Carti Literatura universala

Ar fi oare posibil ca fanteziile sale, menite să-i ofere elixirul tinereții, să fie împlinite cu ajutorul site-ului faraoprelisti.com?

Teama de moarte, de Erica Jong

Editura: Trei

Număr pagini: 250

 

Titlul original: Fear of Dying

Traducere şi note de: Bogdan Perdivară

Anul apariţiei: 2016

    În vreme ce amurgul vieții se profilează amenințător la orizont, Vanessa Wonderman își privește neputincioasă părinții îmbătrânind, o însoțește la controale pe fiica ei însărcinată și îl veghează pe soțul ei Asher, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, aflat pe patul de spital.
Anii ei de glorie, când era o actriță de succes, au rămas în urmă și Vanessa descoperă că începuturile sunt ușoare, dar că sfârșiturile pot fi dureroase.
Ar fi oare posibil ca fanteziile sale, menite să-i ofere elixirul tinereții, să fie împlinite cu ajutorul site-ului faraoprelisti.com?

“Felul în care Erica Jong abordează probleme dintre cele mai delicate, reușind totodată să scrie o carte amuzantă, e uimitor. Mi-a plăcut la nebunie.” – Woody Allen

În 1973, Erica Jong a revoluționat felul în care ne raportam la dragoste, căsnicie și sex. Bestsellerul său mondial Teama de zbor a deschis drumul pentru nenumărate scriitoare, de la Jennifer Weiner la Lena Dunham. Acum Erica Jong ne uimește iarăși, oferindu-ne o perspectivă nouă și convingătoare asupra unei etape dificile din viața unei femei. Scrisă cu un umor subtil, înțelepciune și cuprinzând observații pertinente – toate acestea regăsindu-se și în poezia, ficțiunea și eseurile Ericăi Jong – Teama de moarte e o poveste pentru toți cei care au cunoscut dragostea adevărată și au fost transformați de ea.

În cei 43 de ani de la apariția romanului Teama de zbor, Erica Jong a publicat peste 25 de cărți, traduse în 43 de limbi, cuprinzând nouă opere de ficțiune (bestsellerul New York Times Fear of
Fifty: A Midlife Memoir fiind una dintre ele), precum și câteva de non-ficțiune, foarte apreciate, printre care: What Do Women Want, Seducing the Demon: Writing for My Life, o antologie despre sex numită Sugar in My Bowl:Real Women Write About Real Sex, editată de ea însăși, și, în 2012, un Kindle Single, A Letter to the President, care analizează cu îndrăzneală problemele cu care se confruntă astăzi femeile din Statele Unite ale Americii.
De asemenea, Erica Jong este autoarea a șapte volume de poezie premiate. Cel mai recent, Love Comes First, a apărut în 2009.
Erica Jong a câștigat numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și ficțiune. Printre acestea se numără Premiul Fernanda Pivano și Premiul Sigmund Freud în Italia, Premiul
Deauville în Franța și Premiul Națiunilor Unite pentru excelență în literatură.
La Editura Trei, de aceeași autoare a apărut Teama de zbor.

Sursa foto şi text: Editura Trei

O lectură interesantă, ușoară (bună de luat la plajă). Dacă sunteți fan Capote, sigur o să vi se pară interesant să lecturați primele sale scrieri.

 Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote

Editura: ART

Număr de pagini: 184

An apariție: 2016

       Truman Capote, pe numele său real Truman Streckfus Persons, a fost unul din cei mai importanți autori ai secolului XX. Printre scrierile sale cele mai cunoscute se numără „Mic dejun la Tiffany’s” ce a avut parte de o ecranizare excepțională cu Audrey Hepburn în rol principal. De asemenea, prin romanul „In Cold Blood” („Cu sânge rece) a lansat genul romanului dee non-ficțiune, roman bazat pe personaje și acțiuni reale.

       Însă ar fi interesant să vedem începuturile scriitoricești ale acestui fenomen literar care a fost Truman Capote. Copil precoce, Capote a scris povestiri scurte încă din copilărie. El însuși mărturisind că începuse să scrie încă de la vârsta de opt ani „din senin fără să am vreun exemplu. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva care să scrie. De fapt, cunoşteam puţini oameni care să citească […] Cele mai interesante lucruri pe care le-am scris atunci erau observaţiile cotidiene pe care le notam în jurnal. […] Bârfele locale. Un fel de reportaj, un mod de «a vedea» şi de «a auzi» care avea să mă influenţeze mai târziu, deşi pe atunci nu-mi dădeam seama, pentru că toate scrierile mele «formale», tot ce publicasem şi dactilografiasem cu grijă era mai mult sau mai puţin ficţiune.” Ei bine, chiar este posibil să citim și să îl descoperim pe copilul – scriitor Truman Capote! Recent s-au descoperit în arhivele Bibliotecii Publice din New York o serie de proze scurte ce au fost reunite într-un volum de povestiri apărut recent și la noi sub titlul Acum ne despărțim.

      Cum sunt o mare fană a scrierilor lui Capote, m-am dat de trei ori peste cap și am reușit să obțin cartea asta (după o serie de aventuri despre care nici nu vreau să-mi amintesc). Cum mi s-a părut Acum ne despărțim? Într-un singur cuvânt: genial – nici nu mă așteptam la altceva.

     Se pare că faimosul scriitor a fost încă de mic atras de cei aflați la marginea societății în care a trăit precum afro-americanii, de pildă. Toate poveștile adunate în acest volum fac apel la compasiunea cititorului, acestea având ca subiect principal violența, crimele, rasismul, nedreptatea – pe de-o parte, iar pe cealaltă parte – generozitatea, miracolele, tandrețea și înțelepciunea.

    Cele paisprezece povestiri se citesc destul de repede, însă care îți trezește senzații în ciuda vârstei fragede a autorului. Putem vedea că Truman Capote a fost înzestrat încă de mic cu talentul de a creiona personaje complexe ce atrag cititorii. Tânărul Capote reușeste chiar un lucru pe care unii scriitori ajunși la maturitate nu-l pot îndeplini: poveștile nu sunt repetitive, singurele lor elemente comune fiind atmosfera apăsătoare și chinul continuu al personajelor.

    Cu cine ne face cunoștință autorul pe parcursul celor 184 de pagini? O să vă prezint eu câteva, urmând să cunoașteți voi restul (dacă reușesc să vă stârnesc interesul): un bărbat ce nu își poate recunoaște eșecul în fața familiei, banii începând să i se piardă în mod misterios, niște copii care se aventurează într-o pădure, o tânără bogată care se dovedește a fi cleptomană, ș.a.m.d.

     Pe scurt? O lectură interesantă, ușoară (bună de luat la plajă). Dacă sunteți fan Capote, sigur o să vi se pară interesant să lecturați primele sale scrieri.

logo Editura Art

Cartea Acum ne despărțim. Povestiri inedite de Truman Capote este oferită spre recenzie de către Editura Art. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Art. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Diana

O poveste despre supravieţuire şi dragoste într-o lume pustiită de război

Albastrul dintre cer şi ape, de Susan Abulhawa

Editura: Polirom

Numar pagini: 304

Traducere din limba engleză şi note de Mihaela Negrilă

O poveste despre supravieţuire şi dragoste într-o lume pustiită de război

    În micul sat palestinian Beit Daras, toată lumea le cunoaşte pe femeile din familia Baraka: pe îndrăzneaţa Nazmiyeh, pe surioara ei clarvăzătoare, Mariam, precum şi pe mama lor, Um Mamdouh, cea posedată de djinni înspăimîntători. Atunci cînd familia este silită de nou-înfiinţatul stat Israel să-şi părăsească străvechiul cămin, doar Nazmiyeh şi fratele ei supravieţuiesc călătoriei pînă în Gaza. Ducîndu-şi cu greu traiul într-o tabăra de refugiaţi, Nazmiyeh, capul familiei, reuşeşte să treacă peste greutăţi. Ea se va îngriji de soarta micii comunităţi de surori, fiice şi nepoate, în timp ce fratele ei emigrează în America, unde rămîne pînă la moarte. Va lasa în urmă doar o nepoată, Nur cea cu „un ochi normal şi unul colorat”, care tînjeşte să-şi caute originile în Gaza. Susan Abulhawa explorează în această saga de familie consecinţele unei politici brutale de evacuare în masă de-a lungul mai multor continente şi generaţii, urmărind totodată poveştile unor femei curajoase care reuşesc, cu incredibile sacrificii, să insufle magie prezentului vitreg.

Albastrul dintre cer şi ape nu este numai o poveste despre înstrăinare. Romanul e plin de dansuri, petreceri pe plajă, spaime, blesteme şi eroism. Precum povestitoarea din ,,O mie şi una de nopţi”, Susan Abulhawa îşi surprinde cititorul dînd la iveală fără încetare noi şi noi povestiri. Este evident că, aşa cum spune şi scriitoarea în roman, inima omului e făcută din cuvintele pe care le punem în ea.” (The Guardian)

„Proză lui Susan Abulhawa e luminoasă; ea stăpîneşte magistral păienjenişul creat de vocile narative – fie ele tinere sau bătrîne, de bărbaţi sau de femei, reale sau ivite din tărîmuri magice. Romanul propune o privire atentă asupra vieţii femeilor din Gaza şi asupra eroismului lor în mijlocul pierderilor neîntrerupte. Sînt şi bărbaţi în roman – soţi, iubiţi, taţi exilaţi, fii în închisoare –, însă firul narativ este susţinut de puterea surorilor, a mamelor, a soţiilor şi fiicelor.” (The Independent)

Sursa foto şi text: Editura Polirom

Pe Gaura Cheii spune o poveste. Povestea lui Lily Rose Germay, o tânără ambițioasă care învăluie privirea cititorului printr-o multitudine de nuanțe de stări autentic umane.

Ciclul Vital Nouă/Pe Gaura Cheii de Simona Tănăsescu

 

Editura: SEMNE (2015)

ISBN: 606-15-0671-2

Format: 13×20

Număr pagini: 251

Oraș: Bucureşti

Limbă: Română

Încadrare: Literatură română, scriitori clasici şi contemporani

    Fascinant și unic. Iată pe scurt deschierea scrisului Simonei Tănăsescu, autoare de romane născută în România, dar stabilită, de ceva timp, în Belgia. Cu multă modestie, dar impulsionată de un curaj fantastic, Simona Tănăsescu se remarcă inițial ca una dintre cele mai bune femei-jurnalist din țară. În scurt timp reușește un lucru nemaipomenit, grație talentului său, anume acela de a scrie cărți cinematografice, considerate de cei mai multi critici o posibilă sursă a unor ecranizări de succes mult mai bine cotate în box office decât mare parte din peliculele actuale venite de peste ocean.

    Ciclul Vital Nouă a făcut cunoștință cu publicul în anul 2015, prin apariția primelor două volume: Pe Gaura Cheii și Prin Telescop. La începutul anului viitor, va apărea si partea a treia, La Microscop.

Pe Gaura Cheii este primul volum al ciclului Vital Nouă, cu o scriitură acaparantă. Esența sa constă în contopirea, nu neapărat cu un personaj, ci cu o multitudine de senzații și trăiri, de emoții și de amintiri, de imagini, parcă rupte, nu din viaţa dintre coperți, ci din cea reală, palpabilă. Un roman viu, iată cea mai corectă definiție a volumului.

    Pe Gaura Cheii, un roman care se derulează cu încadraturi inedite, cu sărituri în cadru de-a dreptul fascinante. Cu un ax imaginar îndepărtat, care îți apare ca un miraj, dincolo de barierele timpului și spațiului, cuvântului și necuvântului. O scriitură originală, în care te plimbi ca printr-un platou de filmare, mereu atent să nu pierzi un unghi aparte.

O carte care îți verifică la  fiecare pas vigilența de cititor. O carte cu altfel de pagini, care te fac să treci de la o trăire la alta, care te mută cu ingeniozitatea și talentul mâinii dedicate scrisului autentic. Fascinant și derutant, în același timp. Derutant modul cum scrisul se strecoară în intimitatea ta și te citește el, pe tine, cititorule…

    Pe Gaura Cheii spune o poveste. Povestea lui Lily Rose Germay, o tânără ambițioasă care învăluie privirea cititorului printr-o multitudine de nuanțe de stări autentic umane.

“Emoțiile pe care le trăiesc atunci când mă gândesc la tine, la noi, îmi răpesc ultimul gram de energie…Și, totuși (…), cu ultimele puteri mă rog corpului meu, ca și unui zeu (…), să mă lase, să mă ajute să-ți scriu tot ceea ce simt! (… Încerc să-mi dau o definiție corectă, logică, reală, însă viața mea ești doar tu… Și o iau de la capăt. Și din nou mă învârt în același cerc, unde totul începe și se termină cu tine, fără a avea șansă de a-i opri mișcarea de rotație. Și toate astea dor…” ( pg. 11-12)

“Cu tine alături, am ajuns să nu mai cred în veșnicia morții. Am siguranța că dacă aș muri, nu ar fi decât o pauză ce i-aș da-o inimii mele… Aâta timp cât tu vei exista, timpul și moartea nu vor fi decât două cuvinte abstracte(…) Jur că așa va fi pentru o veșnicie și dincolo de ea…”(pg. 203)

PE GAURA CHEII pătrunde ochiul indiscret al cititorului, pentru a o urmări pe Lily Rose în goana vieții ei complicate, cu răsturnări de situații, cu suspans, romantism, melancolie dusă până la disperare. Un univers interior perfect.

După cum mărturisea într-un interviu chiar autoarea, Simona Tănăsescu, Lily Rose este cel mai apreciat, dar și cel mai detestat personaj.

Ea este cea care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap, încă de la început. Am făcut eforturi disperate să o înțeleg și atunci când credeam că sunt gata, îmi dădea toate planurile peste cap.” (SIMONA TANASESCU, Interviu din viitor, 2016,SURSĂ : ALTFEL 

Nu mă grăbesc, nu vreau să grăbesc cunoașterea. Deja la peste optzeci la sută, cât îmi foloseam din capacitatea creierului, era greu să mai dau peste necunoscut, deși puteam (…) să devin perfecțiune în cea mai reală formă.”(pg. 14)

“La un moment dat am simțit că mă înec și tot încercăm să ies la suprafață. Și totuși, o voce lăuntrică, de parcă mi-ar fi citi gândurile, îmi spunea că eu nu vreau să se termine visul, că vreau să văd mai departe …” (pg. 34)

“Lily Rose este o tânără atrăgătoare, în aparență frivolă, care trăiește două iubiri puternice, devastatoare, aflate intenționat una la antipodul celeilalte. Sentimentele depășesc barierele timpului și spațiului, fugind nestingherite în universuri paralele.” (ziarist DAN MUCENIC, SURSĂ: Prefață “PE GAURA CHEII”)

“Senzațiile trecătoare ale unor mici plăceri erau admise. Au fost numeroase încercări de a remedia “fisura”, cum o numeau ei, dar toate supuse eșecului. Plăcerea fizică, în schimb, era considerată a fi murdară, nedemnă pentru niște creaturi atât de perfecte. Aveam capacitatea de a folosi toate cunoștințele noastre, dar aveam momente în care ne puteam face, pe furiș, un mic reset. Era secretul fiecăruia dintre noi când alegea să și-l facă. Nu aveam visuri, pentru că nu cunoșteam speranță.” (pg.33)

    PRIN GAURA CHEII pare cartea care prezintă o poveste-clișeu a unei realități, în care Lily Rose își trăiește devoratoarele experiențe sufletești. Așa este 50% din roman. Celălalt procent de 50% este însă altceva, un amestec omogen de sentimente și trăiri transpuse într-un plan secund, cu elemente de roman SF, cu noțiuni și sugestii fără corespondență în lumea reală, dar prinse într-un limbaj normal, fără o terminologie savantă, încărcat însă de naturalețe și normalitate.

Trecuse ceva timp de când ființa mea se afla într-un război în care terminii păcii erau foarte simpli: trebuia doar să accept realitatea. Îmi era al naibii de greu, însă trebuia să iau din nou contact cu lumea.”

“Ochii îmi rămân ca o țintă pe carte. Părea un manuscris sacru, peste care trecuseră sute de ani de citire și păstrare. Nu știam ce să dezvălui mai întâi privirilor mele: jurnalul sau cartea?! (…) Simțeam că primul obiect dintre cele două ce aveam să-l ating ar putea ascunde o altă Cutie a Pandorei, dar cu mult mai periculoasă.” (PGC, pg. 41-42)

    Arta specială a scriituri Simonei Tănăsescu constă în folosirea jocului de cuvinte, a căutarii intr-un labirint de sensuri a esenței trăirii umane. Iată o abordare vie, cu totul nouă și inedită în peisajul destul de tern al literaturii noastre contemporane, o scriere cu subtext, complexă și voluntară, o capcană ingenioasă întinsă oricărui cititor fascinat de acest gen de roman.

“Fericirea este doar o stare de spirit trecătoare. Te umple într-o secundă, și la fel de repede pleacă lăsând în urma ei un gol infinit. Dacă reușești să-ți creezi o bază spirituală solidă în viață, atunci te poți juca deseori cu fericirea, dar și să o lași să plece fără a mai simți durere.”(PGC, pg. 179)

   Început în volumul de față, Pe Gaura Cheii, destinul lui Lily Rose Germain va continua, dincolo de granițele timpului, purtându-ne imaginația spre lumi astăzi neștiute, în următoarele două părți, Prin Telescop și La Microscop.

“Deși era lângă mine, eu îl vedeam undeva departe, iar vocea lui îmi devenise singurul reper, de care să mă agăț pentru a-mi reveni mai repede. Răul care se instalase atât de brusc, la fel de repede m-a și lăsat. În urma lui rămânea doar îngrijorarea din cauză că nu știam ce mi se întâmpla.”(PGC, pg. 190)

   Pe Gaura Cheii este o altfel de lectură, interesantă și captivantă. Cu siguranță vor fi mulți dintre voi, care își vor recunoaște visele și trăirile cele mai profunde între paginile ei. Așadar, citiți-o și lăsați-vă citiți!

Material preluat integral cu acordul autorului Mihaela Popescu. Recenzia apare prima dată pe site-ul ALTFEL

Mulţumim Mihaela Popescu!

 

 

The Princess – „prințesa” este o fată ce rămâne orfană de mamă de la o vârstă fragedă și este crescută apoi doar de tatăl ei, un celt excentric. Acesta o face să creadă că este specială, diferită de ceilalți. Astfel, fata îi tratează pe toți cu superioritate. După moartea tatălui ei începe să își pună întrebări despre lume și pornește într-o călătorie în New Mexico. Aici, îl seduce pe ghidul ei, Romero care începe să se simtă stăpânul ei...

The Selected Works of D.H.Lawrence – nuvele

Titlu: The Selected Works of D.H.Lawrence

Editura: Wordsworth Editions

An apariţie: 2006

Număr pagini: 1353

    D.H. Lawrence este un cunoscut scriitor britanic ce a trăit între anii 1885 și 1930. Deși criticat în vremea sa, Lawrence și-a câștigat în timp un loc binemeritat între cei mai buni scriitori ai literaturii universale. Așa cum v-am mai povestit, am fost provocată să citesc o carte ce conține cele mai bune scrieri ale autorului. După ce am terminat cu binecunoscutele sale romane, am fost surprinsă să descopăr și câteva nuvele încântătoare.

    Aceste nuvele, șapte la număr, urmăresc aceleași linii cu celelalte opere majore ale lui D.H.Lawrence. Puternic influențat în scrierile sale de psihanaliza freudiandă, scriitorul britanic surprinde efectul industrializării asupra ființei umane, lupta continuă dintre intelect și instinct, revolta împotriva supraevaluării spiritualului și reprimării senzualității naturale, pledând pentru întoarcerea la natură și reintegrarea erosului. (Eh, dar asta e teorie literară și nu știu cât de mult vă atrage pe voi așa ceva, hai mai bine să vă povestesc câte puțin despre fiecare nuvelă în parte)

    The Capitan’s Doll – este povestea fostei aristocrate de origine germană  Johanna ‘Hannele’ zu Rassentlow care are o aventură cu un ofițer scoțian ce  privește viața într-un mod aparte. Povestea celor doi se dezvoltă într-un triunghi amoros tipic poveștilor lui D.H. Lawrence, relația dintre căpitanul  Alexander Hepburn și Hannele complicându-se în momentul în care soția acestuia ajunge și ea în Germania.

    The Fox – în timpul Primului Război Mondial, Nellie March și Jill Banford se străduiesc să supraviețuiască la ferma Bailey, fără a avea niciun bărbat să le ajute. Deși trecute de 20 de ani, cele două nu par să aibă perspective de măritiș, deși în acea vreme femeile nu aveau altă menire. Traiul celor două este răvășit în momentul în care o vulpe le atacă păsările și, în ciuda eforturilor de a o prinde nu reușesc. La scurt timp un tânăr pe nume Henry se mută cu acestea și, pe măsură ce înaintăm în poveste, se va stabili o conexiune între el și vulpe (dar nu spun mai mult!).

The Ladybird – plasată la sfârșitul Primului Război Mondial, nuvela ne urmărește (ca mai toate operele lui Lawrence) o luptă internă. Lady Beveridge se duce să viziteze un spital de răniți din Anglia și acolo se întâlnește cu contele  Johann Dionys Psanek pe care îl cunoștea dintr-o călătorie în Boemia. Îi poveștește această întâlnire fiicei sale Daphne care începe să îl viziteze în mod regulat. Prietenia dintre cei doi se dezvoltă într-un mod frumos, însă în momentul în care soțul lui Daphne se întoarce de la război lucrurile se schimbă.

   Contele iese și el din spital și îi invită pe cei doi soți la reședința sa. Într-o seară Daphne aude un bărbat câtând într-o limbă străină… bărbat care se va dovedi a fi, evident, contele. Ce se întâmplă între cei doi? Ce ar fi de așteptat de la două personaje născocite de D.H.Lawrence?  Daphne i se  dăruiește contelui.

    St. Mawr – eroina acestei povești, Lou Witt, își abandonează căsnicia sterilă și fragilă. Catalizatorul acestei plecări este St. Mawr, un armăsar pe care aceasta îl cumpărase pentru soțul ei Rico – care portretizează perfect burghezii acelor vremuri fiind în antiteză cu sălbăticiunea calului. Unde ajunge Lou? Departe… foarte departe…

    The Princess – „prințesa” este o fată ce rămâne orfană de mamă de la o vârstă fragedă și este crescută apoi doar de tatăl ei, un celt excentric. Acesta o face să creadă că este specială, diferită de ceilalți. Astfel, fata îi tratează pe toți cu superioritate. După moartea tatălui ei începe să își pună întrebări despre lume și pornește într-o călătorie în New Mexico. Aici, îl seduce pe ghidul ei, Romero care începe să se simtă stăpânul ei…

    The Virgin and the Gypsy – este povestea a două surori, Yvette și Lucille, fiice ale unui vicar, care se întorc la vicariatul lipsit de viață unde locuiește familia lor. Mama lor a fugit ca urmare a unui scandal despre care nimeni nu vorbește, vicariatul fiind condus de bunica lor egoistă și fiica acesteia, la fel de rea. Cele două fete sunt sufocate de noua lor viață. În timpul unei excursii, Yvette întâlnește o familie de țigani. Această întâlnire doar îi va accentua sentimentul de revoltă împotriva vieții de la vicariat.

    The Escaped Cock – ultima poveste este o reinterpretare a Învierii lui Iisus Hristos. Bărbatul care supraviețuiește crucificării nu mai poate suporta lumea în care trăiește, astfel că „evadează” celebrându-și existența trupească și senzualitatea.

   Sper că aceste micro-prezentări v-au stârnit interesul. Ar fi mult de zis despre fiecare poveste în parte, dar e foarte interesant să le descoperiți voi și să ne spuneți cum vi se par!

     Ca de obicei, îl recomand pe D.H.Lawrence iubitorilor de  literatură clasică ce au mințile deschise!

Autor: Diana

 

 Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Gen:  Literatura universală

Editura și număr pagini: Art, 425 pag.

Anul publicării: 2016 ( pentru prezenta ediţie)

Traducere: Jean Grosu

    Pentru cititorul care s-a întâlnit măcar o dată cu universul epic al lui Bohumil Hrabal şi i-a fost pe plac, lucrurile devin într-o oarecare măsură simple.

     Pentru că “reţeta”, în linii mari, este respectată în mai toate scrierile sale.

     Însă, dacă un oarecare tipar de acţiuni şi personaje devine cumva previzibil, sursa din care textul îşi trage mereu noutatea şi este înlăturată monotonia este imaginaţia fabuloasă.

    De nicăieri apar mereu noi situaţii, ipostaze din cele mai neaşteptate, încât vedem parcă aievea scriitorul acesta mărunţel în postura unui magician care scoate din pălărie viaţă…

   Pentru cititorul care se află în prima călătorie pe tărâmurile hrabaliene, el trebuie să ştie că acest reprezentant literar al Pragăi este cu mult diferit de stilurile unor alte nume sonore, precum Kundera sau Kafka.

    Atmosferei lor predominant statice, apăsătoare sau profunzimii, Hrabal le opune comicul, amuzamentul, o dezordine teribil de simpatică, amintind de haosul colorat al unei camere de copil.

    Limbajul simplu, frazele fireşti, o acţiune care curge năvalnic, prin acumulare, imprimă dinamism textului şi însufleţeşte personajele.

    Pretutindeni, fie că expune situaţii banale sau subiecte profunde, indiferent de vârstă, încadrarea socială sau trecutul actorilor săi, metoda aproape că nu se întâlneşte cu gravitatea în tonuri sumbre.

    Bohumil Hrabal (28 martie 1914, Brno – 3 febr 1997 Praga) este unul dintre cei mai importanţi scriitori cehi ai sec XX.

    În spatele poveştilor sale aparent banale, stă un absolvent de studii juridice (Univ Carolina, Praga) şi un titlu de doctor obţinut în 1946.

     Începând cu Vorbele oamenilor (1956), apoi Perla în adânc (1963) se impune ca un scriitor valoros, care cucereşte deopotrivă cititori şi critici.

    O vreme, mai multe dintre operele sale nu au fost publicate în Cehoslovacia, circulând însă sub formă de samizdat ( clandestin); altele au cunoscut ecranizări importante. Adică, din nou, agonie şi extaz.

    Vremurile bune de altădată este una din cele 28 de povestiri şi cea care da titlul volumului. Dar mai este şi un fel de mostră a omului Hrabal.

     Vremurile bune de altădată nu sunt unele în care totul era ca pe roze în viaţa lui, după care s-ar tângui sau ar lacrima nostalgic.

    Vremurile bune, de altădată şi din mai toată existenţa sa, ne vine să credem, sunt acelea în care nu l-au părăsit umorul, dragostea faţă de oameni, pisici, slăbiciunea pentru bere, sufletul de copil, scrisul, altfel spus, viaţa, cu toate ale sale.

    O viaţă din care nu au lipsit, desigur, obstacolele, poate lacrimile, suferinţa, dar pe care le-a întâmpinat la fel cum o fac şi personajele sale: simplu şi firesc. Ceea ce nu exclude sensibilitatea, inocenţa, artisticul.

     Botez 1947 – un preot ia de pe marginea drumului un tovarăş de călătorie, antreprenor de pompe funebre. Replici şi personaje de un farmec grotesc, o imaginaţie care compune universul într-un ritm galopant, străpunse pe alocuri de secvenţe tulburătoare cu animalul braconat.

    Asistăm (aici şi în mai toate celelalte povestiri) la excelente mânuiri de situaţie, întorcând parcă din încheietura impresiile cititorului alunecând spre tristeţe şi descurajare.

     O după-amiază anostă – apariţia în cârciumă a unui tânăr atât de absorbit de citit încât nu interacţionează cu oamenii, stârneşte un val de reacţii amuzante; cârciuma este un sanctuar al socializării, un loc al bărbaţilor, care nu se pot emoţiona din fleacuri şi, mai rău, să-şi expună vulnerabilităţile…

    Fanfaronul este, desigur, un fel de clovn. La locul de muncă nu e prea clar dacă şeful stăpâneşte ceva, Hanta stabilind déjà o metodă clasică de a scăpa de îndatoriri şi a-l teoriza pe superiorul său. Centrul de reciclare şi zone adiacente sunt locuri în care evoluează personaje şi situaţii la care este imposibil să rezistaţi râsului şi bunei dispoziţii.

    În Domnul notar reîntâlnim satira ţesută în jurul morţii/înmormântării; între contemplarea vieţii , a lacului, a locatarilor din curtea interioară domnul notar nu se abate de la o preocupare solemnă: planificarea propriei înmormântări. Mai intervin contracte de efectuat, bârfe din zone rurale, o dactilografă proaspătă ca miresmele primăvăratice şi desigur, zâmbetul…

    Vreţi să vedeţi Praga de aur şi Înmormântarea sunt alte două titluri în care predomină comicul.

    În Romanţă ne oprim puţin mai mult la romantism şi sensibilitate. Gaston Kosilka se îndrăgosteşte de o ţigancă frumoasă şi isteaţă; fascinat de personalitatea ei, ar vrea să întâlnească tot mai mulţi dintre cunoscuţi, ca să se poată mândri că duce la braţ o asemenea frumuseţe.

     În jur câteva voci se lamentează, dar el nu aude nimic. Din nou protagonistul masculin sensibil, stângaci şi neexperimentat în ale dragostei, prezent în mai multe din scrierile sale.

    Lucinka şi Pavlinka, Tăierea părului sau Lămpile sunt un prilej numai bun pentru a cunoaşte mai îndeaproape sensibilitatea şi tandreţea care stăteau cuibărite în sufletul acestui romancier, în timp ce Dama cu camelii întunecă un pic decorul, trasând tuşe ale unor vieţi chinuite.

     Spre finalul cărţii, ne mai întâlnim cu titluri ca Ghipsul strălucitor, Năşicul şi altele, fără a fi lipsiţi, desigur, de bagheta magică a scriitorului ceh.

   Oare, ce lumi vom mai vedea născându-se, şi de unde va răsări, de această dată viaţa, în toată complexitatea ei?

     NOTA: 9 / 10

logo Editura Art

Cartea  Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal este oferită spre recenzie de către Editura Art. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Art. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Adelina

 Lady Chatterly’s Lover (Amantul doamnei Chatterly) de D.H. Lawrence

Titlu: The Selected Works of D.H.Lawrence
Editura: Wordsworth Editions
An apariție: 2006
Număr de pagini: 1353

     După cum v-am mai povestit, m-am pornit să citesc un mastodont de vreo 1000 si ceva de pagini ce cuprinde o selecție a celor mai reușite opere ale scriitorului britanic D.H. Lawrence. Pe unele le-am recitit cu mare drag și în limba originală, iar pe altele le-am descoperit păstrându-mi admirația pentru iscusința scriitoricească a cunoscutului romancier.

    David Herbert Richards Lawrence, pe numele complet, a fost un autor destul de controversat atât în perioada în care a trăit (1885-1930), cât și multă vreme după moartea sa datorită stilului său destul de explicit de a scrie. Sexualitatea explicită, prezentă inclusiv în cea mai cunoscută operă a sa – Sons and Lovers, a atins cota cea mai înaltă în ultimul său roman – Lady Chatterly’s Lover (Amantul doamnei Chatterly) care a fost publicat în Marea Britanie în forma necenzurată abia în 1960 după încetarea unui proces pentru obsecenitate.
      Constance Chatterly este soția lui Clifford Chatterley – un bărbat bogat rămas infirm datorită războiului. Aceasta are de ales între o iubire platonică ce o obligă la o viață castă și o iubire pasională, carnală și spirituală cu un alt bărbat – paznicul de vânătoatre Oliver Mellors.

    Diferențele de clasă între Constance și Oliver subliniază diferențiarea nedreaptă și ierarhizarea socială de la începutul anilor 20. Treptat Constance realizeză că nu poate trăi doar cu satisfacția mentală, fizicul fiind și el la fel de important. Pe măsură ce relația lor se dezvoltă, Lady Chatterly și amantul ei descoperă mai multe despre interdependența minte-corp, ea aflând că sexul este mai mult decât un act rușinos și dezamăgitor, iar el invață despre provocările iubirii fizice.
      Ce se va întâmpla cu Constance, Oliver și Clifford? Citiți și aflați! Aveți grijă! Cartea conține limbaj explicit, deși nu aș cataloga-o drept pornografică ci doar brutal de onestă în ceea ce privește modul de descriere sau de a reda conversația celor doi amanți.

     O capodoperă a literaturii universale, Lady Chatterly’s Lover (Amantul doamnei Chatterly), nu ar trebui să lipsească din biblioteca unei cititor care se respectă și, mai ales, din cea a unei cititoare pe tocuri! Cartea are toate ingredientele unei lecturi incendiare, dar calitative. În plus, pasionații de cultură britanică vor avea ocazia să facă cunoștință cu numeroase aspecte ale societății engleze din anii 20.
       Sincer, mi-a plăcut mult mai mult varianta englezească a romanului, însă dacă nu vă descurcați cu limba lui Shakespeare – și traducerea în limba română e captivantă! Dacă ar fi să notez această carte, i-aș oferi un 10 din toată inima!

Autor: Diana

o poveste pe cât de simplă, pe atât de emoționantă despre puterea iubirii de a aduce trecutul în prezent.

Iubiri de altădată, de Munson Aldrich Havens

Editura: All

Colecţia: Iubiri de altădată

Număr pagini: 144

    Sir Peter Oglebay, inginer renumit, membru al elitei londoneze, care își petrece după-amiezile la Carlton Club și diminețile în imensa bibliotecă personală, duce o viață tihnită, dar solitară. Cu mulți ani în urmă, când fratele său s-a căsătorit cu frumoasa actriță Valentine Germain, Sir Peter a ales să rupă orice legături cu cei doi soți. În ochii lui, Valentine nu este decât o femeie demnă de dispreț, care îl va duce pe nesăbuitul Robert la pierzanie. Viața i se schimbă însă când Phyllis, fiica lui Valentine și a lui Robert, rămâne orfană, iar Sir Peter o ia în grija lui. Prezența senină a copilului îi descrețește fruntea și îi alină bătrânețile, dar liniștea căminului său este din nou tulburată când Phyllis se îndrăgostește, iar trecutul amenință să se repete.

    Printr-un minimalism narativ care evită digresiunile, Munson Havens rezumă un întreg univers în doar câteva tușe. În acest roman cu o construcție geometrică, simetriile, recurențele și gesturile în oglindă spun o poveste pe cât de simplă, pe atât de emoționantă despre puterea iubirii de a aduce trecutul în prezent.

Un element cu o importantă valoare simbolică în economia romanului este colecția de felicitări de Ziua Îndrăgostiților, pe care Robert i le dăruise lui Valentine de-a lungul timpului. Aceste felicitări sunt singurul lucru care îi rămâne lui Phyllis de la părinții ei. Le ia cu ea când se mută la Sir Peter, dar și când pleacă din casa lui ca să asculte glasul inimii. Vederile de Ziua Îndrăgostiților îi amintesc de iubirea adevărată care îi unea pe părinții ei și îi dau putere să creadă că o astfel de iubire îi este hărăzită și ei.

„— Numele ei era Valentine, unchiule Peter, explică Phylllis. Cred că e cel mai frumos nume din lume. Cu mult înainte să mă nasc eu şi cu mult înainte să se căsătorească ei, tăticu’ îi trimitea mămichii felicitări de Ziua Îndrăgostiţilor, noi şi vechi, dar mai ales vechi. Cele vechi erau şi cele mai frumoase. Unele dintre ele au o sută de ani! Sunt foarte drăguțe, unchiule Peter, şi mămica mă lăsa să mă joc cu ele, cu toate cutiile alea pline de felicitări. Erau jucăriile mele preferate. Uneori, tăticu’ îmi zicea mica lui Valentine, deşi mie mi-au pus numele Phyllis, după bunica, mămica lui tăticu’. Dar era şi mămica ta, nu-i aşa, unchiule Peter?“

(p. 17)

Sursa foto şi text: Editura All

La răscruce de vânturi de Emily Bronte

Editura Art
Colecția Biblioteca Pentru Toți
Nr. de pagini: 369
Notă: 7/10

     După mai bine de un secol, unicul roman (din păcate) al lui Emily Bronte încă se pliază pe societate, încă mai răscoleşte sufletele cititorilor şi încă mai transmite sentimente ascunse şi amestecate într-o simfonie copleşitoare.

    Valoarea clasicilor este incontestabilă. Este vorba despre puterea din spatele cărţii şi despre mesaje, sentimente şi complexitatea cu care sunt îmbinate destinele personajelor astfel încât nu neapărat să scandalizeze, dar să zguduie din temelii cititorul şi să-l facă să-şi pună întrebări, să-l înveţe, să-l educe şi să-l facă conştient de anumite aspecte.

    La răscruce de vânturi este acea carte care rezistă în timp şi care încă mai sensibilizează sufletele cititoarelor de peste tot. Fascinanta poveste începe cu domnul Lockwood care merge în vizită la Heathcliff în Wuthering Heights, care în română este echivalent cu răscruce de vânturi, un loc ciudat unde vântul suflă din toate părţile creând un sunet special şi înfricoşător atunci când trece prin ferestre sau pe suprafața zidurilor create special să reziste.

     Heathcliff este proprietarul unei case pe care domnul Lockwood o închiriază încercând să-i dea timp să-şi pună ordine în gânduri şi în viaţă fără să ştie că aici este locul în care va auzi cea mai tulburătoare poveste de dragoste, povestea lui Heathcliff şi a lui Catherine, personaje care mai târziu vor ajunge personaje simbol ale nefericirii şi eşecului în dragoste, dar în acelaşi timp şi simboluri ale dragostei adevărate şi eterne depăşind graniţele morţii.

    Domnul Lockwood află povestea de la Nelly, slujnica credincioasă a familiei care a fost mereu acolo şi care a reuşit să vadă peste ani urmările deciziilor luate din mândrie, lăcomie si ură. 

    Catherine şi fratele ei trăiau fericiţi la Wuthering Heights până într-o zi când tatăl lor le-a adus un ţigan orfan cules de pe străzile Londrei. Încă din acea zi s-a creat un dezechilibru care mai târziu va dezlănţui un adevărat dezastru. Cât timp tatăl celor doi copii a fost în viaţă a reuşit să ţină lucrurile sub control chiar dacă cu cât Catherine îl iubea mai mult pe Heathcliff cu atât fratele ei îl ura mai mult pe nefericitul personaj, însă după moartea tatălui lor lucrurile au scăpat de sub control, iar printr-o serie de evenimente nefericite şi nepotrivite Catherine ajunge să se căsătorească cu Edgar Linton.

      În această carte avem o dragoste care te consumă şi le consumă (pe personaje). Este zgomotoasă şi violentă şi reverberează până adânc în măduva oaselor.

      Nu îmi plac finalurile triste, mă deprimă şi mă fac să mă gândesc că lumea nu e un loc minunat şi că lucrurile nu sunt bune, că natura umană strică tot şi că fericirea este ceva greu de atins, utopic chiar. Prefer finalurile fericite, dar din păcate această cartea nu mi-a oferit unul.

    Motivul pentru care nu am dat nota 10 acestei cărţi nu este doar finalul care (după părerea mea) este de o tristețe sfășietoare, ci şi datorită ameţelii totale din poveste. Datorită faptului că este o povestire în povestire trecerile de la trecut la prezentul incert sunt dese, neaşteptate şi bruşte, uneori nu-ţi dai seama când se întâmplă acest lucru şi alteori mai intervine şi câte o replică de la persoana care ascultă povestea ceea ce este foarte derutant şi puţin enervant, totuşi ideea şi acţiunea în sine merită sacrificiul pentru ca a fost ceva fără egal. O poveste directă, scandalizatoare şi dură. O poveste care în ciuda coincidenţelor si a situațiilor excepționale care scad din autenticitatea faptelor, este mai veridică tocmai datorită lanţului nesfârşit de evenimente problematice care nu se concluzionează cu o rezolvare a acestora. Cartea a prins la public pentru că e ceva diferit şi pentru că ne arată că în lume, chiar şi în cea fictivă, binele şi fericirea nu se găsesc mereu la final, uneori aceste lucruri se găsesc la început, înainte ca pornirile umane şi deciziile tipice nouă să strice armonia.

    Un alt lucru remarcabil la personajul masculin principal, lucru remarcat de altfel și la celelalte personaje prin faptul că sunt incredibil de bine conturate şi individualizate, este devotamentul lui Heathcliff faţă de Catherine. Mereu am avut impresia că el a oferit mai mult decât ea.

“De aici poţi vedea deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, şi eu în al lui, cu toate că-l urăsc cu o ură care mi-a înveninat viaţa, niciodată n-aş fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi place! Eu nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aş fi smuls inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până atunci însă – şi, dacă nu mă crezi, nu mă cunoşti – până atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!”

    Dacă trecem peste faptul că până la urmă este un text oarecum dificil de parcurs şi peste finalul nefericit despre care cu siguranţă ați auzit la un moment dat în viaţă, cartea merită citită şi apreciată. O lectură pe care orice cititor care se respectă trebuie să o parcurgă pentru o mai bună înţelegere a sinelui, în primul rând, dar şi pentru o mai bună înţelegere a lumii exterioare.

      Date despre autoare: La răscruce de vânturi este unicul roman al lui Emily Bronte care şi-a trăit scurta viaţă cu discreţie acum mai bine de un secol şi jumătate. Emily Bronte, la fel ca şi celelalte două surori scriitoare, a fost descoperită şi şi-a căpătat prestigiul abia în posteritate. Existenţa ei curmată în pragul vârstei de 30 de ani de tuberculoza ce făcea ravagii în epocă se consumă în anonimatul unui colţ retras din provincie.

 

targulcartii.ro

Cartea La răscruce de vânturi de Emily Bronte este oferită pentru recenzie de TârgulCărții.ro. Cartea poate fi comanda de pe librăria/anticariat online www.targulcarti.ro. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei/anticariatului online urmăriți site-ul și pagina de facebook.

Autor: A.R. Ivan

„Porțile de foc. Epopeea unui supraviețuitor al bătăliei de la Termopile” oferă cititorului o poveste irezistibilă și o perspectivă unică asupra lumii antice.

Porţile de foc, de Steven Pressfield

Editura: All

Roman istoric

Numar pagini: 448

„Porțile de foc. Epopeea unui supraviețuitor al bătăliei de la Termopile” oferă cititorului o poveste irezistibilă și o perspectivă unică asupra lumii antice.

    În anul 480 î.H., două milioane de soldați persani conduși de regele Xerxes au construit un pod de corăbii peste Hellespont pentru a debarca în Grecia și a o cuceri. Într-o încercare disperată de a-i bloca pe invadatori, trei sute de spartani aleși au fost trimiși la trecătoarea Termopile. Steven Pressfield aduce la viață bătălia de la Termopile într-un roman monumental, foarte bine documentat, cu acțiune încinsă și analize psihologice fine. Soldații spartani și aliații lor au ținut cotropitorii pe loc șapte zile, dar, în cele din urmă, au fost copleșiți.

    Romanul dă glas, chip și viață unora dintre spartanii care au luptat la Termopile, printre care regele Leonidas, campionul olimpic Polinikes, un tânăr luptător spartan pe nume Alexandros și comandantul Dienekes. Autorul explorează societatea spartană și eroismul luptătorilor săi, recreând un moment din istorie sub forma unei opere incredibil de captivante, inteligente și emoționante. Accentul cade pe destin, onoare, datorie și loialitate.

„Plin de viață și captivant… Pressfield oferă cititorului o perspectivă pe care niciun istoric al lumii antice nu o dă, viziunea unui ochi de soldat… Remarcabil.“ – New York Times Book Review

„Romanul lui Pressfield, puternic și riguros din punct de vedere istoric, explorează societatea spartană și natura curajului fără să-și piardă vreo clipă elanul.“ – New Yorker   

„Maiestuos… monumental… epic… odată ce l-ai început, e aproape imposibil să lași acest roman din mână.“ – New York Daily News

„Palpitant și îndrăzneț… O poveste cumplită, emoționantă, care îți dă fiori.” – The New York Times

Sursa foto şi text: Editura All

„Portretul lui Dorian Gray rămâne o carte otrăvitoare atât pentru vârstnici, cât și pentru tineri, chiar dacă din motive diferite. Luați-o ca pe un avertisment, dar și ca pe o recomandare.” (Jeffrey Eugenides)

Portretul lui Dorian Gray,de Oscar Wilde

Editura: Litera

Numar pagini: 304

„Portretul lui Dorian Gray reflectă mult din mine însumi: Basil Hallward este ceea ce cred eu că sunt, lordul Henry – ceea ce crede lumea că sunt, iar Dorian – ceea ce aș vrea să fiu – în alte vremuri, poate.”      (Oscar Wilde)

„Drama lui Wilde este drama lui Dorian Gray, omul care a căzut pentru că s-a izolat de lumea reală, singura sursă a frumosului căutat o viață întreagă cu atâta înfrigurată și dureroasă stăruință.”      (Dan Grigorescu)

„Firește, o mare operă de artă răspunde multor întrebări, dar ridică în mod inevitabil tot atât de multe. De aceea [Portretul lui Dorian Gray ] rămâne o operă clasică, o carte la care se întoarce fiecare generație.”       (Washington Post)

„Portretul lui Dorian Gray rămâne o carte otrăvitoare atât pentru vârstnici, cât și pentru tineri, chiar dacă din motive diferite. Luați-o ca pe un avertisment, dar și ca pe o recomandare.” (Jeffrey Eugenides)

Colecția Clasici moderni Litera adună laolaltă scriitori moderni ale căror opere au devenit deja repere clasice, dar și autori contemporani a căror valoare literară le prefigurează statutul de „clasici”. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din ultimii 125 de ani – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.

Sursa foto şi text: Editura Litera

Septembrie în Shiraz, de Dalia Sofer

Editura: Leda/Grupul Editorial Corint
Traducere: Ioana Vacarescu
Număr pagini: 400
    Dalia Sofer s-a născut în 1972, în Iran, de unde, la vârsta de zece ani, s-a refugiat împreună cu familia în Statele Unite. Şi-a luat masteratul în literatură la Sarah Lawrence College, iar pentru romanul sau de debut, Septembrie în Shiraz, nominalizat la Orange Prize 2008, a fost distinsă cu Whiting Writers Award. Dalia Şofer a petrecut câţiva ani în Yaddo, o comunitate artistică din Saratoga Springs, iar în prezent locuieşte la New York.
“Un roman de debut curajos şi plin de compasiune.” The Weekly Standard
“Captivant… liric şi uneori obsedant.” Washington Post

În perioada dificilă ce urmează revoluţiei din Iran, negustorul de bijuterii Isaac Amin este arestat şi acuzat pe nedrept de spionaj. Îngrozită de dispariţia acestuia, familia sa trebuie să reziste în această nouă lume a cruzimii şi haosului, asistând neputincioasă la prăbuşirea a tot ceea ce cunoscuse până atunci.
În vreme ce Isaac îndură teroarea închisorii, iar soţia sa îl caută cu disperare, copiii lui se confruntă cu înţelegerea noilor valori şi perspectiva unei călătorii deosebit de periculoase.

Sursa text şi foto: Leda/Grupul Editorial Corint

Japonia zbuciumată a secolului al XVI-lea

Nobila doamnă din Yodo, de Yasushi Inoue

Editura: Humanitas Fiction

Colecţia: Raftul Denisei

Traducere: Magdalena Ciubănc

Număr pagini: 360

    YASUSHI INOUE (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyōto (estetică şi filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Până la sfârşitul războiului a publicat mai mult poezie, deşi a obţinut şi un premiu pentru roman (Premiul Chiba Takeo, în 1936).

    Publicat în 1955 în foileton într-un supliment al prestigioasei reviste Bungeishunjū, romanul Nobila doamnă din Yodo (Yodo-dono nikki) este o capodoperă care, îmbinând realismul sever cu lirismul dramatic, surprinde cu acuitate psihologică parcursul spectaculos și totodată tragic al concubinei seniorului Hideyoshi, personaj real, intrat în legendă.

  Chacha, eroina din Castelul Yodo, a ajuns, din victimă aruncată într-o mizerie lucie, a doua soție a comandantului Hideyoshi, unul dintre cei mai curajoși seniori din Japonia. În ambele ipostaze, ea și-a rămas întotdeauna fidelă sieși, respectând parcă un cod personal al samurailor. Ecranizat în 2007 în regia lui Hajime Hashimoto, romanul vorbește despre Japonia zbuciumată a secolului al XVI-lea, despre bătălii și campanii militare, castele impunătoare și incendii magnifice, dueluri și seppuku, banchete fastuoase, intrigi, trădări și iubiri imposibile – toate zugrăvite de Inoue cu un veritabil talent de pictor care, dincolo de amplele panorame, cu mii de figuranți, așterne pe pânză, cu delicatețe, destine.

Sursa text şi foto: Editura Humanitas Fiction

paisprezece proze scurte

Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote

Editura: ART
An apariţie -2016
Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu
Postfaţă de David Ebershoff
Număr pagini: 184
Domenii: Antologii, Fictiune
   ,,Ţinând cont de faptul că au fost scrise pe vremea când era copil – între 11 şi 19 ani –, povestirile devin uimitoare în precocitatea, măiestria, simplitatea şi tandreţea pentru care Capote este atât de celebru.” The Independent

   Recent redescoperite în arhivele Truman Capote ale Bibliotecii Publice din New York, cele paisprezece proze scurte au fost reunite şi publicate în volum pentru întâia oară la sfârșitul anului 2015.

   Toate aceste mici bijuterii fac apel la compasiunea și la emoțiile cititorului. Capote a fost întotdeauna atras de outsideri — femei, copii, afro-americani, săraci — deoarece, înțelegem acum, așa s-a simțit și el încă din copilărie. Detectăm în aceste povestiri semnele precoce ale geniului lui Capote de a crea personaje memorabile, complexe și chinuite. Veți găsi aici povești despre crimă și violență, despre rasism și nedreptate, dar și despre tandrețe și generozitate, despre înțelepciune și miracole.

   Dar, mai presus de toate, acest volum de povestiri inedite este dovada incontestabilă că autorul ei şi-a găsit propria-i voce foarte devreme și ne ajută să înțelegem cum a fost posibil ca un băiat din Monroeville, Alabama, să devină o legendă a literaturii americane.

Sursa text şi foto: Editura Art

Cum să fii și una, și alta, de Ali Smith

Editura: Univers
Traducere: Carmen Scarlet
Numar pagini: 288

    Punând în paralel poveştile efervescente pe care le au de spus un pictor italian renascentist şi o adolescentă modernă, această carte explorează iubirea, arta şi domeniul posibilităţii cu o extraordinară prospeţime, ceea ce i‑a adus o nominalizare pe lista finaliştilor la premiul Man Booker şi premiul Goldsmith pentru originalitate.“ The Guardian

    „Suferinţa doliului este întipărită în vieţile celor două eroine orfane de mamă ale lui Smith, dar, în ciuda înverşunatei lipse de sentimentalism şi a seriozităţii profunde a întrebărilor pe care le pune, romanul Cum să fii şi una, şi alta e plin de entuziasm nu numai faţă de limbaj, literatură şi puterea transformatoare a artei, ci şi faţă de încurcatele dileme ale unei vieţi de om, când ai vrea să fii mai multe deodată, nu doar să te încadrezi într‑o singură categorie de persoane. Dorinţa de a nu fi nici aşa, nici altfel deschide posibilităţi care înseamnă că te poţi strădui mereu, pentru totdeauna, să fii şi una, şi alta. Cu mare subtilitate şi inventivitate, Smith continuă să extindă graniţele romanului.“ The Telegraph

   „Nu există nici o îndoială că Smith e de o îndrăzneală ameţitoare. Eşti luat pe sus de forţa inovatoare a romanului până când ajungi, cu respiraţia tăiată, la ultima pagină.“The Observer

   „Acei scriitori care fac predicţii apocaliptice despre moartea romanului ar trebui să citească romanul re‑inventat al lui Smith şi să observe cu atenţie câtă viaţă cuprinde.“The Independent

Sursa text şi foto: Editura Univers

Women in Love vă va purta prin Marea Britanie de dinaninte Primului Război Mondial, prezentându-vă amănunțit societatea epocii, însă finalul vă va duce tocmai în Alpii Tirolezi.

 Women in Love (Femei îndrăgostite), de D.H.Lawrence

Titlu: The Selected Works of D.H.Lawrence

Editura: Wordswoth Editions

An apariție: 2006

Număr pagini: 1353

recenzie

     Așa cum vă povesteam cu ceva vreme în urmă, Mili și Iasmy m-au provocat să citesc un adevărat mastodont de carte – The Selected Works of D.H.Lawrence – o colecție cu cele mai reușite scrieri ale acestui scriitor atât de apreciat în zilele noastre, dar atât de criticat în vremea sa. Lectura merge un pic cam greu, mi-ar plăcea să pot căra cartea asta după mine, s-o devorez în autobuz, pe o bancă în parc, în baie, oriunde! Sunt o fanatică a literaturii britanice clasice!

    Opera lui D.H.Lawrence este puternic influențată de psihanaliza lui Freud și exprimă efectele industrializării asupra oamenilor epocii sale, conflictul instinct-intelect, pledând totodată pentru întoarcerea la natură și reintegrarea erosului printre valorile esențiale.

    Apărut în 1921, romanul Women in Love (tradus la noi cu titlul de Femei îndrăgostite) este considerat acum drept cea mai matură scriere a lui D.H.Lawrence deși, inițial, publicul s-a arătat dezgustat considerând că este doar o poveste despre iubirea depravată a surorilor Brangwen – Gudrun și Ursula. Grudun este o artistă care se aventurează într-o relație destructivă cu Gerald Crich, un industriaș. În constrast cu aceștia, este creionat cuplul dintre Ursula și Rupert Birkin – un alienat mintal care emite foarte multe opinii atribuite cu D.H.Lawrence. Asemănările nu se opresc aici, Ursula a avut-o drept model de inspirație pe soția autorului – Frieda, Gudrun este o portretizare  scriitoarei și neozeelandeze Katherine Mansfiels și Gerald îl  reprezintă pe soțul acesteia – John Middelton Murry.

   Revenind la poveste, relațiile celor două surori cu bărbații iubiți (și nu numai) devin mai profunde și mai tensionate datorită apariției unei atracții fizice și psihice între Rupert și Gerlad (nu vă așteptați la asta, nu? – nici eu!). Însă ce se va întâmpla în carte trebuie să descoperiți voi! Women in Love vă va purta prin Marea Britanie de dinaninte Primului Război Mondial, prezentându-vă amănunțit societatea epocii, însă finalul vă va duce tocmai în Alpii Tirolezi. Dar mi se pare o misiune imposibilă să vă povestesc această carte, e genul acela despre care aș spune multe și de bine (și poate v-aș plictisi).

     Spre deosebire de prima mea lectură din această carte, Sons and Lovers, aceasta a fost prima dată când am avut contact cu romanul și nu pot spune mai mult decât că am rămas uimită și profund impresionată de poveste și de modul în care sunt creionate personajele. În cazul în care ar trebui să o notez, i-aș da un 9.5 din 10 – îi mai trebuia un pic, un picuț și finalul ăla (șșșșșșșșșșt! Gata că o dau în spoiler!).

    Concluzia mea? Dacă sunteți iubitori de literatură clasică și aveți o minte deschisă, veți descoperi o poveste fascinantă! Women in Love (Femei îndrăgostite) e lectura perfectă pentru vară, nu vă va obosi ci, dimpotrivă, o să vă țină prinși în mrejele sale indiferent de limba în care citiți!

    P.S.

   Eu acum mai am o singură problemă: făcând o cercetare am descoperit că acest roman este continuarea altuia, intitulat Rainbow… trebuie neapărat să fac rost și de acesta! Cică nu e mare legătură între cele două, dar D.H.Lawrence e un autor care merită citit în totalitate

Autor: Diana

Ce înseamnă să iubeşti un bărbat?

Sfârșitul poveștii,de Lydia Davis

Editura: UNIVERS

Traducere: Veronica D. Niculescu

An apariţie: 2014
Număr pagini: 208

     Epuizată după ce şi-a căutat ore în şir fostul iubit pe străzile unui oraş necunoscut, o femeie intră într-o librărie şi acolo, printre cărţile în mijlocul cărora încearcă să se regăsească, un bărbat îi oferă o ceaşcă de ceai. Este acesta sfârşitul poveştii? Cum poţi şti care e adevăratul sfârşit? Când te părăseşte iubitul, când te împaci cu gândul, când renunţi să-l mai urmăreşti, când închei cartea despre el? Şi ce înseamnă o poveste de dragoste? E mai întâi povestea sau mai întâi dragostea? Ce înseamnă să iubeşti un bărbat? Poţi învăţa din cărţile scrise de alţii? Poţi scrie apoi povestea pentru alţii?

Totul începe cu sfârşitul în acest roman hiper-lucid şi tulburător despre o dublă obsesie, singurul roman al autoarei de proză scurtă Lydia Davis, câştigătoare a Premiului Man Booker 2013.

     Lydia Davis s‑a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă şi romanul Sfârşitul poveştii, pe lângă eseuri şi traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincţii internaţionale pentru opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s‑a acordat în 2013. A predat literatură şi scriere creativă la universităţi americane cu tradiţie. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

     „Bucurie mare: Lydia Davis a câştigat Premiul Man Booker International. Niciodată nu a nimerit un premiu literar ţinta atât de bine, aproape la fel de bine cum o nimereşte ea în povestirile ei, ingenioase, jucăuşe, inventive din punct de vedere formal şi neaşteptat de puternice (faţă de cât de scurte sunt). […] E o plăcere s‑o citeşti. Nu mai e alt scriitor ca ea.” The Guardian

    „L‑a cunoscut în timp ce locuia şi lucra într‑un oraş de pe coasta de Vest. El, poet publicat în reviste obscure şi student angajat part time la o benzinărie, era cu doisprezece ani mai tânăr decât ea. Ea îşi aminteşte prima lor întâlnire, ce bine arăta (şi asta o va bântui mult timp după plecarea lui) şi certurile dintre ei. Dar cele mai intense şi dureroase amintiri sunt cele de după sfârșitul poveştii, când, incapabilă să accepte că se terminase, îl pândea la locul lui de muncă, îl urmărea şi punea la cale întâlniri la care el nu venea. Nu‑şi face iluzii în legătură cu el: era imatur, lua bani cu împrumut şi nu‑i înapoia, îşi dezamăgea prietenii. Dar toate astea, pentru o femeie obsedată de iubitul ei, sunt irelevante.“ Kirkus Reviews

Sursa: Editura Univers

O poveste adevarată Oare cum ar fi să porţi ceva atât de frumos şi de extravagat?

Colierul. Treisprezece femei şi experimentul care le-a schimbat vieţile, de Cheryl Jarvis

Editura: Rao

Domeniu: Biografie/memorii/ jurnal

Număr pagini: 192

O poveste adevarată

     Oare cum ar fi să porţi ceva atât de frumos şi de extravagat? Pe 18 septembrie 2004, Jonell McLain a văzut în mijlocul vitrinei strălucind pe un suport din catifea neagră un colier de diamante, era exact modelul pe care şi-l dorise de mult. Copleşită de dorinţa de a-l avea a început să-şi pună tot felul de întrebări. De ce atât de puţine persoane îşi pot permite luxul de a avea o asemenea bijuterie? Ce-ar fi dacă am împărţi ceva ce ne dorim cu toţii? După câteva săptămâni şi câteva zeci de telefoane, Jonell împreună cu alte 12 femei din Ventura, California, au mers să cumpere colierul de diamante. În parte talisman, în parte bijuterie de lux sau metaforă a vieţii, colierul intră în viaţa fiecăreia, reflectându-i trecutul, definindu-i prezentul şi aducând odată cu el promisiuni pentru viitor. Pentru fiecare dintre cele 13 femei, are o semnificaţie aparte. Împărţind un colier au descoperit că mai pot împărţi şi multe alte lucruri, iar cu cât împart mai multe lucruri cu alţii, cu atât experienţa devine mai profundă şi capătă o semnificaţie cu totul aparte.

Sursa: Editura Rao

Elisabeth a dispărut este o carte despre trecut, prezent și viitor.

 Elisabeth a dispărut, de Emma Healey

Titlul original:  Elisabeth is Missing

Editura Litera 2016

Traducere din limba engleză și note – Manuela Bulat

      Despre autoare

       Emma Healey a scris prima povestire la vârsta de patru ani, le-a spus profesorilor ei că va fi scriitoare la opt, dar la doisprezece ani s-a hotărât să devină avocat pledant (inspirată de filmul Liceenele din Beverly Hills). I-au trebuit încă zece ani până să se întoarcă la scris. Și-a petrecut copilăria în Londra, unde a absolvit colegiul de artă. A lucrat pentru două biblioteci, două librării, două galerii de artă și două universități, și intenționa să-și facă o carieră în lumea artei când scrisul a devenit cel mai important lucru din viața ei. S-a mutat în Norwich în 2010 pentru a face un masterat în scriere creativă la University of East Anglia și nu s-a mai întors la Londra. Elisabeth a dispărut (2014) este primul ei roman, câștigător al Costa Book Award pentru roman de debut și nominalizat la National Book Award –Popular Fiction, National Book Award – New Writer of the Year și la Dylan Thomas Prize.

    Am început să citesc această carte, care m-a atras după descrierea făcută, recunosc că la început mi s-a părut puțin plictisitoare, deși nu se citește greu, lipsa unei acțiuni m-a făcut curioasă să descopăr mai mult din ceea ce autoarea vrea să te facă să simți ca cititor. Având în vedere că e câștigătoarea unui premiu de debut am vrut să descopăr dedesubturile cărții.

    Acest roman se joacă cu mintea cititorului, este un roman psihologic  care te ține în suspans de la început până la sfârșit întrebându-te dacă e adevăr sau imaginație.

    Elisabeth a dispărut are ca personaj principal o femeie în vârstă pe nume Maud, o bătrână care are pierderi de memorie frecvent și care începe să-și caute cea mai bună prietenă care a dispărut, Elisabeth. Oare chiar a dispărut prietena ei sau e doar imaginația ei și o consecință a faptului că nu poate să-și amintească unele lucruri.

    Maud este hotărâtă să descopere adevărul chiar dacă nimeni nu o crede. Nici fiica ei, nici fiul prietenei ei, nici îngrijitoarele și nici măcar poliția, pe care o vizitează de mai multe ori fără măcar să își aducă aminte că a mai fost acolo.

    Cu ajutorul multelor notițe scrise de ea, bătrâna este foarte hotărâtă să o găsească pe Elisabeth. În căutarea ei spre adevăr, Maud este purtată înapoi în trecut la o alta dispariție din propria ei familie în urmă cu zeci de ani, dispariția  surorii ei Sukey.

     Elisabeth a dispărut este o carte despre trecut, prezent și viitor. Nu poți trăi în prezent dacă nu ai un trecut, nu poți să ai un viitor dacă nu exiști în prezent. Această carte ne arată problemele reale ale vieții. Cine are nevoie de un bătrân dement, deși demența e o boală a minții care nu te definește. Amuzantă pe alocuri această carte este o poveste captivantă, o oglindă a vieții trecute, o cunoașterea identității, deși o tragedie obișnuită povestea acestui roman descrie foarte bine suferința îmbătrânirii, iar pierderea memoriei este o problemă de siguranță.

     Ce este bătrânețea?  Cine are nevoie de un bătrân? Cum se descurcă bătrânii? Cum avem grijă de bătrâni ?

    Maud  ar fi un detectiv minunat chiar și așa cu lipsa de amintiri. Foarte multe detalii ies la iveală în ambele dispariții din acest roman. Foarte interesantă alternarea poveștilor și încercarea de a rezolva misterul.

      Dacă vrei să te avânți într-o lume a misterului atunci această carte e pe gustul tău. Este o poveste de viață captivantă, amuzantă, drăguță și misterioasă.

„Important este să fii organizat, să încerci să scrii totul. Elisabeth a dispărut, iar eu trebuie să fac ceva pentru a afla ce s-a întâmplat. Dar sunt atât de confuză. Nu sunt sigură când am văzut-o ultima oară sau ce am descoperit. I-am telefonat și nu mi-a răspuns. N-am mai văzut-o. Cred. Ea n-a venit aici, iar eu nu m-am dus acolo. Și mai departe? Presupun că ar trebui să mă duc la ea acasă. Să caut indicii. Și să-mi notez orice găsesc. Important este să fi organizat. Am scris și asta.„

Nota mea este 9

editura-literaCartea Elisabeth a dispărut de  Emma Healey a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Mulţumim Editura Litera!

Autor: Vero

 

 

Christian Jacq, cel mai citit scriitor francez din întreaga lume, cu milioane de exemplare vândute și traduceri în 28 de limbi, spune povestea Cleopatrei, cea mai fascinantă regină a Egiptului.

Ultimul vis al Cleopatrei, de Chistian Jacq

Editura: All

Număr pagini: 336

Gen: roman istoric

    Christian Jacq, cel mai citit scriitor francez din întreaga lume, cu milioane de exemplare vândute și traduceri în 28 de limbi, spune povestea Cleopatrei, cea mai fascinantă regină a Egiptului.

Acțiunea se desfășoară în perioada în care dinastia Ptolemeilor a guvernat Egiptul Antic. Cleopatra a VII-a, suverana „tărâmului iubit al zeilor”, a fost ultima și cea mai celebră reprezentantă a neamului său. Ea și-a ales titlul de „Cea care își iubește patria“, referindu-se la acel Egipt cu trecut glorios, obiect al tuturor visurilor ei. Departe de a se mulțumi cu o viată luxoasă în Alexandria, regina concepe planul nebunesc de a-i reda patriei sale forța și măreția. Fără Cezar, însă, Cleopatra n-ar fi putut recuceri Egiptul. Fără Cleopatra, Cezar n-ar fi putut stabili o pace durabilă în Orient. Povestea de dragoste pasională se împletește cu realitatea acelor vremuri, iar romanul lui Christian Jacq ne poartă pe urmele incredibilei epopei amoroase și politice pe care o trăiesc cei doi.

„Christian Jacq este unul dintre cei mai populari scriitori francezi contemporani.” – Le Figaro

Sursa: Editura All

Suntem pe un fragment din univers, un loc ce a fost cândva o imensă sălbăticie, altădată – un pântec.

   Timp cu poeți morți de Ko Un-Editura Tracus Arte

Traducere din limba coreeană și note: Iolanda Prodan

Editura: Tracus Arte

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 206

      Nominalizat de cinci ori la Premiul Nobel pentru Literatură, Ko Un (n. 1933) este considerat a fi cel mai important scriitor contemporan sud-coreean. Opera sa, cuprinzând peste 140 de volume (poeme, proză, eseuri, autobiografii, jurnale de călătorie, traduceri) surprinde, în esenţă tare, încercările personale prin care a trecut (retragerea din viaţa socială între 1952 şi 1962, când a aparţinut unui ordin al călugărilor budişti, încarcerările şi torturile la care a fost supus în timpul dictaturilor din anii ’70-’80, tentativele de suicid), dar şi momentele de cotitură din istoria peninsulei coreene.

     Apreciat de critica de specialitate pentru talentul de a se reinventa în permanenţă din punct de vedere stilistic, Ko Un şi-a caracterizat poezia sa drept „un ecou, o curgere care se poate zdrobi de un ţărm sau care poate crea ritmuri din întuneric şi lumină”. Ko Un pendulează în scrierile sale între sensibilitatea tuşelor caracteristice caligrafiei tradiţionale coreene şi sonoritatea dramatică a dizidentului politic, a eroului antisocial ce adoptă o poziţie intransigentă faţă de încălcarea dreptului la liberă exprimare, cenzura originalităţii şi a imaginaţiei şi proliferarea idolatriei.

       Opera sa a fost tradusă în limbile engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, suedeză, norvegiană, chineză, japoneză, vietnameză, arabă, poloneză, rusă, cehă şi turcă. Este laureat al mai multor premii literare sud-coreene dar şi străine: Ordinul norvegian pentru merite literare (2005), Premiul suedez „Cikada” pentru literatură (2006), Premiul pentru întreaga activitate (Canada, 2008), Premiul pentru contribuţia la literatura internaţională (SUA, 2011), Premiul „Coroana de Aur” (Macedonia, 2014) ş.a.
Printre cele mai importante volume de poezii se numără: Piankamseong (Sensibilitatea celeilalte lumi, 1960) Maninbo (Zece mii de vieţi, 30 de volume, publicate începând cu anul 1986), Baekdusan (Muntele Baekdu, 1987-1994,) Mujaesipyeon (Poeme fără titlu, 2013) ş.a.

     În ultima perioadă am început să citesc mai multă poezie, față de care manifest mai nou o atracție. Probabil m-am mai maturizat și odată cu asta gusturile mele în materie de cărți s-au schimbat puțin, s-au diversificat. Cert e că apreciez poezia, pe care o găsesc a fi cea mai profundă formă de manifestare a unei arte, de o valoare inestimabilă. Evident că mă refer la arta scrisului, la neprețuita artă a cuvântului. Arta poetică, o specia a sa, este una specială, unică, întrucât reușește să adune laolaltă și ceea ce pun în evidență alte arte. Într-o poezie cuvintele nu sunt doar niște banale litere, ci dimpotrivă.

     Toate procedeele artistice folosite de poet reușesc să-l transpună pe cititorul de poezie într-un univers fermecător. Cuvintele eului liric nu înfățișează doar sentimente, trăiri, gânduri, ci sunt capabile să ofere imagini colorate, cântece vibrante, miresme încântătoare…

     Poezia este încadrată de specialiști în genul liric, de fapt i-l dedică, aducându-i astfel un omagiu simbolic. Poezia este parte a vieții noastre, viața noastră este o poezie. Adesea ne pierdem printre versurile inegale, astrofice, fără rimă și fără ritm, printre figurile de stil și imaginile artistice înșelătoare. De multe ori nu știm ce să facem mai departe, dacă să punem punct sau doar o delicată virguliță, dacă ceea ce avem în fața ochilor este real sau doar un produs al imaginației noastre nemărginite. A înțelege ceea ce se ascunde în spatele versurilor poate echivala cu a-ți înțelege propria viață, propriul destin…

     Poezia îți permite să-ți exprimi cea mai mare beatitudine sau să te eliberezi de cele mai mârșave gânduri. Poezia îți permite să-ți pui sufletul pe tavă, să-l expui în întreaga-i splendoare. Poezia vindecă cele mai aprigi răni, îndepărtează cele mai inestetice echimoze ale minții și ale sufletului tău. Și totodată, poezia îi permite cititorului să se vindece la rândul său, să se autosupună unui eficient act catharctic. Despre poezie și despre arta poetică s-ar putea spune mult, însă adevăratul scop al acestui articol este de a vă recomanda un pansament literar pentru suflet…

     ,,Timp cu poeți morți” este o antologie extraordinară, o idee admirabilă de a aduce în vizorul pasionaților de poezie și nu numai o părticică din opera poetului sud-coreean Ko Un. E imposibil să nu-l admiri pentru toată munca titanică pe care a depus-o de-a lungul vieții sale, viață ce n-a fost numai lapte și miere. E imposibil să nu-l admiri pentru lejeritatea cu care scrie, pentru lipsa de inhibiții de care dă dovadă. În fața foii de hârtie se simte liber, nu respectă tipare, nu-și impune tipare. El doar scrie. Își pune sufletul pe hârtie. Simte. Oferă cârma inimii. Inima-i devine busolă într-o lume a haosului și a dezordinii. Și inima-i permite să iasă mereu la liman…

     Antologia de față adună poezii din mai multe volume distincte, poezii scrise în ani diferiți, în perioade diferite ale vieții lui Ko Un. El se lasă inspirat de tot ceea ce-l înconjoară, se lasă condus de fericire, de melancolie, de revolta din sufletul său. Nu poți să nu remarci influențele culturii buddiste prezente în multe din poeziile sale. Iar notele traducătoarei reprezintă un deliciu pentru cei însetați de cunoaștere, pentru cei ce-și doresc să-și lărgească orizonturile…

     Am petrecut ore întregi în compania lui Ko Un, în compania cuvintelor sale. Câteva ore ce au reprezentat un câștig sufletesc. Ce să vă mai spun altceva? Citiți-l pe Ko Un, bucurați-vă de poeziile sale, simțiți, iubiți viața orice vi s-ar întâmpla…

         Timp cu poeți morți

Suntem pe un fragment din univers,

un loc ce a fost cândva o imensă sălbăticie,

altădată – un pântec.

Acum, fiecare dintre noi

nu e doar un simplu poet în viață.

Aici suntem îndepărtate tărâmuri necunoscute

plăsmuite din altceva, nu din poeți în viață.

 

Niciun sunet nu trece de limitele exctincției.

Câteodată corpul nostru e greu,

altădată e mai ușor decât inimile noastre.

Sufletele poeților morți pătrund în trupurile noastre

și aici își fac cuib, pliindu-și aripile istovite.

Povara corpului e grea…

Eu sunt mai mult decât eu însumi,

tu ești mai mult decât tu însuți.

Cântăm în dialectul universului,

cântăm  în noua limbă maternă a poeților morți.

Singuri am început și împreună vom fi, mereu.

Povara corpului e ușoară… […]

 

Fiecare dintre noi e un poet în viață,

dar fiecare dintre noi

nu este doar un poet în viață.

În lumea de aici și în lumea de dincolo

trebuie să fim trei, șapte, unsprezece poeți…

Suntem senzualitatea timpului

în care venim și spre care plecăm.

Timpul când comemorăm pe cineva

e și timpul în care cineva ne va comemora

pe fiecare dintre noi.

Întâlnirea noastră de aici s-a născut

din nenumăratele despărțiri și treceri în neființă

pe care le-am lăsat în urma noastră,

altundeva.

 

Iată-ne aici!

Pe tărâmul nostru îndepărtat este un lac.

Înainte să închidem ochii și după ce i-am închis,

un nufăr alb plutește pe luciul apei.

Nefericit e poetul ce nu a scris niciodată

o elegie pentru cineva.

E rațiunea pentru care trebuie să scriem o nouă elegie,

câteodată. […]

 

PĂRERILE CRITICILOR:

,,Ko Un este un poet magnific, o combinație între expertul budist, înflăcăratul liberal și istoricul științelor naturii.” (Allen Ginsberg)

,,Poezia lui Ko Un are aerul vechi al unei gropi pe un drum de țară după ploaie și, în același timp, actualitatea vie a unui microcip de ultimă generație.” (Michael Mclure)

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Editura Tracus Arte

Cartea Timp cu poeti morti, de Ko Un a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată inclusiv din librăriile online agreate

Autor: Cosmin

Titlul original: So You’ve Been Publicly Shamed

Umilirea publică în epoca Internetului, de Jon Ronson

 

Titlul original: So You’ve Been Publicly Shamed
Editura: Art
Anul apariţiei: 2016

Traducere din limba engleză și note de: Andra Matzal și Cosmin Postolache
Număr pagini: 335
Gen: Investigație jurnalistică, psihologie socială, nonficțiune
Cotație Goodreads: 3,90

 

„E rușinos să fii nevoit să recunoști că ți-e rușine.”

     „O umilire poate fi ca o oglindă care distorsionează, din cele pe care le putem găsi la bâlciuri, care fac ca natura umană să arate monstruos.”

     Cum probabil v-ați dat seama din titlu, cartea lui Jon Ronson este despre rușine. Rușine, umilință, gafe, toate în public.

     Trăim într-o lume dependentă de Internet. Mare parte a lucrurilor se întâmplă pe Internet, totul se raportează la Internet, Internetul nu doar face parte din viața noastră, ci a ajuns să se confunde cu ea; Internetul ne curge prin vene.

    În cartea sa, jurnalistul Jon Ronson ne vorbește despre toate aceste lucruri; despre turnura pe care lumea a luat-o de ceva timp încoace, de când Internetul a început să ocupe un loc din ce în ce mai mare în viața noastră. Odată cu apariția și răspândirea mediului online, s-a creat o nouă raportare la lume, foarte diferită de cea de acum câteva decenii.

    Autorul face o observație foarte interesantă, și anume că odată cu explozia Internetului, a rețelelor de socializare, umilirea publică ia amploarea celei din Evul Mediu, când oamenii erau executați sau biciuiți în piețele orașului, cu spectatori de față:

„Am avut senzația că oamenii de pe Twitter fuseseră invitați să joace într-o dramă de tribunal și, deși fuseseră lăsați să-și aleagă singuri rolurile, toți îl aleseseră pe cel al judecătorului care dă verdictul spânzurătorii. Sau poate chiar și mai rău de-atât. Aleseseră toți rolul celor pe care litografiile îi reprezintă asistând obscen la biciuiri.”

     Pe Internet, anonimatul și fenomenul de contagiune amplifică reacțiile la maxim. Sunt curioasă dacă reacțiile ar fi aceleași în afara mediului online. Tind să cred că nu.

„Acum, însă, prin intermediul rețelelor de socializare, ne-am creat o scenă pentru drame artificiale, zgomotoase și constante. În fiecare zi apare un nou erou magnific sau un răufăcător de-a dreptul revoltător. Totul e radical, dar fără nicio legătură cu felul în care suntem cu adevărat noi, oamenii. Ce forță ne face, în astfel de situații, să fim mai puternici decât suntem, de fapt? Ce avem de câștigat din asta?”

    Autorul ne demonstrează toate aceste lucruri, vorbindu-ne despre mai multe concepte din psihologia socială, pe baza unor cazuri concrete petrecute în realitate: oameni celebri, cu poziții sociale înalte și cariere prestigioase, au pierdut totul într-o clipă de neinspirație. O glumă proastă sau o poză nelalocul ei postată pe Internet poate strica reputația și credibilitatea unei persoane, construite în timp și cu greu. Persoanele respective și-au pierdut locurile de muncă, gândul că ar putea fi căutate pe Google de un potențial angajator reprezentând un adevărat coșmar.

„Uriașii lumii începeau să pice pe capete grație unor oameni care până nu demult erau neputincioși – bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe rețelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.”

     Citind cartea, nu mi-a venit să cred cât de disproporționate pot ajunge reacțiile internauților. Într-adevăr, persoanele respective nu au avut o atitudine tocmai O.K., postând anumite glume proaste sau poze neinspirate, însă reacțiile oamenilor la acele postări depășesc limitele, instigând la violență și mustind în jigniri.

      Cartea este plină de astfel de exemple, în care lucrurile chiar scapă de sub control. În timpul lecturii, de multe ori m-am întrebat: „Dar oamenii ăștia chiar n-au ce face?”

     Una e să dezaprobi, să critici un anumit comportament sau mai exact, o postare, și alta să devii la rândul tău deplasat. Incredibil câtă furie și ură poți întâlni în acest loc „minunat” numit Internet.

    Aceasta este umilința publică. Una dintre concluziile cercetărilor lui Ronson este faptul că femeile sunt atacate mai dur atunci când vine vorba de umilire în public. Gama de injurii la adresa femeilor este mai largă, ajungându-se chiar la amenințări cu violul. De asemenea, s-a constatat că femeile implicate într-o asemenea experiență au găsit mai greu un loc de muncă decât bărbații aflați în aceeași situație.

    Unul dintre cele mai interesante aspecte ale fenomenului de umilire publică în contextul Internetului este faptul că însuși autorul a fost, la un moment dat, blamat pentru ceea ce a scris în această carte. Dovada că odată intrat în vizor, nimeni nu scapă de rolul de țap ispășitor, cu sensul său inițial, din Evul Mediu. Pentru ce anume a fost criticat autorul puteți afla citind cartea.

Lectură plăcută și aveți grijă ce postați pe Internet!

Citate:

„Combină nesiguranța cu ambiția și obții incapacitatea de a refuza propuneri.”

 „Cu siguranță, a fantasma despre uciderea cuiva, fără însă a da curs acestui impuls, este o cale prin care învățăm să fim morali.”

„Rușinea internalizată poate duce la agonie. […] În vreme ce descătușarea de rușine poate duce la libertate, sau măcar la o poveste amuzantă, ceea ce, într-un anume fel, este tot o formă de libertate.”

„Să judeci o persoană după cât de mult o tulbură o umilire e o cale de-a dreptul neobișnuită și arbitrară de a-ți face o părere despre cineva.”

„Ne percepem ca fiind nonconformiști, dar cred că toate acestea nu fac decât să creeze o epocă mult mai conformistă și mai conservatoare.”

„Trasăm granițele normalității, zdrobindu-i pe cei din afara ei.”

„Mi-a ajuns. Am părăsit Twitterul.

Lumea de dinafara Twitterului era MINUNATĂ. Am citit cărți. Am reluat legătura cu oameni pe care îi știam din viața reală și ne-am întâlnit să bem ceva față-n față. Apoi am alunecat din nou spre Twitter.”

Despre autor:

Jon Ronson este un jurnalist gonzo, scriitor de cărți nonficțiune, realizator de documentare TV și emisiuni Jon Ronsonradio. Este autorul bestsellerului Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei.

Printre cărțile lui se numără: Them: Adventures with Extremists; Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness; Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries.

The Men Who Stare at Goats (Bărbați holbându-se la capre) și Frank: The True Story that Inspired the Movie stau la baza unor filme de succes.

 

logo Editura Art

Cartea Umilirea publică în epoca Internetului de Jon Ronson este oferită spre recenzie de către Editura Art. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Art. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

 

„Chiar acum am alte priorităţi fiindcă tocmai mă încaier cu o gaşcă de columbieni foarte vocali şi cu un body language extrem de expresiv.”

Doza mea de New York de Andy Lupu

Editura: Tritonic

An publicaţie: 2013

Număr pagini: 159

Aglomeraţie, zgomot, clădiri care parcă sfidează cerul încercând să-l atingă, miros de beton, asfalt încins şi motoare turate la maxim, viaţă, libertate care corupe într-un mod delicios şi bineînţeles Harry Styles şi „I’m goin’ lose my mind”. :) Aşa văd eu NYC şi pe cuvânt că ajung acolo cumva să vă trimit poze cocoţată sus pe Statuia Libertăţii. Dar, până elaborează colega mea, Ema, un plan inteligent de strângere a banilor pentru călătorie, am hotărât să îmi iau totuşi o „doză de New York” din cartea lui Andy Lupu. Aşadar, let’s taste the feeling of American Dream prin intermediul romanului „Doza mea de New York”.

Acum … mă aşteptam oarecum la o doză de NY fericită şi iată-mă că dau peste personajul nostru într-o închisoare din Manhattan încă din primele pagini. Vaaaai! Na! Ce-ai făcut? Continui lectura şi îşi mai ia şi bătaie. Aoleu! Perspectivele nu sunt deloc luminoase. Măcar autorul povesteşte spumos şi savuros, cu o uşoară autoironie care mi-a adus un zâmbet deşi omul era cam plin de sânge.

„Ce ştiu despre prezent e că risc câţiva ani de închisoare. State Prison, nu mi-e clar exact ce înseamnă asta, dar îmi pare ceva nasol. Mi-e destul de greu să judec.”

 „Chiar acum am alte priorităţi fiindcă tocmai mă încaier cu o gaşcă de columbieni foarte vocali şi cu un body language extrem de expresiv.”

 „Ce tâmpenii oi fi făcut şi nu mi-am dat seama? Am vrut prea mult? Prea repede? Am fost lacom, naiv sau visător? Tâmpit? Habar n-am, E ca dracu’ să gândeşti limpede când ai ajuns atât de jos în lanţul trofic.”

Cu un sac plin de speranţe, cu dorinţe măreţe şi îmbătat de grandoarea visului american, îl găsim pe Andy Lupu (personajul şi totodată autorul cărţii) în imensul New York City. Nu este însă singur ci acompaniat de iubita sa Georgia (o iubită care cere cheltuială serioasă) şi de câţiva prieteni pe care şi-i face întâmplător.

Aparenţele plasează personajul în normalitate, dar la Andy al nostru banalitatea are talentul de a se transforma rapid într-un haos ameţitor pe care la început îl priveşti cu umor, dar mai apoi tinzi să spui „Măi omule, cum de ţi se întâmplă toate numai ţie?” .

În fine … afirmarea într-un oraş atât de măreţ nu este deloc uşoară, iar Andy Lupu încearcă din răsputeri să lupte. Deşi este descurajat la tot pasul, este de admirat faptul că nu renunţă şi nu se întoarce în România. Dar cum să te întorci când ai lângă tine o femeie ca Georgia, un apartament scump de întreţinut în Manhattan şi niciun job? Daaaaa! Viitorul sună roz, nu-i aşa? Şi în plus … doar ce luase decizia să iubească NY-ul.

„In New York City the easiest thing is to fuck a super model.”

Doza mea de New York

Povestea alternează prezentul din închisoare cu experienţele sale prin oraşul visului american care au condus inevitabil la beleaua personajului. Deşi întâmplările şi drama încarcerării sunt (chiar sunt) serioase … mie îmi este imposibil să stau serioasă. Cu scuzele de rigoare, nu mă pot abţine să nu râd în hohote. Vă rog să îmi amintiţi să nu care cumva să am vreodată poftă de o plimbare cu elicopterul pe deasupra Manhattan-ului. Nu de alta, dar eu chiar nu doresc ca „lumea întreagă să se întoarcă … fără nicio metaforă … cu fundul în sus.”  Îmbietor NY-ul, nu-i aşa?

Întâmplările multiple prin „oraşul care nu doarme”, m-au făcut să mă întreb cât de ghinionist poate fi un om. Faze care mai de care mai amuzante, scary, patetice şi ridicole umplu paginile în timp ce prezentul din închisoare nu te lasă să uiţi că ceva totuşi s-a întâmplat de a ajuns Andy cu un viitor în tonuri sumbre.

„Şi atunci am revelaţia că trebuie s-ajung să trăiesc aici, în New York City, să muşc şi eu din The Big Apple. Să mă scufund în viaţa care vuieşte sub mine. Să mă las atins, chiar electrocutat de vibraţiile oraşului, să-mi amestec destinul cu cel al milioanelor de femei şi bărbaţi, să devin unul de-al lor. Să mă pierd şi să renasc pe străzi. Să fie oraşul meu. Să-l iubesc şi să mă iubească.”

Până la urmă ce s-a întâmplat? Te-a „electrocutat” NY-ul prea tare? Sau a ajuns să te iubească prea mult încât te-a pus la păstrare într-o celulă?  Acum fac haz de necaz deoarece şi personajul se întreabă în mod repetat „ How come I ended up în such much shit?”.  Deci … cum naiba ai reuşit, omule, să ajungi de la bal la spital, în condiţiile în care nu prea îmi dai impresia de bad-boy?

Lăsând gluma la o parte, au existat cu siguranţă nişte circumstanţe nefavorabile care l-au adus pe Andy Lupu într-o închisoare new-yorkeză. Aş putea afirma că este vorba despre o glumă macabră a destinului pentru că sincer (foarte sincer) nu prea îl văd pe D-l Ghinionist capabil să săvârşească vreo infracţiune gândită şi planificată.

„În New York oamenii nu sunt ceea ce par. Mai bine zis, nu sunt ceea ce fac.”

După ce mi-am chinuit creierul să aflu ce ar fi putut face un personaj atât de …nedescurcăreţ, dar cu un ghinion cât casa, se milostiveşte cineva acolo sus de mine şi mi se oferă răspunsul. Vă las însă în suspans cu riscul de a primi cel puţin jumătate din înjurăturile mondiale. Ceea ce vă pot spune este că întâmplările avansează alert, iar Andy se trezeşte inevitabil în faţa judecătorului cu sabia lui Damocles deasupra capului … adică e pe cale să îşi cam ia 8 ani de închisoare. De ce şi cum scapă de pedeapsa iminentă, vă las să descoperiţi singuri participând la o aventură nebună, amuzantă şi haotică pe străzile din NYC.

Am adorat felul spumos în care Andy Lupu povesteşte, autoironia, hazul de necaz şi faptul că am râs până m-a durut burta. Nicio şansă însă să mă sperie tot vertijul ăsta ameţitor. Eu tot ajung în New York în viaţa asta.

Citate:

„Asta-mi place la băieţii ăştia din America. Merg direct la ţintă. Nu prea ştiu ei care-i diferenţa dintre Bucharest şi Budapest, dar au talent la întrebări.”

 „Pauză lungă … Stupoare. Oare ce-am zis? Ce-am făcut? Blasfemie? Incest? Oricum, ceva rău de tot.”

 „Apa era cumplit rece. Atlanticul nu-i Marea Neagră, m-a lămurit amicul meu. M-am prăvălit pe nisip şi-am rămas holbându-mă ca prostu’ la apa cu o aparenţă atât de blândă, de o transparenţă atât de îmbietoare şi în realitate atât de duşmănoasă.”

Editura TritonicCartea Doza mea de New York de Andy Lupu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Maryliyn

Surse imagini: 1, 2, 3

Transformările la care e supus personajul principal, îl face uneori insuportabil, chiar și limbajul este pe alocuri mai vulgar, însă fiind părtaș la toate suferințele îndurate, parcă-ți vine nu doar să-l ierți, ci și să verși o lacrimă pentru el.

gargui-Andrew DavidsonGargui de Andrew Davidson

Titlul original: Gargoyle
Traducere: Teodor Fleseru
Editura: All
Anul apariției: 2008
Număr pagini: 496

Andrew Davidson (născut la 12 aprilie 1969) este un romancier canadian. Are un BA în literatură engleză de la Universitatea din British Columbia, și a lucrat ca profesor în Japonia înainte de a reveni în Canada.
A publicat până în prezent doar un singur roman, Gargui, un thriller psihologic despre dragoste, religie, boli mintale şi istorie medievală.

În 2010, când am citit „Gargui”, căpătasem deja titlul de „cititor înrăit” și ajunsesem în faza în care îmi doream să citesc ceva frapant, care să-mi tulbure existența. Într-un cuvânt, să mă facă neom. Îmi amintesc că best seller-urile acelui an nu m-au zdruncinat cât ar fi trebuit, dar am avut ocazia să citesc „Gargui” – o carte apărută la editura All, cu o copertă cel puțin interesantă: o creatură ciudată, cu aripi, cu cap de om, o inimă… în sfârșit, elemente care nici ele nu mi-au stârnit mare interes.

Prima parte a cărții a fost un fel de traiectorie ascendentă, în care interesul a început să crească atât de mult, încât am știut: avea să fie cartea anului, pentru mine.

Subiectul este unul interesant și povestit la persoana I-a, pentru ca cititorul să fie prins în emoțiile acțiunii: un tip trendy, cool, tânăr, în pas cu tendințele contemporane, cu o viață să-i spunem „agitată” (ca să fim eleganți), are un accident în timp ce era la volanul mașinii. Suferă arsuri pe care le descrie în detalii fine. Urmează o serie îndelungată de chinuri la spital și o suferință care-l transpun într-o realitate pe care nici n-o visase în existența efervescentă de până atunci.

Intriga am detectat-o odată ce am citit despre apariția stranie a unei femei la spital. Marianne Engel pe numele său, ciudata femeie susține că e soția tipului și chiar îi povestește întâmplări din viața lor conjugală, din viața anterioară, din Evul Mediu, mai exact. E momentul „acela”, „butonul” care se apasă ca să te determine să nu mai lași cartea din mână până la final. Din acel punct, descoperi că nu te afli în fața unui simplu roman, ci în fața unui roman complex, al cărui autor îmbină elemente din arhitectură, pictură, filozofie, medicină, şi literatură, țesându-le pe o poveste de dragoste care transcende în timp, continuând pe parcursul mai multor existențe.

Pe măsură ce filele deveau citite, înțelegeam de ce autorului i-au trebuit șapte ani de muncă pentru a desăvârși această operă, tradusă ulterior în peste 30 de limbi și nominalizat la Galaxy British Book Awards 2009. A fost un roman șocant, presa din întreaga lume a bubuit atunci de materiale pe tema acestei cărți. Incredibil este faptul că romanul „Gargui” este volumul de debut al lui Andrew Davidson și cred că este un lucru destul de neobișnuit ca un roman de debut să răscolească lumea literară din întreaga lume.

N-o să vă dezvălui mai mult din acțiune, vă spun doar că e una din acele cărți prin care autorul te ia cu el într-o călătorie fascinantă, te determină să-i simți emoțiile… iar acestea sunt departe de a fi constante! Transformările la care e supus personajul principal, îl face uneori insuportabil, chiar și limbajul este pe alocuri mai vulgar, însă fiind părtaș la toate suferințele îndurate, parcă-ți vine nu doar să-l ierți, ci și să verși o lacrimă pentru el.

Se spune „ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea împlini”. Așa mi s-a întâmplat și mie în 2010, când îmi doream să citesc o carte care să-mi bântuie nopțile… și pentru multă vreme, pentru mine, acea carte a fost „Gargui”.

Autor: Rodica Puşcaşu

Aripile porumbiței-O logodnă secretă-vol. 1 de Henry James

Titlul original: The wings of the dove
Editura: Orizonturi
Colecția Romane Celebre
Anul aparitiei: 2014
Traducere de: Ileana Galea
Număr pagini: 316
Gen: Romantic
Cotație Goodreads: 3,51

Aripile porumbiței este un roman de epocă, pătrunderea în atmosferă fiind facilitată de scrierea sa chiar în perioada în care se desfășoară acțiunea. Așadar, ne aflăm în Londra începutului de secol XX.
Kate Croy este o tânără frumoasă, dar cu o situație materială precară. Totuși, este protejata mătușii sale bogate, Maud Lowder. Locuiește în casa acesteia și o însoțește la evenimentele mondene din înalta societate. Mătușa Maud dorește să-i aranjeze lui Kate o căsătorie avantajoasă, nefiind de acord cu logodna acesteia cu Merton Densher, un jurnalist sărac.

Prin intermediul mătușii, Kate o cunoaște pe Milly Theale, o tânără bogată venită din America. Milly nu mai avea nicio rudă, fiind, din acest punct de vedere, singură pe lume. În curând aflăm că ea suferă de o boală incurabilă, pe care o ascunde de ochii celorlalți.
Kate observă că Milly îl place pe logodnicul său secret, ceea ce o determină să pună la cale un plan. Kate și Densher săraci, Milly bogată, singură, bolnavă și îndrăgostită de Densher…
„- Cred într-adevăr că te voi urî dacă strici frumusețea perspectivei pe care o întrezăresc!”
V-ați prins?
Lucrurile prind contur spre sfârșit, creându-se suspansul pentru cel de al doilea volum. Ce se va întâmpla cu cele trei personaje, Kate, Densher și Milly? Rămâne să aflați citind cartea.
A fost realizată și o ecranizare omonimă în 1997, sub regia lui Iain Softley, cu Helena Bonham Carter (Bellatrix din Harry Potter) și Linus Roache în rolurile principale. Filmul mi-a plăcut mai mult decât cartea pentru că este selectiv și clar, prezentând direct subiectul. În carte, lucrurile se petrec foarte lent, având impresia că ne pierdem în detalii. Mi-au mai plăcut decorurile din film, mobila începutului de secol, costumele de epocă. Totuși, dacă doriți să păstrați suspansul, mai bine citiți cartea înainte. Pe mine m-a ajutat să văd filmul înainte de a termina romanul, dar fiecare cititor este diferit.

Subiectul din Aripile porumbiței este preluat și într-un serial brazilian, Amor da vida. Povestea este, desigur, adaptată zilelor noastre, numele personajelor sunt schimbate, iar tema nu este cea principală. Însă multe aspecte sunt păstrate fidel: avem tot o fată bogată și bolnavă, rămasă fără nicio rudă, o alta săracă, dar ambițioasă, capabilă de orice pentru a se îmbogăți și un tânăr scriitor (în carte, jurnalist). Este păstrată până și descrierea fizică a lui Milly (în serial, Nicole), aceasta fiind roșcată. Există până și mătușa bogată, care în serial îi asigură nepoatei un loc de muncă foarte avantajos, precum și scena de la muzeu (în carte Galeriile Naționale din Londra, în serial, un muzeu din Rio de Janeiro). Nu am de gând să vă descriu scena, pentru a nu vă strica plăcerea de a o descoperi prin lectură.
Ce mi-a plăcut la carte: subiectul, atmosfera de epocă, descrierea Londrei la început de secol XX.
Ce nu mi-a plăcut: lentoarea firului narativ, scriitura greoaie; lectura decurge greoi, fluiditatea lipsește (sau poate este de vină lipsa mea de obișnuință cu acest gen de lectură).

Despre autor:

Henry James este un scriitor ce a trăit la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX. Are o operă diversificată, cuprinzând nuvele, povestiri, romane, cărți de călătorie, biografii, critică de artă. Printre cele mai cunoscute creații se numără Portretul unei doamne, The turn of the screw, A London life, Aripile porumbiței.

Autor: Sorina Ciocârlan

- Dragostea eternă nu există. Chiar și cea mai pură pasiune are o viață anume. Când îi bate ceasul, se sfârșește și se naște altă iubire."

Gabriela de Jorge AmadoGabriela-Jorge Amado

Titlul original: Gabriela, cravo e canela
Editura: Univers
Romanul secolului XX
Anul apariţiei: 2008
Traducere și note de: Dan Munteanu Colán
Număr pagini: 447
Gen: Romantic, Social, Politic
Cotație Goodreads: 4,09

Dintotdeauna m-au atras culturile latine. Limbile vorbite, felul de a fi al oamenilor, căldura lor… Excepție nu face Brazilia, cu amestecul de rase și culturi, cu dansurile sale pline de viață și senzualitate, cu plantațiile întinse de cafea, cacao, trestie de zahăr, cu acele fructe exotice care cresc la ei ca roșiile sau castraveții la noi, cu limba lor melodioasă, cu umorul lor. Savoare și culoare, așa aș defini Brazilia.

Romanul Gabriela, cravo e canela (în traducere literară, „Gabriela, garoafă și scorțișoară”) ne prezintă o astfel de Brazilie, o țară în care culturile se intersectează. Ne este înfățișată o frescă socială a Braziliei din anii 1920, cu intrigile sale politice, cu lupta pentru putere, cu mentalitățile acelei perioade în acel colț de lume.

Ca orice roman, Gabriela are mai multe planuri: povestea de dragoste dintre cea care dă numele cărții, Gabriela, o mulatră frumoasă și senzuală, sosită cu valul de imigranți și Nacib Saab, un arab cu origini în Siria, naturalizat în Brazilia; pe de altă parte, avem viața politică din Ilheus, un orășel din Brazilia, situat la granița dintre primitiv și progres; nu în ultimul rând, este zugrăvită viața socială din Ilheus, al cărei centru este barul arabului Nacib.

Romanul începe cu Ilheus în plină modernizare: se inaugurează șoseaua dintre Ilheus și localitatea vecină, Itabuna. De fapt, șoseaua exista, însă de abia în acel moment al anului 1925, s-a făcut rost de autobuze, pentru a o străbate. Acest eveniment, simbol al progresului, urma să fie sărbătorit cu fast la barul arabului Nacib. Numai că a apărut o problemă: bucătăreasa lui Nacib, bătrâna Filomena, a plecat din oraș chiar în ajunul evenimentului. După îndelungi căutări, Nacib o angajează pe Gabriela, o mulatră sosită cu ultimii imigranți. Nacib descoperă în ea nu numai o excelentă bucătăreasă, ci și o femeie frumoasă și senzuală, calități pe care le vede, de fapt, tot orașul. Cei doi încep o relație amoroasă, iar o dată cu apariția Gabrielei la bar, afacerea înflorește: toți bărbații din oraș vin la bar pentru a o vedea pe frumoasa bucătăreasă. Și nu se mulțumesc numai s-o vadă, ci încep să curgă propunerile din partea celor mai influenți și bogați bărbați din localitate: case, bijuterii, moșii, toate pentru a o obține pe Gabriela, acea mulatră frumoasă ce nu se lasă înduplecată; declarându-se foarte mulțumită de viața dusă cu Nacib, ea refuză toate ofertele. Însă Nacib începe să se teamă; cât va mai rezista Gabriela în fața unor asemenea propuneri? Astfel, hotărăște să-i ofere ceea ce își închipuie că toate femeile așteaptă: o cerere în căsătorie.

Numai că Gabriela e altfel: prețuiește libertatea mai mult decât orice. Se mulțumește cu puțin în ceea ce privește aspectul material, dar nu suportă să-i fie îngrădită libertatea. „Există anumite flori, ai observat? Care sunt frumoase și parfumate câtă vreme cresc în grădină. Când le pui în vaze, chiar și dacă sunt de argint, se ofilesc și mor.”

Ce se va întâmpla cu această pereche rămâne să aflați pe cont propriu, din carte.

În alt plan, intrigile și comploturile politice sunt în floare și vă spun un lucru: politica lor se aseamănă foarte mult cu politica noastră, probabil unde suntem culturi asemănătoare sau unde politica e toată la fel. Diferența este că la ei, în acea localitate mică, mai găsim rămășițe din luptele pistolarilor. „Politica e întotdeauna așa de murdară…”

Este o societate crudă, primitivă aproape, în care principala regulă nescrisă este ca bărbatul înșelat să-și ucidă soția, ceea ce se și întâmplă la un moment dat în roman. Regula nu era valabilă și pentru femeile înșelate, fiind normal și intrat în cotidian ca bărbatul să aibă una sau mai multe amante, cărora le punea și case la dispoziție.

Totodată, este o societate pestriță, în care întâlnim oameni sus-puși, politicieni, moșieri, colonei, femei ușoare și nelipsitele fete-bătrâne bârfitoare și scandalizate. Două dintre ele, surorile Dos Reis, au făcut o tradiție din amenajarea ieslei de Crăciun, așa-zisul „Belen”, foarte întâlnit în Spania, Portugalia și țările hispanice.

Ce mi-a plăcut? Umorul, modul în care sunt redate cultura, societatea și politica braziliene din anii 1920, precum și unele citate:

„- Dragostea eternă nu există. Chiar și cea mai pură pasiune are o viață anume. Când îi bate ceasul, se sfârșește și se naște altă iubire.

– Tocmai de-asta iubirea e eternă, a conchis Joao Fulgencio. Pentru că se reînnoiește. Se sfârșesc pasiunile, dar rămâne dragostea.”

„- Fidelitatea este cea mai mare dovadă de iubire, spunea Nho-Galo.

– E singura unitate de măsură cu care se pot calcula dimensiunile iubirii, îl susținea Căpitanul.

– Iubirea nu se dovedește și nici nu se măsoară. E asemenea Gabrielei. Există și asta e de-ajuns.”

Faptul că nu înțelegem sau nu ne explicăm un lucru nu înseamnă că nu există. Nu știu nimic despre stele, dar le văd pe cer, sunt frumusețea nopții.”

Ce nu mi-a plăcut: faptul că acțiunea se desfășoară prea lent, relatarea fiind plină de detalii; finalul (nu vi-l spun pentru a nu strica suspansul). Post-scriptum-ul mi-a plăcut, dar finalul în sine, nu.

Vă invit, așadar, să citiți cartea și să-mi spuneți dacă v-a plăcut sau nu finalul.

Despre autor:

Jorge Amado este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori brazilieni moderniști. Are studii de Drept, dar nu a profesat în domeniu, dedicându-se scrisului. Gabriela este considerată capodopera sa, ulterior publicând romanele Căpitanii nisipului, Dona Flor și cei doi soți ai ei (adaptat pentru marele ecran), Păstorii nopții.

Editura Univers

Cartea Gabriela de Jorge Amado a fost oferită pentru recenzie de către Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Sorina Ciocârlan

Mărul dulce amar de Ada Shaulov – EnghelbergMarul dulce amar de Ada Shaulov - Enghelberg

Gen:  Literatură contemporana
Editura: TRACUS ARTE
Anul publicării: 2014, Bucuresti

Număr pagini: 352

Prefata: Ioan Grosan

Trecutul nu poate fi retuşat. Sufletul ei va rămâne pe vecie ca un sac fără fund, necesitând tone de dragoste, dovezi că este iubită, că va fi ocrotită, cum avea nevoie acea fetiţă de odinioară.”

Mărul dulce amar mi-a plăcut. Nu este un titlu pe care să-l fi ghicit în vreun fel, poate şi de aceea surpriza a fost cu atât mai frumoasă.

În coperta de interior – faţă suntem anunţaţi că vom pătrunde într-un univers îndrăzneţ, care suprinde şi pune pe gânduri – iar în ceea ce mă priveşte, nu mi-au trebuit decât câteva pagini parcurse, ca să pot confirma acest lucru. Surpriza merge încă şi mai departe, când afli că dincolo de scriitoarea care pune cu fermitate degetul pe rana dureroasă a unor tabuuri ca incestul sau pedofilia, se află un om mai degrabă timid.

Căci îndrăzneaţă este autoarea Ada Shaulov – Enghelberg încă din prima pagină, prima existenţă abordată, prima poveste. Cadoul dulce-amar reuşeşte să capteze atenţia, care nu se va îndepărta în restul paginilor.

Trebuie, de asemenea, să mă înscriu opiniei din prefaţă.

Această scriitoare contemporană nu cucereşte prin formulări fandosite ori încâlceli greoaie, chiar dacă deţine un titlu de doctor în psihologie care i-ar fi furnizat, cu siguranţă, mijloace la îndemână de a o face.

Mărturisire şi introspecţie – scrisul cu virtuţi terapeutice al A.S-E are ca punct de plecare experienţa personală a strămutării cu familia,la vârsta de 16 ani în Israel. Adică implicaţiilor profunde ale schimbării de ţară şi cultură, vârsta le amplifică, aşa cum poate doar adolescenţa o poate face, ramificaţiile.

Cu Mărul dulce amar păşim în…realitate.

Căci, dincolo chiar de faptul că poveştile pornesc de la întâmplări reale, asistăm la episoade când bune, când dificile; când visare, când coşmar, când iubire, când blestem. Personajele şi replicile sunt aproape aievea în vieţile noastre, construite firesc şi foarte natural. Niciunde senzaţia de forţare, dar nici de simplă inventariere a unor realităţi.

Unul din procedeele preferate ale scriitoarei pare să fie…săpatul: înlăturând una câte una aparenţele, ca pe foile de ceapă, demontează în mai multe rânduri realităţi apparent perfecte, în subsolul cărora mustesc dramatice cangrene. Un procedeu care îi confirmă profesia, inteligenţa, înclinaţia.

De altfel, chiar şi în scenele erotice, relatarea este făcută fără nuanţări în manieră Bukowski – care personal nu reuşesc deloc să mă convingă -, ci mai degrabă pe implicaţiile şi aspectele psihologice.

Am mai întâmpinat cu plăcere şi atenţie sporită episoadele “privitului peste umăr”, respectiv acelea în care îndârjirile rebele ale tinereţii, numai pentru a sta altfel decât opiniei părinteşti au fost atât de scump plătite…

Preocuparea principală este iubirea, în forme şi la niveluri din cele mai diverse, urmare firească a faptului că, prin naştere, indiferent de naţionalitate, sex, profesie, etc. omul este fiinţă socială. El are nevoie de dragoste, de apreciere, de alţi oameni.

Chiar şi cel mai cinic individ are o slăbiciune bine ascunsă, chiar şi cel mai puternic va căuta instinctiv să se ferească de suferinţă, deşi a avut nenumărate confirmări ale rezistenţei sale. Anumite trăsături ne sunt înscrise în codul genetic, iar ele nu pot fi lepădate nici prin cea mai riguroasă autodisciplină – cam în această manieră sunt deghizate învăţămintele, care nu sunt puţine.

S-ar putea ataca poate acest volum prin portiţa simplităţii, a banalului. Căci, într-adevăr, scrieri în acest gen nu sunt puţine. Dar eu spun că tot aici ar putea sta şi detaşarea. Modul în care se îmbină şi potrivesc nuanţele este plăcut de reuşit.

Ada S – E este un nume la care voi vrea să revin şi chiar la poveştile din Mărul dulce amar.

Fără a micşora meritele romanticului, sau ale relaxării, admit însă că mai mult m-au cucerit subiectele abordate, perspectivele surprinzătoare, componenta psihologică, firescul cu care am recepţionat temele de reflecţie şi lecţiile de învăţat, de pe toate ridicată perdeaua grea a tabuului.

Tăcerile nu o încurcau deloc. Se simţea bine lângă el, tocmai pentru că nu trebuia să vorbească

Notă: 9 / 10

Editura Tracus Arte

Cartea Mărul dulce amar de Ada Shaulov – Enghelberg fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Adelina

Aduşi laolaltă de un complex de împrejurări, care a făcut ca Jeff să se afle pe verandă, exact când Sydney ieşea din apă? Cine ar fi putut crede în această mână nevăzută?...ce zeu crud, indiferent şi capricios ar face un asemenea lucru nebunesc? În ce scop?”

Valurile iubirii de Anita Shrevevalurile-iubiri

Titlul original: Body surfing
Titlul românesc: Valurile iubirii
Traducere: Marilena Iovu, Bucureşti
Editura: ALLFA, Biblioteca de buzunar
Număr de pagini: 301
An publicaţie: 2009 (2007 în America)

Volumul este parte a mărcii „Biblioteca de buzunar” şi de aceea vă propun un mic slogan care să ne impulsioneze la citit „Atunci când cineva ne calcă pe nervi, subit, am scos cartea din buzunar şi ne-am apucat de citit”. Ei bine, înainte de a elucida misterul unei noi cărţi haideţi să facem un experiment! Închideţi ochii pentru câteva momente şi imaginaţi-vă că sunteţi un CINEVA, UNDEVA. Unde oare? Pe o plajă pustie. Vă uitaţi la mare şi la cer, pe de o parte avem o mare învolburată şi nori de furtună, iar pe de alta totul este calm cu o boltă senină. Vreţi, însă să pătrundeţi în necunoscut şi atunci mergeţi la surfing tocmai în jumătatea agitată, cu fulgere şi tunete. Nici bine nu aţi intrat în apă că valul v-a dus departe. Poate că vă speriaţi şi vă gândiţi că v-a venit sorocul, dar nu e aşa. Sunteţi aruncaţi de ape pe o altă plajă unde se află un parc de distracţii. Urcaţi în roata cea mare şi aceasta porneşte, dar brusc s-a oprit în vârf. Ce e de făcut? Ce am făcut şi eu când am citit lucrarea Anitei Shreve, am dat pagina şi roata s-a mişcat puţin. Nu vorbim de imaginaţie, ci de ceea ce am trăit în acest volum şi ceea ce puteţi şi voi încerca.

Anita ShreveAnita Shreve este o scriitoare din America, născută în anul 1946; este fiica unui pilot de avion şi a unei femei simple, a unei gospodine. A terminat liceul Dedham în Massachusetts şi a studiat la Tufts University. Ea a petrecut trei ani în Nairobi, Kenya lucrând ca jurnalistă. Anita a început să scrie pe când era profesoară în Redding, M.A. şi în prezent este autoarea a 12 romane de succes. Printre acestea se numără „Nuntă în decembrie”, „Lumini de zăpadă”, „Soţia pilotului”, „Greutatea apei”. Genurile pe care şi le-a însuşit sunt ficţiunea şi non-ficţiunea.
Unul dintre romanele sale este şi „Valurile iubirii”. La ce ne poate trimite cu gândul acest titlu dacă nu la dragoste şi tandreţe? Pe cât de uşor ne găseşte acest sentiment, pe atât de greu îl înţelegem. Atunci când citeşti această lucrare e ca şi cum ai intrat, alături de un alt tu, în mare. Cam ciudat, dar aceasta este senzaţia. „Valurile iubirii” mă ţin pe mine şi pe tine la suprafaţă şi ne-o scot în cale pe Sydney Sklar. Ea are 29 de ani, tatăl îi este evreu, iar mama unitariană, cei doi fiind acum divorţaţi. Ea a cunoscut iubirea deja de două ori. Mai întâi a fost căsătorită cu Andrew, un pilot acrobatic, dar a divorţat de el fiindcă îi era teamă ca acesta să nu îşi piardă viaţa pe cer. Sydney fuge de moarte pentru a da peste ce? Chiar peste moarte. Se recăsătoreşte cu Daniel Feldman, un internist de la Buckeye pe care îl cunoaşte în camera de urgenţă a spitalului Newton Wellesley. Tânăra avusese un accident de maşină. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că Daniel va suimagineferi o ruptură de anevrism pe creier şi că va deceda după numai opt luni de căsnicie. Este lovită din plin de viaţă şi nu îşi va putea finaliza lucrarea în psihologia dezvoltării, retrăgându-se, deci din programul postuniversitar de la Brandeis. Sydney este, însă o fată puternică şi încearcă să răzbească intemperiile lumii. Vrea să văruiască în alb acel zid negru care a apărut de nicăieri în calea sa. Părinţii o susţin în ceea ce face, tatăl chiar afirmând „Tu nu te dai bătută”. Cum plănuieşte oare să o ia de la capăt? Simplu. Nu face nimic în afară de a se lăsa purtată de valurile sorţii la diverse slujbe, ajungând, într-un final, meditatoarea lui Julie Edwards, o fată de 18 ani care se află alături de părinţi la casa de pe plajă. Sydney se înţelege destul de bine cu tatăl, dar mama o tratează ca pe o servitoare din Londra trecută, probabil şi din cauza orientării religioase.

Sydney îşi dă seama că toate eforturile pe care le depune alături de Julie sunt în van. Fata nu înţelegea atât de bine materia pentru examenele SAT. Drept consecinţă urma să îşi dezamăgească părinţii în privinţa facultăţii. Protagonista simte că şi-a găsit un nou refugiu, face surfing, citeşte, stă cu Julie. Toate emoţiile le-a ferecat în spatele unei uşi de titan de la care a aruncat cheia. Nu pentru mult timp, fiindcă acea cheiţă se întoarce luând forma vizitei celor doi fraţi mai mari ai lui Julie, Ben şi Jeff. Ei îi dau viaţa peste cap şi totul va depinde de curajul lui Sydney de a se prinde cât mai bine de prezent şi a alunga umbrele trecutului. Ben îi propune acesteia să facă surf pe timp de noapte. Tânăra acceptă, în acest fel putându-i descoperi pe cei doi fraţi. Aceştia sunt mânaţi mereu de competiţie, iar Sydney nu îşi dă încă seama că a devenit noul lor titirez pe care îl vor învârti din nou şi din nou. În timp ce făcea surf, ea simte ca un vârtej, atingerea unei persoane de-a lungul corpului. Nu vede, însă nimic, iar când se întoarce pe plajă consideră că Ben a fost cel care i-a mângâiat trupul. El ieşise din apă, iar Jeff era mult prea departe să fi făcut ceva. Din acel moment se distanţează vertiginos de Ben şi cade în plasa lui Jeff.

Sydney se îndrăgosteşte pe nesimţite de acesta; ştie că trebuie să îşi ţină, însă emoţiile pentru sine deoarece Jeff avea deja o iubită, pe Victoria. Tânăra se va concentra, deci mai mult asupra lui Julie. Descoperă că fata are talent în arte şi o încurajează să picteze. Într-una din seri Julie pleacă în oraş, numai că orele trec, iar ea numai apare. Jeff şi cu Sydney pleacă cu maşina să o caute, în vreme ce Ben rămâne acasă în cazul în care fata s-ar întoarce. Ea este adusă de o maşină, dar este în stare de ebrietate şi nu pare a-şi aminti ceva, în afara faptului că fusese la o petrecere. Fraţii, alături de Sydney, hotărăsc să treacă sub tăcere acest incident. Următoarea zi Ben, Jeff şi Victoria se întorc la oraş, promiţându-le părinţilor că se vor întoarce peste două săptămâni. Pe toată perioada aceasta, Sydney nu conteneşte din a se gândi la Jeff, la cum este lumea lui de dincolo de casa de pe plajă. Primul care se va întoarce va fi însuşi Jeff, care îşi anunţă părinţii că s-a despărţit de Victoria şi i se confesează lui Sydney: îi spune că a ştiut-o a lui încă din prima clipă. Ajunge şi Ben acasă; simte că ceva s-a schimbat. După cină, Sydney pleacă la plimbare ca să îşi limpezească gândurile, iar Jeff o prinde din urmă. I se dăruieşte acestuia pe deplin. Când se întorc acasă au parte de o surpriză: Ben a băut foarte mult şi le spune că Julie a fugit şi că părinţii erau plecaţi în căutarea ei. Mai apoi, Ben va ţipa la Jeff fiindcă ştie ce s-a întâmplat între fratele său şi meditatoare. Este de prisos să vă mai spun ce simte Ben în legătură cu Sydney. Stop! Roata noastră s-a oprit, mai avem puţin până jos sau poate mai mult…

„Valurile iubirii” este un roman care ne atinge exact acolo unde trebuie. Ne trimite o săgeată în inimă şi nu o scoate decât mai târziu. Acţiunea este prezentată la persoana a III-a de un narator obiectiv şi omniprezent. Interesant este cum a fost realizată cartea, mai exact formatul ei, fondul, alinierea. Dialogurile nu sunt marcate ca de obicei, cu linii, ci cu ghilimele, iar spaţierea este mult prea mare. Lucrarea are, deci o nouă coloratură, dar care îl bulversează pe cititor. Nu ştii când se termină o idee şi când va începe una nouă. Prezentul se împleteşte cu trecutul dovadă fiind amintirile protagonistei din copilărie sau din vechile căsnicii. Acest lucru strică întrucâtva continuitatea romanului. De remarcat este evoluţia protagonistei în familia Edwards; este mai întâi o simplă angajată, dar devine altceva. Oare ce va fi? Descrierile interioarelor şi naturii nu lipsesc din volum. Autoarea creează o altă lume în doar câteva fraze „e o vegetaţie îmbătrânită. Liliac, crini şi nuci. Violete, duzi şi hortensii. Totul e sălbatic şi neîngrijit… Tapet roşu ecosez deasupra chiuvetei, perdele galbene la ferestre. Unde s-a dus ceasul ocru Bakelite… ”. Oamenii sunt ca pictaţi, iar acţiunile fiecăruia sunt scoase cu măiestrie la lumină „Traistele cu ceapă ale bunicii ei care sunt prinse de grindă. Gaze de eşapament de la camioanele de marfă. Fum de ţigară impregnat în tapiţeria veche. Tatăl ei fumează Marlboro, iar mama Virginia Slims.” Pur şi simplu te stropeşte cu realiatatea. Romanul pare a fi fără cusur, dar, la fel ca în cazul unei sculpturi, când te apropii găseşti şi unele imperfecţiuni, vreo margine ascuţită.

Timpul în operă este bine stabilit, mai ales că titlurile părţilor reprezintă ani „2002”, „2003”, „2005”. Pe alocuri scriitoarea pulverizează, însă cu picături de trecut. Astfel, putem spune că fiecare individ este, mai mult sau mai puţin, legat de „ÎNAPOI” şi nu poate să treacă „ÎN FAŢĂ”. Cea care se abate de la regulă, care înfrânge acel „ÎNAPOI” este chiar Sydney. Ea nu lasă o fotografie să ţină locul momentului şi se dedă acestuia „o fotografie nu poate să facă asta. Poate mai târziu să-i trezească amintiri, dar realitatea momentului – briza pe care o simte pe obraz, sub urechi, pulberea albastră de la orizont – va dura doar câteva secunde, apoi va dispărea.”. Cu toţii se învârt printre despărţiri şi înlănţuiri, dar nu şi Sydney „Aşa se gândeşte Sydney la părinţii ei: … două siluete, una pe partea stângă, cealaltă pe partea dreaptă”,Este ca şi cum familia a fost prinsă de maree şi dusă în mare, fiecare înotând în altă parte, paralel cu ţărmul”. Destinul şi marea par că joacă şah, iar pionii sunt personajele cărţii „Aduşi laolaltă de un complex de împrejurări, care a făcut ca Jeff să se afle pe verandă, exact când Sydney ieşea din apă? Cine ar fi putut crede în această mână nevăzută?…ce zeu crud, indiferent şi capricios ar face un asemenea lucru nebunesc? În ce scop?”. În acest volum, destinul şi marea iau forma Anitei Shreve, ea e păpuşarul, „zeul”. O veţi urmări pe aceasta cum se joacă cu Sydney, cu Julie, Ben, Jeff, doamna Edwards pentru ca mai apoi să facă ce pofteşte şi cu voi, lectorii? Anita ne arată ce înseamnă frumuseţea care ”încearcă să captureze ceva ce n-ai avut niciodată” şi căsătoria, „o eliberare”, un „paşaport”. Spre ce ţară ne îndreptăm cu acel paşaport? Nici eu nu ştiu, dar de un singur lucru sunt sigură: am părăsit de ceva vreme parcul acela de distracţii şi m-am hotărât să prind un nou val. Dacă mă va duce sau, mai bine zis, ne va duce spre ură, iubire, fericire, răutate nu pot să spun, nu am nici cea mai vagă idee, dar am prins curaj. Tu?

Lectură plăcută!stilou-1

Nota în stilouri: 8/10

Autor: Crina Stanciu

Cronica zeiţei de Natsuo Kirinocronica-zeitei

Titlu original: Joshinki
Editura: POLIROM
Număr de pagini: 253
An publicaţie: 2013

Am deschis cartea şi…am văzut altceva decât o simplă înşiruire de cuvinte; era un destin care m-a năucit în timpul lecturii, dar şi după. Numai citisem de multă vreme un volum care, pe de o parte, îmi mângâie ochii cu ceea ce descoperă pentru ca, în secunda următoare, să mi-i stropească cu apă sărată determinându-mă să plâng o soartă şi mai multe sorţi. Acesta este sentimentul pe care l-am trăit în paginile scrise de Natsuo Kirino. Ea s-a născut în anul 1951 în Kanazawo şi este una dintre cele mai promiţătoare scriitoare japoneze din generaţia sa. Kirino a studiat dreptul şi a făcut scenografie de film, dar a fost şi editor de revistă. Autoarea a peste 20 de romane poliţiste, dintre care amintim „Ploaia care îmi cade pe faţă” (1993), „Out” (1997). Prima carte tradusă în limba română este, însă „Cronica zeiţei”.

natsuo-kirino-cronica-zeitei-poliromPentru a explica mai bine ce înseamnă „Cronica zeiţei”, dar şi alte cărţi în genere, vă propun un citat găsit deunăzi într-o revistă şi care spune aşa: „Cărţile nu sunt făcute doar din pagini şi cuvinte. Ele sunt plăsmuite din speranţe, vise şi posibilităţi”. La fel cum oamenii calcă în picioare vietăţile mai mici de la sol, Natsuo Kirino a distrus banalul şi mi-a dat o palmă peste faţă cu ce, dacă nu cu vise, cu ură, cu răzbunare, cu dragoste, tristeţe şi infinitul posibilităţii. Volumul debutează cu povestea Namimei, o fată care moare prea devreme, la vârsta de şaisprezece ani. Aflăm că s-a născut pe o insulă de la sud de Honshu, Umihebi, din Yamato, ulterior Japonia de azi. Era considerată şi „insula unde au coborât zeii pentru prima dată în lume”. Lectorul poate crede acum că tot ceea ce va urma are la bază credinţe fără substanţă, dar se înşeală. Până la urmă orice se poate întâmpla într-o carte, dar ceea ce aduce autoarea este întrepătrunderea realului şi misticului. Satul capătă, puţin câte puţin, contur: sunt prezentate animalele, flora, portul, oamenii şi obiceiurile, legile după care vieţuiesc. Acestea din urmă sunt unele din cele mai aspre şi vom afla de ce. Fiecare om îşi cunoaşte aici destinul, mai puţin Namima, mezina unei familii însemnate de pe insulă care are o soră, pe Kamikuu, şi alţi doi fraţi, mereu plecaţi la pescuit. Cel mai bine se înţelegea cu Kamikuu, făceau totul împreună, dar vor fi separate tocmai de legea acestui loc. Kamikuu era numită de cei din jur „Fiica zeilor” şi urma să devină miko a luminii, în vreme ce Namima era privită ca o pestă de ceilalţi, „o întinată”, „Fata dintre valuri”. Soarta se joacă cu cele două fetiţe, una va fi pregătită de Marea Preoteasă, Mikura-sama, să atingă cerul, iar cealaltă stă în neştiinţă de cauză, la pământ. Namima primeşte sarcina de a-i duce mâncare lui Kamikuu, dar trebuie să aibă în vedere câteva reguli: să nu privească în coşul cu merinde, să nu mănânce resturile, ci să le arunce în mare. Anii trec, ea nu îşi va mai vedea sora; se simte singură până când îi iese în cale Mahito. El făcea parte din familia Umigame, a doua în linie să dea naştere la miko. Umigame era considerată blestemată fiindcă mama tânărului nu dăduse naştere decât la băieţi, iar nu la fete. Familia a ajuns, deci o paria a societăţii insulare, nimeni nu le vorbea, mai degrabă le aştepta moartea. Mahito o roagă pe Namima să îi dea resturile din mâncarea lui Kamikuu pentru a-şi ajuta mama care urma să nască în curând. Fără acea mâncare el nu era sigur că femeia ar fi supravieţuit, iar copilul acela era unica şansă a familiei de a se ridica. Credea cu ardoare că urma să aibă o soră. Namima stă pe gânduri, dar cedează şi îi oferă acestuia merindele. Mama tânărului le refuză, însă şi va naşte un băiat care, ulterior, va muri.

Cronica zeiteiNamima continuă întâlnirile cu Mahito, se îndrăgosteşte de el şi încalcă legea de mai multe ori: mănâncă resturile lui Kamikuu, i se dăruieşte tânărului. Nu ştie că toate acestea îi vor hotărî tragica soartă. La înmormântarea lui Mikura-sama şi a lui Naminoue-sama află că ea este miko a întunericului. La fel ca Mikura-sama, Kamikuu era miko a luminii şi reprezenta yin, iar Namima era a apusului, yang, ca Naminoue-sama. Ea nu are dreptul să păşească dincolo de cimitirul insulei, Amiido, sau să aibă copii, singura îndeletnicire fiind să aibă grijă de cei plecaţi în morţi. Este lăsată singură în acel loc sumbru, plânge, dar totul e în zadar. Nu ştie ce să facă, mai ales că purta în pântece copilul lui Mahito. Cel din urmă hotărăşte să fugă de pe insulă spre Yamato petru a avea o nouă viaţă. Namima este de acord, numai ca plecarea să fie peste 29 de zile, pentru a avea grijă de sufletele vechilor miko. Cei doi reuşesc să fugă, Namima naşte pe mare şi este bucuroasă că şi-a putut salva fiica de suferinţele de pe insulă. Prea tânără, naivă, nu vede adevărata faţă a lui Mahito, iar când totul părea a se lega într-un nou început, acesta o sugrumă şi o aruncă în mare.

Adevărata poveste abia acum începe. Da, după moarte. Namima se trezeşte într-o altă lume, în Tărâmul Întunecat al Morţilor şi o cunoaşte pe zeiţa Izanami. Îi ascultă trista poveste: ea fusese soţia zeului Izanaki, alături de care au zămislit Yamato şi alţi zei. Cei doi se iubeau nespus, dar la naşterea lui Kagu-tsu-chi, zeul focului, Izanami a murit. Orbit de furie Izanaki şi-a ucis copilul şi a plecat în căutarea soţiei sale, pe cealaltă lume. Când o vede pe aceasta este îngrozit, fuge de ea şi aruncă un bolovan la intrarea în Tărâmul Întunecat, nu înainte de a-şi făgădui unul altuia că, în timp ce Izanami va ucide în fiecare zi 1000 de persoane, Izanaki va aduce pe lume 1000 şi încă jumătate. Destinul celor două femei pare unul asemănător, dar sunt totuşi un om şi o zeiţă.
Natsuo Kirino a dat viaţă unui roman cu totul şi cu totul aparte. Coperta însăşi oferă o hartă a lucrării; pe cât e marea de liniştită la început volumului, pe atât se învolburează când vine furtuna, iar firul epic se dezvoltă. Aceasta nu este povestea unei singure persoane, ci a unei lumi mânate de reguli imuabile, de zei, de pedepse. Acţiunea este prezentată uneori la persoana I, alteori la a III –a , fapt ce îi conferă originalitate. Naratorul este când personaj, când martor şi acest lucru derutează cititorul, îl ameţeşte: Namima îşi descrie soarta, apoi Izanami, apare Hieda no Are, apoi Yakinahito sau zeul Izanaki. Până la urmă totul se întoarce de unde a pornit, de la Namima. Ceea ce m-a frapat a fost modul în care sunt descrise obiceiurile acestui lăcaş arhaic, îndeosebi ritul funerar:
Astăzi
Se ascunde în grădina zeiţei,
Se joacă în grădina zeiţei,
E aşteptată în grădina zeiţei
Cea care a coborât din ceruri,
Cea care a ieşit din mare.
Astăzi
Ea e slăvită.
Bărbaţii îi răspundeau lui Kamikuu înălţând cu voci groase cântecul de înmormântare de mai devreme…îmi împreunam mâinile, ţineam capul plecat.”. Avem şi elemente anticipative ca natura care se pliază pe ceea ce simt protagoniştii „Mă uitam cu spaimă la cerul complet negru al nopţii, cu nori groşi ce acopereau luna. În întuneric se vedea cum norii fug pe cer, ca si cum s-ar destrăma o floare de culoare albă… De departe se auzea un vuiet de parcă marea ar fi scos urlete prelungi. Am avut impresia că undeva departe, în cer, se înfuriase o putere mare, ce depăşea cu mult puterea omenească. M-a cuprins frica.”. Natsuo Kirino pare că se joacă cu mine, cu tine, cu lectorul; parcă am fi într-o bulă de cristal deasupra unui ocean de oameni şi nu ştim când se va sparge aceasta. Oare vom fi şi noi înghiţiţi de filele cărţii?
Ce face, în fond, autoarea? Ne arată ce este o zeiţă, care îi sunt atribuţiile, bucuriile şi tristeţile, că ea are o sarcină pe care omul de rând nu o poate înţelege şi se teme de ea. Opera are suspans, acţiune, regrete, bucurie. Ne învaţă ce e viaţa şi ce e moartea „există zi, există noapte. Este nevoie ca lumea să fie împărţită în două. Pentru că nu se poate naşte nimic doar dintr-o singură parte. Abia când sunt două părţi, ele susţin şi creează un sens.”, „Moartea este cruzimea însăşi… îi duce pe cei dragi într-un loc unde nu-i mai puteai vedea, iar pe cei rămaşi îi cufunda într-o tristeţe din care aproape nu se mai puteau ridica”. Totul pare un amalgam de frunze şi flori, unele mai uscate şi altele mai verzi care dau planta mamă, zeiţa unui univers. Dar ce este o zeiţă? Cine este Izanami? Este o femeie, iar „la încercările prin care a trecut ea sunt supuse toate femeile.”. O vedem ca fiind şi yin şi yang. Putem acum oare să strigăm lumii întregi „preamăriţi-o”?
Asta rămâne de văzut, trebuie să o citiţi pe zeiţă ca să aflaţi!

Lectură plăcută!stilou-1

Nota mea: 8,7/10 stilouri.

Autor: Crina Stanciu

Trenul orfanilor de Christina Baker KlineTrenul orfanilor de Christina Baker Kline

Titlul original: Orphan Train
Editura Trei
Traducere: Mihaela Doagă
Anul apariţiei: 2015
Nr. pagini: 368
Cotă Goodreads: 4.10

#1 Bestseller: New York Times, USA Today, Toronto Star

Kline descrie memorabil legătura dintre Molly, tânăra cu probleme emoţionale din pricina criticilor neîntrerupte a căror ţintă a fost, şi Vivian, care îşi vede propria copilărie nefericită reflectată în rebela Molly. O poveste profund impresionantă, adusă la suprafaţă din negurile trecutului. — Kirkus Reviews

Trenul orfanilor este o relatare a unui adevăr crud ce face parte din istoria noastră. Mişcarea trenurilor cu orfani a luat amploare în perioada 1854-1929 şi a transportat, conform explicaţiilor oferite chiar de autoare la final, două sute de mii de copii de pe Coasta de Est spre Vestul mijlociu. Paralela trecut-prezent, are un impact aparte pentru că putem înţelege cu uşurinţă cum era tratat un orfan în anul 1929, dar şi care este statutul acestuia în anul 2011.
În trecut orfanii păreau să fie o corvoadă. Adunaţi şi transportaţi de către Societatea pentru Ajutorarea Copiilor în condiţii care lăsau de dorit, scăpau de ei în anumite oraşe în care se făceau opriri pentru a fi expuşi ca pe o marfă de vânzare. Deşi nu erau animale şi nu primeau bani pe ei, pe alocuri păreau să aibă acelaşi statut din moment ce oricine putea să îi ia în grija lor, nu conta că vor fi trataţi bine sau nu, dacă vor fi hrăniţi, iubiţi sau bătuţi. Majoritatea erau mici, se sprijineau reciproc, frica era cât casa şi toţi visau la un trai bun, dar din păcate soarta lor era incertă.

Niamh Power sau Vivian Daly este o supravieţuitore, un exemplu, chiar dacă unul imaginar. Vocea ei reprezintă o parte din marea de copilaşi care au luat fără voia lor trenul orfanilor, dar n-au apucat să rostească ce au trăit, dar mai ales dacă au trăit. La vârsta de nouă ani este o străină, de origine irlandeză, ajunsă în America cu părinţii pentru o viaţă mai bună, dar rămâne singură şi fără voia ei devine o victimă sigură, dar în acelaşi timp firea ei a ajutat-o să lupte, să meargă chiar şi iarna prin zăpadă, doar pentru a scăpa de chin şi cu puţin noroc…să trăiască o viaţă mai bună.

Am trăit alături de ea emoţiile, frica, foamea care o slăbea, munca pe care o depunea pentru a fi lăsată să aibă un acoperiş deasupra capului. Am admirat-o pentru pasiunea pentru a învăţa şi soarbea fiecare oportunitate de a avansa. A fost trist să îmi imaginez cum are grijă de alţi copii şi fără voia ei să se maturizeze rapid.

Spruce Harbor, Maine, 2011

Molly Ayer este o adolescentă de şaptesprezece ani care se trezeşte brusc în grija familiilor adoptive. Rămasă fără tată şi neglijată de mamă, ajunge în grija statului, o cifră pe listele lor interminabile. Se simte o intrusă şi se transformă în cineva care nu o reprezintă. Are piercing în nas, mai multe perechi de cercei în urechi, vopsită negru la păr şi cu o şuviţă albă deasupra. Vrea să arate că este diferită şi nu-i pasă, deşi totul este de faţadă. Învaţă bine, citeşte cu pasiune şi dintr-o prostie fură o carte de la bibiliotecă. Jane Eyre o  duce fie la şcoala de corecţie, fie face muncă în folosul comunităţii. Salvarea ei vine de la Jack, iubitul ei şi persoana cea mai apropiată. O roagă pe mama lui să pună obrazul la înaintare pentru Molly, singura condiţie este să facă curăţenie în podul unei bătrâne în vârstă de nouăzeci şi doi de ani. Compromisul este făcut, îşi pune în minte să îşi facă treaba cu meticulozitate şi cele cinzeci de ore de muncă vor trece repede, numai că întregul ei efort, nu este deloc un efort. Va ajunge să cunoască o doamnă specială cu amintiri care a avut norocul de a trece peste probleme şi a se bucura de o viaţă împlinită, fericită. Deşi este singură, ea nu este izolată, iar deschiderea cuferelor va deschide şi trecutul dureros.

De fiecare dată când Vivian Daly se uită prin cuferele de amintiri deapănă amintiri care sunt prea dure pentru vremurile în care trăim. Familia sa pleacă din Irlanda pentru o viaţă mai bună în America, numai că le este din ce în ce mai greu, tatăl este alcoolic, iar mama lor nici nu le acordă atenţie. La cei nouă ani are grijă de sora ei mai mică şi de cei doi fraţi gemeni. Un incendiu îi spulberă tot ce avea şi rămâne conform spuselor autorităţilor singura supravieţuitoare: „atunci realizez cât de singură sunt. Nu există niciun adult pe ţărmul ăsta al Atlanticului care să se preocupe de mine, nu există nimeni care să mă îndrume spre vreun vapor sau să acopere costurile călătoriei. Sunt o povară pentru societate şi nimeni nu se simte responsabil pentru mine.”

Se supune regulilor şi este îmbarcată în Trenul orfanilor în anul 1929. Călătoresc în condiţii mizere, abia au ce mânca, dar scopul lor este de a face împresie în locurile în care vor fi arătaţi oamenilor. Cei mai norocoşi vor fi luaţi în grijă şi cei care nu vor fi doriţi din diverse motive se vor plimba până vor avea parte de reuşită.

– Acesta e ceea ce se numeşte un tren al orfanilor, copii, şi sunteţi norocoşi că vă aflaţi în el. Lăsaţi în urmă un loc al răului, plin de ignoranţă, sărăcie şi vicii, pentru virtuţile vieţii la ţară. Cât timp vă aflaţi la bordul acestui tren, veţi respecta nişte reguli simple. Veţi fi cooperanţi şi veţi asculta instrucţiunile.”

În tren are grijă de un băieţel adorabil-Carmin şi se împrieteneşte cu un băiat mai mare decât ea-Olandezu. Se leagă o prietenie tacită şi îşi promit la despărţire că se vor căuta mai târziu.
Clipele sunt înduioşătoare, Carmin este luat de o familie care îşi doreau cu ardoare un copilaş, Olandezu selectat pentru muncă, iar Niamh se trezeşte într-o familie care deţinea o crotitorie.
Scopul este clar, munca asiduă, nici vorbă de şcoală, aşa cum prevedea iniţial şi nici de un trai decent. Mănâncă puţin şi prost, slăbeşte foarte mult şi îndură frigul, dar criza economică o duce la altă familie. Câteva semnături către Societatea pentru Ajutorarea Copiilor şi ajunge într-o familie foarte săracă, mulţi copii, o mamă mizerabilă, ignorantă care cu greu avea grijă de ea. Abia are cu ce supravieţui, dar se duce cu atâta drag la şcoală încât pare o adevărată binecuvântare să fie înconjurată de căldură şi oameni zâmbitori.
Aventurile nu se opresc aici, va urma o evoluţie a ei, de la rău spre bine, iar finalul va fi unul pozitiv.

Mă simt cu zece ani mai în vârstă decât sunt de fapt. Ştiu prea multe, am văzut oamenii cu ce ai ei mai rău, în momentele lor de disperare şi egoism maxim, şi conştiinţa acestui fapt mă face precaută. Aşa că învăţ să mă prefac, să zâmbesc şi să dau din cap, să exprim o empatie pe care n-o simt. Învăţ să trec drept altcineva, să par ca restul lumii, deşi simt că s-a rupt ceva în mine.”

Nimeni nu mă compătimeşte pentru că mi-am pierdut familia. Fiecare dintre noi are propria lui poveste tristă; altfel n-am fi aici. Sentimentul general e că e mai bine să nu vorbim despre trecut, că uitarea ne va aduce cel mai repede alinarea. Societatea pentru Ajutorare ne tratează ca şi cum ne-am născut în momentul în care am fost aduşi la ei, ca şi cum, precum fluturii care ies din cocon, ne-am lăsat în urmă viaţa dinainte şi, cu voia Domnului, vom începe în curând o viaţă nouă.”

Trenul orfanilor este o mărturie care nu avea cum să nu fie pe placul meu. Crudă, reală, deşi ficţiune, dar esenţa rămâne. Am fost surprinsă, impresionată şi chiar dacă au trecut câteva zile de când am citit ultimul rând încă mai sunt sub impactul ei. Mă frământă gândul şi mă face să mă simt norocoasă pentru familia pe care o am şi pentru vremurile care le trăiesc.  Trebui să ştiti că m-a deranjat decizia pe care Vivian o va lua mai târziu. Nu credeam că o întreagă frază mă va indispune mai mult decât trăisem până în acel moment.
Am învăţat că pierderea cuiva drag nu e numai posibilă, ci şi inevitabilă. Ştiu ce înseamnă să pierzi totul, să te desprinzi de o viaţă şi să cauţi alta. Şi acum simt, cu o certitudine stranie, că mie probabil mi-e scris să învăţ, iarăşi şi iarăşi, lecţia asta.”
Aş vrea să afirm că o condamn pentru că a greşit când a ales să lase în urmă ceva minunat când ar fi putut foarte bine să aleagă riscul şi să iubească din tot sufletul. Dar poate că aceasta a fost urmarea firească a unui întreg maraton de suferinţe. Mi-aş fi dorit ca povestea lui Molly să fie la fel de dezvoltată, dacă nu cu viaţa ei, măcar cu prezenţa lui Jack.
Finalul este bine gândit şi aduce un aer proaspăt, pozitiv şi fără să vrei parcă vrei să afirmi … totul este bine când se termină cu bine. A fost plăcut pentru mine să descoper rând pe rând ce s-a întâmplat cu Carmin, Olandezu, dar şi cu alte persoane care i-au marcat trecutul lui Niamh/Vivian.
Christina Baker Kline

Christina Baker Kline a mai scris romanele Bird in Hand, The Way Life Should Be, Sweet Water şi Desire Lines. Între 2007 şi 2011 a fost Writer in Residence la Fordham University. De asemenea, a primit o bursă acordată de Geraldine R. Dodge Foundation şi mai multe burse de cercetare în Irlanda şi Minnesota. Locuieşte lângă New York City şi petrece cât mai mult timp în nordul statului Minnesota şi pe coasta Maine. Pe internet, o găsiţi la www.christinabakerkline.com

logo_libris

Cartea Trenul orfanilor de Christina Baker Kline este oferită pentru recenzie de libraria online Libris. Cartea poate fi comandată de pe libris.ro şi beneficiaţi de transportul gratuit prin curier rapid indiferent de valoarea comenzii. Pentru a fi la curent cu noutăţile şi promoţiile periodice ale librăriei, vă puteţi abona la newsletter, dar puteţi urmări şi pe pagina de facebook.

Autor: Mili

Printre tonuri cenusii, iubirea poate strabate! O poveste despre supravietuire, iubire si iertare. Iertare fata de cei care au adus durere in viata lor. O carte ce poate fi numita pagina de istorie, transpusa intr-o poveste. Vocea adevarului purtata de vantul vremii in Universul omenirii.

Printre tonuri cenusii de Ruta Sepetys

Titlul original: Between Shades of Graycoperta_Printre-tonuri-cenusii_EPICA
Traducerea: Gabriela Stoica
Editura: Epica
Numar pagini: 310

   Nascuta si crescuta in Michigan, Ruta Sepetys este fiica unui refugiat lituanian. Tarile baltice (Lituania, Letonia si Estonia) au disparut de pe harta Europei in anul 1941, si nu au aparut decat in anul 1990. Povestea asta a tot auzit-o de mic copil, si Ruta s-a hotarat sa fie glasul sutelor de mii de oameni care si-au pierdut vietile in timpul politicii de epurare a regiunii baltice duse de Stalin.
   Romanul “Printre tonuri cenusii”, reprezinta mai degraba o pagina de istorie. Glasul unor oameni care au stat sub tacere multi ani, dar acum se face auzit. Prin povestea ei o tanara rupe tacerea si prezinta adevarul atrocitatilor suportate in lagarele de concentrare. Lucruri care trebuie spuse si consemnate undeva in istoria tarilor respective. In carte, cred ca exista relatata doar o mica parte din toata duritatea si umilinta la care au fost supusi cei care erau prizonieri. Sunt lucruri urate, emotionante, profunde. Scriitoarea reuseste sa indulceasca toate acele atrocitati transformandu-le intr-o poveste, incercand sa ne protejeze parca de propria noastra indignare si sa ne faca sa nu suferim la fel de mult ca si personajele ei.
   Multe dintre evenimentele sau situatiile descrise in carte sunt experiente relatate de supravietuitori si familiile lor, experiente care, dupa spusele lor, au trecut multi dintre deportatii din Siberia. Toate personajele din carte sunt imaginare (ca un fel de protectie asupra numelor reale), cu exceptia doctorului Samadurov. El a fost cel, care atunci cand a sosit in lagarul din Arctica a salvat multe vieti.

   Cartea se bazeaza pe fapte reale, iar noi vom face cunostinta cu ororile razboiului.imagine (2)
Este greu de povestit intamplarile unei fete supravietuitoare. Prin cate a trecut ea, fratele de 10 ani si mama ei, alaturi de sute de oameni. Povestea ei este cutremuratoare!
   Ce sa va spun? Cum erau tinuti ca animalele in niste vagoane intunecate si pline de gauri?
Cum li se dadea de mancare  o galeata de laturi la 30 de oameni?
Cum in vagoanele care ii duceau catre nicaieri o mama este aruncata de pe patul de spital cu cordonul ombilical abia taiat, plina de sange si cu un nou nascut care ii moare im brate?
Cum bolile si paduchii isi fac casa in trupurile lor?
Cum copilasiii se maturizeaza inainte de vreme?
Cum atunci, cand ajung in lagar li se dau de mancare numai 300 de grame de paine pe zi? Cum pentru acele 300 de grame esti in stare sa tradezi?
Cum Linei, fata din povestea noastra ii moare mama in brate din cauza ca acele 300 de grame de paine si le impartea cu proprii copii. Cum este sa tii capul mamei tale slabite in poala, adunandu-i de pe frunte cate un paduche, sa te vezi neputincios ca nu poti face nimic, si sa asisti cum isi da sufletul pentru tine si o viata mai buna pentru generatia viitoare?
Cum locuiesc in colibe ridicate din noroi? Cum aduna bucatica lor de paine scuipata de soldati, stiind ca daca vor renunta la acel dumicat moartea le va incolti trupul?
Cum, oameni buni sa povestesc sa fie frumos? Doamne, si ce va spun eu este doar o mica parte din ce spune povestea Linei.
   Sa va povestesc cum sunt umiliti, batuti, infometati, infrigurati. Cum ajung acesti oameni sa linga cutiile de conserve din gunoiul celor care ii maltratau. Sa fii femeie lor pentru o bucatica de paine in plus. Cum ajung acesti oameni sa devina fiinte fara forma din cauza foametei? Horror, frustrant si inimaginabil, dar si greu de povestit.

   Povestea Linei, o fata de cincisprezece ani, care reuseste sa spuna toate aceste atrocitati, sa traiasca si sa supravietuiasca vicisitudinilor sortii si razboiului, ne face sa ne gandim ce norocosi suntem ca nu am apucat asemenea vremuri. In toata aceasta tonalitate de gri iubirea si speranta isi gaseste locul. Cred ca singurul gand care a tinut aceasta fata in viata a fost, ca intr-o zi, baiatul de care s-a indragostit si de care a fost despartita va face parte din viata ei. Doi tineri care traiesc si se maturizeaza intr-o lume urata, dar scot la suprafata frumusetea iubirii. Despartiti la un moment dat si trimisi in lagare diferite isi fac imagine (3)promisiuni, ca se vor intalni intr-o zi. Asa va fi oare?
  Este greu, si cuvintele sunt de prisos pentru o astfel de carte profunda, emotionanta, ajungand sa te marcheze suferinta si umilinta prin care au trecut semeni de-ai tai.
Cert este ca, Lina va fi cea care va rupe tacerea. Dupa 12 ani in lagar, ea reuseste sa supravietuiasca si vrea ca adevarul nespus si nestiut sa fie aflat. Ingroapa un borcan care contine toate documentele: desene, povestiri, ca un fel de capsula a timpului, cu gandul ca, cineva in viitor va descoperi si va afla ce s-a intamplat atunci.
In anul 1995 in Kaunas-Lituania, niste constructori descopera ingropata o cutie din lemn. In cutie se afla borcanul cu toate hartiile pe care Lina le pusese. Va relatez o mica parte dintr-o scrisoare ce se afla in borcan.

 “Draga prietene,
Inscrisurile si desenele pe care le tii in mana au fost ingropate in anul 1954, dupa ce m-am intors din Siberia, impreuna cu fratele meu, unde am fost tinuti prizonieri timp de doisprezece ani. Sunt mii de oameni asemenea noua, majoritatea morti. Cei ramasi in viata nu pot vorbi. Desi nu am comis nicio faradelege, suntem considerati criminali de razboi. Chiar si acum, daca am vorbi despre ororile prin care am trecut, nu am face altceva decat sa ne condamnam singuri la moarte. Asa ca ne-am pus toata increderea in tine, cel care vei descoperi aceasta capsula a amintirilor, candva in viitor. Iti incredintez tot adevarul, deoarece aceste documente exact asta contin-adevarul.
Sotul meu Andrius, spune ca raul va domni pana cand oamenii buni, fie barbati, fie femeii, vor considera ca trebuie sa actioneze. Il cred. Aceasta marturie a fost scrisa pentru a dezvalui adevarul, pentru a vorbi intr-o lume in care vocile noastre au fost reduse la tacere. Aceste inscrisuri s-ar putea sa te socheze sau sa te oripileze, dar nu asta este intentia mea. Sper din tot sufletul ca aceste pagini din borcan vor atinge cea mai profunda coarda a compasiunii. Sper sa te indemne sa treci la actiune, sa spui cuiva, doar atunci vom putea fi siguri ca toate aceste rele nu se vor mai repeta niciodata.
Cu stima,
                                                                                                                                                                                                                                                  Doamna Lina Arvydas
                                                                                                                                                                                                                                                     9 iulie 1954, Kaunas.”

imagine (7)   Strigatul ei a fost auzit si pagina de istorie va fi completa si adevarata!
Sa puteti intelege mai bine va relatez cate ceva din nota autoarei.
,,In 1939, Uniunea Sovietica a ocupat statele balcanice Lituania, Letonia, Estonia. La scurta vreme dupa aceea , Kremlinul a intocmit liste cu oameni considerati antisovietici care aveau sa fie omorati, trimisi la inchisoare sau deportati in lagarele de munca silnica din Siberia. Doctori, avocati, profesori, scriitori, militari de cariera, muzicieni, oameni de afaceri, artisti chiar si bibliotecari erau considerati antisovietici si erau adaugati pe o lista interminabila fiind programati pentru genocid in masa. Primele deportari au avut loc in data de 14 iulie 1941.
Ororile indurate de deportati au fost atroce. Intre timp sovieticii le-au devastat tarile, le-au ars bibliotecile si le-au distrus bisericile. Prinse la mijloc intre imperiul sovietic si cel nazist si uitate de lume, tarile baltice au disparut pur si simplu de pe harta.
Cei care au supravietuit au petrecut intre 10 si 15 ani in Siberia. Pe la mijlocul anilor 1950, lituanienii s-au intors ca sa descopere ca sovieticii le ocupasera casele, bucurandu-se de toata agoniseala lor; mai mult chiar isi luasera pana si numele lor. Deportatii care s-au intors au fost tratati ca si criminali de razboi. Au imagine (1)fost obligati sa traiasca in zone restrictionate si se aflau sub constanta surpaveghere a KGB-ului, fostul NKVD. Daca vorbeau despre experienta prin care au trecut insemna sa ajunga neintarziat la inchisoare sau deportati inapoi in Siberia. Drept urmare, ororile indurate nu au fost dezvaluite, ramanand un secret hidos impartasit de milioane de oameni.

   La fel ca Lina si Andrius, unii deportati s-au casatorit intre ei, gasindu-si alinarea in priviri cu subinteles si soapte in miez de noapte in caminul lor. Copii frumosi, precum fratele Linei si fetita de patru ani Janina au crescut in lagarele de munca silnica si s-au intors adulti in Lituania. Multe mame si sotii au murit predand stafeta copiilor lor sperand ca vor supravietui. Suflete curajoase carora le era teama ca adevarul va pieri odata pentru totdeauna, au ingropat jurnale, riscand moartea in cazul in care capsulele lor ar fi fost descoperite de KGB.
S-a estimat ca Iosif Stalin a omorat peste douazeci de milioane de oameni in timpul regimului sau de teroare.Tarile baltice au pierdut mai mult de o treime din populatie in timpul genocidului. Pana in ziua de astazi rusii neaga ca ar fi deportat vreo persoana in Siberia.
In anul 1991 dupa cincizeci de ani de ocupatie brutala, cele trei state baltice si-au recapatat independenta, in mod pasnic si cu demnitate. Au ales speranta in locul urii, si au aratat lumii ca pana si in cea mai intunecata noapte exista o raza de lumina.

 Printre tonuri cenusii, iubirea poate strabate!
   O poveste despre supravietuire, iubire si iertare. Iertare fata de cei care au adus durere in viata lor.
O carte ce poate fi numita pagina de istorie, transpusa intr-o poveste.
Vocea adevarului purtata de vantul vremii in Universul omenirii.

   Nu pot acorda un punctaj, imi este teama sa judec istoria si suferinta. Nota ar fi maxima, dar cum pot acorda eu o nota umilintei si genocidului? Pot acorda o nota autoarei, deoarece a avut curajul sa transpuna pe hartie realitatea ororilor petrecute in Siberia si a scos in evidenta frumusetea iubirii dintre doua suflete chinuite, dar pure. Nota maxima pentru speranta unei fete si puterea ei.
10 puncte/10

  La cererea autoarei muzicianul GAVIN MIKHAIL a compus coloana sonora de pian pentru a insoti cartea “Printre tonuri cenusii

 Am avut si noi partea noastra: Deportarea romanilor basarabeni in Siberia-marturii ale unor supravietuitori.

 

Autor: Iasmy
%d bloggers like this: