Carti politiste

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale. Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală."

Conspiraţia Spirala, de Gayle Lynds-recenzie

Titlu original: THE COIL
Traducerea: Croitoru Cătălin
Editura Lider
Număr pagini: 520 

   Gayle Lynds s-a născut în Nebraska, a copilărit în Iowa unde a şi terminat “University of Iowa” cu specializarea în jurnalism. Şi-a început cariera ca reporter de investigaţii la “Arizona Republic”. Publică scurte povestiri literare sub propriul nume şi romane de ficţiune (pulp fiction) sub diferite pseudonime: G.H.Stone, Gayle Stone, Nick Carter şi Dan Pendleton. De asemenea o serie de romane “YA mistery novel”.
Împreună cu Robert Ludlum publică 3 romane din seria “The Covert –One”. În 2004 a fondat “Internaţional Thriller Writers” unde împreună cu David Morrell a devenit co-preşedintă.
A luat diferite premii şi distincţii de prestigiu, iar romanul “The Hades Factor” scris împreună cu Robert Ludlum a fost ecranizat într-o miniserie la CBS în 2006.
Primul ei soţ romancierul Dennis Lynds moare în 2005, se recăsătoreşte cu judecătorul John C. Sheldon şi se stabileşte în Maine.
Împreună cu Robert Ludlum scrie 3 romane, apărute şi în limba română: ”Proiectul Hades” (The Hades Factor-2000),”Opţiunea Paris” (The Paris Option-2002), ”Codul Altman” (The Altman Code-2003).
Singură publică romanele: ”Acţiunea Mascarada” (Masquerade-1996), ”Mozaic” (Mosaic-1998), ”Marea schimbare” (Mesmerized-2001), ”Conspiraţia Spirală” (The Coil-2004), ”The Last Spymaster”-2006, ”The Book of Spies”-2010 şi “The Assassins”-2015.

   Cartea lui Gayle Lynds este o altă mărturie a faptului că trecutul influenţează mult prezentul.
Personajul central Liz Sansborough este, în momentul declanşării poveştii, profesoară de psihologie la Universitatea din California de Sud. Orele petrecute cu studenţii o pasionează şi o motivează, mai ales discuţiile libere purtate cu aceştia pe diferite teme.
La ultima ei întâlnire cu studenţii înainte de vacanţă, discuţiile se axează pe tema violenţei de-a lungul istoriei:

“Marx pretindea că violenţa este moaşa istoriei, tocmai le spunea ea. Însă fascismul nu a fost creat de aristocraţie aşa cum nici comunismul nu a fost creat de ţărănime. Ambele curente au fost rezultatul unor ideologi politici, de la Troţki şi Lenin la Hitler şi Mussolini, şi fiecare sistem politic a fost creat prin violenţă. Aceşti ideologi şi adepţii lor au apelat la ucideri în masă printr-o intoxicare ideologică-un substitut pentru religie dacă doriţi-pentru a crea o lume nouă şi un om nou. În ceea ce-i priveşte pe Stalin şi pe Hitler, aceştia au folosit terorismul şi violenţa nu numai împotriva unor armate vrăjmaşe, ci şi împotriva civililor, inclusiv a propriilor cetăţeni, aşa cum procedează şi dictatorii din zilele noastre. Saddam Hussein, Osama bin Laden, talibanii şi reţeaua al-Qaeda reprezintă cele mai recente exemple.”

   Interesant a fost şi răspunsul oamenilor obişnuiţi la evenimente, după cum precizează studenţii:

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale.
Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală. Folosesc apoi justificări şi interpretări că să-şi legitimeze acţiunile. De aici scuze ca “mentalitatea de turmă” şi “puterea mulţimii” şi situaţii în care oamenii obişnuiţi ajung să comită fapte reprobabile, de o violenţă pe care nu o vor putea uită niciodată şi de care nu vor scapa toată viaţa…”

   În acelaşi timp la reţeaua de televiziune Compass Broadcasting se difuzează serialul, al cărui autor este Liz, despre războiul rece. Noul sezon urma să dezvăluie noi fapte:

“În ceea ce priveşte sezonul următor, profesorul de psihologie ne ameninţă cu dezvăluirea unor detalii pasionante, referitoare la unele dintre cele mai misterioase şi periculoase personaje ale războiului rece-asasini internaţionali precum faimosul Abu Nidal sau figurile mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin celebre, precum Carnivorul sau Abatele…”

   Altfel are o viaţă aparent normală, are un prieten Kirk, coleg cu ea la universitate şi se pregăteşte de vacanţă, o întâlnire cu verişorii ei Sarah şi Asher, ambii agenţi CIA, la Paris. Liz a lucat şi ea o vreme în cadrul agenţiei, încercând oarecum să răscumpere faptele tatălui ei, dar a renunţat foarte dezamăgită

“Pentru Companie nu există nimic sacru, nici măcar Constituţia. Un fost director explicase odată la un congres că agenţia nu reuşea să onoreze în toate ocaziile Constituţia. Asta era o altă problema referitoare la cei care preamăreau violenţa şi la instituţiile create de ei-există tendinţa că aceştia să distrugă tocmai ceea ce ar fi trebuit să apere.”

  Tatăl ei fusese Carnivorul, la început agent CIA, apoi după moartea brutală a primei soţii devine asasin plătit în slujba celui care plătea mai bine. Prin natura meseriei are acces la o mulţime de secrete şi toată lumea a presupus că avea dosare ale fiecărui client. Mama lui Liz îl sprijină la început crezând că e în slujba ţării şi a binelui, apoi află că de fapt el nu este un patriot ci un asasin plătit. Pentru Liz şocul aflării adevărului este foarte mare. Intrase la Langley, era un agent foarte bun, avea misiuni cu Sarah şi soţul ei Asher, mai mult cei de la CIA profită de asemănarea dintre verişoare şi le conving să facă mici modificări, aşa că arătau ca nişte surori gemene, lucru care le era de folos .
Dar totul se prăbuşeşte când află adevărul despre tatăl ei. Încearcă să-l convingă să se predea, dar între timp el moare într-un incendiu. La scurt timp mama ei şi fratele vitreg al acesteia Mark mor într-o explozie de gaz în apartament. Şocată şi debusolată Liz pleacă de la CIA şi găseşte un post la facultate. Pare că şi-a găsit locul, dar viaţa vine cu noi surprize.

  Urma să plece în vacanţă după ultimul curs şi petrecerea decanului. Dar lucrurile se precipită. În timp ce aleargă cineva încearcă s-o omoare. Scapă şi vrea să meargă la poliţie, dar Kirk îi spune că-l va chema pe ajutorul de şerif să-i ia declaraţia. Seara ajunge mai târziu la petrecere şi surprinde o discuţie între Kirk şi decan şi-şi dă seama că nu numai că numirea i-a fost aranjată, dar şi că e supravegheată continuu de cei doi pe care-i credea prietenii ei. Din nou cineva încearcă s-o omoare, altcineva, cel pe care-l credea ajutorul de şerif, o salvează.

   Aşa îşi dă seama că toată liniştea ei fusese aparentă, că nu a scăpat niciodată de agenţie şi se trezeşte între două grupuri de interese. Dar problema este cu atât mai serioasă cu cât la Paris Sarah este răpită şi Asher împuşcat ajunge la spital. Şi ce e mai ciudat toată lumea şi buni şi răi caută dosarele Carnivorului, pentru că unii oameni în funcţii înalte au fost şantajaţi, iar alţii s-au sinucis.
Dar Liz nu ştie nimic de dosare şi e sigură că dacă ar fi existat au pierit în explozia din apartamentul mamei ei. Aşa că pleacă la Paris hotărâtă să-l ajute pe Asher s-o găsească pe Sarah.

   În cealaltă parte de lume Simon Childs, agent sub acoperire, află unele lucruri în legătură cu tatăl său, văr prin alianţă cu mama lui Liz. Sir Robert se sinucisese cu ceva timp în urmă, lăsând multe necunoscute. Simon află de la bancherul lui că şi sir Robert la fel ca toţi ceilalţi care apelaseră la Carnivor au fost şantajaţi de cineva despre care s-a presupus că ar avea dosarele asasinului. Cercetările îl duc la Paris unde împreună cu Liz încearcă să afle ce se întâmplă, mai ales că Asher fusese şi el răpit din spital şi dus cu Sarah în nord, în Scoţia.

   Cei doi sunt pe cont propriu, izolaţi de propriile agenţii (Simon lucra pentr M16), la ordinele şi presiunile unor şefi de foarte sus. Lupta care se dă este pentru dosare, pe de-o parte toate organizaţiile mari internaţionale CIA, FBI, M16, pe de altă parte un grup select de persoane numit Spirala, O organizaţie în sânul altei organizaţii mai mari, Nautilus, formată din cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din lume.
Grupul Spirala era format din 7 oameni care aveau nume de tităţi, oameni care lucrau în diferite domenii, puterici şi influenţi voiau să conducă lumea, dar şi să-şi protejeze investiţiile. Din nou dorinţa de putere şi lăcomia…

   Dar morţile recente ale unor oameni influenţi, doi chiar din Spirală, precum şi ordinele contradictorii îi fac să înţeleagă că între ei se ascunde un trădător.
Liz şi Simon trebuie să se apere pe ei, să-i salveze pe Sarah şi Asher şi să găsească vinovaţii.
O plimbare prin ţări diferite, între grupări diferite, mulţi oameni ucişi în jurul lor, comploturi la nivel mondial, asasini plătiţi, lupte, şi mai ales un final exploziv şi surprinzător, deşi cu happy end, sunt ingredientele unui roman de succes.

   Sincer, nu te poţi opri din citit de la prima până la ultima filă.
Dacă v-am făcut curioşi citiţi cartea, credeţi-mă, cărţile autoarei merită.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
4

Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta-recenzie

Titlu original: Tonight I Said Goodbye
Traducere: Cătălina Harceag
Editura: Orizonturi

   Michael Koryta şi-a făcut intrarea fulminantă în galeria marilor autori de romane poliţiste, reuşind să obţină aprecieri elogioase din partea criticilor. Romanele sale au apărut pe lista bestseller şi au câştigat numeroase premii.

   În plus, faţă de câştigarea Premiului Los Angeles Times, romanul său “Envy the Night”, a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Un fost reporter de ziar şi anchetator privat, Koryta a absolvit Universitatea cu diplomă în justiţia penală.

   Cartea de faţă debutează cu o situaţie controversată, aparenta sinucidere a unui bărbat concomitent cu dispariţia soţiei şi fiicei sale, iar acestea declanşează o investigaţie amplă din partea autorităţilor, dar şi din partea tatălui victimei. Tatăl presupusului sinucigaş îi va angaja pe Lincoln Perry şi partenerul său. John Weston era convins că fiul său nu s-a sinucis şi nu şi-a omorât fiica şi soţia. Nora şi nepoata se poate să fie în viaţă, iar asta trebuie să descopere detectivii noştri. Un caz realmente fără succes, toate dovezile confirmă sinuciderea lui Weston junior şi dispariţia fără urmă a familie sale.

,,Eu sunt Lincoln Perry iar Joe Prichard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de şase luni şi deja reuşisem să adunăm datorii impresionante. Încercăm să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. Înainte să devenim detectivi particulari, eu şi Joe fusesem parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secţia Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieşit la pensie, un an mai târziu. Joe reuşise să mă convingă să mă întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un interviu de rutină. Acum regretăm că acceptasem.

   Totul indică o familie frumoasă, o viaţă fericită, afacerea lui Weston mergea bine, atunci ce s-a întâmplat? Se pare că nu totul era aşa roz cum pare, iar câteodată este nevoie de o cercetare amănunţită pentru a scoate la iveală detaliile. Se vehiculează datorii la jocuri de cărţi, relaţii cu mafia rusă din Clevland. Oare aceştia i-au răpit familia şi l-au ucis pe Weston? Se pare că soţia şi fetiţa ar fi în viaţă, dovadă cele lăsate scrise de fetiţă.
“În seara asta mi-am luat la revedere”.

   Tot la o cercetare a casei se descoperă legături cu un influent om de afaceri local-J.E.Hubbard. Acesta s-ar părea că deţine o mulţime de afaceri în zonă, obţinute nu tocmai legal. Să fi lucrat Weston pentru acest om? De aici apar şi legăturile cu puternicul cap al mafiei locale Dainius şi acoliţii săi.

,,-Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraş şi nu vă sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în oraşul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui Belov. Rakic şi Malaknik lucrează cu el. Sînt puţin cam duri pentru gusturile lui Belov, aşa că puterea lor este limitată, dar sînt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituţie şi în orice-ţi mai trece prin cap.

   În peisaj apare şi Cody de la FBI, cu o presupusă anchetă în privinţa mafiei ruse, dar nimic în privinţa lui Hubbard. Cody de la FBI pare a fi pe ştatele de plată a influentului om. Ce învârte de are asemenea legături?
Weston lucra ca şi şantajist profesionist pentru Hubbard. Scotocea în viaţa personală a oamenilor şi îi furniza informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele lor, informaţii deranjante despre trecutul lor, probleme cu drogurile, iar când preda şefului său aceste informaţii, acesta câştiga detaşat în tranzacţii şi reuşea să aibă mai multă influenţă asupra administraţiei locale.

   Apare în scenă şi fostul partener a lui Weston, Kinkaid, care pretinde că este îndrăgostit de Julie, şi datorită acestui fapt s-a despărţit de partener. Acum vrea să ştie ce s-a întâmplat cu femeia şi fiica sa. Oare este sincer? Moartea unui camarad de arme a lui Weston venit să ancheteze sinuciderea, lasă loc de interpretări. Glonţul venit din partea unde era Kinkaid îi pun pe gânduri pe detectivii noştri, dar tot vor fi duşi de nas de acesta. Totul arată o răfuială cu puternica mafie, dar nici Hubbard nu este exclus.

    Când Lincoln va da de urma soţiei dispărute şi a fiicei sale, unele lucruri se vor lămuri, altele vor rămâne în ceaţă. M-a uimit reacţia, “proaspetei văduve”. Am înţeles că Lincoln ca şi bărbat se simte atras de frumuseţea ei, dar ea? Deşi speriată, temătoare pentru viaţa ei şi a micuţei, va încerca o apropiere mai mult decât evidentă de detectivul nostru. Să nu fi fost totul aşa roz cu se părea între cei doi căsătoriţi?

,,Credeam că este imposibil să-mi distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă copleşeau, dar ea reuşi s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi negri, scânteietori şi pielea măslinie; buzele roşii, pline, păreau să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. Părul ei părea aproape negru, aşa cum îi cădea în şuviţe lungi, ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, însă îl văzusem, şi acea privire fugară fusese suficienta pentru a mi-l întipări în memorie.’

   Doamna Weston a fugit cu fiica la îndemnul soţului. Acesta a filmat o crimă importantă în mafia rusească. Acoliţii lui Belov i-ar fi împuşcat propriul fiu, iar aceştia din urmă nu se dau de la nimic din a pune mâna pe caseta incriminatoare, dar şi de la a elimina toţi martori.

    Va reuşi Lincoln şi partenerul său să salveze viaţa lor şi a celor două Weston? Cine este de fapt vinovat de uciderea fostului şantajist?

    Recunosc, a fost o surpriză de proporţii pentru mine. Niciodată nu mi-aş fi dat seama de adevăratul criminal, iar autorul pe finalul cărţii a accelerat la maxim acţiunea. Situaţiile periculoase, informaţiile noi care vin ca un tăvălug peste tine, fac din această carte un must read pe care nu îl poţi abandona. Citind cartea mi-am dat seama de ce este aşa elogiat de către public acest autor.

Cartea Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
9

Îngerul alb, de Constantin Chiriţă-Editura Blassco-Lucman-recenzie

Editura Blassco-Lucman

   Scriitorul român Constantin Chiriţă s-a născut pe 12 martie 1925 la Ibăneşti, judeţul Vaslui. Clasele primare le face în satul natal, iar cele liceale le urmează la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad şi la Bucureşti. Se înscrie la Politehnica din Bucureşti, dar nu îşi finalizează studiile. Se dedică literaturii şi ziaristicii, devenind redactor la ziarul Scînteia. Colaborează şi la alte publicaţii, mai ales la Luceafărul şi Sportul literar.

  Constantin Chiriţă debutează ca scriitor în anul 1949 cu volumul de nuvele “Matei Ion a cucerit viaţa”. Prima parte a operei sale reprezintă creaţii în stilul realismului socialist. Chiriţă începe să scrie romane de aventuri pentru adolescenţi, gen care l-a consacrat.

    Cel mai cunoscut roman al său este “Cireşarii“, un ciclu format din cinci volume: Cavalerii florii de cireş, Castelul fetei în alb, Roată norocului, Aripa de zăpadă şi Drum bun, Cireşari! Volumele, considerate adevărate best-seller în perioada comunistă, au fost ecranizate în anii 1970 sub forma unui serial de televiziune. Constantin Chiriţă a fost distins de două ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1964 şi 1974.

    Alte volume scrise de Chiriţă: Întâlnirea (1959), Oţelul (1960), Pasiuni (1962), Trilogia în alb (1974), Trandafirul alb (1964), Pescăruşul alb (1969), Îngerul alb (1969), Livada (1979), etc.
    Din 1977 Constantin Chiriţă a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Scriitorul a decedat la data de 14 noiembrie 1991 în localitatea Bonn-Konigswinter din Germania.

    Am recitit cartea lui Constantin Chiriţă, reeditată în 2004 la editura Blasco-Lucman. Eram curioasă cum am s-o percep acum, după atâţia ani de când am citit-o. Nu trebuie să vă spun că mi-a plăcut la fel de mult, altfel nu v-aş povesti despre ea.

   Toată acţiunea romanului se petrece pe un iaht, iahtul lui Angelo Petti, un tânăr afacerist şi filantrop de 38 de ani. Donase bani unor galerii mai mari sau mai mici, dar singura sumă cunoscută concret e cea de la muzeul Metropolitan, 500000 dolari, despre care lăsase să se afle.

    Angelo Petti invită pe iahtul său la o croazieră de inaugurare nouă persoane, care nu ştiu decât că a doua zi vor asculta o confesiune, va fi o zi de mărturisire a unei crime, lucru care explică oarecum prezenţa pe iaht şi a celor trei detectivi de faima mondială: Achile Pommot, Lary. L. King şi George Graisset. O parte dintre invitaţi sunt primiţi chiar de către Angelo Petti (un tip cu ochelari negri, tăcut şi retras) în numele căruia vorbeşte secretarul şi paza sa Bob Stewart, alţii de către căpitanul iahtului Tonio Velazza. Iahtul era numit “Confession”, un nume foarte sugestiv.

    Bob Stewart, un tânăr de 37 de ani, avusese o agenţie de investigaţii, care nu prea mergea, aşa că renunţase şi se angajase ca secretar particular al lui Angelo Petti.

    Tonio Velazza, o vedetă printre căpitanii de iahturi, se angaja numai la prieteni şi cunoștințe, altfel îşi conducea propria ambarcaţiune, dar suma oferită de Angelo este foarte mare aşa că acceptă.

    Ceilalţi invitaţi sunt: John Sheridan (om de afaceri American, 55 ani), Peter Duffin (56 ani, fost director de banca la New York), Margaret Smith (34 de ani, vedetă etalon a televiziunii americane), Eva Morelli (30 de ani, celebra vedetă de cinema), James Ladd (40 de ani, redactor al unei reviste din New York), Max Tylor (46 de ani, director al unei agenţii de reclame). Personaje diverse care din diferite motive acceptă invitaţia lui Angelo Petti, aparent fără nici o legătură între ele şi totuşi legate parcă de un fir invizibil, pentru că vieţile lor s-au interconectat în diferite perioade de timp. Unora dintre ei li se cere să rămână în camera lor, unde au tot confortul până a două zi. Alţii, printre care şi cei trei detectivi, James Ladd şi John Sheridan se întâlnesc la o bere în barul de pe iaht. De altfel fiecare invitat avea pe invitaţia lui doar o parte din oaspeţii de pe iaht, ca şi cum Angelo nu ar fi vrut să ştie unii de alţii.

    Discuţiile din bar se animă şi toţi ajung la concluzia că ar fi vorba despre o confesiune a vinovatului pentru tragedia pe care o trăise cu un an în urmă Peter Duffin, tragedie legată de James Sheridan (pierduse 5 milioane de dolari) într-o afacere numită “afacerea Super” de către James Ladd.

    Sheridan crescuse ca un copil al străzii, fără a-şi cunoaşte părinţii, dar lucrează în diferite domenii, face bani, pierde bani. Ajuns bogat donează tablouri unor galerii mai mici, pentru a se face cunoscut. Este înşelat de unii care-i vând nişte falsuri ceea ce-l determină să înveţe în 3 ani tot ce se putea despre tehnica picturii şi a culorilor, despre istoria artei ajungând să recunoască din prima un fals de un original. Aşa se îndrăgosteşte de picturi, având câţiva pictori preferaţi, ajunge să-şi facă propria galerie doar pentru el, într-o casă a lui, o galerie foarte bine păzită şi asigurată, de existenţa căreia ştiau prea puţini oameni. Primeşte din partea unui oarecare Von B. o scrisoare în care i se propun spre cumpărare câteva tablouri, printre care erau şi vreo două ale pictorilor lui preferaţi. Von B. îşi făcuse bine temele, aşa că ţese pânza de păianjen în care-l învăluie pe Sheridan. Tentat acesta acceptă, fără multe întrebări şi pregăteşte la banca lui Peter Duffin 5 milioane de dolari în bancnote de 50 şi 100 de dolari, suma pe care s-o poată folosi oricând. Merge în Tampico (Mexic), cu avionul să vadă tablourile, iahtul urmând să vină curând. Dar pentru că vânzătorul nu apare se întoarce la New York presimţind dezastrul. Aici găseşte o adevărată tragedie: i se furaseră banii, dar nu pierderea sumei, ci modul cum se întâmplase totul şi mai ales pierderea de vieţi omeneşti îl oripilează.

    Fetiţa bancherului lui, Margaret, a fost ademenită la vila lui John, la fel ca şi mama ei Clara şi luate ostatice. Peter Duffin este şi el dus acolo, copila şi soţia sunt torturate în faţa lui. Sigur că acceptă să ducă banii unde îi spune răpitorul, acesta specificându-i că atât timp cât totul e bine le va putea salva pe fiica şi soţia lui. Totul se întâmplă după planificare, se întâlnesc la o cabină telefonică, în telefon se aude cineva vorbind, deci totul pare în ordine, răpitorul ia banii şi vrea să-l omoare pe Peter, dar apariţia unei alte maşini îl salvează. Peter crezuse că totul e ok, dar le găseşte pe cele două moarte, cheamă poliţia care constată că cele două sunt moarte de când plecase el de acolo după bani. Disperat încearcă să se sinucidă doar că ratează şi rămâne orb. Venise pe iaht sperând să afle în sfârşit cine e criminalul.

   John Sheridan încercase din toate puterile să găsească asasinul, mai ales că le mărturiseşte detectivilor că micuţa Margaret era fiica lui.

   Detectivii sunt de acord că totul putea fi regizat numai având complici în interior, mai ales că Sheridan avea foarte puţine persoane de încredere, printre ele fusese cândva şi Eva, acum doar Margaret. Deci vorba francezului ”Cherchez la femme!”

   Seara se termină şi detectivii merg în camerele lor hotărâţi totuşi să vegheze. Dar la cererea lui Angelo detectivii sunt drogaţi de către barman, să doarmă 8 ore. Bob Stewart îi pregăteşte şi lui Angelo somniferul (acesta suferea de insomnii) şi el însuşi este drogat de Max Taylor, care voia să-şi recupereze nişte acte de la Angelo.

   Un alt lucru interesant, fiecare camera avea o nişă, acoperită de un tablou, de unde se puteau asculta conversaţiile din camera cealaltă. Aşa îl aude Duffin pe Angelo vorbind cu Bob şi recunoaşte vocea celui care-i omorâse fiica şi soţia, o voce pe care n-a putut-o uita niciodată.

    Dimineaţa, în apele româneşti motorul vasului explodează şi nu mai pot înainta. Căpitanul Valazza îl trezeşte pe Bob şi amândoi merg să vorbească cu Angelo. Îl găsesc şi pe acesta şi pe Margaret ucişi.

   Cei trei detectivi îşi dau seama că au fost drogaţi şi află de la barman de ce, şi hotărăsc să înceapă cercetările.

   Din partea românilor li se alătură doctorul Alexandru Tudor psiholog şi detectiv şi căpitanul Vintilă V. Vintilă, care împreună cu Valazza se vor ocupă de partea formală a cercetării. Iniţial cei trei faimoşi detectivi îl privesc pe Tudor cu politeţe şi îngăduinţă, dar după câteva minute de discuţii, reflecţiile şi părerile de bun simt, engleza de Oxford şi franceza pigmentată cu cuvinte din argou le câştigă simpatia şi respectul.

  În timpul cercetărilor află şi gradul de implicare a lui Max Taylor în cazul Sheridan, interacţiunea lui cu cel numit “Îngerul” şi teama lui de acesta. Discutând încă odată cu toţi află că Margaret era foarte schimbată în ultimul an, că fusese şi în cabina lui Angelo seara.

   Peter Duffin îi cheamă la el în cameră şi le spune că cineva îl tot sună la telefon şi-l îndeamnă să se sinucidă. Asta şi face cu ei de faţă după ce le povesteşte circumstanţele în care a aflat că în cabina alăturată e asasinul, cum a ascultat toate discuţiile lui iclusiv cea cu Margaret, cum a aşteptat să adoarmă, apoi i-a zdrobit capul.

   Bun…au găsit un vinovat la o crimă, dar rămâne întrebarea : ”cine a ucis-o pe Margaret şi de ce?” Alexandru Tudor este cel care le atrage atenţia că în cazul Sheridan rămăseseră în viaţă doi martori- Peter Duffin şi Margaret Smith, singurii care l-ar fi putut identifica pe criminal, unul prin voce celălalt vizual.

     Întrebarea care rămâne: Cui servesc crimele şi de ce?

   Sigur că adevărul va fi dedus şi demonstrat, ucigaşul găsit şi pedepsit.

   Merită să citiţi cartea lui Constantin Chiriţă! Citindu-l mi s-a părut a fi o combinaţie de Agatha Christie cu Georges Simenon.

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

 Zodiile și literatura

Scriitori născuți sub semnul Fecioarei

   Nu știu cât credeți în zodii, însă orice ați spune, există unele caracteristici comune ale persoanelor născute în același interval. Din partea mea, deja e testat! Am întâlnit de-a lungul timpului persoane care se aseamănă destul de mult. Surpriză, erau aceeași zodie!

    Nu cred în horoscopul zilnic, dar sunt de acord cu ideea că fiecare zodie are propriile caracteristici. Mai mult, aș spune chiar că stilul unor scriitori este influențat de zodia acestora. Adesea se întâmplă să împărțim zodia cu scriitorii noștri preferați.

   Azi vom vorbi despre zodia Fecioarei: raționale, analitice, critice, extrem de atente la detalii, practice, riguroase în muncă, perfecționiste. Ce scriitori întrunind aceste caracteristici cunoaștem?

1.Agatha Christie

   Născută pe 15 septembrie 1890, Dame Agatha este cunoscută drept regina literaturii polițiste. 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru, 6 romane publicate sub pseudonim. Una dintre cele mai prolifice scriitoare.

   Stilul ei reflectă caracteristicile zodiei? Eu zic că da. Toate scrierile ei se bazează pe logică. Romanele polițiste sunt pragmatice, ancorate în real. În scrierile lui Dame Agatha nu prea întâlnim elemente fantasmagorice; Fecioarele sunt prea atașate de Pământ, elementul lor definitoriu, pentru așa ceva. Cineva a spus odată că Agatha Christie n-ar fi avut un mare talent ca scriitoare, ci o logică foarte bună. Cei care au citit mai multe cărți ale ei au observat că de multe ori se repetă aceeași schemă, doar personajele și câteva elemente din intrigă fiind modificate. Aș spune că acest aspect este tributar preferinței Fecioarelor pentru rutină.

    Detalii? O, da! Aici Agatha Christie este maestră. Întâlnim două trăsături de bază ale zodiei: atenția pentru detalii și spiritul analitic. Lady Agatha le are din plin! Rezolvarea tuturor cazurilor din scrierile ei rezidă în detalii. Cititorii experimentați vor observa pe parcurs o grămadă de indicii. Mici detalii, cărora majoritatea nu le-ar acorda nicio importanță: o vorbă aruncată aparent întâmplător, un obiect nelalocul lui, care nu atrage atenția… Tot felul de lucruri care stau chiar în fața ta, dar nu le observi pentru că nu le dai importanță. Detalii!

    Întâlnim și piste false. Autoarea e foarte abilă, te conduce fără să-ți dai seama exact în direcția greșită, iar finalul te lovește direct în moalele capului. Te face să te îndoiești de propria inteligență, spunând „Dar prost/proastă am fost, rezolvarea era chiar sub nasul meu!”.

    Așadar, ce are Lady Agatha din Fecioară: spiritul analitic, atenția pentru detalii, pragmatismul, logica, preferința pentru rutină, rigurozitatea, perfecționismul; ca să publici atât de multe scrieri, trebuie să ai o anumită rigurozitate, să lucrezi în mod constant. Ori Agatha Christie nu și-a dezamăgit niciodată fanii. Totul este foarte bine pus la punct, doar este o Fecioară perfecționistă (aproape pleonasm, Fecioarele sunt perfecționiste prin definiție).

    Sunt convinsă că teama scriitoarei britanice de a ține discursuri își află rădăcinile tot în acest perfecționism: în scris nu avea ce să-și reproșeze, dar ca orice perfecționist, nu și-ar fi iertat nici cea mai mică greșeală pe care ar fi putut s-o comită vorbind în public: orice bâlbâială sau cuvânt nelalocul lui ar fi căpătat în ochii ei proporții colosale

     2. Rodica Ojog-Brașoveanu 

    Doamna literaturii polițiste românești, supranumită Agatha Christie de România. Prea mult ca să fie o simplă coincidență: născute în aceeași zodie, scriu același gen de literatură, amândouă sunt autoare prolifice… Deși nu a ajuns-o pe Agatha, și Rodica Ojog-Brașoveanu se poate numi o autoare prolifică, publicând peste 40 de cărți.

     Născută pe 28 august 1939, autoarea fascinează prin umor și critică. Da, cred că aceasta este caracteristica de bază a stilului ei regăsită în zodie. Nu știați că Fecioarele sunt critice? Chiar rămân fără prieteni pentru că sunt foarte critice și sincere; spun în față ceea ce gândesc, fapt neprimit prea bine de oricine.

    Într-un interviu, autoarea română a spus că multe cunoștințe s-au supărat regăsindu-și trăsăturile în paginile cărților ei. O mare creatoare de personaje, vede atât calitățile, cât și defectele oamenilor de la kilometri depărtare și le transpune în ceea ce scrie. Iar eu o iubesc tocmai pentru această tendință spre critică. Pentru că eu sunt la fel, mă identific.

    Este și o scriitoare analitică și atentă la detalii, iar aici regăsim în întregime Fecioara care despică firul în patru. În cărțile ei, nimic nu este lăsat la întâmplare, orice detaliu este valorificat, căpătând un rol cheie în intrigă. Posedă aceeași aplecare către logică a Agathei Christie (altă Fecioară, nu mai e nevoie să menționez).

    Regăsim perfecționismul și rigurozitatea: Rodica Ojog-Brașoveanu se trezea în fiecare zi la 6, își făcea o cafea tare, se așeza în fața mașinii de scris și se apuca de lucru. Chiar dacă dădea impresia de femeie comodă (așa se descrie chiar ea într-un interviu), era foarte riguroasă în munca ei. Pentru romanele istorice a fost nevoită să se documenteze foarte mult, lucru menționat în cartea nepoatei sale, „A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog Brașoveanu”.

     Ce are doamna literaturii polițiste românești din Fecioară? Ne spune chiar ea: „Sunt Fecioara, nascuta pe 28 august, dar ma recunosc in foarte putine din caracteristicile acestei zodii. Nu sunt ordonata, nu sunt zgarcita – dimpotriva: sunt groaznic de dezordonata, nu sunt pedanta, sunt ingrozitor de cheltuitoare, nu am notiunea banului, nu sunt posesiva. Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.” (sursa Formula As)

    Am zis-o eu bine cu spiritul analitic excesiv… Groaznic de dezordonată? Hm, de aceea o iubesc eu! Credeam că sunt singura excepție a acestei zodii!

    Din citat aflăm alte nume de scriitori celebri născuți în zodia Fecioarei: Goethe și Tolstoi. Regăsiți în stilul lor caracteristici ale zodiei? Voi ce spuneți?

3.Stephen King

    Maestrul horror-ului abordează un gen literar ce nu prea se încadrează în tiparele stricte ale Fecioarelor. Probabil datorită faptului că este născut la granița cu Balanța (21 septembrie 1947). Nu găsești logică sau spirit analitic, dar ceva tot se potrivește: perfecționismul. Bântuit de spiritul perfecționismului, nemulțumit de romanul Carrie, îl aruncă la gunoi. Noroc cu soția sa, Tabitha, care l-a găsit și l-a recuperat. Dacă n-ar fi fost ea, romanul nu ar fi fost publicat și nu ar fi cunoscut un asemenea succes; noi nu l-am fi citit și nici celebra ecranizare n-ar fi avut loc.

   În cartea „Misterul regelui. Despre scris”  ne vorbește despre metodele sale de lucru, oferindu-le sfaturi scriitorilor începători. Așa avem ocazia să aflăm cât este de riguros, cum rescrie fiecare roman, câte ciorne folosește până la varianta finală și multe altele.

    Caracteristici de Fecioară regăsite la Stephen King: perfecționismul și rigurozitatea.

Voi aveți scriitori preferați născuți în zodia voastră
     VA URMA

Surse foto: India Today, SocialBookshelves.com, Wikipedia

Obsesia, de Karin Slaughter-recenzie

Titlu original: A Faint Cold Fear
Traducere: Ramona Neacşa
Editura:  RAO
Număr pagini: 407

Seria Grant County: 1.Furie oarbă (Blindsighted-2001), 2.Post-mortem (Kisscut (2002), 3. Obsesia (A Faint Cold Fear-2003), 4. Indelible (2004), 5. Faithless (2005), 6. Beyond Reach (2007) aka Skin Privilege

   Karin Slaughter, autoarea unor bestselleruri nominalizate la prestigioase premii şi traduse în 23 de ţări, oferă pentru prima oară publicului român un thriller palpitant, o combinaţie de suspans, mister şi pericol.

   ”Karin Slaughter este una din cele mai bune scriitoare de romane poliţiste din America” (Washington Post). Cărţile ei au fost publicate în peste 25.000.000 de exemplare şi traduse în 30 de limbi.

    Karin Slaughter s-a născut în 1971, în Atlanta, Georgia. Este recomandată de New York Times ca cea mai bine vândută autoare pe plan internaţional a zece thrillere, printre care Undone, Beyond Reach, Triptych şi Faithless, făcând parte din cele trei serii pe care le-a scris: seria Grant County, seria Will Trent/Atlanta şi seria Georgia, care le combină pe cele două.

Personajele principale se regăsesc dintr-o carte într-altă şi dintr-o serie în altă, dar cărţile pot fi citite şi de sine stătător.

   Karin Slaughter oferă cititorilor detalii prețioase în procesul de investigare a crimelor încât este imposibil să nu empatizezi cu cei care suferă și să îți pui semne de întrebare legate de cruzimea cu care sunt măcelărite victimele. Minuțiozitatea cu care scrie autoarea își dă senzația că nu lasă la voia întâmplării investigația sau modul cum s-ar putea dezlega misterul crimelor.

   Jeffrey Tolliver şeful poliţiei din Heartsdale îşi cheamă fosta soţie, medicul legist Sarah Linton, pentru a investiga o aparentă sinucidere. Cum Sara era în oraş cu sora sa însărcinată Tess, şi cum vrea şi ea să vină la locul faptei, aceasta o va aduce cu ea. Tess va vrea să urce pe deal pentru a-şi satisface nevoile de graviduţă. Cea care va descoperi “sinuciderea” este Ellen Schaffer, o blondă superbă care îşi făcea exerciţiile de sport. Cadavrul tânărului era foarte “zdruncinat”:

Victima zăcea direct sub pod, cu faţa în jos, pe pământ. Braţele erau întinse într-o parte, iar pantalonii şi chiloţii erau adunaţi în jurul gleznelor. Ai fi putut zice că doarme, dacă nu s-ar fi văzut sângele împroşcat şi urme de ţesut ieşindu-i din anus. O zgârietură lungă se afla la baza coloanei vertebrale, pielea îi era sfâşiată, dar nu cât să sângereze.
Apucă piciorul drept al băiatului ca să îl mute într-o parte, dar se opri când constată că laba piciorului nu se mişca din loc. Îşi strecura mâna pe sub cracul pantalonului şi pipăi oasele gleznei, apoi tibia şi peroneul. Era ca şi cum ar fi strâns un balon plin cu terci. Analiză celălalt picior, şi descoperi aceeaşi consistenţă. Oasele nu erau doar rupte, ci fuseseră făcute praf….
Partea de jos a penisului victimei fusese aproape complet jupuită de piele. O fâşie de zece centimetri de piele atârna de gland, iar o serie de cercei arătând ca nişte mici haltere străpungeau carnea la intervale regulate.”

   La locul faptei sosesc şi cei responsabili cu paza campusului: Chuck, al cărui tătic şi-a folosit influenţa considerabilă de ai face rost de slujbă, şi Lena Adams, o fosta poliţistă, care în urma răpirii, sechestrării, ţintuirii de podea, violărilor repetate de care a avut parte, s-a decis că nu mai poate continua ca poliţistă, dându-şi demisia. În timpul cercetărilor la faţa locului, Tess nu reapare, ceea ce o îngrijorează pe sora sa. Va porni pe urmele ei, iar ce descoperă o lasă fără vlagă şi îngrozită. Tess era întinsă pe jos, înjunghiată în piept, stomac şi scalpată parţial. Viaţa ei atârna de un fir de păr. Va fi transportată cu elicopterul de urgenţă, iar poliţiştii din zonă vor încerca să descopere cine a făcut aşa ceva chiar în apropierea lor.

   Sinuciderea primei victime este cu semnul întrebări, datorită înjunghierii lui Tess. Se pare că cineva urmărea din pădure, iar Tess l-a surprins. Părinţii tânărului erau: tatăl profesor în campus, iar mama consilier pe probleme psihice.

   A doua victimă a aşa-zisei sinucideri, este chiar fata blondă, Schaffer, care a fost găsită împuşcată în cap, sau ce a mai rămas din el.

Tânăra se afla pe canapea, cu picioarele încrucişate în jurul ţevii unei puşti. Ţeava era aţintită către cap-sau mai degrabă către ce mai rămăsese din cap. Schaffer purta o pereche de blugi mulaţi şi un tricou scurt. Picioarele erau goale, cu degetul mare prins în mecanismul de tragere.’

   Două sinucideri în două zile nu e chiar ceva neobişnuit, dar înjunghierea lui Tess îl pune pe gânduri pe Jeff. Se pare că Andy, prima victimă, avea pictat un tablou cu organele intime a celei de a doua victime. Să fie o legătură între cei doi?

   Cei doi ar fi fost evrei, iar cineva din Campus scrie pe ziduri cuvinte denigratoare la adresa negrilor. Poate cineva vrea doar rasă pură de albi? Ştim că Tess era însărcinată cu un negru. Atât timp cât este negru, evreu, hispanic, nu contează. Este cazul de panică generală?

   Lena, cea care în urmă traumelor suferite, a încercat să se ducă la psiholog (mama primei victime), dar coşmarurile o fac să bea peste măsură. Totuşi, un student o agaţă şi îi propune informaţii care ar putea să o ajute să descopere ceva din viaţa primei victime. Ethan, care nu are deloc un cazier curat, care a fost în puşcărie pentru participarea la viol a prietenei sale, acum vrea să o agaţe pe Lena. O va duce să discute cu Scooter, un drogat, şi student în campus, dar care era prieten cu Andy. A doua zi, Scooter va fi găsit spânzurat.

Capul puştiului îi atârna pe piept, părul soios acoperindu-i faţa şi gâtul. Nu purta nimic în afară de o pereche de pantaloni scurţi murdari.Ţinea mâna băgată înăuntru, şi Jeffrey îşi închipui de ce era aşa. În jurul gâtului lui se afla înfăşurată o curea de piele pe care Jeffrey nu o văzuse de pe hol. Părul lui Scooter era atât de lung şi de soios, încât Jeffrey fu surprins că abia acum îl văzuse.
Jeffrey dădu pe spate părul, care se mişca într-un mănunchi gros şi lipicios. Cureaua era prinsă în jurul gâtului atât de strâns, încât catarama săpase adânc în piele. Jeffrey nu voia să slăbească strânsoarea, dar văzu un rest de spumă ivindu-se din partea de sus. Urmări capătul curelei şi o găsi prinsă de o altă curea, făcută din pânză groasă. Catarama celei de-a doua era pusă într-un cârlig mare şi rotund prins în perete. Curelele erau întinse, greutatea cadavrului trăgând de cârligul din perete.

   A treia sinucidere? Sau o altă crimă mascată? Este implicată Lena în aceste decese? Se pare că se găsesc amprente ale ei cam peste tot. Jeff, fostul ei şef din poliţie, nu poate scoate multe de la ea. Încearcă să o înţeleagă când se opune aducerii la secţie, dar nu înţelege ce are de a face cu Ethan, mai ales că apar vânătăi şi lovituri pe fosta poliţistă. Cei doi se bat reciproc?

   Când este găsită a patra victimă, chiar Chuck, fostul ei şef de la campus, Lenei i se va pune cătuşele. Cuţitul care îl poartă asupra ei, va fi găsit într-o baltă de sânge. Se pare că, cu el i-a fost tăiat gâtul victimei. Cine este vinovat? Câte crime mai apar? Ethan să fie criminalul rasist? Cu un trecut ca al lui, cu tatuajele care îi împânzesc corpul, este candidatul perfect la tabloul criminalului.

   Va reuşi Sara să treacă peste vina ce o poartă de a nu fi avut mai multă grijă de sora sa? Părinţii ei o vor ierta? Cum decurge relaţia dintre Jeff şi Sarah? Ştim că Jeff a înşelat-o, iar divorţul a urmat la scurt timp. Va mai acorda o şansă relaţiei lor şi aşa fragile?

Vă las să descoperiţi cine este adevăratul criminal.

   Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Obsesia de Karin Slaughter este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

  Elefanții nu uită niciodată, de Agatha Christie-recenzie

Titlu original: Elephants can remember
Editura: Litera
Colecția Agatha Christie
Seria Hercule Poirot
Anul apariţiei: 2017
Traducere de: Iordana Ferenț, Ștefan Ferenț
Număr pagini: 297
Gen: Polițist
Cotație Goodreads: 3,63
Nota mea: 5 steluțe din 5

      „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Întotdeauna e o plăcere să (re)citesc cărți de Dame Agatha. Chiar îmi era dor de stilul ei, de logica specifică romanelor ei, de micile celule cenușii ale lui Poirot și de intuiția lui Ariadne Oliver. Și când te gândești că atunci când a scris această carte, autoarea avea peste 80 de ani… Câtă luciditate, câtă logică putea să aibă această femeie și la o asemenea vârstă… Nu pot decât să mi-l imaginez pe Poirot spunându-i „Chapeau, chère madame!”.

    „Mama l-a ucis pe tatăl ei sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?” – este întrebarea adresată lui Ariadne Oliver la un prânz literar de către o femeie, referindu-se la Celia Ravenscroft, o fină de-a scriitoarei.

    Așadar, în acest roman ne reîntâlnim cu Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, prietenă cu Poirot. Aflată la un prânz literar, un fel de întâlnire dintre scriitori și cititori, este abordată de o femeie ce se recomandă drept viitoarea soacră a Celiei Ravenscroft, fina scriitoarei. Aceasta îi adresează fără menajamente întrebarea de mai sus, insistând că doamna Oliver trebuie să știe. Când scriitoarea, luată prin surprindere, îi spune că nu are răspunsul la această întrebare, femeia insistă, susținând că este o problemă foarte importantă pentru ea.

    Deși femeia i-a lăsat o impresie dezagreabilă, doamna Oliver nu poate să ignore întrebarea. Curiozitatea o roade, așa că îi face o vizită celebrului Hercule Poirot, propunându-i s-o ajute în investigație.

    Amândoi cad de acord că varianta cea mai rezonabilă ar fi să nu dea curs rugăminții acelei femei, însă curiozitatea… curiozitatea nu le dă pace:

 

– Curiozitatea umană, repetă Poirot. O chestiune foarte interesantă. Să ne gândim la ceea ce-i datorăm de-a lungul istoriei. Curiozitatea. Nu știu cine a născocit-o. De obicei este asociată cu pisica. Curiozitatea a omorât pisica. Dar aș spune că, de fapt, grecii au născocit curiozitatea.

    Indiferent cine ar fi născocit-o, un lucru e clar: curiozitatea este motivul ce i-a împins pe Poirot și doamna Oliver să cerceteze, să ia urma elefanților:

– Elefanții nu uită niciodată, reluă doamna Oliver. (… Acesta-i esențialul, înțelegeți? Elefanții își aduc aminte. Nu-mi rămâne de făcut decât să iau legătura cu niște elefanți.
– Nu sunt sigur că înțeleg ce vreți să spuneți, ripostă slab Hercule Poirot. Pe cine catalogați drept elefanți? Sună ca și cum ați dori să cereți informații la grădina zoologică.

    Dincolo de umorul creat, metafora elefanților se referă la persoanele ce țin minte anumite lucruri care s-au petrecut cu mult timp în urmă. „Memorie de elefant”, așa se explică și titlul romanului. Scriitoarea și detectivul aveau nevoie de elefanți, adică de oameni ce și-ar fi putut aminti lucruri petrecute în urmă cu 12 ani, când a avut loc tragedia: părinții Celiei, fina doamnei Oliver, de care femeia băgăcioasă se interesa, au fost găsiți morți pe domeniul reședinței lor. Amândoi au fost împușcați și nu se știe dacă ea și-a împușcat soțul și apoi s-a sinucis sau invers, dacă soțul a împușcat-o, după care, îngrozit de faptele sale, s-a sinucis. Varianta oficială a fost aceea a unui pact suicidal, dar nici până la acel moment nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmplase între cei doi. Aparent aveau o căsnicie fericită, se înțelegeau bine. Văzând că nu se întorc de la plimbarea obișnuită, cei din casă au pornit să-i caute, dar au ajuns prea târziu: le-au găsit numai cadavrele.

„- Mă surprindeți, făcu Poirot, uitându-se la ea cu o față oarecum nedumerită. Oare oamenii chiar își aduc aminte?
– Ca să fiu sinceră, murmură doamna Oliver, eu mă gândeam la elefanți.
– La elefanți?
Ca și-n alte ocazii, Poirot își spuse că doamna Oliver era fără doar și poate cea mai de neînțeles femeie din lume. De ce așa, tam-nisam, elefanți?”

   Poirot ia legătura cu unele persoane cunoscute de pe vremea când lucra în Poliție, în timp ce doamna Oliver regăsește vechi cunoștințe comune cu familia Ravenscroft: sub diverse pretexte, le vizitează și aduce vorba de acea tragedie.

   Curios este faptul că vorbind cu superintendentul Garroway, Poirot aude de la acesta aceeași remarcă privitoare la elefanți:

„- Da, făcu Poirot gânditor. Oamenii uită.
– Nu sunt precum elefanții, murmură superintendentul Garroway cu un zâmbet slab. Se spune că elefanții își amintesc totul.
– E ciudat că ați adus acest lucru în discuție, remarcă Poirot.
– Că am adus în discuție păcatele vechi?
– Nu neapărat. Precizarea cu elefanții mi-a reținut atenția.

   Dacă oamenii își aduc aminte, dacă sunt precum elefanții, dacă ancheta va da roade după atâția ani, rămâne de aflat citind cartea. Ariadne Oliver face o anumită referire la începutul romanului, la dinții câinilor și ai elefanților, din fildeș și mult mai puternici decât cei ai oamenilor. Cu siguranță vă gândiți că remarca este lipsită de orice noimă, însă la final veți vedea că are un sens. Ce sens? Ei, puteți afla numai citind cartea, nu vreau să vă stric plăcerea. Elefanți și câini, interesant… Pot să vă spun doar că Poirot consideră un anumit câine „foarte inteligent. Poate mai inteligent decât poliția”.

    Și ca să rămânem în zona zicalelor, Garroway mai spune ceva relevant:„Păcatele vechi au umbre lungi”. Despre ce păcate e vorba și care sunt umbrele lor rămâne să aflați.

    Intriga e simplă, clară, spre deosebire de alte romane ale autoarei, deși deloc previzibilă. Prima dată când am citit romanul, nu am bănuit nimic. Vă dau un indiciu: totul se învârte în jurul dragostei. Logodna dintre Celia și Desmond (fiul femeii ce a abordat-o pe doamna Oliver la prânzul literar) și încă o poveste de dragoste din trecut, cu implicații în prezent. Și revenim la vorba lui Garroway: „Păcatele vechi au umbre lungi”. Sau mai degrabă, „Este mai lesne să urăști pe cineva pe care ai iubit odată decât să devii indiferent.”

   Mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu Poirot și Ariadne Oliver. Nu știu de ce, dar îmi plac mai mult romanele în care apare și ea, cei doi făcând o echipă foarte bună. Iar Poirot… pentru descrierea lui nu mai există cuvinte:

– Ei, acesta este și motivul pentru care am ajuns la dumneavoastră, continuă doamna Oliver. Vă place să descoperiți lucruri. Lucruri ale căror cauze nu pot fi înțelese de nimeni.”
„Desmond se uită oarecum intrigat la omulețul care se afla în fața lui. Într-adevăr, o personalitate foarte comică, reflectă el. Capul în formă de ou, mustățile bogate. Deloc impresionant. De fapt, nu tocmai figura pe care se așteptase să o întâlnească.”

    Romanul a fost ecranizat în cadrul seriei televizate Poirot, cu David Suchet în rolul celebrului detectiv. Personal, nu mi s-a părut că s-ar ridica la înălțimea cărții, dar probabil e de vină părerea tipică de fan: nici un film nu e prea bun pentru cartea preferată. Ce nu mi-a convenit la film? Este mai palpitant, într-adevăr, dar pentru a obține acest lucru, i-au stricat intriga: au introdus un element destul de important ce a modificat ceva din acțiunea cărții. Actrița ce o interpretează pe Ariadne Oliver (Zoe Wanamaker) este aleasă nepotrivit: are prea multă personalitate pentru doamna Oliver, este prea fermă și rațională; doamna Oliver este o femeie într-un fel timidă, are oroare de discursuri în public (exact ca Dame Agatha, deși se descurca de minune în scris, să țină un discurs era oroarea vieții ei); deși ar dori, nu îndrăznește s-o expedieze pe acea femeie băgăcioasă, în timp ce în film, îi spune direct că în nici un caz n-ar întreba-o pe Celia despre tragedia părinților ei; ori Ariadne Oliver din carte nu ar fi fost atât de vehementă; Ariadne Oliver este zăpăcită, cu capul în nori, se bazează foarte mult pe intuiție, în timp ce varianta ei din film este rațională, organizată, bazându-se pe logică.

   „Știu ce pot să fac și ce nu. Nu pot să țin discursuri. Mă impacientez, devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi sau aș spune același lucru de două ori. Mi s-ar părea că sunt stupidă și aș arăta întocmai. Cuvintele îmi sunt prietene, dar rostul lor e să le așterni pe hârtie, să le înregistrezi pe o bandă de magnetofon sau să le dictezi.”– nu se potrivește prea bine cu doamna Oliver din film, care ține un discurs la acel eveniment literar.

    Însă mi-a plăcut atmosfera recreată în film: costumele, decorurile, mobilierul. Probabil din acest motiv au mutat acțiunea mult mai devreme, prin anii 1940. Trebuie să recunosc că în ciuda sindromului meu de fan cusurgiu, este un film elegant.

Citate:
„Copiii știu totul. Știu cele mai neobișnuite lucruri.”
 „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

    Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

Cartea Elefanții nu uită niciodată de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Seria Miss Marple

Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie-farmecul scamatoriilor ucigașe de altădată

Editura Litera
Colecţie: Seria Miss Marple
Anul apariţiei: 2017
Titlul original: They Do It with Mirrors
Traducător: Roxana Ghiţă
Număr de pagini: 272

 

    Agatha Christie (cu numele real Agatha Mary Clarissa Miller) se naşte în Anglia în 1890 din mamă englezoaică şi tată american. Pe lângă celebrele sale romane crime şi mistery, a publicat sub pseudonimul Mary Westmacott şi şase volume romantice. Cele mai faimoase personaje ale celei ce a ajuns să fie supranumită “Regina crimei” şi să devină cea mai vândută scriitoare a tuturor timpurilor sunt investigatorul belgian Hercule Poirot şi simpatica bătrânică deductivă Miss Marple. Aceasta din urmă a fost protagonistă în 12 romane şi în 20 de povestiri. They Do It with Mirrors / Jocuri de oglinzi a fost lansat în 1952.

   O adevărată încântare intelectuală şi estetică ne stârneşte Editura Litera cu eleganta sa colecţie de autor, atât de frumos tipărită. Cititorii români pot găsi acum cărţile semnate Agatha Christie într-o înşiruire sistematică şi parcelată, volumele care o au ca eroină pe Miss Marple având şi propriul logo, o bunicuță cu pălărioară, tot aşa cum şi cele din seria Hercule Poirot se revendică sub al lor, omuleţul cu papion.

 

   Jocuri de oglinzi debutează cu o conversaţie între vechi amice, de unde aflăm povești inedite din trecutul lui Jane Marple. În fragedă tinereţe ea a frecventat Şcoala Catolică în Italia, la Florenţa, împreună cu două fete americane care i-au devenit prietene, surorile Ruth şi Carrie Louise.
Ruth van Rydock o roagă acum pe Miss Marple să-i viziteze sora cu radarul său intuitiv pornit, pentru că de când a trecut ultima oară pe la ea, a rămas cu impresia că se întâmplă ceva negativ în viaţa sa. E mai mult o senzaţie, nu poate indica nimic precis, dar este sigură că lui Miss Marple nu-i va lua mult să descopere ce nu este în regulă. Cu receptivitatea sa entuziastă pentru tot ce e nou și interesant, simpatica investigatoare amatoare acceptă invitaţia şi pretextul vizitei la Stonygates, reşedinţa lui Carrie Louise, transformată în casă de refugiu pentru recuperarea tinerilor delicvenți.

    Însăşi opera filantropică în care sunt implicaţi mai toţi membrii familiei de la conacul preschimbat în centru de reabilitare pare o sursă de primejdie. Faptul că atât de aproape de locuinţa familială trăiesc juni infractori, aduce deja posibilitatea concretizării unui pericol pentru toți cei din casă, dar când lucrurile se precipită, aşa cum simţise Ruth că s-ar putea întâmpla, suspiciunile se îndreptă în cu totul altă direcţie. Mai exact, exclusiv spre cercul intim al membrilor de familie şi al apropiaţilor lor.

   Nu cred că e de dorit pentru cititorul cu chef de a asista neavizat la loviturile de teatru şi revelațiile unui roman detectivistic, să dezvălui ceva din desfăşurarea efectivă a evenimentelor. Premisele, personajele şi temele abordate, cred că ar fi suficient de prezentat, pentru a se lămuri oricine dacă vrea să aprofundeze romanul şi cât din stilul tipic al Agathei va regăsi în el. Aşa că, anexez polițienește o scurtă listă de protagonişti, cu trăsăturile definitorii ale celor ţinuţi sub observaţie la Stonygates de perspicacea Miss Marple:

   Carrie Louise – prietena  din tinereţe a lui Jane Marple, mereu condusă de idealuri, definită de toţi ca adorabilă, generoasă şi altruistă. Dă senzaţia de a fi un pic aeriană şi deconectată de la realismul lumii înconjurătoare, deşi Miss Marple, care o cunoştea bine, ştia că nu era chiar aşa.

   Lewis Serrocold – cel de-al treilea soț al lui Carrie Louise, contabil bogat, cu o reputație imaculată, filantrop obsedat de recuperarea tinerilor delicventi. A transformat locuinţa grandioasă a soţiei în institut de reabilitare, unde alături de băieţii ce se încearcă să fie reintegraţi social sunt găzduiţi şi psihologi, psihiatri sau terapeuţi

   Mildred Strete – fiica naturală a lui Carrie Louise, rămasă văduvă. Dură, directă şi neplăcută, are anumite sechele din copilărie pentru că mama sa ar fi favorizat-o sentimental pe fiica adoptată, mai tonică şi mai atrăgătoare. În viziunea ei, tocmai din dorinţa principială de a nu face deosebiri între cele două fete, Carrie Louise a căzut în cealaltă extremă, răsfăţând-o numai pe înfiată, antagonizându-şi astfel copilul biologic

   Gina – fata Pippei, mama sa murind la naştere, şi a unui marchiz italian ce s-a evaporat după deces, a fost crescută de bunici. Foarte frumoasă şi superficială, dorindu-şi să fie admirată şi iubită de toţi, mereu surâzătoare, îi poate răni pe cei din jur, chiar fără să vrea, prin lejeritatea comportamentului său voluntar lipsit de restricţii empatice.

   Walter Hudd – american vânjos, soţul Ginei luat în căsătorie cam brusc, după doar o săptămâna de curtare. Cuplul a venit la bunica fetei într-o scurtă vizită  care s-a prelungit, ca un semn clar al faptului că nu toate merg tocmai perfect între ei şi că Gina nu mai este sigură dacă își va urma bărbatul în America.

   Edgar Lawson – un tânăr încurajat de Lewis Serrocold să se considere asistentul lui, poate şi ca o formă de tratament, pentru că manifestările sale sunt clar paranoide. Se simte urmărit şi spionat  şi crede că nu ocupă în viață poziţia pe care o merită. Psihologii şi psihoterapeuții centrului încearcă să îl ajute şi sunt convinşi că fac mari progrese cu el.

   Stephen şi Alex Restarick – fiii celui de-al doilea soţ al lui Carrie Louise, care a abandonat-o pentru o  cântăreaţă iugoslavă. În altruismul său, mama vitregă păstrează legătura şi acum cu cei doi băieți deveniți maturi, ca şi cum ar fi proprii copii şi îi implică în spectacolele de teatru pe care le pun în scenă tinerii delicvenți în acelaşi scop reintegrator.

   Miss Juliet Bellever – căreia toţi îi spun Jolly – este o combinaţie de menajeră, secretară, acompaniatoare, câine de pază şi bună prietenă a stăpânei casei. Om bun la toate şi indispensabilă în administrarea reşedinţei.

   Christian Gulbrandsen – acţionar al Institului, fratele vitreg al lui Mildred, vizitator inopinat şi cam nedorit de către cineva…

   Acestea sunt personajele, locuind împreună sau în trecere, aflate într-o complicată încrengătura familială şi de interese financiare, pe care Miss Marple trebuie să se descurce a le descifra. Pentru că, parcă mai mult ca în oricare carte sau film în care toţi suspecţii sunt strânşi într-o cameră pentru a li se dezvălui criminalul, în acest roman, detectiva de ocazie se va baza preponderent pe psihologie şi nu pe simţul de observaţie. Cel mai strașnic îi vor activa deducțiile caracterul şi felul de a fi al celor ce ar fi putut comite crima, chiar dacă partea tehnică este legată tot de actul fizic al iuţelii de mâna şi al nebăgării de seamă cu care magicienii şi scamatorii îşi făceau numerele pe scenă sau în saloane prin acea perioadă – de unde şi comparaţia din titlu.

    Locul în care se desfăşoară acţiunea este partea centrală a imensei clădiri gotice victoriene, cea locuită de familie, aripile unde stau băieţii implicaţi în procesul de reinserţie socială, neavând o însemnătate deosebită. Grădina lăsată în paragină, terasele înconjurătoare, feresetrele mari, lacul, toate pot căpăta, însă, un rol în desfăşurarea dramei şi a anchetelor post-factum.

    Romanul publicat mai întâi în Statele Unite, apoi în Anglia, în 1952, face multe referiri culturale la temele de dezbatere ale acelei vremi, dar şi la unele paralelisme din biografia scriitoarei.

   Astfel, ea tocmai divorţa, la fel ca multe dintre personajele cărţii, de asemenea în cele două ţări anglo-saxone exact atunci se reglementa prin noi prevederi legislative separarea maritală amiabilă.

   Soarta copiilor din căsniciile distruse se configurează ca o altă  temă. La fel ca bănuiala instinctuală faţă de străini, vizibilă când primii suspectaţi sunt americanul sau italianca, care şi dacă nu ar fi putut face ceva, se consideră că oricum au un caracter dubios. Eficiența operelor filantropice şi cât de bine direcţionate sunt de oamenii care le conduc, dă și ea o tematică aparte. Şi, cum am mai menţionat, fascinaţia pentru prestidigitație şi magie, care, ca o pildă despre posibilitățile amăgirii umane, ajunge până la a influenţa înspre deschidere, felul de gândire şi ideile preconcepute ale spectatorilor.

    Asemeni tuturor romanelor Agathei, şi Jocuri de oglinzi este unul de atmosferă. De includere în rutina unei comunităţi mai mult sau puţin obişnuite, paşnică şi banală, cu convenţia că la un moment dat o să înceapă un joc social al deducțiilor. Tu, ca cititor şi însoţitor invizibil al lui Miss Marple trebuie să îţi păstrezi atenţia în alertă şi să încerci să ţii pasul cu agera bătrânică şi raționamentele sale sau interpretările ei psihologice.

   Este relaxant şi plăcut să te laşi prins în mrejele unui astfel de roman, unde crima în sine e doar un pretext pentru a îţi activa inteligenţa analitică şi spiritul de observaţie. Nici filmele, nici video game-urile, nici măcar escape room-ul, nu pot reface total, updatată, emoţia revelatoare adusă de finalul unei cărţi a lui Lady Agatha, în care se dezvăluie atât de satisfăcător vinovatul.

Cartea Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Cabaret Biarritz, de José C. Vales-recenzie

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

Titlul original: Cabaret Biarritz

Editura: Trei

Fiction Connection – colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din spaniolă de: Marin Mălaicu-Hondrari

Număr pagini: 405

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,76

Câștigătorul Premiului Nadal 2015

   Când am văzut „Cabaret Biarritz” într-o librărie, am rămas fascinată de descrierea de pe ultima copertă:

„În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate.

Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani.

În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă.

Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.”

     Cum îmi plac cărțile și filmele ce redau atmosfera din acea epocă, mi-am spus că sigur este pentru mine. Însă m-am înșelat în oarecare măsură. De ce? M-a luat prin surprindere stilul Eu mă așteptam la o narațiune, îmi închipuiam că Georges Miet este un narator-personaj, care, așa cum se spune în descriere, merge la Biarritz pentru a se documenta în privința crimei și vrând-nevrând, este implicat în viața de acolo. Ei bine, cartea este construită din interviuri pe care Miet se presupune că le-a luat 15 ani mai târziu de la cele întâmplate celor prezenți în Biarritz la acel moment și care au o oarecare legătură cu evenimentele.

     Subiectul este bun, interesant, ceea ce, de fapt, m-a atras din prima. Traducerea este, de asemenea, foarte bună, unele expresii fiind adaptate exact limbii noastre, ceea ce nu pot spune despre traducerile altor cărți.

   Dar să nu fac precum unele personaje din interviuri, ce s-au cam pierdut în detalii, și să trecem la subiect: așa cum ați citit în descriere, Georges Miet este trimis la Biarritz, pentru a scrie o carte despre morțile suspecte petrecute în acea stațiune estivală. Ceea ce nu aflăm din descriere este faptul că Miet și-a început cercetarea după 15 ani de la cele întâmplate, intervievînd diverse persoane. Nu a luat el însuși contact cu atmosfera din acea epocă, ci doar a pus pe hârtie versiunile celor ce au avut mai mult sau mai puțin legătură cu acel caz.

   În 1925, în plină epocă a anilor nebuni (Les Anées Folles), moartea lui Aitzane Palefroi, o tânără de 16 ani, zguduie luxoasa localitate estivală Biarritz: fata, angajată a unei librării, este găsită înecată în apele oceanului. Crimă sau sinucidere? Cine ar fi ucis-o pe acea fată sau ce motive ar fi avut să se sinucidă? Când toată lumea cade de acord că este vorba de o sinucidere, apare o piesă ce nu se potrivește: inelul cu o piatră foarte valoroasă, „Le prince charmant”, ce figura printre lucrurile fetei. Oricine își poate da seama că tânăra nu și-ar fi permis o bijuterie atât de scumpă.

   Cu câteva zile în urmă, trei oameni se înecaseră în apele capricioase ale oceanului: o înotătoare englezoaică și doi bărbați care au încercat s-o salveze, dintre care unul, maître baigneur. Dificil de crezut că doi înotători profesioniști s-au înecat, însă era cunoscut faptul că în acel golf curenții sunt foarte puternici. Să fi fost mai mult decât un accident? Să aibă vreo legătură cu moartea tinerei de 16 ani?

   Multe lucruri cu semnul întrebării, pe care Georges Miet încearcă să le clarifice. În același timp, din interviuri ne putem da seama că nu numai Miet este pe urmele adevărului, ci și alte persoane prezente în acel an la Biarritz: jurnalistul Villequeau, zis Vilko, fotograful Marcel Galet și Beatrix Ross, probabil cel mai interesant personaj din roman: o femeie fermecătoare, cu o personalitate incandescentă, ca și șuvița de păr roșie, moștenită de la străbunica ei.

   Interesantă este și povestea de dragoste dintre Villequeau și Beatrix, rezumată în câteva cuvinte: „À tout jamais…”. Cei doi s-au cunoscut în adolescență, atunci când părinții au adus-o pe Beatrix la Biarritz cu intenția de a-i găsi un soț demn de ea, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânăra de atunci și Vilko s-au îndrăgostit. Relația lor nu a fost posibilă, clasele sociale despărțindu-i ca o prăpastie; familia aristocrată din care făcea parte Beatrix nu ar fi acceptat niciodată căsătoria acesteia cu un simplu jurnalist. Între timp, fiecare și-a refăcut viața cu altcineva, dar nu s-au uitat unul pe celălalt. „À tout jamais…”.

Vă asigur, domnule Miet, că Vilko e singurul om pe care l-am cunoscut care chiar era bolnav de iubire. Marcel o numea „iubirea infernală a lui Vilko”, dar din punct de vedere științific, unii experți au catalogat această emoție în zona iubirii-haos, capabilă să provoace nebuloase mentale care-i conduc pe indivizi la autodistrugerea absolută;

   În vara anului 1925, când Vilko și Beatrix s-au reîntâlnit după 10 ani, el era căsătorit cu o femeie habotnică, vizitată de un preot catolic și care se mortifica, crezând că așa își va ispăși păcatele. Documentarea este foarte bună, în Spania catolică din acea vreme existând această practică oribilă, ce mă făcea să cred că voi visa urât numai citind:

Dacă vreți să vă spun părerea mea sinceră, nu cred că Dumnezeu vrea ca o coapsă frumoasă, albă, fină, așa cum avea stăpâna mea, să fie schingiuită într-un asemenea hal. Nu văd ce interes ar avea Dumnezeu sau Isus Cristos ori mai știu eu care alt sfânt ca o femeie să-și mortifice trupul în asemenea măsură.”

   Datorită profesiei lor, Vilko și fotograful Galet iau contact cu ancheta privind moartea lui Aitzane, iar Beatrix este „creierul”: ea leagă ițele, fiind o femeie inteligentă, cu o viziune detectivistă. Dar se pare că există cineva direct interesat să-i oprească; cineva căruia nu-i convine deloc ca adevărul să iasă la iveală, sperând că verdictul va rămâne cel de sinucidere, respectiv accident. Cine este această persoană și ce motive ar avea? Puteți descoperi singuri, citind cartea.

   Autorul realizează o descriere a Biarritz-ului anilor 1920. Titlul romanului este dat de cabaretul Biarritz, aflat la subsolul Vilei Belza (Vila Neagră, în dialectul basc), un loc cu o faimă mistică, despre care circulă multe legende, cum ar fi ritualurile vrăjitorești desfășurate în trecut. De asemenea, ni se conturează un tablou al societății din acele timpuri: luxul, opulența, risipa împinse până la decadență:

„Vila Belza, vechiul conac gotic ce se înalță pe promontoriul din Biarritz, se bucura în anii aceia de o faimă incredibilă. Pe toată durata verii, în grădinile vilei aveau loc uriașe petreceri și orgii fabuloase și nu exista viciu, plăcere sau perversiune care să nu fie permisă la etaj, într-un cabinet numit Aux secret plaisirs. Apoi erau restaurantele unde păcatele gastronomice nu erau cu nimic mai prejos decât cele trupești.”

„În salle à manger, după ce am reușit ca dezgustătorul și livrescul Entendu să nu găsească loc la masa noastră, ne-am dăruit șampaniei și unui formidabil meniu compus din labirintice porții de calcan, raci, pateuri, carne condimentată în stil provensal, coaste de miel, galantine de gâscă, compot, șerbet, salată, brânzeturi glacé…”

„Bărbații purtau costume de gală impecabile și aveai impresia că doamnele se hotărâseră să expună privirii toate bijuteriile Franței; în general, mai puțin fetele cele mai tinere și mai îndrăznețe – care preferau moda de ultimă oră -, toate purtau rochii lungi, de seară, cu tocă de pene și nenumărate perle și diamante prinse în coliere și diademe.”

Grădina era splendidă, cu focurile ei de tabără, cu mesele îmbietoare pline de mâncăruri aduse din cele mai exotice, îndepărtate și sălbatice locuri din lume, cu fântânile ei de lichior și șampanie, coșurile cu flori și fructe…”

Chelnerițele, extraordinare reprezentante ale voluptății și lascivității feminine, își purtau șoldurile rotunde printre mese, oferind cocteiluri speciale, vinuri fierte și aromate, licori tari, țigări, cocaină, efedrină și alte delicii senzuale, onirice și narcotice.

   Ce mi-a plăcut:

– faptul că m-a determinat să aflu mai multe despre acea regiune aflată la granița dintre Spania și Franța, dorindu-mi s-o vizitez: Țara Bascilor, Biarritz (Miarritze în bască), San Sebastián, Côte des Basques, Vila Belza, sunt convinsă că formează un circuit superb:

„Daaa, San Sebastián, cu apele lui senzuale și nisipurile de aur! San Sebastián cu briză tandră la înserat și nopți visătoare petrecute în saloane de chihlimbar! (…)San Sebastián a fost întotdeauna locul predilect de întâlnire al aristocraților și nobilimii și pe acolo trecuseră prinți ruși, regi ai unor țări care acum nici măcar nu mai există sau sultani din țări exotice și pline de deșerturi.”

– descrierea societății din acele timpuri;

– subiectul, destul de interesant și impresia de autentic imprimată faptelor;

– traducerea, foarte bună în comparație cu alte cărți;

– povestea de dragoste dintre Vilko și Beatrix Ross: „À tout jamais…” – n-o să mai pot auzi aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei;

– se poate spune că există un oarecare umor; deși unele interviuri m-au exasperat prin devierea de la subiect, unele mi s-au părut amuzante, prin ignoranța și spontaneitatea personajelor:

Unul dintre cei doi, nu știu dacă fotograful sau celălalt, tocmai zicea: „E ca și cum am trăi într-o povestire de Edgar Allan Poe”. Habar nu aveam cine era acel Edgar și nici nu-i citisem povestirile, dar m-am gândit că dacă vorbea despre cimitire, atunci eram obligat, ca maxim reprezentant al cimitirului public Sabaou, să mă informez și să aflu tot cer se putea afla despre obiceiurile de îngropare din alte părți ale lumii, mai ales dacă acel Edgar era și el gropar ca mine.”

„Doamne, Dumnezeule!

Așa a zis, de față cu mine! Sunt gata să jur pe șnițelul vienez!”

„„Ar trebui să-l citiți pe Rimbaud, domnișoară, pe Rimbaud”, îi spunea nimfei Krystyne.

„A, da? Are nume de toboșar, Rimbaud ăsta.””

    Ce nu mi-a plăcut:

–  notele de final, aflate la sfârșitul cărții – totuși, recunosc că aceasta este o preferință personală, nu-mi place să dau paginile până la sfârșit de fiecare dată când apare o notă;

Citate:

„Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase.”

„Ehei, văzusem eu multe tragedii în război și credeam că nimic nu mă va mai înfricoșa de atunci înainte. Dar asta era valabil doar pe jumătate: nicio grozăvie făcută de bărbați nu mă mai îngrozea, e drept, însă frumusețea femeilor, fără cel mai mic efort, mă învingea și dădea cu mine de pământ.”

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

„Oamenii care au sufletul împăcat nu bat drumurile, nici nu se duc în păduri, nici nu urcă îngustele cărări de munte, nici nu se aventurează pe culmi. (…) Chiar dacă ei neagă, mulți alpiniști își caută moartea, de fapt, vor să plătească cu viața lor pentru crimele și păcatele pe care le au pe conștiință.”

    Despre autor:

   José C. Vales este un editor, traducător, scriitor născut în 1965, în orașul spaniol Zamora. Licențiat în Filologie Hispanică la Universitatea Salamanca, scrie critică literară și se implică în jurnalismul cultural. Romanul „Cabaret Biarritz”, pentru care a câștigat Premiul Nadal în 2015 (unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania), este cel de-al doilea publicat. A mai scris „El pensionado de Neuwelke” și  „A passeggio per Biarritz: Guida turistica 1929

Diverta

Cartea Cabaret Biarritz de José C. Vales este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

by -
16

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.

Tot timpul din lume, de Teodora Matei-recenzie

   Teodora Elena Mateiu s-a născut în 09.06.1971 la Ploieşti. Publică sub pseudonimul Teodora Matei. A publicat proză scurtă în revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastică, ficţiuni.ro, Argos, Revista de suspans, începând cu anul 2012. De asemenea a contribuit la diferite antologii şi volume colective.
Romanele ei apărute sunt: ”Omul fluture” (2015) şi “Maya” (2016) în colaborare cu Lucian Dragoş Bogdan; ”Stăpânul castelului” (iunie 2016, ed.Tritonic) şi “Cel-ce-simte” (august 2016, ed.Tritonic). Şi acum tot la editura Tritonic romanul “Tot timpul din lume”.

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.
Pentru Ava, Aidan, Clara şi Marek viaţa este un concert pentru pian. De unii dorit, de unii respins. Cei care vor alege muzica, vor trăi veşnic, pentru că şi muzică e veşnică.
Dar iubirea? Şi ea e veşnică?”

   Mărturisesc că m-a intrigat prezentarea de pe copertă şi eram şi curioasă să citesc o carte a autoarei, celelalte mi se păruseră prea fantasy şi ştiţi deja că nu prea agreez genul.
Teodora Matei spunea că este o carte poliţistă, dar mie mi s-a părut mai mult o îmbinare a policier-ului cu fantasy, dar atât de bine scrisă şi atât de captivantă încât sincer n-am putut s-o las din mâna. Găsim aici, sigur la altă dimensiune, povestea lui Shakespeare-“Romeo şi Julieta”, reeditarea modernă a mitului tinereţii veşnice (vezi basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”) complectate de suma viciilor umane, dar şi dragoste.

Veţi întreba: ”Dragostea faţă de cine?”. Ei hai să vedem…

   Povestea începe cu Aidan (nepotul) care primeşte de la avocat un plic lăsat de celălalt Aidan, bunicul lui bătrân şi aventuros. L-a lăsat preventiv, în cazul în care nu mai revenea din călătorie să fie predat poliţiei. Nepotul citeşte prima pagină a poveştii, dar renunţă şi preda plicul poliţiei amuzându-se de “isprava” bătrânului, găsind chiar şi un titlu pentru caz ”Pianista”.

   Dar să vedem povestea sau mai bine zis poveştile care la un moment dat se îmbină.
Marek, renumit compozitor şi pianist, se mută cu Clara, soţia şi iubirea lui, într-o casă din capitală,a proape de centru. Căutase aşa o casă deoarece petrecea mult timp în studio şi dorea ca soţia lui să poată merge uşor în oraş. Se închidea în studio cu Vladimir, prietenul şi agentul lui, căruia de multe ori îi dicta notele compoziţiilor. Clara, pe de altă parte, nu mai picta nimic, îşi pierduse inspiraţia, se ocupa numai de casă şi grădină. Dragostea lor ardea ca o flacără, dar orele petrecute fără Marek o deprimau, la fel ca şi conştientizarea că muzica i-l fură de fiecare dată, fără să-şi dea seama că ea era toată inspiraţia şi creaţia lui.

   Pe fondul acestor trăiri intense, apare în vizită un bun prieten al lui Marek, un tânăr actor Mirco, şi normal este cazat la ei în căsuţa de vară. Acesta petrece din ce în ce mai mult timp cu Clara, uneori trimis chiar de Marek, care avea deplină încredere în ei. Dar cei doi au o relaţie, Clara rămâne gravidă şi pierde copilul ( soţul ei crezând până la final că e copilul lui). Când Marek revine de la un concert, la care soţia lui lipsise, îi găseşte morţi pe amândoi. Clara lăsase o scrisoare în care îşi explica gestul. Pe Clara o găseşte în casa lor, iar pe Mirco în căsuţa în care era găzduit. Da…pare o scenă gen Romeo şi Julieta, dar mie mi-a făcut impresia că era atât un gest de sfidare cât şi de atragere a atenţiei făcut de Clara.

   Cert e că Marek este atât de marcat şi disperat încât se scufundă într-un ocean de deznădejde, băutură, droguri, nu mai compune, nu-i mai pasă de cum arată, chiar e gata să-şi distrugă compoziţiile. Noroc cu Vladimir, care le salvează şi prin vânzarea lor câte unui pianist mai face rost de bani .
La un moment dat Marek începe din nou să cânte, dar nu propriile compoziţii, la recomandarea lui Vladimir cânta în fiecare seară la un bar.
Totul pare să meargă bine, barul are o clientelă din ce în ce mai selectă care vine să-l asculte pe pianist şi chiar îi solicită acestuia concerte private. Şi din nou intervine ceva…

   Vladimir vinde din compoziţiile lui Marek unor instrumentişti tineri, şi de fiecare dată după concert, în care cântau respectivele compoziţii, pianistul avea un accident fatal. E suficient să se creeze o isterie colectivă şi lumea să-l privească ca pe un monstru blestemat. Dar bogătaşii la care mergea să cânte îl iniţiază în tainele cultului satanist practicat de ei, care presupunea că poţi întâlni o persoană din altă lume şi prin produsele consumate să rămâi veşnic tânăr. Grupul este arestat şi Marek scapă ca prin urechile acului ajutat de Vladimir. Dar recade în starea anterioară de delăsare, drogare şi chiar practici de magie neagră, totul doar pentru că aşa e sigur că o poate avea pe Clara cu el. Dar totul se schimbă când merge să asculte o tânăra pianista Ava, care prin agentul ei cumpărase de la Vladimir o compoziţie a lui Marek.

   Ava, o pianista tânăra, avusese de mică o viaţă grea. Tatăl ei murise lăsându-le cu multe datorii pe care ea şi mama ei încercau să le achite. Pierd casa şi stau în chirie când Ava îl cunoaşte pe Aidan, un tânăr de bani gata, ambiţios, cu o fire schimbătoare şi extrem de orgolios. Se îndrăgostesc şi Aidan o prezintă mamei lui, care nu e prea încântată de situaţie. Aidan le duce să stea într-o casă de-a lor, fără chirie .Mama Avei se îmbolnăveşte grav şi ea acceptă câteva concerte într-un orăşel de munte. Aidan nu prea e de acord, dar până la urmă nu are încotro când Ava îi spune că nu vrea să profite de banii lui. Doar că aşa cum se mai întâmplă, agentul îi trage în piept, concertele sunt pe un an şi dacă nu cânta nu sunt plătiţi.

   Ava nu are ce să mai facă, dar într-un weekend când vine acasă mama ei o anunţă că au fost date afară din casă de oamenii lui Aidan, şi el nu este de găsit. Şi până atunci avea un weekend cu ceartă şi indiferenţă, altul cu iertare şi flori. Ava vrea să termine cu viaţa, dar mai era şi mama ei. Aşa că se mută amândouă, concertele se termină, mama ei moare şi Ava rămâne singură, doar cu amintirile.
Are noroc cu gazda care o recomandă şi începe să dea lecţii particulare de pian. Adună o sumă destul de mare de bani, dar gândul ei este tot la sinucidere. Ştiind povestea compoziţiilor lui Marek îşi trimite agentul să cumpere una sau mai multe, sperând că şi în cazul ei blestemul să fie valabil.

   Vladimir se bucură pentru că şi el şi Marek erau faliţi. Ava cânta şi are din ce în ce mai mult succes. Până la urmă îl cunoaşte pe Marek, devin prieteni şi parteneri, pentru că fiecare era omul unei singure iubiri. Marek o introduce, cu acordul ei, în tainele magiei negre, în tainele nemuririi.
Văd lumea, dau concerte, se mută des, îşi schimbă identitatea, totul pentru a evita speculaţiile asupra vârstei lor. Se retrag de fiecare dată la căsuţa din oraşul de munte, oaza lor de linişte. Aici îi găseşte Aidan, dar restul poveştii şi multe alte amănunte veţi afla dacă citiţi romanul.

   Vă mai spun doar că Teodora Matei a scris un roman care îmbină genuri literare diferite, poveşti de dragoste, mituri şi legende, caracteristici umane căci nu lipsesc lăcomia, orgoliul, ura, iubirea, obsesia. Şi o face foarte bine.
Mă bucur că am citit romanul pe care vi-l recomand şi vouă şi aştept cu nerăbdare următoarea ei carte.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

Printre cărţi şi Edituri preferate-2017

   Am început anul acesta ”în forţă”, cărţi bune, autori români sau străini, edituri de succes dragi sufletului meu.
O să începem cu autorii români, mai ales pentru că sunt ai noştri.

   Prima carte, o mare surpriză, de altfel, dacă e să credem zicala aşa va fi tot anul, romanul lui Marius Albert Neguţ “Îngeri Rătăciţi”(Editura Libris)
Citind cartea veţi rămâne surprinşi de varietatea de personaje, veţi vedea că există onoare, demnitate, loialitate şi compasiune, acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Marius Neguţ ne prezintă personajele şi situaţiile firesc, fără înflorituri, fără a atenua duritatea, fără prejudecăţi, doar cu ideea clară că, asta e viaţa. Iar scenele, urmăririle, tunelurile sunt atât de plastic descrise, încât ai impresia că le străbaţi şi tu, alături de protagonişti. La un moment dat aveam parcă senzaţia că mă sufoc în tunel. Romanul lui Marius Albert Neguţ este o lecţie de viaţă, o lecţie de istorie, o lecţie de credinţă şi încă multe alte lucruri.Un roman care “te bântuie” mult după ce l-ai citit.

   Am să continui cu Editura Herg Benet, ai cărei autori mi-au făcut numai surprize plăcute.
La fel ca seria “Amanţii” sau poveştile din “Până când mă voi vindeca de tine”, cartea Corinei Ozon “Tentaţii”, pe lângă povestea ei, te determina să te autoanalizezi şi dacă ai curaj să recunoşti că ai multe vise, regrete, neîmpliniri, că-ţi doreşti o a doua şansă, să-ţi pară rău că n-ai avut atunci, cândva,  curajul s-o iei de la început. Aştept cu nerăbdare continuarea de la “Amanţii”.

   Cristina Nemerovschi nu va înceta niciodată să mă surprindă. ”” este un alt roman al căutărilor şi regăsirilor de sine: ”Ştiu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar ştiu la fel de bine şi că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă şi vie, la fel ca întotdeauna.”

   “Fata de la Nord de Ziuă” este o nouă “bijuterie” a lui Alexandru Voicescu. Eram curioasă după ce am citit “Malad” cu ce ne va mai surprinde şi încânta autorul. Şi Alex a comis-o din nou, pentru că: ”Niciun drum nu seamănă complet cu un altul, aşa cum nici vieţile noastre nu sunt identice în fiecare zi. Trebuie doar să îţi reaminteşti cine ai fost în clipa respectivă şi vei şti şi unde ai fost.”

   Un alt roman care m-a impresionat este cartea de debut a autoarei Silvia Ianaşi Katz; ””editura Aius. N-am să vă spun că este o carte perfectă, pe ici pe colo frazarea este puţin ciudată, ca a cuiva care traduce cuvintele din altă limbă, ceea ce este explicabil ţinând cont că autoarea trăieşte şi scrie în altă ţară.
Dar sinceritatea şi frumuseţea sentimentelor, învăţăturile, poveştile reale, acoperă orice mici imperfecţiuni pe care le-aş putea găsi. Impresionant este că, deşi personajele (oameni reali) trec prin foarte multe probleme şi necazuri, totuşi în mijlocul celor mai triste situaţii îşi păstrează dragostea şi speranţa în viaţă şi în oameni.
Autoarea spune: ”Prin cuvintele scrise aduc omagiu celui mai minunat sentiment, a cărui substanţă magică, atunci când îşi găseşte drum spre mintea şi inima noastră ne ajută să cunoaştem sensul vieţii: IUBIREA! Ea trebuie să fie dialogul nostru permanent în toate momentele vieţii prin care trecem, fericiţi sau nefericiţi, deoarece IUBIREA este magia dintre noi şi lumina ce rămâne după noi.DOAR IUBIREA!”

   Şi acum să “vizităm” o editura deosebită şi foarte dragă mie: Editura Crime Scene Press, unde găsesc romane poliţiste de calitate, genul meu preferat
Emblema sau poate brandul editurii nici nu ştiu cum ar fi mai bine să-l numesc, este scriitorul George Arion, care mi-a încântat începutul de an cu cărţile dansului:

”, ”Necuratul din Colga”; ”Insula cărţilor”; ”Spioni în arşiţa”, cărţi scrise în stilul lui inconfundabil alert, serios, şi totuşi cu o doză de umor.
Romanele lui George Arion sunt istorie,r eligie, credinţă, ocultism, paranormal, fantasy şi poliţist, toate ţesute cu migală ca pânză unui păianjen.
Aşa că am să fiu de acord cu, cuvintele Doamnei Ani Bradea-Tribună: ”…nu poţi scoate cărţi din tine dacă n-ai înghiţit în prealabil câteva biblioteci. Un sfat cât o carte, sau cât mai multe cărţi. Chapeau, domnule George Arion.”

   Rămânem la “Crime Scene Press “ cu alţi autori.
   V.T.Morogan  un cuplu de autori a căror carte “Frumosul Asasin” chiar a fost o surpriză, era prima dată când citeam ceva scris de ei. Este o carte foarte bine scrisă, foarte interesantă, axată pe probleme reale şi finalul lasă loc de continuare a aventurilor. Şi mai ales personajele diferite, cu caractere şi reacţii contradictorii sunt foarte bine creionate.
Pentru cei care citiţi romane scrise de autori suedezi am să vă spun că sunt sigură că o să vă placă cartea, pentru că modul de scriere seamănă cu al acestora.

   “Secretele din stradă portului” Ann Cleves” este un roman poliţist foarte bine scris, care te “obligă” oarecum să gândeşti în rând cu criminaliştii, să-ţi faci propriile deducţii şi al cărui final este mai mult decât surprinzător.
Aşa că sunt perfect de acord cu aprecierile de pe coperta cărţii:
“Dialogul alert, descrierile şi intrigă bine dozată, demonstrează de ce romanul poliţist englezesc are un moment de glorie”(Woman)
“Folosirea cu atât de multă uşurinţă a limbajului şi construcţia atât de inteligenţă a romanului o fac pe Ann Cleeves una dintre cele mai talentate scriitoare de romane poliţiste.”(Sunday Times)

   Şi ultima citită de la această editura zilele acestea “Averea Gutmeyer”-Alain Berenboom care m-a făcut să-mi doresc să citesc şi celălalt roman al său “Primejdii în Regat” apărut tot la editura Crime Scene Press.
De altfel citatul de pe coperta romanului sintetizează foarte bine conţinutul: ”Banii plasaţi în Elveţia, înainte de război, de către evreii bogaţi, legăturile între diaspora şi tânărul stat Israel sau supravieţuitorii lagărelor ajunşi sub jugul sovietic, acestea sunt subiecte sensibile pe care Alain Berenboom le tratează cu o ironie muşcătoare în acest captivant istoric”(Claude Mesplede).

   O editura a cărei simplă menţionare înseamnă un succes, editura Rao, unde a apărut de curând ultimul roman al lui Eugen Ovidiu Chirovici “Cartea Oglinzilor”, un roman la fel de reuşit ca şi celelalte apărute deja la această editura.
Cartea este scrisă în stilul alert, concentrat, interesant şi incitant al lui Eugen Ovidiu Chirovici.
“Cartea Oglinzilor” a fost publicată în peste 38 de ţări din toată lumea, pentru că este: ” Un roman cu adevărat genial care m-a captivat de la prima pagină” spune Francesca Pathak(editor).
Relevante sunt şi aprecierile lui Tammy Cohen care spune: ”O poveste…captivantă despre natura iluzorie a adevărului şi a memoriei.” şi mai ales ale scriitorului Lee Child: ”Inteligent şi sofisticat .O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri. O recomand cu căldură.”
Eu nu pot decât să-i dau punctaj maxim, mai ales că ştiţi cu toţii că sunt fan E.O.Chirovici.

Rămânem la editura Rao de dată această cu autori străini.

   “Răpirea”-Robin Cook- folosindu-se de misterul Atlantidei, Robin Cook crează o lume a fanteziei imaginându-şi unele lucruri (care culmea în timp s-au şi realizat), dar indiferent că e vorba de oameni reali sau imaginari, prezentându-i cu calităţile lor, cu tarele lor, cu virtuţile şi viciile lor.
În timp ce citeam parcă mă vedeam în ”călătoria spre centrul Pământului”, sau în submarinul din “douăzeci de mii de leghe sub mari” ale lui Jules Verne. Totul părea şi la J.Verne pură fantezie, imaginaţie şi născoceli şi totuşi…
Mă gândeam dacă mi-ar plăcea o lume utopică că a Interterranilor şi am ajuns la concluzia că ar fi prea previzibilă şi plictisitoare, cu toată ştiinţa şi aparatură lor mult avansată faţă de a pământenilor.
Am citit cărţile lui Robin Cook, apărute la noi, şi pot să vă spun că, deşi fiecare tratează altă tema medicală sau cucerire a ştiinţei sunt la fel de interesante.

   Un alt roman interesant şi incitant este “Taina Preşedintelui”-Steve Berry.
Ceea ce-mi place foarte mult la cărţile lui Steve Berry este că sunt foarte bine documentate istoric şi mai mult, la finele cărţilor în notele autorului ni se spune clar care sunt faptele strict istorice pe care firesc a brodat şi imaginaţia scriitorului. Este ceea ce afirmă şi Publishers Weeekly: ”Măiestria cu care Berry combină istoria şi ficţiunea cu siguranţă îi va intrigă pe numeroşii săi admiratori.”
După cum spune Kirkus Reviews: ”Malone salvează din nou civilizaţia de pe buza prăpastiei.” deşi asta îi va afecta viaţa mai mult decât am crede.
De altfel romanul se încheie cu gândurile lui Malone: ”Statele Unite ale Americii erau în siguranţă. Ameninţarea fusese evitată. Se făcuse dreptate. Totul era în regulă, cu o excepţie. Malone se uita la ploaia de afară. Şi se întreba dacă avea s-o mai vadă vreodată pe Cassioepeia Vitt.”

   Continuăm cu un alt autor şi roman: James Rollins şi “Harta Oaselor”
Multe urmăriri, cercetări, crime, cruzime inutilă, lupte fără rost, toate în numele lăcomiei şi dorinţei de putere, dar mai ales al ideii de “rasă pură”.
Rămâi uimit citind cartea de deznodământul poveştii, de rolul complicat al personajelor, de motivaţiile comportării lor.
Sigur că până la urmă se face dreptate, se găsesc şi se pedepsesc vinovaţii, se dezleagă misterele, se înfiripă şi o poveste de dragoste, dar pentru a afla toate acestea trebuie să citeşti cartea.
Mi-a plăcut stilul alert, abundenţa de dialoguri, luptele descrise cu multă măiestrie, îmbinarea istoriei, religiei cu ştiinţa şi cu fantezia.
La fel ca Steve Berry şi James Rollins ne spune în notele autorului de unde s-a inspirat, indicându-ne cărţile sau studiile respective.
La final am fost perfect de acord cu părerea lui Steve Berry despre roman: ”Un ritm ameţitor, plin de forţă”.

   La editura Nemira seria “Agentul Preşedintelui” a lui Griffin, ni-l prezintă pe agentul Charley Castillo şi aventurile lui.
În poveşti sunt implicaţi mulţi oameni în funcţii cheie: ”Aranjamentul…ascunde afaceri murdare de milioane de dolari. Mulţi au profitat de pe urma lui, dar şi mai mulţi ar face în continuare orice pentru a-şi lua partea leului. Iar vărsarea de sânge nevinovat este doar unul dintre mijloace…”
Şi din nou vedem cum lăcomia, dorinţa de putere, fac oamenii să calce pe cadavre.
Eu chiar aştept cu nerăbdare şi sper să fie traduse şi alte romane din serie.
Iată şi câteva păreri despre această serie:
“Zdrobitor ca un croşeu de dreapta nimerit în plin” (Chicago Tribune)
“Griffin păşeşte sigur pe drumul creării unei excelente variante americane a seriei James Bond. Ostaticul merge drept la ţintă”( Monsters and Critics)

   “Fără Drept de Apel”-Jefferey Archer, un autor care nu m-a dezamăgit cu nici un roman, apărută la editura Vivaldi.
Mie personajul principal al romanului Danny Cartwright mi se pare un Edmond Dantes (Contele de Monte Cristo-A.Dumas) al zilelor noastre, aceeaşi hotărâre, aceeaşi tenacitate în a se reinventa pentru a se putea răzbuna pe cei care i-au distrus viaţa lui, iubitei lui şi familiilor lor, aceeaşi determinare în a-şi reface viaţă. Şi mai ales hotărârea de-a demonstra că nimeni indiferent de avere şi statut social nu este deasupra legii.
Jeffrey Archer este un autor care m-a încântat cu fiecare carte pentru că întâmplările curg firesc, dialogurile sunt din belşug, descrieri doar atât cât e necesar, acţiunea interesantă, personajele bine conturate, şi poveştile absolut reale, le putem uşor întâlni în jurul nostru.

   O altă apariţie la editura Vivaldi este “Diamantul Ierusalimului”-Noah Gordon.
Romanul este povestea diamantului, dar mai ales povestea lui Harry, a modului în care se autodefineşte, şi-şi găseşte rădăcinile.
Chiar dacă nu este scris în stilul alert al cărţilor de acţiune, chiar dacă conţine multă istorie şi multă introspecţie, romanul te captivează fără să-ţi dai seama şi aştepţi cu nerăbdare să afli deznodământul.
Abia la finalul romanului am înţeles prezentarea de pe coperta: ”O piatră sacră prin tradiţie, cu o istorie bogată-obiectul căutărilor unui om care străbate continente, religii şi epoci în căutarea ei.
În vremuri de pericol, preţiosul diamant a fost luat din Templul lui Solomon şi ascuns. Câteva secole mai târziu, familia lui Harry Hopeman ajunge să fie parte din experienţa acestui nestemat ca moştenire a tradiţiei evreieşti. Dar Hopeman nu se află numai în căutarea diamantului ci şi a propriei identităţi.
Pasiuni, Conflicte, Descoperiri şi Aventuri.”

    La editura Orizonturi un roman al lui Michael Hartland-“În Boxa Acuzaţilor”, povestea doctorului Quinn acuzat de uciderea soţiei şi copiilor săi. Drumurile şi cercetările îl duc pe detectivul George în Mexic.
Abia aici descoperă adevărul, povestea sordidă, şi mai ales nevinovăţia doctorului. Se adevereşte încă odată că natură umană este total imprevizibilă.
Sper că v-am făcut cât de cât curioşi.
Adevărul este că romanul nu-l poţi poveşti, ar însemna să devoalezi tot, pentru că autorul are un stil simplu, aproape cinematografic, fără detalii inutile. Multe personaje, multă acţiune pigmentată cu poveşti de dragoste, principiul că nimic nu este ce pare a fi, şi mai ales deznodământul surprinzător şi total neaşteptat, iată ingredientele unui roman care te ţine conectat de la prima până la ultima filă.
Michael Hartland este un scriitor care surprinde cu fiecare roman şi tema abordată

   De la editura Trei seria “Jack Reacher” a lui Lee Child. Unul din cele mai bune romane ale seriei este ”Să Nu Te Întorci Niciodată”.
Sunt sigură că veţi citi cu plăcere cartea, de fapt orice carte a lui Lee Child, pentru că autorul nu ne omoară cu descrieri, ele există, dar numai atât cât sunt necesare, dialogurile şi acţiunea primează.
Ai impresia că urmăreşti un film, plin de urmăriri şi adrenalină, cu un personaj principal bine antrenat şi cu o minte analitică, care normal are şi episoade de dragoste foarte frumos scrise.
Poate de aceea seria cărţilor lui Lee Child avându-l pe Jack Reacher ca personaj principal a avut un asemenea succes.
Asociated Press spune; ”Dens şi convingător…Bun venit în lumea lui Jack Reacher: mereu în alertă, el se află de fiecare dată în locul nepotrivit la momentul potrivit. Lee Child a creat un personaj emblematic pe care alţi autori de thriller încearcă să-l egaleze, fără să reuşească nici măcar pe departe.”
Cărţile au fost şi ecranizate, eroul principal fiind interpretat de Tom Cruise.
Pentru mine este o plăcere să citesc un thriller atât de reuşit, de fapt am cam citit tot ce a apărut la noi de Lee Child.

Acestea sunt o parte dintre cărţile citite anul acesta, dar cele care m-au captivat cel mai mult.

by -
10

Sub teroare, de Steve Martini-recenzie

   Steve Martini s-a născut în 28 februarie 1946 în San Francisco –California. Face parte dintr-o veche familie de italieni, mama, Rita, lucra acasă, apoi în librăria din San Gabriel, tatăl a fost administrator de ferme şi a lucrat de-a lungul întregului stat.
Martini a urmat Universitatea din California, la Santa Cruz, unde şi-a luat licenţa în stinte politice în 1968. A început ca reporter la Los Angeles Daily Journal, în 1970 devine corespondent la State Capitol-Sacramento, apoi şef de birou. Este perioada în care îşi ia licenţa în drept la University of the Pacific”s McGeorge School of Law, şi în 1975 este admis în barou.

   Steve Martini a practicat avocatură atât în mediul privat cât şi de stat. A mai lucrat ca reprezentant legal pentru California Department of Consumer Affairs şi The State Bar of California şi ca sfătuitor legal în “California Victims of Violent Crime Program”.
A avut o mulţime de funcţii legale, promovând de-a lungul anilor, până în anii 80, când devine scriitor cu “normă întreagă.” Locuieşte în statul Washington, dar călătoreşte mult în America Latină şi în Africa de Sud-Est, pentru cercetări şi noi teme pentru viitoarele cărţi.
A scris seria “Paul Madriani” care conţine 14 romane şi alte 3 romane, traduse în 22 de ţări.
CBS şi NBC au prezentat două minii serii, ecranizări după romanele lui Steve Martini.
La noi au apărut la Editura Lider două romane din seria “Paul Madriani”:” Sub Teroare”(Arraignment) şi “Procesul”(The Jury).

   Primul roman al lui Steve Martini tradus la noi este o carte plină de adrenalină, cu personaje controversate, cu imagini din sălile de judecată, cu cercetări desfăşurate din California până în Mexic, rivalităţi în sânul firmelor, dar şi puţin din viaţa privată a personajelor, atât cât să le înţelegem alegerile şi motivaţiile.

   Şi acum să vorbim puţin despre personaje şi despre acţiune.
Nick Rush, avocat la firma Rocker-Dusha, apelează la Paul Madriani să preia ca avocat o cunoştinţă de-a lui, Gerald Metz. Sigur că Madriani, care avea propria lui firmă împreună cu un prieten Harry Hinds, este surprins, dar Nick încearcă să-l convingă, argumentând cu un conflict de interese. Nick avusese un divorţ urât cu prima soţie, Margaret, după care s-a recăsătorit cu Dana o “nevasta trofeu”, mai tânăra decât el, implicată în tot felul de comitete şi acte de caritate. Între cele două căsătorii a avut o relaţie cu o secretară, din care a rezultat o fiică Laura. Convenise cu mama fetiţei să ţină secretă existenţa copilului (a fost dorinţa ei), dar le susţinea băneşte şi le vizita cât putea de des, Laura crezând că este unchiul ei. Singurul care ştia era Madriani căruia i se destăinuise după o seară de beţie.

   Gerald Metz,contractor local, încerca să pară doar un om de afaceri onest, preocupat de acte de caritate, dar procurorii federali îl cercetau pentru o afacere în Mexic cu doi fraţi, Arturo şi Jaime Ibarra, afacere care până la urmă nu s-a concretizat, dar a rămas o sumă mare de bani nejustificată (se credea că e vorba de spălare de bani). Madriani bănuieşte că Metz e implicat şi-n afaceri cu droguri, aşa că refuză să-l reprezinte şi-l avertizează pe Nick să aibă grijă.

   Oarecum supărat, dar mai ales stresat, Nick pleacă de la cafenea să se întâlnească cu Metz la tribunal, dar îşi uită o mică agendă electronică pe masă. Madriani merge după el să-i dea agenda, dar când ajunge în apropierea tribunalului aude împuşcături, şi descoperă că Nick şi Metz erau morţi. După cartuşe şi zgomotul auzit îşi dă seama că a fost o armă semiautomată. Toată lumea este convinsă că Metz era ţinta şi Nick o victimă colaterală, aşa că poliţia începe cercetările.

   După înmormântare, Dana îi cere lui Madriani ajutorul, vrând să primească poliţa de asigurare de viaţă a lui Nick, dar supriză.. Adam Tolt, şeful firmei, îi spune că pe asigurare figura încă numele primei soţii. Cu ajutorul lui Harry şi a lui Adam Tolt, Madriani rezolva situaţia cu firma de asigurări, favorabil pentru ambele soţii, hotărând că onorariul lui şi al prietenului lui îl va trimite fiicei lui Nick.

   Madriani este totuşi sâcâit de ideea morţii lui Nick, de faptul că nu spusese poliţiei de agendă, de ideea că dacă el nu refuză să-l reprezinte pe Metz poate că nu mureau. Şi începe să facă propriile lui cercetări, mai ales când află de la poliţişti că Nick şi Metz fuseseră de fapt asociaţi la o firmă- Jamaile Entreprises, care se dovedeşte a fi o firmă fantomă. Toate acestea îl fac pe Madriani să caute răspunsuri şi să cerceteze. Încearcă să vorbească cu colegii lui Nick, mai ales cu cei ale căror nume le găseşte în agendă, dar în afară de Adam (şeful cel mare) se loveşte de un zid de tăcere, de evitări, chiar spaimă. Adam îl ajută cât de mult poate, inclusiv cu firma de asigurări, lăudându-l şi pe el şi pe Harry, în cele din urmă propunându-le să vină să lucreze pentru el. Din agenda lui Nick, din vorbele de pe stradă şi unele informaţii de la poliţie, aflate de către Harry, apar şi alte personaje: Espinoza, care se ocupă cu falsificări de acte, soţia lui, şi Hector Saldano, aflat în slujba fraţilor Ibarra, la un moment dat implicat cu Metz şi Nick.

   Madriani descoperă că este urmărit, Espinoza este ucis, Adam îi aduce o scrisoare sosită la firmă pentru Nick (după ce acesta fusese ucis). Scrisoarea era de la Pablo Ibarra, care-i cerea lui Nick o întrevedere, vrând să discute despre băieţii lui. Toate acestea îl determină pe Madriani să continue cu îndârjire cercetările şi să ia hotărârea de-a pleca în Mexic să vorbească cu Pablo Ibarra şi cu băieţii lui. Adam Tolt se oferă să-l ducă în Mexic cu avionul firmei şi să-l ajute în cercetări.

   Adam apelează la o firmă de pază, firma lui Julio, cu care mai lucrase, şi merg să-i caute pe fraţii Ibarra. Le spun că au venit în numele unor investitori, dar apare Saldano şi reuşesc să scape de acolo fără ca acesta să-l recunoască pe Madriani. La hotel îi aşteaptă Harry, invitat de Adam şi adus cu avionul lui să li se alăture. Pe drum Adam se certase cu cei de la firma de pază, dar îşi cere scuze motivând că e obosit, aşa că după masă se retrage în cameră.

   Harry şi Madriani stau la piscină când sunt atacaţi de un avion, al cărui trăgător este gata să-i omoare.
Când Madriani revine de la spital, unde-l dusese pe Harry, vede că oamenii de pază al lui Julio nu mai sunt şi el este mort. Când îl sună pe colegul lui Julio, pe Herman, acesta îi spune că Adam a dispărut. Madriani primeşte un mesaj, trebuie să meargă singur la un sit arheologic la Cobe şi să ducă Piatră Roseta (fraţii se ocupau şi de jefuirea de sit-uri arheologice şi vânzarea pe piaţa neagră a artefactelor). Presupunând că Adam a fost răpit de fraţii Ibarra, Madriani împreună cu Herman îl caută pe tatăl acestora. Şi Pedro Ibarra (care nu voia ca fiii lui să fie cumva ucişi) se implică şi se oferă să-i ajute cu mica lui “armata” de mercenari.

   Şi de aici ne mai aşteaptă o grămadă de surprize: Madriani află cine este vinovat pentru tot, află că de fapt Nick fusese cel vizat, că motivul morţii lui era în California, şi află şi cine trăgea sforile.
Finalul, criminalul, motivele sunt de-a dreptul surprinzătoare, dar întăresc din nou ideea că dorinţa de avere şi mai ales de putere îi face pe unii oameni să calce pe cadavre.
Dacă vreţi să aflaţi finalul, să puneţi toate piesele la locul lor în puzzle, citiţi cartea.
N-o să va plictisiţi, cartea este acţiune de la prima până la ultima filă.

“Un roman captivant, scris de un profesionist al genului, cu surprinzătoare răsturnări de situaţie, ce nu poate fi lăsat din mâna până la ultima pagină.”

   Ai impresia că pentru autor nu numai curtea cu jurii, ci toată lumea e o mare sală de judecată.
Din păcate la noi s-a mai tradus numai romanul “Procesul” unde Madriani dezleagă o altă enigmă, un alt caz de crimă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
18

          Vampirul de pe Strada Sforii, de Sergiu Someşan-recenzie

 Editura: Datagroup

Anul apariţiei: 2015

Nr. de pagini: 216

Gen: Crime, Mister

Cotaţie Goodreads: 4,1

 

   O serie de crime bizare zguduie din temelii liniștea Brașovului. Una după alta, trei tinere fete sunt ucise în centrul orașului, pe Strada Sforii, cea mai îngustă stradelă din estul Europei. Toate au fost omorâte în același fel: mușcate de gât și abandonate pe stradă. Cât erau în viață, pe cele trei fete le lega un singur punct comun: toate fuseseră virgine. Să fie vorba de un vampir? Sau este mâna unui ucigaș cu sânge rece care se ascunde sub masca unui vampir pentru a încurca urmele ce duc spre el? Criminaliștii din Brașov, ajutați de un ciudat trio de detectivi veniți din București, vor încerca din răsputeri să dea de capătul acestor întâmplări misterioase. Dacă vor izbuti sau nu, veți afla citind una din cele mai complexe narațiuni polițiste scrise la noi în ultimele decenii! 

     De scriitorul Sergiu Someșan auzisem cu ani în urmă însă, fără un motiv anume, nu eram tentată să-i citesc cărțile. Dar, printr-un concurs de împrejurări, mi-a picat în mâini cartea “ Să n-o săruți pe Isabel”, am citit-o și m-am simțit atrasă de stilul abordat de autor, așa că mi-am propus să citesc și alte cărțile de-ale sale.

   Știind că Sergiu Someșan este un scriitor de science-fiction și fantasy, am crezut că “Vampirul de pe Strada Sforii” este o poveste ce aparține de domeniul fantasticului dar, spre marea mea bucurie, am descoperit că am de-a face cu un roman polițist destul de reușit, care mi-a pus la treabă micile celulele cenușii, în încercarea de a descifra anumite indicii care să mă ducă spre aflarea ucigașului.

   Trebuie să vă mărturisesc că imediat după ce am terminat de citit cartea, am început să caut pe internet cât mai multe informații despre Strada Sforii din Brașov. Am vrut să vizualizez locul crimei, să-mi imaginez anumite scene. Spre rușinea mea, nici nu auzisem de ea până în prezent și nici nu știam că acest loc este considerat unul cele mai celebre locuri romantice din Europa de Est. În mod cert am să remediez problema, iar următoarea dată când am să trec prin orașul Brașov, am să vizitez și această zonă.

   Din informațiile căutate pe internet, Strada Sforii nu este o stradă ca oricare alta, pentru că, prin îngustimea ei (între 1,11 m și 1,35 m), o face unicat atât în România, cât și în Europa, fiind situată pe locul trei pe plan mondial. Este atestată documentar în secolul XVII și a reprezentat, inițial, un gang de acces pentru pompieri, iar din 2003, obiectivul a beneficiat de numeroase îmbunătățiri, fiind restaurant, iluminat și redat circuitului turistic.

    Ce anume am apreciat la volumul de fată? Misterul care planează asupra modului în care sunt înfăptuite crimele (desenele lăsate la fața locului indică faptul că avem de-a face cu omoruri ritualice), detaliile atât despre munca desfășurată de poliție, cât și despre cum se realizează un profil psihologic, scriitura simplă, nepretențioasă, modul în care se împletesc umorul, ironia și intriga polițistă, oferind cititorului o lectură relaxantă.

“ Deși Brașovul, fiind atât de aproape de Castelul Bran, mă așteptam să aibă mai mulți adepți ai vampirilor. Este bine asta, altfel, ar fi trebuit să umblăm cu țăruși de lemn la noi și să ne schimbăm gloanțele din pistoale cu unele din argint.”

 

“ – Dragă Budeanu, parcă așa te numești, nu? și la semnul afirmativ al inspectorului continuă… eu nu vreau să îmi ții un curs de eBayologie, ci doar să mi-l găsești pe cel care a cumpărat o bucată de lemn de sânger, ai înțeles?”

 

   De altfel, tachinările, micile certuri dintre detectivii Malamut și Pisica, m-au făcut adesea să zâmbesc și cred că ei au dat un plus de savoarea acestui roman.

“- Pisicile sunt rele.

 – Pisicile sunt pagmatice, îi replică ea Malamutului, apoi se întoarse spre chestor:

 – Vorbesc foarte serios. Nu-mi surâde ideea ca o secretară să-mi cunoască mișcările. Uneori poate fi o chestiune de viață și de moarte.

 – Oricum pisicile au nouă vieți, interveni Malamutul.

 – Și câinii sunt proști, se stropși ea la Malamut, iar Spiridon a avut o clipă senzația că a    scuipat exact ca o pisică adevărată. Și-a revenit repede și s-a întors spre chestor.

 – E clar, așadar. Transfer-o sau împușc-o, dar să nu o mai găsim pe aici data viitoare …”

Ce mi-aș fi dorit de la romanul de față? Să fie ceva mai lung, iar finalul să nu fie atât de abrupt. După părerea mea, subiectul este foarte interesant, dar  aș fi vrut să fie exploatat la maxim.

   Acțiunea începe în fortă. Într-o dimineață de octombrie a anului 2014, trei copii de clasa a treia au găsit pe Strada Sforii o fată întinsă pe jos. Una dintre fetițe s-a apropiat de ea, crezând că poate are nevoie de ajutor, dar imediat a început să țipe. Nu a înspăimântat-o atât balta de sânge în care stătea capul fetei, cât inconfundabilul semn de pe gâtul ei, ca și cum ar fi fost mușcată de un vampir. Imediat după ce copiii și-au revenit din șoc, au alertat poliția.

   În scurt timp, la fața locului își face apariția medicul legist Rizescu și comisarul șef Vasile Câmpeanu, cel care va prelua cazul. Dintre membrii echipei sale mai fac parte: subinspectorul Alina Dăciulescu (aceasta are capacitatea aproape supranaturală de a intui tiparul ascuns al unui loc și să găsească ceea ce alții s-au străduit să ascundă), inspectorul Vladimir Crăciun și inspectorul principal Ovidiu Brumaru. Acesta din urmă abia se întorsese din SUA, unde fusese la un curs de perfecționare de o jumătate de an la FBI (care se ocupau numai cu cazuri speciale – criminalii în serie) și imediat după ce a ajuns înapoi la București, a fost transferat la Brașov.

   La prima vedere, cauza morții este cel puțin neobișnuită: victima a sângerat până a murit, însă misterul constă în faptul că legistul nu-și poate da seama unde s-a scurs tot sângele din corp.

“– Să nu ne furăm singuri căciula! Sunt de acord că este o priveliște înspăimântătoare, dar aici nu sunt mai mult de câteva sute de mililitri, o jumătate de litru cel mult, iar pavajul din pietre cubice nu ar fi putut, în niciun caz, absorbi trei-patru litri de sânge.”

   Însă sub corpul fetei este găsită o pâlnie din lemn, cu care asasinul colectase sângele, iar la doi metri de victimă, se descoperă un graffiti care părea mai proaspăt decât alte desene de pe zid, ce reprezenta simbolul zodiacal al fecioarei. Deși erau patru camere de supraveghere în zonă, nu există nicio imagine de la locul crimei pentru că la toate le-au fost tăiate firele de legătură în cursul serii, iar a cincea, care avea o legătură wireless, a avut obiectivul stropit cu o soluție cleioasă și opacă. Nimeni nu a văzut nimic și nici nu a trecut pe străduță pentru că fusese blocată în cursul nopții, la ambele capete, de o bandă de plastic din aceea folosită de Poliție, cu inscripția: ”Accesul interzis!”

   Victima se numește Corina Plopeanu (22 de ani) și era studentă în anul doi la Facultatea de Drept. De la colega ei de apartament, anchetatorii au aflat niște lucruri foarte ciudate. Se pare că fata era virgină, dar mergea cu diferiți bărbați, pe bani și, de fiecare dată purta asupra ei o centură de castitate, însă lăsa cheile acasă ca să fie sigură că nu i se întâmplă nimic și își avertiza clienții că nu poate face cu ei decât sex oral. Uneori bărbații care își doreau mai mult de la ea, recurgeau la violență și fata scăpa numai datorită faptului că avea centura  pe ea. Câteodată revenea acasă  foarte rău bătută, dar nu renunța la acea formă de prostituție pentru că nu îi ajungeau banii de facultate. Oare unul dintre clienți să o fi ucis?

   După aproximativ o lună de zile, comisarul șef Câmpeanu a fost informat că pe Strada Sforii a apărut un nou graffiti, cam în același loc unde a fost găsit și celălalt. Noul desen avea dimensiunile identice cu ale celui vechi și reprezenta ceva asemănător unui oval foarte stilizat, cu două mici inserții în formă de cârlige de fiecare parte. Să fie asta semnul că se va produce o nouă crimă? Se pare că da!

   În scurt timp, poliția a fost informată că a mai avut loc o crimă, tot pe aceeași stradă. Scena crimei nu se deosebea aproape cu nimic de precedenta. Locul unde fusese ucisă a două fată era exact același unde fusese găsită prima victimă. Singura diferență consta în faptul că a doua victimă fusese ucisă ziua în amiaza mare.

   Pe de altă parte, la București, chestorul Claudiu Nistorescu, cel care făcuse transferul inspectorului principal Ovidiu Brumaru, află de cazul de la Brașov și activează pe Malamutul și Pisica și aplică planul Spiridon. Acești trei detectivi vor face o anchetă paralelă cu cea a poliției.

   Vor izbuti aceștia să-l prindă pe criminalul în serie înainte care acesta să ucidă din nou? De ce este foarte important locul unde au avut loc crimele? De ce uciderea fetelor trebuia să aibă loc în acea zonă și nu în altă parte? De ce îi trebuiau criminalului trei litri de sânge de virgină? De ce a riscat să le ucidă acolo ?

   Situația crimei pe Strada Sforii și virginitatea fetelor au o importanță crucială. Nu există amprente, nu sânge sau altceva lăsat de criminal. Doar o pâlnie de lemn, niște graffiti pe zid, care e posibil să fi fost desenate de criminal sau nu. Dacă au fost desenate de acesta, ce semnificație are? A vrut el să transmită un mesaj?

   Romanul “Vampirul de pe Strada Sforii“ abundă de tensiune și mister, reușind să te țină într-o permanență stare de surescitare până la final. Nu-mi rămâne decât să vă invit să descoperiți cine este criminalul! Recomand această carte tuturor împătimiților de romane polițiste.

 

Mulţumim autorului Sergiu Someșan pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

În boxa acuzaţilor, de Michael Hartland-(Ruth Carrington)-recenzie

   Cunoscutul scriitor britanic MICHAEL HARTLAND s-a născut în Cronwall şi a absolvit cursurile Universităţii Cambridge. Înainte de a se lansa în literatură a lucrat ca diplomat douăzeci de ani, timp în care a călătorit foarte mult în lumea întreagă. De asemenea, a îndeplinit funcţia de director al Agenţiei de Antiterorism din cadrul O.N.U. A făcut documentare despre spionaj pentru radio şi televiziune, a scris articole pentru: London Times, Daily Telegraph şi Guardian.

   Acumulând o asemenea experienţă, el reuşeşte abordeze, cu uşurinţă şi profesionalism, în cărţile sale, teme din lumea secretă a spionajului şi contraspionajului, conferindu-le astfel, un caracter de mare autenticitate. Cărţile sale au fost traduse în 27 limbi europene şi japoneză şi adaptate pentru BBC Radio-4 and Tv.
Actualmente trăieşte cu familia în Devon, unde lucrează la un nou proiect literar inspirat de terorismul Islamic.

   Primul său roman, intitulatÎN IAD PRINTRE MORŢI”, s-a bucurat de o primire entuziastă în rândul cititorilor din întreagă lume.
Curând, MICHAEL HARTLAND a devenit unul dintre cei mai mari scriitori contemporani ai genului thriller.
În limba română au fost traduse trei romane: ” Anul Scorpionului”, ”A treia trădareşiÎn Boxa Acuzaţilor– publicat iniţial sub pseudonimul “RUTH CARRINGTON”

   Doctor Quinn ajunge acasă buimăcit de obosealăgăseşte casa plină de poliţiştisoţia lui Nikki şi copiii Tom şi Jessica nicăieri. Este speriat, confuz, disperat şi cumplit de obosit, le spune poliţiştilor unde a fost, dar Manning, şeful comisariatului din Bristol (Anglia) îl arestează convins şi-a ucis soţia şi copiii.

“Quinn chiar nu înţelegeaEra prea năucit ca  mai şi vorbească.Trăia un adevărat coşmar.Cele trei zile care trecuseră i se păreau ireale. Omul cu înfăţişare sălbatică şi care condusese nebuneşte maşina parcă nici măcar nu fusese el, ci o altă persoanăEra convins urma în curând se trezească din somn, iar în acel moment coşmarul avea ia sfârşit.”

   În cazanul de încălzire poliţia găseşte un cadavru dezmembrat, care ardea de câteva zile. Patologul presupune este cadravrul lui Nikki, dar copiii nu sunt găsiţiAjuns la închisoare, Quinn încearcă se adune şi cere dreptul la un avocat. Când îi permit acest lucru realizează poate apela doar la Bill Taylor, un amic, vecin cu el, deoarece munca lui îl ţinea prea ocupat pentru prietenii.

   La începutcând s-au mutat în cartier şi încă trăia soţia lui Bill, se mai întâlneau la un grătar, chiar îşi cumpăraseră împreună un mic iaht, pe care îl foloseau iniţial cu toţii, apoi pe rând. Quinn avea din ce în ce mai puţin timp liber, renunţase la chirurgie şi lucra ca medic de familie, aşa era la lucru aproape tot timpul. Văzuse în timp cum Nikki se schimbămai ales după ce au crescut copiii, cum viaţa lui de familie începe se destrame şi îşi  seama dragostea lor, dacă a existat vreodată (sau a fost numai atracţie) s-a răcit. De un lucru e sigur: îşiiubeşte copiii necondiţionat şi n-ar putea accepta  nu-i mai vadăasta îl convinge oarecum tot ce spune poliţia e minciună. De altfel în cele trei zile agonizante cât lipsise, îşi căutase familia. Venit după o gardă, obosit, a găsit casa goală şi s-a gândit Nikki a plecat cu copiii. Aşa i-a căutat peste tot unde credea ar putea fila o cabană a familiei în alt comitat, la sora ei în alt oraş, iar acasă l-a aşteptat poliţia. Bill Taylor îi aduce un avocat tânăr Dixon, care nu numai nu se descurcă, dar nici nu este interesat s-o facă. Cazul îl preia Alison Hope, care rămâne surprinsă de durerea din ochii lui Quinn, şi de convingerea lui cei doi copii nu sunt morţi.

Îi iubesc foarte mult pe amândoi, nici nu-ţi pot spune cât de multŞi cred mi fi dat imediat seama dacă ei mureau. Ar fi ca şi cum murea o părticică din mine. Cumva fi ştiut.”

   Alison lucrase la o firma mare de avocatură din Londra şi deseori se gândea se întoarcă la avocatură “vie, fascinantă şi bine remunerată” din marele oraş. Dar îşi găsise aici refugiul, după decepţia suferităcare aproape o doborâse, departe de umilinţă şi bârfe.
George, prietenul ei, un tip solid şi de încrederelucra ca detectiv privat şi începe discret cerceteze ce ştia lumea pe străzi despre Quinn. El este cel care îi spune lui Alison nu cu mult timp în urmă Quinn păruse un erou pentru oraşAjuns primul la locul unei înfruntări armate între bande, salvează una dintre victime, o faţă şi pentru văzuse maşina care pleca de la locul crimei, apare la proces ca martor, declaraţia lui ducând la arestarea unui mafiot local Simon Boniface.Tânărul ucis era nepotul unui alt şef de bandă Jevangee, care însă lucra legal ca medic, la cabinetul lui mergând mulţi oameni bogaţiDeşi bănuit de trafic de arme, prostituţie şi trafic de droguri nu a putut fi incriminat, adeverind zicalahoţul neprins …negustor cinstit”.

   De-a lungul anilor poliţia nu-l putuse aresta nici pe Boniface, aşa mărturia doctorului a fost providenţială. Doar Boniface evadase de trei luni şi nimeni nu mai ştia nimic de el (ulterior îi va fi descoperit cadavrul, mort de trei luni) iar la proces jurase se răzbune pe cei care l-au închisPoliţistul care-l arestase murise de atac de cord, judecătorul moare într-un accident de maşinăşi Alison vorbeşte cu Manning, dar acesta nu acceptă mai piardă timpul convins doctorul şi-a ucis soţia. Descoperirea cadavrelor a doi copii creează o adevărată isterie, dar laboratorul afirmă scheletele datează din perioada războiului, deci nici o legătură cu cazul.

   Cercetând în cartierul select în care locuia Quinn, unde lumea nu se prea vizita şi nu prea vorbea, George şi Alison îl cunosc pe Alan Mar, director onorific al firmei de construcţii unde Bill Taylor era asociat. Dar Alan Mar deţinea şi ziarele locale şi-i pune în legătură cu o reporteriţă Gina, care făcuse nişte cercetări despre un club. Gina îl ajută pe George identifice un grup de vecini, care împreună cu Nikki participau la adevărate orgii cu alcool, droguri şi sex. Nikki avea mult timp liber pentru avea o bonă la copii (care pleacă la un moment dat la Londra pentru nu avea actele în regulă şi despre care nu se mai ştie nimic), copiii erau deja destul de mari şi Quinn era tot timpul la lucru, iar când se vedeau nu îndrăznea s-o întrebe prea multe de frică ca ea nu plece cu cei mici.

   Quinn a încercat discute cu eaconştient ea avea un amant, dar Nikki nega cu înverşunare.
George identifica o astfel de petrecere şi vede poze la Rebecca, vecină şi prietenă cu Nikki, cea care o şi duce la prima petrecere.
Apoi lucrurile se precipită: Quinn este atacat şi aproape omorât în închisoare, Rebecca se sinucide, judecătorul Carswel este ucis, maşina lui Alison este aruncată în aer (din păcate la volan era mecanicul ei un tânăr simpatic). George şi colegul lui Douglas reuşesc între la o petrecere ca angajaţi ai unei firme de catering, dar sunt descoperiţi. Douglas este omorâtmaşina lui George zdrobită în accident şi lumea îl crede şi pe el mort.

   Au loc primele zile de proces şi cu toate este distrusăcrezând George este mort, Alison reuşeşte facă faţă. Dar nici mărturia lui Bill Taylor sau a lui Alan Mar, nici încercările ei de-a discredita martorii acuzării, nu o duc prea aproape de adevărlumea continuând creadă în vinovăţia doctorului.
Scăpat ca prin minune din accident, rănit, George nu reuşeşte dea de Alison, aşa cere ajutorul reporteriţei Gina. Se pune pe picioare şi convins de-acum doctorul nu e vinovat, se hotărăşte pândească casa lui Alan Mar, pentru i se părea nu e de încredere şi ascunde ceva.

   Şi surprizădin casă lui Mar iese o persoană deghizată care pleacă cu avionul. Ajutat de Gina, George îşi schimbă înfăţişareaîl urmăreşte pe tip şi pleacă cu el cu avionul în Mexic.
Abia aici descoperă adevărulpovestea sordidăcare de fapt nu avea nici o legătură cu membrii clubului de orgii şi mai ales nevinovăţia doctorului.Se adevereşte încă odată natura umană este total imprevizibilă.

Sper v-am făcut cât de cât curioşi.

   Adevărul este romanul nu-l poţi povesti, ar însemna devoalezi tot, pentru autorul are un stil simplu, aproape cinematografic, fără detalii inutile. Multe personaje, multă acţiune pigmentată cu poveşti de dragoste, principiul nimic nu este ce pare a fi, şi mai ales deznodământul surprinzător şi total neaşteptatiată ingredientele unui roman care te ţine conectat de la prima până la ultima filă.
Dar pentru restul…va trebui citiţi romanul.
Michael Hartland este un scriitor care surprinde cu fiecare roman şi tema abordată.

Călătoresc singură, de Samuel Bjork-prezentare

Editura: Rao

Număr pagini: 468

   După un prolog care se petrece în anul 2006 şi în care se povesteşte dispariţia unui bebeluş din maternitatea unui spital, trecem în 2012, când o fetiţă este descoperită atârnând într-un copac dintr-o pădure, cu un ghiozdan în spate, îmbrăcată ca şi când ar fi fost o păpuşă şi având la gât un bilet de avion pe care scrie: „Călătoresc singură“.
Această întâmplare macabră reprezintă începutul unui caz tulburător, în care apar şi alte fetiţe, găsite în aceleaşi împrejurări, fără ca poliţia să reuşească să înţeleagă ce se întâmplă.
Cazul îi este încredinţat inspectorului Holger Munch şi echipei sale speciale de operaţiuni în care acesta o cooptează pe Mia Kruger, o fostă colegă de-a sa care a părăsit poliţia, retrăgându-se pe o insulă, după ce a tras asupra unui drogat, ucigându-l.
Este o carte care îl captivează pe cititor încă de la primele pagini, antrenându-l tot mai mult pe măsură ce acţiunea se desfăşoară.

Sursa> Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Cazul Pelican, de John Grisham-recenzie

Titlul original: The Pelican Brief
Editura: Rao, 2000

    John Grisham s-a născut în 8 februarie 1955 în Jonesboro, Arkansas. A studiat dreptul la Mississippi State University şi a profesat timp de zece ani avocatura în Oxford, pledând-cum îi place lui însuşi să sublinieze- ,,pentru oameni nu pentru cine ştie ce corporaţii. Ar fi putut avea o carieră juridică şi politică plină de succes, dar hobbyul său, scrisul l-a făcut să se decidă.
Prima carte, Şi e vremea să ucizi, în 1987. A două carte Firma, 1991, a cucerit publicul american. Cărţile sale situate pe primul loc şi tipărirea în milioane de exemplare traduse simultan în nenumărate limbi i-au adus succesul.
În prezent, Grisham trăieşte destul de retras, împreună cu familia sa în Charlottesville, Virginia. Relaţia cu familia, cariera de succes, baseball-ul, biserica, operele de caritate reprezintă mai mult decât întruparea virtuţiilor americane. Acestea sunt cheia pentru înţelegerea fenomenului Grisham. Pentru că, de fapt, viaţa să reprezintă o poveste clasică de succes american.

   Doi judecători de la Curtea Supremă au fost asasinaţi. O tânără studentă la drept descoperă adevărul şi întocmeşte un referat, un document ucigător pentru cei care îl cunosc.

 

,,Indieni, negri, albi, mulatri, femei, homosexuali, iubitori ai pădurii, creştini, luptători împotriva avortului, arieni, nazişti, atei, vânători, iubitori de animale, rasişti albi, rasişti negri, oameni care protestau împotriva taxelor, muncitori forestieri, fermieri-era o mare uriaşă de protest.
-Indienii ar trebui să mă iubească!
Ideologia lui era simplă: guvernul mai presus de afaceri, individul mai presus de guvern, mediul mai presus de orice. Iar indienilor să li se dea orice vor.
Săptămânal aveau loc lupte de stradă. Bisericile şi preoţii fuseseră ultragiaţi de militanţii homosexuali. Rasişti albi, conduşi din umbră de câteva organizaţii paramilitare cunoscute, deveniseră mai îndrăzneţi în atacurile lor asupra negrilor, hispanicilor şi asiaticilor. Acum, ura era distracţia favorită a Americii.
Iar Curtea era, bineînţeles, o ţintă uşoară. Cel puţin doi agenţi FBI erau desemnaţi pe lângă fiecare judecător şi alţi cincizeci erau ocupaţi cu investigarea ameninţărilor.
-Vezi ce scrie pe pancarte? întreba el. Era aproape orb.
-Ca de obicei. Moarte lui Rosenberg. Pensionarea lui Rosenberg.Tăiaţi-i oxigenul.”

   Rosenberg era un judecător în vârstă de nouăzeci şi unu de ani. Aceştia erau aleşi pe viaţă. Deşi se putea retrage, preferă să participe în fiecare zi la tribunal. Era personajul pe care milioane de oameni îl detestă, iar majoritatea l-ar vrea mort. El primeşte ameninţări de patru ori mai multe decât restul judecătorilor. Va fi asasinat în patul său. Infirmierul său şi o persoană din pază vor fi şi ele ucise.
Cel de al doilea judecător este strangulat într-o sală de cinema unde rula filme cu homosexuali. Problema sa este că vota ca şi Rosenberg. Se credea un liberal.

,,-Ştiu că e o problemă, spuse rar Runyan. E o pacoste. Acum crede că e liberal. Votează ca Rosenberg un timp. Luna viitoare va fi un rasist alb şi va susţine segregarea şcolilor. Apoi, se va îndrăgosti de indieni şi va dori să le dea Montana. E ca şi cum ai avea un copil înapoiat.”

   Ce se întâmplă, care sunt jocurile din culise?
FBI, CIA. vor încerca să găsească motivul şi vinovaţii. Asistăm la discuţii între Preşedintele SUA, consilierul sau Coal (care este omul din umbră în rezolvarea tuturor problemelor şi deciziilor din preşedinţie) şi agenţiile de securitate americane. Ne dăm seama că Preşedintele nu îl înghite pe directorul FBI, iar reciproca e valabilă.

   Thomas Callahan era unul dintre cei mai simpatizanţi profesori din Tulane. Bea mult, ţinea cursurile târziu, şi îmbrăcămintea sa degajată, dar sic, i-a adus multe puncte de popularitate. Preda dreptul constituţional, un curs care nu plăcea nimănui, dar care era obligatoriu. Era o întreagă poveste cu legăturile lui cu studentele. Relaţia sa recentă cu o studentă frumoasă şi deşteaptă îl va face să se îndrăgostească pentru prima dată.

,,Uşa se deschise cu grabă şi o tânăra frumoasă, îmbrăcată în pantaloni strâmţi de jeans şi un tricou de bumbac, se strecura elegant înăuntru şi lunecă de-a lungul zidului pînă în rîndul al treilea, unde se deplasa cu îndemânare printre scaunele ocupate, ajunse la al ei şi se aşeză. Băieţii din rândul al patrulea o urmăriră cu admiraţie.”

   Darby Shaw era a două din grupă, putea să recite fapte, obstrucţionări, potriviri de opinii, opinii minoritare şi opinii majoritare pentru orice caz pe care l-ar putea menţiona Callahan. Îşi luase o diplomă în biologie cu magna cum laude şi era hotărâtă să termine dreptul la fel.
Callahan îl venera pe Rosenberg. Citise cărţi despre el şi opiniile sale, îl studiase, iar când află despre asasinarea lui se va îmbată crunt şi va suspenda temporar orele de curs.

   Darby încearcă să găsească motivele şi dedesubturile care au dus la crimă. Va dori să afle cine se face vinovat de moartea celor doi judecători. După o documentaţie şi o cercetare serioasă, va scrie un referat, la care voia să renunţe. Callahan va citi referatul, şi ii se par foarte interesante teoriile lui Darby. El va pasa documentul mai departe. Acesta ajunge la FBI, iar directorul agenţiei îl plasează la Preşedenţie. Incredibil ce valuri va face acest referat denumit,,Pelicanul”.

   Callenger va sări în aer cu maşina sa, iar Darby scapă ca prin urechile acului. Fata îşi dă seama că era ţinta acelei maşini capcană. Va încerca să fugă, să îşi salveze viaţa, ştie că este adevărat ce a scris în dosar şi cine este vinovatul. Se pare că, persoane foarte importante din lumea politici şi din apropierea Preşedintelui sunt implicate. Prietenul lui Callinger va fi şi el ucis. Fata va fi într-o continuă fugă, scăpând de câteva ori de la moarte.

   Un redactor de la un ziar important va încerca să descopere ce se ascunde în spatele acestui dosar şi în spatele crimelor. Încearcă, ajutat de Darby să găsească dovezi.

   Cine a vrut să dispară doi judecători de la Curtea Supremă? Cine vor fi cei nominalizaţi în schimb şi ce interese au?
Va reuşi să scape cu viaţă Darby? Câte persoane vor mai fi ucise pentru a ascunde adevărul?

Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Cazul Pelican, de John Grisham a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

by -
5

Averea Gutmeyer, de Alain Berenboom-recenzie

   “Averea Gutmeyer” este al doilea roman al autorului  publicat în limba română, după “Primejdii în Regat” ambele apărute la editura Crime Scene Press.

   Alain Berenboom s-a născut la Bruxelles, în 1947. Tatăl său, farmacist, era de origine poloneză, iar mama lituaniană, născută la Vilnius. Berenboom este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori belgieni contemporani de limba franceză, dar şi o autoritate internaţională în domeniul drepturilor de autor. Actualmente este profesor la Universite libre din Bruxelles, renumit avocat în Belgia şi mai ales un scriitor pasionat de genul mystery&thriller. A publicat 11 romane, o piesă de teatru şi o colecţie de nuvele. Este Cavaler al Ordinului Leopold din 2004. Academia regală belgiană de limba şi literatura franceză i-a acordat două premii importante: „Premiul Felix Denayer”, în 2007, pentru ansamblul operei sale literare şi Premiul „Emile Berneheim”, în 2010, pentru cel mai bun roman belgian al anului – „Regele Congoului”. A primit Premiul Rossel pentru anul 2013, unul dintre cele mai prestigioase premii literare belgiene, acordat de către cotidianul Le Soir.

   Potrivit autorului, cartea descrie nu doar o anchetă ”delicioasă” a detectivului belgian Michel Van Loo, ci surprinde istoria şi complexitatea unei epoci, anume perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial
M-am hotărât să citesc cartea după ce am văzut descrierea ei de pe copertă, aşteptându-mă la un roman poliţist clasic şi am avut o surpriză foarte plăcută.

    Dar să vă spun în câteva cuvinte (ştiţi deja că nu dezvălui prea multe) subiectul cărţii şi câteva personaje.
Detectivul Michel Van Loo este angajat de Irene de Terrenoir, frumoasa şi provocatoarea soţie a unui diplomat francez, să ancheteze o poveste ciudată şi interesantă în acelaşi timp. Tatăl ei doctorul Gutmeyer pierise (sau cel puţin aşa se ştia) în lagărul nazist de la Terezin împreună cu mama ei Ana. Ea scăpase doar pentru că atunci când i-au ridicat nemţii părinţii, era în vizită la o prietenă. Familia prietenei o trimite în Moravia, la nişte fermieri care au avut grijă de ea până la finalul războiului. Când s-a interesat de averea familiei, la banca din Elveţia, a aflat cu stupoare că tatăl ei venise în persoană cu câteva zile în urmă şi ridicase toţi banii din conturi, dispărând din nou. A încercat să dea banca în judecată, dar toate înscrisurile, semnăturile şi parolele “aşa zisului” Gutmeyer s-au dovedit a fi originale.

   Michel acceptă, bucuros că are de lucru, dar şi pentru că Irene îi spune că i-a fost recomandat de domnul Tongerloo, preşedintele unei companii de asigurare pentru care el lucrase. Anne, prietena lui, e mai sceptică, mai ales după ce află că familia Terrenoir încercase să dea de urma doctorului prin Crucea Roşie şi societăţile evreieşti, dar soţii Gutmeyer s-au evaporat efectiv din lagăr. Ciudat i se pare şi că doctorul a apărut şi şi-a luat averea, dar nu şi-a căutat fiica, mai mult potrivit băncii elveţiene, adresa dată de Gutmeyer era în vecinătatea lor, deasupra farmaciei lui Hubert, etajul casei fiind de fapt nelocuit.

   Michel începe să urmărească farmacia, ezitând totuşi, pentru că Hubert îi era prieten, şi vede noaptea nişte tipi cărând cu un camion diverse lăzi. Confruntându-l pe Hubert acesta îi spune că nu cunoaşte pe nimeni cu numele de Gutmeyer, dar că evreii scăpaţi din lagăre dacă au făcut greşeala să se întoarcă în Polonia sau Cehia nu prea mai aveau cum să scape de “cortina de fier”.

   Acceptă totuşi să-i ducă pe el şi pe Anne să cunoască o evreică Lily, o prietenă a soţiei lui, care însă nu ştie nimic despre doctor, cercurile în care se învârteau ei pe vremuri fiind diferite.
Michel îi urmăreşte într-o noapte chiar şi pe cei care veneau la farmacist, aceştia trag să-l sperie ,dar până la urmă Hubert lămureşte misterul: el le procura medicamente necesare în Israel, care la momentul acela era sub embargou. Surpriză mare e că prietenii farmacistului îl angajează şi ei pe Michel, pentru că voiau să ştie de ce doctorul dăduse această adresă, şi se oferă chiar să-l ajute cu acte din evidenţele din Israel

   Aşa că Michel începe să cerceteze, îl găseşte pe profesorul Okren, care îi predase la unversitate la Praga lui Gutmeyer, dar susţine că nu mai primise nici un semn de viaţă de la elevul lui, dinainte de război. Okren trăia într-o casă cu pisicile lui, dar detectivul vede pe birou cartea de vizită a lui Irene. Okren îi promite detectivului că va caută pentru el scrisorile doctorului, dar când Michel revine îl găseşte mort.

   Cere ajutorul lui Hubert, care are mulţi clienţi evrei bătrâni, şi se întâlneşte cu Martha, o bătrână doamnă, care-i spune că de fapt doctorul nu era chiar un om onorabil, lua bani pentru avorturi, dar le încredinţa pe femei unui alt medic, ea însăşi fiind gata să moară după o asemenea intervenţie..

   Întâlnirea cu soţul lui Irene îl pune din nou pe gânduri, mai ales când acesta îi spune că şi cei din Mossad cercetează cazul, şi că Hubert ar colabora cu ei. Doar că Michel are multă încredere în prietenul lui şi-l întreabă direct. Hubert îi spune povestea vieţii lui, dar şi că drumurile lui nu s-au întâlnit niciodată cu Gutmeyer. Totuşi are câţiva bătrâni evrei bolnavi, cărora le duce medicamente, pe care va încerca să-i întrebe despre doctor.

   Michel îl caută pe Tangerloo care-i spune că nu-l recomandase lui Irene, dar că această împreună cu soţul ei voia să-i dea în judecată pentru asigurarea făcută de Gutmeyer la ei înainte de război.
Aşa că Michel se alege şi cu un al treilea client, toţi vrând să afle dacă doctorul trăieşte sau nu.
Se hotărăşte să ia urma banilor, aşa ajunge la banca din Elveţia unde doctorul avusese contul.
Surpriză e că bancherul Weiss chiar îl cunoscuse pe doctor când deschisese contul la ei, înainte de război, şi-l recunoscuse fără dubii când a ridicat banii. Doar că, după lichidarea contului, banii mai trec prin diferite bănci şi dispar.

   Apoi un pacient al lui Hubert, Lipski, le spune că la Praga a fost bancherul lui Gutmeyer şi că l-a revăzut la Terezin, că are o părere foarte proastă despre el. Din păcate momentele de luciditate ale lui Lipski erau rare şi este şi el ucis înainte de-a apuca să spună prea multe. Singura legătură dintre Okren şi Lipski pare a fi detectivul, asta determinându-i pe poliţiştii belgieni să-l aresteze, mai ales că primiseră şi nişte ponturi anonime.

   Michel scapă şi fuge la ambasada franceză, la soţul lui Irene, care îl trimite în Israel, cu un paşaport fals, să afle realitatea. Pleacă însoţit de Hubert şi este ajutat în cercetări de israelieni,prietenii farmacistului, conduşi de Moshe.
Moshe află multe lucruri despre Irene care nu sunt în concordanţă cu cele spuse de ea. Tot el află şi adresa aşa zisului Gutmeyer de la Haifa, dar acesta se dovedeşte a fi Aaron Levin, un fost coleg al doctorului, care fusese şi el în lagăr şi le spune despre Ana, mama lui Irene, care murise acolo, dar şi despre dispariţia lui Gutmeyer. Doar că nu el luase banii.
Apoi cercetând vizitează un kibut, unde trăia agentul care-l găsise pe Levin şi el le prezintă un alt supravieţuitor pe Shimon.

  Michel îşi dă seama că banii dispăruţi au fost de fapt convertiţi în diamante, mai uşor de transportat şi de valorificat. Cercetările îi duc la o Yeshiva, o şcoală rabinică.
Apoi lucrurile se precipită.
Soţii Terrenoir ajung în Israel, dar o aduc cu ei pe Anne, ameninţându-l pe Michel că o omoară dacă nu cooperează cu ei.

   Şi urmează surprizele, o întâlnire cu rabinul şcolii, o a două soţie a lui Gutmeyer, o altă poveste a lui Lavin, găsirea doctorului, noi cercetări în privinţa lui Irene, noi actori în scenă.
Sigur că până la urmă iţele poveştii sunt descâlcite, se află adevărul, pentru că tot ce părea la început adevărat se dovedeşte a fi fals. Dar totul este bine când se termină cu bine şi vinovaţii îşi primesc pedeapsa

   Mă gândeam când am început să citesc cartea că va fi plictisitoare, pentru că este scrisă la persoana întâi (Michel povesteşte) şi nu are multe dialoguri.
Dar după câteva pagini povestea te prinde şi stilul amuzant este plăcut

   Reflecţiile detectivului, replicile amuzante (haioase), ironia muşcătoare, personajele multe şi bine creionate, trecerea fără efort de la trecut la prezent, te prind şi te fac să razi, dar în acelaşi timp să fii extrem de curios de ceea ce se întâmplă, iar povestea cu deznodământul ei este surpinzătoare şi total neaşteptată.

   Cartea este foarte bine tradusă de Ileana Cantuniari, dar sunt sigură că ar fi o adevărată delectare s-o citim în original, poate că voi încerca s-o găsesc în franceză.

   Oricum “Averea Gutmeyer” m-a făcut să-mi doresc să citesc şi celălalt roman al lui Alain Berenboom “Primejdii în Regat” apărut tot la editura Crime Scene Press.

   De altfel citatul de pe coperta romanului sintetizează foarte bine conţinutul: ”Banii plasaţi în Elveţia, înainte de război, de către evreii bogaţi, legăturile între diaspora şi tânărul stat Israel sau supravieţuitorii lagărelor ajunşi sub jugul sovietic, acestea sunt subiecte sensibile pe care Alain Berenboom le tratează cu o ironie muşcătoare în acest captivant istoric” (Claude Mesplede).

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Mercenarul (THE GUNMAN). Pe viaţă şi pe moarte, de Jean-Patrick Manchette

Roman polițist. Bestseller internațional

 

Publicată inițial în Franța cu titlul „La position du tireur couché ”, această poveste cutremurătoare și șocantă a fost ecranizată la Hollywood, în regia lui Pierre Morel, cu Sean Penn în rolul principal.

 

   „Era înalt, dar nu neapărat masiv, cu chipul senin, ochi albaștri și un păr șaten care îi ajungea până peste vârful urechilor. Purta un palton, un pulover negru, jeanși și o pereche de pantofi Clarks contrafăcuți. Își ținea spatele drept, rezemat de portiera din dreapta, cu picioarele pe banchetă, atingând cu tălpile portiera din stânga. Arăta de treizeci de ani sau ceva mai mult; nu-i împlinise încă și se numea Martin Terrier. Pe picioare ținea un pistol automat Ortgies cu amortizor Redfield.” De o violență care răzbate dincolo de orice limite, „Mercenarul” este povestea lui Martin Terrier, bărbatul care se transformă treptat într-o reflecție a societății degradate în care trăiește. Încercând să se retragă din mafia în care activează de zece ani, Martin pleacă în căutarea unei iubiri neîmplinite din liceu, cu speranța de a-și întemeia o familie. Dar „compania” nu-l lasă să se desprindă atât de ușor: are cu totul alte planuri pentru el. Astfel, fuga lui se transformă într-o urmărire pe viață și pe moarte. Toți cunoscuții lui dispar rând pe rând. Este persecutat sistematic, cu scopul de a fi forțat să capituleze și să-și accepte în continuare soarta de criminal. Ritmul cărții este extrem de alert, o cursă continuă până la finalul căreia imprevizibilul așteaptă să dea lovitura de grație. Și o dă în cele din urmă.

   „Unul dintre cele mai insolente, concise, șocante și autentice romane polițiste pe care Manchette le-a lăsat moștenire literaturii noir moderne.” – The New York Times

   „«Mercenarul» este o poveste cumplit de fioroasă pe care pur și simplu nu o poți lăsa din mână. Nu degeaba autorul este considerat salvatorul literaturii noir franceze.” – Washington Post Book World

Citește și ZULU, de Caryl Férey, un roman polițist extraordinar, de un farmec diabolic!

Sursa Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

 Comisarul şi cei şapte pitici, de Sergiu Someşan

Editura: Smart Publishing, 2016
Pagini: 146

     Despre autor

    Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

    Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate.

    Autor de poezii și proză.

   Publicații – Cuvinte de vânzare;  Să n-o săruți pe Isabel; Radiestezia- realitate și mister; Carte de magie; Cadouri de Crăciun, Aproape îngeri; Șapte flori erotice, Justițiarul. sursa 

    De mult mă tenta să citesc o carte a autorului. Am avut plăcerea de a citi o primă carte polițistă, o carte pe gustul meu.
    Comisarul și cei șapte pitici este un pamflet diferit al basmului Alba ca zăpada, dar care nu este un basm. Este o poveste cu multe crime pornind de la ideea fraților Grimm. O idee care ne demonstrează imaginația bogată a autorului de a transforma o poveste frumoasă într-o poveste cutremurătoare, plină de crime odioase.

   Acțiunea romanului se petrece în Brașov unde moartea a șapte pitici provoacă teroare, speriind piticii dar și autoritățile de lipsa probelor pentru al prinde pe criminal. Fiecărui pitic i se taie degetul mic, iar asupra lui se găsește câte o foaie cu șapte pitici desenați. După fiecare crimă, e tăiat cu un X roșu câte un pitic, foaia fiind lipită pe fiecare cadavru.
    Primul pitic – Octavian Lazăr, 35 de ani. Asemănarea lui cu Tyron Lannister (piticul bețiv din Urzeala Tronurilor) îl ajută să fie angajat în barul Medieval, întreținând atmosfera cu un număr  în care trage cu arbaleta într-un măr deasupra unei chelnerițe. Este ucis de arbaleta sa în drum spre casă, într-un parc.
   Al doilea pitic –Vasile Muscalu (Vasilică Bobinatorul), meseriaș iscusit, ucis în atelierul său prin electrocutare.
    Al treilea pitic –Alexandru Mare, pictor. Numit pictorul de cărți poștale și de singurătăți, semnându-se AlMare. Ucis în pădurea de la Tâmpa, legat cu un furtun de o țeavă a izvorului, presiunea făcând să-i scoată ochii din orbite, prin ei țâșnind apa.

Mai fusese și altă dată prezentă la locul unor crime, dar piticul transformat în fântână arteziană o impresionase mai mult decât orice văzuse până atunci.”

   Cu fiecare pitic identitatea e creată mai detaliat, iar moartea mai spectaculoasă.
   Al patrulea pitic –Cătălin Ene, muzeograf. Ucis în cușca de fier din subsolul muzeului, numită Fecioara de fier – plină cu ace de oțel.
    Piticii cinci și șase – Gemeni, circari. Moartea lor părea accidentală, o căzătură de la înălțime de la trapez. Gâturile lor au fost rupte înainte de cădere. Plus că degetele lor mici au fost tăiate, iar afișul cu piticii tăiați cu X roșu era prezent.
    Al șaptelea pitic – Arpad Attila, viceprimar în comuna Festeloș. Ucis într-un butoi cu acid. O moarte crudă.
    Dacă sunt șapte pitici, cine e Albă ca zăpada și unde e?
    Ancheta e formată din șase agenți.
  Comisarul-șef Câmpeanu care se apropie de pensie; Comisarul Brumaru care va conduce ancheta; inspectorul Alina Dănciulescu care este foarte vigilentă și are un rol important în anchetă; inspectorii Crăciun și Mihăilă și agentul Rusu.
    Ei descoperă un film XXX care-i leagă pe acești pitici, în care Albă ca zăpada este o tânără Eva Nagy, care s-a sinucis la 19 ani. În film se vede clar că fata e drogată.
   Aici se vede motivul, e vorba de o răzbunare. Apar primii suspecți: tatăl victimei și iubitul ei Anton Stoicescu.
    Iubitul ei era înrolat în Legiunea Străină(poreclit Recuperatorul Jean Valjean).
Ucigașul caută principalul vinovat de filmarea acestui film XXX, întrebându-i pe fiecare pitic înainte să-i ucidă: Cine este Regizorul?.

    Părerea mea

   Nu am obiceiul de a oferi multe detalii a romanelor pe care le citesc. De data aceasta am făcut o excepție. Cartea e formată din acțiune și investigații, nu există subînțelesuri, de aceea detaliile acestei povești contează.
   Mi-a plăcut mult acțiunea, investigația, personajele și povestea.
   M-a surprins imaginația autorului, pentru că m-am surprins pe mine într-un film bun. Da, mi-ar face mare plăcere să văd o ecranizare românească a acestui roman.
   Nu sunt multe de spus, singurul lucru pe care pot face e să vă recomand să citiți. Descoperiți criminalul și acțiunea complexă din puținele pagini ale acestei povești care pe mine m-a captivat.

Mulţumim autorului Sergiu Someşan pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Secretele din Strada Portului, de Ann Cleeves

   În 2006 Ann Cleeves a primit premiul “Duncan Lawrie Dagger” acordat de către “Crome Writer’s Association” (CWA) pentru primul roman din seria “Shetland” numit “Raven Black” (tradus în limba română cu titlul ”Negru de corb” apărut în 2012 la Crime Scene Publishing).
    Anul 2014 a reprezentat pentru autoare una dintre cele mai bune perioade literare, succesul celor două seriale tv atrăgând după sine vânzări excepţionale ale tuturor romanelor sale.

   O crimă înainte de Crăciunîn metrou, un martor, un secret vechi din trecutul unei comunităţi în aparenţă inocentă. Toate indiciile duc la strada Portului şi totuşi, oare de ce toţi cei care locuiesc acolo se feresc vorbească?

      “Nimeni nu tulbură apele mai tare decât Ann Cleeves” (Val McDermid)

   Înainte de Crăciun detectivul Joe Ashworth se întoarce cu fiica lui Jessie de la un spectacol de colinde, de la Catedrala Newcastle. Jessie era solista corului şcolii şi tocmai fusese lăudată de dirijor pentru interpretare. Se întorc cu metroul bucuroşicomentândprivind lumea care se agită cu cumpărăturileÎn metrou Joe înregistrează cu privirea mereu alertă de poliţist diferite grupuri de tineri teribilişticorporatişti care se întorc acasăşi o doamnă în vârstă elegantă şi distinsăcare se aşează pe scaun. Din cauza unei defecţiuni, metroul nu mai pleacă din staţia Mardle şi oamenii coboară meargă la autobus. Joe e hotărât ia un taxi, dar Jessie fuge înapoi în vagon s-o trezească şi pe doamna în vârstăsingură care nu coborâse, aşa descoperă e moartă. Joe o anunţă pe şefa lui Vera şi echipa de criminalişti.
    Vera Stanhope, şefa biroului de omucideri şi Joe află numele moartei, Margaret Krukowski de 70 de ani, şi existenţa banilor din portofel îi face şi dea seama motivul crimei nu a fost jaful. Adresa moartei era pe strada Portului la nr. 1, unde avea Kate Dewar o pensiune, şi unde mai lucra şi Margaret, care avea un apartament la mansardă.

   În timpul derulării cercetărilor îi cunoaştem pe cei din trecutul şi prezentul victimei.
   Kate Dewar, de fapt Kate Guthrie, fosta cântăreaţă şi compozitoare de succes, proprietara pensiunii, are doi copii-Ryan şi Chloe, pe care simte câteodată nu-i mai înţelege. Doi adolescenţi total diferiţifata mereu implicată în câte un proiect şcolar, dornică fie în prim planbăiatul un şmecheraş şi profitor, veşnic băgat în necazuri, care părea se cuminţise de când lucra la Malcolm, un prieten de-al lui Margaret. Soţul lui Kate, Rob murise şi acum avea un prieten, profesor de muzică, Stuart, cu care voia se căsătoreascăSe înţelege foarte bine cu Margaret, cu care era prietenă din tinereţecare chiar o ajutase mult cu pensiunea şi cu creşterea copiilor. Dar abia acum realizează nu ştie prea multe despre prietena ei, pentru întotdeauna îi respectase intimitatea. Ştia doar soţul polonez, cu care se căsătorise împotriva dorinţei părinţilor, o părăsise şi ea era activă la Adăpostul pentru femei şi în diferite acţiuni de caritate.

    Locatarul aproape permanent al pensiunii George Enderby se ocupă cu comerţul de cărţi şi poposea 2-3 zile şi la pensiune. La un moment dat este părăsit de soţia lui Diana, dar pentru nu vrea şi trâmbiţeze eşecul apelează la un prieten profesor, biolog la Universitate, Michael Craggs, care venea pe insula Coquet facă cercetări.
    Malcolm Kerr avea un atelier de reparat bărci şi vara organiza excursii de observare a păsărilor de mare pe insula Coquet. Când trăia şi tatăl lui, Billy, şi firma mergea bine, Margaret lucrase contabila la ei. Apoi, într-un incendiu firma a ars, Billy rezolva actele cu firma de asigurări. Totul s-a întâmplat chiar în ziua când a avut loc petrecerea de ziua lui Billy, s-au auzit chiar zvonuri ar fi fost vorba de încasarea asigurării, dar legea tăcerii guverna cel mai mult micul orăşel şi mai ales strada Portului. Pe atunci la cârciuma din Coble, unde se adunau cu toţiiera proprietara o femeie aprigă Val, al cărei fiu Rick, un tip alunecos şi perfid, dispare tot în acea noapte.
    LaAdăpost” le cunoaştem pe Jane administratoarea, pe Laurie, o fostă hoaţă, pe Susan care o ştia din tinereţe pe Margaret şi pe Emily, o adolescentă cu probleme.
    În timp ce se derulau cercetări, interogatorii, este ucisă o prostituată Dee Robson, o crimă oribilăPoliţia are tot felul de bănuielimai ales după ce Stuart Booth, logodnicul lui Kate, le povesteşte în tinereţe a fost clientul lui Margaret, care lucra ca escortă sau prostituată de lux. Ciudat era îi dispăruse din portofel o poză a ei pe care o avea de când erau foarte tineri.

    Printre toate cercetările personajelor, implicate mai mult sau mai puţin în întâmplări din trecut şi prezent, aflăm câte ceva şi despre viaţa personală a poliţiştilor.
    Astfel Joe, căsătorit cu Sal, avea trei copii, cea mai mare fiind Jessie, un tip calm, liniştit, bine văzut de colegi şi de şefa lui.
     Vera Stanhope, şefaal cărei tată fura pe vremuri ouă de păsări exotice şi făcea afaceri cu Billy Kerr.     Charlie, divorţat, cu o fată care venise locuiască cu el.
      Holly, adjunctăcareşi dorea foarte mult reuşească într-o lume mai mult a bărbaţilorVieţile lor personale se derulează în paralel cu vieţile personajelor din anchete şi cercetări.
     Un punct de cotitură îl constituie momentul când Jessie este luată din grupul de colegi, şi atrasă într-o altă zonă, dar spre norocul ei este salvată de Malcolm.
     

  Şi după ce am aflat atât de multe, vine firesc întrebareacine este ucigaşul? de ce ucide?
     Dacă vreţi aflaţi cum s-a derulat în trecut şi prezent viaţa personajelor, cum au interacţionatcine este criminalul citiţi cartea.
    Este un roman poliţist foarte bine scris, care teobligă” oarecum gândeşti în rând cu criminaliştii, ţi faci propriile deducţii şi al cărui final este mai mult decât surprinzător.
      Aşa sunt perfect de acord cu aprecierile de pe coperta cărţii:
    “Dialogul alert, descrierile şi intriga bine dozată, demonstrează de ce romanul poliţist englezesc are un moment de glorie” (Woman)
     “Folosirea cu atât de multă uşurinţă a limbajului şi construcţia atât de inteligenţă a romanului o fac pe Ann Cleeves una dintre cele mai talentate scriitoare de romane poliţiste.” (Sunday

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

 Justiţiarul, de Sergiu Someşan

Editura: Vremea

Număr pagini: 160

Data apariţiei: Aprilie 2016

   Descriere:

   ,,Severe riscuri îşi asumă Sergiu Somesan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte, foarte urât ce face el!

   Pe de altă parte, sigur, de îndata ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

   „Justitiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă. – Tudor Calin Zarojanu”

   Romanul “Justiţiarul” de Sergiu Someşan se numără printre cele mai bune romane citite de mine din literatura română contemporană, reuşind să mă menţină, fără să mă plictisească, în mrejele sale până la finalul lecturii.

   Cu toate că am mai citit şi “Să n-o săruţi pe Isabel” şi “Carte de magie”, ambele de acelaşi autor, aceasta mi s-a părut de departe cea mai bună carte a lui Sergiu Someşan. Pornind de la acţiunea bine structurată, până la personaje, cartea nu-ţi dă voie să o laşi din mână.

   Romanul debutează cu reîntoarcerea în România a unui bărbat înalt, între două vârste, pe nume George Pruteanu. Acest domn a devenit foarte bogat după ce un prieten vechi i-a lăsat toată averea, drept moştenire. Nu vă imaginaţi că i-a dat-o fără să facă nimic, nu, nici vorbă! L-a pus să îi promită că o va răzbuna pe nepoata lui, care fusese omorâtă într-un mic cartier din Bucureşti. Văzând că i-a promis, Ian, căci aşa îl chema pe milionar, s-a sinucis, iar George l-a îngropat exact unde îi spusese, cu câteva clipe înainte să moară.

   Pruteanu uitându-se pe fereastra camerei de hotel  în care era cazat, rămâne uimit cât de mult se schimbase Bucureştiul după 30 de ani de când nu l-a mai văzut. Rămâne uimit şi de faptul că, l-a intrarea în Palatul Parlamentului era o coadă imensă de copii şi adulţi, el imaginându-şi că este Ziua Porţilor Deschise.

   Înainte de a merge în cartierul în care fusese omorâtă nepoata lui Ian, George Pruteanu vizitează un anticariat de pe Lipscani, în Centrul Vechi, acest loc amintindu-i de copilărie, atunci când văzuse un stilet frumos, dar pe care nu şi-l permitea. Acum, fiind un om cu o situaţie materială foarte bună, a intrat în anticariat şi a cumpărat acel stilet pe care şi-l dorea din copilărie.

   După ce iese din anticariat, porneşte, luând un taxi, spre cartierul Ferentari, pentru a-şi duce misiunea la capăt şi pentru a-şi respecta promisiunea. Cu toate că este avertizat de taximetrist să fie atent în jurul lui, Pruteanu nu îi ia în seamă sfatul şi porneşte fără frică la pas prin Ferentari.

   Într-un final, după multe peripeţii, ajunge în locul în care locuia cel care a ordonat să fie omorâtă fata, şi cu ajutorul stiletului îl ucide şi el pe cel care i-a făcut rău nepoatei lui Ian.

   Mulţumit că şi-a încheiat misiunea cu bine, Pruteanu nu pleacă aşa repede din Bucureşti, ci doreşte să mai rămână pentru câteva săptămâni în acest oraş în care totul este posibil.

   Pe când se întoarce din Ferentari, George observă că un parlamentar omoară o fată pe trecerea de pietoni, acest caz, după câteva zile, fiind muşamalizat. Indignat, Pruteanu află cine e parlamentarul şi îl ucide de îndată ce îl prinde.

   Observând că parlamentarii nu îşi fac treaba cum trebuie şi dorm pe ei, în scenă apare Justiţiarul, un om care pare bătrân şi hotărât. Acest bărbat scrie un comunicat către Parlament, unde precizează că trebuie să fie în Parlament exact 300 de parlamentari, că Parlamentul trebuie să fie unicameral, iar parlamentarii trebuie să primească în fiecare lună salariul minim pe economie. Bineînţeles, domnii din Parlament nu iau în seamă acest comunicat, dar Justiţiarul nu stă degeaba. Îşi crează un blog, de unde transmite live-uri în care îşi anunţă deciziile. Ei, bine, Justiţiarul hotărăşte să folosească o roată cu numele tuturor parlamentarilor pe ea, atât deputaţi, cât şi senatori, şi unde se opreşte roata după ce este învârtită de Justiţiar, acela va fi următorul parlamentar omorât.  Astfel, omoară zeci de parlamentari, iar ceilalţi din conducerea ţării nu fac nimic, doar stau în birouri şi urmăresc cine va fi noul om de pe lista Justiţiarului.

   De-a lungul cărţii, Cristina, o tipă care lucra pentru poliţie, şi căpitanul Enescu ajung să aibă o relaţie de iubire împreună. Cercetările sunt în toi, poliţia trezindu-se din somnul profund. Din întâmplare Cristina descoperă în pivniţa lui Enescu un studio exact ca al Justiţiarului, şi o prietenă de-a ei anunţă poliţia, iar Enescu este încătuşat.

   Dar oare chiar el e Justiţiarul?

   O carte foarte bună, care a reuşit să mă binedispună şi să mă facă să uit de tot în timp ce o citeam.

   V-o recomand cu drag!

Mulţumim autorului Sergiu Somesan pentru cartea oferită!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Frumosul asasin, de VT Morogan

Editura Crime Scene Press

   Viorica şi Teodor Morogan locuiesc în străinătate de peste treizeci de ani. În primii cinci ani au locuit la Montreal, Canada, iar după aceea la Stockholm, Suedia.
Cu toate că, iniţial, ambii au terminat Facultatea de Geologie de la Universitatea Bucureşti, evoluţia lor ulterioară a fost diferită. După studii de artă plastică, făcute la Montreal, Teodor Morogan s-a dedicat picturii, având expoziţii personale şi de grup. Viorica Morogan a continuat să se specializeze în domeniul geologiei şi este actualmente doctor docent la Universitatea Stockholm, având un palmares bogat de publicaţii ştiinţifice. Pasionată de literatură, Viorica este traducătoare din limba suedeză şi, împreună cu Teodor, autoare de române poliţiste.
La Crime Scene Press au publicat romanele „Frumosul asasin” (2014) şi „În vrie (2016)”.
Am dorit să ştiu de unde provine numele autorului de aceea am vrut să facem cunoştiinţă cu ei.

  Romanul ”Frumosul asasin” este un roman complex, după cum spune şi George Arion: ”VT Morogan prezintă o relaţie plină de suspans între spaţiul nordic şi cel meridional”.

     Şi acum să vorbim puţin despre personaje şi acţiune.
Alexa Vancea locuia la Stockholm în Suedia, unde lucra ca jurnalistă, mai bine spus se prefăcea că e jurnalistă, în loc să predea la Universitatea din Lome, capitala ţării africane Togo. Şi era şi la dispoziţia unei organizaţii secrete conduse de Nathan Scott. Mulţi prieteni de-ai ei jurnalişti, reporteri, care voiau să povestească despre atrocităţile de la baza Bou-Azzer, să trezească opinia publică, muriseră: ”Nu reuşea în nici un chip să scape de amintirile tulburătoare ale anului premergător, aşa-numitei ,,primăveri arabe”‘, primăvară care se dovedise a fi o iarnă aspră şi, probabil, foarte lungă. În locul democraţiei, revoluţiile din ţările arabe aduseseră la putere regimuri religioase, totalitare, după cum fusese de altfel planificat de forţele întunecate din lume. Eforturile organizaţiei din care făcea parte Patrick şi care era condusă de Nathan Scott, de a trezi opinia publică, eşuaseră.” O parte din grup muriseră în diferite accidente, o parte se ascunseseră în Suedia. Alexa, corespondent al ziarului L”Observateur, Anders medic la un cabinet psihiatric, şi Patrick care era tot timpul plecat, în diferite misiuni.

   Deprimată de vara răcoroasă din Stockholm, Alexa pleacă la Hammamet-Tunisia în vacanţă. Seara pe plajă găseşte cadavrul unei suedeze, despre care află ulterior că era laborantă la un mare concern farmaceutic. După vreo două zile este acostată la plajă de-o altă suedeză, Mălin, prietenă cu cea moartă, care-i povesteşte necăjită despre prietena ei Eva, despre faptul că lucrau în acelaşi laborator şi că, găsiseră nereguli privind vaccinurile şi medicamentele. Când îi spusese despre asta directorului filialei firmei, din Suedia, Alain Woolley, acesta le-a spus că a cercetat şi tot lotul defect a fost distrus, dar ele aflaseră că nu era adevărat. A doua seară şi Mălin este omorâtă şi Alexa speriată se întoarce în Suedia.

   Începe să se intereseze discret de firma Profarma, mai ales că suedezii parcă erau tot timpul la doctor, tot timpul cu tot felul de tratamente şi medicamente revoluţionare, lucru remarcat şi de Anders. Nathan deţine informaţii despre o nouă conspiraţie a oligarhiei industriei chimice şi farmaceutice: ”Gripele se succedau fără întrerupere, aviară, stomacală, porcină, bovină, spaniolă, de tip Hong-Kong şi aşa mai departe. Vaccinurile apăreau în acelaşi ritm vertiginos, iar guvernele le cumpărau cu banii din impozite şi le stocau spre binele şi fericirea populaţiei îndobitocite de atâtea primejdii. Câţiva ajungeau fabulos de bogaţi, mai mulţi foarte bogaţi ,alţii doar bogaţi, iar unii, majoritatea de fapt, reuşeau să-şi păstreze serviciile bine remunerate. Cerere şi oferta. Legea mult lăudată a economiei de piaţă .Când cererea nu există, atunci trebuia creată, uneori chiar cu forţa, deoarece cartelurile industriei farmaceutice îţi ofereau deja produsele. Populaţia trebuia transformată, încetul cu încetul, într-o masă ascultătoare de bolnavi, care aşteptau cu sufletul la gură apariţia noilor medicamente, mult mai eficiente decât cele anterioare, a noilor echipamente şi metode de analiză, mult mai sofisticate, mai costisitoare, decât cele din urmă cu un an.”

   Nathan îl trimite pe Patrick să le solicite ajutorul, crezând că nu e nimic periculos.
Dar apar alte cadavre, laboranta Sanna Anderson, bună prietenă a Evei, femeia de serviciu somaleză, doctoriţa Mihaela Sekely, omorâte aproape în acelaşi mod.

   Apare şi un ucigaş, cu ochi superbi, Viktor Laho, al cărui şef Boris, conducătorul unui mare cartel, voia lucrările de la Profarma. Aşa că Viktor intermedia lucrurile, curăţând eventualele probleme din jurul lui A.Woolley, care fusese de acord să vândă pentru o mare suma de bani, ambii aşteptând ca cercetătorul suedez Rickard Sundblad să termine vaccinul. A.Woolley voia să ia banii şi să dispară, să-şi trăiască viaţă. Dar şeful firmei din Londra îşi dă seama că se întâmplă ceva la filiala suedeză şi o trimite pe Jeanne Beaufort să cerceteze.

   Descendenta unei vechi familii nobiliare, stilată, inteligentă, licenţiată, figura la firma ca cercetător, dar era un agent iscusit şi o ucigaşă la nevoie.
Drumurile tuturor se intersectează, Jeanne, lesbiană fiind, pune ochii pe Alexa. Viktor o vede şi el şi femeia cu ochi superbi, ca ai mamei lui, îl cucereşte definitiv, el îndrăgostindu-se pentru prima dată. Îi spune lui Boris adevărul şi cu acordul acestuia se retrage din joc, dar o urmăreşte în continuare discret pe Alexa, parcă presimţind că această va avea nevoie de ajutorul lui..

   În tot acest timp poliţia cercetează crimele, dar fără a ajunge la un rezultat .Urmează alte morţi, răzbunări, sinucideri, iubiri timide. Autorii ne prezintă nu numai munca poliţiştilor ci şi viaţa lor, problemele lor, modul lor de a fi, cu bucuriile şi eşecurile.

   Tot aşa ne povestesc şi despre cei implicaţi, începând cu copilăria lor, modul cum au crescut, eşecurile şi abuzurile din viaţă lor. Cunoaştem şi o parte din societatea românilor, cei cu care se intersectează drumurile Alexei, poveştile lor, felul de a fi şi de a privi viaţa.

   Şi zău că de unele personaje îţi pare rău, ţi-e chiar milă, pe unii îi deteşti, pe alţii îţi vine chiar cum s-ar spune ”să-i strângi de gât”,  iar unii pur şi simplu îţi plac.

   Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă şi care e deznodământul poveştii (apropo e cu happy end) citiţi romanul.

   Este o carte foarte bine scrisă, foarte interesantă, axată pe probleme reale şi finalul lasă loc de continuare a aventurilor. Şi mai ales personajele diferite, cu caractere şi reacţii contradictorii sunt foarte bine creionate.
Pentru cei care citiţi romane scrise de autori suedezi am să vă spun că, sunt sigură că o să vă placă cartea, pentru că modul de scriere seamănă cu al acestora.

 Personal, nu prea sunt încântată de autori nordici (e doar părerea mea personală) aşa că voi da cărţii doar 4 steluţe.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
11

Lee Child: ”Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.”

Cartea oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici

“Jocul minţii tale te poate surprinde chiar şi pe tine.”

Editura Rao

   Romanul este structurat pe trei părţi, trei poveşti, trei adevăruri ale aceleaşi întâmplărimoartea tragică a profesorului Joseph Wieder: ”..una dintre cele mai importante personalităţi care predau la Princeton în acei ani, considerat un soi de Prometeu, coborât printre noi muritorii ,pentru a ne învaţă tainele focului”
Fiecare parte, fiecare etapă este povestită din perspectiva celui care încearcă la momentul respectiv desluşească povestea.

   Prima poveste este a agentului literar Peter Katz, care primeşte o scrisoare şi un fragment de manuscris de la Richard Flynn. Nu este prima dată când primeşte un manuscris, dar simte este ceva adevărat şi interesantaşa lasă totul şi citeşte documentul. Richard Flynn s-a născut şi a crescut în Brooklyn, a terminat engleza la Princeton, şi a urmat o carieră în publicitate. Anumite veşti aflate în ultimul timp, accentuate şi de problemele lui de sănătateîl determină scrie povestea asasinării reputatului psiholog şi professor Joseph Wieder, din păcate asasinul nefiind descoperit. Dar unele amănunteapărute la acel moment, îl fac creadă ştie adevărul şi scrie o carte cu titlul provizoriu de Cartea Oglinzilor”, pe de-o parte pentru întotdeauna şi-a dorit fie scriitor, pe de altă parte pentru a fi cel care spune lumii adevărul despre relaţia dintre el, Laura Baines şi profesor: Mi-a fost dataşadar aflu acel adevăr în urmă cu trei luni, aşa cum scriam mai susşi mi-am dat seama trebuie -l împărtăşesc şi celorlalţideşi furia şi frustrarea pe care le simţeamşi încă le mai simt-erau copleşitoareÎnsă uneori ura poate fi un combustibil puternic, chiar mai puternic decât iubirea.”

   Flynn povesteşte despre cum a cunoscut-o pe Lauracare a închiriat o camera în casa în care stătea şi el, despre relaţia care s-a dezvoltat între ei, care după el fusese mai mult decât prietenie. Laura i-a mai povestit a avut un prieten Timothy Sanders, care acum o hărţuieşte, de aceea se şi mutase. Tot Laura îi face cunoştiinţă cu profesorul, care îl plăteşte ca -i catalogheze cărţileÎl cunoaşte pe Derek Simmons, un tip care fusese acuzat şi-ar fi omorât soţia, dar pentru în adolescenţă mai avusese episoade psihotice este ajutat de profesor, internat şi tratat în spital. Apoi, odată eliberat, profesorul îl ia pe lângă el dându-i de lucru. Serile de discuţii cu profesorul, comportarea echivocă a Laurei, îl fac pe Flynn nu mai ştie care e adevărul şi şi pună întrebări: Laura e încurcată sau nu cu profesorul? Mai e sau nu prietenă cu Timothy?Ţine sau nu la el cu adevărat?” Apoi profesorul este găsit mort şi toţi sunt cercetaţi de poliţiemai ales fiecare îl vizitase în seara respectivă pe Wieder.

  Peter Katz este interesat de continuarea manuscrisului, curios vadă ce aflase Flynn, dar când îl caută află acesta a murit şi prietena lui Danna Olsen, moştenitoarea lui nu ştia nimic despre vreo carte. Flynn fusese diagnosticat în urmă cu un an de cancer, chimioterapia nu a avut rezultate. Peter se gândeşte nu va mai afla deznodământul poveştii poate Richard Flynn, ştiind e pe moarte, gândise manuscrisul ca pe o mărturie tardivă. Dar pentru povestea nu-i  pace îl caută pe John Keller, fost reporter de investigaţiicăruia îi oferă şansa de-a cerceta cazul, câştigând nişte bani, mai ales subiectul ar fi avut un potenţial comercial important pentru agenţieDacă va descoperi ceva va putea chiar scrie o carte folosind ca punct de plecare fragmentul de manuscris al lui Flynn.

   Pe John Keller îl tentează ideea, prietena lui Samproducător tv îl încurajeazăaşa începe facă cercetări şi avem a doua parte a romanului, cu întâmplările văzute prin prisma lui.
Începe prin a cauta pe net în ziarele vremii tot ce se poate despre crimăsuspecţi şi cercetări. Apoi apelează la Harry Miller, detectiv particular găsească anumite personaje din fostul anturaj al profesorului: pe Laura Baines, Derek Simmons şi pe Sarah Harper, fostă colegă de facultate cu LauraCitind datele şi cercetând se gândeşte Laura are o legătură cu crima şi şi însuşise manuscrisul, despre care se spunea l-ar fi scris profesorul, în domeniul cercetării psihologice.

   Îi găseşte pe cei implicaţiLaura îşi schimbase numele pentru a nu fi căutată de reporteri, ajunsese un psiholog reputat, cu cărţi publicate, cu o activitate impresionantă. Sarah Harper, după o viaţă zbuciumatăse pregăteşte de mutare pe o insula cu ultima cucerire. Derek Simmons locuia cu o partenera şi avea un mic atelier. John Keller se întâlneşte şi cu poliţistul pensionat Roy Freeman care cercetase cazul şi care îi  nişte informaţii şi note referitoare la crimăVorbeşte cu secretara profesorului, cu foştii colegi, unii îl laudă alţii îl criticăToată lumea are o altă părere şi o altă poveste despre profesor şi mai ales o altă versiune a faptelor. J.Keller este obosit, tracasat de cantitatea mare de note fără a ajunge la un rezultat final, logodnica îl părăseşte şi acceptă până la urmă un post în cinematografie .Îi restituie lui Peter Katz scrisoarea şi fragmentul de manuscris, îi spune versiunea lui despre caz spunând după părerea lui Flynn era criminalul şi cartea ar fi fost mărturia lui.

   Înainte de-a pleca din oraş îi  lui Roy Freeman cutia cu toate cercetările şi notiţele lui, şi aşa începe a treia parte a cărţiipovestită de către detectiv, care avusese mereu o nemulţumire  nu soluţionase cazul.
Şi apare un nou element, un criminal condamnat la moarte mărturiseşte el este cel care l-a omorât pe profesor.
Frank Spoel, un tânăr cu antecedente, avusese o altercaţie cu nişte “prieteni de afaceri”îl bate pe unul, este închis şi ajunge într-un spital psihiatric, într-un program de cercetări al lui Wieder. Când iese cu greu din închisoarea-spital este hotărât şi refacă viaţa. dar se şi răzbune pe profesor. Îl găseşteîl urmăreşte şi-l loveşte cu o batălăsându-l într-o baltă de sânge sigur l-a omorât. Dar Freeman este intrigat pentru ora morţii este mai târzie decât momentul atacului, deci cine e vinovatul? Cercetează, verifică probele, lucrurile, pune faptele cap la cap şi descoperă adevăratul vinovat şi motivele lui.

   Care este adevărul referitor la vieţile protagoniştilorcine şi de ce l-a ucis pe profesor, veţi afla citind cartea.
Prietena lui Flynn îl cheamă pe Peter -i dea manuscrisul, dar în lumina adusă de cercetări, cartea nu ar mai fi reală mai ales pentru :Toţi se înşelaseră, toţi văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră privească şi care se dovediseră a fi nişte oglinzi.”.

Cartea este scrisă în stilul alert, concentrat, interesant şi incitant al lui Eugen Ovidiu Chirovici.

   “Cartea Oglinzilor” a fost publicată în peste 38 de ţări din toată lumea, pentru este: ”Un român cu adevărat genial care m-a captivat de la prima pagină spune Francesca Pathak (editor).
Relevante sunt şi aprecierile lui Tammy Cohen care spune:O povestecaptivantă despre natura iluzorie a adevărului şi a memoriei. şi mai ales ale scriitorului Lee Child: Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.O recomand cu căldură.”

Eu nu pot decât -i dau punctaj maximmai ales ştiţi cu toţii sunt fan E.O. Chirovici.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Primejdii în regat, de Alain Berenboom

Editura: Crime Scene Press

    Bruxelles, 1947. Belgia stă pe un butoi de pulbere. Francofonii se tem de scindarea țării, în timp ce flamanzii vor să-l alunge pe rege și să instaureze o republică independentă. Sunt confruntări între republicani și regaliști, între comuniști și cei de dreapta, între sindicaliști și patroni. Până și în cadrul mișcărilor de stânga sunt disensiuni – unii acceptă tutela Moscovei, alții o resping cu îndârjire. Miza? Ca de obicei, lupta pentru putere.

  În această atmosferă, un detectiv lipsit de experiență, Michel Van Loo, este angajat să ancheteze dispariția unui tânăr funcționar din Ministerul de externe, fost luptător în rezistență. Un caz care, inițial, pare simplu, devine extrem de complex, pe măsură ce detectivul înaintează cu cercetările sale, stârnind un viespar nebănuit la început.
Un polar palpitant, scris cu talent și umor, datorat unui important scriitor belgian contemporan.

Surse foto şi text: Editura Crime Scene Press

 

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-În curând la Editura Paladin

Editura: Paladin

Număr pagini: 296

 “Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste.” Michael Connelly

   Inima-ncepu să-i bată cu putere. Cercurile erau tot acolo. Şi steaua în cinci colţuri cuprinsă în ele. Dar apăruseră şi adăugiri proaspete, semne zodiacale şi alte simboluri desenate cu roşu între cele două cercuri. Atinse vopseaua. Era lipicioasă. Îndepărtându-şi degetele de perete, lumină cu lanterna zidul mai sus şi citi mesajul din care se scurgea încă vopseaua: SALUT, RONNIE!

   Într-un cartier rău famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul. Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.

Sursa foto şi text: Editura Paladin

by -
19

Julieta avea un pistol şi Un glonţ pentru Julieta, de Tony Mott

   După ce am citit romanul “DOI” al lui Tony Mott, sincer m-a intrigat şi mi-a plăcut modul de-a scrie al autoarei, aşa că am fost foarte curioasă să-i citesc şi celelalte române: ”Julieta avea un pistol” şi “Un glonţ pentru Julieta”.

   Sunt două romane de acţiune, cu crime, cu spioni, cu descoperiri din lumea medicală, cu medici, agenţi secreţi, dragoste, ură, prietenii, trădate. Şi totuşi sunt romane total “atipice”, dar cu atât mai interesante, multă acţiune, dar şi multă psihologie şi cunoaştere a naturii umane. Oricum nu ai timp nici o secundă să te plictiseşti.

   “Julieta avea un pistol” începe cu “sinuciderea” Anei Stancu, doctor cardiolog eminent şi cercetător la o clinică privată în Bucureşti. Totul pare ceva pus la cale şi poliţia începe cercetările, dar devine şi mai ciudat când la locul crimei apar serviciile speciale care ridică ”cadavrul”. Şeful lor îi spune comisarului de poliţie Petre Iamandi că vor continuă cercetările în paralel şi vor colabora punând la dispoziţie toate informaţiile. Petre Iamandi cercetează bărbaţi şi femei din viaţă ei, care au iubit-o, au admirat-o sau au urât-o în diferite momente ale vieţii. Aşa cunoaştem o grămadă de poveşti de viaţă, de întâmplări din gama largă a iubirilor şi trădărilor, a necomunicării în cuplu, a minciunilor, a laşităţilor. Aşa o cunoaştem pe Ana şi ne dăm seama că este o femeie corectă, onestă cu cei din jurul ei, cu sentimentele ei, cu viaţa ei, ceea ce-i conferă o seninătate aparte. Poate de aceea e şi urâtă cu patimă de cei mai slabi ca ea, unii pentru că o iubesc şi ea nu le răspunde cu aceeaşi monedă, alţii pentru că-şi motivează prin ea eşecurile şi laşităţile provocate doar de firea lor. Şi-acum să cunoaştem puţin personajele…

     DORU: ”Nu am omorât-o eu, îi datoram viaţa”: un om de afaceri foarte activ, căsătorit, dar punând pe primul loc meseria, face un infarct, ajunge pe mâna Anei Stancu, care-l operează şi-l salvează. Şocul operaţiei îl determina pe Doru să vadă în Ana mai mult, dar ea îi spune clar că nu pot fi decât doctor-pacient, şi că va continuă să-l consulte numai dacă va face în continuare şi consiliere psihologică. Când Doru încalcă termenii îl predă altui coleg.

   MONICA: soţia lui Doru o urăşte pe Ana: ”N-am omorât-o eu, oricât de mult o uram”, dar nu-şi dă seama că pentru soţul ei Ana însemna o şansă la viaţă, dovadă că în final are o altă amantă, o colegă de serviciu.

   GABRIEL: ”Nu am omorât-o eu. Mai bine mor eu.” -un coleg medic, cel pe care Ana l-a iubit şi au avut o relaţie scurtă. Ana, corectă, s-a despărţit de soţul ei. dar Gabriel era prea laş pentru a-şi lua o astfel de răspundere, aşa c-o pierde.

     ALINA: soţia lui Gabriel, cu care el de fapt nu simte nici o compatibilitate şi-i leagă doar copilul. Alina fostă asistentă medicală la clinică, era de fapt o oprtunistă, o fată de la ţară, rece, fără scrupule, s-a căsătorit a avut-o pe Carla, dar pentru că Dragoş tatăl fetii, de altfel un reputat chirurg ortoped, părea prea fără ambiţii s-a despărţit de el, a trimis fata la mama ei şi-a pus ochii pe Gabriel, căruia i-a făcut rapid şi un băiat. Nu-l voia neapărat pe Gabriel, dar voia situaţia socială şi banii lui, aşa că atunci când el are accidentul şi e pe moarte, ea-şi spune pe faţă frustrările şi-l anunţă că e mai bine să moară, că ea se va descurca foarte bine, ba chiar mai bine decâ,t dacă el va trăi şi va rămâne în starea de ”legumă.” Despre Ana îi spune poliţistului: ”Nu am omorât-o eu, chiar dacă mi-aş fi dorit asta”.

   MARIUS: fostul soţ al Anei: ”Nu am omorât-o eu, depăşisem situaţia”, realizează şi greşelile lui din timpul căsniciei şi n-o mai învinuieşte numai pe ea.

   AKMAL: ”Nu am omorât-o eu. Am iubit-o mai presus decât orice.” Medic la o clinică din Doha, o cunoaşte pe Ana la un congres la Paris şi se îndrăgosteşte de ea, deşi Ana îl tratează doar ca pe un prieten bun. Trage toate sforile posibile s-o cheme la Doha, o clinică de cercetare în cardiologie, condusă de Lukas un neamţ. Investitorii germani construiseră clinică acolo pentru că nu erau atât de verificaţi şi puteau face cercetări mai îndrăzneţe. Ana chiar lucrează trei luni la clinică, dar revine în ţară spunându-i lui Akmal că nu se poate adapta acolo, şi mai ales că trebuie să rămână doar prieteni pentru că ea e îndrăgostită de cineva din ţară.

   DAVID: ”Nu am omorât-o eu, era viaţa mea.”-şeful clinicii din Bucureşti, un evreu revenit în ţară, se îndrăgosteşte iremediabil de ea.

    Poveştile protagoniştilor se intersectează, îi cunoaştem, le cunoaştem viaţa, vedem momentele interacţiunilor cu Ana, vedem vieţi distruse din ambiţii prosteşti şi totuşi……

Deşi cum am spus nu este un roman tipic de spionaj te “ţine în priză” şi vrei să afli adevărul.

  Voi mai spune doar că aşa cum în astfel de romane ”nimic nu este ce pare a fi” totul e o perdea de fum, ”sinuciderea” Anei fiind pusă la cale cu acordul ei de către serviciile secrete.

   De ce? Cum? Pentru ce? trebuie să aflaţi singuri. Nu v-aş fi spus nici despre Ana, dar vreau să vă vorbesc puţin şi despre al doilea roman al seriei: ”Un glonţ pentru Julieta”

   Aici găsim o Ana, împuşcată aproape mortal, dusă în străinătate, tratată apoi consiliată psihologic ca să-şi revină după traumă şi pierderi. După o perioadă de izolare şi refacere cu Natan, psihologul, în Irlanda, Ana merge pentru pregătire suplimentară într-o tabăra “de spioni”, pentru că e hotărâtă să-i descopere pe cei aflaţi în spatele crimelor şi chiar să se răzbune.

   De dată asta miza e şi mai mare, cercetările abia începute la ideea Anei, lucruri care ar putea revoluţiona lumea medicală şi tratamentele. De data asta serviciile îşi dau oarecum mâna, vrând să afle cine sunt capii spionilor. Petre (poliţistul) este mutat la serviciile secrete, unde chiar se adaptează foarte bine. Colaborările cu serviciile externe C.I.A şi Mossad, fac să se descopere o încercare de preluare de putere la C.I.A, şi determină până la urmă şi descâlcirea ghemului.

  Moartea lui Natan psihologul, o moarte inutilă de altfel, îi pune pe gânduri pe Petre şi pe Oscar (conducătorul taberei de antrenament şi iubitul Anei). Aşa că atunci când Ana este răpită, reuşesc să prindă ucigaşul la timp, şi să realizeze că de fapt crimele din ambele romane au avut un motiv mult mai personal, individul doar profitând de situaţia (reală de altfel) cu spionajul industrial.

Cine? Cum? De ce? Nu vă mai spun decât că e un personaj cunoscut, restul îl aflaţi citind romanul.

  Vă mai spun doar că şi al doilea roman e la fel de intrigant datorită modului în care ne vorbeşte Tony Mott despre vieţile personajelor, despre antrenamentele de la “fabrica de spioni”.

  Şi rămâne ideea că sub toată duritatea personajelor este şi multă sensibilitate şi gingăşie, indiferent de mediul şi modul în care trăiesc şi evoluează. Aştept cu nerăbdare să văd ce surprize ne mai oferă Tony Mott şi bineînţeles Ana.

  Uitam să vă spun originea titlului seriei şi romanelor: un parfum folosit de Ana, creaţia lui Romano Ricci care se cheamă “Vengeance Extreme” de la casa de parfumuri: ”Juliette has a gun”.

   Iată şi părerea editorului Bogdan Hrib de pe coperta volumului: ”Un glonţ pentru Julietta continuă povestea personajelor din Julieta avea un pistol. O poveste complicată şi tragică, cu iubiri şi trădări, o poveste cu medici şi agenţi secreţi. Greu de spus în ce proporţii volumul e un roman despre medici, o istorie de amor sau un thriller cu aromă de spionaj internaţional şi nici nu contează. Tony Mott ne aruncă într-o lume a cercetării medicale de avangardă ,lume despre care nu ştim prea multe. Dar e o lume care ne plimbă de la Bucureşti la Tel Aviv, în Irlanda şi Polonia, o lume care ne prinde şi nu ne mai dă drumul până la sfârşit, când, nemulţumiţi că s-a terminat, vom aştepta următorul volum al seriei.”

Sistemul nostru de evaluare aici.

evaluare-carte-5

by -
15

,A cunoaşte îndeaproape răul absolut înseamnă a fi blindat împotriva vicisitudinilor vieţii-Hercule Poirot

A treia fată, de Agatha Christie

Editura: Litera

Traducere: Iordana Ferent şi Stefan Fe

Număr pagini: 363

,,A cunoaşte îndeaproape răul absolut înseamnă a fi blindat împotriva vicisitudinilor vieţii-Hercule Poirot

Despre autoare

     Agatha Christie este cunoscută în întreaga lume drept ”Regina crimei”. A scris 80 de romane poliţiste şi volume de povestiri, 19 piese de teatru şi şase romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott. Autoarea a mai scris nonficţiune, o autobiografie, dar şi povestiri amuzante despre numeroasele expediţii în care a participat alături de soţul ei, arheologul sir Max Mallowan.
Cariera ei de scriitoare s-a întins peste o jumătate de secol, perioadă în care, cele două personaje create de ea, micul belgian genial Hercule Poirot şi domnişoara Marple cea neînfricată şi de neoprit, au devenit detectivi faimoşi la nivel mondial. Ambii au făcut subiectul multor filme realizate pe micul ecran.

   A treia fată este unul dintre acele romane ale Agathei Christie care se abat de la tiparul clasic, în care întâi este săvârşită o crimă, apare detectivul, adună indicii şi rezolvă cazul. De data această elementele, cel puţin aparent, îşi schimbă ordinea, făcându-mă să cred că Poirot, celebrul detectiv belgian, şi prietena sa madam Oliver, caută misterul cu lumânarea. Totul începe atunci când Poirot este deranjat în timp ce lua micul dejun de o fată ce susţine că e posibil să fi comis o crimă. Dar ea se răzgândeşte brusc, acuzându-l pe detectiv că e prea bătrân, şi fuge înainte de a oferi orice altă informaţie.
Ştim cum arată fata după spusele detectivului:

,,Musafira lui era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani. Părul lung şi răvăşit, de o culoare nedefinită, i se revărsa pe umeri. Ochii mari lipsiţi de expresie erau de un albastru-verzui. Purta ceea ce probabil reprezenta uniforma obişnuită a generaţiei sale. Cizme înalte de piele, de culoare neagră, ciorapi albi de lână cu model ajurat, de o curăţenie îndoielnică, o bucăţică de fustă şi un pulover de lână groasă, lung şi şleampăt. Orice persoană respectabilă de vârsta lui Poirot n-ar fi avut decât o singură dorinţă: să o arunce cât mai repede posibil într-o cadă..”

   Deşi îl consideră bătrân fata această îi rămâne în minte lui Poirot. Astfel că, va încerca să descopere cât mai multe detalii. Descoperă că fata are un nume-Norma, că are un tată şi o mamă vitregă, că locuieşte în chirie cu alte două fete, dar mai ales că are un iubit. Iubitul David este un pictor extravagant ce nu este agreat de părinţii Normei. Se pare că şi mama vitregă (pe care Norma nu o suportă) este otrăvită cu arsenic şi se pune întrebarea:  să fie mâna Normei?
Ce este cu această fată? De ce pretinde că a ucis apoi dispare? Ce are de ascuns?

A doua colegă de apartament, Claudia, secretară şi o persoană frumoasă:

,,În prag apăru o fată înaltă şi frumoasă. Purta un costum de culoare închisă, bine croit, cu o fustă foarte scurtă, o cămaşă albă de mătase şi încălţăminte de foarte bună calitate. Avea părul negru adunat într-un coc, un machiaj discret, dar bine realizat.

Ceea de a treia fată, Frances era şi ea o apariţie surprinzătoare.

,,Era o fată înaltă, zveltă, cu părul lung şi negru, cu o faţă foarte palidă, fardată în exces, şi cu sprâncenele şi genele uşor arcuite-trăsături intensificate de rimel. Purta pantaloni strâmţi de catifea şi un pulover gros. Contrasta puternic cu persoana vioaie şi competentă care era Claudia.”

   Ei…de la aceste două colege de apartament ar trebui să aflăm informaţii, dar se pare că ele nu vor să admită sau să spună cuiva că Norma nu este de găsit.
Cele două colege nu vor să admită că le place David, iubitul Normei. Sau doar poate invidia…

Ce se întâmplă? Chiar a omorât Norma pe cineva? Unde a dispărut?

Doamna Oliver celebra scriitoare de romane poliţiste este vătămată, cineva vrea să o înlăture din găsirea indiciilor.

   Va reuşi ambiţiosul şi pedantul nostru detectiv Poirot să dezlege misterul? Ce elemente surpriză apar? Ce este cu focul de revorver şi cu un cuţit, dar şi urmele de sânge? Ştim doar că stilul Aghatei Christie este inconfundabil, iar subiectele sale te ţin cu sufletul la gură. Eu niciodată nu am reuşit să îmi dau seama cine este  vinovatul decât la final, unde întorsăturile de situaţie te lasă cu gura căscată.editura-litera

Cartea A treia fata, de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera., aici şi aicievaluare-carte-3

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea vostră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, de  Agatha Christie

Editura: Litera

Anul: 2016

Număr pagini: 224

   Își bagă mereu nasul în treburile altora, adoră să dezlege ițele celor mai complicate scandaluri, este extrem de atentă la detalii și… nimic nu-i scapă. Este Miss Marple – celebrul personaj creat cu atâta desăvârșire de către Agatha Christie.

   Considerată o adevărată „regină a crimei”, Agatha Christie este cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, având în palmares 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și alte șase romane pe care a ales să le publice sub pseudonimul „Mary Westmacott”. Două dintre personajele sale – Hercule Poirot și Miss Marple – au devenit celebre în întreaga lume și n-a lipsit mult până când realizatorii de film i-au pus în scenă.

   „Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” este o colecție de nouă povestiri care antrenează cititorul într-o atmosferă de suspans. Dacă în șapte dintre povestiri, o avem în centru pe fermecătoarea Miss Marple, există și două povestiri cu iz fantastic, în care acest personaj lipsește. Aceste două povestiri sunt, de altfel, diferite nu numai din prisma personajelor, ci și prin natura genului literar. „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” demonstrează că Agatha Christie a reușit să abordeze – cu succes – și alt gen de povestire, cel cu caracter paranormal, însă la fel de intrigante și pline de suspans ca și celelalte povestiri.

   „Sanctuarul” este prima povestire din carte și redă cazul plin de enigme al unui om găsit mort într-o biserică din Chipping Cleghorn, un sătuc până atunci foarte liniștit. Între ipoteza sinuciderii și crimă, se insinuează ochiul aprig al lui Miss Marple care nu ignoră niciun detaliu, ci adună probele ca pe niște adevărate piese de puzzle și le asamblează, găsind astfel, drumul către dezlegarea crimei.

   A doua povestire, intitulată „O glumă ciudată”, seamănă cu o aventuroasă căutare de comori. În centrul acțiunii stă o moștenire considerabilă, pe care cei aflați în drepturi nu știu cum s-o recupereze. Unde și cum a fost ascunsă, va afla, desigur, inegalabila Miss Marple, cu flerul său și cu abilitățile sale de fin observator și analist al firii și comportamentului uman.

   „Crima comisă cu metrul de croitorie” demonstrează, încă o dată, talentul remarcabil al Agathei Christie și stilul său inconfundabil, antrenant și enigmatic. Dacă din titlu am putea deduce anumite elemente clare din ipotezele crimei, ei bine, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple precum par. Iar de aici, până la aflarea adevărului, e o cale destul de complexă…

   „Cazul îngrijitoarei„ – cea de-a patra povestire, o găsește pe Miss Marple în ipostaza de bătrânică distractivă, căreia dezlegarea misterelor din jurul crimelor nu e decât o simplă joacă, spre deosebire de alți oameni, pentru care rezolvarea crimelor e un drum anevoios.

   În următoarea povestire, „Cazul menajerei fără cusur” facem cunoștință cu personaje a căror imaginație depășește orice limită atunci când e vorba despre furt. Dacă mintea lor elaborată pare să nu aibă limite, perspicacitatea lui Miss Marple este cea care aduce un enorm ajutor anchetatorilor.

Miss Marple are un farmec special nu doar în rolul de personaj, ci și în cel de povestitor, așa cum o găsim în a șasea povestire – „Miss Marple spune o poveste”. Cum poate avea loc o crimă într-o cameră încuiată pe dinăuntru? Numai Miss  Marple poate răspunde la această întrebare.

  „Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” sunt cele două povestiri din care Miss Marple lipsește, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de suspans, ba mai mult decât atât, pe lângă acesta, există și izul paranormal care accentuează starea specifică de tensiune în care cititorul se află.

   „Nebunia lui Greenshaw” e ultima povestire din carte și are în prim plan o casă cu o arhitectură diferită de celelalte case și o afacere care se aseamănă cu un labirint. În ciuda complexității cazului și a aparentei lipse de dovezi, Miss Marple dovedește suficientă perspicacitate, încât toate piesele de puzzle să se adune din nou, ca într-un tablou perfect.

   Cartea este o lectură nu numai lejeră, ci și extrem de antrenantă. Se citește ușor, e confortabilă ca format; se poate citi în autobuz, în metrou, în tren… singurul pericol fiind acela că e foarte posibil să fii captivat de lectură și să uiți să cobori.

Iată câteva citate din această minunată carte:

„-Jane ne-a asigurat că dumneavoastră, Miss Marple, le dați clasă tuturor detectivilor!

Ochii bătrânicii se aprinseră, însă protestă cu modestie:

-O, în nici un caz! Pur și simplu, dacă trăiești într-un sătuc, așa ca mine, ajungi să cunoști și să înveți multe despre natura umană”.

„E minunat felul în care adevărul iese la iveală în lumea asta!”

„Privirea lui Miss Marple era rece și gânditoare.

-Iată un alt motiv pentru care soțul ar fi putut-o ucide. Gelozia, spuse inspectorul Slack.”

editura-litera

Cartea Ultimele cazuri ale lui Miss Marple de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

by -
19

Cei patru mari( seria Hercule Poirot),de Agatha Christie

Titlu original: The Big Four

Autor: AGATHA CHRISTIE- cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor

Traducere din limba engleză: Costin Valentin Oancea

Editura: Litera,2016

Pagini: 264

   În colecția Agatha Christie au apărut: O supradoză de moarte; Moarte printre nori; Crima din Orient Expres; Cu cărțile pe față; Tragedie în trei acte; Oglinda spartă; Cine l-a ucis pe Robert Ackroyd; Petrecerea de Halloween; Ceasul rău pe strada Hickory; Un buzunar plin cu secară,Primele cazuri ale lui Poirot; Moartea vine ca un sfârșit;trenul din Paddington; La hotelul Bertram; Calul bălan; A treia fată; Ultimele cazuri ale lui Miss Marple; Cei patru mari.

    Despre autoare – Agatha Christie este cunoscută în întreaga lume drept” Regina crimei”. A scris 80 de romane polițiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru și șase romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott. Autoarea a mai scris nonficțiune, o autobiografie, dar și povestiri amuzante despre numeroasele expediții în care a participat alături de soțul ei, arheologul sir Max Mallowan. A murit în 1976.( fragment descriere roman).

   Hercule Poirot este un detectiv celebru, foarte asemănător ca și personaj cu Sherlock Holmes. Autoarea folosește ca detectiv pe Hercule sau Miss Marple, punând astfel o amprentă originală asupra romanelor polițiste. Acești doi detectivi deveniți faimoși au fost bine primiți pe marile ecrane, fiind subiectul mai multor ecranizări.

   Nu e un secret că îmi plac foarte mult misterele, rezolvarea lor, cât și lecturile bine scrise. Romanul mi-a căzut cu tronc, încă de la începutul lecturii, am luat cartea în mână și în câteva ore am realizat că am terminat-o, a fost ca o vizionare a unui film bun, dar la care nu am luat pauză de publicitate.

   Hastings este cel mai bun prieten al lui Hercule  Poirot, se hotărăște să-l viziteze la Londra, nimerește chiar la începutul unui nou caz al detectivului și decide să-l ajute pe acesta la soluționarea misterului . Au loc multe crime sub semnătura celor patru mari. Cine sunt ei?

„  „ Cei patru mari”, care ar deține o instalație extrem de puternică – o sursă de energie a cărei forță depășește cu mult ceea ce cunoaștem noi în prezent și e capabilă să concentreze o rază de o foarte mare intensitate într-un punct predefinit. Posibilitățile atribuite acestei invenții par absurde,dar le-am comunicat totuși la sediu,care a încredințat studiul unuia dintre cei mai străluciți savanți ai noștri…..”

   Hercule Poirot descoperă pe parcurs identitatea primilor trei membrii, iar mai apoi a celui de al patrulea, pe care-l întâlnește de mai multe ori, de fiecare dată deghizat atât de bine, încât era imposibil de recunoscut dacă-l va reîntâlni.

Numărul 1-  un chinez –  Li Chang Yen, o  puternică minte, cel mai influent chinez. Creierul organizației,

Numărul 2 – un american bogat –Abe Ryland, multimiliardar.

Numărul 3- o franțuzoaică – madame Olivier, cea mai cunoscută și apreciată chimistă.

Numărul 4 – Distrugătorul, Claud Darrell, despre care se știa doar că e un actor grozav, având un tic: se joacă cu pâinea, face biluțe.

   Să afle toate aceste nume, Poirot și Hastings trec prin multe pericole, rezolvă multe mistere, li se întind multe capcane, întâlnesc tot felul de oameni, uimiți fiind de deghizările uimitoare ale Distrugătorului. Multe crime, aparent independente de acest caz, mai apoi să descopere o legătură cu CEI PATRU MARI.

  M-a amuzat teribil egocentrismul detectivului, aducând aminte de nenumărate ori că el își folosește materia cenușie, sau că rivalii săi uită că el își folosește materia cenușie, sau îndemnându-și prietenul să-și folosească materia cenușie.

„  – Mon ami, nu a luat în calcul micile celule cenușii ale lui Hercule Poirot.

    Poirot are calitățile sale, dar modestia nu se numără printre ele.”

   Demonstrând inteligența sa, dar nu și modestia, având în vedere fizicul personajului, oarecum pitic, cu capul în formă de ou, creează o imagine amuzantă ,plină de un amuzament , dar în același timp seriozitate. Și pentru că nu era destul un singur Poirot, acesta are și un frate geamăn Achille, de care se folosește oarecum în rezolvarea cazului.

Nu este ușor pentru detectiv să prindă acest cartel criminal cu puteri nelimitate, în diferite părți ale lumii, vor fi în pericol, mai ales Hastings.

Recunosc că nu am fost surprinsă de ușurința lecturii, doar e Agatha Christie, iar cărțile ei au fost traduse în peste 100 de limbi, peste 2 miliarde de exemplare vândute.

Recomand cu drag celor care iubesc lectura de calitate, celor care iubesc romanele polițiste și misterul.editura-litera

Cartea Cei patru mari( seria Hercule Poirot) de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.

 

by -
6

Necuratul din Colga, de George Arion

“George Arion izbuteşte să ne ofere, sub eticheta romanului poliţist, mostre de reuşit roman-roman, adică netextualizat, adică modern”(Gheorghe Tomozei)

   Am terminat cartea de câteva zile şi sincer, mă gândeam cum să fac să vă povestesc despre ea.
Acţiunea nu e ceva deosebit, un agent special Robert Gal, trimis de o Comisie să investigheze cinci crime, petrecute într-un orăşel de munte, una din victime fiind şi el un agent special. Lui Robert Gal totul i se pare ciudat începând cu modul în care este chemat şi trimis la Colga: ”Anchetele care s-au întreprins până acum n-au dus la nici un rezultat. Locuitorii sunt de-a dreptul înspăimântaţi. Unii au şi plecat din oraş .Au pornit să circule zvonuri ciudate. Mulţi cred că e vorba de fenomene paranormale.” ”Nu dai socoteală decât acestei comisii”

   Agentul e un tip liniştit, calm, observator atent, cunoaşte arte marţiale, încearcă să coopereze cu poliţia, dar aceştia nu prea sunt de acord să intervină cineva din afară în anchetă, şi de câte ori crede că a prins un fir se întâmplă altceva..
În Colga circulau o mulţime de legende, muzicantul Ruca susţinea că-l văzuse pe Necuratu, alţii că ucigaşii ar fi fiinţe de pe alte planete: ”Miroase a pucioasă! Împroaşcă flăcări pe gură! Şi urlă ca un lup!”

   În pădurea din Colga dă peste o tabără militară, de care fie nu ştia nimeni, fie se temeau să recunoască. În oraş sunt două ziare concurente, fiecare cu secretele lui. Cu calm şi răbdare Robert Gal desface ghemul situaţiilor încâlcite.
Sub pretextul poveştii poliţiste, George Arion ne prezintă baroni locali pe care goana după bani şi mai ales putere îi pune în situaţii limita, şi cele două ziare locale “Colga Democrat㔺i “Colga Independentă” care-şi susţine fiecare contribuitorii şi încearcă să inoculeze alte idei, nu numai ca să deturneze atenţia de la ceea ce se întâmplă în realitate (vi se pare cunoscut?!!) dar şi ca să aibă vânzări mai mari: ”Foaia noastră a încercat să spulbere zvonul despre Necuratul care bântuie pe aici. Am încercat să-i liniştim pe oameni şi să-i avertizăm că primejdia care planează asupra oraşului e reală şi are explicaţii logice. Criminalul sau criminalii care acţionează sunt vii şi naturali, nu au coarne şi nu scot flăcări pe gură. Dar versiunea noastră deranjează pe cineva”
“Dincolo însă se înşiră tot felul de bazaconii care i-au îngrozit pe locuitori”. ”De la prima crimă şi până azi înşiră numai baliverne. Iar oamenii le cred. Unii au şi început să plece din oraş de frică.”
“Noi ştim că în oraşul nostru au început să se manifeste semne ale răului. Vine sfârşitul lumii! Nu e vorba de un asasin care-şi ucide cu sânge rece victimele. Aceste crime ţin mai mult de paranormal”

   Apoi politicieni care nu mai ştiu cum să atragă atenţia şi voturile oamenilor, de exemplu Miu Trocan Drovelidu, care în cursa către preşedenţie îşi înscenează răpirea, şi reapariţia, ţine o conferinţă de presă în care proliferează ameninţări şi blesteme împotriva răpitorilor, pe care-i consideră în slujba puterii. La întrebarea aparent tendenţioasă a unui ziarist îl repede, îl înjură, îl dă afară din sală (vă aminteşte de ceva cunoscut?!!!), doar că de această dată ziariştii se solidarizează, pleacă cu toţii din sală, şi senatorul în loc să câştige pierde voturi.

   Intervine moartea în explozia maşinii a unui “baron roşu” Paul Livezeanu, unul din prototipurile de oameni de afaceri, puşi pe căpătuială, în orice condiţii şi cu orice partener. Susţine politicieni pentru a fi lăsat în pace: ”Banii se fac cu mintea nu cu inima. Mi-e indiferent cine e la putere. Acum sunt cu unii. Dacă vor pierde anul asta, schimb şi eu placa.”
“Nu ascultaţi de ei?”
“Eu s-ascult de ei? Ei ascultă de mine. Eu n-ascult de nimeni”.

   Şi totuşi toate întâmplările, coaliţiile, relaţiile sunt orchestrate de tipul care conduce tabăra militară, o tabăra aparent nevinovată ”Forest în life” şi totuşi condusă de un personaj cameleonic, un megaloman: ”Puterea aparţine numai celor care-şi doresc cu patimă Puterea. Ea nu se oferă decât temporar sau niciodată unor oameni incapabili de intrigi, de subjugarea adversarilor şi, de ce nu-dovadă istoria-de crimă. Lupta pentru Putere justifică orice. Din clipa în care toţi îţi ştiu de frică, nimeni nu te mai poate acuză de nimic”.

   Până la urmă lucrurile au o oarecare finalitate şi normal un deznodământ neaşteptat.
De data asta George Arion schimbă “tonalitatea” cu care ne-a obişnuit. Cartea e scrisă într-un limbaj pe care-l auzi pe stradă, uneori agramat, alteori în jargon, uneori frustrant alteori amuzant.
Parcă autorul ar fi pus un pariu cu cineva sau cu sine însuşi, că poate să scrie şi aşa (ceea ce caracterizează de altfel un scriitor bun-putinţa de a scrie bine folosind orice limbaj şi despre orice subiect)sau poate că doar s-a distrat scriind romanul.
Şi totuşi brodând pe seama unor crime şi a unei anchete, George Arion face o radiografie dureros de sinceră, grotească uneori a societăţii în care trăim.
Aşa că indiferent de motive lui George Arion i-a “ieşit”din nou un roman interesant, alert, amuzant şi mai ales bine scris.
Cel mai bine a sintetizat cartea Tudorel Urian care spune: ”Colga este o combinaţie de Twin Peaks şi România eternă, un loc al misterelor, al legendelor urbane terifiante, niciodată elucidate, populat cu politicieni veroşi, baroni locali, lideri de partid demagogi, care nu se dau în lături de la nimic pentru a-şi obţine procentele de care au nevoie în campania electorală. Robert Gal, protagonistul acestui roman, este, la rândul sau o mixtură între Philip Marlowe( celebrul detectiv al lui Raymond Chandler) şi agentul Cooper (din serialul Twin Peaks), un outsider care descoperă pas cu pas, secretele unui spaţiu ermetic, încărcat de mister.”

Blestemul manuscrisului-50% istorie reală, 25% istorie probabilă, 25% istorie posibilă de Bogdan Hrib, Răzvan Dolea 

recenzie

   Romanul “Blestemul manuscrisului” apărut la editura Tritonic în anul 2016 îi are ca autori pe Bogdan Hrib și Răzvan Dolea și face parte din colecția Mistery & Thriller a acestei edituri. Volumul recenzat aici este deja cea de a treia ediție, prima ediție fiind cea din anul 2008 și e bine de reținut acest an pentru că subiectul cărții este cel puțin în parte foarte apropiat acestei date. Romanul se înscrie în seria închinată personajului Stelian Munteanu cunoscut de mine din prima carte din serie “Filiera grecească” iar pentru cititorii pasionați de aventurile eroului preferat și din alte romane apărute deja și întregind seria. Aceasta cuprinde cinci titluri: “Filiera grecească”-2007, “Blestemul manuscrisului”-2008, “Somalia, Mon amour”-2009, “Ucideți generalul”-2011 și “Patimile doamnei ministru”-lansat anul acesta la Gaudeamus. Mai sunt și câteva povestiri avându-l ca personaj central pe Stelian Munteanu și nu putem decât să sperăm că în viitor vor apare și alte romane în care deja binecunoscutul Stu să fie obligat să facă față unor situații limită cu aplomb, umor și ceva plictiseală.

   Autorul Bogdan Hrib face parte din generația tinerilor și foarte bine ancoraților autori în realitatea noastră literară și editorială. S-a născut pe 14 decembrie 1966 și este inginer constructor ca primă profesie doar că această meserie nu a practicat-o direct niciodată. Altfel cunoștințele acumulate sunt mereu de folos unui scriitor care crează eroi complicați și obligați să fie plini de resurse în situații limită. După 1990 a lucrat ca jurnalist iar din 1993 este editor la editura Tritonic, una dintre cele mai active și mai prezente pe piața de carte din ultimele decenii atât cu autori români contemporani nouă cât și cu traduceri ale unor autori străini foarte bine aleși. Mie personal îmi place foarte mult deviza pe care această editură și-a ales-o: “Cititul nu dăunează sănătății”. Evident că îmi plac foarte mult și cărțile pe care le oferă.

   Bogdan Hrib este scriitor, editor, fotograf și jurnalist. În 2008 a fost consilier editorial la Crime Scene Publishing iar în perioada 2010-2012 a avut aceeași funcție la Publicațiile Flacăra. Din 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers. Din anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului “Mistery & Thriller” organizat la Râșnov. Primul roman publicat a fost “Filiera grecească” în anul 2007  continuând apoi destul de alert cu seria Stelian Munteanu. În 2011 publica volumul  de povestiri “3+1” care într-un fel anunță revenirea la seria Stelian Munteanu, dar în 2012 face un pas lateral, de data asta diferit. Publică la editura Cartea Românească romanul “Ultima fotografie” care este un thriller curat fără filon polițist.  Din 2016 este director editorial al editurii Tritonic. În paralel este și cadru didactic asociat la SNSPA, la Facultatea de Management. Una din marile sale pasiuni este fotografia fiind membru al Asociației Artiștilor fotografi încă din anii ’80 și fotoreporter în anii ’90. Și-a dat doctoratul la UNATC cu o lucrare cu tema “Fotografia de presă”.

    Cel de al doilea autor al romanului “Blestemul manuscrisului” este Răzvan Dolea. Născut în anul 1958, este profesor de istorie și realizator coordonator la postul Radio România Cultural. Poate fi auzit la emisiunea “Texte și pretexte”. A publicat volumul de poezie “Jurnalul unui misogin”, iar în 2015 la editura Tritonic “Arheologia iubirii” și pregătește o nouă carte “Semnul zilei a șasea”.

   Într-un interviu Bogdan Hrib precizează că romanul a fost scris în șase luni începând din noiembrie 2007, terminând-o în primăvara anului 2008. Ambii autori lucrau câte trei patru ore pe zi fiind nevoiți să facă față și obligațiilor de servici. Au format o echipă foarte bine sudată, coordonându-se perfect pe cele două teme paralele, prezentul și trecutul. Mărturisește că au fost ajutați de o “tânără și entuziastă” echipă de studenți de la Facultatea de Istorie care au făcut munca de documentare cărora le aduce mulțumiri la finalul volumului atât în prima ediție cât și în cea de acum.

   Lectura acestui roman a fost o deosebită plăcere. Mi-am dorit să-l citesc și mulţumesc editurii Tritonic că mi-a oferit această ocazie mai ales că deja citisem în 2008 “Filiera grecească” care fusese o surpriză deosebită în peisajul literar al acelor ani. Citind “Blestemul manuscrisului” cititorul este răsfățat pentru că are două romane în unul singur. Partea de roman istoric foarte frumos construit chiar dacă se fac mari salturi în timp se întrepătrunde perfect cu thrillerul propriu zis care îl are în centrul său pe deja cunoscutul Stelian Munteanu.

   Partea contemporană este destul de simplă ca poveste. Stelian Munteanu este obligat să renunțe la mult visata sa vacanță bine planificată în însoritele insule grecești însoțit evident de frumoasa Eleni, fiind chemat de urgență la Frankfurt de comisarul francez Jacques Sardi. Motivul era simplu: a fost găsit cadavrul unui electrician român, Valentin Neagoe, care lucra la standul românesc de la Târgul internațional de carte de la Frankfurt, iar respectivul stand urma să fie vizitat la inaugurare chiar de președintele țării. Chiar dacă informațiile oferite telefonic de Sardi sunt laconice, Stelian își dă seama că în spatele acelei morți suspecte sunt lucruri mult mai grave. Renunță la vacanță spre marele său regret și spre supărarea frumoasei Eleni și pleacă cu primul avion la Frankfurt. După câteva zile în Germania, Stelian Munteanu își dă seama că numai în țară va putea afla mai multe amănunte despre victimă chiar dacă nu i se oferiseră alte amănunte legate de complexitatea cazului. La București este ajutat de prietenul său din Poliție, deja cunoscutul Toni Demetriade și așa încet încet ajunge să își de seama că la mijloc este copia unui manuscris foarte vechi și de o imensă importanță atât pentru țară cât și pentru cei din afară. Așa se și explică interesul arătat de toate serviciile secrete mari din lume plus bătrânul și aparent pensionatul fost agent KGB, Mihail (Mișa) Sergheevici Pușkin (a nu se confunda cu marele poet rus!). Din capitol în capitol ajungem să aflăm odată cu Stelian Munteanu povestea manuscrisului începând de la al doilea război mondial până în acel moment. Și mai ales aflăm că toți cei care au citit manuscrisul de-a lungul timpului au murit. Sarcina imediată a lui Stelian Munteanu este să adune destule informații pentru a-l determina pe președinte să nu expună manuscrisul la întâlnirea miniștrilor apărării din țările NATO, întâlnire care preceda summitul NATO  care avea loc la București în anul următor.

   Partea de roman istoric este ceva mai complicată. Începe cu așezarea Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei în anul 1211 la chemarea regelui maghiar Andrei al II-lea care le fixează zona de ședere printr-o diplomă din acel an. Cavalerii Teutoni au stat în această zonă până în 1225 când au fost expulzați de același rege ce se temea de extinderea puterii lor. În perioada 1217-1221 aceștia au participat la Cruciada a V-a din Egipt când mare maestru al ordinului era Herman von Salza foarte apropiat de papa Honoriu al III-lea. La acest moment al expulzării se face referință și în roman pentru că odată cu retragerea cavalerilor începe lupta de formare a primelor state feudale românești așa că ne întâlnim și cu Negru Vodă Descălecătorul care se pare că era de fapt un cavaler teuton catolic, român pe jumătate, Walter Schwartz!!!!  În roman fiul său este Seneslau care îl are ca fiu pe Tihomir căsătorit cu fiica lui Litovoi, iar fiul lor este Basarab I. Negru Vodă construiește prima biserică de la Curtea de Argeș cu ajutorul meșterului Manole pe care îl pune să îi facă o ascunzătoare în peretele mânăstirii unde ascunde documentul extrem de prețios, Charta semnată de papa Honoriu al III lea prin care se stabilește rolul acestor state românești în apărarea creștinătății europene. Meșterul Manole este prima victimă a blestemului legat de acest manuscris. Trecem apoi la toți voievozii români, secol după secol, care au grijă ca documentul să rămână în ascunzătoarea lui până la începutul secolului XVI când domnitorul Mihnea Vodă cel Rău poruncește să fie adus la Mănăstirea Dealu și să fie copiat în tiparnița călugărului Macarie în 25 de exemplare care în cea mai mare parte sunt duse și predate regilor și conducătorilor din țările Europei. Originalul arde într-un incendiu și în posesia următorilor domnitori, regi și președinți este una din copiile tipărite de Macarie. Pe aceasta vrea să o expună președintele la întâlnirea miniștrilor de externe NATO. Cititorii vor putea afla cum și în ce fel se rezolvă misterul manuscrisului și care este soarta lui până la urmă. De asemenea vor afla câți sunt interesați să pună mâna pe document. Dar cea mai frumoasă lecție este aceea că în asemenea situații nu există prietenii ci doar interese.

   După ce am terminat romanul mi-am pus evident întrebarea cât adevăr este în toate astea? Ce înseamnă 50% adevăr istoric? Și ce înseamnă celelalte procente semnificative de istorie posibilă și probabilă?  Dar aceste întrebări au fost doar de scurtă durată. Partea de roman istoric foarte bine construită are menirea nu să ne învețe istorie, ci să facă toată acțiunea credibilă, cu sens și atractivă. Și reușește acest lucru deplin. Se înscrie perfect într-un lung șir de cărți și filme care au ca subiect documente importante, întemeietoare puse în pericol, furate sau amenințate cu distrugerea. Și din acest punct de vedere romanul “Blestemul manuscrisului” este un succes.

   Dar este ceva care a fost mai puțin reușit din punctul meu de vedere și acela este chiar personajul principal, Stelian Munteanu. Mai putin închegat decât în “Filiera grecească”, se văicăre prea mult, se preocupă prea mult de fleacuri ca de exemplu ce cafea bea sau nu bea și câtă bea. Este neatent și gata să plece fără să ducă până la capăt observația pe teren. Este prea mult obsedat de femeile din viața lui sau de cele care ar putea fi în viața lui. Ce  persoană implicată într-o cercetare atât de complicată s-ar lăsa atrasă în mrejele studentei Ioana Marcu, lăsând totul baltă ca să se ducă la film? Dar îmi dau seama că s-ar putea să nu fiu eu foarte ancorată în realitatea acestor timpuri și că de fapt în asta constă farmecul eroului care nu este decât un amator entuziast și norocos în înfruntarea unui inamic nu foarte bine conturat în sensul că oricare prieten poate fi de fapt un duşman.

   Finalul romanului este unul deschis. Tocmai de acea cartea este extrem de atractivă şi în ciuda faptului că istoria care ne însoțește pe tot parcursul lecturii nu ne dă motive de optimism, finalul în sine ne dă motive să sperăm în mai binele pe care ni-l facem singuri. Pentru cine este foarte atent la istoria care se face zi cu zi sub ochii noștri și din viața noastră, romanul putea să pară chiar un pic propagandistic în momentul apariției lui, anii 2007, 2008. Acum deja totul a trecut și este doar un foarte plăcut thriller istoric care ne spune că fiecare din noi suntem părtași la scrierea istoriei exact așa cum este Stelian Munteanu, personajul de loc complicat și plin de slăbiciuni care ne reprezintă pe noi toți, oamenii obișnuiți ai acestei țări.

Editura Tritonic

Cartea Blestemul manuscrisului de Bogdan Hrib, Răzvan Dolea a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

Moartea vine la premieră, de Lucia Verona

 Titlul original: Moartea vine la premieră

Editura: Tritonic

Colecția Mystery & Thriller

Anul aparitiei: 2016

Număr pagini: 136

Gen: Polițist
 Motto: „Așa se întâmplă în viața reală, alegerile au consecințe, uneori grave.”

 „Moartea vine la premieră” este noul roman al Luciei Verona, lansat de curând la Gaudeamus, eveniment la care am și asistat, de altfel.

   Povestea o are în centru pe Stella Marian-Harrington, soprană celebră cu veleități de detectiv, căsătorită cu lordul Peter Harrington și consumatoare de romane polițiste:

   „Era modul ei de a se relaxa după repetițiile obositoare sau după spectacole și, desigur, în avion. Alte genuri literare citea doar în vacanță, ceea ce i se întâmpla destul de rar. „Alții se relaxează cu băutură, sex, droguri, jocuri mecanice… Romanele polițiste sunt mult mai puțin periculoase” zicea ea când câte cineva se mira de gusturile ei literare.” – că bine zice, total de acord!

Mai multe detalii despre personaj găsiți aici, soprana fiind întâlnită în mai multe cărți ale autoarei.

   De această dată, o veste șochează lumea operei: Stella Marian-Harrington divorțează. În acest timp, soprana se pregătește pentru premiera reprezentației „Povestirile lui Hoffmann”, ce urmează să se desfășoare la Paris, ei revenindu-i toate cele patru roluri.

   Cu câteva luni înaintea apariției veștii, Stella și soțul ei sunt chemați la o reuniune de criminaliști, hobby-ul ei de detectiv fiind deja notoriu. Motivul convocării: un val de sinucideri suspecte printre cântărețele de operă. Modul de operare identic a atras atenția autorităților: în toate cazurile, femeile erau găsite în baia hotelului, cu venele tăiate, așa-zisa sinucidere fiind însoțită de furtul bijuteriilor. Și victimologia era aceeași: cântărețe de operă de toate tipurile, bogate, cu vârste de peste 40 de ani, divorțate sau văduve, unele dintre ele cu iubiți mai tineri.

   Sinucidere sau crimă? Cine să ucidă și să prădeze cântărețele de operă? Și mai ales, de ce? Motivul furtului este ușor de înțeles, însă al crimei?

Și de această dată, Stella va reuși să dezlege misterul, punându-și viața în pericol.

   În alt plan, fostul ei soț, lordul Peter, își petrece vacanța în Maramureș, unde devine suspect de crimă. Cum se va soluționa cazul și mai ales, cine este ucigașul de soprane rămâne să aflați citind cartea.

BONUS: veți afla și misterul divorțului, dezvăluit de-abia la final.

   Ce mi-a plăcut:

descrierea anumitor locuri și obiective turistice precum Maramureș, Cimitirul Vesel, Paris;

– incursiunea în lumea artistică, analiza operei „Povestirile lui Hoffmann”, de Jacques Offenbach. Dacă citiți cu atenție,veți observa că există o legătură între operă și roman, alegerea autoarei fiind simbolică. Vă dau un mic indiciu cu privire la soluționarea misterului: Antonia din operă seamănă cu femeia de la care a pornit totul în romanul Luciei Verona: amândouă fac alegeri ce le va costa totul: „Cum spuneam, Antonia este singura dintre iubirile lui Hoffmann care are posibilitatea de a alege. Că alege prost și asta o va costa viața, e treaba ei. Așa se întâmplă în viața reală, alegerile au consecințe, uneori grave.” – în acest citat stă cheia întregului roman, așa că priviți-l cu atenție!

– umorul Stellei, în situația în care regizorul sugerase ca una dintre iubirile lui Hoffmann să fie interpretată de o păpușă gonflabilă: „În esență, emisese o părere deloc flatantă despre virilitatea regizorului și îi sugerase cum să procedeze cu păpușa acasă la el, dar directorul se feri să dea detalii, mai ales că diva folosise un limbaj foarte colorat.”

– o incursiune în viața tinerei Steluța Marian – Stella înainte de a fi celebră: avem ocazia de a afla detalii despre viața ei (cum și-a început cariera, cum a mai fost căsătorită o dată, când era foarte tânără, cum a renunțat la o sarcină, de ce zona Maramureșului îi aduce amintiri neplăcute și refuză să meargă acolo).

    Ce nu mi-a plăcut: parcă a fost prea previzibil, am reușit să dezleg misterul foarte devreme. Cel puțin față de un aspect am fost sigură de la început. Sau poate citind foarte multe romane polițiste, ajung chiar ca Stella, care deși preferă acest gen de cărți, pe multe le abandonează după primele pagini, identificând criminalul. Ahahahaha!

Despre autoare:

   Lucia Verona este o autoare română contemporană de piese de teatru, romane și povestiri polițiste. În 1972 a absolvit Consevatorul, lucru ce poate fi observat cu ușurință în „Misterul de la Casa Scriitorilor”, în „Moartea vine la premieră”, precum și în crearea personajului sopranei Stella Marian-Harrington. Numai cineva care posedă cunoștințe de specialitate în domeniul muzical ar fi putut scrie așa ceva.

A lucrat în presa scrisă și ca realizator la Televiziunea Română, iar în prezent conduce secția de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.

Unele dintre piesele sale au fost prezentate la Paris și Chicago. Cu volumul de teatru „Călătoarea și Shakespeare”, a câștigat premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor București.

Probabil cel mai cunoscut roman al său este Crimă la jubileu.

Editura Tritonic

Cartea  Moarte vine la premieră, de Lucia Verona.a fost oferita pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

by -
19

“În istorie ceea ce s-a întâmplat a fost inevitabil, ceea ce nu s-a întâmplat a fost imposibil”(Baruch Spinoza)

Gemenii lui Bormann de Lucian Ciuchiţă

“În istorie ceea ce s-a întâmplat a fost inevitabil, ceea ce nu s-a întâmplat a fost imposibil”(Baruch Spinoza)
“Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”(Andre Malraux)
“În fond a avertizat asupra radicalismului religios în “Copoiul din Cardiff”, asupra riscurilor unor agresiuni nucleare în “Taifun în adâncuri”, acum semnalează potenţială recrudescenţa a neonazismului.
Ca un cetăţean planetar responsabil, şi-a făcut datoria” (Gabriel Alexandru Ionescu-istoric)

   Intrigată de titlu şi de aprecierile la adresa romanului, l-am citit, l-am terminat şi credeţi-mă, mă gândeam cum pot să scriu despre el când tot romanul este acţiune pură de la prima până la ultima filă. Dar să vedem…
Mi-a plăcut foarte mult ideea autorului de-a prezenta evenimentele în două planuri, mai bine zis în două veacuri, anii 1944-1945 şi 2015, demonstrându-ne încă odată că evenimentele din vremuri trecute pot avea grave repercursiuni şi în zilele noastre. Ştiam din istorie şi din cărţile citite că şi în ultimele zile naziştii erau convinşi că pot schimba soarta războiului cu nişte arme miraculoase, nucleare bazate pe aşa zisă ”apă grea”. Şi de aici porneşte totul.

   Bormann, mâna dreapta a lui Hitler, se hotărăşte şi implică o grămadă de oameni în acest proiect, fără a fi interesat de cine trăieşte sau moare, doar de rezultatul final. În acelaşi timp ca mulţi alţi nazişti, nu uită să-şi asigure calea de scăpare şi traiul de după dispariţia lui Hitler, mai ales că atentatele la adresa acestuia se înmulţiseră. Noua lui viaţă şi a altora asemenea lui urma să fie în Paraguay, unde un lider pronazist Alfredo Stroessner va prelua puterea, pentru câteva decenii în 1948. Am mai citit despre maşinaţiunile naziştilor, despre sosiile lor, cu care şi-au asigurat credibilitatea morţii (inclusiv Hitler despre care lucrări recente atestă că ar fi murit abia în 1970 trăind zeci de ani în Argentina), despre încercările lor disperate de-a câştiga războiul, despre decăderea conducătorilor lor, mulţi ajunşi în frunte datorită fuhrerului, care promova oamenii simplii în funcţii de conducere (el însuşi fiind de origine modestă), neavând de fapt încredere în ofiţerii de carieră, prusaci, pe care-i simţea superiori ca pregătire şi origine socială. Şi totuşi dorinţa de a fi învingător şi cuceritor, care există în fiecare soldat, corelată cu retorica şi puterea de convingere a lui “Dolfi” Hitler (“fuhrerul unui Reich ce avea să conducă lumea -celpuţin o mie de ani-”), i-au făcut să se supună ordinelor uneori aberante.

   Totuşi realizând deznodământul spre care se îndrepta războiul, mulţi dintre ei aşteptau dispariţia fizică a lui Hitler pentru a prelua puterea şi a negocia o pace separată cu aliaţii, încercau să grăbească finalul. Bineînţeles multe suspiciuni, comploturi, alianţe, urmăriri şi mai ales crime.

  Ceea ce este interesant e modul caricatural, uneori grotesc, cum sunt prezentate personalităţile naziste, insistând mai mult pe defectele şi viciile lor, în antiteză cu adevăraţii ofiţeri, pentru care respectul faţă de armată şi onoarea erau pe primul loc. Ariviştii ajunşi în fruntea partidului nazist, în preajma lui Hitler, făceau ce ştiau mai bine omorau, furau, se destrăbălau în numele fuhrerului lor.

  Sunt împiedicaţi în complotul lor de aliaţi, şefi de servicii secrete fie ei americani, englezi, francezi sau români, care îşi trimit oamenii pe teren, dispun de viaţa lor, ordona omoruri justificate prin “binele suprem”. Oare?!!!

  Interesant e că, indiferent că sunt de partea “binelui sau a răului” dispun de viaţa şi soarta oamenilor, călcând la propriu pe cadavre pentru a-şi realiza planurile, fără nicio remuşcare pentru victimele colaterale.
Peste ani în 2015, urmaşi ai vechilor nazişti, crescuţi de părinţii sau rudele lor în crezul noului Reich, încearcă să găsească butoaiele cu “apă grea” şi să provoace un nou război.

  Şi aici intervin din nou alianţele dintre servicii şi oamenii lor: Mark Preston (copoiul din Cardiff), şeful de la Scotland Yard, Melissa, Patrick, Vivian, Trivette, Gerald, Matilda cu toţii agenţi în diferite agenţii secrete.Ei dezamorsează pericolele, anihilând comploturile neonaziştilor.

  Cum? În ce împrejurări? Cu ce ajutoare? Veţi afla citind romanul al cărui deznodământ vă va uimi la fel de mult ca şi explicaţiile lui Mark referitoare la evenimente.

  Dar romanul nu este numai o poveste, ci aşa cum ne-a obişnuit deja autorul, este o comoară de cunoştiinte de istorie, geografie, politică de ieri şi de azi, relaţii interumane. Este o călătorie nu numai prin diferite ţări şi continente ci şi în timp.
Şi mai ales, ceea ce mie îmi place în mod deosebit, dialogurile sunt serioase, dar în acelaşi timp spumoase, amuzante, cu un umor englezesc de calitate.

   Aşa că, deşi eram interesată de acţiune, de intrigă, de evoluţia evenimentelor, trebuie să mărturisesc că m-am distrat citind romanul.
Am mai întâlnit acest gen de umor la un alt autor român -Eugen Ovidiu Chirovici, la a cărui carte “Cine a ucis-o pe Nora Jones” am ras de la primele pagini până la final, cu toate că este o carte poliţistă foarte bună.

   Romanul “Gemenii lui Bormann” mi s-a părut cel mai complex din seria cu detectivul Mark G.Preston, cum bine spunea autorul “e altceva”.

  Aşa cum de altfel spune şi Gabriel Alexandru Ionescu-istoric: ”Împletind cercetarea istorică cu imaginaţia debordantă, autorul ţese o <pânză de păianjen> între prezentul agresiv şi trecutul care nu trebuie uitat pentru a nu-i repeta erorile. Evident, în stilul care l-a consacrat, pictează o galerie de figuri, unele odioase, altele comice, toate asamblate într-un puzzle încântător.
Alternează momentele de suspans maxim cu cele de reflecţie amară, elimina criminali şi trădători, salvează în ultima clipă personajele care poartă în suflet BINELE, totul într-un savuros ton umoristic.”

Zeiţa oarbă, de Anne Holt-creatoarea romanului poliţist modern din Norvegia

Editura: Trei

Titlul original: Blind gudinne

Prezenta ediţie s-a publicat prin acord cu Salomonsson Agency, Suedia.

Limba originală: engleză

Traducere de: Ana-Daniela Micu

Număr pagini : 392

Primul roman dintr-o nouă serie semnată de mult îndrăgita scriitoare norvegiană: seria Hanne Wilhelmsen

Un traficant de droguri omorât în bătaie este găsit pe malul râului Aker, într-o suburbie din Oslo. Întâmplarea nu face prea multă vâlvă, până când, câteva zile mai târziu, avocatul victimei este găsit, şi el, asasinat în propriul apartament. Seria de morţi suspecte continuă, ceea ce o conduce pe inspectoarea de poliţie Hanne Wilhelmsen către o reţea mafiotă de trafic de stupefiante, dirijată de undeva din rarefiatele sfere ale societăţii norvegiene.
Până la ce nivel va reuşi să ajungă încăpăţânata anchetatoare secondată de ofiţerul de poliţie Håkon Sand? Şi care vor fi procedurile legale prin care va putea dejuca strategiile avocăţeşti ale suspecţilor?

Anne Holt este creatoarea romanului poliţist modern din Norvegia. Jo Nesbø
O lectură remarcabilă, care-ţi dă fiori pe şira spinării.Observer
Holt transformă romanul poliţist clasic într-un thriller modern.The Times
Holt se dovedeşte o maestră a intrigilor. Întorsăturile neaşteptate te ţin cu sufletul la gură, acţiunea este alertă, iar finalul te face să-ţi doreşti o continuare a cărţii.Cleveland Plain Dealer

 Sursa foto si text: Editura Trei

by -
9

Doi, de Tony Mott-Editura Tritonic

Editura: Tritonic

Număr Pagini: 207

Colecţia: Caşmir

     Am să încep prin a vă spune câte ceva despre autoare Antoneta Galeş=Tony Mott (numele de fată al mamei). A scris un volum de poezie şi trei romane: ”Roshu”, “Doi” şi “Julieta avea un pistol”.
‘Roshu” este un roman cu şi despre adolescenţi, despre relaţii părinţi copii, despre iubiri eşuate şi trădări. ”Julieta avea un pistol” este un roman despre onestitate, chiar dacă este un roman poliţist, despre dragoste, cât de frumoasă poate fi dragostea, dar şi despre cum moare iubirea dacă nu este hrănită cu adevăr, despre cum minciună otrăveşte vieţi.

     Puteţi interacţiona cu autoarea pe pagină ei : ”www.antrenor de fericire.ro” unde veţi găsi şi cuvintele ei,  care pe mine m-au fascinat: ”Dezideratul suprem al fiinţei umane este acela de-a fi fericit. Toate acţiunile pe care le întreprind în calitate de scriitor, trainer, coach, terapeut sau profesionist în resurse umane sunt pentru a creşte în cei din jurul meu capacitatea de a-şi atinge potenţialul maxim şi de a deveni mai fericiţi.”

    Şi acum despre romanul : ”Doi” o carte pe care nu o poţi lasă din mâna, fără a fi de fapt o carte poliţistă.
După cinci ani de căsnicie Dan o lasă pe Adriana la mall, la cumpărături, urmând să se întâlnească să ia masa. Numai ca, Dan dispare. Adriana îl caută la început disperată, apoi nervoasă, merge acasă şi-l aşteaptă, starea ei oscilând între a fi nervoasă pe el, supărată pe ea însăşi, între conştientizarea faptului că au fost destul de străini, că nu ştie chiar atât de multe despre soţul ei. Luni, când anunţă dispariţia la poliţie, este debusolată, neştiind de fapt ce să le spună exact. Adrian, poliţistul care preia cazul îi comunica curând că au găsit maşina firmei într-o parcare cu plată, fără nici o scrisoare sau bilet cu explicaţii şi că l-au văzut pe camerele de la mall când pleca singur. Apoi la rugămintea Adrianei care aflase la banca că Dan i-a făcut un cont de 10000 euro, poliţistul află că acesta îşi lichidase contul, deci dispariţia era voluntară. Poliţia nu mai poate face nimic şi-i recomandă o firmă privată de detectivi. Până la urmă află că este la Lisabona şi-i scrie chiar o scrisoare, dorind să afle: ”de ce?”, ca o încheiere a relaţiei.

    Interesantă este perioada de gândire, de introspecţie a Adrianei, discuţiile cu psihologul din oraşul natal, căruia i se destăinuie vorbindu-i despre răceala tatălui, despre reacţia mamei, care pare a fi de acord cu el, ceea ce o determină să se îndepărteze, să se refugieze în interiorul ei, în gândurile ei. Apoi o relaţie eşuată care-i lasă un gust amar şi întâlnirea cu Dan, care o impresionează prin curtoazia lui, prin grija faţă de ea, prin încercarea de-a face totul ca ei să-i fie bine. Urmează trauma accidentului, perioada când el bea, ea suferă, apoi oarecum regăsirea lor şi încercarea ei din ce în ce mai disperată de-a avea un copil, culminând cu dispariţia lui. Şi-şi dă seama că de fapt nu ştie prea multe despre Dan, despre ce gândea şi simţea acesta, că discuţiile lor au fost mai mult de suprafaţă, că au fost mai mult ca doi colegi de apartament decât ca un cuplu sudat. În timpul acestor căutări de răspunsuri Adriana are o aventură cu Adrian, poliţistul, şi deşi se simte foarte atrasă de el vrea în primul rând să clarifice situaţia cu Dan. Întrebările care o frământă: ”Se poate mărturisi totul într-un cuplu? Cât de mult ne putem preface că totul este bine din dorinţa de-a rămâne într-un fals confort? Cât de mult putem pretinde că suntem altcineva? Cum facem faţă adevărului?” sunt de fapt şi întrebările lui Dan.

     Autoarea structurează romanul în două părţi, partea ei şi partea lui. Este incredibil cât de diferit pot vedea doi oameni aceeaşi viaţă şi asta o vedem din mărturisirea lui. Pentru el toată viaţa a fost ca o cuşcă începând de la plecarea tatălui, atitudinea mamei veşnic nemulţumită, plină de reproşuri şi geloasă pe oricine apărea în viaţă lui, încercarea de-a părea un băiat bun, apoi un tânăr încântător, întâlnirea cu Adriana, vestea că va fi tată care l-a luat prin surprindere, pentru că nu se simţea pregătit. Apoi accidentul, sentimentul de vină şi inutilitate, şi mai presus de toate încercarea de-a se împaca cu Dumnezeu şi mai ales cu sine însuşi. Toate culminând cu o evadare minuţios pregătită şi mai ales fără remuşcări, doar cu frică de-a nu fi găsit de cele două femei din fosta lui viaţă, acum când se simte liber.

      Dacă vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat cu Adriana şi Dan şi ce vor face mai departe, de ce el a ales plecarea şi cum se va derula viaţa lor citiţi cartea. Veţi găsi în ea multe lecţii de viaţă şi veţi înţelege şi cuvintele de pe coperta cărţii:

”Un bărbat şi o femeie, un cuplu. O adunare elementară, unul şi cu celălalt ar trebui să dea doi şi să se reducă, în timp, la o singură entitate complexă. Dar ce se întâmplă când lipseşte sinceritatea? Unităţile nu se adună. Doi oameni aparent aceeaşi viaţă. Dar sunt două, diferite: una a ei şi una a lui. Ca şi feţele aceleiaşi monede, aşa sunt şi poveştile celor doi despre viaţa lor împreună”.

   Şi pentru că ştiţi că-mi place poezia am citit şi câteva poezii ale autoarei şi nu mă pot abţine să nu vă scriu două care mi s-au părut mie că rezonează foarte bine cu romanul;

ÎNTREBĂRI

De ce ţi-e teamă?
De mine?
De noi?
De ce va fi?
De ce nu va fi?
De ce ar fi putut fi?
De ce a fost?
De ce n-a fost?
De mine?
De noi?
Sau de ţine?

TU 2

Prozaic sau nu,
te vreau
Aşa cum eşti,
aşa cum nu eşti,
aşa cum vei fi
şi cum nu vei fi.
Până când?
Până când nu vom mai fi.Editura Tritonic

Cartea Doi, de Tony Mott, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

%d bloggers like this: