Carti Literatura universala

O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie.

Spioana de Paulo Coelho–O dansatoare, o curtezană, o spioană

 Dragilor, probabil cu toţii am auzit de Paulo Coelho. După mine este un scriitor care merită citit şi vă recomand cu drag tot ce a scris. Veţi descoperi fragmente rupte din istorie îmbinate cu ficţiunea, rezultând capodopere.

 Paulo Coelho s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 81 de limbi şi editate în peste 170 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 210 milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare, conform editurii Humanitas.

   În română i-au fost traduse următoarele cărţi: Jurnalul unui Mag, Alchimistul, Walkiriile, La râul Piedra am şezut şi-am plâns, Al cincilea munte, Manualul războinicului luminii, Veronika se hotărăşte să moară, Diavolul şi domnişoara Prym, Unsprezece minute, Zahir, Vrăjitoarea din Portobello, Învingătorul este întotdeauna singur, Aleph, Manuscrisul găsit la Accra, Adulter şi Spioana (cărţile sunt numite în ordinea în care au apărut în limba română).

  Am citit “Al cincilea munte”, o carte care mi-a pătruns în suflet şi pe care am, o şi o voi îndrăgi! Nu pot să exprim ce am simţit în momentul lecturării ei, sunt sentimente unice şi minunate.

   Pe listuţa mea de lectură sunt prezente o mare parte din cărţile de mai sus şi abia aştept să le achiziţionez. În special sunt curios în privinţa cărţii “Alchimistul”, din câte am înţeles cea mai populară carte scrisă de Paulo.

   “Spioana” a fost un puiuţ de capodoperă, să zic aşa, care încă nu s-a dezvoltat destul şi care a rămas un puiuţ. Nu pot afirma că m-a dezamăgit, nu, nici vorbă, dar mă aşteptam la ceva mai mult din partea lui Coelho. Stilul lui coerent, plăcut, relaxant şi simplu a reuşit din nou să mă introducă într-o perioadă îndepărtată, acţiunea cărţii fiind plasată prin anii 1917, şi m-am bucurat enorm că subiectul abordat mi-a stârnit curiozitatea. Câteva ore (cam atât mi-a luat să o citesc) m-am deconectat de la lumea reală şi am deschis uşa ficţiunii, după cum spuneam mai sus, îmbinată cu puţină istorie, cu puţin parfum de epocă şi cu o atmosferă bine creată şi conturată de autor.

   Margaretha Zelle este o fată crescută într-un mic orăşel olandez. Este frumoasă şi misterioasă, şi  începe să fie cunoscută în rândul bărbaţilor importanţi. Cucereşte cu ajutorul unui anunţ dintr-un ziar local un bărbat, mai precis un căpitan. Oferta acestuia este de nerefuzat: căpitan în armată, Indonezia, călătorii în locuri îndepărtate.

   Tentaţia este mult prea mare pentru micuţa fată şi, după câteva zile se împrieteneşte cu Rudolf MacLeod, un ofiţer important în armata olandeză, serios şi bogat. Dorinţa Margarethei de a se îmbogăţi creşte cu fiecare zi pe care o petrece alături de Rudolf, drept urmare  se căsătoreşte cu el, pe data de 11 iulie 1895, la trei luni de când citise anuţul din ziar. Cu domnul MacLeod va avea doi copii: o fată şi un băiat. Din gelozie şi ură o femeie angajată în casa lui Rudolf omoară băiatul, astfel Margaretha rămâne doar cu fetiţa. Gelozia se instaurează şi în relaţia celor doi. Margaretha nervoasă pentru că soţul ei nu o iubeşte, ci doar profită de ea, o transformă într-o persoană dură, care ştie exact ceea ce vrea de la viaţă. Fuge în Olanda, suferind din dragoste, căutând să-şi facă din nou prieteni din rândul artiştilor, aristocraţilor, diplomaţilor şi oamenilor de stat. Călătoria Margarethei continuă, vrând să ajungă la Paris, pentru a cuceri din nou scenele de dans şi pentru a stârni imaginaţia bărbaţilor. Ia un tren către Haga şi se duce la consulatul francez. Îl  cunoaşte pe consul şi petrece într-o cafenea câteva ore bune alături de el, acesta încercând să o seducă, iar ea se preface că a căzut în plasa lui, însă Margaretha îşi dorea doar să ajungă la Paris, nicidecum să-şi mai facă un iubit. Obţine astfel un bilet până la Paris şi o scrisoare de recomandare către Monsieur Guimet, de asemenea un om important al acelor timpuri. Când este întrebată cum o cheamă, pentru a completa scrisoarea de recomandare, ea răspunde că Mata Hari şi că este o dansatoare orientală. Identitatea falsă este cea care o face celebră şi încă şi astăzi mulţi o ştiu ca pe Mata Hari, şi nu ca Margaretha Zelle.

   Însă zarurile sorţii nu cad de multe ori la fel, iar tânăra, aflată mereu într-o frenetică reinventare de sine, scapă din mâini frâiele propriei vieţi. Călătoria la Paris reprezintă începutul faimoasei vieţi a dansatoarei. Acestă perioadă este, de asemenea cea mai populară, Mata ocupând zi de zi paginile ziarelor:

“Zveltă şi înaltă, cu flexibilitatea graţioasă a unui animal sălbatic, cu păr negru care se ondulează straniu şi ne poartă către un tărâm fermecat.”

“Cea mai feminină dintre toate femeile, care scrie o tragedie necunoscută cu trupul său.”

“Mii de curbe şi mii de mişcări care se îmbină perfect cu mii de ritmuri deosebite”

   Imediat ce ajunge în capitala Franţei, puţin nedumerită întrebă un bărbat unde se află locul în care ea avea rezervare. Mirat, domnul îi explică şi o invită la o cafea. Frumuseţea ei reuşeşte să-l cucerească şi să-l atragă şi pe el în mrejele sale, dar dezinteresată refuză propunerea. Domnul era chiar Monsieur Guimet, imediat ce şi-a dat seama, Mata Hari fuge după el, pentru că el era omul de care avea nevoie şi omul de care atârna viitorul ei.

  Primul spectacol susţinut de Mata Hari are loc la muzeul Guimet, unde ea realizează un adevărat show picant pentru bărbaţi. Dansează şi îşi dă hainele jos după ea. Era faimoasă, avea o situaţie bună materială, ce îşi mai putea dori?

   Începutul Primului Război Mondial reprezintă decăderea lui Mate Hari. Pe nimeni nu mai interesa spectacolele sale şi nimănui nu îi mai atrăgea atenţia. Perioada glorioasă ia sfârşit şi nu după mult timp ziarele afirmă că ea doar copiază anumite mişcări, că e o amatoare şi că nu mai are farmecul pe care-l avea înainte.

   Totul merge din ce în ce mai rău, dar în viaţa artistei se strecoară o “minune”- îi se oferă un contract de spectacole la Berlin. Bineînţeles, îl acceptă încântată, foarte rapid şi bucuroasă, însă contractul nu e chiar ceva bun pentru cariera ei, chiar el reprezintă dezastrul din viaţa ei. Începerea Primului Război Mondial, compromite viitorul care se arăta strălucit al artistei.

   Contactată de serviciile germane de spionaj este de acord să spioneze în Franţa. Nu se mulţumeşte cu atât şi îl contactează pe şeful de constraspionaj al Franţei. Numele lui este George Ladoux şi chiar el o denunţă pe celebra Mata Hari ca fiind agent dublu.. Neputând dovedi că este nevinovată, Mata este condamnată la moarte, dar oare va supravieţui? O va apăra oare vreunul dintre foşti ei iubiţi?

   După sentinţa Matei, George Ladoux este acuzat de spionaj pentru Germania şi este condamnat la moarte. Supravieţuieşte, fuge sau moare?

   Cartea este alcătuită din trei părţi, fiind o corespondenţă între Mata şi avocatul ei, dar şi o probă de mândrie şi ambiţie pentru fiica ei, pe care a părăsit-o când a plecat la Paris. Mata îl acuză pe avocat că nu a apărat-o îndeajuns de mult şi că nu a fost de partea ei. Avocatul era şi el un pretendent al ei, el o iubea în secret.

   Femeia aceasta, Mata Hari a fost un magnet pentru bărbaţii pe care o vedeau sau cu care vorbea. O adevărată curtezană, un mit reînviat de minunatul Paulo Coelho.

   Vă recomand cartea cu drag şi sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie. Mi s-a părut un roman frumos şi fascinant. O poveste despre curaj, voinţă şi ambiţie. O adevărată lecţie de viaţă!

Eu și Mia de Mihai Cotea

Editura: Singur

Pagini: 109

Despre autor

  Mihai este născut la Sibiu în 11 februarie 1989 la Sibiu, locuiește în Baia Mare, este licențiat în istorie, masterat în etnoturism.

Are un CV literar impresionant pe care vă invit să-l recitiți în prezentarea primei cărți a autorului apărută la noi pe site Vremea tornadei.

În viață e bine să te păstrezi cât mai curat posibil,în dragoste preferăm murdăria. Da, murdăria ne motivează pe mai departe. Nu punem la socoteală suferința, face parte din joc, o iei la pachet , și e un pachet mare și unsuros, alunecă mereu din mâini,dar care ar mai fi farmecul darului? Cel mai mare farmec îl are atunci când îl aștepți, visezi la el,nu atunci când îl ai. Când îl primești poți fi chiar dezamăgit uneori. Așa e și cu dragostea. E mereu ideală când visezi la ea, nu și când o primești. Atunci devine problematică, trebuie să ști să-i faci față indiferent  de ce daruri aduce.”

  Am început cu un citat din volumul Eu și Mia deoarece toată cartea e formată din citate profunde. Am obiceiul să îndoi pagina cărții de câte ori găsesc un citat frumos, de această dată am vrut să îndoi toate colțurile.

   Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Mihai, pe atunci citisem Vremea tornadei, însă nu și acest volum de eseuri & proză scurtă. Acum stau și mă întreb, unde intră atâta sensibilitate și înțelepciune într-un om așa mic?

  Am o pasiune pentru cărțile care reușesc în puține pagini să transmită multe. Așa este acest volum. Mihai, așterne o voce interioară, o realitate dureroasă, plină de înțelepciune, o lume văzută prin suflet, o radiografie a vieții așa cum este, fără măști, fără ocolișuri.

  Am simțit atâtea sentimente frumoase, născute din durere. Pace, armonie, iubire,recunoștință, mulțumire. Cum naiba poți să ai sufletul plin de durere și să iubești viața, într-un fel special și frumos?

Mulțumesc pământului că l-am călcat de atâtea ori în picioare fără să zică nimic și încă mă rabdă. La oameni e mai greu…A fi călcat în picioare, ca persoană,e o lecție greu de digerat, dar face parte din programa obligatorie, altfel nu iei testul. Și-ar fi păcat, cel puțin pentru rușinea pe care o simți în acel moment. Unora le e de ajuns cu rușinea lor, nu le mai trebuie și cea împroșcată de alții. Ciudat. Ce poate fi mai dureros decât să-ți fie rușine cu tine?Dar nu vă impacientați, nu e o programă obligatorie, e la alegere.”

Mi-a plăcut fiecare poveste, dar cel mai mult m-a impresionat:

Strigătul surd al unei oarbe.

 

„Pe noi ne despart cuvintele. Nu!Pe mine mă despart cuvintele de tine, pe tine te despart gândurile de mine și oricât am încerca nu putem construi un pod hibrid de comunicare între noi, căci ce spun eu nu e ce gândești tu. Ce poate rezulta dintr-un cuvânt și un gând? Depinde. E o relație unisex. Plăcere, bucuria momentului. Dar dintre un gând și o iubire? Aici începe să se întrezărească ceva…Dar dintre o iubire și-un cuvânt? Nu! Incompatibilitate totală, căci la mine, cuvintele-s diforme, mutante, anchilozate și cu un veșnic sindrom de autocompătimire. „

Câtă dreptate ai, pe noi ne despart cuvintele, sau lipsa lor.

E a doua carte pe care o citesc scrisă de Mihai. Îmi place că nu scrie comercial, scrie ce simte și cum simte. Al naibii de bine și profund. Sunt convinsă de un lucru, dacă ar scrie comercial( știu că poate! E o provocare 🙂 ), cărțile lui ar fi în top cele mai vândute .

Poate vă întrebați cine e Mia? Și eu m-am întrebat, după mine, Mia e o parte din autor, o parte din noi, aceea parte pe care o contrazicem sau nu. Mia este eu-l din interior, un EU plin de durere.

 

Cândva eram orfană și mă căutam zilnic în orice om care te reprezenta pe stradă. Îmi lipseai cu fiecare pas pe care-l scorneam și nu-mi dădeam seama că mă mângâiam cu iluzii la ureche. Dacă minciuna gâdilă, de regulă , adevărul doare,întotdeauna. M-am durut, m-am cerut și te-am primit, dragostea mea dintotdeauna. Mi-e dor de mine, cea de acum!

Mi se spunea Mia…  „

       EU ȘI MIA este imaginea din oglinda pe care nu dorim să o vedem, pe care o tratăm superficial. Îmi doresc sa recitesc această carte, sunt convină că o să descopăr mai multe trăiri.

Mihai îți mulțumesc și îți urez succes, îl meriți din plin,  „ știu că nu știu nimic, presupun tot ce-am zis.”

 

 

 

Domnii Golovliov, de M.E.Saltîkov-Şcedrin

Editura: All

Categorii: Strada Fictiunii in haine noi

Număr pagini: 312

Roman clasic rusesc

   Una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii ruse, „Domnii Golovliov” urmărește povestea unei familii de moșieri pe parcursul a trei generații, reprezentând o frescă a societății feudale rusești din secolul al XIX-lea. Acest univers sumbru și dezarticulat le poate aminti cititorilor contemporani de fantasticul Macondo, descris de Gabriel Garcia Márquez în romanul său „Un veac de singurătate”.

   Copleșită de caniculă în timpul verii și pătrunsă de un ger năprasnic în timpul iernii, vechea proprietate a familiei Golovliov pare a fi situată la capătul lumii. Arina Petrovna, „o femeie de vreo șaizeci de ani, dar încă vioaie și obișnuită să nu dea socoteală nimănui”, administrează cu o mână de fier marea avere a Golovliovilor. Vânează licitațiile de terenuri cu un ochi de vultur, drămuiește cu mare zgârcenie avuția familiei și se comportă autoritar cu copiii și cu servitorii ei. Așa și-a câștigat renumele de cea mai mare moșiereasă din gubernie. Până când un alt membru al familiei i-a luat locul…

   Animat de aceeași patimă a agonisirii ca mama lui, înzestrat cu viclenie și ipocrizie, Porfiri reușește să își însușească averea familiei. În cele din urmă, succesul lui se dovedește a fi iluzoriu și, cu mințile rătăcite, decide să îi ceară iertare mamei sale. A doua zi, corpul său înghețat este găsit undeva pe drumul spre cimitirul în care era îngropată Arina Petrovna. Decăderea boierilor Golovliov nu a mai putut fi oprită, iar în destinul lor se oglindește eclipsa întregii lumi a moșierimii ruse.

„O poveste tragică, profund emoționantă […]. Romanul este un clasic, și se vede de la o poștă de ce.“ – The Spectator 

Domnii Golovliov a fost adeseori numit cel mai tenebros roman rusesc. […] Cartea lui Șcedrin nu este însă tenebroasă, ci o forță autentică.“ – V. S. Pritchett

„Izbitor de puternic, convingător și impresionant.“ – The New York Times

„Gogol și Șcedrin sunt punctele de referință ale romanului satiric rusesc.“ – Lesley Milne

„Saltîkov este înzestrat cu tot ce îi trebuie: o frază densă, puternică și expresivă; o forță de caracterizare cum nu mai vezi la nimeni altul; nu umor, ci talentul de a face râsul să curgă șuvoaie“ – Lev Tolstoi

Sursa foto si text: Editura All

”Monologul unui infidel care se întreabă întruna dacă nu cumva o fi infidel”

 Fidelităţi, de Diane Brasseur-Monologul unui infidel

 Titlul original: Les fidélités

Traducerea: Doru Mareș

Colecția: Damen Tango

Editura: Nemira

Număr pagini: 160

    Fidelități- și te-ai putea gândi la fericirea eternă în cuplu, la fericirea împărțită mereu la doi și înmulțită cu infinitul. Se poate să o consideri un omagiu adus femeii sau iubirii ce ea o poartă bărbatului de alături. Adevărul este că.. Fidelități este puțin din toate. Este despre iubire și lipsa ei, despre curaj și lipsa lui, despre iubire și trădare, despre recunoaștere și înșelăciune, despre permisivitate și gelozie, despre secrete, deziluzii și împlinire

   Este o carte ușurică, o carte pe care mă așteptam să o devorez. Mă așteptam să îmi placă. Fidelități îmi promitea ceva, dar promisiunea a rămas undeva, împlinită și nu prea. Dar atunci când am terminat de citit, tot ce a rămas a fost un gust amar. Ăsta e gustul dezamăgirii, vei spune. Da, este. Imediat după ce am terminat de citit cărțulia asta, m-am apucat de scris: fix despre dezamăgire, dar la câteva rânduri m-am oprit. Nu pentru că am dorit asta, dar nu am mai putut scrie. Acum știu și de ce anume: cartea asta nu este chiar o dezamăgire, nu una totală, cel puțin.

   Înainte de a privi cartea dintr-o a doua perspectivă, spuneam că Fidelități e ceva imposibil de povestit. Și chiar mi se părea imposibil să se întâmple asta până și într-o ficțiune. Nu înțelegeam sensul și logica. Dacă înainte spuneam că nici nu știu unde aș putea încadra această cărțulie, acum parcă perspectiva asta permisivă îmi spune că…

   O să aleg ceea ce scrie și pe copertă. Așa cum este scrisă ,,Fidelități”‘, pare un monolog interior pe post de jurnal, în care protagonistul și-a închipuit de toate. Și-a închipuit, dar închipuirile lui nu au ajuns niciodată în realitate. Nimic din ceea ce și-a imaginat nu s-a întâmplat, nu a rezolvat nimic. Pe coperta cărții scrie clar:

”Monologul unui infidel care se întreabă întruna dacă nu cumva o fi infidel”

    Pe de o parte am așteptat până la finalul cărții să se întâmple ceva care să schimbe în câteva clipe totul și, implicit, părerea mea despre tot ce-am citit. M-am așteptat ca acest monolog să aibă și un rezultat, să se schimbe povestea sau să se trezească infidelul că e infidel, dar să renunțe la infidelitate. Dar nu s-a întâmplat nimic. Am citit doar niște gânduri – care pe undeva alunecau tare spre nicăieri.

   Atunci mă întrebam de ce oare nu s-a întâmplat nimic? Sau ce s-o fi întâmplat, de fapt, de nu pricep eu. Dar acum mă gândesc la faptul că nu există nimic în rândurile citite, care să-mi spună că nu s-a întâmplat nimic. Acum, după o pauză, am început să cred că nimic din ceea ce scrie în carte, nu s-a întâmplat, că totul s-a petrecut doar în mintea infidelului. Alix e doar amanta perfectă,  doar în mintea lui, fericirea cu cele două femei, soția și amanta, este doar în mintea lui.

   Totul, fiecare pagină este o trăire profundă, iar tonul pe care stă scris totul, este unul monoton, pe alocuri, dar și foarte trist. Iar asta denotă lipsurile din viața amoroasă, lipsuri care-l fac pe bărbat să se simtă gol, neîmplinit și nefericit.

   Fidelități spune o poveste a iubirii neîmplinite, a nevoii de iubire, afecțiune, dăruire, apropiere, contopire, dominare. Trage un semnal de alarmă în privința neimplicării, a neatenției, a tăcerii –confundată cu oboseala, lipsa de chef și a tihnei. Toate astea pot spune cât de nefericit este partenerul, cât de puțin se cunosc și cât de puțin comunică unul cu altul despre relație.

   Fidelități spune povestea unui nefericit și infidel, dar doar cu mintea. A unui infidel, căci se gândește la posibilitatea unei relații extraconjugale, a traiului unei vieți duble, dar această relație rămâne doar  în mintea soțului. Se poate să fii infidel doar gândindu-te la infidelitate sau la posibilitatea de a fi un infidel?

   Mintea umana ajută și la fericirea, dar și la nefericirea noastră. Mintea nefericitului naște soluții fără compromis: povești de iubire, femei perfecte și relații intime ce taie răsuflarea – și oferă fericirea. De moment, dar tot fericire este. Apariția lui Alix, chiar și numai la nivel mental, aduce puțină fericire în cuplu, bărbatul iubindu-și soția – trupește și sufletește.

   Știi ceea ce nu am înțeles? De ce nu a existat comunicare între soți? Chiar și așa, doar în mintea bărbatului. De fapt, cartea a fost doar despre gândurile lui, iar soția, fiica și Alix au fost doar personaje episodice.

  Frământări, frustrări,  urlete tăcute, căutări, frânturi de fericire, dureri nerostite, emoții nespuse, trăiri  puternice neîmpărțite cu nimeni, singurătate, suferință, milioane de gânduri și o singură persoană– așteptând să fie auzit, ascultat, înțeles, luat de mână, îmbrățișat.

  Despre tristețea și fericirea la care tânjește, dar nu mai ajunge, nici măcar cu mintea. Cartea asta e doar un strigăt de ajutor la care nu răspunde nimeni.

Nu știu dacă să-ți recomand cartea, dar cred că dacă va avea cineva de învățat dintr-o carte, aceasta va apărea în calea cititorului.

Lectură plăcută, indiferent dacă vei ajunge să citești Fidelități de Diane Brasseur sau nu.sigla Nemira

Cartea Fidelităţi, de Diane Brasseur a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodoresu

recenzie

   Romanul scriitorului Bogdan Teodorescu” Băieți aproape buni” a apărut în anul 2010 la editura Tritonic în colecția ”Serie de autor”. Este cel de al doilea roman al acestui cunoscut scriitor pe care am avut plăcerea să îl citesc. Primul roman, “Spada”, apărut tot la editura Tritonic în anul 2008 în colecția “crime scene” a fost pentru mine nu numai o uriașă surpriză ci și un adevărat șoc. Am închis cartea, nu foarte groasă, nu foarte mare ca format, și m-am uitat cu atenție în jur. Totul era la fel!!! Cum este posibil ca un autor să scrie așa ceva și nimeni să nu bage de seamă??? Același șoc, dar mult mai mare, l-am avut și acum citind noul roman al lui Bogdan Teodorescu, “Băieți aproape buni”. Este posibil ca un scriitor să facă o radiografie atât de precisă a societății în care trăim de 27 de ani și chiar mai mult, și ecoul  acestor adevăruri dureroase să fie zero? Poate nu chiar zero, există câteva recenzii și articole foarte bune scrise în ultimii ani între care cel mai bun mi se pare cel care aparține scriitoarei Gabriela Adameșteanu, dar asta înseamnă totuși un cerc restrâns de confrați și unul – doi cititori entuziasmați – uluiți ca și mine și cam atât.

   Dar cine este scriitorul care, cu un condei sigur, precis și tăios ca un bisturiu, disecă până la os societatea românească contemporană, ante și postrevoluționară? Bogdan Teodorescu din punctul meu subiectiv de vedere face parte din generația scriitorilor tineri. S-a născut la 22 august 1963 și a început să scrie de foarte tânăr poezie. A debutat cu versuri în “România literară” în 1979 iar în 1982 a publicat primul volum de poezii la editura Albatros de la care a primit și premiul Albatros pentru debut scriitoricesc. Urmând moda acelor timpuri și în ciuda evidentelor talente și preocupări personale, urmează cursurile facultății de Construcții din București pe care le absolvă în 1987. După 1990 se dedică jurnalismului lucrând ca redactor șef la revista “Tinerama”. În acei ani intră și în viața politică și în 1996 conduce campania electorală a președintelui Emil Constantinescu  cu mult succes după cum bine se știe. În perioada 1996 – 1997 a fost secretar de stat, ministru interimar la departamentul Informațiilor publice. Datorită acestor funcții dar nu numai, a adunat experiență, informații, și viziune pe care le-a folosit în romanele scrise până acum “Spada”, “Băieți aproape buni”, “Libertate”.

   În anul 2000 absolvă Colegiul Național de Apărare și în 2006 își ia doctoratul în comunicare. Devenind specialist în marketing politic și electoral, îmbrățișează cariera universitară, în momentul de față fiind conferențiar universitar la SNSPA.  Este fondator și președinte de onoare al Fundației Multimedia pentru democrație locală înființată în 1995 și membru al Asociației internaționale a consultanților politici ( IPAC) și al Asociației europene a consultanților politici ( EPAC ) din 2001. În anul 2004 devine membru al Uniunii Scriitorilor și în perioada 2004 – 2007 este președinte al Institutului Pro specializat în analize și sondaje. Figura sa este bine cunoscută, fiind într-o perioadă extrem de prezent pe ecranele televizoarelor ca invitat în diverse talk-showuri de mare popularitate. Dar sunt deja câțiva ani de când este văzut foarte rar, el însuși mărturisind că preferă să se retragă la catedra universitară și la masa de scris, ca scriitor. Romanele pe care le scrie dovedesc înțelepciunea acestei alegeri din punctul de vedere al cititorilor lui.

   Am prezentat mai pe larg datele biografice ale scriitorului Bogdan Teodorescu pentru că aceste date arată bogăția surselor de inspirație și informație pentru romanele sale. Majoritatea scriitorilor din toate timpurile s-au inspirat și se inspiră din propria experiență de viață și Bogdan Teodorescu nu face excepție. Iar viața sa a fost atât de bogată în întâlniri, experiențe, evenimente, informații de primă mână, încât era inerent ca în romanele sale toate acestea să constituie atuuri pentru subiecte deosebite și personaje absolut uluitoare și memorabile.

   Într-un interviu acordat lui Sebastian Edurad în jurnalul.ro, Bogdan Teodorescu spune ceva revelator pentru cititorii lui: “Eu cred că romanul înseamnă poveste. Povestea este fundamentală. O poveste < povestibilă> …de aceea eu colecționez povești. Mă gândesc la ele, le pregătesc cu minuțiozitate. Mă gândesc foarte mult la ele. Despre Spada am vorbit prima dată în 1993. Cartea am scris-o în 2002.” Așa se prezintă și romanul “Băieți aproape buni”. Povești în poveste, completate cu alte povești. Câte personaje întâlnim în roman tot atâte povești aflăm. Poate să pară o poveste prea încărcată dar în realitate nu este de loc așa. Fiecare poveste își are menirea ei precisă și are ca efect o mai bună punere în lumină a poveștii principale.

   Romanul se deschide cu povestea unui personaj oarecum misterios despre care aflăm că i se spune nea Vio, de fapt Viorel Ionescu, fost ofițer superior al Securității, acum la pensie, retras, discret, conducând cu talent și cu scopuri ascunse restaurantul “Tarabostes” specializat în mâncăruri tradiționale românești în varianta lor rafinată. Toate poveștile pe care ni le spune nea Vio sunt în roman scrise cu literă specială și apar atunci când avem nevoie să înțelegem cam ce se întâmplă.

   Acțiunea propriu zisă debutează ca în orice roman polițist clasic. Tânăra și deja bine cunoscuta ziaristă de investigații, Ioana Arsene, se duce la o întâlnire programată cu unul dintre afaceriștii foarte bogați ai  momentului, Doru Vrană, având grijă să-și fixeze un microfon sub taiorul elegant cu care se îmbracă. Doru Vrană este un apropiat al ministrului de interne Matei Diaconescu și un susținător financiar al noului președinte ales. Dar la întâlnire se prezintă doar omul bun la toate al lui Doru Vrană, Claudiu și trei gărzi de corp postate acolo de generalul Azoiței pentru a-l ține pe afacerist sub control. Unul dintre bodyguarzi, Sandu poreclit Verzică era drogat. Enervată că nu putea scoate nici o informație de la Claudiu, Ioana Arsene izbucnește în râs isteric când aude porecla matahalei Verzică. Acesta o lovește peste cap și după doua lovituri o omoară. Moartea accidentală a renumitei ziariste aruncă în aer echilibrul destul de fragil existent între cei care dețineau puterea politică: președinte, generalul SRI, omul de afaceri în calitatea sa de sponsor, ministru. Peste toți mai intervine și poliția criminalistică aflată la datorie.

   Aceasta își începe ancheta a doua zi după descoperirea cadavrului Ioanei Arsene într-o pădure la marginea Bucureștiului, complet dezbrăcată și cu evidente urme de violență la cap. Polițiștii implicați erau inspectorii Sandu Bucur și Mannix Florea împreună cu șeful lor, comisarul șef, Vasile Anton poreclit Veselie.Toți își au poveștile lor definitorii. În momentul în care se precipită scena politică din cauza morții ziaristei care pune în fierbere toată presa și audiovizualul din țară, își fac apariția și alte personaje: consilierul prezidențial Lulu Safta, consultantul politic și fost realizator de televiziune Victor Crețeanu, ministru de interne Matei Diaconescu, jurnalistul Alin Mazilu coleg și colaborator cu Ioana Arsene, generalul SRI George Azoiței. Fiecare cu povestea lui și autorul are grijă să ne spună aceste povești în amănunt ca să putem înțelege motivațiile personale dar și de conjunctură ale fiecăruia în parte.

   Romanul nu este de loc genul clasic de roman cu crime. Moartea absolut întâmplătoare a ziaristei Ioana Arsene nu este decât rezultatul unei societăți care și-a pierdut complet busola morală. Toate, absolut toate personajele și cele prezente deja pomenite și cel subînțeles, catalizatorul, beneficiarul și cel care trebuie protejat de eventualele urmări ale morții ziaristei, adică Președintele, sunt lipsiți de orice urmă de moralitate și acest adevăr teribil se face simțit în toate amănuntele vieții lor trecute și prezente. Nu există personaje pozitive clasice. Există doar o întreagă țesătură  dezgustătoare de interese care aduce la un loc într-o adevărată împletitură încâlcită și mizerabilă lumea politică, lumea afacerilor, instituțiile statului și presa de toate genurile. Singurul lor Dumnezeu sunt banii, cât mai mulți, cât mai repede câștigați și eventual cât mai bine puși la adăpost.

   Și la final, când după mai multe variante nereușite de a mușamaliza asasinatul, omul din umbră, nea Vio, vrea să dea lovitura finală celui pe care îl urmărea cu dorința sa de răzbunare, este forțat să renunțe și să amâne pentru că de fapt altcineva scria partitura, altcineva supraveghea toate jocurile din umbră. Nu intru în mai multe amănunte pentru că o carte de factură polițistă nu are nici un haz dacă i se cunoște finalul dinainte.

    În ultima parte a cărții autorul introduce un personaj fără poveste, este vorba de un ziarist străin, Desmond Carr. Acesta privește cu ochiul obiectiv a celui venit din afară și propune un scenariu de film care să redea moartea Ioanei Arsene așa cum s-a petrecut ea. În cele din urmă reușește să facă filmul așa cum dorea el la cea mai importantă casă de filme din țară. Filmul chiar ajunge să ruleze în cinematografe. Interesantă este însă reacția publicului față de film. Citiți romanul, chiar este o lectură deosebită!

    Romanul “Băieți aproape buni” nu a rămas fără ecou în lumea profesioniștilor scrisului. Cel mai mult m-a impresionat aprecierea scriitoarei Gabriela Adameșteanu care spune într-un articol scris în 2012: “La prima vedere un thriller “Băieți aproape buni” este mai degrabă, dacă ținem să-l includem într-o categorie, un roman politic, fără îndoială cel mai bun din perioada postdecembristă.” ( Bucureștiul cultural, 17 iulie 2012).

   Mărturisesc că am citit și apoi am recitit acest roman din dorința de a fi cât mai atentă la toate poveștile și la toate amănuntele. Faptul că nu este construit ca un roman clasic ci ca un puzzle, obligă cititorul să fie foarte atent. Indiferent cu ce ochi privești societatea românească a ultimelor decenii,tot ești impresionat de ceea ce îți oferă romanul lui Bogdan Teodorescu ca viziune de ansamblu. Și știind că a avut cele mai bune locuri de unde a urmărit scena politică, toată povestea capătă parcă mai multă greutate.

Mulțumesc editurii Tritonic pentru șansa de a citit acest roman deosebit.Editura Tritonic

 

Cartea Băieţi aproape buni, de Bogdan Teodorescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

Sursa foto> certitudinea.ro

Istoria secretă a visului, de Robert Moss

Titlu original: „The Secret History of Dreaming”

An apariție: 2016

Autor: Robert Moss

Categoria: Literatură contemporană

Editura: NEMIRA

Format: 240×170

Număr. pagini: 389

Traducator: Ana Maria Stefanescu

   Visul – un subiect extrem de controversat – a fost considerat, încă de la începuturile omenirii, o parte esențială în existența fiecărui individ. Fascinantele călătorii nocturne, uneori cu elemente complet diferite de realitatea în care visătorul își duce existența, au fost analizate de-a lungul timpului de numeroase minți curioase să dezlege misterul acestui minunat privilegiu – visul.

   Despre vis și semnificațiile sale s-a scris mult. În 1900, Freud, un fin analist al visului, publică lucrarea „Interpretarea viselor”, dar nu are parte de succesul la care se aștepta. În concepția lui Freud, visele se clasifică în trei categorii clare: vise cu sens şi inteligibile, vise cu sens dar neinteligibile şi vise fără sens şi neinteligibile. Marele analist este de părere că în spatele fiecărui vis nu se află altceva decât o dorinţă refulată.

   Lucrarea lui Robert Moss, apărută la editura Nemira în luna martie 2016, este un studiu mult mai elaborat bazat pe date istorice concrete, demontând astfel mitul freudian potrivit căruia „visele nu sunt premonitorii, ci biografii sexuale”.

  Dar… cine este Robert Moss? Născut la Melbourne în 1946, Moss s-a specializat în lucrul cu visele. Studiază în orasul natal, apoi la Londra unde lucrează ca jurnalist la „The Economist” între anii 1970-1980. Începând cu 1986, Moss se axează pe studiul aprofundat al visului, iar ulterior conduce seminarii de succes în întreaga lume, dezbătând tema visului activ. Iată câteva din lucrările scrise de Moss pe această temă: „Conscious Dreaming”, „Dreamways of the Iroquois”, „The Three Only Things” și „Dreamgates”. Tot la Editura Nemira a apărut volumul „Visul activ” în anul 2014.

  Așadar, Moss oferă o viziune mult mai amplă și mai profundă asupra visului și a semnificațiilor acestuia, analizând diferite lucrări ale predecesorilor săi. Unul dintre scriitorii pe care Moss i-a studiat foarte mult în procesul de documentare a fost Artemidor și lucrările acestuia referitoare la tălmăcirea viselor. „Cele cinci cărți de tălmăcire a viselor” ale lui Artemidor din Efes este prima carte de interpretare a viselor, care apare în secolul IV d.Hr. Fiind prima carte de acest gen, multe din interpretările expuse de către Artemidor au fost acceptate, însă în secolul al XIX-lea, totul a căpătat o altă perspectivă, odată cu apariția lucrărilor lui Freud. Spre deosebire de Moss, Freud pare să nu fi analizat cărțile predecesorilor săi, concluziile pe care le subliniază în lucrările sale fiind astfel, bazate pe perspectiva psihanalitică.

   Dacă lucrările lui Freud sunt destul de dificil de citit și de analizat, cartea lui Robert Moss e un reușit amestec de informații transpuse fluent, într-un decor istoric real. Astfel, Moss devine un povestitor, unul extrem de bine documentat, care transmite, date esențiale despre vis, așa cum s-au întâmplat unor personalități marcante din istorie.

   „Istoria secretă a visului” e structurată în două părți, prima parte având titlul de „Motoarele secrete ale istoriei”, iar a doua parte fiind denumită „Maeștrii celor trei lucruri DOAR”. Epilogul poartă și el un titlu plin de semnificații: „Istoria viitoare a visului”. Cele două părți ale cuprinsului au fiecare câte șase capitole.

   În primul capitol „Susținători ai Pământului și călători prin intermediul viselor” Moss dezvoltă tema arheologiei viselor, vorbind despre legătura dintre universul viu și strămoșii noștri, legătură realizată de către visători, cei care susțin ideea potrivit căreia a visa înseamnă a te lega de o realitate superioară, a te conecta cu căile profunde ale sufletului și a contribui astfel, la evoluția sa.

   Capitolul doi se axează pe o durată istorică cuprinsă între Artemidor și Frued. Aici descoperim diferențele de viziune asupra semnificației visului, aflăm despre ritualuri străvechi de îndepărtare a energiei negative eliberate de un coșmar, dar și despre modul inedit în care Freud a reușit să reorienteze interpretarea viselor. În cadrul acestui capitol, unde Moss ne povestește despre vis și cum a fost acesta interpretat de-a lungul evoluției omenirii, aflăm despre Alexandru cel Mare (356 -323 î.Hr) care avea un prevestitor căruia îi mărturisea fiecare vis al său. Aristander, un excelent sfetnic, devine „vizionarul” lui Alexandru, printre preocupările sale numărându-se: „observarea păsărilor, interpretarea viselor și a semnelor din măruntaiele animalelor sacrificate și analizarea limbajului semnelor lumii”. Tot aici, realizând o paralelă între viziunea lui Artemidor și cea a lui Freud, Moss subliniază marile diferențe ale celor două viziuni. Freud, de pildă, este de părere că „visele sunt simptome secundare, lipsite de sens, ale proceselor somatice” și că toate simbolurile apărute în vise sunt legate de sex. În mod clar, Freud respinge ideea potrivit căreia, visele ar putea prezice evenimente din viitorul individului.

   Al treilea capitol tratează raportul omului cu divinitatea, raport realizat cel mai adesea prin intermediul viselor, indiferent de religie. Aici, Moss ne dezvăluie faptul că Biblia poate fi interpretată ca o carte a viselor. Următorul capitol dezvoltă tema visului în medicină și modul în care interpretarea viselor poate determina depistarea anumitor afecțiuni ale individului.

   Evident, Moss nu putea ignora sfera scriitorilor și modul în care aceștia sunt influențați de către ceea ce visează. Astfel, în capitolul cinci, aflăm despre Remizov, scriitor rus (1877 – 1957) care era un mare iubitor al visului. Acesta visa adesea viitorul și avea chiar și o canapea specială pentru visat. În operele sale a folosit nu mai puțin de 340 de vise personale.

Prima parte se încheie cu un capitol fascinant: „Cum ne ajută visele”, unde raportul visului cu viața reală a visătorului este dezbătut din șase perspective diferite pe care vă las să le descoperiți citind cartea.

    Întreaga carte este o călătorie extrem de interesantă în lumea visului, însă a doua parte a cărții are un plus de fascinație prin faptul că tratează biografiile a șase personalități marcante din istoria și cultura omenirii și modalitatea prin care existențele acestora au fost influențate de către vise. Astfel, capitolul șapte o are în prim plan pe Ioana d‘Àrc. Moss ne prezintă femeia din spatele eroinei pe care o știam, dezvăluindu-ne amănunte despre o femeie cu capacități extrasenzoriale, o femeie care citea în vise și descoperea astfel date despre viitor. Lucrecia de Leon este una din femeile celebre în perioada Armadei Spaniole, iar despre ea aflăm mai multe detalii în capitolul opt. Din acea perioadă, au fost păstrate 415 vise avute de către acestă femeie, vise care au ajutat la îndeplinirea unor obiective politico-militare ale vremii. Harriet Tubman, despre a cărei poveste aflăm în capitolul nouă, este o figură marcantă în istoria americană, fiind o femeie pe cât de misterioasă, pe atât de iscusită în taina deslușirii viselor și a clarviziunii.

   În capitolul zece, pătrundem în culisele vieții lui Mark Twain și ne minunăm descoperind câte coincidențe au existat și cât avid de vise era marele povestitor. Pentru el, visele mergeau mână în mână cu creativitatea.

   Mai fac parte din analiza lui Moss:  Carl Yung și Wolfgang Pauli, mare psiholog și celebrul fizician având o prietenie de peste 25 de ani, timp în care au studiat depășind granițele domeniilor lor de excelență și căutând mereu răspunsuri referitoare la lumea fascinantă a viselor. Winston Churchill este și el studiat în ultimul capitol al părții a doua. În mod surprinzător, dacă cei mai mulți dintre noi aveau despre Churchill impresia că este un om practic, mereu ancorat în prezent și dedicat total realității curente, ei bine, Moss vine cu argumente care demontează această teorie și ne prezintă un Churchill creativ, visător, cu reale abilități de vizionar.

Deși este scrisă într-un stil lejer, accesibil, cartea e o incursiune completă, profundă, în lumea visului așa cum a fost el perceput de către omenire, încă de la începuturile sale.

   Cine are impresia că Moss a publicat un tratat stufos și greu de digerat de către cea mai mare parte a cititorilor, se înșală. Cartea lui Moss se citește repede și cititorul absoarbe într-un mod extrem de plăcut informații pe care, în mod cert nu le-ar fi digerat la fel de ușor din alte scrieri.

  Ce mi-a plăcut la această carte? Ei bine, cum să nu-ți placă o călătorie pe care ai visat-o dintotdeauna, o călătorie fascinantă, într-o lume pe care o adori – lumea visului?

  Recomand cartea, în primul rând visătorilor și celor care sunt convinși că dincolo de realitatea acesta, putem evada oricând în alte realități. Trebuie să precizez și faptul că lucrarea lui Moss se asortează perfect și celor care adoră să citească din culisele vieții marilor personalități ale istoriei și culturii lumii.

O ultimă precizare: deschideți cartea lui Moss! Nu veți realiza că până la finalul acesteia nu e decât un vis… unul fascinant!sigla Nemira

Cartea Istoria secreta a visului, de Robert Moss a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura NemiraPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Câte indiscreții formează o aventură? [...] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

Casnica, de Jill Alexander Essbaum-Am fost o soţie bună, în general

Titlu original: Hausfrau (2015)

Genul: analiză psihologică

Editura Trei, 2016

Număr de pagini: 347

Traducere din limba engleză de Mariana I. Piroteală

Omul care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale nu le-a depășit niciodată. Carl Jung

   Ce înseamnă să fii casnică? La o simplă căutare cu motorul google, se găsesc nu mai puțin de 497000 de răspunsuri. Definiția din dicționar ne spune că aceasta este femeia care se ocupă numai cu gospodăria (nefiind salariată); gospodină. Și la ce să te aștepți când ții în mână un roman cu acest titlu? O copertă elegantă, lucioasă, cu portretul unei doamne… . Ei bine, Anna Benz, casnica din romanul cu același titlu contrazice într-o oarecare măsură definiția. Anna se autocompătimește și realizează mai târziu, prea târziu, că și-a ratat viața. E romanul unei morți anunțate.

   Americanca Anna se căsătorește cu europeanul bancher Bruno Benz și se mută cu acesta în casa lui părintească, într-un cartier cochet din apropiere de Zürich, Elveția. Familia lor se mărește cu trei copii, doi băieți și o fată, față de care Anna nu are o deosebită afecțiune. Cu toate că ar putea să facă orice își dorește, Anna se plafonează și se simte nefericită și încearcă să evadeze din cotidian printr-o serie de aventuri erotice, care o coboară într-o imoralitate aproape absurdă.

 Câte indiscreții formează o aventură? […] Unele femei colecționau linguri. Anna colecționa iubiți.

    La sfatul soțului ei, care o vede atât de tristă, începe ședințe de psihanaliză și lecții de germană, pleacă în plimbări lungi în timpul nopții. Singurătatea este resimțită adesea, mai ales că în cei nouă ani de când se află în Elveția, nu a reușit să învețe limba, iar Bruno este rece și nu pare să îi înțeleagă tristețea. Din urma unei relații cu un bărbat pe care credea că îi iubește rezultă o fetiță. Fără procese de conștiință, Anna își înșală în continuare soțul, refugiindu-se în sex. Însă unul lipsit de bucurie. Punctul culminant al degradării sale și momentul care m-a făcut să o urăsc și să nu-i atribui circumstanțe atenuante personajului este moartea lui Charles, fiul Annei, într-un accident auto, când ea se afla cu unul dintre amanți într-o cameră de hotel. Durerea ei este sinceră, dublată de un sentiment profund de vinovăție. La puțin timp de la înmormântare, Bruno își dă seama de infidelitatea ei și de faptul că el crește un copil care nu e al lui. Dar, nu. Vă las să descoperiți finalul. Eu vă spun doar că în acea zi, după-amiaza și până noaptea târziu, trenurile din oraș au avut întârziere.

    Cu toate că personajul principal mi-a stârnit antipatie, dați-mi voie să recunosc că romanul este foarte bine scris. Obiectiv, de analiză psihologică, cu un singur fir epic, Casnica ține un anotimp: toamna; trei părți: septembrie, octombrie, noiembrie; douăzeci și patru de capitole, patru planuri temporale bine delimitate în text: cel al acțiunii propriu-zise, cel al rememorării unor evenimente anterioare, al întâlnirilor cu psihanalistul și cel al lecțiilor de limba germană. Autoarea folosește tehnica detaliului pentru a descrie stările Annei și pentru a completa eventuale goluri, dată fiind intercalarea planurilor temporale. Aceeași tehnică, dacă nu îndrăznesc prea mult, este folosită și în prezentarea întâlnirilor erotice: scenele sunt explicite, descrise cu rigoarea unui medic, lipsind practic orice artificiu stilistic. Prin anticipare, este sugerată direcția în care se îndreaptă povestea, cititorul intuind astfel ce va urma.

Edith Hammer, o altă expatriată, îi spusese mai demult Annei că, dacă în Elveția întârzia vreodată trenul, exista un singur motiv.

  • Când sare cineva în fața lui. (pagina 12)

 

   Începutul și finalul romanului se află în strânsă relație de simetrie, materializată printr-o afirmație ca o consolare: Anna era o soție bună, în general./Am fost o soție bună, în general.

    Interesante sunt discuțiile Annei cu Doktor Messerli, care încearcă să o înțeleagă și oferă explicații ale nefericirii ei, inspirate din teoria lui Karl Jung.

O greșeală făcută o dată e nebăgare în seamă. Aceeași greșeală, a doua oară? O aberație. Dar a treia oară? Doktor Messerli a clătinat din cap. Ce s-a întâmplat s-a făcut cu un scop. Voința ta acționează. Îți dorești cu ardoare un rezultat. O repercusiune. Anna s-a prins de mâna stângă cu dreapta și și le-a așezat pe amândouă în poală. S-a creat un precedent. Vei primi ce-ți dorești. Și nu e nevoie să cauți greșelile acestea. Pentru că acum te caută ele pe tine.

Femeia singură e periculoasă, vorbise Doktor Messerli cu o sinceritate gravă. Femeia singură este o femeie plictisită. Iar femeile plictisite acționează sub impuls.

   Lecțiile de limba germană devin prilej de jocuri de cuvinte pentru autoare, însă unele îți pierd savoarea prin traducere.

–În germană, diateza pasivă se formează cu verbul werden. „A deveni”. Așa că bicicleta devine furată, dacă vreți. Sau femeia a devenit întristată.

Sau corpul va deveni devastat. Iar inima va deveni frântă. Într-un fel, Annei i se părea mai logic așa. „A fi” este static. „A deveni” implică mișcare. O mișcare paradoxală spre capitularea neputincioasă. Indiferent despre ce e vorba, nu o faci tu. Ți se face. „Pasivitate” și „pasiune” încep la fel. Numai felul în care se termină e diferit.

   Anna Benz este o Karenina modernă, însă, spre deosebire de personajul tolstoian, care are tăria de caracter de a-și lua soarta în propriile mâini în numele iubirii, prima este extrem de pasivă, lipsită de inițiativă și narcisistă. Critica a mai comparat-o cu Emma Bovary, personajul lui Gustave Flaubert. Nimic mai adevărat; ambele vor să scape de o viață monotonă, lipsită de perspective. Toate trei sunt prinse în căsătorii nefericite și toate trei se sinucid.

     Având în vedere îndemnul autoarei din Mulțumirile de la sfârșitul romanului,

    Dacă vă simțiți vreodată la fel de groaznic ca  Anna, vă rog–vă implor–cereți ajutor. , romanul capătă un caracter moralizator (Așa faci, așa pățești!), devine o parabolă despre trădare și dreptate, dar și un semnal de alarmă; consecințele trădării sunt crunte. Oare câte femei asemenea Annei există? Și câte în pragul depresiei?

  Casnica e un roman dur despre o femeie care, la un moment dat, și-a îndreptat pașii pe un drum greșit și care, chiar conștientizând greșeala, a continuat să meargă în direcția greșită. Și a pierdut tot, tot! E un roman pe care nu-l uiți ușor și care te șochează, un roman care trebuie citit, dar nu recitit. E suficientă suferință în el pentru o singură lectură.Editura Trei

Cartea Casnica, de Jill Alexander Essbaum a fost oferită pentru recenzie de Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Când ești fericit, trebuie să-ți amintești că fericirea în această viață este doar un vis în interiorul altui vis...”

Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare de Daisaku Ikeda

   Cartea “Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare” a apărut anul acesta, 2016, la editura Adenium în colecția “Equilibrium”. Autorul este Daisaku Ikeda, un învățat budist japonez de mare prestigiu și renume mondial. Traducerea cărții a fost făcută de Ilinca și Andrei Vartic.

    Cartea are 174 de pagini la care se adaugă postfața cu titlul “Daisaku Ikeda și Legea minunată a înfloritului de lotus” scrisă de Andrei Vartic. Urmează apoi un capitol de note explicative extrem de bine venite și necesare oricărui cititor ce vine dintr-o altă cultură decât cea budistă. Notele sunt date pentru fiecare capitol în parte, de fiecare dată fiind numerotate începând cu cifra 1. Autorul ne oferă apoi un Glossar întocmit ca un dicționar explicativ, în ordine alfabetică, în care găsim explicații cuprinzătoare pentru fiecare noțiune legată de budism pe care o întâlnim în text. La final găsim un “Indice de nume și subiecte” de foarte mare ajutor atunci când vrem să reluăm ceva specific fără să fim nevoiți să reluăm textul în întregime.

    Cartea lui Daisaku Ikeda a fost lansată pe 17 septembrie 2016 în Aula BCU Iași în cadrul unui eveniment special organizat, lansarea propriu zisă fiind urmată de un concert de muzică clasică “Hiroko Mirakami & Friends”.

    Până la lectura acestei interesante cărți cunoștințele mele despre budism în general erau destul de generale și superficiale. Știam evident cine a fost Budha și în ce perioadă s-a răspândit budismul în China și Japonia. Din amalgamul de informaţii disparate asociam budismul cu contemplația, ascetismul, pacifismul, karma, reîncarnarea și yoga. Am citit cu mult interes cartea lui Daisaku Ikeda și prin această lectură este pentru prima dată când intru în contact cu gândirea budistă așa cum se practică ea în Japonia. Și consider că este o șansă ca informațiile să vină de la o voce autorizată pentru că autorul cărții, Daisaku Ikeda este o foarte mare personalitate în această privință.

    Daisaku Ikeda s-a născut la 2 ianuarie 1928 într-o familie de fermieri, a supraviețuit războiului și încă din adolescență și-a pus întrebări legate de cauzele fundamentale ale conflictelor dintre oameni. La 19 ani a început să practice budismul Nichiren și s-a alăturat unui grup de tineri ai asociației Soka Gakkai. În momentul de față este unul dintre cei mai cunoscuți filozofi budiști, scriitor, poet, activist pentru pace și pentru abolirea armelor nucleare. A fost cel de al treilea președinte al societății Soka Gakkai în perioada 1960- 1979 și a fondat numeroase centre educaționale, culturale, de cercetare și susținere a păcii în întreaga lume. Este președinte fondator al Soka Gakkai International-SGi, cea mai mare organizație laică a practicanților budismului Nichiren din lume, cu 12 milioane de membri în 120 de țări. A primit numeroase premii internaționale, a scris cărți și a fost nominalizat de două ori la premiul Nobel pentru pace în 2015 și 2016.

    Cartea sa “Dezlegând misterele vieții….” examinează filozofia de viață a budismului Nichiren, ideile acestuia despre viață și moarte arătând că budismul oferă oamenilor mijloacele pentru a-și căuta fericirea prin perfecționarea individuală .

    Budismul Nichiren este o ramură a budismului Mahayana apărută în Japonia, fiind fondată de un călugăr cu același nume în secolul XIII (Călugărul Nichiren, 1222-1282). Această ramură a budismului afirmă că adevărata învățătură care poate aduce iluminarea este “Sutra Lotusului”, ultima dintre sutrele lui Budha Sakyamuni. Sutra Lotusului face obiectul de studiu în cartea lui Daisaku Ikeda. Aceasta arată că fiecare om poate ajunge la starea de Budha dacă face acte de milostenie și de altruism. Cu alte cuvinte destinul fiecăruia din noi stă în mâinile noastre. Nichiren a înlăturat din budism tot ce era obscur, dogmatic sau inaccesibil omului simplu. Pentru că acestor oameni li se adresează. Spre deosebire de alte secte budiste, cea Nichiren a șters inegalitatea dintre bărbați și femei arătând că femeile nu trebuie să aștepte să se reîncarneze ca bărbați pentru a atinge starea de Budha ci pot ajunge la această stare încă din viața lor ca femei. Budismul Nichiren se concentrează pe această viață și arată cât de important este ca fiecare individ să-și asume responsabilitățile pentru a se perfecționa. Cu cât mai mulți oameni se perfecționează cu atât lumea poate deveni un loc mai pașnic. Adresându-se oamenilor obișnuiți, budismul Nichiren este foarte răspândit în Occident. Cartea de față a lui Daisako Ikeda are menirea să-l facă cunoscut și nouă, cititorilor români.

   Cartea are șapte capitole: Nașterea, Îmbătrânirea, Boala și medicina în budism, Moartea, Potențialul nelimitat al vieții, Cele nouă conștiințe și Nam- Myoho- Renge- Kyo.

   Cele șapte capitole corespund în fond celor șapte principii ale budismului Nichiren. Acestea spun că viața este esență și energie și este prețioasă și viețile tuturor sunt interconectate. Starea de Budha nu este supranaturală ci reală și fiecare o poate atinge, ea conținând sentimente profunde de fericire, înțelepciune, curaj, compasiune, mulțumire și optimism. Nu problemele în sine sunt cauza nefericirii noastre ci lipsa de putere și înțelepciune în soluționarea lor. Puterea și înțelepciunea, susține budismul, derivă din forța vitală pe care dacă o dezvoltam putem găsi calea spre fericire. Această cale prin care putem face să dispară suferința este denumită tradițional Calea Celor Opt Brațe și se compune din: vederi corecte bazate pe Cele Patru Adevăruri Nobile și înțelegerea corectă a budismului, gândirea corectă, vorbirea corectă, acțiunea corectă, mod de viață corect bazat pe purificarea propriilor gânduri, cuvinte și acțiuni, efort corect, reprezentare corectă – a avea în minte întotdeauna viziuni corecte, meditație corectă. Este impresionant să auzi că a fi corect în cele mai mici amănunte ale manifestării vieții de zi cu zi este calea care te duce spre fericire!

    În budism există două curente majore, Hinayana ( Micul vehicul) și Mahayana ( Marele vehicul) integrate în Sutra Lotusului care face obicetul acestei cărți. Sutra Lotusului arată că cele două parți sunt indispensabile pentru atingerea iluminării, prima fiind orientată spre perfecționarea proprie, și a doua este practica îndrumării oamenilor spre perfecțiune. Se observă că în această epocă a marilor descoperiri tehnologice, oamenii nu mai acordă suficientă atenție problemelor fundamentale ale vieții. Budismul Mahayana nu neagă dorința și viața în această lume, acceptă realitățile vieții așa cum sunt și susține că nu trebuie să anihilăm dorințele ci să le înălțăm pentru a atinge o stare mai nobilă a vieții.

    Și lucruri care pe mine m-a impresionat extrem de mult, așa cum cred că se întâmplă cu toți cei care vin pentru prima dată în contact cu budismul, acesta susține că viața este eternă. revii din nou și din nou cu unele pauze revigorante care mai sunt cunoscute și ca moarte. Budismul recunoaște patru etape ale existenței prin care trec toate formele de viață:

  • existența în timpul nașterii
  • existența în timpul vieții
  • existența în timpul morții
  • existența între moarte și renaștere sau existența intermediară.

   Am citit cu deosebit interes capitolele despre boală și bătrânețe și cred că sunt foarte multe noțiuni și vederi la care merită să medităm. Ceea ce ni se transmite permanent de-a lungul întregii cărți este un sentiment de optimism și încredere că suntem cei care putem sa facem ceva pentru fericirea noastră și că fiecare etapă din viață este ceva natural la care nu aveam de ce să privim cu teamă. Trebuie doar să trăim conștient fiecare moment și să ne pregătim pentru fiecare moment. Mi-am scris ca să țin minte acest îndemn: Când ești fericit, trebuie să-ți amintești că fericirea în această viață este doar un vis în interiorul altui vis…”

   Cartea lui Daisaku Ikeda, “Dezlegând misterele nașterii și morții...” oferă o lectură extrem de provocatoare și nu odată dificilă. E nevoie de deschidere, atenție, dorință sinceră de a cunoaște pentru a putea parcurge cele șapte capitole dense și pline de informații. La final însă știi sigur că ai câștigat ceva deosebit de prețios chiar dacă lectura acestei cărți nu te transformă imediat într-un budist. Ne oferă în schimb o informație foarte prețioasă și anume faptul că pentru a schimba lumea în bine trebuie mai întâi să ne schimbăm pe noi înșine în bine, să ne cunoaștem și să ne preocupăm de calitatea a ceea ce facem în fiecare clipă prețioasă a vieții noastre.

    Mulțumesc editurii Adenium pentru șansa de a putea citi o lucrare atât de interesantă. În mod sigur merită o a doua lectură!

editura-adenium-logo

Cartea Dezlegând misterele nașterii și morții… și ale fenomenelor intermediare de Daisaku Ikeda a fost oferită pentru recenzie de către Editura Adenium. Poate fi comanda de pe site-ul Editura Adenium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

„Slăbitul e o călătorie, nu o cursă”

  În formă în 15 minute de Joe Wicks-antrenor personal

Mâncăruri și exerciții fizice pentru un corp suplu și sănătos

Traducere din engleză de Ianina Marinescu

Titlul original : LEAN IN 15: 15 MINUTE MEALS AND WORKOUTS TO KEEP YOU LEAN AND HEALTHY

Lifesthyle Publishing,2016 – face parte din Grupul Editorial Trei.

    În mod normal vara mâncăm mai sănătos: fructe, legume, salate, grătare și avem o gamă variată de mâncăruri. Vara aceasta a fost una aglomerată, musafiri mulți, restaurante, concedii, deci MÂNCARE MULTĂ, diversificată. Am început toamna și programul normal cu mai multe kilograme, stau rău cu timpul și nu am timp de sport, și m-am aglomerat cu tot felul de proiecte, iar timpul meu de gătit e limitat.

   Am nevoie de Joe Wicks ca antrenor personal 🙂  Cartea lui este foarte complexă, acoperă multe din nevoile noastre.

1. Ne învață să gătim corect, gustos și light. Rețetele sunt ușor de făcut și rapide, perfect pentru zilele aglomerate, ingredientele sunt ușor de procurat deoarece se găsesc în supermarket și nu necesită timp extra pentru cumpărături.

2. Ne învață câteva mișcări ușoare, de făcut acasă.

3. Ne învață câteva lucruri despre nevoile corpului și rolul ingredientelor-macronutrimentele; de ce sunt importante grăsimile și ce tipuri de grăsimi există; grăsimile rele; proteinele și de unde le obținem; carbohidrați; hidratarea

 4. Ne învață cum să planificăm și cum să deținem controlul asupra unui program bine definit.

„Slăbitul e o călătorie, nu o cursă”

   Prima parte a cărții ne prezintă autorul, cum a ajuns din antrenor personal într-un bucătar, ce nevoi are corpul și de unde le procurăm.

  A doua parte a cărții conține multe rețete ușor de pregătit, light, dar bogate, perfecte pentru o masă gustoasă.

  A treia parte a cărții ne încântă cu mișcări simple și ușoare pentru un corp bine lucrat fără prea mult efort.

  Suntem în criză de timp. Servici, alergătură, casă, copii, părinți. Vrem să facem multe şi de multe ori nu avem timp să gătim. Mâncăm fast food sau semipreparate, nu avem timp de sport și de aici câteva kilograme în plus.

   Aceste rețete îmi plac pentru că au foarte multe ingrediente și avantajul e că dacă nu îmi place ceva, îl elimin din rețetă și totuși e foarte gustos.

   Am gătit o rețetă simplă:

PUI CU OREZ

   INGREDIENTE– 1lingură ulei de cocos; 1 cățel de usturoi, tăiat mărunt; 1 bucată ghimber de 1 cm, tăiată mărunt; 240 gr piept de pui fără piele, tăiat în fâșii de 1 cm; 2 fire de ceapă verde, tăiate mare; un morcov, tăiat în bucăți de 1 cm; 40 gr mazăre congelată; 50 gr de baby porumb, tăiați mare; 250 gr orez basmati prefiert; 1 lingură sos de soia light; 2 lingurițe ulei de susan; 1/2 ardei iute roșu, tăiat mărunt – opțional.

    Eu nu am găsit baby porumb și am adăugat în farfurie porumb de la conservă.

   METODĂ – Într-un wok sau o tigaie mare se încinge uleiul de cocos la foc iute. Se pun usturoiul și ghimbirul și se călesc 30 de secunde.reteta-in-forma-in-15-minute-de-joe-wicks-antrenor-personal

   Se adaugă puiul și se călește 2 minute, cât să prindă ceva culoare. Se adaugă ceapa verde, morcovul, mazărea și porumbul și se călesc alte 2-3 minute, până când legumele se înmoaie, iar puiul e bine pătruns. Se verifică tăind una din bucățile mai mari, iar carnea să fie albă, fără urme rozalii.

   Se pune orezul direct din pachet și cam 1 lingură apă și se continuă călirea 1 minut sau până când orezul se încălzește. Se ia tigaia de pe foc, se toarnă sosul de soia și uleiul de susan. Pentru un plus de savoare, se presară cu ardei iute.

Lectură placută-şi-Poftă bună!lifestyle-publishing

Cartea În formă în 15 minute de Joe Wicks -antrenor personal a fost oferită pentru recenzie de Lifestyle Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Lifestyle Publishing

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

       Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck

Titlul original: Hierba santa o la libreta perdida de Frida Kahlo

Editura: Nemira

Colecția Babel

Anul aparitiei: 2016

Traducere din limba spaniolă de: Elena-Anca Coman

Număr pagini: 323

Gen: Biografic cu tendințe fantasy

Cotație Goodreads: 3,68

Cotația MEA pe Goodreads: 5,00

 

„Frida, să-ți fie frică de ce-ți dorești… uneori dorințele se îndeplinesc.”

   Iarbă sfântă sau carnețelul pierdut al Fridei Kahlo. Așa s-ar traduce mot-à-mot titlul cărții. Pentru că totul a pornit de la acel carnețel, „Cartea Plantei de Mentă”, ce conține rețete ale mâncărurilor pregătite de Ziua Morților, o sărbătoare pe care Frida o respecta în fiecare an.

Carnețelul a fost găsit în Casa Albastră a Fridei și stă la baza acestei cărți. După moartea ei, a fost inclus într-o expoziție, de la care a dispărut inexplicabil.

    „Cartea secretă a Fridei Kahlo” este genul de lectură care îți provoacă o stare anume, după care nu mai poți citi nimic câteva zile. „Starea Frida” aș numi-o. După ce am terminat cartea, am căutat în continuu documentare despre celebra pictoriță mexicană. Văzusem acum câțiva ani un film biografic cu Salma Hayek în rolul Fridei și mi-a plăcut, dar cartea mi-a creat o stare aparte, încât nici nu știu de unde să încep și îmi pare rău că nu pot surprinde în recenzie decât o mică parte. E ca la ecranizări, oricât te-ai strădui, nu poți condensa tot în 2 sau 3 ore.

   Mai întâi, să lămurim cine este Frida Kahlo. Cred că mulți am auzit de celebra pictoriță mexicană suprarealistă și viața ei tumultuoasă. Cartea de față îmbină, într-un fel, biografia artistei cu elemente fantastice, ținând de realism magic.

   Frida Kahlo (1907-1954) s-a născut în Coyoacán, Mexic. A treia din cele patru surori, a moștenit talentul pentru artele vizuale de la tatăl său, fotograf. La vârsta de 6 ani s-a îmbolnăvit de poliomielită și a rămas pe viață cu un picior mai slab. Mai târziu, în adolescență, a suferit un accident ce i-a marcat tot restul existenței: un tramvai s-a ciocnit de autobuzul în care se aflau ea și iubitul ei și o bară de fier i-a străpuns trupul. A fost pe punctul de a muri, dar a supraviețuit și a rămas cu un bilanț devastator: coloana fracturată în 3 locuri, piciorul distrus, pelvisul și uterul perforate.

   Vă dați seama cum am intrat eu în atmosferă, aflându-mă într-un autobuz chiar când citeam fragmentul cu accidentul Fridei!

  Aici intervin elementele ce țin de realism magic. În roman, Frida se întâlnește cu Moartea, personificată excepțional sub forma unei femei cu chipul acoperit de un văl. Face un târg cu Moartea pentru a o lăsa să-și continue viața:

„Ah, Nașă, de-abia începeam să mă bucur de plăcerea vieții, și acum îmi spui că petrecerea s-a terminat.Ce? Nu știi că vreau să mă mărit cu Alejandro și să am copii? În plus, sunt pregătită să fiu o mare profesionistă și o doamnă frumoasă. De ce să-mi smulgi șansa? Nu este deloc corect.”

   Moartea acceptă, în schimbul ofrandelor pe care Frida i le va aduce în fiecare an, de Ziua Morților, dar o avertizează:

„Te previn: întotdeauna îți vei dori să fi murit azi. Voi avea grijă să-ți aduc aminte zi de zi.”

„Cu timpul, mama Matilde și-a recăpătat graiul doar pentru a afirma că soarta Fridei era să moară în acea zi, dar că un miracol de origine necunoscută o salvase.”

suicide_of_dorothy_hale

   Și Moartea, devenită din acel moment Nașa ei, s-a ținut de cuvânt: i-a redat viața, dar i-a făcut-o atât de tumultoasă și chinuită, încât Frida a preferat să fi murit în acel accident. O viață plină de dureri, atât fizice, cât și sufletești, lucru ce se vede în privirea pictoriței. În toate imaginile, Frida are o expresie dură, ce probabil îi reflectă suferința.

  Problemele de sănătate, mutilarea, relația toxică, aș spune eu, cu Diego Rivera, două avorturi, cauzate de faptul că uterul ei fusese distrus în accident, ceea ce a făcut-o incapabilă să procreeze, dramele familiale…

„Oare toate nenorocirile mele se datorează faptului că eu am dat deja colțul și trăiesc zile suplimentare…?”

   Încă de dinainte de a face cunoștință cu Moartea, mai exact, de când s-a îmbolnăvit de poliomielită, Fridei îi era familiar un personaj de la răspântia lumilor: Mesagerul ce venea pe un cal alb și anunța de fiecare dată o nenorocire.

„Când a prins un moment, Eulalia i-a asigurat pe ceilalți servitori că niciodată nu a văzut ca trupul musafirului să lase vreo umbră în urma lui. De aceea, la fel ca Chucho, își spuse rugăciunile Ave Maria și Tatăl nostru ca să alunge deochiul și spiritele funebre.”

   De la acest punct de cotitură, conform variantei din carte, Frida s-a aflat la o graniță între viață și moarte: putea vedea lucruri din cealaltă lume, putea intra în contact cu morții ca și cum ar fi fost vii. În acest sens, sunt descrise două experiențe, dintre care una face referire la tabloul „The Suicide of Dorothy Hale”. Dorothy Hale a fost o actriță a acelor timpuri, ce s-a sinucis aruncându-se de la etaj. Frida a pictat întregul act în trei faze, începând cu aruncarea și terminând cu Dorothy întinsă pe jos, fără suflare, plină de sânge și cu o privire atât de intensă… Pe lângă povestea supranaturală din carte ce îl însoțește, tabloul m-a fascinat de cum l-am văzut: privirea aceea intensă, care îți pătrunde direct în suflet și care paradoxal, are mai multă viață în ea decât portretele persoanelor aflate în viață; privirea ce te urmărește și după ce ai scos tabloul din câmpul vizual.

   Cred că mulți știu câte ceva despre relația tumultuoasă dintre Frida și pictorul Diego Rivera, urât, gras și mult mai în vârstă decât ea, dar cu un succes nebun la femei. Imediat după căsătorie, Frida s-a ciocnit de realitatea dură dată de numeroasele aventuri ale soțului, cele mai frecvente cu modelele ce-i pozau pentru picturile nud. I-a răspuns cu aceeași monedă, înșelându-l, la rândul ei, cu bărbați și femei. Cea mai mare dezamăgire a suferit-o, însă, când Diego a înșelat-o cu propria ei soră, Cristina. Atunci s-au despărțit, punându-se problema divorțului.

„Frida s-a îndrăgostit de Diego în acel fel în care femeile se predau în fața bărbaților care le provoacă numai suferință: ca o adevărată idioată.”

„- Ce face domnul Rivera în timpul liber?

– Dragoste, a răspuns Frida și s-a îndepărtat cu zâmbetul pe buze.

Poate că i-ar fi plăcut să adauge „deși nu cu mine”, dar era hotărâtă să se întâlnească cu Georgia.”

   Totuși, ei n-au putut niciodată să se despartă cu adevărat, împăcându-se de fiecare dată. Relație toxică, ar zice unii, iubire adevărată, alții. Însă Frida nu a uitat trădarea și i-a plătit-o cu liderul comunist Troțki, căruia i-au oferit protecție în vremuri tulburi. Glumind puțin, aș spune că bine i-a făcut, păcat că nu era Troțki mai tânăr. După mine, cele mai frumoase complimente i le-a făcut Troțki:

„Aveți în dumneavoastră ceva de vrăjitoare care farmecă și năucește. Probabil că mă otrăviți cu mâncarea dumneavoastră, de când am sosit în Mexic văd totul altfel.”

„Frida, pensula ta este minunată! Când se luptă cu pânza stârnește un război.”

  Ce mi-a plăcut: totul! Cartea asta îți atinge sufletul, îți transmite atât de multe, te aduce în mijlocul acțiunii. Este un roman plin de senzualitate, simboluri și metafore:

„Ceri? Tu? Inocentă Frida, ochii tăi sunt atât de lumești, încât nu înțelegi că sunt cea mai comunistă ființă. Pentru mine, nu există bogați, nici săraci, mari sau mici. Toți, fără excepție, sfârșesc aici, cu mine.” (Moartea)

  Am aflat multe lucruri pe care nu le știam despre Frida, cum ar fi existența muzeului dedicat ei și amenajat în Casa Albastră de pe strada Londres (dacă ajung vreodată prin Mexic, sigur nu o voi rata!), lucruri despre cultura mexicană, în care Ziua Morților (2 noiembrie) este celebrată cu tradiții, mâncăruri specifice, cranii de zahăr și flori:

„Noi, mexicanii, luăm moartea în râs. Orice pretext este bun pentru a petrece. Nașterea și moartea sunt momentele cele mai importante din viața noastră. Moartea înseamnă doliu și bucurie. Tragedie și distracție.”

Mi-a plăcut mult finalul, trist și frumos în același timp, cu trimitere la tabloul „Cele două Fride”. pictura-zilei-frida-kahlo-cele-doua-fride

   Am găsit utile și rețetele tipic mexicane incluse în roman, alternând cu acțiunea: o rețetă, un capitol, iar fiecărei rețete îi corespunde câte un personaj important din viața Fridei. N-ar fi rău să încercați rețetele, deși multe ingrediente nu se găsesc la noi și mâncarea lor pare cam grea, cu multă carne de porc (deși Frida spune că toată bucătăria mexicană se bazează pe carnea de pui, eu am găsit în ele cam mult porc pentru gustul meu).

   M-am și amuzat citind o parte dintr-o rețetă: „Se presară sare și piper și se lasă la macerat șase ore într-un loc răcoros, fie în curte, fie la fereastră, având grijă să nu o mănânce maimuțele.” – la ei mișună maimuțele ca la noi pisicile :-).

Ce nu mi-a plăcut: un singur aspect, minor și poate pentru alții lipsit de importanță: nu înțeleg de ce diminutivul numelui ei este tradus „Friduța”. Sună total neinspirat, ar fi mers mult mai bine originalul „Fridita”.

Citate:

„Sangrita este femeia. Este cea care miroase a condimente și a ceapă. Cea care-i dă culoare și savoare masculului tequila. Ei doi, împreună, alcătuiesc o idilă perfectă.”

„Frida, prefer o sută de dușmani inteligenți decât un prieten idiot.” (Diego)

„Femeia trebuie întotdeauna să comande la nunta ei, chiar dacă va fi considerată o capră nebună.”

„Întotdeauna o să te aștepte ceva acasă. Oricât de prost ar sta lucrurile. Caută pentru ce anume merită să te întorci. Și nu uita asta niciodată!”

„Sufletul meu este mai mult decât dres, este singura parte din mine care nu e distrusă. Păcat că e un concept atât de creștin! a răspuns Frida ironic.”

„Cu toții ne prefacem că trăim, dar țin să-ți amintesc că viața este doar trecerea de la naștere spre moarte.”

„Dacă îi furi zile morții tale, însăși viața va trebui să-ți ia încetul cu încetul unele lucruri.”

„Sângele vopsea cearșafurile cu forme de inimi oferite drept sacrificiu. Atacul roșu era lent ca târâșul unui melc pe podea.”

„Nu te măriți cu bărbatul care-ți fură inima. Asta se întâmplă doar în romanele de dragoste sau în filmele romantice, dar în viață rămâi cu bărbatul care ți-a fost dat și nimic nu poate schimba asta.”

„Eu nu pictez nici vise, nici coșmaruri. Îmi pictez propria realitate, a răspuns Frida.”

„Dacă am ști exact ce vom face, pentru ce am mai face-o? Dacă ar exista un singur adevăr, nu s-ar putea realiza o sută de tablouri despre o aceeași temă.”

Despre autor:

F.G. Haghenbeck a studiat arhitectura, a lucrat în muzee, după care a devenit realizator de emisiuni T.V. A publicat mai multe romane, printre care „Trago Amargo”, inspirat din filmul „Noaptea iguanei” și pentru care a fost recompensat cu premiul Vuelta de Tuerca (echivalent cu Edgar Award for Best Crime Novel), iar pentru „Cartea secretă a Fridei Kahlo” a obținut mai multe distincții, printre care și o mențiune la Latino Book Award. Printre altele, este autorul biografiei romanțate a muzicianului Agustín Lara și al romanului de spionaj „El código nazi”, al cărui acțiune se petrece în Mexicul Celui de-al Doilea Război Mondial (și pe care sunt curioasă să-l citesc).

În prezent s-a dedicat total activității de scriitor.

   Mai jos puteți urmări trailer-ul filmului biografic „Frida”, cu o ditribuție de excepție: Salma Hayek, Afred Molina (ar fi vrut adevăratul Rivera să arate ca el 🙂 ), Antonio Banderas și Edward Norton:

 

Lectură și vizionare plăcute!

sigla Nemira

Cartea Cartea secretă a Fridei Kahlo de F.G. Haghenbeck a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi achizitionată de pe site-ul Editura Nemira.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

 

Surse foto: Nemira, Wikipedia, ZiuaConstanta

 

Agonia lui Turing, de David Lagercrantz

„Doctorul Turing a spus că matematicienii au câștigat războiul.”

 

Titlul original: Syndafall i Wilmslow
Editura: Pandora M

Grupul Editorial TREI

Colecția Literary Fiction
Anul aparitiei: 2016

Traducere din engleză si note de: Martin Zick
Număr pagini: 393
Gen: Literary Fiction
Cotație Goodreads: 3,36

   Alan Turing a fost unul dintre cei mai importanți matematicieni ai tuturor timpurilor. De ce? Pentru că pe lângă lucrarea sa de căpătâi, „Numerele calculabile”, a scurtat Cel de-al Doilea Război Mondial: a decriptat Codul Enigma, ceea ce a permis interceptarea mesajelor dintre naziști. A lucrat pentru Serviciile Secrete Britanice în Cel de-al Doilea Război Mondial, a adus servicii mai mult decât remarcabile patriei și lumii, dar cu toate acestea, n-a scăpat de stigmatul orientării sexuale. Turing era homosexual, lucru de neconceput pentru autorități (și nu numai) în acele vremuri. Având ceva de ascuns, se considera că homosexualii erau mai ușor de șantajat, iar probabilitatea de a dezvălui secrete de stat, mai mare. Așadar, Turing a avut parte de un proces, în urma căruia a trebuit să aleagă: închisoarea sau tratamentul cu estrogen. Ați citit bine, estrogen. „Deștepții” credeau că tratamentul cu estrogen îl va vindeca de homosexualitate. Sau poate pur și simplu au vrut să-și bată joc, nu vom ști niciodată. A ales tratamentul, dar în cele din urmă, n-a mai suportat și s-a sinucis.

Aceasta este varianta oficială, prezentată și în filmul biografic Imitation Game, cu Benedict Cumberbatch în rolul lui Turing. Ecranizarea a fost inspirată din cartea biografică „Enigma”, scrisă de Andrew Hodges.

„Agonia lui Turing” este o împletire a faptelor reale cu ficțiunea. Se pleacă de la viața matematicianului, dar acțiunea ia o întorsătură fantezistă.

   Pe 8 iunie 1954, Turing este găsit mort în casă. Cauza este ușor de depistat: otrăvire cu cianură. Însă împrejurările suspecte îl conduc pe polițistul Corell la o bănuială: să fie sinucidere sau crimă? Se pare că savantul a mușcat dintr-un măr îmbibat cu otrava preparată în tigaie, iar din tavan erau trase două fire. Bizar, nu? Complicată cale de a-ți lua viața. Eu, una, n-am înțeles nici până acum legătura cu cele două fire. Însă Turing era prin natura sa complicat. Alt detaliu ciudat pentru un om care voia să se sinucidă este prezența unor bilete la teatru printre lucruri. Nu faci planuri dacă vrei să te sinucizi, nu? Ce rost ar mai avea? Să se fi hotărât brusc sau aceste aspecte nu contau pentru Turing, cunoscut ca un tip ciudat? Sau să fie crimă? Și dacă este crimă, cine ar fi interesat să-l ucidă pe matematician? Serviciile Secrete, de teama că ar putea dezvălui anumite informații?

   Romanul lui Lagercrantz este un amalgam între incursiunea în viața lui Turing, amintirile polițistului care anchetează cazul, un tânăr pe nume Corell, aspecte legate de matematică și de modul în care aceasta a contribuit la dezlegarea Enigmei, descrierea contextului socio-politic al anilor ’50.

  Întâmplător sau nu, cazul Turing și viața matematicianului se suprapun cu aspecte din viața lui Corell: tatăl polițistului s-a sinucis, iar ceva din dificultatea de adaptare la viață, la școală, îi aduce aminte lui Corell de el însuși.

Este descrisă societatea plină de prejudecăți de la acea vreme:

„Homosexualii distrug societatea noastră și vlăguiesc forțele națiunii. Cu asta suntem cu toții de acord.”

Asemenea afirmații, care astăzi stârnesc râsul, erau atunci la ordinea zilei.

Cartea poate fi și pe placul celor din domeniul științelor exacte, conținând anumite detalii privind modul lui Turing de raționare în inventarea celebrei sale mașini de decriptare.

„Alan făcuse o mașină în oglindă a Enigmei, o „anititeză”, cum i se spunea, sau „ceva care să-i înțeleagă tonurile”, cum adăugase Farley, stârnind uimirea pe câteva chipuri.”

   Nu în ultimul rând, din roman se desprinde un portret al matematicianului: ca orice geniu, era un om excentric, diferit, cu ciudățeniile lui: absorbit de lucru, uita de propriul aspect, nu se pieptăna, își punea paltonul direct peste pijama și ceva ce m-a amuzat foarte tare (nu știu dacă este și adevărat sau o simplă anecdotă), l-a primit pe Churchill tricotând: „Dar bineînțeles că întreaga delegație a pornit tropăind spre camera lui Turing, unii dintre ei rugându-se în gând să-l găsească într-o stare rezonabilă, însă, în zelul lui, Travis a uitat să bată la ușă. Și a regretat imediat. Alan stătea în scaunul lui, lăsat pe spate, și tricota. Omul acesta ciudat, neras de o săptămână, cu un păr care nu mai văzuse de mult pieptenul, era ocupat cu ceva ce aducea cu un fular lung, albastru și nici măcar Churchill n-a priceput imediat despre ce e vorba.”

   Mai apropiat de mașini decât de oameni, Turing le-a înțeles mai bine, fiind și el, la rândul lui, diferit: „Așa cum spusese Gandy, Turing era de partea mașinilor. Considera că nu trebuie discriminate doar pentru că sunt diferite.”

„Se bucurase de statutul de intrus. Oricât de ciudat ar părea, nu avea nimic împotrivă să stea de partea mașinilor.”

   Pe Alan Turing nu-l interesa lumea exterioară. Absorbit în totalitate de munca sa, dădea impresia de aroganță și snobism, însă el era doar indiferent.

„Nu făcea parte din nicio societate deșteaptă și nu înțelegea ce ar fi trebuit să facă pantru a intra în vreuna dintre ele. Alan nu se pricepea la chestiile astea. N-a învățat niciodată să se promoveze sau să se apropie de persoanele potrivite. A rămas un singuratic, un izolat. În nici un caz nu era încrezut.”

   Avea un mod de gândire aparte, fiind mai interesat de procesul de descoperire în sine decât de rezultat: „Voiam doar să spun că o comoară nu are farmec fără operațiunea de căutare a ei. […] Ce ar fi comoara lui Monte Cristo fără aventurile lui Dantes? O găunoșie vulgară, nu-i așa? […] Trebuie să accepți totuși că adevăratul farmec e dat de harta comorii.Misterul e întotdeauna mai atrăgător decât soluția.”

  Este catalogată drept ciudată și declarația lui Turing conform căreia mașinile vor putea gândi într-o zi. Acum ne amuzăm văzând cât de îndepărtat sau chiar irealizabil li se părea momentul oamenilor de atunci:

 „- Deci Turing credea că mașinile o să fie capabile să gândească?

– Așa a spus femeia. Dar poate că domnul Turing se gândește la asta ca la o figură de stil.

– Sau poate că era nebun de legat, zise Corell.”

 Ce mi-a plăcut:

– ocazia foarte bună de a afla mai multe lucruri despre subiectul „Turing”, ce mă interesează de când am văzut filmul Imitation Game. Deși nu mă pricep deloc la matematică, tehnică sau calcul, mi s-a părut foarte interesant subiectul. Cum o mașină a avut un rol decisiv în istorie. Totodată, m-a revoltat nedreptatea cu care a fost tratat Turing. În afară de faptul că nimeni nu merită un asemenea tratament (poate doar violatorii), este incredibil cum au „răsplătit” un om precum Turing pentru serviciile aduse:

„Era greu de crezut că ar forța un profesor universitar să ia hormoni feminini, nu?”

– unele situații umoristice, cum ar fi cea în care Turing a fost surprins de Churchill tricotând sau următoarea:

„- Dacă vin nemții, o să vând lame de ras în stradă. Îmi fac deja un stoc!

– Ce idee tâmpită. O să fii arestat pentru punerea în vânzare a unor arme albe. Ar trebui să-ți bagi banii în ciorapi de damă, i-a zis Krause, care stătea lângă el.

– I-aș prefera pe cei bărbătești!

– Atunci, de ce să nu le vinzi bărbaților ciorapi de damă. S-ar putea să se schimbe moda. Poate îți cumpără și Goring o pereche.”

Ce nu mi-a plăcut: modul derutant și dezordonat în care se trece de la un plan la altul. La un moment dat, te zăpăcește alternarea vieții lui Turing cu cea a lui Corell și cu strădaniile din război de a sparge codul.

Citate:

„Viața acestui bărbat fusese făcută din prea multe numere și secrete. Era diferit.”

„Simțea o frică inexplicabilă. Să fii lipsit de identitate sexuală, să te trezești dimineața și să descoperi la tine însuți noi semne ale schimbării!”

 „Că entuziasmul și pasiunile sunt o parte importantă a personalității și, dacă le înlături, ai dat deoparte ceva fundamental. Alan era Alan, și nu cred că voia să fie vindecat de asta.”

„Ne ascundem propriile nenorociri. Dar suntem foarte bucuroși când trâmbițăm necazurile altora.”

„Înțelegi, numerele erau prietenii lui Alan, religia lui. Visa să le dea o formă fizică.”

„Nimic nu este atât de perfect cum credem. Nu putem scăpa de contradicții. Par să fie o parte a vieții înseși.”

„N-avea de gând să se lase descurajat sau împiedicat doar pentru că mașinile erau lucruri stângace și fără rațiune. A văzut măreția în simplitate.”

„Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.”  – hmmm, frumoasă?! Mă rog, gusturile nu se discută. ;))

„Iar fizica ne spune că lumea nu poate fi văzută așa cum a fost mai înainte. Timpul nu e absolut, și nici spațiul nu e.”

„Pentru mine, logica este magie pură.”

„Un scriitor care își ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde viață, nu de schița originală.”

Despre autor:

David Lagercrantz este un autor și jurnalist de investigații suedez. A lucrat pentru publicația Expressen, a scris continuarea trilogiei „Millennium” a lui Stieg Larsson, „Prizonieră în pânza de păianjen” și pregătește încă două romane din serie.

A colaborat cu Zlatan Ibrahimovic, cunoscutul fotbalist, la scrierea biografiei acestuia, „Eu sunt Zlatan”.

Mai jos aveți trailer-ul filmului Imitation Game, despre viața lui Turing și modul în care a spart codul Enigma:

 

pandora MCartea Agonia lui Turing, de David Lagercrantz a fost oferită pentru recenzie de Editura Pandora M-Grupul Editorial Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M

Hija de la fortuna

Fiica norocului de, Isabel Allende-Hija de la fortuna

Titlul original: Hija de la fortuna

Traducerea:  Cornelia Rădulescu

Editura: Humanitas/ Humanitas Fiction

Colecția:  Seria de autor Isabel Allende

Categoria: Literatură

Număr pagini: 368

Nota mea: 8,5/10

     Este prima carte scrisă de autoarea Isabel Allende pe care o citesc, iar când am început să citesc acest roman mă așteptam să fie o lectură ușurică, care să mă prindă imediat și care mă va ține captivă până la ultima pagină.

   Romanul Fiica norocului este structurat pe trei părți, iar acestea cuprind acțiunea  pe trei mari perioade de timp:  1843- 1848,  1848- 1849, 1850- 1853

   Fiica norocului este Eliza Sommers – o fată abandonată, dar crescută, educată și protejată de Rosa Sommers. Cu venirea micuței în familia Sommers începe romanul, autoarea încercând parcă să transmită încă de la început faptul că povestea dintre pagini nu prea va lăsa cititorul să respire. Este o poveste impresionantă despre obiceiul de a lua decizii radicale (fără să se admită contestarea lor odată luate), despre influență și  dorința de a ieși mereu în față și de a avea mereu ultimul cuvânt în fața oricui.

   Povestea nu este deloc rea, nu este deloc de necitit, dimpotrivă, dar cred că am ales eu momentul nepotrivit în care să o citesc. Și nu, nu este chiar o lectură ușoară, ci doar captivantă, căci nu mă lasă deloc să renunț la ea. Aș vrea să cred că romanele scrise de autoare trebuie citite în propriul ritm – mai mult decât altele, căci am simțit cartea ca fiind una ce reflectă puternic realitatea acelei perioade

   Sunt genul care renunță la citirea unei cărți, dacă procesul se desfășoară doar în două viteze – încet și foarte încet, dar există ceva în acest roman, neindentificat încă de mine, care m-a tot îndemnat să nu renunț la lectură. Vocea din mintea mea zicea mereu ”nu încă, nu încă”, iar asta m-a tot împins să dau pagină după pagină. Cartea asta cere timp și atenție – așa am perceput-o eu, cel puțin.

   Un lucru mi-e clar: Stilul Allende, fie nu este pentru oricine, fie romanele scrise de autoare se citesc doar în anumite stări de spirit. E foarte posibil ca Fiica norocului să nu fie chiar pentru novici.

   Povestea este foarte încărcată de situații în care personajele își arată puterea, superioritatea, slăbiciunea, neștiința sau lipsa de educație., dar și nevoia de control, de trai în înalta societate, de renume, de aranjare a viitorului și a căsătoriilor din interes.

    Totul se învârte în jurul principiilor, al valorilor, dar și al aranjamentelor. Da, iubirea se simte, se jură credință, dar multe dintre relații par imposibile și nepotrivite, căci nu se respectă statutul social. S iubește și se greșește, se iau decizii în numele altora și pentru alții, fără să se țină cont de părerile celui direct implicat. Se și renunță la iubire, doar pentru că influența celor din jur este mult mai puternică decât curajul de a recunoaște ceea ce simte fiecare.

   E povestea binelui ce primește o altfel de răsplată: ascultarea vocii interioare. Deși în acea perioadă nu se admitea neascultarea, nerecunoștința și traiul alături de o persoană săracă, Fiica norocului, Eliza, pleacă după bărbatul pe care îl iubește – mai presus de statut, de gura celorlalți sau părerea familiei ei adoptive.

   Viața Elizei se schimbă radical, iar atunci când credea că își va găsi iubitul și va începe o viață nouă alături de el, întreaga poveste  din mintea ei, se oprește brusc. De atunci, nu-i ramâne decât să o ia de la capăt și să învețe din nou să trăiască, să accepte și să iubească.

   Încercările prin care trece nu sunt ușoare, e nevoie de curaj și de decizii care să-i asigure Elizei siguranța. Ajunge în America, dar va fi destul de greu să-și găsească iubitul, iar viața ei este într-un pericol continuu.

   Te întrebi dacă Eliza îl va găsi pe cel pe care-l iubește, pe cel pentru care a riscat tot și a renunțat la tot? Oare povestea asta va avea un happy end? Citește cartea, căci merită fiecare pagină. Și o spun eu, cea care a avut ceva bătăi de cap cu acest roman – după cum bine spuneam la începutul recenziei.

    Merită citită, poate nu chiar citită prima, dar merită aflată povestea și tainele ei, cu siguranță. E genul de carte care te scoate din cotidian, din zona de confort, pe care vrei să o lași, dar care nu te prea lasă ea pe tine.

Lectură plăcută!humanitasfiction

Cartea  Fiica norocului, de Isabel Allende a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Humanitas Fiction. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

S-a întâmplat într-un oraș mic din patria lui Hitler.

Hoțul de cărți, de Markus Zusak-Curaj mai presus de cuvinte

Editura RAO, 2014

Titlu original: The Book Thief (2005)

Traducere de Adelina I. Vasiliu

Număr de pagini: 571

Curaj mai presus de cuvinte

   Atâtea povești despre Germania nazistă citite, însă nici una la nivelul celei prezentate în Hoțul de cărți, de către un autor australian, a cărui mamă a trăit ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. Și surpriza a fost cu atât mai plăcută, când am descoperit vocea autorului: Moartea. Ca narator subiectiv și ca personaj. Ca martor omniprezent și tăcut printre celelalte personaje. Ca eliberare a celor fără de speranță.

O frântură de adevăr. Nu am seceră sau coasă. Nu port decât o mantie neagră cu glugă atunci când e frig. Și nu am acele trăsături faciale de schelet, cu care vă place să mă catalogați de la distanță. Vreți să știți cum arăt cu adevărat? O să vă ajut. Găsiți-vă o oglindă cât timp continui.

   Interesantă la acest roman este și structura: cele zece părți sunt prefațate de câteva explicații. Dacă textul ar fi dramatic, le-aș spune didascalii, mai exact, prezentarea cadrului și a personajelor, lucru repetat și la începutul unor capitole, cu scopul de a anunța evenimentele. Aleg la întâmplare un exemplu:

PARTEA A ȘASEA

PURTĂTORUL DE VISE

în rolurile principale:

jurnalul morții – omul de zăpadă – treisprezece cadouri – următoarea carte – coșmarul unui cadavru evreu – un cer de ziare – un vizitator – un schmunzeller – și un ultim sărut pe obraji otrăviți

    Aproape mi-au amorțit degetele pe tastatură așteptând să le comunic ce să scrie ca rezumat. Ceea ce pare cel mai ușor se dovedește în cazul de față cel mai greu; toate evenimentele sunt importante, pe care să îl treci în plan secund?

    Naratorul urmărește povestea lui Liesel Meminger, o copilă de 12 ani, adusă de către mama sa în casa lui Hans și a Rosei Hubermann, care îi vor deveni părinți adoptivi. Pe drumul spre München, îl vede murind pe fratele ei de șase ani, episod care îi va provoca numeroase coșmaruri. La înmormântarea acestuia, Liesel va fura prima carte: Manualui groparului. Viața în noua casă este foarte grea, Rosa fiind violentă și mâncarea puțină. Singura alinare o reprezintă nopțile petrecute în compania tatălui, care o învață să citească din cartea furată. Războiul este trăit și aici, pe strada sărăcăcioasă Himmel, peste tot tronând imaginea lui Adolf Hitler. Familia Hubermann ascunde în pivniță un evreu, Max Vanderburg, de care îi leagă un profund atașament. În timpul bombardamentelor din 1943, Liesel rămâne din nou orfană și își pierde și cel mai bun prieten. Finalul regăsește o Liesel bătrână, împlinită, împăcată la vederea personajului-narator: Moartea.

    Portretele personajelor sunt realizate cu măiestrie, pictate parcă de o mână experimentată și sigură pe ea. Rosa avea puțin peste un metru și jumătate și își purta lațele castanii-cenușii ale părului elastic prinse într-un coc, gura de carton și aspect de șifonier […] Gătea cumplit. Poseda abilitatea unică de a scoate din sărite aproape pe oricine întâlnea. Dar chiar o iubea pe Liesel Meminger.Modalitatea de a o arăta se întâmpla să fie însă ciudată. Însemna să o atingă cu o lingură de lemn și să o ocărască la intervale variabile. Hans are ochi încântători de argint, un evreu care defila spre lagărul din Dachau, ochii de culoarea agoniei, Iar Max, părul ca penele și ochii apoși.

    În loc de concluzie, redau un pasaj din roman, pentru a te convinge, iubite cititor, de valoare incontestabilă a cărții.

S-a întâmplat într-un oraș mic din patria lui Hitler.

Șuvoiul suferinței era încă pompat bine mersi și o părticică din el ajunsese acum în oraș.

Evreii erau puși să mărșăluiască la periferia Münchenului și, cumva, o adolescentă făcu inimaginabilul, se strecură și merse pe lângă ei. Când soldații au îndepărtat-o cu forța și au dat cu ea de pământ, fata s-a ridicat și a continuat. […]

Doamne, erau atât de mulți!

Atât de multe perechi de ochi muribunzi și picioare sleite!

Liesel căută printre ele și nu a fost neapărat o recunoaștere a trăsăturilor faciale ce l-a dat de gol pe Max Vandenburg. […] Hoțul de cărți păși în stradă. Niciodată mișcarea nu fusese o asemenea povară. Niciodată inima nu îi fusese atât de hotărâtă și de mare ca acum în pieptul adolescentin. […]

Liesel uită cu totul de mulțime și intră în marea de evrei, printre ei până îl apucă de braț cu mâna stângă.

–Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici.

 

Sub acoperire.Povestea adevărată a poliției secrete din Marea Britanie, de Robert Evans, Paul Lewis

        Robert Evans și Paul Lewis nu sunt scriitori, ci doi jurnaliști ai cotidianului britanic “The Guardian”,  care în 2013 au scris o carte având la bază o muncă asiduă și serioasă de investigare a existenței timp de decenii a unor ofițeri sub acoperire ce aparțineau poliției secrete în interiorul unor organizații “susceptibile de a organiza manifestații de stradă și alte tipuri de proteste ce ar fi pus în pericol siguranța statului încurajând manifestări ale extremismului intern”. Așa cum spune Tudorel Urian în foarte interesanta prefață ce deschide cartea, aceasta este ”o carte – document despre una din fețele ascunse și nu tocmai onorabile ale lumii în care trăim, dar și un formidabil exemplu de anchetă jurnalistică purtată cu obstinație, profesionalism și responsabilitate până la ridicarea ultimului văl ce ascunde realitatea sumbră”.( p.11)

        “Sub acoperire/ Povestea adevărată a poliției secrete britnice” a apărut în limba engleză în anul 2013. Editura ALL a publicat cartea, tradusă în limba română de Alexandru Racu, anul acesta, 2016. Este o carte document prin care cei doi jurnaliști vor să ne demonstreze că în numele statului de drept nu pot fi folosite orice metode și că în demcrație există reguli ale jocului care trebuie respectate. Totul a început în 1968 anul unor mișcari populare masive în toată lumea, anul revoltelor studențești din Franța care au dus la căderea lui De Gaulle, anul invadării Cehoslovaciei de către URSS si anul în care se naște mișcarea împotriva participării SUA la războiul din Vietnam. Revoltații nu aveau toți același ideal dar se considerau toți progresiști și oameni de stânga și erau gata să iasă în stradă pentru ceea ce credeau că este drept. În acest context a apărut propunerea inspectorului de poliție Conrad Hepworth Dixon. Născut în anul 1927 într-o familie de militari, a urmat cursurile Universității Oxford și s-a înrolat în Marina Regală la sfârșitul celui de al doilea război mondial. A renuțat apoi, și după o scurtă perioadă ca angajat al unei case de pariuri sportive, se încadrează în Poliția metropolitană. La scurt timp este transferat la Divizia Specială ceea ce era deosebit pentru că acolo erau selectați doar cei considerați cei mai buni. El este cel care a venit cu ideea de a-i transforma pe ofițerii de poliție în falși activiști de stânga. Frica guvernului Marii Britanii că acești protestatari ar putea dărâma sistemul politic și cel economic, a determinat ca propunerea lui Dixon să fie luată în considerare. Pe 10 septembrie 1968 inspectorul șef al Diviziei Speciale, Conrad Dixon a scris un memoriu de șase pagini în care atrăgea atenția celor mai înalte foruri de conducere a Scotlad Yardu-lui“ elemente vocale ale stângii cer răsturnarea completă a democrației parlamentare și înlocuirea ei cu diverse forme de <socialism> și < autonomie proletară>.”( p.26) Întrebat ce se poate face, legenda născută în jurul lui Dixon spune că acesta ar fi spus:  ,,Dați-mi un milion de lire și zece oameni și rezolv problema”. Se pare că i-a convins pe superiori și a obținut ceea ce a cerut. Planul lui presupunea un nou mod de supraveghere polițienească. Ofițerii Diviziei Speciale urmau să se transforme în protestatari și să trăiască sub identități false ani la rând. Nu aveau voie să poarte uniformă, nu aveau voie să intre într-o secție de poliție, aveau acte de identitate complet false, povești proprii false, trebuiau să-și lase părul lung, să poarte mustăți și barbă pentru a se identifica cât mai mult cu aspectul celor care participau la mișcările de stânga. Acești ofițeri de poliție erau foarte atent selectați. Nu oricine era făcut pentru o viață dublă. Trebuia să fie manipulatori, versatili, adaptabili, tenaci, ingenioși, descurcăreți și buni vorbitori. Unii dintre ei vor ajunge ca peste câțiva ani să-și taie pletele și să se radă în cap pentru a infiltra grupurile neonaziste de skinhead. Din cauza modului în care arătau atunci când s-a creat această unitate specială au fost nimiți “ Pletoșii” sau Brigada ciufulită. Noul nume oficial al unității a fost însă Brigada Specială de Demonstrații sau BSD. Pe lângă denumirea de “pletoșii”, cei din brigada specială se mai numeau și “club 27” pentru că 27 octombrie 1968 a fost data oficială a constituirii acestei unități

    Oficial BSD trebuia să furnizeze “informații suficiente și îndeajuns de corecte pentru a-i permite poliției să mențină ordinea publică” (p.29). Nu li se încredința niciodată misiunea de a aduna probe pentru a fi folosite în instanță, nici nu puteau fi chemați ca martori într-un proces.

    Fiind un grup închis cei din BSD și-au dezvoltat un limbaj propriu și o cultură proprie. Cei mai capabili dintre ei erau numiți “înotători în ape adânci”, cei care se mulțumeau cu o infiltrare la un nivel inferior erau numiți “vâslași de apă mică” iar activiștii politici supravegheați aveau numele de “exasperanții”.

    Activitatea lor a însemnat infiltrarea în diverse mișcări de stânga cum ar fi Partidul socialist al muncitorilor, un mic grup troțkist numit “Grupul marxist internațional”, grupul celor care luptau contra apartheidului din Africa de sud, diverse mișcări de protecție a animalelor și la finalul anilor 60 și început de 70 în toate formele de luptă contra războiului din Vietnam.

    Dixon nu a rămas mult timp la conducerea BSD-ului pe care îl crease. În 1973, deci numai după cinci ani, Dixon a renunțat complet la cariera de polițist. S-a dus să studieze istorie economică la Universitatea din Exeter, a dat un doctorat pe tema condițiilor de muncă a marinarilor de pe navele comerciale și în 1975 a participat la popularul pe atunci concurs televizat “Provocare universitară”. Mai târziu a ținut conferințe pe teme de istorie a marinei și a scris cărți despre iahting. A murit în 1999 lăsând în urmă o soție și patru copiii. A păstrat legătura cu vechii lui colegi din BSD și odată la cinci ani se întâlneau să facă schimb de amintiri. În 1993 s-au întâlnit pentru a sărbători 25 de ani de la înființare. În jur de 50  de spioni și superiorii lor s-au întâlnit la Victory Club  din Londra și au ascultat discursul lui Dixon pe care unul dintre cei prezeți atunci și-l amintea peste ani ca fiind “un bătrân marinar ramolit”.

    Dixon a fost doar începutul. După plecarea lui BSD-ul a continuat munca de suprveghere prin ofiţeri acoperiți dintre care s-au remarcat unii de un deosebit talent, îndrăzneală, ingeniozitate și capacitate de manipulare. Cartea celor doi jurnaliști ni-i prezintă pe câțiva dintre cei mai importanți scoțându-i din anonimatul deghizărilor.

   Cititorul are astfel o lectură antrenantă, interesantă și uluitoare mai ales pentru noi, cei care am trăit în timpul regimului comunist cu o adevărată psihoză a ofițerilor acoperiți, a provocatorilor, a turnătorilor și a informatorilor, a ascultării telefoanelor și a violării corespondenței și mai ales cu imensa iluzie ca așa ceva nu se poate întâmpla în “Lumea liberă”, cea de dincolo de Cortina de fier.

    Cine își putea imagina că aceste lucruri se întâmplau cu acte în regulă și dincolo de Zidul Berlinului și mai ales că aceste activități continuau și după 1990? Chiar ajungi să te întrebi dacă nu cumva acest tip de spionare a cetățenilor  continuă și azi! Iar sângeroasele atacuri teroriste ca cel de la Londra din 7.07.2007 parcă i-ar da chiar și o justificare!!!

    Deci timp de patru decenii ofițeri britanici de poliție s-au infiltrat în mișcările de stânga și de extremă stânga, ajungând chiar să lege relații amoroase cu militante din aceste mișcări. Și asta pentru a da mai multă verdicitate rolului jucat dar în mod sigur și pentru propria lor plăcere. Așa a fost cazul ofițerului Mark Kennedy cu nume de fals de Mark Stone care a activat timp de șapte ani în rândul ecologiștilor și a fost demascat în 2010. La fel a fost și unul dintre cei mai talentați ofițeri sub acoperire Bob Lambert cu numele fals de Mike Blake infiltrat într-un grup de protecție a animalelor care a avut un copil cu o activistă pe care l-a lăsat fără nici un fel de sprijin când a părăsit acel grup. Peste ani această femeie l-a recunoscut pe Bob Lambert într-o poză din ziar și așa a început șirul demascărilor. Ea ca și alte zece femei au depus plângere contra Scotland yard-ului și a statului cu acuzația de “viol de stat”. Teresa May era atunci ministru de interne și a permis să se dea publicității lista completă a ofițerilor și a victimelor lor. Ministerul de interne și-a exprimat scuze publice în noiembrie 2015 față de aceste femei prinse în capcana unor legături amoroase false. Șapte dintre ele au primit în urma procesului compensații financiare substanțiale. Avocata celor zece femei care au intentat proces, Harriet Wistrich spunea: “ La început nu am avut nici o certitudine că vom câștiga atât de unică în felul ei era această situație. Dar având în vedere amploarea scandalului, a fost în interesul Ministerului de interne să ajungă rapid la un acord.”

    Cartea lui Rob Evans și Paul Lewis ni-i prezintă doar pe cei zece ofițeri demascați, dar autorii consideră că mai sunt cel puțin 100 de asemenea ofițeri sub acoperire din acea perioadă și că mișcările care se consideră periculoase pentru siguranța statului sunt și astăzi supravegheate de asemenea ofițeri doar că regulile sunt mai stricte și ei sunt mai bine monitorizați.

    În final cei doi autori țin să precizeze că această carte este doar o primă ciornă a poveștii. “Suntem conștienți că, în cea mai mare parte, lucrurile rămân încă necunoscute” ceea ce ne dă speranța că va fi și o continuare.

    Recomand lectura acestei cărți cu totul deosebite și mulțumesc editurii All pentru exemplarul pus la dispoziție.grupul-editorial-all

Cartea ,,Sub acoperire.Povestea adevărată a poliţiei secrete din Marea Britanie, de Robert Evans,Paul Lewis” a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All

„Uneori când visez…”, de Lucian Dragoș Bogdan

Editura: Tritonic

Colecția: Cașmir

Anul: 2015

Număr pagini: 224

     Există cărți care plac, cărți bune care ajung la suflet și care sunt o adevărată delectare pentru minte, însă există și cărți extraordinare care te atrag și te țin captiv, te transformă în personaj și te obligă să faci față tuturor emoțiilor, lăsându-te preț de câteva zile, incapabil să mai asimilezi alte povești, din alte file. Într-o perioadă în care editurile abundă în cărți bune, Tritonic ne prezintă, în colecția „Cașmir”, o carte sublimă, originală, o poveste fascinantă, despre dragoste și despre cum poți să străbați prin ceea ce-ți oferă viața, descoperind mereu iubirea.

   Trebuie să recunosc, încă de la început, că titlul este unul cu care am rezonat perfect, eu fiind o visătoare incurabilă. Așadar… „Uneori când visez…” e un titlu care captează esența unei cărți în care participi cu sufletul la gură, o carte care se lasă descoperită și transmite trăiri pe care cititorul nu le va uita ușor.

   Lucian Dragoș Bogdan, autorul acestei uluitore cărți este un fin observator, dar și analist al psihologiei feminine, un pictor care folosește stările sufletești feminine ca nuanțe în conceperea unui tablou sublim. Deși este cunoscut în principal ca un autor de romane S.F., Lucian Dragoș Bogdan dovedește că talentul său de scriitor trece de granițele unui singur gen literar, putând fi capabil de a aborda cu succes, și alte genuri.

   Iată ce scrie autorul pe coperta cărții: „Este o carte despre visurile cu care pornim la drum, despre maturizare, despre alegerile pe care le facem în viață și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă, de fapt, dragostea”.

   Despre iubire și despre complicațiile aduse de aceasta s-a scris mult… foarte mult, iată de ce sarcina unui scriitor care abordează o astfel de temă este una dificilă, mai ales dacă intenția acestuia este să scoată o operă originală… iar Lucian Dragoș Bogdan reușește acest lucru foarte bine.

   Povestea, una specială prin modalitatea de raportare a trăirilor personajelor la evenimentele ivite în viață, dar și prin stilul subtil și atât de bine documentat al scriitorului, este una care nu-ți mai permite să lași cartea din mână. Plecând de la aceste considerente, o să vă dezvălui pe scurt, câteva elemente din subiectul cărții: Melati, o tânără foarte inteligentă, studentă la Facultatea de Fizică şi Ştiinţă din Indonezia, este pe cale să obțină un loc la Oxford. Dacă pentru alți studenți, această veste ar fi fost una extraordinară, pentru Melati, entuziasmul este estompat de gândul la o posibilă sarcină și complicațiile care reies de aici. Faisyal, iubitul lui Melati, este un personaj cu un caracter slab, lipsit de inițiativă, laș și incapabil de a lua decizii importante. Când sarcina fetei devine o certitudine, lucrurile se complică suficient de mult, încât adevăratele caractere să fie scoase la suprafață. Dacă Melati va păstra copilul sau va face avort, veți afla numai citind cartea, iar făcând asta, veți avea parte nu doar de o lectură interesantă, ci și de o emoție intensă… pentru că povestea nu se petrece într-o lume cu concepții deschise, ci în tradiționala Indonezie, unde normele religiei musulmane impun reguli stricte pe care personajul feminin principal le-a încălcat și ar putea fi aspru judecată pentru asta.

„Și inevitabilul s-a produs. Doctorița mi-a transformat temerile în certitudine. M-a privit peste ochelarii cu rame subțiri, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Ești însărcinată!”

„Mi-am mângâiat abdomenul pătrunsă de o stare greu de descris. Era o combinație de bucurie și de incredulitate în fața lipsei oricărui semn fizic vizibil. Oare chiar se născuse un nou univers, acolo, de a cărui prezență să nu fiu conștientă încă?”

    Într-o lume dominată de circumstanțe atât de potrivnice unei sarcini neprevăzute, cartea scoate la iveală ideea de relații și de schimbările prin care acestea trec atunci când personajele sunt supuse unor evenimente obscure. Unele relații devin mai puternice, altele nu sunt ceea ce par și se destramă, devenind numai amintiri, însă dincolo de toate acestea, personajul principal face o adevărată călătorie pornind de la ceea ce a visat dintotdeauna, până la ceea ce i-a oferit, în realitate, existența. E o călătorie a emoțiilor, a descoperirilor de sine, a temerilor și a depășirii acestora, un voiaj care nu face decât să transforme personajul principal, dintr-o tânără fragilă, cu multe vise, într-o femeie puternică, capabilă să dovedească celor din jur că este responsabilă pentru deciziile pe care le ia.

    Scriitorul pictează întregul tablou al zbuciumului sufletesc, folosind persoana I-a și dovedind astfel că este un abil cunoscător al psihologiei feminine. Implicarea cititorului în poveste și în trăirile personajelor este mult mai mare atunci când povestea este la persoana I-a, însă dincolo de acest fapt, scriitorul are abilitatea de a lucra cu cuvântul cu o deosebită măiestrie.

Stilul autorului, deși simplu și accesibil, este imprimat cu o melodie a emoțiilor, o melodie care face din această carte, una fascinantă.

„Spre mirarea mea, van Rijn mă aștepta în fața clădirii.

-Nu știam dacă mai vrei să intri în biroul meu, după tot ce ai trăit ieri acolo…

Am rămas interzisă. Era prima dată când întâlneam un bărbat care se gândise la implicațiile profunde ale unui lucru. Părea din alt film”.

„Faysial a insistat. Era dispus să accepte orice oră și zi. Îmi forța mâna, iar singura șansă să scap de el era să i-o retez. Dar nu mă simțeam în stare să fac asta. Recunosc că, undeva – în adâncul sufletului – încă mai simțeam ceva pentru el. Probabil că asta avea să dispară abia când altcineva avea să-și facă loc în inima mea. Sau nici atunci în totalitate. Nu știam, la vremea aceea”.

    Cele 15 capitole conturează o traiectorie ascendentă plină iluzii și deziluzii, de căutări și de renunțări, de descoperiri ale caracterului feminin, ale relațiilor schimbătoare în funcție de circumstanțe.

Recomand cartea tuturor celor care vor să se lase surprinși de originalitatea unei povești intense și profunde, celor care vor să asculte ritmul unei povești fascinante despre iubire și despre viață.Editura Tritonic

 

Cartea „Uneori cand visez…”, de Lucian Dragos Bogdan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

O femeie puternică luptă până la capăt chiar dacă știe că sora și fratele îi doresc moartea.

Ultimul vis al Cleopatrei, de Christian Jacq

Titlul original:  Le Dernier Rêve De Cléopâtre

Traducerea din limba franceză: Liliana Urian

Editura: ALL

Colecția: Roman istoric

Gen:  Carte generala, Beletristică, Roman istoric

Anul apariției 2016

Nr. de pagini: 336

    Din categoria ”Am făcut-o și pe asta”. Am citit, după 10 ani de pauză, un roman istoric. Nu am mai pus mâna pe unul încă din liceu. De ce? Pentru că pe toată perioada școlii am fost terorizată de lecturile obligatorii, în care era lege să se strecoare și două-trei titluri istorice. Nu mă înțelege greșit, dar aveam ora de istorie pentru a învăța istoria românilor (care mi-a plăcut), nu mai aveam nevoie de încă o oră de istorie și în ora de limba și literatura română.

    Aș introduce romanul în lista cu lecturi obligatorii în liceu. Sunt convinsă de faptul că romanul, povestea și toată acțiunea va atrage foarte mulți elevi. Sunt sigură de faptul că un astfel de roman istoric va plăcea și va deschide pofta pentru lectură.

    Dar să nu transform prezentarea asta într-o oră de educație sau și mai rău într-o pagină din jurnalul meu de liceană – una care nu a citit romanele istorice. Recunosc asta foarte cinstit. Am spart gheața și mă bucur pentru asta. Mă felicit pentru curajul meu

    Și dacă e vorba să fiu sinceră, sunt până la capăt. Nu am știut că această carte este una istorică, iar atunci când m-am apucat de citit, am făcut-o cu o oarecare reținere și teamă că nu-mi va plăcea, ținând cont stric de oroarea mea pentru romanele istorice.

    Adevărul este că m-am cam înșelat, căci romanul Ultimul vis al Cleopatrei mi-a plăcut Nu o să spun că lectura lui merge ca unsă, dar e bine. Este un roman care m-a scos bine din zona mea de confort, dar nu regret nimic. Și nici nu-l devorez, dar este mai bine decât mă așteptam.

   Este un roman istoric foarte bine scris, care abundă de informații istorice, dar tot ce-am citit nu m-a plictisit, ci dimpotrivă, m-a făcut mereu și mai curioasă să descopăr povestea, să citesc mai departe. Nu plictisești citind, nu ai cum să dai paginile fără să le citești cu emoție și curiozitate crescută.

    E un roman cu și despre lupte. Lupta pentru recucerire, pentru supraviețuire, pentru redobândirea puterii. Despre ura dintre frați, despre dorințe arzătoare – ascunse sau evidente. Despre frumusețe, putere, răutate, răzbunări, durere, achitări sau eliminări din jocul complicat al puterii. Se gândește fiecare pas, fiecare decizie se cântărește, fiecare gând este analizat, căci Cleopatra vrea cu orice preț să-și recapete puterea și domnia în Alexandria. Se caută căi de atac, surse de alianță și oameni puternici care o pot ajuta și susține să-și împlinească ultimul vis. O femeie puternică luptă până la capăt chiar dacă știe că sora și fratele îi doresc moartea.

   Fratele, în vârstă de doar 10 ani –un băiat mofturos, face numai ce vrea. Și ce credeți că vrea? Se crede deja invincibil, vrea să-şi vadă sora moartă și mai vrea ceva: prăjituri. M-a cam amuzat, căci mereu spune: ” Mi-e foame. Vreau să mănânc prăjituri și să beau vin”.

    Am așteptat puțin întâlnirea dintre Cleopatra și Cezar, căci scopul lui e clar, să respecte testamentul  lui Ptolemeu al XII- lea, iar Cezar are o misiune certă: să împace frații, căci puterea trebuie, conform testamentului, să se împartă între Ptolemeu al XIII-lea și Cleopatra, sora lui.

    Deși cei din Alexandria o vor moartă, departe de urbe, Cezar cere să vină regina, să i se ofere siguranță și să revină, ca el să poată lua o decizie și să poată restabili ordinea și pacea. Veștile din partea Romei, prin reprezentantul său, Cezar nu sunt deloc mulțumitoare, dar nu se admit replici sau neascultare. Alexandria este datoare Romei pentru ajutorul oferit lui Ptolemeu al XII-lea, iar datoria este uriașă.

   Lupta pentru putere este aprigă, iar cei care ar trebui să fie fideli, trădează și duc propriile lupte neștiute de nimeni. Nu se ține cont de nimic, se calcă în picioare principii, se uită de credință și fidelitate, dar până la urmă toate măștile vor cădea, iar adevărul va ieși la iveală.

    Am citit cu nerăbdare multe pagini. Totul în așteptarea a ceva, a unei picături de romantism, de ceva care să dea o altă aură romanului. Am așteptat cu sufletul la gură o poveste de iubire, căci  nu dă niciodată rău – nici măcar într-un roman istoric.

    Povestea de iubire există, este una pătimașă, fulgerătoare, pasională, una care ai crede că ia mințile reginei Cleopatrei și a lui Cezar. Povestea asta i-a unit în iubire și în luptă, i-a unit pentru totdeauna – și nu îi desparte în fața pericolelor, a problemelor. Iubirea asta salvează și luptă.

    Lupta dintre Alexandria și Roma va reuși să-i despartă? Îi va apropia și vor lupta împreună pentru a se salva reciproc? O carte cu greutate, cu personaje puternice, inteligente și deloc naive sau influențabile. Un roman cu un subiect interesant și un final încărcat de emoție.

    Toată lupta asta crește tensiunea cititorului, a personajelor, iar relația și alianța lor în aceasta luptă scârțâie tare. Am trăit cu impresia că o decizie radicală va duce la ruperea înțelegerii, la o separare, la transformarea iubirii într-o ură arzătoare.Editura All

Cartea Ultimul vis al Cleopatrei, de Christian Jacq, a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

„În noapte” este un fel de puzzle de personaje.

 

În noapte, de Haruki Murakamiun-un crâmpei din viața a șase oameni

Editura: Polirom

Număr pagini: 204

     După ce am terminat de citit „Iubita mea, Sputnik” m-am gândit să-mi continui călătoria printre operele lui Murakami și m-am oprit la „În noapte”. Romanul este destul de micuț, ceea ce-l face foarte ușor de purtat prin geantă în caz că ai nevoie să te relaxezi citind câteva rânduri în autobuz sau tren. După cum ne indică și titlul, acțiunea se petrece într-o singură noapte și este concentrată asupra a șase destine ce se vor intersecta pe parcursul poveștii.

    ,,În noapte” ne prezintă un crâmpei din viața a șase oameni din Tokyo: Eri Asai, un fotomodel care zace scufundată într-un somn adânc de câteva luni, Mari (sora ei), o studentă care își găsește refugiul din fața grijilor în lectură, Takahashi, un tănăr trombonist de jazz, o prostituată chinezoaică bătută într-un love hotel și Shirakawa, un angajat la o firmă de calculatoare. Fiecare dintre ei are în spate un trecut măcinat de probleme. În această noapte drumurile li se vor intersecta, iar întâlnirea va genera anumite răspunsuri menite să-i scoată din impas. Fiind o carte micuță, nu pot să vă dezvălui mai multe despre ceea ce se întâmplă deoarece ar însemna să vă stric plăcerea lecturii.

   Murakami nu renunță nici acum la descrierile sale caracteristice, pline de substanță, ce îi dau o notă distinctă în fața altor scriitori contemporani. Stilul său aparte îl provoacă pe cititor să privească orașul nocturn, cât și personajele implicate în acțiune din perspective diverse. Nu mai este vorba doar de o imagine prezentată din afară, rece, lipsită de simțiri, ci Murakami ne provoacă să simțim pulsația plină de viață a orașului, să trăim odată cu protagoniștii fiecare oră din această noapte petrecută în Tokyo, fiind acompaniați în surdină de acorduri de jazz.

„Cuprins în amplul câmp vizual, orașul arată ca o vietate uriașă. Sau poate ca un amalgam compus din organisme interconectate. Nenumărate artere împânzesc acest corp incert, pompează sânge și reîmprospătează celulele fără încetare. […] În ritmul pulsului, corpul palpită în întregime, se înfierbântă și freamătă.”

„Vuietul orașului e ca un basso continuo – un vuiet monoton, fără modulații, dar încărcat de prevestiri.”

     Pot să spun sincer că la început subiectul romanul mi s-a părut interesant, chiar intrigant deoarece mă simt atrasă de cultura asiatică, însă la final parcă mi-am pierdut din încântare. Murakami se dovedește și în această operă un magician al cuvintelor, dând naștere unor citate demne de reținut, dar sunt totuși câteva elemente care m-au dezamăgit. În primul rând, am simțit nevoia de o descriere mai detaliată a personajelor, a trecutului lor, ceea ce este destul de ciudat pentru că nu sunt o mare fană a descrierilor, dar pentru a putea empatiza mai bine cu ele, pentru a le înțelege mai profund, cred că ar fi fost nevoie de o portretizare mai atentă. Pe lângă acest aspect, chiar dacă într-adevăr destinele protagoniștilor se intersectează pe parcursul nopții, m-aș fi așteptat ca acest lucru să fie mai evident, să-și pună mai adânc amprenta unii asupra altora. Nu în ultimul rând, finalul romanului mi s-a părut șters, parcă puțin prea banal, m-a lăsat în ape și mai tulburi ca la început. Nu am simțit că mi-a oferit o încheiere în adevăratul sens al cuvântului.

   Așadar, „În noapte” este un fel de puzzle de personaje, un roman ce ne oferă o frântură din viața a șase protagoniști care, dacă aparent nu au aproape nicio legătură unii cu ceilalți, ajung să se cunoască în taina nopții. Nu a fost chiar un roman pe gustul meu, de aceea îi ofer nota 6 din 10, dar acest lucru nu mă va opri să mai citesc și alte cărți semnate de Haruki Murakami pe viitor.

   În final, am selectat câteva citate care mi-au atras atenția și care, cred eu, vă vor stârni interesul pentru scrierile autorului nipon:

„Când l-am ascultat prima dată am simțit cum mi se desprind solzii de pe ochi.”

„Are pleoapele strânse ca doi muguri tari în miez de iarnă.”

„Dacă faci muzica să pătrundă până în adâncul sufletului, corpul tău e supus fizic unei mișcări și în același timp, și corpul celui care te ascultă e supus acelei mișcări. Se creează un fel de comuniune.”

„Un om, orice fel de om ar fi el, e prins în strânsoarea unui animal uriaș ca o caracatiță și înghițit de beznă.”

„Trebuie să ne părăsim trupul și să ne transformăm într-un punct de vedere conceptual lipsit de masă, lăsând în urmă substanța. În acest fel putem sa trecem prin orice perete. Putem să zburăm peste orice abis.”

Robbie s-a sinucis încă din momentul în care a intrat în Riverton pentru prima dată, sau poate a fost mai devreme. Când a apăsat pe trăgaci? Când a ales poezia? Când a ales să nu mai fie un ignorant și și-a stabilit crezuri? Când a refuzat moștenirea sau când s-a decis să plece la război? Ori poate mai târziu când a luat pamblica sau când a ales să se întoarcă cu volumul de poezii. Aș vrea să știu. Da. Robbie Hunter s-a sinucis!

Casa de la Riverton, de Kate Morton-Miros de mucegai, urme de copii fantomă şi praf

Titlu original: The House at Riverton (The Shifting Fog)
Editura Humanitas
Traducător: Sînziana Dragoș
Număr pagini: 444
Notă: 10/10

”Mirosea a mucegai, a urme de copii fantomă și a praf îndelung așternut.”

    Într-o Anglie aflată la început de secol XIX întâlnim o familie de nobili în sânul căreia se naște o poveste complicată cunoscută doar de cei apropiați ai casei. Un secol mai târziu singura deținătoare a secretelor familiei este Grace, una dintre servitoarele care a fost martora tuturor evenimentelor petrecute la casa de la Riverton.

    Credincioasă familiei pentru care a slujit atâția ani, Grace refuză să împărtășească adevăratele evenimente și cu altcineva în afară de nepotul ei, Marcus, căruia îi înregistrează casete ce conțin detaliile despre moartea poetului Robbie Hunter, care a făcut ca locul să fie celebru, și alte adevăruri necunoscute despre viața la conac. Grace înregistrează povestea pentru nepotul ei pentru că acesta a suferit o mare decepție în momentul în care soția lui a murit. Ea doar încearcă să-l ajute să treacă peste, vrea să-i arate cum e adevărata vinovăție și cum ar trebui ea să se simtă.

   Totul începe când Grace primește o scrisoare de la producătoarea unui film care are la bază tocmai povestea familiei Hartford, deținătorii conacului. Amintirile îi revin treptat făcând-o să rememoreze cu suferință toată drama trăită în conac.

   Casa de la Riverton este o carte care vorbește despre încercările disperate ale femeilor de a ieși din anonimat și de a-și câștiga drepturile într-o epocă în care bărbații încă erau considerați cu mult superiori. O carte despre feminism și emanciparea femeii. Hannah este o feministă plină de idei, în permanență revoltată și hotărâtă să-și depășească condiția, în timp ce fratele ei David nu face altceva decât să râdă de absurditatea ei.

    Cei trei copii ai fiului lordului Ashbury Frederick, sunt atât de diferiți față de Grace. Copilăria lor e plină de jocuri, aventuri și mistere având în principal alte preocupări și griji în timp ce copilăria lui Grace se petrece în timp ce aceasta le urmărește jocurile și le curăță camerele.

   O imagine distorsionată a unui război, care însă se clarifică după izbucnirea acestuia, produce o puternică zdruncinare a simțămintelor. Războiul distruge vieți, familii, obiceiuri și suflete. Suferința pe care o aduce e incomparabilă cu oricare altă suferință posibilă.

   Alfred, un tânăr servitor care în viitor se va apropia din ce în ce mai mult de Grace, este un exemplu, o demonstrație de putere a războiului. M-am întristat profund, războiul l-a marcat, l-a traumatizat. Nu contează alianța din care faci parte sau care putere cedează prima, din război nu ai cum să ieși câștigător, niciodată. Pe front toată lumea pierde ori se pierde – o  parte din esența soldatului, din personalitate, din individualitate, o parte din suflet.

”- Tu crezi că am rămas același om care a plecat în Franța! a început el încetișor. Oamenii par că mă recunosc, și atunci trebuie să pretind că sunt la fel, dar sunt alt om, Gracie!

M-a luat prin surprindere, mă pregătisem să infrunt un alt atac, îndemnuri mânioase de a-l lăsa în pace. Dar vocea lui abia șoptită m-a făcut să îngenunchez, să-l pot auzi. Buza de jos îi tremura, de frig sau din altă pricină, nu-mi dădeam seama.

– Îi văd, Grace. Nu atât de des ziua dar toată noaptea îi văd și-i aud. În salon, în bucătărie, pe stradă. Mă strigă, dar când mă întorc… nu e nimeni… cu toții sunt…”

”Războaiele fac istoria înșelător de simplă. Ele marchează repere clare, distincții simple: înainte și după, învins și învingător, rău și bine. Dar istoria adevărată, trecutul nu sunt chiar așa. Nu sunt liniare, nu au contur. Sunt alunecoase, asemenea lichidelor, infinite și de nepătruns, asemenea spațiului. Și totul se schimbă: chiar atunci când crezi că deslușești un tipar, perspectiva se schimbă și apare o versiune alternativă, adusă la suprafață de o amintire îndelung reprimată.”

  Treptat, în viața familiei apar fețe noi în timp ce altele se pierd. Morțile dureroase care anunță sfârșitul tragic al familiei de nobili sunt presărate peste tot în carte.

   Fiul Lordului Hunter (Robbie) –un fiu nelegitim care însă ajunge să fie moștenitor- m-a fascinat de la prima apariție. Înzestrat cu frumusețea tăcerii și cu aspectul unui artist neînțeles cu puternice crezuri de viață, l-am găsit atragându-mi atenția tocmai pentru afinitatea și interesul său față de arta adevărată și de bun gust.

    Robbie este un om cu idei făcut din idei. Ceva ce nu poate fi explicat. El insuși este ca un vis care însumează în el toate conceptele și elementele care stau la baza bunului gust. Un extremist în ceea ce privește filosofiile și conceptele de viață, un bun cunoscător în ceea ce privește muzica și pictura și un foarte bun coregraf al cuvintelor. Dacă moartea sa tragică nu ar fi fost subiectul cărții, ai fi putut jura că e doar un vis al personajelor menit să le mai alunge clipele anoste din viața la țară.

    Evoluția unor personaje a fost fabuloasă. Ceva ușor de remarcat. Odată cu trecerea timpului și modificarea normelor sociale din Anglia totul se schimbă. Emmeline devine o tânară mondenă ahtiată după afirmarea socială, Hannah trece de la firea energică și determinarea ei, la o perioadă de deznadejde, simțindu-se captivă în propriile alegeri; Teddy (fiul unul banchier cu care Hannah decide să se căsătorească) trece de la optimism și dorința de aventuri și cunoaștere la un sclav al politicii și al afacerilor. Numai Robbie ramane Robbie, el e același iubitor de artă pe care l-am cunoscut în prima jumătate a romanului. E misterios și seducător, în dezacord total cu tendințele moderniste ale societății domnul Hunter, trăiește în propria lui lume, o lume parțial distrusă de război, dar în care nu se schimbă decât lumina. La întoarcerea lui în peisaj el este mai întunecat, traumatizat, mai crud.

    Situația femeilor din acea perioadă e cât se poate de tristă, așteptând ca viața lor să înceapă fără să știe că de fapt acest lucru nu o să se întâmple niciodată într-o lume guvernată de bărbați, principiu cu care Hannah se luptă în cea mai mare parte a vieții ei și de care va încerca să scape prin orice mijloace.

    La început perspectiva unei alianțe între familia Hannei și familia lui Teddy m-a încântat. Teddy era un bărbat vesel, dornic de aventură și alături de care mi-o puteam imagina pe Hannah trăind o viață plină de plăceri și călătorii, perfectă pentru ea; dar după nuntă s-a întamplat inevitabilul. Pentru ce să-ți mai dorești să fii peste tot și să devii mai bun când ai deja o soție care să te lege de casă, un scop mai puțin romantic cum e slujba care să îți călăuzească drumul, pentru ce când poți face politică?

”Robbie, un tanar boem, iar Teddy, după patru ani de lucru alături de tatăl său, o caricatură a bogăției și influenței.”

    Totuși, în ultimul capitol, Robbie mi-a părut pentru câteva secunde schimbat. Amețit de focul de artificii ce i-au trezit traume din război el mi-a părut animalic. O asemenea degradare a unui om așa formidabil. Atunci mi-am dat seama că totuși el s-a schimbat. Războiul și-a pus amprenta și asupra lui, deși un timp a părut mai stăpân pe sine decât alții.

   În final, pe penultima pagină a cărții, chiar sub replica ”- Domnul Hunter s-a sinucis.”, mi-am notat: Robbie s-a sinucis încă din momentul în care a intrat în Riverton pentru prima dată, sau poate a fost mai devreme. Când a apăsat pe trăgaci? Când a ales poezia? Când a ales să nu mai fie un ignorant și și-a stabilit crezuri? Când a refuzat moștenirea sau când s-a decis să plece la război? Ori poate mai târziu când a luat pamblica sau când a ales să se întoarcă cu volumul de poezii. Aș vrea să știu. Da. Robbie Hunter s-a sinucis!

Cartea a avut cu siguranță un final imprevizibil și foarte emoționant.

Un roman a cărei grație şi frumusețe m-a destrămat și fascinat peste măsură.

„ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.”

 

Fiica groparului, de Joyce Carol Oates

Editura: „Curtea veche”, Bucureşti

Anul apariţiei: 2007

Număr de pagini: 626

 

    „FIICA GROPARULUI” nu este nici pe departe o lectură facilă. Volumul impresionant – mai bine de 600 de pagini – şi multiplele faţetări ale poveştii, supun cititorul la un adevărat test al răbdării. Cu toate acestea, ritmul alert al naraţiunii, suspansul bine strunit, situaţiile „pe muchie” în care este prinsă eroina, te fac să-ţi doreşti să atingi finalul, asemenea unui maratonist de cursă lungă.

    Titlul romanului – „Fiica groparului” – polarizează acţiunea în jurul a două personaje: tatăl, Jacob Schware, evreu emigrat print-o circumstanţă fericită în America, exact în momentul în care Hitler punea în aplicare diabolicul plan de exterminare al evreilor, şi fiica, Rebecca Schwart, născută pe nava ce transporta refugiaţii spre tărâmurile pline de promisiuni ale Americii.

    Destinul sumbru al familiei Schwart este redat în prima parte a romanului. America este într-adevăr un refugiu în faţa morţii iminente, dar se dovedeşte şi un loc al mizeriei, al oprobiului public, al sărăciei şi inadaptării. Familia de intelectuali – tatăl profesor de matematică, mama mare iubitoare de pian – este obligată să renunţe la vechea identitate, la traiul decent şi să se mulţumească cu o căsuţă înghesuită, umedă, în cimitirul unde tată îşi exercită în fiecare zi noua slujbă: aceea de gropar.

    Relaţiile familiale, reduse la porniri de-a dreptul animalice, sunt descrise în pagini greu de digerat de cei sensibili:

Îl şocase cât de speriată părea, ce şleampătă era în rochia aceea fără formă. Ciorapii îi erau rulaţi jos, pe glezne, iar picioarele ei erau de-un alb lăptos şi acoperite de păr maroniu fin, picioarele grăsulii, iar faţa îi era acum puhavă, umflată. Odinioară fusese o fată frumuşică, zveltă, zâmbind timid, adorându-şi soţul profesor de şcoală, şi cânta la pian Chopin, Beethoven, Mendelssohn. Doamne, ce mult o iubise! – Iar acum era o femeie şleampătă, care bolborosea într-o engleză stricată şi lui îi era greu să înţeleagă ce naiba spunea.

   Mama înnebuneşte, tatăl se transformă într-un tiran ce-şi persecută copiii ( „Era genul de om la care furia se alimentează singură, extatic” ), fii se revoltă, comit acte de vandalism şi crime menite să le justifice furia, iar mezina, Rebecca, creşte aproape ca o sălbatică, inoculată fiindu-i de către tată ideea că: „ În lumea animalelor, cei slabi sunt degrabă înlăturaţi. Aşa că trebuie să-ţi ascunzi slăbiciunea, Rebecca.

   Totul culminează cu o înfiorătoare tragedie: groparul ucide un bărbat venit la o înmormântare, îşi împuşcă soţia – un act ce poate fi interpretat şi ca o curmare a suferinţei acesteia – şi apoi se sinucide. Rămasă orfană, Rebecca este înfiată de către buna şi generoasa Rose Lutter, fosta sa profesoară. Deşi plină de constrângeri puritane, perioada în care Rose locuieşte la domnişoara Lutter va fi cea mai liniştită şi lipsită de agresivitate perioadă din viaţa ei.

   Dacă prima parte a romanului mi-a amintit de un clasic britanic, „Castelul pălărierului” ( A.J. Cronin ), a doua parte este un veritabil road trip al Rebeccăi pentru supravieţuire. Proaspăt ieşită din adolescenţă şi copiind oarecum tiparul de sacrificiu al mamei, Rebecca se îndrăgosteşte de Nils Tignor, exponentul tipic al abuzatorului: şarmant, cu un comportament dramatic manipulativ, de tip narcisic. Au împreună un fiu, Niley, ce dovedeşte încă de mic aptitudini muzicale. După nenumărate plecări de acasă, de scene de gelozie şi după o bătaie cruntă, Rebecca îl părăseţe şi se decide să înceapă o nouă viaţă. Ca să scape de violenţa soţului, adoptă o nouă identitate – Hazel Jones – şi caută împreună cu fiul său un loc de unde s-o ia de la capăt.

    A doua parte a romanului este scrisă alert, într-o suită de imagini ce descriu un destin zbuciumat – acela al Rebeccăi – o eroină dură şi determinată, neaşezată încă în matca ei. Textul are şi un happy-end hollywoodian, Rebecca îndrăgostindu-se de Chet Gallagher, un pianist de jazz extrem de bogat, care îi oferă ei şi lui Niley ( devenit Zach în noua lor viaţă) un trai paşnic şi îndestulat, binemeritat.

    Tot în a doua parte parte a romanului se schimbă şi perspectiva narativă: dacă în prima parte, Rebecca era personaj, acum ea devine „vocea” ce relatează propriul prezent modelabil. Există şi un epilog epistolar între eroină şi Freyda Morgenstern, un personaj a cărui identitate nu o să v-o destăinui. Este o altă faţetă a povestirii pe care, dacă vă veţi încumeta să citiţi romanul, o s-o găsiţi extrem de interesantă!

    „Fiica groparului” este o carte complexă ca strucură, fără a-şi propune să facă apologia temelor prezentate: Holocaustul, statulul străinului, violenţa masculină sau inegalitatea de şanse dintre bărbat şi femeie. Îl lasă pe cititor să se poziţioneze la distanţa hotărâtă de el în ceea ce priveşte destinul personajelor sau cursul evenimentelor.

   Pe JOYCE CAROL OATES, autoarea romanului, o descopăr întâia oară. Debutează în anul 1964 cu romanul „The Shuddering Fall”, iar de atunci a scris peste cincizeci de titluri de romane şi numeroase alte volume de proză scurtă, teatru, eseuri. Pentru „Them” primeşte National Book Award în 1970, iar în 1996 primeşte PEN / Malaud Award pentru excelenţă în arta prozei scurte. Romanul „Fiica groparului” este nominalizat pentru National Book Critics Award for Ficion în 2007. La editura „Curtea Veche Publishing” este în pregătire volumul de proză scurtă al autoarei, „Blondes”.oates-joyce-carol-credit-dustin-cohen

    Editura „Polirom” găzduieşte de asemenea un număr considerabil din romanele aceleiaşi autoare: „Violul – o poveste de iubire”, „Apa neagră”, „Mândra fecioară”, „Grădina plăcerilor lumeşti” etc.

 Ceea ce contează cu adevărat-Servicii, leadership, oameni și valori, de John E. Pepper Jr.

Titlu original: What  really mathers : Service , Leadership , People and Values (Originally published by Yale University Press -2007)

Editura: Evrika Publishing  2015

Traducător: Florina Iulia POP

Consilier editorial: Eugeniu D. MIHAI

Număr pagini:410

     John E. Pepper Jr. a petrecut 40 de ani din carieră în diverse funcții în cadrul Procter & Gamble: CEO (1995 -1999), Chairman of the Board (1995-1999 și 2000-2002), Director (1984-2003) și Președinte (1986-1995). În prezent, el se află în consiliul de administrație al mai multor companii, precum National Underground Railroad Freedom Center unde a deținut și funcția de CEO (2006-2007).

    Una din marile pasiuni ale sale, un domeniu unde a investit multă energie în ultimii 25 de ani, este cel al dezvoltării copiilor și adolescenților. A fost un susținător al organizației Evrey Child Succeeds, care ajută copiii între 0 și 3 ani aflați în mediu de risc, și este unul dintre membri fondatori ai Executive Committee of the Cincinnati Youth Collaborative, una dintre cele mai de succes organizații de mentoring și tutoring din SUA.

   John E. Pepper Jr. a absolvit Universitatea Yale în 1960, unde a fost și în consiliul Yale Daily News. Are, alături de soția lui, Francie, patru copii și locuiește în Wyoming, Ohio. „- prezentarea autorului preluată de pe coperta cărții.

   Oh….. sper că nu v-ați supărat că am scris așa multe despre autor, pur și simplu nu am putut rezuma, deoarece totul mi s-a părut foarte interesant. O carieră de succes și o familie frumoasă ne demonstrează că acest om este un model și acesta este primul dintre motivele pentru care trebuie să citiți această carte.

    Ai o afacere mică sau mare? Atunci acesta este al doilea motiv pentru care să citești această carte, „nu are rolul de a fi studiată academic sau citită pasiv”.

    Ești angajatul unei companii mici sau al unei multifuncționale? Atunci acesta e al treilea motiv pentru care trebuie să citești această carte. De ce? Pentru că locul tău de muncă e a doua ta casă, a doua ta familie, și totul are legătură directă cu buna funcționalitate atât pe plan personal cât și profesional.

   Despre carte – Autorul ne face cunoscut începutul carierei lui, una de succes, sfaturile pe care le-a primit și ne dă sfaturi din experiența acumulată pe parcursul vieții. O să spuneți de ce am eu nevoie de sfaturi? Pentru că sunt bune! Te ajută să crești ca lider și ca persoană ai ales dacă ești în primii ani de afaceri.  Te ajută să construiești bazele succesului, se analizează servirea consumatorului și se studiază tot ceea ce are importanță față de client și față de nevoile lui.

    Făcând o paranteză, având în vedere că am studiat comerțul, trebuie să adaug că este foarte important să știi să comunici cu clientul, să-i afli nevoile, să-i descrii avantajele și dezavantajele, dar cel mai important să-l lași să decidă. Atunci clientul e mulțumit, sunt șanse să revină și desigur acest lucru face afacerea să prospere,  cu pași mici, dar corecți.

     Probabil o să vi se pară plictisitori pașii parcurși de autor în compania P&G, produse pe care sunt convinsă că majoritatea le-ați folosit (TIDE, PANTENE, PAMPERS, etc.) de aceea nu este o carte pe care să o citești doar de dragul de a trece timpul, să nu ne plictisim. Această carte este o acumulare de cunoștințe și experiențe de la un om de afaceri generos, care ne oferă pe tavă succesul lui și al întregii companii, o companie de succes!

   M-a surprins că există în interiorul companiei INTRANET, prin care comunicarea cu angajații (cei care aveau curajul să-și spună opinia) era importantă pentru conducere, în urma acestei comunicări s-a putut îmbunătății condițiile și riscurile la care orice angajat este supus, îmbunătățirea calității muncii, și adevărul spus angajaților nu doar pe jumătate.

E foarte importantă corectitudinea angajatorului, cât și a angajatului.

   Făcând din nou o paranteză, în companiile din ziua de azi dacă e seriozitate din partea angajatorului, se găsesc angajați neserioși și viceversa, ceea ce duce la scăderea profitului, implicit a progresului, și bineînțeles afectează atât angajatorul cât și angajatul.

Cred că ideea de comunitate nu a avut niciodată o valoare mai mare și nici nu a fost mai mult în pericol. Are o valoare mai mare deoarece lumea în care concurăm a devenit extraordinar de complexă. Sentimentul de comunitate ne dă posibilitatea să acționăm în mijlocul complexității cu o claritate simplă care provine dintr-un scop comun, dintr-un crez unit în spiritul de conducere și din valorile și experiențele obișnuite.”

    Mi s-au părut foarte importante mai multe întrebări pe care ar trebui sa ni le punem, vă scriu doar două, sper că nu v-am plictisit, dar fiind o cărămidă această carte, sunt foarte multe lucruri valoroase de luat în considerare.

  1. Fac eu, personal, pașii pentru a construi un sentiment de comunitate cu colegii mei? Ce altceva mai mult aș putea să fac? Ce altceva voi face?
  2. Creez relații deschise cu cei care lucrează pentru mine și cu mine? Ne împărtășim reciproc așteptări clare referitoare la cum am putea lucra mai bine împreună și la cum ar putea fi îmbunătățite relațiile noastre?

     Pe final adaug că CEEA CE CONTEAZĂ CU ADEVĂRAT este încrederea, integritatea, respectul, diplomația.

    Știu că am uitat să mă opresc, deși ar fi mult mai multe lucruri de menționat vă las să descoperiți singuri citind cartea, contează!

     Acesta este un raport onest și personal al carierei inspiratorii a unui mare lider de afaceri, care a mai slujit, la fel de bine, multe alte cauze nobile. Sper ca foarte mulți tineri să beneficieze din plin în urma citirii ei.

                                                        ERNESTO ZEDILLO, fost Președinte al Mexiculuievrika-publishing

Cartea Ceea ce contează cu adevărat, de John E. Pepper Jr. a fost oferită pentru recenzie de Editura Evrika Publishing. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Evrika Publishing.

Autor: Vero

“Voiam să uit trecutul, dar acesta refuza să mă uite pe mine”

 

   Femeia oracol, de Margaret Atwood-“Voiam să uit trecutul, dar acesta refuza să mă uite pe mine”

 

Titlul original: Lady Oracle

Editura: Corint – Leda

Număr de pagini: 464

Traducător: Gabriela Nedelea

Anul apariției : 2009

     Margaret Atwood este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de proză, poezie și eseuri critice, traduse in zeci de limbi. A abordat cu același succes toate genurile literare și a primit nenumărate premii, ca recunoaștere a talentului ei. Cu un asemenea creator, romanul “Femeia-oracol” e de așteptat să fie excelent scris. Și e. Chiar fără o rezonare deosebită cu subiectul, orice fel de cititor va fi prins de inteligența și inventivitatea frazelor povestitoarei, care te determină să te simți cult fie și numai pentru că ți-e accesibilă estetica lor, făcând parcă să nu mai conteze atât de mult spectaculozitatea în sine a poveștii.

     Cartea lui Atwood ar avea ceva din “Gone Girl” altoită cu o rămurică din atmosfera paranormală de magie urbană a autorilor sud-americani, dar ea a apărut în 1976, așa că orice comparație de genul ăsta, ar trebui orientată invers, din respect pentru originalitatea fiecărui scriitor. Totuși o Gillian Flynn combinată cu un strop de Isabel Allende, sunt cele mai la indemână referințe, pentru cititorul de autori la modă. Poate un pic mai frustă, Atwood, mai realistă și mai pregătită să zăbovească asupra auto-examinării personajelor proprii, decât succesoarele sale.

 Romanul debutează cu mărturisirea lui Joan Foster, o canadiancă hotărâtă să se facă pierdută în splendoarea bucolică a Italiei rurale:

“Mi-am plănuit cu grijă moartea – ceea ce n-am făcut cu viața mea, pe care am lăsat-o să șerpuiască în meandre de colo până colo, în ciuda încercărilor mele firave de a o stăpâni…

Îmi doream sa dispar pur și simplu, lăsând în urmă doar umbra unui leș pe care toată lumea s-o ia drept realitate. La început mi-a venit chiar să cred că reușisem. ”

     Ce a făcut o scriitoare de succes, o femeie frumoasă cu o căsnicie liniștită, să vrea să dispară din universul pe care și-l clădise, să fie atât de atrasă de tentația neantizării? Răspunsul pare să stea în istoria sa intimă, în trecutul care i-a format personalitatea.atwood      Fiică a unei mame autoritare, obsedate de ce cred alții despre ea și de nevoia de control și al unui tată absent când la propriu, când la figurat, Joan a avut o copilărie plină de probleme. Cu înclinație spre obezitate, confruntată cu frustrările mamei și indiferența tatălui, chinuită de colegele de aceeași vârstă care îi simțeau fragilitatea de victimă, fata va fi într-un continuu regres pe tot drumul său spre maturizare. În adolescență ajunsese deja să înfulece intenționat și să își agraveze problemele de sănătate, doar pentru micile satisfacții răutăcioase din confruntarea cu mama sa, exasperată de imperfecțiunea odraslei :

“Mâncam ca să o sfidez, dar și din cauza panicii. Uneori mi-era teama că, de fapt, nu existam cu adevărat, că eram un accident; o auzeam catalogându-mă drept un accident”

      Singurul punct luminos în însingurarea fetiței este Mătușa Lou. Cea care, de altfel, o va și ajuta într-un final să se schimbe. Deschisă, solară, tonică și extravagantă, ea însăși greoaie și voluminoasă, dar fără să îi pese de asta, mătușa fetei e tot ce nu e mama acesteia. Un adevărat sprijin moral, o prietenă ce încurajează, nu doar critică, cu care se merge la film, sau se poate discuta despre orice. Privind obiectiv, nici mama  Joanei nu pare rău intenționată, făcând tot ce depinde de ea pentru normalizarea copilului – de la înscrierea la cursuri de balet sau cercetășie sportivă, la impunerea de diete și programare la psiholog. Dar blestemul contradicției mama-fiică se încăpățânează să destrame orice efort al ei de a rezolva totul în mod corect.

   Rezolvare pe care o găsește însă mătușa Lou, atât prin influența din timpul vieții cât și printr-un testament cu condiționalitate suspensivă. Joan va primi o sumă mare de bani, doar dacă îndeplinește o anumită prevedere testamentară: să slăbească cincizeci de kilograme. Acest imbold adăugat unei psihologii mai mature, de ieșire din adolescență, vor fi declicul declanșator al marilor schimbări.

   Tot de mătușa Lou se leagă un alt marcaj important în destinul Joanei, ea introducând-o pentru prima oară în lumea misterioasă a viziunilor și premonițiilor, când o ia ca însoțitoare la ședința unui grup straniu de rugăciune și spiritism.

    Structurată în cinci părţi, fiecare cuprinzând o etapă de viață, cartea lui Atwood ne poartă în stil de jurnal intim, prin tot traseul formării eroinei sale. Devenită acum o femeie tot mai frumoasă, dar cu umbra obezei ce a fost, înconjurând-o ca o aură apăsătoare, Joan începe o viața de călătorii și aventuri cu banii moșteniți. Întâlnește la Londra un conte polonez refugiat cu care are o primă relație de concubinaj cam ciudat și din urma căreia cel mai important lucru cu care rămâne e ideea de a scrie cărți romantice de epocă, cu iz gotic și erotic, pentru publicul țintă pe care și l-a ales: femeia casnică sau dezamăgită de carieră, doritoare de escapism în lumi mai frumoase și mai sentimentale.

    Cu atât mai de neașteptată pare alegerea facută pentru propria mare poveste de dragoste, finalizată cu o căsătorie care numai ca în povești, nu e. Un propagandist comunistoid fanatic, prea prins de activitățiile sale principiale socialiste, ca să poată dezvolta o reală pasiune romantică, îi devine soț. Se reîntorc și se stabilesc în Canada, unde tocmai când lucrurile par să se statornicească, totul se precipită spre punctul culminant al mărturisirii din începutul romanului. Joan are succes și ca poetă morbidă, printr-o creație așternută pe hârtie prin metoda scrierii automate – incoștiente, cu iz puternic de spiritism. Îsi ia un amant, apar episoade de șantaj, de harțuieli telefonice și mesaje amenințătoare, reapar personaje din trecut și bântuiri fantomatice.

   Toate  o presează pe Joan Foster să redevină Louisa K. Delacourt, pseudonim pe care și-l luase cât timp locuise în Europa și să se refugieze din nou în locurile unde îsi găsise odată liniștea, de data asta înscenându-și moartea. Dorința de dispariție a vechiului eu, de reinventare, pare să izvorască din succesul primei transformări, de la obeză la femeia dorită. Dacă va reuși și de data asta și cât de multă bază au amenințările ce o stresează, sunt întrebările care dau miza finalului intens al poveștii.margaret-atwood

    Dincolo de firul epic al romanului și de plăcerea pe care ți-o dă parcurgerea lui, există interpretarea sa în decodare post-modernistă. Curent pe care îl ilustrează, practic, după manual, pentru că găsim în el subiectivizare totală, importanța dată trăirilor interioare, satirizarea socială, auto-ironia, dar și conștiința de sine a scriitorului și a operei sale. Prin prisma aceasta pot fi răsfoite inclusiv, altfel interesantele fragmente din creația gotico-romantică a cărților de dragoste scrise de Joan. Citarea lor vastă, intercalată în trupul realist al romanului, e metaforă și introspecție mascată. Labirintul prin care se pierd diferitele genuri de femei-personaje simbolizează întruparea livrescă a întortochelilor vieții și a alegerilor ce trebuie făcute. Poeziile sale spiritiste, aduse pe lume prin scriere automată, sunt un motiv de a diseca procesul de apariție și editare a unei cărți, industria ce s-a dezvoltat în jurul gestului cultural. Interesul post-morten care crește în urma poetei ce a sucombat sinucigaș ca o nouă Sylvia Plath, aduce în vizorul satiric rolul presei și al tabloidizării în succesul unui autor. Lipsa de plauzibilitate din coincidența reaparițiilor unor personaje metamorfozate, cu o nouă identitate, subliniază complexitatea și instabilitatea caracterului uman și al opțiunilor pe care le facem.  Însăşi spiritul mamei ce apare ca viziune în momente de cumpănă, face parte tot dintr-o simbolistică a trecutului definitoriu, pe care îl purtăm veşnic cu noi.

     Un roman care poate fi relaxant sau plin de subînțelesuri, în funcție de cât de mult dorești să îl aprofundezi. Oricum,  satisfăcător și interesant, în orice cheie ai alege să îl descoperi.

 

 

          Zahir, de Paulo Coelho

Titlu original: O Zahir

Traducere din limba portugheză: Gabriela Banu

Editura: Humanitas Fiction

Seria de autor Paulo Coelho

Anul apariției: 2014

Număr pagini: 336

     PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste 200 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera. Deşi profund ataşat de Brazilia natală, romanele lui dezvoltă drame universale, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Paulo Coelho este scriitorul cu cea mai mare comunitate online, având peste 23 de milioane de fani pe reţelele de socializare. În 2009, a intrat în Guinness Book drept autorul celei mai traduse cărţi (romanul Alchimistul). I s-au decernat numeroase premii (printre care premiul german Bambi 2001, acordat personalităţii culturale a anului, premiul italian Fregene pentru literatură) şi importante distincţii (Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa, 1999; Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998 etc.). Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 28 octombrie 2002. A fondat Institutul Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

    Cu puțin timp în urmă vă povesteam despre Walkirii și despre cât de tare îmi place Coelho. Acea experiență minunată m-a împins să citesc ,,Zahir”, o altă carte a talentatului autor. Dacă atunci spuneam că îmi place tare mult, că m-am îndrăgostit de scriitura sa, acum vin cu o completare: ÎL ADOR PE COELHO! E genul de autor care reușește să te poarte în universul său încântător într-un mod cât se poate de plăcut. Te convinge că magia există, că adevărul suprem ne înconjoară, că am putea da de el, indiferent de direcția în care ne-am întoarce privirea.paulo-coelho

,,Și deodată, în mijlocul naosului, înțeleg ceva extraordinar: catedrala sunt eu, e fiecare dintre noi. Creștem, ne schimbăm, ne descoperim slăbiciuni pe care trebuie să le corectăm și nu alegem totdeauna cea mai bună soluție, dar în pofida acestor lucruri mergem înainte, încercând să ne păstrăm verticalitatea, corect, astfel încât să cinstim nu pereții, nu ușile, nici ferestrele, ci spațiul dinăuntru, spațiul în care adorăm și venerăm tot ce ne este scump pe lume.

Da, suntem o catedrală, nu încape nici o îndoială. Dar ce se află în spațiul din catedrala mea ascunsă?

Esther, Zahirul.”

     De data aceasta n-am citit toată povestea dintr-o suflare. Am simțit nevoia de a o savura, de a mă bucura de cuvintele așternute de autor cu măiestrie cât mai mult timp posibil. Timp de mai multe seri am revenit asupra cărții, m-am lăsat prins între mrejele sale fermecate, m-am aventurat alături de personaje în demersul lor de a se schimba pe ei înşiși și de a-i putea schimba și pe cei din jur. Căci, după cum bine știți, pentru a schimba lumea în bine, trebuie să permitem ca schimbarea să înceapă de la noi. Mai apoi, ne vom putea duce la îndeplinire misiunea cu care am fost însărcinați…

     Protagonistul nu este nimeni altul decât Paulo, scriitor brazilian, a cărui viață n-a fost nici pe departe roz. Totul s-a schimbat odată ce a cunoscut-o pe Esther, a patra sa soție, alături de care a petrecut cei mai frumoși ani ai vieții. Datorită ei a îndrăznit să scrie și să devină astfel unul din cei mai vânduți scriitori de pe mapamond. La rândul său, Esther se preocupă de profesia sa de jurnalist de război. Cei doi soți sunt bogați, nu duc lipsă de nimic, însă rutina pune stăpânire pe viețile lor.

,,Înainte de accident, așa aș fi făcut. Dar acum povestea mea personală își pierduse din importanță. Încetase să mai fie poveste, devenea iar legendă, căutare, aventură, călătorie în afara și înlăuntrul meu. Mă aflam din nou într-un timp în care lucrurile se transformau în jurul meu, și așa voiam să fie până la sfârșitul zilelor mele (mi-am adus aminte de epitaful meu: ,,El a murit încă din timpul vieții”). Luam după mine experiențele trecutului care-mi permiteau să reacționez cu iuțeală și precizie, dar nu-mi aminteam tot timpul lecțiile pe care le învățasem. Vă închipuiți un războinic, în mijlocul luptei, oprindu-se ca să decidă care ar fi lovitura cea mai bună? Ar muri cât ai clipi.”

    Relația lor se răcește, flacăra pasiunii se stinge încetișor. Și astfel, într-o zi, Esther dispare. Poliția îl audiază pe autor, însă îl eliberează la scurt timp. E evident că e doar un soț părăsit de propria-i soție și nu un criminal. Evenimentul este mediatizat, toată lumea află și-l compătimește pe bietul Paulo. El e uimit, nu ar fi crezut-o în stare de așa ceva, însă se învinovățește pe sine însuși în aceeași măsură. Dacă nu ar fi tot amânat discuțiile pe a doua zi…

     Presupusul amant al Estherei este un tânăr pe care l-a cunoscut în timpul călătoriilor sale prin Asia. Paulo scrie o carte, ,,Timp de reparat, timp de sfâșiat”, în care nu se sfiește să facă publică suferința sa. La lansarea cărții are surpriza de a-l întâlni pe kazahul Mihail. Acesta îi spune doar că Esther e bine și că i-a citit cu siguranța noua carte. Chiar și așa, se apropie de tânăr, îl însoțește prin mai multe locuri și descoperă lecțiile de viață pe care acesta și alții de țeapa lui le propovăduiesc.

,,Un an mai târziu, mă trezesc cu gândul la povestirea lui Jorge Luis Borges: ceva care, odată atins sau văzut, nu mai poate fi uitat – și ne contropește gândurile până ajungem la nebunie. Zahirul  meu nu constă în metafore romantice cu orbi, busole, tigri sau nu știu ce monedă. El are un nume, iar numele său este Esther.”

    Paulo pornește într-o călătorie spirituală pentru a se cunoaște pe sine însuși, dar și pentru a se apropia de Esther, de femeia ce devine ,,Zahirul” său. Acest Zahir e idealul său, e lucrul la care aspiră cel mai mult, la care tânjește din tot sufletul și pe care speră să-l obțină. Zahirul este un izvor nesecat al frumosului, un elixir al vieții nesfârșite. Se eliberează de propria poveste, descoperă adevăruri negrăite și, în final, o regăsește pe Esther în mirifica stepă kazahă. Pe cea care în tot acest timp nu a încetat să-l iubească, pe cea care l-a așteptat să ajungă în acest prag al înălțării spirituale. Și nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fără îndrumarea și sprijinul tânărului Mihail…

     O frumoasă poveste, ce te captivează de la prima până la ultima pagină. O lecție despre aparențe înșelătoare, despre adevărul ce se află dincolo de primele impresii, despre iubirea adevărată și despre cum soarta jonglează cu ițele-i firave. Vă recomand cu drag această carte, sunt sigur că vă va plăcea! Poate la început va părea puțin mai greoaie, însă vă sfătuiesc să aveți răbdare, să nu vă grăbiți, căci ar fi păcat să ratați farmecul celor așternute pe hârtie de Paulo Coelho.

,, – Dacă cineva e în stare să-și iubească aproapele fără limite, fără condiții, își manifestă iubirea dumnezeiască. Când se arată iubirea lui Dumnezeu, atunci îți vei iubi aproapele. Dacă-ți iubești aproapele, te iubești pe tine. Când te iubești pe tine, lucrurile se întorc la locul lor. Se schimbă Istoria. Istoria nu se va schimba niciodată din cauza politicii, sau a cuceririlor științei, sau a teoriilor, sau a războaielor – toate astea sunt repetiții, asistăm la ele de la facerea lumii încoace. Istoria se va schimba atunci când ne vom putea folosi energia iubirii așa cum folosim energia vântului, a mărilor, a atomului.”

    Vă invit să plecați în căutarea propriului eu interior, al Zahirului mult dorit, să vă lăsați sufletul să zburde prin cele mai neașteptate locuri. Iubiți, apreciați, nu fiți egoiști, luptați pentru visurile voastre și totul va fi bine…

     Mulțumesc din suflet Editurii Humanitas Fiction pentru ocazia de a citi ,,Zahir”, această poveste a noastră, a tuturor!

           LECTURĂ PLĂCUTĂ!humanitasfiction

Cartea Zahir, de Paulo Coelho a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Humanitas Fiction.

Autor: Cosmin

„În mod clar, viața n-are nici un sens fără o componentă spirituală”

„Ce știu cu adevărat”, de Oprah Winfrey

Titlul original: „What I know for sure”
Autor: Oprah Winfrey
Editura: Lyfestyle Publishing
Anul: 2016
Număr pagini: 190
Traducere: Hânsa Alexandra

     Viața este, cu siguranță, o călătorie fascinantă, fie că e plină de provocări sau chiar de dificultăți, fiecare om având un rol bine definit și o călătorie pe care o construiește așa cum crede de cuviință. Cei mai mulți dintre noi ne ghidăm atât după vocea interioară, dar și după modele… iar de cele mai multe ori, modelele sunt persoane publice, care apar frecvent în presă, expunându-și viața și modalitățile prin care au reușit să obțină succesul.

    E adevărat, unii dintre noi își doresc succes, alții au ca scop doar liniștea și o viață confortabilă… însă cartea aceasta este despre Oprah Winfrey și despre cum a depășit ea momentele dificile ale vieții, cum și-a schimbat ea percepția asupra sensului existenței.
   Pe Oprah o cunoașteți din celebrele sale show-uri de televiziune, însă citind cartea, descoperim că dincolo de imaginea zâmbitoare care apare pe ecran, stă o femeie cu un trecut plin de dificultăți, de temeri și de lupte interioare.

    Oprah Gail Winfrey s-a născut pe 29 ianuarie 1954 în Kosciusko, Mississippi. Este realizatoare de emisiuni TV, gazdă de talk-show-uri, producător. Celebra revistă „Forbes” a catalogat-o drept „cea mai bogată femeie din lume. În ciuda acestei etichete, viața vedetei nu a fost ușoară. S-a născut din părinți adolescenți, aceștia separându-se imediat și a fost crescută de bunici până la vârsta de șase ani. Așadar nu a avut parte de căldura părintească atunci când a avut cea mai mare nevoie. Bunicii trăiau la limita sărăciei. Mai târziu, la 14 ani, Oprah a rămas însărcinată, însă copilul a decedat la scurt timp după naștere. La vârsta de 19 ani, apare șansa de a lucra într-un radio, iar acela a fost punctul de declanșare a ascensiunii lui Oprah.
    Cartea e despre cum să pornești de la nimic, dintr-un punct în care nu există niciun viitor și să reușești bazându-te doar pe propriile tale forțe și pe voința de a-ți creiona viața altfel decât părea ea la început.

    Cele 190 de pagini ale mărturisirii sunt structurate în opt capitole și introducerea, fascicule în care cititorul descoperă că la categoria „temeri” și „vulnerabilitate”, percepțiile și emoțiile oamenilor – indiferent că sunt oameni simpli sau persoane publice – sunt similare. Cele opt capitole – Bucurie, Reziliență, Relații, Recunoștință, Posibilitate, Venerație, Claritate și Putere – sunt țesute cu povești din viața lui Oprah, povești care amintesc de poveștile noastre cu tâlc, din care oamenii trag concluzii și extrag sfaturi pe care să le folosească în propria viață.

    Cartea lui Oprah este una inspirațională, e o mărturie sinceră a unei vieți care ar fi putut avea oricare altă turnură, dacă nu ar fi existat voința de a merge mai departe și de a trăi frumos. Titlul cărții, în aparență o expresie simplă, este de fapt, o esență a ceea ce exprimă autoarea cu deplină sinceritate. „Ce știu cu adevărat” exprimă o mărturie plină de culoare, plină de îndemnări la care cei care dau curs, își pot schimba viața. Se pare că ideea acestui titlu i-a venit după ce a fost întrebată de către Gene Siskal (critic de film), în timpul unui show: „Ce știm cu adevărat?” .

     Descoperim, urmărind rând cu rând fiecare poveste și crâmpei de mărturisire a lui Oprah, faptul că viața nu e implacabilă și nu e prescrisă de undeva de sus, ci e o călătorie care se poate schimba, în bine sau în cealaltă extremă, dacă ne dorim asta. Ceea ce exprimă Oprah în această carte, este că putem trăi frumos, chiar extraordinar, dacă credem suficient de mult în forța noastră interioară, pentru că noi, oamenii, suntem ființe minunate, capabile să ne construim și să ne modelăm existența așa cum ne dorim.
  Nu a fost ușoară viața lui Oprah, asta e sigur, însă faptul că a știut să lupte pentru ceea ce și-a dorit, demonstrează că fiecare din noi este capabil să facă asta. Indiferent de vârsta pe care o avem, percepția asupra vieții poate fi frumoasă: „Să înaintez în vârstă este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată”, mărturisește ea, explicând mai departe că fiecare clipă, indiferent din ce etapă a vieții vine, este o adevărată binecuvântare.

    Tot din această carte, aflăm că „În mod clar, viața n-are nici un sens fără o componentă spirituală”, frază care demonstrează atât sensibilitatea acestei femei, cât și înclinarea spre credință, spre latura spiritual ca modalitate de a crea o existență echilibrată.

    Nu știu dacă mulți vor aplica sfaturile din această carte în propria lor existență, însă știu că fiecare rând te determină să meditezi asupra vieții tale, asupra a ceea ce vrei să faci cu acest minunat dar, numit viață.
    În lumea aceasta rapidă, stresantă și care tinde să-și piardă adevăratele valori, sfatul autoarei este acela de a acorda atenție lucrurilor mărunte care ne pot aduce bucurie și liniște. Unul din lucrurile aparent neînsemnate, dar esențiale pentru existența noastră, este respirația, iar sfatul scriitoarei este acela de a acorda timp suficient acestui proces:

„Știu cu adevărat că respirația este ancora ta, darul care ți-a fost oferit, care ne-a fost oferit tuturor, pentru a ne echilibra chiar în acest moment. De fiecare data când am o întâlnire care presupune cea mai mica urmă de tensiune, mă opresc, inspire adânc, apoi mă eliberez. Ai observat vreodată cât de des îți ții respirația? De îndată ce începi să acorzi atenție, te-ar putea surprinde să vezi cât de multă tensiune purtai în interiorul tău”.

    Stilul lui Oprah este fluent, direct, așa cum îi stă bine unei mărturisiri și odată ce deschizi cartea e ca și cum te așezi pe o canapea și bei o cafea cu autoarea care îți povestește amănunte din viața sa, subliniind cum poți tu să beneficiezi de mărturisire, folosind concluziile în propria ta existență. Cartea se citește ușor și se simte tendința de asimilare a informațiilor, de parcă fiecare rând ar pleca încet, spre un sertar deschis din creier și din inimă. Recomand cartea tuturor, dar mai ales celor care cred că viața, chiar dacă e dificilă, e un dar extraordinar.lifestyle-publishing

    Cartea Ce ştiu cu adevarat de Oprah Winfrey, a fost oferită pentru recenzie de Editura Lifestyle Publishing. Poate fi comandată de pe site/ul editurii Lifesyle Publishing.

Autor: Rodica Puşcaşu

Fii sincer cu tine însuţi şi aminteşte-ţi să razi în fiecare zi. Este tot ce contează cu adevărat

Rockstar, de Cristina Nemerovschi-Editura Herg Benet

Editura: Herg Benet

Număr pagini: 333

Lansare Rockstar-Lectură şi discuţii-27 09.2016-Cărtureşti Carusel ora 19.00

   Nu ştiu dacă mi-a mai fost atât de greu să vorbesc despre o carte ca despre “Rockstar” al Cristinei Nemerovschi. O să spuneţi: ”Ce mare lucru, e despre un star rock, cât poate fi de greu?!!!”. Da, cartea este despre o trupa rock, despre un star rock, dar este mult mai mult decât atât.
   După ce citeşti primele pagini, ai tendinţa să te întrebi: ”ok e un star, şi atunci de ce e trist şi singur chiar înconjurat de mulţime?”: ”Da mă simţeam singur în multe locuri şi întâmplări. Mereu în mijlocul prietenilor, al cunoscuţilor, al fanilor, al mulţimii în general.” Oare de ce, cu atâţia fani şi succes, concertele sunt pentru Storm un chin, fiecare piesă aducând cu ea o acută stare de tristeţe, de singurătate, de regrete: ”Eu spre deosebire de ei, nici măcar nu aveam idee dacă a două zi sau peste câteva ore aveam să mai fiu în viaţă. Viaţa mea era praf, eu eram spart în bucăţele mici, mici, ca un pahar vechi pe care-l scapi de la înălţime pe gresia dură. Ei erau mai puternici, mai simpli, mai reali”. Şi totuşi publicul, atenţia fanilor, succesul trupei, prietenii şi mama lui, îl ajutaseră să meargă înainte de la dispariţia lui Fire: ”Ca şi cum –odată ce el Fire dispăruse-cineva îmi ştersese o parte din trecut, tot ceea ce fusese mai bun, şi-mi lăsase doar câteva imagini definitorii, alea care mă chinuiau constant.”

  Din derularea poveştii vedem doi fraţi gemeni, cu o copilărie fericită, cu o mamă Kat, o mamă ”fericită, colorată, exuberantă, tandră”, o mamă care ştia să se distreze, dar în acelaşi timp să-şi crească şi să-şi iubească copiii, fără să-i îngrădească. Kat (Ecaterina) era rusoaică, dar părinţii ei se stabiliseră în Bucureşti când ea era aproape o adolescentă, învăţase uşor româna, apoi se stabilise în Spania, unde îşi crescuse băieţii. Gemenii vorbeau de mici spaniola, rusa, româna, engleza, Kat primea oaspeţi, scria cărţi, pleca în vacanţe exotice cu câte un iubit, dar întotdeauna cumva ştia tot despre băieţi şi era alături de ei. Kat îi lăsase să-şi descopere drumul şi să meargă pe el: ”Era o mamă atât de diferită, dar mă lăsase să fiu eu. Şi mă şi iubise în timpul asta. Era cel mai greu echilibru, proba la care eşuau cam toţi părinţii pe care-i cunoşteam: să iubeşti dar să laşi liber. Lui Kat îi ieşise.” Mai mult unii părinţi alegeau şi impuneau un anume drum, bazat pe calcule meschine uneori ,mai ales adolescenţilor care nu ştiau ce să facă: ”Toţi cei care nu îşi descopereau pasiunile, care nu ştiau din adolescenţă ce le-ar fi plăcut să facă peste 20 de ani, sfârşeau de cele mai multe ori prinşi pe drumurile alese de alţii pentru ei. Nu mai alegeau ceea ce îi bucură, ci ceea ce “era mai bine pentru ei”. Poate de aceea pentru ei şcoală a fost o etapă, siguri de visul lor: ”În plus faptul că realizasem cât de mult însemna muzica pentru noi şi îndârjirea noastră de a nu face altceva în viaţă ne ajutase să trecem prin şcoală cu zâmbetul pe buze” ”În timp ce pe mulţi cei de vârstă noastră şcoala îi ciuntea, le reteza cea mai frumoasă parte din ceea ce erau, le ucidea nebunia, noi trecusem prin ea senini, calmi, complet siguri pe ceea ce eram şi pe ceea ce urmă să devenim”.

    Pe iubita lui Alice o cunoaşte încă din copilărie, ea devenind ca un al treilea copil al lui Kat.
    Storm şi Fire înfiinţează trupa de rock “Hurricane Inside” şi viaţa lor se derulează frumos, intersectată cu întâmplări şi trăiri adolescentine, până la evenimentul tragic al morţii lui Fire (omorât de un italian, care-l confundase cu Storm)
    Din acel moment Storm se simte mort în interior, deşi îşi continuă mecanic viaţa, o viaţă căreia nu-i mai găseşte rostul. Urmează şedinţe la psiholog, beţii, droguri, zile uitate, dar continuă concertele ca o marionetă nevrând să-şi decepţioneze prietenii şi fanii şi mai ales simţindu-se dator faţă de Fire să ducă totul mai departe. Băieţii încearcă să-l sprijine, singurele lui certuri fiind cu Tixx, celălalt chitarist al trupei, care uneori pare că-l urăşte. Uneori discuta cu terapeuta şi cu Alice, încercând să-şi dea seama cine fusese iubirea secretă a lui Fire.

    Ca orice cântăreţ avea şi Storm un idol, pe Lola, cântăreaţa de rock, şi la îndemnul terapeutei se hotărăşte să meargă s-o cunoască, simţind că parcă asta îi va schimba viaţa.
    Are noroc să cunoască o tipă caldă, deschisă, sensibilă şi mai ales înţeleaptă: ”Dar Lola ştia multe despre bătălii, pierderi şi cuceriri, aşa că probabil trebuia s-o ascult. Trecuse prin toate astea şi ieşise nu neapărat întreagă, nu perfectă, nu impecabilă, nu neşifonată, ci doar adevărată, reală, vie, mai vie decât majoritatea oamenilor”, o tipă care îi spune câteva adevăruri: ”Ar trebui să ne trăim fiecare zi ca şi cum ar fi nu neapărat ultima, dar ca şi cum nu am avea nimic de pierdut.””Toate lucrurile de care ne temem, credea Lola, sunt în noi şi le putem învinge uşor, atunci când suntem cu adevărat motivaţi. Trebuie mai întâi să le înţelegem, apoi să încercăm să ne convingem că noi suntem cu mult, mult mai puternici decât ele. ”Împreună cu Lola îl cunoaşte pe Johnny, idolul ei, află povestea unei alte cântăreţe, Maribelle (prima iubire a lui Johnny), se gândeşte cu mai puţină durere dar cu nostalgie la Fire:”……fratele meu luptase mult să se construiască până la vârstă aia. Înţelesese atât de mult, citise, trăise, gândise, luptase. Avea drumul lui. Abia reuşise să-şi croiască poteca pe care voia să păşească tot înainte, pentru mult timp.”

    Se reîntoarce în ţară, are un nou concert unde la chitară cânta Alice, iubita lui pe care o şi cere de soţie, şi aşează ultima piesă din puzzle când Tixx îi mărturiseşte adevărul despre relaţia lui cu Fire.
    Vindecarea îi aduce şi o vizită de ziua lui, cu Kat, la mormântul lui Fire, şi-n oraşul acela micuţ se naşte o nouă melodie care se va chema Fire: ”Păşeam alături de Kat în oraşul pe care-l blestemasem nopţi la rând pentru că îmi răpise jumătate de inimă, şi în minte mi se năşteau versuri pentru o piesă nouă. Ştiam că se va chema Fire. Nu avea cum altfel. Nu există nume mai potrivit.” ”Şi am ştiut că mă voi întoarce, şi nu voi fi un învins, Pentru că mai aveam lucruri de făcut ,oameni de întâlnit. Şi am înţeles că doar de mine depinde să duc povestea mai departe.”
    Pe braţul lui Storm rămâne viu tatuajul cu cuvintele vizibile: ”Be true till the end” continuarea fiind pe braţul lui Fire, invizibilă pentru ceilalţi dar gravată în mintea lui: ”and laugh each day.”
   Dacă vreţi să ştiţi mai multe, să cunoaşteţi şi celelalte personaje, fani şi întâmplări, să înţelegeţi mai multe, citiţi cartea.

   Aşa cum ne-a obişnuit Cristina, cu o poveste aduce în atenţie multe alte poveşti de viaţă, idei, sentimente, trăiri.
    Până la urmă “Rockstar” este o poveste despre viaţă şi moarte, pasiune şi ură, deznădejde şi speranţă, dragoste, indiferenţă, trădare, prietenie. ’Rockstar”e viaţa însăşi.

   Iar motto-ul cărţii este superb: ”Nu există drumuri bune şi căi greşite. Pur şi simplu, nu există. Când vei găsi drumul tău, vei şti. Te vei simţi viu şi vei şti. Întotdeauna” şi cuvintele tatuajelor spun totul: ”Be true to yourself and remember to laugh each day.It”s all that really matters.” (Fii sincer cu tine însuţi şi aminteşte-ţi să razi în fiecare zi. Este tot ce contează cu adevărat)Editura_Herg_Benet

Cartea Rockstar, de Cristina Nemerovschi a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.  Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

lansare-rockstar

Autor: Arci

,,Este o învăţătură a unor lacrimi căzute din durere.”

Resurecţie, de Flavius Simion

Editura: Celestium

recenzie

    Flavius Simion este student la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti. Scrie din anul 2008 şi este pasionat de mister şi drama, îi place să călătorească, să scrie şi să citească. Visul său este să devină un scriitor cunoscut, să aibă o redacţie a unei reviste şi să prezinte o emisiune. Mai multe despre Flavius în interviurile de pe site.

   Şi acum să vorbim puţin despre cartea lui Flavius-Resurecţie. Este greu să vorbeşti despre o carte care este numai”semtiment”de la prima până la ultima filă. O carte care prezintă trăirile, sentimentele, ultimele zile ale unui tânăr. Un tânăr care află că mai are câteva luni de trăit, un tânăr complet debusolat de tot ceea ce se întâmplă, de atitudinea familiei şi a prietenilor faţă de boală, un tânăr intrigat de propriile trăiri, senzaţii şi hotărâri în faţa inevitabilului.

   Andi este un licean, băiat popular în şcoală, află că are cancer şi că e pe moarte, moment în care toate visele lui, credinţele, părerile, valorile se schimbă. Abia acum când îşi rememorează copilăria şi adolescenţa din alte perspective, îşi dă seama că parcă sărise peste etape. Deşi se jucase cu maşinuţele până la doisprezece ani, bunicul lui cu care pleca în excursii cu cortul, îi spunea mereu să-şi trăiască copilăria şi de data asta :”ar fi dat orice să o mai trăiască măcar o singură dată.”

    Ideea morţii iminente l-a devastat complet:

”Lucrurile începeau să nu mai aibă sens sau logică. Ideea că ar mai trăi câteva luni îl devasta complet. Nu pentru că mai avea puţin de trăit era melancolic, ci pentru că avea să lase în urmă şi mai multă durere.”

   Acum realizează că mai are de făcut un lucru important, să se împace cu el însuşi şi apoi cu familia şi prietenii:

”Mai avea de rezolvat nişte treburi importante precum relaţiile pe care le avea cu prietenii săi şi cu familia, trebuia să se împace mai întâi cu el asta era cel mai dificil.” ”Mereu i-a fost greu să îşi arate sentimentele, îi era frică de ele. Şi chiar se laudă că ”e bine să nu ai sentimente deoarece nu te afectează, deci prin urmare nu suferi”

    Nu se gândeşte să se sinucidă convins că fiecare are pe pământ un plan, o misiune: ”Mai bine zis o hartă pe care trebuie să parcurgem un drum numit ”VIAŢA”. Iar destinaţia lui urma să fie “MOARTE”.”

     Se simte singur cu propria familie, conştient de câtă durere le aduce. Crede că prietenii l-au părăsit şi poate chiar aşa este, dar şi el ar fi procedat poate la fel, pentru că oamenii sunt trecători: ”De fapt asta şi înseamnă cuvântul prieten, o persoană care îţi oferă confort o perioada şi, după, îl caută la alţii.”

    Pendulează între visele sale şi realitate, până când într-un moment de deznădejde totală e gata să se sinucidă .I se pare că prietenii sunt absenţi din viaţa sa, deşi e conştient că şi lor le e foarte greu:

 ”Ce parşivă e lumea! Cât de crudă era! Prieteni nu mai avea, viitor nu mai avea, nici măcar viaţă nu prea mai avea.!”

Îşi vedea viaţă ca pe nişte străzi lipsite de iubire. Niciuna nu părea să-i ofere ceva. Pe una calca pe spini de fiecare dată când se plimbă şi simţea cum i se scurge esenţa vie din trup. Pe a doua stradă stăteau drepţi toţi prietenii şi persoanele apropiate, cu chipuri triste, iar pe a treia stradă erau plantate de jur împrejur numai flori.” 

    Se străduise atât de mult să fie o persoană bună, atent la ce vorbeşte, atent să nu jignească pe nimeni şi degeaba: ”Cât se chinuise să se ridice şi să-şi construiască personalitatea şi viitorul, acum nu mai aveau nici un rost. Se săturase să aibă mai multe măşti. Numai cu prietenii săi se simţea liber.”

    Şi iată că Sonia şi Toni, prietenii lui, sunt cei care-l salvează de la sinucidere, deşi amândurora le e ruşine că s-au speriat la aflarea veştii şi oarecum l-au abandonat pe singurul om care fusese mereu, necondiţionat alături de ei. Mama lui Andi era o femeie respectabilă, pentru care tot ce conta erau fiul şi soţul ei, să se ocupe de ei, să fie oarecum centrul vieţii lor: ”Era foarte amuzant portretul familiei lor. Mama sa era o visătoare care trăia în viitor, tatăl lui era un bărbat cu capul pe umeri şi se gândea cum putea îmbunătăţi prezentul, şi mai era şi Andi, care era devorat doar de trecut. Doar trecutul îl mai ţinea în viaţă, în prezent şi puţin în viitor. Portretul nu era deloc amuzant, era trist.”

   În urmă unei noi crize, Andi pare să-şi fi pierdut memoria şi refuză să discute cu prietenii şi părinţii lui, refugiindu-se în rutina spitalului. Aici o cunoaşte pe Luana, o tânăra condamnată ca şi el. Prietenia lor până la moartea ei îl determina să schimbe anumite lucruri din viaţă, să reînnoade relaţiile cu lumea din jur. Află mai multe despre viaţă lui şi cât de mult i-a dezamăgit pe toţi cei care l-au mai salvat odată, cât de mult le-a risipit celor dragi din viaţă:

Niciodată nu se gândise că a trăi în întuneric avea să dezamăgească sau să rănească pe cineva. Mereu a considerat că viaţă lui îi aparţine doar lui şi atât. Dar acum i-au mai rămas doar nişte lacrimi dulci care nu sunt în stare să şteargă vreo pată de negru lipită pe viaţă lui.”

    Paradoxal, deşi sfârsitul e previzibil din primele pagini, cartea asta pare să ne înveţe mai multe despre oameni, despre relaţiile părinţi –copii, despre prietenie, dragoste, lacrimi şi tristeţe, zâmbete şi fericire, decât orice poveste cu happy-end. Este o carte tristă care te determină să găseşti un nou sens vieţii şi morţii, şi care, culmea, te îndeamnă să trăieşti:” Atâtea cuvinte, şi totuşi erau atâtea tăceri. Moartea e doar o trecere, nu e un sfârşit. Ea nu stă la baza vieţii ,totuşi, e în legătură strânsă cu ea. Moartea nu moare, însă mereu fură viaţă”.
Semnificativ este şi citatul de la sfârşitul romanului:

”A rămas o învăţătură a celor care acum trăiesc murind în fiecare zi, a celor care varsă zilnic nişte lacrimi. A celor care au ales chiar şi acum, când citiţi voi să îşi irosească momentele, să îşi irosească timpul sau să îşi pună capăt zilelor. E o învăţătură a tuturor care am uitat să iubim şi să renaştem din iubire.
Este o învăţătură a unor lacrimi căzute din durere.”

14364726_751614918310219_4166999487968756734_n

Cartea Resurecţie, de Flavius Simion a fost oferită pentru recenzie de Editura Celestium. Poate fi achiziţionată de pe site-ul Editura Celestium.
Editura Celestium - OSIM CTR

Autor: Arci

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

Magicianul, de John Fowles-Editura Polirom

Editura Polirom, 2007

În traducerea Liviei Deac și a Marianei Chiroțan

Titlu original: The Magus ( 1965)

Număr de pagini: 659

Un răspuns este întotdeauna o formă a morții.

    Magicianul este romanul pe care îl citești cu sufletul la gură, de parcă în orice moment ar urma punctul culminant. Lecturând, descoperi cât de înșelător poate fi omul și cât de ușor poți să fii manipulat, cât de complexă și malefică poate deveni mintea omului, o minte odihnită, care nu duce grija zilei de mâine, urmărindu-și victima în stil „Big brother”. Nu e o carte frumoasă, dar e grozavă! O carte pe care nu o uiți ușor, o carte care te revoltă, te tulbură și te uimește în același timp. Acțiunea are loc în anii 1952-1953, în Anglia (partea I și a III-a, mai reduse ca număr de pagini) și insula Phraxos din Grecia (partea a II-a, care se întinde pe un număr însemnat de pagini). Personajul principal reprezintă un alter-ego al autorului, fapt dovedit prin mai multe elemente de autenticitate: propria experiență ca profesor de engleză a autorului pe insula grecească Spetsai, după o pregătire la Oxford.

     În debutul romanului, personajul-narator Nicholas Urfe face o mică incursiune în trecutul său familial: fiu unic al unor părinți englezi, extrem de exigenți, care însă mor într-un accident de avion. Moartea lor este resimțită de personaj ca o eliberare, putând astfel să ducă stilul de viață libertin pe care și-l dorea: înființează împreună cu niște prieteni clubul Les Hommes Révoltés, se dorește a fi poet. După terminarea studiilor, se angajează ca profesor la o școală din Anglia de Est, însă, plictisit, demisionează. În viața amoroasă este la fel de superficial, avertizându-și de la început iubitele că este un singuratic, lucru folosit ca armă la despărțire: aveam grijă întotdeauna să-mi previn victima, înainte de a se dezbrăca, de diferența de a te cupla cu cineva și a te căsători, devenisem aproape tot atât de abil în începerea jocului, cât și în terminarea lui.

     La sfârșitul lunii august, răspunde favorabil unei oferte de serviciu ca profesor de engleză la Liceul Lord Byron, de pe insula Phraxos, din Grecia. În seara aceea o cunoaște pe tânăra australiancă Alison Kelly, de care se va îndrăgosti, însă, simțindu-și libertatea pusă în pericol, de care se va despărți odată cu plecarea în Grecia.

     Înainte de plecare, se întâlnește cu predecesorul său, Mitford, care fusese în Phraxos și care îi face o prezentare a școlii și insulei. La despărțire îl sfătuiește să se ferească de „sala de așteptare”, ceea ce îl pune pe gânduri pe Nicholas.

    Prin ochii naratorului, autorul descrie peisaje grecești ce-ți taie răsuflarea, în totală opoziție cu cenușia Londra.

Marea bătea în turcoaz, muntele, la orizont, apărea albastru-cenușiu în fierbințeala fără boare. Vedeam coroana verde sclipitoare a pinilor de la Bourani. […] Undele se răspândeau pe suprafața albastră lăptoasă a mării într-un clipocit vag și acesta a fost ultimul semn de civilizație după ce bărcile au dispărut în golful vestic. Stăteam toropit la umbra subțire a unui pin în mijlocul peisajului atemporal disociat Greciei sălbatice.

    Fascinat la început de frumusețea insulei, Nicholas percepe, câteva luni mai târziu, singurătatea ca pe o povară, iar dezmăgirea provocată de eșecul său scriitoricesc îl determină să se gândească la sinucidere.

Însă, împins de curiozitate, trece de „sala de așteptare” (care era, de fapt, o placă agațată pe plajă) și intră pe domeniul misteriosului domn Maurice Conchis. Aici, la Bourani, se petrec evenimente care sfidează normalul și îl dezorientează pe Nicholas. Începe să își petreacă sfârșiturile de săptămână aici, iar Conchis își povestește viața; o viață pe care nu a trăit-o, de fapt, niciodată astfel, după cum va afla nu după mult timp Nicholas. Își face apariția o tânără fragilă, care se recomandă Lily (iubita din tinerețe a lui Conchis, moartă de febră tifoidă). De aici, pe parcursul câtorva săptămâni, se vor succede evenimente într-un ritm alert, personajul principal descoperind, alături de cititor, că totul este o minciună și, când se dă de înțeles că adevărul a fost elucidat, situația se răstoarnă din nou, dezamăgitor. De ce?

    Primul răspuns pe care îl oferă Conchis este spiritismul, apoi un teatru fără scenă, în care toți sunt actori, dar nu toți știu asta, experimentul făcut de o echipă ilustră de medici și, în final, pentru a-i da o lecție lui Nicholas. Ești ca și ariciul. Când ariciul își scoate țepii nu poate mânca. Cine nu mănâncă moare de foame. Iar țepii îți vor muri o dată (corect odată, n.n.) cu trupul., răspunde Conchis la reticența afișată de Nicholas.

Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulțumesc pur și simplu să „fiu”, să exist. Poate într-o zi ai să înțelegi și tu ce înseamnă asta. Și ai să zâmbești. Un zâmbet aprobator, un zâmbet sarcastic.

     Magicianul este și un roman erotic, deoarece personajul principal trăiește experiența iubirii de două ori: o dată, iubirea sexuală, cu Alison, apoi pe cea spirituală, cu Lily, care se dovedește a fi Julie Holmes, apoi dr. Vanessa Maxwell etc., și care îl trădează într-un mod cumplit. Nicholas se întoarce cu sufletul spre Alison, dar primește o scrisoare prin care este anunțat că aceasta s-a sinucis, fapt ce va fi demontat într-o seară, când o vede urcând într-un taxi la Atena.

     Încercând să afle adevărul, Nicholas se întoarce în Anglia, unde o cunoaște pe mama surorilor Julie și June (Lily și Rose), care reușește să îl convingă, într-o oarecare măsură, că experiența de pe insula grecească l-a maturizat.

Continuam să mă simt persecutat, dar în alt sens; adevărurile lui Conchis se maturizaseră în mine; în special cele pe care le întrupase prin Lily. Încet-încet, învățam să zâmbesc, cu surâsul pe care îl dorea Conchis. Poți accepta fără să ierți, după cum poți lua o hotărâre fără s-o pui neapărat în aplicare.

     Într-un sfârșit se întâlnește din nou cu Alison, dar constată cu durere că nici unul nu mai este același.

Autor: Andreea D

Paznicii legământului, de Tom Egeland

Editura: Allfa (All)

Număr pagini: 496

Colecţia: Strada Ficţiunii Bestseller

   Tom Egeland s-a născut în 1959 la Oslo în Norvegia. În timpul liceului a studiat un an în S.U.A. în oraşele Denver şi Salt Lake City. A lucrat ca jurnalist la publicaţia săptămânală Vi Menn, ca reporter şi redactor de ştiri la ziarul Aftenposten, iar apoi ca redactor la canalul de televiziune TV2. A debutat în 1988 cu romanul Ragnarok. Succesul a venit odată cu publicarea romanului “Capătul cercului (Sirkelens ende,2001)” editura Allfa 2012. La fel de bine primit de către public a fost şi romanul “Paznicii Legământului (Paktens voktere, 2007)”-editura Allfa 2013, care continuă aventurile arheologului Bjorn Belto din primul roman. Romanul ”Lucifers Evangelium” publicat în 2009, i-a adus premiul Riverton pentru cel mai bun thriller norvegian. Cărţile lui Tom Egeland au fost traduse în peste douăzeci de limbi. Autorul însuşi mărturiseşte: “Scriu cărţile pe care mi-ar plăcea să le citesc-cărţi care mă intrigă, mă entuziasmează, mă provoacă, mă învaţă lucruri noi, dar şi cărţi care mă sperie…”

    Şi chiar aşa este, credeţi-mă mi-a fost foarte greu să încerc să vă povestesc câte ceva, atât de densă este cartea, foarte concentrată în evenimente şi informaţii.
Romanul începe cu o moarte prin otrăvire a unui om de rang foarte înalt, obligat să se sinucidă în Egipt în anul 1360 i.H. :

”Îl lăsaseră să aleagă cum vrea să moară, şi acum se adunaseră cu toţii în jurul lui-vizirii, marii preoţi, dregătorii şi generalii, aşteptându-l să golească pocalul. Numai faraonul şi regina nu veniseră. Nu voiseră să fie de faţă.”

   Apoi continuă cu Norvegia anului 1070 d.H., când la o mănăstire un bătrân Viking îşi aşterne amintirile despre regele Olav cel Sfânt, regele care a renunţat la zeii strămoşilor săi Odin şi Thor, Balder şi Bragi, Freyr şi Freya, încercând să propovăduiască credinţa în Isus (Hristos cel Alb). Mulţi i se alătură în noua credinţă, din respect şi supunere, deşi pe ascuns nu încetează să-şi cinstească vechii zei, inclusiv Bard Scaldul, cel ce scrie povestea şi care a fost foarte apropiat de regele Olav şi de egipteanul Asim. Amândoi se odihnesc în mormântul tainic al lui Asim, alături de comoara şi papirusurile, pe care doar egipteanul le puteau citi: ”Înainte să mor, aş vrea să vă spun povestea călătoriei îndrăzneţe care ne-a dus până în regatul soarelui, la templul zeilor străini.”

    Pe tabla de joc a lumii apare un nou jucător, Vaticanul care află în 1128 d.H. despre manuscrise şi încearcă cu orice preţ să le recupereze:

”Trebuie neapărat să găsească originalul! exclamă cardinalul, mai mult pentru sine decât pentru arhivar. Dacă manuscrisul ăsta cade vreodată în mâinile cui nu trebuie…” ”Asta nu trebuie să se întâmple niciodată.”

   În anul 1241 d.H. în Islanda unul din păzitorii comorii, Snorri Sturluson este ucis, ucigaşii căutând  manuscrisele.
     Acţiunea se mută în Islanda anului 2007 unde un preot Sira Magnus găseşte într-o colecţie de acte vechi “Codicele Snorri” –”Codex Snorri, o colecţie ciudată de cifruri, texte, hărţi şi simboluri oculte.” Apelează la excentricul arheolog Bjorn Belto, care după ce şi-a făcut un renume în cercurile ştiinţifice prin descoperirea “Raclei Sfintelor Taine”, duce o existenţă ternă, aşteptând parcă noi aventuri. Se alătură lor un geniu lingvistic, specializat în decriptarea codicelor, Terje, bucurându-se de o nouă posibilă descoperire.

    Lucrurile se precipită, Sira Magnus este ucis, codicele furat, doar că bătrânul apucase să-i trimită lui Bjorn o copie pe calculator. Cei doi cercetători găsesc pe marginea documentului adnotări făcute de Snorri, indicii despre comoară şi despre paznici, şi nişte însemne care reprezintă: ankh egiptean, runa tiwaz, crucea creştină şi o pentagramă, pe care le vor regăsi de-a lungul cercetărilor. Încep investigaţiile şi găsesc la Thingvellir, într-o peşteră o raclă cu suluri de pergamente scrise în coptă, limba folosită în Egiptul Antic din anul 200 i.H. până în secolul XII şi în ebraică. Sulurile sunt duse la institut şi puse sub pază.

   Devine si mai interesantă şi încâlcită povestea, mai ales că sunt foarte mulţi interesaţi de aceste pergamente, în special un şeic.

    Indiciile găsite în bisericile din Norvegia, în peşterile din Islanda, locuri sfinte din Londra până în Luxor şi Republica Dominicană, îl ajută pe tânărul arheolog să reconstituie o parte din poveste. În anul 1013 războinicii vikingi ai regelui Olav,  conduşi de acesta, au urcat în sus pe Nil şi au jefuit un mormânt dintr-un templu egiptean, unde, pe lângă bogaţii, au gasit o raclă de aur cu o mumie şi un mare număr de pergamente, care au fost apoi de-a lungul vremii păzite cu preţul vieţii de “paznicii legământului”.

    Întrebarea e dacă Bjorn va reuşi să afle de ce este urmărit şi vânat de oamenii şeicului, care avea un renume în lumea colecţionarilor şi mai ales de ce acesta vrea cu orice preţ manuscrisele. În jurul lui mor oameni, care încearcă să-l ajute, găseşte mereu noi indicii şi până la urmă mergând pe urmele paznicilor şi al comorii, dintr-o parte în altă a lumii, ajunge la date despre un nazist cu rang mare care a scos din Germania în timpul războiului o întreagă colecţie de documente.

  Află alte poveşti despre egipteanul Asim. Acesta a înfiinţat o frăţie, un ordin de paznici care să păzească mumia şi sulurile pentru a nu fi găsite de Vatican. În ordin au intrat oameni de diferite religii, înţeleptul Asim făcând un amestec de cunoştinţe despre numerologie, astrologie, geometrie sacră, mitologie, credinţe norvegiene şi creştine, de unde şi cele trei simboluri găsite pe papirusuri. Paznicii găseau indiciile exact ca Bjorn în texte încifrate cu diferite coduri

    Şi ca în orice poveste în care ”nimic nu este ce pare a fi” Bjorn se confruntă cu multe descoperiri, descoperă duşmani acolo unde credea că are prieteni, ucigaşi, oameni lacomi şi avari acolo unde credea că vede cinste şi loialitate. Descoperă secrete urâte de familie, taine ascunse, şi taina bine păstrată, aflând cine este de fapt şeicul.
     Toate acestea în numele lăcomiei a dorinţei de mărire şi putere, şi mai ales al interesului de a afla cel mai mare secret al Vechiului Testament, un secret care ar zgudui din temelii religia şi credinţa
     Dar nu vă pot povesti, trebuie să citiţi cartea pentru că merită. Romanul abundă de cunoştinţe despre istorie, religie, credinţe, lumi şi culturi pierdute toate pe un fundal de acţiune.

   Aşa cum bine scrie pe coperta cărţii: ”Împletind creştinismul cu mitologia egipteană şi cu străvechile credinţe nordice, Tom Egeland pune sub semnul întrebării lucrurile pe care le credem fără să le cercetăm”(Aftenposten).Editura All

Cartea Paznicii legământului, de Tom Egeland a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Arci

„a se citi numai cu o gustare la îndemână!”

Un an bun de, Peter Mayle-„saveurs de vivre”

Editura: Rao

Titlul original:  A Good Year

Număr pagini: 247

     „Un an bun” spune povestea transformării unui om de afaceri londonez într-un viticultor ce descoperă adevăratele „saveurs de vivre” într-un sat tipic provensal.

     Lui Max pare să nu-i lipsească nimic pentru a duce o viaţă satisfăcătoare. Este chipeş, în floarea vârstei, locuieşte într-un apartament decorat cu mult bun gust, are obiective precise şi o serie de reuşite ce promit un viitor încântător. Totuşi îşi percepe viaţa ca pe un haos bine controlat: „Muncea prea mult, mânca în stilul neregulat al burlacilor, dormea prea puţin şi cu certitudine bea mai mult decât cota săptămânală de cinci unităţi de alcool decretată de doctorul firmei. Dar alerga şi era tânăr. Mai avea câţiva ani până la patruzeci, iar până atunci, îşi spunea, îşi va pune în ordine viaţa şi situaţia financiară, va fi gata să se aşeze la casa lui şi – cine ştie – să mai facă încă o încercare galantă de însurătoare.”

    Totul se schimbă în momentul în care află că este moştenitorul unchiului său favorit, Henry, şi al unei micuţe podgorii pe care şi-o amintea din copilărie ca fiind edenică. Teama moştenirii pune în scenă o înşiruire de răsturnări de situaţie comice şi personaje pitoreşti, spre deliciul cititorului. Fireşte că avem şi-o fiică rătăcitoare ce-şi revendică drepturile paterne, americanca Christie Roberts, o franţuzoaică şarmantă, proprietara bistroului „Chez Fanny” şi „motorul” unei poveşti de amor uşor intuibile, madame Passepartout, omniprezentă şi a tot ştiutoare sau generosul Roussel, tipul francezului bonom şi săritor.

   Pentru Max este într-adevăr un an bun. În ciuda birocraţiilor şi a blocajelor survenite în urma diferenţelor culturale – şi de atitudine! – reuşeşte să pună pe picioare afacerea cu vinuri a unchiului, să-şi pună ordine în gânduri, să se regăsească. Îi prieşte traiul tihnit, oamenii tonici şi optimişti, stilul de viaţă sănătos, puţin alert şi fără excese al Provencei.

    Însă, întâi de toate, „Un an bun” este un elogiu al deliciilor culinare şi al vinurilor de înaltă ţinută pe care le oferă Franţa. Aici, nimic nu este alert, pe fugă sau la întâmplare. Gusturile mâncărurilor se rafinează prin simplitatea lor, înnobilate fiind de buchetul vinurilor locale: „O robă mai întunecată decât se obişnuieşte la vinurile Bordeaux, pronunţă unul dintre cumpărători. (… Cum poate, oare, cineva să descrie indescriptibilul? Cumpărătorii, acum că gustaseră, făcură tot ce le era în putinţă să evoce piele şi ciocolata, rumeguşul de creioane şi zmeura, să vorbească despre complexitate şi profunzime, despre coloană vertebrală şi muşchi, şi muguri de păducel – despre aproape orice altceva, mai puţin despre struguri. Fură scoase la iveală carneţelele de notiţe, toată lumea scria de zor.”

    Ca indicaţie de lectură, „Un an bun” ar fi trebuit să vină la pachet cu sugestia: „a se citi numai cu o gustare la îndemână!” Cartea este savuroasă prin descrierile sale culinare! A lua micul dejun, prânzul sau cina nu este la francezi o necesitate ce ţine de fiziologic, ci o experienţă aproape artistică prin compoziţia, complexitatea şi rafinamentul prin care este privită fiecare masă. Această filosofie de viaţă stă în centrul succesului micului bistro „Chez Fanny”: „Se spune că ambiţia nu ţine de foame, ceea ce este adevărat, şi că doar felul cum este gătită mâncarea contează, ceea ce nu este adevărat. Mâncatul este, sau ar trebui să fie, o experienţă confortabilă şi nu te poţi simţi în largul tău mâncând într-un loc rece, impersonal, fapt extrem de bine înţeles de Fanny.

Să nu uităm că francezilor le datorăm conceptul de „haute cuisine”, un model cultural de gastronomie valorificat la nivel mondial!

Iată şi câteva pasaje ce vă vor inspira poate viitoarele meniuri:

Şi atunci, cu zgomot de roţi, ieşi din casă fiica familiei Roussel, aducând cu ea un festin ambulant: un cărucior încărcat cu felioare de cârnăciori, felii de pizza, tapenade pe pâine prăjită, felii de legume crude cu sos anchoiade, măsline negre şi verzi, ridichi cu unt alb şi o ulcică groasă de lut cu pateu de sturz, din care se iţea ciocul nefericitei păsări.”

„Cina se derula încet către atracţia principală, adusă ceremonios la masă într-o oală adâncă de fontă: o mâncare de mistreţ, aproape înnegrită de atîta vin şi sos de sânge, însoţită de un gratin de brânză şi de cartofi, toate bine unse cu Châteauneuf”.

   Sunt convinsă că o să iubiţi această carte. Şi cum o astfel de experienţă îţi trezeşte pofta unor lecturi similare, vă spun că editura Rao găzduieşte cu generozitate şi celelalte cărţi ale experienţei franceze, semnate Peter Mayle: „Un an în Provence” sau „Din nou în Provence”.

Autor: Ioana-Gabriela Griga

 

“Mă aflam în postura unuia cu ambii prieteni dispăruți, din dorința idioată de a face bani. Se părea că în tot acest timp în care am crezut că acționez împotriva acestor oameni, lucram, de fapt, împotriva mea. "

Eu împotriva mea, de Daniel Botea – Editura Quantum Publishers

eu-impotriva-mea-coperta

Editura: Quantum Publishers
An apariție: Iulie 2016
Nr. pagini: 178

Viața de student la psihologie a lui Leinad se împarte între sesiuni și băute ocazionale cu prietenii. Nimic ieșit din comun. Până într-o zi când, accidental, intră în posesia unui stick USB. Din curiozitate și, din nefericire pentru el, verifică fișierele stocate pe micul obiect. Află informații incredibile despre o societate secretă care făcea experiențe medicale pe oameni, fără ca aceștia să-și fi dat acceptul.
Faptul că ajunge să cunoască o tânără, studentă
și ea, genul de fată peste care nu dai în fiecare zi, sufletistă și inimoasă, complică și mai mult situația tânărului, mai ales după ce află că noua lui cunoștință suferă de o boală ce îi poate fi fatală.
Șantaje, urmăriri, situații tragi-comice, din loc în loc, și un umor proaspăt vă vor determina să deveniți fanii acestei serii.

    Începând cu anul 2006 am început să cumpăr cărți pe bandă rulantă, iar la ultimul recensământ am numărat peste 5000 de “cărămizi” în bibliotecă. Nu mai am spațiu, așa că am ajuns în situația să le depozitez și în șifonier, sub pat,  în spatele televizorului etc. Mă întreb dacă nu cumva o să încep să le pun și în frigider. Încă nu este cazul! Și asta pentru că am ochit un spațiu gol în dulapul de pe balcon. Dar ce o să zică soțul când va vedea cărți printre borcanele cu murături?

    De câteva luni încerc să rezist în fața tuturor tentațiilor literare, să fiu mai chibzuită, selectivă, dar nu-mi prea reușește figura. Dau târcoale cărților și îmi spun că pușculița este goală. Situația financiară îmi mai stopează elanul, dar când apare o carte la Editura Quantum Publishers, fac în așa fel ca să o am. Însă ceva îmi lipsea din bibliotecă: “Eu împotriva mea” de Daniel Botea. Până la urmă minunea s-a întâmplat și un exemplar a ajuns la mine!

    Deși descrierea de pe copertă mă intrigase de la bun început, nu eram convinsă că va fi pe gustul meu. Însă a fost suficient să citesc prefața și primele două capitole ca să-mi dau seama că am dat peste ceva bun. Mi-a plăcut maniera de scriere, faptul că temele abordate au fost dintre cele mai diverse(sociale, psihologice), iar modul în care Leinad își exprimă gândurile, dă cititorului senzația că i se adresează în mod direct, considerându-l parcă un prieten de pahar.

    Însă ceea ce m-a atras cel mai mult la “Eu impotriva mea” a fost faptul că întreaga poveste este presărată cu numeroase replici amuzante și înțepături ironice/critice (autorul are un talent nemaipomenit de a face haz de necaz). Și cred am învățat o grămadă de lucruri 🙂  Știu de acum înainte cum să-mi justific dezordinea din cameră – voi cita din Botea : cred în teoria haosului!

    Discuțiile spumoase dintre Carla și Leinad, dar și replicile pe care acesta din urmă i le dă lui Diu sunt un deliciu. Hai să vă dau câteva exemple:

    Atunci când Diu îl întreabă  pe prietenul lui dacă și-a recăpătat telefonul, acesta îi răspunde:

“- Nu, Diu, mi-am antrenat portofelul să facă pe celularul, și-așa rar are de purtat câte ceva.”

    Sau când îl întreabă de ce nu i-a scris un mesaj, replica lui Leinad a fost:

“- Simplu. Nu am credit. Dar, totuși, am băgat un bilețel într-o sticluță și am aruncat-o în lacul din Noua. Credeam că a ajuns la tine până acum.”

eu-impotriva-mea-2

    Leinad Aetob (20 de ani) este un tânăr care și-a petrecut mare parte din viață într-un orfelinat. Părinții l-au dorit tot atât de mult cum “era dorită România în Spațiul Schengen”, așa că l-au abandonat. În prezent este student la facultatea de psihologie și locuiește la cămin împreună cu Diu, cel mai bun prieten al său. Este de fapt singurul lui prieten și asta pentru că Leinad este genul de tip prea puțin sociabil, la fel de incomod “ca o soacră nimerită din întâmplare în aceeași stațiune cu voi la mare”, deștept  și mai ales (foarte) critic.

De obicei eram foarte suspicios în ceea ce privea categoria persoanelor care se ofereau să îmi facă favoruri, deoarece în majoritatea cazurilor încercau să-și atingă propriul scop prin intermediul naivității sau neatenției mele. Mă aflăm, de multe ori, în postura peștelui momit, crezând în rama oferită.”

     La un moment dat Leinad își pierde cărămida antică ce funcționează pe post de telefonul mobil, dar obiectul este găsit de Carla (18 ani), o studentă la medicină. Firește că tipul nostru dorește să se întâlnească cu fata ca să reintre în posesia “stupid-phonului”

“Îmi era și rușine că într-o epocă plină de smart-phone-uri, eu dețineam un stupid-phone, dar măcar mi se asorta întru totul.”

    Iar întâlnirea dintre cei doi este de-a dreptul hilară!

“În timpul ăsta, o fată blondă, mică de statură și îmbrăcată, deși cu gust, foarte sărăcăcios, stătea pe loc în timp ce eu mă izbeam de ea. Nu foarte tare, că doar nu-s țăran, atât doar cât să o dărâm.

– Vai, fată, dacă te-ai pierdut de părinți în drum spre grădiniță, măcar nu împiedica lumea! am mârâit răutăcios, de parcă era vina ei că eram eu neatent.

– Te rog să mă scuzi că nu știi să mergi pe stradă, adultule ce pretinzi că ești și care te comporți ca atare! Sunt bine, în caz că te întrebi, și mersi că m-ai ajutat să mă ridic după ce ai dat cu mine pe jos!

– Nu ai un serial animat de urmărit, măi, piticanie? m-am ambalat.”

    Iar când își dă seama că piticania blondă este chiar fata care i-a găsit telefonul, încearcă să dreagă busuiocul în stil propriul.

 “Să fii prost e una. Să mai fii și încrezut e o altă podoabă a incompetenței personale. Se spune că prostul care nu-i fudul, ăla nu e prost destul, dar dacă ești și prost, și încrezut, în cele mai nepotrivite momente, cu cele mai nepotrivite persoane, atunci mă mai liniștesc, știind că nu sunt singurul care va avea doar preotul la înmormântare.

 Ce să mai răspund? Pentru o secundă, mi-a venit să-i spun că e o coincidență de nume, apoi să-l sun pe Diu, să vină după telefon. Însă mi-am amintit că nu am de pe ce să-l apelez, și, chiar dacă aș fi avut, ăla m-ar fi întrebat “ți-ai luat telefon?” și tot m-aș fi trădat. Am plecat puțin capul, pentru a avea contact vizual cu pitica. Nu, nu de rușine, nici pe asta nu mi-o permiteam.

 – Mă scuzi, Carla! Nu știam că ești tu, am mințit, apoi prostia din mine a adăugat: Chiar credeam  că arăți mai bine decât mine!

 Râse. Pentru o secundă, mi-am imaginat că am redevenit amuzant.

 – Eu credeam că arăți măcar prost.”

     Leinad își primește telefonul înapoi și pleacă spre apartamentul Iasminei, iubita lui Diu. Nici bine nu ajunge în fața blocului, că atenția îi este atrasă de un tip înalt, grizonat, îmbrăcat într-un palton negru, care  ieșise în grabă dintr-un gang și alergă hotărât spre Leinad. Din cauza sperieturii, tânărul a alunecat pe gheață și a căzut, iar de aici i s-a rupt filmul. Și se trezește în spital!

    Timp de două zile a fost într-o stare de semi-conștientă și a simțit că cineva străin l-a vizitat. Cineva care se plângea că i-a furat  portofelul. Însă tânărul nu-și amintește să fi furat vreodată ceva! Și cu toate acestea, atunci când lui Diu i-au fost predate lucrurile persoanele ale prietenului său, printre ele a găsit și un portofel străin, plin cu bani, câteva documente, dar și un stick de memorie pe care scria ”MEA”.

    Ca tacâmul să fie complet, medicii se decid să-l pună în cămașa de forță, pe motiv că lovitura de la cap i-a afectat deplinătatea rațiunii (a se citi dement) și a început să se maltrateze singur. Cu ajutorul Carlei reușește să fugă din spital.

    Aventura este abia la început pentru că cel care l-a băgat în comă pe Leinad a început să-și facă un hobby din asta, ceea ce a generat un fel de urmărire care s-a soldat cu răpirea  și torturarea lui.

“După un timp imposibil de determinat – uitați de filmele cu James Bond – vehiculul s-a oprit. Răpitorii au coborât, dar nu și-au luat bagajele cu ei. Eu am și cu ciocanul…M-am uitat la prea multe filme, pentru că am început să mă gândesc cum aș face eu pe Thor, când se va deschide cufărul comorii cu mine. Dar, mai mult, speram ca vânătorii de comori să nu o îngroape pe asta undeva…

Până una alta, pirații ăștia îmi dădeau senzația că sunt bolnavi de Alzheimer și au uitat că tocmai le-a reușit reconstituirea Răpirii din Serai, cu mine pe post de fecioară.”

    Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Leinad și Carla. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cel de-al doilea volum. Sper să se întâmple cât mai curând!

     “Eu împotriva mea” este o carte plină de viață, prezentată într-o manieră amuzantă și critică, indicată tuturor celor care au un ridicat simț al umorului.

Fragmente:

“Mă aflam în postura unuia cu ambii prieteni dispăruți, din dorința idioată de a face bani. Se părea că în tot acest timp în care am crezut că acționez împotriva acestor oameni, lucram, de fapt, împotriva mea. Din cauza mea am ajuns într-o situație în care nu-mi dau șanse de izbândă nici înverșunații jucători de păcănele sau tombole de prin târguri. Cum aș putea să câștig ceva dintr-o perspectivă, fără să pierd altceva pe alt plan?” 

Dacă Dumnezeu  ăsta exista, speram să nu fie vreun cămătar. Sincer, nu vedeam cum aș fi putut să-i înapoiez toate coincidențele, plus dobânda de 10% din întâmplări.”

 “- Nu crezi totuși că exagerezi cu tupeul?

  – M-am ars o dată la fântâna aia( mai urmează să spun că am făcut duș la aragaz și renunț la scris!). Se numește precauție, nu tupeu.”

“Ce chestie ciudată și cu prietenii ăștia pe care ni-i facem! De fapt, noi suntem ciudații în toată povestea asta, căci ne place să ne împrietenim cu oameni care ne laudă și care ne dau impresia că ne apreciază, dar, de cele mai multe ori, nu o fac, iar pe adevărații prieteni îi respingem doar pentru că sunt sinceri cu noi și că ne spun verde în față unde greșim. “

    NOTA 9,6Quantum Publishers Logo

    Cartea Eu împotriva mea de Daniel Botea a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

  Autor: Alina

Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă.

Copyright by UJMAG.ro

Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan

recenzie

       Cartea Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” a apărut la Editura Evrika Publishing în anul 2016, multe din textele ce compun cartea fiind deja publicate de-a lungul anilor în reviste ca “Avantaje” sau “Tango” sau pe blogul personal al autoarei.
    Mirela Retegan este un nume binecunoscut în lumea presei şi a mass-mediei în general. S-a născut la 24 iulie 1970 în oraşul Dej. La 19 ani a plecat la Satul Mare urmându-şi cu mult curaj prima mare iubire din viaţă ei renunţând să dea viaţă visului bunicii ei de a deveni profesoară de istorie şi soţie de preot. În acest oraş din nordul îndepărtat al ţării îşi va începe cariera de jurnalistă. Aici a condus staţiile locale ale Radio Transilvania. Aici a lucrat ca ziarist de investigaţii. Aici l-a cunoscut pe Cornel Sorian de la trupa Sigma, a doua mare iubire a vieţii ei şi tot aici s-a născut fiica ei, Maya, pe 24 mai 2001. Apoi s-a mutat la Bucureşti unde a ajuns şefa la Naţional FM. A fost timp de cinci ani corespondent BBC, dar şi corespondent PROTV şi Mediafax.

     Aşa cum au observat mulţi, Mirela Retegan “a dus dragostea pentru copilul ei la rang de fenomen naţional”. Pentru că de foarte mult timp îşi creşte singură fiica, tatăl Mayei, de care s-a despărţit fiind în Marea Britanie, Mirela Retegan a descoperit că a creşte un copil este poate cea mai mare responsabilitate a unui om, fie el bărbat sau femeie şi pentru a face faţă acestei responsabilităţi nu trebuie niciodată să uiţi dragostea. Din această preocuparea şi dragoste pentru fiica ei s-au născut rând pe rând trupa Zurli, Mayateca, cartea recenzată aici şi, de anul acesta, programul “Antrenorul părinţilor”. Putem pe bună dreptate să vorbim de un fenomen! Şi de o anume generozitate în a împărtaşi cu cât mai mulţi din experienţă inerentă a creşterii unui copil, trecută de la întâmplări de care îţi aduci aminte cu drag, la teorii şi experimente reuşite.

     Dar iată ce spune Mirela Retegan despre ea însăşi:” Sunt puternică şi plângăreaţă, inodoră, incoloră şi un curcubeu imens, toate în acelaşi timp – nu pot să fiu obiectivă când vorbesc despre mine. Mă ador şi mă cert, aşa um facem toţi cu cei pe care-i iubim.” ( PANDO+RA’S) şi mai putem adaugă în continuare “cred în prietenie,, loialitate, cred că nimic nu e întâmplător şi mai cred că fiecare putem fi buni la ceva…trebuie doar să descoperim ce e acel ceva,” ( sătmăreanul.net./ 2011/05/8) cu alte cuvinte o presonalitate foarte interesantă şi complexă care sigur are ceva de spus când scrie o carte.

     Am citit cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” într-o singură zi. Cuceritoare, interesantă, plină de umor, de râs printre lacrimi şi mai ales plină de adevăruri pe care toţi le-am trăit şi le-am simţit în calitate de părinţi doar că nu le-am scris pe hârtie O face pentru noi Mirela Retegan în această carte frumoasă. Nu o cunoşteam pe autoare în nici una din calităţile ei profesionale. Aparţin generaţiei părinţilor ei aşa că sfera mea de interes se intersectează mai greu cu generaţia copiilor mei din care face autoarea parte. Şi nu cred că aş fi avut plăcerea şi privilegiul de a citi cartea Mirelei Retegan dacă nu aş fi fost primită într-un grup de foarte tineri iubitori ai cărţilor cum sunt cei care formează Literatură pe tocuri. Pentru a o cunoaşte mai bine pe autoare am parcurs toate informaţiile pe care internetul le poate oferi şi mi-am dat seama că “Pledoarie pentru mami şi tati” este ceva la care trebuia să ne aşteptăm când e vorba de omul de presă, omul iniţiativelor îndrăzneţe, omul deciziilor dureroase, dar corecte, omul care are puterea să se gândească şi la ceilalţi atunci când se gândeşte la ea însăşi, adică, în două cuvinte, Mirela Retegan.

     Ce mi-a plăcut cel mai mult în această carte este sinceritatea. Nu simţi nici un moment că cele scrise sunt căutate ci simţi că ţi se împărtăşeşte cu maximă deschidere o experienţă de viaţă cu suişuri şi coborâşuri aşa cum este viaţa pentru oricine. Fiecare idee este argumentată cu momente din viaţă proprie,povestite cu o dezarmantă şi cuceritoare deschidere.
Primul capitol este intitulat “Un copil = o mama şi un tată”. Este de fapt un îndemn de a nu uita acest adevăr exiomatic nici măcar în focul unei despărţiri dureroase când, aşa cum spune autoarea, “pe frontul pe care se lupta o mamă şi un tată să câştige mai multe zile de vizită, mai multă vacanţă, pensie alimentară mai mare…de fapt mai multă putere asupra destinului copilului lor, NU CÂŞTIGă NIMENI”. (p.13). Pentru că cel mai mult pierde copilul. Această este ideea cheie a cărţii.

      Mirela Retegan este o mamă care îşi creşte singură fetiţa, pe Maya, încă de la început. Şi timp de un deceniu şi jumătate grija ei şi lupta ei a fost să nu ajungă să-l transforme pe tatăl fetiţei într-un duşman, ci să-l păstreze la dimensiunea la care a rămas după despărţirea lor, adică aceea de tată îndepărtat în spaţiu , dar prezent în mod activ în viaţa copilului lor.

     “Pledoarie pentru mami şi tati” nu este o carte care poate fi povestită, este o carte care merită să fie citită atât de mame cât şi de taţi. Pentru că nu este o peldoarie pentru feminism, nu are nimic propagandistic ci este scrisă negru pe alb o experienţă de viaţă ponind de la aceea de a fi ea însăşi copilul părinţilor ei, trecând prin adolescenţa plină de iluzii, tinereţea plină de curaj, vârsta matură plină de responsabilităţi şi poziţia singulară pentru care nu te simţi niciodată suficient pregătită, cea de mama.

    Mi-a plăcut foarte mult observaţia şi recunoaşterea sinceră că o mama oricât de mult şi-ar iubi copilul, oricât de implicată este în viaţa acestuia, niciodată nu va şti cu exactitate ce vrea copilul ei, ce-i place cu adevărat acestui copil şi de aceea trebuie acţionat de fiecare dată cu multă delicateţe. Chiar dacă un copil este atât de mult copilul mamei lui, el are propria să individualitate, propriile sale idei, gusturi, preferinţe. Nu este copia mamei sau al tatălui ci este câte ceva din amândoi şi ceva în plus.

    Foarte multe din textele care alcătuiesc cartea au fost publicate de-a lungul timpului în revistele “Avantaje” şi “Tango” şi pe blogul personal al autoarei ceea ce arată că este vorba de o carte îndelung gândită şi lucrată. Nu este uşor mai ales când eşti persoană publică precum Mirela Retegan, să-ţi etalezi experienţa de viaţă în faţă unor necunoscuţi, viitorii tăi cititori. Autoarea o face însă în mod simplu, deschis, cuceritor. Ne îndeamnă să gândim pozitiv, să nu luăm decizii emoţionale şi să fim echilibraţi şi fără orgolii atunci când la mijloc este viaţa copiilor.

     În cartea “Pledoarie pentru mami şi tati” se vorbeşte foarte mult despre dragoste. Cred că acesta este şi secretul plăcerii cu care se citesc paginile cărţii. Indiferent de toate întâmplările din trecut o femeie nu renunţă niciodată la ideea de dragoste. Mi-a plăcut foarte mult în acest sens răspunsul dat de Mirela Retegan la o întrebare dintr-un interviu apărut în revista “Tango”: “La un moment dat ne dăm seama ce aşteptări avem, ce ne lipseşte, şi ce ne dorim de la bărbatul de lângă noi. Dar cât timp eşti foarte îndrăgostit, nu-ţi dai seama. Atunci totul este perfect.” Perfect adevărat!

    Finalul cărţii ne aduce aminte un adevăr dureros de care nu prea ţinem cont şi anume: “nu avem timp cât vrem noi. Avem doar timpul pe care îl avem. Şi el nu se măsoară în ani, ci în momente. Iar ele, momentele, au ritmul lor, la timpul lor. Nu putem să pierdem timpul şi să-l furăm din altă parte fără să plătim furtişagul căci vine un moment când nu ne mai rezultă. Când, în loc să ne amintim cum ne-am trăit viaţa, ne plângem că am pierdut….TIMPUL”
Recomand cu căldură lectura cărţii Mirelei Retegan “Pledoarie pentru mami şi tati” editura Evrika Publishing.evrika-publishing

Cartea Pledoarie pentru mami şi tati, de Mirela Retegan, a fost oferită pentru recenzie de Editura Evrika Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul  Editura Evrika Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de  Facebook

Povestea lui Paulo și a lui Chris e povestea noastră, a tuturor.

Walkiriile, de Paulo Coelho-Humanitas Fiction

Titlul original: As Valkirias

Traducere din limba portugheză: Gabriela Banu

Editura: Humanitas Fiction

Seria de autor Paulo Coelho

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 204

     PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste 200 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera. Deşi profund ataşat de Brazilia natală, romanele lui dezvoltă drame universale, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Paulo Coelho este scriitorul cu cea mai mare comunitate online, având peste 23 de milioane de fani pe reţelele de socializare. În 2009, a intrat în Guinness Book drept autorul celei mai traduse cărţi (romanul Alchimistul). I s-au decernat numeroase premii (printre care premiul german Bambi 2001, acordat personalităţii culturale a anului, premiul italian Fregene pentru literatură) şi importante distincţii (Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa, 1999; Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998 etc.). Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 28 octombrie 2002. A fondat Institutul Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

    L-am cunoscut pe Coelho cu puțin timp în urmă, citind ,,Alchimistul”. M-am îndrăgostit iremediabil de scriitura sa, de modul în care își așterne gândurile pe hârtie. Mi-am promis că voi citi cât mai curând și altceva scris de el și, din fericire, iată că a venit timpul. Am deschis volumul de față nerăbdător și tare curios să aflu cine sunt walkiriile. Auzisem de aceste ființe fantastice întâlnite în mitologia nordică și deja îmi imaginam un roman fantasy, cu multă magie. Mi-ar fi plăcut tare mult, însă adevăratul conținut al cărții m-a încântat și mai tare.

     Protagoniștii sunt Paulo și Chris, doi soți ce pleacă într-o călătorie prin deșertul Mojave. Paulo e un cunoscător al magiei, ucenic al maestrului J., iar cea mai mare aspirație a sa e aceea de a-și vedea propriul înger. Chris îl însoțește doar din dorința de a-i fi aproape. Trec prin orașe slab populate, cunosc deșertul cu al său nisip înșelător, se află la un pas de a-și pierde viețile.

“Și Paulo își închipuia îngerul. Se cufundase de multe ori în lumea invizibilă care îl înconjura, și asta nu mai era o noutate pentru el. Dar acum, după ce J. îi dăduse o sarcină, simțea că îngerul lui era mult mai prezent – ca și cum îngerii și-ar fi făcut simțită prezența doar acelora care credeau în existența lor. Cu toate astea, în pofida faptului că omul crede sau nu crede, ei sunt întotdeauna aici – soli ai vieții, ai morții, ai infernului și ai paradisului. Îi puse îngerului o mantie lungă brodată cu fir de aur și, de asemenea, aripi.”

     Îl cunosc pe Took, un tânăr Maestru al Tradiției, cel care îi oferă o lecție lui Paulo, instruind-o pe Chris. Aceasta reușește să-și controleze cea de-a doua minte, ba chiar ajunge să-și audă propriul înger. Fără să vrea este trasă în acest joc desprins parcă din basme. Lumea lor, a lui Paulo și a lui Took, devine și lumea ei. Odată ce a cunoscut adevărata realitate, nu mai poate da înapoi. În plus e în stare să facă orice pentru a-și salva căsnicia.

    Află că walkiriile sunt în apropiere și-și continuă drumul. Le întâlnesc pe aceste femei incredibile, care au renunțat la confort, la o viață monotonă pentru a se alătura Wahallei. Împreună străbat un traseu, împărtășind celor ce le ies în cale ceea ce este cu adevărat important în viață: dragostea, fericirea, îndeplinirea visurilor. Cei doi soți le însoțesc, iar Chris e uimită să descopere această “Conspirație”.

,, – Nu există nici un păcat în afară de lipsa dragostei, continuă Wahalla. Fiți curajoși, fiți capabili să iubiți, chiar dacă dragostea ar părea trădare sau ceva îngrozitor. Bucurați-vă de dragoste. Bucurați-vă de victorie. Urmați-vă inima.

– Imposibil! se auzi o voce din mulțime. Avem obligații.

– Îndepliniți-vă obligațiile. Dar ele nu vor împiedica niciodată pe cineva să-și urmeze visele. Amintiți-vă că visele sunt o manifestare a Absolutului, și faceți în viața asta numai lucruri care merită. Numai cei care vor acționa astfel vor înțelege marile transformări care vor veni.”

    În cele din urmă, cu ajutorul Wahallei, Paulo își vede îngerul. Simte Universul în întreaga-i splendoare. Părăsește deșertul pentru a se întoarce acasă. Viața lui și a lui Chris nu va mai fi nicicând aceeași…

     E uimitoare filosofia de viață pe care autorul reușește s-o pună pe tapet. El reușește să scrie o carte ce mângâie suflete, o carte capabilă să schimbe viața cititorilor ei. O poveste ce vi s-ar părea, la prima vedere, banală, e mai mult de atât. E o istorie inspirată din viața marelui Paulo Coelho. După cum mărturisește și el la începutul cărții, cu excepția câtorva elemente fictive totul este real. A apelat la ele pentru a-i fi mai ușor să transmită cititorilor o lecție importantă, o lecție despre frumos, despre iubire, despre vis și despre îngerii atotprezenți în viața noastră.

,,Nu suntem singuri. Lumea se transformă, iar noi suntem o parte din această transformare. Îngerii ne călăuzesc și ne apară. În ciuda tuturor nedreptăților, în ciuda faptului că ni se întâmplă lucruri pe care nu le merităm, în ciuda faptului că ne simțim incapabili să schimbăm ce este greșit la oameni și în lume, în ciuda strălucitelor argumente ale Marelui Inchizitor – Dragostea este mai puternică și ne va ajuta să creștem. Și doar atunci vom fi în stare să înțelegem stelele, îngerii și miracolele.”

    Adevărurile cuprinse în această carte sunt cât se poate de realiste. Drumul inițiatic, acest bildungsroman, vă va fascina. Povestea lui Paulo și a lui Chris e povestea noastră, a tuturor. Cu toții suntem protagoniștii propriilor noastre aventuri, nelipsite de fantezie, de magie. În viața noastră totul este cât se poate de autentic, chiar dacă anumite fapte par de necrezut. Pentru a da la o parte voalul ce ne încețoșează orizontul trebuie să credem.

   Din acest motiv, vă invit să faceți această incursiune, să vă cunoașteți pe voi înșivă. Citiți ,,Walkiriile”, comunicați cu propriul înger și, cine știe, poate veți ajunge să-l cunoașteți. Credeți, sperați, nu vă îndoiți și orice pare de domeniul fantasticului poate deveni realitate…

    Mulțumesc Editurii Humanitas Fiction pentru șansa neprețuită de a citi această carte incredibilă! Mie mi-a plăcut extrem de mult și vă asigur că merită să-i oferiți o șansă.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!humanitasfiction

Cartea Walkiriile de Paulo Coelho, a fost oferită pentru recenzie de Editura Humanitas Fiction. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Humanitas Fiction. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Cosmin

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu

recenzie

      “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” a apărut anul acesta, 2016, la editura Humanitas într-o nouă ediție ce face parte dintr-o serie de lucrări ale scriitorului și criticului literar Matei Călinescu. Din această serie mai fac parte “Portretul lui M” și “Un altfel de jurnal”. Toate cele trei cărți ale seriei sunt o foarte frumoasă apariție editorială cu coperte speciale de culoare albă pe care titlul este scris în culori diferite, roșu, galben, verde, de la o carte la alta. În partea de sus a coperții sunt practicate nouă perforații circulare prin care se pot vedea detalii ale unei lucrări grafice. În cazul cărții “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” lucrarea grafică aparține artistului Dragoș Pătrașcu. Coperta în sine aparține Angelei Rotaru.

    Gruparea acestor trei cărți într-o singură serie cu toate că sunt scrise la diferențe de ani și de experiențe de viață de către autor, arată că din punctul de vedere al coordonatorilor seriei între cele trei lucrari există elemente ce la apropie. Ca, cititor, cred că este vorba de faptul că toate trei sunt extrem de personale, scot la iveală ceva din intimitatea de gândire și simțire a autorului. Și acest lucru este și un mod discret de a deschide drumul spre înțelegerea celei mai vechi dintre cele trei cărți și anume “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”. Lectura acestei cărți nu este una ușoară. Nu este propriu zis un roman. De-a lungul timpului cei care au făcut aprecieri asupra ei au numit-o roman-eseu sau doar eseu ba chiar și doar roman. Este în mod sigur dificil de catalogat. Și totul este dificil pentru cititorul mediu care gustă literatura obișnuită. Pentru că nu vei găsi o poveste simplă cu personaje și întâmplări, ci întâlnești idei spuse într-un anumit mod și ești obligat să le înțelegi pentru a defini personajul. Zacharias Lichter este un personaj care nu poate fi cât de cât înțeles decât dacă intri, grație autorului, în modul acestuia de gândire.

      Dar mai întâi să facem cunoștință cu autorul. Matei Călinescu s-a născut la 15 iunie 1934 la București și a murit la 24 iunie 2009 la Bloomington, Indiana, SUA. A publicat pentru primna dată “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” în anul 1969, o apariție insolită ținând cont de rigorile ideologice ale acelui moment istoric. Suntem în plin comunism la doar patru ani de la instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și dincolo de timida “primăvară bucureșteană” cum au fost definiți cei câțiva ani de relativă liberalizare a regimului, dincolo de elanul general legat de atitudinea conducerii țării față de invadrea Cehoslovaciei de către armata sovietică în august 1968, totuși regimul nu recunoștea decât un singur tip de filozofie, cea materialistă și un singur mod de a gândi lumea, prezentul și viitorul și anume gândirea marxist-leninistă. Orice referire la alt mod de a interpreta lumea se putea face numai în nuanță critică. Cartea publicată atunci de Matei Călinescu, lector universitar la Facultatea de Filologie a Universității București, aducea în fața cititorilor o filozofie, alta decât cea oficială și asta, numai cu câțiva ani înainte, l-ar fi putut arunca direct în închisoare. După 1965 au mai apărut cărți care erau menite să dezvăluie greșelile și devierile de la normele partidului făcute în anii dictaturii proletariatului, în așa numitul “deceniu obsedant”. Dar dezvaluirile, noile tipuri de personaje erau prefect încadrate în gândirea oficială. Zacharias Lichter, personajul creat de Matei Călinescu este imposibil de catalogat altfel decât un marginal, un homles în denumirea actuală, un individ care în ciuda deosebitei lui pregătiri, absolvise facultatea de filozofie, refuza să se integreze, refuza totul, un loc de muncă, o casă, o familie. Locuia într-un fel de garaj părăsit, trăia din te miri ce, mânca ce apuca, se îmbrăca cu ce primea sau găsea, în perioada caldă a anului dormea în parcuri și purta discuții filozofice cu oricine era dispus sa-l asculte. Autorul este cel care îl ascultă cel mai des și cu maxim interes, Îl ascultă, îl cultivă, notează părerile acestuia și poeziile lui, ba chiar sunt poezii pe care le salvează pentru a le integra în cartea ce proiecta să i-o dedice, atunci când Zacharias Lichter le arunca la coșul de gunoi.

     Matei Călinescu îl tratează pe Zacharias Lichter ca pe un fel de profet cu care are norocul de a fi contemporan. Și el, asemenea unui evanghelist, îi caută prezența, îl ascultă și apoi oferă lumii modul acestuia de a gândi sub forma unor mici eseuri ce constituie de fapt capitolele cărții. Zachaias Lichter nu face minuni, nu vindecă leproși și nu hrănește mulțimi ci doar vorbește altfel decât erau toți obligați să vorbească. El este încă stăpân pe libertatea lui de a gândi și de a vorbi. Să vorbești altfel decât sistemul în 1969 fără să pățești nimic este cu adevărat o minune. Și pentru mulți, atunci în epocă, cartea lui Matei Călinescu a fost un miracol în sine. Și o speranță.

     Primul capitol al cărții intitulat “Portret” ni-l prezintă pe Zacharias Lichter:

“Mulți dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar și întâmplător și în treacăt, l-ar putea recunoaște dintr-o descripție sumară făptura lui ciudată, de o urâțenie neverosimilă, se întipărește până și în memoria oamenilor cu un simț al observației slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite cu umbră, pot oricând reveni cu prospețimi și precizii uimitoare” (p.7)


Zacharias Lichter are, după cum spune chiar el, o fizionomie de metafizician și de iluminat iudeo-german de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”. (p. 8)

     Întreg acest capitol descrie în detaliu potretul lui Zacharias Lichter, unicitatea lui în peisajul stradal, dar și gesturile și modul de a vorbi care îl definesc. Doar refăcând în minte chipul acestuia cititorul va înțelege următoarele capitole.

    În al doilea capitol “Despre flacără” aflăm momentul revelației, momentul în care personajul cărții face cunoștință cu modul în care Dumnezeu se manifestă asupra lui. Înțelege faptul că are o relație specială cu Dumnezeu. “…fusesem doborât de flacăra lui Dumnezeu! Pâlpâirea ei mă orbise, apropierea ei mă izbise ca o piatră, vuietul ei mă surzise, dogoarea ei îmi uscase gura ca o sete fără margini.” (p.10-11) Pentru cei din jur era doar un cerșetor ciudat care se manifesta cu o violență a gesturilor exagerată pentru că se împiedecase și spărsese borcanul de iaurt, hrana lui prețioasă din acel moment. Dar nu așa se manifestă de fapt Divinitatea, în cele mai neașteptate moduri alegând cele mai neașteptate persoane?

    Următoarele capitole sunt închinate părerilor filozofice ale lui Zacharias Lichter. Pentru că el are un mod extrem de personal de a vedea lumea, individul, societatea, religia, etica, estetica. Poate că mai mult decât în alte capitole în cel de al treilea, “Despre stadiile spiritualului”, se simte durerea autorului că este forțat să trăiască într-o epocă de cumplită lipsă de libertate a gândirii. Pentru foarte mulți comunismul a însemnat lipsuri materiale acutizate tot mai mult în anii 80 și lipsa libertății de mișcare.

Pentru unii, ca Matei Călinescu, cea mai teribil supliciu era lipsa libertății de gândire și exprimare. Pentru mine, ca cititor, asta a fost cheia în care am citit această carte. Ce poate fi mai cumplit pentru cineva care are ca mod de trăire cuvântul să fie permanent obligat să intre într-un tipar, să se deduleze, să spună lucruri pe care de fapt nu le gândea și în care nu credea. De aceea își pune personajul, pe Zacharias Lichter să spună în acest capitol: “S-ar putea spune că oamenii, cu cât resimt mai acut contradicțiile dureroase ale conștiinței, cu atât au o mai puternică nostalgie a nebuniei. Căci numai prin nebunie se poate depăși convenționalismul apăsător al tuturor limbjelor, sisteme arbitrare de semne, prin care, vrând să comunice, oamenii se integrează mereu în alte structuri străine de ființa lor profundă.” (p.13)

    Cititorul va avea plăcerea de a descoperi capitol cu capitol ce gândește Zacharias Lichter despre curaj, despre Iov, despre femei, despre copii, despre poezie, despre limbajul matematic, despre responsabilitate și libertate, despre sinucidere, comoditate și bătrâni. Lectura ei este un exercițiu de gândire și înțelegere extrem de plăcut și revelator. Sunt însă conștientă că pentru cei născuți după 1989 cartea are cu totul alt înțeles decât pentru un cititor mai în vârstă ca mine. Dar acesta este de fapt farmecul cărților cu adevărat bune, să vorbească fiecărui cititor pe limba lui. Pentru că nici azi raportul dintre individ și societate nu este simplu, iar Zacharias Lichter poate foarte bine să vorbească despre lume în general nu doar despre perioada comunistă. Cartea a apărut în 1969, dar reeditarea ei în 2016 o face deja o carte contemporană acestui timp.

     În cartea sa de amintiri scrisă sub forma unui dialog dintre el și prietenul său Ion Vianu, Matei Călinescu povestește că atunci când l-a construit pe Zacharias Lichter a avut un model real pe Genu Gheler și că acesta a fost foarte nemulțumit de modul în care prinde viață în carte. Dar același lucru se întâmplă și cu Zacharias Lichter. În epilogul care încheie cartea, autorul este dojenit de personajul său:

 

“Credeam că mă iubești, îi spune odată Zacharias Lichter celui despre care aflase că s-a apucat să-i compună biografia. De fapt tu nu te iubești decât pe tine: căci tu nu despre mine scrii, ci despre tine, substituindu-mi-te ca un mincinos și ca un nimicnic; și vrei să regăsești în mine toate mizeriile și neputințele tale și să le înnobilezi, să le cuprinzi în aerul arzător și sterp care înconjoară faptura mea”(p.153)

    Recomand cu căldură lectura acestei cărți deosebite. Povestea lui Zacharias Lichter și a concepțiilor sale este cuceritoare pentru oricare tip de cititor mai ales pentru că te pune pa gânduri. Pentru că aceste concepții sunt ale unui autor foarte tânăr la momentul apariției cărții și denotă o mare și originală profunzime de gândire. Așa a fost perceput și de contemporanii lui:

“Născut pentru a fi literat, spirit de elită, deși s-a afirmat ca noi toți din generația sa biologică în vremuile crunte și îmbâcsite, barbare ale stalinismului românesc, părea a trăi, a visa și gândi pe o altă planetă, sub sorii calmi și strălucitori ai clasicismului apusean.” România Literară, nr. 26/2009, “In memoriam”.

     Nu consider cartea “Viata și opiniil lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu o carte care obligatoriu trebuie legată ca semnificație de epoca în care a apărut. Raportarea ei la comunism o face mai particulară, dar dacă o citim ca oameni ai actualului moment istoric îi conferim valoarea reală pe care o are, aceea de a fi general valabilă.

    Chiar dacă nu există nimic care să le apropie, lectura cărții lui Matei Călinescu m-a făcut să trăiesc ca cititor același tip de sentimente și revelații ca și romanul lui Mihail Bulgakov, “Maestrul și Margareta” poate pentru că în fond e vorba despre condiția creatorului, a “maestrului”, nu-i așa?

     Mulțumesc editurii Humanitas pentru că mi-a oferit șansa de a citit “Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu.

editura-humanitaseditura-humanitas-logo

Cartea Viața și opiniile lui Zacharias Lichter“ de Matei Călinescu, a fost oferită de Editura Humanitas.Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii HumanitasPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Autor: Dana Burda

Povestea vieții mele, de Benjamin Franklin

(Autobiografia)

recenzie

     “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin a apărut la editura “Herald” în anul 2016 în colecția “Autobiografia”. Excelenta traducere din limba engleză a fost făcută de Iulia Bodnari. Cartea este o frumoasă apariție editoriala având 249 de pagini. Este de asemenea meritoriu că această lucrare celebră de altfel în toată lumea, a binecunoscutului inventator, om de știință, om politic și diplomat, Benjamin Franklin, părinte fondator al Statelor Unite ale Americii, apare la 310 ani de la nașterea autorului. Și în ciuda secolelor care au trecut de când a fost scrisă, cartea este o lectură extrem de plăcută, cuceritoare chiar și plină de informații interesante din mai multe puncte de vedere.

      Numele lui Benjamin Franklin este printre cele mai populare pentru publicul larg. Elevi fiind, toți l-am întâlnit fie la orele de fizică, fie la cele de istorie. De-a lungul timpului a devenit personaj de roman, dar și personaj de film. Chipul lui este ușor de recunoscut nu numai pentru că apare în manuale când vorbim despre războiul de independență american, dar și pentru că apare pe bancnota de 100 de dolari. Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar cu decenii în urmă era ceva obișnuit să asociezi numele lui Franklin de paratrăsnetul pe care l-a inventat. Ciudat este însă, că spre deosebire de alte culturi la noi această carte autobiografică a fost mai puțin populară și mai puțin tradusă. Avem ceva referiri la ea într-un discurs al istoricului Nicolae Iorga din anii 30 ai secolului XX când se împlineau 140 de ani de la moartea lui Frankin,și mai avem o ediție mai veche, din 1976, scoasă de editura Univers în colecția “ Corespondențe, memorii, jurnale”.

    Faptul că editura “Herald” publică această carte nu este întâmplător și nici fără semnificație. Așa cum arată mottoul editurii pe situl ei, și lucrarea lui Benjamin Franklin este o “carte deschisă pentru minți deschise”. Pentru că modul în care își povestește Benjamin Franklin viața chiar dacă a făcut-o pentru fiul lui, ne va influența în egală măsură modul de a gândi pentru fiecare din noi- cei care o citim.

     Cartea are mai multe părți. Mai întâi o foarte utilă și succintă introducerea scrisă de Charles W. Elliot. Avem trecute aici în revistă toate momentele importante din viața lui Franklin ceea ce ne va ajuta să înțelegem mai bine amănuntele la care se referă autorul în lucrare. Urmează prima parte care a fost scrisă în 1771 în casa episcopului Shipley din St.Asaph și care se referă la perioada dintre anii 1706- 1757. Urmează apoi două scrisori, cea a domnului Abel James și cea a domnului Benjamin Vaughan prin care aceștia îl roagă pe Franklin să-și continue povestea vieții, argumentând cu pasiune de ce este necesar acest efort. Scrisorile sunt primite de autor la Paris unde se afla în calitate de reprezentant diplomatic al proaspăt eliberatelor State Unite ale Americii cu titlul de ministru plenipotențial ce trebuia să se ocupe de încheierea tratatului de pace cu Anglia. Și ultima parte continuarea poveștii veții lui scrisă pe când se afla încă în Franța, la Passy, în 1784. Dar cartea nu cuprinde decât tot evenimentele de până în anul 1757. La final prin grija editurii avem un foarte util tabel cronologic în care sunt trecute toate evenimentele majore din viața lui Benjamin Franklin.

     “Povestea vieții mele” este o lectură multivalentă. Poate fi citită de plăcere pentru că este scrisă într-un stil plăcut, simplu, antrenant ca și cum autorul i-ar povesti ctitorului ce a mai făcut în anii de când nu s-au văzut. Poate la fel de bine să fie privită ca un document cu valoare istorică, dată fiind excelenta pregătire a lui Benjamin Franklin, evenimentele legate de viața sa, dar și a orașului Philadelphia, a Bostonului sau a New Yorkului sunt extrem de interesante și revelatoare. Cartea are și o valoare morală. Permanent autorul ne trece în revistă căutările lui legate de perfecțioanarea sa ca gânditor, ca cetățean, dar și ca persoană pur și simplu.

       Prima parte a poveștii începe printr-o dedicație făcută de autor fiului său, William Franklin care a fost guvernator al New Jersey.

” Dragul meu fiu, dintotdeauna mi-a plăcut să adun mici anecdote despre strămoșii mei…Pe lângă asta, mai am și alte îndemnuri. Fiindcă am ieșit din starea de sărăcie și întuneric în care m-am născut și am crescut și am ajuns la o stare de belșug, și având o oarecare reputație în lume, și dat fiind că am trecut prin viață bucurându-mă de o considerabilă fericire, poate că posteritatea va dori să cunoască mijloacele de care m-am folosit și care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, au reușit atât de bine; în același timp, poate că unele dintre mijloace se vor potrivi cu situația unora dintre cititori și vor fi considerate vrednice de urmat.” (p.11)

    Benjamin Franklin s-a născut la Boston la data de 6 ianuarie 1706 fiind ultimul copil al numeroasei familii întemeiate de tatâl său Josiah Franklin.Acesta a avut șapte copiii cu prima soție și alți zece cu cea de a doua soție Tatăl său a emigrat din Anglia în America în 1682 la fel ca mulți alți englezi în acele timpuri în căutarea unei lumi mai libere în ce privește modul lor de închinare după cu spune autorul în cartea sa. Mai târziu Benjamin Franklin, ajuns din nou în Anglia, și-a căutat rădăcinile familiei sale și astfel a aflat că strămoșii săi au locuit timp de secole în același sat, Ecton din Northampthonshire și că numele lor vine de la porecla ce era dată celor care aveau în proprietate o bucată de pământ de 30 de acri fiind oameni liberi.( p.12-13). Tatăl său,Josiah Franklin s-a stabilit la Boston unde a deschis un atelier de fabricat lumânări și săpun educându-și cei șaptesperzece copiii să fie capabili să cunoască o meserie cu care să poată duce o viață simplă și folositoare. Benjamin fiind cel mai mic a fost trimis la școală la opt ani și a urmat cursurile până la zece ani când tatăl său l-a retras făcându-l ucenic în atelierul lui. Dar micul Benjamin nu avea nici o plăcere să facă lumânări așa că a cerut să fie lăsat ca ucenic în tipografia fratelui său vitreg James unde a învățat meseria de tipograf dar și să iubească cărțile și să scrie mici eseuri pe diverse teme legate de preocupările generale ale acelor timpuri. La vârsta de 17 ani citește din întâmplare cartea unui anume Thomas Tyron care recomanda o dieta vegetariană și Benjamin Franklin decide să devină vegetarian din două motive la fel de importante, pentru sănătatea lui și pentru a face economie la banii pentru mâncare ca să-și poată cumpăra cărți.(p.29),

    Prima carte pe care a îndrăgit-o a fost “ Călătoria pelerinului” de John Bunyan și de aceea a căutat să aibă și să citească toate cărțile acestui autor. În anul 1732 se mută la Philadelphia în urma unei dispute cu fratele său. Și ajunge să se stabilească definitiv în acest oraș, implicându-se tot mai activ în dezvoltarea și modernizarea acestuia pe măsură ce averea sa devenea tot mai mare. Descrierile pe care autorul le face celor trei mari importante orașe de pe coasta de est, Boston, New York și Philadelphia sunt extraordinar de interesante. La fel de interesantă este descrierea modului în care erau organizate administrativ aceste orașe și ce însemna implicarea cetațenilor în toate problemele legate de interesul comun ca locuitori ai orașelor respective. Cu timpul Benjamin Franklin va deveni tot mai activ, mai cunoscut și mai implicat în tot ce însemna dezvoltare, modernizare, o viață mai sigură. Astfel și-a mobilizat concetățenii pentru punerea la punct a unor sisteme de prevenire a icendiilor ce erau dezastruoase în orașele cu case construite din lemn, s-a implicat in organizarea pazei orașului, a descoperit o soba capabila să facă mai multă căldură cu consum mai mic de combustibil, a descoperit atât de cunoscututl paratrăstnet, și între 1743 și 1749 a luptat să fie aceptată ideea înființării unei universități în Philadelphia. care va deveni Universitatea din Pennsylvania. În tot acest timp lucrează ca tipograf împreună cu un asociat deschizându-și tipografia în 1728. Aici scoate ziarul “ Pennsylvania Gazette” foarte apreciat și căutat pentru că impune o conduită echilibrată și fără scandaluri de presă. Paginile închinate modului cum trebuie să fie presa pentru a fi o parte activă și binefăcătoare în viața comunității sunt și azi de mare actualitate. Între 1733 și 1758 va scoate “ Poor Rochard’s Almanach” foarte cunoscut și căutat și care destul de repede va fi tradus și în alte limbi. Va fi un model pentru toate aceste tipuri de almanahuri anuale menite să ajute la educația populară. Încet încet, Benjamin Franklin va obține prin decizia și votul concetățenilor lui diverse funcții în administrarea orașului. În 1736 este numit secretar al Adunării generale iar în 1737 delegat al Directorului Poștei. În 1748 decide să-și vândă afacerea pentru a se implica total în problemele de dezvoltare a orașului dar și a statelor americane în general.

    Partea a doua a amintirilor nu face decât să aducă și mai multe amănunte legate de ceea ce deja cunoaștem din prima parte. Cele mai multe pagini sunt închinate proietctului său de a atinge perfecțiunea morală. Iată de fapt ce dorea să facă :

” Doream să trăiesc fără să comit nicio greșeală, de nici un fel; voiam să biruiesc toate ispitele la care m-ar fi condus orice înclinație naturală, obicei sau tovărășie proastă”. (p.124) Își dă repede seama că trebuie să se organizeze pentru că să poată transforma această dorință ambițioasă în realitate și așa concepe lista cu cele 13 virtuți care va deveni celebră de-a lungul timpului.Aceste virtuți erau temperanța, tăcerea, ordinea,hoărârea, cumpătarea, sârguința,sinceritatea,drepatea,moderația, curățenia, liniștea,castitatea și smerenia. (p.125-126) Și după ce dscrie cum s-a străduit să implementeze în viața și gândirea sa fiecare vitute în parte atrage atențăa ca “ posterității nu îi va strica să afle că, prin această mică invenție și cu binecuvântarea li Dumnezeu,strămoșul lor a dobândit fericirea constantă în viață până la vîrsta de 79 de ani , la care scrie aceste lucruri.”(p.134)

    “Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin este o carte mai mult decât interesantă și consider extrem de generoasă decizia editurii “Herald” de a ne oferi șansa să o cunoaștem într-o traducere foarte bună. Prin toate informațiile pe care le oferă, dar și prin ușurința cu care poate fi citită, sigur poate deveni o carte recomandată tinerilor încă de la vârsta adolescenței.

      Tipograf, editor, inventator, diplomat, om de stat și scriitor, Benjamin Franklin s-a aflat în permaneță acolo unde se decidea ceva, implicându-se în evenimentele cruciale ale formării Statelor Unite ale Americii fiind deplin convins așa cum a declarat nu numai odată că “ această țară a fost destinată să devină una dintre cele mai puternice de pe glob.”

      Este foarte interesantă și povestea publicării cărții “Povestea vieții mele.” În 1789 autorul a trimis câte un manuscris al cărții prietenilor lui, Benjamin Vaughn și Guillaume le Veillard, primarul orașului Passy din Franța pentru a le afla opiniile. După moartea sa în 1790, în Franța a apărut o ediție piratată a cărții în limba franceză, în 1791, cu titlul “ Memoires de la vie privee”. În limba engleză va apare prima ediție în 1793 “ The Private Life of the Late Benjamin Franklin L.L.D. Originaly Written By Himself and Now Translated from the French, London, 1793.

Am citit cu deosebit interes și cu mare plăcere această carte, care în ciuda timpului nu a pierdut nimic ca valoare și mulțumesc editurii Herald pentru această șansă.

Editura Herald-logo

Cartea Povestea vieții mele de Benjamin Franklin a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herald. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Istoria samurailor, de Robert Calvet

Titlul original: „Une histoire de samourais”

Traducere din limba franceză şi note: Valentin Protopescu

Editura: Herald

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 299

Colecţia: ARHETIP

   „Japonia”. Ce anume vă trece prin gând când cineva pronunţă acest cuvânt? Spunem că este o ţară din Asia care are o cultură aparte şi în care domină tehnologia. Numim una dintre sărbătorile mai cunoscute şi anume cea a florilor de cireş. Cei mici nu vor uita să menţioneze animeurile şi manga(benzi desenate). Alte persoane vor aminti de geisha, acele „femei care stăpânesc artele”. Japonia nu se rezumă doar la aceste propoziţii. Este o ţară pictată în două culori: alb (cultură, oameni) şi negru (războaie, asasinate). Populaţia niponă a cunoscut zile senine, dar şi mai înnorate. Oamenii s-au ridicat, au evoluat şi  creat ceea ce vedem astăzi. Multe întrebări legate de aceştia rămân fără de răspuns. Putem să îl găsim, însă citind, căutând în…lucrarea „Istoria samurailor”scrisă de…

… Robert Calvet, doctor în istorie care predă istoria modernă la Universitatea „La Rochelle” în Franţa. Volumul de faţă a fost publicat în anul 2009. A mai scris şi „Les États-Unis d’Amérique de Lincoln à Truman politique et société”, „Les États-Unis en fiche”, „République et Démocratie en France(1789-1899)”.

   În primul rând, autorul introduce cititorul arătând semnificaţia cuvântului „samurai”. Pentru a desemna un „profesionist în arta războiului” s-au folosit, mai întâi, termenii „tsuwamano”, „mononofu”, apoi sintagme ca „buke”, „musa”, pentru ca, la final, să fie utilizate lexemele „samurai” şi „bushi”. Ce erau samuraii? „Cei care slujeau un senior sau escortau un nobil…un fel de cavaleri”.

   În cele ce urmează ne sunt ilustrate diverse episoade din istoria Japoniei. Unul dintre acestea este cel al războiului dintre clanurile de războinici, Taira şi Minamoto, din strâmtoarea Shimonoseki. Clanul Taira era depăşit numeric de Minamoto, dar avea avantajul de a cunoaşte lupta pe mare. Minamoto va învinge, profitând de curenţii de apă. Acest moment reprezintă  pasul către o „nouă eră, una în care clanurile războinice îşi asigură dominaţia asupra ţării, îndepărtând de la putere aristocraţia imperială reunită la Kyoto în jurul împăratului”. Modul de a guverna este schimbat cu shogunatul sau bakufu. Minamoto Yoritomo va dori ca provinciile aflate sub puterea lui să devină mai independente, dar împăratul Go-Shirakawa refuză acestea. Va pune la cale un asasinat alături de fratele vitreg al lui Yoritomo. Planul îi e dejucat, iar ajutoarele sale sunt obligate să realizeze seppuku(sinuciderea rituală). Yoritomo aduce o nouă structură administrativă ca Biroul Afacerilor Publice(Kumon-jo), o curte de justiţie care se ocupă de „urmăriri şi apeluri…Mononchi-jo(Biroul Anchetelor)”. Bakufu coexista cu puterea imperială. Shogunii vor primi dreptul de a-şi numi proprii guvernatori-shugo „deţin puterea judiciară în caz de rebeliune sau de asasinat”. Jito colectau impozitele şi realizau cadastrul, iar „oamenii lipsiţi de liberatate” şi arendaşii se ocupau de agricultură. Nu uit de codurile legislative adoptate, unele sub forma edictelor precum „Joei-shikimoki” ce cuprinde 51 de articole. Principala monedă de schimb în acea perioadă era orezul, koku.

   Ceea ce m-a impresionat a fost că, în acele timpuri, femeile nipone erau mult mai independente. Calvet ne dă şi exemple ca Hojo Masako(1156-1225) care „a jucat rolul de shogun după moartea soţului ei”, Tomoe” concubina lui Kiso Yoshinaka…femei războinice…îl decapitează pe samuraiul Onda Moroshige ” ori artiste şi intelectuale ca poeta Ema Saiko(1787-1861).

    Un alt eveniment marcant este cel care îi suprinde pe mongoli încercând să cucerească arhipelagul nipon. Aceştia deţin armament cu mult peste puterile japonezilor, cum ar fi grenadele chinezeşti. Folosesc strategia încercuirii inamicului, în vreme ce japonezii pe cea a atacului pe timp de noapte şi practică tactica hărţuirii.  Graţie unei furtuni, învingătorii sunt japonezii. Datorită acestei secvenţe ei vor înlocui arcul cu sabia, secolul al XIV-lea. Samuraii foloseau diverse arme(shoto, wakizashi), fiind singurii care aveau dreptul de a purta atât sabia lungă, cât şi pe cea scurtă. Cea mai răspândită sabie era uchigatana sau katana. Naginata erau folosite de ninja şi de femeile nipone. Aflăm că „deşi sunt cavaleri, samuraii luptă mai curând pe jos”, şi trebuie să realizeze „acordul sabiei cu pensula” cunoscând şi elemente de literatură, să poată citi şi scrie, efectua calcule. Frapant era că ceremonialul seppuku(„sinuciderea rituală…războinicul…îmbracă veşminte de culoare albă…aşezat în poziţia seiza”) cuprindea şi oligaţia de a realiza un poem, cum a fost cel al lui Minamoto Yoeimasa:

„Ca un butuc putred

Pe jumătate îngropat în ţărână

Viaţa mea, fără să fi înflorit,

Se-apropie de tenebrosul capăt.”

   Demn de remarcat este felul în care autorul aduce în prim-plan „Codul onoarei: Bushido”, un fel de Biblie pentru samurai. Conform acestuia, cel care mergea la război trebuia să ia aminte de principiul că „se va adapta la orice împrejurare, dincolo de orice preocupare de ordin moral” . Samuraiul nu are prieteni, iar familie îi sunt cerul şi pământul. Valorile pe care le îmbracă sunt gi – corectitudinea, rei – acţiunea justă, yu – bravura. Ţelul său este meryo – onoarea, dar pentru a o atinge trebui să nu uite de jin – milă, makoto – sinceritate şi chugo – loialitate. Mai aflăm diferenţa dintre samurai şi ninja „persoană care îşi disimulează prezenţa”.

     „Istoria samurailor” este un volum complex care se aseamănă cu o buclă în timp. Pe parscursul celor 19 capitole, Calvet ne poartă în trecut pentru ca la final să traseze linia spre prezent. Cuvintele folosite sunt uşor de înţeles, făcând lucrarea accesibilă unui public cât mai larg. Descrierile războaielor dau senzaţia că ne aflăm în mijlocul luptei, iar fiece cuvânt ambiguu este imediat explicat.

Ce este un samurai? O persoană care „într-o situaţie de viaţă şi de moarte, acţionează simplu, alegând moartea imediată”, un artist în război şi un intelectual… Oare, doar atât să fie? Citim şi aflăm J

Lectură plăcută!Editura Herald-logo

Cartea Istoria samurailor de Robert Calvet  a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandataăde pe site-ul Editurii Herald.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook

Autor: Crina Stanciu
%d bloggers like this: