Carti Literatura universala

„a se citi numai cu o gustare la îndemână!”

Un an bun de, Peter Mayle-„saveurs de vivre”

Editura: Rao

Titlul original:  A Good Year

Număr pagini: 247

     „Un an bun” spune povestea transformării unui om de afaceri londonez într-un viticultor ce descoperă adevăratele „saveurs de vivre” într-un sat tipic provensal.

     Lui Max pare să nu-i lipsească nimic pentru a duce o viaţă satisfăcătoare. Este chipeş, în floarea vârstei, locuieşte într-un apartament decorat cu mult bun gust, are obiective precise şi o serie de reuşite ce promit un viitor încântător. Totuşi îşi percepe viaţa ca pe un haos bine controlat: „Muncea prea mult, mânca în stilul neregulat al burlacilor, dormea prea puţin şi cu certitudine bea mai mult decât cota săptămânală de cinci unităţi de alcool decretată de doctorul firmei. Dar alerga şi era tânăr. Mai avea câţiva ani până la patruzeci, iar până atunci, îşi spunea, îşi va pune în ordine viaţa şi situaţia financiară, va fi gata să se aşeze la casa lui şi – cine ştie – să mai facă încă o încercare galantă de însurătoare.”

    Totul se schimbă în momentul în care află că este moştenitorul unchiului său favorit, Henry, şi al unei micuţe podgorii pe care şi-o amintea din copilărie ca fiind edenică. Teama moştenirii pune în scenă o înşiruire de răsturnări de situaţie comice şi personaje pitoreşti, spre deliciul cititorului. Fireşte că avem şi-o fiică rătăcitoare ce-şi revendică drepturile paterne, americanca Christie Roberts, o franţuzoaică şarmantă, proprietara bistroului „Chez Fanny” şi „motorul” unei poveşti de amor uşor intuibile, madame Passepartout, omniprezentă şi a tot ştiutoare sau generosul Roussel, tipul francezului bonom şi săritor.

   Pentru Max este într-adevăr un an bun. În ciuda birocraţiilor şi a blocajelor survenite în urma diferenţelor culturale – şi de atitudine! – reuşeşte să pună pe picioare afacerea cu vinuri a unchiului, să-şi pună ordine în gânduri, să se regăsească. Îi prieşte traiul tihnit, oamenii tonici şi optimişti, stilul de viaţă sănătos, puţin alert şi fără excese al Provencei.

    Însă, întâi de toate, „Un an bun” este un elogiu al deliciilor culinare şi al vinurilor de înaltă ţinută pe care le oferă Franţa. Aici, nimic nu este alert, pe fugă sau la întâmplare. Gusturile mâncărurilor se rafinează prin simplitatea lor, înnobilate fiind de buchetul vinurilor locale: „O robă mai întunecată decât se obişnuieşte la vinurile Bordeaux, pronunţă unul dintre cumpărători. (… Cum poate, oare, cineva să descrie indescriptibilul? Cumpărătorii, acum că gustaseră, făcură tot ce le era în putinţă să evoce piele şi ciocolata, rumeguşul de creioane şi zmeura, să vorbească despre complexitate şi profunzime, despre coloană vertebrală şi muşchi, şi muguri de păducel – despre aproape orice altceva, mai puţin despre struguri. Fură scoase la iveală carneţelele de notiţe, toată lumea scria de zor.”

    Ca indicaţie de lectură, „Un an bun” ar fi trebuit să vină la pachet cu sugestia: „a se citi numai cu o gustare la îndemână!” Cartea este savuroasă prin descrierile sale culinare! A lua micul dejun, prânzul sau cina nu este la francezi o necesitate ce ţine de fiziologic, ci o experienţă aproape artistică prin compoziţia, complexitatea şi rafinamentul prin care este privită fiecare masă. Această filosofie de viaţă stă în centrul succesului micului bistro „Chez Fanny”: „Se spune că ambiţia nu ţine de foame, ceea ce este adevărat, şi că doar felul cum este gătită mâncarea contează, ceea ce nu este adevărat. Mâncatul este, sau ar trebui să fie, o experienţă confortabilă şi nu te poţi simţi în largul tău mâncând într-un loc rece, impersonal, fapt extrem de bine înţeles de Fanny.

Să nu uităm că francezilor le datorăm conceptul de „haute cuisine”, un model cultural de gastronomie valorificat la nivel mondial!

Iată şi câteva pasaje ce vă vor inspira poate viitoarele meniuri:

Şi atunci, cu zgomot de roţi, ieşi din casă fiica familiei Roussel, aducând cu ea un festin ambulant: un cărucior încărcat cu felioare de cârnăciori, felii de pizza, tapenade pe pâine prăjită, felii de legume crude cu sos anchoiade, măsline negre şi verzi, ridichi cu unt alb şi o ulcică groasă de lut cu pateu de sturz, din care se iţea ciocul nefericitei păsări.”

„Cina se derula încet către atracţia principală, adusă ceremonios la masă într-o oală adâncă de fontă: o mâncare de mistreţ, aproape înnegrită de atîta vin şi sos de sânge, însoţită de un gratin de brânză şi de cartofi, toate bine unse cu Châteauneuf”.

   Sunt convinsă că o să iubiţi această carte. Şi cum o astfel de experienţă îţi trezeşte pofta unor lecturi similare, vă spun că editura Rao găzduieşte cu generozitate şi celelalte cărţi ale experienţei franceze, semnate Peter Mayle: „Un an în Provence” sau „Din nou în Provence”.

Autor: Ioana-Gabriela Griga

 

“Mă aflam în postura unuia cu ambii prieteni dispăruți, din dorința idioată de a face bani. Se părea că în tot acest timp în care am crezut că acționez împotriva acestor oameni, lucram, de fapt, împotriva mea. "

Eu împotriva mea, de Daniel Botea – Editura Quantum Publishers

eu-impotriva-mea-coperta

Editura: Quantum Publishers
An apariție: Iulie 2016
Nr. pagini: 178

Viața de student la psihologie a lui Leinad se împarte între sesiuni și băute ocazionale cu prietenii. Nimic ieșit din comun. Până într-o zi când, accidental, intră în posesia unui stick USB. Din curiozitate și, din nefericire pentru el, verifică fișierele stocate pe micul obiect. Află informații incredibile despre o societate secretă care făcea experiențe medicale pe oameni, fără ca aceștia să-și fi dat acceptul.
Faptul că ajunge să cunoască o tânără, studentă
și ea, genul de fată peste care nu dai în fiecare zi, sufletistă și inimoasă, complică și mai mult situația tânărului, mai ales după ce află că noua lui cunoștință suferă de o boală ce îi poate fi fatală.
Șantaje, urmăriri, situații tragi-comice, din loc în loc, și un umor proaspăt vă vor determina să deveniți fanii acestei serii.

    Începând cu anul 2006 am început să cumpăr cărți pe bandă rulantă, iar la ultimul recensământ am numărat peste 5000 de “cărămizi” în bibliotecă. Nu mai am spațiu, așa că am ajuns în situația să le depozitez și în șifonier, sub pat,  în spatele televizorului etc. Mă întreb dacă nu cumva o să încep să le pun și în frigider. Încă nu este cazul! Și asta pentru că am ochit un spațiu gol în dulapul de pe balcon. Dar ce o să zică soțul când va vedea cărți printre borcanele cu murături?

    De câteva luni încerc să rezist în fața tuturor tentațiilor literare, să fiu mai chibzuită, selectivă, dar nu-mi prea reușește figura. Dau târcoale cărților și îmi spun că pușculița este goală. Situația financiară îmi mai stopează elanul, dar când apare o carte la Editura Quantum Publishers, fac în așa fel ca să o am. Însă ceva îmi lipsea din bibliotecă: “Eu împotriva mea” de Daniel Botea. Până la urmă minunea s-a întâmplat și un exemplar a ajuns la mine!

    Deși descrierea de pe copertă mă intrigase de la bun început, nu eram convinsă că va fi pe gustul meu. Însă a fost suficient să citesc prefața și primele două capitole ca să-mi dau seama că am dat peste ceva bun. Mi-a plăcut maniera de scriere, faptul că temele abordate au fost dintre cele mai diverse(sociale, psihologice), iar modul în care Leinad își exprimă gândurile, dă cititorului senzația că i se adresează în mod direct, considerându-l parcă un prieten de pahar.

    Însă ceea ce m-a atras cel mai mult la “Eu impotriva mea” a fost faptul că întreaga poveste este presărată cu numeroase replici amuzante și înțepături ironice/critice (autorul are un talent nemaipomenit de a face haz de necaz). Și cred am învățat o grămadă de lucruri 🙂  Știu de acum înainte cum să-mi justific dezordinea din cameră – voi cita din Botea : cred în teoria haosului!

    Discuțiile spumoase dintre Carla și Leinad, dar și replicile pe care acesta din urmă i le dă lui Diu sunt un deliciu. Hai să vă dau câteva exemple:

    Atunci când Diu îl întreabă  pe prietenul lui dacă și-a recăpătat telefonul, acesta îi răspunde:

“- Nu, Diu, mi-am antrenat portofelul să facă pe celularul, și-așa rar are de purtat câte ceva.”

    Sau când îl întreabă de ce nu i-a scris un mesaj, replica lui Leinad a fost:

“- Simplu. Nu am credit. Dar, totuși, am băgat un bilețel într-o sticluță și am aruncat-o în lacul din Noua. Credeam că a ajuns la tine până acum.”

eu-impotriva-mea-2

    Leinad Aetob (20 de ani) este un tânăr care și-a petrecut mare parte din viață într-un orfelinat. Părinții l-au dorit tot atât de mult cum “era dorită România în Spațiul Schengen”, așa că l-au abandonat. În prezent este student la facultatea de psihologie și locuiește la cămin împreună cu Diu, cel mai bun prieten al său. Este de fapt singurul lui prieten și asta pentru că Leinad este genul de tip prea puțin sociabil, la fel de incomod “ca o soacră nimerită din întâmplare în aceeași stațiune cu voi la mare”, deștept  și mai ales (foarte) critic.

De obicei eram foarte suspicios în ceea ce privea categoria persoanelor care se ofereau să îmi facă favoruri, deoarece în majoritatea cazurilor încercau să-și atingă propriul scop prin intermediul naivității sau neatenției mele. Mă aflăm, de multe ori, în postura peștelui momit, crezând în rama oferită.”

     La un moment dat Leinad își pierde cărămida antică ce funcționează pe post de telefonul mobil, dar obiectul este găsit de Carla (18 ani), o studentă la medicină. Firește că tipul nostru dorește să se întâlnească cu fata ca să reintre în posesia “stupid-phonului”

“Îmi era și rușine că într-o epocă plină de smart-phone-uri, eu dețineam un stupid-phone, dar măcar mi se asorta întru totul.”

    Iar întâlnirea dintre cei doi este de-a dreptul hilară!

“În timpul ăsta, o fată blondă, mică de statură și îmbrăcată, deși cu gust, foarte sărăcăcios, stătea pe loc în timp ce eu mă izbeam de ea. Nu foarte tare, că doar nu-s țăran, atât doar cât să o dărâm.

– Vai, fată, dacă te-ai pierdut de părinți în drum spre grădiniță, măcar nu împiedica lumea! am mârâit răutăcios, de parcă era vina ei că eram eu neatent.

– Te rog să mă scuzi că nu știi să mergi pe stradă, adultule ce pretinzi că ești și care te comporți ca atare! Sunt bine, în caz că te întrebi, și mersi că m-ai ajutat să mă ridic după ce ai dat cu mine pe jos!

– Nu ai un serial animat de urmărit, măi, piticanie? m-am ambalat.”

    Iar când își dă seama că piticania blondă este chiar fata care i-a găsit telefonul, încearcă să dreagă busuiocul în stil propriul.

 “Să fii prost e una. Să mai fii și încrezut e o altă podoabă a incompetenței personale. Se spune că prostul care nu-i fudul, ăla nu e prost destul, dar dacă ești și prost, și încrezut, în cele mai nepotrivite momente, cu cele mai nepotrivite persoane, atunci mă mai liniștesc, știind că nu sunt singurul care va avea doar preotul la înmormântare.

 Ce să mai răspund? Pentru o secundă, mi-a venit să-i spun că e o coincidență de nume, apoi să-l sun pe Diu, să vină după telefon. Însă mi-am amintit că nu am de pe ce să-l apelez, și, chiar dacă aș fi avut, ăla m-ar fi întrebat “ți-ai luat telefon?” și tot m-aș fi trădat. Am plecat puțin capul, pentru a avea contact vizual cu pitica. Nu, nu de rușine, nici pe asta nu mi-o permiteam.

 – Mă scuzi, Carla! Nu știam că ești tu, am mințit, apoi prostia din mine a adăugat: Chiar credeam  că arăți mai bine decât mine!

 Râse. Pentru o secundă, mi-am imaginat că am redevenit amuzant.

 – Eu credeam că arăți măcar prost.”

     Leinad își primește telefonul înapoi și pleacă spre apartamentul Iasminei, iubita lui Diu. Nici bine nu ajunge în fața blocului, că atenția îi este atrasă de un tip înalt, grizonat, îmbrăcat într-un palton negru, care  ieșise în grabă dintr-un gang și alergă hotărât spre Leinad. Din cauza sperieturii, tânărul a alunecat pe gheață și a căzut, iar de aici i s-a rupt filmul. Și se trezește în spital!

    Timp de două zile a fost într-o stare de semi-conștientă și a simțit că cineva străin l-a vizitat. Cineva care se plângea că i-a furat  portofelul. Însă tânărul nu-și amintește să fi furat vreodată ceva! Și cu toate acestea, atunci când lui Diu i-au fost predate lucrurile persoanele ale prietenului său, printre ele a găsit și un portofel străin, plin cu bani, câteva documente, dar și un stick de memorie pe care scria ”MEA”.

    Ca tacâmul să fie complet, medicii se decid să-l pună în cămașa de forță, pe motiv că lovitura de la cap i-a afectat deplinătatea rațiunii (a se citi dement) și a început să se maltrateze singur. Cu ajutorul Carlei reușește să fugă din spital.

    Aventura este abia la început pentru că cel care l-a băgat în comă pe Leinad a început să-și facă un hobby din asta, ceea ce a generat un fel de urmărire care s-a soldat cu răpirea  și torturarea lui.

“După un timp imposibil de determinat – uitați de filmele cu James Bond – vehiculul s-a oprit. Răpitorii au coborât, dar nu și-au luat bagajele cu ei. Eu am și cu ciocanul…M-am uitat la prea multe filme, pentru că am început să mă gândesc cum aș face eu pe Thor, când se va deschide cufărul comorii cu mine. Dar, mai mult, speram ca vânătorii de comori să nu o îngroape pe asta undeva…

Până una alta, pirații ăștia îmi dădeau senzația că sunt bolnavi de Alzheimer și au uitat că tocmai le-a reușit reconstituirea Răpirii din Serai, cu mine pe post de fecioară.”

    Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Leinad și Carla. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cel de-al doilea volum. Sper să se întâmple cât mai curând!

     “Eu împotriva mea” este o carte plină de viață, prezentată într-o manieră amuzantă și critică, indicată tuturor celor care au un ridicat simț al umorului.

Fragmente:

“Mă aflam în postura unuia cu ambii prieteni dispăruți, din dorința idioată de a face bani. Se părea că în tot acest timp în care am crezut că acționez împotriva acestor oameni, lucram, de fapt, împotriva mea. Din cauza mea am ajuns într-o situație în care nu-mi dau șanse de izbândă nici înverșunații jucători de păcănele sau tombole de prin târguri. Cum aș putea să câștig ceva dintr-o perspectivă, fără să pierd altceva pe alt plan?” 

Dacă Dumnezeu  ăsta exista, speram să nu fie vreun cămătar. Sincer, nu vedeam cum aș fi putut să-i înapoiez toate coincidențele, plus dobânda de 10% din întâmplări.”

 “- Nu crezi totuși că exagerezi cu tupeul?

  – M-am ars o dată la fântâna aia( mai urmează să spun că am făcut duș la aragaz și renunț la scris!). Se numește precauție, nu tupeu.”

“Ce chestie ciudată și cu prietenii ăștia pe care ni-i facem! De fapt, noi suntem ciudații în toată povestea asta, căci ne place să ne împrietenim cu oameni care ne laudă și care ne dau impresia că ne apreciază, dar, de cele mai multe ori, nu o fac, iar pe adevărații prieteni îi respingem doar pentru că sunt sinceri cu noi și că ne spun verde în față unde greșim. “

    NOTA 9,6Quantum Publishers Logo

    Cartea Eu împotriva mea de Daniel Botea a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

  Autor: Alina

Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă.

Copyright by UJMAG.ro

Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan

recenzie

       Cartea Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” a apărut la Editura Evrika Publishing în anul 2016, multe din textele ce compun cartea fiind deja publicate de-a lungul anilor în reviste ca “Avantaje” sau “Tango” sau pe blogul personal al autoarei.
    Mirela Retegan este un nume binecunoscut în lumea presei şi a mass-mediei în general. S-a născut la 24 iulie 1970 în oraşul Dej. La 19 ani a plecat la Satul Mare urmându-şi cu mult curaj prima mare iubire din viaţă ei renunţând să dea viaţă visului bunicii ei de a deveni profesoară de istorie şi soţie de preot. În acest oraş din nordul îndepărtat al ţării îşi va începe cariera de jurnalistă. Aici a condus staţiile locale ale Radio Transilvania. Aici a lucrat ca ziarist de investigaţii. Aici l-a cunoscut pe Cornel Sorian de la trupa Sigma, a doua mare iubire a vieţii ei şi tot aici s-a născut fiica ei, Maya, pe 24 mai 2001. Apoi s-a mutat la Bucureşti unde a ajuns şefa la Naţional FM. A fost timp de cinci ani corespondent BBC, dar şi corespondent PROTV şi Mediafax.

     Aşa cum au observat mulţi, Mirela Retegan “a dus dragostea pentru copilul ei la rang de fenomen naţional”. Pentru că de foarte mult timp îşi creşte singură fiica, tatăl Mayei, de care s-a despărţit fiind în Marea Britanie, Mirela Retegan a descoperit că a creşte un copil este poate cea mai mare responsabilitate a unui om, fie el bărbat sau femeie şi pentru a face faţă acestei responsabilităţi nu trebuie niciodată să uiţi dragostea. Din această preocuparea şi dragoste pentru fiica ei s-au născut rând pe rând trupa Zurli, Mayateca, cartea recenzată aici şi, de anul acesta, programul “Antrenorul părinţilor”. Putem pe bună dreptate să vorbim de un fenomen! Şi de o anume generozitate în a împărtaşi cu cât mai mulţi din experienţă inerentă a creşterii unui copil, trecută de la întâmplări de care îţi aduci aminte cu drag, la teorii şi experimente reuşite.

     Dar iată ce spune Mirela Retegan despre ea însăşi:” Sunt puternică şi plângăreaţă, inodoră, incoloră şi un curcubeu imens, toate în acelaşi timp – nu pot să fiu obiectivă când vorbesc despre mine. Mă ador şi mă cert, aşa um facem toţi cu cei pe care-i iubim.” ( PANDO+RA’S) şi mai putem adaugă în continuare “cred în prietenie,, loialitate, cred că nimic nu e întâmplător şi mai cred că fiecare putem fi buni la ceva…trebuie doar să descoperim ce e acel ceva,” ( sătmăreanul.net./ 2011/05/8) cu alte cuvinte o presonalitate foarte interesantă şi complexă care sigur are ceva de spus când scrie o carte.

     Am citit cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” într-o singură zi. Cuceritoare, interesantă, plină de umor, de râs printre lacrimi şi mai ales plină de adevăruri pe care toţi le-am trăit şi le-am simţit în calitate de părinţi doar că nu le-am scris pe hârtie O face pentru noi Mirela Retegan în această carte frumoasă. Nu o cunoşteam pe autoare în nici una din calităţile ei profesionale. Aparţin generaţiei părinţilor ei aşa că sfera mea de interes se intersectează mai greu cu generaţia copiilor mei din care face autoarea parte. Şi nu cred că aş fi avut plăcerea şi privilegiul de a citi cartea Mirelei Retegan dacă nu aş fi fost primită într-un grup de foarte tineri iubitori ai cărţilor cum sunt cei care formează Literatură pe tocuri. Pentru a o cunoaşte mai bine pe autoare am parcurs toate informaţiile pe care internetul le poate oferi şi mi-am dat seama că “Pledoarie pentru mami şi tati” este ceva la care trebuia să ne aşteptăm când e vorba de omul de presă, omul iniţiativelor îndrăzneţe, omul deciziilor dureroase, dar corecte, omul care are puterea să se gândească şi la ceilalţi atunci când se gândeşte la ea însăşi, adică, în două cuvinte, Mirela Retegan.

     Ce mi-a plăcut cel mai mult în această carte este sinceritatea. Nu simţi nici un moment că cele scrise sunt căutate ci simţi că ţi se împărtăşeşte cu maximă deschidere o experienţă de viaţă cu suişuri şi coborâşuri aşa cum este viaţa pentru oricine. Fiecare idee este argumentată cu momente din viaţă proprie,povestite cu o dezarmantă şi cuceritoare deschidere.
Primul capitol este intitulat “Un copil = o mama şi un tată”. Este de fapt un îndemn de a nu uita acest adevăr exiomatic nici măcar în focul unei despărţiri dureroase când, aşa cum spune autoarea, “pe frontul pe care se lupta o mamă şi un tată să câştige mai multe zile de vizită, mai multă vacanţă, pensie alimentară mai mare…de fapt mai multă putere asupra destinului copilului lor, NU CÂŞTIGă NIMENI”. (p.13). Pentru că cel mai mult pierde copilul. Această este ideea cheie a cărţii.

      Mirela Retegan este o mamă care îşi creşte singură fetiţa, pe Maya, încă de la început. Şi timp de un deceniu şi jumătate grija ei şi lupta ei a fost să nu ajungă să-l transforme pe tatăl fetiţei într-un duşman, ci să-l păstreze la dimensiunea la care a rămas după despărţirea lor, adică aceea de tată îndepărtat în spaţiu , dar prezent în mod activ în viaţa copilului lor.

     “Pledoarie pentru mami şi tati” nu este o carte care poate fi povestită, este o carte care merită să fie citită atât de mame cât şi de taţi. Pentru că nu este o peldoarie pentru feminism, nu are nimic propagandistic ci este scrisă negru pe alb o experienţă de viaţă ponind de la aceea de a fi ea însăşi copilul părinţilor ei, trecând prin adolescenţa plină de iluzii, tinereţea plină de curaj, vârsta matură plină de responsabilităţi şi poziţia singulară pentru care nu te simţi niciodată suficient pregătită, cea de mama.

    Mi-a plăcut foarte mult observaţia şi recunoaşterea sinceră că o mama oricât de mult şi-ar iubi copilul, oricât de implicată este în viaţa acestuia, niciodată nu va şti cu exactitate ce vrea copilul ei, ce-i place cu adevărat acestui copil şi de aceea trebuie acţionat de fiecare dată cu multă delicateţe. Chiar dacă un copil este atât de mult copilul mamei lui, el are propria să individualitate, propriile sale idei, gusturi, preferinţe. Nu este copia mamei sau al tatălui ci este câte ceva din amândoi şi ceva în plus.

    Foarte multe din textele care alcătuiesc cartea au fost publicate de-a lungul timpului în revistele “Avantaje” şi “Tango” şi pe blogul personal al autoarei ceea ce arată că este vorba de o carte îndelung gândită şi lucrată. Nu este uşor mai ales când eşti persoană publică precum Mirela Retegan, să-ţi etalezi experienţa de viaţă în faţă unor necunoscuţi, viitorii tăi cititori. Autoarea o face însă în mod simplu, deschis, cuceritor. Ne îndeamnă să gândim pozitiv, să nu luăm decizii emoţionale şi să fim echilibraţi şi fără orgolii atunci când la mijloc este viaţa copiilor.

     În cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” se vorbeşte foarte mult despre dragoste. Cred că acesta este şi secretul plăcerii cu care se citesc paginile cărţii. Indiferent de toate întâmplările din trecut o femeie nu renunţă niciodată la ideea de dragoste. Mi-a plăcut foarte mult în acest sens răspunsul dat de Mirela Retegan la o întrebare dintr-un interviu apărut în revista “Tango”: “La un moment dat ne dăm seama ce aşteptări avem, ce ne lipseşte, şi ce ne dorim de la bărbatul de lângă noi. Dar cât timp eşti foarte îndrăgostit, nu-ţi dai seama. Atunci totul este perfect.” Perfect adevărat!

    Finalul cărţii ne aduce aminte un adevăr dureros de care nu prea ţinem cont şi anume: “nu avem timp cât vrem noi. Avem doar timpul pe care îl avem. Şi el nu se măsoară în ani, ci în momente. Iar ele, momentele, au ritmul lor, la timpul lor. Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă. Când, în loc să ne amintim cum ne-am trăit viaţa, ne plângem că am pierdut….TIMPUL”
Recomand cu căldură lectura cărţii Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” editura Evrika Publishing.evrika-publishing

Cartea Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Evrika Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul  Editura Evrika Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de  Facebook

Povestea lui Paulo și a lui Chris e povestea noastră, a tuturor.

Walkiriile, de Paulo Coelho-Humanitas Fiction

Titlul original: As Valkirias

Traducere din limba portugheză: Gabriela Banu

Editura: Humanitas Fiction

Seria de autor Paulo Coelho

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 204

     PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste 200 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera. Deşi profund ataşat de Brazilia natală, romanele lui dezvoltă drame universale, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Paulo Coelho este scriitorul cu cea mai mare comunitate online, având peste 23 de milioane de fani pe reţelele de socializare. În 2009, a intrat în Guinness Book drept autorul celei mai traduse cărţi (romanul Alchimistul). I s-au decernat numeroase premii (printre care premiul german Bambi 2001, acordat personalităţii culturale a anului, premiul italian Fregene pentru literatură) şi importante distincţii (Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa, 1999; Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998 etc.). Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 28 octombrie 2002. A fondat Institutul Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

    L-am cunoscut pe Coelho cu puțin timp în urmă, citind ,,Alchimistul”. M-am îndrăgostit iremediabil de scriitura sa, de modul în care își așterne gândurile pe hârtie. Mi-am promis că voi citi cât mai curând și altceva scris de el și, din fericire, iată că a venit timpul. Am deschis volumul de față nerăbdător și tare curios să aflu cine sunt walkiriile. Auzisem de aceste ființe fantastice întâlnite în mitologia nordică și deja îmi imaginam un roman fantasy, cu multă magie. Mi-ar fi plăcut tare mult, însă adevăratul conținut al cărții m-a încântat și mai tare.

     Protagoniștii sunt Paulo și Chris, doi soți ce pleacă într-o călătorie prin deșertul Mojave. Paulo e un cunoscător al magiei, ucenic al maestrului J., iar cea mai mare aspirație a sa e aceea de a-și vedea propriul înger. Chris îl însoțește doar din dorința de a-i fi aproape. Trec prin orașe slab populate, cunosc deșertul cu al său nisip înșelător, se află la un pas de a-și pierde viețile.

“Și Paulo își închipuia îngerul. Se cufundase de multe ori în lumea invizibilă care îl înconjura, și asta nu mai era o noutate pentru el. Dar acum, după ce J. îi dăduse o sarcină, simțea că îngerul lui era mult mai prezent – ca și cum îngerii și-ar fi făcut simțită prezența doar acelora care credeau în existența lor. Cu toate astea, în pofida faptului că omul crede sau nu crede, ei sunt întotdeauna aici – soli ai vieții, ai morții, ai infernului și ai paradisului. Îi puse îngerului o mantie lungă brodată cu fir de aur și, de asemenea, aripi.”

     Îl cunosc pe Took, un tânăr Maestru al Tradiției, cel care îi oferă o lecție lui Paulo, instruind-o pe Chris. Aceasta reușește să-și controleze cea de-a doua minte, ba chiar ajunge să-și audă propriul înger. Fără să vrea este trasă în acest joc desprins parcă din basme. Lumea lor, a lui Paulo și a lui Took, devine și lumea ei. Odată ce a cunoscut adevărata realitate, nu mai poate da înapoi. În plus e în stare să facă orice pentru a-și salva căsnicia.

    Află că walkiriile sunt în apropiere și-și continuă drumul. Le întâlnesc pe aceste femei incredibile, care au renunțat la confort, la o viață monotonă pentru a se alătura Wahallei. Împreună străbat un traseu, împărtășind celor ce le ies în cale ceea ce este cu adevărat important în viață: dragostea, fericirea, îndeplinirea visurilor. Cei doi soți le însoțesc, iar Chris e uimită să descopere această “Conspirație”.

,, – Nu există nici un păcat în afară de lipsa dragostei, continuă Wahalla. Fiți curajoși, fiți capabili să iubiți, chiar dacă dragostea ar părea trădare sau ceva îngrozitor. Bucurați-vă de dragoste. Bucurați-vă de victorie. Urmați-vă inima.

– Imposibil! se auzi o voce din mulțime. Avem obligații.

– Îndepliniți-vă obligațiile. Dar ele nu vor împiedica niciodată pe cineva să-și urmeze visele. Amintiți-vă că visele sunt o manifestare a Absolutului, și faceți în viața asta numai lucruri care merită. Numai cei care vor acționa astfel vor înțelege marile transformări care vor veni.”

    În cele din urmă, cu ajutorul Wahallei, Paulo își vede îngerul. Simte Universul în întreaga-i splendoare. Părăsește deșertul pentru a se întoarce acasă. Viața lui și a lui Chris nu va mai fi nicicând aceeași…

     E uimitoare filosofia de viață pe care autorul reușește s-o pună pe tapet. El reușește să scrie o carte ce mângâie suflete, o carte capabilă să schimbe viața cititorilor ei. O poveste ce vi s-ar părea, la prima vedere, banală, e mai mult de atât. E o istorie inspirată din viața marelui Paulo Coelho. După cum mărturisește și el la începutul cărții, cu excepția câtorva elemente fictive totul este real. A apelat la ele pentru a-i fi mai ușor să transmită cititorilor o lecție importantă, o lecție despre frumos, despre iubire, despre vis și despre îngerii atotprezenți în viața noastră.

,,Nu suntem singuri. Lumea se transformă, iar noi suntem o parte din această transformare. Îngerii ne călăuzesc și ne apară. În ciuda tuturor nedreptăților, în ciuda faptului că ni se întâmplă lucruri pe care nu le merităm, în ciuda faptului că ne simțim incapabili să schimbăm ce este greșit la oameni și în lume, în ciuda strălucitelor argumente ale Marelui Inchizitor – Dragostea este mai puternică și ne va ajuta să creștem. Și doar atunci vom fi în stare să înțelegem stelele, îngerii și miracolele.”

    Adevărurile cuprinse în această carte sunt cât se poate de realiste. Drumul inițiatic, acest bildungsroman, vă va fascina. Povestea lui Paulo și a lui Chris e povestea noastră, a tuturor. Cu toții suntem protagoniștii propriilor noastre aventuri, nelipsite de fantezie, de magie. În viața noastră totul este cât se poate de autentic, chiar dacă anumite fapte par de necrezut. Pentru a da la o parte voalul ce ne încețoșează orizontul trebuie să credem.

   Din acest motiv, vă invit să faceți această incursiune, să vă cunoașteți pe voi înșivă. Citiți ,,Walkiriile”, comunicați cu propriul înger și, cine știe, poate veți ajunge să-l cunoașteți. Credeți, sperați, nu vă îndoiți și orice pare de domeniul fantasticului poate deveni realitate…

    Mulțumesc Editurii Humanitas Fiction pentru șansa neprețuită de a citi această carte incredibilă! Mie mi-a plăcut extrem de mult și vă asigur că merită să-i oferiți o șansă.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!humanitasfiction

Cartea Walkiriile de Paulo Coelho, a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Humanitas Fiction. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Cosmin

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu

recenzie

      “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” a apărut anul acesta, 2016, la editura Humanitas într-o nouă ediție ce face parte dintr-o serie de lucrări ale scriitorului și criticului literar Matei Călinescu. Din această serie mai fac parte “Portretul lui M” și “Un altfel de jurnal”. Toate cele trei cărți ale seriei sunt o foarte frumoasă apariție editorială cu coperte speciale de culoare albă pe care titlul este scris în culori diferite, roșu, galben, verde, de la o carte la alta. În partea de sus a coperții sunt practicate nouă perforații circulare prin care se pot vedea detalii ale unei lucrări grafice. În cazul cărții “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” lucrarea grafică aparține artistului Dragoș Pătrașcu. Coperta în sine aparține Angelei Rotaru.

    Gruparea acestor trei cărți într-o singură serie cu toate că sunt scrise la diferențe de ani și de experiențe de viață de către autor, arată că din punctul de vedere al coordonatorilor seriei între cele trei lucrari există elemente ce la apropie. Ca, cititor, cred că este vorba de faptul că toate trei sunt extrem de personale, scot la iveală ceva din intimitatea de gândire și simțire a autorului. Și acest lucru este și un mod discret de a deschide drumul spre înțelegerea celei mai vechi dintre cele trei cărți și anume “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”. Lectura acestei cărți nu este una ușoară. Nu este propriu zis un roman. De-a lungul timpului cei care au făcut aprecieri asupra ei au numit-o roman-eseu sau doar eseu ba chiar și doar roman. Este în mod sigur dificil de catalogat. Și totul este dificil pentru cititorul mediu care gustă literatura obișnuită. Pentru că nu vei găsi o poveste simplă cu personaje și întâmplări, ci întâlnești idei spuse într-un anumit mod și ești obligat să le înțelegi pentru a defini personajul. Zacharias Lichter este un personaj care nu poate fi cât de cât înțeles decât dacă intri, grație autorului, în modul acestuia de gândire.

      Dar mai întâi să facem cunoștință cu autorul. Matei Călinescu s-a născut la 15 iunie 1934 la București și a murit la 24 iunie 2009 la Bloomington, Indiana, SUA. A publicat pentru primna dată “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” în anul 1969, o apariție insolită ținând cont de rigorile ideologice ale acelui moment istoric. Suntem în plin comunism la doar patru ani de la instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și dincolo de timida “primăvară bucureșteană” cum au fost definiți cei câțiva ani de relativă liberalizare a regimului, dincolo de elanul general legat de atitudinea conducerii țării față de invadrea Cehoslovaciei de către armata sovietică în august 1968, totuși regimul nu recunoștea decât un singur tip de filozofie, cea materialistă și un singur mod de a gândi lumea, prezentul și viitorul și anume gândirea marxist-leninistă. Orice referire la alt mod de a interpreta lumea se putea face numai în nuanță critică. Cartea publicată atunci de Matei Călinescu, lector universitar la Facultatea de Filologie a Universității București, aducea în fața cititorilor o filozofie, alta decât cea oficială și asta, numai cu câțiva ani înainte, l-ar fi putut arunca direct în închisoare. După 1965 au mai apărut cărți care erau menite să dezvăluie greșelile și devierile de la normele partidului făcute în anii dictaturii proletariatului, în așa numitul “deceniu obsedant”. Dar dezvaluirile, noile tipuri de personaje erau prefect încadrate în gândirea oficială. Zacharias Lichter, personajul creat de Matei Călinescu este imposibil de catalogat altfel decât un marginal, un homles în denumirea actuală, un individ care în ciuda deosebitei lui pregătiri, absolvise facultatea de filozofie, refuza să se integreze, refuza totul, un loc de muncă, o casă, o familie. Locuia într-un fel de garaj părăsit, trăia din te miri ce, mânca ce apuca, se îmbrăca cu ce primea sau găsea, în perioada caldă a anului dormea în parcuri și purta discuții filozofice cu oricine era dispus sa-l asculte. Autorul este cel care îl ascultă cel mai des și cu maxim interes, Îl ascultă, îl cultivă, notează părerile acestuia și poeziile lui, ba chiar sunt poezii pe care le salvează pentru a le integra în cartea ce proiecta să i-o dedice, atunci când Zacharias Lichter le arunca la coșul de gunoi.

     Matei Călinescu îl tratează pe Zacharias Lichter ca pe un fel de profet cu care are norocul de a fi contemporan. Și el, asemenea unui evanghelist, îi caută prezența, îl ascultă și apoi oferă lumii modul acestuia de a gândi sub forma unor mici eseuri ce constituie de fapt capitolele cărții. Zachaias Lichter nu face minuni, nu vindecă leproși și nu hrănește mulțimi ci doar vorbește altfel decât erau toți obligați să vorbească. El este încă stăpân pe libertatea lui de a gândi și de a vorbi. Să vorbești altfel decât sistemul în 1969 fără să pățești nimic este cu adevărat o minune. Și pentru mulți, atunci în epocă, cartea lui Matei Călinescu a fost un miracol în sine. Și o speranță.

     Primul capitol al cărții intitulat “Portret” ni-l prezintă pe Zacharias Lichter:

“Mulți dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar și întâmplător și în treacăt, l-ar putea recunoaște dintr-o descripție sumară făptura lui ciudată, de o urâțenie neverosimilă, se întipărește până și în memoria oamenilor cu un simț al observației slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite cu umbră, pot oricând reveni cu prospețimi și precizii uimitoare” (p.7)


Zacharias Lichter are, după cum spune chiar el, o fizionomie de metafizician și de iluminat iudeo-german de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”. (p. 8)

     Întreg acest capitol descrie în detaliu potretul lui Zacharias Lichter, unicitatea lui în peisajul stradal, dar și gesturile și modul de a vorbi care îl definesc. Doar refăcând în minte chipul acestuia cititorul va înțelege următoarele capitole.

    În al doilea capitol “Despre flacără” aflăm momentul revelației, momentul în care personajul cărții face cunoștință cu modul în care Dumnezeu se manifestă asupra lui. Înțelege faptul că are o relație specială cu Dumnezeu. “…fusesem doborât de flacăra lui Dumnezeu! Pâlpâirea ei mă orbise, apropierea ei mă izbise ca o piatră, vuietul ei mă surzise, dogoarea ei îmi uscase gura ca o sete fără margini.” (p.10-11) Pentru cei din jur era doar un cerșetor ciudat care se manifesta cu o violență a gesturilor exagerată pentru că se împiedecase și spărsese borcanul de iaurt, hrana lui prețioasă din acel moment. Dar nu așa se manifestă de fapt Divinitatea, în cele mai neașteptate moduri alegând cele mai neașteptate persoane?

    Următoarele capitole sunt închinate părerilor filozofice ale lui Zacharias Lichter. Pentru că el are un mod extrem de personal de a vedea lumea, individul, societatea, religia, etica, estetica. Poate că mai mult decât în alte capitole în cel de al treilea, “Despre stadiile spiritualului”, se simte durerea autorului că este forțat să trăiască într-o epocă de cumplită lipsă de libertate a gândirii. Pentru foarte mulți comunismul a însemnat lipsuri materiale acutizate tot mai mult în anii 80 și lipsa libertății de mișcare.

Pentru unii, ca Matei Călinescu, cea mai teribil supliciu era lipsa libertății de gândire și exprimare. Pentru mine, ca cititor, asta a fost cheia în care am citit această carte. Ce poate fi mai cumplit pentru cineva care are ca mod de trăire cuvântul să fie permanent obligat să intre într-un tipar, să se deduleze, să spună lucruri pe care de fapt nu le gândea și în care nu credea. De aceea își pune personajul, pe Zacharias Lichter să spună în acest capitol: “S-ar putea spune că oamenii, cu cât resimt mai acut contradicțiile dureroase ale conștiinței, cu atât au o mai puternică nostalgie a nebuniei. Căci numai prin nebunie se poate depăși convenționalismul apăsător al tuturor limbjelor, sisteme arbitrare de semne, prin care, vrând să comunice, oamenii se integrează mereu în alte structuri străine de ființa lor profundă.” (p.13)

    Cititorul va avea plăcerea de a descoperi capitol cu capitol ce gândește Zacharias Lichter despre curaj, despre Iov, despre femei, despre copii, despre poezie, despre limbajul matematic, despre responsabilitate și libertate, despre sinucidere, comoditate și bătrâni. Lectura ei este un exercițiu de gândire și înțelegere extrem de plăcut și revelator. Sunt însă conștientă că pentru cei născuți după 1989 cartea are cu totul alt înțeles decât pentru un cititor mai în vârstă ca mine. Dar acesta este de fapt farmecul cărților cu adevărat bune, să vorbească fiecărui cititor pe limba lui. Pentru că nici azi raportul dintre individ și societate nu este simplu, iar Zacharias Lichter poate foarte bine să vorbească despre lume în general nu doar despre perioada comunistă. Cartea a apărut în 1969, dar reeditarea ei în 2016 o face deja o carte contemporană acestui timp.

     În cartea sa de amintiri scrisă sub forma unui dialog dintre el și prietenul său Ion Vianu, Matei Călinescu povestește că atunci când l-a construit pe Zacharias Lichter a avut un model real pe Genu Gheler și că acesta a fost foarte nemulțumit de modul în care prinde viață în carte. Dar același lucru se întâmplă și cu Zacharias Lichter. În epilogul care încheie cartea, autorul este dojenit de personajul său:

 

“Credeam că mă iubești, îi spune odată Zacharias Lichter celui despre care aflase că s-a apucat să-i compună biografia. De fapt tu nu te iubești decât pe tine: căci tu nu despre mine scrii, ci despre tine, substituindu-mi-te ca un mincinos și ca un nimicnic; și vrei să regăsești în mine toate mizeriile și neputințele tale și să le înnobilezi, să le cuprinzi în aerul arzător și sterp care înconjoară faptura mea”(p.153)

    Recomand cu căldură lectura acestei cărți deosebite. Povestea lui Zacharias Lichter și a concepțiilor sale este cuceritoare pentru oricare tip de cititor mai ales pentru că te pune pa gânduri. Pentru că aceste concepții sunt ale unui autor foarte tânăr la momentul apariției cărții și denotă o mare și originală profunzime de gândire. Așa a fost perceput și de contemporanii lui:

“Născut pentru a fi literat, spirit de elită, deși s-a afirmat ca noi toți din generația sa biologică în vremuile crunte și îmbâcsite, barbare ale stalinismului românesc, părea a trăi, a visa și gândi pe o altă planetă, sub sorii calmi și strălucitori ai clasicismului apusean.” România Literară, nr. 26/2009, “In memoriam”.

     Nu consider cartea “Viata și opiniil lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu o carte care obligatoriu trebuie legată ca semnificație de epoca în care a apărut. Raportarea ei la comunism o face mai particulară, dar dacă o citim ca oameni ai actualului moment istoric îi conferim valoarea reală pe care o are, aceea de a fi general valabilă.

    Chiar dacă nu există nimic care să le apropie, lectura cărții lui Matei Călinescu m-a făcut să trăiesc ca cititor același tip de sentimente și revelații ca și romanul lui Mihail Bulgakov, “Maestrul și Margareta” poate pentru că în fond e vorba despre condiția creatorului, a “maestrului”, nu-i așa?

     Mulțumesc editurii Humanitas pentru că mi-a oferit șansa de a citit “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu.

editura-humanitaseditura-humanitas-logo

Cartea Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu, a fost oferită de Editura Humanitas.Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii HumanitasPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Dana Burda

Povestea vieții mele, de Benjamin Franklin

(Autobiografia)

recenzie

     “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin a apărut la editura “Herald” în anul 2016 în colecția “Autobiografia”. Excelenta traducere din limba engleză a fost făcută de Iulia Bodnari. Cartea este o frumoasă apariție editoriala având 249 de pagini. Este de asemenea meritoriu că această lucrare celebră de altfel în toată lumea, a binecunoscutului inventator, om de știință, om politic și diplomat, Benjamin Franklin, părinte fondator al Statelor Unite ale Americii, apare la 310 ani de la nașterea autorului. Și în ciuda secolelor care au trecut de când a fost scrisă, cartea este o lectură extrem de plăcută, cuceritoare chiar și plină de informații interesante din mai multe puncte de vedere.

      Numele lui Benjamin Franklin este printre cele mai populare pentru publicul larg. Elevi fiind, toți l-am întâlnit fie la orele de fizică, fie la cele de istorie. De-a lungul timpului a devenit personaj de roman, dar și personaj de film. Chipul lui este ușor de recunoscut nu numai pentru că apare în manuale când vorbim despre războiul de independență american, dar și pentru că apare pe bancnota de 100 de dolari. Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar cu decenii în urmă era ceva obișnuit să asociezi numele lui Franklin de paratrăsnetul pe care l-a inventat. Ciudat este însă, că spre deosebire de alte culturi la noi această carte autobiografică a fost mai puțin populară și mai puțin tradusă. Avem ceva referiri la ea într-un discurs al istoricului Nicolae Iorga din anii 30 ai secolului XX când se împlineau 140 de ani de la moartea lui Frankin,și mai avem o ediție mai veche, din 1976, scoasă de editura Univers în colecția “ Corespondențe, memorii, jurnale”.

    Faptul că editura “Herald” publică această carte nu este întâmplător și nici fără semnificație. Așa cum arată mottoul editurii pe situl ei, și lucrarea lui Benjamin Franklin este o “carte deschisă pentru minți deschise”. Pentru că modul în care își povestește Benjamin Franklin viața chiar dacă a făcut-o pentru fiul lui, ne va influența în egală măsură modul de a gândi pentru fiecare din noi- cei care o citim.

     Cartea are mai multe părți. Mai întâi o foarte utilă și succintă introducerea scrisă de Charles W. Elliot. Avem trecute aici în revistă toate momentele importante din viața lui Franklin ceea ce ne va ajuta să înțelegem mai bine amănuntele la care se referă autorul în lucrare. Urmează prima parte care a fost scrisă în 1771 în casa episcopului Shipley din St.Asaph și care se referă la perioada dintre anii 1706- 1757. Urmează apoi două scrisori, cea a domnului Abel James și cea a domnului Benjamin Vaughan prin care aceștia îl roagă pe Franklin să-și continue povestea vieții, argumentând cu pasiune de ce este necesar acest efort. Scrisorile sunt primite de autor la Paris unde se afla în calitate de reprezentant diplomatic al proaspăt eliberatelor State Unite ale Americii cu titlul de ministru plenipotențial ce trebuia să se ocupe de încheierea tratatului de pace cu Anglia. Și ultima parte continuarea poveștii veții lui scrisă pe când se afla încă în Franța, la Passy, în 1784. Dar cartea nu cuprinde decât tot evenimentele de până în anul 1757. La final prin grija editurii avem un foarte util tabel cronologic în care sunt trecute toate evenimentele majore din viața lui Benjamin Franklin.

     “Povestea vieții mele” este o lectură multivalentă. Poate fi citită de plăcere pentru că este scrisă într-un stil plăcut, simplu, antrenant ca și cum autorul i-ar povesti ctitorului ce a mai făcut în anii de când nu s-au văzut. Poate la fel de bine să fie privită ca un document cu valoare istorică, dată fiind excelenta pregătire a lui Benjamin Franklin, evenimentele legate de viața sa, dar și a orașului Philadelphia, a Bostonului sau a New Yorkului sunt extrem de interesante și revelatoare. Cartea are și o valoare morală. Permanent autorul ne trece în revistă căutările lui legate de perfecțioanarea sa ca gânditor, ca cetățean, dar și ca persoană pur și simplu.

       Prima parte a poveștii începe printr-o dedicație făcută de autor fiului său, William Franklin care a fost guvernator al New Jersey.

” Dragul meu fiu, dintotdeauna mi-a plăcut să adun mici anecdote despre strămoșii mei…Pe lângă asta, mai am și alte îndemnuri. Fiindcă am ieșit din starea de sărăcie și întuneric în care m-am născut și am crescut și am ajuns la o stare de belșug, și având o oarecare reputație în lume, și dat fiind că am trecut prin viață bucurându-mă de o considerabilă fericire, poate că posteritatea va dori să cunoască mijloacele de care m-am folosit și care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, au reușit atât de bine; în același timp, poate că unele dintre mijloace se vor potrivi cu situația unora dintre cititori și vor fi considerate vrednice de urmat.” (p.11)

    Benjamin Franklin s-a născut la Boston la data de 6 ianuarie 1706 fiind ultimul copil al numeroasei familii întemeiate de tatâl său Josiah Franklin.Acesta a avut șapte copiii cu prima soție și alți zece cu cea de a doua soție Tatăl său a emigrat din Anglia în America în 1682 la fel ca mulți alți englezi în acele timpuri în căutarea unei lumi mai libere în ce privește modul lor de închinare după cu spune autorul în cartea sa. Mai târziu Benjamin Franklin, ajuns din nou în Anglia, și-a căutat rădăcinile familiei sale și astfel a aflat că strămoșii săi au locuit timp de secole în același sat, Ecton din Northampthonshire și că numele lor vine de la porecla ce era dată celor care aveau în proprietate o bucată de pământ de 30 de acri fiind oameni liberi.( p.12-13). Tatăl său,Josiah Franklin s-a stabilit la Boston unde a deschis un atelier de fabricat lumânări și săpun educându-și cei șaptesperzece copiii să fie capabili să cunoască o meserie cu care să poată duce o viață simplă și folositoare. Benjamin fiind cel mai mic a fost trimis la școală la opt ani și a urmat cursurile până la zece ani când tatăl său l-a retras făcându-l ucenic în atelierul lui. Dar micul Benjamin nu avea nici o plăcere să facă lumânări așa că a cerut să fie lăsat ca ucenic în tipografia fratelui său vitreg James unde a învățat meseria de tipograf dar și să iubească cărțile și să scrie mici eseuri pe diverse teme legate de preocupările generale ale acelor timpuri. La vârsta de 17 ani citește din întâmplare cartea unui anume Thomas Tyron care recomanda o dieta vegetariană și Benjamin Franklin decide să devină vegetarian din două motive la fel de importante, pentru sănătatea lui și pentru a face economie la banii pentru mâncare ca să-și poată cumpăra cărți.(p.29),

    Prima carte pe care a îndrăgit-o a fost “ Călătoria pelerinului” de John Bunyan și de aceea a căutat să aibă și să citească toate cărțile acestui autor. În anul 1732 se mută la Philadelphia în urma unei dispute cu fratele său. Și ajunge să se stabilească definitiv în acest oraș, implicându-se tot mai activ în dezvoltarea și modernizarea acestuia pe măsură ce averea sa devenea tot mai mare. Descrierile pe care autorul le face celor trei mari importante orașe de pe coasta de est, Boston, New York și Philadelphia sunt extraordinar de interesante. La fel de interesantă este descrierea modului în care erau organizate administrativ aceste orașe și ce însemna implicarea cetațenilor în toate problemele legate de interesul comun ca locuitori ai orașelor respective. Cu timpul Benjamin Franklin va deveni tot mai activ, mai cunoscut și mai implicat în tot ce însemna dezvoltare, modernizare, o viață mai sigură. Astfel și-a mobilizat concetățenii pentru punerea la punct a unor sisteme de prevenire a icendiilor ce erau dezastruoase în orașele cu case construite din lemn, s-a implicat in organizarea pazei orașului, a descoperit o soba capabila să facă mai multă căldură cu consum mai mic de combustibil, a descoperit atât de cunoscututl paratrăstnet, și între 1743 și 1749 a luptat să fie aceptată ideea înființării unei universități în Philadelphia. care va deveni Universitatea din Pennsylvania. În tot acest timp lucrează ca tipograf împreună cu un asociat deschizându-și tipografia în 1728. Aici scoate ziarul “ Pennsylvania Gazette” foarte apreciat și căutat pentru că impune o conduită echilibrată și fără scandaluri de presă. Paginile închinate modului cum trebuie să fie presa pentru a fi o parte activă și binefăcătoare în viața comunității sunt și azi de mare actualitate. Între 1733 și 1758 va scoate “ Poor Rochard’s Almanach” foarte cunoscut și căutat și care destul de repede va fi tradus și în alte limbi. Va fi un model pentru toate aceste tipuri de almanahuri anuale menite să ajute la educația populară. Încet încet, Benjamin Franklin va obține prin decizia și votul concetățenilor lui diverse funcții în administrarea orașului. În 1736 este numit secretar al Adunării generale iar în 1737 delegat al Directorului Poștei. În 1748 decide să-și vândă afacerea pentru a se implica total în problemele de dezvoltare a orașului dar și a statelor americane în general.

    Partea a doua a amintirilor nu face decât să aducă și mai multe amănunte legate de ceea ce deja cunoaștem din prima parte. Cele mai multe pagini sunt închinate proietctului său de a atinge perfecțiunea morală. Iată de fapt ce dorea să facă :

” Doream să trăiesc fără să comit nicio greșeală, de nici un fel; voiam să biruiesc toate ispitele la care m-ar fi condus orice înclinație naturală, obicei sau tovărășie proastă”. (p.124) Își dă repede seama că trebuie să se organizeze pentru că să poată transforma această dorință ambițioasă în realitate și așa concepe lista cu cele 13 virtuți care va deveni celebră de-a lungul timpului.Aceste virtuți erau temperanța, tăcerea, ordinea,hoărârea, cumpătarea, sârguința,sinceritatea,drepatea,moderația, curățenia, liniștea,castitatea și smerenia. (p.125-126) Și după ce dscrie cum s-a străduit să implementeze în viața și gândirea sa fiecare vitute în parte atrage atențăa ca “ posterității nu îi va strica să afle că, prin această mică invenție și cu binecuvântarea li Dumnezeu,strămoșul lor a dobândit fericirea constantă în viață până la vîrsta de 79 de ani , la care scrie aceste lucruri.”(p.134)

    “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin este o carte mai mult decât interesantă și consider extrem de generoasă decizia editurii “Herald” de a ne oferi șansa să o cunoaștem într-o traducere foarte bună. Prin toate informațiile pe care le oferă, dar și prin ușurința cu care poate fi citită, sigur poate deveni o carte recomandată tinerilor încă de la vârsta adolescenței.

      Tipograf, editor, inventator, diplomat, om de stat și scriitor, Benjamin Franklin s-a aflat în permaneță acolo unde se decidea ceva, implicându-se în evenimentele cruciale ale formării Statelor Unite ale Americii fiind deplin convins așa cum a declarat nu numai odată că “ această țară a fost destinată să devină una dintre cele mai puternice de pe glob.”

      Este foarte interesantă și povestea publicării cărții “Povestea vieții mele.” În 1789 autorul a trimis câte un manuscris al cărții prietenilor lui, Benjamin Vaughn și Guillaume le Veillard, primarul orașului Passy din Franța pentru a le afla opiniile. După moartea sa în 1790, în Franța a apărut o ediție piratată a cărții în limba franceză, în 1791, cu titlul “ Memoires de la vie privee”. În limba engleză va apare prima ediție în 1793 “ The Private Life of the Late Benjamin Franklin L.L.D. Originaly Written By Himself and Now Translated from the French, London, 1793.

Am citit cu deosebit interes și cu mare plăcere această carte, care în ciuda timpului nu a pierdut nimic ca valoare și mulțumesc editurii Herald pentru această șansă.

Editura Herald-logo

Cartea Povestea vieții mele de Benjamin Franklin a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herald. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Istoria samurailor, de Robert Calvet

Titlul original: „Une histoire de samourais”

Traducere din limba franceză şi note: Valentin Protopescu

Editura: Herald

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 299

Colecţia: ARHETIP

   „Japonia”. Ce anume vă trece prin gând când cineva pronunţă acest cuvânt? Spunem că este o ţară din Asia care are o cultură aparte şi în care domină tehnologia. Numim una dintre sărbătorile mai cunoscute şi anume cea a florilor de cireş. Cei mici nu vor uita să menţioneze animeurile şi manga(benzi desenate). Alte persoane vor aminti de geisha, acele „femei care stăpânesc artele”. Japonia nu se rezumă doar la aceste propoziţii. Este o ţară pictată în două culori: alb (cultură, oameni) şi negru (războaie, asasinate). Populaţia niponă a cunoscut zile senine, dar şi mai înnorate. Oamenii s-au ridicat, au evoluat şi  creat ceea ce vedem astăzi. Multe întrebări legate de aceştia rămân fără de răspuns. Putem să îl găsim, însă citind, căutând în…lucrarea „Istoria samurailor”scrisă de…

… Robert Calvet, doctor în istorie care predă istoria modernă la Universitatea „La Rochelle” în Franţa. Volumul de faţă a fost publicat în anul 2009. A mai scris şi „Les États-Unis d’Amérique de Lincoln à Truman politique et société”, „Les États-Unis en fiche”, „République et Démocratie en France(1789-1899)”.

   În primul rând, autorul introduce cititorul arătând semnificaţia cuvântului „samurai”. Pentru a desemna un „profesionist în arta războiului” s-au folosit, mai întâi, termenii „tsuwamano”, „mononofu”, apoi sintagme ca „buke”, „musa”, pentru ca, la final, să fie utilizate lexemele „samurai” şi „bushi”. Ce erau samuraii? „Cei care slujeau un senior sau escortau un nobil…un fel de cavaleri”.

   În cele ce urmează ne sunt ilustrate diverse episoade din istoria Japoniei. Unul dintre acestea este cel al războiului dintre clanurile de războinici, Taira şi Minamoto, din strâmtoarea Shimonoseki. Clanul Taira era depăşit numeric de Minamoto, dar avea avantajul de a cunoaşte lupta pe mare. Minamoto va învinge, profitând de curenţii de apă. Acest moment reprezintă  pasul către o „nouă eră, una în care clanurile războinice îşi asigură dominaţia asupra ţării, îndepărtând de la putere aristocraţia imperială reunită la Kyoto în jurul împăratului”. Modul de a guverna este schimbat cu shogunatul sau bakufu. Minamoto Yoritomo va dori ca provinciile aflate sub puterea lui să devină mai independente, dar împăratul Go-Shirakawa refuză acestea. Va pune la cale un asasinat alături de fratele vitreg al lui Yoritomo. Planul îi e dejucat, iar ajutoarele sale sunt obligate să realizeze seppuku(sinuciderea rituală). Yoritomo aduce o nouă structură administrativă ca Biroul Afacerilor Publice(Kumon-jo), o curte de justiţie care se ocupă de „urmăriri şi apeluri…Mononchi-jo(Biroul Anchetelor)”. Bakufu coexista cu puterea imperială. Shogunii vor primi dreptul de a-şi numi proprii guvernatori-shugo „deţin puterea judiciară în caz de rebeliune sau de asasinat”. Jito colectau impozitele şi realizau cadastrul, iar „oamenii lipsiţi de liberatate” şi arendaşii se ocupau de agricultură. Nu uit de codurile legislative adoptate, unele sub forma edictelor precum „Joei-shikimoki” ce cuprinde 51 de articole. Principala monedă de schimb în acea perioadă era orezul, koku.

   Ceea ce m-a impresionat a fost că, în acele timpuri, femeile nipone erau mult mai independente. Calvet ne dă şi exemple ca Hojo Masako(1156-1225) care „a jucat rolul de shogun după moartea soţului ei”, Tomoe” concubina lui Kiso Yoshinaka…femei războinice…îl decapitează pe samuraiul Onda Moroshige ” ori artiste şi intelectuale ca poeta Ema Saiko(1787-1861).

    Un alt eveniment marcant este cel care îi suprinde pe mongoli încercând să cucerească arhipelagul nipon. Aceştia deţin armament cu mult peste puterile japonezilor, cum ar fi grenadele chinezeşti. Folosesc strategia încercuirii inamicului, în vreme ce japonezii pe cea a atacului pe timp de noapte şi practică tactica hărţuirii.  Graţie unei furtuni, învingătorii sunt japonezii. Datorită acestei secvenţe ei vor înlocui arcul cu sabia, secolul al XIV-lea. Samuraii foloseau diverse arme(shoto, wakizashi), fiind singurii care aveau dreptul de a purta atât sabia lungă, cât şi pe cea scurtă. Cea mai răspândită sabie era uchigatana sau katana. Naginata erau folosite de ninja şi de femeile nipone. Aflăm că „deşi sunt cavaleri, samuraii luptă mai curând pe jos”, şi trebuie să realizeze „acordul sabiei cu pensula” cunoscând şi elemente de literatură, să poată citi şi scrie, efectua calcule. Frapant era că ceremonialul seppuku(„sinuciderea rituală…războinicul…îmbracă veşminte de culoare albă…aşezat în poziţia seiza”) cuprindea şi oligaţia de a realiza un poem, cum a fost cel al lui Minamoto Yoeimasa:

„Ca un butuc putred

Pe jumătate îngropat în ţărână

Viaţa mea, fără să fi înflorit,

Se-apropie de tenebrosul capăt.”

   Demn de remarcat este felul în care autorul aduce în prim-plan „Codul onoarei: Bushido”, un fel de Biblie pentru samurai. Conform acestuia, cel care mergea la război trebuia să ia aminte de principiul că „se va adapta la orice împrejurare, dincolo de orice preocupare de ordin moral” . Samuraiul nu are prieteni, iar familie îi sunt cerul şi pământul. Valorile pe care le îmbracă sunt gi – corectitudinea, rei – acţiunea justă, yu – bravura. Ţelul său este meryo – onoarea, dar pentru a o atinge trebui să nu uite de jin – milă, makoto – sinceritate şi chugo – loialitate. Mai aflăm diferenţa dintre samurai şi ninja „persoană care îşi disimulează prezenţa”.

     „Istoria samurailor” este un volum complex care se aseamănă cu o buclă în timp. Pe parscursul celor 19 capitole, Calvet ne poartă în trecut pentru ca la final să traseze linia spre prezent. Cuvintele folosite sunt uşor de înţeles, făcând lucrarea accesibilă unui public cât mai larg. Descrierile războaielor dau senzaţia că ne aflăm în mijlocul luptei, iar fiece cuvânt ambiguu este imediat explicat.

Ce este un samurai? O persoană care „într-o situaţie de viaţă şi de moarte, acţionează simplu, alegând moartea imediată”, un artist în război şi un intelectual… Oare, doar atât să fie? Citim şi aflăm J

Lectură plăcută!Editura Herald-logo

Cartea Istoria samurailor de Robert Calvet  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandataăde pe site-ul Editurii Herald.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Crina Stanciu

Această carte ne vorbește despre credință, yoga, mântuire, eliberare, relații, destin, fericire, viață, suflet .

India văzută și nevăzută de Vasile Andru

Editura: Herald, 2015

Număr pagini: 252

    Despre autor: s-a născut în 22 mai 1942, în satul Bahrinești, nordul Bucovinei. Studii universitare la Iași, absolvite în 1965. A predat cursul de Literatură Franceză și cursul de Estetică, la Facultatea de Filologie Suceava(1967-1974); și cursul Tehnici de Creativitate și stimulare mentală, la Facultatea de Ziaristică București (1991-1993). Redactor principal la revista „Viața Românească”, până în 2006. Din 2007 este redactor la revista „Lumină lină/Gracious ligth” din New York. Este prozator și eseist, master în Filozofie, membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN- Clubului. A călătorit la Muntele Athos ( 1997, 1998, 2004) și în Tibet. A făcut stagii de documentare antropologică la Roma (1989) și la Paris (1990, 1991) și călătorii de studii în India cu bursă Sivananda (1992, 1996). Centrul Sivananda din Trivandrum-India i-a conferit titlul de master în filosofia Vedanta.

    Scrieri: A publicat 30 de cărți, proză și eseuri  de spiritualitate.

    Am vrut să citesc această carte pentru că am o pasiune pentru India. Întotdeauna m-au fermecat tradițiile și credința lor, profunzimea spiritualității lor, obiceiurile și portul. Deși nu știu cât de comod este un sari, oferă femeii o eleganță aparte, un aer aristocrat. Sper ca într-o zi să ajung să vizitez măcar o mică parte și de ce nu acel Taj Mahal bine cunoscut în întreaga lume. Un monument în orașul Agra care a fost construit de împăratul Shah Jahan pentru soția sa Mumtaz Mahal, fiind cel mai faimos și vizitat monument din lume. Monumentul dragostei.

    Am rămas surprinsă de câte lucruri am aflat despre autor, atât de multe cărți și totuși eu nu știam nimic, nici măcar nu am auzit de el. Încă o dată repet ceea ce am spus de nenumărate ori, România nu știe să promoveze literatura, nu ne ajută să cunoaștem oamenii de care ar trebui să fim mândrii și de la care avem ce învăța.

    India văzută și nevăzută este o carte de spiritualitate, care ne face cunoscută profunzimea și devotamentul interior al unor maeștri și al urmașilor acestora, al marilor nume din India. Dacă ar fi să compar cu religia ortodoxă aș spune că aceste scrieri sunt învățăturile sfinților noștri care ne completează pacea sufletească.

„India și fericirea

V.A. : Constat la indieni  o mare putere de adaptare, o plasticitate spirituală și toleranță la frustrare. Îi simt foarte apropiați sufletește. Se poate vorbi de o fericire, sau măcar de o mulțumire a indianului?

SWAMI : În India, nu-i un ideal de a fi fericit. Ci de a-ți trăi karma și de a atinge eliberarea față de naștere și față de moarte. Poporul acesta, când ajungi să-l cunoști, vezi că are o forță spirituală deosebită, un sens al acceptării. „

    Swami – Titlu respectuos conferit unui maestru spiritual.

   Ceea ce m-a atras la poporul indian este această acceptare, având în vedere că nu este o țară bogată,  este de admirat puterea lor de a trăi destul de optimist în simplitate, mai mult pentru că majoritatea trăiesc în familii numeroase iar respectul lor față de vârstnici este foarte intens.

    Autorul ne oferă multe informații din experiența lui întâlnită pe lângă nume importante în cultura Indiană.

Cum să dobândești liniștea. Cum să rămânem armonioși și să facem în jur armonia. Cum să-ți oprești generarea negativității gândirii. Observă-ți senzațiile , așa cum îți observi respirația. Gândurile negative vor defila, vor trece. Observând respirația și senzațiile . observi indirect și defilarea mentală . Îndelung . Distinge cele trei semne ale existenței : efemerul , durerosul , impersonalul. Așa zicea Goenka. „

Această carte ne vorbește despre credință, yoga,  mântuire, eliberare, relații, destin, fericire, viață, suflet.

„Cum e femeia indiană?

– Femeia indiană este o sclavă și o zeiță. Încă este supusă unor servituți, încă o apasă mentalități rigide, încă este zeificată. Vei spune : opoziția contrariilor! Nu, nu este opoziția contrariilor, este supraviețuirea unor prejudecăți legate de femeie. Femeia în genere este educată să fie supusă și ascultătoare. Ea merge după bărbat, ca-n biserica creștină la miruire.”

    E greu de înțeles cum în zilele de azi mai se ține această tradiție, femeia să fie supusă. Deși în biblie se spune că mândria lui Dumnezeu e bărbatul, iar mândria bărbatului e femeia.

    India văzută și nevăzută este o carte filozofică și spirituală, o carte despre cunoaștere și autocunoaștere. India este templul purificării sufletești.

     Dacă sunteți însetați de cunoaștere și spiritualitate, vă recomand această carte. Nu e o lectură ușoară pe care o savurezi la cafea.

     Ce nu mi-a plăcut : Începutul cărții este un dialog, mi s-a părut plictisitor deși citind am descoperit multe lucruri interesante.

    Ce mi-a plăcut: Pasiunea autorului pentru cunoaștere, descoperire și pasiunea de a povesti cititorilor amănunțit fiecare experiență și fiecare învățătură descoperită.

   *Extazul sau răpirea minții ( numite iluminarea) sunt fracțiuni ale Treziei…Adevărata trezie este ieșirea din ignoranță și din somnul speței. Înțelege lumea și astfel vei intra în altă lume.

VASILE ANDRUherald

Carte India văzută şi nevăzută de Vasile Andru a fost oferita pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandata de pe site-ul Editurii Herald. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina Facebook

Autor: Vero

Escal-Vigor, de Georges Eekhoud-Editura Univers

Editura Univers

Traducere: Irinel Antoniu
Număr pagini: 160

    Castelul Escal‑Vigor şi insula din jurul lui, Smaragdis, sunt scena pe care se construieşte utopia tânărului nobil Henry de Kehlmark. Dorinţa acestuia de a trăi conform naturii sale se loveşte de prejudecăţile unei întregi comunităţi care, deşi nu se dă înapoi de la propriile‑i excese, nu poate accepta dragostea dintre doi bărbaţi.

Georges Eekhoud (1854‑1927) a debutat cu două volume de poezii, dar avea să se impună prin romane precum Kees Doorik (1883) sau Noua Cartagină (1888; până acum singura carte tradusă în română, în 1958). Naturalismul său atrage laudele lui Émile Zola. Un veşnic revoltat împotriva constrângerilor sociale, se apropie de mişcările anarhiste. Romanul Escal‑Vigor(1899), unul dintre primele romane moderne care tratează deschis homosexualitatea, provoacă un scandal, iar autorul este urmărit în justiţie; este în final achitat, şi cu ajutorul unei scrisori de susţinere semnate, printre alţii, de Zola, André Gide sau Anatole France. În 1920 devine membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia.

Sursa foto şi text> Editura Univers

Instinct, de Ioana Duda-medicament pentru suflet

Titlul: Instinct

Editura: Herg Benet

Categoria: Proză scurtă, Eseuri

Colecția: Blog ‘n’ Roll

Număr de pagini: 176

Anul apariţiei: aprilie 2016

    Ador diversificarea în lecturile cu care mă delectez, ador să descopăr autori noi, oameni noi și a lor penel interior. Apreciez oamenii care au curaj să scrie așa cum simt, să fie așa cum vor – fără măști și se arată tuturor fără  nici un fel de problemă.

    Încă de când am aflat că la Editura Herg Benet va apărea cartea Instinct, scrisă de Ioana Duda, mi-am trecut titlul pe lista cu dorințe literare. Mi-am dorit foarte mult să o citesc. Cum de ce? Din instinct. O astfel de carte se citește din instinct, nu are nevoie de foarte multe motive, de analiză detaliată, de recenzii și opinii.  Cartea Instinct m-a simțit din prima, a simțit că rezonez cu multe din paginile ei, că mă voi regăsi în toate emoțiile și trăirile pictate pe foi imaculate.

    Instinct, de Ioana Duda nu este o carte pe care să o poți citi într-o singură zi, căci nu este o simplă carte. De când am deschis-o și am început să-mi plimb sufletul pe fiecare cuvințel, am simțit-o ca fiind un dialog între minte și suflet, un dialog sincer, emoționant și liber între două prietene – autoare și cititor, dar și o confesiune pe care autoarea o face propriului suflet, o mărturisire pentru a se elibera, a fi împăcată cu propria persoană, o împăcare a sa cu propria inimă.

De câte ori ți-ai urmat inima pentru a trăi fericirea? Fericirea este calea în propria viață. Nu-ți spun asta din experiență, ci din instinct.

     Instinctul Ioanei Duda a scris o carte, care a fost, este și va fi citită de către mulți cititori. Instinctul îmi spune acum că majoritatea cititorilor de Instinct sunt și vor fi femei. Poate am sau poate nu am dreptate, dar crede-mă că Instinctul feminin (Ioana Duda) a scris Instinct, dar nu este dedicată femeilor. Nu este dedicată doar femeilor. Instinct poate fi simțit, trăit, devorat și de către bărbații curioși, deschiși la minte și la suflet, care vor să cunoască și mai bine femeia – de alături sau femeia, în general.

   Să nu faci greșeala să crezi că Instinct este cartea prin care Ioana Duda elogiază doar femeia sau doar bărbatul. Nici gând. În Instinct Ioana elogiază TRĂIREA – cu tot ce înseamnă ea. Elogiază iubirea, emoția pură, bucuria, durerea, lacrima nervii, fericirea, dragostea.

    Știi? Poți să simți foarte bine faptul că… citind Instinct, citești jurnalul celei care a scris cu atâta drag fiecare pagină. Citind, am simțit foarte bine cum pătrund în viața Ioanei, în sufletul ei, cum particip – cu acordul ei, la fiecare episod din viața ei, cum în fața mea autoarea se dezgolește de secrete, de măști, de tot ce nu o reprezintă, iar mie mi se arată exact așa cum este ea – cu bune și rele, cu păcate și vicii, cu plusuri și minusuri, mi-a arătat fără teamă deciziile sale, rezultatele obținute, iubirile și suferințele, durerile fizice și interioare, rănile, vindecările, lacrimile și zâmbetele, acțiunile și retragerile sale atunci când poate trebuia să meargă mai departe.

    Un om simplu, cu o inimă imensă mi-a arătat foarte clar că oricine poate greși – că e indicat să greșești, să simți, să suferi, să plângi, să urli, să te temi și să fugi. Cartea Instinct mi-a predat încă o dată lecția acceptării și iertării de sine, căci fără acceptare și iertare pentru propriile noastre persoane nu putem trăi, nu putem merge mai departe. Da! Fără partener reușim să ne continuăm viața, dar fără noi în propria viață, nu putem trăi. Nu trăim, de fapt, doar supraviețuim, iar dacă noi nu ne acceptăm și iertăm, nu putem pretinde asta de la ceilalți din jur.

Poate că la prima vedere, eseurile și toate cele 176 de pagini scrise de sufletul unei femei trecute prin viață – nu foarte, dar oricum suficient, par doar o lipsă de ocupație, o pierdere de vreme pentru cititori, dar nu este așa.

    De instinct am avut, avem nevoie și vom avea mereu nevoie în viața noastră. De Instinct, cartea Ioanei Duda, avem nevoie pentru sufletul nostru. Eu una am simțit cartea Ioanei ca fiind medicament pentru suflet. Citindu-i trăirile ș fragmente din povestea ei de viață, am simțit cum mi-am făcut o nouă prietenă. O prietenă pe viață, care pot comunica de la suflet la suflet, fără să aibă nici una din noi nevoie de cuvinte. Citind am simțit cum o parte din inima ei vine la mine, se mută în mine pentru totdeauna. Și am ma simțit cum nu sunt singura care a suferit, a plâns, a urlat, s-a bucurat, a trăit, a căzut și s-a târât prin viață, că nu sunt singura care a reușit să se ridice, indiferent de lovituri. Iar dacă Ioana Duda a putut, eu am putut să fac asta, oricine va reuși.

Citind Instinct, trăiești o nouă viață și înveți să prețuiești ceea ce ești și ai mai valoros: pe tine.

Lectură plăcută.Editura_Herg_Benet

Cartea Instinct, de Ioana Duda, a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site/ul Editurii Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Eva Peron și-a donat toate bunurile națiunii.

EVITA. Viața secretă a Evei Perón,de Nicholas Fraser, Marysa Navarro

recenzie

    Editura “Corint” a scos volumul lui Nicholas Fraser și Marysa Navarro, Evita. Viața secretă a Evei Peron” în colecția Istorie coordonată de Lavinia Betea. Cartea este o lucrare științifică bine documentată, dar scrisă într-un stil accesibil, alert și plăcut, atractiv atât pentru specialiști cât și pentru cititorii obișnuiți atrași de figura atât de cunoscută a Evei Peron. În cele 313 pagini facem cunoștință cu viața, activitatea, mitul, dar și realitatea de dincolo de mitul născut în jurul Evei Peron. Cei doi autori sunt la rândul lor doi specialiști bine cunoscuți prin alte lucrări ale lor. Nicholas Fraser este jurnalist specialist în documentare internaționale iar Marysa Navarro predă istoria la Dartmouth College, New  Hampshire fiind specialistă în istoria Americii latine și având mai vechi preocupări și cercetări legate de peronism și de figura Evei Peron.

    Prefața cărții este scrisă de istoricul Alina Pavelescu. Am cunoscut-o prima dată, pe Alina Pavelescu, dacă se poate spune așa, cu câțiva ani în urmă grație inspiratului ei blog “Savonarolo who”. Între timp tânăra istorică a devenit director adjunct la Arhivele naționale și m-am bucurat mult să-i văd numele la prefața acestei cărți. Am descoperit același stil inteligent, sclipitor și extrem de succint așa cum erau scrise și articolele de pe blog. Alina Pavelescu are în mod sigur un dar de a scrie atractiv despre teme nu întotdeauna atractive. Prefața cărții de numai două pagini ne trasează exact subiectul cărții, intențiile autorilor și părerea personală a celei care scrie. Este suficient să redau începutul acestei prefețe pentru a face deschiderea spre cartea în sine.

“ Povestea Evei Peron are toate ingredientele unei telenovele latino-americane: o fată săracă, născută într-un orășel din provincia argentiniană, purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din fragedă tinerețe la Buenos Aires pentru a-și căuta norocul ca actriță, ajunge amanta iar mai târziu soția conducătorului țării, pe care îl salvează de la sfârșitul prematur al carierei lui politice, apoi îl secondează în consolidarea cele mai populare dictaturi din istoria Argentinei, transformându-se ea însăși în îngerul săracilor și mama inocenților. La sfârșitul poveștii fata blondă se stinge după o grea suferință, petrecută de lacrimile și rugăciunile națiunii” p.5

În această frază este cuprinsă practic toată esența cărții.

    Maria Eva Duarte Peron atât de bine cunoscută sub diminutivul popular și plin de dragoste de Evita, s-a născut în data de 7 mai 1919 într-o fermă sărăcăcioasă. Mama sa Juana Ibarguren nu era căsătorită atunci când a născut pe cel de al cincilea copil al ei, Maria Eva. Toți copiii i-a avut cu amantul ei, Juan Duarte care era deja căsătorit și avea propria lui familie. Cu toate că ceilalți copiii fuseseră recunoscuți de Duarte și îi purtau numele, în cazul Mariei Eva acesta a refuzat să o recunoască fiind trecută în registrul de stare civilă de la Los Toldos cu numele de Ibarguren (numele de origine bască al bunicului matern). Legătura dintre părinții Evei a încetat după moartea într-un accident a lui Juan Duarte. Copilăria Evei ca și a fraților ei este marcată de lipsuri, marginalizare și lipsă de speranță. Asta o determină pe mica Eva să decidă să plece la Buenos Aires la numai 15 ani pentru a face o carieră de actriță. A reușit să facă față și să devină actriță dar lumea teatrului și radioului nu era o lume ușor de cucerit de o fată atât de tânără și lipsită complet de orice fel de sprijin.

   În 1943 se implică în sindicalism fiind una din fondatoarele Asociației Radiofonice Argentiniene, un sindicat al lucrătorilor din radiodifuziune. Marea aventură care o va transforma în cele din urmă într-un mit, a început în ziua de 22 ianuarie 1944 când Asociația Radiofoncă argentiniană a dat întâlnire membrilor ei la Luna Park pentru o serată de binefacere menită să ajute la strângerea de fonduri cu care să fie ajutați supraviețuitorii cutremurului ce distrusese complet orașul San Juan. Secretariatul muncii și potecției sociale condus de colonelul Juan Peron a fost însărcinat să centralizeze ajutoarele și să coordoneze inițiativele voluntarilor. Așa că la întâlnirea de la Luna Park era prezent și colonelul Juan Peron și  Eva face cunoștință cu el și de atunci nu s-au mai despărțit niciodată. În amintirile sale, Eva povestește ce i-a spus colonelului Peron cu ocazia acestei prime întâlniri “Dacă așa cum afirmați, cauza poporului este și cauza d-voastră, atunci eu vă voi rămâne alături oricare ar fi amploare sacrificiilor necesare, până când nu voi mai avea putere. Și el mi-a acceptat oferta.”

    A urmat apoi anul 1945 când Juan Peron a fost obligat să demisioneze și viața i-a fost chiar amenințată. Peron ajunge în cele din urmă la închisoare. Cert este că în toată această perioadă dificilă Eva i-a fost alături iar mai târziu va fi prezentată ca eroina care l-a salvat și i-a pregătit întoarcerea. Peste ani Eva va scrie despre aceste zile grele.: ”Aceste opt zile încă mă dor-mai mult, mult mai mult decât orice aș fi trăit dacă petreceam acest timp în compania lui, împărtășindu-i durerea…” p.95

    Pe 17 octombrie Peron se întoarce în urma unui val de greve și demonstrații fără precedent în istoria Argentinei. Drumul spre putere îi era deschis. Atunci și-au căpătat susținătorii populari ai lui Peron numele de los descamisados care în interpretarea peronistă semnifica întreaga clasă muncitoare. Imediat după revenirea în libertate Juan Peron s-a căsătorit cu Eva îndeplinindu-se astfel spusele ei încă de când era mică: “Mă voi căsători cu un prinț sau cu un președinte.” A urmat apoi foarte activa campanie electorală în urma căreia Juan Peron a fost ales președintele Argentinei. Și astfel Eva Duarte Peron a ajuns și ea în vârful puterii. Peron și-a prezentat programul politic ca președinte în noiembrie 1947: planul cincinal pentru Noua Argentină! p.121. O denumire care cititorului de o anumită vârstă îi poate stârni amintiri!

    Ajunsă soție de președinte, Eva nu a acceptat să rămână în umbra soțului ei așa cum era atunci obișnuit în toată lumea. Încă înainte de alegeri Eva a citit discursuri la radio, și într-un mediu dominat de bărbați a știut să se imixtioneze în discuțiile politice private ale lui Peron și să-și prezinte punctul de vedere. A știut să capteze atenția și să cucerească femeile copleșite de devotamentul și exubernața ei și de faptul că vorbea pe limba lor, cu gesturile care le erau obișnuite. În 1946 nu doar a ajutat campania soțului ei, dar a avut și propriul ei discurs și atunci când bărbații au încercat să o saboteze femeile i-au sărit în ajutor rezistând chiar și gazelor lacrimogene. Eva a jucat un rol important în acceptarea egalității politice și civile între bărbați și femei astfel că în septembrie 1947 femeile au căpătat drept de vot. Dar mai înainte, la 20 februarie 1946 s-a constituit Comitetul feminin “Maria Eva Durate Peron” un grup politic care promitea să elimine dezechilibrele și să dea drept de vot femeilor. După ce acestea au primit dreptul de vot, în 1949 s-a creat un partid politic, Partidul peronist al femeilor, care au reușit să aibă 23 de deputate în urma alegerilor din 1951.

    În 1947 a făcut o călătorie în Europa și autorii cărții dedică acestei călătorii un capitol întreg extrem de interesant. A vizitat mai întâi Spania lui Franco unde s-a bucurat de o primire extraordinară pentru că Spania avea nevoie de un împrumut de la Argentina ieșită bogată din cel de al doilea război mondial la care nu a participat. Vizita în Spania a durat 15 zile. A refuzat să se mai ducă în Marea Britanie pentru că nu a acceptat condițiile și impunerile protocolului familiei regale. A făcut apoi o vizită în Italia și la Vatican unde s-a bucurat de o lungă întrevedere cu papa. A urmat apoi Lisabona, unde l-a întâlnit pe Don Juan de Borbon cel care peste ani va deveni regele Spaniei, dar care la acea dată era o persoană nefrecventabilă oficial. Apoi a urmat Parisul unde a fost decorată cu Legiunea de onoare și a cunoscut marile case de modă pariziene. A mai vizitat Monte Carlo și Elveția. Vizita în Elveția va da neștere la multe suspiciuni legate de fonduri secrete depuse acolo în numele lui Juan Peron suspiciuni cu care cititorul român este deja obișnuit, ele existând și în cazul familiei Ceaușescu.

    După călătorie și-a canalizat toate eforturile în activitatea fundației de caritate care îi purta numele și care înlocuia practic vechea organizație în care erau implicate doamnele din înalta societate argentiniană. Fundația a fost creată la 8 iulie 1948 și a dus o lupta susținută cu sărăcia și excluderea socială. Au fost construite școli, spitale, azile de bătrâni, cămine pentru copiii orfani, a instituit burse și ajutoare de tot felul.Îi invita pe săraci să o viziteze direct la biroul ei și primea sute de persoane într-o zi. Pe data de 1 mai 1949 a spus într-un discurs: ”Prefer să fiu Evita chiar mai mult decât să fiu soția președintelui dacă numele de Evita este rostit pentru a vindeca durerea unor cămine din patria mea.”

    Puterea și popularitatea ei au crescut atât de mult încât numirea ei ca vicepreședintă a țării a fost primită fără proteste.

    Dar această fulminantă ascensiune care aducea o enormă popularitate regimului peronist a luat sfârșit când a descoperit că avea cancer de col uterin boală care i-a pus capăt vieții la numai 33 de ani. La 7 mai 1952 când a împlinit această vârstă i s-a conferit titlul de Conducătoarea spirituală a națiunii (Jefa Espiritual de la nacion).

Eva Peron și-a donat toate bunurile națiunii.

    A fost înmormântată cu onoruri naționale și la înmormântarea ei a fost o aglomerație uriașă în timpul căreia 200 de oameni au fost răniți și opt oameni au murit. După moartea sa a continuat crearea mitului Evei Peron care o continuat și după îndepărtarea de la putere a lui Juan Peron în anul 1955.

    Epilogul cărții pune în discuție lucruri mai puțin cunoscute de publicul larg legate de modul special de îmbălsămare al corpului Evei Peron ca și despre treptata transformare a ei în conștiința publică dintr-un personaj real într-un personaj de film, dar și faptul că a rămas în lumea celor mult prea mulți săraci ai Argentinei o figură emblematică protectoare.

    Lucrarea celor doi cercetători are toate atributele unei lucrări științifice având un capitol dedicat special notelor explicative numerotate cu cifre arabe în text și note de subsol însemnate în text cu steluță. La final cartea are un capitol de bibliografie și un Index de nume în ordine alfabetică ambele extrem de utile pentru deplina înțelegere a tuturor detaliilor din carte mai ales pentru cei mai puțin familiarizați cu amănuntele istorice.

    Se pune întrebarea, ce aduce nou cartea lui Nicholas Fraser și Marysa Navarro față de ce s-a scris până acum despre atât de populara figură a Evei Peron? Reluând practic detaliile vieții și activității Evei Peron, cei doi cercetători au încercat de fiecare dată să dea o dimensiune umană evoluției și activității acesteia și au reușit. Dincolo de mitul Evitei putem vedea femeia reală care a fost în toate etapele scurtei sale vieți. A fost însă mai dificil să îl convingă pe cititor că Eva Peron a fost doar o femeie care a profitat din plin de șansa pe care i-a oferit-o viața de a ajunge soția președintelui țării.

    Mie personal mi se pare că dincolo de noroc, de întâmplare sau pur și simplu destin, Eva Peron a avut conşțiința propriei ei condiții sociale și a făcut tot posibilul cu entuziasm și energie să caute soluții pentru a șterge pe cât se putea multe din urmările nenorocului de a te naște între săraci și mai ales sa fii o femeie născută în mediu defavorizat. Nu avea cum să-și depășească epoca, nu avea cum să depășească condiția de dependență de tot ce însemna soțul ei, dar a tras la maxim de toate ofertele. Să nu uităm că nu a trăit decât 33 de ani și că a avut puterea să facă ceva doar cinci ani! Este extraordinar din orice fel de punct de vedere privești lucrurile ca numai în cinci ani să poţi oferi bază pentru crearea unui mit politic!

    La moartea sa Eva Peron a lăsat în urmă 35 de spitale, 450 de școli, 5 cămine pentru bătrâni, 5 cămine pentru copiii orfani ca să nu uităm și feminizarea politicii argentiniene. Sigur că a putut face aceste lucruri pentru că a avut sprijin și a beneficiat de fonduri, dar în deceniile care au trecut de atunci toți știm că se poate avea și fonduri și putere și să nu rezulte nimic din asta decât hoție și corupție. De aceea cartea “Evita.  Viața secretă a Evei Peron” este o lectură atât de interesantă. Ne oferă șansa să cunoaștem ce înseamnă să-ți trăiești viața în toate dimensiunile ei cu pasiune și determinare. Nu am insistat deloc asupra evenimentelor politice care țin de instaurarea președenției lui Juan Peron și nici asupra definiției peronismului, fenomen politic deosebit de interesant în contextul mondial al înfrângerii nazismului și ieșirii din cel de al doilea război mondial. Cititorul  va putea afla detalii extrem de interesante  despre toate acestea menite să ne aducă mai aproape o țară atât de îndepărtată.

Recomand lectura acestei cărți care este o adevărată incursiune nu numai în istorie ci și în psihologia umană și în psihologia maselor ca și în extraordinara putere a propagandei politice.Editura Corint

Cartea Evita. Viata secreta a Evei Peron de Nicholas Fraser, Marzsa Navaro, a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi achizitionată de pe site-ul Editurii Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

                                               Autor: Dana Burda

 

Oscar Wilde a subliniat și omagiat viața, fericirea, frumusețea, iubirea în toate operele sale – opere care abundă de înțelepciune.

Oscar Wilde pentru blazaţi – 99 de pilule de înţelepciune pentru fericirea de aici şi acum. Allan Percy

Titlul original: EL COACHING DE OSCAR WILDE – 99 pildoras de sabiduria para la felicidad de aqui y ahora

Editura: Herald

Colecția:  COLIBRI

Categoria: Cărți deschise

Anul apariției:  2016

Număr de pagini: 160

    Știu că foarte mulți prieteni ai mei, prieteni care știu că lectura este o a doua natură a mea, un stil de viață, un hobby, o plăcere, o atitudine, un mod de a mă autodepăși mereu, de a afla, de a mă relaxa, o atitudine, o poartă deschisă întotdeauna spre nou și frumusețe – frumusețea e mereu simplă, ieftină sau gratuită, se minunează și spun că citesc pe bandă rulantă. Pe unii dintre cei care mă văd zi de zi cu o carte în fața ochilor, atitudinea aceasta îi supără, îi deranjează și îi determină să se manifeste care cum simte. Iar eu? Eu îi las în pace și mă manifest și eu cum simt: îi ignor cu și mai multe cărți citite.

    Pe mine scrie diversitate și dacă îmi place să citesc din toate domeniile – nu chiar toate, dar din majoritatea, dacă îmi place să descopăr cărți noi, povești noi și autori care să mă cucerească, citesc cât pot, orice și oricând.

    Așa s-a întâmplat și cu Oscar Wilde pentru blazați de Allan Pearcy. Știam că e un alt gen de carte, un gen de lectură căruia nu i-am spus niciodată nu. Această carte subțirică am citit-o de plăcere, cu plăcere și în doar câteva ore. Nu e nimic greoi, complicat sau spectaculos, dar e o lectură ușoară, relaxantă și foarte interesantă.

    După titlul său foarte pompos, cartea e foarte ușoară și extrem de subțire. Și dacă e să analizezi coperta și din nou, titlul, poți spune fără nici o urmă de confuzie că este o carte psihologică, genul ălă de carte motivațională, deloc interesantă și prea puțin apreciată de cititori.

    Dacă mă întrebi pe mine – cea care citește orice, chiar și cărți motivaționale, aceasta este mai mult un omagiu adus lui Oscar Wilde. Este genul de carte care te apropie și ma mult de autori cunoscuți și apreciați, autori care au avut ceva de spus în literatură și nu numai.

    Oscar Wilde pentru blazați face parte dintr-o serie de cărți extrem de interesante, care nu face altceva decât să ajute cititorii să cunoască și mai bine autori consacrați.

    Eu am ales să citesc 99 de pilule pentru fericirea de aici și acum, pentru că mi-a atras atenția cui aparțin cele 99 de citate amintite în paginile cărții. Eu am citit de Oscar Wilde doar Portretul lui Dorian Grey, carte care mi-a atras atenția prin povestea creată și prin subiectul abordat. Portretul a atras multe laude și foarte multe critici, dar autorul cu siguranță și-a atins scopul: a atras atenția, a fost citit, apreciat și criticat.  Datorită acestei cărți, Oscar Wilde pentru blazați chiar aș mai vrea să citesc un roman scris de acest autor.

    Mi-a plăcut diversitatea subiectelor abordate: viață, siguranță, bani, iubire și resentimente, a trăi și a supraviețui, adevăr, trecut, prezent și viitor, suflet, bogăție, defecte, plăcere, bunătate și răutate, muncă, joc, experiență, pasiune, fericire, creație, suferință, acceptare, libertate, ispite, datorie, responsabilitate, asumare, vindecare, valoare, reușită și eșec, prietenie, optimism și pesimism, educație, iubirea de sine, amintire și uitare, recunoștință și nemulțumire.

    Dacă era vorba doar de 99 de motive să fii fericit aici și acum cu ajutorul lui Oscar Wilde, probabil această carte ar fi fost doar o altă carte citită în acest an pe lista mea, dar nu a fost doar atât. În detaliile oferite de Allan Percy am mai găsit ceva foarte interesant. Consideră-le alte două motive importante care te pot convinge cu ușurință să citești această carte.

     Primul dintre ele este acela că în scurta detaliere pe marginea celor 99 de pilule pentru blazați, autorul a adus în atenție și alte titluri, alți autori consacrați, iar pentru mine a fost cea mai frumoasă modalitate de reamintire a unor autori și cărțile lor. Multe dintre cărțile amintite în Oscar Wilde pentru blazați le-am citit și mi-au plăcut foarte mult.

     Un al doilea motiv pentru care merită să rămâi în compania acestei cărți pentru câteva ore este unul și mai interesant: merită să citești pentru că la final, în ultimele pagini ale acestei cărți afli detalii despre viața lui Oscar Wilde.

    Autorul Portretului lui Dorian Grey a făcut închisoare, a fost părăsit de soție, niciodată nu s-au despărțit și în fața legii, de prieteni și cunoscuți. Niciodată nu și-a pierdut speranța și umorul.  Ceea ce nu am știut este faptul că după ce a fost eliberat, a plecat la Paris unde și-a schimbat numele din Oscar Wilde în Sebastian Melmoth

    Ce s-a dorit prin 99 de pilule pentru fericire? Nu știu motivația autorului Allan Percy, dar pot să spun opinia mea: fericirea este simplă, este actuală, vindecătoare, putând schimba radical cursul vieții. Fericirea din prezent aduce aceeași stare, sentiment și emoție și în viitor – apropiat sau îndepartat. Oscar Wilde a subliniat și omagiat viața, fericirea, frumusețea, iubirea în toate operele sale – opere care abundă de înțelepciune.

Lectură plăcută!herald

Cartea Oscar Wilde pentru blazaţi – 99 de pilule de înţelepciune pentru fericirea de aici şi acum. Allan Percy a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul edituriiPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

 Autor: Laura Apetroaie

„Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană.

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Titlul original: „L’amica geniale”

Traducere din italiană: Cerasela Barbone

An apariţie: 2015

Editura: Trei – Pandora M

Număr de pagini: 334

     Călătoria  cu trenul descrie perfect cartea de faţă. Suntem singuri într-un compartiment; pe măsură ce staţiile se succed apar noi şi noi persoane: unele pline de melancolie, tristeţe, nehotărâte, iar altele cu zâmbete care le luminează chipul. În lume există oameni de tot felul; pare că însăşi diversitatea a ocupat întreg compartimentul. Afară mai plouă puţin, mai e soare, trecem prin tuneluri împreună cu aceste feţe necunoscute. Ne purtăm cu deferenţă; cumva, în mijlocul unei fraze ori două se întâmplă ca aceste persoane să ne descopere mai mult decât voiseră iniţial. Aflăm poveşti care ne răstălmăcesc minţile şi… ne dăm seama de cât de captivaţi suntem, ne amintim de cei mai buni prieteni. Totuşi, în acel moment, prietenii nu ne sunt alături şi trăiesc prin simplul fapt de a ne fi gândit la dânşii. Sentimentele pe care le explorăm în volumul Elenei Ferrante ne cuprind, nu putem decât să ne lăsăm purtaţi de aceste cuvinte atât de bine alese…

    Cine este Elena Ferrante? Nimeni nu ştie! Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere din Italia. Cărţile au fost publicate, iniţial, în limba italiană, apoi traduse în engleză, daneză, franceză, germană, spaniolă, română etc. A fost numită, de revista „Time” în 2016, una dintre cele 100 de persoane de pe planetă care au putut schimba viaţa oamenilor. A reuşit să îşi menţină identitatea ascunsă încă din anii 1992. Adesea, în corespondenţa cu redactorul, se referă la ea ca fiind „mamă”. Alte lucrări ale misterioasei autoare sunt: „Amore molesto”, „I giorni dell’abbandono”. Ferrante afirmă: „cărţile, odată ce au fost scrise, nu au nevoie de autorii lor”.

Ce spune SAN FRANCISCO CHRONICLE? „Ferrante scrie sub semnul urgenţei, cu aviditate şi pasiune”.

    „Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană. Debutează printr-un index al personajelor care m-a ajutat să-mi fac o imagine mai clară asupra operei, în funcţie de vârsta eroinelor. Se deschide cu un prolog care prezintă dispariţia Linei (Raffaellaei) Cerullo, acum mamă iubitoare. Fiul acesteia, cunoscându-i obiceiul de a pleca cu zile de acasă şi de a reapărea pe nepusă masă, nu dă importanţă acestui fapt. Trecând deja două săptămâni, telefonează celei mai bune prietene a mamei sale, Elena Greco zisă şi Lenù. Aceasta îi spune că Lina nu se află la acolo şi că nu ştie unde ar putea fi. Îl întreabă dacă lucrurile femeii se mai află în casă, iar Rino constată cu stupoare că toate au dispărut. Mai mult, chipul mamei a fost decupat din pozele de familie. Elena îşi aminteşte atunci de dorinţa Linei ca într-o zi să „se volatilizeze” din acea lume. Lenù are, însă alte planuri: nu vrea să o uite pe prietena sa şi „am deschis computerul şi am început să scriu fiecare detaliu al poveştii noastre, tot ce mi-am amintit”. Astfel începe aventura noastră, dragi cititori. Mai întâi suntem aruncaţi în…

copilăria celor două femei în care cei mari, în aşteptarea zilei următoare, se mişcă într-un prezent în urma căruia există ieri sau alaltăieri sau, cel mult, săptămâna trecută: la restul nu vor să se gândească”, „cei mici nu ştiu semnificaţia lui ieri, a lui alaltăieri şi nici a lui mâine, totul e asta, acum: strada e asta, uşa e asta, scările sunt astea, asta e mama, ăsta e tata, asta e ziua, asta e noaptea…păpuşa mea ştia mai mult ca mine”. Lina a intrat în viaţa Elenei pe când erau în clasa I. A dat-o peste cap pe fetiţă prin faptul că Raffaella era foarte rea, aruncând chiar cu sugativă şi împroşcându-şi colegii şi profesoara cu cerneală. Dincolo de acestea, nu ducea lipsă de inteligenţă: pentru fiece întrebare adresată de învăţătoare dădea răspunsul corect. Lina era fiica cârpaciului, iar Elena a portarului de la primărie. Legătura dintre cele două s-a sudat în momentul în care îşi aruncă una alteia păpuşile în pivniţă. Bănuind că e mâna lui Don Achille, „căpcăunul din poveşti”, Lina o ia pe Elena să ceară socoteală bărbatului. Urcă, deci treptele la etajul lui Achille şi îi cere păpuşile. În faţa curajului acestei fetiţe, le lasă bănuţi pentru a-şi cumpăra altele noi, iar „Lina s-a comportat într-un mod neaşteptat. S-a oprit să mă aştepte, şi când am ajuns-o din urmă, mi-a dat mâna. Gestul acesta a schimbat pentru totdeauna totul între noi”.

    În cartierul plin de intrigi din Napoli cresc aceste două fetiţe. Viaţa nu este una uşoară pentru ele căci „lumea noastră era aşa, plină de cuvinte care ucideau: crupul, tetanosul, tifosul exantematic, gazul, războiul, strungul, molozul, munca, bombardamentul, bomba, tuberculoza, supuraţia. Multe frici…”, „nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viaţa care ni se oferise era foarte urâtă. Viaţa era aşa şi gata, creşteam cu obligaţia de a le-o face dificilă celorlalţi înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă”. Lina o influenţează pe Elena în toate, iar aceasta de pe urmă se hotărăşte că, neputând să fie mai bună decât prietena ei, măcar va încerca să ocupe întotdeauna locul secund, să îi arate că e specială „m-am dedicat studiului şi multor altor lucruri dificile, străine de mine, doar că să ţin pasul cu copila aceea groaznică şi sclipitoare…Sclipitoare pentru mine”. Anii trec, se apropie examenul de finalizare a studiilor. Ambele îl trec, dar cea care merge mai departe, la şcoala medie, e Elena fiindcă părinţii Linei, în special tatăl, considerau că locul femeii nu era cu nasul într-o carte. Aşa se face că Lina va lucra alături de fratele mai mare în magazinul tatălui său. Continuă să înveţe latina şi greaca singură. Înţelege mult mai repede decât Elena lecţiile. Încearcă să îşi ajute fratele, creând  noi modele de pantofi, dar tatăl se înfurie şi mai că îl omoară în bătaie pe tânăr.

     Elena se dedă studiului, refuză cererea de a se logodi cu băiatul pe care îl plăcea şi ajunge dependentă de persoana Linei „eram obişnuită să mă simt a doua în tot şi de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima îi era totul clar: mersul, timpul…m-am abandonat cu bucurie”. O secvenţă care pe mine m-a impresionat a fost aceea care le surprinde pe cele două fetiţe hotărându-se să plece pe jos până la mare, dar vremea le e pe o  potrivă „ce era dincolo de cartier, de perimetrul lui hipercunoscut?”.

    Adolescenţa celor două nu e lipsită de evenimente. În vreme ce Elena urmează gimnaziul, devine premiantă şi se îndrăgosteşte de acelaşi băiat al copilăriei. Lina primeşte iar şi iar lovituri de la viaţă. Nu se plânge şi rămâne aceeaşi, descoperind pe alocuri şi fericirea. Devine obsesia unui tânăr bogat şi înfumurat care o ameninţă cu moartea dacă nu se căsătoreşte cu dânsul. Ce va face să îi răspundă cu aceeaşi monedă şi care e locul Elenei între aceste rânduri? Rămâne de citit…

     Călătoria noastră cu trenul va continua, dar fără mine. Nu vă pot lua, dragi cititori, decât până la o anume staţie. Va trebui să schimbaţi trenul de îndată. Luaţi un bilet şi vedeţi ce urmează!

    Romanul „Prietena mea genială” este bildungsroman. Ne arată viaţa a două fete venite din mediul ostil al Peninsulei Italice de după cel de Al Doilea Război Mondial. Dânsele văd moartea, bucuria, tristeţea şi dragostea. Acţiunea este una complexă, iar opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj omniscient şi omniprezent. Cea care ne prezintă toate aceste amintiri este Elena (remarc că pseudonimul autoarei este Elena, de unde îmi şiroiesc mai multe întrebări prin cap J ). Volumul abundă în descrieri spaţiale care introduc lectorul în universul său „în spatele nostru se înălţau un deluşor cu foarte mulţi copaci şi câteva rare constrcţii dincolo de liniile ferate lucitoare. În faţa noastră, peste şosea, se întindea o stradă plină de gropi care înainta de-a lungul lacurilor.”. Relaţia dintre cele două fete captivează prin inocenţa şi prin curajul, forţa prieteniei lor „E frumos, am spus în şoaptă, să vorbeşti cu alţii/ Da, dar numai dacă atunci când vorbeşti, e cineva care răspunde…Suntem încă prietene?/ Da./Atunci îmi faci o favoare?/ Aş fi făcut orice pentru ea…nu m-aş fi întors înapoi nici dacă e frig, nici dacă ploua”. Ele sunt caracterizate atât direct, cât şi indirect. Tot romanul ar fi, în fond, o caracterizare.

    Mi-a luat toată cartea pentru a-mi da seama cine este acea „prietenă genială”. Nu pot să neg, dar finalul m-a lăsat cu inima gata- gata să-mi iasă din piept şi vreau să citesc volumul următor cât de curând.

    Dragi cititori, luaţi-vă câteva minuţele din timp şi puneţi-vă întrebările: „Cine este cel mai bun prieten al meu?” şi „Aş dedica o întreagă carte acestei persoane speciale numai şi numai pentru a o face de neuitat?”.

Lectură Plăcută!!!

Nota mea: 10/10 stilouri

pandora MCartea Prietena mea genială, de Elena Ferrante, a fost oferită pentru recenzie de Editura PandoraM. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul editurii.

Autor: Crina Stanciu

Patimile după G.H.,de Clarice Lispector

Editura: Univers

Traducere: Dan Munteanu Colan
Număr pagini: 145

     Considerată de mulţi dintre criticii care i‑au studiat opera drept capodopera ei, Patimile după G.H. este cartea despre care şi Clarice Lispector considera că i‑a împlinit cel mai bine propriile exigenţe de scriitoare. Roman mistic şi filosofic, set de exerciţii spirituale în căutarea non‑sinelui ascuns în miezul sinelui, Patimile după G.H. pune pe marginea abisului o femeie, una dintre femeile lumii, dar şi femeia din toate femeile.

     Păşind pragul unei camere dosnice din propriul apartament, G.H., o sculptoriţă a cărei viaţă, bine organizată, are acum o neaşteptată breşă, păşeşte într‑o altă stare mentală, o altă conştiinţă a lumii. Dincolo de prag găseşte un semn tulburător lăsat în urmă de servitoarea mereu ignorată, care tocmai şi‑a dat demisia: un desen simplu pe perete, reprezentând un bărbat, o femeie şi un câine. Suntem în Brazilia, unde un asemenea semn nu e niciodată inocent. Nici măcar pentru o artistă sofisticată şi mondenă. În urma umilei servitoare cu pielea întunecată, G.H. se va confrunta şi cu un mesaj întrupat: un gândac bătrân, atât de bătrân încât este martorul întregii istorii umane, pe care o precede şi căreia îi va supravieţui. Efortul ei trepidant de a înţelege mesajul, de a‑l încorpora, de a gândi, de a discerne limita limbajului şi a propriei capacităţi de a gândi în limitele limbajului este transpus într‑una dintre cele mai frumoase, în austeritatea ei, cărţi ale secolului trecut. O răvăşitoare aventură intelectuală, la care bine ar fi să nu se încumete, aşa cum cere autoarea în avertismentul de la început, decât persoanele cu suflet format. Suflet, nu altceva. 

     Clarice Lispector (1920 – 1977) s‑a născut într‑o familie de evrei în Ucraina. Familia a emigrat în Brazilia pe când ea avea mai puţin de un an. A studiat Dreptul în Rio de Janeiro. A publicat peste douăzeci de cărţi: romane, proză scurtă, literatură pentru copii, eseuri şi culegeri de articole de presă. A fost căsătorită cu un diplomat şi l‑a însoţit ani de zile în misiunile sale în Europa. La douăzeci și trei de ani, publicarea primului ei roman, Aproape de inima vijelioasă a lumii, i‑a adus celebritatea peste noapte. Printre cele mai cunoscute titluri ale ei, se numără romanele Patimile după G.H. (A Paixão segundo G.H., 1964), Água Viva (1973), Ora stelei (A hora da Estrela, 1974), Un suflu de viaţă (Um Sopro de Vida, 1978). Este adesea numită „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”.

Sursa foto şi text: Editura Univers

Prieteni şi eroi (Trilogia Balcanica, partea a III-a), de Olivia Manning

Data apariţiei: 12.08.2016

Editura: Nemira

Titlul original:  Friends And Heroes

Traducere:  Diana Stanciu

Colecţia: Babel

Număr pagini: 504

    Harriet Pringle tocmai a sosit la Atena. După ce a scăpat din România ocupată de naziști, așteaptă vești despre Guy, soțul ei, rămas la București, „orașul decăzut“. Cei doi se reîntâlnesc în capitala Greciei, care însă nu e ocolită de război. În scurtă vreme, Europa se va fărâmița, iar protagoniștii vor avea o nouă cale de urmat într-o altă lume.

„Una dintre cele mai bune cronici despre România și Grecia la vremede război, Prieteni și eroi are o poveste bine scrisă, captivantă, hipnotică.“ The Guardian

Sursa foto şi text: Editura Nemira

În pregătire-Enigma Rykiū, de Ken’ichi Yamamoto-Humanitas Fiction

Editura: Humanitas Fiction

Colecţia: Raftul Denisei

       „Acest elegant roman istoric al lui Ken’ichi Yamamoto îmbinǎ un talent literar impresionant cu o intrigǎ clasicǎ. Sub pretextul seppuku-ului marelui maestru de ceai Sen no Rikyū din februarie 1591, ordonat de cǎtre Toyotomi Hideyoshi (1536-1598), scriitorul reuşeşte o compoziţie savantǎ şi atractivǎ. Nǎscut în 1956, el se înscrie, într-o manierǎ proprie, în continuitatea unor mari contemporani ai literaturii, precum Yasushi Inoue (Maestrul de ceai), sau ai cinematografului, precum Kei Kumai (Moartea unui maestru de ceai, 1989). Cu multǎ abilitate, textul trece de la un personaj la altul, menţinîndu-se în sfera ceremoniei ceaiului şi oferindu-şi misterul mai mult simţirii decât înţelegerii. Dincolo de reconstituirea vechii Japonii, cititorul va putea aprecia personajele feminine, cronologia fluidǎ, alternanţa între lentoare aerianǎ şi intensitate.“ (Le monde)

Enigma seppuku ului lui Sen no Rikyū, cu substraturile sale politice, economice, estetice, dar şi de relaţii interpersonale, a frǎmîntat de secole mediile culturale japoneze, fǎrǎ a-şi gǎsi pânǎ acum un rǎspuns definitiv. Din lista mult mai lungǎ a celor care au încercat în epoca noastrǎ sǎ ofere ipoteze în literatura lor, putem menţiona pe Kaionji Chōgorō cu romanele Tenshō onna gassen (1936, premiul Naoki) şi Chadō Taikōki (1941), pe Kon Tōkō cuO-Gin-sama (1957, ecranizat în 1962 de Tanaka Kinuyo), pe Nogami Yaeko cu Hideyoshi to Rikyū (1964, ecranizat în 1989 de Teshigahara Hiroshi sub titlul Rikyū) sau pe Inoue Yasushi cu Honkakubō ibun (1981, tradus în românǎ ca Maestrul de ceai, ecranizat în 1989 cu titlul Rikyū – Honkakubō ibun de cǎtre Kumai Kei). La acestea putem adǎuga şi filmul independent O-Gin-sama regizat în 1978 de Kumai Kei.

Sursa foto şi text: Editura Humanitas Fiction

O carte măsurată în linguriţe de cafea

Trenul M, de Patti Smith-Editura Polirom

 

Traducere din limba engleză şi note de Ona Frantz

Număr pagini: 240

O carte măsurată în linguriţe de cafea

     Volum de amintiri atipic, Trenul M este, în esenţă, o poveste despre curgerea vieţii, relatată de o legendă a muzicii punk rock americane. Fie că vorbeşte despre rutina ei newyorkeză sau despre legăturile cu artişti precum William Burroughs sau Paul Bowles, Patti Smith rememorează pentru a înţelege, în acordurile unei melancolii temperate, ale unui umor subtil. Proza ei împleteşte realitatea cu visul şi încearcă să le descifreze rostul amândurora; tînjeşte după cafeneaua perfectă şi după soţul ei decedat; merge pe urmele marilor artişti care i-au marcat existenţa, în căutarea unui adevăr profund; susţine concerte şi conferinţe, scrie, bea mereu cafea – drogul ei declarat – şi are vise obsesive. Dar ceea ce captivează în primul rând în acest volum este personalitatea complexă a autoarei, ce reuşeşte să îşi apropie cititorul şi să îl facă părtaş la căutările, întrebările şi răspunsurile ei, care definesc umanitatea.

„Ce înseamnă să fii femeie şi să fii singură? Această întrebare este esenţa volumului Trenul M, alături de veşnica interogaţie: unde găseşti cea mai bună cafea? Trenul M e un jurnal al călătoriilor alimentate cu cafeină, imaginativ, emoţionant, transgresiv şi de o stranietate încîntătoare, care te face să rătăceşti şi în care te pierzi, doar ca să descoperi apoi esenţa adevărului şi a comuniunii în propria ta fiinţă.” (Los Angeles Review of Books)

„Proza lui Patti Smith pendulează fără efort între prezentul şi trecutul ei, dar şi al savanţilor şi artiştilor ce au inspirat-o şi de care se simte apropiată: regizorul japonez Akira Kurosawa, poetul Arthur Rimbaud sau Alfred Wegener, primul om de ştiinţă care a avansat ipoteza derivei continentelor.” (Miami Herald)

„Chiar şi atunci când stă singură pe treptele locuinţei sale din New York şi se uită la petrecăreţii beţi, Patti Smith reuşeşte să dea senzaţia că în lume nu există nimic mai fermecător.” (Financial Times)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

O fecioară nesăbuită, de Ida Simons

Editura: Polirom

Număr Pagini: 200

Traducere din limba neerlandeză şi note de Gheorghe Nicolaescu

Un roman despre iluzia marilor prietenii

    Bogat în elemente autobiografice, romanul O fecioara nesăbuită evocă scene din viaţa unei familii de evrei peregrinînd în perioada interbelică prin Haga, Anvers şi Berlin. Vocea care povesteşte este a lui Gittel, o fată de doisprezece ani pe care pasiunea pentru muzică o apropie de oameni, dar îi oferă şi refugiu atunci cînd lumea din jur devine ameninţătoare. Părinţii ei se ciondănesc fără oprire, aşa că, după fiecare ceartă mai serioasă, mama îşi ia fiica şi se mută pentru cîteva săptămîni la rudele din Anvers. Gittel ajunge astfel să fie invitată de un fost prieten al tatălui ei să cînte la pian pentru Lucie, fiica lui de douăzeci şi nouă de ani. Între cele două tinere pare să se lege o prietenie strînsă, însă Gittel îşi vede înşelată încrederea, ca din senin, în cel mai crud chip cu putinţă. Scris cu vervă ironică şi umor, romanul Idei Simons este povestea unei adolescente aflate în căutarea unui loc sigur în vremuri nesigure şi într-o lume în care haosul e pe cale să se dezlănţuie.

O fecioara nesăbuită este echivalentul olandez al lui Stoner, un mare roman al literaturii universale. Din discreţia stilistică a Idei Simons se naşte un umor de cele mai multe ori blînd, dar care se transformă uneori într-o muşcătoare ironie.” (De Morgen)

„Romanul O fecioara nesăbuită ne vorbeşte, printre altele, şi despre «fragila prietenie dintre două fete care trăiesc într-o comunitate evreiască».” (Publishers Weekly)

Sursa foto ;i text: Editura Polirom

În curs de apariţie: În noaptea timpului, de Antonio Munoz Molina

Data apariţiei: 07.09.2016

Editura: Nemira

Titlul original: La noche de los tiempos

Traducere: Adelina Mioara Angheluta

Colecţia: Babel 

Număr pagini: 800

Octombrie 1936.

    Arhitectul Ignacio Abel, a cărui poveste de dragoste se desfăşoară în paralel cu povestea de război din Spania, pleacă din Madridul mutilat spre o altă viaţă, pe un alt continent, spre un New York unde are şi o bună reputaţie, şi o iubită de care istoria, frica şi prejudecăţile îl despart. Trecând graniţele dintr-o Europa fărâmiţată, bărbatul se redescoperă neîncetat reflectat în fereastra trenului şi în propria conştiinţa. Printre războaie exterioare şi interioare, viaţa se construieşte necontenit, asemenea oraşelor proiectate de el însuşi. Printre dorinţe şi suferinţe, dragostea trăieşte fără linişte, aidoma epocii în care s-a născut.

Amintind de Boris Pasternak, dar şi de Ernest Hemingway, capodopera lui Antonio Muñoz Molina face portretul unei lumi care dispare odată cu o iubire.

„Un fel de Război şi pace pentru Războiul Civil din Spania, extraordinarul roman al lui Molina urmăreşte o mulţime de personaje, amestecând ficţiuni cu figuri reale, creionând atât rutina din vreme de pace, cât şi violenţa grotescă din vreme de război.“ Publishers Weekly

„Cartea lui Antonio Muñoz Molina e aproape insuportabil de frumoasă: la fel ca toate clipele de iubire nebună.“ Marin-Malaicu Hondrari

Sursa foto şi text: Editura Nemira

Sutton, de J.R.Moehringer

Editura: Pandora M

 

Titlul original: Sutton

Limba originală: engleză

Traducere de: Paul Slayer Grigoriu

Numar pagini: 464

     Willie Sutton (1901–1980) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci ai Americii. Jefuia băncile înarmat cu un pistol sau cu o mitralieră Thomson, dar nu a tras niciodată vreun foc de armă. Şi-a atins apogeul în perioada Marii crize economice (1929–1933), când a jefuit zeci de bănci. Americanii, sărăciţi de criză, l-au transformat în erou naţional: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Başca incredibila performanţă de a evada de trei ori din închisori considerate de maximă siguranţă. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi…
Ştefan Agopian

Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mănânci, nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării.
Filip Florian

Sursa foto si text: Editura Pandora M

O diagramă a minţii îndrăgostite, o formulă inedită a aventurii romantice, prin ingredientele căreia se ragasesc rock'n' rollul şi filozofia, economia de piaţă şi revistele glossy, curentele de modă şi multă banalitate.

Sex, shopping şi un roman de Alain Botton

Editura: Humanitas Fiction

Titlul original: THE ROMANTIC MOVEMENT

Număr pagini: 299

    Alain de Botton s-a născut în anul 1969, la Zurich. În 1977, familia lui se stabileşte în Marea Britanie, unde scriitorul şi-a făcut studiile şi trăieşte în prezent. A urmat cursuri de istorie la Cambridge, luându-şi masteratul în 1991, după care a obţinut un masterat în filozofie la King’College University of London în 1992. Este fondatorul şcolii londoneze The School of Life (2008) care promovează o nouă viziune asupra educaţiei, şi al organizaţiei Living Architecture (2009). Până acum i-au apărut 14 cărţi de factură eseistică, dezbătând într-o manieră neconvenţională teme fundamentale precum dragostea, religia, frumosul. Eseuri de îndrăgostit (1993) prima lui carte, l-a consacrat rapid pe scriitorul de numai 23 de ani, devenind bestseller internaţional. Alain publică în ritm constant lucrări de mare succes, care sunt traduse în peste 30 de ţări.
     Este şi prezentator de televiziune, iar în cărţile sale şi în programele de televiziune discută diverse subiecte contemporane şi teme, subliniind relevanţa filozofiei pentru viaţa de zi cu zi.
     Alain de Botton a fost ales în 2011 Fellow of the Royal Society of Literature.

,,Cărţile lui sunt nişte hibrizi originali, în care se îmbină romanul şi reveria filozofică.” OBSERVATOR

    ,,O diagramă a minţii îndrăgostite, o formulă inedită a aventurii romantice, prin ingredientele căreia se regăsesc rock’n’ rollul şi filozofia, economia de piaţă şi revistele glossy, curentele de modă şi multă banalitate. Alain de Bontton surprinde momentele universale ale vrăjirii şi dezvrăjirii din acest parcurs romantic, punând întrebări despre sex, cumpărături, romane, tipologia sărutului, gelozie, iar Flaubert, Descartes, Platon, D.H.Lawrence, Rousseau, George Bernard Shaw sau Proust îţi răspund printre rânduri.
     Alice lucrează în publicitate, Eric-în domeniul bancar. În casa ei domneşte stilul vintage, iar în apartamentul lui, minimalismul monocrom. Ea are complexe, el este dezinvolt (mai degrabă misogin convins). Amândoi sunt tineri şi atraşi unul de altul, iar argumentele îndrăgostirii, sunt un proces, pe care scriitorul îl analizează stendhalian, îmbogăţindu-şi naraţiunea cu toate nuanţele unui eseu erudit, dar amuzant.”

    Pentru unii amuzant, pentru mine din contra, foarte deranjant. Povestea ne poartă între Londra Cosmopolită contemporană şi paradisul insulelor tropicale.

   Dacă mă întrebaţi-extremele se atrag? În contextul acestei cărţi, aş zice că nu!

,,Când li se cerea să o descrie pe Alice, cuvântul ,,visătoare” le stătea oamenilor mai tot timpul pe limbă. Sub stratul de civilizaţie şi sub scepticismul aferent, ea dezvăluie privirea plină de regret şi lipsită de concentrare a unei fiinţe ale cărui gânduri lunecă permanent către o lume alternativă şi mult mai puţin concretă. Ochii ei verde deschis aveau nuanţe de melancolie ce vorbeau despre pierdere şi un nedefinit alean. Confuză şi chiar puţin ruşinată, putea fi văzută cum caută talmeş-balmeşul lumesc ceva care să insufle sens în platitudinea existenţei.”

    Alice tânjea după iubire, iar iubiţii de la timpul trecut nu i-au adus ce îşi dorea ea.
    Când îl întâlneşte pe Eric la o petrecere îşi petrec noaptea împreună, Alice, crede că în sfârşit şi-a găsit pe cineva pe placul ei.

,,-E minunat, ţi-ar plăcea. Arată bine, e deştept şi foarte blând. M-am simţit atât de bine lângă el! N-am vorbit foarte mult, dar n-are importanță. Era ca şi când ne-am fi înţeles unul pe altul intuitiv. A fost atât de emoţionat să mă trezesc lângă el, cu faţa lui de îngeraş delicios zâmbindu-mi. O, a fost grozav!”

    Eu cred că aceşti fluturi din stomac se transformă în molii, dacă nu este persoana potrivită.
    Eric al nostru este un misogin după cum am mai spus (părerea mea) el o critică pe Alice întru totul. Dacă ea vrea să meargă la un film, sau să petreacă puţin timp cu el, este criticată, iar dacă doamne fereşte ar da semne de slăbiciune în aceste situaţii, Alice ar fi o ratată.
     La început a fost acceptabil, dar pe parcurs iese la iveală o persoană dominantă, preocupat doar de el şi de imaginea afişată. Alice care, crede ea că îl iubeşte, trece încet, încet peste, dar unele lucruri se acumulează.

   Când cei doi iubiţi îşi petrec vacanţa în insulele tropicale. Aici, se împrietenesc cu un alt cuplu, mai mult Eric, mai ales că Bob este şi el în domeniul bancar. Bob şi Daisy sunt un cuplu căsătorit, sunt americani, iar buna dispoziţie a lor este molipsitoare, dar…Eric reuşeşte să îi strice tot cheful lui Alice. Când un joc de tenis devine ceva mai serios, Alice începe să aibă îndoieli în privinţa relaţiei sale.

,,Privindu-i pe Bob, Eric, Daisy şi ceilalţi cum dansează în jurul focului de tabără în seara de Ajun, Alice îşi aminti că, tocmai pentru că le lipseşte simţul umorului, oamenii care se iau în serios, râd totuşi. De fapt, râd chiar mai tare şi mai violent decât ceilalţi, dar un râs care ratează cea mai bogată sursă de umor-şi anume, acceptarea propriei absurdităţi.
Ce păcat că există un lucru pentru care Alice nu avea nici un pic de umor, pentru care nu avea nici o resursă de ironie autoreferenţială-şi acest lucru se întâmplă să fie dragostea.”

    Când Eric refuză să meargă cu ea la un târg de antichităţi (ce nevoie are ea de vechituri), prietena sa Suzi, îi va face cunoştinţă cu Philip, un bărbat din domeniul vânzărilor muzicale, dar căruia îi plac antichităţile.
     Alice îşi dă seama că poate să vorbească nestânjenită, iar dacă ea a spus ceva ce pentru Eric e deranjant, pentru Philip este ocazia de a dezvolta subiectul.
      Ce se va întâmpla cu relaţia Alice-Eric?
      Va avea o şansă ca Alice şi Philip să se cunoască mai bine? Alice se consideră într-o relaţie, deci îl vrea doar prieten. Philip se simte atras de această fată, care are probleme grave în relaţia sa cu Eric, dar el este o persoană care nu se implică cu cineva, decât, dacă aceea persoană este liberă, fără angajamente.humanitasfiction

Cartea Sex, shopping si un roman, de Alain Button, a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Poate fi comandată de pe site-ul editurii. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de  Facebook şi aici.

Autor: Nicol

,Fiica papei" face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia.

În pregătire-Fiica Papei, de Dario Fo-Humanitas Fiction

Editura: Humanitas Fiction

Colecţia: Raftul Denisei

Romanul lui Dario Fo ,,Fiica papei” face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

    Dario Fo, iconoclastul autor al Misterului buf şi a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiţia commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul sau roman Fiica papei, dedicat vieţii uneia dintre figurile remarcabile ale Renaşterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renaşterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuieşte o adevărată saga, plină de înfruntări şi crime sângeroase, săvârşite deopotrivă prin fier şi prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papa în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victima a maşinaţiilor tatălui şi ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita a unor bărbaţi cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiştilor şi umaniştilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetăţile italiene.

    „Dacă desprindem istoria papei Alessandro VI Borgia şi a rudelor sale din Renaşterea italiană, obţinem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor şi adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej şi fără pic de milă, atât de tată, cât şi de frate, în vâltoarea intereselor financiare şi politice. Ce credea dulcea copila despre asta nu-i pasă absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar şi pentru un tată viitor papa şi pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuţi şi fese trăsnet. Ah, uităm, până şi ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario Fo)

Sursa foto şi text: Humanitas Fiction

În spatele fiecărei personalități publice de renume, există întotdeauna o poveste... frumoasă, tristă, motivantă pentru ceilalți, uimitoare, dar întotdeauna o poveste de maxim interes. Printre marile personalități culturale, Peggy a avut ocazia să-l întâlnească și pe Brâncuși.

 Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim

Editura: Pandora
Colecția: StArt
Anul: 2016
Număr pagini: 168
Traducere: Ciprian Siulea

    În spatele fiecărei personalități publice de renume, există întotdeauna o poveste… frumoasă, tristă, motivantă pentru ceilalți, uimitoare, dar întotdeauna o poveste de maxim interes.
„Confesiunile unei dependente de artă” este prima carte din colecția StArt, apărută la editura Pandora M, colecție prin care se urmărește familiarizarea cititorilor nu doar cu conceptul de artă modernă și caracteristicile acesteia în secolul XX, ci și familiarizarea cu poveștile uluitoare aflate dincolo de cortine.

    Peggy Guggenheim este o figură remarcabilă, o adevărată dependentă de artă, o personalitate care a schimbat fața artei secolului XX. Provenind dintr-un mediu mai mult decât privilegiat, după cum mărturisește ea însăși: „provin din două dintre cele mai bune familii evreiești”, Peggy dobândește o avere destul de mare după ce tatăl său, aflat împreună cu amanta sa pe celebrul Titanic, moare. Se spune despre tatăl lui Peggy că, împreună cu alți oameni la fel de bogați, a refuzat să se îmbarce pe una din bărcile de salvare și și-a așteptat moartea îmbrăcat în cele mai bune haine.

    „Confesiunile unei dependente de artă” este unica autobiografie a lui Peggy Guggenheim, iar înainte de a face o analiză a cărții, ar trebui menționat neapărat faptul că Peggy Guggenheim nu este o scriitoare, ci o iubitoare de artă. Cu toate acestea, mărturisirea sa permite cititorului să deschidă o ușă… o ușă secretă asupra vieții acestei personalități.
Cu siguranță, există două modalități de a cunoaște marile personalități ale artei: una din ceea ce se scrie despre ei și cealaltă din ceea ce spun ei înșiși, iar această din urmă perspectivă este una care permite o cunoaștere mai apropiată, mai amănunțită, oferind elemente în plus, celor care vor să aibă o viziune completă asupra personalității.

    „Confesiunile unei dependente de artă” etalează nu doar aspectele vieții personale ale lui Peggy, dar este și o transpunere în timp, în secolul XX, în epoca ariștilor boemi pe care ea a avut ocazia să-i întâlnească.
Ne facem o părere despre firea haotică a lui Peggy, chiar din Cuvântul Înainte, scris de către Gore Vidal, scriitor american, care povestește un episod din viața lui Peggy: „Am văzut-o ultima oară pe Peggy, foarte adumbrită, la televiziunea italiană. Veneția sărbătorea a 80-a zi de naștere – sau cel puțin acea parte a Veneției care nu s-a scufundat nici în Adriatică, nici în lene. Camera s-a apropiat de chipul frumos al lui Peggy, pentru o filmare foarte de aproape. O voce din off a întrebat-o ce crede despre pictorii italieni de astăzi. Ochii ei s-au deplasat spre persoana nevăzută, iar jumătatea ei de zâmbet a sporit insesizabil. „Ah”, a spus ea, „sunt foarte slabi.” Apoi, în stilul ei permanent jamesian, a adăugat: „Nu-i așa?”

    În întroducerea scrisă de către Alfred H. Barr Jr. – istoric american, fost director al Muzeului de Arte Moderne din New York – aflăm că Peggy Guggenheim era considerată „o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facționalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar față de revoluția de valoare.”

    Cine este Peggy Guggenheim? Este un personaj aproape halucinant, care te poartă de la bucurie extremă, la tristețe, toate acestea într-un timp foarte scurt. Când deschizi filele cărții sale, ești prins în uraganul emoțiilor despre care ea însăși povestește și ți-e imposibil să te desprinzi, pentru că pășești împreună cu ea, treci prin toate stările despre care ea îți povestește. Iată de ce, Peggy Guggenheim este nu este doar povestitoarea acestei cărți, ci și un personaj cu o putere extrem de mare, hipnotizantă chiar, asupra cititorului.
În 1919, la doar 21 de ani, Peggy a intrat în dreptul deplin de a beneficia de partea sa de avere lăsată de către tatăl său. Este momentul în care se declanșează un perpetuu conflict cu mama sa care a simțit că nu va mai avea nici o putere de control asupra fiicei sale cu porniri excentrice. Pe lângă achizițiile făcute de Peggy, aceasta a devenit cunoscută prin investițiile sale în artă.
E destul de dificil de descris un astfel de personaj complex, pentru care trecerea de la starea de epuizare, la o plictiseală cronică se face foarte ușor. Iată cum se caracterizează ea însăși: „o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiță; și un lup singuratic”.

    Viața lui Peggy seamănă cu o cursă, totul se petrece foarte repede, de parcă s-ar fi grăbit să bifeze tot mai multe evenimente, să trăiască la maxim cât mai multe emoții, de la fericire extremă, la disperare, la neputință, apoi din nou la speranță, la bucurii, la iubire.

   Printre marile personalități culturale, Peggy a avut ocazia să-l întâlnească și pe Brâncuși.

„Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem că aveam să intru în așa complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram că marea noastră prietenie să ușureze lucrurile. Dar, în ciuda tuturor acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4000 de dolari pentru Pasărea în spațiu.”


Cu toate acestea, la un moment dat, Peggy a fost chiar pe punctul de a se căsători cu Brâncuși, dar despre asta și despre căsniciile scurte, intense sau plictisitoare ale marii iubitoare de artă, veți afla călătorind în paginile cărții sale.

    Peggy și-a pus amprenta în domeniul artei, pe fondul unui tradiționalism care părea, la acel moment, de neclinitit, apoi șirul schimbărilor a fost continuat, însă cu mari dificultăți, datorită circumstanțelor politico-economice determinate de conflictele dintre țări. În ciuda tuturor impedimentelor, Peggy s-a impregnat în domeniul artei, devenind o figură remarcabilă.
Stilul cărții este departe de a fi unul artistic, abundent în figuri de stil, ci este simplu și direct, așa cum o sinceră și seducătoare mărturisire poate fi.

    Despre personalitatea lui Peggy Guggenheim, dar și despre amprenta sa asupra artei, există diverse păreri, pentru a le clarifica, dependenta de artă precizează: „

Oamenii mă învinovățesc pe mine pentru ceea ce este pictura de astăzi pentru că eu am încurajat nașterea acestei noi mișcări. Nu eu sunt responsabilă. Acum 18 ani, în America exista un spirit pur de pionierat. O artă nouă trebuia să se nască – expresionismul abstract. Eu am stimulat-o. Nu regret asta. Ea l-a produs pe Pollock, sau mai degrabă Pollock a produs-o pe ea. Și doar acest lucru justifică eforturile mele.”

    Fără îndoială, dependența de artă a lui Peggy Guggenheim a fost o verigă importantă în evoluția acestui domeniu.
Recomand cartea celor care vor să vadă dincolo de cortină și să afle despre ceea ce e dincolo de aparențe.pandora M

Cartea Confesiunile unei dependente de artă de Peggy Guggenheim, a fost oferită pentru recenzie de Editura Pandora. Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii.

Autor: Rodica

Splendoarea vieţii, de Michael Kumpfmuller

 Editura: Univers

Traducerea: Iulia Dondorici

Număr pagini: 224

    O poveste de iubire fragilă, ca un dans pe marginea prăpastiei, i‑a adus lumină, tandreţe şi curaj în ultimul an de viaţă lui Franz Kafka. Dora Diamant, ultima lui iubită, este şi singura fiinţă care i‑a dat scriitorului puterea de a părăsi în sfârşit casa părinţilor. S‑au mutat împreună într‑un Berlin instabil şi periculos, în care inflaţia făcea ravagii şi antisemitismul lua amploare. Au fost nedespărţiţi până la capăt, iar povestea lor a devenit legendă.

    Splendoarea vieţii, roman premiat şi tradus în peste douăzeci de limbi, suplineşte o lacună mult regretată în biografia şi opera lui Kafka: treizeci şi patru de scrisori şi douăzeci de caiete de notiţe confiscate de Gestapo de la Dora Diamant în 1933, în timpul unei percheziţii. Scrierile atunci dispărute sunt căutate în continuare, dar nu au ieşit la lumină nici până azi. Michael Kumpfmüller, specialist în Kafka, dar şi excelent scriitor de ficţiune, reuşeşte să imagineze, cu o incredibilă varietate de amănunte bine documentate şi într‑un stil întru totul demn de personajul său principal, povestea care, probabil, e cuprinsă în textele confiscate de Gestapo.

Nu e nevoie să fi citit opera lui Kafka sau să‑i cunoşti biografia ca să poţi savura această poveste de iubire delicată, între o tânără admiratoare şi un bărbat enigmatic şi genial, aflat deja în ghearele morţii.

Sursa foto si text: Editura Univers

Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

Flavius Ardelean, Miasma.Tratat de rezistenţa materialelor.
recenzie

    Romanul “ Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor” al scriitorului Flavius Ardelean a fost publicat la editura Herg Benet în anul 2016 şi este cel de al doilea volum al unei tetralogii cu acelaşi nume. Primul volum “Scârba sfântului cu sfoară roşie” a apărut tot la editura Herg Benet în anul 2015. Ca multe alte serii de cărţi ce par a fi un specific al literaturii din toată lumea în acest al doilea deceniu al noului secol, fiecare volum poate fi citit şi de sine stătător, dar sigur că au o altă rezonanţă pentru cei care chiar sunt familiarizaţi cu universul literar al autorului dacă sunt citite un volum în continuarea celuilalt.

    Trebuie să precizez încă de la început că lectura romanului “Miasma” a fost o deosebită provocare pentru mine. În condiţii obişnuite poate că aş fi ocolit acest gen de carte, dar în acest moment chiar mi-am dorit să citesc romanul pentru a încerca să înţeleg şi acest mod de a scrie literatură. Pentru că este un mod special de a scrie, şi romanul nu este o lectură uşoară, de destindere. Cititorul trebuie, este obligat chiar, să între în universul cărţii pentru a încerca să fie alături de scriitorul care a imaginat lumea din cartea sa. Într-un fel, citind romanul lui Flavius Ardelean, te simţi mai responsabil decât citind un roman obişnuit scris într-o cheie realistă. Nu poţi fi un simplu spectator sau martor, ci trebuie să devii tu însuţi, cât de cât, un personaj al cărţii.

    Romanul a avut pentru mine încă de la primul contact vizual trei provocări deosebite.
Mai întâi titlul “Miasma”. E un substantiv comun, miasmă/ miasme, întâlnit destul de curent în vocabularul obişnuit cu jumătate de secol în urmă, dar pe care astăzi, prin nefolosire îl putem considera oarecum arhaism. Nu înseamnă miros neplăcut pur şi simplu, ci semnificaţia lui este ceva mai complexă. Este vorba de un fel de abur urât mirositor care izvorăşte dintr-un proces de stagnare şi putrefacţie şi continuă să rămână deasupra pământului până când procesul se termină şi aerul se limpezeşte. După citirea romanului pot spune că titlul se potriveşte. Şi dacă acesta este cu adevărat şi titlul tetralogiei, înseamnă că apariţia ultimelor două volume va aduce revelaţii noi şi cititorului acestui volum.

    Partea a două a titlului “Tratat de rezistenţa materialelor” este destul de cunoscut celor care au absolvit cursurile facultăţilor din Politehnică sau a Facultăţii de Construcţii. Încă nu am găsit explicaţia acceptabilă pentru acest subtitlul, ceea ce înseamnă că pe de o parte cunoştinţele mele tehnice sau de fizică sunt insuficiente ca să pot face translaţii de înţeles şi semnificaţie, iar pe de altă parte probabil că romanul va avea nevoie de o a doua lectură. Pentru că, trebuie să subliniez, eu sunt un cititor inocent care nu fac parte dintre cei care citesc în mod curent cu entuziasm acest gen de carte. Pentru mine lectura chiar a fost un proces complex de înţelegere, acceptare şi imersiune în poveste.

     A doua provocare este autorul însuşi. Nu-i cunoşteam numele, nu-i mai citisem alte cărţi, practic îmi era complet necunoscut. Puteam ghici fără să greşesc că este un scriitor ce aparţine tinerei generaţii şi chiar nu greşeam. Flavius Ardelean s-a născut în anul 1985 la Braşov, are deci 31 de ani şi este deja autorul a mai multor volume publicate începând cu anul 2012. Nu este doar scriitor ci şi specialist în management editorial lucrând la un moment dat pentru edituri şi librării on-line din ţară. Prin urmare este în mod profund un om al cărţilor, atât al cărţilor ca mesaj în calitate de autor, cât şi al cărţilor ca marfă, ca obiect care are preţ şi este scos la vânzare.

    Romanul sau de debut a fost “Îmblânzitorul apelor” semnat însă cu pseudonimul A. R. Deleanu o foarte atractivă desfacere a numelui său, care prin citire rapidă duce cu gândul la faptul că aparţine prin naştere Ardealului, alt nume mai puţin folosit azi, dar cu mari semnificaţii istorice. Au urmat apoi volumele “Acluofobia”, 2013, “Bizaroproze” 2014, “Scârba sfântului cu sfoară roşie”, 2015 şi “Miasma” 2016. Putem spune că este un autor prolific. Şi este abia la începutul carierei sale de scriitor.

     A treia provocare este cartea în sine ca apariţie editorială. Este o bijuterie de carte! Chiar dacă nu m-ar convinge tipul de scriitură specific acestui autor, aş cumpără cartea pentru aspectul ei grafic. Încă de la prima vedere mi s-a părut o carte din altă lume când se punea accent pe frumuseţea ei în sine, pentru bucuria ochiului înainte de bucuria minţii. Are o coperta absolut încântătoare în care, printr-un simplu desen alb negru, ni se redă un oraş, o lume, lumea în sine. Nu întâmplător numele autorului este scris cu peniţa fină în culoare roşie. Numele este scris corect şi inteligibil fără majusculele de rigoare, adăugând o codiţă la ultimul “a” ca şi cum ar fi vorba de semnătură olografă a autorului, sau poate chiar asta este. Ultima copertă este la fel de frumoasă, desenul oraşului se prelungeşte şi aici încadrând un mic dreptunghi alb pe care sunt scrise cu negru, un mic fragment din roman şi două referinţe critice la adresa autorului, cele privindu-l pe autor sunt scrise în culoare roşie pe când numele celor doi critici, Dan C Mihăilescu şi Marius Mihuţ sunt în culoare neagră. Îmi face multă plăcere să privesc din când în când cartea închisă şi să meditez nu doar la conţinutul romanului ci şi la amuzamentul autorului. Cred că se întreabă cum poate fi atât de simplu să te ascunzi stand în lumina, sub privirile tuturor.

     Dar surpriza continuă şi în interiorul cărţii. Este în mod neaşteptat, surprinzător şi cuceritor o carte cu ilustraţii. Prima este cea de dinainte de prolog, apoi găsim la pagină 13 pe cea de a doua ce se intitulează Nigrendo la fel ca şi titlul primului capitol, a treia deschide cel de al doilea capitol Albedo la pagina 163, apoi al treilea capitol Citrinas la pagina 253 şi ultimul capitol Rubedo la pagina 333. Cea care este înainte de Epilog este identică cu prima ilustraţie şi reprezintă persoana arsă de pe treptele bisericii. Nu frumuseţea desenului te copleşeşte ci sentimentul pe care îl trăieşti privind ilustraţia. Toată această minunată artă grafică aparţine artistei Ecaterina Boiceanu, care este şi logodnica autorului şi căreia îi este dedicat acest roman. În entuziasmul meu de cititor iubitor de carte frumos realizată o consider puţintel coautor al romanului pentru că la final, după lectură, ne putem da seama în ce măsură grafică Ecaterinei Boiceanu reprezintă o deplină şi profundă înţelegere a mesajului autorului. În plus ne oferă o bucurie artistică deosebită care inerent se răsfrânge şi asupra cărţii în sine.

     În prologul cărţii facem cunoştinţă cu un ţinut, o ţară, un loc numit Alrauna, dar care s-a numit la un moment dat Mandragora şi la alt moment dat Rădăcini. Este iarnă şi preotul Sabran vine de dimineaţă să deschidă porţile bisericii din Primi, adică dintr-o zona mai selectă a Alraunei spre deosebire de Medii, Infimi, Burta vacii. Sabran descoperă pe treptele acoperite cu zăpadă ale bisericii un om ars, dar încă în viaţă. Recurge la ajutorul felcerului Kunrath care folosind tot felul de soluţii destul de ciudate reuşeşte să-i salveze viaţa celui ars care primeşte numele de Ignaz, după cum era şi firesc dată fiind condiţia sa de ars, şi dreptul de a locui pe lângă biserică. Doar că nici preotul şi nici Kunrath nu spun autorităţilor Alraunei că Ignaz este de fapt o femeie. În primul capitol Nigrendo aflăm povestea preotului Sabran şi a altor personaje din Primi, adică a celor cu avere şi cu putere. În timp ce viaţa din Primi pare a se desfăşura la fel ca întotdeauna fiecare preocupat de sine şi de secretele proprii, apare o problema căreia trebuie să-i facă faţă cu toţii. Fetele din Primi aflate la vârsta adolescenţei cad rând pe rând într-un somn profund din care nu pot fi trezite. Toate încercările părinţilor şi doctorilor rămân fără rezultat şi evident este căutat un duşman, cineva care să fie făcut vinovat pentru ceva atât de neînţeles. Consiliul care conduce Alrauna decide să-i ceară lui Sabran alungarea lui Ignaz care între timp devenise foarte cunoscut şi apreciat de locuitorii din Primi. Dar era o persoană străină şi era cel mai simplu să fie acuzată de ceva ce nu putea avea explicaţie. În cele din urmă Sabran reuşeşte să-l salveze pe Ignaz doar pentru că cel acuzat şi închis este farmacistul Alambiq. În încercarea sa de a-l salva pe Ignaz, Sabran le spune celor din consiliu despre manuscrisele găsite sub podeaua camerei sale, manuscrise ce aparţinuseră preotului de dinaintea lui, un preot considerat nebun şi care se spânzurase. Sabran crede că acel manuscris conţine o proorocire despre viitorul Alraunei şi că Ignaz este sfântul aşteptat, şi bărbat şi femeie, menit să salveze cetatea. Mi-a plăcut dialogul dintre Sabran şi mai marii Alraunei:

“- Omul de rând trebuie să vadă ca să creadă, ziseră alţii.
– Dar nu orice se vede e şi demn de crezare, spuse Sabran” (p.107)

     Sabran este obligat să predea manuscrisul. De altfel nu numai Ignaz este altceva decât ceea ce se vedea, şi Sabran avea propria lui poveste neştiută de alţii. La un moment al vieţii lui locuise în altă parte, avusese propria lui familie, o soţie şi un fiu, dar toate le pierduse atunci când oraşul în care locuia fusese incendiat de o entitate necunoscută care îi omorâse şi fiul. Nimicul ucigaş era preocuparea lui Sabran. Dorea să găsească ceea ce el numise Nimic. În căutarea Nimicului se foloseşte de Marisa o tânăra şi frumoasă prostituată care era îndrăgostită de Sabran şi gata să-şi rişte viaţa pentru a-l ajuta. Şi ea la rândul ei este în căutarea unui ţinut ideal şi pentru asta îşi desenase sub covorul de pe perete o harta întocmită pe baza celor povestite de diverşii ei clienţi veniţi din alte locuri. Dar în acelaşi timp avem şi povestea tinerei Lilian Bunte, fiica lui Tomas Bunte, aflată de când se ştia în grijă lui tante Valeria care acum era deja foarte bătrână, Aflată şi ea la vârstă pubertăţii este preocupată că nu are sănii la fel de mari precum colegele ei şi apelează la ajutorul farmacistului Alambiq care îi promite o soluţie specială. Tomas Bunte are o atitudine excesiv de protectoare faţă de fiica lui mai ales după ce intervenise nerezolvată criză a somnului la fetele de vârstă ei. Pentru că nu este supusă faţă de cerinţele lui, Lili este închisă în podul casei şi lăsată singură. Dar paralel cu aceste întâmplări apar nişte şobolani uriaşi îmbrăcaţi ca oamenii Mai întâi sunt zăriţi de tante Valeria care nu este luată în seamă iar apoi chiar de Lilian căci oamenii şobolan sunt cei care deschid uşa podului în timp ce Alrauna ardea. Uriaşul incendiu îi va omorî şi pe Sabran în încercarea lui de a o salva pe Marisa deja atinsă de flăcările incendiului. Ultima imagine pe care o vede este cea a oamenilor şobolani. Personajul principal al celui de al doilea capitol, Albedo, este scriitorul Alecu Deleanu care locuieşte în Infimi. El este visat de către oameni şobolani. Acţiunea din acest al doilea capitol este concomitentă cu cea din primul capitol ca şi cum s-ar desfăşura în acelaşi timp în planuri paralele. Eroul principal al celui de al treilea capitol este farmacistul Alambiq şi acţiunea se petrece în acelaşi timp cu cea din capitolele anterioare. Iar în ulimul capitol personajul principal este ucenicul de la Templu, Burno Kabral zis cel mărunt cel îndrăgostit de Lilian Bunte. Acţiunea are loc tot în acelaşi timp cu cele din capitolele anterioare.

Nu voi intra în amănuntele poveştilor din capitolele cărţii pentru a nu răpi plăcerea fiecărui cititor de a descoperi un roman cu totul deosebit. Şi poate că alţi cititori vor fi chiar şi mai buni cunoscători ai acestui stil de a poveşti decât sunt eu. Pentru că eu mereu am căutat partea reală care a inspirat aceste povestiri dintr-o lume complet inventată de autor. Şi nu cred că asta este cea mai bună cale pentru a te lasă complet prins de ceea ce criticii şi alţi recenzori ai romanului “Miasma” numesc infrarealitate. Cu toate că Marius Mihuţ scrie în foarte interesantul studiu consacrat acestui roman că ” puţini dintre sciitorii consacraţi riscă demascarea realităţii prin plonjări în fantasticul miraculos” ( Marius Mihuţ, Războiul lumilor, Fundaţia România literară”) Un alt critic literar, Cătălin Badea Gheracostea face în “ Observator cultural” legătura dintre romanul “ Miasma” şi romanul mai vechi al scriitorului Ştefan Bărbulescu, “ Cartea milionarului. Cartea de la Metropolis” ed. Eminescu, 1977 care ar fi astfel cea mai apropiată creaţie literară românească de Manifestul Infrarealist al scriitorului chilian Roberto Bolano şi a poetului Mario Santiago Parasquiaro la începutul anilor 70.

    Mie personal mi se pare că romanul foarte interesant şi deosebit scris de Falvius Ardelean se aseamană cumva, cel puţin prin capcanele lecturii, cu romanele scriitorului sârb Miroslav Pavic, mai ales cu Dicţionarul khazar. Oricum, criticii sunt de acord că infrarealismul va deveni definitoriu pentru romanele noului mileniu în care funcţia scriitorului este cumva diferită de ceea ce ştiam până acum. Se pare că scriitorul infrarealist al noului mileniu va trebui să urmeze îndemnul lui Geroge Asztalos “ scrieţi pentru nimeni şi pentru toţi nu pentru voi înşivă.” ( “ Infrarealistul”, 2009-12-01)

     Titlurile celor patru capitole sunt foarte interesante şi mi-au trezit de la început interesul pentru că ele reprezintă noţiuni de alchimie. Nigrendo, Albedo, Citrinas şi Rubedo sunt cele patru stări prin care trece materia în transformarea ei alchimică. Esenţa alchimiei nu este în primul rând transformarea metalelor ci mai degrabă transformarea sinelui. Nigredo vine de la negru care este culoarea simbolică a plumbului, a elementului pământ. Este şi prima fază a operei când conţinutul devine negru prin procesul de putrefacţie, de descompunere.
Albedo, de la alb care este culoarea argintului şi al Lunii, al elementului apă. Albedo este a doua fază a operei când materia începe să se deschidă la culoare pentru a deveni de un alb strălucitor.
Citrinas vine de la culoarea galbenă a Soarelui şi a aurului. Este culoarea imperială solară, a credinţei şi a eternităţii. Este cea de a treia fază a operei.
Rubedo de la culoarea roşie, a aurului filozofal, a elementului foc. Este ultima fază a operei când conţinutul se transformă într-o pulbere roşie, pulbere de protecţie. Este faza de maturare a Mercurului filozofic. ( Archibald Cockren, Alchimia. Maestrul şi Marea Opera, ed. Herlad, Bucureşti, 2005, pp.167-171)

     Nu cred că este întâmplătoare alegerea acestor denumiri pentru capitolele cărţii, şi că toată povestea este de fapt în intenţia autorului un proces de transfomare a cărui rezultat final este chiar Autorul în sine, de aceea pe copertă doar numele lui şi referirile la el sunt scrise cu frumoasa culoare roşie.

     Nu voi risca mai multe comentarii. Doar atrag atenţia altor cititori că în această carte nimic nu este întâmplător. Nici măcar citatul din romanul lui Roberto Bolano “2666” de la inceputl cărţii sau atenţionarea că “ această carte este o opera de ficţiune. orice asemănare cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o intenţie artistică din partea autorului…” ( Oare pot risca să consider că Alrauna este Braşovul cel care şi-a schimbat de trei ori numele în istoria sa??? Sau că Alecu Deleanu are deplină legătură cu scriitorul însuşi care la un moment dat a folosit un pseudonim aproape identic? )
Dar mai bine urmez sfatul criticului Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

     Cea mai mare capcană  a acestui roman este chiar stilul în care este scrisă. O poveste absolut fantastică scrisă în cel mai realist stil cu putinţă. Cartea poate fi citită cu pasiune chiar de cititorul neavizat mai ales datorită modului în care scriitorul te prinde în povestea lui printr-un stil prefect realist ca şi cum ceea ce citeşti este chiar ceea ce trăieşti. Doar că la final îi dau din nou dreptate lui Marius Mihuţ care spune că “ De bună seama că cititorul ideal al “Miasmei” reprezintă doar o minoritate.”

     Mulţumesc autorului pentru romanul său. A fost o experienţă minunată atât lectura în sine cât şi căutările ulterioare pentru a putea înţelege mai uşor unicitatea stilului sau. Consider că totul în cartea sa este de un rafinament absolut renascentist chiar dacă imaginile din roman m-au dus de multe ori cu gândul la picturile lui Hyeronimus Bosch.

Închei cu un citat pe care l-am găsit la adresa www.numai poezie.ro:

“ În viziunea adevăraţilor înţelepţi lumea nu este nici angelică, nici demonică, dimpotrivă, e o mixtură nefericită în care din păcate sau din fericire trebuie să faci alegeri.”

Editura_Herg_Benet

Cartea, Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor, de Flavius Ardelean, a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Dana Burda

„În Fiica norocului, Allende proiectează lumea interioară a unei femei foarte puternice, pentru care romantismul este un ingredient nelipsit al vieţii.“ (Time)

Fiica norocului,de Isabel Allende

Editura: Humanitas Fiction

Colecţia: Serie de autor

Număr pagini: 368

Isabel Allende: 21 de cărţi publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 57 de milioane de exemplare vândute; 12 doctorate onorifice; 50 de premii în peste 15 ţări; 2 filme de succes făcute după romanele ei.

„În Fiica norocului, Allende proiectează lumea interioară a unei femei foarte puternice, pentru care romantismul este un ingredient nelipsit al vieţii.“ (Time)

Viaţa Elizei Sommers nu pare a sta sub o stea norocoasă: abandonată la naştere şi adoptată de o familie englezească atipică, are neşansa de a se îndrăgosti de un bărbat pentru care fascinaţia aurului e mai puternică decât farmecul ei. Plecând în căutarea bărbatului iubit, străbate o Californie aproape pustie, împărţită între pragmatismul aventurierilor şi universul magic al indienilor, plin de vrăjitorii şi descântece. Fiindu-i tovarăş de călătorie, cititorul descoperă o lume a violenţei şi patimii, în care misterele şi contradicţiile firii umane izbucnesc fără oprelişti.

Sursa foto şi text: Editura Humanitas Fiction

Ar fi oare posibil ca fanteziile sale, menite să-i ofere elixirul tinereții, să fie împlinite cu ajutorul site-ului faraoprelisti.com?

Teama de moarte, de Erica Jong

Editura: Trei

Număr pagini: 250

 

Titlul original: Fear of Dying

Traducere şi note de: Bogdan Perdivară

Anul apariţiei: 2016

    În vreme ce amurgul vieții se profilează amenințător la orizont, Vanessa Wonderman își privește neputincioasă părinții îmbătrânind, o însoțește la controale pe fiica ei însărcinată și îl veghează pe soțul ei Asher, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, aflat pe patul de spital.
Anii ei de glorie, când era o actriță de succes, au rămas în urmă și Vanessa descoperă că începuturile sunt ușoare, dar că sfârșiturile pot fi dureroase.
Ar fi oare posibil ca fanteziile sale, menite să-i ofere elixirul tinereții, să fie împlinite cu ajutorul site-ului faraoprelisti.com?

“Felul în care Erica Jong abordează probleme dintre cele mai delicate, reușind totodată să scrie o carte amuzantă, e uimitor. Mi-a plăcut la nebunie.” – Woody Allen

În 1973, Erica Jong a revoluționat felul în care ne raportam la dragoste, căsnicie și sex. Bestsellerul său mondial Teama de zbor a deschis drumul pentru nenumărate scriitoare, de la Jennifer Weiner la Lena Dunham. Acum Erica Jong ne uimește iarăși, oferindu-ne o perspectivă nouă și convingătoare asupra unei etape dificile din viața unei femei. Scrisă cu un umor subtil, înțelepciune și cuprinzând observații pertinente – toate acestea regăsindu-se și în poezia, ficțiunea și eseurile Ericăi Jong – Teama de moarte e o poveste pentru toți cei care au cunoscut dragostea adevărată și au fost transformați de ea.

În cei 43 de ani de la apariția romanului Teama de zbor, Erica Jong a publicat peste 25 de cărți, traduse în 43 de limbi, cuprinzând nouă opere de ficțiune (bestsellerul New York Times Fear of
Fifty: A Midlife Memoir fiind una dintre ele), precum și câteva de non-ficțiune, foarte apreciate, printre care: What Do Women Want, Seducing the Demon: Writing for My Life, o antologie despre sex numită Sugar in My Bowl:Real Women Write About Real Sex, editată de ea însăși, și, în 2012, un Kindle Single, A Letter to the President, care analizează cu îndrăzneală problemele cu care se confruntă astăzi femeile din Statele Unite ale Americii.
De asemenea, Erica Jong este autoarea a șapte volume de poezie premiate. Cel mai recent, Love Comes First, a apărut în 2009.
Erica Jong a câștigat numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și ficțiune. Printre acestea se numără Premiul Fernanda Pivano și Premiul Sigmund Freud în Italia, Premiul
Deauville în Franța și Premiul Națiunilor Unite pentru excelență în literatură.
La Editura Trei, de aceeași autoare a apărut Teama de zbor.

Sursa foto şi text: Editura Trei

O lectură interesantă, ușoară (bună de luat la plajă). Dacă sunteți fan Capote, sigur o să vi se pară interesant să lecturați primele sale scrieri.

 Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote

Editura: ART

Număr de pagini: 184

An apariție: 2016

       Truman Capote, pe numele său real Truman Streckfus Persons, a fost unul din cei mai importanți autori ai secolului XX. Printre scrierile sale cele mai cunoscute se numără „Mic dejun la Tiffany’s” ce a avut parte de o ecranizare excepțională cu Audrey Hepburn în rol principal. De asemenea, prin romanul „In Cold Blood” („Cu sânge rece) a lansat genul romanului dee non-ficțiune, roman bazat pe personaje și acțiuni reale.

       Însă ar fi interesant să vedem începuturile scriitoricești ale acestui fenomen literar care a fost Truman Capote. Copil precoce, Capote a scris povestiri scurte încă din copilărie. El însuși mărturisind că începuse să scrie încă de la vârsta de opt ani „din senin fără să am vreun exemplu. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva care să scrie. De fapt, cunoşteam puţini oameni care să citească […] Cele mai interesante lucruri pe care le-am scris atunci erau observaţiile cotidiene pe care le notam în jurnal. […] Bârfele locale. Un fel de reportaj, un mod de «a vedea» şi de «a auzi» care avea să mă influenţeze mai târziu, deşi pe atunci nu-mi dădeam seama, pentru că toate scrierile mele «formale», tot ce publicasem şi dactilografiasem cu grijă era mai mult sau mai puţin ficţiune.” Ei bine, chiar este posibil să citim și să îl descoperim pe copilul – scriitor Truman Capote! Recent s-au descoperit în arhivele Bibliotecii Publice din New York o serie de proze scurte ce au fost reunite într-un volum de povestiri apărut recent și la noi sub titlul Acum ne despărțim.

      Cum sunt o mare fană a scrierilor lui Capote, m-am dat de trei ori peste cap și am reușit să obțin cartea asta (după o serie de aventuri despre care nici nu vreau să-mi amintesc). Cum mi s-a părut Acum ne despărțim? Într-un singur cuvânt: genial – nici nu mă așteptam la altceva.

     Se pare că faimosul scriitor a fost încă de mic atras de cei aflați la marginea societății în care a trăit precum afro-americanii, de pildă. Toate poveștile adunate în acest volum fac apel la compasiunea cititorului, acestea având ca subiect principal violența, crimele, rasismul, nedreptatea – pe de-o parte, iar pe cealaltă parte – generozitatea, miracolele, tandrețea și înțelepciunea.

    Cele paisprezece povestiri se citesc destul de repede, însă care îți trezește senzații în ciuda vârstei fragede a autorului. Putem vedea că Truman Capote a fost înzestrat încă de mic cu talentul de a creiona personaje complexe ce atrag cititorii. Tânărul Capote reușeste chiar un lucru pe care unii scriitori ajunși la maturitate nu-l pot îndeplini: poveștile nu sunt repetitive, singurele lor elemente comune fiind atmosfera apăsătoare și chinul continuu al personajelor.

    Cu cine ne face cunoștință autorul pe parcursul celor 184 de pagini? O să vă prezint eu câteva, urmând să cunoașteți voi restul (dacă reușesc să vă stârnesc interesul): un bărbat ce nu își poate recunoaște eșecul în fața familiei, banii începând să i se piardă în mod misterios, niște copii care se aventurează într-o pădure, o tânără bogată care se dovedește a fi cleptomană, ș.a.m.d.

     Pe scurt? O lectură interesantă, ușoară (bună de luat la plajă). Dacă sunteți fan Capote, sigur o să vi se pară interesant să lecturați primele sale scrieri.

logo Editura Art

Cartea Acum ne despărțim. Povestiri inedite de Truman Capote este oferită spre recenzie de către Editura Art. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Art. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Diana

O poveste despre supravieţuire şi dragoste într-o lume pustiită de război

Albastrul dintre cer şi ape, de Susan Abulhawa

Editura: Polirom

Numar pagini: 304

Traducere din limba engleză şi note de Mihaela Negrilă

O poveste despre supravieţuire şi dragoste într-o lume pustiită de război

    În micul sat palestinian Beit Daras, toată lumea le cunoaşte pe femeile din familia Baraka: pe îndrăzneaţa Nazmiyeh, pe surioara ei clarvăzătoare, Mariam, precum şi pe mama lor, Um Mamdouh, cea posedată de djinni înspăimîntători. Atunci cînd familia este silită de nou-înfiinţatul stat Israel să-şi părăsească străvechiul cămin, doar Nazmiyeh şi fratele ei supravieţuiesc călătoriei pînă în Gaza. Ducîndu-şi cu greu traiul într-o tabăra de refugiaţi, Nazmiyeh, capul familiei, reuşeşte să treacă peste greutăţi. Ea se va îngriji de soarta micii comunităţi de surori, fiice şi nepoate, în timp ce fratele ei emigrează în America, unde rămîne pînă la moarte. Va lasa în urmă doar o nepoată, Nur cea cu „un ochi normal şi unul colorat”, care tînjeşte să-şi caute originile în Gaza. Susan Abulhawa explorează în această saga de familie consecinţele unei politici brutale de evacuare în masă de-a lungul mai multor continente şi generaţii, urmărind totodată poveştile unor femei curajoase care reuşesc, cu incredibile sacrificii, să insufle magie prezentului vitreg.

Albastrul dintre cer şi ape nu este numai o poveste despre înstrăinare. Romanul e plin de dansuri, petreceri pe plajă, spaime, blesteme şi eroism. Precum povestitoarea din ,,O mie şi una de nopţi”, Susan Abulhawa îşi surprinde cititorul dînd la iveală fără încetare noi şi noi povestiri. Este evident că, aşa cum spune şi scriitoarea în roman, inima omului e făcută din cuvintele pe care le punem în ea.” (The Guardian)

„Proză lui Susan Abulhawa e luminoasă; ea stăpîneşte magistral păienjenişul creat de vocile narative – fie ele tinere sau bătrîne, de bărbaţi sau de femei, reale sau ivite din tărîmuri magice. Romanul propune o privire atentă asupra vieţii femeilor din Gaza şi asupra eroismului lor în mijlocul pierderilor neîntrerupte. Sînt şi bărbaţi în roman – soţi, iubiţi, taţi exilaţi, fii în închisoare –, însă firul narativ este susţinut de puterea surorilor, a mamelor, a soţiilor şi fiicelor.” (The Independent)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

Pe Gaura Cheii spune o poveste. Povestea lui Lily Rose Germay, o tânără ambițioasă care învăluie privirea cititorului printr-o multitudine de nuanțe de stări autentic umane.

Ciclul Vital Nouă/Pe Gaura Cheii de Simona Tănăsescu

 

Editura: SEMNE (2015)

ISBN: 606-15-0671-2

Format: 13×20

Număr pagini: 251

Oraș: Bucureşti

Limbă: Română

Încadrare: Literatură română, scriitori clasici şi contemporani

    Fascinant și unic. Iată pe scurt deschierea scrisului Simonei Tănăsescu, autoare de romane născută în România, dar stabilită, de ceva timp, în Belgia. Cu multă modestie, dar impulsionată de un curaj fantastic, Simona Tănăsescu se remarcă inițial ca una dintre cele mai bune femei-jurnalist din țară. În scurt timp reușește un lucru nemaipomenit, grație talentului său, anume acela de a scrie cărți cinematografice, considerate de cei mai multi critici o posibilă sursă a unor ecranizări de succes mult mai bine cotate în box office decât mare parte din peliculele actuale venite de peste ocean.

    Ciclul Vital Nouă a făcut cunoștință cu publicul în anul 2015, prin apariția primelor două volume: Pe Gaura Cheii și Prin Telescop. La începutul anului viitor, va apărea si partea a treia, La Microscop.

Pe Gaura Cheii este primul volum al ciclului Vital Nouă, cu o scriitură acaparantă. Esența sa constă în contopirea, nu neapărat cu un personaj, ci cu o multitudine de senzații și trăiri, de emoții și de amintiri, de imagini, parcă rupte, nu din viaţa dintre coperți, ci din cea reală, palpabilă. Un roman viu, iată cea mai corectă definiție a volumului.

    Pe Gaura Cheii, un roman care se derulează cu încadraturi inedite, cu sărituri în cadru de-a dreptul fascinante. Cu un ax imaginar îndepărtat, care îți apare ca un miraj, dincolo de barierele timpului și spațiului, cuvântului și necuvântului. O scriitură originală, în care te plimbi ca printr-un platou de filmare, mereu atent să nu pierzi un unghi aparte.

O carte care îți verifică la  fiecare pas vigilența de cititor. O carte cu altfel de pagini, care te fac să treci de la o trăire la alta, care te mută cu ingeniozitatea și talentul mâinii dedicate scrisului autentic. Fascinant și derutant, în același timp. Derutant modul cum scrisul se strecoară în intimitatea ta și te citește el, pe tine, cititorule…

    Pe Gaura Cheii spune o poveste. Povestea lui Lily Rose Germay, o tânără ambițioasă care învăluie privirea cititorului printr-o multitudine de nuanțe de stări autentic umane.

“Emoțiile pe care le trăiesc atunci când mă gândesc la tine, la noi, îmi răpesc ultimul gram de energie…Și, totuși (…), cu ultimele puteri mă rog corpului meu, ca și unui zeu (…), să mă lase, să mă ajute să-ți scriu tot ceea ce simt! (… Încerc să-mi dau o definiție corectă, logică, reală, însă viața mea ești doar tu… Și o iau de la capăt. Și din nou mă învârt în același cerc, unde totul începe și se termină cu tine, fără a avea șansă de a-i opri mișcarea de rotație. Și toate astea dor…” ( pg. 11-12)

“Cu tine alături, am ajuns să nu mai cred în veșnicia morții. Am siguranța că dacă aș muri, nu ar fi decât o pauză ce i-aș da-o inimii mele… Aâta timp cât tu vei exista, timpul și moartea nu vor fi decât două cuvinte abstracte(…) Jur că așa va fi pentru o veșnicie și dincolo de ea…”(pg. 203)

PE GAURA CHEII pătrunde ochiul indiscret al cititorului, pentru a o urmări pe Lily Rose în goana vieții ei complicate, cu răsturnări de situații, cu suspans, romantism, melancolie dusă până la disperare. Un univers interior perfect.

După cum mărturisea într-un interviu chiar autoarea, Simona Tănăsescu, Lily Rose este cel mai apreciat, dar și cel mai detestat personaj.

Ea este cea care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap, încă de la început. Am făcut eforturi disperate să o înțeleg și atunci când credeam că sunt gata, îmi dădea toate planurile peste cap.” (SIMONA TANASESCU, Interviu din viitor, 2016,SURSĂ : ALTFEL 

Nu mă grăbesc, nu vreau să grăbesc cunoașterea. Deja la peste optzeci la sută, cât îmi foloseam din capacitatea creierului, era greu să mai dau peste necunoscut, deși puteam (…) să devin perfecțiune în cea mai reală formă.”(pg. 14)

“La un moment dat am simțit că mă înec și tot încercăm să ies la suprafață. Și totuși, o voce lăuntrică, de parcă mi-ar fi citi gândurile, îmi spunea că eu nu vreau să se termine visul, că vreau să văd mai departe …” (pg. 34)

“Lily Rose este o tânără atrăgătoare, în aparență frivolă, care trăiește două iubiri puternice, devastatoare, aflate intenționat una la antipodul celeilalte. Sentimentele depășesc barierele timpului și spațiului, fugind nestingherite în universuri paralele.” (ziarist DAN MUCENIC, SURSĂ: Prefață “PE GAURA CHEII”)

“Senzațiile trecătoare ale unor mici plăceri erau admise. Au fost numeroase încercări de a remedia “fisura”, cum o numeau ei, dar toate supuse eșecului. Plăcerea fizică, în schimb, era considerată a fi murdară, nedemnă pentru niște creaturi atât de perfecte. Aveam capacitatea de a folosi toate cunoștințele noastre, dar aveam momente în care ne puteam face, pe furiș, un mic reset. Era secretul fiecăruia dintre noi când alegea să și-l facă. Nu aveam visuri, pentru că nu cunoșteam speranță.” (pg.33)

    PRIN GAURA CHEII pare cartea care prezintă o poveste-clișeu a unei realități, în care Lily Rose își trăiește devoratoarele experiențe sufletești. Așa este 50% din roman. Celălalt procent de 50% este însă altceva, un amestec omogen de sentimente și trăiri transpuse într-un plan secund, cu elemente de roman SF, cu noțiuni și sugestii fără corespondență în lumea reală, dar prinse într-un limbaj normal, fără o terminologie savantă, încărcat însă de naturalețe și normalitate.

Trecuse ceva timp de când ființa mea se afla într-un război în care terminii păcii erau foarte simpli: trebuia doar să accept realitatea. Îmi era al naibii de greu, însă trebuia să iau din nou contact cu lumea.”

“Ochii îmi rămân ca o țintă pe carte. Părea un manuscris sacru, peste care trecuseră sute de ani de citire și păstrare. Nu știam ce să dezvălui mai întâi privirilor mele: jurnalul sau cartea?! (…) Simțeam că primul obiect dintre cele două ce aveam să-l ating ar putea ascunde o altă Cutie a Pandorei, dar cu mult mai periculoasă.” (PGC, pg. 41-42)

    Arta specială a scriituri Simonei Tănăsescu constă în folosirea jocului de cuvinte, a căutarii intr-un labirint de sensuri a esenței trăirii umane. Iată o abordare vie, cu totul nouă și inedită în peisajul destul de tern al literaturii noastre contemporane, o scriere cu subtext, complexă și voluntară, o capcană ingenioasă întinsă oricărui cititor fascinat de acest gen de roman.

“Fericirea este doar o stare de spirit trecătoare. Te umple într-o secundă, și la fel de repede pleacă lăsând în urma ei un gol infinit. Dacă reușești să-ți creezi o bază spirituală solidă în viață, atunci te poți juca deseori cu fericirea, dar și să o lași să plece fără a mai simți durere.”(PGC, pg. 179)

   Început în volumul de față, Pe Gaura Cheii, destinul lui Lily Rose Germain va continua, dincolo de granițele timpului, purtându-ne imaginația spre lumi astăzi neștiute, în următoarele două părți, Prin Telescop și La Microscop.

“Deși era lângă mine, eu îl vedeam undeva departe, iar vocea lui îmi devenise singurul reper, de care să mă agăț pentru a-mi reveni mai repede. Răul care se instalase atât de brusc, la fel de repede m-a și lăsat. În urma lui rămânea doar îngrijorarea din cauză că nu știam ce mi se întâmpla.”(PGC, pg. 190)

   Pe Gaura Cheii este o altfel de lectură, interesantă și captivantă. Cu siguranță vor fi mulți dintre voi, care își vor recunoaște visele și trăirile cele mai profunde între paginile ei. Așadar, citiți-o și lăsați-vă citiți!

Material preluat integral cu acordul autorului Mihaela Popescu. Recenzia apare prima dată pe site-ul ALTFEL

Mulţumim Mihaela Popescu!

 

 

The Princess – „prințesa” este o fată ce rămâne orfană de mamă de la o vârstă fragedă și este crescută apoi doar de tatăl ei, un celt excentric. Acesta o face să creadă că este specială, diferită de ceilalți. Astfel, fata îi tratează pe toți cu superioritate. După moartea tatălui ei începe să își pună întrebări despre lume și pornește într-o călătorie în New Mexico. Aici, îl seduce pe ghidul ei, Romero care începe să se simtă stăpânul ei...

The Selected Works of D.H.Lawrence – nuvele

Titlu: The Selected Works of D.H.Lawrence

Editura: Wordsworth Editions

An apariţie: 2006

Număr pagini: 1353

    D.H. Lawrence este un cunoscut scriitor britanic ce a trăit între anii 1885 și 1930. Deși criticat în vremea sa, Lawrence și-a câștigat în timp un loc binemeritat între cei mai buni scriitori ai literaturii universale. Așa cum v-am mai povestit, am fost provocată să citesc o carte ce conține cele mai bune scrieri ale autorului. După ce am terminat cu binecunoscutele sale romane, am fost surprinsă să descopăr și câteva nuvele încântătoare.

    Aceste nuvele, șapte la număr, urmăresc aceleași linii cu celelalte opere majore ale lui D.H.Lawrence. Puternic influențat în scrierile sale de psihanaliza freudiandă, scriitorul britanic surprinde efectul industrializării asupra ființei umane, lupta continuă dintre intelect și instinct, revolta împotriva supraevaluării spiritualului și reprimării senzualității naturale, pledând pentru întoarcerea la natură și reintegrarea erosului. (Eh, dar asta e teorie literară și nu știu cât de mult vă atrage pe voi așa ceva, hai mai bine să vă povestesc câte puțin despre fiecare nuvelă în parte)

    The Capitan’s Doll – este povestea fostei aristocrate de origine germană  Johanna ‘Hannele’ zu Rassentlow care are o aventură cu un ofițer scoțian ce  privește viața într-un mod aparte. Povestea celor doi se dezvoltă într-un triunghi amoros tipic poveștilor lui D.H. Lawrence, relația dintre căpitanul  Alexander Hepburn și Hannele complicându-se în momentul în care soția acestuia ajunge și ea în Germania.

    The Fox – în timpul Primului Război Mondial, Nellie March și Jill Banford se străduiesc să supraviețuiască la ferma Bailey, fără a avea niciun bărbat să le ajute. Deși trecute de 20 de ani, cele două nu par să aibă perspective de măritiș, deși în acea vreme femeile nu aveau altă menire. Traiul celor două este răvășit în momentul în care o vulpe le atacă păsările și, în ciuda eforturilor de a o prinde nu reușesc. La scurt timp un tânăr pe nume Henry se mută cu acestea și, pe măsură ce înaintăm în poveste, se va stabili o conexiune între el și vulpe (dar nu spun mai mult!).

The Ladybird – plasată la sfârșitul Primului Război Mondial, nuvela ne urmărește (ca mai toate operele lui Lawrence) o luptă internă. Lady Beveridge se duce să viziteze un spital de răniți din Anglia și acolo se întâlnește cu contele  Johann Dionys Psanek pe care îl cunoștea dintr-o călătorie în Boemia. Îi poveștește această întâlnire fiicei sale Daphne care începe să îl viziteze în mod regulat. Prietenia dintre cei doi se dezvoltă într-un mod frumos, însă în momentul în care soțul lui Daphne se întoarce de la război lucrurile se schimbă.

   Contele iese și el din spital și îi invită pe cei doi soți la reședința sa. Într-o seară Daphne aude un bărbat câtând într-o limbă străină… bărbat care se va dovedi a fi, evident, contele. Ce se întâmplă între cei doi? Ce ar fi de așteptat de la două personaje născocite de D.H.Lawrence?  Daphne i se  dăruiește contelui.

    St. Mawr – eroina acestei povești, Lou Witt, își abandonează căsnicia sterilă și fragilă. Catalizatorul acestei plecări este St. Mawr, un armăsar pe care aceasta îl cumpărase pentru soțul ei Rico – care portretizează perfect burghezii acelor vremuri fiind în antiteză cu sălbăticiunea calului. Unde ajunge Lou? Departe… foarte departe…

    The Princess – „prințesa” este o fată ce rămâne orfană de mamă de la o vârstă fragedă și este crescută apoi doar de tatăl ei, un celt excentric. Acesta o face să creadă că este specială, diferită de ceilalți. Astfel, fata îi tratează pe toți cu superioritate. După moartea tatălui ei începe să își pună întrebări despre lume și pornește într-o călătorie în New Mexico. Aici, îl seduce pe ghidul ei, Romero care începe să se simtă stăpânul ei…

    The Virgin and the Gypsy – este povestea a două surori, Yvette și Lucille, fiice ale unui vicar, care se întorc la vicariatul lipsit de viață unde locuiește familia lor. Mama lor a fugit ca urmare a unui scandal despre care nimeni nu vorbește, vicariatul fiind condus de bunica lor egoistă și fiica acesteia, la fel de rea. Cele două fete sunt sufocate de noua lor viață. În timpul unei excursii, Yvette întâlnește o familie de țigani. Această întâlnire doar îi va accentua sentimentul de revoltă împotriva vieții de la vicariat.

    The Escaped Cock – ultima poveste este o reinterpretare a Învierii lui Iisus Hristos. Bărbatul care supraviețuiește crucificării nu mai poate suporta lumea în care trăiește, astfel că „evadează” celebrându-și existența trupească și senzualitatea.

   Sper că aceste micro-prezentări v-au stârnit interesul. Ar fi mult de zis despre fiecare poveste în parte, dar e foarte interesant să le descoperiți voi și să ne spuneți cum vi se par!

     Ca de obicei, îl recomand pe D.H.Lawrence iubitorilor de  literatură clasică ce au mințile deschise!

Autor: Diana

 

 Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Gen:  Literatura universală

Editura și număr pagini: Art, 425 pag.

Anul publicării: 2016 ( pentru prezenta ediţie)

Traducere: Jean Grosu

    Pentru cititorul care s-a întâlnit măcar o dată cu universul epic al lui Bohumil Hrabal şi i-a fost pe plac, lucrurile devin într-o oarecare măsură simple.

     Pentru că “reţeta”, în linii mari, este respectată în mai toate scrierile sale.

     Însă, dacă un oarecare tipar de acţiuni şi personaje devine cumva previzibil, sursa din care textul îşi trage mereu noutatea şi este înlăturată monotonia este imaginaţia fabuloasă.

    De nicăieri apar mereu noi situaţii, ipostaze din cele mai neaşteptate, încât vedem parcă aievea scriitorul acesta mărunţel în postura unui magician care scoate din pălărie viaţă…

   Pentru cititorul care se află în prima călătorie pe tărâmurile hrabaliene, el trebuie să ştie că acest reprezentant literar al Pragăi este cu mult diferit de stilurile unor alte nume sonore, precum Kundera sau Kafka.

    Atmosferei lor predominant statice, apăsătoare sau profunzimii, Hrabal le opune comicul, amuzamentul, o dezordine teribil de simpatică, amintind de haosul colorat al unei camere de copil.

    Limbajul simplu, frazele fireşti, o acţiune care curge năvalnic, prin acumulare, imprimă dinamism textului şi însufleţeşte personajele.

    Pretutindeni, fie că expune situaţii banale sau subiecte profunde, indiferent de vârstă, încadrarea socială sau trecutul actorilor săi, metoda aproape că nu se întâlneşte cu gravitatea în tonuri sumbre.

    Bohumil Hrabal (28 martie 1914, Brno – 3 febr 1997 Praga) este unul dintre cei mai importanţi scriitori cehi ai sec XX.

    În spatele poveştilor sale aparent banale, stă un absolvent de studii juridice (Univ Carolina, Praga) şi un titlu de doctor obţinut în 1946.

     Începând cu Vorbele oamenilor (1956), apoi Perla în adânc (1963) se impune ca un scriitor valoros, care cucereşte deopotrivă cititori şi critici.

    O vreme, mai multe dintre operele sale nu au fost publicate în Cehoslovacia, circulând însă sub formă de samizdat ( clandestin); altele au cunoscut ecranizări importante. Adică, din nou, agonie şi extaz.

    Vremurile bune de altădată este una din cele 28 de povestiri şi cea care da titlul volumului. Dar mai este şi un fel de mostră a omului Hrabal.

     Vremurile bune de altădată nu sunt unele în care totul era ca pe roze în viaţa lui, după care s-ar tângui sau ar lacrima nostalgic.

    Vremurile bune, de altădată şi din mai toată existenţa sa, ne vine să credem, sunt acelea în care nu l-au părăsit umorul, dragostea faţă de oameni, pisici, slăbiciunea pentru bere, sufletul de copil, scrisul, altfel spus, viaţa, cu toate ale sale.

    O viaţă din care nu au lipsit, desigur, obstacolele, poate lacrimile, suferinţa, dar pe care le-a întâmpinat la fel cum o fac şi personajele sale: simplu şi firesc. Ceea ce nu exclude sensibilitatea, inocenţa, artisticul.

     Botez 1947 – un preot ia de pe marginea drumului un tovarăş de călătorie, antreprenor de pompe funebre. Replici şi personaje de un farmec grotesc, o imaginaţie care compune universul într-un ritm galopant, străpunse pe alocuri de secvenţe tulburătoare cu animalul braconat.

    Asistăm (aici şi în mai toate celelalte povestiri) la excelente mânuiri de situaţie, întorcând parcă din încheietura impresiile cititorului alunecând spre tristeţe şi descurajare.

     O după-amiază anostă – apariţia în cârciumă a unui tânăr atât de absorbit de citit încât nu interacţionează cu oamenii, stârneşte un val de reacţii amuzante; cârciuma este un sanctuar al socializării, un loc al bărbaţilor, care nu se pot emoţiona din fleacuri şi, mai rău, să-şi expună vulnerabilităţile…

    Fanfaronul este, desigur, un fel de clovn. La locul de muncă nu e prea clar dacă şeful stăpâneşte ceva, Hanta stabilind déjà o metodă clasică de a scăpa de îndatoriri şi a-l teoriza pe superiorul său. Centrul de reciclare şi zone adiacente sunt locuri în care evoluează personaje şi situaţii la care este imposibil să rezistaţi râsului şi bunei dispoziţii.

    În Domnul notar reîntâlnim satira ţesută în jurul morţii/înmormântării; între contemplarea vieţii , a lacului, a locatarilor din curtea interioară domnul notar nu se abate de la o preocupare solemnă: planificarea propriei înmormântări. Mai intervin contracte de efectuat, bârfe din zone rurale, o dactilografă proaspătă ca miresmele primăvăratice şi desigur, zâmbetul…

    Vreţi să vedeţi Praga de aur şi Înmormântarea sunt alte două titluri în care predomină comicul.

    În Romanţă ne oprim puţin mai mult la romantism şi sensibilitate. Gaston Kosilka se îndrăgosteşte de o ţigancă frumoasă şi isteaţă; fascinat de personalitatea ei, ar vrea să întâlnească tot mai mulţi dintre cunoscuţi, ca să se poată mândri că duce la braţ o asemenea frumuseţe.

     În jur câteva voci se lamentează, dar el nu aude nimic. Din nou protagonistul masculin sensibil, stângaci şi neexperimentat în ale dragostei, prezent în mai multe din scrierile sale.

    Lucinka şi Pavlinka, Tăierea părului sau Lămpile sunt un prilej numai bun pentru a cunoaşte mai îndeaproape sensibilitatea şi tandreţea care stăteau cuibărite în sufletul acestui romancier, în timp ce Dama cu camelii întunecă un pic decorul, trasând tuşe ale unor vieţi chinuite.

     Spre finalul cărţii, ne mai întâlnim cu titluri ca Ghipsul strălucitor, Năşicul şi altele, fără a fi lipsiţi, desigur, de bagheta magică a scriitorului ceh.

   Oare, ce lumi vom mai vedea născându-se, şi de unde va răsări, de această dată viaţa, în toată complexitatea ei?

     NOTA: 9 / 10

logo Editura Art

Cartea  Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal este oferită spre recenzie de către Editura Art. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Art. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Adelina

 Lady Chatterly’s Lover (Amantul doamnei Chatterly) de D.H. Lawrence

Titlu: The Selected Works of D.H.Lawrence
Editura: Wordsworth Editions
An apariție: 2006
Număr de pagini: 1353

     După cum v-am mai povestit, m-am pornit să citesc un mastodont de vreo 1000 si ceva de pagini ce cuprinde o selecție a celor mai reușite opere ale scriitorului britanic D.H. Lawrence. Pe unele le-am recitit cu mare drag și în limba originală, iar pe altele le-am descoperit păstrându-mi admirația pentru iscusința scriitoricească a cunoscutului romancier.

    David Herbert Richards Lawrence, pe numele complet, a fost un autor destul de controversat atât în perioada în care a trăit (1885-1930), cât și multă vreme după moartea sa datorită stilului său destul de explicit de a scrie. Sexualitatea explicită, prezentă inclusiv în cea mai cunoscută operă a sa – Sons and Lovers, a atins cota cea mai înaltă în ultimul său roman – Lady Chatterly’s Lover (Amantul doamnei Chatterly) care a fost publicat în Marea Britanie în forma necenzurată abia în 1960 după încetarea unui proces pentru obsecenitate.
      Constance Chatterly este soția lui Clifford Chatterley – un bărbat bogat rămas infirm datorită războiului. Aceasta are de ales între o iubire platonică ce o obligă la o viață castă și o iubire pasională, carnală și spirituală cu un alt bărbat – paznicul de vânătoatre Oliver Mellors.

    Diferențele de clasă între Constance și Oliver subliniază diferențiarea nedreaptă și ierarhizarea socială de la începutul anilor 20. Treptat Constance realizeză că nu poate trăi doar cu satisfacția mentală, fizicul fiind și el la fel de important. Pe măsură ce relația lor se dezvoltă, Lady Chatterly și amantul ei descoperă mai multe despre interdependența minte-corp, ea aflând că sexul este mai mult decât un act rușinos și dezamăgitor, iar el invață despre provocările iubirii fizice.
      Ce se va întâmpla cu Constance, Oliver și Clifford? Citiți și aflați! Aveți grijă! Cartea conține limbaj explicit, deși nu aș cataloga-o drept pornografică ci doar brutal de onestă în ceea ce privește modul de descriere sau de a reda conversația celor doi amanți.

     O capodoperă a literaturii universale, Lady Chatterly’s Lover (Amantul doamnei Chatterly), nu ar trebui să lipsească din biblioteca unei cititor care se respectă și, mai ales, din cea a unei cititoare pe tocuri! Cartea are toate ingredientele unei lecturi incendiare, dar calitative. În plus, pasionații de cultură britanică vor avea ocazia să facă cunoștință cu numeroase aspecte ale societății engleze din anii 20.
       Sincer, mi-a plăcut mult mai mult varianta englezească a romanului, însă dacă nu vă descurcați cu limba lui Shakespeare – și traducerea în limba română e captivantă! Dacă ar fi să notez această carte, i-aș oferi un 10 din toată inima!

Autor: Diana

o poveste pe cât de simplă, pe atât de emoționantă despre puterea iubirii de a aduce trecutul în prezent.

Iubiri de altădată, de Munson Aldrich Havens

Editura: All

Colecţia: Iubiri de altădată

Număr pagini: 144

    Sir Peter Oglebay, inginer renumit, membru al elitei londoneze, care își petrece după-amiezile la Carlton Club și diminețile în imensa bibliotecă personală, duce o viață tihnită, dar solitară. Cu mulți ani în urmă, când fratele său s-a căsătorit cu frumoasa actriță Valentine Germain, Sir Peter a ales să rupă orice legături cu cei doi soți. În ochii lui, Valentine nu este decât o femeie demnă de dispreț, care îl va duce pe nesăbuitul Robert la pierzanie. Viața i se schimbă însă când Phyllis, fiica lui Valentine și a lui Robert, rămâne orfană, iar Sir Peter o ia în grija lui. Prezența senină a copilului îi descrețește fruntea și îi alină bătrânețile, dar liniștea căminului său este din nou tulburată când Phyllis se îndrăgostește, iar trecutul amenință să se repete.

    Printr-un minimalism narativ care evită digresiunile, Munson Havens rezumă un întreg univers în doar câteva tușe. În acest roman cu o construcție geometrică, simetriile, recurențele și gesturile în oglindă spun o poveste pe cât de simplă, pe atât de emoționantă despre puterea iubirii de a aduce trecutul în prezent.

Un element cu o importantă valoare simbolică în economia romanului este colecția de felicitări de Ziua Îndrăgostiților, pe care Robert i le dăruise lui Valentine de-a lungul timpului. Aceste felicitări sunt singurul lucru care îi rămâne lui Phyllis de la părinții ei. Le ia cu ea când se mută la Sir Peter, dar și când pleacă din casa lui ca să asculte glasul inimii. Vederile de Ziua Îndrăgostiților îi amintesc de iubirea adevărată care îi unea pe părinții ei și îi dau putere să creadă că o astfel de iubire îi este hărăzită și ei.

„— Numele ei era Valentine, unchiule Peter, explică Phylllis. Cred că e cel mai frumos nume din lume. Cu mult înainte să mă nasc eu şi cu mult înainte să se căsătorească ei, tăticu’ îi trimitea mămichii felicitări de Ziua Îndrăgostiţilor, noi şi vechi, dar mai ales vechi. Cele vechi erau şi cele mai frumoase. Unele dintre ele au o sută de ani! Sunt foarte drăguțe, unchiule Peter, şi mămica mă lăsa să mă joc cu ele, cu toate cutiile alea pline de felicitări. Erau jucăriile mele preferate. Uneori, tăticu’ îmi zicea mica lui Valentine, deşi mie mi-au pus numele Phyllis, după bunica, mămica lui tăticu’. Dar era şi mămica ta, nu-i aşa, unchiule Peter?“

(p. 17)

Sursa foto şi text: Editura All

%d bloggers like this: