Carti Literatura universala

Iertare, de Patrick Flanery-prezentare 

   Un tânăr jurnalist și o bătrână scriitoare față în față. El lucrează la biografia ei oficială, ea lucrează la o biografie fictivă a propriei sale fiice. Fiica ei, acuzată de terorism, a dispărut cu ani în urmă. Sora scriitoarei a fost ucisă într-un atentat sângeros. Iar jurnalistul, rămas orfan de mic pentru că și părinții lui au fost uciși, nu este un necunoscut pentru bătrâna Clare Wald, deși se prefac amândoi că au doar o relație profesională. Clare Wald își încheie socotelile cu viața și cu morții presărați în urma ei, într-o țară în care puțini albi au făcut față onorabil perioadei de apartheid, în care și mai puțini reușesc să facă față onorabil după instaurarea democrației. Acum albii trăiesc în case aproape fortificate, păziți și înarmați, dar crimele împotriva lor se țin lanț. Cel mai greu nu e de trăit cu teama, totuși, ci cu vina interioară, incertă, dar asumată. Drama albilor care au trăit în apartheid cuprinde vina de a fi acceptat sau chiar susținut regimul, pentru unii, apoi vina de a i se fi opus participând la acte teroriste, pentru alții.

   Scriitorul american Patrick Flanery a reușit să scrie un mare roman sud-african, așa cum unui scriitor local nu i-ar fi fost, poate, posibil. Fără să dea verdicte și fără să răspundă întrebării esențiale: există iertare?

Sursa foto si text; Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ghidul nordic pentru a trai cu 10 ani mai mult, de Dr. Bertil Marklund-recenzie

 10 sfaturi simple pentru  o viață mai fericită și mai sănătoasă

Traducere: Ianina Marinescu

Editura: Lifestyle Publishing ( Grupul Editorial Trei) 2017

Numar Pagini: 135

 

Despre autor

   Bertil Marklund este medic generalist, cercetător, autor, profesor de medicină generală și specialist în domeniul sănătății publice. A studiat la Universitatea din Gothenburg unde este și profesor. Prima carte publicată a fost în anul 1980, având ca subiect simptome și măsuri de remediere folosită ca referință națională pentru asistenții care lucrează cu consiliere telefonică.

„ Situațiile care provoacă stres nu sunt întotdeauna negative. Ar putea fi vorba de un eveniment important, iar reacția de stres să ne asigure forța necesară pentru a face față unei anumite sarcini.

Stresul poate să fie trăit diferit în funcție de persoană, iar reacțiile, într-o aceeași situație, să difere la rândul lor. Ceea ce unui individ i se pare stresant, altuia poate să i se pară o provocare pasionantă pe care s-o ducă la bun sfârșit. Această diferență de atitudine îi face pe unii oameni să trăiască într-o stare de stres mai mult sau mai puțin cronică, în timp ce pe alții nu.”

 

   Dacă e să alegem o carte după titlu, această carte pare doar o filosofie, o altă părere greu de digerat pentru omul de rând. Când am început să citesc, am descoperit o carte autentică și originală, bazată pe idei logice și simple. Idei pe care fiecare persoană le poate înțelege și aplica.

   Cartea este scrisă simplu și cursiv și conține sfaturi bazate pe cercetări științifice făcute pe parcursul mai multor studii de-a lungul anilor până în prezent.

   Cu toții suntem conștienți că populația nu mai duce de mult un stil de viață sănătos, cauzele fiind diferite, dar adoptate de către noi foarte ușor. Aparent este imposibil să trăiești sănătos într-o lume nesănătoasă.

   Dr. B. Marklund reușește să ne explice importanța cunoașterii cauzelor și motivelor pentru a îmbunătății starea de negativitate a stresului prin nutriție, activitate fizică și un somn adecvat.

   O să spuneți că e ușor să dai sfaturi, mai greu e să le urmezi. Sunt total de acord, așa am spus și eu înainte să citesc această carte.

   Cu foarte puțin timp în urmă îmi spunea un medic ce efect are fumatul asupra unui om. O țigară ( doar 1) , paralizează plămânii timp de treizeci de minute, gândiți-vă ce face un pachet de țigări la zi? … prin urmare plămânii funcționează corect doar noapte în timpul somnului.

  Ei bine doctorul Marklund ne povestește despre fumat, consumul de cafea, alcool, necesitatea și timpul adecvat de somn. Pe lângă activitățile fizice contează foarte mult și psihicul. Bazate pe studii sfaturile prezentate sunt informații utile care te protejează de anumite afecțiuni prin auto-control, prin minimul de efort făcut zilnic într-o viață haotică a zilelor prezente.

    Foarte interesante valorile nutritive ale alimentelor . Este foarte important ceea ce mâncăm, iar aici găsim alimente importante care consumate ne permite să consumăm și alte alimente mai puțin sănătoase din când în când fără riscuri.

   Trebuie să vă scriu o rețetă despre care auzisem în mare parte și la sfatul unei prietene am introdus-o în alimentația familiei. După cum mi s-a explicat că scorțișoara și curcuma ( turmeric/ șofran indian) este un fel de antibiotic natural.

„ Super-băutură pe bază de curcuma (creată de prof. Stig Bengmark)

1 lingură curcuma

1 linguriță scorțișoară

¼ linguruță piper de Cayenne sau negru

1 lingură zeamă de lămâie

1 lingură oțet din cidru de mere

1 lingură ulei de măsline sa de cocos

1 pahar suc de coacăze.

Se diluează mirodeniile cu lămâia, oțetul, ulei și se adaugă sucul.

Se bea o dată pe zi.”

   Foarte multe informații interesante despre alimente, despre atitudinea fiecărei persoană și cum influențează totul nivelul de trai și durata vieții.

 „Optimiștii trăiesc mai mult decât pesimiștii și studiile au arătat că diferența de durată de viață poate să ajungă până la șapte ani.

Optimistul găsește întotdeauna o soluție la toate problemele.

Pesimistul vede o problemă în toate soluțiile.

Optimistul spune „Pot și vreau”

Pesimistul spune „ N-o să reușesc niciodată, mai bine renunț”

Optimistul spune „ O să fie greu dar nu imposibil”

Pesimistul spune „ Poate că e imposibil, dar e mult prea greu”

Optimistul spune „ Ce frumos e afară, soarele strălucește”

Pesimistul spune „ Astăzi da, dar…”

Optimistul  creează momente plăcute.

Pesimistul așteaptă momentele cele bune. „

   Eu sunt optimistă 🙂 și cred că această carte ar trebui citită și recitită în fiecare an pentru a afla sau a ne readuce aminte tot ceea ce contează în prezent.

 

Cartea Ghidul nordic pentru a trai cu 10 ani mai mult de Dr. Bertil Marklund poate fi comandata de pe site-ul Lifestyle Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

 

 

 

Moartea unei călăuze pe râu de, Richard Flanagan-prezentare

Editura> Litera

Data apariției: septembrie 2017

Format: 127 x 197

Nr. pagini: 368

   Aljaz Cosini, călăuză pe râurile tumultuoase din Tasmania australiană, conduce un grup de turişti într-o expediţie pe râul Franklin. Un om obişnuit, cu eşecurile, spaimele şi regretele sale, Aljaz dă dovadă de un eroism surprinzător atunci când un turist cade din barcă, punându-şi în pericol propria viaţă pentru a-l salva. Captiv el însuşi sub apă, într-un prag al râului, este asaltat de viziuni deopotrivă teribile şi fantastice, care se succed aparent haotic, într-o ordine aleatorie: istorii de viaţă ale unei suite de personaje pe care Aljaz le-a cunoscut mai mult sau mai puţin, zugrăvite cu mult realism şi expresivitate a limbajului. Scenele din viaţa de familie se împletesc iscusit cu povestea celor patru zile şi jumătate ale expediţiei pe râu, prilejuindu-i personajului principal reflecţii pasionate despre destinul tragic şi fragil al omului.

Sursa foto si text: Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Suflete în noapte, de Kent Haruf-recenzie

Grupul Editorial TREI (Pandora M, 2017)

Titlu original: Our Souls at Night (2015)

Traducere de Paul Slayer Grigoriu

128 de pagini

Și apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.

   Așa începe ultimul roman al lui Kent Haruf, apărut postum; brusc, ca o continuare a unei povești pe care a lăsat-o neterminată în timpul vieții. Naratorul relatează într-un mod încântător de simplu o poveste a doi oameni obișnuiți, cu destine oarecare, ajunși la vârsta la care fiecare întrebare pare să-și fi găsit răspunsul. Însă, tocmai modul acesta liniștit, ticăit parcă, sporește intensitatea trăirilor celui care citește. Pe mine m-a fermecat, pur și simplu. (Notă: Cred că am făcut o pasiune pentru cărțile de la Pandora M).

   Cele două personaje, Addie și Louis, oameni în vârstă și văduvi, își trăiesc fiecare singurătatea în orășelul Holt, până când Addie vine cu o propunere:

Mă gândeam să petrecem împreună noaptea. Și să stăm în pat la căldură, prietenește. Să stăm întinși în pat împreună și tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i așa?

   După lăsarea întunericului, Louis își ia pijamaua și periuța de dinți și pleacă la Addie. Aici, el bea bere, ea un pahar cu vin, apoi stau întinși și deapănă amintiri. Deși vecini, cei doi nu au avut o viață socială comună, nici căsătorii fericite, iar alegerile în viață nu au fost mereu bune. Ea și-a îngropat un copil, el şi-a părăsit o vreme familia pentru o altă femeie. La șaptezeci de ani, sunt conștienți că nu pot schimba trecutul sau viitorul, dar încearcă să trăiască activ, iar zilele le sunt înseninate de venirea lui Jamie, nepotul lui Addie. Atâta suflet pun în educarea și încurajarea acestui copil traumatizat de despărțirea părinților, încât cu greu reușești să îți reții lacrimile.

   Cu timpul, prietenia dintre Addie și Louis se transformă într-o iubire ce îi face să simtă că trăiesc cu adevărat, înfruntând prejudecățile și privirile celor din jur.

Adevărul este că îmi place. Îmi place mult. Mi-ar lipsi dacă n-ar mai fi. Dar ție?

Îți place la nebunie, a spus ea. E mai bine decât sperasem. E oarecum misterios. Îmi place prietenia noastră. Îmi place timpul petrecut împreună. Când suntem aici în întunericul nopții. Când vorbim. Când te aud respirând lângă mine dacă mă trezesc.

Și mie îmi plac toate astea.

Atunci  vorbește cu mine, a spus ea.

Ceva anume?

Mai multe despre tine.

Nu te-ai săturat?

Nu încă. Îți spun când mă satur.

   Cel mai înverșunat opozant al relației dintre cei doi este fiul lui Addie, care-și pune mama să facă o alegere dureroasă. Psihologii afirmă că, în cazul morții unui părinte, copiii (fie deveniți adulți sau nu) nu sunt de acord cu o nouă relație a celuilalt părinte, considerând că acesta este infidel.

De aceea sunt aici. Vreau să puneți punct.

Te referi la faptul că suntem împreună, a spus Louis.

Mă refer la faptulcă te strecori noaptea în casa mamei mele.

Nu se strecoară nimeni, a spus Addie.

Așa e. Nici măcar nu vă e rușine.

Nu avem de ce să ne fie rușine.

La vârsta voastră să vă întâlniți pe întuneric.

E minunat. Mi-aș dori ca tu și Beverly să vă simțiți la fel de bine ca Louis și cu mine.

Ce-ar spune tata în locul meu?

   Haruf renunță la canoanele prozei clasice și optează pentru un stil simplu și lipsit de orice pretenție. Pune accent pe activitățile simple ale personajelor, surprinse în rutina lor zilnică. A doua zi, el a lucrat în curte dimineața și a tuns peluza și a luat prânzul și a tras un pui de somn și apoi s-a dus la cofetărie și a băut o cafea cu un grup de bărbați cu care se întâlnea o dată la două săptămâni. Unul dintre ei nu-i plăcea în mod deosebit. Bărbatul a spus, Mi-aș dori să am energia ta.

   Are vârstă fericirea? Eu cred că nu. Nimic spectaculos nu se întâmplă în roman, dar te ține cu sufletul la gură. Am citit o poveste de iubire de o sensibilitate rară, care demonstrează că poți să te îndrăgostești la orice vârstă și să te simți împlinit. Am plâns și am zâmbit șmecherește la finalul cărții.

   În toamna aceasta, Jane Fonda și Robert Redford îi vor interpreta pe cei doi, într-o ecranizare a romanului. Sper să mă impresioneze cel puțin la fel de mult și filmul!

Cartea Suflete în noapte, de Kent Haruf poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

O speranță mai puternică decât marea, de Melissa Fleming-recenzie

An apariție: 2017

Autor: Melissa Fleming

Categoria: Memorii Jurnal

Editura: Polirom

Format: 200×130

Număr pagini: 298

Traducator: Mihaela Negrilă

   Avem impresia că diferențele dintre noi sunt imense. Trăim în zone diferite, avem obiceiuri diferite, vorbim limbi diferite… însă există o coordonată care ne poziționează pe toți, fără nicio excepție, într-o singură categorie, aceea de OM. Suntem, fără doar și poate, oameni și ne leagă pleiada de sentimente pe care o ținem ascunsă în suflet și pe care o etalăm în funcție de stare. Fără îndoială, în teorie știm cu toții că suntem oameni… în practică, trăim vremuri care dovedesc că am uitat acest lucru.

   Melissa Fleming este purtător de cuvânt al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR). Călătorește în zone de război și tabere de refugiați pentru a vorbi milioanelor de oameni obligați să-și abandoneze căminele. Este citată frecvent de mass-media internațională, inclusiv de „The New York Times”, „The Washington Post”, „CNN”, și „NPR”. Dintre miile de povești pe care Melissa Fleming le-a ascultat, a ales să pună în pagini povestea lui Doaa – o refugiată siriană care a supraviețuit terorii.

   Cartea este o mărturie impresionantă a ororilor prin care au de trecut oamenii nevinovați, prinși în vâltoarea îngrozitoare și încrâncenată a unor minți bolnave, setate parcă să nu gândească decât în mod brutal și radical. Pentru astfel de oameni, care și-au pierdut calitatea de om atunci când au ales să facă rău aproapelui său, au de suferit mase întregi de oameni nevinovați. Paradoxal, după suferința produsă de proprii lor semeni, acești oameni nevinovați mai au de suferit și din pricina oamenilor care i-au etichetat pe toți ca având aceleași idei. După evenimentele groaznice, după atentatele numeroase care au avut loc în țările din Europa care au primit pe teritoriul lor refugiați, nu e de mirare că teama oamenilor e atât de mare. La mijlocul situației, prinși între controversele geo-politice, se află ei… oamenii care s-au născut în zonele de război și care se întreabă de ce nu pot să ducă o viață ca noi, ceilalți… Da, după evenimentele crunte din ultima vreme, lumea pare să se fi împărțit în noi și ceilalți, însă „ceilalți” reprezintă o noțiune destul de vagă și confuză la momentul actual.

  Mărturia lui Doaa, pusă în pagini de Melissa Fleming te lasă fără cuvinte, frapează prin sinceritate și mai ales prin natura dură a evenimentelor relatate.

   Doaa e o fată simplă, născută într-un orășel din Siria – Daraa – un adevărat colț de rai, unde pomii fructiferi erau mereu bogați, iar oamenii își urmau liniștiți cursul vieții… până într-o zi, când totul s-a schimbat.

   Viața lui Doaa nu a fost ușoară nici până la începerea războiului, însă toate greutățile prin care a trecut au fost întâmpinate alături de familie. Familia e unul din factorii esențiali care îți conferă putere și care te ajută necondiționat să treci prin valurile uneori învolburate ale vieții. Ceea ce i s-a întâmplat lui Doaa este – pentru foarte mulți dintre noi – de neimaginat. Pentru că Doaa are o părere despre război și ține să o exprime, pericolul care o pândește este foarte mare, așa că plănuiște să plece, împreună cu iubitul ei, Bassem, în Suedia, urmând ca apoi să își aducă și familia acolo. Planul celor doi se dovedește a fi mult mai greu de realizat decât și-au imaginat.

   Mutați de pe un vas pe altul, în condiții greu de descris, cei doi, împreună cu ceilalți refugiați ajung în mare. Cei mai mulți dintre refugiați mor, iar Doaa este martoră la tot ce se întâmplă. În aceste condiții îl pierde și pe iubitul său, însă încearcă să salveze doi copilași ai căror părinți se pierduseră în mare. Doaa este firavă, avea o imensă frică de apă, însă găsește o forță nebănuită de a rezista. Când ceilalți oameni – cu constituții fizice mult mai solide decât a ei – cedează valurilor și mor, unul câte unul, Doaa este printre puținii supraviețuitori. Timp de câteva zile, Doaa trăiește    coșmarul de a vedea oamenii din jurul ei murind, copii morți alunecând printre bagaje, însă ceea ce o ține în viață este speranța.

   Cartea este o viziune plină de realism a evenimentelor oribile prin care au de trecut cei care se încumetă să își lase viața în seama călăuzelor care promit călătoria spre pământul făgăduinței.

Iată câteva citate:

 

 „Doaa era epuizată, dar îi era prea frică să doarmă, de teamă să nu-i cadă copiii din brațe. A numărat cadavrele din jurul ei – șapte. Măcar erau cu fața în jos, astfel că nu era nevoită să le vadă chipurile. Spinările lor  dezgolite erau umflate, de un albastru-negru, culoarea balenelor. Duhoarea era insuportabilă. De fiecare dată când valurile împingea un cadavru spre ea, Doaa îl împingea înapoi cu picioarele sau cu mâna. Un bărbat pe nume Momen a ajutat-o să le îndepărteze pe unele. Era unul dintre puținii supraviețuitori rămași și stătea acum aproape de Doaa”.

   „Apoi, brusc, trupul lui s-a moleșit pe umărul unchiului său. Bărbatul l-a strâns pe copil la piept, s-a îndepărtat de colacul lui Doaa, iar aceasta i-a privit scufundându-se împreună, în timp ce cadavrul mamei băiatului plutea lângă ea.

-Dumnezeule, toată lumea moare în jurul nostru, l-a auzit Doaa spunând pe Momen”.

   Ce s-a întâmplat cu Doaa, cu copiii pe care a încercat să-i țină în viață și cu toți cei jurul ei, veți afla citind mărturia cutremurătoare din paginile cărții.

   Cartea este o odisee a forței de a merge mai departe, de depășire a limitelor umane, însă este și o lecție dură, o palmă a unei realități la care suntem martori. S-a discutat mult pe tema fenomenului refugiaților. Multora, acest cuvânt le produce frică. Și nu e greu de înțeles de ce. Mai greu de înțeles este de ce omenirea are de trecut prin astfel de etape tocmai acum, în plină epocă a comunicării, acum, când gradul de civilizație este atât de mare…

  Recomand cartea celor care preferă genul „memorii” sau „jurnal”, dar și celor care vor să citească o mărturie sinceră, o poveste de viață cutremurătoare… dar mai ales reală.

Cartea O speranță mai puternică decât marea, de Melissa Fleming poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

„Nu poți fi fericit decât dacă îți privești trecutul în față.”

Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks-recenzie

Titlul original: Where My Heart Used to Beat

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Virgil Stanciu

Număr pagini: 425

Gen: literatură contemporană, dramă, război

– Cartea asta miroase a zmeură, nu-i așa? Sau a grapefruit?

– Hm, nici a zmeură, nici a grapefruit. Mie mi se pare că a lămâie.

   Da, mama zice că a lămâie, dar eu rămân la părerea mea: cartea aceasta, ca probabil toate din colecția „Clasici contemporani” (vezi „Numele meu este Lucy Barton”, de la Editura Litera, are o puternică aromă de zmeură. Luați și voi cartea și spuneți-mi: miroase a zmeură sau halucinez eu?

Dar să lăsăm ambalajul (aroma și coperta atrăgătoare) și să trecem la conținut:

   „Acolo unde îmi bate inima” este o poveste despre război și dragoste, despre suferința umană. Un roman ce ne portretizează secolul XX, cu toate evenimentele sale istorice importante.

Poate fi considerată povestea de viață a lui Robert Hendricks, un psihiatru și scriitor ce a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

   Acțiunea se petrece în 1980, când este contactat de Alexander Pereira, un medic neurolog, specializat în memorie, ce l-a cunoscut pe tatăl lui Robert pe front, în Primul Război Mondial. Cum acesta nu avea amintiri cu tatăl – murise în război atunci când Robert avea 2 ani, iar mama sa nu i-a vorbit prea mult despre el -, dă curs invitației lui Pereira de a petrece câteva zile la locuința sa din Franța.

   Acesta este pretextul dezvăluirilor despre viața sa și totodată, a evocărilor faptelor petrecute în secolul XX: copilăria marcată de absența figurii tatălui, înclinația către învățătură, înrolarea în Cel de-al Doilea Război Mondial, cariera sa ca medic psihiatru, povestea de iubire dintre el și frumoasa italiancă Luisa. De fapt întregul roman este unul al evocărilor, întrerupt pe alocuri de rutina zilnică.

„Aveam douăzeci și opt de ani și mă aflam în Italia, în locuința de pe o străduță lăturalnică a unei fete căreia îi făceam curte de câteva săptămâni. Chiar și după atâta vreme mi-e greu să-i rostesc numele, să pronunț cele trei silabe fără să mă doară, așa că va trebui să-i spun L.”

  Viața lui Robert se împletește cu istoria, discuția cu Pereira fiind pretextul de a caracteriza adevăratul personaj al cărții: secolul XX.

„Atât de adânc mă cufundasem în latină și în profeții minori, că sinistrele evenimente din Europa mă ocoleau. Preocupat de Napoleon al-III-lea, n-am dat atenție felului cum Hitler a rupt în bucăți Tratatul de la Versailles, în timp ce italienii erau gata să-i măcelărească pe sulițașii din Abisinia cu gaze otrăvitoare și mitraliere. Pur și simplu, chelul de Mussolini și micul și țanțoșul Fuhrer aveau ceva ce te împiedica să-i iei în serios.”

„- Din cartea dumneavoastră am rămas cu puternica impresie că socotiți secolul douăzeci o catastrofă, zise Pereira umplându-mi paharul cu brandy.

– Fără îndoială.  Sau, mai exact, o amăgire. Poate că într-o zi vom coborî cu picioarele pe pământ și vom trata această perioadă drept ceea ce este, un episod psihotic pe care vom învăța să-l lăsăm în urma noastră. Dar, de unde suntem acum, nu pare să aibă sfârșit.”

   Discuțiile celor doi ne poartă în mai multe domenii: filosofie, psihiatrie, fiind descrisă suferința umană, indiferent ce nume ar purta: depresie, șoc posttraumatic, suicid, schizofrenie, despărțire, pierdere. Se pune mult accentul pe traumele suferite de soldați de război:

„Supraviețuitorii care s-au întors de pe front erau alți oameni decât cei cu mentalități din secolul al nouăsprezecea care au început războiul.… Un francez – poate un german – a ieșit împleticindu-se din abatorul acela la asfințit, în sânge până la piept… Avea în minte o informație nouă și teribilă. Că nu suntem ceea ce am crezut că suntem – superiori altor viețuitoare. Nu. Suntem cele mai josnice creaturi de pe pământ.”

   De asemenea, un loc important în discuții îl are memoria, capacitatea omului de a uita anumite lucruri de nesuportat pentru psihic. Pereira acordă o importanță deosebită unor episoade din viața lui Robert pe care acesta nu și le poate aminti în mod inexplicabil.

Eram îngrijorat că dacă scormoneam mai adânc în evenimentele vieții mele, dacă găseam ceva pândind în adâncurile memoriei, nu m-aș fi putut apăra, aș fi înnebunit.”

 „ – Și totuși credeți că memoria poate ajuta?

– Da. Felul cum ne amintim. Memoria și arta. Altceva nu este.”

   Partea mea preferată este cea despre relația cu Luisa, italianca pe care a cunoscut-o în timpul războiului și de care s-a îndrăgostit nebunește. Sufletul său pereche, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat întreaga viață.

„Sentimentul că zilele fericite ne erau numărate nu ne provoca angoasă, dar trăiam intens fiecare clipă în care contemplam tenul Luisei, părul ei de abanos, felul cum își dădea capul pe spate când era meditativă sau nesigură și își mijea spre mine ochii negri. La fel, examinam cu nesaț arcul făcut de coapsa ei, curba atât de delicată dintre șold și genunchi.”

„De fiecare dată când mi se mai acorda o săptămână de libertate, Luisa vărsa lacrimi de bucurie. Sărbătoream cu un dineu la lumina lumânărilor, în grădina cu ziduri sau în locuința ei, în timp ce soarele la asfințit aluneca în mare.”

„Pereira intuise corect că omisesem unele detalii despre Luisa, mi-am zis în timp ce mergeam pe iarbă. De multă vreme refuzul fusese modalitatea mea favorită de a trata acest subiect; dosarul ei era încuiat într-un sertar bine ascuns al minții mele.”

„- Tu ai fost vreodată îndrăgostită?

– De sute de ori! Dar dumneata?

– O singură dată.”

„Luisa însemna pentru mine toate femeile, și făcusem eforturi uriașe ca să mă conving că nu eram blestemat fiindcă o pierdusem, ci norocos că o asemenea femeie mă iubise cândva.”

„Când doctorul Nash l-a întrebat de ce nu s-a căsătorit, i-a spus că a avut o iubită odată și nu mai voia alta. I-a arătat lui Simon fotografia unei italience tinere șezând pe un zid lângă mare.”

„Cam la unu noaptea, Luisa a început să plângă. Mi-a spus că iubise un singur bărbat. Am presupus că era primul soț, italianul. Dacă nu putea fi bietul Nigel.

– Și cine era?

– Ei, asta-i chestia, domnule doctor. Dumneavoastră.”

„Te-am visat, Robert, aproape în fiecare noapte. Timp de patruzeci de ani. De multe ori m-am trezit cu fața scăldată de lacrimi.”

   Altă parte care m-a impresionat o reprezintă scrisorile lui Thomas, tatăl lui Robert, către soția și fiul său; printr-un concurs de împrejurări, Robert intră în posesia lor; scrisori trimise de pe front, însă cenzurate de autorități. Impresionant și trist efectul războiului, care a dat peste cap viețile și planurile atâtor oameni…

„Lumea în care am crescut nu mai există acum. Nu doar copilăria mea, ci și momentul când ne-am căsătorit și ne-am imaginat cum vor merge lucrurile. Că dacă muncim pe brânci și avem norocul să nu ne îmbolnăvim, totul va fi bine. Aveam munca, biserica, banii și familia și ne purtam frumos cu semenii noștri. Nu eram prost, știam că există rău pe lume și că sunt războaiele. Dar nu ca ăsta, nu cu populații întregi lăsându-se măcelărite.

Cândva am înțeles, Janet, cândva am știut diferența dintre bine și rău. Acum nu mai știu nimic.”

„Asta nu este lumea care credeam eu că va fi. Va trebui să te descurci singur în dezordinea lăsată vouă moștenire. Fii bun cu alții. Fii bun cu mama ta.”

   Ce nu mi-a plăcut? Lectura a decurs greoi, nu a avut acea fluiditate, m-am surprins de prea multe ori verificând câte pagini mai sunt până la final… Faptul că autorul a ales să înglobeze într-o singură carte prea multe teme: amintirile din război, povestea de dragoste cu Luisa, copilăria sa marcată de absența tatălui, discuțiile filosofice cu Pereira, temele privind sănătatea mintală și cariera sa de psihiatru și scriitor… Toate aceste aspecte, luate separat au farmecul lor, însă adunate în același loc, derutează un pic și împiedică focalizarea pe ceva anume.

 Citate:

„Linia de separație dintre iubire și furie este subțire. Presupun că nevoia de a se feri de alte răni îi face pe oameni să țipe la cei iubiți.”

„Întotdeauna mi s-a părut că există o doză înspăimântătoare de arbitrar în modul cum își aleg oamenii carierele. Nu am nici o îndoială că o mulțime de genii literare n-au ajuns să pună niciodată penița pe hârtie din cauză că au dobândit succese timpurii în alte ocupații.”

„- Credeți că problema rezidă în individ, sau în societățile pe care le construiește? …

– Și una, și alta. Structurile pe care le construim sunt o funcție a firii noastre pervertite.”

„Dar Biblia și știința susțin același lucru. Prima este o versiune a celei de-a doua.”

„Povesteau cum Aliații, la intrarea în Florența, constataseră că nemții aruncaseră în aer toate podurile, în afară de Ponte Vecchio, pe care însuși Fuhrerul îl declarase „prea frumos”. Unii erau mândri de această laudă adusă țării lor; alții se amuzau pe socoteala omului care putea trimite la moarte milioane de oameni, dar trăgea linia la un pod.”

„Totuși, din nu știu ce motiv, psihoterapia arăta ca un câmp de bătălie al diverselor teorii, și ar fi trebuit să aleg un zeu mititel să mă închin: Perls, Freud, Adler, Jung… Fiecare școală de gândire era convinsă de preceptele ei și le disprețuia pe ale celorlalte; era mai rău decât războiul civil dintre diferitele tipuri de marxism. Iar mie mi se părea că pacienții aveau nevoie nu de un tip dogmatic, ci de un om care știa să asculte.”

„Adusesem un omagiu acestor suflete pierdute și arătasem că experiențele lor merită mai multă atenție, că orice viață individuală este sfântă, dar e înjosită de clasificarea imperfectă a bolilor.”

„Mi-am bătut joc fără milă de situația tratamentelor, mai ales de remediul mult lăudat al psihanalizei freudiene care își făcuse singur atâta reclamă nefondată, încât pusese la pământ întreaga profesiune.”

„Fiecare moarte este o capitulare, o recunoaștere a faptului că fotografiile fericite de pe șemineu sunt o deșertăciune, că momentele de bucurie pe care le înfățișează nu au fost „surprinse”, ci doar împrumutate și apoi plătite scump…”

„Nicio persoană întreagă la cap n-ar lua o decizie care să-i schimbe viața pe baza invidiei, furiei sau disperării, dar lăsăm bucuroși ca cele mai importante opțiuni de viață să fie determinate de emoția „iubirii”.”

 

 Despre autor:

   Sebastian Faulks este un autor britanic contemporan. Jurnalist la bază, a lucrat pentru BBC și a publicat mai multe romane. Cel mai cunoscut este, probabil, „Cântecul păsărilor”, ce i-a adus titlul de „Autorul anului”, ecranizat cu Eddie Redmayne și Clémence Poésy (Fleur din Harry Potter) în rolurile principale. Romanul face parte dintr-o trilogie – The Girl at the Lion d’Or” și „Charlotte Grey”, ecranizat cu Cate Blanchett în rolul principal.

   A primit titlul de doctor onorific pentru romanul „Amprenta omului” și în 2008 a scris „Jocul cu diavolul”, un nou episod din saga James Bond.

Cartea Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

O lume se destramă, de Chinua Achebe-Editura Poliromrecenzie

Editura: Polirom;

Titlu original: Things Fall Apart;

Număr de pagini: 208;

Traducător: Angela Duplenschi.

   Printre cei cu care împarte gloria tribului, Okonkwo este privit cu admiraţie şi încredere. El e un luptător puternic, are trei neveste, fii şi fiice care să-i ducă stirpea mai departe şi îndrăzneala care-l ajută să ţină piept oricărei nenorociri. Soarta îl loveşte însa la o sărbătoare, când, fără să-şi dea seama, omoară un baiat din acelaşi neam. Urmând legile strămoşilor, Okonkwo pleacă alături de familia sa în exil timp de şapte ani, şapte ani în care-şi rumega mânia şi speranţele, în care-şi vede copiii crescând, în care-şi pregăteşte răbdător revenirea. La întoarcerea pe pamânturile neamului, lucrurile nu mai sînt la fel. Glorioasa memorie a zeilor e ştearsă de apariţia dumnezeului unor străini: oamenii albi. În faţa acestei ameninţări necunoscute, micile duşmănii ale tribului pălesc, zeii Igbo îşi adună poporul la arme, iar Okonkwo simte mândria luptătorului de altădată făcându-i inima să-i tresalte în piept.

   Devenit cunoscut pentru romanele şi demersurile sale umanitare, Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe) s-a născut în 1930, într-un oras din estul Nigeriei, Ogidi. După studii universitare în limba engleză la Universitatea din Ibadan şi o scurtă perioadă de profesorat, devine director de difuzare la Nigerian Broadcasting Corporation, unde ramâne pâna la 36 de ani. În 1958 publică primul său roman, Things Fall Apart (O lume se destramă). Prin subiectul ei, constând în prezentarea realităţilor culturale ale unei Africi dezbinate între tradiţie şi modernitate, cartea îşi câştigă repede celebritatea şi intră în programele şcolare din mai multe ţări. Aceeaşi tematică a conflictului dintre viaţa tradiţională africană şi modernitate, deseori cu tentă accentuat colonială, o au şi romanele următoare: No Longer at Ease (În impas, 1966), Arrow of God (Săgeata lui Dumnezeu, 1964) şi A Man of the People (1966).

   “O lume se destramă” este un roman încântător, deosebit, cu un subiect inedit, care pune cititorul pe gânduri. O alegere excelentă pentru cei care preferă cărţile serioase, “O lume se destramă” m-a convins că este un roman care merită recomandat mai departe, pentru ca numele lui să ajungă din ce în ce mai cunoscut, cucerind inimile cititorilor.

   Pentru că am citit foarte multe review-uri bune pe goodreads despre acest roman, m-am hotărât să-l citesc şi eu, cu un sentiment de frică, deoarece nu ştiam dacă mă va prinde în mrejele lui sau nu. Spre bucuria mea, m-a prins bine în acţiune, dar asta după ce am citit prima jumătate a romanului, aproximativ primele 100 de pagini. Începutul a fost oarecum greoi şi uşor plictisitor, făcându-mă să citesc porţii scurte (maxim 50 de pagini) odată. Dimensiunea scrisului în ediţia “Top 10+”, a editurii Polirom, a cărţii “O lume se destramă” este destul de mică, ochii mei obosind rapid. Ridicam capul din carte şi simţeam cum o durere îmi “stresează” ochii, aşa că mă opream des, luând pauze de câteva minute, pentru a mi-i relaxa.

   Vândută în mai bine de 12 milioane de exemplare şi tradusă în peste 50 de limbi, cartea  “O lume se destramă”  este cel mai celebru roman al autorului de origine africană Chinua Achebe, una dintre cele mai citite cărţi din literatura africană şi una dintre cele mai valoroase din ultimii 50 de ani. De asemenea, romanul “O lume se destramă” este un roman realist, scris la persoana a III-a, de un narator ominişcent, omniprezent şi omnipotent, structurat pe 3 mari părţi, semnificative în viaţa personajului principal al cărţii, tânărul Okonkwo, fiind o alegere excelentă în materie de lectură.

  La începutul cărţii sunt prezente 4 versuri minunate din “A doua venire” de W.B. Yeats, care au fost pe gustul meu şi pe care vi le ataşez mai jos, aceste versuri fiind în legătură strânsă cu conţinutul romanului:

“Rotindu-şi zborul, şoimul spirale vaste-atinge:

În strigă-n van şoimarul, s-asculte nu mai poate.

O lume se destramă, din miezul ei se stinge.

Pulsează anarhia, mustind în tot şi-n toate.”

   Personajul principal al romanului este Okonkwo, un bărbat de temut în rândul semenilor săi, neînfricat, curajos şi un luptător priceput, născându-se într-o familie de leneşi, care nu i-a lăsat nimic moştenire, nici măcar o pungă cu igname (ignamele sunt plante cultivate pentru tuberculul lor gros, în regiuni precum Asia sau Africa, tuberculii urmând mai apoi să fie gătiţi şi serviţi pe post de mâncare).

   Tatăl lui Okonkwo, pe nume Unoka, era opusul fiului său: un om leneş, indolent, domol, dator vecinilor şi nemuncitor. Unoka murise plin de datorii şi fără niciun titlu, toată viaţa cerşind vecinilor igname sau alte bunuri, promiţându-le că le va da înapoi, însă de fiecare dată când cineva venea să-i spună că trecuse multă vreme de când Unoka promisese că le va da înapoi bunurile, acesta îi aşeza la masă, ducându-i cu vorba, păcălindu-i pe oameni şi ieşind el în câştig. În schimb, Unoka iubea muzica, distracţia şi să piardă timpul stând degeaba.

   Okonkwo a început să-şi clădească totul de la zero, fără ajutor de la nimeni, fără datorii neplătite, încă de la o vârstă fragedă. Conducându-şi gospodăria cu o mână de fier şi având 3 soţii şi o mulţime de fii şi fiice, Okonkwo avea o fire dură şi orice decizia de-a lui nu putea fi contestată de nimeni. Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrece pe câmp muncind pământul, cultivând igname şi muncind din greu pentru a-şi face numele cunoscut şi pentru ca oamenii să uite imaginea tatălui său, aceea de om leneş şi trândav.

   Printre copiii lui Okonkwo, unul dintre ei este primit drept dorinţa (sau preţul) de a face pace din partea altui clan adversar, acesta lăsându-l pe Ikemefuna, căci aşa îl cheamă pe băiat, în grija unei soţii de-a lui. Ikemefuna a fost pur şi simplu răpit din sânul familiei sale, părăsindu-o pe mama lui fără discuţii, neştiind unde merge şi de ce a fost luat din familia lui, însă acesta nu plânge şi nu scoate niciun sunet pe tot drumul până la casa viitorului său tată.

   Bineînţeles, în lunga sa călătorie spre succes şi spre o viaţă mai bună, Okonkwo a întâmpinat şi momente dificile, de cumpănă şi obstacole, dar cu ambiţia sa de nestăpânit şi determinare, le depăşeşte pe toate cu bine, fără probleme.

   Pentru că nu era fiul lui adevărat, Ikemefuna nu e demn să locuiască în tribul din care face tatăl său parte, aşa că Okonkwo este avertizat de un localnic influent şi sfârşeşte prin al omorî chiar el pe “fiul său înfiiat”. Lui Ikemefuna i se spune că va fi dus înapoi la familia lui adevărată, dar tânărul este ucis cu sânge rece de Okonkwo.

   După ce-l pierde pe Ikemefuna, Okonkwo se apropie din ce în ce mai mult de Ezinma, fiica lui, repetându-şi de multe ori în minte cuvintele: “ce bine dacă ar fi fost băiat”, căci Ezinma inspira o atitudine demnă şi aspră, exact ca cea a tatălui ei. În momentele când Ezinmei i se face rău, prin grele clipe trece Okonkwo, suferind alături de fiica sa. Pentru că-şi dăduse seama că pe Ezinma o chinuie o febră cumplită, Okonkwo merge în pădure chiar el pentru a îi culege plante medicinale şi miraculosul medicament este preparat după sfaturile lui. Plantele erau fierte în apă şi apoi bolnava era ţinută cu fruntea deasupra aburului fierbinte ce ieşea din apa fiartă.

Lucruri ciudate se petrec în sat…

   După ce-şi revine puţin, Enzinma este chemată în noapte de preoteasa lui Agbala, Chielor. Mama Enzinmei spune că fiica ei doarme şi că preoteasa nu poate să o ia, pentru că în ultima vreme se simţise rău, dar Chielor insistă, iar Enzinma este trezită şi urcată în spatele lui Chielor şi, mai apoi, dusă într-o peşteră. Abia spre dimineaţă, fata este scoasă din peşteră şi adusă acasă.

   Naratorul oferă o mulţime de informaţii în următoarele pagini despre obiceiurile şi tradiţiile oamenilor de culoare din Africa, referitoare la nuntă sau la înmormântare. Informaţiile prezentate sunt foarte preţioase, în special pentru acea nişă de cititori care vor să afle mai multe despre tradiţiile din Africa.

   Cel mai bătrân om al satului este găsit mort şi, nu după mult timp, fiul său este omorât, din greşeală, de Okonkwo. Arma acestuia se descărcase şi o bucată de fier intră în inima fiului, murind pe loc. Fiind considerată o crimă femeiască, făptuitorul ei nu este pedepsit prea dur, dar pentru Okonkwo pedeapsa este mult prea severă: 7 ani departe de satul său.

   Okonkwo se refugiază pe terenurile tatălui său şi se integrează bine în noul sat, dar vremurile se schimbă şi în sat apar misonarii albi care militează pentru credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Cum vor reacţiona sătenii? Ce părere are despre aceşti misonari Okonkwo? Oare îi va omorî? Vor câştiga oare adepţi aceşti misonari? Cum se va termina romanul?

În încheiere mai spun doar atât şi vă las un fragment care mi-a plăcut mult, mult: Fără cuvinte!

” – Nu vă vom face nici un rău, le spuse mai târziu guvernatorul din district, dacă sunteţi de acord să cooperaţi cu noi. Am adus cu noi o administraţie paşnică, pentru ca voi şi poporul vostru să fiţi mulţumiţi. Dacă cineva se poartă nedrept cu voi, vă vom sări în ajutor. Dar nu vă vom permite să vă purtaţi nedrept cu alţii. … V-am adus aici pentru că v-aţi strâns şi i-aţi atacat pe alţii, le-aţi ars casele şi locurile de rugăciune. Nu puteam accepta să se întâmple aşa ceva pe teritoriile aflate sub stăpânirea reginei noastre, cel mai puternic conducător din lume.”

 

Recomand cu încredere!

Cartea O lume se destramă, de Chinua Achebe poate fi comandată de pe site-ul Libris

Însemnări zilnice. Volumul I, de Maria, Regina României-recenzie

Editura: Albastros

Anul apariției: 1996

Gen: Memorii, Jurnal

Număr pagini: 428

   Regina Maria. Cel mai de seamă monarh al României. Cea mai măreață regină a patriei noastre. O femeie incredibilă. Mama românilor, protectoarea acestora. O infirmieră de război, un diplomat genial, un artist al cuvintelor. Un om generos, neînfricat, capabil de orice sacrificiu pentru binele celor pe care-i iubește. Un exemplu de urmat.

   Regina Maria este, fără îndoială, una din personalitățile remarcabile din prima jumătate a secolului al XX-lea, o figură istorică importantă, ce a jucat un rol decisiv în amplul proces de reîntregire teritorială al României. Fără ea, poate că astăzi Transilvania și Bucovina ar fi în continuare separate de patria-mamă, iar existența României Mari nu ar fi decât un vis…

Regina Maria

   Maria Alexandra Victoria s-a născut în 1875  la Kent, în Marea Britanie, fiind fiica ducelui Alfred Ernest Albert de Saxa Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, și a Marii Ducese a Rusiei Maria Alexandrovna Romanova. Pe scurt, era nepoată după tată, a Victoriei I – Regină a Angliei și Împărăteasă a Indiei, iar după mamă a țarului Rusiei Alexandru al II-lea. Luându-i în considerare descendența augustă, nu putem decât s-o apreciem și mai mult pe Regina Maria și să-i înțelegem mai bine contribuția adusă țării noastre.

  În anul 1892 s-a măritat cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, alături de care avea să aibă 6 copii: Carol (viitorul Carol al II-lea al României), Elisabeta – Regină a Greciei, Maria – Regină a Iugoslaviei, Nicolae, Ileana – Arhiducesă a Austriei și Mircea – decedat la doar trei anișori. Pentru relațiile matrimoniale pe care le-a susținut, Regina Maria a ajuns să poarte numele de ,,soacră a Balcanilor”.

   În anul 1914, Ferdinand și Maria au devenit regii României, următorii ani până la decesul lui Ferdinand, survenit în 1927, reprezentând o perioadă de înflorire a Regatului. România a intrat în război de partea Antantei în 1916, Regina fiind sigură că țara ei adoptivă  avea să fie sprijinită de Anglia – țara sa natală, de Rusia și de Franța. După sfârșitul Marelui Război, câștigat de Aliați, Maria a reprezentat cauza României la Paris și la Londra, asumându-și cu demnitate dificila sarcină de diplomat.

   Datorită contribuției ei, Marea Unire a fost posibilă. Eforturile ei au permis reconstruirea țării răvășite de război, de ocupația germană. Cert este că și-a dedicat o mare parte vieții României, implicându-se activ în acțiuni caritabile, cautând și obținând ajutor străin pentru poporul ei greu încercat…

   Eu o admir extrem de mult pe Majestatea Sa, un om precum ea mă determină să fiu mândru că sunt român și recunoscător, pentru că vorbesc dulcele grai românesc. Consider că am multe de învățat de la ea, de fapt, cu toții avem, motiv pentru care îmi face o deosebită plăcere să mă documentez referitor la viața și activitatea sa. Una din cărțile pe care am citit-o recent și despre care vreau să vă vorbesc astăzi este primul volum din ,,Însemnări zilnice”, o serie de jurnale transcrise și puse laolaltă.

   Acest prim volum ne oferă informații neprețuite despre perioada decembrie 1918-decembrie 1919. Citindu-l avem ocazia să facem o incursiune în România acelor vremuri, ni se permite să pășim alături de Regina Maria prin București, prin Iași. O însoțim la Paris, la Londra, la turneele Familiei Regale prin țara, în sfârșit, unită. Privim fiecare eveniment, fiecare întâmplare dintr-o altă perspectivă, din perspectiva Reginei, a celei ce a fost o mamă a națiunii.

   Îi aflăm gândurile, facem cunoștință, prin ochii ei, cu mai mari sau mai mici personalități ale acelor timpuri. Pătrundem în intimitatea acestei femei uimitoare, îi aflăm întâlnirile, acțiunile la care ia parte, îi înțelegem faptele și deciziile atent chibzuite. O altă lume ni se deschide dinainte, o lume afectată de război, cu un nivel de trăi inferior celui de care ne bucurăm noi astăzi.

   Am putea crede că citim un basm, o parte din povestea unei Regine, însă am fi uimiți să descoperim că viața unui om cu așa-zisul sânge albastru nu este deloc simplă. Ba dimpotrivă. Pe umerii unui rege sau a unei regine nu se află doar grijile sale personale, pe ei nu îi preocupă doar binele familiei lor, nu li se permite să se piardă în detalii lipsite de importanță, de multe ori, nu li se dă voie să profite de micile bucurii ale vieții. Ei poartă responsabilitatea unei întregi națiuni, al unui popor pentru care trebuie să lupte, să vorbească, să obțină tot ceea ce este necesar…

Regina Maria într-un spital de campanie

   Prima zi cuprinsă în însemnări este cea de 1 decembrie 1918, ziua proclamării Marii Uniri. Totodată, în acea zi exilul Familiei Regale la Iași a luat sfârșit, permițându-i-se să revină la București, acasă, la căldura propriului cămin. Participăm la viața socială a Reginei, suntem martori ai problemelor sale de familie. Călătorim și luăm parte la Conferința de Pace de la Paris, revenim acasă și muncim pentru România, pentru viitorul românilor pe un teritoriu reîntregit. Acest volum ia sfârșit odată cu notele ultimei zile a anului 1919,  dar povestea și misiunea Reginei Maria nu s-au terminat. Ea avea să fie, în continuare, protectoarea celor sărmani, susținătoarea artiștilor și o figură emblematică a țării…

   Vă recomand să citiți însemnările zilnice ale Majestății Sale! Vă invit s-o descoperiți pe această englezoaică care a iubit România ca pe ea însăși. Nu trebuie să ne uităm eroii, nu trebuie să-i uităm pe cei care au făcut ceva pentru patrie. În 2018 vom celebra Centenarul Marii Uniri, încât o astfel de lectură e mai mult decât binevenită…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Însemnări zilnice. Volumul I de Maria, Regina României poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

Sursa foto> Pinterest

          

     „Mă iubeşti?”, „Da, te iubesc.”, „Ce se va întâmpla de acum încolo?”.

Fanfan, de Alexandre Jardin-recenzie

Editura: URANUS

An apariţie:1991

Traducere din limba franceză: Angela Cismaş

Număr de pagini: 235

 

   Roata destinului este una de foc şi de gheaţă. Se învârteşte la nesfârşit şi dă peste cap vieţile tuturor. Nimeni nu scapă de forţa-i atotputernică. Este precum glontele unui pistol care s-a înfipt adânc în pieptul nostru şi ne lasă fără de suflare. Efectele pot fi negative – moarte, tristeţe, depresie – sau pozitive – dragoste, fericire, speranţă. Mai grav este când în jocul acestei roţi se află însăşi inima şi atunci pot apărea ura ori iubirea. Roata se opreşte şi ne lasă  o alegere: acceptăm ce ne-a oferit şi ne aruncăm în necunoscut sau luptăm cu destinul şi aşteptăm…Cine are să fie învingătorul?

   Alexandre Jardin s-a născut pe data de 14 aprilie 1965 la Neuilly-sur-Seine. Celebru la 24 ani, adulat, premiat, cu tiraje ameţitoare atingând 700,000 exemplare, un adevărat „fenomen de librărie”, tradus în peste 15 limbi, chiar şi în japoneză, cu producători care se bat pentru drepturile de adaptare cinematografică, Alexandre Jardin, fiul unui scenarist, este considerat astăzi un copil minune al literelor franceze. Până la „FANFAN” (5 martie 1990, Paris), acesta a mai publicat încă două cărţi: „Bille en tête” (Prix du Premier Roman, 1986, ecranizată de Carlo Cotti) şi „Le Zèbre” (Prix Femina, 1988, ecranizată de Patrice Leconte).

   Volumul se deschide cu un citat al lui Molière, „Dom Juan”, „Începuturile au un farmec de nespus”. Acesta reprezintă un indiciu, o piesă din puzzle-ul care este „Fanfan”. Personajul principal este Alexandre Crusoe, strămoşul lui Robinson, după cum afirmă acesta sus şi tare. El doreşte să facă curte unei femei fără a ceda „chemării simţurilor”. Alexandre nu vrea să calce pe urmele părinţilor săi pentru care iubirea s-a stins, aceştia trăind acum de pe urma unor aventuri de o noapte în braţele unor idealuri „Aş fi dorit atât de mult să întâlnesc o fată virtuoasă, care să mă fi adorat şi în acelaşi timp să mă fi silit să-mi înfrânez pasiunea. Dar vai! Femeile acestor timpuri au uitat arta de-a face ca dorinţa să freamăte nerăbdător. Am fost nevoit, aşadar, adolescent fiind, să mă-nfrânez eu însumi  ”. Tânărului îi plac cuceririle, adoră sentimentul de la începutul unei relaţii, dar îi e teamă de ce anume se află dincolo de acesta, îi este frică de necunoscut şi de final. Tocmai de aceea, preferă ca el să aducă primul sfârşitul.

     Alexandre ajunge la vârsta de 20 de ani, începe să studieze la facultatea de Ştiinţe Politice. În relaţiile sale este mereu reţinut şi atunci când alege să le spună fetelor cu care iese care îi este dorinţa – „le vesteam invariabil pe iubitele mele…că aveam intenţia să le dau numele meu, să le fac copilaşi în scurtă vreme şi să le zăvorăsc curând într-o locuinţă înconjurată de garduri.”„Se cărăbăneau toate cu o iuţeală de necrezut.”. Nu după mult timp o va cunoaşte pe Laure căreia îi va cere şi mâna. Data nunţii era deja stabilită, în septembrie, dar relaţia celor doi începe,încetul cu încetul, să se erodeze. Tot răul spre bine: Alexandre o găseşte pe femeia visurilor sale, Fanfan Sauvage, într-un  hotel de pe coasta normandă, condus de Domnul Ti, „un bătrân neobişnuit” şi Maude. Fanfan este de-a dreptul ieşită din comun pentru tânărul nostru: plină de vitalitate, optimistă cu privire la viaţă şi…un pericol pentru acesta, din moment ce îi răvăşea sentimentele şi îl aducea în pragul de a-şi încălca preceptele. De aceea va face un pact cu sine: să rămână fidel lui Laure, dar să o seducă pe Fanfan, să o facă prietena lui, noua jucărie alături de care nu va fi decât un frate

„am visat că un bărbat îmi făcea ochi dulci fără ca vreodată să-mi mărturisească dragostea lui, iar aşteptarea asta dădea naştere la o înfrigurare nemaipomenită”.

  Poate oare personajul nostru să reziste în faţa lui Fanfan? Aparent…da. Mereu când era mai aproape de aceasta, se gândea la o locomotivă şi la liniştea, pacea adusă. O va duce pe Fanfan în Veneţia, îi va aduce o floare-de-colţ din Alpi, se va îndatora pentru a-i cumpăra haine şi pentru a o supraveghea din hotelul aflat vis-à-vis de apartamentul acesteia. Mai mult decât atât, cu câteva luni înainte de nuntă, aruncă toate invitaţiile şi încheie povestea dintre el şi Laure. Alexandre, însă continuă să-i repete lui Fanfan că nu pot fi decât frate şi soră, iar aceasta îi întinde o capcană: îi cere să vină să îi cunoască părinţii deoarece sunt, în fond, o familie acum. Zis şi făcut, dar tânărul nu ştie de ce soţii se poartă atât de afectuos cu el. Primeşte de îndată şi răspunsul: „Gilbert a pus punctul pe i: -Dar când v-aţi logodit?”. Rămâne de citit ce anume se va întâmpla mai departe cu cei doi „trişori” în ale dragostei…

kinopoisk.ru

   Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniprezent şi omniscient, în acelaşi timp şi personaj. Cititorul vede pe tot şi pe toate prin ochii lui Alexandre care se autocaracterizează, se analizează neîncetat, acesta fiind şi elementul care m-a atras de la început la volum „conformismul meu se scurgea pe apa sâmbetei, scoţând la iveală posedatul lipsit de măsură şi pătimaş care dormita în mine, cel care tocmai mă îngrijorase”, „speram că instituţia matrimonială mă va apăra de instinctele mele…ştiam cu precizie că menajul nostru avea să se vestejească…iată de ce era important pentru mine să-i petrec verigheta pe deget celei care nu era femeia vieţii mele…să nu vedeţi nici urmă de cinism în raţionamentul acesta”.

            „Cine mă ia drept smintit n-a iubit cu-adevărat. Nebuni sunt cei care uită să-şi piardă minţile din dragoste”, dar nici nebunia nu trebuie lăsată liberă prea mult, nu-i aşa?     

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Fanfan, de Alexandre Jardin poate fi comandată  de pe târgulcărţii. ro

Sursa foto> Pinterest, kinopoisk.ru

 

,,Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic."

Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty. Cum să strigi Rasism! într-o lume postrasială

Editura Litera,  2017

Colecția Clasici contemporani LITERA

Titlu, original: The Sellout (2015)

381 de pagini

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic.

   Să încep să citesc Io contra Statelor Unite ale Americii a reprezentat o provocare, să termin cartea, un triumf! A mers greu lectura, chiar dacă traducerea este una de excepție și reușește să surprindă substanța și umorul lingvistic din această satiră contemporană, apreciată și premiată de critica literară. Romanul dorește a fi o palmă pe obrazul americanilor, în timpul președinției lui Barack Obama, când, contrar așteptărilor, frustrările rasiștilor iau amploare și conduc uneori la proteste în masă.

   Personajul principal, din perspectiva căruia aflăm ce înseamnă să fii afro-american în țara ta cu un președinte care-ți împărtășește rasa, se află în fața Curții Supreme pentru o presupusă segregare rasială prin deținerea unui sclav, singura infracțiune de care se face vinovat. În apărarea sa poate veni Hominy, care s-a autointitulat sclav și a refuzat în mod repetat eliberarea.

În dimineața următoare, o zi de joi, m-am trezit cu Hominy în curtea mea, fără cămașă și-n picioarele goale, legat de cutia poștală, cerându-mi să-l biciuiesc. Nu știu cine i-o fi legat lui mâinile, dar știu că Hominy mi-o forța pe a mea. […]

–Bate-mă, atunci! Tăbăcește-mi pielea asta nemernică de negrotei! Bate-mă, dar să nu mă omori, stăpâne! Bate-mă doar cât să simt iar ce-mi lipsește!

   Prologul îl surprinde pe naratorul al cărui nume aproape că nu este dezvăluit; își spune simplu Io (Me/Yo) în fața Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii susținându-și cauza. Om cu studii superioare și cu un intelect peste medie, susține un monolog energic, aproape convingător. Aproape…

Segregare rasială? Sclavie? Jeg împuțit, știu al naibii de bine că părinții tăi te-au crescut mai bine de-atât! S-o punem, deci, de-o spânzurătoare!

   Privim apoi retrospectiv la viața acestui Io, la copilăria trăită cu un tată-sociolog controvesat, care-și realizează studiile psihologice pe fiu, apoi își notează realizările într-un jurnal imaginar. Scenele acestea sunt povestite în detaliu și sunt singurile care par realiste, chiar dacă șochează prin violență. Găsesc o explicație în faptul că, pe măsură ce trec anii, naratorul își pierde echilibrul psihologic, iar amintirile din copilărie sunt singurele care se păstrează intacte în memorie. Știam că nu-i cazul să implor milă, fiindcă mila, în cazul ăsta, ar fi fost o prelegere despre cum căpătasem ce meritam fiindcă citisem singura carte cu benzi desenate pe care-o avusesem vreodată.

   După moartea tatălui ucis în mod stupid de poliție, își duce traiul în același ghetou agrar ca înainte, Dickens, aflat la periferia orașului Los Angeles, cultivând pepeni pătrați și încercând să facă ceea ce făcea și tatăl său: să calmeze oamenii de culoare furioși. Apariția lui Hominy  Jenkins îl determină să pornească un război cu scopul de a reașeza pe hartă Dickens-ul. Visul său este de a reinstaura sclavia, fapt care îl aduce în fața Curții Supreme.

Cele trei legi de bază ale fizicii ghetoului sunt: cu negroteii cu care ai de-a face o să tot ai de-a face; indiferent unde-i soarele pe cer, ora e întotdeauna „limba mare-n curu’ maimuței și limba mică-n vârful puței”; iar a treia că, ori de câte ori cineva la care ții a fost împușcat, invariabil te vei întoarce acasă în vacanța de iarnă, la jumătatea anului întâi de facultate, și vei lua calul la o mică plimbare de după-amiază ca să te vezi cu tatăl tău la o întrunire a Intelectualilor Gogoșii Înfoiate, intelighenția locală.

   Cartea e scrisă pe un ton vesel, provocator, de parcă am asista la un spectacol de stand-up despre cultura hip-hop dintr-o lume absurdă, în care locuitorii au trăsături și comportamente exagerate, caricaturale. Uneori, firul epic este întrerupt de explicații interesante în felul lor, dar care nu reușesc să susțină interesul cititorului (cum ar fi fragmentul citat mai sus, pe care l-am citit de vreo trei ori și încă nu știu sigur dacă l-am înțeles). Limbajul personajelor parcă e desprins din piese rap, violent, sarcastic, acuzator, argotic.

–Ai ordonat Codul Roșu?

–Posibil. Sunt așa de blană acuma…

–Cum se cheamă? Zice despre jointul pe care-l ține între degete.

–Încă n-are nume, dar Cod Roșu sună destul de mișto.

   Cu toate că prima impresie e cea de „Căcat cu lopata” (ca să citez titlul primei părți) și că volumul nu e decât o antologie de umor negru închegat de niște personaje în jurul unor evenimente, romanul este de o profunzime dureroasă. Sub masca unei parodii despre rasă, putere, politică, țară se ascund probleme generale, încă nerezolvate și care se dovedesc tabu.

Nimeni nu se naște încărcat de ură pentru o altă persoană din cauza culorii pielii, a istoricului sau a religiei. (Barack Obama)

Cartea Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Charlotte, de David Foenkinos-recenzie

Editura: Nemira

Titlu original: “Charlotte”

Număr de pagini: 240

Traducător: Cristina Nan

 

   Copilăria tragică și-o petrece la Berlin. Naziștii o exclud treptat din societatea germană. Dragostea arzătoare o trăiește înainte de a lăsa tot și de a se refugia în Franța. Acolo își transpune spaimele, visele și dorințele în desene fascinante, pe care i le încredințeaza medicului personal.

Portret al unei femei excepționale și evocare a unui destin tragic, Charlotte, adevărat succes de librărie, este și povestea unei căutari. Un scriitor a pornit în căutarea lui Charlotte Salomon, artista care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz. Din cioburile sparte ale istoriei și din obsesia lui David Foenkinos s-a născut un roman al emoțiilor tari.

   David Foenkinos s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară. Romanul său de debut, intitulat Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard și a câștigat Premiul François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri prestigioase, recompensate cu numeroase premii și traduse în treizeci și cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Je vais mieux (2013). Potrivit statisticilor, cărțile sale se bucură de un real succes de vânzări în Franța.

  Împreună cu fratele său Stéphane, David Foekinos a realizat adaptarea cinematografică a romanului său La délicatesse, în care rolurile principale le revin actorilor Audrey Tautou și François Damiens.

   Prima mea întâlnire cu David Foenkinos a fost când am citit “Delicateţe”, un scurt roman, despre iubire. Mi-a plăcut mult, evaluându-l pe goodreads cu 4 steluţe. De asemenea, am rămas cu o impresie bună despre modul de scriere al autorului francez David Foenkinos. În “Charlotte” stilul este complet diferit faţă de cel folosit în “Delicateţe”. Dacă în romanul “Delicateţe” stilul este încărcat cu figuri de stil şi imagini artistice, în “Charlotte” este unul simplu, general, aducând cu o compunere a vrunui copil, întrucât propoziţiile sunt foarte scurte. Mie mi s-a părut inedit să prezinţi o poveste interesantă, folosind propoziţii obişnuite, uneori monosilabice, pentru că ajută cititorul să lectureze cartea într-un timp mai scurt. Eu am terminat romanul în 4 ore, dar am mai făcut şi pauze, pentru a analiza mai bine întâmplările şi evenimentele prezentat în roman.

   “Charlotte” este o cărticică de metrou, perfectă pentru cititorii care aşteaptă staţia lor parcurgând câteva pagini. “Charlotte” este o carte pentru oamenii ocupaţi, care cu greu îşi găsesc timp de lectură, dar şi pentru persoanele care au citit ceva mai “greu de digerat” şi vor să continue cu un roman mai uşor, un roman care să ofere momente de relaxare.

   Structurat pe opt părţi plus un epilog, însumând nu mai mult de 240 de pagini, “Charlotte” spune povestea de viaţă a unei tinere pictoriţe, tratată cu răutate, ură şi dispreţ de ceilalţi oameni, deoarece era evreică. Pe numele său real, fata se numea Charlotte Salomon, fiind o artistă, pictând cu măiestrie şi originalitate tablourile sale, remarcându-se în special pentru modul diferit de a transpune pe hârtie chipuri şi frânturi de viaţă în perioada nazistă, lăsându-se ghidată de imaginaţia sa bogată şi de sentimentele ei.

Pentru că mi s-a părut interesat modul de scriere, am să prezint şi eu rezumatul romanului în acelaşi stil:

Franziska şi Charlotte sunt mult mai mult decât surori.

Sunt cele mai bune prietene.

Dar într-o zi Charlotte se sinucide, aruncându-se de pe un pod, hotărâtă să încheie orice socoteală cu viaţa, şi nicio zi de-a Franziskăi n-a mai fost la fel, tristeţea îndepărtând bucuria şi lumina ce se i se citeau pe chip.

Cu fiecare oră fără prietena ei, Franziska se simţea din ce în ce mai rău.

Şi mai rău.

Mult mai rău.

Berlinul este în plin război, Germania declanşând războiul, invadând Polonia.

Iar Franziska pleacă pe front pentru a ajuta soldaţii răniţi şi a acorda îngrijiri medicale.

Familia ei nu este de acord, însă decizia Franziskăi este definită.

Irevocabilă.

Categorică.

Frontul îi aduce şi prima dragoste Franziskăi, întâlnindu-l pe Albert, un bărbat bun şi cu un suflet mare, fiind doctor pe front.

Atât de ocupat era doctorul Albert, încât nici nu-şi ridica capul să vadă chipul asistentelor, mânuind cu indemânare obiectele medicale şi tratând zeci de bolnavi în câteva minute.

Observând că a transpirat, Franziska se apropie de el şi-l şterge pe frunte cu o batistă.

La gestul ei, Albert îşi ridică capul, îşi descreţeşte fruntea şi, cu o privire blândă, schiţează un zâmbet.

Tânăra Franziska simte pentru prima dată fluturaşi în stomac şi iubire pentru medic.

Iubire adevărată.

Sinceră.

Din inimă.

Războiul continuă, iar Albert revine pe front.

Primind o scrisoare de la soţia sa, Albert află că aceasta este însărcinată cu copilul lui.

Copilul se dovedeşte a fi o fetiţă şi Franziska vrea să-i pună numele surorii sale moarte, Charlotte.

Propunerea nu este acceptată de Albert, refuzând categoric să-i pună numele unei sinucigaşe fiicei lui.

Charlotte se naşte, creşte şi devine din ce în ce mai frumoasă.

Născută şi crescând în compania muzicii cântate de mama ei, fata începe şi ea să repete versurile, în timp ce desenează.

Franziska se sinucide, la fel ca sora sa Charlotte, promiţându-i fiicei sale că-i va scrie o scrisoare din cer.

Când primeşte vestea, Charlotte  nu spune nimic.

O gripă fulgerătoare i-a răpit mama.”

Dorindu-şi să depăşească sinuciderea soţiei sale, Albert o cunoaşte pe Paula, o cântăreaţă strălucitoare, şi, mai apoi, Albert o cere în căsătorie.

Naziştii încep să-şi arate colţii evreilor, Paula fiindu-i interzis să mai cânte.

Evreilor li se confiscă bunurile şi multe dintre drepturile lor sunt şterse.

Charlotte este acceptată la Academia de arte frumoase, din Berlin, şi, cu toate că este evreică, profesorii sunt încântaţi de ea.

Retrăgându-se în ea şi mai tot timpul tăcută, tânăra pictoriţă Charlotte devine un om retras şi trist.

Paula îşi pierde profesorul de muzică, dar primeşte un altul, pe Alfred, prima dragoste a lui Charlotte, care o face să se simtă din nou bine, zâmbind mai des şi fiind mai fericită.

După o scurtă plimbare împreună, Alfred şi Charlotte fac dragoste pentru prima dată.

“Chipul îi este umbrit.

Trectul îşi ia zborul.

Înspăimântat de dominaţia totală a prezentului.

Ea se abandonează cu şi mai multă dăruire.

Astfel se exprimă fericirea.”

   Tatăl lui Charlotte este arestat, fără vrun motiv anume, fără vreo explicaţie, ci zicându-i doar “vă rugăm să ne urmaţi”, par-car-fi personajul lui Kafka, Joseph K.

   Din ce în ce mai mulţi evrei sunt deportaţi în lagăre, luaţi cu forţa, iar dacă se opun mor pe loc împuşcaţi.

   Înspăimântată, Charlotte pleacă în Franţa la bunicii ei, minţind autorităţile că se duce să aibă grijă de bunica suferindă, în realitate fugind din calea germanilor.

“Îşi părăseşte amintirea, viaţa, copilăria.

Şi mai ales, îl părăseşte pe el.

Marea, unica ei iubire.

El, care e totul pentru ea.

Amantul şi sufletul ei.”

   Nu după mult timp de când ajunge aici, bunica lui Charlotte vrea să se sinucidă, spunând că lumea nu mai are cum să-şi revină, dar nepoata ei o salvează în ultima clipă.

   Furios pe Charlotte, bunicul îi dezvăluie secretele bine tăinuite până atunci, printre care şi unul ce face referire la moartea Franziskăi.

Charlotte află că mama sa s-a sincucis şi tot universul ei se dărâmă.

Oare se va sinucide şi ea? Cum se va termina romanul?

   “Charlotte” este o carte biografică, ce urmăreşte destinul tinerei pictoriţe Charlotte Salomon, o desenatoare care şi-a urmat pasiunea, întâlnind zeci de piedici puse de sistem sau de oameni. Recomand cu drag cartea celor care vor să afle mai multe informaţii de Charlotte Salomon, dar şi celor care-şi doresc să citească o carte care-ţi captează atenţia încă de la primele pagini.

Lecturi frumoase tuturor

 

Cartea Charlotte, de David Foenkinos poate fi comandată de pe Libris.roPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

  O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk-recenzie

Titlul original: Kafamda Bir Tuhaflik

Traducere din limba turcă și note: Luminița Munteanu

Editura: Polirom

Gen: Ficțiune

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 606

    Orhan Pamuk s‑a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într‑o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într‑un cartier înstărit din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i‑au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepţie, cel mai tînăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa.

   Am început această vacanță de vară cu ,,Femeia cu Părul Roșu” și am ales s-o închei tot cu un titlu ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk, și anume ,,O ciudățenie a minții mele”. Două cărți pe care le-am adorat, pe care le-am citit cu o deosebită plăcere, savurându-le pagină cu pagină, și între care am găsit anumite asemănări. Și, mai important decât atât, ambele evidențiază evoluția lui Pamuk ca autor, iar, personal, sunt tot mai surprins pe măsură ce-i citesc scrierile.

   Nu e prima oară când spun că-l apreciez pe Pamuk, că-i iubesc stilul și că-l consider unul din marii scriitori ai prezentului și unul din puținii care promovează, cu adevărat, literatura de calitate. Pamuk scrie bine, ba chiar, foarte bine, iar cărțile sale sunt pline de semnificații, de filosofie, de istorie, de iubire, de adevăr și, mai mult decât atât, sunt pline de VIAȚĂ.

  Fără îndoială, se pricepe cel mai bine la a așterne pe hârtie sentimentele sale față de Turcia și, cu precădere, față de Istanbul, orașul său natal, orașul ce l-a găzduit de-a lungul întregii sale existențe de până acum. E un cetățean remarcabil, un patriot, un istanbulez admirabil, caracterizat de o candoare uimitoare. Scrie cu sinceritate, înfățișează adevărul și lumea în care trăiește cu bune și cu rele, fără a exagera vreo clipă, fără a găsi scuze, ci doar acceptând realitatea.

   Pentru prima oară într-o carte de-ale sale pe care o citesc, am întâlnit nenumărate planuri narative. De asemenea, acțiunea a fost prezentată de un narator obiectiv, omniscient și omniprezent, dar și de o serie impresionantă de personaje. La început, acest pluriperspectivism poate părea obositor, însă e minunat faptul că poți urmări povestea din mai multe puncte de vedere, că o poți înțelege din prisma unei femei, a unui bărbat, a unui tânăr sau a unui bătrân. Autorul își duce la capăt misiunea de a oferi o viziune cât mai completă asupra universului descris, asupra societății evidențiate, o misiune deloc simplă, dar care ilustrează talentul și dedicarea cu care Orhan Pamuk își scrie cărțile.

   După cum se menționează și la începutul cărții, ,,aceasta este povestea vieții și a visărilor lui Mevlut Karataș, bragagiu și iaurgiu”, o poveste adevărată, conform spuselor naratorului.  Mevlut s-a născut la Cennetpınar, într-un sătuc din sudul Anatoliei, unde și-a și petrecut anii lipsiți de griji ai copilăriei. La 12 ani, și-a însoțit tatăl la Istanbul, în speranța că va absolvi liceul, că va deveni un om mare, dar și pentru a-l sprijini pe acesta, pentru a-i ține de urât în metropola atât de îndepărtată de casă. Încă de timpuriu, Mevlut a descoperit ce înseamnă munca de iaurgiu, ce înseamnă să străbați Istanbulul pentru a vinde iaurt și pentru a câștiga bani. Puțini, dar necesari. Cu efort, dar și cu satisfacții, mai degrabă, de ordin sufletesc.

   Acțiunea propriu-zisă a romanului debutează în anul 1969,  odată cu venirea lui Mevlut la Istanbul. În această perioadă, fosta capitală a Imperiului Otoman se afla la începutul dezvoltării sale ca oraș modern. În anii care au urmat granițele sale s-au extins tot mai mult, înglobând suprafețe întinse de pământ, populate pe nepusă masă și considerate a fi prelungiri ale metropolei. Pe un deal situat într-o astfel de zonă de periferie, a ajuns să locuiască Mevlut împreună cu tatăl său în baraca cu o singură încăpere, lipsită de orice confort. Chiar și așa, Mevlut avea să-și amintească cu drag și cu emoție în suflet anii petrecuți în ceea ce devenise pentru el ,,acasă”.

,,Noaptea, orașul e mai frumos, știi? Noaptea, oamenii spun adevărul.”

   Perioada adolescenței sale a fost marcată de cursurile la Liceul Atatürk din Duttepe, cursuri pe care nu le frecventa întotdeauna și pe care avea să le abandoneze la un moment dat, de hoinărelile prin oraș alături de tatăl său, dar și de lipsa afecțiunii materne. Mama și surorile sale erau la țară, iar el era aproape singur în acest loc străin, necunoscut. Din fericire, la o mică distanță de ei locuia familia Aktaș. Unchiul Hasan era fratele tatălui său, iar mătușa Safiye sora mamei sale. Cei doi aveau doi fii, Korkut și Suleyman, verii lui Mevlut, cu care acesta avea să se intersecteze întreaga viață.

   La 25 de ani, după terminarea stagiului militar obligatoriu,  a răpit-o pe Rayiha dintr-un sat vecin cu al său. Dar, înainte de asta, a zărit o tânără cu ochi superbi la o nuntă și  i-a trimis nenumărate scrisori de dragoste timp de câțiva ani. Astfel, Mevlut a ajuns s-o răpească pe cea de-a doua soră a lui Vediha, soția lui Korkut. Ceea ce nu știa el e că toate misivele scrise erau adresate mezinei Samiha, cea mai frumoasă dintre surori, dar pe care se pare că Suleyman o dorea de soție.

   Nu am nicio îndoială că până aici v-am zăpăcit puțin cu numeroasele personaje, cu relațiile complicate dintre acestea, însă, dacă veți citi romanul, veți remarca cât de lin curge povestea și cât de frumos se leagă ițele destinului. Fire care se înnoadă, noduri care se dezleagă…

,,

-Abdurrahman Efendi, dumneata ești mai mare decât mine, așa că trebuie să știi, i-am zis eu în timp ce beam amândoi câte un pahar de rachiu pe stomacul gol, înainte de a ne fi aduse midiile la tavă. Pentru ce trăiește omul?

-Pentru dragoste, fiule! a zis el.

– Altceva?

– Pentru prietenie! a spus el cugetând puțin.

-Altceva?

-Pentru fericire, fiule! Pentru Dumnezeu… Pentru țară, pentru nație…

L-am întrerupt:

-Omul trăiește pentru onoare, tată dragă! i-am zis eu.”

   Mevlut și Rayiha au fost fericiți împreună. Foarte fericiți. Au descoperit dragostea cu toate fețele sale, au înfruntat viața, s-au sprijinit la bine și la greu. Și-au închiriat propria locuință, au avut două fiice minunate – Fatma și Fevziye. Între timp, Mevlut a ales să se axeze pe vânzarea de bragă – mult mai profitabilă, de altfel, și și-a căutat diferite slujbe.

   Ne este relatată povestea lui Mevlut până în anul 2012. Personajul nostru este supus nenumărator schimbări în ceea ce privește viața sa personală și, în paralel, ne este prezentată modernizarea Istanbulului, occidentalizarea tot mai proeminentă a acestuia ce pune în pericol meseria de bragagiu, de vânzător ambulant, o meserie pe cale de dispariție în zilele noastre.

   În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul timpului, Mevlut și-a găsit liniștea interioară, pacea sufletească cutreierând cartierele mai mult sau mai puțin noi ale metropolei de pe Bosfor și vânzând bragă. Nopțile petrecute astfel i-au umplut sufletul de bucurie, i-au oferit o satisfacție care, alături de iubirea Rayihei, l-a făcut fericit, mulțumit de propria viață.  Deși verii săi au câștigat mulți bani, urcând pe scara socială, el s-a mulțumit cu puțin în ceea ce privește latura materială a existenței sale. Din păcate, orice lucru, oricât de minunat ar fi, are un sfârșit…

,,Mevlut s-a așezat pe o bancă, împovărat de situația în care se afla. Privirile sale erau preocupate de umbra palatului Topkapî, care se întrevedea în atmosfera pâcloasă din zare, de spectrele uriașe, plumburii ale moscheilor, de vapoarele mari, în culoarea fierului, care alunecau tăcute pe luciul apei, de pescărușii care țipau, având mereu ceva de împărțit. Simțea cum se apropia de el domol, cu o îndârjire de nestăvilit, aidoma valurilor acelora oceanice uriașe pe care le văzuse la televizor, tristețea. Doar Rayiha l-ar mai fi putut alina. Mevlut nu putea trăi fără ea.”

                         Turnul Galata (Galata Kulesi) – noaptea

   Cartea lui Orhan Pamuk aduce în discuție problematica căsătoriilor, a mariajelor într-o Turcie aflată în continuă schimbare, în care sistemele de valori ale străbunilor, atât de bine înrădăcinate în mentalitatea populară, se ciocnesc de cele moderne, influențate de tendințele Occidentului. Să-ți găsești sufletul-pereche într-o astfel de lume, în care echilibrul este firav, reprezintă o misiune dificilă. Contează respectarea obiceiurilor, dar și situația materială ce înclină balanța. În acest context, trei bărbați diferiți, Mevlut, Suleyman și Ferhat – amicul kurd al lui Mevlut, s-au îndrăgostit de aceeași femeie: Samiha. Doar că Samiha pe cât era de frumoasă, pe atât de capricioasă, de libertină, de independentă. Totuși, la final, doar unul din bărbați avea să-i fie ales…

,,

Cu toate astea, am chibzuit în câteva rânduri că Mevlut mi-ar fi putut scrie mie scrisorile acelea. Ba chiar mi-am zis ,,astâmpără-te, Samiha, nu te mai gândi la asta, e rușine!”. M-am gândit însă de mai multe ori. Cugetul unei femei este de nestăpânit, la fel ca și visele ei; gândurile mele țopăie de colo până colo, aidoma unui hoț care pătrunde într-o casă pe întuneric și este cuprins de neastâmpăr.”

Vă las pe voi să aflați deznodământul acestei istorii incitante…

   ,,O ciudățenie a minții mele” reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate, ce depășește granițele timpului și ale spațiului, o definiție a fericirii și a împlinirii pe plan spiritual, dar și o monografie a societății turce contemporane și, cu precădere, a societății istanbuleze din a doua jumătate a secolului trecut.

,,La oraș, poți să fii singur în mulțime, iar ceea ce face ca orașul să fie oraș e, de fapt, posibilitatea de a-ți tăinui ciudățenia cuibărită în minte, cunfundându-te în acel vălmășag.”

   Vă invit să citiți acest roman extraordinar din creația scriitorului turc Orhan Pamuk! Vă invit să descoperiți o poveste în care soarta este cea care decide, cea care unește și cea care desparte, cea care lovește și mângâie, deopotrivă. Veți avea șansa să pătrundeți în viețile unor oameni simpli, reflecția societății din care fac parte, vă veți plimba prin Istanbulul nemuritor, vă veți alătura lui Mevlut pe parcursul istoriei sale personale. Sunt sigur că vă va plăcea! Căci ce poate fi mai frumos decât o carte în care sunt împletite dragostea pentru scris, pentru arta cuvântului, și dragostea de țară, iubirea față de orașul purtat în suflet, în acest caz, Istanbulul?

Părerile criticilor:

  • ,,Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk și începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi și simți într-un oraș, ci și cultura, credința și tradițiile, oamenii și valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă.” The Washington Post
  • ,,Femeile din aceste pagini sunt fabuloase… În mijlocul uriașei întinderi a Istanbulului, între Orient și Occident, Pamuk folosește o mulțime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare și a multelor sale discordii.” The Boston Globe
  • ,,O ciudățenie a minții mele e o vastă colecție de personaje, evenimente, case, mâncăruri, obiecte care, după cum își va da seama cititorul după ce va fi citit șase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul.” The Guardian

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk poate fi comandată de pe librăria online cartepedia.ro

Curs practic de spiritism-o fascinantă călătorie în lumea de dincolo-recenzie

Autor: C. K. Nicolau

Editura: Aldo Press

Categoria: Paranormal

An apariție: 2001

Număr de pagini: 160

  Într-adevăr… am fost cam ocupată în ultima vreme. Am pășit într-o lume care m-a fascinat încă din copilărie. Eram ferm convinsă că bunicul meu… care obișnuia să-mi spună cele mai fascinante povești, plecase acolo, în lumea spiritelor, fără să fi avut posibilitatea de a alege. Căci altfel… nu m-ar fi părăsit niciodată, iar eu aș fi stat și acum, în serile de vară, pe prispa casei, ascultând vocea sa domoală. Dar… din lumea aceea, de dincolo – cum obișnuiesc unii să-i spună – bunicul n-a mai reușit să-mi vorbească, iar eu l-am acuzat oficial că este primul bărbat din viața mea care m-a părăsit. A urmat tata. Cu el făcusem deja un pact… îl pusesem să-mi promită că va da un semn, în cazul în care va pleca și el în lumea norilor (așa-mi place mie să-i spun).

   Trăim într-o lume în care părerile sunt formate din multitudinea de informații pe care le primim sau pe care alegem noi să le asimilăm. Unii nu cred, nu dau nicio șansă ideii de comunicare cu lumea spiritelor, alții sunt ferm convinși că e nevoie numai de voință pentru a stabili o legătură cu lumea de dincolo.

   În adolescență, fascinată de Dostoievski, Tolstoi și de alți scriitori celebri care părăsiseră lumea aceasta cu mult timp înainte ca eu să mă fi născut, am devorat toate cărțile legate de spiritism, am participat la ședințe în care spiritelor trecute dincolo li se tulbura, pentru câteva minute, liniștea. Mai târziu, cu fiecare carte din domeniu, cu fiecare informație pe care o asimilam, realizam că nu e chiar atât de simplu. Despre spiritism și ce înseamnă această noțiune cu adevărat, vorbește cartea „Curs practic de spiritism”, de C. K. Nicolau.

   Cine se așteaptă să afle cât e de ușor să stai la masă cu Eminescu după ce citește această carte, se înșală amarnic. Cartea nu e o înșiruire de tips-uri pentru a stabili legătura cu spiritele, nu e o rețetă care să garanteze întâlnirea certă cu cei de dincolo… ci mai degrabă e un studiu despre noțiunea de spiritism, ca „o filosofie experimentală care se ocupă cu studierea sufletului și manifestările sale”. Deși datele despre autor sunt foarte puține, însăși identitatea acestuia pare să fie învăluită într-o aură de mister, se știe că au existat numeroși oameni pasionați de spiritism care îl consideră pe C. K. Nicolau un adevărat maestru. De altfel, nu doar spiritismul este pasiunea sa, ci și hipnoza sau alte domenii despre care necesită capacități extrasenzoriale.

  Dar… să vorbim despre carte, în șoaptă, însă… pentru a nu perturba liniștea profundă a lumii de dincolo. Încă de la început, suntem avertizați asupra faptului că „spiritismul este o știință-credință care ne arată că omul posedă un suflet și că acesta nu este decât o mică părticică din puterea Dumnezeirii. Această firimitură de Dumnezeire își începe acțiunea în cele mai inferioare animale, unde activitatea sa nu este mai mult decât un instinct și de unde numai după ce trece printr-o serie de mii de vieți, tinde a deveni inteligență, încarnându-se în specia umană”.

   În capitolul „Istoria spiritismului„ autorul face o trecere în revistă a acestui concept, încă de la începuturile sale. Este important de adăugat faptul că de la apariția acestei cărți (2001), până în momentul de față, domeniul acesta, al cercetării lumii de dincolo, s-a analizat în detalii din ce în ce mai fine, omenirea dezvăluind noi și noi piese din puzzle-ul marelui mister al omenirii – lumea de dincolo. Totuși, datele pe care Nicolau le expune în acest curs, sunt în concordanță cu ceea ce s-a mai aflat între timp. Așadar, informațiile oferite de către scriitor se asortează perfect cu marele tablou de ansamblu.

  „Spiritismul și religia” oferă detalii despre raportul dintre normele religiilor de astăzi și ideea de comunicare cu lumea de dincolo. Iată ce spune autorul: „sunt mulți acei care cred că spiritismul nu se poate împăca cu religia și că între biserică și spiritiști este o mare prăpastie. Aceasta este cea mai mare greșeală pe care poate s-o facă vreodată un om. Să căutăm a ne lămuri. Mai întâi ce înțelegem prin spiritism? Este fără îndoială că și cel mai novice în ale acestei științe va înțelege prin numele ei știința sufletului; și când zicem știința sufletului, trebuie înțeleasă știința religiei; acea știință cuprinsă în sufletul fiecărui om, oricât de neînvățat, știința despre Dumnezeu și despre legile comunicării lor”.

    „Spiritismul în fața științei” dezvoltă raportul dintre coordonatele precise și cele ipotetice și nepalpabile ale vieții, capitol urmat de „Există lumea cealaltă?” – întrebare la care, fără dubiu, foarte mulți dintre noi, după datele științei de astăzi, răspundem: DA!

   În următoarele capitole sunt tratate noțiunile de „medium”, de „scară ierarhică a spiritelor”, însă adevăratul deliciu al cărții constă în instrucțiunile practice ale unei ședințe de spiritism. În capitolul intitulat „Cum se face o ședință de spiritism”, suntem îndrumați, pas cu pas, în procedeul de comunicare cu cei din lumea de dincolo. N-o să vă dezvălui detalii despre aceste instrucțiuni, le veți găsi în carte! Pot doar să vă spun că nu e nevoie de foarte multe încercări pentru a primi semne… dacă asta e ceea ce vă doriți. Totuși, așa cum avertizează și autorul, chemarea unui spirit se face numai cu un motiv foarte întemeiat.

  În încheiere, iată un citat elocvent despre ceea ce înseamnă spirit și viețile sale: „Spiritul, pentru a ajunge la perfecțiune, trebuie să treacă printr-o serie de mai multe vieți corporale. De aici legea reîncarnării și a vieților succesive. Fiecare viață este o verigă a existenței care se leagă înapoi și înainte de o verigă deosebită, de o nouă viață deosebită, dar solidară cu cea prezentă. Prezentul este consecința trecutului și pregătirea viitorului. Viață cu viață, ființa umană se instruiește. Clăditor al propriului destin, sufletul omenesc liber și răspunzător își alege drumul. Căderile ce va suferi, pietrele și spinii ce-l vor sfâșia, vor avea ca efect dezvoltarea și luminarea rațiunii sale”.

   Încheind această fabuloasă călătorie în lumea de dincolo, mă întorc cu gândul la bunicul și la tata… și tentația de a-i chema din nou în această lume e imensă, dar cine sunt eu să le tulbur liniștea?! Sau poate că nu mi-a trecut încă supărarea… pentru că și unul și celălalt și-au încălcat promisiunile…

 

Cartea Curs practic de spiritism de C. K. Nicolau poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Nimic nu se opune nopţii, de Delphine De Vigan-prezentare

 Ficţiune
  Forţa romanului rezidă în lipsurile lui. De-a lungul întrebărilor rămase fără răspuns, a golurilor imposibil de umplut, se profilează un personaj fascinant. Lucile, atât de fragilă, dar şi atât de hotărâtă, este infinit de emoţionantă. Cu atât mai mult cu cât Vigan nu ne vorbeşte despre ea ca despre o mamă, ci ca despre o femeie. Ultima parte a cărţii, relatarea în detaliu a sinuciderii, este tulburătoare: Lucile ia cu ea tot misterul angoasei sale.-La Presse
  Un drum sinuos, dar strunit de forţa unei iubiri, a unui elan vital. Le Monde
 
  În această anchetă emoţionantă făcută în sânul memoriei familiale, romanciera readuce la lumină atât amintirile cele mai luminoase, cât şi secretele cele mai ascunse. O naraţiune sensibilă şi fascinantă, un ecou al rănilor tuturor…L’Express
  Acest roman intrigă, hipnotizează, bulversează. Şi, totodată, pune întrebări. Le Figaro
Sursa foto şi text; Editura Paralela 45
Cartea poate fi comandată de pe site-ul Paralela 45

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Călătorie magică în Oraşul Stelelor, de Mary Hoffman-prezentare

Editura:Meteor Publishing
 Nr. pagini: 384
An apariţie: 2017

Descriere carte:

   Georgia O’Grady este o adolescentă rebelă, băiețoasă și introvertită, îndrăgostită de echitație, muzee și natură.

    Fiind de-a dreptul terorizată de fratele său vitreg, care se leagă de ea din orice fleac, colindă mereu prin oraș până la întoarcerea părinților săi acasă, pentru a nu rămâne singură cu acesta. Într-una dintre peregrinările sale zilnice descoperă într-un magazin de antichități un minunat căluț etrusc înaripat, pe care-și dă toate economiile strânse la pușculiță.

   Odată ce Georgia adoarme acasă, în patul său, cu acest căluț în mână, dorindu-și din tot sufletul o evadare din lumea de coșmar în care trăia, el o poartă departe, până în Orașul Stelelor, Remora, unde nimerește tocmai în toiul pregătirilor pentru faimoasa cursă de cai Stellata.

   În palpitanta acțiune ce se desfășoară în frumosul oraș talian reapar și figuri cunoscute deja din Călătorie magică în Orașul Măștilor, precum Lucien, devenit între timp Luciano, regentul Rodolfo, fiica lui, ducesa Arianna, fosta ducesă a Bellezzei, Silvia, ori atât de temutul duce Niccolò di Chimici.

   În Remora viața Georgiei capătă cu totul alt curs, ea devine pe neașteptate eroina momentului, este încununată de glorie și înconjurată de prieteni și asta îi dă curajul necesar pentru a înfrunta cu capul sus problemele ei de acasă și a se bucura din plin de anii de liceu.

Sursa foto şi text: Editura:Meteor Publishing

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura:Meteor Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Femeia cu colier de velur, de Alexandre Dumas-prezentare

,,Femeia cu colier de velur” roman din ciclul ,,Cele o mie una fantome”

Titlu original: La femme au collier de velours

Cele o mie una fantome reprezintă o amplă culegere de povestiri fantastice, publicată de Alexandre Dumas în 1849.

Cartea e constituită din şapte cicluri:

Cele o mie una fantome

Femeia cu colier de velur

Căsătoria lui moş Olifus

Testamentul domnului de Chauvelin

O cină la Rossini

Gentilomii din Sierra Morena

Iepurele bunicului

   Cuprinde un bogat repertoriu de teme şi motive specifice literaturii fantastice: capete tăiate care vorbesc, spânzuraţi malefici, fantome şi vampiri, povestea unui vânător blestemat să urmărească un iepure uriaş şi nemuritor sau aventurile stranii ale unui marinar căsătorit cu o sirenă. Povestirile din Cele o mie una fantome, care au precedat Povestirile crude şi insolite de Villiers de L’Isle-Adam, dezvăluie o latură mai puţin cunoscută a operei lui Dumas.

Sursa foto şi text; Editura Paralela 45

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Paralela 45

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

“Soţia plantatorului de ceai” este o carte cu adevărat valoroasă, un roman minunat şi încântător.

Soţia plantatorului de ceai, de Dinah Jefferies-recenzie

Editura: Nemira

Titlul original: The tea planter’s wife

Număr pagini: 440

Traducător: Monica Şerban

,,Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorând singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși încuiate, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie și să-i dezvăluie lui Laurence adevărul.”

   Dinah Jefferies s-a născut în Malaysia, dar s-a mutat în Anglia când avea nouă ani. De-a lungul anilor, a călătorit mult și a rămas foarte atașată de Asia de Sud. Pe vremuri, a trăit într-o comunitate mică, alături de o trupă rock și a lucrat ca artist.

   În 2014 i-a apărut la Penguin primul roman, The Separation. Soția plantatorului de ceai este al doilea volum pe care l-a publicat și are în pregătire o a treia carte. În prezent locuiește în Gloucestershire împreună cu soțul.

   “Soţia plantatorului de ceai” o carte complexă, frumoasă, cu o acţiune bogată, cu personaje interesante şi cu multe secrete. Am citit-o în doar 3 zile, având 440 de pagini. Am devorat-o rapid, întrucât trebuia să ajung cât mai repede la final, să aflu adevărul. Nu voiam să se termine, însă stăteam ca pe ace în aşteptarea finalului care vine ca o concluzie şi dezleagă toate misterele, adevărul (Perlă care iubeşte adâncul – Byron) ieşind la lumină.

   M-am bucurat enorm când am început să citesc acest roman al lui Dinah Jefferies, pentru că stilul de scriere se aseamănă cu cel al lui Kate Morton (autoarea a 5 bestsellere) şi cu cel al lui Khatherine Webb (autoarea cărţilor “Nevăzuţii”  şi “Moştenirea”).

   Înainte de a începe să vă detaliez structura şi acţiunea romanului, vreau să vă spun că “Soţia plantatorului de ceai” este o carte care merită să o treceţi pe lista scurtă de lecturi a lunii august, până nu trece vara, întrucât este un roman exotic. Dacă nu vă permiteţi o vacanţă, sunt sigur că veţi călători alături de Dinah, un ghid excelent, şi veţi rămâne cu impresii pozitive despre Ceylon.

Cartea este împărţită în patru părţi: O nouă viaţă; Secretul; Zbaterea; Adevărul.

   Acestor 4 părţi li se alătură şi o notă a autorului plus mulţumirile. La sfârşit, se găseşte şi o selecţie de cărţi din care s-a documentat scriitoarea pentru acest roman. Mi-a plăcut că a introdus şi acea listă, utilă mai ales pentru cei care au rămas cu o impresie bună despre Ceylon (Sri Lanka), tărâmul exotic al ceaiului de bună calitate.

   Vă întrebaţi cum i-a venit ideea autoarei de a scrie acest roman? Ei bine, ideea i-a venit când soacra ei, Joan Jefferies, i-a povestit lui Dinah despre copilăria acesteia ( a lui Joan), petrecută în India şi în Burma, în timpul anilor ‘20 şi începutul anilor ‘30. Aceste poveşti spuse de Joan includeau cultivatori de ceai din Ceylon şi din India, stârnindu-i curiozitate lui Dinah. De aici, au urmat luni întregi de încercări de a scrie acest roman cuprinzător şi eterogen. Romanul a fost publicat oficial în 2015, fiind ales pentru clubul de lectură Richard și Judy. De asemenea, s-a aflat în topul celor mai bine vândute cărţi în lista de bestsellere a Sunday Times pentru 16 săptămâni continuu. Pentru că romanele lui Dinah au acţiunea plasată în trecut, îi ia mai mult timp autoarei să scrie unul, faţă de romanele cu acţiunea plasată în zilele noastre. După cum mărturiseşte şi autoarea pe site-ul ei, îi este puţin dificil să fie, când scrie, în secolele de mult apuse şi apoi să revină în secolul XXI pentru a plimba câinele. Spune, tot pe blog, că nu ascultă muzică când citeşte, deoarece îi place să se “scufunde” complet în ceea ce face.

   Ceylonul este locul în care se plasează majoritatea acţiunii romanului, fiind o ţară insulară asiatică, situată în sudul Asiei, în Oceanul Indian. Renumit pentru ceai, cafea, orez, cacao şi multe alte culturi, Ceylonul este prezentat într-un mod aparte pe tot parcursul cărţii. Autoarea Dinah Jefferies oferă şi informaţii despre florile şi animalele care cresc în aceasta ţară insulară, dar şi despre Colombo, capitala Sir Lankăi.

   Gwendolyn Hooper ajunge în Ceylon cu vaporul pentru a îşi lua responsabilităţile de soţie în primire. Soţul acesteia, Laurence, este un mare şi cunoscut producător de ceai, având foarte multe plantaţii şi foarte mulţi angajaţi. Imediat ce pune piciorul pe pământ străin, Gwen nu-l zăreşte pe Laurence, însă un alt bărbat o întâmpină, zicându-i să-l aştepte pe soţul ei la un hotel. După câteva ore, apare şi Laurence, explicându-i şi scuzându-se lui Gwen că n-a ajuns la timp, deoarece fusese reţinut cu câteva treburi.

   Casa lui Laurence este una mare, spaţioasă, plină de servitori, gata să-i îndeplinească orice dorinţă lui Gwen. Neştiind de pericolele unei ţări tropicale, Gwen pleacă singură să facă un tur al împrejurimilor. Laurence nu priveşte cu bucurie plimbarea lui Gwen, adoptând poziţia soţului grijuliu şi primitor.

  Zilele se scurg şi Gwendolyn descoperă că soţul iubitor şi fericit, devine soţul rece, care nu se mai poartă aşa de bine cu ea cum se purta înainte. Gwen îşi dă seama că starea de spirit proastă a lui Laurence este provocată de un trecut întunecat şi tulbure. Secretele bine tănuite în mintea şi inima soţului ei, o fac pe Gwen să înceapă câteva cercetări şi să “scoată” spinul care nu-l lasă pe Laurence să fie alături de ea şi s-o iubească aşa cum merită. Uneori, un singur zâmbet din partea soţului ei, o mai linişteşte pe Gwen, însă aceasta nu abandonează ideea de a răscoli trecutul neclar şi de a scoate la suprafaţă ceea ce-l opreşte pe Laurence de a se apropia de ea.

   În Ceylon, soseşte şi Fran, verişoara lui Gwendolyn, dar şi Verity, sora lui Laurence. Fran venise pentru a vedea cu ochii ei cât de uimitor este Ceylonul şi pentru a afla dacă Gwen se simte cu adevărat fercită. Verity, în schimb, venise pentru a discuta cu Laurence şi pentru a beneficia de favoruri.

   Pentru că nu îi place să stea închisă în casă, Gwen iese la plimbare des împreună cu cei doi câini ,,adoptaţi”. Unul dintre câini intră într-o groapă şi Gwen descoperă că nu e o groapă, ci un tunel. În acest tunele se afla mormântul unui copil,  Gwen rămânând surprinsă de descoperire.

   Gwen reuşeşte până la urmă să vorbească cu Laurence asupra trecutului său. Astfel, află că prima lui soţie, Caroline murise alături de copilul lor, mormântul din tunel fiind al fiului.

   Uşor-uşor, relaţia dintre Laurence şi Gwendoly începe să-şi revină la normal, Laurence redevenind soţul iubitor şi atent de altădată. Pentru că totul se rezolvase între ei, Gwendolyn rămâne însărcinată cu gemeni, după spusele medicului chemat special pentru ea. Sarcina avansează, iar Gwendolyn naşte cei doi gemeni, (singură numai cu doica) aşa cum spusese doctorul: un băiat alb şi o fată neagră. Văzând culoarea fetei, Gwen simte că se prăbuşeşte şi că lumea ei se sfârşise. N-avea cum să se nască fata neagră, pentru că Laurence nu era negru, şi nici ea. Gwen îşi aminteşte de o petrecere la care fusese şi se îmbătase, iar în cameră fusese dusă de un bărbat de culoare, dar nu se putea concentra aşa cum trebuie la acea noapte, pentru că detaliile i se învârteau în minte. Din câte spune ea, nu ştie să fi făcut dragoste cu omul negru, dar fiind beată, această afirmaţie ar fi putut fi greşită.

   Gwen nu putea să se prezinte în faţa soţului ei cu un copil alb şi unul negru, aşa că doica o duce pe fată într-un sat, mai apoi, dacă avea să fie întrebată, Gwen va răspunde că a fost o cantitate mai mare de apă şi de aceea era burta mai mare decât ar fi trebuit. Doica o duce într-o familie din sat, plătind acea familie pentru hrana, hainele şi grijile pe care mama adoptivă şi le va face pentru ea.

   După ce a renunţat la fiica ei, Gwen se simte din ce în ce mai rău: e palidă, acuză dureri groaznice de cap şi nu prea mai iese din cameră. Laurence observă aceste lucruri şi-l sună pe doctor, însă nimeni nu va putea vreodată să-o facă pe mamă să uite cum a renunţat la propriul copil pentru a-şi salva căsătoria. Multe nopţi nedormite vor urma în viaţa lui Gwen şi aceasta simte că înnebuneşte.

   Cu preţul de a fi descoperită, Gwen pleacă alături de doică să o vadă pe fetiţă, deoarece nu mai suporta durerea şi dorinţa de a o ţine în braţe. Fata e bine îngrijită, nu la fel de bine ca fratele său geamăn, dar destul de bine. Întorcându-se la moşie, Gwen se face că nu s-a întâmplat nimic, însă durerea încă o simte în inimă.

   Timpul trece, iar Hugh, băiatul lui Gwen şi al lui Laurence, creşte. Din nou, Gwen simte că înnebuneşte, aşa că apelează la doctor, acesta scriindu-i să ia nişte prafuri. Pliculeţele sunt luate de către Verity, iar Gwen, consumându-le, se simte de parcă ar fi drogată, abia ţinându-se pe picioare. Medicul este chemat din nou, spunând că nu prafurile acele le prescripsese, fiind mult prea puternice pentru Gwen.

   Criza începe să-şi facă simţită prezenţa, familia lui Gwen nemaipermiţându-şi toate plăcerile de pe vremuri. Muncitorii sunt daţi afară de pe plantaţii, deoarece patronii nu mai aveau cu ce să-i plătească, iar preţul ceaiului scade.

   Din dorinţa de a o avea cât mai aproape, Gwen o ia pe fiica ei acasă la Laurence, spunând că este o rudă îndepărtată de-a doicii. Însă cum va reacţiona Laurence când va vedea fata? Ce va zice micul Hugh? Ce secrete mai ascunde Laurence? Oare Gwen îi va mărturisi lui Laurence legătura dintre ea şi fata neagră? Cum se va termina romanul? Gemeni: unul alb, celălalt negru. Exista doi taţi?

“Soţia plantatorului de ceai” este o carte cu adevărat valoroasă, un roman minunat şi încântător. Mi-a plăcut mult de tot, acţiunea menţinându-mă în alertă până la final. Încă trei cuvinte mai spun despre “Soţia plantatorului de ceai”: SPLENDID, EXCEPŢIONAL, FERMECĂTOR.

 

 Cartea Soţia plantatorului de ceai de Dinah Jefferies a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Clar de femeie, de Romain Gary-prezentare

Humanitas Fiction

Colecţia: Raftul Denisei

Traducere de Daria-Laura Bârsan

   Ecranizat în 1979 de Costa-Gavras, cu Romy Schneider și Yves Montand în rolurile principale, romanul Clar de femeie este un subtil exercițiu de admirație care pornește de la cea de-a „treia dimensiune“ a bărbatului și a femeii: cuplul.

  În Paris, pe rue de Bourgogne, o întâlnire întâmplătoare: abia întors de la aeroport, pe o ploaie monotonă, Michel coboară dintr-un taxi și o lovește cu portiera pe Lydia. El cunoaște toate cotloanele nefericirii și nimic nu-l mai poate surprinde. Ei îi e frică de viitor în aceeași măsură în care este traumatizată de trecut. Alchimia funcționează cu rapiditate: el o privește cu afecțiune, ca și când ar fi regăsit pe cineva drag, ea se uită în altă parte, de parcă s-ar teme că i s-au epuizat resursele iubirii.

Sursa foto şi text> Humanitas Fiction

 

Dragă viaţă, de Alice Munro-recenzie

 

Editura: Litera;

Număr pagini: 313;

An apariţie: 2017;

Traducător: Justina Bandol.

Colecţie: Clasici contemporani

 

   În povestirile sale, Alice Munro surprinde momentul în care o persoană este transformată pentru totdeauna de o întâlnire întâmplătoare sau de o schimbare neaşteptată a sorţii. Personajele ei sunt fragile şi pe deplin umane: un soldat întors de pe front care îşi evită logodnica, o femeie înstărită care se gândeşte dacă să înfrunte un şantajist, o mamă adulteră şi copiii ei neglijaţi, un tată năpădit de vină, o tânără profesoară părăsită de angajatorul ei. Iluminate de puterea de înţelegere a lui Munro, aceste vieţi ne atrag cu profunzimea lor liniştită şi ne surprind cu întorsăturile lor neaşteptate.

„O nouă demonstraţie a virtuozităţii cu care Munro îşi ţese povestirile… proza ei curge firesc, pe nesimţite, adunând în plasa ei detaliile miraculoase ale vieţii de zi cu zi.” – Daily Mail

„Una dintre cele mai oneste şi mai exigente proze ale timpului nostru.”- The Times

  Premiul Man Booker International (2009)

   Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

  De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

  Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   “Dragă viaţă” este cea de-a doua carte pe care o citesc de la Alice Munro şi pot spune că este ceva mai bună faţă de “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”. Mi-a plăcut mult mai mult, pentru că, spre sfârşitul cărţii, sunt integrate în acest volum şi câteva proze inspirate din viaţa scriitoarei Alice Munro, aceasta afirmând că: “ultimele patru texte din această carte nu sunt tocmai povestiri. Ele formează o unitate separată, care este autobiografică în spirit, deşi nu întotdeauna întru totul în fapt. Cred că sunt primele şi ultimele – şi cele mai adevărate – lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă”.

   Ţin să vă spun că stilul scriitoarei Alice Munro nu este pentru oricine. Destul de diferit faţă de stilul celorlalţi scriitori pe care-i citesc, modul în care Alice Munro realizează poveştile este puţin ciudat, pentru că unele aspecte nu se leagă, unele nume apar în poveşti, dar nu aflăm ce relaţii sunt între ele şi celelalte personaje, iar de câteva ori poveştile încep cu finalul. Eu nu prea rezonez cu stilul lui Alice Munro, însă acest lucru nu mi-a îngreunat lectura.

   Alice Munro “sapă” în trecutul personajelor pentru a-l aduce în prezent şi a ne familializa cu acţiunile personjelor din trecut. Acest aspect este prezent în toate poveştile ei şi chiar mi-a plăcut.

Volumul “Dragă viaţă” conţine 15 poveşti:

  • Ţărmul Japoniei;
  • Amundsen;
  • Despărţirea de Maverley;
  • Cariera de pietriş;
  • Refugiul;
  • Mândrie;
  • Corrie;
  • Trenul;
  • Vedere spre lac;
  • Dolly;
  • Final;
  • Ochiul;
  • Noaptea;
  • Vocile;
  • Dragă viaţă.

   Prima poveste, “Ţărmul Japoniei” scoate în evidenţă neglijarea copiilor. Greta o părăseşte pe fiica ei Katy, luând un tren spre Toronto, unde avea să aibă grijă de locuinţa unei prietene. Însă în Toronto întâlneşte un bărbat pe nume Greg şi face dragoste cu el. Oare îşi va da seama Greta cât înseamnă pentru Katy că ea e plecată? Greta îşi va face reproşuri, pentru că a fost un părinte neglijent?

   “Amundsen” spune povestea lui Vivien Hyde, o profesoară care se îndrăgosteşte de un medic (doctorul Fox). Vivien îl întâlneşte pe doctorul Fox la locul de muncă şi uşor-uşor se iubesc din ce în ce mai mult şi îşi propun să-şi unească destinele pentru totdeauna. Chiar vor reuşi? Se va răzgândi Vivien sau poate doctorul Fox?

   A treia poveste, “Despărţirea de Maverley”, îl are în centru pe poliţistul Ray Elliot, care întâlneşte o fată şi dezvoltă o frumoasă relaţie de prietenie. Timpul, faptele şi mulţi alţi factori fac ca cei doi protagonişti să nu se mai întâlnească pentru multă vreme, însă după ani şi ani se vor reîntâlni. Ce-şi vor spune? Le va veni să creadă că demult fuseseră prieteni buni?

   În “Cariera de pietriş” se reflectă foarte tare vinovăţia şi neputinţa oamenilor. O fată se îneacă, iar sora ei cu câţiva ani mai mică asistă la această scenă, neputând face nimic. Cum va trăi fata cu moartea propriei surori pe conştiinţă? Îşi va dori să moară şi ea?

   Povestea intitulată “Refugiul” a fost pe gustul meu, întrucât relaţia imaginată de Alice Munro dintre soţ şi soţie este una minunată, sinceră, calmă şi zilele se scurg atât de frumos când cei doi sunt împreună. În miezul poveştii stă o fată care este lăsată la unchiul şi la mătuşa sa, deoarece părinţii ei sunt tocmai în Africa. Unchiul şi mătuşa se sfătuiesc întotdeauna cum e mai bine, dacă e ok să facă aşa, dacă nu e bine să facă aşa. Convorbirile dintre soţ şi soţie sunt baza, fundamentul, pe care se bazează o relaţie de durată, fără certuri, fără jigniri, fără violenţă. Această scurtă poveste primeşte din partea mea 5 steluţe. Nu am ce să spun rău despre ea, pentru că mi-a plăcut totul.

   A şasea poveste, “Mândrie”, pune în evidenţă prietenia. Nu mi s-a părut foarte reuşită această scurtă proză, dar aş nota-o cu 3 stele, pentru că nu a fost chiar aşa de rea. Chiar dacă în 21 de pagini scriitoarea reuşeşte să nareze o poveste interesantă, ceva i-a lipsit.

   A şaptea, “Corrie”, nu mi-a plăcut şi, din nou, am simţit că ceva îi lipseşte sau că ceva nu se leagă cum trebuie. În mare, este vorba despre iubire.

   “Trenul” este o proză capitavantă şi… diferită faţă de celelalte. În centru este un soldat puternic, pozitiv şi încrezător. Dar oare ce-l face să fie astfel? Să fi fost în trecut altfel decât acum?

   “Vedere spre lac” este concentrată pe visul unei femei, internată într-un santoriu, iar povestea “Dolly” se axează pe dorinţa a doi oameni bătrâni de a se sinucide, dar se vor sinucide sau ceva (sau cineva) intervine şi schimbă planurile oamenilor? Nu va interveni nimeni care să răscolească trecutul şi să trezească dorinţa de a trăi din nou în sufletele lor?

   Prin “Final”, Alice Munro anunţă cititorul că urmează 4 poveşti din viaţa ei, reale, trăite pe propria piele. Aceste proze scurte narează câteva evenimente din copilăria şi viaţa lui Alice, aşa cum s-au întâmplat, fiecare poveste având câte ceva surpinzător, astfel câştigându-şi dreptul de a apărea în acest volum. Acestea au fost cireaşa de pe tort.

   Volumul “Dragă viaţă” pune capăt strălucitei cariere a scriitoarei candiene Alice Munro, desăvârşindu-i munca. După cum zice autoarea, aceasta este ultima carte pe care o publică, dar, spre bucuria fanilor, poate se va răzgândi. Lecturi plăcute şi zile răcoroase tuturor!

 

Cartea Dragă viaţă, de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, de Alice Munro-recenzie

Editura: Litera

Număr pagini: 416

An apariţie:  2014

Traducător: Justina Bandol

   Viețile personajelor lui Alice Munro intră brusc într-un con de lumină grație unor evenimente singulare sau unor amintiri neașteptate care trezesc, răscolitor, trecutul. Iar trecutul, așa cum descoperă eroinele ei, este făcut nu doar din ceea ce rămâne în amintire, ci și din ceea ce a fost uitat. Trecutul dăinuie undeva, în imediata vecinătate a aducerii aminte – până în clipa în care piesele de puzzle se regrupează subit, stârnind de cele mai multe ori suferință. Femeile privesc înapoi la cele care-au fost în tinerețe, la căsătoriile făcute de timpuriu, pe când erau naive și încrezătoare, la soții dificili, cu tabieturile lor pretențioase. Toate trăiesc un fel de disperare subliminală, regretul a ceea ce ar fi putut să fie, al alegerilor pe care nu le-au făcut, al amintirilor suprimate într-un gest precaut de echilibru emoțional. Dar în viețile acestea există în același timp speranță, există o a doua șansă, există oameni care se reinventează, care se iau la trântă cu viața, care au mers înainte și au curajul de a regăsi amintiri ascunse, de a trece dincolo de ceea ce a reținut memoria.

  Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

   De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

   Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   „O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă unele de altele odăile și coridoarele și cum se schimbă lumea de afară atunci când o privești prin ferestrele ei.“ Alice Munro

  “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este prima carte pe care o citesc de la premiata şi îndrăgita scriitoare canadiană Alice Munro, dar şi primul volum de short stories complet. Până acum n-am mai avut ocazia să citesc un volum întreg de short stories, ci doar poveşti scurte publicate separat.

   Când am pus cartea în lista scurtă de lecturi, m-am gândit că, de fapt, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este un roman. La fel am crezut şi despre “Dragă viaţă”. Visele mi-au fost spulberate când am dat la cuprinsul cărţilor şi am descoperit că sunt mai multe poveşti scurte, reunite în două volume, fără legătură între ele. Din câte am citit de pe coperta cărţii “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” Alice Munro a publicat şi un roman, pe lângă volumele de short stories. M-a făcut curios această afirmaţie şi am dat un search rapid pe google, dar am aflat că şi acel presupus roman este în realitate o colecţie de poveşti scurte, reunite într-un volum, însă acestea au legătură între ele.

   În poveştile lui Alice Munro, în prim plan, este femeia. Femeia cu un trecut tulbure şi încărcat, femeia cu o viaţă destul de amplă, femeia cu dificulăţile, grijile, treburile şi plăcerile pe care le întâlneşte în viaţă. Pe trecut, în special, se pune accentul şi acesta este readus în prezent, răscolind amintirile dureroase sau plăcute ale femeilor din centrul poveştilor.

   Per total, mi-a plăcut volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, dar nu pot afirma că a fost o lectură extraordinară, ci doar o carte bună, interesant scrisă. Vreau să aduc în atenţia voastră, a cititorilor, şi modul de scriere al autoarei, diferit faţă de ceea ce am citit eu până acum, fiind un mod ale cărui caracteristici principale sunt: originalitate şi autenticitatea. De câteva ori, autoarea a început poveştile cu sfârşitul lor, ceea ce m-a bulversat puţin, însă, cu cât m-am afundat în lectură, cu atât totul s-a pus cap la cap şi începutul a venit ca o concluzie, ca un dop în cazul sticlei. Înainte de a vă spune despre ce este vorba în fiecare poveste, mai vreau să vă zic că Alice Munro este o “vrăjitoare” care ştie perfect să folosească modurile de expunere, mai ales naraţiunea şi descrierea, astfel încât să nu plictisească cititorul, ci să-l fascineze cu poveştile sale.

Volumul curent conţine 9 poveşti:

“Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”;

“Podul plutitor”;

“Mobilă de familie”;

“Consolarea”;

“Urzicile”;

“Casa cu grinzi de lemn”;

“Ce rămâne în amintire”;

“Queenie”;

“Trece ursul peste munte”.

   Cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut “Urzicile”, pentru că a fost o poveste de dragoste minunată, fiind singura poveste care primeşte 5 stele din 5 din partea mea. Cea mai slabă poveste, după părerea mea, este chiar prima: “Ură,prietenie, dragoste, căsătorie”, având titlul omonim cu numele volumului, deoarece nu eram familiarizat cu modul de scriere al lui Alice Munro şi unele pasaje nu le-am înţeles complet. Tocmai pentru că n-am înţeles complet acea poveste, am în plan să o recitesc după vreo 10 ani, să vedeam dacă atunci îmi va schimba opinia despre ea.

   Prima poveste, “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”, o prezintă pe Johanna, o servitoare din familia McCauley, care vrea să transporte câteva obiecte de mobilă cu trenul, întrucât acestea aparţineau ginerelui domnului McCauley. În alt plan, facem cunoştinţă cu Sabitha, fata lui Ken Boudreau. Johanna din iubire pentru Ken îi trimitea scrisori şi acesta la rândul său scria scrisori pentru Johanna. Sabitha şi o prietenă de-a ei află că Johanna îi trimite scrisori lui Ken şi acestea încep să scrie ele scrisorile în numele Johannei, fără acordul acesteia şi fără ca ea să afle, şi îi schimbă complet soarta Johannei. În ce fel oare?

   A doua poveste, “Podul plutitor”, este despre dragoste la prima vedere. Jinny, o femeie tradiţională, care nu prea era în toate facultăţile mintale, îl întâlneşte pe Ricky, un tânăr care lucra la un restaurant. Soţul lui Jinny, Neal este reţinut pentru câteva ore şi o lasă singură în maşină. Văzând că vrea să meargă acasă, Ricky, un băiat tânăr, o duce el şi astfel ajung deasupra unor poduri şi podeţe cu maşina. Pe un pod înalt, văzând stelele, Ricky şi Jinny se simt atraşi unul de celălalt şi se sărută. Mi-a plăcut mult această poveste!

   A treia, “Mobilă de familie”, este povestea Alfridei, o femeie invidiată de multe persoane pentru modul ei de a fi şi pentru atitudinea ei. Naratoarea nu este Alfrida, ci o altă femeie, al cărei nume nu este precizat, dar ea era o cunoştinţă de-a Alfridei. Povestea aceasta e despre bucuria de a reîncepe să trăieşti şi să te bucuri de lucrurile mărunte, de a lăsa totul în urmă şi de a te concentra pe aspectele pozitive ale vieţii.

   A patra poveste, “Consolarea”, este despre pierdere şi suferinţă. Un profesor de ştiinţe îşi pune capăt zilelor, pentru că ceea ce el gândeşte nu este admis de oamenii din jurul lui. Lasă în urmă o soţie care caută cu disperare un bilet, o hârtiuţă în care soţul ei să-i explice de ce s-a sinucis. Oare găseşte ceva?

   Următoarea poveste, “Urzicile”, a fost de departe preferata mea. Am înţeles-o complet şi a fost pe gustul meu. Dragostea care rezistă în timp este în centrul atenţiei în această poveste scurtă şi personajele sunt foarte simpatice. După ce se cunosc în copilărie, Mike şi naratoarea se reîntâlnesc după ani întregi în casa prietenei naratoarei, Sunny. Vă las pe voi să aflaţi care le-au fost reacţiile…

   A şasea poveste, “Casa cu grinzi de lemn”, este despre suferinţă, sacrificii şi durere. Din nou, intervine sinuciderea, de data asta a unei femei. Doar oare de ce? Va reuşi cineva să oprească această sincucidere? Şi cu preţul a ce?

   A şaptea poveste, “Ce rămâne în amintire”, m-a impresionat foarte mult, deoarece personajul principal, o femeie pe nume Meriel, care rememorează foarte frumos şi autentic o dragoste de mult apusă cu un bărbat pe nume Asher. Titlul m-a atras, fiind mult mai mult decât sugestiv, dar într-o mare măsură şi povestea.

   “Queenie”, este cea de-a opta poveste şi nu prea mi-a plăcut. În mare, este vorba despre regăsiri şi dispariţii. Dacă ar fi să-i dau steluţe, mai mult de 2 stele n-ar primi.

   Ultima poveste, “Trece ursul peste munte”, este despre infidelităţi reciproce, între soţ şi soţie. Nu prea mi-a plăcut nici aceasta, din cauza subiectului abordat, dar mi-a plăcut ceva mai mult decât “Queenie”.

   Volumul “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” este alcătuit din proze scurte, frumos şi elegant scrise, dovedind faptul că Alice Munro este un autor de citit şi recitit.

 

Cartea “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

Soare în miez de noapte, de Rosie Thomas-recenzie

Titlu original: Sun at midnight 
Traducere: Mihnea Columbeanu
Editura: MIRON
Număr pagini: 415

   Rosie Thomas s-a născut şi a crescut într-un mic sat din nordul Ţării Galilor. După ce a câştigat o bursă, ea a devenit  consilier la şcoala lui Howell. Şcoala a avut o tradiţie puternică de muzică şi jocuri, dar, din păcate, Rosie nu a avut nici o aptitudine pentru hochei şi nici un entuziasm pentru corurile lui Gilbert şi Sullivan. A găsit biblioteca în loc … şi a citit şi a citit. A se simţi un outsider şi a fi scufundat în cărţi a fost ucenicia ideală pentru un scriitor.

   Cartea are un titlu sugestiv. După ce am încheiat lectura, am interpretat în două moduri posibile acest titlu. Prima varianta ar fi:  atunci când soarele nu apune deloc în Antarctica şi avem ziua mai multe luni. A doua interpretare ar fi: venirea pe lume a micuţei Meg în Antarctica cea aspră. Pentru mama ei, Alice, naşterea a fost o surpriză, o rază de soare în frigul polar.

   James Rooker, un călător prin lume, nu îl găsim mult timp în loc, un bun muncitor priceput la orice muncă, este terifiat de a păstra o relaţie. Este gata să meargă până la capătul pământului pentru a scăpa de mrejele femeilor. De data aceasta va fugi în Antarctica, poate şi pentru a scăpa de unele secrete ce îl apasă. La staţiunea polară Kandahar, Rooker va fi angajat ca şi responsabil cu transporturile, mecanic şi depanator.

   Alice Peel, profesor universitar la Oxford se crede mulţumită de viaţa ei. Este foarte activă pe plan profesional, iar pe plan personal Peter este partenerul ei. Celebra ei mamă-Margret, încearcă să o dirijeze în scopul propriilor ei interese, acela de a participa la o expediţie polară în Kandahar în numele ei. Având artrită şi fiind bolnavă, Margret nu poate să plece în Antarctica, deşi prima dată a adorat participarea la expediţia sa din tinereţe.

   Alice îi va promite mamei sale grav bolnave că va pleca în Antarctica, după ce l-a prins pe Peter cu o studentă. Analizând viaţa sa, şi-a dat seama că nu are ce pierde, iar această expediţie ar fi bine venită.

,,Ca om de ştiinţă şi fiică a unor oameni de ştiinţă, Alice avea raţiunea şi logica în sânge. Cunoaşterea însemna măsurare, demonstraţie, dovezi. Teoriile puteau fi postulate, dar aveau nevoie de sprijinul unor date concludente. Dovezile se căutau şi analizau, cunoştinţele se acumulau încet dar sigur, adunându-se în straturi care formau blocuri compacte de fapte incontestabile.
Prin mintea lui Alice, valuri de zăpadă zdrenţuite erau împinse de vântul care şuieră ascuţit, crescând spre un ţipat nepământean care acoperea ciripiturile pinguinilor.
Antarctica o aştepta, cu fălcile ei de gheaţă căscate larg.
Dintr-o dată, sub coaste, Alice Peel simţi un unghi ascuţit de nerăbdare, care o şoca prin lăcomia sa extatică.”

   Domnişoara doctor Alice Peel face oficial parte din Expediţia Antarctica Reunită a E.U. şi staţiunea Kandahar. Restul echipei este format din Richard Shoesmith, şeful expediţiei, Russ Amory managerul bazei, Arturo Marenas climatolog, Nikolai Pocius, radiotelegrafist, Valentin Phil ghidul montan galez, Laure franţuzoaica care ar cerceta colonia de pinguini douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore, şi Jochen van Meer medicul bazei. Rooker este retras şi îi place să îi analizeze pe toţi. Se înţelege relativ bine cu toţi colegii, dar pe Richard nu îl înghite, poate din cauza întâmplărilor din viaţa sa, şeful expediţiei îi aduce aminte de ceva ce vrea să uite.

   Întâlnirea pentru prima dată, singură, dintre Alice şi vremea vitregă de afară, o lasă speriată şi fără suflu, astfel că va învăţa o lecţie importantă.

,,Imediat ce ieşi, vântul trânti uşa în spatele ei. Pe negândite, făcu un pas înainte, în timp ce zăpada îi intra în ochi şi-n gură. Înecându-se, ridică braţele să-şi apere faţa. Mişcarea bruscă şi o rafală puternică de vânt o făcură să se clatine, pierzându-şi echilibrul, şi căzu în zăpada adâncă până la coapse. Tuşind şi gâfâind, se adună în patru labe, cu senzaţia că se află închisă într-un butoi cu var rece ca gheaţa care era zgâlţâit violent. Fulgii de zăpadă o orbeau, iar când îşi feri ochii cu o mâna amorţită, nu-şi putu vedea decât degetele.

   Zilele vor trece într-o monotonie disperată când afară natura este prea dezlănţuită pentru a reuşi să lucreze. Fiecare va încerca să îşi facă treaba cu conştiinciozitate, dar multe nu reuşesc să descopere. Disperarea Aliciei când descoperă că este însărcinată cu fostul iubit Peter, o va lasa îngrozită de ce s-ar putea întâmpla. Dilema sa este mare: să anunţe că este însărcinată sau să rămână până la sfârşitul expediţiei? Riscul este cu atât mai mare cu cât medicul bazei va fi transportat de urgenţă pentru o operaţie de apendicită, recuperarea sa împedicând revenirea în staţiune. Ce se va întâmpla? Rooker bănuieşte ceva, dar nu ştie nimic sigur. Cei doi dezvoltă o atracţie paşnică, unul faţă de celălalt. Richard va încerca să raţionalizeze generatorul de căldură, în schimb va aprinde zeci de lumânări, iar acest fapt va duce la incendierea staţiuni. Oamenii sunt disperaţi, nu ştiu dacă vor supravieţui în baraca pentru scutere, fără mâncare îndeajuns, fără haine, până la apariţia vaporului care trebuie să îi readucă la civilizaţie. Toate datele importate, strânse cu multă trudă vor fi pierdute.

   Pe Alice o apucă durerile naşterii, surpriză mare pentru toţi, dar şi pericol pentru viitoarea mamă. Va reuşi să fie transportată la timp pentru naştere? Sau va naşte în Antarctica la minus multe grade? Va supravieţui bebeluşul?

   Ce se va întâmplă cu echipa? Rooker va avea curajul să înceapă o relaţie cu Alice sau va fugi de proprii demoni?

   Călătoriile autoarei în Antarctica vor fi de folos. Am parcurs împreună imensitatea nemiloasă a iernii polare. Descrierea peisajului, descrierea coloniei de pinguini, dar şi vizualizarea acestei imensităţi albe. Dacă nu aş fi o friguroasă m-aş fi lăsat tentată de aceste ţinuturi aspre prin excelenţă.

    Nu ştiu de ce, poate traducerea de cineva nepotrivit i-a luat acel ceva cărţii, iar lecturarea ei nu a fost chiar cum m-aş fi aşteptat de la o carte marca Editura Miron, însă chiar şi aşa, este o carte bună.

   Recomand lecturarea acestei cărţi pasionaţilor de Antarctica!

 

Cartea Soare în miez de noapte, de Rosie Thomas a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

Secrete din trecut, de Cathy Gohlke-prezentare

Secrete pe care o mamă nu le-a putut împărtăşi niciodată… consecinţe pe care o fiică nu le-a putut ispăşi

   Toată viaţa ei, Hannah Sterling a tânjit după o relaţie mai apropiată cu mama care îi fusese o străină. Dar, când moartea acesteia îi închide uşa, Hannah decide să descopere secretele din trecutul lui Lieselotte şi e şocată să afle că are un bunic încă în viaţă în Germania.
Cu treizeci de ani în urmă, când Hitler îşi începe marşul prin Europa, tatăl lui Lieselotte e promovat în cadrul Partidului Nazist. O căsătorie corespunzătoare pentru singura lui fiica l-ar avansa în carieră, dar Lieselotte e îndrăgostită, iar iubitul ei, care lucrează în secret împotriva Reichului, nu e deloc perechea ideală. Însă Lieselotte nu-şi poate imagina cât de departe este în stare să meargă tatăl ei pentru a se asigura că va coopera, nici cum vor afecta faptele lor generaţiile următoare.

  Povestea lui Hannah şi a lui Lieselotte se dezvăluie pe parcursul călătoriei lui Hannah la Berlin pentru a-şi cunoaşte bunicul, care ascunde şi el propriile secrete din timpul războiului. Tânjind după o relaţie şi, totuşi, tulburată de tot ce descoperă, Hannah trebuie să decidă dacă poate să plătească pentru trecutul tragic al familiei… şi cum îi va influenţa viitorul moştenirea lăsată de ei.

  „Impresionantă şi captivantă, această poveste cere insistent să fie relatată.” (Kristy Cambron, autoare a cărţii The Butterfly and the Violin).

  „O poveste de un lirism uimitor, despre speranţa şi lumina în cele mai întunecate împrejurări. Personajele complexe, circumstanţele neobişnuite şi acţiunea labirintică te captivează şi dau naştere unor întrebări tulburătoare. Nu pierde ocazia să o citeşti!” (Sarah Sundin, autoare premiată a cărţii Through Waters Deep)

Sursa foto şi text; Life Publishers

Cartea poate fi comandată de pe site-ul liferomania.ro

 Crimă şi pedeapsă, de F.M.Dostoievski-recenzie

Editura: CARTEX2000

An apariţie:2007

Traducere: Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella Dumbravă

Număr părţi: şase

Număr de pagini: 525

    Nu am cuvinte să exprim ceea ce am simţit în timp ce citeam acest volum şi poată că nici nu ar trebui să spun prea multe, deoarece aş umple zeci de pagini. Mă voi limita doar la câteva aspecte. Gândiţi-vă că este dimineaţă şi, în timp ce vă beţi cafeaua, citiţi ziarul. Pe prima pagină se află un articol cu privire la un omor de-a dreptul terifiant: două femei în vârstă ucise în propriul apartament din Sankt Petersburg, iar pe fundalul acestei fapte s-a comis o alta, furtul unor bijuterii ale aceloraşi victime. În câteva cuvinte, o tâlhărie urmată de moartea victimei, cum se prezintă fapta şi în Codul Penal. Dumneavoastră, un simplu cetăţean, veţi gândi, probabil, ce este mai rău despre lumea care vă înconjoară, veţi lectura cu aviditate concluziile la care au ajuns poliţiştii până la acel moment. Ceea  ce vă atrage este propoziţia:”nu a fost identificată persoana care a săvârşit fapta” şi veţi aştepta continuarea. Aceasta vă este dată de către autorul  F.M.Dostoievski care  nu doar că vă descrie cele petrecute, dar vă prezintă modul în care gândeşte făptuitorul, ce simte, cum se comportă cu cei din jur. Felul în care scrie acesta, cum se îmbină cuvintele te face să te întrebi dacă nu a trecut o tornadă pe lângă casa ta şi nu te-a luat, din greşeală, cu ea.

    Feodor Mihailovici Dostoievski, născut la data de 30 octombrie 1821 şi decedat la 28 ianuarie 1881, a fost unul dintre cei mai de seamă, mai apreciaţi scriitori ruşi, operele sale având un efect răvăşitor asupra literaturii, filozofiei, psihologiei şi teologiei secolului al XX-lea. El s-a născut la Moscova. De mic copil i-au plăcut basmele şi legendele scrise de autori ruşi şi străini. In anul 1837 îşi pierde mama şi va intra, ulterior, la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev. După absolvire a lucrat ca inginer proiectant, dar obişnuia să traducă cărţi pentru a-şi suplimenta fondurile. Primul său volum,  Oameni sărmani, este publicat în anul 1846, atrăgând, totodată, atenţia criticului şi filozofului Vissarion Belinski. Este condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia datorită implicării într-un grup de liberali utopişti. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsăIdiotulFrații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană.În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri și numeroase alte lucrări.

    Romanul se deschide cu imaginea  asupra unei zile de iulie în care un tânăr a ieşit să se plimbe pe străzile Petersburgului « din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. ».  Este vorba de Raskolnikov, fost student al Facultăţii de Drept. De ce spun « fost » ?  Răspunsul este unul simplu: el  provine dintr-o familie sărăcă ; din cauza lipsei de bani a trebuit să abandoneze şcoala până la momentul în care va reuşi să facă rost de aceştia. Situaţia sa nu este una albă nici în ceea ce priveşte plata chiriei pentru camera în care locuieşte. Cum anume să facă rost de bani mai repede ? Pe acest fundal se suprapune şi iminenta căsătorie dintre  sora sa, Avdotia Romanovna, şi Piotr Petrovici, un om bucuros că a găsit o soţie dintr-o clasă socială mai joasă şi « uşor de manipulat » cum consideră Raskolnikov. El ştie că Avdotia acceptă situaţia din cauza beneficiilor care vor reveni mamei şi fratelui său mai mare, iar nu din dragoste. Raskolnikov este împins de la spate din două părţi, pe de o parte de nevoia de a-şi finaliza studiile, iar pe de altă parte, de dorinţa de a proteja libertatea sorei sale mai mici. Către ce este sau către cine este îndemnat ? Spre o femeie în vărstă care practică cămătăria, amanetul. Personajul nostru a trebuit să apeleze la aceasta pentru a face rost de bani spre a-şi plăti chiria şi a cumpăra mâncare şi băutură. Se va duce la aceasta, amanetează un ceas pe care îl avea de la tatăl său. Părăsind locuinţa va merge la o cârciumă unde îl va cunoaşte pe Marmeladov, un fost funcţionar care, prins în mrejele băuturii, îşi va pierde slujba şi, încetul cu încetul, familia. Acesta îi poveşteşte întreaga sa viaţă lui Raskolnikov: faptul că a avut o soţie, dar care a murit, rămânând văduv şi cu o fetiţă în grijă, Sonia. S-a recăsătorit ulterior cu o altcineva, dar viciul său nu va putea fi ţinut mult în frâu şi pierde slujba pe care o avea. Fiica lui, pentru a mai ajuta la casă se va deda lumii crude a străzilor. Datorită stării de ebrietate puternice în care se găsea, personajul nostru îl va conduce acasă pe Marmeladov. Cu ocazia uneia dintre plimbările sale, va auzi discuţia dintre Lizaveta, sora bătrânei căreia personajul îi lăsase ceasul în amanet, şi târgoveţ, aflând că în ziua următoare, la orele şapte ale serii, aceasta va fi plecată de acasă. După îndelungi deliberări ajunsese la concluzia că singura soluţie pentru problemele sale este să fure banii  pe care aceasta îi deţine « de ce urmele lăsate de mai toţi criminalii sunt atât de evidente ? treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante şi – după părerea lui – cauza principală nu atât în posibilitatea de  a tăinui crima, cât în însăşi persoana criminalului ; … toţi criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinţei şi raţiunii, şi de aceea se poartă cu o neglijenţă şi uşurinţă fenomenală, copilărească, şi asta tocmai în clipele când agerimea minţii şi prudenţa sunt indispensabile. După părerea lui, această eclipsă a raţiunii şi paralizie parţială a voinţei se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide…trece ca orice boală…el personal, în această privinţă, nu se va lăsa pradă acestor fenomene bolnăvicioase, că va rămâne stăpân pe raţiunea şi pe voinţa lui în tot timpul acţiunii, şi asta pentru simplul motiv că acţiunea lui « nu era o crimă » ». Mai mult, pare că toate îl conduc la acelaşi rezultat fiindcă aude de la un alt student aceleaşi gânduri pe care le are el însuşi, să o ucidă pe femeie pentru ca banii acesteia să fie folosiţi pentru un scop mult mai bun.

    Ce m-a atras cel mai mult la acest personaj este faptul că gândeşte în detalii şi nu « în linii mari »: cântăreşte totul, planifică, dar se va vedea că simpla întâmplare face ca fapta să se comită. Mai întâi el va trebui să facă rost de un topor. Din păcate slujitoarea era acasă în acel moment, dar norocul îi surâde şi va lua obiectul de la portar. Ajuns la casa bătrânei, o ucide, caută banii în casă, dar nu găseşte decât nişte bijuterii şi cuţite. Este surprins de către sora bătrânei, pe care o va omorî. Doi bărbaţi  urcă treptele pentru a se întâlni cu aceeaşi persoană, dar nu răspunde nimeni la uşă. Coboară treptele la portar, iar în acest timp, personajul nostru reuşeşte să se ascundă în altă casă. Este neatent şi îi scapă câteva bijuterii. Afară din imobil va pleca spre casa sa şi se va culca. Când se trezeşte îşi dă seama că este pe alocuri pătat de sânge, că trebuie să ascundă obiectele pe care le furase. Zis şi făcut!

   Va găsi o piatră şi le va pune sub aceasta. Primeşte o citaţie, iar la sediul instituţiei i se va spune că va trebui să îşi achite cât de repede chiria deoarece există mai multe plângeri pe numele său. Este de-a dreptul surescitat şi când află de acestea simte că a trecut de un nou prag deoarece se crezuse descoperit. I se va face rău, va merge la prietenul său de la Facultate, Razumihin, dar îl va părăsi la fel de repede. Următoarele sale mişcări sunt realizate pe fondul traumei, al fricii că va fi prins. Va fi cuprins de friguri şi răpus la pat pentru mai multe zile, timp în care este îngrijit de servitoare şi de Razumihin care doreşte să îşi ajute prietenul în ciuda comportamentului acestuia. Pedeapsa la care este condamnat Raskolnikov este cea de a trăi cu ceea ce a comis şi de a merge zi de zi purtând povara secretului. El ajunge foarte aproape de nebunie, este interesat de modul îm care decurge ancheta poliţiei « numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigaşului. « Avem fapte ! » spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul ; felul de a le interpreta e cel puţin tot atât de important pentru a reuşi să descoperi adevărul ! », este neglijent povestind cum ar fi procedat  dacă el ar fi fost cel care săvârşise fapta, se întoarce noaptea la locul cu pricina, îşi schimbă comportamentul faţă de cei din jur. Ei îl pierd el dânsul, iar el se pierde pe sine « era cea dintâi clipă de linişte…mişcările precise şi sigure vădeau o hotărâre puternică…îşi dădea seama că este încă foarte slb, dar nemaipomenita încordare sufletească ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixă, şi-i dădea putere ş încredere în sine : spera, de altfel, că nu va cădea în stradă…nu ştia şi nici nu se gândea unde avea să-şi îndrepte paşii ; ştia numai că « trebuie  să isprăvească totul dintr-o dată, chiar azi, chiar acum… »Dar cum să isprăvească ? ».  Nu după mult timp va ajunge să se apropie mai mult de Sonia, fiica lui Marmeladov, în vreme ce prietenul său o va cunoaşte pe sora lui Raskolnikov…Personajul nostru va putea trăi o minciună ? Va fi prins ? Va iubi, se va schimba ? Dar ce se va întâmpla cu prietenii şi familia sa ?

« scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint. Nici un adevăr n-a fost rostit fără să se fi minţit în prealabil de cel puţin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori, şi asta ne face cinste într-o anumită măsură…Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea – papagal! Adevărul n-are să fugă…”

    Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Personajele sunt direct caracterizate de către narator « Avdotia Romanovna era uimitor de frumoasă : înaltă, mlădioasă, o fire tare, sigură pe ea, ceea ce se simţea în fiecare gest al ei, fără să-i ştirbească totuşi graţia şi gingăşia mişcărilor ». Dostoievski arată cititorului o realitate dintre multe altele:  un om aparent liniştit, care nu ar răni pe nimeni, poate să comită atare fapte pentru a obţine bani. Banii sunt o necesitate, dar nu trebuie să îi consume pe indivizi. În fond, personajul nostru doreşte totul mai repede pentru că se teme de ce s-ar putea petrece ziua următoare. Se iveşte oportunitatea, profită, planifică. Mintea lui Raskolnikov este un adevărat labirint al Minotaurului: uneori se comportă perfect normal, dar cugetă, meditează şi ajunge la concluzii mult prea îndepăratate de dorinţele societăţii şi ucide. El se autocaraterizează şi analizează fiece aspect al vieţii trecând în supraeu. Luptă cu lumea şi cu sine. Cine are să câştige rămâne de citit… 

« aici, frăţioare, este vorba de principiul saltelelor de puf, eh ! şi nu numai…aici eşti prins în mreje ; e capătul lumii, locul de ancorare, limanul liniştit, buricul pământului, temelia lumii sprijinite pe trei chiţi, filozofia clătitelor, a plăcintei grase, cu samovare de seară, suspine domoale, caţaveici călduroase, culcuş încălzit, uite, parcă ai fi mort şi totuşi ai trăi, ceea ce e un dublu avantaj ! Ei, dar ajunge, frăţioare, nu mai ştiu ce vorbesc, e timpul să ne culcăm ! ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

5/5 STELUŢE

Cartea Crimă şi pedeapsă de F.M.Dostoievski este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro


Sursă imagini: pinterest.com

Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia-recenzie

 

Categoria: Literatura Romana

Editura: Smart Publishing

Număr pagini: 174

An apariție: 2016

Format: 200×130

 

„Oricine poate să creadă orice… cu condiția să nu impună credința sa altora, prin violență…

   Dacă va voi să își impună totuși credința, să o facă numai prin blândețe, prin politețe, prin argumente serioase sau prin dovezi clare… Și chiar și așa, trebuie să le lase celorlalți libertatea de a gândi și de a visa… În orice caz, Henri Poincare a observat foarte bine: Să te îndoiești de tot sau să crezi totul sunt două soluții la fel de convenabile; amândouă înlătură necesitatea cugetării.

În această carte prezint câteva aspecte privind misterul destinului și misterul viitorului… Sunt în definitiv niște sugestii pe care le adresez celor ce vor să gândească liber… O parte dintre ideile expuse în această lucrare au fost prezentate în mai multe cărți apărute fie la editura Printech, fie la alte platforme editoriale.

Dincolo de fatalitate sunt ideile, idealurile, iluziile și speranțele; până la urmă, doar acestea contează…” – Constatin M.N. Borcia

   Despre autor: Constantin M.N. Borcia s-a născut pe 23 octombrie 1956. A urmat cursurile Facultății de Fizică, la Universitatea București, este doctor în chimie. Iată câteva din cărțile sale: „Viața mea este ca un labirint (Jurnal Oniric)”, „Acolo cineva veghează”, „Chemarea stelelor”, „Tentația Necunoscutului”, „Marele mister al Marelui Univers – între realitate și fantezie”, „Moartea și supraviețuirea – între certitudine și ipoteză”, „Universuri imaginare”, „Mistere fascinante”, „Seducția necunoscutului”, „Pierdut într-o lume efemeră – reflecții, însemnări, ficțiuni și poezii existențiale”.

   Fatalitatea… o problemă dezbătută de omenire încă de la începuturile sale. Ce este ea și cum ne influențează existența? Suntem noi supuși destinului sau suntem creatorii propriului drum? Aveam această abilitate de a alege sau doar credem asta? La toate aceste întrebări și nu numai, răspunde Constantin M.N. Borcia în paginile cărții „Dincolo de fatalitate”, o colecție de reflecții și fantezii, de citate care au în centrul atenției fascinantul mister al destinului.

   Cartea este structurată în două părți (Misterul destinului și Misterul viitorului), la care se adaugă concluziile. Prima parte cuprinde, la rândul său zece subcapitole: Despre destin, Câteva întrebări, Clasificarea destinelor, Fatalitate și libertate, Destinul moartea, Iluzie şi realitate, Interacţiunea destinelor, Destinul societăţilor, Eternitatea – între iluzie și speranță, Un exercițiu ritmurile și Yoga.

   Așa cum precizează și autorul, cartea este mai mult o invitație la gândire, la o stare de reflecție, de aceea ea are aspectul unui eseu presărat cu întrebări care par retorice, dar care declanșează în cititor o serie de gânduri profunde asupra destinului. De altfel, autorul clasifică destinul în multiple grupe (în subcapitolul Clasificarea destinului) și descrie fiecare tip de destin, oferind cititorului posibilitatea să-și detecteze propriile caracteristici ale vieții și implicit ale destinului său. Pentru a exemplifica și pentru a argumenta mai bine teoriile sale, autorul aduce citate din alte cărți care tratează problema destinului. Iată unul dintre acestea:

   „Imaginați-vă că vă este foame și că vă aflați la mijlocul distanței dintre două farfurii cu mâncăruri la fel de apetisante. Dacă toate deciziile și toate acțiunile sunt determinate din punct de vedere causal și dacă în istoria dumneavoastră cauzală nu există nimic care să vă facă să vă înclinați într-o mai mare măsură către una dintre cele două farfurii, atunci cum ați lua o hotărâre”, „Această carte nu există – o piruetă în paradox”, de Gary Hayden și Michael Picard.

   Intitulată „Misterul Viitorului”, partea a II-a a cărții cuprinde următoarele capitole: Lumea care va veni…, Tentaţia previziunii – câteva consideraţii, Viitorul optimist – expansiunea omenirii, Viitorul pesimist – dezastrul inevitabil, Viitorul stagnant – nu se poate mai departe, Viitorul dezorganizat – involuţie, Viitorul oscilant – mitul eternei reîntoarceri, Viitorul modificat – omenirea este de nerecunoscut, Viitorul integrat (contopire) – contactul cu civilizaţiile extraterestre, Viitorul alternative, Viitorul imprevizibil va fi ceva dincolo de orice închipuire, Viitorul omenirii si poluarea, Inteligenta planetara, Viitorul Universului – Expansiunea Universului si expansiunea omenirii, Studiul pericolelor, Sfârşitul omenirii.

   De la Nostradamus și chiar cu mult înaintea lui, până în prezent, oamenii au fost curioși să afle ce li se va întâmpla, cum va fi existența lor în viitor. Printre alte considerații, iată ce spune Constantin M.N. Borcia despre previziuni:

   „În cartea Lumea peste două decenii – Ancheta revistei engleze New Scientist, apărută în anul 1968 la Editura Științifică, București, traducere A. Hristev, se prezintă diverse prognoze făcute de diverși savanți sau publiciști, despre cum va evolua lumea în decurs de douăzeci de ani (așadar cum va arăta lumea în 1984. Astfel s-au făcut prognoze referitoare la următoarele domenii: știința și scopurile oamenilor, cercetările fundamentale, astronomia și explorarea spațiului cosmic, resursele naturale, alimente și agricultură, combustibilul și energia, materialele și producția, oceanele, vremea și clima, substanțe chimice, calculatoarele și telecomunicații, aviația, transportul de suprafață, aplicațiile biologiei. Dacă în unele domenii prognozele au fost relative corecte, în unele însă au fost departe de ceea ce a fost în realitate”.

   În continuare, autorul exemplifică situații în care prognozele referitoare la anumite domenii au eșuat, dar și prognoze care au devenit o realitate a anilor 80, întărind astfel ideea potrivit căreia, prognoza nu este altceva decât o chestiune relativă.

   Cât despre viitor, Constantin M. N. Borcia este de părere că „la un moment dat al evoluției, omenirea se transformă în… altceva, fie datorită tehnologiilor create (spre exemplu datorită nanotehnologiei sau datorită dezvoltării computerelor cuantice sau spiritual), fie datorită creării unor organisme hibride (organisme modificate genetic – prin metode și tehnici specific ingineriei genetice), fie datorită cercetărilor în domeniul parapsihologiei, se pot crea diverse modalități de modificare a capacităților organismului uman. Se pot forma societăți diverse cu posibilități extraordinare față de cele de astăzi”.

   Există și alte păreri, care pentru noi, oamenii obișnuiți pot părea radicale și chiar imposibile, potrivit cărora într-un viitor mai puțin sau mai mult îndepărtat, oamenii să se transforme în cyborgi, iar unul din susținătorii acestei teorii este Elon Musk, fondatorul companiei Tesla.

   Cartea lui Constantin M. N. Borcia e mult mai profundă decât pare la prima vedere, ea oferă informații din diverse surse, dar rolul ei final este Acela de a lăsa cititorul să aleagă, să-și declanșeze procesul de permitere a trierii de informații… dar mai ales să devină curios asupra unor aspecte dincolo de fatalitate.

Recomand cartea celor interesați de domeniile subtile ale vieții, de istoria progresului omenirii, de evoluția umană.

Cartea Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

   Suita franceză, de Irène Némirovsky-recenzie

Editura: Polirom

Număr pagini: 352

An apariţie: 2014

Traducător: Nicolae Constantinescu

  În iunie 1940, naziștii au ocupat Franța, distrugând și reordonând din temelii mecanismele vieții cotidiene. Când li se smulg din mâini frâiele propriei existențe, când sunt împinși spre un exod neașteptat, când nimic nu-i mai poate ajuta să controleze împrejurările în care se găsesc, oamenii își dezvăluie adevărata natură, lașitățile ascunse, lăcomia sau generozitatea, altruismul, solidaritatea sau forța sufletească pe care nici măcar nu și le bănuiau. Urmărind exodul din Paris și periplul prin țară al câtorva personaje – o familie de burghezi înstăriți, una de mici funcționari, un soldat rănit în luptă, o dansatoare până atunci protejată de amanții ei sus-puși etc. – Suita franceză creionează, chiar sub focul istoriei, tabloul unei societăți în derivă.

   Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani.

   1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939).

   Suita francezăeste un roman uimitor, frumos şi bine scris, prezentând viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Cu mâna pe inimă vă spun că m-am despărţit cu greu de această carte, neterminată, dar atât de complexă, unde toate se îmbină perfect şi nimic nu rămâne pe dinafară. Am citit-o în aproximativ o săptămână, însă nu pentru că e o lectură grea, cu un stil complicat şi înecăcios, ci pentru că voiam să lungesc cât mai mult plăcerea lecturii. Voiam să păstrez şi pentru mâine o porţie. Voiam să nu se termine niciodată.

   Am adorat, pur şi simplu, “Suita franceză” şi am savurat fiecare cuvânt aşternut pe hârtie de Irène Némirovsky.

   Deşi roman tragic şi dureros, scriitoarea a avut grijă să introducă şi câteva fragmente în care fericirea şi bucuria, iubirea şi pofta de a trăi domină.

   Cartea este structurată pe mai multe părţi:

  • Furtună în iunie;
  • Dolce;
  • Captivitate;
  • Lupte?
  • Pacea?

   Din toate aceste 5 părţi, doar primele două au fost scrise, pentru că autoarea a murit în lagărul nazist de la Auschwitz, neterminând romanul.

   La sfârşitul cărţii “Suita franceză” se găsesc şi câteva extrase din caietul lui Iréne Némirovsky ce fac referire la starea Franţei şi la planul pentru Suita franceză. Acolo, în acele extrase, ne formăm o idee despre cum ar fi trebuit să arate romanul lui Iréne complet, cu toate cele 5 părţi scrise. Tot în acele pagini, primim idei despre ce s-ar fi putut întâmpla în celelalte părţi nescrise, sub forma unor notiţe. Mi s-a părut foarte interesant că, la sfârşitul cărţii, am găsit aceste extrase, găsind, de asemenea, răspunsuri la unele întrebări din mintea mea formate după ce am terminat de lecturat romanul.

   Romanul “Suita franceză” debutează cu membrii familiei Péricand nevoiţi să părăsească Parisul, întrucât trupele germane au invadat Franţa. Alături de o parte din fii ei, Charlotte Péricand pleacă spre Bourgogne, iar în Paris rămâne doar soţul şi fiul cel mare al Charlottei pe nume Philippe. Acesta era preot şi cât timp familia Péricand fuge din Paris,

   Philippe este nevoit să aibă grijă de un grup de copii orfani.

   Drumurile erau deja ocupate de sute de maşini şi oameni care voiau să părăsească Parisul, în fuga nebună pentru supravieţuire. Toţi ştiau că odată cu invadarea Franţei de către germani viaţa lor era pusă în joc, aşa că şi-au făcut bagajele (unele cu adevărat uimitor de mari, conţinând obiecte de mobilă, tablouri, cărţi, porţelanuri şi alte câteva obiecte de care erau tare mândri proprietarii lor) şi ocupând tot spaţiul din maşină, uitând că mulţi oameni nu aveau cu ce să părăsească Parisul. Gările fuseseră închise cu lacăte şi niciun tren nu mai circula.

   Povestea este structurată pe mai multe fire/planuri narative, atât în prima parte (“Furtună în iunie”), cât şi în a doua parte (“Dolce”). Acţiunea se ramifică în rămurele care, până ce se termină partea respectivă, se amestecă între ele, existând multe coincidenţe, dând astfel acţiunii aspect omogent şi cursiv.

   Primul plan din prima parte urmăreşte, după cum am început să vă narez mai sus, viaţa familiei Péricand. Al doilea ne prezintă viaţa scriitorului Gabriel Corte alături de “secretara” lui pe nume Florence. Al treilea pe soţii Michaud, iar al patrulea pe domnul Charles Langelet, un bătrân morocănos.

   Toate personajele urmăresc să fugă cât mai repede din Paris, amestecându-se în masa interminabilă de oameni care se aflau în aceeaşi situaţie. Niciunul din ei nu primeşte vestea de a se muta cu plăcere, ci sunt nervoşi şi totodată fricoşi. Cu fiecare pagină, germanii sunt tot mai aproape şi ucid din ce în ce mai mulţi soldaţi francezi. Lumea nu mai avansează din fuga nebună, ci se opreşte în sate, majoritate oamenilor fiind găzduiţi temporar de săteni miloşi. Maşinile sunt părăsite, cu tot cu mobilă, singurul obiectiv al oamenilor fiind să rămână în viaţă şi să iasă cu bine din război.

   Scriitorul Gabriel Corte lucra pe terasa lui când află că trebuie să părăsească Parisul. Tocmai ce ajunsese la jumătatea viitorului său roman, moment de sărbătorit, dar, aflând că nu mai poate să rămână pe domeniul său pentru a lucra, acesta este nervos şi plin de ură. A doua zi îşi împachetează obiectele şi manuscrisele şi părăseşte minunata lui vilă, ascunsă de ochii curioşilor.

   Soţii Michaud lucrau la o bancă şi pentru că războiul cuprindea Franţa, sediul băncii s-a mutat în altă zonă. Şeful lor le-a promis că îi va lua cu el şi soţii Michaud primesc cu bucurie vestea, întrucât nu aveau maşină. În dimineaţa următoare, în momentul când trebuiau să plece, soţii Michaud primesc vestea că nu mai pot fi luaţi de către şeful lor, pentru că a luat-o şi pe amanta lui, aceasta venind cu o grămadă de bagaje. Soţii se grăbesc spre gară pentru a prinde primul tren spre Tours. Gara era închisă de mult, aşa că soţii Michaud o pornesc pe jos.

    Charles Langelet nu mai stătu la discuţii, de cum află că trebuie să plece îşi ambală singur obiectele de porţelean. Era gras şi suferea de inimă. De-a lungul călătoriei de salvare, ajunge să fie furat, dar, în unele momente dă dovadă de curaj şi totodată egoism furând şi el la rândul său.

   Familia Péricand ajunge să locuiască la o  casă la ţară, suferind de lipsa de alimente şi de frica pricinuită de căderea bombelor, brăzdarea cerului de avioane şi de împuşcături. Hubert, unul dintre fii Charlottei, din dorinţa de a lupa şi el alături de trupele franceze împotriva inamicului, fuge din casa ţăranilor, pe geam, în ce toată lumea dormea. Pusese la cale acest plan alături de un alt băiat şi stabiliseră să se întâlnească lângă un copac, dar băiatul nu vine şi Hubert pleacă să lupte de unul singur. Văzând câţiva soldaţi francezi, se alături lor, dar nu reuşeşte să fie aşa de eficient pe cât şi-ar dori, soldaţii spunându-i că-i încurcă şi să dispară din calea lor. Charlotte, văzând că fiul ei a dispărut, priveşte actul său, nu cu frică, ci cu mândrie că băiatul său vrea să apere patria franceză, dând dovadă de ambiţie şi curaj.

    Zi după zi, germanii ajuns să cucerească întreaga Franţă. Astfel, începe a doua parte a romanului, intitulată “Dolce”. Fiecare familiei primeşte câte un german în casă, pentru a locui cu el şi multe lucruri le sunt interzise oamenilor francezi. Singurii care nu au primit un german repartizat la ei în casă a fost familia Vicontesei, una bogată şi influentă. Lumea devine din ce în ce mai rea, începe să fure produse din grădina şi de pe plantaţiile vicontesei, întrucât doar ea avea acel tip de produse. Lumea îi oferea bani şi aur, dar era neînduplecabilă.

    În a doua parte se pune accent pe dezastrele cauzate până în momentul respectiv de război: case părăsite şi distruse, oameni morţi într-un număr mare şi alte dezastre. De asemenea, în a doua parte se pune accent şi pe Jean-Marie, fiul familiei Michaud, soldat în armata franceză.

   Apoi, lumea uşor-uşor începe să-şi revină, iar oamenii se întorc la casele lor părăsite.

   Tot în a doua parte apar noi personaje, precum doamnele Angellier, o soţie şi o mamă care avea fiul în război şi noi aventuri sunt gata să înceapă.

   Trăind în fiecare zi alături de oaspeţii lor, femeile franceze încep să se îndrăgostească de germani şi nu-i mai privesc aşa de dur precum îi priveau înainte, doar femeile bătrâne rămân încă împotriva lor. Or pleca sau nu germanii din Franţa?  Ce vor face femeile care s-au îndrăgostit de soldaţi? Dar oare cum se va termina romanul?

   “Suita franceză” este romanul care a propulsat-o pe Iréne în topul celor mai populari scriitori, fiind o adevărată mărturie despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Mie mi s-a părut foarte interesant, mai ales pentru tematica aleasa de autoare şi v-o recomand cu drag!

 

Cartea Suita franceză de Irène Némirovsky a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

Atatürk-făuritorul Turciei Moderne, de Mehmet Ali Ekrem-recenzie

Editura Politică București

Anul apariției: 1969

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 256

Nota mea: 10/10

   Cei care mă cunosc știu că sunt pasionat de istoria Imperiului Otoman și a Turciei. Îmi face mare plăcere să citesc o carte ce abordează acest subiect și, astfel, să reușesc să pătrund tot mai mult în această lume fascinantă, în această civilizație, pe cât de diferită, pe atât de asemănătoare cu a noastră. Cu fiecare carte studiată, am șansa de a-mi lărgi orizontul de cunoaștere și de a înțelege mai mult. Căci, scopul istoriei este, în primul rând, cel de a înțelege, de a învăța, ca, mai apoi, să poți aplica în viața de zi cu zi.

  Atatürk este, în ceea ce mă privește, un geniu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Opera sa, acțiunile întreprinse în favoarea națiunii turce reprezintă un izvor nesecat, un subiect inepuizabil. Îi port o profundă admirație și un respect sincer. Pentru mine el este egalul lui Alexandra Macedon, al lui Petru cel Mare, al lui Napoleon Bonaparte, întrucât și-a pus amprenta asupra societății din care a provenit, lăsând o moștenire neprețuită poporului său și nu numai.

Mustafa Kemal Atatürk (Sursă foto)     

  Așa am ajuns să citesc lucrarea lui Mehmet Ali Ekrem, un istoric român de origine turcă, frumos intitulată ,,Atatürk – făuritorul Turciei Moderne”. Fără îndoială, titlul este mai mult decât potrivit. Ataturk a făurit Republica Turcia, a profitat de dezmembrarea decăzutului Imperiu Otoman, de moartea inevitabilă a acestuia și a îndrumat națiunea turcă spre renașterea națională. Slăbiciunea resimțită de Sublima Poartă a fost folosită de Mustafa Kemal în folosul turcilor, reușind să clădească din ruine ceva durabil. Temeliile republicii nou formate continuă să reziste și astăzi cu trăinicie, în ciuda vieții politice actuale extrem de tumultoase.

  După ce am parcurs întreaga carte cu o deosebită plăcere, mi-am dat seama că este cea mai bună sinteză a vieții și a activității lui Atatürk pe care am citit-o și, poate chiar, cea mai bună existentă în limba română. Bibliografia evidențiază o cercetare temeinică, având la bază documente și lucrări în limba turcă, dar și în alte limbi europene. La sfârșit, ne este oferită și o selecție de fotografii alb-negru ce-l înfățișează pe Mustafa Kemal și frumoasa sa evoluție, ascensiune pe scena politică a Turciei.

  Înainte de toate, ne este prezentat contextul, situația Imperiului Otoman aflat în plin regres în secolul al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea. Gloria de altă dată pare să fi rămas blocată între paginile cărților prăfuite. Sfârșitul expansiunii otomane, dar și sistemul de organizare feudal au contribuit la decăderea imperiului și la sărăcirea acestuia. Din opulența și grandoarea lui Mehmet al II-lea Cuceritorul sau a lui Suleyman Magnificul pare să nu mai fi rămas nimic. Imperiul Otoman nu s-a adaptat vremurilor, modernității și a căzut pradă, încet-încet, influenței și intereselor Marilor Puteri. A devenit ,,bolnavul Europei”, guvernat de o dinastie neputincioasă sau, mai bine zis, indiferentă, mult prea ignorantă și dezinteresată, închisă în propria cochilie.

   Câteva capete ,,luminate” au încercat să modernizeze Imperiul, implementând reformele Tanzimatului, însă acest proces a fost întrerupt. Domnia despoticului Abdülhamid al II-lea a înrăutățit situația și mai tare. Teritorii cucerite cu secole în urmă au intrat sub autoritatea unor țări precum Franța, Anglia, Italia, țări din Balcani și-au proclamat indepedența. Imperiul a dispărut din Africa, iar existența sa în Europa era limitată. Tineri revoluționari, inspirați de Occident, au încercat să schimbe ceva. Așa au apărut Junii Turci, printre care s-a numărat și tânărul militar Mustafa Kemal, aflat la începutul unei cariere ce se anunța a fi încununată de succes și numeroase realizări.

   Primul Război Mondial a năruit Imperiul Otoman, din cauza alianței sale cu Puterile Centrale, și l-a adus la sapă de lemn. Puterile Antantei au fost hotărâte să șteargă moștenirea lui Osman de pe harta politica a lumii. Tratatul de la Sèvres a reprezentat o adevărată moarte a statului. Țara a fost împărțită aproape în totalitate și contropită de străini. Însă, din fericire, scânteia revoluției a izbucnit în Anatolia și, sub conducerea lui Mustafa Kemal, turcii au început un veritabil război de independență. Împotriva Sublimei Porți și împotriva Occidentului.

Turcia în urma Tratatului de la Sèvres (Sursă foto)

   După câțiva ani de luptă, de eforturi ce nu pot fi contestate, Mustafa Kemal și tovarășii săi au reușit să schimbe destinul turcilor. Astfel, la 29 octombrie 1923, a fost proclamată Republica Turcia la Ankara, eveniment ce a urmat Tratatului de la Lausanne – renașterea unei națiuni. Protagonistul nostru și-a atins scopul, a fost ales președinte al țării, dar greul abia atunci a început. După ce a pus la punct relațiile internaționale, s-a văzut nevoit să se ocupe cât mai urgent de reorganizarea internă a statului. A întâlnit nenumărate piedici, revolte, însă nimic nu l-a împiedicat să ducă la capăt mișcarea de modernizare și europenizare a Turciei.

   Timp de 15 ani, până la moartea sa, Turcia a fost reformată și schimbată, odată pentru totdeauna. S-a pus accent pe laicizarea statului, pe reînvierea spiritului național. Procesul de emancipare al femeior a continuat, acestea au căpătat drept de vot, ieșind din conul de umbră pe care au fost nevoite să-l accepte timp de secole. A fost introdus numele de familie în rândul populației, iar Mustafa Kemal și-a primit meritatul apelativ ,,Atatürk”, fiind considerat un tată al turcilor. Alfabetul arab a fost înlocuit cu cel latin, iar Turcia a fost supusă unei iluminări, promovării educației în rândul maselor.

 Atatürk arătând poporului noul alfabet, în timpul unui turneu prin țară (Sursă foto)

   Oricâte cărți, oricâte lucrări de specialitate s-ar scrie despre Atatürk și la activitatea sa, nu ar fi suficiente. Realizările sale sunt neprețuite. Atatürk este, fără doar și poate, un model de urmat. Un militar excepțional, un om politic de seamă și, cel mai important, un cetățean al patriei sale, căreia și-a dedicat întreaga existență. A pus interesul colectiv, interesul națiunii înaintea celui propriu, înainte împlinirii sale ca individ. Din acest motiv, este necesar să citim mai multe despre el, să învățăm din experiența lui și să contribuim cu toții pentru clădirea unei lumi mai bune. Pentru noi și pentru urmașii noștri.

   Fie că sunteți pasionați de istorie, fie că nu, vă sfătuiesc să citiți acest volum, să vă familiarizați cu personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk! Fiecare țară poate avea un Ataturk al ei sau mai mulți. Important e să învățăm, să muncim, să ne desăvârșim și să ne implicăm. Nepăsarea și ignoranța unora, mai pregătiți, mai buni, a permis dintotdeauna dezlănțuirea celor lipsiți de orice scrupul. Prin urmare, nu-ți uita patria și nici propria persoană!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Atatürk-făuritorul Turciei Moderne de Mehmet Ali Ekrem este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Ochii unui înger, de Cătălin Al Haj Ali-recenzie

Editura: Celestium

Număr Pagini: 177

 

                   „Love is my own religion „

   „Mă numesc Al Haj Ali Catălin, m-am născut în Romania/București chiar și în ciuda faptului ca sunt un trio, roman datorita mamei, arab datorita tatălui și italian tot datorita mamei, mix-ului ei din stră-stră. Sunt pasionat de psihologie şi medicina alternativa, intenționez curând sa intru la facultatea de psihologie. Îmi place foarte mult să citesc şi să observ tot ce mă înconjoară, de multe ori mă regăsesc astfel… Am 2 frați, unul mai mic şi celalalt mai mare. Majoritatea adolescentei mele am stat în Italia, mai exact vreo 6-7 ani. Îmi doresc la un moment dat sa devin un mare orator, sa țin prezentări multe, ( chiar si tv) sa pot fi un exemplu privind alchimizarea suferinței, transformarea ei în aur, în opusul suferinței. Bineînțeles este o dorință, un vis din miile de vise prin care reușesc sa-mi manifest autenticitatea şi liberul arbitru în mod conștient”.

 

Închide ochii,va să zică…

Suntem doar doi nebuni.

Fie o zi ,fie o noapte plină,

Restul sunt doar minciuni.

 

  Am cumpărat  Ochii unui înger completare la o comandă făcută la editură fără a ști multe despre subiectul cărții. Am văzut că va urma lansarea și am profitat să solicit și autograful. Îmi place să cred că am asociat titlul cu ochii autorului și am comandat-o din impuls.

   Aparent genul cărții este dezvoltare personală, deși eu nu aș îndrăzni să o încadrez într-un gen anume. Ar putea fi o autobiografie, pentru simplul fapt că autorul așterne o parte din viața sa. Aș spune mai degrabă că această mică bijuterie este un îndemn la iubire în care găsim o parte din sufletul autorului exprimate prin proză și puțină poezie, regăsim o parte din noi.

Am avut de multe ori un sentiment de deja-vu lecturând nu o carte ci o viață, sau mai multe vieți în cuvinte pline de optimism.

  „ Trăiește în iubire, fii iubire !”

   Ochii unui înger ne spune povestea lui Cătălin, care la vârsta de șase ani a fost diagnosticat de leucemie. În urma acestui crunt diagnostic tatăl lui, regizor de teatru și bun pictor, a plecat părăsindu-ți familia. O alegere acceptată, dar probabil neînțeleasă. Urmând să-și piardă viața într-un accident de mașină ulterior.

Formidabile și pure sentimentele autorului față de cel care i-a dat viață, fără a fi nevoie să comentez un citat care spune totul în puține cuvinte.

„ Dragă tată

Îți mulțumesc că mi-ai transmis unele dintre talentele tale minunate, pe care le am acum cu mine și pe care le voi împărtăși la rândul meu.

Îți mulțumesc pentru iubirea ta…., oricât a durat ea, îți mulțumesc oriunde ai fi, nu te judec și nu te voi judeca niciodată.

                                    Al tău fiu, Cătălin.   „

 

   Așa cum sunt atât de profunde și sentimentele pentru ființa care se dedică trup și suflet copilului ei rănit, femeia care găsește putere să ofere putere.

Cuvintele simple ale mamei mele care mi-a fost mereu alături aveau putere să mă sprijine continuu și să mă determine să lupt mai departe cu tărie. Ești un luptător îmi spunea ea. Erau doar niște cuvinte, dar aceste cuvinte mă sprijineau alături de dragostea ei și aveau puterea să mă arunce într-o luptă iluzorie cu această boală. Și totuși, cum sesizam iluzia de a mă lupta cu ceva ? „

   Nu e un secret că eu citesc cu sufletul, pentru mine o carte bună e una care transmite emoții, fie ele negative sau pozitive. Această carte transmite mai mult decât emoții. E plină de optimism, acceptare, iertare și iubire. Și toate aceste lucruri născute din durere și recunoștință.

   În această carte pe lângă povestea tristă a vieții găsim multă credință și iubire față de semeni pentru că doar iubind poți atrage mai multă iubire în jurul tău, dar și romantism. E uimitoarea atitudinea visătoare a autorului, plină de frumos într-o lume crudă, prezentată cu o aură de lumină la orice pas sumbru. Cuvintele așternute au o sensibilitate minunată punându-ne întrebarea dacă sensibilitatea e o calitate sau un defect?… O întrebare la care poate răspunde doar eu-ul fiecăruia, având liberul arbitru despre care Cătălin ne aduce aminte deseori în ceea ce scrie, crede, simte. Te face să te întrebi: ce am făcut și ce fac cu viața mea?

   Un capitol care m-a marcat și în care m-am regăsit ne vorbește despre sacrificiul de sine. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jurul tău renunți la tine, uiți total de tine. Egoismul celor din jur evidențiat în șantaj emoțional, iar Cătălin subliniază foarte bine un lucru „ NU ÎȚI MAI SABOTA VIAȚA ! „

  Mi-a făcut mare plăcere să citesc această carte ajungând totodată la sufletul autorul cu chip de înger și suflet inocent. Deși nu citesc cărți de dezvoltare personală această carte e un îndemn la iubire conștientizat de noi pe care ni-l refuzăm de cele mai multe ori. Ca iubitoare de poezie am citit cu drag poemele sensibile adăugate uneori în carte.

Felicit autorul care probabil ne va surprinde cu o nouă carte.

„ Fii îndeajuns de puternic încât să iei decizii și îndeajuns de înțelept încât să le pui în aplicare ACUM ! „

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

Călătorii Timpului, de Philippe Sollers-prezentare

„O capodoperă care m-a tulburat profund“ Yann Moix, lefigaro.fr

   ”Călătorii Timpului” este un roman care se încadrează la limita dintre poezie şi gândire. La Sollers romanul nu e o naraţiune, ci o mişcare continuă, o dinamică discursivă, o mişcare perpetuă de dans ameţitor. În
această carte autorul însuşi e un personaj, el se află în timpul şi în spaţiul personajelor evocate. Sollers este un aventurier al Timpului având patru dimensiuni: trecut, prezent, viitor şi un timp aflat „şi la început, şi la sfârşit“, după cum declara scriitorul. Este un aventurier al limbii, al Cuvântului (le Mot). „Visul meu (aşa cum declara scriitorul într-un articol din Le Monde, în 1974) este să creez un fel de Opera limbii“. Aşadar, o creaţie muzicală şi compozită asemenea Operei. ”Călătorii Timpului” e un roman cu o dinamică discursivă, aflat dincolo de naraţiunea clasică.
Traducător Alexandra Medrea

Sursa: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Cine ne poate face fericiţi? Nimeni, doar noi înşine”

Lecţii aparte, de Helene Grimaud-Editura Polirom-recenzie

Editura: Polirom

An apariţie: 2015

Număr pagini: 200

Traducător: Mădălina Vatcu.

  Melanj de ficţiune şi confesiune, „Lecţii aparte” respiră aceeaşi virtuozitate si sensibilitate cu care Helene Grimaud interpretează o piesă muzicală, fiind o invitaţie să redescoperi farmecul lumii şi bucuria de a trai. Epuizată de turnee, de înregistrări şi de muncă la adăpostul pentru lupi, Helene hotărăşte să se rupă de rutina zilnică şi să porneasă într-o călătorie, cu speranţa că astfel va izbuti să-şi recapete pofta de viaţă. Deopotriva iniţiatic şi lăuntric, acest voiaj îi va purta paşii spre însorita Italie – de la riviera veneţiană, impregnată de muzica lui Mahler, la pasnicul Assisi, unde spiritul Sfântului Francisc dăinuie peste veacuri, şi la ispititorul Como – şi-i va prilejui întâlniri cu necunoscuţi enigmatici care o vor ajuta să-şi răspundă întrebărilor ce o framântă.

Aprecieri:

„O poveste adevărată şi o carte superbă, perlată la răstimpuri de tablouri însorite şi de fulguraţii de scriitură.” (Le Point)

„Un portret intim şi uimitor, conturat cu blândeţea privirii sale pătrunzătoare şi rafinamentul viziunii asupra lumii.” (L’Express)

   “Lecţii aparte” de Helene Grimaud este un roman interesant şi cât se poate de real. Personajul principal este chiar autoarea cărţii, şi anume Helene. Cartea este construită din întâmplări trăite pe pielea naratorului-personaj, pe faptele făcute de el, pe viziunile pe care le are asupra temelor discutate în roman şi multe altele. Este un roman de vară, perfect de citit în dimineţile răcoroase, sau în serile lungi. De asemenea, “Lecţii aparte” este o carte care trebuie savurată în tihnă, mult timp. Nu poţi trece pur şi simplu cu ochii peste rânduri, ci este nevoie să te opreşti, să reciteşti, să cugeţi asupra rândurilor care ascund zeci de înţelesuri şi mai apoi să treci mai departe. “Lecţii aparte” este o carte care nu te lasă până ce nu o termini, o carte grea şi nu pentru oricine. Este scrisă doar pentru un anumit sector de cititori, doar pentru cei care înţeleg toate adevărurile ascunse printre rânduri şi cuvinte.

   Descrierile prezente în romanul “Lecţii aparte” sunt realizate foarte, foarte bine, cu măiestrie de către scriitoare, reuşind să te facă să îţi imaginezi exact ce îţi prezintă Helene. Se remarcă, de asemenea, în descrierile făcute de scriitoare, delicateţea, fragilitatea, fiind descrieri jumătate feerice, de poveste şi jumătate reale, veridice, adevărate. Combinaţia aceasta de feeric şi real nu duce cititorul în altă lume, transpunându-l în alt univers; cititorul nici măcar nu remarcă feericul, pentru că e deja amestecat cu elementele veridice. Această tehnică folosită de Helene a conferit descrierilor un aer de autenticitate şi originalitate. Vă la mai jos câteva dintre descrierile care au fost pe gustul meu de cititor:

“Seara începea să coboare peste lac, iar umbrele să se albăstrească. O adiere delicată îmi mângâia umerii cu gingăşia unei aripi de turturea, căreia cerul îi împrumutase coloritul.”

“În spatele maşinii se ridica un tunel de praf care trasează o altă rută pe cerul de un albastru dur, aşa cum avioanele lasă în urmă arabescuri albe. Mergeam de-a lungul poalelor munţilor stâncoşi şi roşiatici, fără fir de verdeaţă, traversam aglomerări ameţitoare de pietre luându-o pe povârnişuri. Peisajul e grandios: nici o casă cât poţi vedea cu ochii, nici ţipenie, nici un semn de civilizaţie.”

   Celebra pianistă mondială Helene Grimaud este obosită şi epuizată de activităţile cotidiene, de repetiţii, concerte şi înregistrări, aşa că se hotărăşte să plece în vacanţă pentru 3 săptămâni. Vrea să-şi elibereze mintea de toate grijile şi să evadeze din cotidian. În aceste 3 săptămâni Helene vrea să se relaxeze şi să petreacă clipe minunate.

   În paralel, Helene Grimaud era şi directoarea unui parc pentru lupi, fiind o iubitoare a acestora. Şi această muncă contribuie la pierderea poftei de viaţa a lui Helene şi-şi propune să viziteze mai multe ţări  pentru a-şi recăpăta vivacitatea şi dorinţa de-a trăi din nou la cote maxime.

“Aveam s-o iau din loc, cum se spune mai popular, să-mi deschid o cărăruie prin plasa timpului. Mă încerca o adevărată încântare – bucuria unui chiul, a unei aventuri neaşteptate – şi trecuse aşa de mult de când nu mai gustasem plăcerea unei ieşiri! Aveam să fac timpul să încetinească şi să mă smulg rutinei.

Mai cu seamă, aveam să mă reculeg, să mă adun. Aveam nevoie de spaţiu, de iubire şi de singurătate. Aşa aş fi descoperit, poate, izvorul neliniştii care mă chinuia în surdină, ce anume mă sfredelea şi mă lăsa ca o năucă, dar şi cheia, leacul.”

   Ajunsă în New York pentru a lua avionul, merge la un restaurant, având destul timp la dispoziţie pentru a mânca. Schimbă câteva cuvinte cu chelneriţa pe nume Audrey şi se urcă în avion, spre Roma.

   Rămâne fascinată de frumuseţea Romei, capitala Italiei, situată pe malul fluviului Tibru şi pleacă mai departe cu amintiri plăcute. Următoarea destinaţie avea să fie Assisi, un oraş din centrul Italiei, în apropierea oraşului Perugia. Assisi este un centru turistic şi religios al Italiei, pentru că acolo se află casa sfântului Francisc de Assisi. Oprind la o benzinărie în drum spre Assisi, Helene Grimaud întâlneşte un francez, a cărui maşină i se stricase şi îl ea cu ea, mai ales pentru că şi străinul avea aceeaşi destinaţie. Helene află că bărbatul este profesor şi în carte primeşte numele de “Profesorul”. Pe tot drumul discută asupra mai multor teme şi timp zboară, iar Helene primeşte adevărate lecţii aparte.

    De îndată ce ajung la destinaţie, Profesorul se desparte de Helene, mai dându-i câteva sfaturi importante, care o s-o frământe tare pe Helene.

   Scriitoarea caută o cameră liberă, unde să doarmă, dar toate hotelurile erau ocupate, aşa că merge la o mănăstire. Aici, se întâlneşte cu femeia care avea grijă de grădină şi discută cu ea, cunoscându-se mai bine între ele.

   A doua zi de dimineaţă naratoarea este chemată de sora Caterina să-i dea ceva. Pachetul era de la Profesor şi vine alături de o scrisoare. Tot a doua zi, Helene Grimaud pleacă la Veneţia cu o ladă de fructe şi legume, plus un iris, cadou din partea grădinăresei. Irisul are o semnificaţie, dar vă las pe voi să vedeţi ce semnificaţie…

   Helene vizitează tot felul de locuri, se bucură de peisajele ce-i încântă, atât sufletul, cât şi vederea şi întâlneşte tot felul de oameni cu care discută şi reflectă asupra vieţii şi iubirii.

   În parte roman autobiografic, în parte confesiune, “Lecţii aparte” reprezintă cheia vieţii lui Helene, pe care ne-o încredinţează nouă, cititorilor, pentru a deschide uşa şi a afla povestea ei.

Cartea Lecţii aparte, de Helene Grimaud a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

Ultima amintire, de Deborah Bee-prezentare

   Sarah este în comă. Si-a pierdut memoria – nu ştie cum a ajuns pe patul de spital şi nici cum poate pleca de acolo. E capabilă doar să audă şi să gândească. Descoperă că a fost agresată şi că atacatorul e în libertate. Mai mult, viaţa ei e pusă în pericol de un misterios necunoscut care o vizitează regulat, iar ea nu poate striga după ajutor.
Incapabilă să se mişte, să vadă ori să vorbească, Sarah trebuie să pună cap la cap orice fragment de conversaţie pe care-l aude, pentru a-şi reconstrui trecutul, dar şi pentru a-şi salva viaţa.

Sursa: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ratio Sophia-Cartea gândului, de Elena Petreşteanu-recenzie

 

Editura: EAGLE 2016

Colecția Știință și Cunoaștere

Pagini: 488

                      „ Omul de pe pământ este Zeu muritor și Zeul din cer

             este Om nemuritor”

          HERACLIT

   Elena Petreșteanu este autoarea Cosmozei, un concept pe care l-a creat și consacrat în cartea cu același nume. Ciberneticiană, și-a folosit inovativ gândirea sistemică pentru a crea, în Ratio Sophia, un adevărat model transdisciplinar al cosmozei, lansând un nou concept paradigmatic: protoraportul.

   Protoraportul, ,,elementar în întemeierea lumii”, se dovedește  a fi un nucleu care încheagă cu înțelepciune, în jurul lui, un edificiu filosofic cu o fundație existențială, construit armonios deopotrivă cu unelte teologice, matematice, fizice, amenajat poetic și însuflețit cu dorurile lirice ale umanității.”

    Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe informații despre autoarea acestei cărți pentru că tratează un subiect mai puțin abordat. Subiectul fiind o teorie a complementarității, o teorie în care Universul împletește umanitatea cu divinitatea. Spiritul fiind un calcul matematic, în care totul este logic având o explicație argumentată în care știința, misticismul, religia și filosofia au o explicație provocând gândurile cititorului spre noi idei intelectuale.

   Cred că nu e om care să nu audă întrebarea: Cine a fost primul oul sau găina?

  Autoarea ridică problema asemănător, apărând dilema: ce a existat prima dată, iubirea sau gândirea?

fără a iubi capătul spre care se-ndreaptă, gândul nu-l poate ajunge.

   Conceptul de cosmoză, dezvoltat intuitiv de autoare se inter-amprentează.

    Ce este osmoza? – Ce este cosmoza?

   Osmoza- este  o trecere a unui solvent  printr-o membrană semipermeabilă, care separa două soluții de compoziții sau concentrații diferite.

   Cosmoza-este trecerea cosmică între gând/minte- inimă/spiritualitate. Cel puțin eu așa am înțeles conceptul intuit al autoarei.

Osmoza se dovedește a fi, așadar, nu numai un fenomen universal și natural, prin urmare firesc, ci rămâne singurul fenomen de transport transmembranar printr-o membrană semipermeabilă, ducând către egalizare prin potolirea agitației moleculare:o expresie a tendinței naturale către echilibru a sistemelor.”

   E imposibil să cuprind într-o prezentare toate ansamblurile matematice și de credință explicate științific sau filozofic, la care se adaugă note explicative în care sunt menționate alte nume importante ca Parmenide  sau Piaget.

   Jean Piaget  a fost psiholog, biolog, logician și filozof elvețian, cunoscut pentru contribuțiile sale din domeniul epistemologiei și psihologiei dezvoltării, iar Parmenide a fost un filozof grec presocratic, scriitor și poet.

   Ratio Sophia ne oferă o perspectivă largă a legilor universale scrise sau nescrise, ce cuprinde o gamă largă de viziuni, unele pe care le cunoaștem și unele noi, surprinzătoare. Foarte interesantă viziunea religioasă raportată la trinitate sau individual asupra lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu.

   Cine se gândea la o explicație a semnului infinitului  simbol al Proporției de aur

      UNUL                        LOGOS

     ——–        ó            ——–

     LOGOS                       LUME

„ Un circuit continuu între cele patru zări, prin care Viața este alimentată de la capătul ei prim pentru a-și lărgi și înălța apoi bucuria trăirii, într-o neoprită pornire ambivalentă către înainte în spațiu și înainte în timp( ceea ce înseamnă înapoi), între curiozitate și nostalgie, între posibil și ideal. „

   Uimitoarea capacitatea inteligentă a autoarei îmi confirmă că această carte nu este pentru oricine. Limbajul folosit fiind academic, cuvinte științifice greu de înțeles pentru omul de rând. Mărturisesc că îmi doresc să recitesc cartea peste vreo zece ani, convinsă fiind că voi descoperi multe lucruri noi în aceleași rânduri, având cunoștințe noi și poate o maturitate necesară pentru a asimila multitudinea de informații logice a teologiei transpusă în știință. Nu credeam că numerologia și simbolistica are atât de multe taine și necesită o muncă colosală pentru a descoperi o adevărată filozofie a existenței umane.

 

   Interior                   închis                 unitate

————   ó         ———-     ó      ———–

Exterior                   deschis               dualitate

 

„Spusa lui Eminescu Scrisoarea a III-a : „Omul ce-i închis afară, înăuntru se deșteaptă.”

   În această carte autoarea ne „vorbește” despre Liberul Arbitru, Puterile omului, Bisensualitatea, A fi și a avea, și despre multe alte lucruri pe care noi oamenii de rând nici nu ni le-am imaginat.

   Nu vreau să vă plictisesc cu mai multe detalii, chiar e greu să te rezumi la anumite idei, pentru că totul se completează devenind logic pas cu pas.

Felicit autoarea pentru explicațiile științifice sau filozofice ale tuturor lucrurilor umane și divine.

Cartea Ratio Sophia-Cartea gândului, de Elena Petreşteanu a fost oferită de Editura Eagle. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Eagle.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Galben de Crome, de Aldous Huxley-prezentare

Traducere din limba engleză şi note de Daniela Rogobete

   Galben de Crome, primul roman al lui Huxley, apărut în 1921, este o satiră socială rafinată, de un umor subtil, care ia în derîdere modele şi snobismul „lumii bune” britanice, cu toanele, preţiozitatea şi superficialitatea ei. Personajul central al cărţii, tînărul poet Denis Stone, soseşte într-o vizită la conacul Crome al familiei Wimbush. Aici întîlneşte o întreagă societate venită să se destindă. Astfel, romanul explorează o reţea de relaţii şi raporturi sociale din cele mai diverse, căci fiecare personaj are cîte o obsesie ce-l marchează. Henry Wimbush, proprietarul domeniului Crome, un aristocrat bonom şi rupt de realitate, scrie o istorie a familiei, ceea ce-i permite lui Huxley să insereze cîteva pagini de un umor savuros din acea prezumtivă istorie. Soţia lui Henry, Priscilla, pariază maniacal la curse şi la meciuri de fotbal pe baza horoscoapelor. Mary Bracegirdle e obsedată de „reprimările” sexuale şi cade în plasa unui cuceritor de profesie. Domnul Scogan, un mizantrop ratat şi cinic, îşi expune tuturor teoriile despre omenire. Denis însuşi, îndrăgostit fără speranţă de tînăra Anne, compune în minte versuri care să-i definească stările, dar amînă mereu orice decizie. Întreaga lume descrisă aici de prozatorul britanic are un aer mecanic şi ridicol, fără a fi lipsită de umanitate, iar ironia şi şarja comică sînt omniprezente.

„Iată o carte mult prea ironică pentru a fi numită satiră şi mult prea sarcastică pentru a fi considerată ironică. E genul de roman care îi va înfuria pe cei ce iau în serios totul, inclusiv pe ei înşişi.” (F. Scott Fitzgerald)

Sursa Editura Polirom

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

Înstrăinare, de Alina Maria Duţă-Editura Eagle-recenzie

   O poveste ca atâtea altele, despre cum poţi să te înşeli, să greşeşti drumul, să cazi, să te ridici şi să renaşti din propria cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix. Cam aşa ar putea fi enunţat în câteva cuvinte subiectul romanului. Dar haideţi s-o cunoaştem pe Nora, o tânără sensibilă, puţin naivă, puţin prea încrezătoare în oameni, aşa ca multe alte tinere.

   Nora şi mama ei nu erau apropiate, tatăl le părăsise, iar tatăl vitreg, ”un ipocrit inofensiv”, nu prea fusese interesat de ea. Bunicul Norei a fost cel care a iubit-o foarte mult şi i-a influenţat modul de-a gândi, dar şi viaţa. Bătrânul nu putea să-l sufere pe ginerele lui, numindu-l “un pictor cu capul în nori”, mai ales că el era un om al cifrelor. Bunicul era ultimul dintr-un “neam de oameni de afaceri de producători de vin.” Avea nostalgia vremurilor trecute şi rămăsese marcat de duritatea vieţii familiei lui mai ales la venirea comuniştilor şi confiscarea averilor:
    ”Ura i-a făcut şi mai proşti”, spunea.
    ”Nu numai că au luat ce nu era al lor, dar nici n-au păstrat viile, soiurile îngrijite şi îmbunătăţite de bunicu. Le-au smuls şi-n locul lor ce-au plantat? Iarbă şi buruieni…”

    Nora se îndrăgostise de Ştefan, un tânăr din oraşul ei natal, dar când ajunge la facultate la Bucureşti îl întâlneşte pe Robert care o atrage prin felul lui de-a fi:
”Cu câţiva ani mai în vârstă decât Ştefan, terminase deja facultatea şi i se prevestea un viitor strălucit în finanţe. A asaltat-o imediat, insistent, cu siguranţa lui, cu manierele lui impecabile, până când romantismul lui Ştefan a început să i se pară infantil.”

    Aşa că îl părăseşte pe acesta pentru Robert, cu uşurinţă, luând lucrurile parcă în glumă, abia peste ani, când în privirea ei se va reflectă aceeaşi suferinţă, înţelegând de fapt ce a făcut şi cât de crudă a fost:
”Se jucase prosteşte cu un cuvânt a cărui greutate nu o pricepuse nici când îi văzuse durerea întipărită pe faţă. A înţeles târziu, atunci când îşi privea propriul chip în oglindă iar privirea ei trăda aceeaşi suferinţă, a aceluia căruia i s-a furat speranţa.”

   Viaţa lângă Robert, cu tot confortul ei material, cu toate că are o menajeră, o slujbă frumoasă şi incitantă, este o viaţă grea. La început se mai refugia în scris, dar apoi a simţit că nu mai e prietenă cu cuvintele. Robert este gelos, posesiv, violent. Discuţiile şi ieşirile verbale se lasă cu lovituri. După fiecare astfel de episod, el încearcă să fie drăguţ, nu numai pentru că în felul lui bolnav ţine la soţia lui, dar şi pentru că ea era deşteaptă, frumoasă, cultă, dădea bine în societate şi avea nevoie de ea pentru ascensiunea lui la bancă:

La început, se prefăcuse că îl crede şi intrase în joc, sperând în sinea ei că scenele vor înceta. Mai auzise de astfel de cazuri, ce-i drept rareori. Mizase pe inteligenţa lui, dar o făcuse în mod greşit…”
“Trebuiau să pozeze încă odată în cuplul perfect: ea femeia independentă cu succes în afaceri, etalându-şi talia zveltă într-o rochie care îi venea că turnată, el, bancherul charismatic, omul de lume influent şi sigur pe el. A!…şi uman pe deasupra….”

   Nora se complăcea în viaţa asta, în relaţiile cu prietenii lui cu care nu avea nimic în comun. Ea iubea muzică de calitate, jazul, pianul, discuţiile interesante ori ceilalţi erau interesaţi doar de haine, bârfe, manele. Încearcă de vreo două ori să vorbească cu mama ei, se plânge de atitudinea lui Robert, dar aceasta nici nu vrea să audă de divorţ pe motivul ipocrit “ce va zice lumea”?

   La serviciu îşi ascundea problemele, dar menajera ei, Ileana, o vede aşa cum este un suflet chinuit. Ileana avusese şi ea parte de un bărbat violent, de-o viaţă grea, dar scăpase şi venise la Bucureşti şi muncea pentru a se întreţine pe ea şi fiul ei.

    Acasă, după fiecare episod, Nora se refugiază în pod şi reciteşte scrisorile ascunse ale lui Ştefan, încercând să-şi vindece măcar sufletul cu amintirile frumoase. Ultima bătaie, când Ileana o scoate din mâinile lui Robert şi-o duce la spital, apoi o găzduieşte o noapte la ea acasă, a fost ca un duş rece care a trezit-o din letargie. Se mobilizează şi scapă de Robert.

    Între timp este căutată de un avocat din Viena, care o anunţă că este moştenitoarea străbunicii ei, Iustina. Despre Iustina nu se vorbea în familie, doar bunicul Norei, care fusese cel mai mare băiat al ei, o pomenea cu drag şi regret şi spunea că a fost o luptătoare.

    Nora avea câteodată vise mai ciudate, uneori calme, alteori agitate, că un fel de premoniţii, dar Robert râsese de ea de fiecare dată când încercase să vorbească despre ele. Mergând la Viena, văzând casa i se pare că recunoaşte unele imagini din visele ei. Se împrieteneşte cu avocatul, de fapt fiul avocatului străbunicii ei, îi caută pe nepoţii soţului portughez al Iustinei, unul dintre ei, arhitect, se oferă să-i renoveze casa din Viena, îl găseşte şi pe fostul şofer al avocatului, bătrân, dar cu mintea clară care-i povesteşte cu drag de străbunica ei.

    Aflând povestea vieţii ei, citindu-i filele de jurnal găsite, Nora îşi dă seama prin ce vremuri şi întâmplări cumplite a trecut străbunica ei. O impresionează mai ales rândurile citite în una dintre pagini:
“L-am întrebat atunci pe Dumnezeu, am strigat, L-am întrebat de ce şi-a întors faţa de la mine şi mult timp am crezut că mi-am pierdut credinţa. Târziu, am înţeles că a fost de fapt Singurul care m-a ajutat să trec peste toate. Sper să fie lângă mine până la sfârşit.”

    Trecând printr-un viol, neajutată de tatăl ei, Iustina a trebuit să-şi părăsească băieţii şi să plece departe. A avut o căsătorie zbuciumată cu Paolo, ucis în timpul războiului. Manuel, strănepotul lui Paolo, este cel care îi povesteşte Norei mai multe despre străbunica ei, despre Max, câinele a cărui statuie o găsise în casă, despre implicarea lui Paolo în lupta împotriva nemţilor, despre bunica lui, Margarida, care a fost ajutată de cumnata ei. Tot însoţită de Manuel vede vechea moşie a familiei de la Sintra, un loc sumbru pe care-l visase şi care Iustinei nu-i plăcuse niciodată. Manuel îi spune râzând o poveste despre o familie care deţinuse locul şi practicase magia şi deşi Nora e convinsă că e doar o legendă, totuşi locul are ceva sinistru:
Îmi tot spun că-i o prostie, ziua, când văd florile albastre deschise pe pământul gol, mai mult piatră, dar ceva îmi spune că acolo se ascunde un lucru ce nu trebuie stârnit, sentiment confirmat..”

   Rezolvarea problemelor cu Robert, mica răzbunare, divorţul şi liniştea casei care rămâne numai a ei, o determină să se liniştească şi să se gândească la viitorul şi opţiunile ei. Se gândeşte şi chiar are o tentativă de-al căuta pe Ştefan, dar e conştientă că au trecut anii şi amândoi s-au schimbat şi au alte vieţi:
“L-ar fi căutat cu încăpăţânare pe Ştefan al ei, în încercarea de-a se regăsi, şi ar fi constatat că Ştefan al ei n-avea decât puţine în comun cu bărbatul care stătea acum la masa de la geam, aşteptând o Nora care de fapt, nici nu mai există”.

     Nora începe din nou să scrie şi pune pe hârtie povestea Iustinei şi a ei, simţind cumva că străbunica ei îi insuflase curajul de-a se desprinde de trecut şi de-a merge mai departe:
   “Îi datora acestei femei propria eliberare de trecut, pentru că în ultimele săptămâni, Nora îşi trăise prin cuvintele Iustinei propria suferinţă şi propriul deznodământ.”
   “În sfârşit începea să respire în propria ei casă şi într-o zi a înţeles că despovărarea pe care o simţea nu venea numai din faptul că scăpase de Robert, ci şi pentru că, în sfârşit, se eliberase de Ştefan”
   “…pentru că Manuel Fereira, ei bine el însemna altceva. Avea să o ia încetul cu încetul, fiecare zi pe rând fără să se grăbească, să-l cunoască aşa cum nu avusese răbdarea sau inţelepciunea de a-i cunoaşte pe niciunul dintre bărbaţii care trecuseră prin viaţa ei.”
   “Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

   Alina–Maria Duţă ne-a spus în cuvinte simple, dar sensibile o poveste, care poate fi povestea de viaţă a oricăruia dintre noi, dar ca s-o savuraţi trebuie s-o citiţi. Se ascunde în paginile cărţii un amalgam de sentimente şi trăiri: dragoste, ură, răzbunare, lacrimi şi zâmbete, vise şi speranţe.
     Semnificativ rămâne şi citatul de pe coperta cărţii:
    “Cele mai sfredelitoare cuvinte, citite pe urmă cu aviditate de generaţii întregi, s-au născut din durere, nu din fericire.
    Seninătatea nu impresionează pe nimeni dacă nu e însoţită de dramă, viaţa este pusă în valoare numai atunci când este înconjurată de suflul morţii.”

Cartea Înstrăinare de Alina-Maria Duță este oferită de Editura Eagle şi poate fi comandată de pe site-ul editurii.

“până şi cele mai importante lucruri pot fi uitate”

 

Rugul, de György Dragomán-când Isabel Allende o întâlnește pe Sofi Oksanen în Transilvania

Editura Polirom
Anul apariţiei: 2015
Titlul original: Máglya
Traducere: Ildiko Gabos-Foarţă
Nr. pagini: 344

 

    György Dragomán, de fapt Dragomán György – la unguri asta cu numele şi prenumele de-a-ndoaselea e chiar ceva ce aparţine specificului cultural, nu a încercat să fie impus comunistoid-organizatoric – este un tânăr scriitor maghiar născut în România, ce a devenit prin romanul său de căpătâi, Regele alb, unul dintre cei mai apreciaţi, premiaţi şi tălmăciţi în alte limbi, autori din Ungaria.

    Rugul a apărut în 2014, la aproape un deceniu după Regele alb – ce-a tot crescut în traduceri (s-au depăşit treizeci de limbi), aşa că poate fi considerat un roman de maturitate deplină al scriitorului şi publicarea lui, una în regim de vedetă locală.

   Povestea debutează într-un orfelinat, din perspectiva unei adolescente de 13 ani, Emma, odată cu apariţia bunicii sale despre care nu ştia nimic, venită să o revendice. Părinţii fetei nu i-au vorbit niciodată despre trecutul lor şi ivirea bătrânei în viaţa sa este o explozie de revelaţii, sentimente şi concepte noi.

   Retrasă în sine după moartea mamei şi a tatălui, Emma manifestă un comportament cvasi-autistic. Îşi exteriorizeză prea puţin trăirile, iar când o face izbucneşte în reacţii agresive sau violente. Încearcă să îşi îndepărteze din minte orice gând tragic despre decesul alor săi şi să ignore schimbările din jur, lăsându-se în voia valului şi adaptându-se amorf la orice nou mediu.

   Ajunsă în casa bunicii, magia şi vraja se strecoară în viaţa ei. Natural, firesc, la fel ca noii colegi de şcoală, prietenul biciclist cu un şoim pe umăr sau antrenamentele pentru orientare turistică şi alergările pe teren accidentat, ce le presupune noua activitate sportivă. Bunica sa are însuşiri paranormale şi ea pare să le fi moştenit şi să-i prindă trucurile magice foarte uşor.

   Posibilitatea de a comunica cu fantoma bunicului, citirea viitorului, influenţarea îndeplinirii dorinţelor, animismul, interacţiunea spirituală cu fauna, flora, insectele şi creaturile telurice care prind viaţă, toate se dezvăluie rând pe rând, ca făcând parte din panoplia vrăjitorească a bunicii ei. Seninătatea cu care le acceptă Emma şi uşurinţa cu care le deprinde, demonstrând că mereu au fost prezente în aura sa, acum fiind doar îndrumată în accesarea lor.

    În planul frust al realului, Emma a nimerit într-un orăşel de provincie încă afectat de proaspăta Revoluţie. Rănile ciocnirilor care au dus la schimbarea regimului nu s-au vindecat, societatea nu şi-a regăsit încă făgaşul normal. Conflicte stranii, referitoare la trecut, la atitudini politice sau trădări, pe care fata le percepe secvenţial, tulbură viaţa comunităţii. Pentru ea mult mai vii sunt contradicţiile de la şcoală cu colega de bancă impusă, Krisztina, sau îndrăgostirile succesive de Ivan şi Peter, dar chiar şi acestea ajung să fie influenţate de torentul subteran vijelios al antagonismului post-revoluţionar.

   Misterele ce stau în spatele acestei istorii zbuciumate, care include nu numai Revoluţia, dar şi perioada pogromurilor naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi secretele personale, familiale, încep să se dezvăluie încet-încet în faţa ochilor fetei, ce ajunge nu numai să îşi cunoască astfel bunica, mama, tatăl, bunicul şi trecutul lor, dar şi să se maturizeze, să devină conştientă de locul ei în lume şi felul cum se raportează la societatea zăpăcitoare.

    Un mod aparte de a restaura amintirile sunt flashback-urile bunicii, care refac povestea încercării ei de a îşi salva în tinereţe prietena evreică de la deportare. Perspectiva sa are o curgere melancolico-fatalistă, cu verbele la persoana a doua acumulând fluența unui vis cu final ştiut, coşmaresc, imposibil de modificat. Umbrele trecutului se strecoară episodic în existenţa de azi, cu fiecare rememorare a bătrânei.

   Felul de a povesti din punctul de vedere al fetei este mai direct, mai simplu, mai sacadat, la persoana întâi, dar şi pe ea o însoţeşte un val de visare care atinge deseori planul real. Oniricul nu e parcelat clar şi conştiinţa Emmei glisează dintr-o dimensiune într-alta.

   Farmecele şi descântecele învăţate de la bunică au toate specificitatea locului şi pornesc de la gesturile milenare ţărăneşti, de a pregăti masa sau de a săpa în grădină, din comuniunea omului cu natura şi amestecarea fluidelor corporale, dintre care cel mai valoros e mereu sângele, cu ţărâna şi sevele plantelor. Vrăjile sunt privite nu atât ca modalităţi de a rezolva problemele complicate ale existenţei profane, cât drept posibilităţi de evadare în altă dimensiune a simţurilor.

 

    Însăşi localizarea orăşelului bunicii, în care este adusă Emma, nu are o geografie exactă. Istoria lui poate fi a oricărui burg minuscul sau sat mai măricel, transilvan, şi a niciunuia atestat. E inutil să încerci să recunoşti fapte reale istorice, scriitorul a creat din evenimente, în primul rând o atmosferă psihic apăsătoare, tulburările nu au corespondenţe faptice din vremea aceea, decât ca mari probleme tipic post-revoluţionare: securişti reciclaţi, muncitori manipulaţi, vânătoare de colaboraționiști ai vechiului regim – degenerând inevitabil în suferințe pentru nevinovaţi. Ceea ce se pierde în structurarea logică a unor confruntări politice se câştigă în analiza psihologică a personajelor, asupra căreia autorul se concentrează.

   Dacă e să fac vreun reproş romanului, ar fi cel subiectiv de a aborda universul feminin sensibil şi intuitiv, la cârmă cu un bărbat-autor. Este greu de conceput că ai putea să limitezi vreodată domeniul de vânătoare al unui scriitor, dar ar trebui să existe o auto-reţinere în a prezenta ca mascul perspectiva feminină adolescentină. Nu ştiu dacă György Dragomán are o fiică de vârsta Emmei şi cât timp a petrecut studiind-o pentru a-şi întrupa personajul (nu cred că i-ar fi permis ea … lol), oricum, rezultatul nu este convingător, chiar ţinând seama şi de trauma pierderii părinţilor. Personaja lui pare băiatul pălit de vertij din De veghe în lanul de secară, o creatură autistă care de abia înţelege ce se întâmplă în jur, fără nicio curiozitate feminină şi fără sentimente potrivite cu vârsta sau sexul ei. Nu s-a căzut de acord pe degeaba că fiecare ar trebui să scrie despre ce cunoaşte. În ziua de azi a devenit irelevant cum crede un scriitor-bărbat că gândeşte o fată. Pentru că, Slavă Domnului, sunt acum destule autoare femei care să ne spună ele ce le-a trecut prin cap la primul ciclu sau cum se simte vântul pe fese şi de ce sunt în pragul isteriei, nu se mai simte nevoia unui balzacian salvator epocal care să ne prezinte asemenea senzaţii intime fizico-psihologice ale altui gen.

   Există o puternică simbolistică animalieră şi insectivoră în carte, fără a fi atât de pregnantă încât să o integreze în vreun curent simbolist. Cel mai puternic leitmotiv dintre toate, fiind chiar cel al rugului. Simbol ce, de altfel, dă titlul volumului și revine de trei-patru ori pe parcursul istorisirii, definind de fiecare dată o etapă, o schimbare, o revoluţie, un nou început, o purificare.

    Rugul este un roman experimental, cuprinzând elemente simbiotice ale tuturor genurilor de creaţie epică sau lirică. Unul în care magia se scurge în realitatea minimalismului post-comunist şi îi reactivează farmecul şi tragismul trecutului. Pentru cunoscătorii marilor succese ale literaturii est-europene sau sud-americane, care au şi ele bestseller-urile lor internaţionale, cea mai bună recomandare este să remarci că în cartea lui Dragomán, Isabel Allende o întâlneşte pe Sofi Oksanen în Transilvania şi pun de-o şuetă în jurul focului, sub un cer magic. Pentru conformitate, autorul Rugului consemnându-le poveștile întrepătrunse.

Cartea Rugul de György Dragomán a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Sursa foto: Pinterest

%d bloggers like this: