinile și picioarele cu ață roșie și albă, conform tradiției.

După cum cerea aceeași datină strămoșească, dădură pradă focului toate bunurile lui Tamango. (înmormântarea)

   La fel de importantă este relația cu supranaturalul; fiecare șatră are câte o vrăjitoare, care poate blestema, poate vindeca sau poate prezice viitorul. Mama Sia prepară o licoare care ar trebui să-l facă pe Gheog să o uite pe Amanda, dar destinul face ca Paris să fie cel blestemat, vindecă o fetiță de boala muțeniei, prezice viitorul sumbru al șatrei și face pact cu diavolul, pentru a o salva pe Iris, iubita lui Șandor, din ghearele morții.

Noapte neagră, oglindă întunecoasă,

Trimite-l pe diavol la mine.

Reneg pe Dumnezeu și Fiul Lui,

Reneg pe Maica Domnului,

Reneg botezul ce l-am primit.

Te invoc pe tine, diavol, stăpân al infernului!

   Viața nomazilor este presărată și cu momente amuzante, când își fac farse sau se ironizează unul pe celălalt. Agarici este cel mai ușor de păcălit, mai ales că își dorește o femeie. Papurică, Găligan și Fane Pensetă îl trimit la Zara, o frumoasă rromesă, însă…

Încurajat și convins că Zara îl aștepta, Agarici se îndreptă plin de speranță către cortul indicat. Grupul de năzdrăvani îl urmărea de la distanță.

–Am lovele multe, am daravelă mare, și-am venit să te cordesc!

–Bine-ai venit! se auzi o voce din cort, imediat făcându-și apariția posesoarea glasului.

Baba Zenobia ieși în fața cortului, numai un zâmbet. Stafidită, cu doi dinți în gură – și aceia stricați – , cu o piele neagră ca fundul tuciului, cu părul vâlvoi, baba era o hidoșenie înspăimântătoare.

Lui Agarici îi pieri pe loc orice poftă, tulind-o cât îl țineau picioarele, direct la căruța lui.

   Numele personajelor sunt de un pitoresc aparte și nu ai cum să nu simpatizezi oameni precum Ciocolată, Secundă, Fane Pensetă, Zuzulea, Bucurie sau Papurică. Limbajul personajelor este neaoș, presărat cu elemente de argou și expresii licențioase, însă fără a părea vulgar sau defăimător.

–Doamneee! Pupa-ți-aș tălpile Tale, Doamne! Ce de lovele! sau

–Jur pe ce am mai scump, de nu ești cea mai śukară rromesă din lume, o abordă el, aproape de cortul Zarei… . Mânca-ți-aș gurița ta de frumoasă!

   Pe alocuri, autorul strecoară cuvinte, formule de salut sau secvențe în limba rromani, cum ar fi versurile cunoscutului Gelem, gelem, imnul internațional al țiganilor:

Gelem, gelem, lungone dromentza

Maladilem bahtale romentza…

  La nivel structural, Diamantul din șatră cuprinde nouă părți, fiecare cu un moto, un proverb rrom, sugestiv pentru conținutul acestora. De exemplu, Nu trebuie să sari peste propria ta umbră sau Arborii, ca și femeia, leapădă o haină, dar își păstrează secretele. Cele o sută șaptesprezece capitole îmi par episoadele unui serial TV, având fiecare o idee centrală, rezumată în idei principale sub formă de titlu.

   Roman exotic, erotic și al experienței, Diamantul din șatră poate deveni prin simplitatea expresivă un titlu de referință în bibliografia oricărui cititor de beletristică; prin documentarea temeinică pe care a demonstrat-o autorul, poate constitui o sursă de informare pentru cei interesați de viața rromilor, de tradițiile și obiceiurile lor.

Mie mi-a plăcut? Foarte mult! Baro talento!

Mulţumim autorului pentru exemplarul oferit!

Marile speranțe, de Charles Dickens

Titlu original: Great Expectations

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 572

Categoria Literatura Universală

   Charles Dickens este unul dintre cei mai marii clasici ai literaturii universale. Un scriitor de excepţie şi un foarte important reprezentant al realismului din Anglia secolului al XIX, Dickens este cunoscut pentru celebrul său roman Oliver Twist, ecranizat şi tradus, iar apoi retipărit chiar şi astăzi.

   Marile speranţe este o încurcătură de fapte şi evenimente, de legături şi relaţii consensuale alambicate. Povestea îl are în centru pe Phillip Pirrip (Pip). Evenimentele petrecute se învârt în jurul acestui personaj narator şi tot ceea ce se întâmplă nu este altceva decât universul care se materializează în jurul lui.

   Totul începe încă de când băiatul (Pip) este capabil să aibă amintiri astfel că întreaga carte este un (pseudo)jurnal în care nu se consemnează doar evenimentele ci şi trăirile, stările şi emoţiile personajului.

   Un orfan crescut de sora sa, Georgiana- personaj cu tentă malefica, dar nu negativ astfel că cititorii pot empatiza cu ea. Este foarte dură cu Pip, îl pedepseşte şi îl ceartă mereu indiferent de gravitatera faptelor lui acuzându-l că este un copil “crescut pe palme”. Într-un fel este de înţeles faptul că Georgiana îl pedepseşte frecvent pe Pip. Toate frustrările şi suferinţa pierderii ambilor părinţi au afectat-o mai mult pe ea, pe când Pip era prea mic pentru a simţi durerea şi tristeţea pe care ţi-o provoacă pierderea părinţilor. În plus, ea se alege cu un copil care nu e al ei şi care, de parcă nu era de ajuns, o va lega toată viaţa de responsabilitatea creşterii lui. Este ca şi cum ea nu ar fi avut când să fie tânăra.

   Joe Gargery este un fierar, soţul Georgianei şi cel mai bun prieten al lui Pip. Sub presiunile puse de sora sa Pip construieşte profilurile psihologice ale părinţilor şi ale celor 5 fraţi ai săi (cu toţii morţi) pe baza scrisului de pe pietrele funerare din cimitirul din mlaştina de la marginea comunităţii încercand să reconstruiască familia de care nu a avut niciodată parte. Cimitirul în care îşi petrece destul de mult timp devine prima realitate pe care tânărul Pip ne-o livrează în încercarea lui de a ne spune povestea vieții sale.

   Atunci când un deţinut evadează cu câteva zile înainte de Crăciun şi îl întâlneşte pe Pip în cimitir are loc prima mare schimbare din viaţa protagonistului care se va concretiza peste ani într-un fel de schimb inegal de favoruri. Celălalt punct de cotitură care, la fel ca şi întâlnirea cu deţinutul, îi va influenţa viaţa în viitor este vizita în casa domnişoarei Havisham şi întâlnirea cu Estella – protejata acesteia. Estella este arogantă şi înfumurată, dar în acelaşi timp şi incredibil de frumoasă, fapt pe care tânărul Pip, chiar şi copil fiind, nu poate să nu îl observe.

   Timpul trece, gândul îi rămâne la Estella şi prea puţin la deţinutul grotesc pe care l-a întâlnit în mlaştini uitând cu desăvârşire de el în momentul în care, de nicăieri, un binefăcător îi oferă şansa de a pleca la oraş şi de a deveni un gentelman.

   Perspectiva care îi apare în faţa ochilor este promiţătoare. O şansă reală de a fi cu Estella- o domnişoară respectată şi curtată de toată lumea acum, o şansă pe care nu a avut-o înainte din cauza discrepanţei financiare şi sociale. Condiţia diferită ale celor doi îl împiedică pe Pip să tindă spre un viitor alături de ea.

   Ca oricare alt personaj existent, domnişoara Havisham are un secret şi un trecut încurcat. Originea Estellei este incertă. Binefăcătorul lui Pip trăieşte în umbră pentru o perioada. Toţi sunt mânaţi de motive şi interese diferite şi toate personajele au o legătură între ele. Trecutul se leagă încurcat în jurul lui Pip. El pătrunde într-un univers în care toţi au, sau au avut, o legătură directă cu ceilalţi.

   Romanul lui Dickens este o operă de mare valoare tocmai pentru abilitatea lui de a crea intrigi şi de a da sens unor legături între personaje. În plus totul se află la final. Toate evenimentele se descurcă, aflăm cine e tatăl cui şi cine a trădat pe cine. Cui i s-a făcut un bine şi cine a plătit pentru degradarea morală a altuia. Este foarte interesant şi incitant în acelaşi timp. Un roman de dragoste prins într-un roman în care eroii sunt motivaţi de propriile interese meschine, de răzbunare şi de nevoia absolută de bani.

   Pip şi Estella sunt prinşi la mijloc. Ea este crescută să nu iubească iar el este învăţat că pentru a o cuceri nu este suficient să fie el însuşi ci trebuie să devină un distins domn din înalta societate. Romanul are o frumuseţe interioară, este captivant şi fermecător prin intrigă şi descriere. Dickens este, cu siguranţă, un mare scriitor şi merită toate laudele care îi sunt aduse.

   Cartea a fost foarte bună şi o recomand cu mare drag şi multă plăcere. Simbolistica unelor secvenţe şi impactul vizual pe care unele scene ţi le oferă sunt savuroase. Până la urmă Marile speranţe este o poveste despre fresca socială şi despre societatea acelor timpuri care scoate la suprafaţă noi înţelesuri ale firii şi psihologiei umane.

logo_libris

Cartea Marile sperante de Charles Dickens a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro.

De ce mă tot freci, băi nene, cu ce vreau eu, cu ce vrei tu? Ce tot îi dai cu «rămânem», «mergem», «facem», « dregem»? Nu-nțelegi că nu mai suntem împreună? Vezi-ți de drumul tău și eu îmi văd de-al meu. Învăț o meserie acuma, fac un ban. Sunt curvă![

Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia,de Dănuț Ungureanu

Editura Tritonic (2015)

Număr de pagini 200

Colecția Serie de Autor

Un basm reinterpretat

    Când am început să citesc acest roman, aveam așteptări foarte mari, autorul surprinzându-mă în mod plăcut nu cu mult timp în urmă cu Anatomic Graffiti, din volumul 3.1 . Mărturisesc că așteptările mi-au fost cu mult depășite. Am descoperit în Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia, pe lângă povestea spusă cu mult umor, semnificații încifrate, elemente ale unei culturi literare vaste și subtilități postmoderne impresionante.

   Titlul romanului trimite la vechile povești haiducești, mai ales că numele propriu nu este întâmplător ales (Tănase provine fie din grecescul tanis, care însemnă șarpe, fie de la Thanatos, personificare a morții din mitologie, iar Vlăsia reprezintă, conform dicționarului, o pădure întinsă care, înainte de 1848, se întindea ca un arc, cuprinzând mănăstirile Cernica, Pasărea, Snagov etc./ clubul haiducilor în vremea fanarioților). Falsă ipoteză! Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia este, de fapt, romanul formării personalității lui Neluțu Borangic (și el cu nume extrem de sugestiv), prin urmare un bildungsroman, cu un Făt-Frumos din basmele românești, care pleacă în căutarea Ilenei lui, într-un timp contemporan nouă.

   Precum Făt-Frumos (timid, naiv, frumușel, uneori prostuț), Neluțu Borangic din Turcenii Gorjului pornește prin București în aventura vieții lui, într-o călătorie inițiatică, având ca ajutor de nădejde pe haiducul Tănase Vlăsia, un interlop de modă veche. Evident, are de trecut câteva probe ale curajului, care să-i recunoască statutul de personaj rotund, evoluția de la băiat speriat în Gara de Nord, la cea de bărbat. Prima probă inițiatică este cea sexuală, cu experimentata de vreo șaizeci de ani Nicoleta Alba, cea îmbătată de vodcă și poeziile lui Pușkin.

–Bă… băete… păi pe mine dacă vrei să mă hâc, trebuie să mă hâc întâi aici… (și-a ciocănit țeasta, adică mintea, creierul, inteligența) abia apoi să mă hâc aici… (și și-a indicat locul obișnuit pentru „hâc”).

Zicând aceasta, a scos de sub cearceaful plic o carte.

„Alexandr Pușkin – Poezii”.

–Ia citește ceva, la-ntâmplare…

El a ezitat confuz.

–Adică… să citesc ceva? Din carte? Înainte de culcare?

–Da, bă… băete, din carte. Înainte de… hâc! Și cu voce tare, să te-aud bine, cu intonație…

   Următoarea probă este cea a milosteniei, când Neluțu o salvează pe domnișoara Huy de niște câini maidanezi și o conduce acasă. Apoi, proba labirintului, mai exact plimbarea personajului pe la diverse gazde, care-și dau interesul să-l ajute, însă fără sorți de izbândă. La un moment dat, intră în scenă doamna Vinerescu (un fel de Sfânta Vineri), personaj adjuvant, o băbuță cocârjată, numai piele, oase și dinți de lână, plus ochelari cu funduri de sifoane, basma și toiag. …, care mi-a întărit impresia de basm.

Baba îl mângâie cu blândețe pe creștet.

–Ucenicii lui Tănase sunt ca copilașii mei. Da’ niște bănuți de taxi nu ți-o fi lăsat ghidușul de el?

   O altă probă este cea a ospățului pantagruelic, oferit de Florea Flocea-Clapon, la care participă și cei doi eroi, Tănase și Neluțu.

În mijlocul tuturor, la masa din mijloc, gemând de nemaivăzute bunătăți și bogății, împărățea  însuși Florea Flocea-Clapon, negru, umflat, acoperit cu aur, în toată puterea celor optzeci de ani ai săi.

Iar pe scena peste care zburau sute de licurici colorați, roșii, albaștri, verzi și liliachii, atârnat de-un microfon mai mare ca dânsul, vrăjea auditoriul Mihăiță-gușă-de-platină, cel mai vestit manelist al veacului.

   Prin intermediul obiectelor magice (păpușile gonflabile), Neluțu o găsește pe Petronela, însă aceasta îl respinge în mod brutal.

De ce mă tot freci, băi nene, cu ce vreau eu, cu ce vrei tu? Ce tot îi dai cu «rămânem», «mergem», «facem», « dregem»? Nu-nțelegi că nu mai suntem împreună? Vezi-ți de drumul tău și eu îmi văd de-al meu. Învăț o meserie acuma, fac un ban. Sunt curvă!

   Finalul este unul previzibil. Rămas singur după ce Tănase Vlăsia a fost împușcat din greșeală de polițiști (potere), Neluțu îi preia numele Vlăsia și devine el însuși un haiduc temut de bărbați și adorat de femei. În același timp, finalul este deschis, deoarece trupul lui Tănase nu este găsit.

   Tehnica narativă este una de excepție. Dănuț Ungureanu recuperează trecutul glorios al haiducilor într-un mod ironic și parodic, pentru a scoate în evidență problema tinerilor plecați în lume, în căutarea norocului, pe care doar puțini reușesc să îl afle. O altă tehnică este intertextualitatea, prin preluarea unor sintagme celebre, uneori citate greșit de către personaje: Ia, fă loc, că mi-o cere și mie inima glas și sân de femeie (Sadoveanu), Astfel de pățanii ai să mai pățești, dar ele sunt trecătoare „ca nouri lungi pe șesuri” (Eminescu) sau prin aluzii la o altă operă semnată Dănuț Ungureanu: Zilliconda. Însemnările damei de silicon.

–Zilliconda e numele meu. Zilli… Da, mai sunt câteva. Avem grijă unele de celelalte.   

     

   Romanul este structurat în paisprezece capitole, doisprezece însoțite de câte un preambul, o Învățătură, de la Tănase către Neluțu, ca într-un testament spiritual, o Învățătură de minte semnată de un gazetar și o Neînvățătură. Aceste texte sunt extrem de savuroase, triste și amuzante în același timp. De exemplu, despre femei aflăm că atunci când văd pe una mai slabă ca ele, zic: „Vai, săraca, poate-i bolnavă. Ce-or fi văzut, dragă, bărbații la ea, nici n-ai pe ce să pui mâna, cum se cuvine la o femeie…”

Dacă aceea e mai trupeșă decât privitoarele, se-ntoarce roata: „Aoleu, se vede că-i plac dulciurile. Ar trebui să se mai abțină, tu, că se face de râs cu rochiile astea strâmte, la greutatea ei…” […]

Să împingem acum lucrurile și mai departe, închipuind o altă candidată, care însumează, dimpotrivă, toate lipsurile ce pot face nefericită o femeie: e urâțică, nu prea o duce mintea, se poartă mai mult șleampătă… .

Ei bine, asta e femeia ideală… sau despre tabieturi:

Culcă-te la o anumită oră și scoală-te tot așa, în fiecare zi la fel. Niciun minut mai devreme, niciun minut mai târziu. Dacă te-a prins ceasul rău într-o adunare de oameni, cere iertare să te retragi și nu te lăsa înduplecat de rugămințile lor fierbinți.

Dormi pe partea stângă sau pe spate, niciodată pe dreapta ori pe burtă, să nu-ți vină din mațe toată acreala.

   Latura comică este o parte importantă a acestui roman, fiind constituită din ironie, aluzii onomastice, situații comice, personaje care stârnesc râsul prin felul lor de a fi. Cel mai elocvent exemplu este Neluțu, care, prins în mijlocul unui miting de protest, scandează fără a ști de ce și împotriva cui, chiar dacă încearcă să citească pancartele. Doar într-un rând, până ce una mai transparentă să fie trasă în jos, Ucenicul descifră aiurit câteva cuvinte: „tpuroc lunrevug soJ” (citea invers! J ) Ce-o fi fost tpuroc ăsta? Sau …putu să citească ce zice: „Casa Capon. Since 2001”. Ușor nedumerit cu privire la cine va fi fost acel Since, își urmă mentorul înăuntrul fascinantului așezământ. Limbajul contribuie la impresia generală de comedie amară, prin utilizarea în egală măsură a arhaismelor, elementelor de argou și neologismelor.

   Cu această operă, literatura română este mai bogată, deoarece Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia nu este un simplu roman, ci depășește cu mult granițele acestuia, sfidând rigorile speciei literare. Este un roman bine gândit, bine documentat, foarte bine scris și-l recomand din toată inima!

Editura Tritonic

Cartea Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia, de Danuţ Ungureanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

 

 

 

“De ce te-ai întoarce? Pentru că o iubeşti sau pentru că îţi lipseşte ?”

Zuzu, de Anida Lasto

   O autoare nouă, o carte nouă cu un titlu puţin ciudat, dar citind-o am înţeles de ce.
Subiectul pare unul simplu; doi tineri liceeni care se cunosc pe chat şi încep să discute, folosind numele de alint “Zuzu” şi “Zuzi”, despre tot şi despre toate aşa cum fac cu uşurinţă doi necunoscuţi.
Anii trec, trece liceul, facultatea, se întâmplă relaţii de –o parte şi de alta, dar discuţiile lor continuă, sfidând timpul, depărtarea şi faptul că nu se cunosc în mod real.
În toţi anii aceştia se văd o singură dată, dar prietenia lor în plan virtual continuă. La un moment dat se întrevede chiar posibilitatea unei relaţii, dar…
Restul vă las să aflaţi voi citind cartea.zuzu2

   Important de spus este că, deşi pare o joacă, ceva facil, cartea abundă de sentimente, vise, gânduri, hotărâri, mai mult sau mai puţin raţionale, dar din care se poate învaţă. Am să vă dau câteva citate doar, din cele multe care mi-au plăcut:

“Ai simţit vreodată că ai cunoscut un suflet pereche ce te-a atins astfel încât ţi-ai schimbat percepţia asupra sentimentelor într-un mod iremediabil?”

“Sau poate asta e tot ce contează în vieţile noastre mult prea scurte: să profiţi de ocaziile întâlnite şi să nu pierzi suflete pe drum sau pe lângă drum, în căutarea nebună a senzaţiilor de moment.”

“Uneori, e mult mai uşor să-ţi deschizi sufletul în faţa unui străin decât în faţa unui prieten. Judecata parcă nu e la fel de aspră, înţelegerea mai obiectivă, părerea mai uşor de acceptat.”

“E inutil să purtăm cu noi regrete în călătoria asta atât de scurtă, numită viaţă. Mi-a fost foarte greu şi să înţeleg că fiecare despărţire, la fel ca fiecare întâlnire, au fost menite să-mi ofere o lecţie, să învăţ ceva, să cresc”.

“De ce te-ai întoarce? Pentru că o iubeşti sau pentru că îţi lipseşte <obişnuinţa >?”
“Sentimentele puternice, atunci când mor,i au o dată cu ele toate speranţele noastre. Rămâne o linişte de care nu avem nevoie după o furtună sentimentală.”

“Găseşte femeia care să-ţi fie complice, să-ţi fie iubită, mamă, soră, prietena cea mai bună. Şi înarmează-te cu răbdare pentru o astfel de femeie.”

“Am răsărit în cuvinte, am crescut prin ceea ce am exprimat cu ajutorul lor, însă toţi zorii au un apus. Bucură-te de fiecare moment ca şi cum ar fi ultimul, astfel nu vei simţi niciodată ultimul moment, iar fiecare clipă de fericire o vei putea prelungi în eternitate”.

În rest aştept al doilea roman al autoarei, care după cum mi-a spus chiar ea ”va fi altceva,va fi altfel”.

„Hoțul de umbre” este o poveste despre familie, copilărie și iubire.

Hotul de umbre, de Marc Levy

Editura: Trei

Număr pagini: 225

Titlu original: ”Le voleur d’ombres”

   Uneori, după o carte mai grea, simt nevoia să citesc ceva mai ușurel. Așa am ajuns să lecturez „Hoțul de umbre” de Marc Levy, un roman micuț, dar care e menit să aducă zâmbetul pe buze oricărui cititor abătut după o zi de muncă sau facultate și oferă în același timp câteva lecții de viață bune de reținut. Este o poveste în care, cred eu, mulți dintre voi se vor regăsi.

   Romanul spune povestea unui puști de 12 ani, aflat în clasa a 6-a C, care tocmai s-a mutat la o școală nouă. Pe lângă necazurile provocate de acest statut de nou-venit, protagonistul s-a confruntat și cu faptul că era cel mai mic din clasă, deci trebuia să șteargă mereu tabla, să aibă grijă să fie cretă și, în general, să îndeplinească toate sarcinile care nu-i încântau pe ceilalți. Singurul prieten pe care a reușit să și-l facă la început a fost Yves, paznicul școlii. Dacă problemele de adaptare și pedepsele primite de la profesori nu erau de ajuns, la scurt timp, puștiul a aflat că părinții săi divorțează. Această veste a venit ca un șoc peste el, care s-a învinovățit pentru plecarea tatălui, considerând că nu a fost destul de bun, că nu a învățat destul de bine, că nu l-a făcut să se simtă mândru de fiul său. Totuși, în ciuda acestei situații nefericite, protagonistul descoperă că are o abilitate specială, poate să „fure” umbrele oamenilor, iar prin intermediul lor este capabil să afle cele mai adânci secrete ale acestora. Puterea sa este ca o sabie cu două tăișuri, chiar dacă îi permite să devină un fel de binefăcător, trebuie să poarte povara tristeților, dezamăgirilor și a problemelor altora pe umerii săi micuți, neputând să dezvăluie nimănui ceea ce poate realiza. Cu ajutorul lui Luc, colegul și prietenul său, dar și a unui act eroic în care îl salvează pe paznic din magazia în flăcări, protagonistul devine șeful clasei. Astfel, reușește să câștige simpatia colegilor și să parcurgă anii de școală cu bine.

    În cele din urmă, puștiul plăpând crește și ajunge student la medicină într-un oraș mare. Își părăsește locul natal pentru a uita de copilărie și de toate problemele sale. Viața sa se împarte între spital și casă. Uneori mai flirtează cu o colegă din același an cu el, Sophie, dar niciunul dintre ei nu știe care este exact statutul relației. Lipsa de timp și concentrarea pe carieră îl determină să-și pună viața personală pe planul secund. Dar oare va realiza la timp că în această alergătură către succes va pierde tocmai acele persoane sau acele lucruri la care ține cel mai mult?

   „Hoțul de umbre” este o poveste despre familie, copilărie și iubire. Chiar dacă pare un roman simplu și ușor, în rândurile sale găsim situații cât se poate de reale, din care putem extrage învățăminte prețioase. Avem de-a face, în primul rând, cu situația nefericită a unui copil ai cărui părinți decid să divorțeze. La numai 12 ani, puștiul nu poate percepe faptul că nu este vina lui, că părinții pur și simplu nu se mai înțeleg sau că tatăl său a călcat strâmb. În mintea sa încă necoaptă se înfiripă ideea conform căreia toată vina despărțirii i se datorează lui, incapacității sale de a-i mulțumi, de a-i face fericiți și mândrii de rezultatele fiului lor.

    Pe de altă parte, romanul surprinde prima iubire a protagonistului. În vacanța de vară petrecută la mare, o cunoaște pe Clea, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care este însă mută. Totuși, protagonistul nu vede în problema ei o dizabilitate, ci din contră o admiră pentru capacitatea de a vorbi cu mâinile și este de-a dreptul fermecat de râsul ei de violoncel. Cei doi își petrec toată vara jucându-se în locul lor secret, un far părăsit, desenând pe cer cu zmeul în formă de vultur al băiatului și declarându-și fără teamă sentimentele profunde unul față de celălalt, experimentând chiar primul sărut. Fetița este, de asemenea, singura persoană căreia protagonistul îi dezvăluie secretul său, faptul că poate fura umbrele oamenilor. Din păcate, mica lor idilă se consumă în acea vară. Totuși, Clea, fata cu râs de violoncel, îi va rămâne veșnic întipărită în minte, iar viața îl va purta din nou pe urmele ei.

   Nu în ultimul rând, romanul subliniază o situație cu care mulți dintre noi ne confruntăm și anume lipsa de timp. Ajuns la facultate, în ciuda dorinței protagonistului de a se împărți între muncă și cei dragi, realitatea stă altfel decât își imaginează. Pentru a-și construi o carieră strălucită își neglijează prietenii, chiar și propria mamă. În ciuda faptului că simte că ceva este în neregulă, își continuă drumul fără să schimbe nimic, până când viața îi dă o palmă și se trezește la realitate.

   Așadar, după ce am citit „Hoțul de umbre” de Marc Levy pot să v-o recomand cu căldură tuturor deoarece sunt sigură că vă veți regăsi printre rânduri și poate povestea băiatului vă va determina să schimbați și voi ceva în viața voastră. Până una alta, eu vă sfătuiesc doar să nu mai lăsați pe mâine lucrurile pe care vreți să le faceți azi pentru că poate fi prea târziu. Spuneți-i te iubesc persoanei iubite, cereți-vă scuze celor cărora le-ați greșit, îmbrățișați-vă părinții și mulțumiți-le pentru ceea ce au făcut pentru voi!

P.S. Dacă ați fi un hoț de umbre, ce ați face cu abilitatea voastră?

P.S.S. Vă las și câteva citate care mi-au atras atenția ;)

„În adolescență, visezi la ziua în care îți vei părăsi părinții. Mai târziu, părinții sunt aceia care te părăsesc. Atunci, nu mai visezi decât să poți deveni din nou, chiar și pentru o clipă, copilul care trăia sub acoperișul lor, să-i iei în brațe, să le spui fără nicio reținere că-i iubești, să te lipești de pieptul lor ca să te mai mângâie încă o dată.”

„Părinții înaintează în vârstă doar până la un moment dat, apoi această imagine a lor ni se întipărește în memorie. E suficient să închidem ochii și să ne gândim la ei ca să-i vedem, pentru totdeauna, așa cum erau atunci, de parcă dragostea pe care le-o purtăm a avut puterea de-a opri timpul în loc.”

„Poate că dragostea e ca o umbră: cineva o calcă și o ia cu sine. Poate că o lumină prea mare e periculoasă pentru dragoste sau, dimpotrivă, fără lumină, umbra dragostei pălește și, până la urmă, piere.”

„Clea desenează cuvinte în aer, face poezie atmosferică.”

targulcartii.roCartea „Hoțul de umbre” de Marc Levy a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii.  Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Soldați ai terebentinei, de Răzvan T. Coloja

Editura: CRUX PUBLISHING 

Editor: Andreea Sterea

Tehnoredactor: Olivian Saldinger

Despre autor

   Răzvan Teodor Coloja este un autor contemporan, născut la Oradea, unde și trăiește. A absolvit Facultatea de Litere (specializarea Biblioteconomie, 2001) și Facultatea de Informatică (2003) în cadrul Universității Oradea. În prezent este student al Facultății de științe Socio – Umane, specializarea Psihologie, în cadrul aceleiași universități.

A activat ca publicist, fiind redactor-șef adjunct la revista „ MyCOMPUTER”, redactor-șef la revista „MyLINUX”,și redactor la revista „CONNECT”

   Înclinat spre ficțiunea transgresivă și macabru, Răzvan T. Coloja debutează în 2009 cu romanul” Fabrica de furnici” (Ed. Vremea), iar în 2011 revine cu romanul ”Recolta roșie”( Ed. Herg Benet). În 2012 este prezent în antologia „Cercul literar de la Oradea” coord. Marius Miheț), alături de autori precum Dan-Liviu Boeriu, Mircea Pricăjan și alții. – sursa-fragment prezentare roman.

Pe lângă această scurtă descriere autorul are multe alte apariții, proiecte literare.

„Îmbrăcați toți trei în același tip de cămașă și cu tricouri negre pe dedesubt, arătăm ca niște clone nereușite.Ca niște gemeni diformi care la naștere au avut dimensiuni diferite, cu doi dintre ei tembeli din prima zi.

    Când am început acest roman știam doar prezentarea de pe spatele cărţii. Subiectul fiind viața rocker-ilor. Nu mă așteptam să mă lovesc de o realitate așa detaliată.

  Subiectul cărții ne prezintă o lume infectă a drogaților, rocker-ilor cu părul lung, viața pe care o duc, activitățile pe care le au și cum sunt ei văzuți de societate. Prejudecata societății față de pasiunea de a purta păr lung, față de muzica pe care o ascultă, respingerea tinerilor cu aspect diferit doar din cauza aparențelor.

  Acești tineri duc o luptă zilnic, iar când ai puține șanse să devii învingător înveți să declari sarcasm, sfidare. Când ceea ce simți nu se reflectă în aspectul fizic șochezi.

   Droguri, sună dramatic, oare ne închipuim noi cu adevărat ce viață duc ei? Motivele pentru care au ajuns în această stare? Oare cine își dorește să trăiască o viață infectă?

„Nina – cu blestemata ei de hepatită închipuită, infectând un pâlc întreg de tineri. Nina – o prostituată purtătoare de boli venerice, făcând sex normal și lipsit de prezervativ cu toți masculii din încăpere. Atingând cu tentaculele ei contaminate fiecare frunte și pereche de buze, fiecare dezmierdare. Nina, călătorind pe calea aerului în sunetul pe care-l face dragostea atunci când se transformă în viruși incubați.”

   Ei bine în acest roman nu este cu exemplul negativ cu formă educațională, din care trebuie să înveți ce e bine, ce e rău. Acest roman este un film cu cele mai necunoscute detalii din viața celor care sunt renegați de societate. Detalii de la cum respiră Lunar (bronzul acela pentru sobe cu diluant), cum fac sex, cum se distrează, cum se revoltă.

    Petreceri, alcool , droguri.

Te simți viu când dioxidul de carbon se îmbină cu mirosul de benzen și transpirație.

   M-am gândit de două ori înainte de a lua decizia de a pune un citat detaliat, atât de detaliat încât șochează. Cred că e corect să fiu sinceră, atât cu autorul cât și cu cititorii.

 

„Aș putea fi în orice altă parte dar am ales să fiu aici. Plictisit. Cu Eleonora atentă să nu-mi scrijelească pielea sensibilă a penisului cu dinții ei albi și perfecți. Cu dinții ei albi ca un mâner din os lustruit de trecerea atâtor mâini și degete pe suprafața lui. Ai spune că frigul și liniștea și soarele care stă să strălucească din clipă în clipă ar putea să mă facă cumva să mă simt liber și în viață. Că sexul oral primit dimineața ar trebui să-mi ofere șansa unei zile de bună dispoziție.”

   Ai putea fi în orice altă parte, dar ai ales să fii aici. Într-un loc în care nimeni nu te judecă dar nici nu te apreciază.

  Pentru că în final totul se reduce la acea clipă în care simți deopotrivă că ai orgasm și mori de teamă.

Acest roman este teza vieții, o viață fără inhibiții, lipsită de identitate. O viață în care ai impresia că toți au hepatită și sifilis.

Oare ne-am uitat vreodată cu atenție la acești oameni? Dacă duc o viață haotică oare chiar sunt suflete pierdute?

   Un lucru e sigur, autorul scrie bine, cursiv, fără perdea. Descrie foarte detaliat această viață boemă.

         

„  Crești de două ori mai repede, înveți ce e viața de două ori mai bine. Înveți că – dacă poți sta la masă ci alcoolici – peste ani , o discuție cu oameni de afaceri în condiții de lux este floare la ureche. Oricine poate deveni conducător în Rai dacă a petrecut îndeajuns de multă vreme printre munții ascuțiți și reci ai Iadului.”

     Nu pot spune că mi-a plăcut cartea, pentru că e o lume în care nu aș vrea să trăiesc, nu e genul de carte care mă atrage, dar vă invit să o citiți și vă aștept cu păreri.Crux Publishing logo

Cartea Soldaţi ai terebentinei, de Răzvan T. Coloja a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

„Pangeea, toamna”/ o carte-vampir

Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja

Editura: Crux Publishing

Anul apariției: 2015

Număr pagini: 132

Colecția: Transgressive

   Vă vorbeam, cu alte ocazii, despre cărți care te poartă în adevărate călătorii fascinante, despre cărți uluitoare care te fac să vorbești singur/ă zile întregi, despre cărți deschise ca niște orizonturi cu porți uriașe care te invită să vezi cum e în alte lumi și apoi te lasă înapoi în lumea ta. „Pangeea, toamna” nu e o astfel de carte. Dimpotrivă, e o carte-vampir. Odată ce i-ai deschis coperțile, devii prizonier… trăiești pentru un timp în realitatea altor oameni, dar nu devii părtaș la frământările lor, ci le preiei toate emoțiile și le trăiești tu.

   Autorul acestei cărți, Răzvan T. Coloja a câștigat, în 2015, „Premiul Special pentru Proză” cu romanul „Soldați ai terebentinei” în cadrul Concursului Național de Creație literară „Vasile Voiculescu” .

   „Pangeea, toamna” nu este o simplă carte, este o modalitate mai mult sau mai puțin subtilă de a transmite mesajul că drumul artistului în societatea actuală (deși mult mai avansată decât în alte epoci), e unul sinuos, plin de episoade de criză. Lupta artistului cu proprii săi demoni e mai aprigă decât lupta sa cu lumea exterioară. Locul în care ajunge personajul principal, Pangeea, e unul în care domnește haosul. Arta, de la un domeniu sublim, extinsă până la refuz, ajunge să creeze un adevărat haos. De fapt, în această carte, însăși arta devine haos și haosul devine artă.

   Romanul transgresiv vorbește despre personaje cu obsesia perfecțiunii. Fie că este vorba despre pictură, fotografie sau muzică, artiștii își expun mereu teama că operele lor nu sunt cele desăvârșite.  Poate că tocmai din obsesia artiștilor, dusă până la nebunie, ia naștere această lume: Pangeea – un spațiu unde fiecare artist încearcă să-și identifice propria chemare. Obiectivul principal al celor din această lume este acela de a reuși să influențeze realitatea celorlalți.

  Dar… ceilalți, indivizii exteriori concepțiilor artiștilor, nu gustă întotdeauna haosul din artă sau arta haosului, iar această diferență de percepție, dar și conștientizarea faptului că este imposibil de schimbat realitatea celorlalți, îi transformă pe artiști în inadaptați.

   Chiar dacă pare greu de crezut, în aceste circumstanțe, se țese și o poveste de iubire, însă ea e departe de a fi una feerică. Ștefana și personajul principal masculin au o legătură bolnăvicioasă, o relație nesănătoasă, ciudată, plină de contraste, ca un soi de mocirlă din care, uneori ies la iveală, încercând să nu se îngroape și ele, adevăratele sentimente. Dacă de peste 2000 de ani am aflat din cărți că iubirea este sentiment nobil care face oamenii frumoși sufletește și trupește, aici avem o viziune complet diferită a iubirii. Aici, iubirea nu poartă hainele frumoase ale sublimului, ci este descrisă artistic… cu protagoniști urâți, cu trăsături fizice și morale care nu ies cu nimic în evidență.

   În planul realității nu are loc o acțiune propriu-zisă, construcția cărții fiind bazată pe ce se întâmplă în interiorul personajelor, cum cresc în intensitate trăirile lor, cum iau naștere alte și alte gânduri.

  Când citești „Pangeea, toamna”, chiar dacă e posibil să ieși din zona de confort, te feliciți pentru că ți-ai oferit posibilitatea să descoperi interiorul atât de boem al sufletului de artist, labirintul de emoții, trăiri, întrebări retorice la care acesta se supune zilnic. Dincolo de lupta artistului cu lumea exterioară, pe care regretă că nu o poate alinia standardelor sale, artistul mai duce o luptă, la fel de cruntă: aceea cu propriul suflet. Aflăm, citind această carte, ce se află dincolo de o operă de artă… dincolo de o fotografie, un tablou sau o piesă muzicală. Nu e doar muncă… ci și un bagaj mare de frământări intense.

   Stilul lui Răzvan Coloja este unul impunător și intrigant, în același timp. Dacă există nuanțe mai mult sau mai puțin intense de duritate, ei bine, acestea nu fac decât să țină cititorul aproape, trezind în el curiozitatea de a vedea cât de departe se poate ajunge.  Îmbinarea de cuvinte creează impresia unui val căruia nu poți să i te împotrivești și devii tu însuți personaj al acestui adevărat poem epic.

  Finalul este unul la fel de dramatic precum este întreaga carte, mesajul care se desprinde fiind acela că a fi artist înseamnă a nu fi înțeles de lumea exterioară, indiferent de modalitatea de transmitere a mesajului, a avea mereu noi și noi căutări, a încerca mereu să te descoperi și a-ți modela sufletul conform trăirilor pe care le ai.

Iată câteva citate din carte:

„Și mai curios – ideea lui despre realizare se leagă strâns de o pensulă cu vârf subțire și modul în care acoperă cu alb o pânză albă. Punct cu punct, până la extenuare. Iar asta nu e masochism sau autoflagelare, așa cum ți-ai închipui că s-ar pedepsi un pictor obscur”.

„Adriana se lasă să cadă pe spate, ochii ei imenși devenind și mai mari prelungiți de gene, spune că mâine se dezbracă pentru că vrea să-și cumpere țigări. Spune că dacă ești fată și ești în Pangeea, David te plătește să-i pozezi nud cale de cinci ore. Spune că Davis și grafitul sunt două chestii diametral opuse – știe asta – dar în fond e tot artă. Cumva.”

„Și sărut Pământul.

E acoperit de ape, iar Lidia  încearcă să mi-l fure, să răspândească gustul lui amar în mod uniform – un mic Pământ împins cu gingășie dintr-o direcție în alta pe fondul unei piese al cărui cântăreț a murit demult dintr-o supradoză.”

  Recomand această carte celor care vor să descopere ce se întâmplă dincolo de aura boemă a unui artist, celor care vor să afle cât de multe frământări se ascund în spatele unei opere de artă.Crux Publishing logoCartea Pangeea, toamna, de Răzvan T. Coloja a fost oferită pentru recenzie de Editura Crux Publishing. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie.

Spioana de Paulo Coelho–O dansatoare, o curtezană, o spioană

 Dragilor, probabil cu toţii am auzit de Paulo Coelho. După mine este un scriitor care merită citit şi vă recomand cu drag tot ce a scris. Veţi descoperi fragmente rupte din istorie îmbinate cu ficţiunea, rezultând capodopere.

 Paulo Coelho s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 81 de limbi şi editate în peste 170 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 210 milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare, conform editurii Humanitas.

   În română i-au fost traduse următoarele cărţi: Jurnalul unui Mag, Alchimistul, Walkiriile, La râul Piedra am şezut şi-am plâns, Al cincilea munte, Manualul războinicului luminii, Veronika se hotărăşte să moară, Diavolul şi domnişoara Prym, Unsprezece minute, Zahir, Vrăjitoarea din Portobello, Învingătorul este întotdeauna singur, Aleph, Manuscrisul găsit la Accra, Adulter şi Spioana (cărţile sunt numite în ordinea în care au apărut în limba română).

  Am citit “Al cincilea munte”, o carte care mi-a pătruns în suflet şi pe care am, o şi o voi îndrăgi! Nu pot să exprim ce am simţit în momentul lecturării ei, sunt sentimente unice şi minunate.

   Pe listuţa mea de lectură sunt prezente o mare parte din cărţile de mai sus şi abia aştept să le achiziţionez. În special sunt curios în privinţa cărţii “Alchimistul”, din câte am înţeles cea mai populară carte scrisă de Paulo.

   “Spioana” a fost un puiuţ de capodoperă, să zic aşa, care încă nu s-a dezvoltat destul şi care a rămas un puiuţ. Nu pot afirma că m-a dezamăgit, nu, nici vorbă, dar mă aşteptam la ceva mai mult din partea lui Coelho. Stilul lui coerent, plăcut, relaxant şi simplu a reuşit din nou să mă introducă într-o perioadă îndepărtată, acţiunea cărţii fiind plasată prin anii 1917, şi m-am bucurat enorm că subiectul abordat mi-a stârnit curiozitatea. Câteva ore (cam atât mi-a luat să o citesc) m-am deconectat de la lumea reală şi am deschis uşa ficţiunii, după cum spuneam mai sus, îmbinată cu puţină istorie, cu puţin parfum de epocă şi cu o atmosferă bine creată şi conturată de autor.

   Margaretha Zelle este o fată crescută într-un mic orăşel olandez. Este frumoasă şi misterioasă, şi  începe să fie cunoscută în rândul bărbaţilor importanţi. Cucereşte cu ajutorul unui anunţ dintr-un ziar local un bărbat, mai precis un căpitan. Oferta acestuia este de nerefuzat: căpitan în armată, Indonezia, călătorii în locuri îndepărtate.

   Tentaţia este mult prea mare pentru micuţa fată şi, după câteva zile se împrieteneşte cu Rudolf MacLeod, un ofiţer important în armata olandeză, serios şi bogat. Dorinţa Margarethei de a se îmbogăţi creşte cu fiecare zi pe care o petrece alături de Rudolf, drept urmare  se căsătoreşte cu el, pe data de 11 iulie 1895, la trei luni de când citise anuţul din ziar. Cu domnul MacLeod va avea doi copii: o fată şi un băiat. Din gelozie şi ură o femeie angajată în casa lui Rudolf omoară băiatul, astfel Margaretha rămâne doar cu fetiţa. Gelozia se instaurează şi în relaţia celor doi. Margaretha nervoasă pentru că soţul ei nu o iubeşte, ci doar profită de ea, o transformă într-o persoană dură, care ştie exact ceea ce vrea de la viaţă. Fuge în Olanda, suferind din dragoste, căutând să-şi facă din nou prieteni din rândul artiştilor, aristocraţilor, diplomaţilor şi oamenilor de stat. Călătoria Margarethei continuă, vrând să ajungă la Paris, pentru a cuceri din nou scenele de dans şi pentru a stârni imaginaţia bărbaţilor. Ia un tren către Haga şi se duce la consulatul francez. Îl  cunoaşte pe consul şi petrece într-o cafenea câteva ore bune alături de el, acesta încercând să o seducă, iar ea se preface că a căzut în plasa lui, însă Margaretha îşi dorea doar să ajungă la Paris, nicidecum să-şi mai facă un iubit. Obţine astfel un bilet până la Paris şi o scrisoare de recomandare către Monsieur Guimet, de asemenea un om important al acelor timpuri. Când este întrebată cum o cheamă, pentru a completa scrisoarea de recomandare, ea răspunde că Mata Hari şi că este o dansatoare orientală. Identitatea falsă este cea care o face celebră şi încă şi astăzi mulţi o ştiu ca pe Mata Hari, şi nu ca Margaretha Zelle.

   Însă zarurile sorţii nu cad de multe ori la fel, iar tânăra, aflată mereu într-o frenetică reinventare de sine, scapă din mâini frâiele propriei vieţi. Călătoria la Paris reprezintă începutul faimoasei vieţi a dansatoarei. Acestă perioadă este, de asemenea cea mai populară, Mata ocupând zi de zi paginile ziarelor:

“Zveltă şi înaltă, cu flexibilitatea graţioasă a unui animal sălbatic, cu păr negru care se ondulează straniu şi ne poartă către un tărâm fermecat.”

“Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu trupul său.”

“Mii de curbe şi mii de mişcări care se îmbină perfect cu mii de ritmuri deosebite”

   Imediat ce ajunge în capitala Franţei, puţin nedumerită întrebă un bărbat unde se află locul în care ea avea rezervare. Mirat, domnul îi explică şi o invită la o cafea. Frumuseţea ei reuşeşte să-l cucerească şi să-l atragă şi pe el în mrejele sale, dar dezinteresată refuză propunerea. Domnul era chiar Monsieur Guimet, imediat ce şi-a dat seama, Mata Hari fuge după el, pentru că el era omul de care avea nevoie şi omul de care atârna viitorul ei.

  Primul spectacol susţinut de Mata Hari are loc la muzeul Guimet, unde ea realizează un adevărat show picant pentru bărbaţi. Dansează şi îşi dă hainele jos după ea. Era faimoasă, avea o situaţie bună materială, ce îşi mai putea dori?

   Începutul Primului Război Mondial reprezintă decăderea lui Mate Hari. Pe nimeni nu mai interesa spectacolele sale şi nimănui nu îi mai atrăgea atenţia. Perioada glorioasă ia sfârşit şi nu după mult timp ziarele afirmă că ea doar copiază anumite mişcări, că e o amatoare şi că nu mai are farmecul pe care-l avea înainte.

   Totul merge din ce în ce mai rău, dar în viaţa artistei se strecoară o “minune”- îi se oferă un contract de spectacole la Berlin. Bineînţeles, îl acceptă încântată, foarte rapid şi bucuroasă, însă contractul nu e chiar ceva bun pentru cariera ei, chiar el reprezintă dezastrul din viaţa ei. Începerea Primului Război Mondial, compromite viitorul care se arăta strălucit al artistei.

   Contactată de serviciile germane de spionaj este de acord să spioneze în Franţa. Nu se mulţumeşte cu atât şi îl contactează pe şeful de constraspionaj al Franţei. Numele lui este George Ladoux şi chiar el o denunţă pe celebra Mata Hari ca fiind agent dublu.. Neputând dovedi că este nevinovată, Mata este condamnată la moarte, dar oare va supravieţui? O va apăra oare vreunul dintre foşti ei iubiţi?

   După sentinţa Matei, George Ladoux este acuzat de spionaj pentru Germania şi este condamnat la moarte. Supravieţuieşte, fuge sau moare?

   Cartea este alcătuită din trei părţi, fiind o corespondenţă între Mata şi avocatul ei, dar şi o probă de mândrie şi ambiţie pentru fiica ei, pe care a părăsit-o când a plecat la Paris. Mata îl acuză pe avocat că nu a apărat-o îndeajuns de mult şi că nu a fost de partea ei. Avocatul era şi el un pretendent al ei, el o iubea în secret.

   Femeia aceasta, Mata Hari a fost un magnet pentru bărbaţii pe care o vedeau sau cu care vorbea. O adevărată curtezană, un mit reînviat de minunatul Paulo Coelho.

   Vă recomand cartea cu drag şi sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie. Mi s-a părut un roman frumos şi fascinant. O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie. O adevărată lecţie de viaţă!

Eu și Mia de Mihai Cotea

Editura: Singur

Pagini: 109

Despre autor

  Mihai este născut la Sibiu în 11 februarie 1989 la Sibiu, locuiește în Baia Mare, este licențiat în istorie, masterat în etnoturism.

Are un CV literar impresionant pe care vă invit să-l recitiți în prezentarea primei cărți a autorului apărută la noi pe site Vremea tornadei.

În viață e bine să te păstrezi cât mai curat posibil,în dragoste preferăm murdăria. Da, murdăria ne motivează pe mai departe. Nu punem la socoteală suferința, face parte din joc, o iei la pachet , și e un pachet mare și unsuros, alunecă mereu din mâini,dar care ar mai fi farmecul darului? Cel mai mare farmec îl are atunci când îl aștepți, visezi la el,nu atunci când îl ai. Când îl primești poți fi chiar dezamăgit uneori. Așa e și cu dragostea. E mereu ideală când visezi la ea, nu și când o primești. Atunci devine problematică, trebuie să ști să-i faci față indiferent  de ce daruri aduce.”

  Am început cu un citat din volumul Eu și Mia deoarece toată cartea e formată din citate profunde. Am obiceiul să îndoi pagina cărții de câte ori găsesc un citat frumos, de această dată am vrut să îndoi toate colțurile.

   Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Mihai, pe atunci citisem Vremea tornadei, însă nu și acest volum de eseuri & proză scurtă. Acum stau și mă întreb, unde intră atâta sensibilitate și înțelepciune într-un om așa mic?

  Am o pasiune pentru cărțile care reușesc în puține pagini să transmită multe. Așa este acest volum. Mihai, așterne o voce interioară, o realitate dureroasă, plină de înțelepciune, o lume văzută prin suflet, o radiografie a vieții așa cum este, fără măști, fără ocolișuri.

  Am simțit atâtea sentimente frumoase, născute din durere. Pace, armonie, iubire,recunoștință, mulțumire. Cum naiba poți să ai sufletul plin de durere și să iubești viața, într-un fel special și frumos?

Mulțumesc pământului că l-am călcat de atâtea ori în picioare fără să zică nimic și încă mă rabdă. La oameni e mai greu…A fi călcat în picioare, ca persoană,e o lecție greu de digerat, dar face parte din programa obligatorie, altfel nu iei testul. Și-ar fi păcat, cel puțin pentru rușinea pe care o simți în acel moment. Unora le e de ajuns cu rușinea lor, nu le mai trebuie și cea împroșcată de alții. Ciudat. Ce poate fi mai dureros decât să-ți fie rușine cu tine?Dar nu vă impacientați, nu e o programă obligatorie, e la alegere.”

Mi-a plăcut fiecare poveste, dar cel mai mult m-a impresionat:

Strigătul surd al unei oarbe.

 

„Pe noi ne despart cuvintele. Nu!Pe mine mă despart cuvintele de tine, pe tine te despart gândurile de mine și oricât am încerca nu putem construi un pod hibrid de comunicare între noi, căci ce spun eu nu e ce gândești tu. Ce poate rezulta dintr-un cuvânt și un gând? Depinde. E o relație unisex. Plăcere, bucuria momentului. Dar dintre un gând și o iubire? Aici începe să se întrezărească ceva…Dar dintre o iubire și-un cuvânt? Nu! Incompatibilitate totală, căci la mine, cuvintele-s diforme, mutante, anchilozate și cu un veșnic sindrom de autocompătimire. „

Câtă dreptate ai, pe noi ne despart cuvintele, sau lipsa lor.

E a doua carte pe care o citesc scrisă de Mihai. Îmi place că nu scrie comercial, scrie ce simte și cum simte. Al naibii de bine și profund. Sunt convinsă de un lucru, dacă ar scrie comercial( știu că poate! E o provocare 🙂 ), cărțile lui ar fi în top cele mai vândute .

Poate vă întrebați cine e Mia? Și eu m-am întrebat, după mine, Mia e o parte din autor, o parte din noi, aceea parte pe care o contrazicem sau nu. Mia este eu-l din interior, un EU plin de durere.

 

Cândva eram orfană și mă căutam zilnic în orice om care te reprezenta pe stradă. Îmi lipseai cu fiecare pas pe care-l scorneam și nu-mi dădeam seama că mă mângâiam cu iluzii la ureche. Dacă minciuna gâdilă, de regulă , adevărul doare,întotdeauna. M-am durut, m-am cerut și te-am primit, dragostea mea dintotdeauna. Mi-e dor de mine, cea de acum!

Mi se spunea Mia…  „

       EU ȘI MIA este imaginea din oglinda pe care nu dorim să o vedem, pe care o tratăm superficial. Îmi doresc sa recitesc această carte, sunt convină că o să descopăr mai multe trăiri.

Mihai îți mulțumesc și îți urez succes, îl meriți din plin,  „ știu că nu știu nimic, presupun tot ce-am zis.”

 

 

 

Domnii Golovliov, de M.E.Saltîkov-Şcedrin

Editura: All

Categorii: Strada Fictiunii in haine noi

Număr pagini: 312

Roman clasic rusesc

   Una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii ruse, „Domnii Golovliov” urmărește povestea unei familii de moșieri pe parcursul a trei generații, reprezentând o frescă a societății feudale rusești din secolul al XIX-lea. Acest univers sumbru și dezarticulat le poate aminti cititorilor contemporani de fantasticul Macondo, descris de Gabriel Garcia Márquez în romanul său „Un veac de singurătate”.

   Copleșită de caniculă în timpul verii și pătrunsă de un ger năprasnic în timpul iernii, vechea proprietate a familiei Golovliov pare a fi situată la capătul lumii. Arina Petrovna, „o femeie de vreo șaizeci de ani, dar încă vioaie și obișnuită să nu dea socoteală nimănui”, administrează cu o mână de fier marea avere a Golovliovilor. Vânează licitațiile de terenuri cu un ochi de vultur, drămuiește cu mare zgârcenie avuția familiei și se comportă autoritar cu copiii și cu servitorii ei. Așa și-a câștigat renumele de cea mai mare moșiereasă din gubernie. Până când un alt membru al familiei i-a luat locul…

   Animat de aceeași patimă a agonisirii ca mama lui, înzestrat cu viclenie și ipocrizie, Porfiri reușește să își însușească averea familiei. În cele din urmă, succesul lui se dovedește a fi iluzoriu și, cu mințile rătăcite, decide să îi ceară iertare mamei sale. A doua zi, corpul său înghețat este găsit undeva pe drumul spre cimitirul în care era îngropată Arina Petrovna. Decăderea boierilor Golovliov nu a mai putut fi oprită, iar în destinul lor se oglindește eclipsa întregii lumi a moșierimii ruse.

„O poveste tragică, profund emoționantă […]. Romanul este un clasic, și se vede de la o poștă de ce.“ – The Spectator 

Domnii Golovliov a fost adeseori numit cel mai tenebros roman rusesc. […] Cartea lui Șcedrin nu este însă tenebroasă, ci o forță autentică.“ – V. S. Pritchett

„Izbitor de puternic, convingător și impresionant.“ – The New York Times

„Gogol și Șcedrin sunt punctele de referință ale romanului satiric rusesc.“ – Lesley Milne

„Saltîkov este înzestrat cu tot ce îi trebuie: o frază densă, puternică și expresivă; o forță de caracterizare cum nu mai vezi la nimeni altul; nu umor, ci talentul de a face râsul să curgă șuvoaie“ – Lev Tolstoi

Sursa foto si text: Editura All

”Monologul unui infidel care se întreabă întruna dacă nu cumva o fi infidel”

 Fidelităţi, de Diane Brasseur-Monologul unui infidel

 Titlul original: Les fidélités

Traducerea: Doru Mareș

Colecția: Damen Tango

Editura: Nemira

Număr pagini: 160

    Fidelități- și te-ai putea gândi la fericirea eternă în cuplu, la fericirea împărțită mereu la doi și înmulțită cu infinitul. Se poate să o consideri un omagiu adus femeii sau iubirii ce ea o poartă bărbatului de alături. Adevărul este că.. Fidelități este puțin din toate. Este despre iubire și lipsa ei, despre curaj și lipsa lui, despre iubire și trădare, despre recunoaștere și înșelăciune, despre permisivitate și gelozie, despre secrete, deziluzii și împlinire

   Este o carte ușurică, o carte pe care mă așteptam să o devorez. Mă așteptam să îmi placă. Fidelități îmi promitea ceva, dar promisiunea a rămas undeva, împlinită și nu prea. Dar atunci când am terminat de citit, tot ce a rămas a fost un gust amar. Ăsta e gustul dezamăgirii, vei spune. Da, este. Imediat după ce am terminat de citit cărțulia asta, m-am apucat de scris: fix despre dezamăgire, dar la câteva rânduri m-am oprit. Nu pentru că am dorit asta, dar nu am mai putut scrie. Acum știu și de ce anume: cartea asta nu este chiar o dezamăgire, nu una totală, cel puțin.

   Înainte de a privi cartea dintr-o a doua perspectivă, spuneam că Fidelități e ceva imposibil de povestit. Și chiar mi se părea imposibil să se întâmple asta până și într-o ficțiune. Nu înțelegeam sensul și logica. Dacă înainte spuneam că nici nu știu unde aș putea încadra această cărțulie, acum parcă perspectiva asta permisivă îmi spune că…

   O să aleg ceea ce scrie și pe copertă. Așa cum este scrisă ,,Fidelități”‘, pare un monolog interior pe post de jurnal, în care protagonistul și-a închipuit de toate. Și-a închipuit, dar închipuirile lui nu au ajuns niciodată în realitate. Nimic din ceea ce și-a imaginat nu s-a întâmplat, nu a rezolvat nimic. Pe coperta cărții scrie clar:

”Monologul unui infidel care se întreabă întruna dacă nu cumva o fi infidel”

    Pe de o parte am așteptat până la finalul cărții să se întâmple ceva care să schimbe în câteva clipe totul și, implicit, părerea mea despre tot ce-am citit. M-am așteptat ca acest monolog să aibă și un rezultat, să se schimbe povestea sau să se trezească infidelul că e infidel, dar să renunțe la infidelitate. Dar nu s-a întâmplat nimic. Am citit doar niște gânduri – care pe undeva alunecau tare spre nicăieri.

   Atunci mă întrebam de ce oare nu s-a întâmplat nimic? Sau ce s-o fi întâmplat, de fapt, de nu pricep eu. Dar acum mă gândesc la faptul că nu există nimic în rândurile citite, care să-mi spună că nu s-a întâmplat nimic. Acum, după o pauză, am început să cred că nimic din ceea ce scrie în carte, nu s-a întâmplat, că totul s-a petrecut doar în mintea infidelului. Alix e doar amanta perfectă,  doar în mintea lui, fericirea cu cele două femei, soția și amanta, este doar în mintea lui.

   Totul, fiecare pagină este o trăire profundă, iar tonul pe care stă scris totul, este unul monoton, pe alocuri, dar și foarte trist. Iar asta denotă lipsurile din viața amoroasă, lipsuri care-l fac pe bărbat să se simtă gol, neîmplinit și nefericit.

   Fidelități spune o poveste a iubirii neîmplinite, a nevoii de iubire, afecțiune, dăruire, apropiere, contopire, dominare. Trage un semnal de alarmă în privința neimplicării, a neatenției, a tăcerii –confundată cu oboseala, lipsa de chef și a tihnei. Toate astea pot spune cât de nefericit este partenerul, cât de puțin se cunosc și cât de puțin comunică unul cu altul despre relație.

   Fidelități spune povestea unui nefericit și infidel, dar doar cu mintea. A unui infidel, căci se gândește la posibilitatea unei relații extraconjugale, a traiului unei vieți duble, dar această relație rămâne doar  în mintea soțului. Se poate să fii infidel doar gândindu-te la infidelitate sau la posibilitatea de a fi un infidel?

   Mintea umana ajută și la fericirea, dar și la nefericirea noastră. Mintea nefericitului naște soluții fără compromis: povești de iubire, femei perfecte și relații intime ce taie răsuflarea – și oferă fericirea. De moment, dar tot fericire este. Apariția lui Alix, chiar și numai la nivel mental, aduce puțină fericire în cuplu, bărbatul iubindu-și soția – trupește și sufletește.

   Știi ceea ce nu am înțeles? De ce nu a existat comunicare între soți? Chiar și așa, doar în mintea bărbatului. De fapt, cartea a fost doar despre gândurile lui, iar soția, fiica și Alix au fost doar personaje episodice.

  Frământări, frustrări,  urlete tăcute, căutări, frânturi de fericire, dureri nerostite, emoții nespuse, trăiri  puternice neîmpărțite cu nimeni, singurătate, suferință, milioane de gânduri și o singură persoană– așteptând să fie auzit, ascultat, înțeles, luat de mână, îmbrățișat.

  Despre tristețea și fericirea la care tânjește, dar nu mai ajunge, nici măcar cu mintea. Cartea asta e doar un strigăt de ajutor la care nu răspunde nimeni.

Nu știu dacă să-ți recomand cartea, dar cred că dacă va avea cineva de învățat dintr-o carte, aceasta va apărea în calea cititorului.

Lectură plăcută, indiferent dacă vei ajunge să citești Fidelități de Diane Brasseur sau nu.sigla Nemira

Cartea Fidelităţi, de Diane Brasseur a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodoresu

recenzie

   Romanul scriitorului Bogdan Teodorescu” Băieți aproape buni” a apărut în anul 2010 la editura Tritonic în colecția ”Serie de autor”. Este cel de al doilea roman al acestui cunoscut scriitor pe care am avut plăcerea să îl citesc. Primul roman, “Spada”, apărut tot la editura Tritonic în anul 2008 în colecția “crime scene” a fost pentru mine nu numai o uriașă surpriză ci și un adevărat șoc. Am închis cartea, nu foarte groasă, nu foarte mare ca format, și m-am uitat cu atenție în jur. Totul era la fel!!! Cum este posibil ca un autor să scrie așa ceva și nimeni să nu bage de seamă??? Același șoc, dar mult mai mare, l-am avut și acum citind noul roman al lui Bogdan Teodorescu, “Băieți aproape buni”. Este posibil ca un scriitor să facă o radiografie atât de precisă a societății în care trăim de 27 de ani și chiar mai mult, și ecoul  acestor adevăruri dureroase să fie zero? Poate nu chiar zero, există câteva recenzii și articole foarte bune scrise în ultimii ani între care cel mai bun mi se pare cel care aparține scriitoarei Gabriela Adameșteanu, dar asta înseamnă totuși un cerc restrâns de confrați și unul – doi cititori entuziasmați – uluiți ca și mine și cam atât.

   Dar cine este scriitorul care, cu un condei sigur, precis și tăios ca un bisturiu, disecă până la os societatea românească contemporană, ante și postrevoluționară? Bogdan Teodorescu din punctul meu subiectiv de vedere face parte din generația scriitorilor tineri. S-a născut la 22 august 1963 și a început să scrie de foarte tânăr poezie. A debutat cu versuri în “România literară” în 1979 iar în 1982 a publicat primul volum de poezii la editura Albatros de la care a primit și premiul Albatros pentru debut scriitoricesc. Urmând moda acelor timpuri și în ciuda evidentelor talente și preocupări personale, urmează cursurile facultății de Construcții din București pe care le absolvă în 1987. După 1990 se dedică jurnalismului lucrând ca redactor șef la revista “Tinerama”. În acei ani intră și în viața politică și în 1996 conduce campania electorală a președintelui Emil Constantinescu  cu mult succes după cum bine se știe. În perioada 1996 – 1997 a fost secretar de stat, ministru interimar la departamentul Informațiilor publice. Datorită acestor funcții dar nu numai, a adunat experiență, informații, și viziune pe care le-a folosit în romanele scrise până acum “Spada”, “Băieți aproape buni”, “Libertate”.

   În anul 2000 absolvă Colegiul Național de Apărare și în 2006 își ia doctoratul în comunicare. Devenind specialist în marketing politic și electoral, îmbrățișează cariera universitară, în momentul de față fiind conferențiar universitar la SNSPA.  Este fondator și președinte de onoare al Fundației Multimedia pentru democrație locală înființată în 1995 și membru al Asociației internaționale a consultanților politici ( IPAC) și al Asociației europene a consultanților politici ( EPAC ) din 2001. În anul 2004 devine membru al Uniunii Scriitorilor și în perioada 2004 – 2007 este președinte al Institutului Pro specializat în analize și sondaje. Figura sa este bine cunoscută, fiind într-o perioadă extrem de prezent pe ecranele televizoarelor ca invitat în diverse talk-showuri de mare popularitate. Dar sunt deja câțiva ani de când este văzut foarte rar, el însuși mărturisind că preferă să se retragă la catedra universitară și la masa de scris, ca scriitor. Romanele pe care le scrie dovedesc înțelepciunea acestei alegeri din punctul de vedere al cititorilor lui.

   Am prezentat mai pe larg datele biografice ale scriitorului Bogdan Teodorescu pentru că aceste date arată bogăția surselor de inspirație și informație pentru romanele sale. Majoritatea scriitorilor din toate timpurile s-au inspirat și se inspiră din propria experiență de viață și Bogdan Teodorescu nu face excepție. Iar viața sa a fost atât de bogată în întâlniri, experiențe, evenimente, informații de primă mână, încât era inerent ca în romanele sale toate acestea să constituie atuuri pentru subiecte deosebite și personaje absolut uluitoare și memorabile.

   Într-un interviu acordat lui Sebastian Edurad în jurnalul.ro, Bogdan Teodorescu spune ceva revelator pentru cititorii lui: “Eu cred că romanul înseamnă poveste. Povestea este fundamentală. O poveste < povestibilă> …de aceea eu colecționez povești. Mă gândesc la ele, le pregătesc cu minuțiozitate. Mă gândesc foarte mult la ele. Despre Spada am vorbit prima dată în 1993. Cartea am scris-o în 2002.” Așa se prezintă și romanul “Băieți aproape buni”. Povești în poveste, completate cu alte povești. Câte personaje întâlnim în roman tot atâte povești aflăm. Poate să pară o poveste prea încărcată dar în realitate nu este de loc așa. Fiecare poveste își are menirea ei precisă și are ca efect o mai bună punere în lumină a poveștii principale.

   Romanul se deschide cu povestea unui personaj oarecum misterios despre care aflăm că i se spune nea Vio, de fapt Viorel Ionescu, fost ofițer superior al Securității, acum la pensie, retras, discret, conducând cu talent și cu scopuri ascunse restaurantul “Tarabostes” specializat în mâncăruri tradiționale românești în varianta lor rafinată. Toate poveștile pe care ni le spune nea Vio sunt în roman scrise cu literă specială și apar atunci când avem nevoie să înțelegem cam ce se întâmplă.

   Acțiunea propriu zisă debutează ca în orice roman polițist clasic. Tânăra și deja bine cunoscuta ziaristă de investigații, Ioana Arsene, se duce la o întâlnire programată cu unul dintre afaceriștii foarte bogați ai  momentului, Doru Vrană, având grijă să-și fixeze un microfon sub taiorul elegant cu care se îmbracă. Doru Vrană este un apropiat al ministrului de interne Matei Diaconescu și un susținător financiar al noului președinte ales. Dar la întâlnire se prezintă doar omul bun la toate al lui Doru Vrană, Claudiu și trei gărzi de corp postate acolo de generalul Azoiței pentru a-l ține pe afacerist sub control. Unul dintre bodyguarzi, Sandu poreclit Verzică era drogat. Enervată că nu putea scoate nici o informație de la Claudiu, Ioana Arsene izbucnește în râs isteric când aude porecla matahalei Verzică. Acesta o lovește peste cap și după doua lovituri o omoară. Moartea accidentală a renumitei ziariste aruncă în aer echilibrul destul de fragil existent între cei care dețineau puterea politică: președinte, generalul SRI, omul de afaceri în calitatea sa de sponsor, ministru. Peste toți mai intervine și poliția criminalistică aflată la datorie.

   Aceasta își începe ancheta a doua zi după descoperirea cadavrului Ioanei Arsene într-o pădure la marginea Bucureștiului, complet dezbrăcată și cu evidente urme de violență la cap. Polițiștii implicați erau inspectorii Sandu Bucur și Mannix Florea împreună cu șeful lor, comisarul șef, Vasile Anton poreclit Veselie.Toți își au poveștile lor definitorii. În momentul în care se precipită scena politică din cauza morții ziaristei care pune în fierbere toată presa și audiovizualul din țară, își fac apariția și alte personaje: consilierul prezidențial Lulu Safta, consultantul politic și fost realizator de televiziune Victor Crețeanu, ministru de interne Matei Diaconescu, jurnalistul Alin Mazilu coleg și colaborator cu Ioana Arsene, generalul SRI George Azoiței. Fiecare cu povestea lui și autorul are grijă să ne spună aceste povești în amănunt ca să putem înțelege motivațiile personale dar și de conjunctură ale fiecăruia în parte.

   Romanul nu este de loc genul clasic de roman cu crime. Moartea absolut întâmplătoare a ziaristei Ioana Arsene nu este decât rezultatul unei societăți care și-a pierdut complet busola morală. Toate, absolut toate personajele și cele prezente deja pomenite și cel subînțeles, catalizatorul, beneficiarul și cel care trebuie protejat de eventualele urmări ale morții ziaristei, adică Președintele, sunt lipsiți de orice urmă de moralitate și acest adevăr teribil se face simțit în toate amănuntele vieții lor trecute și prezente. Nu există personaje pozitive clasice. Există doar o întreagă țesătură  dezgustătoare de interese care aduce la un loc într-o adevărată împletitură încâlcită și mizerabilă lumea politică, lumea afacerilor, instituțiile statului și presa de toate genurile. Singurul lor Dumnezeu sunt banii, cât mai mulți, cât mai repede câștigați și eventual cât mai bine puși la adăpost.

   Și la final, când după mai multe variante nereușite de a mușamaliza asasinatul, omul din umbră, nea Vio, vrea să dea lovitura finală celui pe care îl urmărea cu dorința sa de răzbunare, este forțat să renunțe și să amâne pentru că de fapt altcineva scria partitura, altcineva supraveghea toate jocurile din umbră. Nu intru în mai multe amănunte pentru că o carte de factură polițistă nu are nici un haz dacă i se cunoște finalul dinainte.

    În ultima parte a cărții autorul introduce un personaj fără poveste, este vorba de un ziarist străin, Desmond Carr. Acesta privește cu ochiul obiectiv a celui venit din afară și propune un scenariu de film care să redea moartea Ioanei Arsene așa cum s-a petrecut ea. În cele din urmă reușește să facă filmul așa cum dorea el la cea mai importantă casă de filme din țară. Filmul chiar ajunge să ruleze în cinematografe. Interesantă este însă reacția publicului față de film. Citiți romanul, chiar este o lectură deosebită!

    Romanul “Băieți aproape buni” nu a rămas fără ecou în lumea profesioniștilor scrisului. Cel mai mult m-a impresionat aprecierea scriitoarei Gabriela Adameșteanu care spune într-un articol scris în 2012: “La prima vedere un thriller “Băieți aproape buni” este mai degrabă, dacă ținem să-l includem într-o categorie, un roman politic, fără îndoială cel mai bun din perioada postdecembristă.” ( Bucureștiul cultural, 17 iulie 2012).

   Mărturisesc că am citit și apoi am recitit acest roman din dorința de a fi cât mai atentă la toate poveștile și la toate amănuntele. Faptul că nu este construit ca un roman clasic ci ca un puzzle, obligă cititorul să fie foarte atent. Indiferent cu ce ochi privești societatea românească a ultimelor decenii,tot ești impresionat de ceea ce îți oferă romanul lui Bogdan Teodorescu ca viziune de ansamblu. Și știind că a avut cele mai bune locuri de unde a urmărit scena politică, toată povestea capătă parcă mai multă greutate.

Mulțumesc editurii Tritonic pentru șansa de a citit acest roman deosebit.Editura Tritonic

 

Cartea Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodorescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

Sursa foto> certitudinea.ro

Istoria secretă a visului, de Robert Moss

Titlu original: „The Secret History of Dreaming”

An apariție: 2016

Autor: Robert Moss

Categoria: Literatură contemporană

Editura: NEMIRA

Format: 240×170

Număr. pagini: 389

Traducator: Ana Maria Stefanescu

   Visul – un subiect extrem de controversat – a fost considerat, încă de la începuturile omenirii, o parte esențială în existența fiecărui individ. Fascinantele călătorii nocturne, uneori cu elemente complet diferite de realitatea în care visătorul își duce existența, au fost analizate de-a lungul timpului de numeroase minți curioase să dezlege misterul acestui minunat privilegiu – visul.

   Despre vis și semnificațiile sale s-a scris mult. În 1900, Freud, un fin analist al visului, publică lucrarea „Interpretarea viselor”, dar nu are parte de succesul la care se aștepta. În concepția lui Freud, visele se clasifică în trei categorii clare: vise cu sens şi inteligibile, vise cu sens dar neinteligibile şi vise fără sens şi neinteligibile. Marele analist este de părere că în spatele fiecărui vis nu se află altceva decât o dorinţă refulată.

   Lucrarea lui Robert Moss, apărută la editura Nemira în luna martie 2016, este un studiu mult mai elaborat bazat pe date istorice concrete, demontând astfel mitul freudian potrivit căruia „visele nu sunt premonitorii, ci biografii sexuale”.

  Dar… cine este Robert Moss? Născut la Melbourne în 1946, Moss s-a specializat în lucrul cu visele. Studiază în orasul natal, apoi la Londra unde lucrează ca jurnalist la „The Economist” între anii 1970-1980. Începând cu 1986, Moss se axează pe studiul aprofundat al visului, iar ulterior conduce seminarii de succes în întreaga lume, dezbătând tema visului activ. Iată câteva din lucrările scrise de Moss pe această temă: „Conscious Dreaming”, „Dreamways of the Iroquois”, „The Three Only Things” și „Dreamgates”. Tot la Editura Nemira a apărut volumul „Visul activ” în anul 2014.

  Așadar, Moss oferă o viziune mult mai amplă și mai profundă asupra visului și a semnificațiilor acestuia, analizând diferite lucrări ale predecesorilor săi. Unul dintre scriitorii pe care Moss i-a studiat foarte mult în procesul de documentare a fost Artemidor și lucrările acestuia referitoare la tălmăcirea viselor. „Cele cinci cărți de tălmăcire a viselor” ale lui Artemidor din Efes este prima carte de interpretare a viselor, care apare în secolul IV d.Hr. Fiind prima carte de acest gen, multe din interpretările expuse de către Artemidor au fost acceptate, însă în secolul al XIX-lea, totul a căpătat o altă perspectivă, odată cu apariția lucrărilor lui Freud. Spre deosebire de Moss, Freud pare să nu fi analizat cărțile predecesorilor săi, concluziile pe care le subliniază în lucrările sale fiind astfel, bazate pe perspectiva psihanalitică.

   Dacă lucrările lui Freud sunt destul de dificil de citit și de analizat, cartea lui Robert Moss e un reușit amestec de informații transpuse fluent, într-un decor istoric real. Astfel, Moss devine un povestitor, unul extrem de bine documentat, care transmite, date esențiale despre vis, așa cum s-au întâmplat unor personalități marcante din istorie.

   „Istoria secretă a visului” e structurată în două părți, prima parte având titlul de „Motoarele secrete ale istoriei”, iar a doua parte fiind denumită „Maeștrii celor trei lucruri DOAR”. Epilogul poartă și el un titlu plin de semnificații: „Istoria viitoare a visului”. Cele două părți ale cuprinsului au fiecare câte șase capitole.

   În primul capitol „Susținători ai Pământului și călători prin intermediul viselor” Moss dezvoltă tema arheologiei viselor, vorbind despre legătura dintre universul viu și strămoșii noștri, legătură realizată de către visători, cei care susțin ideea potrivit căreia a visa înseamnă a te lega de o realitate superioară, a te conecta cu căile profunde ale sufletului și a contribui astfel, la evoluția sa.

   Capitolul doi se axează pe o durată istorică cuprinsă între Artemidor și Frued. Aici descoperim diferențele de viziune asupra semnificației visului, aflăm despre ritualuri străvechi de îndepărtare a energiei negative eliberate de un coșmar, dar și despre modul inedit în care Freud a reușit să reorienteze interpretarea viselor. În cadrul acestui capitol, unde Moss ne povestește despre vis și cum a fost acesta interpretat de-a lungul evoluției omenirii, aflăm despre Alexandru cel Mare (356 -323 î.Hr) care avea un prevestitor căruia îi mărturisea fiecare vis al său. Aristander, un excelent sfetnic, devine „vizionarul” lui Alexandru, printre preocupările sale numărându-se: „observarea păsărilor, interpretarea viselor și a semnelor din măruntaiele animalelor sacrificate și analizarea limbajului semnelor lumii”. Tot aici, realizând o paralelă între viziunea lui Artemidor și cea a lui Freud, Moss subliniază marile diferențe ale celor două viziuni. Freud, de pildă, este de părere că „visele sunt simptome secundare, lipsite de sens, ale proceselor somatice” și că toate simbolurile apărute în vise sunt legate de sex. În mod clar, Freud respinge ideea potrivit căreia, visele ar putea prezice evenimente din viitorul individului.

   Al treilea capitol tratează raportul omului cu divinitatea, raport realizat cel mai adesea prin intermediul viselor, indiferent de religie. Aici, Moss ne dezvăluie faptul că Biblia poate fi interpretată ca o carte a viselor. Următorul capitol dezvoltă tema visului în medicină și modul în care interpretarea viselor poate determina depistarea anumitor afecțiuni ale individului.

   Evident, Moss nu putea ignora sfera scriitorilor și modul în care aceștia sunt influențați de către ceea ce visează. Astfel, în capitolul cinci, aflăm despre Remizov, scriitor rus (1877 – 1957) care era un mare iubitor al visului. Acesta visa adesea viitorul și avea chiar și o canapea specială pentru visat. În operele sale a folosit nu mai puțin de 340 de vise personale.

Prima parte se încheie cu un capitol fascinant: „Cum ne ajută visele”, unde raportul visului cu viața reală a visătorului este dezbătut din șase perspective diferite pe care vă las să le descoperiți citind cartea.

    Întreaga carte este o călătorie extrem de interesantă în lumea visului, însă a doua parte a cărții are un plus de fascinație prin faptul că tratează biografiile a șase personalități marcante din istoria și cultura omenirii și modalitatea prin care existențele acestora au fost influențate de către vise. Astfel, capitolul șapte o are în prim plan pe Ioana d‘Àrc. Moss ne prezintă femeia din spatele eroinei pe care o știam, dezvăluindu-ne amănunte despre o femeie cu capacități extrasenzoriale, o femeie care citea în vise și descoperea astfel date despre viitor. Lucrecia de Leon este una din femeile celebre în perioada Armadei Spaniole, iar despre ea aflăm mai multe detalii în capitolul opt. Din acea perioadă, au fost păstrate 415 vise avute de către acestă femeie, vise care au ajutat la îndeplinirea unor obiective politico-militare ale vremii. Harriet Tubman, despre a cărei poveste aflăm în capitolul nouă, este o figură marcantă în istoria americană, fiind o femeie pe cât de misterioasă, pe atât de iscusită în taina deslușirii viselor și a clarviziunii.

   În capitolul zece, pătrundem în culisele vieții lui Mark Twain și ne minunăm descoperind câte coincidențe au existat și cât avid de vise era marele povestitor. Pentru el, visele mergeau mână în mână cu creativitatea.

   Mai fac parte din analiza lui Moss:  Carl Yung și Wolfgang Pauli, mare psiholog și celebrul fizician având o prietenie de peste 25 de ani, timp în care au studiat depășind granițele domeniilor lor de excelență și căutând mereu răspunsuri referitoare la lumea fascinantă a viselor. Winston Churchill este și el studiat în ultimul capitol al părții a doua. În mod surprinzător, dacă cei mai mulți dintre noi aveau despre Churchill impresia că este un om practic, mereu ancorat în prezent și dedicat total realității curente, ei bine, Moss vine cu argumente care demontează această teorie și ne prezintă un Churchill creativ, visător, cu reale abilități de vizionar.

Deși este scrisă într-un stil lejer, accesibil, cartea e o incursiune completă, profundă, în lumea visului așa cum a fost el perceput de către omenire, încă de la începuturile sale.

   Cine are impresia că Moss a publicat un tratat stufos și greu de digerat de către cea mai mare parte a cititorilor, se înșală. Cartea lui Moss se citește repede și cititorul absoarbe într-un mod extrem de plăcut informații pe care, în mod cert nu le-ar fi digerat la fel de ușor din alte scrieri.

  Ce mi-a plăcut la această carte? Ei bine, cum să nu-ți placă o călătorie pe care ai visat-o dintotdeauna, o călătorie fascinantă, într-o lume pe care o adori – lumea visului?

  Recomand cartea, în primul rând visătorilor și celor care sunt convinși că dincolo de realitatea acesta, putem evada oricând în alte realități. Trebuie să precizez și faptul că lucrarea lui Moss se asortează perfect și celor care adoră să citească din culisele vieții marilor personalități ale istoriei și culturii lumii.

O ultimă precizare: deschideți cartea lui Moss! Nu veți realiza că până la finalul acesteia nu e decât un vis… unul fascinant!sigla Nemira

Cartea Istoria secreta a visului, de Robert Moss a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura NemiraPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Câte indiscreții formează o aventură? [...] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

Casnica, de Jill Alexander Essbaum-Am fost o soţie bună, în general

Titlu original: Hausfrau (2015)

Genul: analiză psihologică

Editura Trei, 2016

Număr de pagini: 347

Traducere din limba engleză de Mariana I. Piroteală

Omul care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale nu le-a depășit niciodată. Carl Jung

   Ce înseamnă să fii casnică? La o simplă căutare cu motorul google, se găsesc nu mai puțin de 497000 de răspunsuri. Definiția din dicționar ne spune că aceasta este femeia care se ocupă numai cu gospodăria (nefiind salariată); gospodină. Și la ce să te aștepți când ții în mână un roman cu acest titlu? O copertă elegantă, lucioasă, cu portretul unei doamne… . Ei bine, Anna Benz, casnica din romanul cu același titlu contrazice într-o oarecare măsură definiția. Anna se autocompătimește și realizează mai târziu, prea târziu, că și-a ratat viața. E romanul unei morți anunțate.

   Americanca Anna se căsătorește cu europeanul bancher Bruno Benz și se mută cu acesta în casa lui părintească, într-un cartier cochet din apropiere de Zürich, Elveția. Familia lor se mărește cu trei copii, doi băieți și o fată, față de care Anna nu are o deosebită afecțiune. Cu toate că ar putea să facă orice își dorește, Anna se plafonează și se simte nefericită și încearcă să evadeze din cotidian printr-o serie de aventuri erotice, care o coboară într-o imoralitate aproape absurdă.

 Câte indiscreții formează o aventură? […] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

    La sfatul soțului ei, care o vede atât de tristă, începe ședințe de psihanaliză și lecții de germană, pleacă în plimbări lungi în timpul nopții. Singurătatea este resimțită adesea, mai ales că în cei nouă ani de când se află în Elveția, nu a reușit să învețe limba, iar Bruno este rece și nu pare să îi înțeleagă tristețea. Din urma unei relații cu un bărbat pe care credea că îi iubește rezultă o fetiță. Fără procese de conștiință, Anna își înșală în continuare soțul, refugiindu-se în sex. Însă unul lipsit de bucurie. Punctul culminant al degradării sale și momentul care m-a făcut să o urăsc și să nu-i atribui circumstanțe atenuante personajului este moartea lui Charles, fiul Annei, într-un accident auto, când ea se afla cu unul dintre amanți într-o cameră de hotel. Durerea ei este sinceră, dublată de un sentiment profund de vinovăție. La puțin timp de la înmormântare, Bruno își dă seama de infidelitatea ei și de faptul că el crește un copil care nu e al lui. Dar, nu. Vă las să descoperiți finalul. Eu vă spun doar că în acea zi, după-amiaza și până noaptea târziu, trenurile din oraș au avut întârziere.

    Cu toate că personajul principal mi-a stârnit antipatie, dați-mi voie să recunosc că romanul este foarte bine scris. Obiectiv, de analiză psihologică, cu un singur fir epic, Casnica ține un anotimp: toamna; trei părți: septembrie, octombrie, noiembrie; douăzeci și patru de capitole, patru planuri temporale bine delimitate în text: cel al acțiunii propriu-zise, cel al rememorării unor evenimente anterioare, al întâlnirilor cu psihanalistul și cel al lecțiilor de limba germană. Autoarea folosește tehnica detaliului pentru a descrie stările Annei și pentru a completa eventuale goluri, dată fiind intercalarea planurilor temporale. Aceeași tehnică, dacă nu îndrăznesc prea mult, este folosită și în prezentarea întâlnirilor erotice: scenele sunt explicite, descrise cu rigoarea unui medic, lipsind practic orice artificiu stilistic. Prin anticipare, este sugerată direcția în care se îndreaptă povestea, cititorul intuind astfel ce va urma.

Edith Hammer, o altă expatriată, îi spusese mai demult Annei că, dacă în Elveția întârzia vreodată trenul, exista un singur motiv.

  • Când sare cineva în fața lui. (pagina 12)

 

   Începutul și finalul romanului se află în strânsă relație de simetrie, materializată printr-o afirmație ca o consolare: Anna era o soție bună, în general./Am fost o soție bună, în general.

    Interesante sunt discuțiile Annei cu Doktor Messerli, care încearcă să o înțeleagă și oferă explicații ale nefericirii ei, inspirate din teoria lui Karl Jung.

O greșeală făcută o dată e nebăgare în seamă. Aceeași greșeală, a doua oară? O aberație. Dar a treia oară? Doktor Messerli a clătinat din cap. Ce s-a întâmplat s-a făcut cu un scop. Voința ta acționează. Îți dorești cu ardoare un rezultat. O repercusiune. Anna s-a prins de mâna stângă cu dreapta și și le-a așezat pe amândouă în poală. S-a creat un precedent. Vei primi ce-ți dorești. Și nu e nevoie să cauți greșelile acestea. Pentru că acum te caută ele pe tine.

Femeia singură e periculoasă, vorbise Doktor Messerli cu o sinceritate gravă. Femeia singură este o femeie plictisită. Iar femeile plictisite acționează sub impuls.

   Lecțiile de limba germană devin prilej de jocuri de cuvinte pentru autoare, însă unele îți pierd savoarea prin traducere.

–În germană, diateza pasivă se formează cu verbul werden. „A deveni”. Așa că bicicleta devine furată, dacă vreți. Sau femeia a devenit întristată.

Sau corpul va deveni devastat. Iar inima va deveni frântă. Într-un fel, Annei i se părea mai logic așa. „A fi” este static. „A deveni” implică mișcare. O mișcare paradoxală spre capitularea neputincioasă. Indiferent despre ce e vorba, nu o faci tu. Ți se face. „Pasivitate” și „pasiune” încep la fel. Numai felul în care se termină e diferit.

   Anna Benz este o Karenina modernă, însă, spre deosebire de personajul tolstoian, care are tăria de caracter de a-și lua soarta în propriile mâini în numele iubirii, prima este extrem de pasivă, lipsită de inițiativă și narcisistă. Critica a mai comparat-o cu Emma Bovary, personajul lui Gustave Flaubert. Nimic mai adevărat; ambele vor să scape de o viață monotonă, lipsită de perspective. Toate trei sunt prinse în căsătorii nefericite și toate trei se sinucid.

     Având în vedere îndemnul autoarei din Mulțumirile de la sfârșitul romanului,

    Dacă vă simțiți vreodată la fel de groaznic ca  Anna, vă rog–vă implor–cereți ajutor. , romanul capătă un caracter moralizator (Așa faci, așa pățești!), devine o parabolă despre trădare și dreptate, dar și un semnal de alarmă; consecințele trădării sunt crunte. Oare câte femei asemenea Annei există? Și câte în pragul depresiei?

  Casnica e un roman dur despre o femeie care, la un moment dat, și-a îndreptat pașii pe un drum greșit și care, chiar conștientizând greșeala, a continuat să meargă în direcția greșită. Și a pierdut tot, tot! E un roman pe care nu-l uiți ușor și care te șochează, un roman care trebuie citit, dar nu recitit. E suficientă suferință în el pentru o singură lectură.Editura Trei

Cartea Casnica, de Jill Alexander Essbaum a fost oferită pentru recenzie de Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Când ești fericit, trebuie să-ți amintești că fericirea în această viață este doar un vis în interiorul altui vis...”

Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare de Daisaku Ikeda

   Cartea “Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare” a apărut anul acesta, 2016, la editura Adenium în colecția “Equilibrium”. Autorul este Daisaku Ikeda, un învățat budist japonez de mare prestigiu și renume mondial. Traducerea cărții a fost făcută de Ilinca și Andrei Vartic.

    Cartea are 174 de pagini la care se adaugă postfața cu titlul “Daisaku Ikeda și Legea minunată a înfloritului de lotus” scrisă de Andrei Vartic. Urmează apoi un capitol de note explicative extrem de bine venite și necesare oricărui cititor ce vine dintr-o altă cultură decât cea budistă. Notele sunt date pentru fiecare capitol în parte, de fiecare dată fiind numerotate începând cu cifra 1. Autorul ne oferă apoi un Glossar întocmit ca un dicționar explicativ, în ordine alfabetică, în care găsim explicații cuprinzătoare pentru fiecare noțiune legată de budism pe care o întâlnim în text. La final găsim un “Indice de nume și subiecte” de foarte mare ajutor atunci când vrem să reluăm ceva specific fără să fim nevoiți să reluăm textul în întregime.

    Cartea lui Daisaku Ikeda a fost lansată pe 17 septembrie 2016 în Aula BCU Iași în cadrul unui eveniment special organizat, lansarea propriu zisă fiind urmată de un concert de muzică clasică “Hiroko Mirakami & Friends”.

    Până la lectura acestei interesante cărți cunoștințele mele despre budism în general erau destul de generale și superficiale. Știam evident cine a fost Budha și în ce perioadă s-a răspândit budismul în China și Japonia. Din amalgamul de informaţii disparate asociam budismul cu contemplația, ascetismul, pacifismul, karma, reîncarnarea și yoga. Am citit cu mult interes cartea lui Daisaku Ikeda și prin această lectură este pentru prima dată când intru în contact cu gândirea budistă așa cum se practică ea în Japonia. Și consider că este o șansă ca informațiile să vină de la o voce autorizată pentru că autorul cărții, Daisaku Ikeda este o foarte mare personalitate în această privință.

    Daisaku Ikeda s-a născut la 2 ianuarie 1928 într-o familie de fermieri, a supraviețuit războiului și încă din adolescență și-a pus întrebări legate de cauzele fundamentale ale conflictelor dintre oameni. La 19 ani a început să practice budismul Nichiren și s-a alăturat unui grup de tineri ai asociației Soka Gakkai. În momentul de față este unul dintre cei mai cunoscuți filozofi budiști, scriitor, poet, activist pentru pace și pentru abolirea armelor nucleare. A fost cel de al treilea președinte al societății Soka Gakkai în perioada 1960- 1979 și a fondat numeroase centre educaționale, culturale, de cercetare și susținere a păcii în întreaga lume. Este președinte fondator al Soka Gakkai International-SGi, cea mai mare organizație laică a practicanților budismului Nichiren din lume, cu 12 milioane de membri în 120 de țări. A primit numeroase premii internaționale, a scris cărți și a fost nominalizat de două ori la premiul Nobel pentru pace în 2015 și 2016.

    Cartea sa “Dezlegând misterele vieții….” examinează filozofia de viață a budismului Nichiren, ideile acestuia despre viață și moarte arătând că budismul oferă oamenilor mijloacele pentru a-și căuta fericirea prin perfecționarea individuală .

    Budismul Nichiren este o ramură a budismului Mahayana apărută în Japonia, fiind fondată de un călugăr cu același nume în secolul XIII (Călugărul Nichiren, 1222-1282). Această ramură a budismului afirmă că adevărata învățătură care poate aduce iluminarea este “Sutra Lotusului”, ultima dintre sutrele lui Budha Sakyamuni. Sutra Lotusului face obiectul de studiu în cartea lui Daisaku Ikeda. Aceasta arată că fiecare om poate ajunge la starea de Budha dacă face acte de milostenie și de altruism. Cu alte cuvinte destinul fiecăruia din noi stă în mâinile noastre. Nichiren a înlăturat din budism tot ce era obscur, dogmatic sau inaccesibil omului simplu. Pentru că acestor oameni li se adresează. Spre deosebire de alte secte budiste, cea Nichiren a șters inegalitatea dintre bărbați și femei arătând că femeile nu trebuie să aștepte să se reîncarneze ca bărbați pentru a atinge starea de Budha ci pot ajunge la această stare încă din viața lor ca femei. Budismul Nichiren se concentrează pe această viață și arată cât de important este ca fiecare individ să-și asume responsabilitățile pentru a se perfecționa. Cu cât mai mulți oameni se perfecționează cu atât lumea poate deveni un loc mai pașnic. Adresându-se oamenilor obișnuiți, budismul Nichiren este foarte răspândit în Occident. Cartea de față a lui Daisako Ikeda are menirea să-l facă cunoscut și nouă, cititorilor români.

   Cartea are șapte capitole: Nașterea, Îmbătrânirea, Boala și medicina în budism, Moartea, Potențialul nelimitat al vieții, Cele nouă conștiințe și Nam- Myoho- Renge- Kyo.

   Cele șapte capitole corespund în fond celor șapte principii ale budismului Nichiren. Acestea spun că viața este esență și energie și este prețioasă și viețile tuturor sunt interconectate. Starea de Budha nu este supranaturală ci reală și fiecare o poate atinge, ea conținând sentimente profunde de fericire, înțelepciune, curaj, compasiune, mulțumire și optimism. Nu problemele în sine sunt cauza nefericirii noastre ci lipsa de putere și înțelepciune în soluționarea lor. Puterea și înțelepciunea, susține budismul, derivă din forța vitală pe care dacă o dezvoltam putem găsi calea spre fericire. Această cale prin care putem face să dispară suferința este denumită tradițional Calea Celor Opt Brațe și se compune din: vederi corecte bazate pe Cele Patru Adevăruri Nobile și înțelegerea corectă a budismului, gândirea corectă, vorbirea corectă, acțiunea corectă, mod de viață corect bazat pe purificarea propriilor gânduri, cuvinte și acțiuni, efort corect, reprezentare corectă – a avea în minte întotdeauna viziuni corecte, meditație corectă. Este impresionant să auzi că a fi corect în cele mai mici amănunte ale manifestării vieții de zi cu zi este calea care te duce spre fericire!

    În budism există două curente majore, Hinayana ( Micul vehicul) și Mahayana ( Marele vehicul) integrate în Sutra Lotusului care face obicetul acestei cărți. Sutra Lotusului arată că cele două parți sunt indispensabile pentru atingerea iluminării, prima fiind orientată spre perfecționarea proprie, și a doua este practica îndrumării oamenilor spre perfecțiune. Se observă că în această epocă a marilor descoperiri tehnologice, oamenii nu mai acordă suficientă atenție problemelor fundamentale ale vieții. Budismul Mahayana nu neagă dorința și viața în această lume, acceptă realitățile vieții așa cum sunt și susține că nu trebuie să anihilăm dorințele ci să le înălțăm pentru a atinge o stare mai nobilă a vieții.

    Și lucruri care pe mine m-a impresionat extrem de mult, așa cum cred că se întâmplă cu toți cei care vin pentru prima dată în contact cu budismul, acesta susține că viața este eternă. revii din nou și din nou cu unele pauze revigorante care mai sunt cunoscute și ca moarte. Budismul recunoaște patru etape ale existenței prin care trec toate formele de viață:

  • existența în timpul nașterii
  • existența în timpul vieții
  • existența în timpul morții
  • existența între moarte și renaștere sau existența intermediară.

   Am citit cu deosebit interes capitolele despre boală și bătrânețe și cred că sunt foarte multe noțiuni și vederi la care merită să medităm. Ceea ce ni se transmite permanent de-a lungul întregii cărți este un sentiment de optimism și încredere că suntem cei care putem sa facem ceva pentru fericirea noastră și că fiecare etapă din viață este ceva natural la care nu aveam de ce să privim cu teamă. Trebuie doar să trăim conștient fiecare moment și să ne pregătim pentru fiecare moment. Mi-am scris ca să țin minte acest îndemn: Când ești fericit, trebuie să-ți amintești că fericirea în această viață este doar un vis în interiorul altui vis…”

   Cartea lui Daisaku Ikeda, “Dezlegând misterele nașterii și morții...” oferă o lectură extrem de provocatoare și nu odată dificilă. E nevoie de deschidere, atenție, dorință sinceră de a cunoaște pentru a putea parcurge cele șapte capitole dense și pline de informații. La final însă știi sigur că ai câștigat ceva deosebit de prețios chiar dacă lectura acestei cărți nu te transformă imediat într-un budist. Ne oferă în schimb o informație foarte prețioasă și anume faptul că pentru a schimba lumea în bine trebuie mai întâi să ne schimbăm pe noi înșine în bine, să ne cunoaștem și să ne preocupăm de calitatea a ceea ce facem în fiecare clipă prețioasă a vieții noastre.

    Mulțumesc editurii Adenium pentru șansa de a putea citi o lucrare atât de interesantă. În mod sigur merită o a doua lectură!

editura-adenium-logo

Cartea Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare de Daisaku Ikeda a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

„Slăbitul e o călătorie, nu o cursă”

  În formă în 15 minute de Joe Wicks-antrenor personal

Mâncăruri și exerciții fizice pentru un corp suplu și sănătos

Traducere din engleză de Ianina Marinescu

Titlul original : LEAN IN 15: 15 MINUTE MEALS AND WORKOUTS TO KEEP YOU LEAN AND HEALTHY

Lifesthyle Publishing,2016 – face parte din Grupul Editorial Trei.

    În mod normal vara mâncăm mai sănătos: fructe, legume, salate, grătare și avem o gamă variată de mâncăruri. Vara aceasta a fost una aglomerată, musafiri mulți, restaurante, concedii, deci MÂNCARE MULTĂ, diversificată. Am început toamna și programul normal cu mai multe kilograme, stau rău cu timpul și nu am timp de sport, și m-am aglomerat cu tot felul de proiecte, iar timpul meu de gătit e limitat.

   Am nevoie de Joe Wicks ca antrenor personal 🙂  Cartea lui este foarte complexă, acoperă multe din nevoile noastre.

1. Ne învață să gătim corect, gustos și light. Rețetele sunt ușor de făcut și rapide, perfect pentru zilele aglomerate, ingredientele sunt ușor de procurat deoarece se găsesc în supermarket și nu necesită timp extra pentru cumpărături.

2. Ne învață câteva mișcări ușoare, de făcut acasă.

3. Ne învață câteva lucruri despre nevoile corpului și rolul ingredientelor-macronutrimentele; de ce sunt importante grăsimile și ce tipuri de grăsimi există; grăsimile rele; proteinele și de unde le obținem; carbohidrați; hidratarea

 4. Ne învață cum să planificăm și cum să deținem controlul asupra unui program bine definit.

„Slăbitul e o călătorie, nu o cursă”

   Prima parte a cărții ne prezintă autorul, cum a ajuns din antrenor personal într-un bucătar, ce nevoi are corpul și de unde le procurăm.

  A doua parte a cărții conține multe rețete ușor de pregătit, light, dar bogate, perfecte pentru o masă gustoasă.

  A treia parte a cărții ne încântă cu mișcări simple și ușoare pentru un corp bine lucrat fără prea mult efort.

  Suntem în criză de timp. Servici, alergătură, casă, copii, părinți. Vrem să facem multe şi de multe ori nu avem timp să gătim. Mâncăm fast food sau semipreparate, nu avem timp de sport și de aici câteva kilograme în plus.

   Aceste rețete îmi plac pentru că au foarte multe ingrediente și avantajul e că dacă nu îmi place ceva, îl elimin din rețetă și totuși e foarte gustos.

   Am gătit o rețetă simplă:

PUI CU OREZ

   INGREDIENTE– 1lingură ulei de cocos; 1 cățel de usturoi, tăiat mărunt; 1 bucată ghimber de 1 cm, tăiată mărunt; 240 gr piept de pui fără piele, tăiat în fâșii de 1 cm; 2 fire de ceapă verde, tăiate mare; un morcov, tăiat în bucăți de 1 cm; 40 gr mazăre congelată; 50 gr de baby porumb, tăiați mare; 250 gr orez basmati prefiert; 1 lingură sos de soia light; 2 lingurițe ulei de susan; 1/2 ardei iute roșu, tăiat mărunt – opțional.

    Eu nu am găsit baby porumb și am adăugat în farfurie porumb de la conservă.

   METODĂ – Într-un wok sau o tigaie mare se încinge uleiul de cocos la foc iute. Se pun usturoiul și ghimbirul și se călesc 30 de secunde.reteta-in-forma-in-15-minute-de-joe-wicks-antrenor-personal

   Se adaugă puiul și se călește 2 minute, cât să prindă ceva culoare. Se adaugă ceapa verde, morcovul, mazărea și porumbul și se călesc alte 2-3 minute, până când legumele se înmoaie, iar puiul e bine pătruns. Se verifică tăind una din bucățile mai mari, iar carnea să fie albă, fără urme rozalii.

   Se pune orezul direct din pachet și cam 1 lingură apă și se continuă călirea 1 minut sau până când orezul se încălzește. Se ia tigaia de pe foc, se toarnă sosul de soia și uleiul de susan. Pentru un plus de savoare, se presară cu ardei iute.

Lectură placută-şi-Poftă bună!lifestyle-publishing

Cartea În formă în 15 minute de Joe Wicks -antrenor personal a fost oferită pentru recenzie de Lifestyle Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Lifestyle Publishing

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

       Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck

Titlul original: Hierba santa o la libreta perdida de Frida Kahlo

Editura: Nemira

Colecția Babel

Anul aparitiei: 2016

Traducere din limba spaniolă de: Elena-Anca Coman

Număr pagini: 323

Gen: Biografic cu tendințe fantasy

Cotație Goodreads: 3,68

Cotația MEA pe Goodreads: 5,00

 

„Frida, să-ți fie frică de ce-ți dorești… uneori dorințele se îndeplinesc.”

   Iarbă sfântă sau carnețelul pierdut al Fridei Kahlo. Așa s-ar traduce mot-à-mot titlul cărții. Pentru că totul a pornit de la acel carnețel, „Cartea Plantei de Mentă”, ce conține rețete ale mâncărurilor pregătite de Ziua Morților, o sărbătoare pe care Frida o respecta în fiecare an.

Carnețelul a fost găsit în Casa Albastră a Fridei și stă la baza acestei cărți. După moartea ei, a fost inclus într-o expoziție, de la care a dispărut inexplicabil.

    „Cartea secretă a Fridei Kahlo” este genul de lectură care îți provoacă o stare anume, după care nu mai poți citi nimic câteva zile. „Starea Frida” aș numi-o. După ce am terminat cartea, am căutat în continuu documentare despre celebra pictoriță mexicană. Văzusem acum câțiva ani un film biografic cu Salma Hayek în rolul Fridei și mi-a plăcut, dar cartea mi-a creat o stare aparte, încât nici nu știu de unde să încep și îmi pare rău că nu pot surprinde în recenzie decât o mică parte. E ca la ecranizări, oricât te-ai strădui, nu poți condensa tot în 2 sau 3 ore.

   Mai întâi, să lămurim cine este Frida Kahlo. Cred că mulți am auzit de celebra pictoriță mexicană suprarealistă și viața ei tumultuoasă. Cartea de față îmbină, într-un fel, biografia artistei cu elemente fantastice, ținând de realism magic.

   Frida Kahlo (1907-1954) s-a născut în Coyoacán, Mexic. A treia din cele patru surori, a moștenit talentul pentru artele vizuale de la tatăl său, fotograf. La vârsta de 6 ani s-a îmbolnăvit de poliomielită și a rămas pe viață cu un picior mai slab. Mai târziu, în adolescență, a suferit un accident ce i-a marcat tot restul existenței: un tramvai s-a ciocnit de autobuzul în care se aflau ea și iubitul ei și o bară de fier i-a străpuns trupul. A fost pe punctul de a muri, dar a supraviețuit și a rămas cu un bilanț devastator: coloana fracturată în 3 locuri, piciorul distrus, pelvisul și uterul perforate.

   Vă dați seama cum am intrat eu în atmosferă, aflându-mă într-un autobuz chiar când citeam fragmentul cu accidentul Fridei!

  Aici intervin elementele ce țin de realism magic. În roman, Frida se întâlnește cu Moartea, personificată excepțional sub forma unei femei cu chipul acoperit de un văl. Face un târg cu Moartea pentru a o lăsa să-și continue viața:

„Ah, Nașă, de-abia începeam să mă bucur de plăcerea vieții, și acum îmi spui că petrecerea s-a terminat.Ce? Nu știi că vreau să mă mărit cu Alejandro și să am copii? În plus, sunt pregătită să fiu o mare profesionistă și o doamnă frumoasă. De ce să-mi smulgi șansa? Nu este deloc corect.”

   Moartea acceptă, în schimbul ofrandelor pe care Frida i le va aduce în fiecare an, de Ziua Morților, dar o avertizează:

„Te previn: întotdeauna îți vei dori să fi murit azi. Voi avea grijă să-ți aduc aminte zi de zi.”

„Cu timpul, mama Matilde și-a recăpătat graiul doar pentru a afirma că soarta Fridei era să moară în acea zi, dar că un miracol de origine necunoscută o salvase.”

suicide_of_dorothy_hale

   Și Moartea, devenită din acel moment Nașa ei, s-a ținut de cuvânt: i-a redat viața, dar i-a făcut-o atât de tumultoasă și chinuită, încât Frida a preferat să fi murit în acel accident. O viață plină de dureri, atât fizice, cât și sufletești, lucru ce se vede în privirea pictoriței. În toate imaginile, Frida are o expresie dură, ce probabil îi reflectă suferința.

  Problemele de sănătate, mutilarea, relația toxică, aș spune eu, cu Diego Rivera, două avorturi, cauzate de faptul că uterul ei fusese distrus în accident, ceea ce a făcut-o incapabilă să procreeze, dramele familiale…

„Oare toate nenorocirile mele se datorează faptului că eu am dat deja colțul și trăiesc zile suplimentare…?”

   Încă de dinainte de a face cunoștință cu Moartea, mai exact, de când s-a îmbolnăvit de poliomielită, Fridei îi era familiar un personaj de la răspântia lumilor: Mesagerul ce venea pe un cal alb și anunța de fiecare dată o nenorocire.

„Când a prins un moment, Eulalia i-a asigurat pe ceilalți servitori că niciodată nu a văzut ca trupul musafirului să lase vreo umbră în urma lui. De aceea, la fel ca Chucho, își spuse rugăciunile Ave Maria și Tatăl nostru ca să alunge deochiul și spiritele funebre.”

   De la acest punct de cotitură, conform variantei din carte, Frida s-a aflat la o graniță între viață și moarte: putea vedea lucruri din cealaltă lume, putea intra în contact cu morții ca și cum ar fi fost vii. În acest sens, sunt descrise două experiențe, dintre care una face referire la tabloul „The Suicide of Dorothy Hale”. Dorothy Hale a fost o actriță a acelor timpuri, ce s-a sinucis aruncându-se de la etaj. Frida a pictat întregul act în trei faze, începând cu aruncarea și terminând cu Dorothy întinsă pe jos, fără suflare, plină de sânge și cu o privire atât de intensă… Pe lângă povestea supranaturală din carte ce îl însoțește, tabloul m-a fascinat de cum l-am văzut: privirea aceea intensă, care îți pătrunde direct în suflet și care paradoxal, are mai multă viață în ea decât portretele persoanelor aflate în viață; privirea ce te urmărește și după ce ai scos tabloul din câmpul vizual.

   Cred că mulți știu câte ceva despre relația tumultuoasă dintre Frida și pictorul Diego Rivera, urât, gras și mult mai în vârstă decât ea, dar cu un succes nebun la femei. Imediat după căsătorie, Frida s-a ciocnit de realitatea dură dată de numeroasele aventuri ale soțului, cele mai frecvente cu modelele ce-i pozau pentru picturile nud. I-a răspuns cu aceeași monedă, înșelându-l, la rândul ei, cu bărbați și femei. Cea mai mare dezamăgire a suferit-o, însă, când Diego a înșelat-o cu propria ei soră, Cristina. Atunci s-au despărțit, punându-se problema divorțului.

„Frida s-a îndrăgostit de Diego în acel fel în care femeile se predau în fața bărbaților care le provoacă numai suferință: ca o adevărată idioată.”

„- Ce face domnul Rivera în timpul liber?

– Dragoste, a răspuns Frida și s-a îndepărtat cu zâmbetul pe buze.

Poate că i-ar fi plăcut să adauge „deși nu cu mine”, dar era hotărâtă să se întâlnească cu Georgia.”

   Totuși, ei n-au putut niciodată să se despartă cu adevărat, împăcându-se de fiecare dată. Relație toxică, ar zice unii, iubire adevărată, alții. Însă Frida nu a uitat trădarea și i-a plătit-o cu liderul comunist Troțki, căruia i-au oferit protecție în vremuri tulburi. Glumind puțin, aș spune că bine i-a făcut, păcat că nu era Troțki mai tânăr. După mine, cele mai frumoase complimente i le-a făcut Troțki:

„Aveți în dumneavoastră ceva de vrăjitoare care farmecă și năucește. Probabil că mă otrăviți cu mâncarea dumneavoastră, de când am sosit în Mexic văd totul altfel.”

„Frida, pensula ta este minunată! Când se luptă cu pânza stârnește un război.”

  Ce mi-a plăcut: totul! Cartea asta îți atinge sufletul, îți transmite atât de multe, te aduce în mijlocul acțiunii. Este un roman plin de senzualitate, simboluri și metafore:

„Ceri? Tu? Inocentă Frida, ochii tăi sunt atât de lumești, încât nu înțelegi că sunt cea mai comunistă ființă. Pentru mine, nu există bogați, nici săraci, mari sau mici. Toți, fără excepție, sfârșesc aici, cu mine.” (Moartea)

  Am aflat multe lucruri pe care nu le știam despre Frida, cum ar fi existența muzeului dedicat ei și amenajat în Casa Albastră de pe strada Londres (dacă ajung vreodată prin Mexic, sigur nu o voi rata!), lucruri despre cultura mexicană, în care Ziua Morților (2 noiembrie) este celebrată cu tradiții, mâncăruri specifice, cranii de zahăr și flori:

„Noi, mexicanii, luăm moartea în râs. Orice pretext este bun pentru a petrece. Nașterea și moartea sunt momentele cele mai importante din viața noastră. Moartea înseamnă doliu și bucurie. Tragedie și distracție.”

Mi-a plăcut mult finalul, trist și frumos în același timp, cu trimitere la tabloul „Cele două Fride”. pictura-zilei-frida-kahlo-cele-doua-fride

   Am găsit utile și rețetele tipic mexicane incluse în roman, alternând cu acțiunea: o rețetă, un capitol, iar fiecărei rețete îi corespunde câte un personaj important din viața Fridei. N-ar fi rău să încercați rețetele, deși multe ingrediente nu se găsesc la noi și mâncarea lor pare cam grea, cu multă carne de porc (deși Frida spune că toată bucătăria mexicană se bazează pe carnea de pui, eu am găsit în ele cam mult porc pentru gustul meu).

   M-am și amuzat citind o parte dintr-o rețetă: „Se presară sare și piper și se lasă la macerat șase ore într-un loc răcoros, fie în curte, fie la fereastră, având grijă să nu o mănânce maimuțele.” – la ei mișună maimuțele ca la noi pisicile :-).

Ce nu mi-a plăcut: un singur aspect, minor și poate pentru alții lipsit de importanță: nu înțeleg de ce diminutivul numelui ei este tradus „Friduța”. Sună total neinspirat, ar fi mers mult mai bine originalul „Fridita”.

Citate:

„Sangrita este femeia. Este cea care miroase a condimente și a ceapă. Cea care-i dă culoare și savoare masculului tequila. Ei doi, împreună, alcătuiesc o idilă perfectă.”

„Frida, prefer o sută de dușmani inteligenți decât un prieten idiot.” (Diego)

„Femeia trebuie întotdeauna să comande la nunta ei, chiar dacă va fi considerată o capră nebună.”

„Întotdeauna o să te aștepte ceva acasă. Oricât de prost ar sta lucrurile. Caută pentru ce anume merită să te întorci. Și nu uita asta niciodată!”

„Sufletul meu este mai mult decât dres, este singura parte din mine care nu e distrusă. Păcat că e un concept atât de creștin! a răspuns Frida ironic.”

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

„Dacă îi furi zile morții tale, însăși viața va trebui să-ți ia încetul cu încetul unele lucruri.”

„Sângele vopsea cearșafurile cu forme de inimi oferite drept sacrificiu. Atacul roșu era lent ca târâșul unui melc pe podea.”

„Nu te măriți cu bărbatul care-ți fură inima. Asta se întâmplă doar în romanele de dragoste sau în filmele romantice, dar în viață rămâi cu bărbatul care ți-a fost dat și nimic nu poate schimba asta.”

„Eu nu pictez nici vise, nici coșmaruri. Îmi pictez propria realitate, a răspuns Frida.”

„Dacă am ști exact ce vom face, pentru ce am mai face-o? Dacă ar exista un singur adevăr, nu s-ar putea realiza o sută de tablouri despre o aceeași temă.”

Despre autor:

F.G. Haghenbeck a studiat arhitectura, a lucrat în muzee, după care a devenit realizator de emisiuni T.V. A publicat mai multe romane, printre care „Trago Amargo”, inspirat din filmul „Noaptea iguanei” și pentru care a fost recompensat cu premiul Vuelta de Tuerca (echivalent cu Edgar Award for Best Crime Novel), iar pentru „Cartea secretă a Fridei Kahlo” a obținut mai multe distincții, printre care și o mențiune la Latino Book Award. Printre altele, este autorul biografiei romanțate a muzicianului Agustín Lara și al romanului de spionaj „El código nazi”, al cărui acțiune se petrece în Mexicul Celui de-al Doilea Război Mondial (și pe care sunt curioasă să-l citesc).

În prezent s-a dedicat total activității de scriitor.

   Mai jos puteți urmări trailer-ul filmului biografic „Frida”, cu o ditribuție de excepție: Salma Hayek, Afred Molina (ar fi vrut adevăratul Rivera să arate ca el 🙂 ), Antonio Banderas și Edward Norton:

 

Lectură și vizionare plăcute!

sigla Nemira

Cartea Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi achizitionată de pe site-ul Editura Nemira.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

Surse foto: Nemira, Wikipedia, ZiuaConstanta

 

Agonia lui Turing, de David Lagercrantz

„Doctorul Turing a spus că matematicienii au câștigat războiul.”

 

Titlul original: Syndafall i Wilmslow
Editura: Pandora M

Grupul Editorial TREI

Colecția Literary Fiction
Anul aparitiei: 2016

Traducere din engleză si note de: Martin Zick
Număr pagini: 393
Gen: Literary Fiction
Cotație Goodreads: 3,36

   Alan Turing a fost unul dintre cei mai importanți matematicieni ai tuturor timpurilor. De ce? Pentru că pe lângă lucrarea sa de căpătâi, „Numerele calculabile”, a scurtat Cel de-al Doilea Război Mondial: a decriptat Codul Enigma, ceea ce a permis interceptarea mesajelor dintre naziști. A lucrat pentru Serviciile Secrete Britanice în Cel de-al Doilea Război Mondial, a adus servicii mai mult decât remarcabile patriei și lumii, dar cu toate acestea, n-a scăpat de stigmatul orientării sexuale. Turing era homosexual, lucru de neconceput pentru autorități (și nu numai) în acele vremuri. Având ceva de ascuns, se considera că homosexualii erau mai ușor de șantajat, iar probabilitatea de a dezvălui secrete de stat, mai mare. Așadar, Turing a avut parte de un proces, în urma căruia a trebuit să aleagă: închisoarea sau tratamentul cu estrogen. Ați citit bine, estrogen. „Deștepții” credeau că tratamentul cu estrogen îl va vindeca de homosexualitate. Sau poate pur și simplu au vrut să-și bată joc, nu vom ști niciodată. A ales tratamentul, dar în cele din urmă, n-a mai suportat și s-a sinucis.

Aceasta este varianta oficială, prezentată și în filmul biografic Imitation Game, cu Benedict Cumberbatch în rolul lui Turing. Ecranizarea a fost inspirată din cartea biografică „Enigma”, scrisă de Andrew Hodges.

„Agonia lui Turing” este o împletire a faptelor reale cu ficțiunea. Se pleacă de la viața matematicianului, dar acțiunea ia o întorsătură fantezistă.

   Pe 8 iunie 1954, Turing este găsit mort în casă. Cauza este ușor de depistat: otrăvire cu cianură. Însă împrejurările suspecte îl conduc pe polițistul Corell la o bănuială: să fie sinucidere sau crimă? Se pare că savantul a mușcat dintr-un măr îmbibat cu otrava preparată în tigaie, iar din tavan erau trase două fire. Bizar, nu? Complicată cale de a-ți lua viața. Eu, una, n-am înțeles nici până acum legătura cu cele două fire. Însă Turing era prin natura sa complicat. Alt detaliu ciudat pentru un om care voia să se sinucidă este prezența unor bilete la teatru printre lucruri. Nu faci planuri dacă vrei să te sinucizi, nu? Ce rost ar mai avea? Să se fi hotărât brusc sau aceste aspecte nu contau pentru Turing, cunoscut ca un tip ciudat? Sau să fie crimă? Și dacă este crimă, cine ar fi interesat să-l ucidă pe matematician? Serviciile Secrete, de teama că ar putea dezvălui anumite informații?

   Romanul lui Lagercrantz este un amalgam între incursiunea în viața lui Turing, amintirile polițistului care anchetează cazul, un tânăr pe nume Corell, aspecte legate de matematică și de modul în care aceasta a contribuit la dezlegarea Enigmei, descrierea contextului socio-politic al anilor ’50.

  Întâmplător sau nu, cazul Turing și viața matematicianului se suprapun cu aspecte din viața lui Corell: tatăl polițistului s-a sinucis, iar ceva din dificultatea de adaptare la viață, la școală, îi aduce aminte lui Corell de el însuși.

Este descrisă societatea plină de prejudecăți de la acea vreme:

„Homosexualii distrug societatea noastră și vlăguiesc forțele națiunii. Cu asta suntem cu toții de acord.”

Asemenea afirmații, care astăzi stârnesc râsul, erau atunci la ordinea zilei.

Cartea poate fi și pe placul celor din domeniul științelor exacte, conținând anumite detalii privind modul lui Turing de raționare în inventarea celebrei sale mașini de decriptare.

„Alan făcuse o mașină în oglindă a Enigmei, o „anititeză”, cum i se spunea, sau „ceva care să-i înțeleagă tonurile”, cum adăugase Farley, stârnind uimirea pe câteva chipuri.”

   Nu în ultimul rând, din roman se desprinde un portret al matematicianului: ca orice geniu, era un om excentric, diferit, cu ciudățeniile lui: absorbit de lucru, uita de propriul aspect, nu se pieptăna, își punea paltonul direct peste pijama și ceva ce m-a amuzat foarte tare (nu știu dacă este și adevărat sau o simplă anecdotă), l-a primit pe Churchill tricotând: „Dar bineînțeles că întreaga delegație a pornit tropăind spre camera lui Turing, unii dintre ei rugându-se în gând să-l găsească într-o stare rezonabilă, însă, în zelul lui, Travis a uitat să bată la ușă. Și a regretat imediat. Alan stătea în scaunul lui, lăsat pe spate, și tricota. Omul acesta ciudat, neras de o săptămână, cu un păr care nu mai văzuse de mult pieptenul, era ocupat cu ceva ce aducea cu un fular lung, albastru și nici măcar Churchill n-a priceput imediat despre ce e vorba.”

   Mai apropiat de mașini decât de oameni, Turing le-a înțeles mai bine, fiind și el, la rândul lui, diferit: „Așa cum spusese Gandy, Turing era de partea mașinilor. Considera că nu trebuie discriminate doar pentru că sunt diferite.”

„Se bucurase de statutul de intrus. Oricât de ciudat ar părea, nu avea nimic împotrivă să stea de partea mașinilor.”

   Pe Alan Turing nu-l interesa lumea exterioară. Absorbit în totalitate de munca sa, dădea impresia de aroganță și snobism, însă el era doar indiferent.

„Nu făcea parte din nicio societate deșteaptă și nu înțelegea ce ar fi trebuit să facă pantru a intra în vreuna dintre ele. Alan nu se pricepea la chestiile astea. N-a învățat niciodată să se promoveze sau să se apropie de persoanele potrivite. A rămas un singuratic, un izolat. În nici un caz nu era încrezut.”

   Avea un mod de gândire aparte, fiind mai interesat de procesul de descoperire în sine decât de rezultat: „Voiam doar să spun că o comoară nu are farmec fără operațiunea de căutare a ei. […] Ce ar fi comoara lui Monte Cristo fără aventurile lui Dantes? O găunoșie vulgară, nu-i așa? […] Trebuie să accepți totuși că adevăratul farmec e dat de harta comorii.Misterul e întotdeauna mai atrăgător decât soluția.”

  Este catalogată drept ciudată și declarația lui Turing conform căreia mașinile vor putea gândi într-o zi. Acum ne amuzăm văzând cât de îndepărtat sau chiar irealizabil li se părea momentul oamenilor de atunci:

 „- Deci Turing credea că mașinile o să fie capabile să gândească?

– Așa a spus femeia. Dar poate că domnul Turing se gândește la asta ca la o figură de stil.

– Sau poate că era nebun de legat, zise Corell.”

 Ce mi-a plăcut:

– ocazia foarte bună de a afla mai multe lucruri despre subiectul „Turing”, ce mă interesează de când am văzut filmul Imitation Game. Deși nu mă pricep deloc la matematică, tehnică sau calcul, mi s-a părut foarte interesant subiectul. Cum o mașină a avut un rol decisiv în istorie. Totodată, m-a revoltat nedreptatea cu care a fost tratat Turing. În afară de faptul că nimeni nu merită un asemenea tratament (poate doar violatorii), este incredibil cum au „răsplătit” un om precum Turing pentru serviciile aduse:

„Era greu de crezut că ar forța un profesor universitar să ia hormoni feminini, nu?”

– unele situații umoristice, cum ar fi cea în care Turing a fost surprins de Churchill tricotând sau următoarea:

„- Dacă vin nemții, o să vând lame de ras în stradă. Îmi fac deja un stoc!

– Ce idee tâmpită. O să fii arestat pentru punerea în vânzare a unor arme albe. Ar trebui să-ți bagi banii în ciorapi de damă, i-a zis Krause, care stătea lângă el.

– I-aș prefera pe cei bărbătești!

– Atunci, de ce să nu le vinzi bărbaților ciorapi de damă. S-ar putea să se schimbe moda. Poate îți cumpără și Goring o pereche.”

Ce nu mi-a plăcut: modul derutant și dezordonat în care se trece de la un plan la altul. La un moment dat, te zăpăcește alternarea vieții lui Turing cu cea a lui Corell și cu strădaniile din război de a sparge codul.

Citate:

„Viața acestui bărbat fusese făcută din prea multe numere și secrete. Era diferit.”

„Simțea o frică inexplicabilă. Să fii lipsit de identitate sexuală, să te trezești dimineața și să descoperi la tine însuți noi semne ale schimbării!”

 „Că entuziasmul și pasiunile sunt o parte importantă a personalității și, dacă le înlături, ai dat deoparte ceva fundamental. Alan era Alan, și nu cred că voia să fie vindecat de asta.”

„Ne ascundem propriile nenorociri. Dar suntem foarte bucuroși când trâmbițăm necazurile altora.”

„Înțelegi, numerele erau prietenii lui Alan, religia lui. Visa să le dea o formă fizică.”

„Nimic nu este atât de perfect cum credem. Nu putem scăpa de contradicții. Par să fie o parte a vieții înseși.”

„N-avea de gând să se lase descurajat sau împiedicat doar pentru că mașinile erau lucruri stângace și fără rațiune. A văzut măreția în simplitate.”

„Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.”  – hmmm, frumoasă?! Mă rog, gusturile nu se discută. ;))

„Iar fizica ne spune că lumea nu poate fi văzută așa cum a fost mai înainte. Timpul nu e absolut, și nici spațiul nu e.”

„Pentru mine, logica este magie pură.”

„Un scriitor care își ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde viață, nu de schița originală.”

Despre autor:

David Lagercrantz este un autor și jurnalist de investigații suedez. A lucrat pentru publicația Expressen, a scris continuarea trilogiei „Millennium” a lui Stieg Larsson, „Prizonieră în pânza de păianjen” și pregătește încă două romane din serie.

A colaborat cu Zlatan Ibrahimovic, cunoscutul fotbalist, la scrierea biografiei acestuia, „Eu sunt Zlatan”.

Mai jos aveți trailer-ul filmului Imitation Game, despre viața lui Turing și modul în care a spart codul Enigma:

 

pandora MCartea Agonia lui Turing, de David Lagercrantz a fost oferită pentru recenzie de Editura Pandora M-Grupul Editorial Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M

Hija de la fortuna

Fiica norocului de, Isabel Allende-Hija de la fortuna

Titlul original: Hija de la fortuna

Traducerea:  Cornelia Rădulescu

Editura: Humanitas/ Humanitas Fiction

Colecția:  Seria de autor Isabel Allende

Categoria: Literatură

Număr pagini: 368

Nota mea: 8,5/10

     Este prima carte scrisă de autoarea Isabel Allende pe care o citesc, iar când am început să citesc acest roman mă așteptam să fie o lectură ușurică, care să mă prindă imediat și care mă va ține captivă până la ultima pagină.

   Romanul Fiica norocului este structurat pe trei părți, iar acestea cuprind acțiunea  pe trei mari perioade de timp:  1843- 1848,  1848- 1849, 1850- 1853

   Fiica norocului este Eliza Sommers – o fată abandonată, dar crescută, educată și protejată de Rosa Sommers. Cu venirea micuței în familia Sommers începe romanul, autoarea încercând parcă să transmită încă de la început faptul că povestea dintre pagini nu prea va lăsa cititorul să respire. Este o poveste impresionantă despre obiceiul de a lua decizii radicale (fără să se admită contestarea lor odată luate), despre influență și  dorința de a ieși mereu în față și de a avea mereu ultimul cuvânt în fața oricui.

   Povestea nu este deloc rea, nu este deloc de necitit, dimpotrivă, dar cred că am ales eu momentul nepotrivit în care să o citesc. Și nu, nu este chiar o lectură ușoară, ci doar captivantă, căci nu mă lasă deloc să renunț la ea. Aș vrea să cred că romanele scrise de autoare trebuie citite în propriul ritm – mai mult decât altele, căci am simțit cartea ca fiind una ce reflectă puternic realitatea acelei perioade

   Sunt genul care renunță la citirea unei cărți, dacă procesul se desfășoară doar în două viteze – încet și foarte încet, dar există ceva în acest roman, neindentificat încă de mine, care m-a tot îndemnat să nu renunț la lectură. Vocea din mintea mea zicea mereu ”nu încă, nu încă”, iar asta m-a tot împins să dau pagină după pagină. Cartea asta cere timp și atenție – așa am perceput-o eu, cel puțin.

   Un lucru mi-e clar: Stilul Allende, fie nu este pentru oricine, fie romanele scrise de autoare se citesc doar în anumite stări de spirit. E foarte posibil ca Fiica norocului să nu fie chiar pentru novici.

   Povestea este foarte încărcată de situații în care personajele își arată puterea, superioritatea, slăbiciunea, neștiința sau lipsa de educație., dar și nevoia de control, de trai în înalta societate, de renume, de aranjare a viitorului și a căsătoriilor din interes.

    Totul se învârte în jurul principiilor, al valorilor, dar și al aranjamentelor. Da, iubirea se simte, se jură credință, dar multe dintre relații par imposibile și nepotrivite, căci nu se respectă statutul social. S iubește și se greșește, se iau decizii în numele altora și pentru alții, fără să se țină cont de părerile celui direct implicat. Se și renunță la iubire, doar pentru că influența celor din jur este mult mai puternică decât curajul de a recunoaște ceea ce simte fiecare.

   E povestea binelui ce primește o altfel de răsplată: ascultarea vocii interioare. Deși în acea perioadă nu se admitea neascultarea, nerecunoștința și traiul alături de o persoană săracă, Fiica norocului, Eliza, pleacă după bărbatul pe care îl iubește – mai presus de statut, de gura celorlalți sau părerea familiei ei adoptive.

   Viața Elizei se schimbă radical, iar atunci când credea că își va găsi iubitul și va începe o viață nouă alături de el, întreaga poveste  din mintea ei, se oprește brusc. De atunci, nu-i ramâne decât să o ia de la capăt și să învețe din nou să trăiască, să accepte și să iubească.

   Încercările prin care trece nu sunt ușoare, e nevoie de curaj și de decizii care să-i asigure Elizei siguranța. Ajunge în America, dar va fi destul de greu să-și găsească iubitul, iar viața ei este într-un pericol continuu.

   Te întrebi dacă Eliza îl va găsi pe cel pe care-l iubește, pe cel pentru care a riscat tot și a renunțat la tot? Oare povestea asta va avea un happy end? Citește cartea, căci merită fiecare pagină. Și o spun eu, cea care a avut ceva bătăi de cap cu acest roman – după cum bine spuneam la începutul recenziei.

    Merită citită, poate nu chiar citită prima, dar merită aflată povestea și tainele ei, cu siguranță. E genul de carte care te scoate din cotidian, din zona de confort, pe care vrei să o lași, dar care nu te prea lasă ea pe tine.

Lectură plăcută!humanitasfiction

Cartea  Fiica norocului, de Isabel Allende a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Humanitas Fiction. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

S-a întâmplat într-un oraș mic din patria lui Hitler.

Hoțul de cărți, de Markus Zusak-Curaj mai presus de cuvinte

Editura RAO, 2014

Titlu original: The Book Thief (2005)

Traducere de Adelina I. Vasiliu

Număr de pagini: 571

Curaj mai presus de cuvinte

   Atâtea povești despre Germania nazistă citite, însă nici una la nivelul celei prezentate în Hoțul de cărți, de către un autor australian, a cărui mamă a trăit ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. Și surpriza a fost cu atât mai plăcută, când am descoperit vocea autorului: Moartea. Ca narator subiectiv și ca personaj. Ca martor omniprezent și tăcut printre celelalte personaje. Ca eliberare a celor fără de speranță.

O frântură de adevăr. Nu am seceră sau coasă. Nu port decât o mantie neagră cu glugă atunci când e frig. Și nu am acele trăsături faciale de schelet, cu care vă place să mă catalogați de la distanță. Vreți să știți cum arăt cu adevărat? O să vă ajut. Găsiți-vă o oglindă cât timp continui.

   Interesantă la acest roman este și structura: cele zece părți sunt prefațate de câteva explicații. Dacă textul ar fi dramatic, le-aș spune didascalii, mai exact, prezentarea cadrului și a personajelor, lucru repetat și la începutul unor capitole, cu scopul de a anunța evenimentele. Aleg la întâmplare un exemplu:

PARTEA A ȘASEA

PURTĂTORUL DE VISE

în rolurile principale:

jurnalul morții – omul de zăpadă – treisprezece cadouri – următoarea carte – coșmarul unui cadavru evreu – un cer de ziare – un vizitator – un schmunzeller – și un ultim sărut pe obraji otrăviți

    Aproape mi-au amorțit degetele pe tastatură așteptând să le comunic ce să scrie ca rezumat. Ceea ce pare cel mai ușor se dovedește în cazul de față cel mai greu; toate evenimentele sunt importante, pe care să îl treci în plan secund?

    Naratorul urmărește povestea lui Liesel Meminger, o copilă de 12 ani, adusă de către mama sa în casa lui Hans și a Rosei Hubermann, care îi vor deveni părinți adoptivi. Pe drumul spre München, îl vede murind pe fratele ei de șase ani, episod care îi va provoca numeroase coșmaruri. La înmormântarea acestuia, Liesel va fura prima carte: Manualui groparului. Viața în noua casă este foarte grea, Rosa fiind violentă și mâncarea puțină. Singura alinare o reprezintă nopțile petrecute în compania tatălui, care o învață să citească din cartea furată. Războiul este trăit și aici, pe strada sărăcăcioasă Himmel, peste tot tronând imaginea lui Adolf Hitler. Familia Hubermann ascunde în pivniță un evreu, Max Vanderburg, de care îi leagă un profund atașament. În timpul bombardamentelor din 1943, Liesel rămâne din nou orfană și își pierde și cel mai bun prieten. Finalul regăsește o Liesel bătrână, împlinită, împăcată la vederea personajului-narator: Moartea.

    Portretele personajelor sunt realizate cu măiestrie, pictate parcă de o mână experimentată și sigură pe ea. Rosa avea puțin peste un metru și jumătate și își purta lațele castanii-cenușii ale părului elastic prinse într-un coc, gura de carton și aspect de șifonier […] Gătea cumplit. Poseda abilitatea unică de a scoate din sărite aproape pe oricine întâlnea. Dar chiar o iubea pe Liesel Meminger.Modalitatea de a o arăta se întâmpla să fie însă ciudată. Însemna să o atingă cu o lingură de lemn și să o ocărască la intervale variabile. Hans are ochi încântători de argint, un evreu care defila spre lagărul din Dachau, ochii de culoarea agoniei, Iar Max, părul ca penele și ochii apoși.

    În loc de concluzie, redau un pasaj din roman, pentru a te convinge, iubite cititor, de valoare incontestabilă a cărții.

S-a întâmplat într-un oraș mic din patria lui Hitler.

Șuvoiul suferinței era încă pompat bine mersi și o părticică din el ajunsese acum în oraș.

Evreii erau puși să mărșăluiască la periferia Münchenului și, cumva, o adolescentă făcu inimaginabilul, se strecură și merse pe lângă ei. Când soldații au îndepărtat-o cu forța și au dat cu ea de pământ, fata s-a ridicat și a continuat. […]

Doamne, erau atât de mulți!

Atât de multe perechi de ochi muribunzi și picioare sleite!

Liesel căută printre ele și nu a fost neapărat o recunoaștere a trăsăturilor faciale ce l-a dat de gol pe Max Vandenburg. […] Hoțul de cărți păși în stradă. Niciodată mișcarea nu fusese o asemenea povară. Niciodată inima nu îi fusese atât de hotărâtă și de mare ca acum în pieptul adolescentin. […]

Liesel uită cu totul de mulțime și intră în marea de evrei, printre ei până îl apucă de braț cu mâna stângă.

–Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici.

 

Sub acoperire.Povestea adevărată a poliției secrete din Marea Britanie, de Robert Evans, Paul Lewis

        Robert Evans și Paul Lewis nu sunt scriitori, ci doi jurnaliști ai cotidianului britanic “The Guardian”,  care în 2013 au scris o carte având la bază o muncă asiduă și serioasă de investigare a existenței timp de decenii a unor ofițeri sub acoperire ce aparțineau poliției secrete în interiorul unor organizații “susceptibile de a organiza manifestații de stradă și alte tipuri de proteste ce ar fi pus în pericol siguranța statului încurajând manifestări ale extremismului intern”. Așa cum spune Tudorel Urian în foarte interesanta prefață ce deschide cartea, aceasta este ”o carte – document despre una din fețele ascunse și nu tocmai onorabile ale lumii în care trăim, dar și un formidabil exemplu de anchetă jurnalistică purtată cu obstinație, profesionalism și responsabilitate până la ridicarea ultimului văl ce ascunde realitatea sumbră”.( p.11)

        “Sub acoperire/ Povestea adevărată a poliției secrete britnice” a apărut în limba engleză în anul 2013. Editura ALL a publicat cartea, tradusă în limba română de Alexandru Racu, anul acesta, 2016. Este o carte document prin care cei doi jurnaliști vor să ne demonstreze că în numele statului de drept nu pot fi folosite orice metode și că în demcrație există reguli ale jocului care trebuie respectate. Totul a început în 1968 anul unor mișcari populare masive în toată lumea, anul revoltelor studențești din Franța care au dus la căderea lui De Gaulle, anul invadării Cehoslovaciei de către URSS si anul în care se naște mișcarea împotriva participării SUA la războiul din Vietnam. Revoltații nu aveau toți același ideal dar se considerau toți progresiști și oameni de stânga și erau gata să iasă în stradă pentru ceea ce credeau că este drept. În acest context a apărut propunerea inspectorului de poliție Conrad Hepworth Dixon. Născut în anul 1927 într-o familie de militari, a urmat cursurile Universității Oxford și s-a înrolat în Marina Regală la sfârșitul celui de al doilea război mondial. A renuțat apoi, și după o scurtă perioadă ca angajat al unei case de pariuri sportive, se încadrează în Poliția metropolitană. La scurt timp este transferat la Divizia Specială ceea ce era deosebit pentru că acolo erau selectați doar cei considerați cei mai buni. El este cel care a venit cu ideea de a-i transforma pe ofițerii de poliție în falși activiști de stânga. Frica guvernului Marii Britanii că acești protestatari ar putea dărâma sistemul politic și cel economic, a determinat ca propunerea lui Dixon să fie luată în considerare. Pe 10 septembrie 1968 inspectorul șef al Diviziei Speciale, Conrad Dixon a scris un memoriu de șase pagini în care atrăgea atenția celor mai înalte foruri de conducere a Scotlad Yardu-lui“ elemente vocale ale stângii cer răsturnarea completă a democrației parlamentare și înlocuirea ei cu diverse forme de <socialism> și < autonomie proletară>.”( p.26) Întrebat ce se poate face, legenda născută în jurul lui Dixon spune că acesta ar fi spus:  ,,Dați-mi un milion de lire și zece oameni și rezolv problema”. Se pare că i-a convins pe superiori și a obținut ceea ce a cerut. Planul lui presupunea un nou mod de supraveghere polițienească. Ofițerii Diviziei Speciale urmau să se transforme în protestatari și să trăiască sub identități false ani la rând. Nu aveau voie să poarte uniformă, nu aveau voie să intre într-o secție de poliție, aveau acte de identitate complet false, povești proprii false, trebuiau să-și lase părul lung, să poarte mustăți și barbă pentru a se identifica cât mai mult cu aspectul celor care participau la mișcările de stânga. Acești ofițeri de poliție erau foarte atent selectați. Nu oricine era făcut pentru o viață dublă. Trebuia să fie manipulatori, versatili, adaptabili, tenaci, ingenioși, descurcăreți și buni vorbitori. Unii dintre ei vor ajunge ca peste câțiva ani să-și taie pletele și să se radă în cap pentru a infiltra grupurile neonaziste de skinhead. Din cauza modului în care arătau atunci când s-a creat această unitate specială au fost nimiți “ Pletoșii” sau Brigada ciufulită. Noul nume oficial al unității a fost însă Brigada Specială de Demonstrații sau BSD. Pe lângă denumirea de “pletoșii”, cei din brigada specială se mai numeau și “club 27” pentru că 27 octombrie 1968 a fost data oficială a constituirii acestei unități

    Oficial BSD trebuia să furnizeze “informații suficiente și îndeajuns de corecte pentru a-i permite poliției să mențină ordinea publică” (p.29). Nu li se încredința niciodată misiunea de a aduna probe pentru a fi folosite în instanță, nici nu puteau fi chemați ca martori într-un proces.

    Fiind un grup închis cei din BSD și-au dezvoltat un limbaj propriu și o cultură proprie. Cei mai capabili dintre ei erau numiți “înotători în ape adânci”, cei care se mulțumeau cu o infiltrare la un nivel inferior erau numiți “vâslași de apă mică” iar activiștii politici supravegheați aveau numele de “exasperanții”.

    Activitatea lor a însemnat infiltrarea în diverse mișcări de stânga cum ar fi Partidul socialist al muncitorilor, un mic grup troțkist numit “Grupul marxist internațional”, grupul celor care luptau contra apartheidului din Africa de sud, diverse mișcări de protecție a animalelor și la finalul anilor 60 și început de 70 în toate formele de luptă contra războiului din Vietnam.

    Dixon nu a rămas mult timp la conducerea BSD-ului pe care îl crease. În 1973, deci numai după cinci ani, Dixon a renunțat complet la cariera de polițist. S-a dus să studieze istorie economică la Universitatea din Exeter, a dat un doctorat pe tema condițiilor de muncă a marinarilor de pe navele comerciale și în 1975 a participat la popularul pe atunci concurs televizat “Provocare universitară”. Mai târziu a ținut conferințe pe teme de istorie a marinei și a scris cărți despre iahting. A murit în 1999 lăsând în urmă o soție și patru copiii. A păstrat legătura cu vechii lui colegi din BSD și odată la cinci ani se întâlneau să facă schimb de amintiri. În 1993 s-au întâlnit pentru a sărbători 25 de ani de la înființare. În jur de 50  de spioni și superiorii lor s-au întâlnit la Victory Club  din Londra și au ascultat discursul lui Dixon pe care unul dintre cei prezeți atunci și-l amintea peste ani ca fiind “un bătrân marinar ramolit”.

    Dixon a fost doar începutul. După plecarea lui BSD-ul a continuat munca de suprveghere prin ofiţeri acoperiți dintre care s-au remarcat unii de un deosebit talent, îndrăzneală, ingeniozitate și capacitate de manipulare. Cartea celor doi jurnaliști ni-i prezintă pe câțiva dintre cei mai importanți scoțându-i din anonimatul deghizărilor.

   Cititorul are astfel o lectură antrenantă, interesantă și uluitoare mai ales pentru noi, cei care am trăit în timpul regimului comunist cu o adevărată psihoză a ofițerilor acoperiți, a provocatorilor, a turnătorilor și a informatorilor, a ascultării telefoanelor și a violării corespondenței și mai ales cu imensa iluzie ca așa ceva nu se poate întâmpla în “Lumea liberă”, cea de dincolo de Cortina de fier.

    Cine își putea imagina că aceste lucruri se întâmplau cu acte în regulă și dincolo de Zidul Berlinului și mai ales că aceste activități continuau și după 1990? Chiar ajungi să te întrebi dacă nu cumva acest tip de spionare a cetățenilor  continuă și azi! Iar sângeroasele atacuri teroriste ca cel de la Londra din 7.07.2007 parcă i-ar da chiar și o justificare!!!

    Deci timp de patru decenii ofițeri britanici de poliție s-au infiltrat în mișcările de stânga și de extremă stânga, ajungând chiar să lege relații amoroase cu militante din aceste mișcări. Și asta pentru a da mai multă verdicitate rolului jucat dar în mod sigur și pentru propria lor plăcere. Așa a fost cazul ofițerului Mark Kennedy cu nume de fals de Mark Stone care a activat timp de șapte ani în rândul ecologiștilor și a fost demascat în 2010. La fel a fost și unul dintre cei mai talentați ofițeri sub acoperire Bob Lambert cu numele fals de Mike Blake infiltrat într-un grup de protecție a animalelor care a avut un copil cu o activistă pe care l-a lăsat fără nici un fel de sprijin când a părăsit acel grup. Peste ani această femeie l-a recunoscut pe Bob Lambert într-o poză din ziar și așa a început șirul demascărilor. Ea ca și alte zece femei au depus plângere contra Scotland yard-ului și a statului cu acuzația de “viol de stat”. Teresa May era atunci ministru de interne și a permis să se dea publicității lista completă a ofițerilor și a victimelor lor. Ministerul de interne și-a exprimat scuze publice în noiembrie 2015 față de aceste femei prinse în capcana unor legături amoroase false. Șapte dintre ele au primit în urma procesului compensații financiare substanțiale. Avocata celor zece femei care au intentat proces, Harriet Wistrich spunea: “ La început nu am avut nici o certitudine că vom câștiga atât de unică în felul ei era această situație. Dar având în vedere amploarea scandalului, a fost în interesul Ministerului de interne să ajungă rapid la un acord.”

    Cartea lui Rob Evans și Paul Lewis ni-i prezintă doar pe cei zece ofițeri demascați, dar autorii consideră că mai sunt cel puțin 100 de asemenea ofițeri sub acoperire din acea perioadă și că mișcările care se consideră periculoase pentru siguranța statului sunt și astăzi supravegheate de asemenea ofițeri doar că regulile sunt mai stricte și ei sunt mai bine monitorizați.

    În final cei doi autori țin să precizeze că această carte este doar o primă ciornă a poveștii. “Suntem conștienți că, în cea mai mare parte, lucrurile rămân încă necunoscute” ceea ce ne dă speranța că va fi și o continuare.

    Recomand lectura acestei cărți cu totul deosebite și mulțumesc editurii All pentru exemplarul pus la dispoziție.grupul-editorial-all

Cartea ,,Sub acoperire.Povestea adevărată a poliţiei secrete din Marea Britanie, de Robert Evans,Paul Lewis” a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All

„Uneori când visez…”, de Lucian Dragoș Bogdan

Editura: Tritonic

Colecția: Cașmir

Anul: 2015

Număr pagini: 224

     Există cărți care plac, cărți bune care ajung la suflet și care sunt o adevărată delectare pentru minte, însă există și cărți extraordinare care te atrag și te țin captiv, te transformă în personaj și te obligă să faci față tuturor emoțiilor, lăsându-te preț de câteva zile, incapabil să mai asimilezi alte povești, din alte file. Într-o perioadă în care editurile abundă în cărți bune, Tritonic ne prezintă, în colecția „Cașmir”, o carte sublimă, originală, o poveste fascinantă, despre dragoste și despre cum poți să străbați prin ceea ce-ți oferă viața, descoperind mereu iubirea.

   Trebuie să recunosc, încă de la început, că titlul este unul cu care am rezonat perfect, eu fiind o visătoare incurabilă. Așadar… „Uneori când visez…” e un titlu care captează esența unei cărți în care participi cu sufletul la gură, o carte care se lasă descoperită și transmite trăiri pe care cititorul nu le va uita ușor.

   Lucian Dragoș Bogdan, autorul acestei uluitore cărți este un fin observator, dar și analist al psihologiei feminine, un pictor care folosește stările sufletești feminine ca nuanțe în conceperea unui tablou sublim. Deși este cunoscut în principal ca un autor de romane S.F., Lucian Dragoș Bogdan dovedește că talentul său de scriitor trece de granițele unui singur gen literar, putând fi capabil de a aborda cu succes, și alte genuri.

   Iată ce scrie autorul pe coperta cărții: „Este o carte despre visurile cu care pornim la drum, despre maturizare, despre alegerile pe care le facem în viață și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă, de fapt, dragostea”.

   Despre iubire și despre complicațiile aduse de aceasta s-a scris mult… foarte mult, iată de ce sarcina unui scriitor care abordează o astfel de temă este una dificilă, mai ales dacă intenția acestuia este să scoată o operă originală… iar Lucian Dragoș Bogdan reușește acest lucru foarte bine.

   Povestea, una specială prin modalitatea de raportare a trăirilor personajelor la evenimentele ivite în viață, dar și prin stilul subtil și atât de bine documentat al scriitorului, este una care nu-ți mai permite să lași cartea din mână. Plecând de la aceste considerente, o să vă dezvălui pe scurt, câteva elemente din subiectul cărții: Melati, o tânără foarte inteligentă, studentă la Facultatea de Fizică şi Ştiinţă din Indonezia, este pe cale să obțină un loc la Oxford. Dacă pentru alți studenți, această veste ar fi fost una extraordinară, pentru Melati, entuziasmul este estompat de gândul la o posibilă sarcină și complicațiile care reies de aici. Faisyal, iubitul lui Melati, este un personaj cu un caracter slab, lipsit de inițiativă, laș și incapabil de a lua decizii importante. Când sarcina fetei devine o certitudine, lucrurile se complică suficient de mult, încât adevăratele caractere să fie scoase la suprafață. Dacă Melati va păstra copilul sau va face avort, veți afla numai citind cartea, iar făcând asta, veți avea parte nu doar de o lectură interesantă, ci și de o emoție intensă… pentru că povestea nu se petrece într-o lume cu concepții deschise, ci în tradiționala Indonezie, unde normele religiei musulmane impun reguli stricte pe care personajul feminin principal le-a încălcat și ar putea fi aspru judecată pentru asta.

„Și inevitabilul s-a produs. Doctorița mi-a transformat temerile în certitudine. M-a privit peste ochelarii cu rame subțiri, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Ești însărcinată!”

„Mi-am mângâiat abdomenul pătrunsă de o stare greu de descris. Era o combinație de bucurie și de incredulitate în fața lipsei oricărui semn fizic vizibil. Oare chiar se născuse un nou univers, acolo, de a cărui prezență să nu fiu conștientă încă?”

    Într-o lume dominată de circumstanțe atât de potrivnice unei sarcini neprevăzute, cartea scoate la iveală ideea de relații și de schimbările prin care acestea trec atunci când personajele sunt supuse unor evenimente obscure. Unele relații devin mai puternice, altele nu sunt ceea ce par și se destramă, devenind numai amintiri, însă dincolo de toate acestea, personajul principal face o adevărată călătorie pornind de la ceea ce a visat dintotdeauna, până la ceea ce i-a oferit, în realitate, existența. E o călătorie a emoțiilor, a descoperirilor de sine, a temerilor și a depășirii acestora, un voiaj care nu face decât să transforme personajul principal, dintr-o tânără fragilă, cu multe vise, într-o femeie puternică, capabilă să dovedească celor din jur că este responsabilă pentru deciziile pe care le ia.

    Scriitorul pictează întregul tablou al zbuciumului sufletesc, folosind persoana I-a și dovedind astfel că este un abil cunoscător al psihologiei feminine. Implicarea cititorului în poveste și în trăirile personajelor este mult mai mare atunci când povestea este la persoana I-a, însă dincolo de acest fapt, scriitorul are abilitatea de a lucra cu cuvântul cu o deosebită măiestrie.

Stilul autorului, deși simplu și accesibil, este imprimat cu o melodie a emoțiilor, o melodie care face din această carte, una fascinantă.

„Spre mirarea mea, van Rijn mă aștepta în fața clădirii.

-Nu știam dacă mai vrei să intri în biroul meu, după tot ce ai trăit ieri acolo…

Am rămas interzisă. Era prima dată când întâlneam un bărbat care se gândise la implicațiile profunde ale unui lucru. Părea din alt film”.

„Faysial a insistat. Era dispus să accepte orice oră și zi. Îmi forța mâna, iar singura șansă să scap de el era să i-o retez. Dar nu mă simțeam în stare să fac asta. Recunosc că, undeva – în adâncul sufletului – încă mai simțeam ceva pentru el. Probabil că asta avea să dispară abia când altcineva avea să-și facă loc în inima mea. Sau nici atunci în totalitate. Nu știam, la vremea aceea”.

    Cele 15 capitole conturează o traiectorie ascendentă plină iluzii și deziluzii, de căutări și de renunțări, de descoperiri ale caracterului feminin, ale relațiilor schimbătoare în funcție de circumstanțe.

Recomand cartea tuturor celor care vor să se lase surprinși de originalitatea unei povești intense și profunde, celor care vor să asculte ritmul unei povești fascinante despre iubire și despre viață.Editura Tritonic

 

Cartea „Uneori cand visez…”, de Lucian Dragos Bogdan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

O femeie puternică luptă până la capăt chiar dacă știe că sora și fratele îi doresc moartea.

Ultimul vis al Cleopatrei, de Christian Jacq

Titlul original:  Le Dernier Rêve De Cléopâtre

Traducerea din limba franceză: Liliana Urian

Editura: ALL

Colecția: Roman istoric

Gen:  Carte generala, Beletristică, Roman istoric

Anul apariției 2016

Nr. de pagini: 336

    Din categoria ”Am făcut-o și pe asta”. Am citit, după 10 ani de pauză, un roman istoric. Nu am mai pus mâna pe unul încă din liceu. De ce? Pentru că pe toată perioada școlii am fost terorizată de lecturile obligatorii, în care era lege să se strecoare și două-trei titluri istorice. Nu mă înțelege greșit, dar aveam ora de istorie pentru a învăța istoria românilor (care mi-a plăcut), nu mai aveam nevoie de încă o oră de istorie și în ora de limba și literatura română.

    Aș introduce romanul în lista cu lecturi obligatorii în liceu. Sunt convinsă de faptul că romanul, povestea și toată acțiunea va atrage foarte mulți elevi. Sunt sigură de faptul că un astfel de roman istoric va plăcea și va deschide pofta pentru lectură.

    Dar să nu transform prezentarea asta într-o oră de educație sau și mai rău într-o pagină din jurnalul meu de liceană – una care nu a citit romanele istorice. Recunosc asta foarte cinstit. Am spart gheața și mă bucur pentru asta. Mă felicit pentru curajul meu

    Și dacă e vorba să fiu sinceră, sunt până la capăt. Nu am știut că această carte este una istorică, iar atunci când m-am apucat de citit, am făcut-o cu o oarecare reținere și teamă că nu-mi va plăcea, ținând cont stric de oroarea mea pentru romanele istorice.

    Adevărul este că m-am cam înșelat, căci romanul Ultimul vis al Cleopatrei mi-a plăcut Nu o să spun că lectura lui merge ca unsă, dar e bine. Este un roman care m-a scos bine din zona mea de confort, dar nu regret nimic. Și nici nu-l devorez, dar este mai bine decât mă așteptam.

   Este un roman istoric foarte bine scris, care abundă de informații istorice, dar tot ce-am citit nu m-a plictisit, ci dimpotrivă, m-a făcut mereu și mai curioasă să descopăr povestea, să citesc mai departe. Nu plictisești citind, nu ai cum să dai paginile fără să le citești cu emoție și curiozitate crescută.

E un roman cu și despre lupte. Lupta pentru recucerire, pentru supraviețuire, pentru redobândirea puterii. Despre ura dintre frați, despre dorințe arzătoare – ascunse sau evidente. Despre frumusețe, putere, răutate, răzbunări, durere, achitări sau eliminări din jocul complicat al puterii. Se gândește fiecare pas, fiecare decizie se cântărește, fiecare gând este analizat, căci Cleopatra vrea cu orice preț să-și recapete puterea și domnia în Alexandria. Se caută căi de atac, surse de alianță și oameni puternici care o pot ajuta și susține să-și împlinească ultimul vis. O femeie puternică luptă până la capăt chiar dacă știe că sora și fratele îi doresc moartea.

   Fratele, în vârstă de doar 10 ani –un băiat mofturos, face numai ce vrea. Și ce credeți că vrea? Se crede deja invincibil, vrea să-şi vadă sora moartă și mai vrea ceva: prăjituri. M-a cam amuzat, căci mereu spune: ” Mi-e foame. Vreau să mănânc prăjituri și să beau vin”.

    Am așteptat puțin întâlnirea dintre Cleopatra și Cezar, căci scopul lui e clar, să respecte testamentul  lui Ptolemeu al XII- lea, iar Cezar are o misiune certă: să împace frații, căci puterea trebuie, conform testamentului, să se împartă între Ptolemeu al XIII-lea și Cleopatra, sora lui.

    Deși cei din Alexandria o vor moartă, departe de urbe, Cezar cere să vină regina, să i se ofere siguranță și să revină, ca el să poată lua o decizie și să poată restabili ordinea și pacea. Veștile din partea Romei, prin reprezentantul său, Cezar nu sunt deloc mulțumitoare, dar nu se admit replici sau neascultare. Alexandria este datoare Romei pentru ajutorul oferit lui Ptolemeu al XII-lea, iar datoria este uriașă.

Lupta pentru putere este aprigă, iar cei care ar trebui să fie fideli, trădează și duc propriile lupte neștiute de nimeni. Nu se ține cont de nimic, se calcă în picioare principii, se uită de credință și fidelitate, dar până la urmă toate măștile vor cădea, iar adevărul va ieși la iveală.

    Am citit cu nerăbdare multe pagini. Totul în așteptarea a ceva, a unei picături de romantism, de ceva care să dea o altă aură romanului. Am așteptat cu sufletul la gură o poveste de iubire, căci  nu dă niciodată rău – nici măcar într-un roman istoric.

    Povestea de iubire există, este una pătimașă, fulgerătoare, pasională, una care ai crede că ia mințile reginei Cleopatrei și a lui Cezar. Povestea asta i-a unit în iubire și în luptă, i-a unit pentru totdeauna – și nu îi desparte în fața pericolelor, a problemelor. Iubirea asta salvează și luptă.

    Lupta dintre Alexandria și Roma va reuși să-i despartă? Îi va apropia și vor lupta împreună pentru a se salva reciproc? O carte cu greutate, cu personaje puternice, inteligente și deloc naive sau influențabile. Un roman cu un subiect interesant și un final încărcat de emoție.

    Toată lupta asta crește tensiunea cititorului, a personajelor, iar relația și alianța lor în aceasta luptă scârțâie tare. Am trăit cu impresia că o decizie radicală va duce la ruperea înțelegerii, la o separare, la transformarea iubirii într-o ură arzătoare.Editura All

Cartea Ultimul vis al Cleopatrei, de Christian Jacq, a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

„În noapte” este un fel de puzzle de personaje.

 

În noapte, de Haruki Murakamiun-un crâmpei din viața a șase oameni

Editura: Polirom

Număr pagini: 204

     După ce am terminat de citit „Iubita mea, Sputnik” m-am gândit să-mi continui călătoria printre operele lui Murakami și m-am oprit la „În noapte”. Romanul este destul de micuț, ceea ce-l face foarte ușor de purtat prin geantă în caz că ai nevoie să te relaxezi citind câteva rânduri în autobuz sau tren. După cum ne indică și titlul, acțiunea se petrece într-o singură noapte și este concentrată asupra a șase destine ce se vor intersecta pe parcursul poveștii.

    ,,În noapte” ne prezintă un crâmpei din viața a șase oameni din Tokyo: Eri Asai, un fotomodel care zace scufundată într-un somn adânc de câteva luni, Mari (sora ei), o studentă care își găsește refugiul din fața grijilor în lectură, Takahashi, un tănăr trombonist de jazz, o prostituată chinezoaică bătută într-un love hotel și Shirakawa, un angajat la o firmă de calculatoare. Fiecare dintre ei are în spate un trecut măcinat de probleme. În această noapte drumurile li se vor intersecta, iar întâlnirea va genera anumite răspunsuri menite să-i scoată din impas. Fiind o carte micuță, nu pot să vă dezvălui mai multe despre ceea ce se întâmplă deoarece ar însemna să vă stric plăcerea lecturii.

   Murakami nu renunță nici acum la descrierile sale caracteristice, pline de substanță, ce îi dau o notă distinctă în fața altor scriitori contemporani. Stilul său aparte îl provoacă pe cititor să privească orașul nocturn, cât și personajele implicate în acțiune din perspective diverse. Nu mai este vorba doar de o imagine prezentată din afară, rece, lipsită de simțiri, ci Murakami ne provoacă să simțim pulsația plină de viață a orașului, să trăim odată cu protagoniștii fiecare oră din această noapte petrecută în Tokyo, fiind acompaniați în surdină de acorduri de jazz.

„Cuprins în amplul câmp vizual, orașul arată ca o vietate uriașă. Sau poate ca un amalgam compus din organisme interconectate. Nenumărate artere împânzesc acest corp incert, pompează sânge și reîmprospătează celulele fără încetare. […] În ritmul pulsului, corpul palpită în întregime, se înfierbântă și freamătă.”

„Vuietul orașului e ca un basso continuo – un vuiet monoton, fără modulații, dar încărcat de prevestiri.”

     Pot să spun sincer că la început subiectul romanul mi s-a părut interesant, chiar intrigant deoarece mă simt atrasă de cultura asiatică, însă la final parcă mi-am pierdut din încântare. Murakami se dovedește și în această operă un magician al cuvintelor, dând naștere unor citate demne de reținut, dar sunt totuși câteva elemente care m-au dezamăgit. În primul rând, am simțit nevoia de o descriere mai detaliată a personajelor, a trecutului lor, ceea ce este destul de ciudat pentru că nu sunt o mare fană a descrierilor, dar pentru a putea empatiza mai bine cu ele, pentru a le înțelege mai profund, cred că ar fi fost nevoie de o portretizare mai atentă. Pe lângă acest aspect, chiar dacă într-adevăr destinele protagoniștilor se intersectează pe parcursul nopții, m-aș fi așteptat ca acest lucru să fie mai evident, să-și pună mai adânc amprenta unii asupra altora. Nu în ultimul rând, finalul romanului mi s-a părut șters, parcă puțin prea banal, m-a lăsat în ape și mai tulburi ca la început. Nu am simțit că mi-a oferit o încheiere în adevăratul sens al cuvântului.

   Așadar, „În noapte” este un fel de puzzle de personaje, un roman ce ne oferă o frântură din viața a șase protagoniști care, dacă aparent nu au aproape nicio legătură unii cu ceilalți, ajung să se cunoască în taina nopții. Nu a fost chiar un roman pe gustul meu, de aceea îi ofer nota 6 din 10, dar acest lucru nu mă va opri să mai citesc și alte cărți semnate de Haruki Murakami pe viitor.

   În final, am selectat câteva citate care mi-au atras atenția și care, cred eu, vă vor stârni interesul pentru scrierile autorului nipon:

„Când l-am ascultat prima dată am simțit cum mi se desprind solzii de pe ochi.”

„Are pleoapele strânse ca doi muguri tari în miez de iarnă.”

„Dacă faci muzica să pătrundă până în adâncul sufletului, corpul tău e supus fizic unei mișcări și în același timp, și corpul celui care te ascultă e supus acelei mișcări. Se creează un fel de comuniune.”

„Un om, orice fel de om ar fi el, e prins în strânsoarea unui animal uriaș ca o caracatiță și înghițit de beznă.”

„Trebuie să ne părăsim trupul și să ne transformăm într-un punct de vedere conceptual lipsit de masă, lăsând în urmă substanța. În acest fel putem sa trecem prin orice perete. Putem să zburăm peste orice abis.”

Robbie s-a sinucis încă din momentul în care a intrat în Riverton pentru prima dată, sau poate a fost mai devreme. Când a apăsat pe trăgaci? Când a ales poezia? Când a ales să nu mai fie un ignorant și și-a stabilit crezuri? Când a refuzat moștenirea sau când s-a decis să plece la război? Ori poate mai târziu când a luat pamblica sau când a ales să se întoarcă cu volumul de poezii. Aș vrea să știu. Da. Robbie Hunter s-a sinucis!

Casa de la Riverton, de Kate Morton-Miros de mucegai, urme de copii fantomă şi praf

Titlu original: The House at Riverton (The Shifting Fog)
Editura Humanitas
Traducător: Sînziana Dragoș
Număr pagini: 444
Notă: 10/10

”Mirosea a mucegai, a urme de copii fantomă și a praf îndelung așternut.”

    Într-o Anglie aflată la început de secol XIX întâlnim o familie de nobili în sânul căreia se naște o poveste complicată cunoscută doar de cei apropiați ai casei. Un secol mai târziu singura deținătoare a secretelor familiei este Grace, una dintre servitoarele care a fost martora tuturor evenimentelor petrecute la casa de la Riverton.

    Credincioasă familiei pentru care a slujit atâția ani, Grace refuză să împărtășească adevăratele evenimente și cu altcineva în afară de nepotul ei, Marcus, căruia îi înregistrează casete ce conțin detaliile despre moartea poetului Robbie Hunter, care a făcut ca locul să fie celebru, și alte adevăruri necunoscute despre viața la conac. Grace înregistrează povestea pentru nepotul ei pentru că acesta a suferit o mare decepție în momentul în care soția lui a murit. Ea doar încearcă să-l ajute să treacă peste, vrea să-i arate cum e adevărata vinovăție și cum ar trebui ea să se simtă.

   Totul începe când Grace primește o scrisoare de la producătoarea unui film care are la bază tocmai povestea familiei Hartford, deținătorii conacului. Amintirile îi revin treptat făcând-o să rememoreze cu suferință toată drama trăită în conac.

   Casa de la Riverton este o carte care vorbește despre încercările disperate ale femeilor de a ieși din anonimat și de a-și câștiga drepturile într-o epocă în care bărbații încă erau considerați cu mult superiori. O carte despre feminism și emanciparea femeii. Hannah este o feministă plină de idei, în permanență revoltată și hotărâtă să-și depășească condiția, în timp ce fratele ei David nu face altceva decât să râdă de absurditatea ei.

    Cei trei copii ai fiului lordului Ashbury Frederick, sunt atât de diferiți față de Grace. Copilăria lor e plină de jocuri, aventuri și mistere având în principal alte preocupări și griji în timp ce copilăria lui Grace se petrece în timp ce aceasta le urmărește jocurile și le curăță camerele.

   O imagine distorsionată a unui război, care însă se clarifică după izbucnirea acestuia, produce o puternică zdruncinare a simțămintelor. Războiul distruge vieți, familii, obiceiuri și suflete. Suferința pe care o aduce e incomparabilă cu oricare altă suferință posibilă.

   Alfred, un tânăr servitor care în viitor se va apropia din ce în ce mai mult de Grace, este un exemplu, o demonstrație de putere a războiului. M-am întristat profund, războiul l-a marcat, l-a traumatizat. Nu contează alianța din care faci parte sau care putere cedează prima, din război nu ai cum să ieși câștigător, niciodată. Pe front toată lumea pierde ori se pierde – o  parte din esența soldatului, din personalitate, din individualitate, o parte din suflet.

”- Tu crezi că am rămas același om care a plecat în Franța! a început el încetișor. Oamenii par că mă recunosc, și atunci trebuie să pretind că sunt la fel, dar sunt alt om, Gracie!

M-a luat prin surprindere, mă pregătisem să infrunt un alt atac, îndemnuri mânioase de a-l lăsa în pace. Dar vocea lui abia șoptită m-a făcut să îngenunchez, să-l pot auzi. Buza de jos îi tremura, de frig sau din altă pricină, nu-mi dădeam seama.

– Îi văd, Grace. Nu atât de des ziua dar toată noaptea îi văd și-i aud. În salon, în bucătărie, pe stradă. Mă strigă, dar când mă întorc… nu e nimeni… cu toții sunt…”

”Războaiele fac istoria înșelător de simplă. Ele marchează repere clare, distincții simple: înainte și după, învins și învingător, rău și bine. Dar istoria adevărată, trecutul nu sunt chiar așa. Nu sunt liniare, nu au contur. Sunt alunecoase, asemenea lichidelor, infinite și de nepătruns, asemenea spațiului. Și totul se schimbă: chiar atunci când crezi că deslușești un tipar, perspectiva se schimbă și apare o versiune alternativă, adusă la suprafață de o amintire îndelung reprimată.”

  Treptat, în viața familiei apar fețe noi în timp ce altele se pierd. Morțile dureroase care anunță sfârșitul tragic al familiei de nobili sunt presărate peste tot în carte.

   Fiul Lordului Hunter (Robbie) –un fiu nelegitim care însă ajunge să fie moștenitor- m-a fascinat de la prima apariție. Înzestrat cu frumusețea tăcerii și cu aspectul unui artist neînțeles cu puternice crezuri de viață, l-am găsit atragându-mi atenția tocmai pentru afinitatea și interesul său față de arta adevărată și de bun gust.

    Robbie este un om cu idei făcut din idei. Ceva ce nu poate fi explicat. El insuși este ca un vis care însumează în el toate conceptele și elementele care stau la baza bunului gust. Un extremist în ceea ce privește filosofiile și conceptele de viață, un bun cunoscător în ceea ce privește muzica și pictura și un foarte bun coregraf al cuvintelor. Dacă moartea sa tragică nu ar fi fost subiectul cărții, ai fi putut jura că e doar un vis al personajelor menit să le mai alunge clipele anoste din viața la țară.

    Evoluția unor personaje a fost fabuloasă. Ceva ușor de remarcat. Odată cu trecerea timpului și modificarea normelor sociale din Anglia totul se schimbă. Emmeline devine o tânară mondenă ahtiată după afirmarea socială, Hannah trece de la firea energică și determinarea ei, la o perioadă de deznadejde, simțindu-se captivă în propriile alegeri; Teddy (fiul unul banchier cu care Hannah decide să se căsătorească) trece de la optimism și dorința de aventuri și cunoaștere la un sclav al politicii și al afacerilor. Numai Robbie ramane Robbie, el e același iubitor de artă pe care l-am cunoscut în prima jumătate a romanului. E misterios și seducător, în dezacord total cu tendințele moderniste ale societății domnul Hunter, trăiește în propria lui lume, o lume parțial distrusă de război, dar în care nu se schimbă decât lumina. La întoarcerea lui în peisaj el este mai întunecat, traumatizat, mai crud.

    Situația femeilor din acea perioadă e cât se poate de tristă, așteptând ca viața lor să înceapă fără să știe că de fapt acest lucru nu o să se întâmple niciodată într-o lume guvernată de bărbați, principiu cu care Hannah se luptă în cea mai mare parte a vieții ei și de care va încerca să scape prin orice mijloace.

    La început perspectiva unei alianțe între familia Hannei și familia lui Teddy m-a încântat. Teddy era un bărbat vesel, dornic de aventură și alături de care mi-o puteam imagina pe Hannah trăind o viață plină de plăceri și călătorii, perfectă pentru ea; dar după nuntă s-a întamplat inevitabilul. Pentru ce să-ți mai dorești să fii peste tot și să devii mai bun când ai deja o soție care să te lege de casă, un scop mai puțin romantic cum e slujba care să îți călăuzească drumul, pentru ce când poți face politică?

”Robbie, un tanar boem, iar Teddy, după patru ani de lucru alături de tatăl său, o caricatură a bogăției și influenței.”

    Totuși, în ultimul capitol, Robbie mi-a părut pentru câteva secunde schimbat. Amețit de focul de artificii ce i-au trezit traume din război el mi-a părut animalic. O asemenea degradare a unui om așa formidabil. Atunci mi-am dat seama că totuși el s-a schimbat. Războiul și-a pus amprenta și asupra lui, deși un timp a părut mai stăpân pe sine decât alții.

   În final, pe penultima pagină a cărții, chiar sub replica ”- Domnul Hunter s-a sinucis.”, mi-am notat: Robbie s-a sinucis încă din momentul în care a intrat în Riverton pentru prima dată, sau poate a fost mai devreme. Când a apăsat pe trăgaci? Când a ales poezia? Când a ales să nu mai fie un ignorant și și-a stabilit crezuri? Când a refuzat moștenirea sau când s-a decis să plece la război? Ori poate mai târziu când a luat pamblica sau când a ales să se întoarcă cu volumul de poezii. Aș vrea să știu. Da. Robbie Hunter s-a sinucis!

Cartea a avut cu siguranță un final imprevizibil și foarte emoționant.

Un roman a cărei grație şi frumusețe m-a destrămat și fascinat peste măsură.

„ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.”

 

Fiica groparului, de Joyce Carol Oates

Editura: „Curtea veche”, Bucureşti

Anul apariţiei: 2007

Număr de pagini: 626

 

    „FIICA GROPARULUI” nu este nici pe departe o lectură facilă. Volumul impresionant – mai bine de 600 de pagini – şi multiplele faţetări ale poveştii, supun cititorul la un adevărat test al răbdării. Cu toate acestea, ritmul alert al naraţiunii, suspansul bine strunit, situaţiile „pe muchie” în care este prinsă eroina, te fac să-ţi doreşti să atingi finalul, asemenea unui maratonist de cursă lungă.

    Titlul romanului – „Fiica groparului” – polarizează acţiunea în jurul a două personaje: tatăl, Jacob Schware, evreu emigrat print-o circumstanţă fericită în America, exact în momentul în care Hitler punea în aplicare diabolicul plan de exterminare al evreilor, şi fiica, Rebecca Schwart, născută pe nava ce transporta refugiaţii spre tărâmurile pline de promisiuni ale Americii.

    Destinul sumbru al familiei Schwart este redat în prima parte a romanului. America este într-adevăr un refugiu în faţa morţii iminente, dar se dovedeşte şi un loc al mizeriei, al oprobiului public, al sărăciei şi inadaptării. Familia de intelectuali – tatăl profesor de matematică, mama mare iubitoare de pian – este obligată să renunţe la vechea identitate, la traiul decent şi să se mulţumească cu o căsuţă înghesuită, umedă, în cimitirul unde tată îşi exercită în fiecare zi noua slujbă: aceea de gropar.

    Relaţiile familiale, reduse la porniri de-a dreptul animalice, sunt descrise în pagini greu de digerat de cei sensibili:

Îl şocase cât de speriată părea, ce şleampătă era în rochia aceea fără formă. Ciorapii îi erau rulaţi jos, pe glezne, iar picioarele ei erau de-un alb lăptos şi acoperite de păr maroniu fin, picioarele grăsulii, iar faţa îi era acum puhavă, umflată. Odinioară fusese o fată frumuşică, zveltă, zâmbind timid, adorându-şi soţul profesor de şcoală, şi cânta la pian Chopin, Beethoven, Mendelssohn. Doamne, ce mult o iubise! – Iar acum era o femeie şleampătă, care bolborosea într-o engleză stricată şi lui îi era greu să înţeleagă ce naiba spunea.

   Mama înnebuneşte, tatăl se transformă într-un tiran ce-şi persecută copiii ( „Era genul de om la care furia se alimentează singură, extatic” ), fii se revoltă, comit acte de vandalism şi crime menite să le justifice furia, iar mezina, Rebecca, creşte aproape ca o sălbatică, inoculată fiindu-i de către tată ideea că: „ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.

   Totul culminează cu o înfiorătoare tragedie: groparul ucide un bărbat venit la o înmormântare, îşi împuşcă soţia – un act ce poate fi interpretat şi ca o curmare a suferinţei acesteia – şi apoi se sinucide. Rămasă orfană, Rebecca este înfiată de către buna şi generoasa Rose Lutter, fosta sa profesoară. Deşi plină de constrângeri puritane, perioada în care Rose locuieşte la domnişoara Lutter va fi cea mai liniştită şi lipsită de agresivitate perioadă din viaţa ei.

   Dacă prima parte a romanului mi-a amintit de un clasic britanic, „Castelul pălărierului” ( A.J. Cronin ), a doua parte este un veritabil road trip al Rebeccăi pentru supravieţuire. Proaspăt ieşită din adolescenţă şi copiind oarecum tiparul de sacrificiu al mamei, Rebecca se îndrăgosteşte de Nils Tignor, exponentul tipic al abuzatorului: şarmant, cu un comportament dramatic manipulativ, de tip narcisic. Au împreună un fiu, Niley, ce dovedeşte încă de mic aptitudini muzicale. După nenumărate plecări de acasă, de scene de gelozie şi după o bătaie cruntă, Rebecca îl părăseţe şi se decide să înceapă o nouă viaţă. Ca să scape de violenţa soţului, adoptă o nouă identitate – Hazel Jones – şi caută împreună cu fiul său un loc de unde s-o ia de la capăt.

    A doua parte a romanului este scrisă alert, într-o suită de imagini ce descriu un destin zbuciumat – acela al Rebeccăi – o eroină dură şi determinată, neaşezată încă în matca ei. Textul are şi un happy-end hollywoodian, Rebecca îndrăgostindu-se de Chet Gallagher, un pianist de jazz extrem de bogat, care îi oferă ei şi lui Niley ( devenit Zach în noua lor viaţă) un trai paşnic şi îndestulat, binemeritat.

    Tot în a doua parte parte a romanului se schimbă şi perspectiva narativă: dacă în prima parte, Rebecca era personaj, acum ea devine „vocea” ce relatează propriul prezent modelabil. Există şi un epilog epistolar între eroină şi Freyda Morgenstern, un personaj a cărui identitate nu o să v-o destăinui. Este o altă faţetă a povestirii pe care, dacă vă veţi încumeta să citiţi romanul, o s-o găsiţi extrem de interesantă!

    „Fiica groparului” este o carte complexă ca strucură, fără a-şi propune să facă apologia temelor prezentate: Holocaustul, statulul străinului, violenţa masculină sau inegalitatea de şanse dintre bărbat şi femeie. Îl lasă pe cititor să se poziţioneze la distanţa hotărâtă de el în ceea ce priveşte destinul personajelor sau cursul evenimentelor.

   Pe JOYCE CAROL OATES, autoarea romanului, o descopăr întâia oară. Debutează în anul 1964 cu romanul „The Shuddering Fall”, iar de atunci a scris peste cincizeci de titluri de romane şi numeroase alte volume de proză scurtă, teatru, eseuri. Pentru „Them” primeşte National Book Award în 1970, iar în 1996 primeşte PEN / Malaud Award pentru excelenţă în arta prozei scurte. Romanul „Fiica groparului” este nominalizat pentru National Book Critics Award for Ficion în 2007. La editura „Curtea Veche Publishing” este în pregătire volumul de proză scurtă al autoarei, „Blondes”.oates-joyce-carol-credit-dustin-cohen

    Editura „Polirom” găzduieşte de asemenea un număr considerabil din romanele aceleiaşi autoare: „Violul – o poveste de iubire”, „Apa neagră”, „Mândra fecioară”, „Grădina plăcerilor lumeşti” etc.

 Ceea ce contează cu adevărat-Servicii, leadership, oameni și valori, de John E. Pepper Jr.

Titlu original: What  really mathers : Service , Leadership , People and Values (Originally published by Yale University Press -2007)

Editura: Evrika Publishing  2015

Traducător: Florina Iulia POP

Consilier editorial: Eugeniu D. MIHAI

Număr pagini:410

     John E. Pepper Jr. a petrecut 40 de ani din carieră în diverse funcții în cadrul Procter & Gamble: CEO (1995 -1999), Chairman of the Board (1995-1999 și 2000-2002), Director (1984-2003) și Președinte (1986-1995). În prezent, el se află în consiliul de administrație al mai multor companii, precum National Underground Railroad Freedom Center unde a deținut și funcția de CEO (2006-2007).

    Una din marile pasiuni ale sale, un domeniu unde a investit multă energie în ultimii 25 de ani, este cel al dezvoltării copiilor și adolescenților. A fost un susținător al organizației Evrey Child Succeeds, care ajută copiii între 0 și 3 ani aflați în mediu de risc, și este unul dintre membri fondatori ai Executive Committee of the Cincinnati Youth Collaborative, una dintre cele mai de succes organizații de mentoring și tutoring din SUA.

   John E. Pepper Jr. a absolvit Universitatea Yale în 1960, unde a fost și în consiliul Yale Daily News. Are, alături de soția lui, Francie, patru copii și locuiește în Wyoming, Ohio. „- prezentarea autorului preluată de pe coperta cărții.

   Oh….. sper că nu v-ați supărat că am scris așa multe despre autor, pur și simplu nu am putut rezuma, deoarece totul mi s-a părut foarte interesant. O carieră de succes și o familie frumoasă ne demonstrează că acest om este un model și acesta este primul dintre motivele pentru care trebuie să citiți această carte.

    Ai o afacere mică sau mare? Atunci acesta este al doilea motiv pentru care să citești această carte, „nu are rolul de a fi studiată academic sau citită pasiv”.

    Ești angajatul unei companii mici sau al unei multifuncționale? Atunci acesta e al treilea motiv pentru care trebuie să citești această carte. De ce? Pentru că locul tău de muncă e a doua ta casă, a doua ta familie, și totul are legătură directă cu buna funcționalitate atât pe plan personal cât și profesional.

   Despre carte – Autorul ne face cunoscut începutul carierei lui, una de succes, sfaturile pe care le-a primit și ne dă sfaturi din experiența acumulată pe parcursul vieții. O să spuneți de ce am eu nevoie de sfaturi? Pentru că sunt bune! Te ajută să crești ca lider și ca persoană ai ales dacă ești în primii ani de afaceri.  Te ajută să construiești bazele succesului, se analizează servirea consumatorului și se studiază tot ceea ce are importanță față de client și față de nevoile lui.

    Făcând o paranteză, având în vedere că am studiat comerțul, trebuie să adaug că este foarte important să știi să comunici cu clientul, să-i afli nevoile, să-i descrii avantajele și dezavantajele, dar cel mai important să-l lași să decidă. Atunci clientul e mulțumit, sunt șanse să revină și desigur acest lucru face afacerea să prospere,  cu pași mici, dar corecți.

     Probabil o să vi se pară plictisitori pașii parcurși de autor în compania P&G, produse pe care sunt convinsă că majoritatea le-ați folosit (TIDE, PANTENE, PAMPERS, etc.) de aceea nu este o carte pe care să o citești doar de dragul de a trece timpul, să nu ne plictisim. Această carte este o acumulare de cunoștințe și experiențe de la un om de afaceri generos, care ne oferă pe tavă succesul lui și al întregii companii, o companie de succes!

   M-a surprins că există în interiorul companiei INTRANET, prin care comunicarea cu angajații (cei care aveau curajul să-și spună opinia) era importantă pentru conducere, în urma acestei comunicări s-a putut îmbunătății condițiile și riscurile la care orice angajat este supus, îmbunătățirea calității muncii, și adevărul spus angajaților nu doar pe jumătate.

E foarte importantă corectitudinea angajatorului, cât și a angajatului.

   Făcând din nou o paranteză, în companiile din ziua de azi dacă e seriozitate din partea angajatorului, se găsesc angajați neserioși și viceversa, ceea ce duce la scăderea profitului, implicit a progresului, și bineînțeles afectează atât angajatorul cât și angajatul.

Cred că ideea de comunitate nu a avut niciodată o valoare mai mare și nici nu a fost mai mult în pericol. Are o valoare mai mare deoarece lumea în care concurăm a devenit extraordinar de complexă. Sentimentul de comunitate ne dă posibilitatea să acționăm în mijlocul complexității cu o claritate simplă care provine dintr-un scop comun, dintr-un crez unit în spiritul de conducere și din valorile și experiențele obișnuite.”

    Mi s-au părut foarte importante mai multe întrebări pe care ar trebui sa ni le punem, vă scriu doar două, sper că nu v-am plictisit, dar fiind o cărămidă această carte, sunt foarte multe lucruri valoroase de luat în considerare.

  1. Fac eu, personal, pașii pentru a construi un sentiment de comunitate cu colegii mei? Ce altceva mai mult aș putea să fac? Ce altceva voi face?
  2. Creez relații deschise cu cei care lucrează pentru mine și cu mine? Ne împărtășim reciproc așteptări clare referitoare la cum am putea lucra mai bine împreună și la cum ar putea fi îmbunătățite relațiile noastre?

     Pe final adaug că CEEA CE CONTEAZĂ CU ADEVĂRAT este încrederea, integritatea, respectul, diplomația.

    Știu că am uitat să mă opresc, deși ar fi mult mai multe lucruri de menționat vă las să descoperiți singuri citind cartea, contează!

     Acesta este un raport onest și personal al carierei inspiratorii a unui mare lider de afaceri, care a mai slujit, la fel de bine, multe alte cauze nobile. Sper ca foarte mulți tineri să beneficieze din plin în urma citirii ei.

                                                        ERNESTO ZEDILLO, fost Președinte al Mexiculuievrika-publishing

Cartea Ceea ce contează cu adevărat, de John E. Pepper Jr. a fost oferită pentru recenzie de Editura Evrika Publishing. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Evrika Publishing.

Autor: Vero
%d bloggers like this: