Carti Literatura universala

Editura: Tempus

Preludiu este a doisprezecea carte scrisă de Ileana Vulpescu.

Cartea Preludiu a apărut în luna aprilie 2017.

   “Convinsă de când mă ştiu că omul propune şi Dumnezeu dispune, cuminte şi modest nu mi-am făcut planuri. Viaţă m-a-nvăţat să tac şi să-nghit, m-a-nvăţat să nu-mi propun să depăşesc pe nimeni şi nici propria umbră, m-a-nvăţat să mă uit mereu în jos, la mai mari suferinţe decât a mea, m-a-nvăţat să-mbătrânesc decent şi mai ales să pierd.

   Când ai pierdut esenţialul vieţii tale, totul îţi devine egal. La aceşti ani ai mei, Îl rog pe Dumnezeu să mă ţină pe picioare (chiar cu două bastoane) şi-n toate minţile, până-mi va face semn să mă duc la El.

   Aş fi vrut să fiu Lev Tolstoi şi altă lumea-n care-am trăit şi mai trăiesc. N-a fost să fie. Mult a fost, puţin a rămas. Curaj pentru acest puţin.

   De când fiinţele cele mai apropiate sufletului meu m-au părăsit, nu-mi mai sare inima din loc când sună telefonul, ori când se-anunţă vreo catastrofă. Catastrofă destinată mie s-a petrecut. Am rămas pasăre singuratică privind cu ochi impasibili lumea.

Un preludiu al marii linişti.”

Sursa: Librex.

Cartea poate fi comandată de pe Librex.ro

Calea Poporului lui Israel de la chemarea lui Avraam la visul lui David

 Către Pământul Făgăduinței-Povestiri biblice de JACOB STREIT-recenzie

Calea Poporului lui Israel de la chemarea lui Avraam la visul lui David

 

Traducere după: Ziehet hin ins gelobte Land : Der Weg des Volkes Israel von Abrahams Berufung bis zu Davids Traum

Editura: UNIVERS ENCICLOPEDIC junior & Triade 2015

Ilustrații de Herbert HOLZING

Traducere de Mihaela Țoțu

Despre autor

   În România nu sunt cunoscute foarte multe date despre autor. Jakob Streit  s-a născut în 23 septembrie 1910 în Spiez, Elveția, și a decedat în 15 mai 2009 în aceeași locație. El a lucrat ca muzician, dirijor și dramaturg. A scris cărți pentru copii și tineri.

Alte publicații

Și a fost lumină – De la crearea lumii pentru Arca lui Noe Jakob Streit ,

Fratele Francis – Viața lui Francisc de Assisi Jakob Streit,

Geron și Virtus – o întâlnire Fateful de doi tineri: un german si un roman

și multe altele.

   Astăzi am să vă vorbesc despre istoria religiei, despre Vechiul Testament. Cine a citit Biblia știe că nu e ușor să o înțelegi. Plină de învățături și pilde, cu trimitere la alte versete. În Vechiul Testament  ne sunt prezentate foarte multe informații despre istoria credinței și cei care au avut un rol important în răspândirea cunoașterii credinței incluzând geneza geneza, dar și legăturile de rudenie începând de la Adam și Eva.

   Biblia este formată din două părți – Vechiul Testament și Noul Testament.

   Conține cărțile Bibliei Ebraice, cărți scrise de peste o sută de autori de-a lungul timpului în peste o mie de ani.

   Este foarte important să ne cunoaștem istoria spirituală și să o facem cunoscută copiilor noști cât mai pe înțelesul lor. Cum altfel am putea să le explicăm, decât ca o poveste frumoasă, care va atrage atenția copilului într-un mod plăcut.

  Către Pământul Făgăduinței este o carte de povestiri biblice care surprinde esențialul întâmplărilor cuprinse în Vechiul Testament și te duce cu imaginația într-o lume fermecată a poveștilor adevărate.

   Cartea cuprinde șapte părți: Avraam; Isaac ;Iacob; Iosif;Moise; Josua; Saul și David.

   Fiecare parte ne relatează câte o poveste frumoasă, în care ne sunt prezentate persoane importante din trecut .Persoane dornice de putere și glorie dar și persoane umile,credincioase, pline de iubire pentru semeni.

   Nu mulți își aduc aminte de regele Nimrod, de setea lui pentru putere, dar ne aducem aminte că el a ordonat uciderea tuturor bebelușilor până la o lună. De ce?

   Pentru a fi sigur că l-a ucis pe Avraam, fiul lui Terah, simțind că acesta va fi un pericol pentru domnia lui. Tot regele Nimrod a poruncit construirea Turnului Babel. Locuitorii Babilonului au fost pedepsiți prin amestecarea limbilor, moment în care s-a încheiat domnia lui. Avraam a învățat căile înțelepciunii pe cei care voiau să-l asculte. Soția lui, Sara, avuse un băiat târziu la bătrânețe, Isaac. Atunci când nu mai spera în acest miracol.

   Lot, fiul fratelui lui Avraam s-a instalat în ținutul Sodomei. Orașul era locuit de oameni care trăiau în răutate. Sodoma și Gomora , orașul vecin, sunt arse, transformate în cenușă. Familia lui Lot este cruțată neavând voie să privească înapoi. Femeia lui Lot, curioasă, a privit înapoi și s-a transformat în statuie de sare.

   Știm cu toții importanța celor zece porunci, așa cum știm că în prezent sunt prea des încălcate. Avem nevoie de reguli, altfel totul ar fi un haos.

   Ceea ce trebuie să facem este să cunoaștem istoria și să o facem cunoscută urmașilor noștri.

   Cea mai frumoasă întâmplare a Vechiului Testament este povestea lui David și Goliat.

   David era fiul cel mai mic al lui Iesei, păstor. Samuel îl alege să devină rege în locul lui Saul. Chemat să-i cânte regelui Saul, David s-a făcut îndrăgit de acesta și îl însoțea în luptă cărându-i scutul și sulița.

   Când Filistenii vor să atace poporul din Israel în frunte cu Goliat, nimeni nu îndrăznește să-l înfrunte pe uriaș. Cu o singură lovitură de piatra provenită din praștie, Goliat cade, acesta retezându-i capul. David ajunge rege doar după moartea lui Saul.

   Am povestit doar întâmplările mele preferate. Pentru a cunoaște și celelalte povești, cât și trecutul strămoșilor noștri vă recomand această carte explicată într-un mod atractiv și cu ilustrații reușite.

Cartea Către Pământul Făgăduinței-Povestiri biblice de JACOB STREIT a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

Cu tine capăt glas de Roberto Kuzmanovic- dincolo de cuvinte sunt bucăţi de viaţă-Prerecenzie

 

   Trebuie să recunoaştem că nu prea am reuşit să depăşim perioada clasică în ceea ce priveşte poezia românească şi, deşi mediul online este plin de poeme, iar cărţi de poezie se tipăresc pe bandă rulantă… totuşi poeziile româneşti rămân încercări forţate de a sparge graniţa dintre vechi şi nou, nereuşind să se ridice la nivelul lui „atunci” şi nici să reflecte un „azi”. De multe ori, un citat selectat în mod inteligent ne îndeamnă să citim întreg poemul pentru ca la final să rămânem oarecum dezamăgiţi, cu senzaţia că am fi aşteptat mai mult. Aşteptări… nu ne învăţăm niciodată minte şi nu renunţăm la ele. Parcă ne e în sânge să ne formăm aşteptări cu riscul de a fi dezamăgiţi.

   Personal, am renunţat să mai citesc poezie contemporană când m-am „prins” că nu aduce nimic nou şi că rămâne la stadiul de simplu (prea simplu) sau că aduce în prezent trecutul nefiind capabilă să inoveze sau (aici sună urât) că imită stiluri. Am rămas cu Bacovia, cu Minulescu şi cu N. Stănescu care îmi plac şi astăzi şi am zis pas versurilor care împânzesc social media şi antologiile tipărite ca ciupercile după ploaie.

   Când l-am cunoscut pe Roberto şi am aflat că scrie poezie… Nu e cazul să vă gândiţi că am urlat vreun „Lasă-mă!”. M-am purtat civilizat şi am înşirat acolo nişte încurajări fără să îmi las scepticismul să se simtă… şi bine am făcut. Primul poem pe care i l-am citit (a se reţine că l-am citit pe tot, eu cea care nu citesc poezie de autori contemporani) – „Nu-i teatru, e iubire” – mi-a clătinat cumva părerea nu tocmai briliantă despre poezia contemporană. „No, stai încet! mi-am zis. Dacă un măr e bun, nu înseamnă că aşa e tot sacul!” Dar… i le-am citit pe toate. Primul volum de poezie contemporană citit în întregime (şi recitit aş adăuga). De ce? Pentru că mi-a plăcut. Şi spun asta în condiţiile în care sunt destul de critică în ceea ce priveşte poezia. Ce mi-a plăcut? În primul rând faptul că pot face analiză pe ea, că pot interpreta simboluri şi semnificaţii, că ridică semne de întrebare care provoacă la gândire.

   Combinaţia de mitologie şi filozofie întâlnită în poemele sale este un alt plus al volumului de poezii, creând un fel de limbaj cifrat al cărui sens stă ascuns nu în cuvinte, ci în spatele lor. Accentele romantice, erotismul inserat pe alocuri, disputa cu divinitatea resimţită dincolo de cuvinte sunt alte elemente pe care le-am găsit savuroase. M-am trezit că le analizez, că le găsesc sensuri, că interpretez simboluri încercând să ajung la mesaj. EU. Adică EU. Pentru cei care mă cunosc, cred că e suficient să zic că „mie mi-au plăcut poemele lui Roberto Kuzmanovic” şi de aici ar reieşi faptul că merită citite. Au un fel de muzicalitate care induce în transă, activează curiozitatea prin cuvinte parcă înviate dintr-un timp mitic, abordează teme precum:

   – Trecerea ireversibilă a timpului care macină atât suflete cât şi sentimente, transformându-le în praf de vreme şi întinând orice strălucire. În poezia lui Roberto, timpul nu reuşeşte să vindece sau să aducă uitarea, ci doar să creeze abisuri întunecate de singurătate ca şi când veşnicia ar fi canonul pe care poetul îl primeşte pentru păcate necomise de la o divinitate care are chef de jocuri cu destine umane.

„Spune-le tuturor, amăgindu-i, ca un fotograf:

Zâmbiţi, vă rog, ca să pot muri şi eu!”

   – Iubirea aflată sub semnul efemerităţii, iar faptul că nu durează o transformă în drog apoi în amintire – o amintire gravată dureros din care revin frânturi transformate în versuri.

„Spune-mi de ce nu reuşesc să mă feresc şi să m-abţin,

De un „te iubesc”, demonic de nebunesc?”

    –  Singurătatea ca formă de apărare împotriva oamenilor, a iluziilor vândute la colţ de epocă, a visurilor pe care poetul le priveşte omniscient şi ironic ştiind că niciun dumnezeu nu le va permite împlinirea. Singurătatea mai este abordată şi ca formă de superioritate de genul „eu ştiu, voi nu” şi de aici izolarea de cei care văd doar aparenţa fără a năzui să caute esenţa.

„m-am detaşat cu drag de-această lume,

Despre care unii vorbesc de parc-ar şti,

Sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală

Goală şi al naibii de mediocră”

   – Erotismul atât ca modalitate de descătuşare a unei pasiuni clocotinde, cât şi ca manifestare a unor sentimente intense de iubire ce duc până la venerarea persoanei iubite, deşi dincolo de perfecţiune sunt defecte, falsităţi şi răni – prin actul erotic par să se anuleze toate sechelele, angoasele şi durerile, nu mai există graniţe, totul fiind sfâşiat într-o îmbrăţişare care acceptă întregul cu ambele feţe de bun/rău, adevăr/minciună.

„Dezbracă-te şi întinde-te peste liniştea dinaintea gemetelor,

Pregăteşte-ţi fiorii şi glasul

O să te sting, te-ating şi iar te-aprind.”

    – Călătoria ca drum iniţiatic, ce mai apoi se transformă în dependenţa de a pleca iar şi iar şi iar, până la capătul timpului, căutând acel adevăr suprem niciodată atins oricât de mult ai şti. Iar timpul se încăpăţânează să curgă tot mai lent în vreme ce capătul neantului pare tot mai îndepărtat.

„Dincolo de un scop e un alt destin,

Care câteodată e apă de ploaie şi nu e veşnică.”

   – Divinitatea care rămâne surdă şi mută în faţa rugilor fiinţelor umane şi care generează întrebări despre creaţie, păcat şi pedeapsă. Raiul pare o glumă, iadul devine un dat, iar din focul veşnic pare să se zvârcolească un rău… care a fost oare vreodată cu adevărat rău?

„şi îmi ajungi aşa cum eşti,

Vis până la sfârşitul sfârşitului.”

   – Teatrul jucat pe scena vieţii cu personaje ce schimbă măşti în funcţie de situaţie făcându-te să te întrebi care e realul, care e ultima mască frumoasă ce va cădea înaintea relevării realităţii hâde.

„Dacă mi-e dat să joc în acest teatru de groază,

(neinspirat l-aş porecli „Moartea” – doar atât).”

   În poezia lui Roberto Kuzmanovic totul are un început atemporal şi vine în prezent călătorind pe aripi de vreme. Volumul „Cu tine capăt glas” reuneşte aceste poeme între două coperte precum şi cugetări şi întrebări existenţiale care îşi caută răspunsuri în minţi dispuse să ia piciorul de pe acceleraţie pentru a oferi o clipă gândirii. Ceea ce trăim este realitatea sau realul e dincolo de iluzia pe care o numim viaţă? Ce-ar fi dacă azi ai afla că dincolo de strălucirea soarelui este cel mai crunt întuneric? Ai vrea să-l descoperi sau ţi-ai înşela în continuare ochii cu lumina exterioară?

   Ca o concluzie, după multe peripeţii, volumul „Cu tine capăt glas” a reuşit să vadă lumina tiparului, iar eu am un zâmbet larg… acel zâmbet de „în sfârşit” şi pot să mă consider norocoasă că am deja volumul în mâini deşi precomenzile abia au început. Cartea „Cu tine capăt glas” poate fi precomandată de aici. Trebuia să mă folosesc cumva de faptul că sunt blondă, nu? În plus, nu voiam să risc să rămân fără carte din cauza unui „stoc limitat”. Gândindu-mă mai bine… oare cât ar fi fost de comic să aud un „Nu cred că îmi rămâne carte şi pentru tine!”? Nu e cazul de zâmbete. Nu s-a întâmplat.

   Închei cu speranţă în poezia contemporană. Ştiu că nu se face primăvară cu o floare, dar „Cu tine capăt glas” demonstrează că se poate, că încă mai avem talente, că încă se poate scrie poezie autentică la standarde înalte, că nu suntem obligaţi să rămânem pentru veşnicie în Eminescu.

Autor Maryliyn

 

Un război, un exil, o viață-Ana a României

 

   Trăim într-o lume ingrată, într-o lume a oamenilor nerecunoscători și ignoranți. Acești oameni nu apreciază binele ce li s-a făcut, nu-i respectă pe acei binevoitori care i-au salvat sau sunt cuprinși de o indiferență fără limite, de o incredibilă nepăsare. Casa Regală a României este una din binefăcătorii acestei națiuni, dată la o parte și uitată de mulți. Din fericire, mai există și oameni nelipsiți de patriotism care privesc monarhia cu respect și admirație profundă. E mai mult decât important să ne cunoaștem trecutul pentru a ne putea înțelege prezentul, iar regele face parte din istoria noastră.

   Fără un monarh, România nu ar fi reușit să-și obțină independența, nu ar fi devenit ,,națiune de sine stătătoare”. Familia regală a avut o contribuție inegalabilă pentru modernizarea regatului, pentru binele supușilor săi. Eu sunt impresionat de sprijinul lor, îi admir pe membrii Casei Regale și sunt nemulțumit de nepăsarea multor conaționali de-ai mei. De aceea îmi doresc să aflu cât mai multe despre acești oameni, să-i cunosc mai mult pentru a le oferi respectul cuvenit.Încă am o speranță că totul va fi bine…

   Bănuiesc că toată lumea a auzit de decesul Reginei Ana, de funeraliile de la Curtea de Argeș, dar și de controversele ce s-au iscat. Unii au afirmat că ea nu este de drept regina României, alții că nu găsesc rostul unei zile de doliu național. În niciun caz nu sunt de acord cu ei, nimeni nu ar trebui. Ea e regina noastră și trebuie s-o cinstim cum se cuvine, luând exemplul celor din Occident… Vestea morții reginei m-a întristat nespus, dar cel puțin sunt împăcat sufletește, căci am reușit să aștern și eu câteva rânduri în cartea de condoleanțe dedicată Alteței Sale.

Citiţi articolul integral pe Mes Passions…

„Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”

       O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys

Titlul original: Salt to the Sea

Editura: Epica

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Gabriela Stoica

Număr pagini: 351

Gen: Ficțiune istorică

Cotație Goodreads: 4,37

   Ați plâns la „Titanic”? Dacă da, pregătiți-vă șervețelele și pentru „O mare de lacrimi”!

   Probabil vă întrebați de ce v-am adresat o asemenea întrebare. Titanic, una dintre cele mai mari tragedii din istorie și din păcate, nu singura și nu chiar cea mai mare.

   30 ianuarie 1945. Sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial e aproape, iar trupele sovietice înaintează spre Vest. Populația germană încearcă să se salveze pe vasul Wilhelm Gustloff. Încărcătura prea mare, de peste 10 000 de persoane, cât și torpilele lansate de submarinele rusești determină scufundarea vasului în Marea Baltică. Pierderile s-au estimat la 9000 de oameni, dintre care aproape 5000 copii. Deși din punct de vedere al pierderilor, catastrofa a fost mai mare decât în cazul vaselor Titanic și Lusitania, nu multă lume a aflat de ea. Probabil de vină este războiul, în care numărul ororilor a fost și așa greu de estimat.

 

 „Scufundarea vaporului Gustloff este cea mai mare tragedia maritimă, și totuși lumea nu știe nimic despre ea.”

   „O mare de lacrimi” este un roman ce pleacă de la o bază reală, de la anumite fapte istorice, autoarea țesând o poveste spusă din perspectiva a patru personaje: Joana, Florian, Emilia și Alfred. Personajele sunt bine conturate, caracterizându-i chiar perspectiva din care percep și narează acțiunea.

   Joana este o tânără lituaniană, care a avut privilegiul de a se refugia în Germania datorită originii familiei din partea mamei. A plecat din Lituania natală, profesia de asistentă medicală ajutând-o foarte mult. Tot ce își dorește este să-și reîntâlnească familia, despre care nu mai știe nimic. Este personajul meu preferat.

În intimitatea băii, singură și nevăzută de nimeni, mă simțeam zdrobită de tot ce trăisem. (…) Supraviețuirea avea prețul ei: sentimentul de vinovăție. (…) Nu voiam să fiu puternică. Nu voiam să fiu „fata descurcăreață”. Eram atât de obosită. Nu voiam nimic altceva decât să se termine totul odată.”

 „În loc să îi ajut eram obligată să privesc panorama catastrofei care se derula înaintea ochilor mei.

Vina mă urmărea.

Eu eram prizoniera ei.” 

    Florian este un tânăr prusac ce deține anumite secrete. Poartă mereu cu el un rucsac misterios.

În mijlocul acestui război dintre Hitler și Stalin, oare mama mea m-ar considera în continuare un tânăr plin de talent sau, din contră, un infractor?

    Emilia este o copilă de 15 ani, refugiată poloneză. Și ea deține un secret teribil.

   Alfred este personajul cel mai nesuferit din punctul meu de vedere. Tânăr recrut german, convins că își servește patria cum se cuvine. Îi lipsește inteligența (ca să nu folosesc alt cuvânt, mai explicit, la adresa lui) și facem cunoștință cu el prin intermediul unor scrisori către o fată, Hannelore. Scrisori mentale, cum le numește, pentru că nu ajunge niciodată să le aștearnă pe hârtie. Înaintând cu lectura, observăm o discrepanță foarte mare între realitate și imaginea creată în mintea sa. Gândindu-mă mai bine, Alfred este prototipul omului ușor de manipulat: convins de superioritatea rasei sale și crezând orice prostie spusă de Fuhrer, este unealta perfectă în mâinile dictatorilor.

   Cea mai bună caracterizare i-a făcut-o Florian :

Marinarul atrăgea atenția în mod inutil. Era mai mult decât un biet nătărău fără experiență; își dorea cu disperare să se simtă important. Cunoșteam genul acesta de oameni.

Tipul ăsta fusese cumva lovit cu o cărămidă în cap?

   Patru personaje, patru destine, patru perspective. Foarte interesantă ideea autoarei de a scrie romanul din perspectiva fiecăruia. Împrejurările îi aduc împreună pe cei patru, îmbarcându-se cu toții pe nava Wilhelm Gustloff.

  În mijlocul atâtor suferințe și tensiuni, avem parte și de o poveste de dragoste: Joana și Florian se îndrăgostesc unul de celălalt, greutățile prin care trec împreună apropiindu-i și mai mult.

Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.

    Pe lângă cele patru personaje aflate în centrul atenției, întâlnim foarte multe personaje secundare, fiecare cu propria poveste, mai mult sau mai puțin dramatică: Eva, femeia blondă și mătăhăloasă; Heinz, Poetul Pantofilor, un cizmar bătrân, care își dă seama ce hram porți numai studiindu-ți mersul; un băiețel rămas orfan și abandonat; Ingrid, o fată oarbă, dar cu alte simțuri mult mai dezvoltate decât ceilalți.

   Ce mi-a plăcut : modul în care realitatea este împletită cu ficțiunea; este de apreciat munca titanică de documentare; este o carte cu un subiect grav, dar ușor de parcurs. Astfel, adolescenții și tinerii (publicul țintă), au ocazia să cunoască istoria altfel: nu plictisitor, memorând date din manualele școlare, ci prin lectură. Cartea nu este doar pentru adolescenți și tineri, eu aș spune că poate fi citită de oricine.

   Ce nu mi-a plăcut: prea multă suferință, durere și tristețe. Nu o recomand unei persoane ce caută să se binedispună. Sunt conștientă că subiectul este unul dramatic, iar acest aspect ține mai mult de preferințele personale, nu este nicidecum un neajuns al cărții.

Mamele încercau să-și azvârle copilașii pasagerilor de pe punte, dar nu puteau să îi arunce suficient de sus. Pruncii lor se izbeau de peretele lateral al navei și cădeau în mare. Femeile zbierau și se aruncau în apă după ei. Un bărbat îmbrăcat în haine de femeie a fost bătut de o santinelă în momentul când a încercat să fugă pe pasarelă. Priveam totul de sus, suferind de compasiune în timp ce plângeau și țipau cât îi ținea gura spunând că aveau să moară dacă nu li se permitea accesul la bord. Gustloff era singura lor speranță.

   Ironic, ultima lor speranță i-a condus la moarte.

   Așadar, notez romanul cu 4 steluțe, evaluarea mea fiind strict subiectivă. Voi câte steluțe i-ați acorda?

Citate:

Starea soldaților vorbea despre soarta Reich-ului. Vocea era clară și răspicată. Înfrângere.

Goebbels avea dreptate într-o privință. Erau germani buni și germani răi. Dar, de fapt, etichetele erau aplicate invers.

Despre autoare:

   Ruta Sepetys este o scriitoare americană de origine lituaniană, pe care am avut onoarea de a o cunoaște personal în cadrul unei lansări de carte a Editurii Epica. Este cunoscută pentru bestseller-ul „Printre tonuri cenușii”, desemnat pe Goodreads.com cel mai bun roman al anului 2016, la categoria „Adolescenți și tineri”. Romanele sale, „Printre tonuri cenușii”, „Out of the Easy” și „O mare de lacrimi” , au fost nominalizate la Carnegie Medal, premiu acordat anual, desemnând cea mai bună carte pentru copii și adolescenți.

lansare Ruta Sepetys

„Sepetys, maestra ficțiunii pentru tineret și adolescenți, realizează o imagine panoramică asupra unei tragedii de proporții din perspective profund nuanțate și convingătoare.” – Entertainment Weekly

editura Epica

Cartea O mare de lacrimi de Ruta Sepetys a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Dincolo de cortină, de Gabriela Hornoiu-Editura LIBRIS

Editura: LIBRIS

Număr pagini: 240

   Dacă ar fi să încadrez cartea Gabrielei Hornoiu într-un gen literar, aş fi refractară să-i pun eticheta de biografie sau memorii. Dincolo de cortina este mai mult decât atât. Deşi nu-ţi spune, cu liniuţă, ce să faci şi nu-ţi oferă lecţii concrete despre cum să-ţi trăieşti existenţa, cartea ei este un studiu motivaţional cu privire la natură umană şi capacitatea ei de a se adapta, de a suportă dar şi de a lua ce-i mai bun de la viaţă. La finalul lecturii, dacă nu te uiţi o dată spre cer să-i mulţumeşti divinităţii că exişti şi apoi încă o dată spre cei dragi de lângă ţine, să le mulţumeşti şi lor că există, atunci trebuie s-o mai citeşti încă o dată până vei înţelege asta. Înainte să citeşti această carte, dragă cititorule, primeneşte-ţi gândurile, dezbracă-te de prejudecăţi şi deschide-ţi inima, apoi păşeşte cu grijă şi sfială într-un univers care te va purta de la pământ la cer şi înapoi, într-un rollercoaster ameţitor de sentimente şi trăiri.
– Laura Frunză

Fragment din cartea: Dincolo de cortină – Gabriela Hornoiu

   Arată că un munte! Avea atâtea haine pe el, încât ai fi zis că e îmbrăcat cu păduri îmbătrânite ale căror copaci îşi ţineau braţele franţe infi pte în pământ. Avea fruntea arsă de soare şi vânt, în care ploaia săpase cute adânci. Obrajii îi erau răniţi, probabil de lacrimi mari, bolovănoase. Buzele erau vineţii de frig, de foame, de sete. În picioare avea nişte bocăni care păreau mai degrabă două corăbii distruse de furtuni şi abandonate pe ţărm. Bărbia îi era acoperită de o barbă lungă şi încâlcită. Mâinile şi le îndesase în buzunarele jerpelite şi goale.
Stătea pe trotuar lângă câteva cărţi roase de timp.
– Doamna, cumpără o carte! Hai, pe asta sigur n-o ai!
Lumea trecea nepăsătoare pe lângă el, strivind zăpadă îngheţată. Oraşul era împodobit de sărbătoare! Sclipea! Doar el era întunecat, steaua lui norocoasă se stinsese!
M-am apropiat şi am citit titlurile cărţilor.
– Doamna, uite, ia-o pe asta, mi-e milă s-o mai ţin în frig!
– Cât?
– O pâine şi doi cârnaţi!
– S-a făcut!
– Nu ştii să negociezi! Ai să pierzi! O să te îngenuncheze viaţă! Toţi urăm moartea, dar cu ea nu luptăm, noi purtăm bătălii cu viaţă!
– Mai iau o carte!
– S-a făcut, o sticlă cu vin!
– Dau!
– Te-am ghicit! De când te aşteptăm! Mai ia una şi îmi cumperi o lumânare şi o cutie cu chibrituri! Stai liniştită, nu mă pregătesc să mor, o aprind de Crăciun!
I le-am cumpărat pe toate.
Am ajuns acasă şi am aşezat cărţile pe noptieră, că pe un dar!
Undeva, pe o stradă pustie, un bărbat cât un munte, îmbrăcat ponosit, rufos, sărbătorea Crăciunul în tovărăşia unei lumânări cu miros de scorţişoară.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăria online: libris 

Sursa foto şi text: Libris

Shantaram, de Gregory David Roberts-Editura All

Traducerea: Raluca si Christian Tanasescu

Editura: All

Număr pagini: 890

,,Un roman unic, îndrăznet şi remarcabil, care va lua cu siguranţă prin surprindere până şi cea mai excentrică imaginaţie”. Elle

   ,,Un roman amplu, inteligent, plin de personaje vibrante. Dar Bombay-ul în sine este cel mai puternic personaj din Shantaram, iar dragostea lui Roberts pentru India şi pentru oamenii ei este cât se poate de evidentă”. THE WASHINGTON POST

   Gregory David Roberts s-a născut în 1952, în Melbourne, Australia, şi o bună parte din viaţă a fost fugar. După ce a divorţat şi a pierdut şi custodia fiicei sale, a devenit dependent de heroină şi a început să jefuiască bănci pentru a-şi susţine dependenţa. A fost prins şi închis, dar a reuşit să evadeze în 1980. Din 1982 până în 1990, a trăit în India, experienţă care stă la baza romanului Shantaram.
A înfinţat o clinică gratuită într-una dintre mahalalele Bombey-ului, a fost închis în India timp de patru luni, apoi a fost recrutat de către mafia locală pentru diverse afaceri ilegale, printre care trafic cu aur şi paşapoarte false. În 1990, a fost prins în Germania şi extrădat în Australia, unde a petrecut şase ani de închisoare. În această perioadă, Roberts a scris Shantaram. Deşi manuscrisul a fost distrus de 2 ori, a continuat să îl rescrie. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi şi vândută în aproape patru milioane de exemplare.

   O carte cu o poveste uriaşă, copleşitoare şi irezistibilă. Shantaram e o adevărată epopee. Un adevărat magnat de idei, obiceiuri, tradiţii, o realistică viaţă a Indiei. Cititorul rămâne copleşit pur şi simplu, iar nevoia de a şti mai multe, te face să dai pagină după pagină pentru a afla mai multe despre personajul nostru şi despre India.
Lin, un australian evadat din închisoare care a rupt orice legătură cu familia şi prietenii ajunge în Bombay, unde se va ascunde ani buni de autorităţile internaţionale.

,,Mi-a luat mult timp şi am străbătut aproape întreaga lume până am aflat ceea ce ştiu acum despre dragoste, despre destin, despre alegerile pe care le facem, însă esenţa acestor lucruri m-a lovit într-o clipă, în timp ce eram înlănţuit de un zid şi torturat. Însă atunci când tresari spintecat de muşcătura lanţurilor, când asta este tot ce ai, acea libertate pare să fie un univers de posibilităţi. Iar alegerea pe care o faci, între a urî şi a ierta, poate deveni povestea vieţii tale.
A mea este lungă şi ticsită. Eram un revoluţionar care îşi pierduse idealurile în heroină, un filozof care îşi pierduse integritatea în nelegiuiri şi un poet care îşi pierduse sufletul într-o închisoare, sărind peste zidul din faţă, printre două turnuri de pază, am devenit cel mai căutat om din ţara mea. Norocul a fugit cu mine şi m-a însoţit în toată lumea, până în India, unde am intrat în rândurile mafiei din Bombay. Am fost traficant de arme, contrabandist şi falsificator. Am fost legat în lanţuri pe trei continente, bătut, înjunghiat, înfometat. M-am dus la război. Am stat în bătaia puştilor duşmanilor.”

    Prima întâlnire cu India este memorabilă pentru Lin. Din aeroportul modern plin de călători prosperi şi cu ţeluri precise, Lin vede înşirate de-a lungul drumului pe unde trecea cu autobusul, hectarele de mahala, care se întindea cât vedeai cu ochii. Erau adăposturi chinuite, încropite din zdrenţe, resturi de plastic şi hârtie, din rogojini de trestie şi beţe de bambus. Erau supravieţuitori, cei goniţi din satele lor de baştină, de sărăcia, foametea şi vărsările de sânge. Cinci mii de supravieţuitori soseau în oraş în fiecare săptămâna, săptămâna de săptămâna, an de an. În aer plutea un miros deosebit cu aromă acră de speranţă, opusul urii. Mirosea agitaţia, somnul şi risipa a mai mult de şaizeci de milioane de animale, mai mult de jumătate fiind oameni şi şobolani.

”Acum ştiu că era mirosul dulceag şi transpirat al speranţei, opusul urii: şi, în acelaşi timp, aroma acră şi înăbuşitoare a lăcomiei, opusul mirosului iubirii. Era mirosul zeilor, demonilor, imperiilor şi civilizaţiilor care înfloresc şi decad. Mirosea a inimi frânte, a lupta pentru supravieţuire, a eşecuri şi iubiri care ne fac mai curajoşi. Mirosea a zece mii de restaurante, a cinci mii de temple, altare, biserici şi moschei, a o sută de bazaruri care vând numai parfumuri, codimente, tămâie şi flori proaspăt tăiate.
Apoi erau oamenii. Asamezi, jaţi, punjabieni; cei din Rajasthan, Bengal şi Tamil Nadu; cei din Pushkar, Cochin şi Konarak; casta războinicilor, a brahmanilor, a intangibililor; hinduşi, musulmani, creştini, budişti, persani zoroastrieni, jainişti, animişti; piei albe şi negre, ochi verzi, căprui-aurii şi negri; toate feluritele chipuri şi forme ale acelei extravagante diversităţi, acea incomparabilă frumuseţe numită India.”

   Întâlnirea cu ghidul Prabaker va duce la o încredere reciprocă şi o viitoare prietenie durabilă. Acesta îl va învaţă cu timpul ce înseamnă valoarea adevăratei prieteni.
La început, Lin însoţit de ghid va vizită tot ce este de văzut în oraşul turiştilor (partea acceptabilă a Bombay-ului), iar mai târziu, îl va duce în cartierele sărace. Când va fi dus la târgul de sclavi cu copii, cei care au supravieţuit ciclonului din Bengalul de vest, de seceta din Orissa, de epidemia de holeră din Haryana, de luptele de secesiune Punjab. Lin se declara revoltat. Copii născuţi din urgie, recrutaţi şi cumpăraţi de cercetaşi, veneau până la Bombay cu trenul, de cele mai multe ori singuri, pe distanţe de mii de kilometri. Prabaker îl linişteşte, este ceva normal aceste târguri, băieţii care erau de vânzare aveau să lucreze ca jochei de cămile în Arabia Saudită şi statele din Golf, unii avea să fie schilodiţi sau să moară în cursele de cămile organizate de şeicii bogaţi. Fetele puteau lucra în gospodării în întregul Orient Mijlociu, unele aveau să fie folosite pentru sex.
Aglomeraţia din cel mai aglomerat şi murdar oraş de pe Glob îi va face să se ferească de a nu fi lovit sau strivit de taxi sau autobuz. Într-o asemenea situaţie se află şi Lin când va întâlni iubirea vieţii lui (eu mai degrabă tind să cred -coşmarul vieţii lui):

,,Două mâini m-au prins de braţ la nivelul umărului şi m-au tras înapoi, în timp ce un enorm autobuz cu etaj a trecut în viteză pe lângă mine. Autobuzul m-ar fi omorât dacă acele două mâini nu m-ar fi oprit, aşa că m-am întors să văd faţa salvatorului meu. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Subţire, cu un par lung până la umeri şi cu pielea palidă. Deşi nu era înaltă, umeri ei laţi şi ţinuta dreapta, cu picioarele bine înfipte, îi dădeau un aspect fizic foarte hotărât. Purta pantaloni de mătase, traşi pe glezne, pantofi negri, cu toc jos, o cămaşă largă din bumbac şi un şal mare, lung, din mătase.
Esenţa a ceea ce un bărbat ar trebui să iubească şi de care ar trebui să se teamă era acolo, încă de la început, în zâmbetul ironic care înflorise şi crescuse în arcuirea buzelor ei pline. Era mândrie în acel zâmbet şi încredere în formă nasului ei fin. Fără să ştiu de ce, mi-am dat seama că mulţi oameni îi confunda mândria cu aroganţa şi încrederea pe care o afişa-indiferenţă. Eu n-am făcut acea greşeală. Ochi mei se pierduseră, înotau şi pluteau liberi în lagună strălucitoare a privirii ei hotărâte. Avea ochi mari şi extraordinar de verzi. Erau de un verde aşa cum sunt copacii în visele vii. Erau de un verde-marin, dacă marea ar fi perfectă.”

   Ea era Karla!
O fiinţă pe care nu prea am înţeles-o, oarecum indiferentă, inabordabilă la început. O străină venită în Bombay şi care putea fi găsită la clubul-La Leopold. De aici încolo asistăm la asimilarea cât mai multor informaţii a lui Lin. Obiceiul de a merge şi a sta la o masă cu câţiva străini care sunt mai vechi în oraş, va lega prietenie sau duşmănie, depinde. Didier, un infractor, va rămâne constant alături de Lin. Mauritio şi Modena la fel infractori, vor ajunge să dorească moartea lui Lin. Prostituatele Ulla şi Letie vor avea şi ele interesele lor cu Lin.
Deşi este o carte cu o descrieri brutale a vieţii din India, autorul nu a precupeţit nimic, avem parte şi de scene de umor care fac deliciul cărţii. Prabaker îl va duce departe de Bombay, în satul părinţilor lui. Aici vor stă câteva luni, iar Lin învaţă dialectul hindi, învaţă că niciodată nu trebuie să facă baie dezbrăcat,î nvaţă respectul faţă de oameni.

   Când cei doi se vor întoarce în oraş, Lin va fi bătut şi toţi bani luaţi. Va fi nevoit să stea în mahalaua clandestină, unde locuiesc peste 25 mii de oameni.
Mi-am dat seama că aceşti oameni sunt foarte săraci, 2 metri pătraţi acoperiţi cu plastic este o casă de lux. Lin descoperă ce înseamnă să te implici în această comunitate. Un incendiu, ajutorul dat, bandajarea unui rănit îi va aduce după sine respectul acelor oameni săraci, dar oneşti, dar şi meseria de doctor.
Am rămas uimită cât de bine sunt organizaţi acei săraci, cât de recunoscători rămân. Şeful mahalalei, Oasim, este un om corect, iar orice conflict ivit va fi soluţionat cu înţelepciune. Asistăm la pedeapsa dată unui bărbat care şi-a bătut nevasta fiind băut. În India pe cât posibil femeia nu este bătută, este protejată. Asistăm la viaţa de zi cu zi, la tineri care se nasc, iubesc şi mor în mahala. Am avut parte şi de episodul tragic al holerei, unde lupţi cu boala, dar nu o poţi învinge.

   Lin va face cunoştinţă cu lordul mafiei locale din Bombay, Abel Khader Khan. Umirea îmi este cu atât mai mare cu cât acest mafiot ştie să fie temut, dar şi respectat în acelaşi timp. Ştie să facă şi dreptate, iar când poate ajuta o face. Interesant este că, Mafia indiana este deosebit de spirituală, discuţiile lor primează în jurul religiei, filosofiei, credinţei, setea de cunoaştere.

   Datorită unor manevre de răzbunare Lin va fi arestat, iar cele 4 luni petrecute în închisoarea din India lasă urme adânci. Condiţiile inumane, bătaia zilnică a lui Lin, legarea în lanţuri, îl va face să ajungă de la nouăzeci de kilograme la patruzeci şi cinci. Va fi eliberat cu ajutorul lui Abdulah, şi va intra în rândurile mafiei. Va lucra în domeniul colectării valutei, în mafia aurului şi în mafia paşapoartelor false. Va lega prietenii, va fi vânat, va vână, va pierde prieteni, unii ucişi în viaţa dura din Bombay. Deşi va câştiga bani buni, va săvârşi numeroase fărădelegi. Lin nu va înceta să ajute pe cei din mahala şi pe cei care îi cer ajutorul. Nu va înceta să caute vinovatul pentru arestarea sa din India. Oare îl va descoperi?

   Se pare că sosirea lui şi faptele desfăşurate ulterior au fost cu un scop, chiar pentru lordul mafiei. De la sosirea în Bombay, i s-a atribuit un rol pe care îl va afla mult mai târziu.
Aş putea să spun foarte multe despre această carte, multe tradiţii, corectitudinea indianului sărac, dar şi ura faţă de cei care săvârsesc accidente. Va descoperi ce înseamnă să fii indian.

,,Aşa ţinem noi toată ţară asta la un loc, cu inima. Două sute de limbi şi un miliard de oameni. India este inima. Sufletul care ne ţine la un loc. Nu există niciun loc în lumea asta cu un popor ca al meu, Lin. Nu există suflet ca cel indian.”

   Viaţa indiană prezentată de la cel sărac până la cel bogat, inclusiv şi lumea filmului de la Bollywood, corupţia la cel mai înalt nivel, poliţiştii care sunt mâna în mâna cu mafia, păcălirea la sânge a străinilor veniţi în vizită, războiul împotriva ruşilor de la graniţa cu India, unde Lin va participa, toate acestea le puteţi citi în aproape 900 de pagini de India pe care vă las să le descoperiţi singuri şi să reflectaţi la diverse lucruri.

Nota mea este 10.
Sunt nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmplă în volumul doi-UMBRA MUNTELUI

Editura All

Cartea Shantaram, de Gregory David Roberts a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

Noaptea de foc,de Eric-Emmanuel Schmitt

    Acum, după ce am dat ultima pagină, nu știu ce să spun. Că mi-a plăcut nespus nu ar fi suficient. Această minunăție de carte te zdruncină din adâncul sufletului, te macină picătură cu picătură, culminând cu o furtună de nisip. Ești acoperit din cap până-n picioare, simțurile îți sunt inundate și te topești sub acțiunea soarelui dogoritor. Focul te învăluie ca o mantie distructivă și protectoare, deopotrivă. Asculți liniștea nopții și lași să-ți curgă o lacrimă pe obraz…

   ,,O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginației cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci când nu pornește la drum cu nici o așteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă și-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii și, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul și viitorul; și chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos și l-ar îmbogăți oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.”

   În această ultimă carte, Schmitt alege să facă o dezvăluire, alege să împărtășească o experiență ce i-a marcat existența odată pentru totdeauna. La vârsta de doar 28 de ani a renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. S-a născut din nou în deșert, fiind o altă persoană, una care a descoperit niște taine ale acestei lumi complicate. Iar totul a început cu o propunere venită din partea regizorului Gerard de a face un film despre Charles de Foucauld. Tânărul conferențiar din Lyon a acceptat fără să știe că viața și divinitatea aveau să-i ofere o lecție.

Citiţi articolul integral pe Mes Passions

Arhitectul parizian, de Charles Belfoure-În curând la Editura Litera

   Paris, 1942. Tânărul și talentatul arhitect Lucien Bernard acceptă o comandă care îi poate aduce o mare sumă de bani, dar care riscă să-l trimită la moarte. Misiunea lui este să proiecteze o ascunzătoare pentru un evreu bogat, un spațiu atât de puțin vizibil, încât nici chiar cel mai hotărât ofițer german să nu-l găsească. Lucien are mare nevoie de bani, iar posibilitatea de a-i păcăli pe naziștii care au ocupat Parisul, orașul său iubit, este o provocare căreia nu-i poate rezista.
Dar, atunci când o familie de evrei dintr-una dintre ascunzătorile sale sfârșește tragic, problema creării acestora devine o chestiune personală. Arhitectul parizian ne invită să reflectăm la ceea ce ne datorăm unii altora și la cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a face ceea ce e corect.

   „O poveste frumoasă și elegantă despre o serie de fapte de eroism neașteptate ale unui om obișnuit în vremea celui de-al Doilea Război Mondial.”-Malcolm Gladwell

   „Personajele lui Belfoure sunt bine conturate și complexe. Emoția, eroismul și arta se amestecă în acest roman tulburător și captivant.”-Publishers Weekly

Sursa: Editura Litera

Nu te împiedica de mine, te impor!, de Georgiana Vâju

Editura Quantum-2016 
Număr pagini:198

    Georgiana Vâju este o autoare în plin debut, o tânăra speranţă. Ce putea spun despre ea ar fi propriile sale cuvinte:
   ,,Cititorule, în paginile ce urmează vei găsi o fărâmă de viaţă. Nu este povestea meadacă la asta te gândeşti. Este, în schimb, presărată cu părţi consistente din mine.
Este o formă de introspecţie, despre bine şi rău, despre aici şi acum, despre oameni şi întâmplări, despre iubiri, sentimente, profunzimi şi taine ale sufletului.
Mare parte din carte am scris-o cu inima, creierul a pândit undeva în planul doi.
Cu siguranţă mulţi va veţi regăsi printre rândurile mele. Aşa este şi firesc. Pentru am scris despre oameni, nu despre himere. Am scris rânduri care mişte sufletul, -l zdruncine,  aibă impact asupra cititorului, fie el înrăit sau de ocazie.”

   Am citit cartea Georgianei în câteva ore. Povestea pare a fi una simplă şi probabil că nu va impresiona cu ceva anume. În schimb, m-au atras cuvintele simple ale autoarei, acele gânduri despre iubire. Tocmai pentru ca m-au atras mai mult aceste gânduri despre iubire, am preferat să ma axez pe citate. Doar aşa puteţi înţelege profunzimea gândirii acestei autoare care se afla la început de drum.

   Cred că de această dată, am dat peste o carte în care primează sentimentele şi nu acţiunea. Este genul de lectură potrivit celor care au plăcerea să memoreze sau să noteze citate, care au tendinţa să reflecteze sau să mediteze asupra temelor abordate de autoare.

   Personajele principale din primul volum al seriei „Nu te împiedică de mine, te implor!” sunt:  Ana, Iv şi un bărbat fără nume. Ana este captivă într-o relaţie de prietenie ciudată cu bărbatul fără nume…..se desparte de actualul iubit şi se internează într-un sanatoriu, unde face cunoştinţă cu Ivan.

,,Era un joc, un joc în doi, în care viaţa ne amaneta sorţiiîn care sufletele ne erau scoase la licitaţiefără fim întrebaţi ce dorim la schimb pe ele sau dacă suntem dispuşi negociem. O licitaţie la care nu participa nimeni, nu oferea nimeni nimic, doar timpul se plimba batjocoritor printre noi. Un joc în care finalul este dinainte pregătit.
Credeam nimic şi nimeni, niciodată, nu va putea mi mişte sufletul împietrit şi nici mi scoată inima din hăul în care o ţineam ascunsăŞi totuşi, ceva nu se leagă cum trebuie, euforia aceea a dragostei era presărată cu durere şi nebunie. Începusem s-o iau raznafăceam gesturi de care nu m- fi simţit în stare înainte. Nici nu mai ştiam dacă sunt vie sau moartădacă sunt trează sau visez, dacă am mâncat sau dacă am dormit, ori unde mi-am parcat maşină acum cinci minute.”

   ,,Ce panaramă! Eram atât de tristă

Păidacă asta înseamnă fii îndrăgostit, pe mine nu prea încântaşi trebuia admit în anatomia cea mai profundă a acestui sentiment există halucinaţie şi delir, confuzie şi pierdere a contactului cu realitatea. Asta sperie rău de totDragosteadupă părerea meatrebuia facă fericită, nu tristădragostea trebuie urce pe culmi, nicidecum arunce pe fundul prăpastiei.
Sub tortura acestui minunat sentiment de frică şi imprevizibil,  întrebăm, cum se face totuşi devenim dependenţi de iubire?
Totul s-a întâmplat repede, aşa cum se întâmplă unele lucruri în viaţa astaÎntr-o zi sau într-o clipă. Apoi te gândeşti toată viaţă ce dracu’ a fost chestia aia care ţi-a făcut existenţa zdrenţe din doi timpi şi trei mişcărişi cât de neînsemnaţi suntem în faţă timpului asta care ba se comprimăba se dilatăşi nici urmă ţină pasul cu noi. Sau noi cu el.
SMS el :  nu mai spui eşti nebună. Nu eşti nebună simt şi eu ciudat.
SMS eu: Eu sunt nebună
SMS el: Atunci, dacă tu eştisunt şi eu.
SMS eu: Ce e iubirea?
SMS el: Probabil asta.”

   După cum am scris, la ospiciu unde se va interna Ana facem cunoştinţă cu Iv, medicul ei. Acesta se ocupă de Ana, în calitate de medic curant şi de psiholog, dar şi în calitate de viitor iubit. Încearcă descopere de unde a pornit suferinţa Anei, şi cine stă la baza acestei suferinţe. Încearcă o descopere ca şi omul Ana, apoi ca şi pacient. Aici îmi place maxim de cei doi:
,,

-Ce vârstă ai?
-32 de ani. Dar scrie acolo anul naşteriiSau matematica nu e nici punctul dumneavoastră forte?
-De ce? Al tău nu este?
-Nu, nu este.
Şi studii?
-Liceul.
-Aici scrie ultima şcoală e un master în psihologie, pe tine te-au primit acolo fără facultate,  pe mine nu?
-Atunci aşa este. Uitasem detaliul ăsta.
-Nu prea cred, dar fie azi cum zici tuCarevasăzicăai studiat psihologia.
-A fost doar o pasiune. E profesia mea, nu meseria. A rămas în urmă. Acum scriu. Cu asta ocup.
-De ce-ai făcut facultatea asta, atunci?
Mi s-a părut interesant descopăr lucruri noi despre psihicul omului. Şi despre al meu. Întotdeauna m-au pasionat lucrurile ascunse, ce nu lasă sufletul şi mintea la vedere, cotloane întunecate ale existenţei.”

   Cam aşa se desfăşoară şedinţele dintre cei doi. Întâlnirile din afara şedinţelor sunt altceva, la fel şi singurul apartament al Anei cu internet, libertatea sa de a pleca şi veni când vrea din ospiciu. Hmm….. deja doctorul nostru, pe lângă plăcerea care o are de ai face injecţii (Ana urăşte injecţiile), îi face plăcere să îi maseze fesa după împunsătură, se şi îndrăgosteşte de frumoasa lui pacientă cu limba ei sarcastică.

”-Ai dreptate, încep îndrăgostesc de tine şi simt nici eu nu îţi sunt indiferent. Asta îmi  speranţa continui, chiar dacă tu consideri nu este bine. Dar tu spui una şi îmi transmiţi altaşi atunci devin confuz.”

    Astfel declarate intenţiile, Iv încearcă o înţeleagă pe AnaAna încearcă se înţeleagă pe ea însăşiDeşipare o afectează mesajele venite de la bărbatul fără nume, au încă puterea de a o răniea descoperă începe se îndrăgostească la rândul ei de medic. Problema sa este că încearcă fugă de sentimentele care apar.

,,Există o teamă în mineşi în general în cei dependenţi de iubire şi afectivitate. Este o teamă naturalăzic eu, când treci prin multe greutăţi, dureri şi multe eşecuriCând se întâmplă fii abandonat în dragoste şi nu numai, şi în orice alt lucru, ai o sensibilitate mult mai crescută şi eşti stăpânit permanent de acea teamă de abandon.
Mda…nu ştiu mi explic stările, caut explicaţii, dar în zadar. Nu-mi rămâne decât admit şi eu, la fel cum au făcut-o alţi filozofi înaintea mea dragostea e mai puternică decât raţiunea…”

   Ce turnură ia situaţia dintre Ana şi cei doi bărbaţi din viaţa ei,  las pe voi descoperiţi.

Recomand cu căldură această carte, este o relaxare binevenită!

Quantum Publishers Logo

Cartea Nu te împiedica de mine, te impor! de Georgiana Vaju fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 Sfârșitul nopții, de Petronela Rotar-Editura Herg Benet

Editura Herg Benet, 2016

 

Asta nu e poezie. Veți spune

Așa e. Aveți perfectă dreptate

E țipăt

    Asta nu e recenzia unei persoane care a citit volumele anterioare ale Petronelei Rotar. Veți spune cum este posibil. Așa e. Aveți perfectă dreptate. Dar așa nu voi fi tentată să compar volumul de față cu precendetele, să îl pot „trece” prin gradele de comparație ale adjectivului bun. Mă opresc din prima la superlativul absolut: foarte bun.

    În cele 164 de pagini veți găsi 19 texte diferite ca tematică și ca întindere, dar care păstrează amprenta autoarei, caracterizată prin sinceritate și bun simț. Citind, mi-am imaginat-o pe autoare întinsă pe o canapea, relaxată și povestind unei confidente frânturi din viață, reale sau imaginare, într-o ordine oarecare, cum și le amintea. Ulterior, i-a împrumutat vocea, pentru a deveni narator. Pentru fiecare text altul. La început, povestește  despre masculul Alfa și Frații, despre  Dragostea de mamă și despre Amantă, apoi devine mai concentrată și intră în detalii cu Aventura și La pescuit, pe un număr mai mare de pagini, pentru ca spre final, să devină amuzată cu scurte relatări despre Popa din sat și Accidentul de schi.

   Cartea reprezintă oglindă a societății românești de astăzi, caracterizată prin libertate de exprimare și de acțiune uneori prost interpretată, ce distruge vieți și familii. Nefericirea și eșecul sunt înecate în alcoolism (Alfa) sau sunt pur și simplu alungate din minte prin sport:

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rânjind. Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi ca să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieși pe un loc mai bun decât săptămâna trecută și ca să demonstrezi că ești și tu bun la ceva, ca să te validezi. […] Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți! (Alergătorul)

…sau jocuri de noroc:

Așa că jucase, jucase, jucase. În fața ruletei, eșecurile lui uriașe dispăreau, vinovăția, ura și disprețul de sine se volatilizau, erau din nou doar el și riscul, doar el și cu bila de marmură, mereu indecisă, mereu gata să-l salveze sau să-l doboare definitiv, sângele clocotea în vine, mintea se înfierbânta și elibera jerbe de adrenalină și noradrenalină, de serotonină și dopamină, lumea exterioară, dar și cea interioară, populată cu demoni cu care avea curaj să dea ochii, încetau să existe.(Gambler)

    Viața libertină este legată, evident, de mare, în texte precum Aventura și Exhibiționiștii. Dar pot fi citite și texte cuminți, despre viață, despre acceptarea de sine, despre revoltă, într-un stil care pe mine m-a dus cu gândul la proza scurtă a lui Marin Preda. În Calul mort, o fetiță este nevoită să facă naveta într-un sat vecin pentru a merge la școală. Într-o zi viforoasă, renunță să mai stea în ger două ore pentru a aștepta rata și pleacă pe jos. În drumul ei, dă peste o haită de lupi care sfâșiau un cal mort de câteva zile și lăsat pe marginea drumului. Speriată, se întoarce de unde a plecat. Măcar nu mai simte frigul. La fel de savuroasă este și povestirea La pescuit, în care proprietara unei pensiuni din Deltă vorbește despre un cuplu format dintr-un misogin și o gospodină; el merge în fiecare zi la pescuit, ea rămâne să gătească. Când el dă în pântecăraie și devine aproape isteric, soția lui pleacă liniștită la plajă, după o viață în care concediile și le petrecuse în bucătărie.

A fost o zi amuzantă pentru mine, căci mă bucuram pe ascuns de boala care îl lovise pe nemernic și urmăream replicile pe care i le striga din cameră pe fereastră toată dimineața, ofticat la culme că nu poate pescui și e țintuit la pat. Aroape fiecare răutate era dublată de o fugă la baie, de unde îl auzeam înjurând și scremându-se, căci lăsase geamul larg deschis.

   Iubirea este tema textului care dă și titlul volumului și pe care eu îl văd ca pe un soi de cheie interpretativă. Noaptea este a îndrăgostiților, este timpul mărturisirilor și a gesturilor tandre, iar apropierea zorilor este privită cu teama unei despărțiri. Somnul înseamnă uitare, moarte.

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Rebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, câteva minute în plus, câteva secunde.

    În același timp, sfârșitul nopții sugerează sfârșitul tristeților, al amăgirilor, al durerilor atât de vii în carte. Stilul este anticalofil, cu o compoziție marcată de echilibru și simetrie, cu un limbaj simplu, însă intelectual, fără ortografie pentru a delimita stilul direct de cel indirect. În Sfârșitul nopții există un lirism al măștilor, subtil, pe care autoarea îl vede – în opinia mea – ca pe un act de eliberare existențială, intelectul și afectul fiind într-o permanentă luptă de supremație, materializată în nouăsprezece răsuflări sacadate.

Editura_Herg_Benet

Cartea Sfârşitul nopţii de Petronela Rotar a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile, de David H. Lowenherz

 

Antologie realizată de David H. Lowenherz

   „Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.” – Wolfang Amadeus Mozart

Titlul original: 50 Greatest Love Letters Of All Times

Editura: Nemira

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limbile engleză, franceză și germană de: Ruxandra Toma

Număr pagini: 249

Gen: epistolar

Cotație Goodreads: 4,00

   Prin această antologie, David H. Lowenherz a realizat un demers lăudabil, strângând laolaltă scrisori de dragoste ale celebrităților din alte timpuri. Din timpuri în care nu existau SMS-ul sau e-mail-ul. În ziua de azi, într-o eră în care viteza primează, noțiunea de scrisoare este lăsată în urmă. Nimeni nu mai are timp de scrisori, scriem prescurtat, cât mai telegrafic, câte un SMS, un e-mail, un mesaj pe Facebook. Cam așa este comunicarea din zilele noastre.

   Într-o eră cu asemenea particularități, să citești o scrisoare în adevăratul sens al cuvântului este o experiență interesantă.

   „Scrisorile din această colecție nu au fost alese pentru manifestările expansive ale iubirii, ci pentru gama largă de sentimente autentice exprimate de semnatarii lor.”

   Lucrarea este structurată pe 6 secțiuni: „Dragostea tandră”, „Nebun după tine”, „Proză pasională”, „Despărțiri dureroase”, „Foc și gheață”, „Dragoste interzisă”. Scrisori romantice, pasionale, patetice, scrisori de reproș; scrisori adresate unor terți, în care sunt descrise poveștile și sentimentele de iubire. Scrisori ale personalităților marcante din toate domeniile: muzică, politică, pictură, literatură.

   Cred că preferata mea este scrisoarea adresată de Wolfang Amadeus Mozart către soția sa, Constanze. Mozart nu este numai un compozitor genial; din stilul său epistolar, ghicesc o persoană cu simțul umorului și mult farmec. Am râs citind cum îi povestea în scrisoare „șoricuței” lui cum decursese o vizită în călătoria sa: „În casă era un grup compus în întregime din femei urâte, care însă prin farmecul lor compensau lipsa de frumusețe.”

„În fine, am senzația că am scris numai prostii (pentru restul lumii, în orice caz); dar pentru noi, care ne iubim atât de mult, nu-s deloc prostii. Astăzi e a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea destul de urât.”

   Într-adevăr, pentru restul lumii a rămas până astăzi un cod nedescifrat între cei doi: „Stu-Stu – Stu – Stu”.

Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.”

   Între F. Scott Fitzgerald și soția sa, Zelda, se observă o împletire a patologiilor. El alcoolic, ea diagnosticată cu schizofrenie, însăși relația lor este una de dependență. Este interesant cum chiar din vorbele lui Fitzgerald reiese modul în care patologiile lor s-au atras și se întrețin una pe alta: „Într-o scrisoare adresată unuia dintre doctorii Zeldei, Fitzgerald a scris: „Poate că cincizeci la sută dintre prietenii și rudele noastre v-ar spune, cu toată sinceritatea și convingerea, că Zelda a înnebunit din cauza obiceiului meu de a bea prea mult – cealaltă jumătate v-ar asigura că nebunia ei m-a împins la băutură. Niciuna dintre opiniile acestea nu înseamnă nimic.”” – ba eu zic că înseamnă mult…

   Altă scrisoare care mi-a plăcut este cea adresată de Marjorie Fossa, o fană, celebrului Elvis Presley. Femeia își exprimă cu naturalețe și simplitate admirația pentru „Rege”. O admirație care întrece limitele, conturându-se într-o obsesie:

„Nu mai pot să mănânc, să dorm, să conduc mașina sau să funcționez cât de cât. Am fost fana și admiratoarea ta devotată încă de când te-ai urcat pe scenă în anii cincizeci. Niciodată nu mi-a mai plăcut muzica altcuiva. În liceu am pierdut o mulțime de iubiți (doar pentru că erau geloși pe tine).”

„Înainte nu mă lăsa să-ți ascult discurile atunci când era acasă. Mereu a trebuit să aștept până pleca pentru a-ți asculta muzica. Asta m-a deranjat foarte tare și l-am amenințat cu divorțul dacă nu are de gând să-și bage mințile în cap și să mă lase să am și eu viața mea.”

   Dintre toate scrisorile, cele din care răzbate talentul literar sunt cele scrise de Franz Kafka și Simone de Beauvoir. Cu alte cuvinte, li se ghicește formația de scriitori chiar dintr-o banală corespondență. Îmi place mult stilul lui Kafka.

   Simone de Beauvoir către Nelson Algren: „Am sperat ca splendoarea lui să-mi mai aline tristețea; dar nu s-a întâmplat așa. În primul rând, astăzi Parisul nu este frumos. Este cenușiu și înnorat.”

Preaiubitul meu, nu știu de ce am așteptat atât de mult până ți-am spus că te iubesc. Voiam doar să fiu sigură și să nu rostesc vorbe frumoase, dar goale de conținut. (… Sunt fericită că mă simt atât de profund nefericită pentru că știu că și tu ești nefericit și este plăcut să împărtășim aceeași suferință. Iubirea ta era voluptate, iar acum este și durere.”

   Să nu credeți că există numai scrisori romantice, despre cât de drag este unul sau altul în ochii persoanei iubite. Foarte interesante și scrisorile din secțiunea „Foc și gheață”. De fapt, sunt cam preferatele mele:

   Anais Nin către Henry Miller: „Totul ar fi bine dacă tu ai scrie așa cum trebuie. Dar scrii cele mai oribile scrisori, atât de urâte că ar înstrăina pe oricine.”

   James Thurber către Eva Prout: „Deseori femeia este o minune. Și tu ești. Dar în tine, la fel ca în toate, zace indiferența lui Carmen, sadismul Cleopatrei, răutatea tiranică a Caterinei de Medici și strălucirea rece a tuturor femeilor despotice și lipsite de pasiune care au pus stăpânire pe inimile calde ale bărbaților încă de la începuturile sexului – de când Eva a frânt pentru totdeauna inima omenirii și a râs cu veselie perversă văzându-l pe Adam cum trudește ca un rob în țarcul făcut de ea…”

   Scrisoarea lui George Bernard Shaw către Stella Campbell m-a amuzat copios. Știu, sunt o ființă insensibilă să mă amuz la așa ceva, dar nu mă pot abține: „Ptiu! Nu ai pic de curaj: nu ai pic de creier: ești caricatura unui mascul sentimental din secolul optsprezece, o Hedda Gabler gătită cu boarfe din bocceaua lui Burne Jones. (…) ești actrița unui singur rol și nici acela real: ești o bufniță dezgustată pentru că a stat două zile în lumina soarelui meu: m-am purtat prea frumos cu tine, te-am idolatrizat, mi-am pus inima și mintea la picioarele tale (așa cum le pun la picioarele întregii lumi): și tu pricepi doar că trebuie să fugi.”

   Bineînțeles că nici Stella Campbell nu s-a lăsat mai prejos: „Tu, vagabondule – tu, orb ce ești. Tu, țesător de cuvinte – tu, care ai aripile vinete și ascunzi heruvimii – tu, sărman suflet incapabil să priceapă o simplă femeie… N-ai fete care să-ți potolească poftele – nici prunci care să-ți oprească sporovăiala satirică, de ce să plătesc eu pentru toate neajunsurile tale.”

Alte scrisori care mi-au plăcut:

George Bush către cea care avea să-i devină soție, Barbara Pierce:

„Avionul meu, acum #2, se află la Quonset, ca să i se instaleze o cameră de filmat. Eu l-am botezat Bar #2, dar așa îi spun doar în gândurile mele pentru că flota Atlanticului nu ne lasă să scriem nume pe avioanele noastre. (…

Poppy

logodic oficial cu începere din 12/12/43”

   Până la urmă, a scris numele viitoarei prime doamne pe avion, mărturie fiind o poză din carte, cu George Bush într-un avion inscripționat „Barbara”.

Jack London către Anna Strunsky:

„Temperamente puternice – asta este. Doar asta ne leagă cât de cât. Prin noi doi, prin tine și prin mine, a trecut câte o bucățică din universal și așa am ajuns să ne strângem laolaltă. Și totuși suntem atât de diferiți.”

Ernest Hemingway către Mary Welsh:

„Dacă ți s-ar întâmpla ceva aș muri ca un animal de la grădina zoologică atunci când perechea lui pățește ceva.”

Ludwig van Beethoven către „Eterna iubită”, a cărei identitate nu se cunoaște nici astăzi:

„Ca să înfrunt viața trebuie să trăiesc cu totul lângă tine sau să nu te mai văd niciodată.”

Frida Kahlo către Diego Rivera:

„Nimic nu se poate compara cu mâinile tale, nu există nimic pe lume ca aurul verde al ochilor tăi.”

Aurul verde este cafeaua, așa că probabil se referea la ochii căprui închis, de culoarea cafelei.

Emma Goldman către Ben Reitman:

„Totuși, dacă aș fi pusă să aleg între o lume a înțelegerii și izvorul care îmi umple trupul cu văpaia lui, aș fi nevoită să aleg izvorul. Este viață, soare, muzică, extaz nemăsurat.”

Napoleon Bonaparte către Joséphine Bonaparte:

„Cred că mai degrabă ți-aș găsi eu un amant decât să te știu în suferință. Așa că fii veselă și binedispusă și ține minte că fericirea mea depinde de a dumitale. Dacă Joséphine este nefericită, dacă se lasă pradă tristeții și își pierde curajul înseamnă că nu mă iubește.”

Anne Sexton către Philip Legler:

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

Rachel Russel către Arthur Sullivan:

„Iubesc adevărul, dar cred în minciuna care spune că poate exista fericire și în viața asta.”

Louise Russel către Arthur Sullivan:

„Însă cred cu tărie că dragostea nu ar trebui să mai dăinuiască dacă ar exista fie și cea mai mică îndoială în privința ei.”

   Desigur că au existat și scrisori care m-au plictisit: John Ruskin către Euphemia Ruskin; poezia lui Marc Chagall către Bella Chagall, „Pentru Bella”; Sarah Bernhardt către Jean Richepin (o găsesc patetică, cu serioase accente isterice; nu vreau să mi-o imaginez pe această femeie în viața de zi cu zi); Jack Kerouac către Sebastian Sampas (pun pariu că era sub influența drogurilor, scrisoarea este fără cap și fără coadă); John Rodgers către Minerva Denison.

   „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” este o lucrare demnă de a rămâne în istorie, un demers lăudabil și original. Ca să nu mai vorbim de munca titanică a coordonatorului. Să aduni scrisori din toate timpurile, ale personalităților din mai multe țări, descifrându-le și scrisul de mână, trebuie să fie foarte solicitant.

   Așadar, acord din toată inima 5 steluțe pentru o carte ce își merită locul în biblioteca dumneavoastră.

sigla Nemira

Cartea 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Lowenherz a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

 

Mindfulness şi neurobiologie, de Daniel Siegel

Editura Herald

Numărul de pagini: 445

Titlul original: „THE MINDFUL BRAIN. Reflection and Attunement in the Cultivation of Well-Being”

Limba originală: engleză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Marilena Constantinescu.

    Cu toţii ne simţim uneori copleşiţi de ritmul alert în care decurge viaţa noastră cotidiană: sarcini şi termene la serviciu, obligaţii personale, convenţii sociale, randez-vous-uri cu noi înşine. Uneori facem faţă cu brio, de-a dreptul eroic, alteori eşuăm în demersuri pe care le-am crezut ( sau nu ) facile. Cât de mult ne asumăm eşecul? În ce măsură vinovăţia faţă de propria persoană sau de cei apropiaţi ne copleşeşte?

   Majoritatea dintre noi are tendinţa de a se focaliza – uneori obsesiv, sufocant – asupra unui episod de viaţă cotidiană pe care nu l-a putut stăpâni. Eşecul poate lua forme diferite de la mici neîmpliniri imediate la momente de cumpănă ( pierderea serviciului, divorţul etc. ). Acest proces de a te agăţa de o neîmplinire, de a-ţi face nemiloase procese de conştiinţă, din nou şi din nou, se numeşte ruminaţie. Nu mai este un secret pentru nimeni că ruminaţia este cauza unor boli ce au devenit „stigmate” ale epocii post-post-moderne: depresia sau anxietatea.

   Ce este mindfulness-ul ? Pe scurt, totalitatea procedeelor, metodelor practice de racordare a exteriorului şi a interiorului la prezent. Acum, în acest moment – clipa de care beneficiem cu toţii – poate fi colacul de salvare de la unul dintre cei mai mari duşmani pe care, din păcate, îi avem cu toţii: autosabotarea. Mindfulness este traducerea termenului SATI, un element fundamental al tradiţiei Buddhiste: SATI sau CONŞTIENTIZAREA. Principala metodă de captare a clipei, de echilibrare a gândurilor este meditaţia. Există mai multe stiluri de meditaţie, iar fiecare tradiţie religioasă majoră are un gen de procedură numită meditaţie.

În cadrul diferitelor culturi uname, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.” ( p.11 )

  Celălalt termen ştiinţific abordat încă din titlu este neurobiologia, ramura biologiei care se ocupă cu studierea celulelor sistemului nervos şi a modului în care funcţionează acestea.

   Studiul cercetătorului american Daniel Siegel urmăreşte îmbinarea ştiinţei cu practica de zi cu zi, miza fiind dobândirea stării de atenţie conţientă. Acest panaceu dovedit ştiinţific – atenţia conştientă – ne garantează bunăstarea fizică, mentală şi socială.

   Dar de ce avem nevoie de încă două noi concepte, aparent sofisticate şi rigide? Pentru că trăim într-o societate ce promovează excesiv multitaskingul şi o înstrăinare de propriile nevoi sau stări. Balanţa dintre A FI şi A FACE se înclină vertiginos către verbul din urmă.

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi – de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

    Mindfulness şi neurobiologie nu este o lectură facilă, dovadă sunt şi volumul impresionant de informaţii ca şi bogata şi extrem de scrupuloasa bibliogafie din final. Este un studiu elaborat al mecanismelor şi „obiceiurilor” ce se petrec la nivel chimic, biologic în creierul nostru, dar şi un îndreptar al aplicării unor metode prin care am putea să ne scoatem viaţa de pe pilotul automat. Una dintre practicile cele mai tentante, dar şi dificile pentru fiecare mi s-a părut…”meditaţia tăcerii”. 7 zile de tăcere absolută şi de reconectare la natură şi la cei din jur. 7 zile de ascultare. A celorlalţi şi a propriului sine. Iată şi o explicaţie ştiinţifică a rolului pe care îl are…poezia: „Poezia, asemenea tăcerii, creează un nou echilibru între conţinutul memoriei şi clipa prezentă. Prin arta poetului putem vedea lucrurile cu alţi ochi, întrucât cuvintele sale luminează un peisaj care înainte a fost ascuns de vălul gros al limbajului obişnuit.Limbajul nostru uzual poate constitui pentru noi o închisoare, blocându-ne în temniţa propriilor noastre superfluităţi, în amorţirea simţurilor, în obscurarea stării de atenţie şi prezenţă. Prin faptul că recurg la sensuri ambigue, pentru că folosesc cuvintele în moduri necunoscute nouă, prin juxtapunerea elementelor realităţii perceptive în noi combinaţii, prin evocarea unor imagini, poeţii şi poeziile lor ne oferă noi posibilităţi de a experimenta viaţa. Poate că tăcerea din această săptămână va face şi ea acelaşi lucru pentru mine.” ( p.79 )

    DANIEL J. SIEGEL este un autor apreciat la nivel internaţional, educator premiat şi psihiatru, absolvent al Facultăţii de Medicină de la Harvard. În prezent, este profesor de psihiatrie în cadrul Facultăţii de Medicină a UCLA şi codirector al Minful Awareness Research Center. De asemenea, Daniel Siegel este director al Mindsight Institute. A scris numeroase cărţi pe teme de parentaj şi dezvoltare a copilului şi s-a făcut cunoscut ca expert în mindfulness şi ca cercetător în domeniul neurobiologiei interpersonale. Pe lângă cartea mai sus prezentată, la editura Herald mai puteţi găsi de acelaşi autor şi Vâltoarea minţii – puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă ( Editura Herald, 2014 ).

Editura Herald-logo

Cartea Mindfulness si neurobiologie, de Daniel Siegel a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

,,Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd"

Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe

Editura Rao, 2015

Titlu original: La bibliotecaria de Auschwitz (2012)

Traducere din limba spaniolă de Graal Soft SRL

Număr pagini: 416 

    Nu cred că am citit un roman cu mai multe elemente de autenticitate decât cel în discuție, cu o legătură atât de strânsă între ficțiune și realitate, încât să devină greu să îl mai încadrezi în această specie literară. Pornind de la mărturisirile unei supraviețuitoare a Holocaustului, pe nume Dita Kraus, autorul reînvie anii 1944-1945, marcați de cea mai mare crimă a umanității: exterminarea evreilor.

    E ianuarie 1944. La Auschwitz-Birkenau imensele cuptoare funcționează la capacitate maximă, având drept combustibil corpuri umane. Miroase a carne arsă și praful ce se așterne e, de fapt, cenușa celor ce nu vor mai pleca de aici. Dita Adlerová, o fată cu 14 ani împliniți și nici unul înainte, foarte slabă și cu plete castanii, încălțată cu niște ciorapi de lână lungi și saboți de lemn, își asumă rolul de responsabilă a unei biblioteci clandestine, cu 8 cărți uzate fizic, din blocul 31, care adăpostește pe parcursul zilelor lungi copiii familiilor din lagărul BIIb. Poate părea asbsurdă preocuparea pentru cultură într-o lume în care moartea îți suflă în fiecare clipă în ceafă, când știi că poți muri oricând de tifos, gazat sau împușcat, însă, pentru Dita, cuvintele din aceste cărți răsună mai puternic decât mitralierele ofițerilor SS. Pentru ea, a începe să citești o carte este ca și cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanță. Alfred Hirsch, antrenorul evreu devenit leaderul deținuților, înființează aici o școală, și, alături de  profesori și supraveghetori, aleargă într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieți din istoria umanității.

   Viața aici i-a făcut pe oameni să-și piardă aproape complet umanitatea; femeile își vând corpul pentru o bucată de pâine veche; dimineața, căruciorul cu morții de peste noapte se intersectează cu cel în care este adusă acea apă amară numită pretențios supă. Aproape în fiecare zi, noi transporturi de evrei sunt duse direct în camerele de gazare. La Auschwitz nici păsări nu sunt; se electrocutează în gardul electric, folosit uneori și ca armă pentru sinucidere. Lagărul este folosit ca paravan pentru crime, puterile internaționale nu trebuie să știe nimic. Există, însă, o oază: blocul 31. Naziștii s-au străduit să elimine tot, dar nu au reușit să ia speranța, naivitatea copiilor și curajul Ditei. Bibliotecara se refugiază într-un colț și citește. Personajele puținelor cărți îi devin prieteni și sfătuitori; îl are alături pe bravul soldat Švejk, al lui Hašek, care îi vorbește despre absurditatea războiului, călătorește alături de Nils Holgersson prin Suedia și zâmbește amintindu-și că la un moment dat credea că personajele din Muntele vrăjit de Thomas Mann o înțeleg mai bine decât o fac părinții ei.

    Doctorul Josef Mengele fredonează arii de operă și își alege material didactic printre copii și femei însărcinate. Își dorește ca numele lui să fie trecut în analele medicinei și face experimente pe oameni: autopsii in vivo, injectarea de cerneală în ochi cu scopul de a afla dacă poate crea artificial ochii albaștri, iradierea etc. Slăbiciunea lui o constituie perechile de gemeni, pe care își supune unor serii de teste ce sfidează până și imaginația celui mai sadic criminal. Totul în numele științei.

    Rudi Rosenberg este registrator și îndrăgostit de Alice. Când urmează ca aproape toți evreii din lagărul BIIb să fie gazați, își trădează semenii. Unul dintre singurii care reușește să evadeze, nu este luat în seamă de autorități când face cunoscute atrocitățile din lagărul de exterminare.

Puțini sunt cei care scapă în viață de aici, iar Dita se numără printre ei.

    Primăvara lui 1945. Dita se află alături de mama ei în lagărul de la Bergen-Belsen. Aici, în pavilionul unde sunt repartizate, împreună cu încă vreo cincizeci de femei, nu li se dă nimic de mâncare la cină, nu există paturi și păturile miros a urină. Trebuie să doarmă pe podeaua din lemn și aproape că nu au loc nici pe jos.

Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd.

    Sosirea englezilor eliberatori este primită cu furie: unde au fost până acum? Dita este salvată, dar mama ei nu mai apucă să se bucure de libertate.

    În primele capitole ale romanului, alternează planurile temporale: cel al acțiunii propriu-zise și cel indus de fluxul conștiinței și al memoriei involuntare. Dita rememorează momente din copilăria sa fericită, în mod cronologic, până la sosirea la Auschwitz. Își amintește de globul pământesc pe care-l folosea într-un joc cu tatăl său, de aniversări, de sosirea primelor tancuri la Praga, de ceasul din piață, devenit un laitmotiv al cărții, simbol al timpului care se scurge ireversibil. În ultimele capitole, accentul cade doar pe evenimentele în desfășurare, ritmul devine alert și, dacă până acum era greu să faci pauză de la lectură, de acum devine aproape imposibil; tensiunea crește gradual și în niciun moment nu poți afirma că bănuiești ce urmează. Eu nu aș fi bănuit că voi fi martoră, prin Dita, la moartea Anei Frank, autoarea celebrului Jurnal.

Ana moare pe patul mizerabil, într-o singurătate absolută, la o zi după sora ei. Rămășițele lor vor rămâne pentru totdeauna în acele gropi comune de la Bergen-Belsen. Dar Ana a făcut ceva ce va deveni un mic miracol: amintirea ei și a surorii sale Margot va rămâne vie timp de mulți ani.

    Am încercat să găsesc puncte slabe acestei cărți. Încă mai caut. Tehnică narativă fără cusur, personaje vii, documentare temeinică, traducere impecabilă, trimiteri la sursele textelor citate, tehnoredactare ireproșabilă sunt doar unele dintre aspectele care fac din Bibliotecara de la Auschwitz un titlu care nu trebuie ratat. Autorul aduce un omagiu memoriei celor peste jumătate de milion de oameni torturați și uciși în lagăre în cel de Al Doilea Război Mondial și ne dă o lecție de viață, despre curaj, ambiție și devotament, prin povestea adevărată a unei supraviețuitoare, pe numele său adevărat, Dita Kraus.

Pentru toate acestea și pentru multe altele, acord cărții, cu toată responsabilitatea, 5 steluțe.

 

logo_librisCartea Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site/ul Libris.ro.

 

Iarnă la Paris, de Imogen Robertson-Editura Rao

     Romanul lui Imogen Robertson – o poveste pătrunzătoare, întunecoasă şi opulentă din Parisul perioadei Belle Époque – aduce în prim-plan un complot meşteşugit artistic, detalii istorice bogate şi personaje puternice şi memorabile. Maud Heighton vine la Paris pentru a învăţa să picteze la faimoasa Academie Lafond, dar şi pentru a scăpa de constrângerile şi sărăcia din micul său oraş natal. Această aventură presupune mult curaj, căci Parisul înghite o mulţime de bani: în vreme ce colegele sale se bucură din plin de strălucirea oraşului şi de beneficiile unei vieţi lejere şi boeme, Maud alunecă periculos spre o existenţa sordidă, pe muchie de cuţit. Fiind pe punctul de a muri de foame şi de frig în iarna pariziană, ea acceptă să devină însoţitoarea tinerei şi frumoasei Sylvie Morel. Dar aceasta are un secret: dependenţa de opiu. Pe măsură ce Maud se afundă tot mai mult în lumea lui Morel – o lume a eleganţei şi a luxului -, secretele acesteia devin secretele ei.
Iar înainte de sosirea Anului Nou, ajunge să se confrunte cu o minciună care o va propulsa direct în întunericul periculos şi adânc ce pândeşte de dincolo de strălucirea oraşului luminii.

Sursa foto şi text; Editura Rao

O carte oglindă-Miercuri respirăm, de Ioana Chicet-Macoveiciuc

 

Titlu: „Miercuri respirăm”

Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Editura: Univers

Anul: 2016

Număr pagini: 253

   Se întâmplă uneori, ca personajele unei cărți să-mi devină atât de dragi, încât să simt o nuanțată undă de tristețe atunci când călătoria noastră împreună ia sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul cărții „Miercuri respirăm”, când cele șase personaje principale și-au luat rămas-bun de la mine. Am realizat apoi ca „Miercuri respirăm” e cartea oglindă în care se regăsesc trăirile femeilor aspirante la titlul de mamă.

   Ioana Chicet Macoveiciuc, autoarea acestei cărți, este deținătoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri românesti despre cresterea copiilor –  „Prințesaurbană”. În acest spațiu virtual, dincolo de experiența în presă și comunicare, Ioana își expune și minunata experiență ca mamă… și asta pentru că cea mai sublimă dintre meserii este aceea de mamă.

   În contextul literar actual, atât de prolific, abundent și în cărți practice despre cum să faci față cu brio diferitelor perioade din viață, apare o carte care rupe din realitatea a șase tinere, așezându-i cititorului în față un episod actual nealterat de figuri de stil… o oglindă. Bărbat sau femeie, citind  „Miercuri respirăm” este imposibil să nu regăsești o emoție pe care s-o recunoști ca făcând parte din palmaresul amintirilor tale.

   Odiseea celor șase tinere, începe cu prezentarea acestora:

„Miruna Nichifor, Specialist PR, Fabulous Events: Miruna nu-și găsește niciodată cheile sau portofelul, în schimb găsește soluții la problemele altora. Ba chiar și la ale ei, uneori.

Veronica Mușat-Aydogdu, Office Manager, International Landmark Constructions: Veronica e fata pe care-o invidiezi cînd o vezi pe stradă, crezînd că viața ei e perfectă. Dac-ai ști…

Angela are o familie minunată. Ocazional visează că-i pune otravă în mîncare soțului ei.

Carmen Păunescu, analist financiar, Direcția de taxe și impozite, ANAF: Carmen te scutură de-ți merg fulgii și te aduce cu picioarele pe pămînt. Dar e îndrăgostită de o magnolie.

Raluca Rizea, Operations Manager, Oracle: Raluca e foarte serioasă și planifică totul din timp. Păcat că unele lucruri esențiale nu se pot planifica…

Gabriela Mardare, English Teacher, School nr. 164, Bucharest, District 5: Gabi e profesoară, dar manualele școlare îi dau fiori în ultima vreme”.

   Totul începe când aceste șase femei, aflate în ultimul trimestru de sarcină, se întâlnesc la cursul Lamaze, unde aveau să învețe totul despre naștere și despre întâlnirea cu bebelușul. Sub prima impresie a echilibrului (care se spulberă, însă, destul de repede) fiecare dintre cele șase tinere încep să dezvăluie câte un secret din viața lor, iar cartea ia repede alura unui film thriller și te ține în suspans până la ultimul rând. Niciuna din cele șase femei nu au o existență liniștită, ba mai mult decât atât, unele dintre ele duc pe umeri un adevărat zbucium. Aproape imperceptibil, între cele șase s-a realizat o legătură frumoasă și strânsă: „Ne cunoscuserăm de un minut și deja aveam motive să râdem complice împreună”.

    Situată la granița dintre roman chick lit și carte confesiune, „Miercuri respirăm” e un taxi în care te urci din fugă și care rulează apoi cu o viteză halucinantă către un final fericit. Intrigi imprevizibile condimentează acțiunea și așa plină de tensiune, printre replicile încărcate de umor bine construit al autoarei:

„Super, exact ce-mi lipsea, să mă întâlnesc cu singurul bărbat wow din viața mea, pe care l-am părăsit, și care arată în continuare ca un zeu , în timp ce eu arăt ca un hipopotam eșuat printre zacuști și palinci.

-Salut, Miruna! Arăți grozav!

-O, mulțumesc, și tu…

-Pot să-ți spun ceva?

Că încă mă iubești? îmi zic chicotind superior în gând.

-Ai niște brânză între dinți, uite-aici…

La naiba. Nu era de ajuns ca el e încă perfect, iar eu aproape m-am dublat în grosime, trebuia să-i și zâmbesc cu dinții împănați de urdă.”

    Cu acest stil umoristic, povestea fiecărei femei pare o dramă dizolvabilă, și nu implacabilă, pentru că în ciuda intensității și a gravității unor situații, personajele feminine fac apel la propriul optimism sau la sprijinul necondiționat al celorlalte prietene.

    Acțiunea este structurată în 24 de capitole, fiecare dintre acestea captând traiectoria tensionată a fiecărei tinere, până în momentul aducerii pe lume a bebelușului. Fiecare poveste este una rupă din realitatea zilelor noastre, iar personajele masculine, deși par a avea roluri secundare, poartă un rol esențial în construcția personajelor feminine, iar acest lucru mă duce cu gândul că Ioana Chicet-Macoveiciuc  nu este o feministă, ci o familistă convinsă, pentru care primează ideea de familie, dincolo de toate impedimentele și de orice eveniment cu alură de „greutate”.

   La finalul cursei în viteză… e copilul… personajul suprem, sublimul unei relații și unicul motiv pentru care fiecare din cele șase femei devin suficient de puternice încât să înfrunte tot ceea ce le oferă imprevizibila existență. Locația urbană în care se desfășoară acțiunea, aglomerația și viteza urbei se asortează perfect cu viteza evenimentelor din viața celor șase femei, cu emoțiile, cu nerăbdarea, dar mai ales cu speranța.

   Densitatea personajelor este în strâns raport cu viteza de desfășurare a acțiunii, astfel că ajungi să-l cunoști suficient de bine (dar tot în viteză), pe șoferul de taxi, stresat de femeia care s-a urcat pe bancheta din spate și e pe cale să nască:

„-Ce se-aude acolo, doamnă, ați născut?

-Așa se pare, șoptește Carmen cu ochii lipiți de făptura caldă și moale care respiră rapid la pieptul ei.

Șoferul întoarce capul să se uite printre scaune. Doamna ține la piept un copil mic, roșu, acoperit cu un fel de spumă albă. Scrutează atent tot decorul, apoi răsuflă ușurat: se putea întâmpla mai rău.

-Păi, să vă fie de bine, doamnă! Cum o să-l cheme?

-Nu știu, nu ne-am decis încă. Pe dumneavoastră cum vă cheamă? întreabă ea gâfâind aducându-și aminte de un film englezesc în care o tipă naște în avion și botează copilul cu numele pilotului, în semn de mulțumire.

-Curcă Titi.

-Ah, lăsați, o să ne mai gândim noi…”.

    Nu e de neglijat nici componenta romantică. În timp ce unele cupluri descoperă că nu mai au nimic de împărtășit, iar iubirea și pasiunea s-au epuizat, alte cupluri descoperă că iubirea și apariția copiilor sunt ingredientele perfecte pentru relația sau căsnicia ideală. Un lucru e sigur: nimic nu e  ușor într-o relație, dar totul e de o frumusețe uluitoare, atâta timp cât există iubire. Iar copiii nu sunt decât o confirmare a faptului că relația este una care merită construită mai departe, cu cărămizi de cea mai bună calitate.

    Intitulat „Noi începuturi”, ultimul capitol, deznodământul întregii acțiuni, confirmă pe deplin ideea intuită suav în celelalte capitole, aceea că fericirea se construiește, iar familia este locul cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi.

   „Miercuri respirăm” nu e o carte despre femei, nici despre miracolul nașterii… e o carte despre familie și despre viață, în viteza și decorul urban actual, o oglindă a realității… cu aspectele bune și cu cele mai puțin bune.

Editura Univers

Cartea Miercuri respirăm de Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

 

Femeia inventată, de Camille Laurens

Titlul original: Celle que vous croyez
Editura: Nemira
Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu
Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză de: Doru Mareș
Număr pagini: 190
Gen: Dramă psihologică
Cotație Goodreads: 3,60

 

    Motto: „Însă nu toată lumea este gata pentru adevăr. Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. (…) Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitalul de psihiatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

   Romanul lui Camille Laurens este deosebit de realist, tratează probleme actuale, cum ar fi capcana rețelelor de socializare și în același timp, atinge o profunzime psihologică. Este o carte foarte bine scrisă, deloc ușoară, complexă, precum un puzzle. Te face să gândești, îți pune mintea la contribuție, vrei, nu vrei, te trezești făcând legături între evenimente și personaje.

   Nu este o lectură de relaxare, nu o citiți atunci când sunteți obosiți și aveți nevoie de ceva ușor, pentru a vă deconecta! Ca s-o percepi la adevărata ei valoare, trebuie să ai mintea limpede, să fii gata pentru puzzle, pentru a gândi și a te pune în pielea personajelor.

   Aparent, este vorba despre Claire, o profesoară universitară de 48 de ani, divorțată, cu doi copii, care din dorința de a-și urmări iubitul, pe Jo, creează o pagină de Facebook fictivă: o tânără frumoasă, brunetă, de 24 de ani, pasionată de fotografie. Odată realizat profilul, îl contactează pe prietenul lui Jo, un anume Chris. Prin intermediul lui Chris, voia să fie la curent cu activitatea iubitului, unde este, cu cine, ce face etc. În același timp, era convenabil ca niciunul să nu-i bănuiască adevărata identitate, Jo fiind sătul de comportamentul ei sufocant.

   Fără să-și dea seama, imaginea lui Jo începe să pălească, iar ea și Chris se îndrăgostesc unul de altul. Numai că… ea nu era cine credea Chris. Cercul se strânge din ce în ce mai mult atunci când Chris insistă să se întâlnească față în față, iar ea trebuie să ia o decizie: să-i spună adevărul sau să dispară din viața lui.

Își va asuma riscul de a-și arăta adevărata identitate sau va fugi, cum a făcut până acum în mai multe situații de viață?

   Acest plan al romanului este doar o fațadă. Cu alte cuvinte, încă nu ați văzut nimic! Acțiunea este mult mai complexă decât ceea ce se vede în primul plan. Autoarea folosește cu măiestrie inserția, povestirea în ramă.

    Trei povești de viață se întrepătrund ca un palimpsest, din câte o perspectivă diferită: Claire, Claire cea din propriul roman (alter-ego-ul ei) și scriitoarea Camille. Schimbarea de perspectivă te surprinde: când crezi că știi despre ce e vorba, faptele ți se dezvăluie în fața ochilor din alt unghi.

   Este un roman destul de complex, de profunzime psihologică și pe alocuri complicat: dacă nu citești cu atenție, te pierzi în păienjenișul țesut, într-un web, după metafora utilizată de autoare.

„În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți găsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul.”

Este foarte bine documentat din punct de vedere psihologic, fraza următoare descriind depresia în esența ei:

„La început eram ca moartă. Mi-era imposibil șă scriu o singură frază, cuvintele făceau zgomot ca de obiecte căzând pe dușumea.”

   De asemenea, întâlnim profile foarte bine conturate: Claire, o personalitate dependentă, cu tendințe isterice, imagine de sine deficitară, dar și o femeie deosebit de inteligentă, reușind să creeze și mai ales, să mențină o identitate falsă fără a da de bănuit:

„Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele).”;

„Această patologie releva fără tăgadă o isterie severă, conform definiției pe care o cunoaștem cu toții: o dorință nesatisfăcută. Era necesar ca totul să fie ratat, iată cum am putea rezuma cazul”.

   Jo este o personalitate narcisică și sadică, ce nu suportă fericirea altora (o să vedeți ce face dacă veți citi cartea); Chris, un alt narcisic, ce are nevoie să fie admirat în mod constant și consideră că totul i se cuvine.

  Dacă mi-a plăcut? Da, foarte mult, este o carte diferită, originală, bine scrisă, cu documentare serioasă în domeniul psihiatric.

  Ce nu mi-a plăcut: are unele pasaje destul de complicate, te derutează până la confundarea planurilor. La început, lectura este mai greoaie, mai ales prologul, cu înregistrarea audio, unde ne întâmpină un discurs fără cap și fără coadă. Însă citind mai departe, observi că totul are un sens, acel discurs fiind o salată de cuvinte, simptom ce face parte din delirul personajului.

   Acestea fiind spuse, eu îi dau cărții 4 steluțe. Lectură plăcută și chiar dacă vi se pare greoaie, nu renunțați pe parcurs, chiar merită!

Citate:

„În fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară.”

„Indiferența e un alt soi de burka – vă șochez? -, o altă modalitate prin care bărbații dispun numai ei de dorință. Un alt fel de a închide ochii. Ai fost folosită și nu mai folosești.”

„Scrisul e ca-n dragoste: aștepți și, la un moment dat, mușcă.”

„Nu există rivală mai teribilă decât aceea care nu există.”

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

„Dorința vrea să cucerească, iar dragostea vrea să rețină, zice el. Dorința, mai spune, înseamnă să ai ceva de câștigat, dragostea, ceva de pierdut.”

Despre autoare:

  Camille Laurens, pe numele real, Laurence Ruel, este o autoare franceză contemporană. A studiat literatura modernă, a predat la Rouen și în Maroc și a debutat în 1991, cu volumul „Index”, urmând „Romance”, „Les Travaux d’Hercule”, „L’Avenir”, ce alcătuiesc împreună o tetralogie.

   „Dans ces bras-là” i-a adus Premiul Femina și Prix Renaudot des lycéens, stând la baza unei dramatizări, precum alte opere ale sale. După „L’amour, roman”, a fost dată în judecată de fostul soț pentru atentare la viața privată, însă a fost declarată nevinovată. A mai publicat „Philippe”, inspirat din pierderea propriului copil, și „Cet absent- là”.sigla Nemira

Cartea Femeia inventată de Camille Laurens a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Mâţa Vinerii, de Doina Ruşti

   Mâţă Vinerii spune istoria unui reţetar magic şi a unei familii de adepţi ai marelui Sator. Plasată în Bucureştiul fanariot şi epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot – ultimul bestseller semnat Doina Ruşti –, povestea trece pe nesimţite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase reţete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumina gusturile vieţii arhaice şi rafinamentul unei bucătării fermecate, din vremuri de mult uitate. Cărăbuşii prăjiţi, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sînt numai cîteva dintre mixturile vrăjite ce condimentează peripeţiile Mitei Vinerii.

Nouă carte a Doinei Ruşti are toate datele unei poveşti captivante: foarte multă fantezie, un fir epic împletit cu mînă sigură a unui povestitor care ştie cum te ademenească, o atmosferă atît de puternică, încît te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea şi, nu în ultimul rînd, un subtext ce te trimite spre tainele Lumii şi ale Literaturii. Derulîndu-şi întîmplărilela limita dintre magic şi fantastic – în decorul unui Bucureşti pitoresc din preajma anului 1800 (luat pretext, de fapt, pentru o naraţiune ce transcende datele unui cadru istoric documentabil), Mită Vinerii trasează, prin vis, limitele unui univers ficţional în care se amestecă, în doze potrivite, în alambicul unui alchimist, substanţele înşelătoare ale realului şi acelea, atît de pregnante, ale unei irealităţi (sau suprarealităţi), ce irump în plin cotidian. Negustori, vrăjitori, spiritisti, bucătari de la Curtea Domnească, îndrăgostiţi, domnişoare cu ifose, ambasadori de pe diferite meleaguri, arnăuţi, funcţionari ai Înaltei Porţi, domni maziliţi şi domni proaspăt înscăunaţi, uneltitori de tot felul, revoluţionari, bonapartişti, scamatori şi trimişi ai lui Sator populează spaţiul carnavalesc al acestui român fantast, cu subterane ce conduc pînă departe, spre lumi abia bănuite.” (Bianca Burtă-Cernat)

Sursa>  Editura Polirom

Pe urmele tatălui.O poveste de iubire, de Mireille Abramovici

Editura Humanitas

   „Pentru mine, scrisul nu e un medicament, ci o victorie împotriva răului. M-am străduit înlocuiesc prin cuvinte ceea ce e de nenumit. Am tăria privesc în urmă.
Azi, când sunt mai în vârstă decât tatăl meu la acea vreme, îl privesc aşa cum îşi priveşte o soră fratele mai mic, sau cum îşi priveşte o mamă fiul. Amestec generaţiile, răstorn cronologia. Din nevoia mea de revelaţii, mi se pare filă timpului e îngustă şi c-o pot străbate fără şovăire.“ (Mireille ABRAMOVICI)

Mireille Abramovici porneşte pe urmele tatălui său, arestat la Nisa cu zece zile înainte de naşterea ei şi deportat în mai 1944, alături de alte sute de evrei. În speranţa de a-i salva, simbolic, viaţă, totul, chiar şi cel mai vag indiciu, îi este de folos. Scrisori, fotografii şi acte din arhivă mamei, drumuri în România, Franţa şi Germania, vizite la rude şi la cunoscuţi de-ai părinţilor ei, obiecte rămase amintire din povestea lor de dragoste, vise şi intuiţii umplu încetul cu încetul spaţiile albe din portretul tatălui şi întregesc o poveste copleşitoare.

Sursa:  Editura Humanitas

 

Kit de supravieţuire cu tine însuţi-Măştile fricii, de Camelia Cavadia

Editura: Trei

Numărul de pagini: 233

Anul apariţiei: 2016

     Romanul scriitoarei Camelia Cavadia, MĂŞTILE FRICII, este o abordare tranşantă a două subiecte în jurul cărora gravitează existenţa fiecăruia dintre noi: relaţia cu părinţii şi relaţia cu noi înşine. Este în primul rând un exerciţiu de empatie pe care, prin intermediul textului, autoarea îl propune cititorului. Un joc al introspecţiei, al accesării propriei copilării, al comparaţiilor ( faste sau nefaste ), un joc al asumării.

   Încă din primele rânduri, autoarea pune cărţile pe masă: adevărul, oricât de dureros, trebuie căutat şi mărturisit, lipsa lui – prin omisiune sau disimulare – aruncă persoana într-un veritabil labirint al căutării de sine. ( „Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieţii un sens. Absenţa lui aruncă o lumină falsă chiar şi asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.” )

    Naraţiunea la persoana I dezvăluie trauma unei familii dominată de un tată abuziv şi de acceptarea tacită a mamei. Trei personalităţi mutilate de violenţa părintelui, de ieşirile sale imprevizibile, de duritatea jignirilor şi a umilinţei. Trei tineri frumoşi, ajunşi adulţi ce se luptă cu proprii demoni şi cu o violenţă contagioasă ce irumpe în cele mai neaşteptate situaţii. Toţi conştientizează răul ireparabil ce li s-a făcut. Toţi îşi propun ca adulţii ce vor deveni să fie contrariul modelului patern. Toţi eşuează dureros.

   Dură, împovărătoare, tăioasă este scena de început a romanului: în faţa sicriului deschis al tatălui, copiii încearcă să-şi ascundă uşurarea, să-şi mascheze teama că poate şi aceasta ( !!! ) este o altă farsă magistral orchestrată de propriul tată. Trăiesc pe rând neliniştea, eliberarea, furia, revolta, nesiguranţa, euforia şi gustul noii libertăţi. Îşi taxează aspru mama – victimă şi ea a violenţei soţului – care pare să-l regrete pe cel dispărut. Nu ştiu nimic despre tinereţea mamei, despre povestea care a legat-o de bărbatul ei, iar lipsa de comunicare ridică zi de zi un zid insurmontabil între ei.

      Măştile fricii este un altfel de roman al ratării. Eliberaţi, cei trei tineri – Ema, Sofia şi David – devin conştienţi că trag după ei ca pe o piatră de moară toată suferinţa, toată teama adunată în trecut. O frică sufocantă, dominatoare ce le conturează noua identitate: Ema, soţia infidelă, bovarică, veşnic neînţeleasă, nemulţumită de sine şi de ceilalţi. Sofia, fragilă, tăcută şi ştearsă, asemenea unei flori ce se ruşinează de frumuseţea ei. David alunecă pe caruselul violenţei, captiv în suspiciunile şi grija sa excesivă faţă de cei dragi. Există o scenă în oglindă în carte în care David – cel care se dezice cel mai virulent de modelul patern – repetă tiparul de violenţă ştiut ca pe un soi de eliberare. Ema, vocea naratoare, este şi cea care reflectează la imposibilitatea de a ieşi din această „capcană”. De altfel, pe ea o tentează dintotdeauna abandonul:

Ştii vreodată ce vei deveni? Ştii vreodată că nu te vei transforma în ceea ce ai urât mai mult la alţii? Nu, nu-ţi oferă nimeni garanţii. Certitudinile sunt pentru proşti. Sunt pentru cei ce se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuaţii care se cred puternici şi dispreţuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau alta e ca şi cum ţi-ai provoca destinul. A băga mâna în foc pentru asta nu-nseamnă altceva  decât că eşti dispus să renunţi de la bun început. Eu una n-am avut niciodată certitudini. Am avut doar îndoieli, frici, nesiguranţe. N-a fost bine nici aşa. Nu mă dau exemplu. Spun doar că am trăit mereu cu frica de a nu deveni ca ei.” ( p. 183-184 )

     Da, FRICA, laitmotivul acestui roman, este boala ce-i otrăveşte încet, dar sigur pe toţi cei implicaţi în poveste. Măştile ei pun în scenă un carnaval terifiant al tuturor slăbiciunilor sufleteşti: frica de a nu fi suficient pentru ceilalţi şi pentru tine însuţi, frica de a nu repeta un model pe care îl respingi, frica de eşec, frica de a nu-ţi putea fi propriul stăpân, de a nu-ţi putea stăpâni pornirile, frica de a nu fi înţeles greşit, frica de lucrurile care ar putea să te ia prin surprindere, frica de a abandona nevoia de a controla totul cu gândul că, dacă ai face-o, întreaga (ta) lume s-ar prăbuşi.

    Cumva, în roman, este sufocantă şi dureroasă convingerea personajului-narator, Ema, în predeterminarea propriului destin. Nu vede nicio soluţie, nicio ieşire. Toate încercările ei – juste sau injuste – sunt încercările de a ieşi dintr-un automatism ce pare să o definească:

Puţine lucruri le faci pentru că aşa crezi că e bine; le faci, de fapt, pentru că nu poţi altfel. Pentru multe dintre greşelile noastre, nu există explicaţii care să aibă sens. Există doar slăbiciuni pe care nu le poţi învinge. Pentru că nu poţi schimba în totalitate ceea ce eşti. Oricât te-ai strădui. Întotdeauna rămâi ceea ce te-ai născut să fii.” ( p. 199 )

   Vă mărturisesc că pe alocuri m-au deranjat detaliile exagerate, ca de exemplu descrierea amănunţită a modului în care Ema pregăteşte o masă. Apoi mi-am dat seama că tocmai agăţându-se de acest perfecţionism al lucrurilor imediate, de a dichisi o masă, de a rafina o mâncare aparent banală, toate aceste gesturi ce necesită atenţia o ajută pe tânăra mamă şi soţie să-şi ţină gândurile în frâu, să nu se sufoce sub povara lor.

   Nu vă spun că este o lectură uşoară, delicată. Ba din contră, unele pasaje le-am simţit de-o intensitate sufocantă. Ţi-e imposibil să rămâi un simplu martor, să te îngrozeşti fără a te pune în pielea personajelor. Fără să te gândeşti ce dezavantaj au copiii abuzaţi verbal sau fizic în „maratonul” devenirii. Da, violenţa mutilează caractere, iar cicatricele rămase sunt imposibil de mascat. Te trădează gesturile nesigure ale mâinilor, inflexiunea vocii, umerii lăsaţi ca sub o povară invizibilă. Mă întreb doar câte astfel de taine ascund cei din jur şi ce măşti ale fricii le poartă zâmbetul…

    Măştile fricii este al doilea roman al scriitoarei Camelia Cavadia, după Vina, roman apărut tot la editura „Trei” în anul 2015.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

Superstar-file de poveste, de Ștefan Caraman

Titlul original: Superstar – file de poveste

Editura: Herg Benet

Colecția Radical 7

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 188

Gen: literatură contemporană, proză scurtă

Cotație Goodreads: 2,71

 

   „Superstar” de Ștefan Caraman este o mostră a literaturii din zilele noastre. Este o alcătuire de povestiri scurte, aparent fără legătură între ele, dar cu aceleași personaje. Acțiunea gravitează în jurul unei trupe de teatru ambulante, ale cărei spectacole au loc în câte un oraș diferit.

   Fiecare personaj are câte o poveste aparte: God – „șeful” trupei, care i-a adunat pe toți la un loc, incorporându-i în trupă, Vili – șoferul autobuzului, Clara, Maria, Jean, Vic, Geo, inclusiv autobuzul cu ajutorul căruia se deplasează în „turneul” lor. Mai mult, autobuzul este personificat într-una dintre povestiri, căpătând suflet.

    Povestirile sunt, într-un fel, atemporale: nu sesizăm trecerea timpului, însă la sfârșitul cărții aflăm că se împlinesc 8 ani de la înființarea trupei. 8 ani ce au ajuns la sfârșit, pentru că ea se va dezintegra în curând.

   Autorul îmbină umorul și realismul cu genul fantasy, tratând subiecte din basme și mitologie sau celebra piesă „Romeo și Julieta” dintr-o perspectivă inovatoare. Unele povestiri mi-au smuls hohote de râs („Vili călca apăsat pe accelerație”, „Romeo ședea rezemat cu spatele de tabla murdară a autobuzului…”), în timp ce în cazul altora, mai ales al celor cu iz fantasy și interpretare contemporană, nu m-a prins stilul:

„Sirena luă o țigară și cu un gest nesigur o aprinse. Trase adânc în piept și ținu fumul adânc acolo. „Prima cred că am fumat-o pe plaja Omaha de la un soldat american. (…)

„Nu cred, așa ceva nu poate fi adevărat…” Era vocea lui Zeus.”

   Nu este genul meu preferat de literatură, prin urmare, nu am rezonat cu mesajul autorului, nereușind să țin pasul cu firul narativ. Însă aceasta nu înseamnă că alți cititori nu vor avea altă părere, regăsindu-se în stilul respectiv.

   Tocmai din acest motiv, aleg să vorbesc mai ales despre povestirile care mi-au plăcut și pe care le-am înțeles. Acestea conțin un grad de realism, reflectând viața la sate și modul în care cultura este percepută și înțeleasă în acele locuri:

„„Julieta e de vină!”, strigă de undeva din spate un domn în vârstă. „Fufele astea strică omului casa.”

„Romeo nu era însurat, nea Costache”, se auzi replica unuia mai tânăr de pe lângă el. „Ce casă să strice?”

„Măi, Melu, tu nu ești atent la piesă, măi… Păi Romeo e luat cu Rosilanda asta sau cum o cheamă…”

„Rosaline…”

„Rosaline, Rosaline… Era logodiți.”

„Unde era logodiți, bre? Era amanți, se fugăreau și ei pe unde apucau.”

„Moșul însă nu ceda. „Așa îți place ție, de aia zici așa. Dacă era amanți, nu trăgea asta fuga la popa să bocească…”

„Tineri, tineri, da’ să bagi cuțitu’n om… ăia nu aveau șef de post?”, comentă și Secretarul Primăriei. ”

„Dom’ne, da’ ăia ce fel de oameni erau, nu beau deloc? (…) Atunci e un autor prost, să nu mai veniți cu el; păi, nu e mai bun Caragiale? (…) Păi, băi, nene, la Caragiale oamenii stau tot timpul la birt; bea și povestește; se îmbată și scrie scrisori… și na, câștigă și cârciumarul ceva. Ăla scriitor…”

  Da, ați ghicit, acestea sunt pasajele care m-au făcut cel mai tare să râd. De remarcat naturalețea limbajului, desprins din cotidianul rural, simplitatea și claritatea analizei piesei de teatru.

   În „Vili călca apăsat pe accelerație…”, ni se înfățișează un tablou al vieții la țară, modul de ascensiune în carieră a unor așa-zise „vedete”: primarul localității în care trupa are spectacol insistă ca „nepoata” sa cea talentată să fie promovată. Ați ghicit, „nepoata” era un fel de amantă, iar de talent nici nu putea fi vorba. Situația amuzantă continuă când God, șeful trupei, îi pasează responsabilitatea șoferului Vili, mințindu-l pe primar că el este regizorul, prin urmare, cel care poate lua decizia:

„Ah, maestre!”, exclamă God ridicându-se imediat în picioare și îndreptându-se mieros către Vili: „Tocmai ne întrebam unde sunteți.”

„La căcatul ăla de rablă, unde să fiu… că hârâie ca un moș care vine de la curve.”

  În ciuda aparenței umoristice, se dovedește că și acea „nepoată” a primarului era o nefericită, având o existență plină de eșecuri și dezamăgiri.

   Cel mai interesant personaj mi se pare God, așa cum sugerează și numele, conducătorul trupei, cel care le-a purtat tuturor de grijă, oferindu-le șansa de a face parte din acel grup. Este omul ce exercită un anumit farmec, având și cea mai neașteptată poveste:

„Popescu a fost activist comunist. Se ocupa cu evenimentele culturale la Casa de Cultură. Era frumos, al dracului de frumos; mureau activistele după el. Mă rog, nici el nu le lăsa prea mult să aștepte.”

   Așa aflăm și de unde îi vine porecla: „Contează, pentru că eu îl cunosc pe God încă de când eram studentă. Iubea o colegă de-a mea, Ioana. Îi vedeam câteodată împreună. Era fascinată, nu vorbea decât despre el, de dimineața până seara. Ea avea 20, el avea 61. <<Fată, spunea, <<gagiul ăsta e magic, zici că e un Dumnezeu. Când se uită la mine, îmi vine să-mi fac cruce>>, zicea.”

   Ce mi-a plăcut: realismul și umorul, finalul, care în ciuda faptului că multe povestiri nu m-au „prins”, m-a făcut, într-un fel, să regret că se termină.

 Ce nu mi-a plăcut: mai multe povestiri ce merg spre fantasy, au o interpretarea contemporană și pe care le consider ermetice. Dintr-un motiv sau altul, nu am rezonat cu stilul, considerându-l derutant. Aceasta nu înseamnă că alți cititori nu le vor percepe altfel.

Citate:

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

„Ați observat că de Crăciun, oamenii sunt triști? Ei lângă brazii ăia stupizi, împodobiți cu tot felul de sticle colorate, ei ascunzându-se de cei mici, numai ca să le dăruiască lucruri în cea mai mare parte a lor inutile, ei alergând bezmetic prin hypermarket, ei înghesuindu-se în trenuri, avioane sau mașini ca să ajungă la munte, ei cântând songuri plicticoase, ei îndopându-se dintr-un porc… toate astea sunt cușca în care își ascund de fapt tristețea. Ca să te bucuri nu ai nevoie de toate astea…”

„Finalul unei călătorii înseamnă întotdeauna începutul alteia.”

„Pe lumea asta sunt femei cărora le-a dat Dumnezeu mai multă frumusețe decât trebuie, sunt bărbați cărora le-a dat mai multă putere decât le trebuie… Unora le-a dat prea multă avere, altora prea multă tristețe…”

Despre autor:

  Ștefan Caraman este un dramaturg, prozator și publicist roman contemporan. A scris, printre altele, „Scrisori către Rita”, „92 de povești cu cărți”, „Suflet de rocker”, „Aeroport”.

Editura_Herg_Benet

Cartea  Superstar-file de poveste de Stefan Caraman a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

 

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru - acesta sunt eu”.

Realitatea ființei, de Jeanne de Salzmann-o uluitoare călătorie în misterele ființei umane

Titlu original: „The Reality of Being: The Fourth Way”

Autor: Jeanne de Salzmann

Editura: Herald

Anul: 2016

Număr pagini: 368

Traducere: Cantemir Mambet, Mihăiță Alexandru (din partea Institutului Gurdjieff din România) și Bogdan Brumă

Colecția: Serie autor: G.I. Gurdjieff

   Cine suntem cu adevărat? Ce suntem? Avem o percepție justă a ființei noastre? Iată dileme cu care se confruntă cei interesați de realitatea ființei, întrebări la care Jeanne de Salzmann, ucenică a lui Gurdjieff, răspunde, publicând cartea pe care maestrul său a conceput-o în timpul vieții, carte născută pe fundalul nevoii perpetue a ființei umane de a găsi răspunsuri referitoare la originile sale.

  „Realitatea ființei” este un studiu asupra ființei cu toate planurile sale, studiu realizat din caietele lăsate de către Gurdjieff.

  Născută în 1889 în Reims, Franța, Jeanne de Salzmann a crescut la Geneva, în Elveţia, având o educație axată pe muzică. în 1919, la Tbilisi, existența sa a luat o surprinzătoare turnură când l-a întâlnit pe G.I. Gurdjieff cu care a colaborat până la moartea acestuia. Dincolo de colaborarea fructuoasă, între cei doi a fost o adevărată prietenie, Jeanne de Salzmann aflându-se printre puținii elevi pe care Gurdjieff i-a inclus în ceea ce el numea „munca speciala”, pentru o senzaţie mai constientă.

  Când a simțit că misiunea sa pe pământ era îndeplinită, Gurdjieff i-a cerut prietenei sale să trăiască mai mult de 100 de ani, timp în care să facă cunoscute studiile cercetărilor lor și rezultatele acestora… iar Jeanne de Salzmann a făcut exact cum i-a cerut maestrul său. Și-a petrecut viața publicând cărțile maestrului și conservând „Mișcările” – exerciții de dans inițiate de către Gurdjieff.   Salzmann s-a străduit să păstreze aceste mișcări în forma lor autentică și a fondat centre speciale, cărora le-a dat denumirea de „centre Gordjieff” în Paris, New York și Londra, precum și în Caracas, Venezuela. După ce și-a îndeplinit și ea misiunea, respectând ceea ce a rugat-o Gurdjieff, Salzmann a părăsit această lume, la vârsta de 101 ani. Iată ce spunea ea, într-un interviu, pe când avea 90 de ani:

„Scriu o carte despre cum să fii în viață, despre calea de urmat pentru a trăi la două niveluri. Aceasta va arăta cum să găsești un echilibru, cum să mergi de la unul la celălalt sau, mai degrabă, cum să găsești calea dintre ele. Trebuie să vedem dincolo, și prin gândirea noastră obișnuită, pentru a ne deschide către o altă minte. Altfel, rămânem pe pragul din fața ușii și aceasta nu se deschide.”

   Despre maestrul său, aflăm din deschiderea cărții: „Gheorghii Ivanovici Gurdjieff (1866-1949) a privit cunoșterea realității – ceea ce el numea adevărata „cunoaștere a ființei” – ca pe un curent care curge din îndepărtata Antichitate, transmis din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaștere drept mijlocul indispensabil de a obține libertatea interioară, eliberarea. Pentru aceia care caută să înțeleagă sensul vieții omenești în univers, el spunea că scopul căutării este de a străbate și ajunge la acest curent, de a-l găsi. Atunci rămâne acolo doar „să cunoști” pentru „a fi”. Însă pentru a cunoaște, îi învață el pe ceilalți, este necesar să descoperi „cum să cunoști”.”

  Pentru Gurdjieff, apropierea de religie, dar mai ales de divinitate include trei căi: Calea Fakirului ( cea care presupune stapanirea corpului fizic), Calea Călugărului ( axată pe credință și simțire) și Calea Yoginului ( care presupune dezvoltarea mintii).

  Toate aceste trei căi, le-a studiat și le-a integrat ulterior în „A patra Cale” – unde maestrul vorbește și de conștiința de sine și necesitatea efortului de a construi o gândire adecvată și eficientă, pentru a vedea lucrurile cât mai aproape de ceea ce ele sunt cu adevărat.

  Cartea este foarte bine structurată, cu 12 secțiuni, fiecare având câte trei capitole, divizate și ele în alte subcapitole. Textul este concis, dar departe de a fi unul pretențios, astfel încât poate fi ușor înțeles de către cititori. Fiecare secțiune reflectă o gândire de tip meditație, unde lucrurile aparent simple, comune, par să capete o însemnătate significantă.

   De multe ori mi s-a întâmplat să citesc o carte catalogată drept uluitoare în țara unde a fost publicată, dar tradusă în limba română a pierdut foarte mult din esență. Nu este cazul acestei cărți. Dimpotrivă! Răsfoind paginile cărții, pierzi noțiunea de „citit” și începi să asculți, de parcă vocea lui Jeanne de Salzmann ți-ar șopti o minunată poveste despre propria ta ființă. Asta se întâmplă atunci când traducerea este de una calitate. Se pare că stilul original al lui Jeanne și calitatea traducerii au dus la un text unde cantitatea informației, deși destul de mare, este ușor asimilabilă de către cititori.

  La fel ca multe alte coperți de la editura Herald, există o magică legătură între ceea ce transmite cartea și designul acesteia, conceput special pentru a induce cititorului starea propice înțelegerii adevărurilor transmise între file.

Iată și cele 12 capitole:

  1. „O chemare către conștiență”. De la începuturile existenței sale, omul a fost măcinat de căutarea de sine. Iată ce spune Salzmann:

„Omul rămâne un mister pentru sine însuși. El are o nostalgie pentru Ființă, un dor pentru dăinuire, pentru permanență, pentru perfectă deplinătate – un dor de a fi”.

  1. „Deschidere către prezență”. Percepția noastră despre propria existență este una de observator pasiv… dar dacă ar exista posibilitatea să ne citim viețile din perspectiva activă?

„Indiferent de starea în care mă găsesc în acest moment, indiferent de sensul forței pe care eu o manifest, posibilitățile cele mai înalte sunt aici, ascunde de ecranul gros al pasivității mele de a crede în autosuficiența mea”

  1. „Într-o direcție comună”. Se pare că în circumstanțele agitate actuale, ar trebui să acordăm o atenție deosebită conștiinței de a fi.

„Ce înseamnă să fii prezent? Să fii aici și acum? Am senzația că sunt prezentă. O gândesc, o simt.”

  1. „Munca de a fi prezent”. Poate că pare ușor, dar este destul de dificil să trăim în prezent, de aceea trebuie să căutăm mereu noi căi prin care să reușim să facem acest lucru.

„Înțelegerea este bazată pe impresii conștiente și depinde de starea mea de Ființă, de starea mea de prezență.”

  1. „Cu alții”. Omul – așa cum au spus înțelepții antici – nu a fost făcut să fie singur. El se dezvoltă numai trăind între alți semeni de-ai săi.

„O muncă în comun este necesară pentru a ajunge împreună la o mare intensitate”.

  1. „A fi centrat”. Concentrarea este una din cele mai importante căi de descoperire a centrului ființei. Multe răspunsuri la întrebări dificile le putem afla dacă ne concentrăm asupra centrului nostru interior.

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru – acesta sunt eu”.

  1. „Cine sunt eu?”. Suntem, așa cum am spus la începutul acestei recenzii, mereu în căutare de răspunsuri referitoare la propria ființă.

„Suntem cu toții, așa cum suntem, sub influența imaginii noastre despre noi înșine”.

  1. „Către o nouă ființă”. Misiunea omului este aceea de a evolua, de a se perfecționa, de aceea, din taote eforturile sale și realizările pe care le are legate de spirit, el ar putea construi o nouă ființă.

„Ființa mea astăzi nu este unificată. Aceasta este împrăștiată și, prin urmare, fără conștiință. Se poate schimba ființa?”

  1. „Într-o stare de unitate”. Atunci când omul reușește să-și alinieze gândurile și sentimentele, să devină o unitate, el devine conștient de sine.

„Există două mișcări în mine: o mișcare a energiei venind de sus, care, dacă sunt destul de liberă, să o ascult, pătrunde și acționează prin mine.”

  10.„O prezență cu o viață proprie”. O altă modalitate de a deveni conștienți de ființă, este aceea de a experimenta energii speciale, cu aspect de prezențe vii.

„În mine există o forță vitală pe care nu o simt, nu o aud, nu o servesc. Toată energia mea este chemată în mod constant în exterior de gânduri și dorințe, doar cu scopul de a satisface aviditatea mea.”

  11„Ființa esențială”. Omul trebuie să învețe să gestioneze forțele care trec prin ființa sa sub formă de vibrații.

„În transformare, întrebarea nu este cum să obținem o stare din ce în ce mai deschisă, ci cum să o permitem. Energia este aici. Rolul nostru nu este de a face ca această energie să treacă în noi, ci să o lăsăm să treacă prin noi, doar să o lăsăm să treacă prin noi.”

  • „A trăi învățătura”. Trecând prin toate învățăturile din celelalte capitole și învățând cum să ascultăm vibrațiile Ființei, putem deveni conștienți de realitatea acesteia.

   Una dintre cele mai fascinante călătorii este aceea făcută în căutarea propriei ființe și a realității sale, iar cartea lui Jeanne de Salzmann deschide ochii chiar și celor mai sceptice firi, spre dezvăluirea și acceptarea unor adevăruri care ies, în ultimii ani, la iveală din ce în ce mai clar, adevăruri despre ce este omul în imensitatea universului și mai ales care este rolul său aici.

  Recomand cartea celor care doresc să afle cât mai multe despre natura, complexitatea și caracteristicile ființei umane.

  Îi acord cinci stele pentru calitatea informației, a mesajului, pentru aspectul general și pentru traducere.

Editura Herald-logo

Cartea Realitatea fiinţei, de Jeanne de Salzmann a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Dreptul la viaţă, de Silvia Kaţz Ianăşi-viaţa bate filmul

   Am vrut să intru puţin în jocul colegei mele Laura, jocul cu provocarea zodiilor la citit, şi întâmplarea a făcut să citesc cartea unei autoare puţin mai tânăra decât mine, dar din aceeaşi zodie –zodia Fecioarei. Haideţi să o cunoaştem.

   Silvia Kaţz Ianăşi s-a născut în comună Runcu, judeţul Gorj la 19 septembrie 1954. Locuieşte în Israel şi scrie conţinut pentru  reviste din ţară şi din străinătate. Colaborează cu două săptămânale din Israel “Revista Familiei” şi “Magazin”. A primit premiul de excelenţă din partea Asociaţiei Scriitorilor din Israel pentru promovarea culturii româneşti.
Publică proză în antologia ”Cuvântul în timp” (ed. Grinta2011), iar în 2012 o carte cu poveşti pentru cei mici numită ”Spiriduşii Pădurii” (ed.Zodia Fecioarei)
Romanele ei publicate la “Noul scris românesc”-romanul de debut şi apoi la ed. ”SimArt” sunt: ”Dreptul la viaţă”; ”Doar iubirea rămâne”; ”Viaţa ca un zid”; ”Crime în numele iubirii”; ”Iluzii de femeie”; ”Iubiri…şi iubiri”.
Am să vă vorbesc despre cartea de debut ”Dreptul la viaţă” care conţine trei poveşti senzaţionale: Dreptul la viaţă, Destinul Mariei, Sora de coşmar; şi am să vă spun câteva cuvinte despre prima cea care dă şi titlul cărţii lăsându-vă să le descoperiţi voi pe celelalte.

   Sofia trăia la Bucureşti cu nepoata ei Livia, de fapt păreau două surori. După moartea părinţilor Sofiei şi al surorii şi cumnatului ei, cele două rămăseseră singure şi locuiau în casa părintească, vizitate de Nataşa, prietena lor care lucra la spital. Prin ea Sofia îl cunoaşte pe Isac un medic, originar din Israel, care lucra şi el în spital. Isac terminase şcoala în România, era un tip serios ce punea meseria pe primul plan. Se cunosc, se împrietenesc, e dragoste la prima vedere, dar evenimentele din vieţile lor îi ţin departe o perioadă unul de altul. Moartea tatălui, boala mamei, apoi moartea ei, îl fac să stea şi să lucreze acasă în Israel, încercând să fie alături de familia lui. În timpul acesta, Livia nepoata Sofiei termină facultatea şi devine un medic de familie iubit şi apreciat de pacienţi. Dar soarta intervine din nou în vieţile lor. Livia se îndrăgoste de un coleg medic, Ahmed, din Liban şi hotărăsc să se căsătorească. Sofia nu s-a opus căsătoriei mai ales că o vede pe Livia aşa fericită, şi tinerii pleacă în Liban. Cu timpul comunicarea dintre ele s-a rărit, apoi a încetat de tot şi după îndelungi insistente Sofia primeşte o scrisoare de la nepoata ei în care-i povesteşte despre viaţa ei; îi spune că aşteaptă al doilea copil, că familia soţului n-o agreează şi o urmăreşte permanent, că Ahmed s-a schimbat şi a devenit gelos pe oricine comunica cu ea aşa că, o va caută ea atunci când va putea. Sofia a simţit în sinea ei că Livia nu e fericită, dar nu are ce să facă dacă aceasta nu-i cere ajutorul decât să aştepte. De ziua ei Isac revine în viaţa ei, povestindu-i prin ce trecuse şi spunându-i că n-a încetat niciodată s-o iubească. Povestea lor de dragoste se reaprinde, se căsătoresc şi Sofia vinde casa, pune banii la banca şi pleacă cu soţul ei în Israel.

   Isac, un om cu gândire modernă, nu-i cere lucruri imposibile pentru ea, îi explică doar diferenţele dintre religiile lor şi dintre legile statului. Şi totuşi, Sofia se teme să-i spună că are o nepoata căsătorită cu un arab, mai ales după ce el îi povesteşte despre eternele atacuri ale arabilor: ”În zilele care au urmat, el i-a povestit foarte afectat despre suferinţa poporului evreu, care trăia de ani de zile în teroare, datorită atentatelor şi neînţelegerilor dintre evrei şi arabi. Consideră că este nedrept ca oameni nevinovaţi să moară din cauza terorismului şi nu găsea nici o scuză fanaticilor care îl practicau.” S-a gândit că-i va spune după ce se vor căsători, dar apoi relaţia ei cu Livia devenind inexistentă, parcă n-a găsit niciodată momentul potrivit.

   Ajunsă la Tel Aviv este emoţionată de întâlnirea cu Isac, devenit “universul şi destinul ei”, dar şi de clipa în care a păşit pe “Pământul Sfânt”:” În clipa în care a pus piciorul pe Pământul Sfânt, Sofia a privit cerul înstelat şi a crezut că tot universul s-a unit ca ea să fie fericită. Era emoţionată şi se simţea ca un copil care descoperă lumea. O lume plină de culori şi miracole în care totul parcă plutea în jurul ei şi oriunde privea îi părea că trăieşte un vis!”

   Surprinzător era faptul că în jurul Israelului erau ţări arabe cu teritorii mult mai mari, cu pustiuri care aşteptau să fie locuite, şi totuşi, ei voiau bucata pe care se afla statul Israel în ciuda ţinuturilor mustind de istorie şi a muncii multor generaţii pentru a face locuibilă fâşia de pământ. Oamenii erau convinşi că existau forţe străine care doreau dezbinarea lor: ”Noi toţi suntem răspunzători că lumea în care trăim nu este perfectă şi că adevărul poate fi măsluit şi mutilat de alţii, chiar şi atunci când există probe istorice.”

   Sofia se acomodează uşor cu familia lui Isac, cu colegii lui, se împrieteneşte cu mulţi alţii, aici oamenii sunt mai democraţi şi nu prigonesc alte naţii. Oamenii sunt încă marcaţi de anii în care, în ţările în care au locuit, evreii au fost jigniţi, desconsideraţi şi prigoniţi.

   Isac vrea ca ea să fie fericită, o invită pe Nataşa în vizită şi merg amândouă la locurile sfinte mai ales la Zidul Plângerii şi la Mormântul Sfânt. Sofia rămâne gravidă, aşteaptă un băieţel. Apoi încep o serie de atentate arabe în Israel şi ei îi este imposibil să-i mai spună lui Isac de nepoata ei. Urmează alte încercări, războiul cu Libanul, adăposturile construite pe lângă case sau în interior, pierderea sarcinii, teroarea absolută, întoarcerea Liviei în ţară cu copiii ei, momentul de cumpăna când ea îi spune lui Isac despre ei, apoi întâlnirea lor cu Livia, şi peste toate rămâne prezentă întrebarea: de ce lumea nu ia atitudine, nu vede ce se întâmplă? pentru că : ”În tot acest coşmar, comunitatea internaţională continuă să condamne Israelul şi parcă nu vedea tragedia prin care trecea. Oamenii nu aveau nevoie decât de linişte şi să trăiască în pace în propria lor ţară. Era dreptul fiecărui om şi parcă nimeni nu voia să înţeleagă că erau nevoiţi să se apere şi nu Israelul începuse acest conflict nenorocit, care a dus la un război din care nimeni nu avea de câştigat.”

   Citind povestea Sofiei cunoşti altfel oamenii şi viaţa din Israel, lucruri văzute din interior prin ochii celor care trăiesc acolo. Am trăit cartea odată cu personajele, plângând cu ele, râzând cu ele, visând cu ele ascultându-le poveştile extraordinare, şi mai ales încercând să văd realitatea prin ochii lor.

   De altfel autoarea mărturiseşte:

”Am scris această carte cu multă furie şi sinceritate. Sper ca toţi cititorii, indiferent de preferinţele literare, să descopere aici câte o lecţie de viaţă şi de iubire. Nu am scris aceste pagini ca ele să fie o dezbatere filozofică, ci pentru ca multă lume să se regăsească aici, pe alocuri. Multe din întâmplările descrise nu au fost trăite doar de mine, ci şi de prietenii şi cunoştiinţele mele, care consideră că avem dreptul la viaţă, aşa cum ar trebui să-l aibă toţi oamenii pământului. Nu sunt o expertă în ale scrisului, dar această carte s-a născut sub lumina care izvorăşte din pământul sfânt, acolo unde uneori viaţa şi libertatea îţi sunt interzise, unde eşti nevoit să te ascunzi în spatele unui zid pe care scrie; ,,siguranţă”, şi totuşi, atunci când vrei să treci dincolo, trebuie să priveşti printre spărturile zidului şi să desluşeşti ce scrie dincolo de el; ,,viaţă sau moarte”! Pământul sfânt are nevoie de pace iar poporul evreu are ,,Dreptul la Viaţă!”

   Celelalte două poveşti sunt şi ele dureroase dar frumoase, interesante, reale şi o dovadă clară că de cele mai multe ori ”viaţa bate filmul”

   N-am să vă spun că este o carte perfectă, pe ici pe colo frazarea este puţin ciudată, ca a cuiva care traduce cuvintele din altă limba, ceea ce este explicabil ţinând cont că autoarea trăieşte şi scrie în altă ţară.
Dar sinceritatea şi frumuseţea sentimentelor, învăţăturile, poveştile reale, acoperă orice mici imperfecţiuni pe care le-aş putea găsi. Impresionant este că deşi personajele (oameni reali) trec prin foarte multe probleme şi necazuri, totuşi în mijlocul celor mai triste situaţii îşi păstrează dragostea şi speranţa în viaţă şi în oameni.

Autoarea spune:

Prin cuvintele scrise aduc omagiu celui mai minunat sentiment, a cărui substanţă magică, atunci când îşi găseşte drum spre mintea şi inima noastră ne ajută să cunoaştem sensul vieţii: IUBIREA! Ea trebuie să fie dialogul nostru permanent în toate momentele vieţii prin care trecem, fericiţi sau nefericiţi, deoarece IUBIREA este magia dintre noi şi lumina ce rămâne după noi. DOAR IUBIREA! Ea te face să dansezi sub stele ,însufleţeşte totul în jur, este temelia vieţii noastre şi tot ea ne readuce la suprafaţă din adâncul durerii. IUBIREA are timpul ei în viaţa noastră, dar trece mult prea repede ca noi să o înţelegem şi să o păstrăm. Ea ne guvernează viaţa şi ne marchează destinele!” (Doar iubirea rămâne)

   Dacă vreţi să citiţi ceva viu, adevărat. frumos, sensibil şi mai ales real citiţi cărţile Silviei Katz Ianăşi.
Din punctul meu de vedere cartea această, la fel ca şi celelalte merită numărul maxim de steluţe.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Spre marginea luminoasă a lumii, de Fowyn Ivey

Editura: Polirom

Număr pagini: 448

„Un splendid roman de aventuri, o descriere fascinantă a Alaskăi.” (Publishers Weekly)

    În iarna anului 1885, colonelul Allen Forrester, erou de război, conduce un mic grup într-o expediţie considerată imposibilă: explorarea imensului şi sălbaticului Teritoriu Alaska. Allen îşi consemnează minuţios experienţele extraordinare în speranţa că jurnalele sale vor ajunge la Sophie, soţia să însărcinată, rămasă acasă, în cazul în care el nu va supravieţui. Colonelul şi oamenii săi se aventurează în amonte pe rîul Wolverine, descoperind o lume de o frumuseţe incredibilă, dar şi înfruntînd primejdii pe care nu şi le-ar fi putut închipui. Pe măsură ce cartografiază teritoriul şi adună informaţii de la triburile de indieni, sfidînd mereu pericolul de a muri de foame, exploratorii nu reuşesc să scape de sentimentul că o forţă superioară, misterioasă le ameninţă permanent existenţa.

„O poveste minunat scrisă, amplă, plină de compasiune. Eowyn Ivey a plăsmuit o lume deopotrivă frumoasă şi primejdioasă, aducătoare de necazuri, dar şi de bucurii, totul într-un român pe care cititorii nu-l vor uită prea curînd.” (The Miami Herald)

„Un roman chiar mai bun decît Copila de zăpadă.” (Library Journal)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

”Statele Unite ale Americii erau în siguranţă. Ameninţarea fusese evitată. Se făcuse dreptate. Totul era în regulă, cu o excepţie. Malone se uita la ploaia de afară. Şi se întreba dacă avea s-o mai vadă vreodată pe Cassioepeia Vitt.”

Taina preşedintelui, de Steve Berry

Nu poţi da greş cu Steve Berry!(Library Journal)

   Steve Berry este avocat şi, deşi nu mai practică avocatură, este implicat în politica locală din Georgia. Interesul sau pentru istorie l-a îndemnat spre cariera de scriitor.
A debutat în 2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a devenit imediat un bestseller în Statele Unite. Următoarele sale cărţi – Profeţia familiei Romanov, Al treilea secret, Moştenirea templierilor, Conexiunea Alexandria – au urcat rapid în topurile întocmite de UŞA Today, Publisher’s Weekly, The New York Times.Au mai apărut la noi la editura Rao: Răzbunare la Paris; Tezaurul Împăratului; Trădare la Veneţia; Afacerea Columb; Enigma Reginei şi Taina Preşedintelui.

Steve Berry surprinde din nou cu subiectul abordat.

  Acţiunea se petrece pe mai multe planuri, dar mai ales trecut şi prezent, o taină din trecutul îndepărtat, care ar putea distruge prezentul.
Abraham Lincoln, legendarul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, nu a fost chiar aşa cum îl prezintă miturile şi legendele populare. Astfel abolirea sclaviei era deja prezentă în Constituţie în momentul preşedenţiei lui, mai apoi Războiul Civil al cărui motiv cunoscut ar fi fost pentru a pune capăt sclaviei, conform spuselor lui Lincoln era de fapt pentru a salva Uniunea:

”Misiunea mea este de salvare a Uniunii. Aş salva-o pe cea mai scurtă cale conform Constituţiei. Dacă aş putea salva Uniunea fără să eliberez niciun sclav, aş face-o. Dacă aş putea-o salva eliberând toţi sclavii, aş face-o. Dacă aş putea-o salva eliberând unii sclavi şi lăsându-i pe alţii în soarta lor, aş face-o. Ce fac eu în legătură cu sclavia şi cu rasa de culoare o fac deoarece cred că ajută la salvarea Uniunii. Ce interzic, interzic deoarece nu cred că ar ajuta la salvarea Uniunii.”

  Pe de altă parte era Biserica Mormonă numită şi Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilei de Apoi, al cărei conducător, ales după regulile lor, se numea profet. La început datorită hotărârilor referitoare printre altele la căsătoriile multiple, la constituirea unui stat numit Deseret, au numeroase dispute cu Congresul, care deşi respinge cererea de stat autonom restrânge teritoriul şi-l numeşte Utah, desemnându-l pe Brigham Young (unul dintre profeţi) guvernator.

   Între Lincoln şi Young a intervenit o înţelegere prin care mormonii erau lăsaţi în pace, dar nu se mai ridicau împotriva statului. Ca semn de bună credinţă preşedintele oferă un document secret, care să fie păstrat în acelaşi loc cu secretul ascunzătorii aurului mormon. Secretul urma să fie transmis din generaţie în generaţie între preşedinţi şi profeţi, dar moartea neprevăzută a lui Lincoln distruge şansa aflării lui, totul devenind un secret bine păstrat. Şi totuşi sunt oameni care vor cu orice preţ să-l descopere. Documentul se referă la dorinţa statelor de a ieşi din Uniune şi la şedinţa în care Lincoln luase hotărârea să păstreze Uniunea chiar cu preţul declanşării Războiului Civil.Un secret bine păstrat şi de profeţii bisericii pentru că şi ei considerau că statul federal era mai important pentru evoluţia omenirii.

   Dar iată că senatorul de Utah, Thaddeus Rowan, vechi politician, dar în acelaşi timp de credinţă mormonă, care ar fi trebuit să fie şi următorul profet al bisericii, caută să afle adevărul cercetând arhivele accesibile numai anumitor funcţionari ai statului
Îl cooptează şi pe Josepe Salazar un credincios fanatic în credinţa bisericii (la fel ca întreaga lui familie) pentru care chiar şi crimele în numele credinţei erau permise.

   Cercetările lor atrag atenţia preşedintelui S.U.A., Daniels, dar şi a actualului profet al bisericii Snow. Este omorât un agent american, care îi urmarea pe oamenii lui Salazar. Acesta se înconjurase de o mică armată formată din “daniti”, nişte radicali fanatici din sânul bisericii, despre care se credea că au dispărut. De data asta preşedintele implică serviciul ultra secret condus de Stephanie, agentul mort fiind dintre oamenii ei. Aşa că intră în joc Luke Daniels (nepot al preşedintelui şi agent) care îl caută pe Cotton Malone şi-i cere ajutorul. Malone, un personaj complex, s-a pensionat din agenţie şi şi-a deschis o librărie în Danemarca, se ocupă de cărţi, dar din când în când la solicitarea ei o ajută pe Stephanie. Miza acestei misiuni este foarte mare aşa că el acceptă încă odată să între în joc, intrigat de tot ceea ce se întâmplă şi dorind să descopere adevărul. Dar Stephanie o implică şi pe prietena lui Cassiopeia Vitt, femeia de care el se simte foarte atras. Cassiopeia lucrase şi ea în câteva misiuni alături de Stephanie şi Malone, dar acum se retrăsese şi se ocupa de reconstrucţia unui castel în Franţa. Doar că ea provenea dintr-o familie de mormoni la fel de veche ca descendenţă ca a lui Salazar şi la fel de bogată. Mai mult, ei doi fuseseră prieteni în copilărie, familiile sperând într-o căsătorie. Doar că ea l-a refuzat şi la moartea părinţilor ei părăseşte biserica neputând accepta idea că femeia era privită doar ca mamă şi soţie supusă fără dreptul de-a avea propriile idei şi păreri.

   Cassiopeia acceptă să ajute convinsă că Salazar nu putea fi un ucigaş, bazându-se doar pe amintiri din tinereţe, fără a şti că acesta avea viziuni şi devenise un fanatic.
Misiunea lor era să descurce iţele şi să afle tot ce puseseră la cale Rowan şi Salazar. Trebuiau totodată să împiedice aflarea secretului din trecut, al legăturii dintre Abraham Lincoln şi Biserica Mormonă, secret care ameninţă supravieţuirea S.U.A.

   Conform stilului lui Steve Berry cartea este plină de adrenalină şi acţiune, protagoniştii se plimbă prin Europa şi America, multă istorie care explică acţiunile lor şi mai ales multe tipologii umane.
Vedem cum sub “umbrela” credinţei toate faptele par a fi motivate. De fapt totul, inclusiv credinţa şi religia sunt subordonate lăcomiei şi mai ales dorinţei de putere.

   Dacă vreţi să ştiţi cum au reuşit Malone, Stephanie, Luke, Cassiopeia, preşedintele Daniels şi profetul Snow să dezamorseze “bomba” pe cale să schimbe lumea, ce s-a întâmplat cu Josepe Salazar şi Thaddeus Rowan citiţi cartea.

   Ceea ce-mi place foarte mult la cărţile lui Steve Berry este că sunt foarte bine documentate istoric, şi mai mult, la finele cărţilor în notele autorului ni se spune clar care sunt faptele strict istorice pe care firesc a brodat, dar şi imaginaţia scriitorului. Este ceea ce afirmă şi Publishers Weeekly: ”Măiestria cu care Berry combină istoria şi ficţiunea cu siguranţă îi va intriga pe numeroşii săi admiratori.”
După cum spune Kirkus Reviews: ”Malone salvează din nou civilizaţia de pe buza prăpastiei.” deşi asta îi va afecta viaţa mai mult decât am crede.
De altfel romanul se încheie cu gândurile lui Malone: ”Statele Unite ale Americii erau în siguranţă. Ameninţarea fusese evitată. Se făcuse dreptate. Totul era în regulă, cu o excepţie. Malone se uita la ploaia de afară. Şi se întreba dacă avea s-o mai vadă vreodată pe Cassioepeia Vitt.”

Din punctul meu de vedere “Taina Preşedintelui” merită maximum de steluţe (5) la fel ca toate celelalte romane ale autorului.

 “Salazar rămase calm. Oricât de mare fusese spectacolul dat de Cotton Malone, se îndoia că era cu adevărat în pericol. Era doar unul dintre miile de oficiali de mâna a doua ai Bisericii Sfinţilor Zilei de Apoi. Puţin probabil că guvernul Statelor Unite să vină acolo că să-l asasineze. Însă asta nu însemna că situaţia nu era primejdioasă. Observase deja că Malone luase o armă de la unul din daniti, căci recunoscuse pistolul îndreptat spre el. Toţi oamenii lui erau înarmaţi la fel:  aceeaşi marca, acelaşi model. Armele erau pasiunea lui. Salazar le iubea şi avusese nenumărate de când se ştia. Tatăl lui îl învăţase cum să le respecte şi să le mânuiască. Iar pe cont propriu el reuşise să se perfecţioneze în folosirea lor pentru binele Bisericii.
– Interesant că superiorii tăi te-au trimis aici că să mă înfrunţi, deşi ai atât de puţine informaţii. Aveam impresia că ştii câte ceva despre Iegatura dintre acele şase state americane.
– Ai fi surprins să afli cât de multe ştiu.
Lui Salazar nu-i plăcea deloc expresia de încredere de pe mutră celui care îl ţinea prizonier.
– Eu cred, zise Malone, că tu eşti cel curios. Vrei să afli cum şi de ce suntem atât de interesaţi de ţine. Pregăteşte-te! O să afli răspunsul Ia toate astea în foarte scurt timp.
– Abia aştept.
– Sunt curios într-o privinţa, zise Malone. Profetul actual are habar de mică ta bandă de daniti? Îmi imaginez că n-ar aproba aşa cea. Biserica mormonă a evoluat mult faţă de începuturi. Nevoia de astfel de extreme a dispărut.
– Eu n-aş fi atât de sigur. Biserica mea a fost supusă la multe abuzuri şi persecuţii. Am suferit multe insulte, precum cele de care am avut parte de la ţine mai devreme, violente şi chiar asasinate. Şi am supravieţuit tuturor acestora fiindcă n-am fost slabi.
Salazar trăgea de timp, dându-le oamenilor săi răgazul să acţioneze, ceea ce speră că şi făceau.”

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Viaţa mea, de Charles Darwin

 

Titlul original: The life and letters of Charles Darwin. Edited by his son, Francisc Darwin

Editura: Herald

Colecția: Autobiografia

Număr de pagini: 224

Anul apariţiei:  2016

   ,,Charles Darwin, Viața mea” este instrumentul prin intermediul căruia cititorul poate descoperi cine a fost Charles Darvin, dincolo de activitatea sa, de titluri și realizările sale în procesul de evoluție a lumii. Știm deja că a fost naturalist și geolog britanic.

   Cartea de față este un adevărat eveniment – de a cunoaște pe Darwin ca și copil,  adolescent, prieten, tânăr, tată și soț. Este un privilegiu oferit tuturor celor care sunt atrași de autobiografie și dornici să cunoască oameni renumiți.

   ,,Charles Darwin, Viața mea” este structurată pe trei mari capitole: familia, autobiografia și amintiri despre viața de zi cu zi a lui Charles Darwin- relatate de fiul Francisc Darwin. Cartea se bucură și de o prefață de unde aflăm prin intermediul fiului lui Darvin detalii care au făcut posibilă scrierea acestei cărți despre viața tatălui său: scrisori și Carnetul de buzunar a lui Darwin.

   Intrăm ușor, dar sigur în viața și sufletul valorosului Charles Darwin, îi cunoaștem o parte din  familie cu detalii importante despre fiecare membru  pe care au reușit să-l cunoască. Darwin este o familie destul de numeroasă, dar nicidecum completă. Recunosc faptul că această primă parte a cărți nu m-a atras foarte tare. Mi-a plăcut, dar nu nu mi-a trezit curiozitatea suficient.

   Partea de autobiografie mi-a plăcut mai mult. Aici aflăm toate detaliile despre copilărie, scoală, facultate și o parte din activitatea desfășurată de Darwin.  E partea cea mai interesantă din carte, în care îl poți simți pe Charles, îl poți creiona și forma o imagine a lui, în fiecare etapă a vieții lui, evidențiată în fiecare pagină a romanului.

   Citind tot ceea ce spunea Charles Darwin despre el, am simțit totul ca fiind un monolog al său, un monolog serios, dar pe alocuri și autoironic. Toate paginile ce ascundeau autobiografia am trăit-o altfel – nu am simțit că am citit, ci că l-am ascultat: relaxat, amuzat, agitat, preocupat parcă să transmită date care pot fi reținute cu ușurință.

                S-a născut pe 12 februarie 1809.

Lui Charles Darwin nu i-a plăcut şcoala, ba dimpotrivă. Spunea despre aceasta că:

”… școala ca mijloc de educație era pur și simplu un spațiu gol…”

  Chiar considera școala ca fiind un mijloc nociv pentru dezvoltarea lui din punct de vedere intelectual, pentru că școala pe care o urma oferea o educație strictă și clasică, neputând învăța pe de rost lecțiile. Cursurle i se păreau plictisitoare și doar câteva obiecte îi atrăgeau atenția.

    A urmat trei ani de medicină, dar a renunțat la facultate, pentru că nu era ceea ce voia pentru el. Dar avea pasiuni precum: vânătoarea, colecția de insecte și altele, iar acestea îi promiteau un viitor bun.

    Ultima parte a cărții este dedicată lui Charles Darwin – ca simplu om în diferite momente ale vieții, în diverse etape – mai ales în cea în care deja era îmbătrânit de ani și boală.  Aflăm detalii fizice: avea 1,80 metri înălțime,  barbă netunsă, părul cenușiu și alb. Din punct de vedere vestimentar purta doar haine închise la culoare, nu foarte strâmte.

   Se trezea devreme, lucra zilnic, se plimba, scria, citea, iar atunci când boala pusese deja stăpânire pe corpul său, se retrăgea foarte devreme în camera de la etaj. Doar soția lui știa câtă suferință a îndurat Charles Darwin.

 Iubea câinii și avea drept prieten necuvântător devotat un câine morocănos.

   Ca tată nu era deloc strict, ba chiar era generos cu toți copiii lui. Copiilor le făcea plăcere joaca cu tatăl, iar tatăl vesel intra mereu în jocurilor pruncilor.

 Îi plăceau mult romanele și să i se citească mereu din câte unul.

   Ca soț, era tandru și empatic. Doar alături de soție își găsea fericirea și doar prezența ei îi umplea viața de liniște și mulțumire.

  Citiţi cartea şi  sper ca în opinia unora dintre voi să fie notată cu apreciere maximă. Nu e genul meu de lectură și mi-au scăpat multe detalii.

                Lectură plăcută!Editura Herald-logo

                               Cartea Viaţa mea, de Charles Darwin  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Fără un şfanţ prin Paris şi prin Londra, de George Orwell

Editura Polirom

Număr pagini_248

    Prima carte a lui George Orwell, Fără un sfânt prin Paris şi prin Londra este o relatare emoţionantă şi foarte detaliată a celor cîţiva ani de sărăcie autoimpusă prin care a trecut scriitorul după ce s-a întors din Birmania. Aflat în căutarea propriei voci narative, Orwell repudiază societatea „respectabilă” şi explorează viaţa defavorizaţilor sorţii, trăind în cămăruţe mizere şi spălînd vase în bucătăria încinsă ca un cuptor a vreunui hotel parizian sau învîrtindu-se printre cerşetorii excentrici ai Londrei, al căror limbaj pestriţ îl înregistrează fidel. Figurile surprinzătoare de cocote, drogaţi, cerşetori care folosesc ziare pe post de lenjerie şi cerşetori schilozi cu talente filozofice pe care le aduce în scenă Orwell dezvăluie chipul hîd al sărăciei, care pune sub semnul îndoielii orice urmă de umanitate. Fără un sfânt prin Paris şi prin Londra urmează să fie adaptată pentru marele ecran, după un scenariu de Lee Hall, de către regizorul scoţian Kevin Macdonald.

„Orwell îşi observă personajele cu mare atenţie şi nu stilizează lumea pe care o descrie: cititorul vede astfel, neschimbat, tot ce vede şi scriitorul.” (The New York Times Book Review)

„Un portret viu, plin de culoare al unei lumi ieşite din comun.” (The Times Literary Supplement)

Sursa foto şi text> Editura Polirom

Destin tragic de artist genial de Emanuel D. Florescu. O replică artistică post mortem

recenzie

    Emanuel D. Florescu și-a publicat cea de a doua sa carte “Destin tragic de artist genial/O replică artistică post-mortem” la Editura Scrisul Românesc, Fundația Editura, Craiova în anul 2015. În același an a fost publicată și cealaltă carte a sa, “Elogiul înțelepciunii divine”, editura Samuel, Mediaș.

  Am primit “Destin tragic de artist genial” chiar de la autor căruia îi mulțumesc pentru generozitate și pentru frumoasa dedicație.

   M-a impresionat de la prima vedere aspectul deosebit al cărții. Rareori vezi în ziua de azi o carte tipărită pe o hârtie de așa bună calitate, cu literă curată, cu paginație generoasă și fără greșeli de redactare. Coperta este și ea excelent realizată cu o reproducere de artă, în culori a unui detaliu din tabloul pictorului Jean Frederic Bazille intitulat “Flori” (1868). Cartea a fost lansată la “Gaudeamus” în februarie 2016.

    “Destin tragic de artist genial” se deschide cu un “Cuvânt Înainte” generos și amplu prin care autorul își motivează alegerea subiectului cărții și totodată alegerea celor patru personalități diferite din grupul destul de consistent al geniilor din toate domeniile și timpurile moarte înainte de vreme. Pictorul francez Jean Frederic Bazille, poetul rus Mihail Lermontov, scriitorul și poetul englez Percy Byshe Shelley și poetul german Novalis pseudonimul literar pentru Friedrich von Hardenberg nu au la prima vedere prea multe în comun în afară de faptul că au trăit sau măcar au murit în secolul XIX ( Novalis), au fost foarte angrenați în problemele lumii și țărilor în care trăiau și mai ales că au murit de foarte tineri. Au lăsat lumii opere impresionante și nemuritoare, dar și gândul pe care insistă în cartea sa Emanuel D. Florescu, câte alte lucruri geniale ar fi putut face dacă viața lor ar fi fost mai lungă. Tot în “Cuvânt înainte”  autorul precizează că vom avea de a face cu o manieră originală de abordare a vieții și creației și mai ales morții celor patru genii alese:

“Într-o manieră poate originală, sub forma unui monolog post – mortem, am dat acestor artiști bătuți de soartă posibilitatea de a se exprima personal și de a se răzvrăti împotriva destinului și a morții, chiar și după moarte.” p.6

    Rolul său, ca autor al cărții, este și el precizat:

“ …modestul dar fundamentalul meu rol de mediator fictiv între cele două lumi reale, asta dacă admitem că morții nu dispar efectiv într-o nonexistență.” p.7

    Mărturisesc că după ce am citit “Cuvânt înainte” am fost puțin intrigată. Crezusem că am de a face cu un bine venit exercițiu de admirație față de opera fiecărei personalități alese, personalități din trecut despre care poate se vorbește mai puțin astăzi și nu pentru că au murit de tineri sau pentru că opera lor nu ar mai fi valoroasă, ci pentru că trăim într-un secol mult prea grăbit. Dar ceea ce face Emanuel D. Florescu este cu totul altceva. Ca un fel de magician ce are în mână stiloul în locul baghetei, îi  trezește pur și simplu la viață pe cei patru aleși, făcându-i să vorbească dincolo de moarte și de timp, trăgând ușor cu ochiul la ce s-a petrecut în lume și cu generația lor după ce ei nu au mai fost.

   Primul capitol este închinat pictorului francez Jean Frederic Bazille (6 dec. 1841 – 28 nov. 1870). Autorul insistă foarte mult pe generația de artiști de geniu din care făcea și Bazille parte. Este vorba de mișcarea impresionistă la începuturile ei, când grație tocmai lui Bazille, se numea doar Școala de la Batignolles. Aflăm amănunte și despre prietenii acestuia Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, Alfred Sisley și mai ales despre ceea ce se întâmplă cu mișcarea impresionistă după moartea timpurile a lui Bazille în războiul franco-prusac din 1870. Pictorul întors din morți grație autorului Emanuel D. Florescu își deplânge soarta și faptul că a rămas departe de istoria tumultuoasă a mişcării impresioniste.

    Cel de al doilea capitol îl are în prim plan pe poetul și scriitorul rus Mihail Iurevici Lermonotov ( 3 /15oct. 1814 – 15 /27 iulie 1841). Ni se oferă multe date biografice ale poetului rus precum și detalii despre opera sa poetică în special poemul “Demonul”, dar și despre romanul său “Un erou al timpului nostru” în care pare că își prezice profetic finalul vieții. Totodată sunt scoși în evidență alți scriitori și poeți  ruși de mare anvergură între care pe primul loc este Alexandr Pușkin mort și el înainte de vreme într-un duel în anul 1837. Și Lermontov de după moarte creat de Emanuel D. Florescu își deplânge soarta și lipsă de șansă. Foarte interesante detaliile legate de opera sa ca și amănuntele despre duelul stupid în care este ucis.

   Al treilea capitol este închinat poetului și scriitorului englez Percy Byshe Shelley (4 aug. 1792 – 8 iulie 1822). Autorul dă amănunte despre formarea școlară a lui Shelley, despre faptul că era ateu convins și despre problemele pe care le are din această cauză, dar și din cauza firii sale. Monologul lui Shelley după moarte redă foarte complex amănunte din viața sa aventuroasă și aflăm multe detalii despre opera sa literară, dar și despre gândirea sa filozofică și revoluționară ca și multe date despre contemporanii și prietenii săi, marii poeți John Keats și Lordul Byron. Shelley moare înecat într-o călătorie pe mare cu vasul său “Ariel” pe 8 iulie 1822. Opera sa, puțin cunoscută în timpul vieții, a fost adunată în volume și publicată de cea de a doua soție a sa, cunoscuta scriitoare Mary Shelley, autoarea povestirii “Frankenstein”. Tonul acestui capitol este tot o lamentație post mortem.

   Al patrulea și ultimul capitol se ocupă cu viața, opera și moartea poetului german Novalis tot din perspectiva unui discurs al acestuia după moarte. Novalis este pseudonimul literar bine cunoscut al lui Friedrich Leopold von Hardenberg (2 mai 1772 – 25 martie 1801). A fost unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani  și cel mai de seamă reprezentant al “Cercului romanticilor de la Jena”, reprezentant al idealismului magic și al extazului mistic. A murit la numai 29 de ani din cauza unei pneumonii la 25 martie 1801. Din monologul său după moarte aflăm date despre viața și opera sa, dar și multe amănunte despre nume mari ale culturii germane, contemporane cu el așa cum este cazul lui J.W. Goethe sau Friedrich von Schiller.

   Cartea se încheie cu un scurt capitol de aforisme ce au ca subiect geniul și moartea. Iată unul dintre ele care mi s-a părut cel mai potrivit pentru subiectul cărții:

“Pentru ca un artist de geniu să devină nemuritor, trebuie să moară mai întâi.”

   Mărturisesc că “Destin tragic de artist genial” a fost pentru mine o lectură cumva neobișnuită. Poate pentru că eu sunt o persoană optimistă, cu o gândire pozitivă și destul de rațională, ideea originală a autorului de a-i face să vorbească pe niște genii moarte de mult, mi s-a părut ușor neconstructivă. A vorbi despre creație pornind de la moarte și nu de la viață este sigur în detrimentul creației. Un exercițiu de admirație pornit de la viață insistă asupra celor create în timpul scurtei vieții, suficient de mult pentru a dăinui peste veacuri. Pornind însă de la moarte și de la ce s-ar fi putut face dacă viața ar fi fost mai lungă aruncă o umbră de nemulțumire asupra a ceea ce deja s-a creat. Meritul autorului este că reuşește  să ni-i prezinte ca pe niște oameni și nu ca pe niște nume într-un dicționar enciclopedic.

   Originalitatea incontestabilă a cărții și detaliile istorice interesante, ca și personalitățile alese, vor cuceri cititorii dornici să-și lărgească orizontul cultural.

  Mulțumesc autorului Emanuel D. Florescu pentru cartea pusă la dispoziție.

Cu tine în departare, de Carla Guelfenbein

recenzie 

   Editura Litera a publicat în anul 2016 romanul scriitoarei Carla Guelfenbein ”Cu tine în depărtare” în colecția Buzz Books. Foarte interesantă această colecție despre care ni se dau amănunte chiar pe pagina de gardă:

            “ Cărțile despre care toată lumea vorbește! O colecție cosmopolită, locul de întâlnire a celor mai noi opere de ficțiune contemporană – romane aflate în topurile internaționale, premiate, ecranizate sau în curs de ecranizare, traduse în zeci de limbi- cărți provocatoare pe care abia aștepți să le citești.”

   Numai din această enumerare de calificative ne putem da seama ce fel de roman este “Cu tine în depărtare”. Romanul Carlei Guelfenbein este cel de al șaptelea din colecția BuzzBooks.

   Traducerea excelentă din limba spaniolă îi aparține Teodorei Șandru Mehedinți care i-a făcut și o preprezentare în “România literară”, nr.47/2016.

   Scriitoarea Carla Guelfenbein s-a născut pe 30 noiembrie 1959 în Chile, în orașul Santiago de Chile. Familia sa este la origine o familie de evrei ruși fugiți din Ucraina la sfârșitul primului război mondial din cauza pogromurilor. Mama sa, Eliana Dobry, a fost profesoară de filozofie la Universitatea din Chile și militantă  socialistă. În momentul instaurării dictaturii generalului Pinochet ea a fost arestată și închisă timp de trei săptămâni fără ca familia să mai știe ceva de ea. Evenimentele din Chile i-a determinat pe părinții scriitoarei să se exileze în Marea Britanie în anul 1976. Carla Guelfenbein studiază biologia la Universitatea din Essex și designul la  Martin’s School of Arts. În 1987 decide să se întoarcă în Chile unde lucrează la agenția de publicitate BBDO, apoi ca directoare artistică la revista “Elle”. S-a căsătorit cu Juan Carlos Altamirana Celis cu care are o fiică, Micaela de 22 de ani și un fiu Calos Sebastian de 19 ani.  Începe să scrie abia la vârsta de 40 de ani. Primul roman, “ Reversul medaliei” apare în 2002, apoi în 2005 urmează “ Femeia vieții mele”, 2008 – “Restul e tăcere”, 2012 – “ Înotând goale” și 2015  – “Cu tine în depărtare”. Ritmul apariției romanelor și succesul la cititori arată o scriitoare serioasă, motivată și bine ancorată în căutările și întrebările celor cărora li se adresează.

   Un loc aparte în creația ei de pâna acum îl are romanul “Cu tine în depărtare” care în anul apariției, 2015, a primit prestigiosul premiu literar “Alfaguara de Novela”. Acest premiu a fost creat în 1964 pentru creațiile literare spaniole și latino americane urmând să lege cultural ambele maluri ale Atlanticului. După o întrerupere de câteva decenii, premiul a început să fie din nou atribuit din 1998. În fiecare an este convocat un juriu, se alge un președinte, participă scriitori din Spania și America latină iar premiul consta dintr-o sumă de bani și o sculptură a artistului spaniol Martin Chirino.. Acordarea premiului are loc la sediul de la Madrid. Cu ocazia acordării premiului scriitoarei Carla Guelfenbein, președintele juriului columbianul Jorge Franco a spus în motivație:

            “ Un roman de suspans literar construit cu o mare eficacitate narativă în jurul unui personaj feminin înzestrat cu puterea genialității. Autoarea a știut să înlănțuie poveștile de dragoste și enigmele cu o scriere complexă și transparentă “

   ,,Cu tine în depărtare” a fost ales dintr-un total de 707 manuscrise primite din Spania, Argentina, Mexic, Columbia, SUA, Peru, Chile, Uruguay.

   Scriitoarea a dedicat romanul mamei sale Eliana Dobry și copiilor ei, Micaela și Sebastian Altamirano pe care i-a numit “camarazii ei de drum”.

   Cărțile Carlei Guelfenbein figurează printre cele mai bine vândute cărți din Chile. Dar cel mai important lucru este că scriitoarea are un raport deosebit cu scrisul. Ea însăși mărturisește într-unul din numeroasele interviuri acordate:  “Sa scriu mereu. Pentru mine scrierea este un spaţiu special spre care mă îndrept mereu, un refugiu.”

  Romanul “Cu tine în depărtare” a fost scris în patru ani.Și nu este în principal un roman de dragoste chiar dacă avem în cuprinsul lui mai multe povești de dragoste care la un moment dat se înlănțuiesc. Este un roman al secretelor, al regretelor și al găsirii identității proprii. Acțiunea se învârte în jurul unui personaj principal de excepție care nu face altceva decât să se lasă descoperit pentru ca în sfârșit, unei povești din trecut să i să pună punctul final și pentru ca poveștii de dragoste din prezent să i se dea toate șansele să fie o poveste împlinită. Pare complicat fără să fie cu adevărat, romanul este atât de cursiv și atrăgător încât se citește ușor și implicat, dar complicația este cea care dă veridicitate poveștilor întrepătrunse. Este complicat așa cum este viața în general și viața fiecăruia dintre noi în particular.

   Personajul principal este scriitoarea Vera Sigall, foarte apreciată și admirată, deja înaintată în vârstă  și destul de puțin cunoscută dincolo de cărțile ei de succes. “De-a lungul vieții, Vera s-a înconjurat de enigme și în puținele interviuri pe care le-a acceptat, se proteja dând același răspuns: < Marele meu mister este că nu am mistere.>” p.36  S-a împrietenit și l-a acceptat în prejma sa pe mai tânărul ei vecin, Daniel, arhitect de meserie, câștigător al unui concurs de planuri arhitecturale pentru un viitor muzeu, dar care are insatisfacția de a vedea că dincolo de premiu nimic nu se materializează. Nu lucrează nicăieri și își petrece foarte mult timp în compania Verei Sigall  care îl farmecă total cu felul ei de a gândi și a vorbi.

  Opera literară a Verei Sigall o aduce în Chile și pe foarte tânăra Emilia. Vine din Franța, de la Grenoble, pentru a studia documentele donate bibliotecii Bombal chiar de către scriitoare. Ideea de a-și face lucrarea despre Vera Sigall i-a fost sugerată de poetul renumit Horacio Infante, chilian de origine dar trăind mai mult în Franța. La un moment dat Emilia are șansa de a o cunoaște personal pe Vera Sigall la o mică petrecere în casa fiicei poetului Horacio Infante unde este și ea invitată.

   Dar într-o bună dimineață Daniel o găsește pe Vera Sigall căzută pe scara interioară din casa ei, grav lovită și în comă. Este dusă la spital unde se consideră că este vorba de un simplu accident datorat vârstei ei înaintate. Daniel nu este însă împăcat cu această concluzie și după cercetări făcute de el însuși decide să depună plângere la poliție. Cazul, pentru că accidentul devine deja un caz, este investigat de inspectorul Alvarez. Acest accident, permanentizarea stării de comă a Verei Sigall și începutul cercetărilor poliției sunt adevărați catalizatori pentru o anume precipitare a personajelor. Daniel, Emilia și Horacio în paralel cu încercarea de a afla ce pățise de fapt Vera Sigall,  ajung să se cunoască pe ei înșiși mai bine, să reușească să definească ce este de fapt dragostea pentru fiecare dintre ei în parte, iar Horacio să se elibereze de secretele pe care le ținea pentru el însuși de o viață întreagă.

   Nu vreau să adaug mai mule amănunte pentru că aș strica frumusețea și atractivitatea romanului excepțional de frumos conceput. Nu degeaba a fost comparat de critici din alte țări cu melodia Boleroului lui Ravel. Romanul are cu adevărat o armonie interioară, o melodicitate  în crescendo care face de fapt farmecul lecturii.

   Așa cum mărturisește Carla Guelfenbein, personajul Vera Sigall este inspirat de personalitatea scriitoarei braziliene Clarice Lispector ( 10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) unanim apreciată pentru talentul ei inovator în literatura latino-americană. Amănunte din viața acestei scriitoare sunt oarecum comune cu cele din viața mamei scriitoarei Carla Guelfenbein și cu cele din propria sa viață.

            Mi-am notat mai multe pasaje din roman care mi-au plăcut și în același timp m-au pus pe gânduri.

“ Obișnuiai să-mi spui că singurul bun pe care îl are un creator sunt ezitările, incertitudinile, întrebările și aiurelile sale, îndoiala constantă în privința rațiunii ultime a lucrurilor.”, p.18

“ Mi-am amintit discuțiile noastre din studioul tău și cum m-ai făcut să văd materia din care sunt plămădite relațiile conjugale. O materie în alcătuirea căreia intră componentele autodistrugerii.”p.39

“ …viața apărea în fața mea întinsă și totodată difuză, fără început și fără sfârșit”. p.25

“ – Când cuvântul se așterne pe hârtie, nu e pentru a descrie ceva ce există dinainte, ci pentru a crea ceea ce descrie.”, p.204

   Doar din aceste câteva mici fragmente ne putem da seama de profunzimea romanului scriitoarei Carla Guelfenbein. De altfel la pagina 205 aflăm și originea  titlului romanului: “Erau  primele acorduri ale cântecului lui Cesar Portillo de la Luz, CU TINE ÎN DEPĂRTARE.”

    Lumea creată de Carla Guelfenbein în romanul său este o lume specială de artiști, muzicieni, scriitori, poeți. Dincolo de poveștile lor omenești, de întâmplările din viața lor, de crizele prin care trec, discuțiile lor, chiar și certurile lor au anume nivel intelectual. Cearta de la un moment dat dintre Vera tânără și Horacio tânăr are la bază orgoliul de scriitor, de creator care se dovedește a fi mai dur și mai nemilos decât alte motive de cearta între doi îndrăgostiți. Și acest lucru face romanul foarte interesant și atrăgător.

   Romanele Carlei Guelfenbein au fost considerate de critici ca fiind romane sentimentale scrise mai mult pentru publicul cititor feminin. Într-un fel se consideră că de aici vine și succesul comercial al cărților sale. Acestora scriitoarea le răspunde într-un interviu:

            “ Am fost acuzată că scriu o literatură sentimentală deci s-ar zice că scriu mai ales pentru femei. Nu vreau să mă apăr pentru că nu sunt persoana indicată să fac acest lucru. Convingerea mea este că sentimentele sunt parte intrinsecă a sufletului omenesc și că marile evenimente ale istoriei ca și momentele mici ale vieții obișnuite se mișcă între inimă și minte. De altfel sentimentele nu sunt proprietatea exclusivă a femeilor.”

   Seria de autor Carla Guelfenbein a apărut în colecția BuzzBooks a editurii Litera și a fost lansată la Gaudeamus în 2016 cu două romane: “Cu tine în deprtare” și “Restul e tăcere”. Următorul roman care va apărea va fi “Femeia vieții mele”.

            Recomand toate romanele acestei deosebite scriitoare latino-americane  și în mod special romanul “Cu tine în depărtare”.editura-litera

 

Cartea Cu tine în departare, de Carla Guelfenbein a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Artista, de Adriana Ungureanu

 Titlul original: Artista
Editura: eLiteratura
Anul apariţiei: 2016
Număr pagini: 385
Gen: Biografie
Cotație Goodreads: 3,50

Cotația mea: 3,0

 „Când oamenii trăiesc, speranța capătă cel mai important rol al vieții.”

   Pe Adriana Ungureanu am cunoscut-o cu ocazia lansării de carte a altei autoare române. Mi s-a părut o persoană deschisă, caldă, am avut intuiția că este un om bun. Sunt genul de persoană care se bazează foarte mult pe intuiție, pe prima impresie, pe ceea ce simți când interacționezi prima dată cu cineva. Și de cele mai multe ori, intuiția mea este corectă!

   Citind romanul Adrianei Ungureanu, „Artista”, mi s-a întărit convingerea dobândită la acea lansare. Autoarea stabilește foarte ușor legătura cu cititorii: are un stil accesibil, ceea ce face lectura să curgă, iar citind, ai impresia că stai de vorbă cu ea la o cafea. Dacă vreți o carte realistă, ușor de parcurs, dar nu ușoară, vă recomand „Artista”.

   Aparent, „Artista” este formată din trei nuvele și patru eseuri, pretextul intrării în acțiune fiind conceperea unei prelegeri de către naratoare, pentru un eveniment unde este invitată. Dacă mă întrebați pe mine, este un roman biografic, împărțit în două secvențe majore: viața Veronicăi și cea a Amaliei. Viața a două artiste, care deși au activat în perioade și domenii diferite ale artei, au destine similare.

   Veronica este o cântăreață de operă, soprană de coloratură, iar Amalia, balerină, actriță. Veronica este nașa Amaliei, aceasta din urmă având convingerea că destinul ei a fost influențat de cel al Veronicăi.

   În prima parte, ne este înfățișată viața Veronicăi, în contextul politico-social de atunci: războiul, retrocedarea Ardealului, măcelul hortyștilor în Transilvania. În cea de-a doua parte, ne este povestită viața Amaliei, fina Veronicăi, pe fundalul comunismului, apoi al tranziției din anii ’90, până în ziua de astăzi.

   Pe lângă poveștile de viață ale celor două artiste, ne sunt descrise din perspectivă personală perioade istorice ale țării noastre, precum și viața de artistă, cu bune și cu rele: invidia și intrigile colegelor de teatru, compromisurile făcute de cele mai multe pentru a obține un rol mai bun, adevăratele criterii de promovare, o realitate dură din spatele cortinei, pe care noi, ca spectatori, nu o vedem.

    Ce mi-a plăcut: foarte mult prima parte, viața Veronicăi, probabil și pentru că sunt descrise niște vremuri la care n-am avut acces (din fericire). Dramatismul din acele pagini și stilul accesibil al autoarei m-au făcut să parcurg prima parte cu o viteză amețitoare:

„La Trăznea a fost măcel, au închis românii în biserică și le-au dat foc! Care voia să iasă de acolo era împușcat! Nu știu nimic de unchiul meu, dar se zice că toți românii din sat au murit, unul nu a scăpat!” – aici m-am revoltat atât de tare, m-a cuprins furia la adresa acelor hortyști, chiar dacă au trecut mulți ani și toți sunt acum oale și ulcele.

„După minute întregi realizase că ceea ce se petrecuse în zona Gării de Nord – Polizu, avusese loc și în alte zone. „Tata o fi bine? Dar mama?”. Și abia atunci a izbucnit în plâns, când a înțeles că groaza ei continua până în momentul în care afla vești de la familie.

A plâns tot drumul cât a mers pe jos până în Vatra Luminoasă. Niciun mijloc de transport nu circula, Bucureștiul era blocat.”

    Doamne, horror! Cu atât mai mult cu cât Vatra Luminoasă nu îmi e străină. La ani distanță, în universuri paralele, am fi fost vecine; poate că într-adevăr, nimic nu este întâmplător, iar cartea aceasta nu a ajuns degeaba la mine. Așa să fie?

   Mi-au mai plăcut realismul, stilul direct, accesibil și transparent în care a fost scris romanul, documentarea serioasă, exemplificarea cu citate ale unor scriitori și filosofi celebri; capacitatea personajelor de a se reinventa de fiecare dată, de a o lua de la capăt atunci când un drum se închide.

   Ce nu mi-a plăcut: nu prea am avut răbdare să citesc detaliile copilăriei Amaliei, această a doua parte părându-mi mai puțin atrăgătoare decât prima. Am avut impresia că ne pierdem în detalii, că firul narativ o ia în tot felul de direcții, apărând o oarecare dezorganizare.

Citate:

„Când oamenii trăiesc, speranța capătă cel mai important rol al vieții.”

„Dragostea se duce, nu e veșnică, să știi! E ca un foc peste care trebuie să pui mereu lemne, altfel se stinge!”

„Dacă nu aș avea imaginație, nu aș putea supraviețui în această lume bolnavă și rea.”

„- De unde și până unde Minulescu! De ce nu Eminescu?

– Pentru că mi se potrivește. E ușor, logic, real, plin de dramă, nostalgie și iubire. Nu e utopic ca Eminescu, e mai cu „picioarele pe pământ”! (…) E mult mai natural decât Eminescu. Eminescu e la granița dintre real și ireal. Eu prefer creionarea unei realități concrete, nu probabile.”

„Arta fără pasiune e ca viața unui om aflat în comă când este transferată aparatelor; odată cu decuplarea nu rămâne decât constatarea decesului.”

„Omului nefericit îi trebuie o mare nenorocire să înțeleagă cât îi era de bine, de fapt.”

„Dacă ceva este ireal de frumos cândva, poate se întâmplă tocmai pentru a avea parte din preaplinul vieții, sorbind din fericire într-o perioadă foarte scurtă de timp cât alții în două vieți, tocmai pentru că experiențele viitoare vor abunda de pelin.”

 Despre autoare:

   Adriana Ungureanu este economist, cadru didactic la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București și senior-editor la Cross-Cultural Management Journal. Este autoarea romanelor „Femeia la 40 de ani. Pe Facebook”, „M-am născut să te întâlnesc”, „Artista”. Puteți afla mai multe despre ea aici

evaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

 

 

..Misiunea noastră e să supraveghem această țară și să o protejăm de pericole.

Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie

recenzie

     Romanul scriitorului Ovidiu Eftimie, ”Arhanghelul Raul” a apărut la editura Nemira, în colecția Nautilus/Science Fiction, colecție coordonată de Ana Nicolau, în anul 2016 și a fost lansat la Târgul de carte Gaudeamus din 2016 fiind cartea de debut a autorului.

    Mi s-a părut foarte interesant modul în care aceasta este prezentară de Ovidiu Eftimie pe blogul său personal. Iată ce scrie:

                        “Orice analfabet scrie o carte în România, cumpăr-o pe asta!”

    Mi-am dat seama că autorul este un om plin de umor și nu m-am înșelat. Din puținele date biografice pe care le-am putut pune cap la cap reiese că Ovidiu Eftimie s-a născut în anul 1980 la Brașov și că este un foarte activ jurnalist brașovean. De-a lungul timpului Ovidiu Eftimie a colaborat la “Evenimentul zilei”, “Gazeta de Transilvania”, ”Brașovul tău”. A fost fondatorul site-ului PrinBrașov.com, dar și co-fondator al podcastului “Istoria culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre”. Are blog personal și pagină de facebook. Colaborează și la site-ul de satiră și umor Times New Roman.

   La adresa w.w.w.prinBrașov.com aflăm că “Ovidiu Eftimie este un jurnalist brașovean. Teoretic are specializări în comunicare și relații publice, plus ceva informatică.”

   Multipla sa activitate de jurnalist umorist i-a atras în mod evident nu numai prieteni ci și destui dușmani care au suportat cu greu apariția primului său roman și încă la o editură de prestigiul Nemirei. Astfel ,Vasile Manu scria următoarea observație în 14 mai 2014 pe blogul său în  articolul intitulat ”Limbaj de ziarist- Ovidiu Eftimie”, cel mai netalentat scriitor de umor din România”... După ce veți citit romanul său recenzat aici sunt absolut convinsă că veți fi de cu totul altă părere!

   Cine vrea să-l cunoască mai bine pe scriitorul Ovidiu Eftimie trebuie să-i citească romanul de debut “Arhanghelul Raul”. Nu va regreta!

  S-a decis să scrie acest roman așa cum mărturisește chiar pe pagina de gardă, deoarece “ca fan al SF-ului, i s-a recomandat să nu mai critice literatura română de gen de pe margine și să facă și el  ceva în acest sens, dacă se crede atât de bun.”

   Vreau să precizez de la început că “Arhanghelul Raul” este o carte care se citește foarte ușor și cu fiecare pagină plăcerea lecturii crește. Mie mi s-a părut în cele din urmă prea scurtă.

   Cartea are un filon SF evident și imbatabil aș spune, și anume teoria universurilor multiple. Este una din teoriile mult speculate în diverse tipuri de romane, fie SF, fie fantasy sau doar romane sentimentale. Ideea existenței mai multor universuri paralele a fost pusă în discuție prima dată la finalul secolului 16 de către Giordano Bruno (1548-1600) în studiul sub formă de dialog “De l’infinito universi et mondi”. Lucrarea în mod sigur nu a plăcut inchiziției papale și la dus direct spre arderea pe rug din 17 februarie 1600

   Tema universurilor multiple a fost din nou pusă în discuție în secolul 20. Fizicianul Hugh Everett a inițiat discuțiile pe această temă lansând formula Many-Worlds- Theory sau MWT. Unii cercetători cred că în urma Big-Bang-ului s-au format două universuri. Scriitori nu au întârziat să folosească aceste teorii pentru a căror înțelegere este nevoie oricum de foarte multă imaginație, și așa au apărut cărți superbe spre bucuria noastră, a cititorilor. Să pomenesc doar seria “Narnia” a lui Lewis Carroll, trilogia “Materiile întunecate” a scriitorului Philip Pullman sau romanul sentimental “Vieți paralele“ a scriitoarei Hellen Meister. Dar în mod sigur asemenea cărți sunt mult mai multe doar că din păcate nu le-am citit încă! Romanul de debut al scriitorului Ovidiu Eftimie se înscrie în această categorie de romane.

   Povestea se compune din nouă fire narative foarte strâns împletite și speculate cu mult talent și aș spune o excelentă cunoaștere a realității în care trăim, a capacității expresive a limbii române și a umorului involuntar pe care îl întâlnim zi de zi în cele mai simple forme de viață cotidiană. Primul fir narativ este partea SF. În roman avem de a face cu mai multe universuri paralele, multivers formula standard folosită și de autor, care obligatoriu ar trebui să nu aibă nici un fel de legătură între ele pentru a păstra echilibrul în viața oamenilor. Dar la un moment dat această axiomă a multiversului este pur și simplu aruncată în aer și între un univers inferior și lumea noastră se face o nedorită legătură prin care încep să pătrundă ființe nemuritoare extrem de periculoase pentru ordinea cunoscută pe pământ. Al doilea fir narativ este povestea propriu zisă cu oameni reali care trebuie să facă față unei situații excepționale. Trebuie să subliniez că spre deosebire de multe alte romane de acest gen ale scriitorilor români contemporani, Ovidiu Eftimie a ales ca loc de desfăşurare a poveștii sale SF, România. Din capul locului această alegere m-a atras și am apreciat-o foarte mult.

   Scriitorul ne prezintă la început Institutul de Cercetări Paranormale din Pașcani ( ICPP) creat încă din epoca comunistă. A fost înființat în 1973 și s-a ales Pașcaniul pentru că primul director era un matematician de geniu, dar bețiv, dar și pentru că “Pașcani este un loc unde se întâmplă numeroase evenimente paranormale, rivalizând în acest domeniu cu nume celebre cum ar fi Triunghiul Bermudelor, Deșertul Nevada sau chiar județul Buzău”.p.8.  La acest institut, în care după 1990 au loc schimbări de tot felul ca în întreaga societate românească, apare o ființă din alt univers numită Desdemon Imposibilul. Cercetările asupra lui au fost întrerupte de moartea acestuia în anul 2003 și transformarea lui într-o femeie de 56 de ani care vindea țigări la piața Delfinul din cartierul Pantelimon. Cum a fost posibil acest lucru?  Cu această întrebare intrăm direct în povestea propriu zisă.

   Aflăm despre Raul Malcea, un tânăr de 27 de ani foarte creativ în domeniul publicității care printr-un concurs de împrejurări moare într-un stupid și neașteptat accident de mașină. După moarte ajunge în Iad, este transportat cu luntrea lui Charon, care fără să vrea îl aruncă în apele Stixului de unde este pescuit de un tip cu figură de contabil nimeni altul decât stăpânul acestui univers paralel, Iadul. Raul Malcea, devenit nemuritor prin înecarea repetată în apele Stixului, îl numește Hades. Află de la acesta că Iadul și Pământul sunt într-un mare pericol pentru că o mulțime de suflete devenite nemuritoare prin căderea în Stix au ridicat o construcție asemănătoare Turnului Babel și au făcut o gaură în peretele despărțitor dintre cele două lumi, gaură care era din ce în ce mai lărgită și se afla în zona gării Teiuș. Pericolul era imens și soluția era doar un ajutor de la un univers superior, de la Dumnezeu spre exemplu, cum se făcuse în cazul Turnului Babel altă dată. Dar ajutorul nu venea și de aceea Hades vrea să-l trimită pe Raul să negocieze o soluție în universul superior și asta pentru că era atât de creativ în viața sa profesională.  Îl dotează pe Raul cu aripi de fier care să-l ajute să treacă prin gaura de la Teiuș făcând față sufletelor nemuritoare care îl atacau. Este ajutat să treacă de Hades care are ca mână dreaptă pe fosta dirigintă a lui Raul, d-na Onu, a cărei răutate din viața reală nu putea să o ducă decât la dreapta lui Scaraoțchi.( sunt convinsă că așa se numea și diriginta autorului!)

   Raul devenit Arhanghel prin aripile sale metalice și prin misiunea de salvare a echilibrului universal, nimerește la ieșiea în gara Teiuș în plină luptă dintre sufletele dornice să părăsească Iadul și un grup de luptători bine antrenați și înarmați adecvat format din controlorii de bilete din tren, nașii de tren..

   Grupul respectiv este format din nașii de tren Adi Costea, gras și mereu cu un aspect de  obraz neras, Cornel Sava, înalt și slăbănog și Petre Popescu, cu început de chelie și burtică. Acesta din urmă era de fapt subinspector SRI trimis în misiune printre nașii de tren de către superiorii săi pentru a afla ce fac aceștia cu banii din ciubuc, pentru că nu au vile, mașini sau alte aspecte ale unei îmbogățiri rapide. SRI-ul este neliniștit de modul de cheltuire a banilor. După doi ani, Petre Popescu se integrase perfect în grupul acesta și nu aflase încă ce se întâmplâ cu banii adunați. Dar în momentul critic al atacului forțelor iadului la Teiuș, nașii îl pun în temă și îi mărturisesc că ei formează o grupă bine organizată și înarmată adecvat, care luptă cu spiritele din Iad ce vor să între în lumea noastră prin gaura din gara Teiuș. Petre Popescu este uluit. Aflase unde se duceau banii, dar nu-i venea a crede ca se putea face așa ceva:

“-…Misiunea noastră e să supraveghem această țară și să o protejăm de pericole.

  • Credeam că avem armată.
  • Armata e pentru pericole militare. Poliția e pentru crime. SRI-ul e pentru politică. Dar pentru problemele și pericolele sociale, pericole de care nu ne poate proteja nimeni, cine e?
  • Cine, nașii de tren?
  • Exact!” (p.31)

   Subinspectorul SRI Petre Popescu este convins să facă parte din grupa aceea de luptă împotrivă forțelor din alt univers și așa ajunge să lupte și să-l cunoască pe arhanghelul Raul, dar și toată încrengătura de relații care făcea funcțională mica armată a nașilor de tren. Acesta va fi pusă în situația disperată de a găsi o soluție găurii de la Teiuș pentru că Dumnezeu refuză să intervină. Vom avea și călătorii în timp cu locomotiva Șoapta lui Zalmoxis și multe întâlniri cu totul neaşteptate și surprinzătoare. Dar las cititorului plăcerea de a descoperi frumusețea romanului scris de Ovidiu Eftimie.

   Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit este perfecta cunoaștere a realităților românești mai ales în ce privește disperata situație a căilor ferate din ultimii 30 de ani, la fel de buna cunoaștere a vieții oamenilor obișnuiți din toată țara și o la fel de bună cunoaștere a ceea ce s-a scris și a fost la un moment dat la modă după 1990. Așa se explică prezența personajului Varain care se poate dematerializa dintr-un loc în altul, care nu este altcineva decât Petre Varain personajul principal din romanele lui Pavel Coruț, care s-au bucurat de un foarte mare succes la public în anii 90. Petre Varain a fost introdus prima dată în literatură în romanul “Quinta spartă” în 1991. Romanul este primul din seria  ,,Octogonului”.

   Romanul “Arhanghelul Raul” este unul satiric. Dincolo de tema SF. tot ce face autorul este să satirizeze  realități din viața noastră. Și o face cu mult talent și cu o anume disperare bine mascată sub râsetele involuntare ale cititorului. Pentru că ceea ce satirizează el nu pare a avea rezolvare, cel puțin nu în viitorul apropiat, pentru că multe lucruri țin de mentalitate și asta se schimbă cel mai greu.

  Recomand lectura romanului “ Arhanghelul Raul” de Ovidiu Eftimie. Vă va oferi ore plăcute de lectură și o mai bună cunoaștere a lumii în care trăim și care merită să fie apărată de invazia forțelor Iadului oricare ar fi acelea.sigla Nemira

 

Cartea Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira sau de pe cărtureşti.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

O Viaţă Liniştită, de Kenzaburo Oe

   Un roman introspectiv, încărcat de elemente autobiografice, în care ni se istoriseşte viaţa unui scriitor şi a familiei sale, şi redescoperirea locului lor în structura lumii. Alcătuit sub forma unui jurnal, romanul ne prezintă perspectiva lui Ma-Chan, fiica unui scriitor celebru, al cărui nume este ţinut ascuns, referirile la el limitându-se la iniţiala K. Scriitorul trebuie să meargă în California, pentru a colabora cu o universitate, iar fiica rămâne să aibă grijă de fratele ei, la fel de faimos ca şi tatăl, un personaj suferind de retard şi totuşi dovedind genialitate, compunând muzică clasică. Fratele, care manifestă crize severe, violente, episoade de trezire a conştienţei sexuale, este catalizatorul întregii cărţi, elementul în jurul căruia se desfăşoară
cursul evenimentelor, ce tind către un final imprevizibil.

 Dodii, de Florin Dumitrescu

recenzie

     Cine este Florin Dumitrescu? Asta m-am întrebat și eu, iar scurta biografie m-a luminat, bucurat și purtat în trecut, în copilărie. Autorul poeziilor a colaborat ca și textier cu trupe autohtone foarte cunoscute și îndrăgite: Timpuri noi, Sarmalele Reci, Direcția 5, Pasărea Rock. Cum crezi că ascult eu acum Șpriț de vară pe viscol? Ca și autor de versuri numai bune de citit de către pasionații de versuri, s-a apucat târziu – fie vorba între noi, nu există târziu pentru cărți, literatură și lectură. Chiar și târziu, CV-ul lui Florin Dumitrescu arată chiar bine, publică încă din 1996, iar u an mai târziu apare Ana are mere. Scrie și pentru copii și obține premii importante. Scrie chiar și în Cartea cu bunici (Humanitas, 2007). Florin Dumitrescu este doctor în antropologie din 2014.

   Dodii este titlul volumului de poezii scris de Florin Dumitrescu. Dodii sunt vorbele aiurea spuse de cineva, în grabă, fără să gândească, dar atunci când toate aiurelile, nu sunt fără rost, iese ceva. La Florin Dumitrescu iese, dar special: o poezie (sau mai multe) în care te regăsești, te vezi, te cauți, te rătăcești, te recompui, devii mai bun sau chiar altcineva.

Acest volum de poezie este structurt în părți, trei la număr, iar Dodii, poezia care dă titlul volumului este inclusă în prima parte a volumului.

Și tu crezi în dodii? Și tu asculți de zodii?

    Coperta volumului de poezii este și ea grăitoare. Pentru mine este o copertă – oglinda în care privești și poți alege ceea ce vezi. Depinde doar de tine. Depinde doar de tine în ce culori vezi viața, cât de mari vezi încercările și cât de grăitoare sunt soluțiile, cât de dulce este reușita. Poți să alegi tot ce vezi și cum vezi tot ce este în jurul tău.

   Dodii de Florin Dumitrescu e despre viață, despre tot ce există, despre tot ce simți, despre cum simți. Despre cum vezi și ce vezi, despre ceea ce roade în interior. Despre opiniile pe care le ai, despre tăcerile tăinute ce nu pot fi ascunse sau păstrate în umbră

Dodii exprimă emoție, nervi, umor, lacrimi, durere, dramă, întrebări fără răspuns, confuzia, lumina, bunătatea, realitatea înconjurătoare. Exprimă furie sau se face doar haz de necaz. Exact ca în viața noastră cea de toate zilele.

Profet sau poet…. – Sau prooroc… –S-au textier de pop-rock

     Dodiile vorbesc și despre condiția umană, despre credințe, principii și valori personale. Le avem pe toate și numai noi putem decide cum și dacă le folosim sau le lăsăm să zacă, să hiberbeze și stima de sine să se târâie până dispare de tot. Iar pentru asta nu e de vină statul, nici cei din jur.

În Dodiile cu rimă au loc toți și toate. Mai ales de toate acele situații de care ne lovim zi de zi: ghișeul, fata de la carne,  rima,  descântecul, zeii, Bulă. Oricine vorbește aiurea, dar în Dodii-rimă care ne amuză, da-ți spun și un adevăr, nu cred că poate oricine scrie. Florin Dumitrescu reușește să amuze, să te facă să ridici din sprânceană. E imposibil să uiți că…

L-au ucis pe Bulă

(…;) Cine-a tras în Bulă?

Cine a tras în simbolul valah? (…;)

Cui ne lași tu Bulă

orfani de umor?

Dacă-i banc,lipsește poanta,

dar mă tem că-i tristul adevăr…

Dacă nu e Bulă,

speranța

e nulă…e nulă.. (…;)

   Dodii te amuză. Te întruntă. Te face să-ți adresezi întrebări. Florin Dumitrescu dă Dodiilor un sens, un rost. Și nu uita: Țara te vrea prost (Sarmalele Reci, 1995), dar tu nu vrei să faci pe plac nimănui, așa-i? Citește! Cărțile te fac neprost!

                         Lectură plăcută!

sigla Nemira

Cartea Dodii, de Florin Dumitrescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira.

Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

Copilul divin, de Pascal Bruckner

Editura: Trei

Numărul de pagini: 181

Titlul original: „Le divin enfant”

Limba originală: franceză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Lucia-Cecilia Călinescu.

   Copilul divin este un roman cum nu aţi mai citit până acum. Pot să bag mâna-n foc pentru asta! Aş spune că este un roman-alegorie al erei tehnologizării în care trăim, o lume în care apanajele individului sunt gadgeturile ce „cresc”, se diversifică odată cu el, dar şi o lume a concurenţei în care „a fi diferit”, „a fi altfel” garantează certificatul unui soi de supremaţie. O supremaţie iluzorie, clădită pe un complex de supracompensare de tipul…”buricul pământului”.

   Madelaine, o tânără soţie provenită dintr-o familie cu precepte rigide, adânc înrădăcinate ( „frica nu ucide, te împiedică să trăieşti” ), îşi doreşte pentru gemenii săi încă nenăscuţi o soartă extraordinară. Nu e sigură în ce manieră: extraordinară pentru copilăria, adolescenţa, viaţa actuală de adult – toate îngrădite de temeri şi prejudecăţi sufocante – sau pentru lumea care nu a mai văzut un asemenea experiment: îşi doreşte ca încă din pântecul ei, din „republica uterină”, fetuşii să beneficieze de o educaţie precoce. Pentru asta apelează la doctorul Fontaine, un Frankenstein decrepit şi instabil, care îi transformă uterul într-un laborator plin de fire, aparate şi conexiuni liliputane prin intermediul cărora gemenii Louis şi Céline Kremer beneficiază de toată cultura lumii. Absorb această informaţie într-o manieră atât de galopantă, încât devin erudiţi înainte de a se naşte.

   Dilema „existenţei” lor uterine este cea de a veni pe lume sau nu. Autoclaustrarea în alcovul matern le-a adus întreaga cultură a lumii la picioare, fiind protejaţi, excluşi din banala, frivola şi violenta lume de afară. Pur şi simplu îşi rezervă dreptul de a nu se naşte, de a trăi la nesfârşit în interiorul mamei-matcă. Există în text un pasaj delicios, uşor burlesc, în care însuşi Dumnezeu, revoltat de insolenţa fetusului ce ameninţă să-i ia locul prin nesfârşita sa cunoaştere, insistă ca acesta să se nască:

– Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.

  • Nu vreau nici una, nici alta.
  • Măcar ştii ce vrei?
  • Da, să rămân la mama şi să citesc. Nu mă simt bine decât în calm şi în meditaţie. Realitatea nu face doi bani atunci când ai o bibliotecă în minte.
  • Cine ţi-a băgat în cap aiureala asta?
  • Lectura, Doamne: ea m-a făcut intolerant la mediocritatea cea de toate zilele.
  • Adevărul e că ai citit prea mult pentru vârsta ta. Afară te vei putea instrui fără probleme.
  • Nu, aş pierde groaznic de mult timp crescând, mâncând, dormind. M-aş risipi, prea multe lucruri mi-ar deturna atenţia de la esenţial. Şi apoi, să suport transporturile în comun, circulaţia blocată, mirosurile urâte, nu, mulţumesc!Nu vreau să îndur existenţa aşa cum alţii îşi poartă guşa.” ( p. 57-58 )

   Céline nu mai este o problemă pentru că ea alege să se nască şi să strălucească prin atotştiinţă printre muritorii de rând. Groaznică soartă o pândeşte: exploatându-şi creierul în stadiul incipient, se …tâmpeşte prin naştere. Devine un sugar încet, retard în gesturi şi gândire.

   Ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţie, găsindu-şi totuşi locul într-o ficţiune perfectă. Vanitatea fetusului nenăscut depăşeşte orice margine: ridică pretenţii, lansează trenduri, are admiratori fanatici, ba chiar gărzi de corp. Palierele cunoaşterii de la literatură, filosofie, retorică şi până la matematică sau neurobiologie îi sunt accesibile, extrem de familiale. Toate, mai puţin cele lumeşti. Se îndrăgosteşte de efervescenta şi capricioasa Lucia cea care, prin gesturile şi aluziile seducătoare aproape îi destabilizează încrederea în refugiul matern.

   După glorie urmează decăderea „zeului” nenăscut: lumea îl priveşte ca uzurpator, mama, Madelaine, ajunsă la o greutate şi o înălţime considerabilă, îl reneagă şi încearcă cu disperare să scape de el ( „Debarasaţi-mă de acest găinaţ închistat în mine!” ). Megalomania „Copilului Divin” devine din ce în ce mai greu de suportat, relicva…vie, ostentativă a limitării individului de rând. Împreună cu Fontaine, medicul ce şi-a însuşit meritele diabolicului experiment, urzesc un plan de a se descotorosi de incomodul fetus ce-o locuieşte şi-o domină deopotrivă. Prin intermediul drogurilor şi a copuşilor farmaceutici, embrionul ce nu devenise încă fiinţă este exilat spre nefiinţă.

   Iată câteva imagini de-un savuros amestec de haz şi grotesc despre „descompunerea” Peitei Foetale: „Era atât de hidos, încât îţi era frică, privindu-L doar, să nu te contaminezi şi să te stâlceşti la faţă. (… Pastilele de siliciu fixate în jurul capului Său formau o adevărată coroană de spini înfipţi în carne, din care ieşeau picături de sânge uscat de mărimea unui cui. Figura Lui de bebeluş-bătrânel, caraghioasă, sfrijită, fără dinţi, era scena unor precipitaţii abundente: ochii îi lăcrimau, nasul îi curgea, I se scurgeau balele! Din craniu îi ieşea un fel de scrâşnet, ca şi cum un orologiu încerca să se pună în mişcare. Alături de mica Sa tumoare cerebrală era aşezat, pe cutia craniană acum la fel de plată ca terenul de aterizare al unui elicopter, un girofar care împrăştia lumini roşii şi albastre. Mucusul chircit părea a fi o creatură preistorică, împopoţonată cu ceva zdrenţe moderne, unul dintre cele mai neliniştitoare amestecuri care pot fi imaginate.” ( p.167 )

   Dincolo de intriga inedită, Copilul divin este un roman cu o scriitură impecabilă, de-o plasticitate aproape barocă. Rar mi-a fost dat să parcurg un stil atât de generos, c-o vastitate a detaliilor şi-un umor al apelativelor ca cel al lui Pascal Bruckner. Am extras pentru voi câteva dintre ironiile pe care autorul, cu-o imensă tandreţe auctorială, le aruncă propriei progenituri literare. Astfel, îl numeşte pe rând: „Plicticosul Moşneguţ”, „Sublimul Pisălog”, „Celestul Păduche”, „Minusculul Torquemada, „Erzaţ Cârâitor”, „Micuţul Sechestrat”, „Robinson Măreţul” „Marele Pontif Sugar”, „Copilul-Creier”, Micuţul Purceluş” „Alteţa Sa Liliputană”, „Jucăra Speculativă”, „Chichineaţa Cernobâlului”, „Micuţa Mumie Foetală”, „Pepita Foetală”, „Virginul Dezgustător” şi-alte câte şi mai câte.

   Din toate punctele de vedere, Copilul divin este o lectură rară. Fie că vă va amuza teribil sau, din contră, vă va revolta, miza textului cade pe capacitatea de a extrage câteva probleme ale societăţii prezente, clar conturate: divergenţele de opinie şi mentalitate dintre copii şi părinţi, dorinţa tinerilor de a uzurpa autoritatea parentală, de a se elibera de orice constrângere. Mai e apoi neputinţa structurală de a asimila o mult prea vastă informaţie ca şi toate giumbuşlucurile, motivaţiile interioare sau exterioare ce-l împing pe om spre autodepăşire.

   Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale: ( Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Palatul chelfănelii ), precum şi volumele de eseuri ( Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei, Eseu despre masochismul occidental ).

  Romanul de faţă a fost adaptat scenic de către autorul însuşi împreună cu regizoarea româncă Cris Simion şi jucat pe scenele teatrului bucureştean.