Carti politiste

„Situația aceasta este mai neverosimilă decât orice roman policier pe care l-am citit vreodată, spuse doctorul Constantine.”

Crima din Orient Express, de Agatha Christie-recenzie

Titlul original: Murder on the Orient Express

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul apariţiei: 1934, 2017

Traducere din limba engleză de: Livia Olteanu

Număr pagini: 318

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 4,16

  Romanele Agathei Christie nu se demodează. Dovada? Faptul că sunt ecranizate și în 2017. La sfârșitul lunii noiembrie, un nou film după „Crima din Orient Express” va fi lansat, cu o distribuție explozivă: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penelope Cruz, Judi Dench, Josh Gad (a jucat în Fantastic Beasts). Este atât de așteptată premiera, încât cu această ocazie a fost lansată o nouă ediție a cărții la Editura Litera, care așa cum ne-a obișnuit, și acum ne încântă cu un aspect deosebit: scris mare, aerisit și o copertă cu titlul în relief și imaginea noii ecranizări.

   Agatha Christie a scris multe romane, acest lucru este cunoscut. Însă „Crima din Orient Express” este unul dintre cele mai originale. Vă avertizez de pe acum, soluționarea misterului vă va lăsa cu gura căscată!

   Acțiunea începe în Siria, cu Hercule Poirot pe drum, întorcându-se dintr-o călătorie. Dorește să zăbovească 3 zile la Istanbul, însă odată ajuns, o telegramă îl cheamă urgent la Londra. Intenționează să plece în acea seară cu celebrul tren Orient Express, dar se pare că toate locurile sunt rezervate. Norocul îi surâde și se întâlnește cu monsieur Bouc, un vechi prieten și directorul companiei de transport. Acesta reușește să-i găsească un loc liber, profitând de neprezentarea unuia dintre pasageri.

De jur împrejurul nostru sunt oameni de toate clasele, toate naționalitățile, de toate vârstele. Vreme de trei zile, acești oameni, străini unii pentru alții, sunt adunați la un loc.

   Detectivul belgian face cunoștință cu o lume pestriță, formată din vecinii săi de vagon, fiecare personaj fiind interesant în felul său: o americancă bogată, ce vorbește întruna despre fiica ei, un conte de origine maghiară și frumoasa sa soție, un italian vorbăreț, o profesoară originară din Anglia, o prințesă rusă, un colonel englez, o misionară suedeză, un comis voiajor. Am uitat pe cineva? A,da, pe cel mai important: Ratchett, un afacerist bogat, ce călătorește alături de asistentul și valetul său.

   Poirot este abordat în tren chiar de Ratchett, care vine cu o propunere: să-l angajeze pentru a-l apăra, întrucât primise scrisori de amenințare. Răspunsul lui Poirot este clar și direct:

„Sper să îmi scuzați remarca prea personală, dar nu-mi place fața dumneavoastră, domnule Ratchett, spuse el.”

   În timpul nopții, trenul se blochează în zăpadă undeva în Iugoslavia, iar dimineața, domnul Ratchett este găsit mort, înjunghiat de 12 ori. Deci scrisorile de amenințare au fost puse în practică! Se creează atmosfera tipică Agatha Christie: o mână de oameni izolați, cu toții suspecți de crimă. Pentru că detectivul belgian ajunge repede la concluzia că nu putea fi cineva din afară: fereastra compartimentului este deschisă, însă numai pentru a deruta: dacă asasinul ar fi fugit pe acolo, ar fi lăsat urme în zăpadă. Atipică este și descoperirea medicului Constantine, aflat întâmplător în tren: loviturile au fost aplicate fără nicio noimă, unele mai slabe, altele mai puternice, unele cu mâna dreaptă, altele cu stânga. Să fie doi ucigași? Un bărbat și o femeie, un dreptaci și un stângaci?

   Și acum începe acțiunea cu adevărat! Poirot, împreună cu Bouc, directorul companiei, și cu medicul Constantine, îi interoghează pe toți pasagerii pe rând. Doamna Hubbard, americanca bogată, susține că în noaptea precedentă, un bărbat ar fi intrat în compartimentul ei, iar însuși Poirot a auzit niște zgomote din compartimentul alăturat, locuit de domnul Ratchett, urmate de cuvintele în franceză ale acestuia: „Nu e nimic, m-am înșelat!”. Să fie relevant faptul că din compartimentul doamnei Hubbard se poate intra în cel al victimei printr-o ușă comunicantă?

  O batistă cu inițiala H, un curățător de pipă găsite la locul crimei, un nasture al uniformei conductorului de tren în camera doamnei Hubbard, ceasul victimei, spart și blocat la presupusa oră a crimei. Curând apar și alte indicii: arma crimei, un cuțit plin de sânge în trusa de toaletă a aceleiași doamne Hubbard; o bucățică de hârtie arsă în camera victimei, ce se dovedește a fi o scrisoare de amenințare la adresa lui Ratchett, legată de o tragedie celebră a familiei americane Armstrong. Se pare că Ratchett nu era chiar ușă de biserică…

   Poirot corelează toate acestea cu o discuție auzită din greșeală înainte de a se îmbarca, dintre doi dintre pasageri, amândoi englezi, respectiv profesoara Mary Debenham și colonelul Arbuthnot.

Vedeți dumneavoastră, dragă doctore, eu nu sunt genul care să se bazeze pe procedura obișnuită. Eu caut psihologia, nu amprentele sau scrumul de țigară.”

„Toată tărășenia este o fantasmagorie! strigă monsieur Bouc.”

   Ei bine, da! Așa am reacționat și eu când am citit cartea prima dată, acum câțiva ani și dacă vi se pare la fel, sunteți pe drumul cel bun, oricât de ciudat ar suna. Pe măsură ce investigația avansează, începem să-i bănuim pe toți, pe rând. Observăm că și cutare avea motiv sau ocazie, iar până la urmă ne dăm bătuți,spunându-ne cu frustrare că nu mai înțelegem nimic, că nu există nicio logică. Nu vă faceți griji, în final totul va fi lămurit și explicat ca la carte, cum numai Lady Agatha știe.

„- Ma foi! spuse monsieur Bouc nemulțumit. Chiar toată lumea din acest tren minte?

– Asta urmează să aflăm, răspunse Poirot.”

„Dacă rezolvați acest caz, mon cher, am să cred cu adevărat în miracole!

   Unii nu înțeleg de ce recitim anumite cărți sau sunt de părere că mai ales în cazul unui roman polițist, a doua lectură nu mai are farmec, întrucât cunoaștem finalul. Ei bine, îi contrazic. La prima lectură eram atât de prinsă în poveste, încât multe lucruri nu le-am băgat de seamă și am căzut în capcana abil întinsă. A doua oară m-am distrat observând toate lucrurile care mi-au scăpat atunci și am fost mai atentă la construcția personajelor decât la acțiune.

   Poirot

E tare ciudat omulețul acesta. Un geniu? Sau un țicnit? Va rezolva oare acest mister? Imposibil, nu văd nici o rezolvare. Este prea încurcat totul…”[/quote_box_center]

   Că vine vorba de personaje, cel mai conturat este, desigur, Poirot, pe care deja îl recunosc și dintr-o scurtă descriere: „Doi bărbați discutau în franceză sub geamul ei. Unul era un ofițer francez, celălalt, un bărbat scund, cu mustăți enorme. Mary Debenham zâmbi ușor. Nu mai văzuse niciodată o persoană atât de înfofolită. (…) Se pregăti cu grijă, înfășurându-se în mai multe haine și fulare și punându-și niște galoși peste ghetele lui îngrijite.” – detectivul este proverbial de friguros, glumind puțin, mă întrece până și pe mine.

   Proverbială îi este și vanitatea, care alături de micile celule cenușii, ar trebui să devină marcă înregistrată: [quote_box_center]„Hercule Poirot încercă să pară modest, dar eșuă cu desăvârșire.”

„- Vă sună cunoscut numele, poate?

– Îmi sună oarecum cunoscut. Dar am crezut întotdeauna că este un croitor de haine de damă.

Hercule Poirot îl privi cu dispreț.

– Este incredibil! spuse el.”

– aș fi dat orice să-i văd fața lui Poirot când a fost confundat cu un creator de haine de damă! Aș vrea să apară în ecranizare!

   Desigur că micile celule cenușii sunt puse la treabă și belgianul descoperă adevărul înaintea tuturor și ca în fiecare roman, priceperea sa ne „enervează” și mai tare; el știe ceva ce nouă ne scapă și nu se abține să ne-o arunce în față:

„- Nu înțelegeți, spuse el. Nu înțelegeți deloc. Spuneți-mi, știți cine l-a ucis pe Ratchett?

– Dumneavoastră știți? replică monsieur Bouc.

Poirot încuviință din cap.

– O, da, răspunse. Știu deja de ceva vreme. Este atât de clar, încât mă întreb cum de nu v-ați dat seama și dumneavoastră.”

Momente amuzante

   De fiecare dată când citesc ceva de Agatha Christie, mă amuz teribil: ce umor fin, cum poate această femeie să-i ironizeze pe englezi și nu numai:

„Poirot, citind corect gândurile englezului, știu ce-și spusese în sinea lui. „Doar un afurisit de străin.”

Fideli obiceiurilor națiunii lor, cei doi englezi nu erau prea vorbăreți.”

Îmi place să-i văd pe englezi nervoși, comentă Poirot. Sunt tare amuzanți. Cu cât sunt mai emoționați, cu atât mai puțin știu să vorbească.”[/quote_box_center]

   La acest paragraf, pur și simplu am pufnit în râs: „La o masă micuță, stătea bățoasă una dintre cele mai urâte doamne în vârstă pe care le văzuse vreodată. Era de o urâțenie distinsă – care fascina mai mult decât oripila. (…) Este o personalitate, spuse monsieur Bouc.  Urâtă ca noaptea, dar se face remarcată. Sunteți de acord?”

   Ecranizări

   O carte pe care neapărat trebuie s-o citiți înainte de a vedea ecranizarea, ce urmează a fi lansată și care sper din tot sufletul să fie mai bună decât celelalte. Până în prezent, după „Crima din Orient Express” au fost făcute nu mai puțin de 2 ecranizări și 2 adaptări. Atunci când apreciezi foarte mult o carte, ți se pare că nicio ecranizare nu se ridică la nivelul ei. Așa mi s-a întâmplat și mie. Cel mai mult mi-a plăcut cea din 2010, cu David Suchet. Pe lângă faptul că pentru mine nu există alt Poirot decât David Suchet, ecranizarea este bine realizată și ceea ce apreciez cel mai mult, atmosferică: se aude vântul șuierând, se observă balansul atunci când trenul merge, scenele cu zăpada sunt excepțional filmate, parcă simți și tu frigul iernii din Balcani. Chiar dacă nu se regăsește în carte, mi s-a părut genială aluzia la obsesia lui Poirot pentru simetrie: la micul dejun, atunci când este întrebat cum preferă ouăle, răspunsul detectivului este: fierte și de aceeași mărime. Când îi sunt aduse, așază un tacâm deasupra lor, pentru a vedea dacă sunt la fel.

   Chiar dacă în carte nu s-a întrerupt lumina, introducerea în film a acelei scene sporește și mai mult atmosfera: felul în care stăteau cu toții adunați la lumina lumânărilor, acela chiar e un cadru bun. Nu mi-a plăcut însă la sfârșit, când reacția lui Poirot a fost exagerată: chiar nu-l văd pe micuțul detectiv belgian țipând și ieșindu-și din fire în acel fel. Bineînțeles că scena nu a existat în carte.

   Probabil ecranizarea din 1974 a fost cea mai fidelă, dar cu tot respectul pentru marii actori (Ingrid Bergman, Anthony Perkins, Lauren Bacall, Sean Connery, Vanessa Redgrave, Jacqueline Bisset, Michael York), pe la jumătate mă apucase o plictiseală și verificam în continuu cât mai durează. Și nu știu de ce monsieur Bouc a devenit italianul Bianchi.

   Însă Zmeura de Aur ar primi de la mine adaptarea din 2001, cu Alfred Molina în rolul lui Poirot. Pe bune,  Alfred Molina?! Nu mi se pare actor mai nepotrivit pentru a-l interpreta pe detectiv. Este prea latin, dacă pot spune așa, pentru calculatul Poirot. Și unde s-au pierdut „ochii verzi ca ai unei pisici”? Molina are ochii negri precum cafeaua. Lăsând la o parte nemulțumirile de ordin estetic, acțiunea este plasată în zilele noastre, ceea ce îi răpește tot farmecul. Să-l vezi pe Poirot folosind laptop-ul sau derulând o casetă video? Bine că nu a fost realizat filmul mai târziu, cred că îl vedeam făcându-și un selfie sau dând scroll pe Facebook. Agatha Christie și telefoane mobile, televizoare? Nu, clar nu. În plus, dacă acțiunea ar fi plasată în zilele noastre, intriga nu ar mai avea nici un haz: cu telefoanele mobile nu puteau să anunțe Poliția atunci când constatau decesul? Ce să mai vorbim de cutia de pălării, care are un rol important în investigație… Nici măcar înzăpezirea nu s-a păstrat, drumul fiind blocat de un bolovan pe șina de cale ferată. Contesa Dragomiroff a fost transformată în soția unui dictator din America de Sud, suedeza, valetul și chimonoul roșu au fost eliminate, iar frumoasa contesă Andrenyi este inacceptabil de comună. Pe scurt, opera Agathei a fost măcelărită cu sânge rece, mai ceva ca Ratchett.

    O surpriză plăcută mi-a produs adaptarea japoneză din 2015: deși acțiunea este plasată în Japonia și toate personajele sunt de această naționalitate, diversitatea dispărând din acest punct de vedere, filmul este atmosferic și unele aspecte sunt mai fidele decât în celelalte ecranizări: doar aici apare una dintre replicile mele preferate, în care Poirot îi spune lui Ratchet că nu-i place fața lui, chimonoul este prezent (și este roșu, nu alb, ca în ecranizarea din 1974) și se pune o problemă ce nici măcar în carte nu există: dacă a nins în noaptea crimei, ceea ce ar fi șters urmele din zăpadă.

   Așa că sper din tot sufletul ca ecranizarea din 2017 să fie una pe măsura cărții. Deși încă de pe acum am câteva observații cu privire la distribuție: Johnny Depp este prea tânăr, sexy și carismatic (suficient încât să flirteze cu personajul lui Michelle Pfeiffer) pentru Ratchett, iar pe Penelope Cruz nu o văd în rolul misionarei suedeze (din câte mi-am dat seama din trailer și câteva informații, se pare că nici suedeză nu mai e, aducând-o pe Pilar Estravados din alt roman al Agathei Christie, „Crăciunul lui Hercule Poirot”); mai degrabă o vedeam pe Penelope în rolul contesei Andrenyi. Cel mai bine cred că se potrivesc Michelle Pfeiffer (o adevărată provocare rolul acesta!) și Judi Dench, însă rămâne de văzut.

   Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

  Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

 

Cartea Crima din Orient Express de Agatha Christie poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Surse foto: arhivă personală, Le Cinema Dreams – blogger, Daily Mail

În mintea comisarului, de Teodora Matei-recenzie

Editura: Tritonic, 2017
Număr pagini: 145

   “O bătrână găsită moartă în apartament, o defecțiune la gaze și un Casanova mort pe canapeaua din sufragerie, o tentativă de omor, o tânără femeie, victima a unei rețele de prostituție, și un băiat răpit. Se dau toate acestea împreună cu doi polițiști bucureșteni, detașați la Ploiești. Iar ceea ce rezultă face parte din ceea ce va fi numit cândva <stilul Teodora Matei>”

   Cartea Teodorei Matei pare la prima vedere o carte de povestiri. Mă întrebăm: ”ok, de ce un roman când de fapt sunt cazurile comisarului, fiecare caz o poveste?

   Abia când am citit-o mi-am dat seama cu câtă măiestrie a împletit Teodora totul, astfel încât da…cartea este un roman.

   Şi acum să vorbim puțin despre personaje și întâmplări sau cazuri.

   Îl avem pe comisarul Anton Iordache, personajul principal, aflat în spital, imobilizat la pat din cauza unui accident. Dar nu piciorul în ghips este problema, ci faptul că nu-și amintește nimic despre perioada recentă petrecută la Ploiești. Fusese detașat acolo din București împreună cu Sorin Matache, inspector șef, colegul lui, într-un schimb de experiență cu cei din Ploiești.

   Iordache nu fusese vinovat, evitase accidentul, singurul rănit fiind el însuşi.

   Acum își amintește întâmplări din copilărie, părinții, mătușa, soția și copiii lui.

”Ar fi putut să improvizeze, să spună niște banalități, s-o scalde cum s-ar zice. Ce-l speriase cel mai tare era faptul că pierderea  de memorie îi putea afecta locul de muncă, iar comisarul nu era pregătit încă să se pensioneze, cu atât mai mult pe caz de boală.”

   Nu-l încurajează nici analizele ample, nici întâlnirile cu psihologul. Dar iată că Dan, patronul unei edituri, prieten cu el din facultate, venise cu o idee: să-i pună pe autorii de la editură să scrie câte o poveste după cazurile rezolvate la Ploiești, mizând pe faptul că citirea manuscrisului îi va reda memoria. Așa că Iordache se apucă de citit:

    “Curiozitate”

   Cora Abrudan, nepoata doamnei Vlaicu, anunță poliția că mătușa ei nu răspunde de două zile la telefon și nu poate intra în casă, ușa fiind blocată. Vine poliția, pompierii și o găsesc pe doamna moartă, și-n casă un miros pregnant de lăcrămioare. Printre lacrimi nepoata le spune ce medicamente lua mătușa, că ea i le pregătea, că avea și ceva homeopat din lăcrămioare. Dau declarație la poliție și ea și soțul ei, Dan Abrudan, fiind și amprentați. Cercetările acasă la victimă, discuțiile cu vecinii, amprentele care corespund cu unele dintr-o spargere dată în alt cartier, și în final lista convorbirilor telefonice ale celor doi le dă răspunsul, deoarece ”curiozitatea costă.” Recitirea poveștii îi amintește comisarului mirosul tincturii din casa moartei, hainele purtate de nepoată, chiar faptul că-l jena pantoful, deci era pe drumul bun.

    “Decepţie”

    Un caz clasic de gelozie dusă la extrem, o poveste de dragoste, un Casanova cu multe cuceriri la activ jonglând între femei. Dar nici ața întinsă nu rezistă la infinit.

     “L-am omorât ca să nu mai plece”-este litania din mintea femeii.

    Una dintre femei, obsedată de el, hotărăște să-l omoare și aproape că ar fi fost “crima perfecta”.

    Dar rezultatul medicului legist e stupefiant: omul a murit de atac de cord, nu intoxicat cu gaze. S-au găsit în sânge urme de la medicamentele multe pe care le lua, mai ales stimulente că de… trebuia să ”performeze”. Cercetările poliției duc și la a doua femeie din triunghi. Singura pedepsită va fi ea pentru că aflând de moartea iubitului vrea să-și calce rivala cu masina.

    Încă odată se adeverește zicala că “viața bate filmul

    “305”

    Dispare un băiat, Andrei, un tocilar cum îi spun prietenii, dar câteodată e bine să fii tocilar.

    Andrei și George, fratele lui, erau crescuți de mama lor care lucra de acasă pentru a-l putea supraveghea pe băiatul mai mare. Acesta se născuse cu un handicap psihic, dar după tratament reușise să se înțeleagă cât de cât cu mama și fratele lui. Tatăl îi părăsise incapabil să accepte ideea bolii copilului. George  avea obiceiul să-l urmărească pe geam pe fratele lui, când acesta pleca la școală. Când vine poliția el repetă obsesiv niște cifre, strângând în mână o mașinuță albastră. Cercetările poliției implică discuții cu cei aflați pe traseul puștiului, cu tatăl lui, cu vânzătorul de la chioșcul de ziare. Între timp apare cererea de recompensă, și o poză a lui Andrei, care va fi atent cercetată de criminaliști. Sorin Matache, inspectorul șef, are ideea de-a vorbi din nou cu George, care le repetă obsesiv aceleași cifre și le arată mașinuță. Cu ajutorul mamei vor reuși să interpreteze indiciile date de băiat, poza cercetată relevă și ea niște date și așa vor află cine sunt vinovații și Andrei se întoarce acasă.

    “Argentina”

    Sorin Matache e supărat. Avea întâlnire cu o nouă cucerire, o fată frumoasă Lorena, dar de trei zile nu dădea de ea. Povestind despre Lorena autoarea ne plimbă printr-un cartier țigănesc cu oamenii și obiceiurile lui. Căutând-o pe Lorena, ajutat de ingeniozitatea ei, de denunţurile primite după apariția pozei ei la televizor, inspectorul găsește o rețea de traficanți de “carne vie”

      Şi normal  o salvează pe Lorena.

     Citind despre cazuri Anton Iordache își amintește toată perioada de la Ploiești, dar ce-l deranjează sunt pasajele referitoare la o presupusă amantă, modul cum este expusă relația cu soția și copiii:

      “Dacă era ceva ce-l deranja la textele aduse de Dan, era modul în care fusese văzut din exterior.”

       “Erau niște lucruri care nu se prea potriveau cu imaginea pe care și-o crease.”

       Dar dacă era să fie cinstit cu sine însuşi:

   

  “Numai că trupul acela părea să nu-i aparțină, sufletul i se simțea captiv într-o carcasă care începuse să scârțâie. Asta în timp ce, uneori, ar fi mers pe stradă strigând: <Lume, lume! Am aproape patrusopt de ani, dar iubesc ca la optișpe, vreau să alerg, să cânt, să fac dragoste cu cea mai dulce femeie din lume! Natăfleţul ăsta grizonat pe care-l vedeți e doar un Păcălici, o glumă a vietii!>”


    Teodora Matei îmbină poveștile cu viața privată a personajelor, cu trăirile și frustrările lor, cu peregrinările lor prin oras.

  Prin ochii personajelor vedem cartierele Ploieștiului, locurile interesante care spun o poveste, hoteluri, restaurante, inclusiv pub-ul campionului de box supranumit ”Moşul”

    Dacă v-am stârnit curiozitatea citiți cartea!

    Este o lectură antrenantă, interesantă, dar și relaxantă.

     Mulţumesc Teodora pentru cadoul primit.

Crima din Orient Express, bestsellerul Agathei Christie ecranizat într-o distribuție de excepție, apare la Editura Litera, în colecția Buzz Books

   În trenul Orient Express s-a comis o crimă. Cine este vinovatul? Ce motiv a avut? Toată lumea e suspectă. Cel mai fascinant şi mai celebru caz al lui Hercule Poirot.

   Romanul Crima din Orient Express de Agatha Christie este disponibil acum într-un nou format la Editura Litera, în colecția Buzz Books, anunțând cea mai recentă ecranizare a cărții, cu o distribuție de excepție: Kenneth Branagh, Penélope Cruz, Judi Dench, Michelle Pfeiffer, Johnny Depp, Willem Dafoe și alți mari actori, în regia lui Kenneth Branagh. Filmul va fi lansat în cinematografele din România pe 24 noiembrie și este distribuit de Odeon Cineplex.

  Prezentarea cărții: Un afacerist american găsit mort într-un compartiment închis pe dinăuntru din luxosul Orient Express, douăsprezece lovituri de cuţit şi doisprezece călători, toţi suspecţi. De data aceasta însă, victima a cărei moarte o investighează Hercule Poirot nu mai este deloc nevinovată. Pe parcursul anchetei sale, detectivul belgian va descoperi ce consecinţe tragice a avut un celebru caz de răpire şi ucidere a unui copil asupra familiei acestuia şi a altor apropiaţi. Iar în cele din urmă, va trebui să răspundă la o întrebare cu care nu s-a mai confruntat: Poate fi crima justificabilă?

  Agatha Christie este cunoscută în întreaga lume drept „Regina Crimei“. A scris 80 de romane polițiste și colecţii de povestiri, precum și 19 piese de teatru (dintre care Cursa de șoareci este cea mai longevivă din istorie) și șase romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott. Hercule Poirot, cel mai celebru detectiv din romanele polițiste de la Sherlock Holmes, a fost creat pentru primul roman al Agathei Christie, Misterioasa afacere de la Styles. Poirot și Miss Marple au devenit faimoși la nivel mondial și au făcut subiectul multor filme realizate pentru marele și micul ecran.

   În colecția de ficțiune de la Editura Litera sunt publicate cele mai cunoscute cărți ale Agathei Christie. Au apărut, în format hardcover: Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, Cei patru mari, A treia fată, Elefanții nu uită niciodată, Crăciunul lui Poirot, Jocuri de oglinzi, Poarta Destinului, Întâlnire cu moartea, Răul sub soare, Parteneri contra crimei, N sau M?. În curs de apariție: Adversarul secret. Alte volume, în format de buzunar, cu copertă broșată, sunt disponibile individual sau la pachet.

   Filmul: O călătorie luxoasă cu trenul prin Europa devine brusc scena uneia dintre cele mai misterioase, pline de suspans și palpitante anchete. În cea mai recentă ecranizare a celebrului roman semnat de cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, Agatha Christie, marele detectiv Hercule Poirot se află într-o cursă contra cronometru pentru a afla cine dintre cei treisprezece pasageri suspecți este asasinul, înainte ca acesta să lovească din nou.

  Fanii suspansului creat de Agatha Christie vor putea vedea filmul în toate cinematografele din țară. Până atunci, trailerul oficial este disponibil aici.

  Urmăriți conturile de Facebook Agatha Christie Fan Club România, Editura Litera  și Odeon Film pentru mai multe noutăți despre carte și film.

    Romanul Crima din Orient Express este disponibil acum online pe www.litera.ro și în librăriile din toată țara.

 

       Ragdoll. Ultima ta zi, de Daniel Cole- Editura Trei-recenzie

                                             Primul roman din seria Detectiv William Fawkes

 

Titlul original: Ragdoll

Traducere: Martin Zick

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 456

Gen: Thriller, Mystery, Crime

William Fawkes, un detectiv controversat căruia i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să preia o anchetă incitantă, după ce fusese suspendat pentru agresarea unui suspect.

   Când fosta sa parteneră, agenta Emily Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: cadavrul este alcătuit din părți dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe – presa îl numește Ragdoll.

   Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată și riscantă când fosta sa soție primește o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace.

   Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes.

  Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă criminalul și să salveze următoarele victime, când fiecare mișcare le este urmărită?

 

                     “Dacă tu ești diavolul, eu ce sunt?”

   Cu toate că au trecut ore bune de când am terminat de citit “Ragdoll. Ultima ta zi”, încă nu-mi trece starea de stupefacție provocată de ceea ce am descoperit spre finalul cărții. M-am așteptat la orice, dar nu la acel crunt adevăr. Pe parcursul lecturii, am încercat să descopăr din timp cine este autorul acelor fapte abominabile și, la un moment dat, am simțit că depășesc limita bunului simț, devenind parcă puțin paranoică din cauza bănuielilor mele. Am avut în minte câteva scenarii, dar nu am nimerit nici pe aproape pe cel bun, pentru că scriitorul a avut grijă să mă încurce, să mă conducă pe alt drum. Adesea am trăit cu impresia că am prins firul poveștii și că știu ceea ce va urma să se întâmple, dar lucrurile au luat de fiecare dată o cu totul altă întorsătură și mult prea târziu mi-am dat seama că Daniel Cole pur și simplu s-a jucat cu mintea mea.

    În “Ragdoll. Ultima ta zi”, avem parte de crime misterioase, urmăriri ca-n filme, trădări din partea unor oameni la care nu te aștepți, un detectiv controversat care ajunge să comite o serie de ilegalități, cu scopul de a rectifica o nedreptate (sau greșeală), un ucigaș expert, meticulos, fără scrupule, care acționează într-un mod extrem de ingenios, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie cât de dezechilibrată poate fi uneori mintea umană, un caz controversat care ne trimite în trecut, în urmă cu 4 ani, numeroase minciuni și dezvăluiri zguduitoare. O lume plină de pericole pe care cititorii (mai ales fanii lui M.J. Arlidge, Robert Galbraith sau Simon Beckett) o vor îndrăgi cu siguranță pentru ritmul alert.

    Din punctul meu de vedere, romanul de debut al autorului este extrem de îndrăzneț, iar povestea mi s-a părut destul de originală. Anumite lucruri m-au determinat să cred că povestea iese în evidență față de alte scrieri ale genului.

    În primul rând, am fost surprinsă de modul în care autorul și-a condimentat povestea cu foarte mult umor negru. Mi s-a întâmplat să zâmbesc destul des din cauza vocabularului utilizat de detectivi, a remarcilor usturătoare sau sarcastice, a situațiilor hilare, așa că momentele tulburătoare nu au avut un mare impact asupra mea.

  Legat de acest aspect, am citit pe internet un articol în care autorul explică de ce a pigmentat cu mult umor o poveste macabră: “Umorul este important pentru mine. Mă plictisesc cu usurință, așa că am nevoie de ceva în fiecare pereche de pagini care să mă facă să zâmbesc. Și cred că îi ajută și pe cititori, care poate că nu doresc o carte cu mult întuneric. Umorul îl luminează.”

“– După cum poți vedea, sunt foarte prins. Trebuie să ieși și să vorbești cu vulturii ăia în locul meu, spuse Simmons cu o sinceritate aproape credibilă.

 – Eu? întreba Lupul neîncrezător.

 – Bineînțeles. Presa te iubește. Ești William Fawkes!

 – E careva mai jos în lanțul trofic căruia să-i pot pasa chestia asta?

 – Cred că am văzut îngrijitorul pe la toaleta bărbaților. Dar n-ar fi rău să le vorbești tu.”

 

“- Ia spune, de ce crezi că ne punem noi toți pielea în joc ca să te protejăm pe tine, dacă tu stai și freci telefonul? Poate vrei să pui și un selfie pe facebook după ce ajungi la destinație.”

    Sinceră să fiu, deși unii au găsit povestea mult prea tulburătoare sau macabră, pe mine nu a reușit să mă înfioare în vreun fel. Poate pentru că replicile ironice sau situațiile hilare mi-au distras atenția. Sau poate pentru că autorul nu a scris prea mult despre acel cadavru numit de polițiști “Păpușa de cârpă”. Accentul nu s-a pus pe descrierea acestuia, ci pe investigația propriu-zisă – identificarea cadavrelor, protejarea viitoarelor victime, ingeniozitatea cu care ucigașul acționează în mod indirect. De fapt, acest ultim aspect m-a impresionat pe mine. Este uluitor cum el reușește să-și ducă planul la bun sfârșit, în ciuda faptului că poliția știe în ce zi va ucide, dar și cine e vizat în ziua respectivă. Cu toate că cele șase potențiale victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în cameră de interogatoriu, ucigașul dă lovitura!

   În al doilea rând, avem de-a face cu un personaj central destul de extravagant – sergentul inspector William Fawkes, cunoscut ca și Lupul, un om cu un trecut tulbure (asta nu-l împiedică să fie genul de persoană amuzantă), foarte eficient, neabătut, gata de orice – o bombă cu ceas. Însă, este și cel mai dezordonat detectiv al poliției metropolitane din Londra. Colegii îl privesc dezaprabator atunci când îi remarcă costumația și modul în care își desfășoară ancheta. Își face apariția la locul crimei îmbrăcat cu sorț de baie și un tricou jerpelit cu Bon Jovi. Sala de ședințe a departamentului Omucideri răsună în acordurile melodiei Good Vibrations, a formației Beach Boys – asta pentru că Lupul considerase întotdeauna că e mai ușor să lucreze cu muzică. Felul lui de a anchetă – în pași de dans, fredonând ca un afon melodiile- m-a făcut adesea să-l percep că pe un personaj din serialele polițiste ale anilor ’90. De fapt, sarcasmul lui m-a determinat să-l văd ca pe un fel de Bruce Willis… britanic.

“ În mod ciudat, Lupul nu se putea simți decât oarecum recunoscător față de monstrul sângeros care plănuia să-l omoare într-o săptămână – îl ajuta să-și păstreze slujba. N-avea de gând să-i cumpere o felicitare, dar fiecare problemă avea și o parte pozitivă”.

    Un alt aspect inedit pe care l-am remarcat aici: autorul și-a îndreptat parcă mai mult atenția spre un anumit personaj secundar și nu spre Lup/ detectivul William Fawkes. Din punctul meu de vedere, cam toată ancheta este desfășurată de noul recrut – Edmunds Adams, tipul venit de la fraude și luat în custodie de agenta Emily Baxter, fosta parteneră a Lupului. De altfel, am remarcat că până și viața lui intimă îi este pusă pe tapet în acest roman- problemele personale și cotidiene, relația cu logodnica lui etc. Un episod hilar mi s-a părut acela în care Baxter face slalom printre mașini, iar Edmunds, care stă pe scaunul din dreapta, discută la telefon cu iubita lui – această îi spune ce să cumpere de la magazin, iar el completează lista de cumpărături în carnețelul în care trebuia să scrie despre caz.

  Mi s-a părut a fi cel mai sârguincios polițist din departament, dar nici el nu scapă de remarcile sarcastice ale șefului și de ironiile colegei sale.

“- Ai făcut o treabă minunată, Edmunds, îi spuse Simmons sarcastic, apoi tună: Poate cineva, vă rog, să anuleze reclama de pe cutiile de lapte cu bărbatul căruia i-a dispărut capul? Mulțumesc!

 – Voiam să spun doar că cei cărora le aparțin brațele și picioarele sunt și ei morți. “

    De asemenea, mi-a plăcut că autorul a pigmentat acest thriller cu anumite elemente romantice. După evenimentele petrecute în urmă cu patru ani, Lupul se trezește că soția intentează divorț – unul dintre motive fiind acela că ea îl bănuia că ar fi avut o aventură cu partenera sa, agenta Emily Baxter. E drept că între cei doi nu a fost vorba de o presupusă idilă, dar ceva “neclar, enervant, special și foarte neobișnuit” tot există.

“- Te-am văzut trăgând-o după tine pe biata fetișcană ani întregi. Nu știu ce-a fost între voi, dar te-a costat deja căsnicia și văd că nu s-a terminat, ceea ce înseamnă fie că o vrei, dar ești prea laș ca să te dai la ea, fie că n-o vrei dar ești prea laș ca s-o lași în pace”.

   Poate că situația ar fi alta, dacă Lupul s-ar debarasa de ideea că nu e făcut să fie cu cineva.

“- William Fawkes: țap ispășitor în presă, manechin masculin și mort ambulant, zise el amuzant

– Emily Baxter : epavă emoțională pe jumătate beată.

   Ingenios mi s-a părut și faptul că romanul debutează cu un prolog în care ni se prezintă ceea ce s-a petrecut în urmă cu patru ani, evenimentele care au dus la suspendarea Lupului și internarea lui într-o clinică psihiatrică. Inițial nu mi-am dat seama de ce s-a acordat atât de multă atenție acestui lucru, dar mai târziu am înțeles că de aici au pornit toate ramificațiile viitorului caz.

   Detectivul participase (în anul 2010) la procesul “Ucigașului incinerator”, cel mai prolific criminal în serie londonez din istorie. Douăzeci și șapte de victime în douăzeci și șapte de zile, toate prostituate între paisprezece și șaisprezece ani. Majoritatea victimelor fuseseră găsite încă arzând, puternic sedate și aprinse de vii, iar infernul produs de flăcări înlătura orice probe posibile. Crimele se opriseră brusc, lăsându-i pe detectivi în ceață, fără vreun suspect însemnat. Și, deodată, la optsprezece zile după ultima crimă, Lupul arestase un suspect. Bărbatul din boxa acuzaților era Naguib Khalid, un musulman sunnit britanic de origine pakistaneză care lucra ca șofer de taxi în capitală. Atunci când fuseseră prezentate tribunalului probele ADN care făceau legătura între bancheta din spatele taxiului condus de Khalid și trei dintre victime, împreună cu mărturia acuzatoare a Lupului, cazul părea limpede. Dar pe urmă totul începuse să se destrame. Au ieșit la iveală o mulțime de alibiuri care contraziceau rapoartele camerelor de supraveghere adunate de detectivi și de echipa lui. S-au vehiculat acuzații de agresiune și intimidare în perioada în care acuzatul fusese reținut. Probe criminalistice contradictorii sugerau că ADN-ul carbonizat nu putea fi considerat probă relevantă, iar la un moment dat, spre încântarea avocaților apărării, a fost prezentată o scrisoare în care se exprima îngrijorarea față de modul în care Lupul condusese investigațiile, susținând că devenise obsedant, disperat și recomandând repartizarea cazului unui alt detectiv. Polițiștii au fost acuzați că-l foloseau pe Khalid ca pe un țap ispășitor pentru a-și acoperi greșelile. Au apărut povești scandaloase care-l aveau ca erou pe nefericitul detectiv: probleme cu alcoolul și că înclinațiile lui spre violentă puseseră capăt căsniciei.

   Până la urmă jurații l-au găsit pe Khalid nevinovat de cele douăzeci și șapte de capete de acuzare pentru crimă, motiv pentru care Lupul a cedat presiunii, s-a repezit la boxa acuzaților și l-a stâlcit în bătaie pe deținut. Ca să salveze aparențele, avocații au cerul internarea detectivului într-o clinică având nevoie de tratament. Primarul, ziarele, toți aveau de gând să dea un exemplu cu detectivul căzut în dizgrație când, într-o dimineață friguroasă de februarie, au găsit corpul prăjit al unei eleve. Astăzi fata ar fi fost în viață dacă cineva l-ar fi ascultat pe Lup. Khalid chiar era adevăratul “Ucigaș incinerator”.

   Patru ani mai târziu, Lupul este căutat de Simmons, fostul lui șef, care îi spune că are nevoie de el la locul în care s-a petrecut o crimă, chiar vizavi de blocul detectivului. Însă la fața locului are surpriza să găsească cea mai macabră scenă văzută de el până atunci : un cadavru prins în copci de o grindă metalică. Corpul era alcătuit din părti dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpusă de cârpe, motiv pentru care va deveni cunoscut sub numele de Ragdoll. O Păpușă de cârpe al cărui braț drept arăta spre fereastra apartamentului Lupului.

“Corpul dezbrăcat, contorsionat într-o poziție nefirească, părea să plutească la două palme deasupra dușumelei. Era întors cu spatele spre cameră și părea să privească prin fereastra enormă. Era fixat cu sute de fire invizibile, ancorate de două cârlige mari de metal.

Lupul avu nevoie de un timp ca să-și dea seama care era cea mai îngrozitoare caracteristică a scenei din fața lui: piciorul negru prins de trunchiul alb. Păși înainte, incapabil să înțeleagă ce vedea. Când se apropie, observă copcile uriașe care fixau bucățile de corp una de alta, cu pielea sfâșiată acolo unde fusese străpunsă. Un picior de bărbat negru și unul alb; o mână mare de bărbat de o parte și una bronzată de femeie de cealaltă; un păr negru încâlcit atârna tulburător peste un trunchi feminin, palid, slab și plin de pistrui.”

    Nu s-a găsit niciun strop de sânge în apartament. Nimeni nu-a văzut și auzit ceva, lucru destul de ciudat, având în vedere că ucigașul a fost nevoit să folosească o bormașină ca să înfigă cârligele adânc în grinzi de metal. Însă, spre marea lor stupefacție, descoperă că acel corp sinistru are capul lui Khalid. Dar cum de a ajuns ucigașul la acesta, având în vedere că Khalid era ținut la izolator într-o unitate de maximă siguranță?

“Nu vede pe nimeni, cu atât mai puțin pe cineva care ar putea pleca de-acolo cu capul lui. E ridicol.”

    Fawkes este însărcinat cu identificarea celor șase victime, dar ancheta ia o turnură neașteptată când fosta lui sotie, reporterița Andrea, primește în mod anonim fotografii de la locul crimei, alături de o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace. Primul nume de pe listă e al primarului, iar ultimul nume este… Fawkes.

    Dar, cu toate că potențialele victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în camera de interogatoriu, ucigașul reușește să acționeze! Primarul va fi omorât în timpul unei vizite la cartierul general al poliției, chiar de față cu Fawkes/Lupul. Cum a reușit așa ceva? Dar ce legătură există între cele două cazuri – cel din trecut ( Khalid) și cel din prezent – cazul Ragdoll? De ce ucigașul Ragdoll vrea să omoare un primar, un contabil, un jurnalist, un agent de securitate, o chelnăriță și un detectiv? Care e legătura dintre ei? De ce ucigașul a trimis pozele chiar fostei soții a Lupului? Nu vă rămane decât să aflați singuri răspunsul la toate aceste intrebări.

“ Nu există oameni “buni”. Sunt doar oameni care au fost împinși până la limită și oameni care n-au fost.”

   “Ragdoll. Ultima ta zi” abundă de tensiune și mister, reușind să te țină în suspans de la prima până la ultima pagină. În mod sigur va fi pe placul tuturor fanilor care îndrăgesc genul thriller.

Despre autor:

   Daniel Cole (33 de ani) a fost paramedic și a lucrat pentru Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals și pentru Royal National Lifeboat Institution. Locuiește în Bournemouth, Anglia.

  Tradus în peste 30 de limbi, Ragdoll. Ultima ta zi este romanul său de debut și este considerat cel mai nou și mai incitant brand din crime fiction. Autorul a primit deja oferta pentru adaptarea TV a seriei Detectiv William Fawkes, considerată „alertă” și „excepțională”.

 

Cartea Ragdoll. Ultima ta zi de Daniel Cole, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„Țipătul lui Robin ricoșă din ferestre.”

Carieră malefică (Cormoran Strike #3), de Robert Galbraith-recenzie

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul apariției: 2016
Titlul original: Career of Evil (Cormoran Strike #3)
Traducere: Ciprian Șiulea
Număr de pagini: 664

“I choose to steal what you choose to show

And you know I will not apologize –

You’re mine for the taking.

I’m making a career of evil”

(fiecare capitol al cărții începe cu versuri din cântecele rock ale trupei Blue Öyster Cult)

    Carieră malefică este un roman  polițist, cel de-al treilea, după Chemarea cucului și Viermele de mătase, al unei serii de top ce urmărește investigațiile atipicului detectiv Cormoran Strike.

    J.K.Rowling, creatoarea lui Harry Potter, îşi ramifică şi solidifică succesul literar cu acest ciclu al ei scris sub pseudonimul Robert Galbraith. Înainte să se afle adevărata identitate scriitoricească din umbra primului roman al seriei, el a fost primit foarte bine de critică, dar nu a reuşit să vândă mai mult de 1500 exemplare. Odată cu dezvăluirea numelui celebru al autoarei, vânzările au sărit în scurt timp la peste un milion de copii, ceea ce dovedeşte o fidelitate remarcabilă a cititorilor săi care o urmăresc fanatizaţi, indiferent de genul de literatură pe care hotărăşte să îl abordeze. Cu atât mai mult cu cât unii au crescut cu poveştile ei şi numai bine ajung la vârsta adultă să le aprecieze şi pe cele pentru adulţi la fel de mult ca pe cele pentru copii.

    Suntem din nou în Londra, în anul 2011, când două nunţi sunt în pregătire. Cea somptuoasă din familia regală, între prinţul William şi Kate Middleton, şi cea mai modestă şi tot mai problematică, dintre Robin Ellacott, fostă secretară, acum asistentă şi asociată la firma detectivistică a lui Cormoran Strike, şi logodnicul ei aproape perfect, dacă nu ar fi atât de iritant, Mattew.

    Pe culmile succesului după spectaculoasa rezolvare a celor două cazuri anterioare urmărite de presă, cei doi investigatori de circumstanţă îndrăgiţi din primele volume au un adevărat şoc când descoperă într-unul din coletele livrate lui Robin, pe care ea îl crede cu gadget-uri de nuntă, nici mai mult nici mai puţin decât un ciot dintr-un picior:

 

„Piciorul era neted, zvelt şi palid, iar Robin îl atinsese uşor cu degetul în timp ce deschidea pachetul, simţind textura rece, ca de cauciuc, a pielii.

Tocmai primise un picior. Tocmai urcase calm scările cu un picior, un picior de femeie într-o cutie. Al cui era piciorul? Unde era restul femeii?”

    Mai mult decât volumele anterioare, Carieră malefică este un thriller total, nu rămâne la rangul de poveste investigativă interesantă şi amuzantă, cum a început seria. Pericolul planează din start asupra celor doi protagonişti Robin şi Cormoran, şi îl percepem nu numai prin atenţionările macabre trimise de cel care vrea să se răzbune pe detectiv prin secretara lui, dar şi direct, prin intermediul unor capitole intercalate ce sunt descrise chiar din perspectiva criminalului.

   Descoperim în ele o minte meticuloasă și metodică a unui tip solid, înalt, care poartă mereu un fes, îmbrăcat cu o geacă de camuflaj și cu fața veșnic în penumbră sau acoperită de o mască de ski, foarte versatil, schimbându-și cu ușurință abordarea, și cu un ager simț al observației. Un narcisist extrem, un sadic care nu e la prima victimă si ale cărui fetișuri sexuale sunt legate de tăierea si secționarea trupurilor feminine. Îl urăște pe Strike și este mai mult decât motivat să îl distrugă, iar crimele lui, pe lângă extazul pe care acestea i-l oferă, îl fac să se simtă nemuritor, energia vitală a victimei, năzărindu-i-se că o potențează pe a sa.

    Criminalul în serie, poreclit previzibil Jack Spintecătorul de către tabloide, ia suveniruri de la persoanele ucise, iar acest suvenir poate fi un picior, un nas sau o ureche (depozitate în propriul frigider), alături de alte obiecte ce au aparţinut celor pe care le-a omorât.

   Ceea ce are special această carte, spre deosebire de altele din aceeași nișă, este talentul autoarei de a înfiora cititorul prin aprofundare psihologică, fiindcă pe parcursul lecturii te vei găsi cufundat complet în abisul minții unui serial killer extraordinar de credibil în demența sa. Nu te-ai aștepta de la o scriitoare pentru copii cum este J. K. Rowling să pătrundă astfel în gândurile tenebroase ale unui ciopărțitor de femei scelerat, un monstru care urăște visceral toată suflarea feminină, începând, nu întâmplător, cu mama lui.  

Femeile erau atât de meschine, rele, murdare şi mici. Nişte curve ursuze, toate, care se aşteptau ca bărbaţii să le facă fericite. Doar când zăceau moarte şi golite în faţa ta deveneau pure, misterioase şi chiar minunate. Atunci deveneau în întregime ale tale, nemaiputând să se certe, să se zbată sau să plece, ale tale, să faci cu ele orice voiai

   Strike realizează imediat că ucigașul este, cel mai probabil, o mai veche cunoștință a sa, dar nu una pe care ar fi sperat să o reîntâlnească vreodată. Astfel, are acum patru suspecți mari și lați, la propriu și la figurat, din trecutul lui, toți indivizi care de care mai îngrozitori, singurii care ar avea motive și conformația psihică să înfăptuiască acest gen de oroare: Jeff Whittaker – pe departe cel mai detestat de către Strike, fostul soț al mamei sale, pe care îl suspectează că a omorât-o, pedofilul Noel Brockbank, scoțianul violator si torționar Donald Laing și gangsterul “Digger” Malley.

   Cu cât istoricul celor patru răufăcători este reînviat, din dublă sursă – amintirile detectivului care deja a avut de-a face cu ei şi descoperirile din timpul anchetei – cu atât, paradoxal, ajungi să îţi doreşti ca tocmai cel  prezentat pe moment, sau dacă se poate, toţi patru, să fie implicaţi în crimele de acum, pentru ca să îşi primească pedeapsa şi retroactiv pentru toate ticăloşiile săvârşite – într-atât sunt de detestabili fiecare dintre ei.

   Prinși între evenimente și investigații, unele în legătură directă cu criminalul, altele mai rutiniere, Strike și Robin par să dezvolte un potențial amoros, aflat încă  în stare latentă, dar deloc neglijabil. Deși bărbatul încearcă să o ferească de probleme și de gesturi nesăbuite, precum cel de a se aventura seara într-un bar și-n mai multe pahare cu alcool, când o amenințare serioasă planează asupra sa, Robin are un creieraș al ei care emite cam tot atâtea teorii valoroase, precum Strike, chiar și în perioadele sale cele mai depresive. Cei doi se echilibrează calitativ în lanțul evenimentelor, el fiind un tip insistent cu mintea mereu la pândă, iar ea reușind să tragă oamenii de limbă, utilizând diplomația nu foarte caracteristică lui.

   Strike este de o atractivitate masculină neclasică, fost boxer cu nasul spart și veteran de război cu piciorul drept retezat, toată faima sa sprijinindu-se la propriu pe un picior funcțional și o proteză care îl împiedică să facă multe lucruri firești ale muncii de detectiv, precum alergatul sau condusul pe distanțe lungi. În pofida gravului handicap fizic, tenacitatea din timpul carierei lui militare nu pare să-i fie afectată cu nimic, singura deosebire dintre el din acea perioada și eul cu un picior lipsă, fiind traiul mai modest de acum, de unde și salariul cam de nimic pe care îl oferă asistentei/partenerei sale.

  Atmosfera dintre Strike și Robin este scurtcircuitată continuu, aproape că poți palpa tensiunea existentă între ei și nu te poți abține să nu anticipezi o finalizare într-un fel sau altul, așteptând ca unul dintre ei să cedeze emoțional.

  Deși Strike are o iubită oficială, pe Elin, iar Robin este logodită cu Matthew, se pare că autoarea ne transmite subliminal că oamenii trebuie să aibă interese comune pentru ca iubirea să se așeze statornic. Matthew disprețuiește jobul justițiar al iubitei lui, iar Elin, aparent cu o clasă deasupra lui Strike, nu reușește să deștepte în acesta sentimente profunde, fiind în general preocupată de divorțul ei, de restaurante sau de decorarea următoarei locuințe.

   Cei doi asociați în ale detectivăriei investighează în paralel cu poliția, dar sunt mereu mult înaintea acesteia, datorită metodelor neconvenționale la care apelează și a informatorilor mai mult sau mai puțin dubioși ai lui Strike, împrăștiați în tot spectrul lumii criminogene.

   Tensiunea vine mereu în doze duble, protagoniștii fiind vânători și vânați, periculosul ucigaș dându-le târcoale tot mai aproape, chiar în timp ce ei încearcă să-l identifice.

 

 „Geamul londonez mânjit şi prăfos reflecta expresia lui neprefăcută, lipsită de stratul de civilizaţie pe care şi-l lua ca să le ademenească pe femeile care căzuseră pradă farmecului şi cuţitelor lui. Creatura care trăia înăuntru, creatura care nu voia nimic altceva decât să-şi impună dominaţia ieşise la suprafaţă.”

   Profilul lui sinistru pe străzile meandrice ale Londrei, prin suburbii care nu figurează în oferta agențiilor turistice, urmărind eforturile de a-l descoperi, transformă ancheta într-una contra-cronometru, în care acela care va avea toate condițiile necesare ca să acționeze primul, va rămâne în viață.

  Se spune că volumul întâi dintr-o serie este mereu cel mai bun. Butada nu se confirmă în această saga a tot mai miticului detectiv Cromoran Strike, cel mai bun volum al (deocamdată) trilogiei, fiind fără îndoială, chiar acest al treilea. Suspans, mister şi lovituri de teatru combinate cu stilul obișnuit al lui Rowling (Galbraith – dacă așa vrea) capabil să alterneze tehnicile narative în descrierea perfectă a decorurilor, fluidizarea acţiunii sau caracterizarea impecabilă a personajelor. Ce ţi-ai putea dori mai mult de la ceea ce ar fi trebuit să fie doar o simplă carte poliţistă? După ce o termini, ai şi răspunsul unic: continuarea ei cât mai grabnică!

 

 

Cartea Carieră malefică (Cormoran Strike #3) de Robert Galbraith poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Ragdoll. Ultima ta zi de, Daniel Cole-prezentare

Editura: Trei

Nr. de pagini: 456

Titlul original: Ragdoll

Limba originală: engleză

Traducere de: Martin Zick

Anul apariţiei: 2017

BEST SELLER INTERNAȚIONAL

Primul roman din seria Detectiv William Fawkes

„Un thriller excepțional, care-ți taie răsuflarea.” – M. J. Arlidge

„Pentru fanii lui Robert Galbraith și Clare Mackintosh.” – Library Journal

   William Fawkes, un detectiv controversat căruia i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să preia o anchetă incitantă, după ce fusese suspendat pentru agresarea unui suspect.
Când fosta sa parteneră, agenta Emily Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: cadavrul este alcătuit din părți dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe – presa îl numește Ragdoll.
Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată și riscantă când fosta sa soție primește o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace.
Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes.
Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă criminalul și să salveze următoarele victime, când fiecare mișcare le este urmărită?

  “Cu un ritm susținut, romanul de debut al lui Cole, deși spune o poveste macabră, e impregnat de mult umor negru și aduce un suflu nou genului polițist britanic.” – Library Journal

“O lectură incitantă, de o complexitate psihologică aparte.” – Booklist

“Un roman de debut foarte puternic. Cole folosește tensiunea tot mai intensă și misterul din jurul identității criminalului pentru a crea o poveste care te prinde de la prima pagină.” – Publishers Weekly

   Daniel Cole a fost paramedic și a lucrat pentru Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals și pentru Royal National Lifeboat Institution. Locuiește în Bournemouth, Anglia.
Tradus în peste 30 de limbi, Ragdoll. Ultima ta zi este romanul său de debut și este considerat cel mai nou și mai incitant brand din crime fiction. Autorul a primit deja oferta pentru adaptarea TV a seriei Detectiv William Fawkes, considerată „alertă” și „excepțională”.

Sursa foto şi text: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

Taverna de pe malul Senei, de Georges Simenon-recenzie

Titlul original: La Guinguette à deux sous

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: Pivnițele hotelului Majestic; Maigret își pierde cumpătul; Ecluza nr. 1; Maigret închiriază o cameră

Anul apariției: 1931; 2012

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 185

Gen: Polițist

„- Nu c-aș fi mai rău decât altul, dar trebuie să recunosc că tipului despre care vă vorbesc i-ar sta bine, mâine-dimineață, lângă mine,  pe…”

   Acestea sunt cuvintele unui condamnat la moarte, împărtășite lui Maigret. În celula sa, Lenoir mărturisește o scenă la care a fost martor în urmă cu câțiva ani. Scena unei crime. Îl îndrumă pe comisar către așa-zisa tavernă de doi bani, de pe malul Senei, unde își face veacul presupusul autor al crimei.

   Maigret poate ignora informațiile primite, ce n-au nicio legătură cu vreo anchetă în curs, sau poate merge în căutarea criminalului; poate verifica dacă există o fărâmă de adevăr în cele spuse. Desigur că dornic de dreptate, cum a fost întotdeauna, comisarul Maigret nu poate sta deoparte. știind că un criminal se află în libertate.

   Merge la acea tavernă, unde întâlnește un grup de oameni de afaceri ce-și petreceau timpul împreună; prieteni de mulți ani, se întâlneau la Taverna de doi bani, iar în weekend-uri se distrau la Morsang.

   Maigret se infiltrează fără dificultate în grupul lor și asistă la o așa-zisă nuntă la Morsang, o petrecere în care fiecare era costumat în ceva anume. De asemenea, este martorul unui adulter: Mado Feninstein, soția unui om de afaceri, este amanta lui Basso, alt prieten din grup.

    Maigret simte că este ceva în neregulă. Intuiție, experiență, însă comisarul știe că instinctul rar îl înșală. Ce or ascunde acești oameni care aparent se înțeleg bine, părând o familie?

„Peisajul era frumos, cerul, senin, oamenii, liniștiți și, poate din cauza asta, totul era grețos, ca o tartă prea dulce.”

„- Sunt tipi cumsecade! murmură deodată James, ca și cum i-ar fi urmărit gândurile.

– Cine?

– Toți! Se plictisesc! N-au ce face! Toată lumea se plictisește în viață…”

   Cert este că la puțin timp de la infiltrarea lui Maigret, are loc prima crimă, iar autorul fuge de la fața locului. Inutil să vă spun că atât ucigașul, cât și victima, făceau parte din grup. Dacă doriți să le aflați identitatea sau dacă într-adevăr unul dintre ei a comis acea crimă în urmă cu șase ani, rămâne să citiți cartea.

   Ca de obicei, romanul lui Georges Simenon este unul atmosferic, de epocă, descriind vremuri de mult apuse, când veștile din ziar se strigau pe stradă, când existau meserii precum cea de pălărier și comunicarea la distanță se făcea doar prin telegrame și telefoane fixe:

„La aceeași oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:

Președintele republicii a respins grațierea lui Jean Lenoir, tânărul șef de bandă din Belleville. Execuția va avea loc mâine în zori. ”

„- Aveți telefon? îl întrebă Maigret pe patronul tavernei.

– Nu… Trebuie mers la gară sau la ecluză…”

   De această dată, doamna Maigret lipsește din „peisaj”, fiind plecată la sora ei, în Alsacia, unde își cheamă soțul în fiecare zi, însă bineînțeles că de fiecare dată intervine câte ceva în ancheta comisarului. Fără ea, Maigret este descumpănit:

„Lui Maigret nu-i plăcea să stea la Paris fără soția lui. Mânca fără poftă, în primul restaurant întâlnit în cale, și i se întâmplă să doarmă la hotel ca să nu se ducă acasă.”

Din roman nu lipsesc nici momentele amuzante:

„Când să iasă, privirea îi căzu pe borul pălăriei, rupt de săptămâni întregi. Doamna Maigret îi tot spusese să-și cumpere alta.

– O să ajungi să-ți dea oamenii un ban pe stradă!”

„Maigret nu se simțea niciodată mai nefericit decât atunci când proba ceva.”

„- Ce naiba fac ăia? îl întrebă el pe Maigret. N-ai văzut-o pe nevastă-mea?

– N-am observat-o.

– Degeaba e așa grasă!”

„- Supraveghez mai departe vila?

– Ca să nu fugă cărămizile?”

Citate:

„- Știți că, după toate regulile unei justiții corecte, ați putea fi învinuit de complicitate?

– Multe lucruri se pot face după regulile unei justiții corecte! Fără a mai pune la socoteală că nu e întotdeauna chiar atât de corectă!”

„Ei bine, părerea mea este că, atunci când nu ești în stare să faci o femeie fericită, n-ai dreptul pe urmă să-i reproșezi nimic!”

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

„- Numai că, nu-i așa, ar fi o idioțenie și mai mare să te duci într-o zi la comisariat și să spui că ai omorât un ins.

– Atunci, îți creezi colțișorul tău! zise Maigret.

– Pentru că trebuie să trăiești!”

    Despre autor:

    Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

  În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Taverna de pe malul Senei de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
10

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-Colecţia: Crime Mastersrecenzie

Titlu original: HIDE and SEEK 
Traducere din engleză:  Bogdan Hrib
Editura Paladin-Colecţia: Crime Masters
Număr pagini:  287

   Ian Rankin s-a născut în 28 aprilie 1960 în Cardenden, Fife, Scoţia. Tatăl lui avea o băcănie, mama lucra la cantina şcolii. După cursurile de la “Beath High School, Cavendenbeath” se hotărăşte spre neplăcerea părinţilor să studieze literatura. Încurajat de profesorul său de engleză, urmează cursurile Universităţii din Edinburgh.

   Până să devină scriitor cu normă întreagă a practicat o varietate de meserii pitoreşti: culegător de struguri, porcar, colector de taxe, cântăreţ în formaţia “Dancing Pigs”, jurnalist, secretar de colegiu, toată experienţa îl va ajuta în scrierea romanelor sale.

   Primele sale romane au fost în spiritul tradiţiilor scoţiene a lui Robert Louis Stevenson, sau chiar Muriel Spark, el însuşi fiind scoţian.
A colaborat la apariţia unor melodii pe plăci de vinil, pe cd-uri, la comedii muzicale, opera, piese de teatru, benzi desenate. A scris povestiri scurte şi nuvele, cu numele său, sau cu pseudonimul Jack Harvey.
Recunoaşterea i-a adus-o seria romanelor “Inspector Rebus”, 10 dintre acestea fiind adaptate ca serii de televiziune. A câştigat premii prestigioase: ”Gold Dagger”, ”Edgar Award” ,”Cartier Diamond Dagger”, ”ITV3 Crime Thriller Award”.
A colaborat la emisiuni de televiziune la: BBC TWO, BBC FOUR, CHANNEL 4.
La noi s-au tradus romanele : ”Rebus: Xsi O”, ”Apelul Morţilor” şi “ De-a v-aţi ascunselea”

“Într-un cartier rău –famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru, înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul.Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.”

   John Rebus este un detectiv atipic, nu-i place să fie încătuşat de reguli, nu crede orice şi mai ales este curios, vrea toate piesele la locul lor. Este cu atât mai hotărât cu cât viaţa lui e meseria. Viaţa privată este un dezastru, o fosta soţie şi o fiica mutate la Londra, o relaţie cu o colegă Gill Templer terminată, ea cuplându-se cu un DJ Calum McCallum, relaţia cu tânăra Rian, în anturajul căreia se simte stingher şi străin, relaţie care moare singură.

   Aşa că Rebus rămâne cu meseria, cu cărţile sale, cu muzica ascultată şi ocazional cu un pahar băut cu Tony McCall, un poliţist simpatic pe care-l consideră prieten. Îi place şi Edinburgh, oraşul cu cartiere luxoase sau rău-famate, cu bogaţii şi săracii lui, dar totuşi oraşul lui.
Săptămâna începe cu anunţul unei crime. Locul- o casă din Pilmuir, o zonă lăsată în paragină devenită adăpost pentru drogaţi şi boschetari:

“Priveliştea zonei constă în iarba înaltă şi o mulţime de buruieni, în timp ce locurile de joacă ale copiilor, cândva pavate cu macadam şi acoperite cu bitum, deveniseră cratere de bombe, cioburile de sticlă aşteptând vreun genunchi împiedicat sau o mâna încercând să-şi găsească echilibrul. Majoritatea caselor aveau ferestre acoperite cu scânduri, burlane de scurgere sparte din care apa de ploaie se revarsa în vârtejuri, grădini noroioase, cu garduri rupte şi porţi lipsă. Se gândi că într-o zi însorită locul asta ar arata şi mai deprimant.”

   Cazul pare o supradoză de heroină, dar câteva elemente îl pun pe Rebus pe gânduri. Lângă cadavru un pliculeţ gol de heroină, în cealaltă mâna unul plin, trupul era cu mâinile desfăcute în lateral. Lângă el două lumânări mari, cu ceară scursă şi un borcan plin cu seringi de unică folosinţă.
Lui Rebus i se pare că seamănă cu un “Crucifix fixat cu heroină”, iar întregul ansamblu părea “
“…o pictură a lui Caravaggio, un centru iluminat înconjurat de nuanţe întunecate.”
Şi totuşi cadavrul are vânătăi pe corp şi pe faţă, iar în spatele lui, pe perete un desen simbolic:

“O stea în cinci colţuri, înconjurată de două cercuri concentrice, cel mai mare dintre ele având cam un metru şi şaptezeci în diametru. Totul fusese bine desenat, liniile drepte ale stelei, cercurile aproape perfecte.”

   E vrăjitorie? Astrologie? Sau doar punere în scenă? Rămâne de aflat!
La locul faptei era un fotograf, trimis de şeful poliţiei Watson, care voia poze de la orice incident legat de droguri pentru o campanie. Rebus îl roagă să-i facă şi lui câteva poze cu peretele, gândindu-se şi la o sectă satanistă. La plecare fotograful se oferă să-l pozeze spunându-i că face şi poze de grup şi de familie şi portrete la comandă. Dar lui Rebus nu-i plac fotografiile personale:

“Nu-i plăceau fotografiile, mai ales cele cu el însuşi. Nu doar pentru că nu era fotogenic. Nu, era mult mai mult decât atât.
Suspiciunea ascunsă că fotografiile chiar pot să-ţi fure sufletul.”

   Rebus verifică toată casa, baia plină de mizerie, care nu putea fi folosită, dar se va dovedi, mai târziu, locul ideal pentru a ascunde ceva. Şi apoi surprinzător, camera lui Ronnie-mortul, care avea ”un soi de identitate proprie, care-i fusese imprimată prin agăţarea unor imagini pe pereţi.”
Rebus îşi dă seama că fotografiile erau originale şi alcătuiau un portofoliu, erau fotografii chiar foarte bune:

Câteva reprezentau Castelul din Edinburgh în zile umede, ceţoase. Arată mai degrabă sumbru. Altele îl arătau în razele puternice ale soarelui. Tot sumbru arată. Una sau două fotografii erau cu o fată de vârstă incertă. Poză, dar surâdea larg, fără să ia în serios ce făcea.”

   Mai găseşte o sacoşă cu haine, şi cărţi science-fiction şi horror. Îl sună şi Tracy, fata din poze, prietenă cu Ronnie. Îi spune că Ronnie o salvase, dar îi spusese că va fi omorât.Tot ea era cea care sunase la poliţie, doar că ea găsise cadavrul în camera de sus. La întrebările lui Rebus, referitoare la vânătăile lui Ronnie, Tracy îi spune că acesta venea de multe ori plin de vânătăi, dar refuza să vorbească despre asta şi că visul lui era să devină fotograf, de aceea singurul lui bun de valoare era un aparat fotografic scump, aparat care nu se găsise. Apoi că mai avea un prieten Nell şi unul Charlie.

    Şeful lui Rebus, Watson, îl implică în campania lui antidrog, mai ales că fratele detectivului fusese închis tocmai pentru trafic de droguri. Watson îi cere să-l ajute cu partea publică a campaniei şi-l va introduce în cercul de oameni influenţi care-l sprijină. Aşa îi cunoaşte pe James Carew-magnatul imobiliarelor în oraş, pe avocatul Malcolm Layon, pe Finlay Andrews care deţinea clubul exclusivist Finlay”s.
Intrigat de unele lucruri, Rebus se întoarce la casa unde a avut loc crima şi vede peste pentagramă scris cu vopsea roşie “Salut Ronnie”, chiar găseşte pe jos un clips, ca cele folosite la prinderea cravatelor de către poliţişti. Apoi, cu ajutorul poliţistului Brian Holmes şi al altor colegi ai acestuia, îl găseşte pe Charlie, la care va găsi şi aparatul lui Ronnie, un student al cărui unchi fusese magician. Preocupat de lucruri oculte, de viaţa drogaţilor, Charlie locuia acolo din când în când că într-un experiment. Îl găseşte pe Nell, care se dovedeşte a fi fratele poliţist a lui Ronnie şi le află povestea.

    Mergând pe orice pistă posibilă, cercetează locurile de întâlnire ale homosexualilor, dându-se iniţial drept client, crezând că vânătăile lui Ronnie sunt de la o partidă scăpată de sub control.
Pare că s-a apropiat cam mult, aşa că homosexualul care-i dăduse informaţii contra cost, vine la poliţie şi spune că Rebus i-ar fi propus o partidă. Pe perioada cercetărilor este liber să stea acasă, doar că mai hotărât şi mai determinat decât oricând Rebus cercetează în continuare.
Află despre luptele de câini, organizate de oameni bogaţi, dar acestea nu păreau a avea legătură cu crima cercetată de el.
Totul i se pare ca o ţesătură de păianjen, dar nu poate renunţa mai ales că existenţa otrăvii din drogul luat de Ronnie transformă oficial supradoza în crimă.

   Cel care organiza luptele de câini este arestat, se dovedeşte a fi DJ Calum, care pentru a-şi uşura pedeapsa îl cheamă pe Rebus şi-i spune tot ce ştie despre clubul Hyde (era cuvântul pe care Ronnie i-l spusese lui Tracy) Îl găseşte şi pe fotograful care-i furase lui Ronnie ideile şi află cine i-a vândut pozele.
Până la urmă mărturia lui DJ este ultima piesă din puzle şi Rebus desfăşoară ghemul, descoperind vinovaţii. Oameni cu greutate şi averi, care se îmbogăţeau şi-şi câştigau puterea prin şantaj şi crime făcute fără nici o remuşcare.
Doar că până la urmă piesele importante mor şi lucrurile nu iau amploare, mai ales pentru că aleşii nu voiau ca Edinburgh să pară un oraş nesigur, un oraş al crimei:

Şi aşa se încheie. Povestea era dată uitării, zvonurile mureau încet-încet.”
“Îşi amintise în restaurant câte vieţi omeneşti se pierduseră din cauza clubului Hyde’s şi cât de puţină dreptate fusese făcută acolo”

   Autorul ne prezintă povestea şi faptele în paralel cu vieţile agenţilor de poliţie, ale dezmoşteniţilor sorţii şi ale bogătaşilor. Rebus este tipul de detectiv foarte inteligent, deductiv şi tenace ca un buldog, care nu se lasă până nu complectează toate piesele de pe tabla de joc.
Acţiunea este trepidantă, dialogurile abundă, totul pare un labirint ale cărui alei se tot întretaie, dar până la urmă găseşti ieşirea.
Aşa că nu mă miră aprecierea făcută de un alt autor cunoscut Michael Connelly:
Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

Crimă în Chicago, de Michael Harvey-recenzie

Titlu original: The Chicago Way

Traducere: Roxana Moisin

 Editura: RAO
 Număr pagini: 282

   Michael Harvey este autor american, jurnalist şi producător de documentare şi seriale.
S-a născut la Boston, a studiat jurnalismul şi limbile clasice la Northern University şi dreptul la Duke University. Este autorul a şapte thrillere, reporter de investigaţii, producător de documentare, producător şi producător executiv al seriei ”Cold Case Files”. A câştigat multiple premii atât pentru documentare cât şi pentru cărţi.
Locuieşte la Chicago, unde deţine un Irish Bar: ”The Hidden Shamrock”.
Cele 7 romane ale sale sunt:” The Chicago Way’ (Crimă în Chicago)-2007, ”The Fifth Floor”-2008, ”The Third Rail”-2010, ”We All Fall Down”-2011, ”The Innocence Game”-2013,”The Governor’s Wife”-2015, ”Brighton”-2016.

Acum doi ani, tipul care se află de partea cealaltă a mesei îmi pusese o pungă cu cocaină în maşină, mă acuzase de deţinere de droguri şi renunţase la caz doar după ce fusesem de acord să-mi dau demisia “
Aşa ajunge Michael Kelly din poliţist detectiv particular.

   Într-o bună zi este căutat de fostul lui partener John Gibbons, care-l roagă să-l ajute cu un caz vechi rămas nerezolvat. În 1997, înainte de Crăciun, avusese loc un viol, fata fusese tăiată şi împuşcată. Pe vremea aceea cei doi nu erau încă parteneri. Gibbons îl arestează pe tip şi-l trimite la poliţie ( la închisoare) urmând să-l interogheze a doua zi dimineaţă. Spre surprinderea lui, individul dispăruse şi directorul de atunci, de altfel un om serios şi de treabă îi cere să renunţe la cercetări şi să facă cazul uitat. Acum, după 8 ani, primise o scrisoare de la victimă Elaine Remington, care se pare că supravieţuise şi s-a hotărât să afle adevărul. Îi mai spune lui Kelly că cineva puternic trăsese sforile şi aranjase astfel ca vinovatul să scape, mituise, ameninţase, chiar şi el primise o medalie de poliţist de argint, cea mai mare distincţie pe care o putea primi un poliţist în Chicago, dacă aveai una erai asigurat. Mai primise o promovare şi o mărire de salariu. Gibbons s-a supus cererii superiorului său, dar acum scrisoarea venită de la victimă îl răvăşise, aşa că a hotărât să-l angajeze pe Kelly să afle adevărul:

Ca detectiv, vechiul meu partener fusese un tip puternic. Era în stare să dărâme uşi, chiar dacă nu ştia ce putea fi de cealaltă parte.”

   Gibbons îi spune lui Kelly tot ce ştie, urmând să se întâlnească a două zi, să meargă amândoi la depozitul de probe al poliţiei, să ia dosarul şi probele. Doar că în cursul nopţii Gibbons este ucis cu un pistol de 9 mm.
Pe Kelly îl contactează dimineaţă cei de la Chanel 6 Action News (poliţia găsise la mort cartea lui de vizită) şi producătoarea Diane Lindsay îi dă caseta înregistrării de la locul crimei, cerând în schimb orice informaţii ar putea avea. Este mirat, dar Diane îi spune că are nevoie de reportaj pentru a se menţine la Chanel 6, sau pentru a avansa, şi se oferă să-l ajute la rândul ei cu tot ce poate. Tot ea îi spune că Gibbons a fost ucis de aproape, deci de o persoană pe care o cunoştea şi în care avea încredere.

   Întors la apartament Kelly o găseşte pe Elaine, au o discuţie, ea îl ameninţă (cu un pistol de 9 mm) apoi la sosirea poliţiei dispare, lăsându-i totuşi numărul ei de telefon.
O’ Leary, procurorul din cauza căruia plecase din poliţie, vrea să afle ce ştie Kelly, deşi e conştient că nu-l poate acuza de nimic:

,,Acum eram vechi prieteni, discutând altă chestiune care mă privea. Am procedat cu toată atenţia cuvenită.
-Dacă e o potrivire, nu e una prea bună. Chiar şi tu eşti de acord. De fapt, mai ales tu, domnule procuror. Cât despre cauzele acestei potriviri, intenţionez să le aflu.
O’Leary a zâmbit şi m-a fixat cu privirea. Am putut observă foamea de a face rău în expresia gurii lui şi iar m-a cuprins fiorul rece de ziua trecută. Apoi a dispărut, fiind înlocuit de perspectiva şi mai pesimistă a zilei de mâine.”

Dar procurorul adjunct Bennett Davis, un tip pe care-l consideră prieten îl eliberează:

“Scund şi gras, cu chelie de la doisprezece ani şi mereu îndrăgostit de femei pe care nu le putea avea. Bennett bătuse calea spre procuratură direct după studiile de la Northwestern şi nu privise niciodată înapoi. Era mâna dreaptă a lui O’Leary, lua toate cazurile importante din Chicago şi rar nu rezolva unul”

   De altfel Kelly îl consideră un om corect şi drept şi singurul său prieten de la procuratură. Mai mult, Davis o place pe Nicole, pe care Kelly o consideră sora lui mai mică. Cei doi crescuseră împreună, el o salvase de la un viol şi erau ca fraţii. Nicole, medic legist, lucra cu un grup de asistente, detectivi, jurişti şi avocaţi special pregătiţi pentru a rezolva cazurile de abuzuri sexuale din oraş.
Kelly merge cu ea la un caz al unei adolescente, interesat fiind de modul cum cercetează ei, fiind vorba de un caz asemănător cu al lui Gibbons. Amândoi sunt grijulii unul cu altul, el o avertizează în privinţa simpatiei ei faţă de poliţistul Vince Rodriguez, care o place şi el. Ea îi spune să aibă grijă cu Diane Lindsay, pentru că e o femeie puternică, interesată mai mult de ce e bine pentru ea, deşi lucrează şi pentru “Asociaţia de Lupta Împotriva Violurilor”.

   Şi Kelly începe cercetările, merge acasă la Gibbons şi stă de vorbă cu Mulbery, proprietăreasa lui, sperând să afle câte ceva de la ea.
Apoi merge la depozitul de probe şi are noroc cu Ray Goshen, care deşi nu-i ajutase pe procurori, pe el îl ajută pentru că-l respectase pe Gibbons. Caută amândoi dosarul lui Elaine Remington, dar nu găsesc nimic. Totuşi într-o cutie ascunsă, se pare chiar de Gibbons, găsesc un plic cu un tricou verde tăiat şi pătat, pe care Goshen se face că nu-l vede când îl ia:

“Ca orice funcţionar model, preţuia ura instituţională, alimenta de altfel uitata lui problemă cu procuratura şi ţinea la duşmănie ca la aur. Idiferent ce îi făcuse procuratura lui Goshen, nu era de bine pentru ei. Oricum, în cazul meu era cu totul altă poveste. Am luat tricoul cu atenţie, l-am băgat în plicul lui şi m-am strecurat afară din depozit cât de repede şi de discret am putut.”

   Kelly îl reîntâlneşte pe Vince la un viol, o fată de 12 ani, dar violatorul scapă după ce ucide un bătrân. A doua zi merge din nou la Gibbons acasă, dar o găseşte pe proprietăreasă moartă şi este şi el semiparalizat cu un aparat de electroşocuri. Când îşi revine anunţă poliţia de la telefonul dintr-un bar din apropiere, unde o întâlneşte pe Diane, dar şi pe Elaine. Le vede vorbind şi i se pare că seamănă, că au acelaşi aer. Apoi Masters, unul dintre poliţiştii care mai stăteau de vorbă cu el, îl caută, îi spune că ştie că a fost la locul crimei şi vrea să ştie ce a căutat şi dacă a găsit ceva.

   Convin amândoi să se ajute reciproc, Kelly fiind convins că totul are legătură cu cazul Remington.
Spe mirarea lui primeşte prin poştă un plic, care presupune că e de la Mulbery şi se dovedeşte a fi dosarul întocmit de Gibbons despre violul lui Elaine Remington, el fiind ofiţerul însărcinat cu cercetarea.

   Kelly merge cu tricoul găsit la Nicole rugând-o să cerceteze ADN-ul din petele ce păreau de spermă. Nicole găseşte ceva ciudat şi-i cere lui Kelly să se întâlnească la laborator. Doar că cineva, cineva cunoscut în care avusese încredere, o ucide.
Furioşi Vince şi Kelly îşi unesc forţele, hotărâţi să descopere ce se întâmplă. Vince găseşte într-un fişier ascuns notiţele lui Kelly, aşa văd că se leagă cazul lui Elaine de cazul tinerei de 12 ani violate acum. Şi spre surprinderea lor pe tricoul lui Elaine mai era un ADN, deci fuseseră doi violatori.
ADN-ul de pe adolescentă era la fel cu cel găsit pe victimele lui Grime, violatorul în serie, care acum era închis. Cel de pe tricoul lui Elaine era a lui Grime şi al altcuiva, un complice al acestuia.
În cazul lui Grime o declaraţie importantă, dar luată sub jurământ şi sigilată aparţinea unui vecin de-al lui, un adolescent Pollard Daniel, al cărui ADN se dovedste a fi pe câteva victime.

   Kelly merge să discute cu Grime, violatorul mim, la închisoare, şi notiţa dată de acesta îl pune pe urmele lui Pollard. Urmărindu-l pe acesta el o întâlneşte şi pe Elaine, mai încearcă să obţină informaţii despre ea şi viol, dar ea îi spune că după ce fusese violată, abia aşteptase să ajungă acasă în Sedan, locul copilăriei ei.
Pe de altă parte Kelly remarcă că toţi cei care avuseseră tangenţă cu cazul Elaine Remington muriseră într-un fel sau altul, ca şi cum cineva i-ar fi bifat pe o lista: medicul de la urgenţă Joe Jeffries, care o consultase murise în condiţii suspecte, Carol Gleason asistenta fusese împuşcată mortal în timpul a ceea ce părea un jaf, Dave Belmont şeful lui Gibbons moare aparent de un atac de cord, al doilea poliţist Tony Salvucci este împuşcat pe o alee, Gibbons împuşcat şi el. Se folosise acelaşi pistol de 9 mm, întrebarea care se pune este a cui era?

   Kelly are noroc cu detectivul Reynolds, care cerceta încă cazul lui Carol Gleason, pentru că avea îndoieli că a fost spargere, aşa că fac schimb de dosare şi informaţii..
Găsirea unei poze de grup cu procurorii care rezolvaseră cazul Grime, discuţiile cu vechi poliţişti, găsirea lui Pollard împuşcat, îl fac să vadă toate piesele de puzzle şi să-şi dea seama cine este cel care orchestrează, totul.
Apoi Kelly face nişte cercetări şi în Sedan unde află lucruri revelatoare despre Elaine, care de fapt era moartă, şi despre surorile ei.
Tot el este cel care îl pune pe tipul care orchestrase totul, oferindu-i totuşi şansă să scape onorabil, să se sinucidă.

   Finalul este altfel decât te-ai gândi.
Totul este atât de ciudat, interesant, intens şi şocant încât te pune pe gânduri. Personajele sunt contradictorii, tot timpul la graniţa dintre bine şi rău, poate mai mult spre rău, deşi parcă toţi aveau justificări morale. Deciziile de crimă, pentru a muşamaliza fapte sau probe, sunt luate cu sânge rece, fie pentru a nu fi descoperit vinovatul fie în numele unei răzbunări bolnave.

   Autorul nu vorbeşte numai despre caz, ci şi despre vieţile personajelor, pozitive sau negative, despre motivele care le-au determinat să comită crime, despre motivele care le-au trecut de-o parte sau de alta a legii.

De fapt:
“Co-creatorul şi producătorul executiv al serialui de televiziune Cold Case Files, Michael Harvey ne oferă un thriller poliţist intens şi scris cu elegantă, având în rolul principal un poliţist irlandez dur, devenit detectiv particular, care reprezintă pentru Chicago ce reprezenta Raymond Chandler pentru Los Angeles.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Thriller poliţist şi roman de spionaj. Aventurile captivante ale unui roman care a ajuns fără să vrea asasin plătit.”

Mercenarul întunericului, de Dan Ioan Panţoiu-Editura Rao-recenzie

Editura RAO: 2017
Număr pagini: 260

   Am comandat cartea dintr-un impuls. Mi-a plăcut cum era realizată coperta, m-a intrigat titlul şi cuvintele din prezentare şi bineînţeles editura, doar e editura mea preferată. Faptul că autorul este român a fost un bonus.
    Am citit în ultimii ani multe romane apărute la RAO ale autorilor români şi am ajuns la concluzia că avem autori români contemporani foarte buni, la fel de buni ca cei străini.
    Dar să vă spun câteva cuvinte despre carte. Cum spune chiar autorul:

“Cartea de faţă este inspirată din realitate. Dar cât este realitate şi cât este ficţiune, nici autorul nu mai ştie.
De aceea nu poate să spună nici unde, nici cum şi nici dacă personajele mai sunt sau nu cu adevărat în viaţă…
Între anii 1994-1995, presa din România şi canalele televiziunilor de ştiri au consemnat ca pe o curiozitate, faptul că mai multe centre pentru copiii cu dizabilităţi, aziluri pentru bătrâni şi biserici au primit donaţii totalizând aproape un milion de dolari USD.
Donatorul a preferat să rămână necunoscut.”

   Personajul principal al romanului este Dusan Panait, elev sergent la şcoala de ofiţeri şi “de naţionalitate balcanică” cum se autocaracterizează cu mult umor. Străbunicul lui, grec, venise în România de la Salonic cu soţia şi trei băieţi. Făcea comerţ cu fructe uscate, cereale, ulei de măsline şi pentru că negustoria i-a mers bine s-a mutat de la Brăila la Constanţa, apoi la Bucureşti unde s-a şi stabilit. Unul dintre băieţi a fost bunicul lui Dusan, Nikolas. Acesta a avut un singur fiu pe Iorgos, tatăl lui, care a murit când copilul avea un an.

   Când fasciştii au ocupat Grecia, familia a hotărât să-şi romanizeze numele din Panagiotis în Panait.
   Mama lui provenea dintr-o familie de sârbi răzvrătiţi dintr-un sat din sudul Belgradului. Familia ei fugise în România trecând Dunărea. S-au aşezat într-un sat de munte mai izolat unde s-au apucat să cultive legume. Negoţul a mers, şi cu banii câştigaţi au cumpărat sute de hectare de pădure pe care le-au defrişat şi au cultivat cereale. În câţiva ani au ajuns chiaburi.
    Dusan, copil fiind, ”îl însoţea pe bătrânul grec noaptea la păscut vitele.” Priveau amândoi stelele, fiecare stea avea taina şi povestea ei şi parcă fiecare îi transmitea ceva.

Cădea în somn şi se visa cucerind lumi, cetăţi şi înfrângând armate ale întunericului.”

   Într-o noapte au fost atacaţi de lupi şi, deşi boii i-au omorât, Dusan a rămas cu o teamă de întuneric.

“Din noaptea aia a început să vadă altfel întunericul. Să-l simtă şi să se teamă de el.”

   Bunicul lui îi spunea:

“Dacă nu te temi, nu te mobilizezi, nu te concentrezi şi eşti pradă uşoară pentru oricine. Din frică vine curajul.”
“Când te cuprinde frica, primeşte-o, uită-te bine la ea, simte-o ca pe o fiinţă şi cuprinde-o la rândul tău. Atunci fii sigur că ai învins-o. Şi pe viitor Dusane, agapi mou, când ţi-e greu, gândeşte la ce-ţi spun acum: respiră, gândeşte, trăieşte! Să nu uiţi niciodată cuvintele astea! Să le repeţi în minte până când vei simţi că eşti tare şi stăpân pe tine!”

   N-a uitat cele trei cuvinte, care de-a lungul anilor l-au salvat din multe situaţii cumplite.
   Cutremurul din 4 martie 1977 îl găseşte elev în ultimul an la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa.
    Erau cu toţii la cantină, la masa de seară, au ieşit afară şi nu le-a venit să creadă cum se valurea pământul. Apoi a simţit miros de gaz şi împreună cu maistrul lor Ţopescu şi colegii săi reuşeşte să înlăture pericolul. Apoi continuă instrucţia până când este chemat la comandantul şcolii, general-maior Radian, pentru a primi o însărcinare importantă şi de încredere.

   Dusan avea o presimţire, moştenise darul premoniţiei de la mama şi bunica lui, ar sfaturile lor l-au ajutat să înveţe să-şi asculte subconştientul şi să se asculte pe el:

“Ascultă-te pe tine, cel din tine! Ascultă-ţi instinctele!”
“Aşa a învăţat să-şi asculte subconştientul. Mai târziu, a înţeles ce mare har i-a fost dat.
“Chiar mai pricepută şi mai sensibilă în a prinde informaţiile şi vibraţiile astrale era bunica Radoslava.”
“Tot ea i-a arătat cum să se uite la stele, să le vadă, zicea. Şi tot ea l-a învăţat cum să asculte pământul şi trunchiurile copacilor, atunci când nu ştia ce drum să aleagă.”

   Radian era doctor în ştiinţe, lucrase 21 de ani în DIE, foarte apreciat mai mult în afară ţării. Datorită profesionalismului, flerului şi capacităţii sale prinsese mulţi spioni, ceea ce-i adusese o avansare rapidă, dar şi antipatia unora din jurul său, colegi sau subordonaţi care-şi “făcuseră din delaţiune şi carierism un scop în viaţă”. Aceştia l-au atacat fără scrupule, cu mijloace murdare, mai ales că erudiţia lui Radian îi făcea să se simtă mici.
    Pe de altă parte de starea de spirit existentă au profitat serviciile rivale occidentale şi sovietice care au alimentat “pe toate căile distrugerea imaginii unuia dintre cei mai buni spioni ai României şi ai lumii.”
Urmarea a fost că unii i-au vrut locul, ”chiar sângele”, dar cei rămaşi integri i-au propus şefului statului să-l numească comandant la Şcoala Militară a M.I..

   Radian îl înţelesese pe Dusan, care de câteva ori voise să renunţe la şcoală, discuta cu el şi de fiecare dată îl lămurise să rămână, aşa că lui îi datora acesta faptul că aproape termină cursurile.
   Radian îi explică că în urma cutremurului jumătate din centrul vechi al Bucureştiului este ruine, blocuri vechi din 1920-1930 neconsolidate erau acum dărâmate, mulţi oameni morţi sau prinşi sub dărâmături, liniile telefonice, relee de televiziune căzute. În blocurile dărâmate locuiau şi mulţi oameni cu funcţii importante- diplomaţi, ofiţeri cu rang superior în M.I şi oameni cu bani, bijuterii şi lucruri de valoare:

“În astfel de situaţii la faţa locului apar hienele şi şacalii. Scormonitorii şi jefuitorii de cadavre. În plus apar şi cei interesaţi să găsească anumite documente de importantă deosebită.”

   Dusan înţelege ce i se cere să facă, să supravegheze zona în care va fi trimis, să adune şi să asigure paza documentelor şi valorilor găsite şi să aibă grijă să nu fie ucis de indivizi “care şi-au învăţat bine lecţiile.”
Radian avea încredere în nonconformistul Dusan şi chiar încercase să-l convingă să treacă de la miliţie la securitate şi insistă de fiecare dată, deşi elevul refuzase:

“Poate după zilele care vor trece şi după misiunea pe care ţi-o voi încredinţa, vei vedea altfel lucrurile. Să ştii că Securitatea nu înseamnă neapărat doar întemniţarea, schingiuirea şi închiderea celor ce sunt împotriva orânduirii socialiste. Sunt direcţii care chiar sunt necesare pentru viaţa oamenilor. Pentru pacea ţării şi a planetei!”

   Dusan a fost debarcat la fostul bloc Scala şi nu-i venea să creadă că frumoasa cofetărie unde-şi invita cuceririle nu mai există, că era doar un morman de moloz. Un excavator uriaş umplea cu ruine camioanele şi apăreau din ce în ce mai multe cadavre.
   Pierdut şi fără glas acceptă o cană de ceai de la Dorina, lucrătoare la salubritate. Dorina, o femeie tânăra de 30 de ani, micuţa de statură, cu un fes tricotat, i-a adus timp de trei zile şi nopţi ceai şi mâncare.
După trei zile, petrecute mai mult singur, oboseala, grija că nu ştia nimic de ai lui îi dădeau un sentiment de abandon:

“Ceda psihic. Cel mai greu era însă sentimentul că fusese abandonat. Abandonat între dărâmături, alături de saci cu bani, bijuterii, role cu filme de celuloid, benzi magnetice, documente şi tablouri. Bazarul unor foste vieţi. Oameni care muriseră îngroziţi în beznă, striviţi, asfixiaţi, neputincioşi. Oameni ale căror suflete bântuiau printre ruine.”

   Au început să apară tot mai mulţi prădători. Dusan rugase un plutonier major care împreună cu soldaţii scoteau cadavrele, şi-i ajutau pe cascadorii de la Buftea să salveze supravieţuitori, să anunţe şcoala să-i trimită un înlocuitor. Dar nu aveau pe nimeni disponibil.
   Dusan era oarecum dependent de Dorina care-i aducea câte ceva de mâncare uneori, alteori venea o maşină a armatei care le împărţea o ciorbă la toţi.
   În a patra zi a sosit o maşină cu un grup condus de un maior, care după ce i-a dat parola a început să încarce sacii. Când maşină era încărcată Dusan a cerut un proces verbal pentru saci, vehement maiorul îl refuză iniţial, dar se trezeşte cu puşca lipită de el. Aşa că locotenentul face un proces verbal de primire al sacilor, dar maiorul îl ia la ochi, deşi râzând fals îl anunţă că a trecut testul şi că sigur se vor revedea:

“Ştiu că vorbele maiorului se vor împlini. Da se vor revedea. Cu siguranţă se vor revedea. Simţea asta. Şi nu-i plăcu ce simţea.”

   Ajuns la şcoală află că ai lui sunt bine şi se hotărăşte ca după ce se odihneşte s-o caute pe Dorina şi să-i mulţumească pentru sprijin.
   Dar sculat brutal din somn i se dă o nouă misiune, de data asta de către comandantul lui direct.
   “Presimţi că nu era nimic bun la mijloc. Nu ştia atunci câtă dreptate avea.”

   De data asta este trimis să păzească groapa de gunoi ”Groapă lui Oatu,” cum i se mai spunea, pentru că până şi ziarele străine vuiau că acolo se fură tot ce nu s-a descoperit lângă ruine: bani, valori, haine. Echipele de pionieri şi utecişti căutau ziua în moloz, sortau lucrurile şi predau sacii paznicilor. În noaptea precedentă paznicii fuseseră ucişi şi sacii furaţi.
   Aşa că dacă la Scala doar îi speriase pe hoţi cu cartuşe trase în aer, acum avea ordin să tragă în plin. I se dă armă cu încărcătoare de rezervă, şi hrană rece pentru o săptămâna. I se mai spune că ordinul venise direct de la Preşedinte, iar faptul că au fost aleşi patru dintre cei mai buni elevi denotă fie încrederea pe care o are în ei, fie neîncrederea faţă de Unităţile de profesionişti ale Securităţii sau Miliţiei. Urma să fie singur, paznicii gropii fiind retraşi noaptea pentru a nu mai fi victime.

   Dusan se împrieteneşte cu paznicii, cu tinerii care munceau la groapă. Vederea bărăcii în care paznicii fuseseră efectiv executaţi îl determină să-şi aranjeze un alt adăpost. Mai află de la paznici că maşina cu care furaseră sacii era de tip militar, dar fără numere, că cei veniţi după saci ştiau tot rostul şi că au mitraliat postul de pază.
   Prima noapte a trecut greu, dar l-au ajutat amintirile din copilărie şi mai ales cuvintele bunicului său pe care le repetă că pe o mantră: ”respiră, gândeşte, trăieşte.”

   Paznicul Grigore îl asigură că-i va aduce numărul de telefon al Dorinei şi-i povesteşte câte ceva despre ea.
Dusan face o recunoaştere a perimetrului, apoi îşi amenajează cu sfoară, sticle, cutii de tablă un sIstem de avertizare. Mai mult… îşi îndeasă în rucsac haine culese din moloz, îl acoperă cu mantaua părând că acolo doarme, şi el schimbă adăpostul.
   Aşa că atacul nu-l ia nepregătit, se trage în el (de fapt în rucsac) aşa că trage şi el şi omoară doi oameni, dar când trage şi spre cei de lângă maşină aceştia nu păţesc nimic şi pleacă în viteză.
   Apare o maşină cu Uslaşi care-l iau prizonier, dar şi o maşină a miliţiei. Colonelul de miliţie îl verifică vorbind cu Radian care îi confirmă ce a spus Dusan. Aşa că îl preia pe arestat, scrie un proces verbal, dar nu consemnează în el modul de comportare al uslaşilor, şi-l duce în arestul miliţiei.

   Este interogat şi bătut până la sosirea şi intervenţia lui Radian care-l scoate de acolo. Cu acordul Preşedintelui, Radian îl transferă după vindecare într-o unitate specială, o baza secretă de antrenament.   Datorită rezultatelor şi aptitudinilor lui, Dusan este recomandat pentru a deveni membru al unităţii speciale, preţul tranzacţiei fiind chiar viaţa lui.
   După schimbarea politicii pro-sovietice a României, Securitatea statului a devenit vulnerabilă faţă de KGB. Consiliul Suprem de Apărare al Ţării a ajuns la concluzia că numai Securitatea israelită-Mossad putea face faţă ruşilor. Aşa că se creează alianţe. În acelaşi timp statul scotea bani prin aprobările de plecare din ţară a evreilor, mulţi bani, ca un fel de răscumpărare plătită de statul Israel pentru cetăţenii săi. Tranzacţiile se derulau prin două firme de comerţ exterior, de fapt firme ale Securităţii. Aşa s-au creat şi unităţile speciale antrenate de Mossad care aveau mai multe scopuri: să execute misiuni sub acoperire având că scop înlăturarea din ţară a persoanelor incomode, să asigure transportul conspirativ de informaţii diplomatice, documente, parole, cifruri şi conturi bancare şi de asigurare a siguranţei zborurilor. Mai erau curăţătorii şi cei numiţi Mercenarii Întunericului. Odată pregătiţi membrii operau prin rotaţie, şi toate operaţiunile la care se participa erau foarte bine plătite:

“Sigur, toate operaţiunile la care participă membrii acestor unităţi speciale sunt plătite. Se câştigă mai mulţi bani decât ai visat vreodată! Ca toţi ceilalţi, vei semna un contract. Garanţia de executare a contractului din partea ta este aceeaşi cu preţul din tranzacţia care te-a adus aici.
Viaţa ta! Ca garanţie suplimentară: viaţa alor tăi.!”

   Dusan care idealizase viaţă pentru care se pregătea în Bucureşti vrea iniţial să refuze, dar alternativă era un proces şi zidul de beton cu moartea. Şi atunci ia o hotărâre:
   “Din viaţa care i se oferea semnând, mai putea ieşi. Cândva. Cumva. Dar din moartea care-l aştepta dacă n-ar fi făcut-o, n-avea scăpare!”
   “Recrutarea se produsese. Era deja un mercenar.
    Un mercenar în solda întunericului.”

   După ce se reface şi după antrenamente Dusan pleacă în permisie, îi revede pe ai lui şi se încarcă de energie şi speranţa:
   “Toate mirosurile, culorile şi energiile locurilor dragi îl reclădeau şi-l încărcau cu viaţă.
   Toate acestea erau ale lui. Nimeni nu i le va putea lua. Şi întotdeauna le va regăsi când le va caută. Vor fi pentru totdeauna matricea lui! Pe care doar el o ştia.”

   Întors la Bucureşti o caută pe Dorina, apoi caută să afle vinovaţii pentru ce s-a întâmplat la groapă de gunoi şi cine îi încărcase arma cu gloanţe oarbe, dar parcă o mână divină îi pedepsise pe toţi.
    Însoţeşte o vreme transporturi aeriene, are câteva momente de linişte în dragostea lui cu Dorina, pe care însă boala ei le curma brusc. Trimisă în Israel la tratament, Dorina îşi va reface viaţa cu un medic argentinian.
    Într-o jumătate de an Dusan o pierde pe Dorina, bunicii şi mama, pe toţi cei dragi lui, rămânând singur într-o “lume pustie şi cenuşie”.
“Curând întunericul urmă să fie deplin.”

   Şi-acum urmează pentru Dusan viaţa de mercenar al întunericului. Nu e uşor să ia vieţi la comandă, începe să se înece în alcool. Apoi cu multă voinţă se va salva.
   La un moment dat ca peste tot şi în organizaţia lor apare trădarea, lăcomia, trădătorii.
   Află că un grup îi urmăreşte pe mercenari, îi omoară şi le ia banii. Şi asta de când fuseseră şi ruşii primiţi într-un fel de consiliu secret cu europenii şi Mossadul.
   Dar nu vă spun mai mult, parafrazând poveştile vă voi spune doar că “din poveste înainte mult mai este”.

   Dacă vreţi să aflaţi aventurile, misiunile şi viaţă lui Dusan, modul în care se salvează şi-şi salvează banii (adunase peste un million de dolari) trebuie să citiţi cartea. Veţi mai trece prin multe aventuri, poveşti de prietenie, loialitate, ură, trădare, dragoste şi mai ales dorinţa de supravieţuire.

   Important e că până la urmă toate lucrurile sunt plătite şi că Dusan:
“Ajuns asasin plătit, reuşeşte, în urma unor peripeţii extraordinare, să se răzbune pe cei care-i doreau moartea şi banii şi să se retragă departe de acea lume a întunericului din care fusese constrâns să facă parte.”

   Recunosc că m-a răscolit romanul, mi-a adus aminte de cutremurul din 1977, eram la Sinaia, am ajuns la Bucureşti şi am văzut pe viu grozăviile descrise în carte. Mi-am amintit de multe poveşti şi drame auzite, văzute şi citite, de lucruri pe care le-am aflat, de oamenii pe care i-am cunoscut.
   Şi mi-am dat seama că povestea lui Dusan este “brodată “ pe realitatea vieţii şi evenimentelor de atunci.
   Romanul este scris într-un stil alert, fără descrieri şi poveşti inutile, exact ca o carte document foarte impresionantă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

    Locuri întunecate, de Gillian Flynn-recenzie

Titlul original: Dark Places

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariției: 2014

Traducere din engleză de: Bogdan Perdivară

Număr pagini: 482

Gen: Thriller psihologic, Polițist

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

  „Locuri întunecate” este un thriller psihologic, un roman despre manipulare, psihoză colectivă, influență socială și nu în ultimul rând, despre crimă. Probabil unii dintre voi au văzut ecranizarea, cu Charlize Theron în rolul principal. Tot ce pot spune este că romanul chiar avea nevoie de o transpunere pe ecran; are o viziune cinematografică, este plin de acțiune și de multe ori, citind, mă gândeam: „Oare cum or fi făcut asta în film?”. Spre deosebire de alte ecranizări, aceasta mi s-a părut extraordinar de fidelă cărții, chiar mi-a plăcut și v-o recomand.

  Vă avertizez de pe acum că nu este o carte pentru oricine. Trebuie să aveți un oarecare grad de suportabilitate a violenței, să fiți cât de cât obișnuiți cu thrillerele. Conține scene violente și subiectele prezentate nu sunt plăcute, comode. Așadar, dacă vă știți mai sensibili sau preferați cărțile ușurele, în care totul e bun și frumos, clar nu e pentru voi!

  Libby Day este o femeie de aproape 32 de ani, singura supraviețuitoare a masacrului din urmă cu 25 de ani, în urma căruia mama și cele două surori au fost ucise. Fratele mai mare, Ben, a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață pe baza propriei ei mărturii.

   La vremea aceea, Libby avea 7 ani, era mezina familiei și singura care a scăpat, ascunzându-se. Ben era considerat un adolescent dificil și bănuit de legături cu o sectă satanistă, ce organiza ritualuri și tot felul de sacrificii sinistre. Ca și când nu ar fi fost destul, câteva fetițe de la școală au susținut că Ben le-ar fi molestat, deși la scurtă vreme toate și-au retras plângerile.

  Aparent totul se potrivea: un adolescent mai mult decât problematic, influențat de secta satanică din care făcea parte, și-a omorât aproape întreaga familie.

   În prezent, Libby trăiește din ajutoarele trimise de oamenii impresionați de tragedie; nu are un loc de muncă sau studii, niciun venit fix în afară de donații și un oarecare procent obținut de pe urma publicării unei cărți despre cele întâmplate în acea noapte. Însă timpul trece, iar atenția publicului este atrasă de alte și alte tragedii; alte fetițe dispărute, ucise sau răpite. Așa că și ajutoarele sunt din ce în ce mai puține.

   La o întâlnire de afaceri cu reprezentantul său administrativ, acesta o pune la curent cu un adevăr nu prea plăcut: banii din cont sunt din ce în ce mai puțini și dacă nu va acționa în vreun fel, nu va mai avea din ce se întreține. În acest sens, îi propune o alternativă: să ia legătura cu un club al oamenilor pasionați de crime celebre; oameni care abia așteaptă s-o cunoască, oameni care știu despre caz chiar mai multe decât ea.

   Îi urmează sfatul și îl contactează pe Lyle, reprezentatul acelui club. Așa află că fratele ei, Ben, este celebru și are în spate o armată de susținători al căror scop principal este să-i dovedească nevinovăția; un adevărat fan club, majoritatea format din femei ce îl vizitau la închisoare și îi citeau poeziile. Cu toții din acel club erau convinși că Ben a fost arestat pe nedrept, cazul fiind prelucrat de procurori, pentru a găsi cât mai repede un țap ispășitor.

   Confruntându-se cu spusele acestora, Libby își dă seama de mai multe lucruri: deși a declarat că l-a văzut pe Ben căsăpindu-i familia, acest lucru nu putea fi adevărat, având în vedere locul în care se ascunsese; doar auzise cele întâmplate. Psihologii cărora le-a fost încredințată pentru ședințele de terapie încercau să-i smulgă acuzele cu cleștele, mai mult sugerându-i răspunsurile, iar fetița de atunci, din nevoia de a fi acceptată, le spunea ceea ce credea că voiau să audă.

„- De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?

– Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.

– Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.

– Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.

– Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au făcut ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.”

„Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă, cu excepția faptului că veștile sunt foarte proaste.

„În noaptea aceea am văzut ce-am văzut, mi-am zis, mantra mea dintotdeauna. Chiar dacă nu era adevărat. Adevărul e că n-am văzut nimic. OK? Bun. Practic vorbind, n-am văzut nimic, doar am auzit. Doar am auzit, fiindcă am stat ascunsă într-o debara cât mi-a murit familia, fiindcă eram o fricoasă mică și neisprăvită.”

„În casa mea, sub lumina strălucitoare, iarăși în siguranță,mi-am zis din nou că Ben era vinovat (trebuia să fie), în principal fiindcă n-aș fi făcut față vreunei alte posibilități.”

„Puteam crede, dincolo de faptul că-mi doream asta, că Ben nu era făptașul? Și, dacă era nevinovat, asta nu mă făcea pe mine cea mai mare ticăloasă din istorie?”

„Am început să simt în urechi, ca un zumzet, sunetele acelei nopți: un icnet masculin, tare, un zgomot de gâtlej uscat. Țipetele ascuțite ale mamei. Locul întunecat.”

  Din nevoia financiară presantă, dar și din alte motive, Libby hotărăște să investigheze cele întâmplate acum 25 de ani. Convingerea că Ben este autorul crimelor, fermă până atunci, începe să i se clatine simțitor.

   Pentru prima oară, își vizitează fratele la închisoare, își caută tatăl (un alcoolic ce i-a părăsit și care întotdeauna îi cerea mamei bani), încearcă să refacă legătura cu mătușa Diane, care a jucat un rol important în copilăria ei…

Acum știam de ce nu mă dusesem să-l vizitez niciodată. Era prea tentant, prea ușor să ignor pereții închisorii și să-mi văd doar fratele, să aud cadența aparte a vocii lui, felul în care cobora tonul la sfârșitul fiecărei propoziții, ca și cum se prea putea să fie ultimul lucru pe care-l va spune vreodată. Vâzându-l, îmi aminteam lucruri frumoase, sau mai puțin frumoase. Lucruri normale. Puteam simți ceva din atmosfera de-acasă. De-atunci, de demult, de când toată lumea era în viață. Oho, și ce mai voiam asta!”

  Principala bănuială a celor de la club îl vizează pe tatăl copiilor, care în ziua crimelor i-a cerut mamei lor bani și necăpătând nimic, a devenit violent.

   Să se fi înșelat în toți acești ani? Este Ben criminalul sau a fost închis pe nedrept și adevăratul autor umblă liber? Dacă nu este el, cine și de ce ar fi comis o asemenea atrocitate?

   În paralel cu ancheta neoficială dusă de Libby și Lyle în prezent, există și un plan al trecutului, de când a avut loc tragedia. Acțiunea este povestită din perspectivele mai multor personaje: Libby, Ben, Patty Day (mama lui Libby).

   La început, am crezut că nu-mi place stilul autoarei. Apoi am hotărât că unele capitole îmi plac, altele mai puțin. Abia mai târziu m-am lămurit: autoarea își adaptează stilul în funcție de perspectiva și unicitatea fiecărui personaj.

   Acțiunea din trecut este plasată strategic în anii 1980, o perioadă în care sectele erau la modă în America. Mai mult decât atât, se face referire la un caz adevărat, al unor educatori acuzați că ar fi abuzat copii în numele ritualurilor sataniste. Ulterior s-a descoperit că acuzațiile nu erau adevărate.

  Nu degeaba avem de a face cu un thriller psihologic, fiind tratate teme precum psihoza colectivă (sectele și isteria produsă de existența acestora, explicația pentru orice nelegiuire fiind relaționată cu sataniștii; reacția în lanț creată de presupusa molestare a fetițelor – aici nu pot spune mai multe, dau spoiler).

Lumea chiar credea că există o rețea vastă de sataniști, era lucru obișnuit pe atunci. Un adolescent se poartă ciudat: e satanist. O fetiță de grădiniță vine acasă cu o vânătaie mai bizară sau zice ceva mai aiurit despre părțile ei intime: educatoarele ei sunt sataniste. Gen, mai ții minte procesul de la școala pregătitoare McMartin? Amărâții ăia de învățători au avut de suferit cu anii până să se renunțe la acuzații. Panică satanică.

   De asemenea, personajul lui Libby este foarte bine conturat din punct de vedere psihologic: deși este o femeie în toată firea, emoțional a rămas blocată la vârsta de 7 ani, când a avut loc tragedia.

   Nu-și asumă responsabilități de adult, este cleptomană, fură lucruri cu detașarea cuiva care procedează normal, este depresivă, nu are încredere în ea, refuză să se atașeze de alți oameni și cu toate acestea, având în vedere traumele la care a fost supusă și fondul familial tulburat, evoluția personalității ei este pe linia de plutire. Vom vedea în carte persoane care au ajuns mult mai rău.

„Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea – ascunsă pe după ficat sau lipită de splina trupului meu pricăjit, ca de copil -, o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez să merg mai departe.”

„Aveam de gând să accept oricât mi-ar fi oferit Lyle Wirth, fiindcă altfel mă păștea o slujbă adevărată, cât de curând, și nu eram gata pentru așa ceva. Nu-s eu persoana pe care să te poți baza cinci zile pe săptămână. Luni marți miercuri joi vineri? Uneori nu mă dau jos din pat cinci zile la rând – câteodată uit să și mănânc cinci zile la rând. Să ajung la locul de muncă, unde să stau opt ore – opt ditai orele departe de bârlogul meu -, asta era ceva nerealizabil.”[/quote_box_center]

[quote_box_center]„Când m-am mutat în căsuță, mi-am petrecut primele trei luni înfofolită în pături, fiindcă nu știam cum să pornesc gazul la centrală. Și mi-l tăiaseră de trei ori în ultimii câțiva ani, fiindcă uneori nu mă pot mobiliza nici măcar ca să scriu un cec. Am probleme cu concentrarea.”

„Aveam un robot telefonic furat, un set aproape complet de tacâmuri de restaurant și vreo jumătate de duzină de solnițe, la care adăugam și perechea cea nouă, de la Tim Clark, pe care nu izbuteam s-o transfer de pe masa din hol în bucătărie. Într-un ungher al camerei de zi, lângă vechiul meu televizor, e o cutie cu mai bine de o sută de sticluțe de loțiune pe care le-am șterpelit. Le țin fiindcă îmi place să le văd pe toate împreună, roz și mov și verzi.”

  Familia lui Libby a fost inițial bogată. Părinții ei primiseră o fermă de la bunicii materni, însă o investiție nereușită și o perioadă nefastă pentru branșa fermierilor au condus la faliment. Tatăl i-a părăsit, iar toată greutatea a căzut pe umerii mamei: îngrijirea copiilor, administrarea fermei, grijile financiare. Patty Day a început să vândă utilajele de agricultură pentru a face rost de bani.

  Libby era cea mai mică din cei patru frați, un băiat și trei fete. Paradoxal, ea era cea mai apropiată de Ben dintre surori.

„Ben mă tolerase pe mine, o ignorase pe Debby, dar pe Michelle o ura din tot sufletul. Țin minte cum o scotea din camera lui, trăgând-o de braț, corpul ei sucit lateral, Michelle pe vârfuri, mișcându-se odată cu el ca să nu fie târâtă. O aruncase afară și ea se lovise de-un perete și-i zisese că dacă mai intră în camera lui vreodată, o omoară. Îi luceau dinții când vorbea cu ea.”

„Însă, drept să spun, nu eram mândră de familia mea. Nimeni nu-i plăcuse pe alde Day vreodată. Tata, Runner Day, era nebun, bețiv și violent într-un fel deloc impresionant – un omuleț cu pumni pieziși. Mami făcuse patru copii de care nu izbutea să aibă grijă ca lumea. Copii amărâți, de la fermă, puturoși și manipulativi, venind mereu la școală ca niște nevoiași: fără să fi luat masa de dimineață, cu cămăși rupte, mucoși și roșii în gât. Eu și surorile mele am fost cauza a cel puțin patru epidemii de păduchi pe parcursul scurtei noastre experiențe cu școala primară. Jegoșii de Day.”[/quote_box_center]

   O temă destul de actuală abordată este conflictul dintre generații, dificultatea părinților de a-și înțelege copiii adolescenți.

[quote_box_center]„Nici Patty nu se descurcase mult mai bine. Își luase de curând o carte despre cum să fie mamă de adolescent, pe care o ținea ascunsă sub pat, de parcă ar fi fost pornografie. Autorul spunea că trebuia să fie curajoasă, să pună întrebări, să ceară răspunsuri de la copil, numai că Patty nu putea. Orice tentativă de întrebat, în perioada asta, îl scotea din sărite pe Ben și-i declanșa tăcerea aceea insuportabilă, asurzitoare. Cu cât încerca mai mult să-și dea seama ce-i cu el, cu atât mai mult se ascundea băiatul. La el în cameră. Vorbind cu persoane pe care ea nu le cunoștea.”

„Însă Patty nu-și putea găsi liniștea. Ben devenise, în ultimul an, tare distant, se transformase în puștiul ăsta ciudat, încordat, care se zăvora în cameră și tropăia pe muzică ce făcea pereții să se zguduie, cu cuvinte mugite și țipate auzindu-se de pe sub ușă. Cuvinte îngrijorătoare.

De asemenea, violența domestică are parea ei rezervată în roman: „Cât fuseseră căsătoriți o mai îmbrâncise, o mai plesnise peste ceafă, pălmuțe făcute mai mult să te înfurie, să-ți amintească de cât de neajutorată erai, decât să te doară. De ce nu-i mâncare-n frigider? Pleosc. De ce-i așa o cocină locu’ ăsta? Pleosc. Unde se duc toți banii, Patty? Pleosc, pleosc, pleosc. Tu m-auzi, fată? Ce mama dracului faci cu banii? (…) Mă faci trișor? Pleosc. Zici că taică-tu trișează, Ben? Pleosc, pleosc, pleosc. Te crezi mai dăștept ca mine? Pleosc.”

   Să fie acest bărbat capabil de crimă împotriva propriei familii? Nu aveți decât să aflați citind cartea.

Citate:

„Multe rahaturi s-au întâmplat în ziua aia cu omorurile, Libby. M-am gândit mult la asta, mi-a tot stat pe cap. A fost o zi al dracului de proastă. Blestemată. O Zi blestemată, a zis și s-a împuns cu degetul în piept.”

„Oho, lumea habar n-are ce s-a-ntâmplat în noaptea aia. Te umflă râsu’.”

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

„Ajunsese să se gândească la Ben, la Ben cel de cincisprezece ani, aproape ca la un fiu, ca la o ființă cu totul diferită, și uneori îi venea să-l zgâlțâie bine pe puștiul ăla lipsit de curaj – își imagina că-l zguduie pe Ben până ce nu i se mai deslușea fața.”

   Despre autoare:

  Gillian Flynn este autoarea bestsellerului „Fata dispărută”, apărut la aceeași editură și ecranizat. Este licențiată în literatură engleză și jurnalism la University of Kansas și a absolvit un masterat în jurnalism la Northwestern University din Chicago. A scris timp de zece ani pentru revista Entertainment Weekly.

   Romanul său de debut, „Obiecte ascuțite”, a câștigat de două ori Dagger Award, iar „Locuri întunecate” a fost nominalizat la Ian Steel Dagger Award, acordat de Crime Writers’ Asociation și a câștigat Dark Scribe Magazine Black Quill Award pentru Dark Genre Novel of the Year. S-a numărat printre bestseller-ele publicației New York Times.

   Autoarea a declarat că una dintre sursele de inspirație în scrierea acestui roman au fost câmpurile nesfârșite de porumb din regiunea natală – Kansas City, Missouri.

 

Cartea Locuri întunecate de Gillian Flynn a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale. Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală."

Conspiraţia Spirala, de Gayle Lynds-recenzie

Titlu original: THE COIL
Traducerea: Croitoru Cătălin
Editura Lider
Număr pagini: 520 

   Gayle Lynds s-a născut în Nebraska, a copilărit în Iowa unde a şi terminat “University of Iowa” cu specializarea în jurnalism. Şi-a început cariera ca reporter de investigaţii la “Arizona Republic”. Publică scurte povestiri literare sub propriul nume şi romane de ficţiune (pulp fiction) sub diferite pseudonime: G.H.Stone, Gayle Stone, Nick Carter şi Dan Pendleton. De asemenea o serie de romane “YA mistery novel”.
Împreună cu Robert Ludlum publică 3 romane din seria “The Covert –One”. În 2004 a fondat “Internaţional Thriller Writers” unde împreună cu David Morrell a devenit co-preşedintă.
A luat diferite premii şi distincţii de prestigiu, iar romanul “The Hades Factor” scris împreună cu Robert Ludlum a fost ecranizat într-o miniserie la CBS în 2006.
Primul ei soţ romancierul Dennis Lynds moare în 2005, se recăsătoreşte cu judecătorul John C. Sheldon şi se stabileşte în Maine.
Împreună cu Robert Ludlum scrie 3 romane, apărute şi în limba română: ”Proiectul Hades” (The Hades Factor-2000),”Opţiunea Paris” (The Paris Option-2002), ”Codul Altman” (The Altman Code-2003).
Singură publică romanele: ”Acţiunea Mascarada” (Masquerade-1996), ”Mozaic” (Mosaic-1998), ”Marea schimbare” (Mesmerized-2001), ”Conspiraţia Spirală” (The Coil-2004), ”The Last Spymaster”-2006, ”The Book of Spies”-2010 şi “The Assassins”-2015.

   Cartea lui Gayle Lynds este o altă mărturie a faptului că trecutul influenţează mult prezentul.
Personajul central Liz Sansborough este, în momentul declanşării poveştii, profesoară de psihologie la Universitatea din California de Sud. Orele petrecute cu studenţii o pasionează şi o motivează, mai ales discuţiile libere purtate cu aceştia pe diferite teme.
La ultima ei întâlnire cu studenţii înainte de vacanţă, discuţiile se axează pe tema violenţei de-a lungul istoriei:

“Marx pretindea că violenţa este moaşa istoriei, tocmai le spunea ea. Însă fascismul nu a fost creat de aristocraţie aşa cum nici comunismul nu a fost creat de ţărănime. Ambele curente au fost rezultatul unor ideologi politici, de la Troţki şi Lenin la Hitler şi Mussolini, şi fiecare sistem politic a fost creat prin violenţă. Aceşti ideologi şi adepţii lor au apelat la ucideri în masă printr-o intoxicare ideologică-un substitut pentru religie dacă doriţi-pentru a crea o lume nouă şi un om nou. În ceea ce-i priveşte pe Stalin şi pe Hitler, aceştia au folosit terorismul şi violenţa nu numai împotriva unor armate vrăjmaşe, ci şi împotriva civililor, inclusiv a propriilor cetăţeni, aşa cum procedează şi dictatorii din zilele noastre. Saddam Hussein, Osama bin Laden, talibanii şi reţeaua al-Qaeda reprezintă cele mai recente exemple.”

   Interesant a fost şi răspunsul oamenilor obişnuiţi la evenimente, după cum precizează studenţii:

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale.
Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală. Folosesc apoi justificări şi interpretări că să-şi legitimeze acţiunile. De aici scuze ca “mentalitatea de turmă” şi “puterea mulţimii” şi situaţii în care oamenii obişnuiţi ajung să comită fapte reprobabile, de o violenţă pe care nu o vor putea uită niciodată şi de care nu vor scapa toată viaţa…”

   În acelaşi timp la reţeaua de televiziune Compass Broadcasting se difuzează serialul, al cărui autor este Liz, despre războiul rece. Noul sezon urma să dezvăluie noi fapte:

“În ceea ce priveşte sezonul următor, profesorul de psihologie ne ameninţă cu dezvăluirea unor detalii pasionante, referitoare la unele dintre cele mai misterioase şi periculoase personaje ale războiului rece-asasini internaţionali precum faimosul Abu Nidal sau figurile mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin celebre, precum Carnivorul sau Abatele…”

   Altfel are o viaţă aparent normală, are un prieten Kirk, coleg cu ea la universitate şi se pregăteşte de vacanţă, o întâlnire cu verişorii ei Sarah şi Asher, ambii agenţi CIA, la Paris. Liz a lucat şi ea o vreme în cadrul agenţiei, încercând oarecum să răscumpere faptele tatălui ei, dar a renunţat foarte dezamăgită

“Pentru Companie nu există nimic sacru, nici măcar Constituţia. Un fost director explicase odată la un congres că agenţia nu reuşea să onoreze în toate ocaziile Constituţia. Asta era o altă problema referitoare la cei care preamăreau violenţa şi la instituţiile create de ei-există tendinţa că aceştia să distrugă tocmai ceea ce ar fi trebuit să apere.”

  Tatăl ei fusese Carnivorul, la început agent CIA, apoi după moartea brutală a primei soţii devine asasin plătit în slujba celui care plătea mai bine. Prin natura meseriei are acces la o mulţime de secrete şi toată lumea a presupus că avea dosare ale fiecărui client. Mama lui Liz îl sprijină la început crezând că e în slujba ţării şi a binelui, apoi află că de fapt el nu este un patriot ci un asasin plătit. Pentru Liz şocul aflării adevărului este foarte mare. Intrase la Langley, era un agent foarte bun, avea misiuni cu Sarah şi soţul ei Asher, mai mult cei de la CIA profită de asemănarea dintre verişoare şi le conving să facă mici modificări, aşa că arătau ca nişte surori gemene, lucru care le era de folos .
Dar totul se prăbuşeşte când află adevărul despre tatăl ei. Încearcă să-l convingă să se predea, dar între timp el moare într-un incendiu. La scurt timp mama ei şi fratele vitreg al acesteia Mark mor într-o explozie de gaz în apartament. Şocată şi debusolată Liz pleacă de la CIA şi găseşte un post la facultate. Pare că şi-a găsit locul, dar viaţa vine cu noi surprize.

  Urma să plece în vacanţă după ultimul curs şi petrecerea decanului. Dar lucrurile se precipită. În timp ce aleargă cineva încearcă s-o omoare. Scapă şi vrea să meargă la poliţie, dar Kirk îi spune că-l va chema pe ajutorul de şerif să-i ia declaraţia. Seara ajunge mai târziu la petrecere şi surprinde o discuţie între Kirk şi decan şi-şi dă seama că nu numai că numirea i-a fost aranjată, dar şi că e supravegheată continuu de cei doi pe care-i credea prietenii ei. Din nou cineva încearcă s-o omoare, altcineva, cel pe care-l credea ajutorul de şerif, o salvează.

   Aşa îşi dă seama că toată liniştea ei fusese aparentă, că nu a scăpat niciodată de agenţie şi se trezeşte între două grupuri de interese. Dar problema este cu atât mai serioasă cu cât la Paris Sarah este răpită şi Asher împuşcat ajunge la spital. Şi ce e mai ciudat toată lumea şi buni şi răi caută dosarele Carnivorului, pentru că unii oameni în funcţii înalte au fost şantajaţi, iar alţii s-au sinucis.
Dar Liz nu ştie nimic de dosare şi e sigură că dacă ar fi existat au pierit în explozia din apartamentul mamei ei. Aşa că pleacă la Paris hotărâtă să-l ajute pe Asher s-o găsească pe Sarah.

   În cealaltă parte de lume Simon Childs, agent sub acoperire, află unele lucruri în legătură cu tatăl său, văr prin alianţă cu mama lui Liz. Sir Robert se sinucisese cu ceva timp în urmă, lăsând multe necunoscute. Simon află de la bancherul lui că şi sir Robert la fel ca toţi ceilalţi care apelaseră la Carnivor au fost şantajaţi de cineva despre care s-a presupus că ar avea dosarele asasinului. Cercetările îl duc la Paris unde împreună cu Liz încearcă să afle ce se întâmplă, mai ales că Asher fusese şi el răpit din spital şi dus cu Sarah în nord, în Scoţia.

   Cei doi sunt pe cont propriu, izolaţi de propriile agenţii (Simon lucra pentr M16), la ordinele şi presiunile unor şefi de foarte sus. Lupta care se dă este pentru dosare, pe de-o parte toate organizaţiile mari internaţionale CIA, FBI, M16, pe de altă parte un grup select de persoane numit Spirala, O organizaţie în sânul altei organizaţii mai mari, Nautilus, formată din cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din lume.
Grupul Spirala era format din 7 oameni care aveau nume de tităţi, oameni care lucrau în diferite domenii, puterici şi influenţi voiau să conducă lumea, dar şi să-şi protejeze investiţiile. Din nou dorinţa de putere şi lăcomia…

   Dar morţile recente ale unor oameni influenţi, doi chiar din Spirală, precum şi ordinele contradictorii îi fac să înţeleagă că între ei se ascunde un trădător.
Liz şi Simon trebuie să se apere pe ei, să-i salveze pe Sarah şi Asher şi să găsească vinovaţii.
O plimbare prin ţări diferite, între grupări diferite, mulţi oameni ucişi în jurul lor, comploturi la nivel mondial, asasini plătiţi, lupte, şi mai ales un final exploziv şi surprinzător, deşi cu happy end, sunt ingredientele unui roman de succes.

   Sincer, nu te poţi opri din citit de la prima până la ultima filă.
Dacă v-am făcut curioşi citiţi cartea, credeţi-mă, cărţile autoarei merită.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
4

Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta-recenzie

Titlu original: Tonight I Said Goodbye
Traducere: Cătălina Harceag
Editura: Orizonturi

   Michael Koryta şi-a făcut intrarea fulminantă în galeria marilor autori de romane poliţiste, reuşind să obţină aprecieri elogioase din partea criticilor. Romanele sale au apărut pe lista bestseller şi au câştigat numeroase premii.

   În plus, faţă de câştigarea Premiului Los Angeles Times, romanul său “Envy the Night”, a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Un fost reporter de ziar şi anchetator privat, Koryta a absolvit Universitatea cu diplomă în justiţia penală.

   Cartea de faţă debutează cu o situaţie controversată, aparenta sinucidere a unui bărbat concomitent cu dispariţia soţiei şi fiicei sale, iar acestea declanşează o investigaţie amplă din partea autorităţilor, dar şi din partea tatălui victimei. Tatăl presupusului sinucigaş îi va angaja pe Lincoln Perry şi partenerul său. John Weston era convins că fiul său nu s-a sinucis şi nu şi-a omorât fiica şi soţia. Nora şi nepoata se poate să fie în viaţă, iar asta trebuie să descopere detectivii noştri. Un caz realmente fără succes, toate dovezile confirmă sinuciderea lui Weston junior şi dispariţia fără urmă a familie sale.

,,Eu sunt Lincoln Perry iar Joe Prichard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de şase luni şi deja reuşisem să adunăm datorii impresionante. Încercăm să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. Înainte să devenim detectivi particulari, eu şi Joe fusesem parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secţia Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieşit la pensie, un an mai târziu. Joe reuşise să mă convingă să mă întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un interviu de rutină. Acum regretăm că acceptasem.

   Totul indică o familie frumoasă, o viaţă fericită, afacerea lui Weston mergea bine, atunci ce s-a întâmplat? Se pare că nu totul era aşa roz cum pare, iar câteodată este nevoie de o cercetare amănunţită pentru a scoate la iveală detaliile. Se vehiculează datorii la jocuri de cărţi, relaţii cu mafia rusă din Clevland. Oare aceştia i-au răpit familia şi l-au ucis pe Weston? Se pare că soţia şi fetiţa ar fi în viaţă, dovadă cele lăsate scrise de fetiţă.
“În seara asta mi-am luat la revedere”.

   Tot la o cercetare a casei se descoperă legături cu un influent om de afaceri local-J.E.Hubbard. Acesta s-ar părea că deţine o mulţime de afaceri în zonă, obţinute nu tocmai legal. Să fi lucrat Weston pentru acest om? De aici apar şi legăturile cu puternicul cap al mafiei locale Dainius şi acoliţii săi.

,,-Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraş şi nu vă sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în oraşul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui Belov. Rakic şi Malaknik lucrează cu el. Sînt puţin cam duri pentru gusturile lui Belov, aşa că puterea lor este limitată, dar sînt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituţie şi în orice-ţi mai trece prin cap.

   În peisaj apare şi Cody de la FBI, cu o presupusă anchetă în privinţa mafiei ruse, dar nimic în privinţa lui Hubbard. Cody de la FBI pare a fi pe ştatele de plată a influentului om. Ce învârte de are asemenea legături?
Weston lucra ca şi şantajist profesionist pentru Hubbard. Scotocea în viaţa personală a oamenilor şi îi furniza informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele lor, informaţii deranjante despre trecutul lor, probleme cu drogurile, iar când preda şefului său aceste informaţii, acesta câştiga detaşat în tranzacţii şi reuşea să aibă mai multă influenţă asupra administraţiei locale.

   Apare în scenă şi fostul partener a lui Weston, Kinkaid, care pretinde că este îndrăgostit de Julie, şi datorită acestui fapt s-a despărţit de partener. Acum vrea să ştie ce s-a întâmplat cu femeia şi fiica sa. Oare este sincer? Moartea unui camarad de arme a lui Weston venit să ancheteze sinuciderea, lasă loc de interpretări. Glonţul venit din partea unde era Kinkaid îi pun pe gânduri pe detectivii noştri, dar tot vor fi duşi de nas de acesta. Totul arată o răfuială cu puternica mafie, dar nici Hubbard nu este exclus.

    Când Lincoln va da de urma soţiei dispărute şi a fiicei sale, unele lucruri se vor lămuri, altele vor rămâne în ceaţă. M-a uimit reacţia, “proaspetei văduve”. Am înţeles că Lincoln ca şi bărbat se simte atras de frumuseţea ei, dar ea? Deşi speriată, temătoare pentru viaţa ei şi a micuţei, va încerca o apropiere mai mult decât evidentă de detectivul nostru. Să nu fi fost totul aşa roz cu se părea între cei doi căsătoriţi?

,,Credeam că este imposibil să-mi distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă copleşeau, dar ea reuşi s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi negri, scânteietori şi pielea măslinie; buzele roşii, pline, păreau să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. Părul ei părea aproape negru, aşa cum îi cădea în şuviţe lungi, ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, însă îl văzusem, şi acea privire fugară fusese suficienta pentru a mi-l întipări în memorie.’

   Doamna Weston a fugit cu fiica la îndemnul soţului. Acesta a filmat o crimă importantă în mafia rusească. Acoliţii lui Belov i-ar fi împuşcat propriul fiu, iar aceştia din urmă nu se dau de la nimic din a pune mâna pe caseta incriminatoare, dar şi de la a elimina toţi martori.

    Va reuşi Lincoln şi partenerul său să salveze viaţa lor şi a celor două Weston? Cine este de fapt vinovat de uciderea fostului şantajist?

    Recunosc, a fost o surpriză de proporţii pentru mine. Niciodată nu mi-aş fi dat seama de adevăratul criminal, iar autorul pe finalul cărţii a accelerat la maxim acţiunea. Situaţiile periculoase, informaţiile noi care vin ca un tăvălug peste tine, fac din această carte un must read pe care nu îl poţi abandona. Citind cartea mi-am dat seama de ce este aşa elogiat de către public acest autor.

Cartea Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

by -
9

Îngerul alb, de Constantin Chiriţă-Editura Blassco-Lucman-recenzie

Editura Blassco-Lucman

   Scriitorul român Constantin Chiriţă s-a născut pe 12 martie 1925 la Ibăneşti, judeţul Vaslui. Clasele primare le face în satul natal, iar cele liceale le urmează la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad şi la Bucureşti. Se înscrie la Politehnica din Bucureşti, dar nu îşi finalizează studiile. Se dedică literaturii şi ziaristicii, devenind redactor la ziarul Scînteia. Colaborează şi la alte publicaţii, mai ales la Luceafărul şi Sportul literar.

  Constantin Chiriţă debutează ca scriitor în anul 1949 cu volumul de nuvele “Matei Ion a cucerit viaţa”. Prima parte a operei sale reprezintă creaţii în stilul realismului socialist. Chiriţă începe să scrie romane de aventuri pentru adolescenţi, gen care l-a consacrat.

    Cel mai cunoscut roman al său este “Cireşarii“, un ciclu format din cinci volume: Cavalerii florii de cireş, Castelul fetei în alb, Roată norocului, Aripa de zăpadă şi Drum bun, Cireşari! Volumele, considerate adevărate best-seller în perioada comunistă, au fost ecranizate în anii 1970 sub forma unui serial de televiziune. Constantin Chiriţă a fost distins de două ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1964 şi 1974.

    Alte volume scrise de Chiriţă: Întâlnirea (1959), Oţelul (1960), Pasiuni (1962), Trilogia în alb (1974), Trandafirul alb (1964), Pescăruşul alb (1969), Îngerul alb (1969), Livada (1979), etc.
    Din 1977 Constantin Chiriţă a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Scriitorul a decedat la data de 14 noiembrie 1991 în localitatea Bonn-Konigswinter din Germania.

    Am recitit cartea lui Constantin Chiriţă, reeditată în 2004 la editura Blasco-Lucman. Eram curioasă cum am s-o percep acum, după atâţia ani de când am citit-o. Nu trebuie să vă spun că mi-a plăcut la fel de mult, altfel nu v-aş povesti despre ea.

   Toată acţiunea romanului se petrece pe un iaht, iahtul lui Angelo Petti, un tânăr afacerist şi filantrop de 38 de ani. Donase bani unor galerii mai mari sau mai mici, dar singura sumă cunoscută concret e cea de la muzeul Metropolitan, 500000 dolari, despre care lăsase să se afle.

    Angelo Petti invită pe iahtul său la o croazieră de inaugurare nouă persoane, care nu ştiu decât că a doua zi vor asculta o confesiune, va fi o zi de mărturisire a unei crime, lucru care explică oarecum prezenţa pe iaht şi a celor trei detectivi de faima mondială: Achile Pommot, Lary. L. King şi George Graisset. O parte dintre invitaţi sunt primiţi chiar de către Angelo Petti (un tip cu ochelari negri, tăcut şi retras) în numele căruia vorbeşte secretarul şi paza sa Bob Stewart, alţii de către căpitanul iahtului Tonio Velazza. Iahtul era numit “Confession”, un nume foarte sugestiv.

    Bob Stewart, un tânăr de 37 de ani, avusese o agenţie de investigaţii, care nu prea mergea, aşa că renunţase şi se angajase ca secretar particular al lui Angelo Petti.

    Tonio Velazza, o vedetă printre căpitanii de iahturi, se angaja numai la prieteni şi cunoștințe, altfel îşi conducea propria ambarcaţiune, dar suma oferită de Angelo este foarte mare aşa că acceptă.

    Ceilalţi invitaţi sunt: John Sheridan (om de afaceri American, 55 ani), Peter Duffin (56 ani, fost director de banca la New York), Margaret Smith (34 de ani, vedetă etalon a televiziunii americane), Eva Morelli (30 de ani, celebra vedetă de cinema), James Ladd (40 de ani, redactor al unei reviste din New York), Max Tylor (46 de ani, director al unei agenţii de reclame). Personaje diverse care din diferite motive acceptă invitaţia lui Angelo Petti, aparent fără nici o legătură între ele şi totuşi legate parcă de un fir invizibil, pentru că vieţile lor s-au interconectat în diferite perioade de timp. Unora dintre ei li se cere să rămână în camera lor, unde au tot confortul până a două zi. Alţii, printre care şi cei trei detectivi, James Ladd şi John Sheridan se întâlnesc la o bere în barul de pe iaht. De altfel fiecare invitat avea pe invitaţia lui doar o parte din oaspeţii de pe iaht, ca şi cum Angelo nu ar fi vrut să ştie unii de alţii.

    Discuţiile din bar se animă şi toţi ajung la concluzia că ar fi vorba despre o confesiune a vinovatului pentru tragedia pe care o trăise cu un an în urmă Peter Duffin, tragedie legată de James Sheridan (pierduse 5 milioane de dolari) într-o afacere numită “afacerea Super” de către James Ladd.

    Sheridan crescuse ca un copil al străzii, fără a-şi cunoaşte părinţii, dar lucrează în diferite domenii, face bani, pierde bani. Ajuns bogat donează tablouri unor galerii mai mici, pentru a se face cunoscut. Este înşelat de unii care-i vând nişte falsuri ceea ce-l determină să înveţe în 3 ani tot ce se putea despre tehnica picturii şi a culorilor, despre istoria artei ajungând să recunoască din prima un fals de un original. Aşa se îndrăgosteşte de picturi, având câţiva pictori preferaţi, ajunge să-şi facă propria galerie doar pentru el, într-o casă a lui, o galerie foarte bine păzită şi asigurată, de existenţa căreia ştiau prea puţini oameni. Primeşte din partea unui oarecare Von B. o scrisoare în care i se propun spre cumpărare câteva tablouri, printre care erau şi vreo două ale pictorilor lui preferaţi. Von B. îşi făcuse bine temele, aşa că ţese pânza de păianjen în care-l învăluie pe Sheridan. Tentat acesta acceptă, fără multe întrebări şi pregăteşte la banca lui Peter Duffin 5 milioane de dolari în bancnote de 50 şi 100 de dolari, suma pe care s-o poată folosi oricând. Merge în Tampico (Mexic), cu avionul să vadă tablourile, iahtul urmând să vină curând. Dar pentru că vânzătorul nu apare se întoarce la New York presimţind dezastrul. Aici găseşte o adevărată tragedie: i se furaseră banii, dar nu pierderea sumei, ci modul cum se întâmplase totul şi mai ales pierderea de vieţi omeneşti îl oripilează.

    Fetiţa bancherului lui, Margaret, a fost ademenită la vila lui John, la fel ca şi mama ei Clara şi luate ostatice. Peter Duffin este şi el dus acolo, copila şi soţia sunt torturate în faţa lui. Sigur că acceptă să ducă banii unde îi spune răpitorul, acesta specificându-i că atât timp cât totul e bine le va putea salva pe fiica şi soţia lui. Totul se întâmplă după planificare, se întâlnesc la o cabină telefonică, în telefon se aude cineva vorbind, deci totul pare în ordine, răpitorul ia banii şi vrea să-l omoare pe Peter, dar apariţia unei alte maşini îl salvează. Peter crezuse că totul e ok, dar le găseşte pe cele două moarte, cheamă poliţia care constată că cele două sunt moarte de când plecase el de acolo după bani. Disperat încearcă să se sinucidă doar că ratează şi rămâne orb. Venise pe iaht sperând să afle în sfârşit cine e criminalul.

   John Sheridan încercase din toate puterile să găsească asasinul, mai ales că le mărturiseşte detectivilor că micuţa Margaret era fiica lui.

   Detectivii sunt de acord că totul putea fi regizat numai având complici în interior, mai ales că Sheridan avea foarte puţine persoane de încredere, printre ele fusese cândva şi Eva, acum doar Margaret. Deci vorba francezului ”Cherchez la femme!”

   Seara se termină şi detectivii merg în camerele lor hotărâţi totuşi să vegheze. Dar la cererea lui Angelo detectivii sunt drogaţi de către barman, să doarmă 8 ore. Bob Stewart îi pregăteşte şi lui Angelo somniferul (acesta suferea de insomnii) şi el însuşi este drogat de Max Taylor, care voia să-şi recupereze nişte acte de la Angelo.

   Un alt lucru interesant, fiecare camera avea o nişă, acoperită de un tablou, de unde se puteau asculta conversaţiile din camera cealaltă. Aşa îl aude Duffin pe Angelo vorbind cu Bob şi recunoaşte vocea celui care-i omorâse fiica şi soţia, o voce pe care n-a putut-o uita niciodată.

    Dimineaţa, în apele româneşti motorul vasului explodează şi nu mai pot înainta. Căpitanul Valazza îl trezeşte pe Bob şi amândoi merg să vorbească cu Angelo. Îl găsesc şi pe acesta şi pe Margaret ucişi.

   Cei trei detectivi îşi dau seama că au fost drogaţi şi află de la barman de ce, şi hotărăsc să înceapă cercetările.

   Din partea românilor li se alătură doctorul Alexandru Tudor psiholog şi detectiv şi căpitanul Vintilă V. Vintilă, care împreună cu Valazza se vor ocupă de partea formală a cercetării. Iniţial cei trei faimoşi detectivi îl privesc pe Tudor cu politeţe şi îngăduinţă, dar după câteva minute de discuţii, reflecţiile şi părerile de bun simt, engleza de Oxford şi franceza pigmentată cu cuvinte din argou le câştigă simpatia şi respectul.

  În timpul cercetărilor află şi gradul de implicare a lui Max Taylor în cazul Sheridan, interacţiunea lui cu cel numit “Îngerul” şi teama lui de acesta. Discutând încă odată cu toţi află că Margaret era foarte schimbată în ultimul an, că fusese şi în cabina lui Angelo seara.

   Peter Duffin îi cheamă la el în cameră şi le spune că cineva îl tot sună la telefon şi-l îndeamnă să se sinucidă. Asta şi face cu ei de faţă după ce le povesteşte circumstanţele în care a aflat că în cabina alăturată e asasinul, cum a ascultat toate discuţiile lui iclusiv cea cu Margaret, cum a aşteptat să adoarmă, apoi i-a zdrobit capul.

   Bun…au găsit un vinovat la o crimă, dar rămâne întrebarea : ”cine a ucis-o pe Margaret şi de ce?” Alexandru Tudor este cel care le atrage atenţia că în cazul Sheridan rămăseseră în viaţă doi martori- Peter Duffin şi Margaret Smith, singurii care l-ar fi putut identifica pe criminal, unul prin voce celălalt vizual.

     Întrebarea care rămâne: Cui servesc crimele şi de ce?

   Sigur că adevărul va fi dedus şi demonstrat, ucigaşul găsit şi pedepsit.

   Merită să citiţi cartea lui Constantin Chiriţă! Citindu-l mi s-a părut a fi o combinaţie de Agatha Christie cu Georges Simenon.

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

Spânzuratul de la Saint-Pholien, de Georges Simenon-recenzie

 

 „Asistați la o adevărată reuniune de belgieni. Vă gândiți, probabil, că pare o conspirație…”

 

Titlul original: Le Pendu de Saint-Pholien

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: „Maigret se înșală”, „Maigret la Picratt’s”, „Maigret și ucigașul”, „Domnul Gallet a decedat”

Anul aparitiei: 2005

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 177

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,78

Nota mea: 5 steluțe din 5

    Unul dintre cele mai palpitante romane din seria Maigret citite până acum. Georges Simenon ne surprinde cu un policier cu tentă de thriller, ce iese un pic din comun; dacă în celelalte romane atmosfera este una liniștită, calmă, comisarul Maigret investigând în stilul său tihnit o crimă comisă, aici avem de a face cu o intrigă atipică:

   Dacă ar fi știut că un singur gest l-ar fi dus la un asemenea caz, probabil că Maigret s-ar fi gândit de două ori înainte de a-l comite: comisarul se află într-o gară din Olanda, unde un om îmbrăcat ponosit și cu o valiză în mână îi atrage atenția. Dintr-un motiv numai de el știut (probabil curiozitate), Maigret prinde un moment de neatenție și-i înlocuiește valiza.

   Maigret nu se oprește aici și obține o cameră vecină cu a acelui călător, cu o ușă comună. Așa i-a fost foarte ușor să-l urmărească: l-a văzut cum deschizând valiza și observând că a fost schimbată, l-a cuprins disperarea; cum s-a întors la gară și a întrebat de valiză și în final, cum a revenit în cameră și s-a sinucis prin împușcare.

   Maigret s-ar fi așteptat la orice, numai la așa ceva nu. Ce putea să conțină acea valiză atât de important încât să împingă un om la sinucidere? Sunt sigură că primul gând merge către bani. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. În valiză s-au găsit două costume purtate. De ce s-ar sinucide cineva pentru două costume? Cât de importante să fie și de ce?

   Banii apar și ei în poveste, dar nu în valiză, ci într-un… simplu pachet pe care acel om îl trimisese prin poștă fără nicio precauție, la o anume adresă.

Și mai curios este atunci când cadavrul acestui om este „vizitat” de un om de afaceri, Van Damme. Joseph, nu Jean-Claude.

   Aventura continuă la Bremen, Paris, Reims, Liège (Belgia), autorul purtându-ne prin Europa acelor vremuri interbelice. Maigret se implică în investigație, merge în toate orașele în care aceasta îl duce, ia legătura cu anumite persoane, scoate la lumină lucruri de mult uitate, își pune viața în pericol, la care de două ori se atentează și în final, în ciuda piedicilor, descoperă misterul. Un mister legat foarte mult de natura umană, pe care autorul dovedește că o cunoaște foarte bine: implicațiile psihologice ale comiterii unei crime și mai ales, ale ascunderii ei, sentimentele de vinovăție, remușcările, presiunea, tensiunea psihică, toate acestea le veți găsi în „Spânzuratul de la Saint-Pholien”, cel mai bun roman din seria Maigret citit până acum.

   Mai multe rămâne să aflați citind cartea. Probabil vă întrebați, ca și mine, ce e cu spânzuratul din titlu, când omul s-a împușcat. Un mic spoiler vă dau: e altul. Alt om, a cărui sinucidere e legată de cea a omului cu valiza. În acest roman, un caz îl aduce pe altul, faptele fiind legate între ele. Fapte ce par îngropate, uitate, dar care aduse la lumină, revin cu multă forță în prezent. Fapte ale căror implicații dăinuie mult timp.

   De ce îmi plac romanele lui Georges Simenon? Pentru că sunt foarte atmosferice (dacă îmi este îngăduit gradul de comparație). Atmosfera aceea a Parisului (în această carte, și a Liège-ului, orașul natal al lui Simenon) din anii ’30, cu mașini vechi, felinare, scrisori, telegrame, telefoane fixe, mașini de scris, lipsa tehnologiei de astăzi, acea lume în care lucrurile se făceau încet, în tihnă, când oamenii nu erau stresați de dead-line-uri și mail-uri… O atmosferă pe care o mai putem găsi doar în unele cărți și filme:

„În felinar încă mai era un capăt de lumânare. Felinarul se afla acolo de zece ani, agățat de același cui, păstrat drept gaj împreună cu tot restul, cu divanul desfundat, bucata de indian, scheletul incomplet și crochiul fetei cu sânii goi, de proprietarul care încă nu-și primise banii.

Maigret aprinse lumânarea și umbrele dansară pe pereții luminați de sticla colorată în roșu, galben și albastru ca de o lanternă magică.”

   „Ia-ți repede pălăria și pardesiul!… Urmărește-l pe omul ăsta până la capătul lumii, dacă e nevoie…” – o epocă în care pălăria nu lipsea din vestimentație… O epocă în care moda avea alte repere.

   De multe ori mi-am spus că transpusă în zilele noastre, acțiunea din romanele lui nu numai ar fi lipsită de farmec, dar nici nu ar fi posibilă; în zilele noastre, comisarul Maigret nu ar mai trebui să meargă pe la redacțiile ziarelor pentru a afla întâmplări din urmă cu 10 ani, cu un search pe Google s-ar rezolva. Dar nu ar mai fi la fel de palpitant și nu i-ar permite adversarului să aibă un avantaj; adversarul nu ar putea să rupă paginile din arhive fără a fi înregistrat cu ajutorul camerelor. Dar mai multe citiți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea!

Romanele lui Simenon păstrează acel umor fin și pe alocuri negru al unei anumite perioade:

„- Și domnul Morcel?

– E la Robermont.

– E departe de aici?

Croitorul râse, încântat de încurcătură, și explică:

– Robermont e cimitirul. Domnul Morcel a murit la începutul anului și eu am preluat afacerea.”

Citate:

„Când trăiești în străinătate, apreciezi cel mai bine vinurile și alcoolul din Franța!”

„Nimic nu e mai hazliu ca viața!…”

 Despre autor:

   Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

   În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Spânzuratul de la Saint-Pholien de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

 Zodiile și literatura

Scriitori născuți sub semnul Fecioarei

   Nu știu cât credeți în zodii, însă orice ați spune, există unele caracteristici comune ale persoanelor născute în același interval. Din partea mea, deja e testat! Am întâlnit de-a lungul timpului persoane care se aseamănă destul de mult. Surpriză, erau aceeași zodie!

    Nu cred în horoscopul zilnic, dar sunt de acord cu ideea că fiecare zodie are propriile caracteristici. Mai mult, aș spune chiar că stilul unor scriitori este influențat de zodia acestora. Adesea se întâmplă să împărțim zodia cu scriitorii noștri preferați.

   Azi vom vorbi despre zodia Fecioarei: raționale, analitice, critice, extrem de atente la detalii, practice, riguroase în muncă, perfecționiste. Ce scriitori întrunind aceste caracteristici cunoaștem?

1.Agatha Christie

   Născută pe 15 septembrie 1890, Dame Agatha este cunoscută drept regina literaturii polițiste. 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru, 6 romane publicate sub pseudonim. Una dintre cele mai prolifice scriitoare.

   Stilul ei reflectă caracteristicile zodiei? Eu zic că da. Toate scrierile ei se bazează pe logică. Romanele polițiste sunt pragmatice, ancorate în real. În scrierile lui Dame Agatha nu prea întâlnim elemente fantasmagorice; Fecioarele sunt prea atașate de Pământ, elementul lor definitoriu, pentru așa ceva. Cineva a spus odată că Agatha Christie n-ar fi avut un mare talent ca scriitoare, ci o logică foarte bună. Cei care au citit mai multe cărți ale ei au observat că de multe ori se repetă aceeași schemă, doar personajele și câteva elemente din intrigă fiind modificate. Aș spune că acest aspect este tributar preferinței Fecioarelor pentru rutină.

    Detalii? O, da! Aici Agatha Christie este maestră. Întâlnim două trăsături de bază ale zodiei: atenția pentru detalii și spiritul analitic. Lady Agatha le are din plin! Rezolvarea tuturor cazurilor din scrierile ei rezidă în detalii. Cititorii experimentați vor observa pe parcurs o grămadă de indicii. Mici detalii, cărora majoritatea nu le-ar acorda nicio importanță: o vorbă aruncată aparent întâmplător, un obiect nelalocul lui, care nu atrage atenția… Tot felul de lucruri care stau chiar în fața ta, dar nu le observi pentru că nu le dai importanță. Detalii!

    Întâlnim și piste false. Autoarea e foarte abilă, te conduce fără să-ți dai seama exact în direcția greșită, iar finalul te lovește direct în moalele capului. Te face să te îndoiești de propria inteligență, spunând „Dar prost/proastă am fost, rezolvarea era chiar sub nasul meu!”.

    Așadar, ce are Lady Agatha din Fecioară: spiritul analitic, atenția pentru detalii, pragmatismul, logica, preferința pentru rutină, rigurozitatea, perfecționismul; ca să publici atât de multe scrieri, trebuie să ai o anumită rigurozitate, să lucrezi în mod constant. Ori Agatha Christie nu și-a dezamăgit niciodată fanii. Totul este foarte bine pus la punct, doar este o Fecioară perfecționistă (aproape pleonasm, Fecioarele sunt perfecționiste prin definiție).

    Sunt convinsă că teama scriitoarei britanice de a ține discursuri își află rădăcinile tot în acest perfecționism: în scris nu avea ce să-și reproșeze, dar ca orice perfecționist, nu și-ar fi iertat nici cea mai mică greșeală pe care ar fi putut s-o comită vorbind în public: orice bâlbâială sau cuvânt nelalocul lui ar fi căpătat în ochii ei proporții colosale

     2. Rodica Ojog-Brașoveanu 

    Doamna literaturii polițiste românești, supranumită Agatha Christie de România. Prea mult ca să fie o simplă coincidență: născute în aceeași zodie, scriu același gen de literatură, amândouă sunt autoare prolifice… Deși nu a ajuns-o pe Agatha, și Rodica Ojog-Brașoveanu se poate numi o autoare prolifică, publicând peste 40 de cărți.

     Născută pe 28 august 1939, autoarea fascinează prin umor și critică. Da, cred că aceasta este caracteristica de bază a stilului ei regăsită în zodie. Nu știați că Fecioarele sunt critice? Chiar rămân fără prieteni pentru că sunt foarte critice și sincere; spun în față ceea ce gândesc, fapt neprimit prea bine de oricine.

    Într-un interviu, autoarea română a spus că multe cunoștințe s-au supărat regăsindu-și trăsăturile în paginile cărților ei. O mare creatoare de personaje, vede atât calitățile, cât și defectele oamenilor de la kilometri depărtare și le transpune în ceea ce scrie. Iar eu o iubesc tocmai pentru această tendință spre critică. Pentru că eu sunt la fel, mă identific.

    Este și o scriitoare analitică și atentă la detalii, iar aici regăsim în întregime Fecioara care despică firul în patru. În cărțile ei, nimic nu este lăsat la întâmplare, orice detaliu este valorificat, căpătând un rol cheie în intrigă. Posedă aceeași aplecare către logică a Agathei Christie (altă Fecioară, nu mai e nevoie să menționez).

    Regăsim perfecționismul și rigurozitatea: Rodica Ojog-Brașoveanu se trezea în fiecare zi la 6, își făcea o cafea tare, se așeza în fața mașinii de scris și se apuca de lucru. Chiar dacă dădea impresia de femeie comodă (așa se descrie chiar ea într-un interviu), era foarte riguroasă în munca ei. Pentru romanele istorice a fost nevoită să se documenteze foarte mult, lucru menționat în cartea nepoatei sale, „A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog Brașoveanu”.

     Ce are doamna literaturii polițiste românești din Fecioară? Ne spune chiar ea: „Sunt Fecioara, nascuta pe 28 august, dar ma recunosc in foarte putine din caracteristicile acestei zodii. Nu sunt ordonata, nu sunt zgarcita – dimpotriva: sunt groaznic de dezordonata, nu sunt pedanta, sunt ingrozitor de cheltuitoare, nu am notiunea banului, nu sunt posesiva. Nu am din Fecioara decat spiritul analitic excesiv si, pe undeva, vocatiile nativilor din aceasta zodie: diplomatia, avocatura, scrisul. Si – hai sa ma falesc – sunt nascuta in aceeasi zi cu Goethe si cu Tolstoi.” (sursa Formula As)

    Am zis-o eu bine cu spiritul analitic excesiv… Groaznic de dezordonată? Hm, de aceea o iubesc eu! Credeam că sunt singura excepție a acestei zodii!

    Din citat aflăm alte nume de scriitori celebri născuți în zodia Fecioarei: Goethe și Tolstoi. Regăsiți în stilul lor caracteristici ale zodiei? Voi ce spuneți?

3.Stephen King

    Maestrul horror-ului abordează un gen literar ce nu prea se încadrează în tiparele stricte ale Fecioarelor. Probabil datorită faptului că este născut la granița cu Balanța (21 septembrie 1947). Nu găsești logică sau spirit analitic, dar ceva tot se potrivește: perfecționismul. Bântuit de spiritul perfecționismului, nemulțumit de romanul Carrie, îl aruncă la gunoi. Noroc cu soția sa, Tabitha, care l-a găsit și l-a recuperat. Dacă n-ar fi fost ea, romanul nu ar fi fost publicat și nu ar fi cunoscut un asemenea succes; noi nu l-am fi citit și nici celebra ecranizare n-ar fi avut loc.

   În cartea „Misterul regelui. Despre scris”  ne vorbește despre metodele sale de lucru, oferindu-le sfaturi scriitorilor începători. Așa avem ocazia să aflăm cât este de riguros, cum rescrie fiecare roman, câte ciorne folosește până la varianta finală și multe altele.

    Caracteristici de Fecioară regăsite la Stephen King: perfecționismul și rigurozitatea.

Voi aveți scriitori preferați născuți în zodia voastră
     VA URMA

Surse foto: India Today, SocialBookshelves.com, Wikipedia

Obsesia, de Karin Slaughter-recenzie

Titlu original: A Faint Cold Fear
Traducere: Ramona Neacşa
Editura:  RAO
Număr pagini: 407

Seria Grant County: 1.Furie oarbă (Blindsighted-2001), 2.Post-mortem (Kisscut (2002), 3. Obsesia (A Faint Cold Fear-2003), 4. Indelible (2004), 5. Faithless (2005), 6. Beyond Reach (2007) aka Skin Privilege

   Karin Slaughter, autoarea unor bestselleruri nominalizate la prestigioase premii şi traduse în 23 de ţări, oferă pentru prima oară publicului român un thriller palpitant, o combinaţie de suspans, mister şi pericol.

   ”Karin Slaughter este una din cele mai bune scriitoare de romane poliţiste din America” (Washington Post). Cărţile ei au fost publicate în peste 25.000.000 de exemplare şi traduse în 30 de limbi.

    Karin Slaughter s-a născut în 1971, în Atlanta, Georgia. Este recomandată de New York Times ca cea mai bine vândută autoare pe plan internaţional a zece thrillere, printre care Undone, Beyond Reach, Triptych şi Faithless, făcând parte din cele trei serii pe care le-a scris: seria Grant County, seria Will Trent/Atlanta şi seria Georgia, care le combină pe cele două.

Personajele principale se regăsesc dintr-o carte într-altă şi dintr-o serie în altă, dar cărţile pot fi citite şi de sine stătător.

   Karin Slaughter oferă cititorilor detalii prețioase în procesul de investigare a crimelor încât este imposibil să nu empatizezi cu cei care suferă și să îți pui semne de întrebare legate de cruzimea cu care sunt măcelărite victimele. Minuțiozitatea cu care scrie autoarea își dă senzația că nu lasă la voia întâmplării investigația sau modul cum s-ar putea dezlega misterul crimelor.

   Jeffrey Tolliver şeful poliţiei din Heartsdale îşi cheamă fosta soţie, medicul legist Sarah Linton, pentru a investiga o aparentă sinucidere. Cum Sara era în oraş cu sora sa însărcinată Tess, şi cum vrea şi ea să vină la locul faptei, aceasta o va aduce cu ea. Tess va vrea să urce pe deal pentru a-şi satisface nevoile de graviduţă. Cea care va descoperi “sinuciderea” este Ellen Schaffer, o blondă superbă care îşi făcea exerciţiile de sport. Cadavrul tânărului era foarte “zdruncinat”:

Victima zăcea direct sub pod, cu faţa în jos, pe pământ. Braţele erau întinse într-o parte, iar pantalonii şi chiloţii erau adunaţi în jurul gleznelor. Ai fi putut zice că doarme, dacă nu s-ar fi văzut sângele împroşcat şi urme de ţesut ieşindu-i din anus. O zgârietură lungă se afla la baza coloanei vertebrale, pielea îi era sfâşiată, dar nu cât să sângereze.
Apucă piciorul drept al băiatului ca să îl mute într-o parte, dar se opri când constată că laba piciorului nu se mişca din loc. Îşi strecura mâna pe sub cracul pantalonului şi pipăi oasele gleznei, apoi tibia şi peroneul. Era ca şi cum ar fi strâns un balon plin cu terci. Analiză celălalt picior, şi descoperi aceeaşi consistenţă. Oasele nu erau doar rupte, ci fuseseră făcute praf….
Partea de jos a penisului victimei fusese aproape complet jupuită de piele. O fâşie de zece centimetri de piele atârna de gland, iar o serie de cercei arătând ca nişte mici haltere străpungeau carnea la intervale regulate.”

   La locul faptei sosesc şi cei responsabili cu paza campusului: Chuck, al cărui tătic şi-a folosit influenţa considerabilă de ai face rost de slujbă, şi Lena Adams, o fosta poliţistă, care în urma răpirii, sechestrării, ţintuirii de podea, violărilor repetate de care a avut parte, s-a decis că nu mai poate continua ca poliţistă, dându-şi demisia. În timpul cercetărilor la faţa locului, Tess nu reapare, ceea ce o îngrijorează pe sora sa. Va porni pe urmele ei, iar ce descoperă o lasă fără vlagă şi îngrozită. Tess era întinsă pe jos, înjunghiată în piept, stomac şi scalpată parţial. Viaţa ei atârna de un fir de păr. Va fi transportată cu elicopterul de urgenţă, iar poliţiştii din zonă vor încerca să descopere cine a făcut aşa ceva chiar în apropierea lor.

   Sinuciderea primei victime este cu semnul întrebări, datorită înjunghierii lui Tess. Se pare că cineva urmărea din pădure, iar Tess l-a surprins. Părinţii tânărului erau: tatăl profesor în campus, iar mama consilier pe probleme psihice.

   A doua victimă a aşa-zisei sinucideri, este chiar fata blondă, Schaffer, care a fost găsită împuşcată în cap, sau ce a mai rămas din el.

Tânăra se afla pe canapea, cu picioarele încrucişate în jurul ţevii unei puşti. Ţeava era aţintită către cap-sau mai degrabă către ce mai rămăsese din cap. Schaffer purta o pereche de blugi mulaţi şi un tricou scurt. Picioarele erau goale, cu degetul mare prins în mecanismul de tragere.’

   Două sinucideri în două zile nu e chiar ceva neobişnuit, dar înjunghierea lui Tess îl pune pe gânduri pe Jeff. Se pare că Andy, prima victimă, avea pictat un tablou cu organele intime a celei de a doua victime. Să fie o legătură între cei doi?

   Cei doi ar fi fost evrei, iar cineva din Campus scrie pe ziduri cuvinte denigratoare la adresa negrilor. Poate cineva vrea doar rasă pură de albi? Ştim că Tess era însărcinată cu un negru. Atât timp cât este negru, evreu, hispanic, nu contează. Este cazul de panică generală?

   Lena, cea care în urmă traumelor suferite, a încercat să se ducă la psiholog (mama primei victime), dar coşmarurile o fac să bea peste măsură. Totuşi, un student o agaţă şi îi propune informaţii care ar putea să o ajute să descopere ceva din viaţa primei victime. Ethan, care nu are deloc un cazier curat, care a fost în puşcărie pentru participarea la viol a prietenei sale, acum vrea să o agaţe pe Lena. O va duce să discute cu Scooter, un drogat, şi student în campus, dar care era prieten cu Andy. A doua zi, Scooter va fi găsit spânzurat.

Capul puştiului îi atârna pe piept, părul soios acoperindu-i faţa şi gâtul. Nu purta nimic în afară de o pereche de pantaloni scurţi murdari.Ţinea mâna băgată înăuntru, şi Jeffrey îşi închipui de ce era aşa. În jurul gâtului lui se afla înfăşurată o curea de piele pe care Jeffrey nu o văzuse de pe hol. Părul lui Scooter era atât de lung şi de soios, încât Jeffrey fu surprins că abia acum îl văzuse.
Jeffrey dădu pe spate părul, care se mişca într-un mănunchi gros şi lipicios. Cureaua era prinsă în jurul gâtului atât de strâns, încât catarama săpase adânc în piele. Jeffrey nu voia să slăbească strânsoarea, dar văzu un rest de spumă ivindu-se din partea de sus. Urmări capătul curelei şi o găsi prinsă de o altă curea, făcută din pânză groasă. Catarama celei de-a doua era pusă într-un cârlig mare şi rotund prins în perete. Curelele erau întinse, greutatea cadavrului trăgând de cârligul din perete.

   A treia sinucidere? Sau o altă crimă mascată? Este implicată Lena în aceste decese? Se pare că se găsesc amprente ale ei cam peste tot. Jeff, fostul ei şef din poliţie, nu poate scoate multe de la ea. Încearcă să o înţeleagă când se opune aducerii la secţie, dar nu înţelege ce are de a face cu Ethan, mai ales că apar vânătăi şi lovituri pe fosta poliţistă. Cei doi se bat reciproc?

   Când este găsită a patra victimă, chiar Chuck, fostul ei şef de la campus, Lenei i se va pune cătuşele. Cuţitul care îl poartă asupra ei, va fi găsit într-o baltă de sânge. Se pare că, cu el i-a fost tăiat gâtul victimei. Cine este vinovat? Câte crime mai apar? Ethan să fie criminalul rasist? Cu un trecut ca al lui, cu tatuajele care îi împânzesc corpul, este candidatul perfect la tabloul criminalului.

   Va reuşi Sara să treacă peste vina ce o poartă de a nu fi avut mai multă grijă de sora sa? Părinţii ei o vor ierta? Cum decurge relaţia dintre Jeff şi Sarah? Ştim că Jeff a înşelat-o, iar divorţul a urmat la scurt timp. Va mai acorda o şansă relaţiei lor şi aşa fragile?

Vă las să descoperiţi cine este adevăratul criminal.

   Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Obsesia de Karin Slaughter este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

  Elefanții nu uită niciodată, de Agatha Christie-recenzie

Titlu original: Elephants can remember
Editura: Litera
Colecția Agatha Christie
Seria Hercule Poirot
Anul apariţiei: 2017
Traducere de: Iordana Ferenț, Ștefan Ferenț
Număr pagini: 297
Gen: Polițist
Cotație Goodreads: 3,63
Nota mea: 5 steluțe din 5

      „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Întotdeauna e o plăcere să (re)citesc cărți de Dame Agatha. Chiar îmi era dor de stilul ei, de logica specifică romanelor ei, de micile celule cenușii ale lui Poirot și de intuiția lui Ariadne Oliver. Și când te gândești că atunci când a scris această carte, autoarea avea peste 80 de ani… Câtă luciditate, câtă logică putea să aibă această femeie și la o asemenea vârstă… Nu pot decât să mi-l imaginez pe Poirot spunându-i „Chapeau, chère madame!”.

    „Mama l-a ucis pe tatăl ei sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?” – este întrebarea adresată lui Ariadne Oliver la un prânz literar de către o femeie, referindu-se la Celia Ravenscroft, o fină de-a scriitoarei.

    Așadar, în acest roman ne reîntâlnim cu Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, prietenă cu Poirot. Aflată la un prânz literar, un fel de întâlnire dintre scriitori și cititori, este abordată de o femeie ce se recomandă drept viitoarea soacră a Celiei Ravenscroft, fina scriitoarei. Aceasta îi adresează fără menajamente întrebarea de mai sus, insistând că doamna Oliver trebuie să știe. Când scriitoarea, luată prin surprindere, îi spune că nu are răspunsul la această întrebare, femeia insistă, susținând că este o problemă foarte importantă pentru ea.

    Deși femeia i-a lăsat o impresie dezagreabilă, doamna Oliver nu poate să ignore întrebarea. Curiozitatea o roade, așa că îi face o vizită celebrului Hercule Poirot, propunându-i s-o ajute în investigație.

    Amândoi cad de acord că varianta cea mai rezonabilă ar fi să nu dea curs rugăminții acelei femei, însă curiozitatea… curiozitatea nu le dă pace:

 

– Curiozitatea umană, repetă Poirot. O chestiune foarte interesantă. Să ne gândim la ceea ce-i datorăm de-a lungul istoriei. Curiozitatea. Nu știu cine a născocit-o. De obicei este asociată cu pisica. Curiozitatea a omorât pisica. Dar aș spune că, de fapt, grecii au născocit curiozitatea.

    Indiferent cine ar fi născocit-o, un lucru e clar: curiozitatea este motivul ce i-a împins pe Poirot și doamna Oliver să cerceteze, să ia urma elefanților:

– Elefanții nu uită niciodată, reluă doamna Oliver. (… Acesta-i esențialul, înțelegeți? Elefanții își aduc aminte. Nu-mi rămâne de făcut decât să iau legătura cu niște elefanți.
– Nu sunt sigur că înțeleg ce vreți să spuneți, ripostă slab Hercule Poirot. Pe cine catalogați drept elefanți? Sună ca și cum ați dori să cereți informații la grădina zoologică.

    Dincolo de umorul creat, metafora elefanților se referă la persoanele ce țin minte anumite lucruri care s-au petrecut cu mult timp în urmă. „Memorie de elefant”, așa se explică și titlul romanului. Scriitoarea și detectivul aveau nevoie de elefanți, adică de oameni ce și-ar fi putut aminti lucruri petrecute în urmă cu 12 ani, când a avut loc tragedia: părinții Celiei, fina doamnei Oliver, de care femeia băgăcioasă se interesa, au fost găsiți morți pe domeniul reședinței lor. Amândoi au fost împușcați și nu se știe dacă ea și-a împușcat soțul și apoi s-a sinucis sau invers, dacă soțul a împușcat-o, după care, îngrozit de faptele sale, s-a sinucis. Varianta oficială a fost aceea a unui pact suicidal, dar nici până la acel moment nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmplase între cei doi. Aparent aveau o căsnicie fericită, se înțelegeau bine. Văzând că nu se întorc de la plimbarea obișnuită, cei din casă au pornit să-i caute, dar au ajuns prea târziu: le-au găsit numai cadavrele.

„- Mă surprindeți, făcu Poirot, uitându-se la ea cu o față oarecum nedumerită. Oare oamenii chiar își aduc aminte?
– Ca să fiu sinceră, murmură doamna Oliver, eu mă gândeam la elefanți.
– La elefanți?
Ca și-n alte ocazii, Poirot își spuse că doamna Oliver era fără doar și poate cea mai de neînțeles femeie din lume. De ce așa, tam-nisam, elefanți?”

   Poirot ia legătura cu unele persoane cunoscute de pe vremea când lucra în Poliție, în timp ce doamna Oliver regăsește vechi cunoștințe comune cu familia Ravenscroft: sub diverse pretexte, le vizitează și aduce vorba de acea tragedie.

   Curios este faptul că vorbind cu superintendentul Garroway, Poirot aude de la acesta aceeași remarcă privitoare la elefanți:

„- Da, făcu Poirot gânditor. Oamenii uită.
– Nu sunt precum elefanții, murmură superintendentul Garroway cu un zâmbet slab. Se spune că elefanții își amintesc totul.
– E ciudat că ați adus acest lucru în discuție, remarcă Poirot.
– Că am adus în discuție păcatele vechi?
– Nu neapărat. Precizarea cu elefanții mi-a reținut atenția.

   Dacă oamenii își aduc aminte, dacă sunt precum elefanții, dacă ancheta va da roade după atâția ani, rămâne de aflat citind cartea. Ariadne Oliver face o anumită referire la începutul romanului, la dinții câinilor și ai elefanților, din fildeș și mult mai puternici decât cei ai oamenilor. Cu siguranță vă gândiți că remarca este lipsită de orice noimă, însă la final veți vedea că are un sens. Ce sens? Ei, puteți afla numai citind cartea, nu vreau să vă stric plăcerea. Elefanți și câini, interesant… Pot să vă spun doar că Poirot consideră un anumit câine „foarte inteligent. Poate mai inteligent decât poliția”.

    Și ca să rămânem în zona zicalelor, Garroway mai spune ceva relevant:„Păcatele vechi au umbre lungi”. Despre ce păcate e vorba și care sunt umbrele lor rămâne să aflați.

    Intriga e simplă, clară, spre deosebire de alte romane ale autoarei, deși deloc previzibilă. Prima dată când am citit romanul, nu am bănuit nimic. Vă dau un indiciu: totul se învârte în jurul dragostei. Logodna dintre Celia și Desmond (fiul femeii ce a abordat-o pe doamna Oliver la prânzul literar) și încă o poveste de dragoste din trecut, cu implicații în prezent. Și revenim la vorba lui Garroway: „Păcatele vechi au umbre lungi”. Sau mai degrabă, „Este mai lesne să urăști pe cineva pe care ai iubit odată decât să devii indiferent.”

   Mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu Poirot și Ariadne Oliver. Nu știu de ce, dar îmi plac mai mult romanele în care apare și ea, cei doi făcând o echipă foarte bună. Iar Poirot… pentru descrierea lui nu mai există cuvinte:

– Ei, acesta este și motivul pentru care am ajuns la dumneavoastră, continuă doamna Oliver. Vă place să descoperiți lucruri. Lucruri ale căror cauze nu pot fi înțelese de nimeni.”
„Desmond se uită oarecum intrigat la omulețul care se afla în fața lui. Într-adevăr, o personalitate foarte comică, reflectă el. Capul în formă de ou, mustățile bogate. Deloc impresionant. De fapt, nu tocmai figura pe care se așteptase să o întâlnească.”

    Romanul a fost ecranizat în cadrul seriei televizate Poirot, cu David Suchet în rolul celebrului detectiv. Personal, nu mi s-a părut că s-ar ridica la înălțimea cărții, dar probabil e de vină părerea tipică de fan: nici un film nu e prea bun pentru cartea preferată. Ce nu mi-a convenit la film? Este mai palpitant, într-adevăr, dar pentru a obține acest lucru, i-au stricat intriga: au introdus un element destul de important ce a modificat ceva din acțiunea cărții. Actrița ce o interpretează pe Ariadne Oliver (Zoe Wanamaker) este aleasă nepotrivit: are prea multă personalitate pentru doamna Oliver, este prea fermă și rațională; doamna Oliver este o femeie într-un fel timidă, are oroare de discursuri în public (exact ca Dame Agatha, deși se descurca de minune în scris, să țină un discurs era oroarea vieții ei); deși ar dori, nu îndrăznește s-o expedieze pe acea femeie băgăcioasă, în timp ce în film, îi spune direct că în nici un caz n-ar întreba-o pe Celia despre tragedia părinților ei; ori Ariadne Oliver din carte nu ar fi fost atât de vehementă; Ariadne Oliver este zăpăcită, cu capul în nori, se bazează foarte mult pe intuiție, în timp ce varianta ei din film este rațională, organizată, bazându-se pe logică.

   „Știu ce pot să fac și ce nu. Nu pot să țin discursuri. Mă impacientez, devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi sau aș spune același lucru de două ori. Mi s-ar părea că sunt stupidă și aș arăta întocmai. Cuvintele îmi sunt prietene, dar rostul lor e să le așterni pe hârtie, să le înregistrezi pe o bandă de magnetofon sau să le dictezi.”– nu se potrivește prea bine cu doamna Oliver din film, care ține un discurs la acel eveniment literar.

    Însă mi-a plăcut atmosfera recreată în film: costumele, decorurile, mobilierul. Probabil din acest motiv au mutat acțiunea mult mai devreme, prin anii 1940. Trebuie să recunosc că în ciuda sindromului meu de fan cusurgiu, este un film elegant.

Citate:
„Copiii știu totul. Știu cele mai neobișnuite lucruri.”
 „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

    Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

Cartea Elefanții nu uită niciodată de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Seria Miss Marple

Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie-farmecul scamatoriilor ucigașe de altădată

Editura Litera
Colecţie: Seria Miss Marple
Anul apariţiei: 2017
Titlul original: They Do It with Mirrors
Traducător: Roxana Ghiţă
Număr de pagini: 272

 

    Agatha Christie (cu numele real Agatha Mary Clarissa Miller) se naşte în Anglia în 1890 din mamă englezoaică şi tată american. Pe lângă celebrele sale romane crime şi mistery, a publicat sub pseudonimul Mary Westmacott şi şase volume romantice. Cele mai faimoase personaje ale celei ce a ajuns să fie supranumită “Regina crimei” şi să devină cea mai vândută scriitoare a tuturor timpurilor sunt investigatorul belgian Hercule Poirot şi simpatica bătrânică deductivă Miss Marple. Aceasta din urmă a fost protagonistă în 12 romane şi în 20 de povestiri. They Do It with Mirrors / Jocuri de oglinzi a fost lansat în 1952.

   O adevărată încântare intelectuală şi estetică ne stârneşte Editura Litera cu eleganta sa colecţie de autor, atât de frumos tipărită. Cititorii români pot găsi acum cărţile semnate Agatha Christie într-o înşiruire sistematică şi parcelată, volumele care o au ca eroină pe Miss Marple având şi propriul logo, o bunicuță cu pălărioară, tot aşa cum şi cele din seria Hercule Poirot se revendică sub al lor, omuleţul cu papion.

 

   Jocuri de oglinzi debutează cu o conversaţie între vechi amice, de unde aflăm povești inedite din trecutul lui Jane Marple. În fragedă tinereţe ea a frecventat Şcoala Catolică în Italia, la Florenţa, împreună cu două fete americane care i-au devenit prietene, surorile Ruth şi Carrie Louise.
Ruth van Rydock o roagă acum pe Miss Marple să-i viziteze sora cu radarul său intuitiv pornit, pentru că de când a trecut ultima oară pe la ea, a rămas cu impresia că se întâmplă ceva negativ în viaţa sa. E mai mult o senzaţie, nu poate indica nimic precis, dar este sigură că lui Miss Marple nu-i va lua mult să descopere ce nu este în regulă. Cu receptivitatea sa entuziastă pentru tot ce e nou și interesant, simpatica investigatoare amatoare acceptă invitaţia şi pretextul vizitei la Stonygates, reşedinţa lui Carrie Louise, transformată în casă de refugiu pentru recuperarea tinerilor delicvenți.

    Însăşi opera filantropică în care sunt implicaţi mai toţi membrii familiei de la conacul preschimbat în centru de reabilitare pare o sursă de primejdie. Faptul că atât de aproape de locuinţa familială trăiesc juni infractori, aduce deja posibilitatea concretizării unui pericol pentru toți cei din casă, dar când lucrurile se precipită, aşa cum simţise Ruth că s-ar putea întâmpla, suspiciunile se îndreptă în cu totul altă direcţie. Mai exact, exclusiv spre cercul intim al membrilor de familie şi al apropiaţilor lor.

   Nu cred că e de dorit pentru cititorul cu chef de a asista neavizat la loviturile de teatru şi revelațiile unui roman detectivistic, să dezvălui ceva din desfăşurarea efectivă a evenimentelor. Premisele, personajele şi temele abordate, cred că ar fi suficient de prezentat, pentru a se lămuri oricine dacă vrea să aprofundeze romanul şi cât din stilul tipic al Agathei va regăsi în el. Aşa că, anexez polițienește o scurtă listă de protagonişti, cu trăsăturile definitorii ale celor ţinuţi sub observaţie la Stonygates de perspicacea Miss Marple:

   Carrie Louise – prietena  din tinereţe a lui Jane Marple, mereu condusă de idealuri, definită de toţi ca adorabilă, generoasă şi altruistă. Dă senzaţia de a fi un pic aeriană şi deconectată de la realismul lumii înconjurătoare, deşi Miss Marple, care o cunoştea bine, ştia că nu era chiar aşa.

   Lewis Serrocold – cel de-al treilea soț al lui Carrie Louise, contabil bogat, cu o reputație imaculată, filantrop obsedat de recuperarea tinerilor delicventi. A transformat locuinţa grandioasă a soţiei în institut de reabilitare, unde alături de băieţii ce se încearcă să fie reintegraţi social sunt găzduiţi şi psihologi, psihiatri sau terapeuţi

   Mildred Strete – fiica naturală a lui Carrie Louise, rămasă văduvă. Dură, directă şi neplăcută, are anumite sechele din copilărie pentru că mama sa ar fi favorizat-o sentimental pe fiica adoptată, mai tonică şi mai atrăgătoare. În viziunea ei, tocmai din dorinţa principială de a nu face deosebiri între cele două fete, Carrie Louise a căzut în cealaltă extremă, răsfăţând-o numai pe înfiată, antagonizându-şi astfel copilul biologic

   Gina – fata Pippei, mama sa murind la naştere, şi a unui marchiz italian ce s-a evaporat după deces, a fost crescută de bunici. Foarte frumoasă şi superficială, dorindu-şi să fie admirată şi iubită de toţi, mereu surâzătoare, îi poate răni pe cei din jur, chiar fără să vrea, prin lejeritatea comportamentului său voluntar lipsit de restricţii empatice.

   Walter Hudd – american vânjos, soţul Ginei luat în căsătorie cam brusc, după doar o săptămâna de curtare. Cuplul a venit la bunica fetei într-o scurtă vizită  care s-a prelungit, ca un semn clar al faptului că nu toate merg tocmai perfect între ei şi că Gina nu mai este sigură dacă își va urma bărbatul în America.

   Edgar Lawson – un tânăr încurajat de Lewis Serrocold să se considere asistentul lui, poate şi ca o formă de tratament, pentru că manifestările sale sunt clar paranoide. Se simte urmărit şi spionat  şi crede că nu ocupă în viață poziţia pe care o merită. Psihologii şi psihoterapeuții centrului încearcă să îl ajute şi sunt convinşi că fac mari progrese cu el.

   Stephen şi Alex Restarick – fiii celui de-al doilea soţ al lui Carrie Louise, care a abandonat-o pentru o  cântăreaţă iugoslavă. În altruismul său, mama vitregă păstrează legătura şi acum cu cei doi băieți deveniți maturi, ca şi cum ar fi proprii copii şi îi implică în spectacolele de teatru pe care le pun în scenă tinerii delicvenți în acelaşi scop reintegrator.

   Miss Juliet Bellever – căreia toţi îi spun Jolly – este o combinaţie de menajeră, secretară, acompaniatoare, câine de pază şi bună prietenă a stăpânei casei. Om bun la toate şi indispensabilă în administrarea reşedinţei.

   Christian Gulbrandsen – acţionar al Institului, fratele vitreg al lui Mildred, vizitator inopinat şi cam nedorit de către cineva…

   Acestea sunt personajele, locuind împreună sau în trecere, aflate într-o complicată încrengătura familială şi de interese financiare, pe care Miss Marple trebuie să se descurce a le descifra. Pentru că, parcă mai mult ca în oricare carte sau film în care toţi suspecţii sunt strânşi într-o cameră pentru a li se dezvălui criminalul, în acest roman, detectiva de ocazie se va baza preponderent pe psihologie şi nu pe simţul de observaţie. Cel mai strașnic îi vor activa deducțiile caracterul şi felul de a fi al celor ce ar fi putut comite crima, chiar dacă partea tehnică este legată tot de actul fizic al iuţelii de mâna şi al nebăgării de seamă cu care magicienii şi scamatorii îşi făceau numerele pe scenă sau în saloane prin acea perioadă – de unde şi comparaţia din titlu.

    Locul în care se desfăşoară acţiunea este partea centrală a imensei clădiri gotice victoriene, cea locuită de familie, aripile unde stau băieţii implicaţi în procesul de reinserţie socială, neavând o însemnătate deosebită. Grădina lăsată în paragină, terasele înconjurătoare, feresetrele mari, lacul, toate pot căpăta, însă, un rol în desfăşurarea dramei şi a anchetelor post-factum.

    Romanul publicat mai întâi în Statele Unite, apoi în Anglia, în 1952, face multe referiri culturale la temele de dezbatere ale acelei vremi, dar şi la unele paralelisme din biografia scriitoarei.

   Astfel, ea tocmai divorţa, la fel ca multe dintre personajele cărţii, de asemenea în cele două ţări anglo-saxone exact atunci se reglementa prin noi prevederi legislative separarea maritală amiabilă.

   Soarta copiilor din căsniciile distruse se configurează ca o altă  temă. La fel ca bănuiala instinctuală faţă de străini, vizibilă când primii suspectaţi sunt americanul sau italianca, care şi dacă nu ar fi putut face ceva, se consideră că oricum au un caracter dubios. Eficiența operelor filantropice şi cât de bine direcţionate sunt de oamenii care le conduc, dă și ea o tematică aparte. Şi, cum am mai menţionat, fascinaţia pentru prestidigitație şi magie, care, ca o pildă despre posibilitățile amăgirii umane, ajunge până la a influenţa înspre deschidere, felul de gândire şi ideile preconcepute ale spectatorilor.

    Asemeni tuturor romanelor Agathei, şi Jocuri de oglinzi este unul de atmosferă. De includere în rutina unei comunităţi mai mult sau puţin obişnuite, paşnică şi banală, cu convenţia că la un moment dat o să înceapă un joc social al deducțiilor. Tu, ca cititor şi însoţitor invizibil al lui Miss Marple trebuie să îţi păstrezi atenţia în alertă şi să încerci să ţii pasul cu agera bătrânică şi raționamentele sale sau interpretările ei psihologice.

   Este relaxant şi plăcut să te laşi prins în mrejele unui astfel de roman, unde crima în sine e doar un pretext pentru a îţi activa inteligenţa analitică şi spiritul de observaţie. Nici filmele, nici video game-urile, nici măcar escape room-ul, nu pot reface total, updatată, emoţia revelatoare adusă de finalul unei cărţi a lui Lady Agatha, în care se dezvăluie atât de satisfăcător vinovatul.

Cartea Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Cabaret Biarritz, de José C. Vales-recenzie

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

Titlul original: Cabaret Biarritz

Editura: Trei

Fiction Connection – colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din spaniolă de: Marin Mălaicu-Hondrari

Număr pagini: 405

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,76

Câștigătorul Premiului Nadal 2015

   Când am văzut „Cabaret Biarritz” într-o librărie, am rămas fascinată de descrierea de pe ultima copertă:

„În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate.

Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani.

În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă.

Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.”

     Cum îmi plac cărțile și filmele ce redau atmosfera din acea epocă, mi-am spus că sigur este pentru mine. Însă m-am înșelat în oarecare măsură. De ce? M-a luat prin surprindere stilul Eu mă așteptam la o narațiune, îmi închipuiam că Georges Miet este un narator-personaj, care, așa cum se spune în descriere, merge la Biarritz pentru a se documenta în privința crimei și vrând-nevrând, este implicat în viața de acolo. Ei bine, cartea este construită din interviuri pe care Miet se presupune că le-a luat 15 ani mai târziu de la cele întâmplate celor prezenți în Biarritz la acel moment și care au o oarecare legătură cu evenimentele.

     Subiectul este bun, interesant, ceea ce, de fapt, m-a atras din prima. Traducerea este, de asemenea, foarte bună, unele expresii fiind adaptate exact limbii noastre, ceea ce nu pot spune despre traducerile altor cărți.

   Dar să nu fac precum unele personaje din interviuri, ce s-au cam pierdut în detalii, și să trecem la subiect: așa cum ați citit în descriere, Georges Miet este trimis la Biarritz, pentru a scrie o carte despre morțile suspecte petrecute în acea stațiune estivală. Ceea ce nu aflăm din descriere este faptul că Miet și-a început cercetarea după 15 ani de la cele întâmplate, intervievînd diverse persoane. Nu a luat el însuși contact cu atmosfera din acea epocă, ci doar a pus pe hârtie versiunile celor ce au avut mai mult sau mai puțin legătură cu acel caz.

   În 1925, în plină epocă a anilor nebuni (Les Anées Folles), moartea lui Aitzane Palefroi, o tânără de 16 ani, zguduie luxoasa localitate estivală Biarritz: fata, angajată a unei librării, este găsită înecată în apele oceanului. Crimă sau sinucidere? Cine ar fi ucis-o pe acea fată sau ce motive ar fi avut să se sinucidă? Când toată lumea cade de acord că este vorba de o sinucidere, apare o piesă ce nu se potrivește: inelul cu o piatră foarte valoroasă, „Le prince charmant”, ce figura printre lucrurile fetei. Oricine își poate da seama că tânăra nu și-ar fi permis o bijuterie atât de scumpă.

   Cu câteva zile în urmă, trei oameni se înecaseră în apele capricioase ale oceanului: o înotătoare englezoaică și doi bărbați care au încercat s-o salveze, dintre care unul, maître baigneur. Dificil de crezut că doi înotători profesioniști s-au înecat, însă era cunoscut faptul că în acel golf curenții sunt foarte puternici. Să fi fost mai mult decât un accident? Să aibă vreo legătură cu moartea tinerei de 16 ani?

   Multe lucruri cu semnul întrebării, pe care Georges Miet încearcă să le clarifice. În același timp, din interviuri ne putem da seama că nu numai Miet este pe urmele adevărului, ci și alte persoane prezente în acel an la Biarritz: jurnalistul Villequeau, zis Vilko, fotograful Marcel Galet și Beatrix Ross, probabil cel mai interesant personaj din roman: o femeie fermecătoare, cu o personalitate incandescentă, ca și șuvița de păr roșie, moștenită de la străbunica ei.

   Interesantă este și povestea de dragoste dintre Villequeau și Beatrix, rezumată în câteva cuvinte: „À tout jamais…”. Cei doi s-au cunoscut în adolescență, atunci când părinții au adus-o pe Beatrix la Biarritz cu intenția de a-i găsi un soț demn de ea, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânăra de atunci și Vilko s-au îndrăgostit. Relația lor nu a fost posibilă, clasele sociale despărțindu-i ca o prăpastie; familia aristocrată din care făcea parte Beatrix nu ar fi acceptat niciodată căsătoria acesteia cu un simplu jurnalist. Între timp, fiecare și-a refăcut viața cu altcineva, dar nu s-au uitat unul pe celălalt. „À tout jamais…”.

Vă asigur, domnule Miet, că Vilko e singurul om pe care l-am cunoscut care chiar era bolnav de iubire. Marcel o numea „iubirea infernală a lui Vilko”, dar din punct de vedere științific, unii experți au catalogat această emoție în zona iubirii-haos, capabilă să provoace nebuloase mentale care-i conduc pe indivizi la autodistrugerea absolută;

   În vara anului 1925, când Vilko și Beatrix s-au reîntâlnit după 10 ani, el era căsătorit cu o femeie habotnică, vizitată de un preot catolic și care se mortifica, crezând că așa își va ispăși păcatele. Documentarea este foarte bună, în Spania catolică din acea vreme existând această practică oribilă, ce mă făcea să cred că voi visa urât numai citind:

Dacă vreți să vă spun părerea mea sinceră, nu cred că Dumnezeu vrea ca o coapsă frumoasă, albă, fină, așa cum avea stăpâna mea, să fie schingiuită într-un asemenea hal. Nu văd ce interes ar avea Dumnezeu sau Isus Cristos ori mai știu eu care alt sfânt ca o femeie să-și mortifice trupul în asemenea măsură.”

   Datorită profesiei lor, Vilko și fotograful Galet iau contact cu ancheta privind moartea lui Aitzane, iar Beatrix este „creierul”: ea leagă ițele, fiind o femeie inteligentă, cu o viziune detectivistă. Dar se pare că există cineva direct interesat să-i oprească; cineva căruia nu-i convine deloc ca adevărul să iasă la iveală, sperând că verdictul va rămâne cel de sinucidere, respectiv accident. Cine este această persoană și ce motive ar avea? Puteți descoperi singuri, citind cartea.

   Autorul realizează o descriere a Biarritz-ului anilor 1920. Titlul romanului este dat de cabaretul Biarritz, aflat la subsolul Vilei Belza (Vila Neagră, în dialectul basc), un loc cu o faimă mistică, despre care circulă multe legende, cum ar fi ritualurile vrăjitorești desfășurate în trecut. De asemenea, ni se conturează un tablou al societății din acele timpuri: luxul, opulența, risipa împinse până la decadență:

„Vila Belza, vechiul conac gotic ce se înalță pe promontoriul din Biarritz, se bucura în anii aceia de o faimă incredibilă. Pe toată durata verii, în grădinile vilei aveau loc uriașe petreceri și orgii fabuloase și nu exista viciu, plăcere sau perversiune care să nu fie permisă la etaj, într-un cabinet numit Aux secret plaisirs. Apoi erau restaurantele unde păcatele gastronomice nu erau cu nimic mai prejos decât cele trupești.”

„În salle à manger, după ce am reușit ca dezgustătorul și livrescul Entendu să nu găsească loc la masa noastră, ne-am dăruit șampaniei și unui formidabil meniu compus din labirintice porții de calcan, raci, pateuri, carne condimentată în stil provensal, coaste de miel, galantine de gâscă, compot, șerbet, salată, brânzeturi glacé…”

„Bărbații purtau costume de gală impecabile și aveai impresia că doamnele se hotărâseră să expună privirii toate bijuteriile Franței; în general, mai puțin fetele cele mai tinere și mai îndrăznețe – care preferau moda de ultimă oră -, toate purtau rochii lungi, de seară, cu tocă de pene și nenumărate perle și diamante prinse în coliere și diademe.”

Grădina era splendidă, cu focurile ei de tabără, cu mesele îmbietoare pline de mâncăruri aduse din cele mai exotice, îndepărtate și sălbatice locuri din lume, cu fântânile ei de lichior și șampanie, coșurile cu flori și fructe…”

Chelnerițele, extraordinare reprezentante ale voluptății și lascivității feminine, își purtau șoldurile rotunde printre mese, oferind cocteiluri speciale, vinuri fierte și aromate, licori tari, țigări, cocaină, efedrină și alte delicii senzuale, onirice și narcotice.

   Ce mi-a plăcut:

– faptul că m-a determinat să aflu mai multe despre acea regiune aflată la granița dintre Spania și Franța, dorindu-mi s-o vizitez: Țara Bascilor, Biarritz (Miarritze în bască), San Sebastián, Côte des Basques, Vila Belza, sunt convinsă că formează un circuit superb:

„Daaa, San Sebastián, cu apele lui senzuale și nisipurile de aur! San Sebastián cu briză tandră la înserat și nopți visătoare petrecute în saloane de chihlimbar! (…)San Sebastián a fost întotdeauna locul predilect de întâlnire al aristocraților și nobilimii și pe acolo trecuseră prinți ruși, regi ai unor țări care acum nici măcar nu mai există sau sultani din țări exotice și pline de deșerturi.”

– descrierea societății din acele timpuri;

– subiectul, destul de interesant și impresia de autentic imprimată faptelor;

– traducerea, foarte bună în comparație cu alte cărți;

– povestea de dragoste dintre Vilko și Beatrix Ross: „À tout jamais…” – n-o să mai pot auzi aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei;

– se poate spune că există un oarecare umor; deși unele interviuri m-au exasperat prin devierea de la subiect, unele mi s-au părut amuzante, prin ignoranța și spontaneitatea personajelor:

Unul dintre cei doi, nu știu dacă fotograful sau celălalt, tocmai zicea: „E ca și cum am trăi într-o povestire de Edgar Allan Poe”. Habar nu aveam cine era acel Edgar și nici nu-i citisem povestirile, dar m-am gândit că dacă vorbea despre cimitire, atunci eram obligat, ca maxim reprezentant al cimitirului public Sabaou, să mă informez și să aflu tot cer se putea afla despre obiceiurile de îngropare din alte părți ale lumii, mai ales dacă acel Edgar era și el gropar ca mine.”

„Doamne, Dumnezeule!

Așa a zis, de față cu mine! Sunt gata să jur pe șnițelul vienez!”

„„Ar trebui să-l citiți pe Rimbaud, domnișoară, pe Rimbaud”, îi spunea nimfei Krystyne.

„A, da? Are nume de toboșar, Rimbaud ăsta.””

    Ce nu mi-a plăcut:

–  notele de final, aflate la sfârșitul cărții – totuși, recunosc că aceasta este o preferință personală, nu-mi place să dau paginile până la sfârșit de fiecare dată când apare o notă;

Citate:

„Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase.”

„Ehei, văzusem eu multe tragedii în război și credeam că nimic nu mă va mai înfricoșa de atunci înainte. Dar asta era valabil doar pe jumătate: nicio grozăvie făcută de bărbați nu mă mai îngrozea, e drept, însă frumusețea femeilor, fără cel mai mic efort, mă învingea și dădea cu mine de pământ.”

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

„Oamenii care au sufletul împăcat nu bat drumurile, nici nu se duc în păduri, nici nu urcă îngustele cărări de munte, nici nu se aventurează pe culmi. (…) Chiar dacă ei neagă, mulți alpiniști își caută moartea, de fapt, vor să plătească cu viața lor pentru crimele și păcatele pe care le au pe conștiință.”

    Despre autor:

   José C. Vales este un editor, traducător, scriitor născut în 1965, în orașul spaniol Zamora. Licențiat în Filologie Hispanică la Universitatea Salamanca, scrie critică literară și se implică în jurnalismul cultural. Romanul „Cabaret Biarritz”, pentru care a câștigat Premiul Nadal în 2015 (unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania), este cel de-al doilea publicat. A mai scris „El pensionado de Neuwelke” și  „A passeggio per Biarritz: Guida turistica 1929

Diverta

Cartea Cabaret Biarritz de José C. Vales este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

by -
17

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.

Tot timpul din lume, de Teodora Matei-recenzie

   Teodora Elena Mateiu s-a născut în 09.06.1971 la Ploieşti. Publică sub pseudonimul Teodora Matei. A publicat proză scurtă în revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastică, ficţiuni.ro, Argos, Revista de suspans, începând cu anul 2012. De asemenea a contribuit la diferite antologii şi volume colective.
Romanele ei apărute sunt: ”Omul fluture” (2015) şi “Maya” (2016) în colaborare cu Lucian Dragoş Bogdan; ”Stăpânul castelului” (iunie 2016, ed.Tritonic) şi “Cel-ce-simte” (august 2016, ed.Tritonic). Şi acum tot la editura Tritonic romanul “Tot timpul din lume”.

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.
Pentru Ava, Aidan, Clara şi Marek viaţa este un concert pentru pian. De unii dorit, de unii respins. Cei care vor alege muzica, vor trăi veşnic, pentru că şi muzică e veşnică.
Dar iubirea? Şi ea e veşnică?”

   Mărturisesc că m-a intrigat prezentarea de pe copertă şi eram şi curioasă să citesc o carte a autoarei, celelalte mi se păruseră prea fantasy şi ştiţi deja că nu prea agreez genul.
Teodora Matei spunea că este o carte poliţistă, dar mie mi s-a părut mai mult o îmbinare a policier-ului cu fantasy, dar atât de bine scrisă şi atât de captivantă încât sincer n-am putut s-o las din mâna. Găsim aici, sigur la altă dimensiune, povestea lui Shakespeare-“Romeo şi Julieta”, reeditarea modernă a mitului tinereţii veşnice (vezi basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”) complectate de suma viciilor umane, dar şi dragoste.

Veţi întreba: ”Dragostea faţă de cine?”. Ei hai să vedem…

   Povestea începe cu Aidan (nepotul) care primeşte de la avocat un plic lăsat de celălalt Aidan, bunicul lui bătrân şi aventuros. L-a lăsat preventiv, în cazul în care nu mai revenea din călătorie să fie predat poliţiei. Nepotul citeşte prima pagină a poveştii, dar renunţă şi preda plicul poliţiei amuzându-se de “isprava” bătrânului, găsind chiar şi un titlu pentru caz ”Pianista”.

   Dar să vedem povestea sau mai bine zis poveştile care la un moment dat se îmbină.
Marek, renumit compozitor şi pianist, se mută cu Clara, soţia şi iubirea lui, într-o casă din capitală,a proape de centru. Căutase aşa o casă deoarece petrecea mult timp în studio şi dorea ca soţia lui să poată merge uşor în oraş. Se închidea în studio cu Vladimir, prietenul şi agentul lui, căruia de multe ori îi dicta notele compoziţiilor. Clara, pe de altă parte, nu mai picta nimic, îşi pierduse inspiraţia, se ocupa numai de casă şi grădină. Dragostea lor ardea ca o flacără, dar orele petrecute fără Marek o deprimau, la fel ca şi conştientizarea că muzica i-l fură de fiecare dată, fără să-şi dea seama că ea era toată inspiraţia şi creaţia lui.

   Pe fondul acestor trăiri intense, apare în vizită un bun prieten al lui Marek, un tânăr actor Mirco, şi normal este cazat la ei în căsuţa de vară. Acesta petrece din ce în ce mai mult timp cu Clara, uneori trimis chiar de Marek, care avea deplină încredere în ei. Dar cei doi au o relaţie, Clara rămâne gravidă şi pierde copilul ( soţul ei crezând până la final că e copilul lui). Când Marek revine de la un concert, la care soţia lui lipsise, îi găseşte morţi pe amândoi. Clara lăsase o scrisoare în care îşi explica gestul. Pe Clara o găseşte în casa lor, iar pe Mirco în căsuţa în care era găzduit. Da…pare o scenă gen Romeo şi Julieta, dar mie mi-a făcut impresia că era atât un gest de sfidare cât şi de atragere a atenţiei făcut de Clara.

   Cert e că Marek este atât de marcat şi disperat încât se scufundă într-un ocean de deznădejde, băutură, droguri, nu mai compune, nu-i mai pasă de cum arată, chiar e gata să-şi distrugă compoziţiile. Noroc cu Vladimir, care le salvează şi prin vânzarea lor câte unui pianist mai face rost de bani .
La un moment dat Marek începe din nou să cânte, dar nu propriile compoziţii, la recomandarea lui Vladimir cânta în fiecare seară la un bar.
Totul pare să meargă bine, barul are o clientelă din ce în ce mai selectă care vine să-l asculte pe pianist şi chiar îi solicită acestuia concerte private. Şi din nou intervine ceva…

   Vladimir vinde din compoziţiile lui Marek unor instrumentişti tineri, şi de fiecare dată după concert, în care cântau respectivele compoziţii, pianistul avea un accident fatal. E suficient să se creeze o isterie colectivă şi lumea să-l privească ca pe un monstru blestemat. Dar bogătaşii la care mergea să cânte îl iniţiază în tainele cultului satanist practicat de ei, care presupunea că poţi întâlni o persoană din altă lume şi prin produsele consumate să rămâi veşnic tânăr. Grupul este arestat şi Marek scapă ca prin urechile acului ajutat de Vladimir. Dar recade în starea anterioară de delăsare, drogare şi chiar practici de magie neagră, totul doar pentru că aşa e sigur că o poate avea pe Clara cu el. Dar totul se schimbă când merge să asculte o tânăra pianista Ava, care prin agentul ei cumpărase de la Vladimir o compoziţie a lui Marek.

   Ava, o pianista tânăra, avusese de mică o viaţă grea. Tatăl ei murise lăsându-le cu multe datorii pe care ea şi mama ei încercau să le achite. Pierd casa şi stau în chirie când Ava îl cunoaşte pe Aidan, un tânăr de bani gata, ambiţios, cu o fire schimbătoare şi extrem de orgolios. Se îndrăgostesc şi Aidan o prezintă mamei lui, care nu e prea încântată de situaţie. Aidan le duce să stea într-o casă de-a lor, fără chirie .Mama Avei se îmbolnăveşte grav şi ea acceptă câteva concerte într-un orăşel de munte. Aidan nu prea e de acord, dar până la urmă nu are încotro când Ava îi spune că nu vrea să profite de banii lui. Doar că aşa cum se mai întâmplă, agentul îi trage în piept, concertele sunt pe un an şi dacă nu cânta nu sunt plătiţi.

   Ava nu are ce să mai facă, dar într-un weekend când vine acasă mama ei o anunţă că au fost date afară din casă de oamenii lui Aidan, şi el nu este de găsit. Şi până atunci avea un weekend cu ceartă şi indiferenţă, altul cu iertare şi flori. Ava vrea să termine cu viaţa, dar mai era şi mama ei. Aşa că se mută amândouă, concertele se termină, mama ei moare şi Ava rămâne singură, doar cu amintirile.
Are noroc cu gazda care o recomandă şi începe să dea lecţii particulare de pian. Adună o sumă destul de mare de bani, dar gândul ei este tot la sinucidere. Ştiind povestea compoziţiilor lui Marek îşi trimite agentul să cumpere una sau mai multe, sperând că şi în cazul ei blestemul să fie valabil.

   Vladimir se bucură pentru că şi el şi Marek erau faliţi. Ava cânta şi are din ce în ce mai mult succes. Până la urmă îl cunoaşte pe Marek, devin prieteni şi parteneri, pentru că fiecare era omul unei singure iubiri. Marek o introduce, cu acordul ei, în tainele magiei negre, în tainele nemuririi.
Văd lumea, dau concerte, se mută des, îşi schimbă identitatea, totul pentru a evita speculaţiile asupra vârstei lor. Se retrag de fiecare dată la căsuţa din oraşul de munte, oaza lor de linişte. Aici îi găseşte Aidan, dar restul poveştii şi multe alte amănunte veţi afla dacă citiţi romanul.

   Vă mai spun doar că Teodora Matei a scris un roman care îmbină genuri literare diferite, poveşti de dragoste, mituri şi legende, caracteristici umane căci nu lipsesc lăcomia, orgoliul, ura, iubirea, obsesia. Şi o face foarte bine.
Mă bucur că am citit romanul pe care vi-l recomand şi vouă şi aştept cu nerăbdare următoarea ei carte.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

Printre cărţi şi Edituri preferate-2017

   Am început anul acesta ”în forţă”, cărţi bune, autori români sau străini, edituri de succes dragi sufletului meu.
O să începem cu autorii români, mai ales pentru că sunt ai noştri.

   Prima carte, o mare surpriză, de altfel, dacă e să credem zicala aşa va fi tot anul, romanul lui Marius Albert Neguţ “Îngeri Rătăciţi”(Editura Libris)
Citind cartea veţi rămâne surprinşi de varietatea de personaje, veţi vedea că există onoare, demnitate, loialitate şi compasiune, acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Marius Neguţ ne prezintă personajele şi situaţiile firesc, fără înflorituri, fără a atenua duritatea, fără prejudecăţi, doar cu ideea clară că, asta e viaţa. Iar scenele, urmăririle, tunelurile sunt atât de plastic descrise, încât ai impresia că le străbaţi şi tu, alături de protagonişti. La un moment dat aveam parcă senzaţia că mă sufoc în tunel. Romanul lui Marius Albert Neguţ este o lecţie de viaţă, o lecţie de istorie, o lecţie de credinţă şi încă multe alte lucruri.Un roman care “te bântuie” mult după ce l-ai citit.

   Am să continui cu Editura Herg Benet, ai cărei autori mi-au făcut numai surprize plăcute.
La fel ca seria “Amanţii” sau poveştile din “Până când mă voi vindeca de tine”, cartea Corinei Ozon “Tentaţii”, pe lângă povestea ei, te determina să te autoanalizezi şi dacă ai curaj să recunoşti că ai multe vise, regrete, neîmpliniri, că-ţi doreşti o a doua şansă, să-ţi pară rău că n-ai avut atunci, cândva,  curajul s-o iei de la început. Aştept cu nerăbdare continuarea de la “Amanţii”.

   Cristina Nemerovschi nu va înceta niciodată să mă surprindă. ”” este un alt roman al căutărilor şi regăsirilor de sine: ”Ştiu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar ştiu la fel de bine şi că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă şi vie, la fel ca întotdeauna.”

   “Fata de la Nord de Ziuă” este o nouă “bijuterie” a lui Alexandru Voicescu. Eram curioasă după ce am citit “Malad” cu ce ne va mai surprinde şi încânta autorul. Şi Alex a comis-o din nou, pentru că: ”Niciun drum nu seamănă complet cu un altul, aşa cum nici vieţile noastre nu sunt identice în fiecare zi. Trebuie doar să îţi reaminteşti cine ai fost în clipa respectivă şi vei şti şi unde ai fost.”

   Un alt roman care m-a impresionat este cartea de debut a autoarei Silvia Ianaşi Katz; ””editura Aius. N-am să vă spun că este o carte perfectă, pe ici pe colo frazarea este puţin ciudată, ca a cuiva care traduce cuvintele din altă limbă, ceea ce este explicabil ţinând cont că autoarea trăieşte şi scrie în altă ţară.
Dar sinceritatea şi frumuseţea sentimentelor, învăţăturile, poveştile reale, acoperă orice mici imperfecţiuni pe care le-aş putea găsi. Impresionant este că, deşi personajele (oameni reali) trec prin foarte multe probleme şi necazuri, totuşi în mijlocul celor mai triste situaţii îşi păstrează dragostea şi speranţa în viaţă şi în oameni.
Autoarea spune: ”Prin cuvintele scrise aduc omagiu celui mai minunat sentiment, a cărui substanţă magică, atunci când îşi găseşte drum spre mintea şi inima noastră ne ajută să cunoaştem sensul vieţii: IUBIREA! Ea trebuie să fie dialogul nostru permanent în toate momentele vieţii prin care trecem, fericiţi sau nefericiţi, deoarece IUBIREA este magia dintre noi şi lumina ce rămâne după noi.DOAR IUBIREA!”

   Şi acum să “vizităm” o editura deosebită şi foarte dragă mie: Editura Crime Scene Press, unde găsesc romane poliţiste de calitate, genul meu preferat
Emblema sau poate brandul editurii nici nu ştiu cum ar fi mai bine să-l numesc, este scriitorul George Arion, care mi-a încântat începutul de an cu cărţile dansului:

”, ”Necuratul din Colga”; ”Insula cărţilor”; ”Spioni în arşiţa”, cărţi scrise în stilul lui inconfundabil alert, serios, şi totuşi cu o doză de umor.
Romanele lui George Arion sunt istorie,r eligie, credinţă, ocultism, paranormal, fantasy şi poliţist, toate ţesute cu migală ca pânză unui păianjen.
Aşa că am să fiu de acord cu, cuvintele Doamnei Ani Bradea-Tribună: ”…nu poţi scoate cărţi din tine dacă n-ai înghiţit în prealabil câteva biblioteci. Un sfat cât o carte, sau cât mai multe cărţi. Chapeau, domnule George Arion.”

   Rămânem la “Crime Scene Press “ cu alţi autori.
   V.T.Morogan  un cuplu de autori a căror carte “Frumosul Asasin” chiar a fost o surpriză, era prima dată când citeam ceva scris de ei. Este o carte foarte bine scrisă, foarte interesantă, axată pe probleme reale şi finalul lasă loc de continuare a aventurilor. Şi mai ales personajele diferite, cu caractere şi reacţii contradictorii sunt foarte bine creionate.
Pentru cei care citiţi romane scrise de autori suedezi am să vă spun că sunt sigură că o să vă placă cartea, pentru că modul de scriere seamănă cu al acestora.

   “Secretele din stradă portului” Ann Cleves” este un roman poliţist foarte bine scris, care te “obligă” oarecum să gândeşti în rând cu criminaliştii, să-ţi faci propriile deducţii şi al cărui final este mai mult decât surprinzător.
Aşa că sunt perfect de acord cu aprecierile de pe coperta cărţii:
“Dialogul alert, descrierile şi intrigă bine dozată, demonstrează de ce romanul poliţist englezesc are un moment de glorie”(Woman)
“Folosirea cu atât de multă uşurinţă a limbajului şi construcţia atât de inteligenţă a romanului o fac pe Ann Cleeves una dintre cele mai talentate scriitoare de romane poliţiste.”(Sunday Times)

   Şi ultima citită de la această editura zilele acestea “Averea Gutmeyer”-Alain Berenboom care m-a făcut să-mi doresc să citesc şi celălalt roman al său “Primejdii în Regat” apărut tot la editura Crime Scene Press.
De altfel citatul de pe coperta romanului sintetizează foarte bine conţinutul: ”Banii plasaţi în Elveţia, înainte de război, de către evreii bogaţi, legăturile între diaspora şi tânărul stat Israel sau supravieţuitorii lagărelor ajunşi sub jugul sovietic, acestea sunt subiecte sensibile pe care Alain Berenboom le tratează cu o ironie muşcătoare în acest captivant istoric”(Claude Mesplede).

   O editura a cărei simplă menţionare înseamnă un succes, editura Rao, unde a apărut de curând ultimul roman al lui Eugen Ovidiu Chirovici “Cartea Oglinzilor”, un roman la fel de reuşit ca şi celelalte apărute deja la această editura.
Cartea este scrisă în stilul alert, concentrat, interesant şi incitant al lui Eugen Ovidiu Chirovici.
“Cartea Oglinzilor” a fost publicată în peste 38 de ţări din toată lumea, pentru că este: ” Un roman cu adevărat genial care m-a captivat de la prima pagină” spune Francesca Pathak(editor).
Relevante sunt şi aprecierile lui Tammy Cohen care spune: ”O poveste…captivantă despre natura iluzorie a adevărului şi a memoriei.” şi mai ales ale scriitorului Lee Child: ”Inteligent şi sofisticat .O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri. O recomand cu căldură.”
Eu nu pot decât să-i dau punctaj maxim, mai ales că ştiţi cu toţii că sunt fan E.O.Chirovici.

Rămânem la editura Rao de dată această cu autori străini.

   “Răpirea”-Robin Cook- folosindu-se de misterul Atlantidei, Robin Cook crează o lume a fanteziei imaginându-şi unele lucruri (care culmea în timp s-au şi realizat), dar indiferent că e vorba de oameni reali sau imaginari, prezentându-i cu calităţile lor, cu tarele lor, cu virtuţile şi viciile lor.
În timp ce citeam parcă mă vedeam în ”călătoria spre centrul Pământului”, sau în submarinul din “douăzeci de mii de leghe sub mari” ale lui Jules Verne. Totul părea şi la J.Verne pură fantezie, imaginaţie şi născoceli şi totuşi…
Mă gândeam dacă mi-ar plăcea o lume utopică că a Interterranilor şi am ajuns la concluzia că ar fi prea previzibilă şi plictisitoare, cu toată ştiinţa şi aparatură lor mult avansată faţă de a pământenilor.
Am citit cărţile lui Robin Cook, apărute la noi, şi pot să vă spun că, deşi fiecare tratează altă tema medicală sau cucerire a ştiinţei sunt la fel de interesante.

   Un alt roman interesant şi incitant este “Taina Preşedintelui”-Steve Berry.
Ceea ce-mi place foarte mult la cărţile lui Steve Berry este că sunt foarte bine documentate istoric şi mai mult, la finele cărţilor în notele autorului ni se spune clar care sunt faptele strict istorice pe care firesc a brodat şi imaginaţia scriitorului. Este ceea ce afirmă şi Publishers Weeekly: ”Măiestria cu care Berry combină istoria şi ficţiunea cu siguranţă îi va intrigă pe numeroşii săi admiratori.”
După cum spune Kirkus Reviews: ”Malone salvează din nou civilizaţia de pe buza prăpastiei.” deşi asta îi va afecta viaţa mai mult decât am crede.
De altfel romanul se încheie cu gândurile lui Malone: ”Statele Unite ale Americii erau în siguranţă. Ameninţarea fusese evitată. Se făcuse dreptate. Totul era în regulă, cu o excepţie. Malone se uita la ploaia de afară. Şi se întreba dacă avea s-o mai vadă vreodată pe Cassioepeia Vitt.”

   Continuăm cu un alt autor şi roman: James Rollins şi “Harta Oaselor”
Multe urmăriri, cercetări, crime, cruzime inutilă, lupte fără rost, toate în numele lăcomiei şi dorinţei de putere, dar mai ales al ideii de “rasă pură”.
Rămâi uimit citind cartea de deznodământul poveştii, de rolul complicat al personajelor, de motivaţiile comportării lor.
Sigur că până la urmă se face dreptate, se găsesc şi se pedepsesc vinovaţii, se dezleagă misterele, se înfiripă şi o poveste de dragoste, dar pentru a afla toate acestea trebuie să citeşti cartea.
Mi-a plăcut stilul alert, abundenţa de dialoguri, luptele descrise cu multă măiestrie, îmbinarea istoriei, religiei cu ştiinţa şi cu fantezia.
La fel ca Steve Berry şi James Rollins ne spune în notele autorului de unde s-a inspirat, indicându-ne cărţile sau studiile respective.
La final am fost perfect de acord cu părerea lui Steve Berry despre roman: ”Un ritm ameţitor, plin de forţă”.

   La editura Nemira seria “Agentul Preşedintelui” a lui Griffin, ni-l prezintă pe agentul Charley Castillo şi aventurile lui.
În poveşti sunt implicaţi mulţi oameni în funcţii cheie: ”Aranjamentul…ascunde afaceri murdare de milioane de dolari. Mulţi au profitat de pe urma lui, dar şi mai mulţi ar face în continuare orice pentru a-şi lua partea leului. Iar vărsarea de sânge nevinovat este doar unul dintre mijloace…”
Şi din nou vedem cum lăcomia, dorinţa de putere, fac oamenii să calce pe cadavre.
Eu chiar aştept cu nerăbdare şi sper să fie traduse şi alte romane din serie.
Iată şi câteva păreri despre această serie:
“Zdrobitor ca un croşeu de dreapta nimerit în plin” (Chicago Tribune)
“Griffin păşeşte sigur pe drumul creării unei excelente variante americane a seriei James Bond. Ostaticul merge drept la ţintă”( Monsters and Critics)

   “Fără Drept de Apel”-Jefferey Archer, un autor care nu m-a dezamăgit cu nici un roman, apărută la editura Vivaldi.
Mie personajul principal al romanului Danny Cartwright mi se pare un Edmond Dantes (Contele de Monte Cristo-A.Dumas) al zilelor noastre, aceeaşi hotărâre, aceeaşi tenacitate în a se reinventa pentru a se putea răzbuna pe cei care i-au distrus viaţa lui, iubitei lui şi familiilor lor, aceeaşi determinare în a-şi reface viaţă. Şi mai ales hotărârea de-a demonstra că nimeni indiferent de avere şi statut social nu este deasupra legii.
Jeffrey Archer este un autor care m-a încântat cu fiecare carte pentru că întâmplările curg firesc, dialogurile sunt din belşug, descrieri doar atât cât e necesar, acţiunea interesantă, personajele bine conturate, şi poveştile absolut reale, le putem uşor întâlni în jurul nostru.

   O altă apariţie la editura Vivaldi este “Diamantul Ierusalimului”-Noah Gordon.
Romanul este povestea diamantului, dar mai ales povestea lui Harry, a modului în care se autodefineşte, şi-şi găseşte rădăcinile.
Chiar dacă nu este scris în stilul alert al cărţilor de acţiune, chiar dacă conţine multă istorie şi multă introspecţie, romanul te captivează fără să-ţi dai seama şi aştepţi cu nerăbdare să afli deznodământul.
Abia la finalul romanului am înţeles prezentarea de pe coperta: ”O piatră sacră prin tradiţie, cu o istorie bogată-obiectul căutărilor unui om care străbate continente, religii şi epoci în căutarea ei.
În vremuri de pericol, preţiosul diamant a fost luat din Templul lui Solomon şi ascuns. Câteva secole mai târziu, familia lui Harry Hopeman ajunge să fie parte din experienţa acestui nestemat ca moştenire a tradiţiei evreieşti. Dar Hopeman nu se află numai în căutarea diamantului ci şi a propriei identităţi.
Pasiuni, Conflicte, Descoperiri şi Aventuri.”

    La editura Orizonturi un roman al lui Michael Hartland-“În Boxa Acuzaţilor”, povestea doctorului Quinn acuzat de uciderea soţiei şi copiilor săi. Drumurile şi cercetările îl duc pe detectivul George în Mexic.
Abia aici descoperă adevărul, povestea sordidă, şi mai ales nevinovăţia doctorului. Se adevereşte încă odată că natură umană este total imprevizibilă.
Sper că v-am făcut cât de cât curioşi.
Adevărul este că romanul nu-l poţi poveşti, ar însemna să devoalezi tot, pentru că autorul are un stil simplu, aproape cinematografic, fără detalii inutile. Multe personaje, multă acţiune pigmentată cu poveşti de dragoste, principiul că nimic nu este ce pare a fi, şi mai ales deznodământul surprinzător şi total neaşteptat, iată ingredientele unui roman care te ţine conectat de la prima până la ultima filă.
Michael Hartland este un scriitor care surprinde cu fiecare roman şi tema abordată

   De la editura Trei seria “Jack Reacher” a lui Lee Child. Unul din cele mai bune romane ale seriei este ”Să Nu Te Întorci Niciodată”.
Sunt sigură că veţi citi cu plăcere cartea, de fapt orice carte a lui Lee Child, pentru că autorul nu ne omoară cu descrieri, ele există, dar numai atât cât sunt necesare, dialogurile şi acţiunea primează.
Ai impresia că urmăreşti un film, plin de urmăriri şi adrenalină, cu un personaj principal bine antrenat şi cu o minte analitică, care normal are şi episoade de dragoste foarte frumos scrise.
Poate de aceea seria cărţilor lui Lee Child avându-l pe Jack Reacher ca personaj principal a avut un asemenea succes.
Asociated Press spune; ”Dens şi convingător…Bun venit în lumea lui Jack Reacher: mereu în alertă, el se află de fiecare dată în locul nepotrivit la momentul potrivit. Lee Child a creat un personaj emblematic pe care alţi autori de thriller încearcă să-l egaleze, fără să reuşească nici măcar pe departe.”
Cărţile au fost şi ecranizate, eroul principal fiind interpretat de Tom Cruise.
Pentru mine este o plăcere să citesc un thriller atât de reuşit, de fapt am cam citit tot ce a apărut la noi de Lee Child.

Acestea sunt o parte dintre cărţile citite anul acesta, dar cele care m-au captivat cel mai mult.

by -
10

Sub teroare, de Steve Martini-recenzie

   Steve Martini s-a născut în 28 februarie 1946 în San Francisco –California. Face parte dintr-o veche familie de italieni, mama, Rita, lucra acasă, apoi în librăria din San Gabriel, tatăl a fost administrator de ferme şi a lucrat de-a lungul întregului stat.
Martini a urmat Universitatea din California, la Santa Cruz, unde şi-a luat licenţa în stinte politice în 1968. A început ca reporter la Los Angeles Daily Journal, în 1970 devine corespondent la State Capitol-Sacramento, apoi şef de birou. Este perioada în care îşi ia licenţa în drept la University of the Pacific”s McGeorge School of Law, şi în 1975 este admis în barou.

   Steve Martini a practicat avocatură atât în mediul privat cât şi de stat. A mai lucrat ca reprezentant legal pentru California Department of Consumer Affairs şi The State Bar of California şi ca sfătuitor legal în “California Victims of Violent Crime Program”.
A avut o mulţime de funcţii legale, promovând de-a lungul anilor, până în anii 80, când devine scriitor cu “normă întreagă.” Locuieşte în statul Washington, dar călătoreşte mult în America Latină şi în Africa de Sud-Est, pentru cercetări şi noi teme pentru viitoarele cărţi.
A scris seria “Paul Madriani” care conţine 14 romane şi alte 3 romane, traduse în 22 de ţări.
CBS şi NBC au prezentat două minii serii, ecranizări după romanele lui Steve Martini.
La noi au apărut la Editura Lider două romane din seria “Paul Madriani”:” Sub Teroare”(Arraignment) şi “Procesul”(The Jury).

   Primul roman al lui Steve Martini tradus la noi este o carte plină de adrenalină, cu personaje controversate, cu imagini din sălile de judecată, cu cercetări desfăşurate din California până în Mexic, rivalităţi în sânul firmelor, dar şi puţin din viaţa privată a personajelor, atât cât să le înţelegem alegerile şi motivaţiile.

   Şi acum să vorbim puţin despre personaje şi despre acţiune.
Nick Rush, avocat la firma Rocker-Dusha, apelează la Paul Madriani să preia ca avocat o cunoştinţă de-a lui, Gerald Metz. Sigur că Madriani, care avea propria lui firmă împreună cu un prieten Harry Hinds, este surprins, dar Nick încearcă să-l convingă, argumentând cu un conflict de interese. Nick avusese un divorţ urât cu prima soţie, Margaret, după care s-a recăsătorit cu Dana o “nevasta trofeu”, mai tânăra decât el, implicată în tot felul de comitete şi acte de caritate. Între cele două căsătorii a avut o relaţie cu o secretară, din care a rezultat o fiică Laura. Convenise cu mama fetiţei să ţină secretă existenţa copilului (a fost dorinţa ei), dar le susţinea băneşte şi le vizita cât putea de des, Laura crezând că este unchiul ei. Singurul care ştia era Madriani căruia i se destăinuise după o seară de beţie.

   Gerald Metz,contractor local, încerca să pară doar un om de afaceri onest, preocupat de acte de caritate, dar procurorii federali îl cercetau pentru o afacere în Mexic cu doi fraţi, Arturo şi Jaime Ibarra, afacere care până la urmă nu s-a concretizat, dar a rămas o sumă mare de bani nejustificată (se credea că e vorba de spălare de bani). Madriani bănuieşte că Metz e implicat şi-n afaceri cu droguri, aşa că refuză să-l reprezinte şi-l avertizează pe Nick să aibă grijă.

   Oarecum supărat, dar mai ales stresat, Nick pleacă de la cafenea să se întâlnească cu Metz la tribunal, dar îşi uită o mică agendă electronică pe masă. Madriani merge după el să-i dea agenda, dar când ajunge în apropierea tribunalului aude împuşcături, şi descoperă că Nick şi Metz erau morţi. După cartuşe şi zgomotul auzit îşi dă seama că a fost o armă semiautomată. Toată lumea este convinsă că Metz era ţinta şi Nick o victimă colaterală, aşa că poliţia începe cercetările.

   După înmormântare, Dana îi cere lui Madriani ajutorul, vrând să primească poliţa de asigurare de viaţă a lui Nick, dar supriză.. Adam Tolt, şeful firmei, îi spune că pe asigurare figura încă numele primei soţii. Cu ajutorul lui Harry şi a lui Adam Tolt, Madriani rezolva situaţia cu firma de asigurări, favorabil pentru ambele soţii, hotărând că onorariul lui şi al prietenului lui îl va trimite fiicei lui Nick.

   Madriani este totuşi sâcâit de ideea morţii lui Nick, de faptul că nu spusese poliţiei de agendă, de ideea că dacă el nu refuză să-l reprezinte pe Metz poate că nu mureau. Şi începe să facă propriile lui cercetări, mai ales când află de la poliţişti că Nick şi Metz fuseseră de fapt asociaţi la o firmă- Jamaile Entreprises, care se dovedeşte a fi o firmă fantomă. Toate acestea îl fac pe Madriani să caute răspunsuri şi să cerceteze. Încearcă să vorbească cu colegii lui Nick, mai ales cu cei ale căror nume le găseşte în agendă, dar în afară de Adam (şeful cel mare) se loveşte de un zid de tăcere, de evitări, chiar spaimă. Adam îl ajută cât de mult poate, inclusiv cu firma de asigurări, lăudându-l şi pe el şi pe Harry, în cele din urmă propunându-le să vină să lucreze pentru el. Din agenda lui Nick, din vorbele de pe stradă şi unele informaţii de la poliţie, aflate de către Harry, apar şi alte personaje: Espinoza, care se ocupă cu falsificări de acte, soţia lui, şi Hector Saldano, aflat în slujba fraţilor Ibarra, la un moment dat implicat cu Metz şi Nick.

   Madriani descoperă că este urmărit, Espinoza este ucis, Adam îi aduce o scrisoare sosită la firmă pentru Nick (după ce acesta fusese ucis). Scrisoarea era de la Pablo Ibarra, care-i cerea lui Nick o întrevedere, vrând să discute despre băieţii lui. Toate acestea îl determină pe Madriani să continue cu îndârjire cercetările şi să ia hotărârea de-a pleca în Mexic să vorbească cu Pablo Ibarra şi cu băieţii lui. Adam Tolt se oferă să-l ducă în Mexic cu avionul firmei şi să-l ajute în cercetări.

   Adam apelează la o firmă de pază, firma lui Julio, cu care mai lucrase, şi merg să-i caute pe fraţii Ibarra. Le spun că au venit în numele unor investitori, dar apare Saldano şi reuşesc să scape de acolo fără ca acesta să-l recunoască pe Madriani. La hotel îi aşteaptă Harry, invitat de Adam şi adus cu avionul lui să li se alăture. Pe drum Adam se certase cu cei de la firma de pază, dar îşi cere scuze motivând că e obosit, aşa că după masă se retrage în cameră.

   Harry şi Madriani stau la piscină când sunt atacaţi de un avion, al cărui trăgător este gata să-i omoare.
Când Madriani revine de la spital, unde-l dusese pe Harry, vede că oamenii de pază al lui Julio nu mai sunt şi el este mort. Când îl sună pe colegul lui Julio, pe Herman, acesta îi spune că Adam a dispărut. Madriani primeşte un mesaj, trebuie să meargă singur la un sit arheologic la Cobe şi să ducă Piatră Roseta (fraţii se ocupau şi de jefuirea de sit-uri arheologice şi vânzarea pe piaţa neagră a artefactelor). Presupunând că Adam a fost răpit de fraţii Ibarra, Madriani împreună cu Herman îl caută pe tatăl acestora. Şi Pedro Ibarra (care nu voia ca fiii lui să fie cumva ucişi) se implică şi se oferă să-i ajute cu mica lui “armata” de mercenari.

   Şi de aici ne mai aşteaptă o grămadă de surprize: Madriani află cine este vinovat pentru tot, află că de fapt Nick fusese cel vizat, că motivul morţii lui era în California, şi află şi cine trăgea sforile.
Finalul, criminalul, motivele sunt de-a dreptul surprinzătoare, dar întăresc din nou ideea că dorinţa de avere şi mai ales de putere îi face pe unii oameni să calce pe cadavre.
Dacă vreţi să aflaţi finalul, să puneţi toate piesele la locul lor în puzzle, citiţi cartea.
N-o să va plictisiţi, cartea este acţiune de la prima până la ultima filă.

“Un roman captivant, scris de un profesionist al genului, cu surprinzătoare răsturnări de situaţie, ce nu poate fi lăsat din mâna până la ultima pagină.”

   Ai impresia că pentru autor nu numai curtea cu jurii, ci toată lumea e o mare sală de judecată.
Din păcate la noi s-a mai tradus numai romanul “Procesul” unde Madriani dezleagă o altă enigmă, un alt caz de crimă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
18

          Vampirul de pe Strada Sforii, de Sergiu Someşan-recenzie

 Editura: Datagroup

Anul apariţiei: 2015

Nr. de pagini: 216

Gen: Crime, Mister

Cotaţie Goodreads: 4,1

 

   O serie de crime bizare zguduie din temelii liniștea Brașovului. Una după alta, trei tinere fete sunt ucise în centrul orașului, pe Strada Sforii, cea mai îngustă stradelă din estul Europei. Toate au fost omorâte în același fel: mușcate de gât și abandonate pe stradă. Cât erau în viață, pe cele trei fete le lega un singur punct comun: toate fuseseră virgine. Să fie vorba de un vampir? Sau este mâna unui ucigaș cu sânge rece care se ascunde sub masca unui vampir pentru a încurca urmele ce duc spre el? Criminaliștii din Brașov, ajutați de un ciudat trio de detectivi veniți din București, vor încerca din răsputeri să dea de capătul acestor întâmplări misterioase. Dacă vor izbuti sau nu, veți afla citind una din cele mai complexe narațiuni polițiste scrise la noi în ultimele decenii! 

     De scriitorul Sergiu Someșan auzisem cu ani în urmă însă, fără un motiv anume, nu eram tentată să-i citesc cărțile. Dar, printr-un concurs de împrejurări, mi-a picat în mâini cartea “ Să n-o săruți pe Isabel”, am citit-o și m-am simțit atrasă de stilul abordat de autor, așa că mi-am propus să citesc și alte cărțile de-ale sale.

   Știind că Sergiu Someșan este un scriitor de science-fiction și fantasy, am crezut că “Vampirul de pe Strada Sforii” este o poveste ce aparține de domeniul fantasticului dar, spre marea mea bucurie, am descoperit că am de-a face cu un roman polițist destul de reușit, care mi-a pus la treabă micile celulele cenușii, în încercarea de a descifra anumite indicii care să mă ducă spre aflarea ucigașului.

   Trebuie să vă mărturisesc că imediat după ce am terminat de citit cartea, am început să caut pe internet cât mai multe informații despre Strada Sforii din Brașov. Am vrut să vizualizez locul crimei, să-mi imaginez anumite scene. Spre rușinea mea, nici nu auzisem de ea până în prezent și nici nu știam că acest loc este considerat unul cele mai celebre locuri romantice din Europa de Est. În mod cert am să remediez problema, iar următoarea dată când am să trec prin orașul Brașov, am să vizitez și această zonă.

   Din informațiile căutate pe internet, Strada Sforii nu este o stradă ca oricare alta, pentru că, prin îngustimea ei (între 1,11 m și 1,35 m), o face unicat atât în România, cât și în Europa, fiind situată pe locul trei pe plan mondial. Este atestată documentar în secolul XVII și a reprezentat, inițial, un gang de acces pentru pompieri, iar din 2003, obiectivul a beneficiat de numeroase îmbunătățiri, fiind restaurant, iluminat și redat circuitului turistic.

    Ce anume am apreciat la volumul de fată? Misterul care planează asupra modului în care sunt înfăptuite crimele (desenele lăsate la fața locului indică faptul că avem de-a face cu omoruri ritualice), detaliile atât despre munca desfășurată de poliție, cât și despre cum se realizează un profil psihologic, scriitura simplă, nepretențioasă, modul în care se împletesc umorul, ironia și intriga polițistă, oferind cititorului o lectură relaxantă.

“ Deși Brașovul, fiind atât de aproape de Castelul Bran, mă așteptam să aibă mai mulți adepți ai vampirilor. Este bine asta, altfel, ar fi trebuit să umblăm cu țăruși de lemn la noi și să ne schimbăm gloanțele din pistoale cu unele din argint.”

 

“ – Dragă Budeanu, parcă așa te numești, nu? și la semnul afirmativ al inspectorului continuă… eu nu vreau să îmi ții un curs de eBayologie, ci doar să mi-l găsești pe cel care a cumpărat o bucată de lemn de sânger, ai înțeles?”

 

   De altfel, tachinările, micile certuri dintre detectivii Malamut și Pisica, m-au făcut adesea să zâmbesc și cred că ei au dat un plus de savoarea acestui roman.

“- Pisicile sunt rele.

 – Pisicile sunt pagmatice, îi replică ea Malamutului, apoi se întoarse spre chestor:

 – Vorbesc foarte serios. Nu-mi surâde ideea ca o secretară să-mi cunoască mișcările. Uneori poate fi o chestiune de viață și de moarte.

 – Oricum pisicile au nouă vieți, interveni Malamutul.

 – Și câinii sunt proști, se stropși ea la Malamut, iar Spiridon a avut o clipă senzația că a    scuipat exact ca o pisică adevărată. Și-a revenit repede și s-a întors spre chestor.

 – E clar, așadar. Transfer-o sau împușc-o, dar să nu o mai găsim pe aici data viitoare …”

Ce mi-aș fi dorit de la romanul de față? Să fie ceva mai lung, iar finalul să nu fie atât de abrupt. După părerea mea, subiectul este foarte interesant, dar  aș fi vrut să fie exploatat la maxim.

   Acțiunea începe în fortă. Într-o dimineață de octombrie a anului 2014, trei copii de clasa a treia au găsit pe Strada Sforii o fată întinsă pe jos. Una dintre fetițe s-a apropiat de ea, crezând că poate are nevoie de ajutor, dar imediat a început să țipe. Nu a înspăimântat-o atât balta de sânge în care stătea capul fetei, cât inconfundabilul semn de pe gâtul ei, ca și cum ar fi fost mușcată de un vampir. Imediat după ce copiii și-au revenit din șoc, au alertat poliția.

   În scurt timp, la fața locului își face apariția medicul legist Rizescu și comisarul șef Vasile Câmpeanu, cel care va prelua cazul. Dintre membrii echipei sale mai fac parte: subinspectorul Alina Dăciulescu (aceasta are capacitatea aproape supranaturală de a intui tiparul ascuns al unui loc și să găsească ceea ce alții s-au străduit să ascundă), inspectorul Vladimir Crăciun și inspectorul principal Ovidiu Brumaru. Acesta din urmă abia se întorsese din SUA, unde fusese la un curs de perfecționare de o jumătate de an la FBI (care se ocupau numai cu cazuri speciale – criminalii în serie) și imediat după ce a ajuns înapoi la București, a fost transferat la Brașov.

   La prima vedere, cauza morții este cel puțin neobișnuită: victima a sângerat până a murit, însă misterul constă în faptul că legistul nu-și poate da seama unde s-a scurs tot sângele din corp.

“– Să nu ne furăm singuri căciula! Sunt de acord că este o priveliște înspăimântătoare, dar aici nu sunt mai mult de câteva sute de mililitri, o jumătate de litru cel mult, iar pavajul din pietre cubice nu ar fi putut, în niciun caz, absorbi trei-patru litri de sânge.”

   Însă sub corpul fetei este găsită o pâlnie din lemn, cu care asasinul colectase sângele, iar la doi metri de victimă, se descoperă un graffiti care părea mai proaspăt decât alte desene de pe zid, ce reprezenta simbolul zodiacal al fecioarei. Deși erau patru camere de supraveghere în zonă, nu există nicio imagine de la locul crimei pentru că la toate le-au fost tăiate firele de legătură în cursul serii, iar a cincea, care avea o legătură wireless, a avut obiectivul stropit cu o soluție cleioasă și opacă. Nimeni nu a văzut nimic și nici nu a trecut pe străduță pentru că fusese blocată în cursul nopții, la ambele capete, de o bandă de plastic din aceea folosită de Poliție, cu inscripția: ”Accesul interzis!”

   Victima se numește Corina Plopeanu (22 de ani) și era studentă în anul doi la Facultatea de Drept. De la colega ei de apartament, anchetatorii au aflat niște lucruri foarte ciudate. Se pare că fata era virgină, dar mergea cu diferiți bărbați, pe bani și, de fiecare dată purta asupra ei o centură de castitate, însă lăsa cheile acasă ca să fie sigură că nu i se întâmplă nimic și își avertiza clienții că nu poate face cu ei decât sex oral. Uneori bărbații care își doreau mai mult de la ea, recurgeau la violență și fata scăpa numai datorită faptului că avea centura  pe ea. Câteodată revenea acasă  foarte rău bătută, dar nu renunța la acea formă de prostituție pentru că nu îi ajungeau banii de facultate. Oare unul dintre clienți să o fi ucis?

   După aproximativ o lună de zile, comisarul șef Câmpeanu a fost informat că pe Strada Sforii a apărut un nou graffiti, cam în același loc unde a fost găsit și celălalt. Noul desen avea dimensiunile identice cu ale celui vechi și reprezenta ceva asemănător unui oval foarte stilizat, cu două mici inserții în formă de cârlige de fiecare parte. Să fie asta semnul că se va produce o nouă crimă? Se pare că da!

   În scurt timp, poliția a fost informată că a mai avut loc o crimă, tot pe aceeași stradă. Scena crimei nu se deosebea aproape cu nimic de precedenta. Locul unde fusese ucisă a două fată era exact același unde fusese găsită prima victimă. Singura diferență consta în faptul că a doua victimă fusese ucisă ziua în amiaza mare.

   Pe de altă parte, la București, chestorul Claudiu Nistorescu, cel care făcuse transferul inspectorului principal Ovidiu Brumaru, află de cazul de la Brașov și activează pe Malamutul și Pisica și aplică planul Spiridon. Acești trei detectivi vor face o anchetă paralelă cu cea a poliției.

   Vor izbuti aceștia să-l prindă pe criminalul în serie înainte care acesta să ucidă din nou? De ce este foarte important locul unde au avut loc crimele? De ce uciderea fetelor trebuia să aibă loc în acea zonă și nu în altă parte? De ce îi trebuiau criminalului trei litri de sânge de virgină? De ce a riscat să le ucidă acolo ?

   Situația crimei pe Strada Sforii și virginitatea fetelor au o importanță crucială. Nu există amprente, nu sânge sau altceva lăsat de criminal. Doar o pâlnie de lemn, niște graffiti pe zid, care e posibil să fi fost desenate de criminal sau nu. Dacă au fost desenate de acesta, ce semnificație are? A vrut el să transmită un mesaj?

   Romanul “Vampirul de pe Strada Sforii“ abundă de tensiune și mister, reușind să te țină într-o permanență stare de surescitare până la final. Nu-mi rămâne decât să vă invit să descoperiți cine este criminalul! Recomand această carte tuturor împătimiților de romane polițiste.

 

Mulţumim autorului Sergiu Someșan pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

În boxa acuzaţilor, de Michael Hartland-(Ruth Carrington)-recenzie

   Cunoscutul scriitor britanic MICHAEL HARTLAND s-a născut în Cronwall şi a absolvit cursurile Universităţii Cambridge. Înainte de a se lansa în literatură a lucrat ca diplomat douăzeci de ani, timp în care a călătorit foarte mult în lumea întreagă. De asemenea, a îndeplinit funcţia de director al Agenţiei de Antiterorism din cadrul O.N.U. A făcut documentare despre spionaj pentru radio şi televiziune, a scris articole pentru: London Times, Daily Telegraph şi Guardian.

   Acumulând o asemenea experienţă, el reuşeşte abordeze, cu uşurinţă şi profesionalism, în cărţile sale, teme din lumea secretă a spionajului şi contraspionajului, conferindu-le astfel, un caracter de mare autenticitate. Cărţile sale au fost traduse în 27 limbi europene şi japoneză şi adaptate pentru BBC Radio-4 and Tv.
Actualmente trăieşte cu familia în Devon, unde lucrează la un nou proiect literar inspirat de terorismul Islamic.

   Primul său roman, intitulatÎN IAD PRINTRE MORŢI”, s-a bucurat de o primire entuziastă în rândul cititorilor din întreagă lume.
Curând, MICHAEL HARTLAND a devenit unul dintre cei mai mari scriitori contemporani ai genului thriller.
În limba română au fost traduse trei romane: ” Anul Scorpionului”, ”A treia trădareşiÎn Boxa Acuzaţilor– publicat iniţial sub pseudonimul “RUTH CARRINGTON”

   Doctor Quinn ajunge acasă buimăcit de obosealăgăseşte casa plină de poliţiştisoţia lui Nikki şi copiii Tom şi Jessica nicăieri. Este speriat, confuz, disperat şi cumplit de obosit, le spune poliţiştilor unde a fost, dar Manning, şeful comisariatului din Bristol (Anglia) îl arestează convins şi-a ucis soţia şi copiii.

“Quinn chiar nu înţelegeaEra prea năucit ca  mai şi vorbească.Trăia un adevărat coşmar.Cele trei zile care trecuseră i se păreau ireale. Omul cu înfăţişare sălbatică şi care condusese nebuneşte maşina parcă nici măcar nu fusese el, ci o altă persoanăEra convins urma în curând se trezească din somn, iar în acel moment coşmarul avea ia sfârşit.”

   În cazanul de încălzire poliţia găseşte un cadavru dezmembrat, care ardea de câteva zile. Patologul presupune este cadravrul lui Nikki, dar copiii nu sunt găsiţiAjuns la închisoare, Quinn încearcă se adune şi cere dreptul la un avocat. Când îi permit acest lucru realizează poate apela doar la Bill Taylor, un amic, vecin cu el, deoarece munca lui îl ţinea prea ocupat pentru prietenii.

   La începutcând s-au mutat în cartier şi încă trăia soţia lui Bill, se mai întâlneau la un grătar, chiar îşi cumpăraseră împreună un mic iaht, pe care îl foloseau iniţial cu toţii, apoi pe rând. Quinn avea din ce în ce mai puţin timp liber, renunţase la chirurgie şi lucra ca medic de familie, aşa era la lucru aproape tot timpul. Văzuse în timp cum Nikki se schimbămai ales după ce au crescut copiii, cum viaţa lui de familie începe se destrame şi îşi  seama dragostea lor, dacă a existat vreodată (sau a fost numai atracţie) s-a răcit. De un lucru e sigur: îşiiubeşte copiii necondiţionat şi n-ar putea accepta  nu-i mai vadăasta îl convinge oarecum tot ce spune poliţia e minciună. De altfel în cele trei zile agonizante cât lipsise, îşi căutase familia. Venit după o gardă, obosit, a găsit casa goală şi s-a gândit Nikki a plecat cu copiii. Aşa i-a căutat peste tot unde credea ar putea fila o cabană a familiei în alt comitat, la sora ei în alt oraş, iar acasă l-a aşteptat poliţia. Bill Taylor îi aduce un avocat tânăr Dixon, care nu numai nu se descurcă, dar nici nu este interesat s-o facă. Cazul îl preia Alison Hope, care rămâne surprinsă de durerea din ochii lui Quinn, şi de convingerea lui cei doi copii nu sunt morţi.

Îi iubesc foarte mult pe amândoi, nici nu-ţi pot spune cât de multŞi cred mi fi dat imediat seama dacă ei mureau. Ar fi ca şi cum murea o părticică din mine. Cumva fi ştiut.”

   Alison lucrase la o firma mare de avocatură din Londra şi deseori se gândea se întoarcă la avocatură “vie, fascinantă şi bine remunerată” din marele oraş. Dar îşi găsise aici refugiul, după decepţia suferităcare aproape o doborâse, departe de umilinţă şi bârfe.
George, prietenul ei, un tip solid şi de încrederelucra ca detectiv privat şi începe discret cerceteze ce ştia lumea pe străzi despre Quinn. El este cel care îi spune lui Alison nu cu mult timp în urmă Quinn păruse un erou pentru oraşAjuns primul la locul unei înfruntări armate între bande, salvează una dintre victime, o faţă şi pentru văzuse maşina care pleca de la locul crimei, apare la proces ca martor, declaraţia lui ducând la arestarea unui mafiot local Simon Boniface.Tânărul ucis era nepotul unui alt şef de bandă Jevangee, care însă lucra legal ca medic, la cabinetul lui mergând mulţi oameni bogaţiDeşi bănuit de trafic de arme, prostituţie şi trafic de droguri nu a putut fi incriminat, adeverind zicalahoţul neprins …negustor cinstit”.

   De-a lungul anilor poliţia nu-l putuse aresta nici pe Boniface, aşa mărturia doctorului a fost providenţială. Doar Boniface evadase de trei luni şi nimeni nu mai ştia nimic de el (ulterior îi va fi descoperit cadavrul, mort de trei luni) iar la proces jurase se răzbune pe cei care l-au închisPoliţistul care-l arestase murise de atac de cord, judecătorul moare într-un accident de maşinăşi Alison vorbeşte cu Manning, dar acesta nu acceptă mai piardă timpul convins doctorul şi-a ucis soţia. Descoperirea cadavrelor a doi copii creează o adevărată isterie, dar laboratorul afirmă scheletele datează din perioada războiului, deci nici o legătură cu cazul.

   Cercetând în cartierul select în care locuia Quinn, unde lumea nu se prea vizita şi nu prea vorbea, George şi Alison îl cunosc pe Alan Mar, director onorific al firmei de construcţii unde Bill Taylor era asociat. Dar Alan Mar deţinea şi ziarele locale şi-i pune în legătură cu o reporteriţă Gina, care făcuse nişte cercetări despre un club. Gina îl ajută pe George identifice un grup de vecini, care împreună cu Nikki participau la adevărate orgii cu alcool, droguri şi sex. Nikki avea mult timp liber pentru avea o bonă la copii (care pleacă la un moment dat la Londra pentru nu avea actele în regulă şi despre care nu se mai ştie nimic), copiii erau deja destul de mari şi Quinn era tot timpul la lucru, iar când se vedeau nu îndrăznea s-o întrebe prea multe de frică ca ea nu plece cu cei mici.

   Quinn a încercat discute cu eaconştient ea avea un amant, dar Nikki nega cu înverşunare.
George identifica o astfel de petrecere şi vede poze la Rebecca, vecină şi prietenă cu Nikki, cea care o şi duce la prima petrecere.
Apoi lucrurile se precipită: Quinn este atacat şi aproape omorât în închisoare, Rebecca se sinucide, judecătorul Carswel este ucis, maşina lui Alison este aruncată în aer (din păcate la volan era mecanicul ei un tânăr simpatic). George şi colegul lui Douglas reuşesc între la o petrecere ca angajaţi ai unei firme de catering, dar sunt descoperiţi. Douglas este omorâtmaşina lui George zdrobită în accident şi lumea îl crede şi pe el mort.

   Au loc primele zile de proces şi cu toate este distrusăcrezând George este mort, Alison reuşeşte facă faţă. Dar nici mărturia lui Bill Taylor sau a lui Alan Mar, nici încercările ei de-a discredita martorii acuzării, nu o duc prea aproape de adevărlumea continuând creadă în vinovăţia doctorului.
Scăpat ca prin minune din accident, rănit, George nu reuşeşte dea de Alison, aşa cere ajutorul reporteriţei Gina. Se pune pe picioare şi convins de-acum doctorul nu e vinovat, se hotărăşte pândească casa lui Alan Mar, pentru i se părea nu e de încredere şi ascunde ceva.

   Şi surprizădin casă lui Mar iese o persoană deghizată care pleacă cu avionul. Ajutat de Gina, George îşi schimbă înfăţişareaîl urmăreşte pe tip şi pleacă cu el cu avionul în Mexic.
Abia aici descoperă adevărulpovestea sordidăcare de fapt nu avea nici o legătură cu membrii clubului de orgii şi mai ales nevinovăţia doctorului.Se adevereşte încă odată natura umană este total imprevizibilă.

Sper v-am făcut cât de cât curioşi.

   Adevărul este romanul nu-l poţi povesti, ar însemna devoalezi tot, pentru autorul are un stil simplu, aproape cinematografic, fără detalii inutile. Multe personaje, multă acţiune pigmentată cu poveşti de dragoste, principiul nimic nu este ce pare a fi, şi mai ales deznodământul surprinzător şi total neaşteptatiată ingredientele unui roman care te ţine conectat de la prima până la ultima filă.
Dar pentru restul…va trebui citiţi romanul.
Michael Hartland este un scriitor care surprinde cu fiecare roman şi tema abordată.

Călătoresc singură, de Samuel Bjork-prezentare

Editura: Rao

Număr pagini: 468

   După un prolog care se petrece în anul 2006 şi în care se povesteşte dispariţia unui bebeluş din maternitatea unui spital, trecem în 2012, când o fetiţă este descoperită atârnând într-un copac dintr-o pădure, cu un ghiozdan în spate, îmbrăcată ca şi când ar fi fost o păpuşă şi având la gât un bilet de avion pe care scrie: „Călătoresc singură“.
Această întâmplare macabră reprezintă începutul unui caz tulburător, în care apar şi alte fetiţe, găsite în aceleaşi împrejurări, fără ca poliţia să reuşească să înţeleagă ce se întâmplă.
Cazul îi este încredinţat inspectorului Holger Munch şi echipei sale speciale de operaţiuni în care acesta o cooptează pe Mia Kruger, o fostă colegă de-a sa care a părăsit poliţia, retrăgându-se pe o insulă, după ce a tras asupra unui drogat, ucigându-l.
Este o carte care îl captivează pe cititor încă de la primele pagini, antrenându-l tot mai mult pe măsură ce acţiunea se desfăşoară.

Sursa> Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Cazul Pelican, de John Grisham-recenzie

Titlul original: The Pelican Brief
Editura: Rao, 2000

    John Grisham s-a născut în 8 februarie 1955 în Jonesboro, Arkansas. A studiat dreptul la Mississippi State University şi a profesat timp de zece ani avocatura în Oxford, pledând-cum îi place lui însuşi să sublinieze- ,,pentru oameni nu pentru cine ştie ce corporaţii. Ar fi putut avea o carieră juridică şi politică plină de succes, dar hobbyul său, scrisul l-a făcut să se decidă.
Prima carte, Şi e vremea să ucizi, în 1987. A două carte Firma, 1991, a cucerit publicul american. Cărţile sale situate pe primul loc şi tipărirea în milioane de exemplare traduse simultan în nenumărate limbi i-au adus succesul.
În prezent, Grisham trăieşte destul de retras, împreună cu familia sa în Charlottesville, Virginia. Relaţia cu familia, cariera de succes, baseball-ul, biserica, operele de caritate reprezintă mai mult decât întruparea virtuţiilor americane. Acestea sunt cheia pentru înţelegerea fenomenului Grisham. Pentru că, de fapt, viaţa să reprezintă o poveste clasică de succes american.

   Doi judecători de la Curtea Supremă au fost asasinaţi. O tânără studentă la drept descoperă adevărul şi întocmeşte un referat, un document ucigător pentru cei care îl cunosc.

 

,,Indieni, negri, albi, mulatri, femei, homosexuali, iubitori ai pădurii, creştini, luptători împotriva avortului, arieni, nazişti, atei, vânători, iubitori de animale, rasişti albi, rasişti negri, oameni care protestau împotriva taxelor, muncitori forestieri, fermieri-era o mare uriaşă de protest.
-Indienii ar trebui să mă iubească!
Ideologia lui era simplă: guvernul mai presus de afaceri, individul mai presus de guvern, mediul mai presus de orice. Iar indienilor să li se dea orice vor.
Săptămânal aveau loc lupte de stradă. Bisericile şi preoţii fuseseră ultragiaţi de militanţii homosexuali. Rasişti albi, conduşi din umbră de câteva organizaţii paramilitare cunoscute, deveniseră mai îndrăzneţi în atacurile lor asupra negrilor, hispanicilor şi asiaticilor. Acum, ura era distracţia favorită a Americii.
Iar Curtea era, bineînţeles, o ţintă uşoară. Cel puţin doi agenţi FBI erau desemnaţi pe lângă fiecare judecător şi alţi cincizeci erau ocupaţi cu investigarea ameninţărilor.
-Vezi ce scrie pe pancarte? întreba el. Era aproape orb.
-Ca de obicei. Moarte lui Rosenberg. Pensionarea lui Rosenberg.Tăiaţi-i oxigenul.”

   Rosenberg era un judecător în vârstă de nouăzeci şi unu de ani. Aceştia erau aleşi pe viaţă. Deşi se putea retrage, preferă să participe în fiecare zi la tribunal. Era personajul pe care milioane de oameni îl detestă, iar majoritatea l-ar vrea mort. El primeşte ameninţări de patru ori mai multe decât restul judecătorilor. Va fi asasinat în patul său. Infirmierul său şi o persoană din pază vor fi şi ele ucise.
Cel de al doilea judecător este strangulat într-o sală de cinema unde rula filme cu homosexuali. Problema sa este că vota ca şi Rosenberg. Se credea un liberal.

,,-Ştiu că e o problemă, spuse rar Runyan. E o pacoste. Acum crede că e liberal. Votează ca Rosenberg un timp. Luna viitoare va fi un rasist alb şi va susţine segregarea şcolilor. Apoi, se va îndrăgosti de indieni şi va dori să le dea Montana. E ca şi cum ai avea un copil înapoiat.”

   Ce se întâmplă, care sunt jocurile din culise?
FBI, CIA. vor încerca să găsească motivul şi vinovaţii. Asistăm la discuţii între Preşedintele SUA, consilierul sau Coal (care este omul din umbră în rezolvarea tuturor problemelor şi deciziilor din preşedinţie) şi agenţiile de securitate americane. Ne dăm seama că Preşedintele nu îl înghite pe directorul FBI, iar reciproca e valabilă.

   Thomas Callahan era unul dintre cei mai simpatizanţi profesori din Tulane. Bea mult, ţinea cursurile târziu, şi îmbrăcămintea sa degajată, dar sic, i-a adus multe puncte de popularitate. Preda dreptul constituţional, un curs care nu plăcea nimănui, dar care era obligatoriu. Era o întreagă poveste cu legăturile lui cu studentele. Relaţia sa recentă cu o studentă frumoasă şi deşteaptă îl va face să se îndrăgostească pentru prima dată.

,,Uşa se deschise cu grabă şi o tânăra frumoasă, îmbrăcată în pantaloni strâmţi de jeans şi un tricou de bumbac, se strecura elegant înăuntru şi lunecă de-a lungul zidului pînă în rîndul al treilea, unde se deplasa cu îndemânare printre scaunele ocupate, ajunse la al ei şi se aşeză. Băieţii din rândul al patrulea o urmăriră cu admiraţie.”

   Darby Shaw era a două din grupă, putea să recite fapte, obstrucţionări, potriviri de opinii, opinii minoritare şi opinii majoritare pentru orice caz pe care l-ar putea menţiona Callahan. Îşi luase o diplomă în biologie cu magna cum laude şi era hotărâtă să termine dreptul la fel.
Callahan îl venera pe Rosenberg. Citise cărţi despre el şi opiniile sale, îl studiase, iar când află despre asasinarea lui se va îmbată crunt şi va suspenda temporar orele de curs.

   Darby încearcă să găsească motivele şi dedesubturile care au dus la crimă. Va dori să afle cine se face vinovat de moartea celor doi judecători. După o documentaţie şi o cercetare serioasă, va scrie un referat, la care voia să renunţe. Callahan va citi referatul, şi ii se par foarte interesante teoriile lui Darby. El va pasa documentul mai departe. Acesta ajunge la FBI, iar directorul agenţiei îl plasează la Preşedenţie. Incredibil ce valuri va face acest referat denumit,,Pelicanul”.

   Callenger va sări în aer cu maşina sa, iar Darby scapă ca prin urechile acului. Fata îşi dă seama că era ţinta acelei maşini capcană. Va încerca să fugă, să îşi salveze viaţa, ştie că este adevărat ce a scris în dosar şi cine este vinovatul. Se pare că, persoane foarte importante din lumea politici şi din apropierea Preşedintelui sunt implicate. Prietenul lui Callinger va fi şi el ucis. Fata va fi într-o continuă fugă, scăpând de câteva ori de la moarte.

   Un redactor de la un ziar important va încerca să descopere ce se ascunde în spatele acestui dosar şi în spatele crimelor. Încearcă, ajutat de Darby să găsească dovezi.

   Cine a vrut să dispară doi judecători de la Curtea Supremă? Cine vor fi cei nominalizaţi în schimb şi ce interese au?
Va reuşi să scape cu viaţă Darby? Câte persoane vor mai fi ucise pentru a ascunde adevărul?

Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Cazul Pelican, de John Grisham a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

by -
5

Averea Gutmeyer, de Alain Berenboom-recenzie

   “Averea Gutmeyer” este al doilea roman al autorului  publicat în limba română, după “Primejdii în Regat” ambele apărute la editura Crime Scene Press.

   Alain Berenboom s-a născut la Bruxelles, în 1947. Tatăl său, farmacist, era de origine poloneză, iar mama lituaniană, născută la Vilnius. Berenboom este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori belgieni contemporani de limba franceză, dar şi o autoritate internaţională în domeniul drepturilor de autor. Actualmente este profesor la Universite libre din Bruxelles, renumit avocat în Belgia şi mai ales un scriitor pasionat de genul mystery&thriller. A publicat 11 romane, o piesă de teatru şi o colecţie de nuvele. Este Cavaler al Ordinului Leopold din 2004. Academia regală belgiană de limba şi literatura franceză i-a acordat două premii importante: „Premiul Felix Denayer”, în 2007, pentru ansamblul operei sale literare şi Premiul „Emile Berneheim”, în 2010, pentru cel mai bun roman belgian al anului – „Regele Congoului”. A primit Premiul Rossel pentru anul 2013, unul dintre cele mai prestigioase premii literare belgiene, acordat de către cotidianul Le Soir.

   Potrivit autorului, cartea descrie nu doar o anchetă ”delicioasă” a detectivului belgian Michel Van Loo, ci surprinde istoria şi complexitatea unei epoci, anume perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial
M-am hotărât să citesc cartea după ce am văzut descrierea ei de pe copertă, aşteptându-mă la un roman poliţist clasic şi am avut o surpriză foarte plăcută.

    Dar să vă spun în câteva cuvinte (ştiţi deja că nu dezvălui prea multe) subiectul cărţii şi câteva personaje.
Detectivul Michel Van Loo este angajat de Irene de Terrenoir, frumoasa şi provocatoarea soţie a unui diplomat francez, să ancheteze o poveste ciudată şi interesantă în acelaşi timp. Tatăl ei doctorul Gutmeyer pierise (sau cel puţin aşa se ştia) în lagărul nazist de la Terezin împreună cu mama ei Ana. Ea scăpase doar pentru că atunci când i-au ridicat nemţii părinţii, era în vizită la o prietenă. Familia prietenei o trimite în Moravia, la nişte fermieri care au avut grijă de ea până la finalul războiului. Când s-a interesat de averea familiei, la banca din Elveţia, a aflat cu stupoare că tatăl ei venise în persoană cu câteva zile în urmă şi ridicase toţi banii din conturi, dispărând din nou. A încercat să dea banca în judecată, dar toate înscrisurile, semnăturile şi parolele “aşa zisului” Gutmeyer s-au dovedit a fi originale.

   Michel acceptă, bucuros că are de lucru, dar şi pentru că Irene îi spune că i-a fost recomandat de domnul Tongerloo, preşedintele unei companii de asigurare pentru care el lucrase. Anne, prietena lui, e mai sceptică, mai ales după ce află că familia Terrenoir încercase să dea de urma doctorului prin Crucea Roşie şi societăţile evreieşti, dar soţii Gutmeyer s-au evaporat efectiv din lagăr. Ciudat i se pare şi că doctorul a apărut şi şi-a luat averea, dar nu şi-a căutat fiica, mai mult potrivit băncii elveţiene, adresa dată de Gutmeyer era în vecinătatea lor, deasupra farmaciei lui Hubert, etajul casei fiind de fapt nelocuit.

   Michel începe să urmărească farmacia, ezitând totuşi, pentru că Hubert îi era prieten, şi vede noaptea nişte tipi cărând cu un camion diverse lăzi. Confruntându-l pe Hubert acesta îi spune că nu cunoaşte pe nimeni cu numele de Gutmeyer, dar că evreii scăpaţi din lagăre dacă au făcut greşeala să se întoarcă în Polonia sau Cehia nu prea mai aveau cum să scape de “cortina de fier”.

   Acceptă totuşi să-i ducă pe el şi pe Anne să cunoască o evreică Lily, o prietenă a soţiei lui, care însă nu ştie nimic despre doctor, cercurile în care se învârteau ei pe vremuri fiind diferite.
Michel îi urmăreşte într-o noapte chiar şi pe cei care veneau la farmacist, aceştia trag să-l sperie ,dar până la urmă Hubert lămureşte misterul: el le procura medicamente necesare în Israel, care la momentul acela era sub embargou. Surpriză mare e că prietenii farmacistului îl angajează şi ei pe Michel, pentru că voiau să ştie de ce doctorul dăduse această adresă, şi se oferă chiar să-l ajute cu acte din evidenţele din Israel

   Aşa că Michel începe să cerceteze, îl găseşte pe profesorul Okren, care îi predase la unversitate la Praga lui Gutmeyer, dar susţine că nu mai primise nici un semn de viaţă de la elevul lui, dinainte de război. Okren trăia într-o casă cu pisicile lui, dar detectivul vede pe birou cartea de vizită a lui Irene. Okren îi promite detectivului că va caută pentru el scrisorile doctorului, dar când Michel revine îl găseşte mort.

   Cere ajutorul lui Hubert, care are mulţi clienţi evrei bătrâni, şi se întâlneşte cu Martha, o bătrână doamnă, care-i spune că de fapt doctorul nu era chiar un om onorabil, lua bani pentru avorturi, dar le încredinţa pe femei unui alt medic, ea însăşi fiind gata să moară după o asemenea intervenţie..

   Întâlnirea cu soţul lui Irene îl pune din nou pe gânduri, mai ales când acesta îi spune că şi cei din Mossad cercetează cazul, şi că Hubert ar colabora cu ei. Doar că Michel are multă încredere în prietenul lui şi-l întreabă direct. Hubert îi spune povestea vieţii lui, dar şi că drumurile lui nu s-au întâlnit niciodată cu Gutmeyer. Totuşi are câţiva bătrâni evrei bolnavi, cărora le duce medicamente, pe care va încerca să-i întrebe despre doctor.

   Michel îl caută pe Tangerloo care-i spune că nu-l recomandase lui Irene, dar că această împreună cu soţul ei voia să-i dea în judecată pentru asigurarea făcută de Gutmeyer la ei înainte de război.
Aşa că Michel se alege şi cu un al treilea client, toţi vrând să afle dacă doctorul trăieşte sau nu.
Se hotărăşte să ia urma banilor, aşa ajunge la banca din Elveţia unde doctorul avusese contul.
Surpriză e că bancherul Weiss chiar îl cunoscuse pe doctor când deschisese contul la ei, înainte de război, şi-l recunoscuse fără dubii când a ridicat banii. Doar că, după lichidarea contului, banii mai trec prin diferite bănci şi dispar.

   Apoi un pacient al lui Hubert, Lipski, le spune că la Praga a fost bancherul lui Gutmeyer şi că l-a revăzut la Terezin, că are o părere foarte proastă despre el. Din păcate momentele de luciditate ale lui Lipski erau rare şi este şi el ucis înainte de-a apuca să spună prea multe. Singura legătură dintre Okren şi Lipski pare a fi detectivul, asta determinându-i pe poliţiştii belgieni să-l aresteze, mai ales că primiseră şi nişte ponturi anonime.

   Michel scapă şi fuge la ambasada franceză, la soţul lui Irene, care îl trimite în Israel, cu un paşaport fals, să afle realitatea. Pleacă însoţit de Hubert şi este ajutat în cercetări de israelieni,prietenii farmacistului, conduşi de Moshe.
Moshe află multe lucruri despre Irene care nu sunt în concordanţă cu cele spuse de ea. Tot el află şi adresa aşa zisului Gutmeyer de la Haifa, dar acesta se dovedeşte a fi Aaron Levin, un fost coleg al doctorului, care fusese şi el în lagăr şi le spune despre Ana, mama lui Irene, care murise acolo, dar şi despre dispariţia lui Gutmeyer. Doar că nu el luase banii.
Apoi cercetând vizitează un kibut, unde trăia agentul care-l găsise pe Levin şi el le prezintă un alt supravieţuitor pe Shimon.

  Michel îşi dă seama că banii dispăruţi au fost de fapt convertiţi în diamante, mai uşor de transportat şi de valorificat. Cercetările îi duc la o Yeshiva, o şcoală rabinică.
Apoi lucrurile se precipită.
Soţii Terrenoir ajung în Israel, dar o aduc cu ei pe Anne, ameninţându-l pe Michel că o omoară dacă nu cooperează cu ei.

   Şi urmează surprizele, o întâlnire cu rabinul şcolii, o a două soţie a lui Gutmeyer, o altă poveste a lui Lavin, găsirea doctorului, noi cercetări în privinţa lui Irene, noi actori în scenă.
Sigur că până la urmă iţele poveştii sunt descâlcite, se află adevărul, pentru că tot ce părea la început adevărat se dovedeşte a fi fals. Dar totul este bine când se termină cu bine şi vinovaţii îşi primesc pedeapsa

   Mă gândeam când am început să citesc cartea că va fi plictisitoare, pentru că este scrisă la persoana întâi (Michel povesteşte) şi nu are multe dialoguri.
Dar după câteva pagini povestea te prinde şi stilul amuzant este plăcut

   Reflecţiile detectivului, replicile amuzante (haioase), ironia muşcătoare, personajele multe şi bine creionate, trecerea fără efort de la trecut la prezent, te prind şi te fac să razi, dar în acelaşi timp să fii extrem de curios de ceea ce se întâmplă, iar povestea cu deznodământul ei este surpinzătoare şi total neaşteptată.

   Cartea este foarte bine tradusă de Ileana Cantuniari, dar sunt sigură că ar fi o adevărată delectare s-o citim în original, poate că voi încerca s-o găsesc în franceză.

   Oricum “Averea Gutmeyer” m-a făcut să-mi doresc să citesc şi celălalt roman al lui Alain Berenboom “Primejdii în Regat” apărut tot la editura Crime Scene Press.

   De altfel citatul de pe coperta romanului sintetizează foarte bine conţinutul: ”Banii plasaţi în Elveţia, înainte de război, de către evreii bogaţi, legăturile între diaspora şi tânărul stat Israel sau supravieţuitorii lagărelor ajunşi sub jugul sovietic, acestea sunt subiecte sensibile pe care Alain Berenboom le tratează cu o ironie muşcătoare în acest captivant istoric” (Claude Mesplede).

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Mercenarul (THE GUNMAN). Pe viaţă şi pe moarte, de Jean-Patrick Manchette

Roman polițist. Bestseller internațional

 

Publicată inițial în Franța cu titlul „La position du tireur couché ”, această poveste cutremurătoare și șocantă a fost ecranizată la Hollywood, în regia lui Pierre Morel, cu Sean Penn în rolul principal.

 

   „Era înalt, dar nu neapărat masiv, cu chipul senin, ochi albaștri și un păr șaten care îi ajungea până peste vârful urechilor. Purta un palton, un pulover negru, jeanși și o pereche de pantofi Clarks contrafăcuți. Își ținea spatele drept, rezemat de portiera din dreapta, cu picioarele pe banchetă, atingând cu tălpile portiera din stânga. Arăta de treizeci de ani sau ceva mai mult; nu-i împlinise încă și se numea Martin Terrier. Pe picioare ținea un pistol automat Ortgies cu amortizor Redfield.” De o violență care răzbate dincolo de orice limite, „Mercenarul” este povestea lui Martin Terrier, bărbatul care se transformă treptat într-o reflecție a societății degradate în care trăiește. Încercând să se retragă din mafia în care activează de zece ani, Martin pleacă în căutarea unei iubiri neîmplinite din liceu, cu speranța de a-și întemeia o familie. Dar „compania” nu-l lasă să se desprindă atât de ușor: are cu totul alte planuri pentru el. Astfel, fuga lui se transformă într-o urmărire pe viață și pe moarte. Toți cunoscuții lui dispar rând pe rând. Este persecutat sistematic, cu scopul de a fi forțat să capituleze și să-și accepte în continuare soarta de criminal. Ritmul cărții este extrem de alert, o cursă continuă până la finalul căreia imprevizibilul așteaptă să dea lovitura de grație. Și o dă în cele din urmă.

   „Unul dintre cele mai insolente, concise, șocante și autentice romane polițiste pe care Manchette le-a lăsat moștenire literaturii noir moderne.” – The New York Times

   „«Mercenarul» este o poveste cumplit de fioroasă pe care pur și simplu nu o poți lăsa din mână. Nu degeaba autorul este considerat salvatorul literaturii noir franceze.” – Washington Post Book World

Citește și ZULU, de Caryl Férey, un roman polițist extraordinar, de un farmec diabolic!

Sursa Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

 Comisarul şi cei şapte pitici, de Sergiu Someşan

Editura: Smart Publishing, 2016
Pagini: 146

     Despre autor

    Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

    Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate.

    Autor de poezii și proză.

   Publicații – Cuvinte de vânzare;  Să n-o săruți pe Isabel; Radiestezia- realitate și mister; Carte de magie; Cadouri de Crăciun, Aproape îngeri; Șapte flori erotice, Justițiarul. sursa 

    De mult mă tenta să citesc o carte a autorului. Am avut plăcerea de a citi o primă carte polițistă, o carte pe gustul meu.
    Comisarul și cei șapte pitici este un pamflet diferit al basmului Alba ca zăpada, dar care nu este un basm. Este o poveste cu multe crime pornind de la ideea fraților Grimm. O idee care ne demonstrează imaginația bogată a autorului de a transforma o poveste frumoasă într-o poveste cutremurătoare, plină de crime odioase.

   Acțiunea romanului se petrece în Brașov unde moartea a șapte pitici provoacă teroare, speriind piticii dar și autoritățile de lipsa probelor pentru al prinde pe criminal. Fiecărui pitic i se taie degetul mic, iar asupra lui se găsește câte o foaie cu șapte pitici desenați. După fiecare crimă, e tăiat cu un X roșu câte un pitic, foaia fiind lipită pe fiecare cadavru.
    Primul pitic – Octavian Lazăr, 35 de ani. Asemănarea lui cu Tyron Lannister (piticul bețiv din Urzeala Tronurilor) îl ajută să fie angajat în barul Medieval, întreținând atmosfera cu un număr  în care trage cu arbaleta într-un măr deasupra unei chelnerițe. Este ucis de arbaleta sa în drum spre casă, într-un parc.
   Al doilea pitic –Vasile Muscalu (Vasilică Bobinatorul), meseriaș iscusit, ucis în atelierul său prin electrocutare.
    Al treilea pitic –Alexandru Mare, pictor. Numit pictorul de cărți poștale și de singurătăți, semnându-se AlMare. Ucis în pădurea de la Tâmpa, legat cu un furtun de o țeavă a izvorului, presiunea făcând să-i scoată ochii din orbite, prin ei țâșnind apa.

Mai fusese și altă dată prezentă la locul unor crime, dar piticul transformat în fântână arteziană o impresionase mai mult decât orice văzuse până atunci.”

   Cu fiecare pitic identitatea e creată mai detaliat, iar moartea mai spectaculoasă.
   Al patrulea pitic –Cătălin Ene, muzeograf. Ucis în cușca de fier din subsolul muzeului, numită Fecioara de fier – plină cu ace de oțel.
    Piticii cinci și șase – Gemeni, circari. Moartea lor părea accidentală, o căzătură de la înălțime de la trapez. Gâturile lor au fost rupte înainte de cădere. Plus că degetele lor mici au fost tăiate, iar afișul cu piticii tăiați cu X roșu era prezent.
    Al șaptelea pitic – Arpad Attila, viceprimar în comuna Festeloș. Ucis într-un butoi cu acid. O moarte crudă.
    Dacă sunt șapte pitici, cine e Albă ca zăpada și unde e?
    Ancheta e formată din șase agenți.
  Comisarul-șef Câmpeanu care se apropie de pensie; Comisarul Brumaru care va conduce ancheta; inspectorul Alina Dănciulescu care este foarte vigilentă și are un rol important în anchetă; inspectorii Crăciun și Mihăilă și agentul Rusu.
    Ei descoperă un film XXX care-i leagă pe acești pitici, în care Albă ca zăpada este o tânără Eva Nagy, care s-a sinucis la 19 ani. În film se vede clar că fata e drogată.
   Aici se vede motivul, e vorba de o răzbunare. Apar primii suspecți: tatăl victimei și iubitul ei Anton Stoicescu.
    Iubitul ei era înrolat în Legiunea Străină(poreclit Recuperatorul Jean Valjean).
Ucigașul caută principalul vinovat de filmarea acestui film XXX, întrebându-i pe fiecare pitic înainte să-i ucidă: Cine este Regizorul?.

    Părerea mea

   Nu am obiceiul de a oferi multe detalii a romanelor pe care le citesc. De data aceasta am făcut o excepție. Cartea e formată din acțiune și investigații, nu există subînțelesuri, de aceea detaliile acestei povești contează.
   Mi-a plăcut mult acțiunea, investigația, personajele și povestea.
   M-a surprins imaginația autorului, pentru că m-am surprins pe mine într-un film bun. Da, mi-ar face mare plăcere să văd o ecranizare românească a acestui roman.
   Nu sunt multe de spus, singurul lucru pe care pot face e să vă recomand să citiți. Descoperiți criminalul și acțiunea complexă din puținele pagini ale acestei povești care pe mine m-a captivat.

Mulţumim autorului Sergiu Someşan pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Secretele din Strada Portului, de Ann Cleeves

   În 2006 Ann Cleeves a primit premiul “Duncan Lawrie Dagger” acordat de către “Crome Writer’s Association” (CWA) pentru primul roman din seria “Shetland” numit “Raven Black” (tradus în limba română cu titlul ”Negru de corb” apărut în 2012 la Crime Scene Publishing).
    Anul 2014 a reprezentat pentru autoare una dintre cele mai bune perioade literare, succesul celor două seriale tv atrăgând după sine vânzări excepţionale ale tuturor romanelor sale.

   O crimă înainte de Crăciunîn metrou, un martor, un secret vechi din trecutul unei comunităţi în aparenţă inocentă. Toate indiciile duc la strada Portului şi totuşi, oare de ce toţi cei care locuiesc acolo se feresc vorbească?

      “Nimeni nu tulbură apele mai tare decât Ann Cleeves” (Val McDermid)

   Înainte de Crăciun detectivul Joe Ashworth se întoarce cu fiica lui Jessie de la un spectacol de colinde, de la Catedrala Newcastle. Jessie era solista corului şcolii şi tocmai fusese lăudată de dirijor pentru interpretare. Se întorc cu metroul bucuroşicomentândprivind lumea care se agită cu cumpărăturileÎn metrou Joe înregistrează cu privirea mereu alertă de poliţist diferite grupuri de tineri teribilişticorporatişti care se întorc acasăşi o doamnă în vârstă elegantă şi distinsăcare se aşează pe scaun. Din cauza unei defecţiuni, metroul nu mai pleacă din staţia Mardle şi oamenii coboară meargă la autobus. Joe e hotărât ia un taxi, dar Jessie fuge înapoi în vagon s-o trezească şi pe doamna în vârstăsingură care nu coborâse, aşa descoperă e moartă. Joe o anunţă pe şefa lui Vera şi echipa de criminalişti.
    Vera Stanhope, şefa biroului de omucideri şi Joe află numele moartei, Margaret Krukowski de 70 de ani, şi existenţa banilor din portofel îi face şi dea seama motivul crimei nu a fost jaful. Adresa moartei era pe strada Portului la nr. 1, unde avea Kate Dewar o pensiune, şi unde mai lucra şi Margaret, care avea un apartament la mansardă.

   În timpul derulării cercetărilor îi cunoaştem pe cei din trecutul şi prezentul victimei.
   Kate Dewar, de fapt Kate Guthrie, fosta cântăreaţă şi compozitoare de succes, proprietara pensiunii, are doi copii-Ryan şi Chloe, pe care simte câteodată nu-i mai înţelege. Doi adolescenţi total diferiţifata mereu implicată în câte un proiect şcolar, dornică fie în prim planbăiatul un şmecheraş şi profitor, veşnic băgat în necazuri, care părea se cuminţise de când lucra la Malcolm, un prieten de-al lui Margaret. Soţul lui Kate, Rob murise şi acum avea un prieten, profesor de muzică, Stuart, cu care voia se căsătoreascăSe înţelege foarte bine cu Margaret, cu care era prietenă din tinereţecare chiar o ajutase mult cu pensiunea şi cu creşterea copiilor. Dar abia acum realizează nu ştie prea multe despre prietena ei, pentru întotdeauna îi respectase intimitatea. Ştia doar soţul polonez, cu care se căsătorise împotriva dorinţei părinţilor, o părăsise şi ea era activă la Adăpostul pentru femei şi în diferite acţiuni de caritate.

    Locatarul aproape permanent al pensiunii George Enderby se ocupă cu comerţul de cărţi şi poposea 2-3 zile şi la pensiune. La un moment dat este părăsit de soţia lui Diana, dar pentru nu vrea şi trâmbiţeze eşecul apelează la un prieten profesor, biolog la Universitate, Michael Craggs, care venea pe insula Coquet facă cercetări.
    Malcolm Kerr avea un atelier de reparat bărci şi vara organiza excursii de observare a păsărilor de mare pe insula Coquet. Când trăia şi tatăl lui, Billy, şi firma mergea bine, Margaret lucrase contabila la ei. Apoi, într-un incendiu firma a ars, Billy rezolva actele cu firma de asigurări. Totul s-a întâmplat chiar în ziua când a avut loc petrecerea de ziua lui Billy, s-au auzit chiar zvonuri ar fi fost vorba de încasarea asigurării, dar legea tăcerii guverna cel mai mult micul orăşel şi mai ales strada Portului. Pe atunci la cârciuma din Coble, unde se adunau cu toţiiera proprietara o femeie aprigă Val, al cărei fiu Rick, un tip alunecos şi perfid, dispare tot în acea noapte.
    LaAdăpost” le cunoaştem pe Jane administratoarea, pe Laurie, o fostă hoaţă, pe Susan care o ştia din tinereţe pe Margaret şi pe Emily, o adolescentă cu probleme.
    În timp ce se derulau cercetări, interogatorii, este ucisă o prostituată Dee Robson, o crimă oribilăPoliţia are tot felul de bănuielimai ales după ce Stuart Booth, logodnicul lui Kate, le povesteşte în tinereţe a fost clientul lui Margaret, care lucra ca escortă sau prostituată de lux. Ciudat era îi dispăruse din portofel o poză a ei pe care o avea de când erau foarte tineri.

    Printre toate cercetările personajelor, implicate mai mult sau mai puţin în întâmplări din trecut şi prezent, aflăm câte ceva şi despre viaţa personală a poliţiştilor.
    Astfel Joe, căsătorit cu Sal, avea trei copii, cea mai mare fiind Jessie, un tip calm, liniştit, bine văzut de colegi şi de şefa lui.
     Vera Stanhope, şefaal cărei tată fura pe vremuri ouă de păsări exotice şi făcea afaceri cu Billy Kerr.     Charlie, divorţat, cu o fată care venise locuiască cu el.
      Holly, adjunctăcareşi dorea foarte mult reuşească într-o lume mai mult a bărbaţilorVieţile lor personale se derulează în paralel cu vieţile personajelor din anchete şi cercetări.
     Un punct de cotitură îl constituie momentul când Jessie este luată din grupul de colegi, şi atrasă într-o altă zonă, dar spre norocul ei este salvată de Malcolm.
     

  Şi după ce am aflat atât de multe, vine firesc întrebareacine este ucigaşul? de ce ucide?
     Dacă vreţi aflaţi cum s-a derulat în trecut şi prezent viaţa personajelor, cum au interacţionatcine este criminalul citiţi cartea.
    Este un roman poliţist foarte bine scris, care teobligă” oarecum gândeşti în rând cu criminaliştii, ţi faci propriile deducţii şi al cărui final este mai mult decât surprinzător.
      Aşa sunt perfect de acord cu aprecierile de pe coperta cărţii:
    “Dialogul alert, descrierile şi intriga bine dozată, demonstrează de ce romanul poliţist englezesc are un moment de glorie” (Woman)
     “Folosirea cu atât de multă uşurinţă a limbajului şi construcţia atât de inteligenţă a romanului o fac pe Ann Cleeves una dintre cele mai talentate scriitoare de romane poliţiste.” (Sunday

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

 Justiţiarul, de Sergiu Someşan

Editura: Vremea

Număr pagini: 160

Data apariţiei: Aprilie 2016

   Descriere:

   ,,Severe riscuri îşi asumă Sergiu Somesan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte, foarte urât ce face el!

   Pe de altă parte, sigur, de îndata ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

   „Justitiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă. – Tudor Calin Zarojanu”

   Romanul “Justiţiarul” de Sergiu Someşan se numără printre cele mai bune romane citite de mine din literatura română contemporană, reuşind să mă menţină, fără să mă plictisească, în mrejele sale până la finalul lecturii.

   Cu toate că am mai citit şi “Să n-o săruţi pe Isabel” şi “Carte de magie”, ambele de acelaşi autor, aceasta mi s-a părut de departe cea mai bună carte a lui Sergiu Someşan. Pornind de la acţiunea bine structurată, până la personaje, cartea nu-ţi dă voie să o laşi din mână.

   Romanul debutează cu reîntoarcerea în România a unui bărbat înalt, între două vârste, pe nume George Pruteanu. Acest domn a devenit foarte bogat după ce un prieten vechi i-a lăsat toată averea, drept moştenire. Nu vă imaginaţi că i-a dat-o fără să facă nimic, nu, nici vorbă! L-a pus să îi promită că o va răzbuna pe nepoata lui, care fusese omorâtă într-un mic cartier din Bucureşti. Văzând că i-a promis, Ian, căci aşa îl chema pe milionar, s-a sinucis, iar George l-a îngropat exact unde îi spusese, cu câteva clipe înainte să moară.

   Pruteanu uitându-se pe fereastra camerei de hotel  în care era cazat, rămâne uimit cât de mult se schimbase Bucureştiul după 30 de ani de când nu l-a mai văzut. Rămâne uimit şi de faptul că, l-a intrarea în Palatul Parlamentului era o coadă imensă de copii şi adulţi, el imaginându-şi că este Ziua Porţilor Deschise.

   Înainte de a merge în cartierul în care fusese omorâtă nepoata lui Ian, George Pruteanu vizitează un anticariat de pe Lipscani, în Centrul Vechi, acest loc amintindu-i de copilărie, atunci când văzuse un stilet frumos, dar pe care nu şi-l permitea. Acum, fiind un om cu o situaţie materială foarte bună, a intrat în anticariat şi a cumpărat acel stilet pe care şi-l dorea din copilărie.

   După ce iese din anticariat, porneşte, luând un taxi, spre cartierul Ferentari, pentru a-şi duce misiunea la capăt şi pentru a-şi respecta promisiunea. Cu toate că este avertizat de taximetrist să fie atent în jurul lui, Pruteanu nu îi ia în seamă sfatul şi porneşte fără frică la pas prin Ferentari.

   Într-un final, după multe peripeţii, ajunge în locul în care locuia cel care a ordonat să fie omorâtă fata, şi cu ajutorul stiletului îl ucide şi el pe cel care i-a făcut rău nepoatei lui Ian.

   Mulţumit că şi-a încheiat misiunea cu bine, Pruteanu nu pleacă aşa repede din Bucureşti, ci doreşte să mai rămână pentru câteva săptămâni în acest oraş în care totul este posibil.

   Pe când se întoarce din Ferentari, George observă că un parlamentar omoară o fată pe trecerea de pietoni, acest caz, după câteva zile, fiind muşamalizat. Indignat, Pruteanu află cine e parlamentarul şi îl ucide de îndată ce îl prinde.

   Observând că parlamentarii nu îşi fac treaba cum trebuie şi dorm pe ei, în scenă apare Justiţiarul, un om care pare bătrân şi hotărât. Acest bărbat scrie un comunicat către Parlament, unde precizează că trebuie să fie în Parlament exact 300 de parlamentari, că Parlamentul trebuie să fie unicameral, iar parlamentarii trebuie să primească în fiecare lună salariul minim pe economie. Bineînţeles, domnii din Parlament nu iau în seamă acest comunicat, dar Justiţiarul nu stă degeaba. Îşi crează un blog, de unde transmite live-uri în care îşi anunţă deciziile. Ei, bine, Justiţiarul hotărăşte să folosească o roată cu numele tuturor parlamentarilor pe ea, atât deputaţi, cât şi senatori, şi unde se opreşte roata după ce este învârtită de Justiţiar, acela va fi următorul parlamentar omorât.  Astfel, omoară zeci de parlamentari, iar ceilalţi din conducerea ţării nu fac nimic, doar stau în birouri şi urmăresc cine va fi noul om de pe lista Justiţiarului.

   De-a lungul cărţii, Cristina, o tipă care lucra pentru poliţie, şi căpitanul Enescu ajung să aibă o relaţie de iubire împreună. Cercetările sunt în toi, poliţia trezindu-se din somnul profund. Din întâmplare Cristina descoperă în pivniţa lui Enescu un studio exact ca al Justiţiarului, şi o prietenă de-a ei anunţă poliţia, iar Enescu este încătuşat.

   Dar oare chiar el e Justiţiarul?

   O carte foarte bună, care a reuşit să mă binedispună şi să mă facă să uit de tot în timp ce o citeam.

   V-o recomand cu drag!

Mulţumim autorului Sergiu Somesan pentru cartea oferită!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Frumosul asasin, de VT Morogan

Editura Crime Scene Press

   Viorica şi Teodor Morogan locuiesc în străinătate de peste treizeci de ani. În primii cinci ani au locuit la Montreal, Canada, iar după aceea la Stockholm, Suedia.
Cu toate că, iniţial, ambii au terminat Facultatea de Geologie de la Universitatea Bucureşti, evoluţia lor ulterioară a fost diferită. După studii de artă plastică, făcute la Montreal, Teodor Morogan s-a dedicat picturii, având expoziţii personale şi de grup. Viorica Morogan a continuat să se specializeze în domeniul geologiei şi este actualmente doctor docent la Universitatea Stockholm, având un palmares bogat de publicaţii ştiinţifice. Pasionată de literatură, Viorica este traducătoare din limba suedeză şi, împreună cu Teodor, autoare de române poliţiste.
La Crime Scene Press au publicat romanele „Frumosul asasin” (2014) şi „În vrie (2016)”.
Am dorit să ştiu de unde provine numele autorului de aceea am vrut să facem cunoştiinţă cu ei.

  Romanul ”Frumosul asasin” este un roman complex, după cum spune şi George Arion: ”VT Morogan prezintă o relaţie plină de suspans între spaţiul nordic şi cel meridional”.

     Şi acum să vorbim puţin despre personaje şi acţiune.
Alexa Vancea locuia la Stockholm în Suedia, unde lucra ca jurnalistă, mai bine spus se prefăcea că e jurnalistă, în loc să predea la Universitatea din Lome, capitala ţării africane Togo. Şi era şi la dispoziţia unei organizaţii secrete conduse de Nathan Scott. Mulţi prieteni de-ai ei jurnalişti, reporteri, care voiau să povestească despre atrocităţile de la baza Bou-Azzer, să trezească opinia publică, muriseră: ”Nu reuşea în nici un chip să scape de amintirile tulburătoare ale anului premergător, aşa-numitei ,,primăveri arabe”‘, primăvară care se dovedise a fi o iarnă aspră şi, probabil, foarte lungă. În locul democraţiei, revoluţiile din ţările arabe aduseseră la putere regimuri religioase, totalitare, după cum fusese de altfel planificat de forţele întunecate din lume. Eforturile organizaţiei din care făcea parte Patrick şi care era condusă de Nathan Scott, de a trezi opinia publică, eşuaseră.” O parte din grup muriseră în diferite accidente, o parte se ascunseseră în Suedia. Alexa, corespondent al ziarului L”Observateur, Anders medic la un cabinet psihiatric, şi Patrick care era tot timpul plecat, în diferite misiuni.

   Deprimată de vara răcoroasă din Stockholm, Alexa pleacă la Hammamet-Tunisia în vacanţă. Seara pe plajă găseşte cadavrul unei suedeze, despre care află ulterior că era laborantă la un mare concern farmaceutic. După vreo două zile este acostată la plajă de-o altă suedeză, Mălin, prietenă cu cea moartă, care-i povesteşte necăjită despre prietena ei Eva, despre faptul că lucrau în acelaşi laborator şi că, găsiseră nereguli privind vaccinurile şi medicamentele. Când îi spusese despre asta directorului filialei firmei, din Suedia, Alain Woolley, acesta le-a spus că a cercetat şi tot lotul defect a fost distrus, dar ele aflaseră că nu era adevărat. A doua seară şi Mălin este omorâtă şi Alexa speriată se întoarce în Suedia.

   Începe să se intereseze discret de firma Profarma, mai ales că suedezii parcă erau tot timpul la doctor, tot timpul cu tot felul de tratamente şi medicamente revoluţionare, lucru remarcat şi de Anders. Nathan deţine informaţii despre o nouă conspiraţie a oligarhiei industriei chimice şi farmaceutice: ”Gripele se succedau fără întrerupere, aviară, stomacală, porcină, bovină, spaniolă, de tip Hong-Kong şi aşa mai departe. Vaccinurile apăreau în acelaşi ritm vertiginos, iar guvernele le cumpărau cu banii din impozite şi le stocau spre binele şi fericirea populaţiei îndobitocite de atâtea primejdii. Câţiva ajungeau fabulos de bogaţi, mai mulţi foarte bogaţi ,alţii doar bogaţi, iar unii, majoritatea de fapt, reuşeau să-şi păstreze serviciile bine remunerate. Cerere şi oferta. Legea mult lăudată a economiei de piaţă .Când cererea nu există, atunci trebuia creată, uneori chiar cu forţa, deoarece cartelurile industriei farmaceutice îţi ofereau deja produsele. Populaţia trebuia transformată, încetul cu încetul, într-o masă ascultătoare de bolnavi, care aşteptau cu sufletul la gură apariţia noilor medicamente, mult mai eficiente decât cele anterioare, a noilor echipamente şi metode de analiză, mult mai sofisticate, mai costisitoare, decât cele din urmă cu un an.”

   Nathan îl trimite pe Patrick să le solicite ajutorul, crezând că nu e nimic periculos.
Dar apar alte cadavre, laboranta Sanna Anderson, bună prietenă a Evei, femeia de serviciu somaleză, doctoriţa Mihaela Sekely, omorâte aproape în acelaşi mod.

   Apare şi un ucigaş, cu ochi superbi, Viktor Laho, al cărui şef Boris, conducătorul unui mare cartel, voia lucrările de la Profarma. Aşa că Viktor intermedia lucrurile, curăţând eventualele probleme din jurul lui A.Woolley, care fusese de acord să vândă pentru o mare suma de bani, ambii aşteptând ca cercetătorul suedez Rickard Sundblad să termine vaccinul. A.Woolley voia să ia banii şi să dispară, să-şi trăiască viaţă. Dar şeful firmei din Londra îşi dă seama că se întâmplă ceva la filiala suedeză şi o trimite pe Jeanne Beaufort să cerceteze.

   Descendenta unei vechi familii nobiliare, stilată, inteligentă, licenţiată, figura la firma ca cercetător, dar era un agent iscusit şi o ucigaşă la nevoie.
Drumurile tuturor se intersectează, Jeanne, lesbiană fiind, pune ochii pe Alexa. Viktor o vede şi el şi femeia cu ochi superbi, ca ai mamei lui, îl cucereşte definitiv, el îndrăgostindu-se pentru prima dată. Îi spune lui Boris adevărul şi cu acordul acestuia se retrage din joc, dar o urmăreşte în continuare discret pe Alexa, parcă presimţind că această va avea nevoie de ajutorul lui..

   În tot acest timp poliţia cercetează crimele, dar fără a ajunge la un rezultat .Urmează alte morţi, răzbunări, sinucideri, iubiri timide. Autorii ne prezintă nu numai munca poliţiştilor ci şi viaţa lor, problemele lor, modul lor de a fi, cu bucuriile şi eşecurile.

   Tot aşa ne povestesc şi despre cei implicaţi, începând cu copilăria lor, modul cum au crescut, eşecurile şi abuzurile din viaţă lor. Cunoaştem şi o parte din societatea românilor, cei cu care se intersectează drumurile Alexei, poveştile lor, felul de a fi şi de a privi viaţa.

   Şi zău că de unele personaje îţi pare rău, ţi-e chiar milă, pe unii îi deteşti, pe alţii îţi vine chiar cum s-ar spune ”să-i strângi de gât”,  iar unii pur şi simplu îţi plac.

   Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă şi care e deznodământul poveştii (apropo e cu happy end) citiţi romanul.

   Este o carte foarte bine scrisă, foarte interesantă, axată pe probleme reale şi finalul lasă loc de continuare a aventurilor. Şi mai ales personajele diferite, cu caractere şi reacţii contradictorii sunt foarte bine creionate.
Pentru cei care citiţi romane scrise de autori suedezi am să vă spun că, sunt sigură că o să vă placă cartea, pentru că modul de scriere seamănă cu al acestora.

 Personal, nu prea sunt încântată de autori nordici (e doar părerea mea personală) aşa că voi da cărţii doar 4 steluţe.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
11

Lee Child: ”Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.”

Cartea oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici

“Jocul minţii tale te poate surprinde chiar şi pe tine.”

Editura Rao

   Romanul este structurat pe trei părţi, trei poveşti, trei adevăruri ale aceleaşi întâmplărimoartea tragică a profesorului Joseph Wieder: ”..una dintre cele mai importante personalităţi care predau la Princeton în acei ani, considerat un soi de Prometeu, coborât printre noi muritorii ,pentru a ne învaţă tainele focului”
Fiecare parte, fiecare etapă este povestită din perspectiva celui care încearcă la momentul respectiv desluşească povestea.

   Prima poveste este a agentului literar Peter Katz, care primeşte o scrisoare şi un fragment de manuscris de la Richard Flynn. Nu este prima dată când primeşte un manuscris, dar simte este ceva adevărat şi interesantaşa lasă totul şi citeşte documentul. Richard Flynn s-a născut şi a crescut în Brooklyn, a terminat engleza la Princeton, şi a urmat o carieră în publicitate. Anumite veşti aflate în ultimul timp, accentuate şi de problemele lui de sănătateîl determină scrie povestea asasinării reputatului psiholog şi professor Joseph Wieder, din păcate asasinul nefiind descoperit. Dar unele amănunteapărute la acel moment, îl fac creadă ştie adevărul şi scrie o carte cu titlul provizoriu de Cartea Oglinzilor”, pe de-o parte pentru întotdeauna şi-a dorit fie scriitor, pe de altă parte pentru a fi cel care spune lumii adevărul despre relaţia dintre el, Laura Baines şi profesor: Mi-a fost dataşadar aflu acel adevăr în urmă cu trei luni, aşa cum scriam mai susşi mi-am dat seama trebuie -l împărtăşesc şi celorlalţideşi furia şi frustrarea pe care le simţeamşi încă le mai simt-erau copleşitoareÎnsă uneori ura poate fi un combustibil puternic, chiar mai puternic decât iubirea.”

   Flynn povesteşte despre cum a cunoscut-o pe Lauracare a închiriat o camera în casa în care stătea şi el, despre relaţia care s-a dezvoltat între ei, care după el fusese mai mult decât prietenie. Laura i-a mai povestit a avut un prieten Timothy Sanders, care acum o hărţuieşte, de aceea se şi mutase. Tot Laura îi face cunoştiinţă cu profesorul, care îl plăteşte ca -i catalogheze cărţileÎl cunoaşte pe Derek Simmons, un tip care fusese acuzat şi-ar fi omorât soţia, dar pentru în adolescenţă mai avusese episoade psihotice este ajutat de profesor, internat şi tratat în spital. Apoi, odată eliberat, profesorul îl ia pe lângă el dându-i de lucru. Serile de discuţii cu profesorul, comportarea echivocă a Laurei, îl fac pe Flynn nu mai ştie care e adevărul şi şi pună întrebări: Laura e încurcată sau nu cu profesorul? Mai e sau nu prietenă cu Timothy?Ţine sau nu la el cu adevărat?” Apoi profesorul este găsit mort şi toţi sunt cercetaţi de poliţiemai ales fiecare îl vizitase în seara respectivă pe Wieder.

  Peter Katz este interesat de continuarea manuscrisului, curios vadă ce aflase Flynn, dar când îl caută află acesta a murit şi prietena lui Danna Olsen, moştenitoarea lui nu ştia nimic despre vreo carte. Flynn fusese diagnosticat în urmă cu un an de cancer, chimioterapia nu a avut rezultate. Peter se gândeşte nu va mai afla deznodământul poveştii poate Richard Flynn, ştiind e pe moarte, gândise manuscrisul ca pe o mărturie tardivă. Dar pentru povestea nu-i  pace îl caută pe John Keller, fost reporter de investigaţiicăruia îi oferă şansa de-a cerceta cazul, câştigând nişte bani, mai ales subiectul ar fi avut un potenţial comercial important pentru agenţieDacă va descoperi ceva va putea chiar scrie o carte folosind ca punct de plecare fragmentul de manuscris al lui Flynn.

   Pe John Keller îl tentează ideea, prietena lui Samproducător tv îl încurajeazăaşa începe facă cercetări şi avem a doua parte a romanului, cu întâmplările văzute prin prisma lui.
Începe prin a cauta pe net în ziarele vremii tot ce se poate despre crimăsuspecţi şi cercetări. Apoi apelează la Harry Miller, detectiv particular găsească anumite personaje din fostul anturaj al profesorului: pe Laura Baines, Derek Simmons şi pe Sarah Harper, fostă colegă de facultate cu LauraCitind datele şi cercetând se gândeşte Laura are o legătură cu crima şi şi însuşise manuscrisul, despre care se spunea l-ar fi scris profesorul, în domeniul cercetării psihologice.

   Îi găseşte pe cei implicaţiLaura îşi schimbase numele pentru a nu fi căutată de reporteri, ajunsese un psiholog reputat, cu cărţi publicate, cu o activitate impresionantă. Sarah Harper, după o viaţă zbuciumatăse pregăteşte de mutare pe o insula cu ultima cucerire. Derek Simmons locuia cu o partenera şi avea un mic atelier. John Keller se întâlneşte şi cu poliţistul pensionat Roy Freeman care cercetase cazul şi care îi  nişte informaţii şi note referitoare la crimăVorbeşte cu secretara profesorului, cu foştii colegi, unii îl laudă alţii îl criticăToată lumea are o altă părere şi o altă poveste despre profesor şi mai ales o altă versiune a faptelor. J.Keller este obosit, tracasat de cantitatea mare de note fără a ajunge la un rezultat final, logodnica îl părăseşte şi acceptă până la urmă un post în cinematografie .Îi restituie lui Peter Katz scrisoarea şi fragmentul de manuscris, îi spune versiunea lui despre caz spunând după părerea lui Flynn era criminalul şi cartea ar fi fost mărturia lui.

   Înainte de-a pleca din oraş îi  lui Roy Freeman cutia cu toate cercetările şi notiţele lui, şi aşa începe a treia parte a cărţiipovestită de către detectiv, care avusese mereu o nemulţumire  nu soluţionase cazul.
Şi apare un nou element, un criminal condamnat la moarte mărturiseşte el este cel care l-a omorât pe profesor.
Frank Spoel, un tânăr cu antecedente, avusese o altercaţie cu nişte “prieteni de afaceri”îl bate pe unul, este închis şi ajunge într-un spital psihiatric, într-un program de cercetări al lui Wieder. Când iese cu greu din închisoarea-spital este hotărât şi refacă viaţa. dar se şi răzbune pe profesor. Îl găseşteîl urmăreşte şi-l loveşte cu o batălăsându-l într-o baltă de sânge sigur l-a omorât. Dar Freeman este intrigat pentru ora morţii este mai târzie decât momentul atacului, deci cine e vinovatul? Cercetează, verifică probele, lucrurile, pune faptele cap la cap şi descoperă adevăratul vinovat şi motivele lui.

   Care este adevărul referitor la vieţile protagoniştilorcine şi de ce l-a ucis pe profesor, veţi afla citind cartea.
Prietena lui Flynn îl cheamă pe Peter -i dea manuscrisul, dar în lumina adusă de cercetări, cartea nu ar mai fi reală mai ales pentru :Toţi se înşelaseră, toţi văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră privească şi care se dovediseră a fi nişte oglinzi.”.

Cartea este scrisă în stilul alert, concentrat, interesant şi incitant al lui Eugen Ovidiu Chirovici.

   “Cartea Oglinzilor” a fost publicată în peste 38 de ţări din toată lumea, pentru este: ”Un român cu adevărat genial care m-a captivat de la prima pagină spune Francesca Pathak (editor).
Relevante sunt şi aprecierile lui Tammy Cohen care spune:O povestecaptivantă despre natura iluzorie a adevărului şi a memoriei. şi mai ales ale scriitorului Lee Child: Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.O recomand cu căldură.”

Eu nu pot decât -i dau punctaj maximmai ales ştiţi cu toţii sunt fan E.O. Chirovici.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Primejdii în regat, de Alain Berenboom

Editura: Crime Scene Press

    Bruxelles, 1947. Belgia stă pe un butoi de pulbere. Francofonii se tem de scindarea țării, în timp ce flamanzii vor să-l alunge pe rege și să instaureze o republică independentă. Sunt confruntări între republicani și regaliști, între comuniști și cei de dreapta, între sindicaliști și patroni. Până și în cadrul mișcărilor de stânga sunt disensiuni – unii acceptă tutela Moscovei, alții o resping cu îndârjire. Miza? Ca de obicei, lupta pentru putere.

  În această atmosferă, un detectiv lipsit de experiență, Michel Van Loo, este angajat să ancheteze dispariția unui tânăr funcționar din Ministerul de externe, fost luptător în rezistență. Un caz care, inițial, pare simplu, devine extrem de complex, pe măsură ce detectivul înaintează cu cercetările sale, stârnind un viespar nebănuit la început.
Un polar palpitant, scris cu talent și umor, datorat unui important scriitor belgian contemporan.

Surse foto şi text: Editura Crime Scene Press

 

%d bloggers like this: