Cazut din cer de Crina Stanciu

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Citeşte Capitol 8
    Capitol 9

    Gura lupului se deschidea încet, corpul îi era format din mai multe căsuţe. Privirea tânărului nostru se desfăta cu mii de culori, mai pregnante fiind cele de maro, albastru şi stacojiu. Brusc, uşile căsuţelor se deschiseră şi o mare de creaturi se năpustiră afară. Erau şi oameni, minotauri, şerpi vorbitori, pitici roşii, galbeni, negri, verzi, monstruleţi îmblăniţi cu ochii mari cât  cepele. David putu auzi dicuţia a doi oameni-lup:
    -Te-a zăpăcit şeful astăzi?
    -Nici nu îţi poţi închipui! M-a pus să merg de zeci de ori în al nouălea pătrat. Nu pricep…şerpii au început să se mişte. Se pregăteşte ceva.
    Cei doi s-au oprit în dreptul lui David, l-au măsurat din priviri. Când au observat mâna băiatului au înmărmurit. Cu grijă s-au aşezat în genunchi şi au spus solemn:
    -Stăpâne! Bine ai revenit!
    -Alexandros, Abindos, zise David cu voce joasă. Ridicaţi-vă căci în faţa voastră mă aflu eu, stăpân aici, iar în cer, slujitor Domnului. David se cutremură de vorbele zise: Stai puţin…ce am spus?
    -Este chemarea sângelui băiete. Nu ai ce să-i faci. Aşa va fi de acum înainte. Îţi vei aminti lucruri şi vei fi purtat de destin unde va trebui. Nu-ţi fie teamă, spuse Serghei în timp ce-i ciufulea părul lui David. Hai să mergem.
    David se uită încă o dată la oamenii-lup. Aceştia îl priveau curioşi pe băiat. Păreau a-i aştepta ordinele.
    -Îmi pare bine că v-am cunoscut, dar trebuie să plec. Ne mai vedem, spuse David în timp ce păşea treptele unei căsuţe maro.
    -Următoarea oprire: Aeris. Vă rugăm să vă ţineţi bine! tună încă o dată acea voce feminină şi trenul dispăru.
    Lăsaţi în urmă, cei doi oameni-lup îşi ziseră:
    -O să  fie o altă epocă. O să fie înfloritoare?
    -O să fie splendidă?
    -O să fie a noastră şi a dreptăţii! O să fie a Jokerului! ţipară ei.

    -De ce se numeşte trenul aşa? Andreas? întrebă David în timp ce se aşeza pe un scaun de piele. Căsuţa era destul de aglomerată; peste tot forfotea de animale, păpuşi din lemn care se jucau lângă mama lor, licurici, umbre, strigoi, câte şi mai câte.
    -Băiete pui prea multe întrebări…Of! Trebuie să mai şi răspund la ele, n-am ce-i face. Jokerul îşi aminteşte cel mai târziu. Andreas e un nume ce provine din greaca veche. Derivat de la „aner”, „omul” şi „andros”, „al bărbatului”. Se traduce prin „curajos, bărbătesc, al bărbaţilor”. Ne trimite cu gândul la Noul Testament, la filele care îl descriu pe apostolul Andreas sau Andrei. A fost primul discipol care s-a alăturat lui Iisus Hristos. „Cel dintâi chemat” a adus cuvintele Domnului la malul Mării Negre.
    -România, spuse David.
    -Bingo, avem un câştigător, bătu din palme Serghei. Pe voi ce vă învaţă la şcoală?
    Tânărul nostru era deja departe cu gândurile: de ce România? De ce această ţară, atât de mică şi de neimportantă pentru Marile Puteri. Pentru a-şi domoli fluxul de informaţii , David  îşi fixă privirea pe o hartă îngălbenită de vreme.
    -Bag seama că va mai veni o afurisită de întrebare. Să dăm cărţile pe faţă băiete. Harta la care te uiţi cu atâta jind de vreo 5 minute este a Mirajului. Mirajul este un talmeş-balmeş pe româneşte. Este o lume formată din mai multe lumi.
     -Văd nişte simboluri, cifre şi litere care indică ceva…seamănă cu cele din cartea lui Victor.
-Îţi dai seama sau cel puţin aşa sper…
-Nu poţi să îmi spui nimic pentru că  trebuie să descopăr singur, spuse bosumflat tânărul.
-Nu e vorba că nu vreau să îţi spun…
-Regulile? Ordinea?
-La naiba cu toate! ţipă Serghei. Nu! Dacă încerc să îţi spun ceva, nu o să se audă nimic. Buzele se mişcă, dar de auzit nu se va auzi nimic.
-Aha. Poţi să încerci? Doar o dată? îl rugă tânărul.
-Bine. Este vorba de…dar nimic nu se auzea. Buzele lui Serghei se mişcau, dar cuvintele nu veneau, erau adumbrite de tăcere.
-Ce lume, ce nebunie, aşa cum zicea şi Francis Bacon „Tăcerea este virtutea nebunilor”.
    Serghei se  opri  şi ridică nepăsător din umeri. Fetiţele de lemn de mai devreme încetaseră a se juca şi veniseră mai aproape de David. Una dintre ele îl atinse pe băiat pe mână şi zâmbi. Ochii îi sclipeau, erau albaştri, iar părul îi era drept şi arămiu.
    -Tu eşti el?
-El cine?  întrebă David.
-Salvatorul, jokerul, continuă aceasta. În acea clipă toate privirile celor din tren îl fulgerară pe David. Unii păreau a fi trişti,  alţii fericiţi. Un grup de oameni-lup veniră la tânăr şi, la  fel ca mai devreme, căzură în genunchi în faţa acestuia.
-Vă rog ridicaţi-vă. Nu sunt nimic. Nu sunt el.
-Ha ha. Mama zice că aşa  ai făcut şi  înainte. Îţi vei aminti, spuse fetiţa. Îţi vei aminti şi atunci vei veni şi vom  fi din nou bine.
-Cum adică mama ta zice?
Fetiţa zâmbi jucăuş şi arătă cu mâna spre capul ei.
-Mirajul e gândul, gândul eşti tu. Tu, stăpâne. Avem nevoie de tine, mai spuse ea începând a plânge.  Ne e dor de tine şi se aruncă la picioarele lui David.
    Băiatul era de-a dreptul uimit de reacţia  fetiţei. O ridică şi  o aşeză la el în braţe. David nu-şi amintea ca cineva să-i mai fi spus vreodată că are nevoie de el şi doar de el.
-Cum te numeşti? o întrebă David cu emoţie.
-B…b…b…
-B? Hai, nu e greu. Buburuză poate? Zâmbeşte; ai un surâs frumos. Vrei să plâng şi eu?
Fetiţa se cuibări mai bine în braţele tânărului. Trecu încă puţin timp, se calmă şi spuse:
-Brendi. Numele meu este Brendi.
-Un nume frumos, pentru o fetiţă frumoasă, zise David zâmbind.
-Sunt un gorun. Un gorun din…dar încă o dată, nu se auzea nimic din ce încerca fetiţa să spună.
-Următoarea staţie este Driade, se auzi din difuzor.
-Nu e nimic. O să aflu eu. Îmi promiţi că nu o să mai plângi?
-Nu pot să promit ceva ce voi încălca. Se anunţă vremuri grele. Vom pierde şi vom câştiga…nu vreau să mă pierd.
-Brendi. E staţia noastră. Ia-o pe sora ta şi vino, se auzi mama fetiţelor din dreptul porţilor de lemn.  Îmi pare rău stăpâne. Aşa e Brendi, mai vorbăreaţă.
    Brendi coborî din braţele lui David, o luă de mânuţă pe sora ei şi spuse:
-Ea este Clei, sora mea. O să te aşteptăm după ce îţi vei aminti. Ne e dor de tine.
Porţile de lemn se deschiseră, iar fetiţele plecară. David se uită stupefiat la acea familie care se îndepărta şi iar se îndepărta. „Da, trebuie să-mi dau seama ce sunt toate cifrele şi literele acelea. Vreau să ştiu. Vreau să le fiu aproape” îşi spuse acesta. Trenul se puse din nou în mişcare şi peste câteva momente fu anunţată o altă staţie pe care David nu o putu înţelege.  Nici nu îşi mai bătea capul; avea un handicap care se numea alfabet şi se cerea remediat. Mai că începu să râdă la acest gând: el, el care  ştiuse alfabetul românesc mai repede decât oricare alt copil…tocmai el trebuie să elucideze taina altui rând de litere fiindcă…nu ştia să citească.
-Coborâm imediat, zise Marcus.
David şi Serghei se ridicară de pe scaune. Porţile s-au deschis. Se aflau într-o gară aproape normală. Bineînţeles că trecătorii erau neobişnuiţi, dar asta nu era tot. În faţa tânărului se ridica un oraş tăiat parcă dintr-o carte de poveşti. Casele erau făcute din lemn şi piatră, cu acoperişuri din paie, pe alocuri se zăreau palate, magazine,  clădiri mari şi mici, dar toate săpate în culmile unui munte. Ce era lumea asta nici el  nu-şi putea da seama. Ce era lumea aceea unde oamenii lăsau rubine de mărimi inimaginabile la porţi şi îşi zâmbeau unul altuia cu atâta căldură că ar fi topit şi un aisberg?
    Cei trei bărbaţi se urcară într-o birjă care o luă cu repeziciune din loc. Aceasta nu era pusă în mişcare de cai, ci de nişte veveriţe gigantice care aveau picioarele de ghepard. Birjarul era un om maimuţă care le ceru trei blide pe cursă. La toate acestea Serghei nu putu să se abţină şi comentă în barbă: „Hoţi la drumul mare” dar îi dădu, totuşi, bărbatului suma dorită.
-Gata. Suntem pe strada  „Trei palme”, îi anunţă birjarul.
David se trezi pe o alee îngustă şi văzu un semn pe peretele unei clădiri care strălucea roşiatic.
-Ah, de când nu l-am mai văzut pe Mititel. Crezi că mă mai recunoaşte bătrâne? ţipă Serghei dându-i  o palmă în coaste lui Marcus. Cel din urmă, cam supărat, spuse printre dinţi:
-Cupă. Ai mare noroc că eşti de neînlocuit că de nu… Nu pot să îţi pricep amuzamentul şi toanele. Mirajul nu e miraj! Tu eşti miraj.
-Ar trebui să o iau ca pe o insultă sau ca pe un compliment? Întrebă Serghei ducându-şi teatral mâinile la inimă.
-Ia-o cum vrei, zise Marcus scoţând din buzunarul cămăşii o cutie de gumă Huba Buba din
care scoase o lamă, o desfăcu şi o băgă repede în gură.
-Vreţi şi voi? întrebă el.
-Mănânci Huba Buba? ziseră la unison Serghei şi David şi pe loc începură a râde cu hohot.
-Discriminare. Cât de matur din partea voastră! Râdeţi de minotaurul cu Huba Buba.
    Cuvintele acestuia nu avură efectul dorit, cei doi abia mai putându-se ţine pe picioare de râs. Într-un final, Serghei îşi şterse lacrimile de la ochi şi-l bătu prieteneşte pe Marcus pe spate.
-Mi-a fost dor de tine Marcus, spune serios Serghei.
-Mie nu, zise Marcus în timp ce umfla un balon de gumă.
-Cât de caustic eşti, spuseră în acelaşi timp Serghei şi David. Cei doi se priviră uimiţi. Tăcerea fu întreruptă de Marcus care înainta ţanţoş cu balonul său:
-Aşa tată, aşa fiu.
    Serghei şi David îşi zâmbiră ştrengăreşte, îl opriră pe Marcus şi îi sparseră balonul. Minotaurul era acum plin de gumă. Părul i se încurcase în aceasta şi pufni supărat.
-Gheaţă Marcus, de  gheaţă ai nevoie. Acesta se opri brusc în faţa unui magazin cu stolurile trase.
-Am ajuns. Faci onorurile Serghei?
Serghei bătu de trei ori la uşă. Aşteptă vreo zece secunde şi o luă de la capăt, de şase ori de astă dată. Uşa se mişcă puţin şi apărură  ca din neant doi ochi verzi şi o gură. Uşa începu a vorbi:
-Cine mă deranjează când dorm? Aţi văzut indicatorul?
David se uită la vitrina magazinului. Pe geamul acestuia se afla lipită o bucăţică roşie de hârtie în acelaşi limbaj necunoscut. Tânărul se uită la uşă. Aceasta căsca şi se ştergea supărată la ochi.
-Mă scuzaţi. E vina mea. Eu nu pot să citesc ce scrie în vitrină, iar ceilalţi nu şi-au dat seama.
Uşa plictisită îşi privi unghiile. Scoase o pilă din broască şi începu să le pilească. Când văzu că reuşise ceea ce şi-a propus, ochii îi poposiră asupra lui David. Se măriră şi apoi tuşi.
-Pe mine să mă scuzaţi, zise aceasta ridicându-se cu tot cu balamale. Făcu o plecăciune şi se dădu la o parte, strigând: Mititel trezeşte-te! A venit!
    Din magazin se auzi cineva înjurând, mai multe oale sparte şi scaune date brutal la o parte. Un coş de nuiele ieşi rostogolindu-se, urmate îndeaproape de mai multe căni şi borcane care s-au răspândit pe mica străduţă. În prag se afla acum o pisică neagră cu ochi de smarald, îmbrăcată în pantaloni scurţi, turcoaz, cu şosete roşii până la genunchi şi cu un tricou negru pe care era scrisă în româneşte o replică din serialul „Game of thrones”, „Iarna se apropie”. Pe cap avea o pălărie de cowboy. Aceasta stătea cu lăbuţele încrucişate, privindu-i sfidător pe cei trei.
-Ce vreţ…începu ea cu o voce răguşită, dar cuvintele i se pierdură pe limbă de îndată ce observă mâna lui David.
-Vai, zise aceasta…Vai, vai să-mi fugă smântânica din farfurie, dar ce avem noi aici, spuse pisica ducându-şi lăbuţele la gură. Începu a ţopăi de la stânga la dreapta alarmată.
-Nu văd eu bine sau e sir David? Staţi puţin  să-mi scot ochelarii. Pisica îşi puse degrabă o pereche de ochelari ale căror lentile se asemănau, mai mult sau mai puţin, cu nişte capete de şobolan. Se uită mai atent la tânăr şi zâmbi cunoscătoare. David se gândi „Ce pisică ciudată…”. Parcă citindu-i minţile, pisica se răsuci de două ori în aer şi se aplecă, făcu o plecăciune spunând:
-Sunt motan sir, iar dumneavoastră trebuie să învăţaţi să vă ascundeţi gândul de cei din jur. Sunteţi….Comment peux-je vous expliquer? Eh… A! O ţintă facile…Pardon! O ţintă uşoară.
-Hai Mititel, ridică-te! David nu e  aici să  îţi comande, cel puţin nu încă.
– Cupă , te respect, dar de ridicat nu mă ridică nimeni  afară de sir David.
-Ridică-te şi spune-mi cum pot să-mi ţin gândul numai pentru mine, zise David în timp ce îşi scotea căciula şi-şi trecea degetele prin părul ciufulit.
Motanul se ridică, îşi scutură pantalonii de un praf care nu era acolo şi îi răspunse băiatului cu un surâs poznaş:
-Ştii alfabetul?
-Nu.
-Atunci nu avem ce discuta. Cheia, arătă motanul cu degetul spre văzduh, e litera noastră. Bănuiesc că  nu pentru asta aţi venit la Mititel, râse acesta uşor.
-Ştii pentru ce am venit Mititel. Băiatul are probleme cu statuile, spuse Serghei.
-Câte?
-Trei până acum, zise bărbatul îngustându-şi ochii.
-Mai are. Aţi venit unde trebuie. Vă rog poftiţi înăuntru, spuse acesta dându-se în lături.
-Aveţi nevoie de mult mai multe lucruri decât v-aţi putea închipui! Continuă motanul.
-Lucruri pentru ce anume? întrebDavid.
-Pentru a le face faţă noilor „prieteni”, zise  Mititel închizând uşa în urma celor doi.
Atelierul lui Mititel era un adevărat haos: peste tot se găseau hârtii mototolite, resturi de mâncare, borcănaşe cu prafuri de diferite culori. Pereţii erau de culoarea caramelului, având încrustate pe alocuri mici cupe. Din acest peisaj nu lipseau scrumierele ticsite de trabucuri neterminate, ambalaje de gumă Orbit. Ceea ce atrăgea  atenţia era peretele din spate, tapetat cu material roşu şi care avea pe suprafaţa sa mai  multe butoane verzi, albastre şi galbene. În rest,  se mai puteau distinge patul cu baldachin de culoarea cenuşii, urmele de gheare de pe mobile şi un computer micuţ care…clipea. Urmându-i privirea, Mititelu îşi dădu seama ce-l intrigă pe David:
-Ah! Văd că l-ai descoperit pe Bob, zise entuziasmat Mititel. Trezirea Bob! Avem nişte oaspeţi importanţi! ţipă acesta. Fără vreo avertizare computerul se deschise şi zâmbi către tânărul nostru zicând:
-Scuzaţi-mă vă rog. Eram în stand by. Mă numesc Bob şi sunt cel mai complex şi puternic calculator  de  arme şi viaţă construit vreodată.
-Aham, tuşi Mititelu. Eşti singurul calculator de ame. Bob nu-ţi mai da aşa aere! Fii tu însuţi.
-Dar…e sir David aici!
-Oui il est sir David, mais…
-Je m’en fiche de ce que tu crois! Stăpâne Mititel nu îmi încetini biţii.
-Na, asta-i bună! Te rog, Bob, deschide-mi-l pe patru pe patru.
-Acum, acum.
Peretele îmbrăcat în roşu se sfărâmiţă.

VA URMA!!!

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Capitol 8

David se uită mai atent la căţel: nu mai avea un cap, ci trei şi se tot mărea. Se aruncă la podea şi se rostogoli în partea opusă. Abia în acel moment băiatul îşi dădu seama că nu mai era nimeni în tramvai.

Şarpele cu clopoţei încercă să îl muşte pe Serghei, dar acesta se feri şi scoase din buzunarul pantalonilor un pistol Glock17 cu şine de 20 mm pe partea inferioară. Nu era un Glock oarecare având desenat de-a lungu-i un as de inimă roşie. Bărbatul trase o dată cu pistolul, dar nimeri în peretele din spate. Nu dură mult şi tramvaiul începu să se fărmiţeze.

-Ah, la naiba, spuse Serghei zâmbind.

Râsul şi cu cerberul se apropiau uşor de David, care se ghemuise în spatele unor scaune. Cele două arătări păreau a vorbi una cu alta, dar într-o limbă imposibil de descurcat. Serghei mai trase o dată în şarpe şi îl nimeri. El începu să ţipe la creaturi pe graiul lor, lăsând tânărul nostru în ceaţă.

Cerberul se năpusti asupra lui David şi îl înhăţă de picior rupându-i o bucată din pulpă. Băiatul ţipă de durere, iar semnul de pe degetul său se făcu roşu şi ardea. Mănuşa lui David luă foc. El nu mai simţea durere. Imaginea morţii lui Victor îi apăru în faţa ochilor şi îşi dădu seama de ceea ce are de făcut. David tună cu o voce care nu părea să îi aparţină:

-Aud şi uit! Văd şi ţin minte! Fac şi înţeleg! Atât a trebuit. Din mâinile băiatului au izbucnit flăcările, ochii i se făcură albi şi se simţea mai puternic ca niciodată. Îl apucă pe cerber de capul mijlociu şi îl topi, iar apoi suflă spre celelate şi acestea se prefăcură în cenuşă. David văzu sfere negre în interiorul celor două creaturi. Dorea neapărat să le spargă aşa că fugi spre râs şi băgă mâna în spatele acestuia de unde scoase bila. O făcu numaidecât pulbere.

Tramvaiul se opri la Universitate. Serghei îl apucă atunci pe David şi îl îmbrânci afară. Uitându-se înapoi, băiatul se minună cum mijlocul de transport se făcea mai mic şi mai mic până ajunse de mărimea unui trenuleţ de jucărie. Cu un pocnet, acesta se schimbă într-un pandantiv de fier care avea pe margini argint şi rubine. Pe acesta se observau câteva desene care se mişcau de la dreapta la stânga: un bărbat cu barbişon şi coroană care râdea, un şarpe care se afla pe aripa unui porumbel şi un cerc care îi cuprindea pe toţi.

-Du-te băiete şi ia drăcia aia! Să nu vină tramvaiul, spuse Serghei punându-şi palmele pe genunchi.

David fugi şi îl luă de pe jos. Imediat ce îl atinse, pandantivul se eliberă din mâinile tânărului şi i se aşeză la gât. Nu doar atât; îi pătrunse în piele şi se vedea ca un tatuaj gigant cu desenele care se mişcau uşor de la dreapta la stânga. Îl gâdilau pe băiat, iar bărbatul cu barbişon începu să vorbească:

-He he, la asta nu te aşteptai!

-Stai, acum am un bătrân care îmi vorbeşte din piept? Minunat! ţipă David punându-şi mâinile în cap.

-O să ne distrăm copios! mai spuse regele. Stai, nu nu, nu îmi place întunericul! Nu încheia roba asta băiete!

-Mai taci, mi-e frig!

David se uită de jur împrejur. Lumea de pe stradă nu părea cu nimic deranjată de cele petrecute. Era ca şi cum…

-Nu te mai uita ca un molâu! Nimeni alticineva nu a mai văzut ce s-a întâmplat. Bine, nimeni în afară de noi şi… câţiva brimci în formă omenească. Prima lecţie despre evenimentele Lumii Ascunse: nu pot fi văzute decât de creaturi, cărţi de joc, protectori şi preoţi. Acum hai să plecăm. Nu vreau să vină vreun Zburător pe aici, spuse Seghei îmbufnat.

– Stai, stai, zise David prinzând-l pe Serghei din urmă. Vrei să spui că Zburătorul există?

-Parcă eşti un copil! Îţi sclipesc ochii de parcă ai văzut o ciocolată… Nu îmi plac copiii.

-Sunt un copil şi la fel sunt şi Nadia şi Gabriel.

-O maschează foarte bine. Oricum…În serile cu lună plină mai iese câte unul din ei şi îşi bate joc de fetele care visează la o prostie de Făt-Frumos. Vine atunci Zburătorul şi pac! Îi dă cel mai frumos Romeo: MOARTEA. Of, tinereţea…

-Eşti tare cinic, ştii?

-Realist! Eu nu aş merge în toiul nopţii cu busuioc şi grâu la subsuoară să îl caut pe sortit pentru nimic în lume! Mai degrabă stau să vizionez Game of Thrones, la care, apropo, am rămas în urmă. Mergi mai repede băiete!

În timp ce urcau pe Copou începu să ningă. De partea cealaltă a străzii un poliţist destul de înalt şi cu faţa mohorâtă fluiera de zor la câteva maşini care se opriseră în mijlocul şoselei. David privi în sus şi lăsă ca fulgii de nea să îi acopere chipul, sperând că aceştia vor spăla tot ceea ce văzuse. Bineînţeles, era zadarnic. Tânărul nu fu atent pe unde mergea şi se lovi cu putere de spatele unui bărbat bondoc care se întoarse pe dată şi îl privi cu ură pe David. Murmură, apoi, ceva ca pentru sine şi plecă.

-Acum trebuie să te învăţ cum să mergi pe stradă? întrebă nervos Serghei.

-Unde mergem?

-Vei vedea imediat. Aproape am ajuns.

Cei doi intrară în parc, trecând de gardul plin de articole de ziar şi versuri ale autorilor demult apuşi. Ocoliră un stand cu pinguini de pluş, mai înaintară şi ajunseră în faţa Obeliscului cu lei. Serghei scoase atunci din buzunar o cheie de forma unui copac. Aruncă o privire prin jur şi şopti:

Aici sunt. Nu te-am părăsit niciodată, iar apoi aşeză cheia în gura unuia din lei. Pământul se cutremură şi Obeliscul se desfăcu în două, lăsând loc unui pasaj secret cu multe trepte care duceau în subteran.

-După tine, spuse Seghei zâmbind.

„Mai rău de atât nu cred că se poate”, îşi zise băiatul şi porni în întuneric fără a mai arunca vreo privire înapoi. Cu cât se avânta mai mult în tunel, cu atât lumina pălea. Pereţii păreau a-l strânge şi erau plini de pânze de păianjen, iar aerul era stătut.

Lumină! ţipă Seghei şi s-au aprins zeci de torţe. David putea să vadă zidurile văruite în roşu şi albastru, cu mici simboluri pe alocuri.

Treptele se opreau într-un punct mort. În faţa tânărului nu era decât un iaz cu apă verde şi îmbâcsită.

-Şi acum? întrebă David. Mai adus să văd un iaz subteran?

Serghei îl ajunse din urmă şi măsură din priviri locul. Se plimba în stânga şi în dreapta, cercetând fiece ungher al încăperii. Se uita într-un punct fix. Începu să râdă.

-Ştiai că în 1834 a început construirea Obeliscului cu lei, după ce marea boierime şi înaltul cler i-au propus domnitorului Mihail Sturdza, într-o petiţie, să ridice un monument comemorativ? Pentru ce au făcut toate acestea te întrebi? Pentru a-l îmbuna pe vecinul de la est, pentru a-i arăta recunoştinţă Imperiului Rus care devenise protectorul Ţării Româneşti şi al Moldovei prin 1827. Nu uităm! Voiau să îl mulţumească şi Imperiul Otoman care ne rămânea suzeran. Aşa le arăta că Moldova se spunea Regulamentului Organic. Ah, nimeni nu s-a gândit că în 1834 arhitectul Gheorghe Asachi va atribui acestei bucăţi de piatră şi marmură, cred… Ce spuneam?

-Numai tu ştii, zise David aşezându-se la baza treptelor.

-Nu fi impertinent băiete! A! Mi-am amintit. Nimeni nu s-a gândit că Asachi era Valetul reîncarnat care avea nevoie de un portal şi de un depozit de arme şi planuri. Mai mult…de un labirint care să le aducă moartea opozanţilor săi şi care să îi fie casă.

-Ce? se bâlbâi David.

-Nu ce, ci unde! spuse Serghei luând o mină serioasă. David, ia vino tu niţel până aici.

David se ridică nesigur de pe treaptă şi merse la bărbat. Punându-şi mâinile în şold ca mama care îşi ceartă fiul, întrebă:

-Altceva? Sincer Serghei, de ce Doamne… fu însă azvârlit de bărbat în apa cea verde. Băiatul ieşi numaidecât la suprafaţă, aruncând săgeţi din priviri. Seghei ridică nepăsător din umeri, iar în momentul următor avu loc un cutremur. David fu înghiţit de un vârtej, apucând să mai vadă cum plonjă şi Serghei. Crezu că i-a venit sorocul, dar în câteva momente se afla în picioare şi putea respira. Băiatul deschise temător ochii şi dădu nas în nas de rusul care rânjea maliţios.

-Aveai de gând să rămâi cu ochii închişi pe veci? Hm… Frumoasa Adormită?

Cuprins de furie, David se aruncă la gâtul bărbatului şi se rostogoliră pe podea. Băiatul încercă de nenumărate ori să îl lovească pe Serghei, dar acesta para cu abilitate fiecare mişcare. După ce ajunse la concluzia că sorţii îi sunt pe potrivă, tânărul începu să plângă cu sughiţuri. Atunci Serghei îl îmbrăţişă cu putere şi îi ciufuli uşor părul. Deodată se auzi o tuse, cineva care îşi dregea vocea:

-Mă scuzaţi. Probabil că întrerup un moment destul de înduioşător, dar trebuie să ne grăbim Vladimire că nu avem tot timpul din lume şi o ştii.

Serghei îl dădu protector pe David la o parte şi se ridică. Încercă să îşi aşeze hainele, dar fără prea mare succes şi îl ajută pe băiat să se pună pe picioare. David se şterse la ochi, iar când îi deschise nu îi venea să creadă ce avea în faţă: un mostru din cărţile ilustrate ale tatălui său, cu o jumătate de trup al unui om şi cealaltă al unui armăsar. Ştia cum se numeşte creatura; îi stătea pe limbă…

-Minotaur, spuse creatura. Încă ceva David. Este supărător să te aud cum te gândeşti la mine ca la un mostru. Pentru moment, înfrânează-te bine?

-D, d…Da, domnule!

-Mă cheamă Mircea. Vrei să vezi unde te-a adus Serghei sau nu? întrebă minotaurul.

-Da, răspunse David sec.

Mircea era destul de înalt, îmbrăcat cu o cămaşă albastră în buline portocalii, iar pantalonii săi aveau patru deschizături. Erau nişte jeanşi rupţi la genunchi, iar copitele îi erau acoperite de cizme negre. Nu părea nici prea tânăr, nici prea bătrân, de vreo 30 de ani. Părul îi era cicolatiu şi cu unele şuviţe albastre, prins într-o coadă împletită. Avea ochii verzi şi pătrunzători pe un chip angelic. În timp ce Serghei discuta cu Mircea, David privea curios în jur. Vedea rafturi mari cu cărţi, ziare vechi înrămate, lămpi cu gaz care atârnau de tavan. Totuşi nu existau prea mulţi pereţi…Cei doi bărbaţi priviră ceasul de pe unul din rafturile bibliotecii.

-Ai la tine cât trebuie Serghei? Să ştii că preţul a rămas la fel.

-Ah, nu aţi mai scăzut şi voi preţul? E criză economică la suprafaţă ştii, iar aici…

-La noi este echilibru, zise Mircea indignat. Dacă nu am avea regulile noastre totul s-ar duce de râpă. Să nu o mai lungim. Ai sau nu ce trebuie? întrebă minotaurul.

David obervă dincolo de Mircea nişte şine de tren care ieşeau dintr-un perete. Părea imposibil ca acolo să fie o staţie de tren. Ar fi făcut prea mult zgomot…

Fără tragere de inimă, Serghei îşi luă portofelul din buzunar şi scoase câteva monede de argint.

-Stai puţin Mircea. Vreau ca David să vadă în ce plătesc.

-Bine, dar repede că vine Andreas.

-O secundă. David, uite. Noi nu plătim cu lei, ci cu blide. Pe o parte avem un Ankh. Ştii ce este Ankh inteligentule?

-O hieroglifă egipteană care simbolizează viaţa lungă. Faraonii o primeau sub formă de amuletă la naştere.

-Da. Numai că, vezi tu, a fost integrată şi la noi. În creştinism. De aceea pe partea cealaltă a monedei avem o cruce. Ankh-ul a fost adoptat în simbolul crucii. Pe lângă asta, mai ştim că Iisus Hristos a fost ucis pe o cruce. E ca un fel de glumă pe aici cum că plătim în viaţă veşnică, rânji Serghei.

-Se plăteşte cumva în ani de viaţă?

-Nu, nu. Sunt doar bani cu un trecut mişto în spate, spuse Serghei flturându-şi mâna prin aer.

Andreas, 30 secunde. Vă rugăm, faceţi un pas în spate, se auzi vocea unei femei.

-Ha, 30 de secunde, zise David îmbufnat. Când trebuia să plec la Bucureşti cu trenul, trebuia să îmi iau integramele la mine că avea o întârziere de 40 de minute.

-El e Andreas. Nu are întârziere, zise Mircea.

Băiatul numără în gând, iar când ajunse la 29 o gaură neagră se deschise şi din ea coborî un tren, dacă putea fi numit aşa. Era de forma unui lup gigant.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Capitolul 7

            Simţi cum îl ia cineva de mână şi ştiu că trebuie să fie Dalida. Se lăsă ghidat de aceasta şi fu, din nou, înconjurat de lumină, lumina multicoloră a clubului. Nu trecu mult şi muzica acapară oamenii îngheţaţi. Melodia era, însă diferită. „Probabil David Guetta” îşi spuse tânărul. Persoanele erau altele, totul se schimbase. Oare cât timp stătuse el în biblioteca aceea? Tânărul se împiedică şi se lovi de un bărbat masiv care încercă să îl lovească, dar nu reuşi fiindcă Dalida îl luă repede pe David şi ieşiră din club, iar, mai apoi, din clădire.

            -Fii mai atent băiete! La unu dimineaţa oamenii sunt mai mult adormiţi decât treji şi îi calcă în picioare pe ceilalţi. Ah…băutura. Dacă am fi fost la mine în ţară, nimeni nu ar mai sta acum în picioare. Ar fi fost beţi turtă! râse Dalida cu poftă. Oricum, ai zece zile să îl aduci pe Victoraş înapoi. Distracţie plăcută mai spuse aceasta şi plecă.

            -Mulţumesc, strigă David după ea, dar tânăra intrase deja în clădire.

            David se gândi să meargă acasă cu taxiul fiindcă tramvaiele numai circulau oricum. Sună la Parma Taxi, 0722941941 şi aşteptă ca cineva să răspundă. După vreun minut se auzi vocea piţigăiată a unei femei:

            -Parma Taxi. Comanda? întrebă aceasta.

            -Vreau un taxi pe Ştefan cel Mare, la Cub.

            -În cinci minute ajunge.

            -Mulţumesc mult, o seară bună.

            Strada era pustie. În lumina felinarelor se distingeau fulgii mărunţi de nea care învăluiau străzile Iaşului adormit. Ici şi colo se mai zărea câte un câine hoinar, grăbit să găsească un culcuş. Vântul se înteţea şi lua cu asalt bulevardul, ridicându-l valuri, valuri şi coborându-l şi ridicându-l. Deodată se auzi râsetul unui copil. Părea că se apropie de tânărul nostru. În cele din urmă încetă, dar întorcându-şi capul, David văzu ceva uluitor: un băieţel de vreo nouă-zece ani, îmbrăcat într-o armură medievală şi care rânjea sardonic. Acesta avea o jumătate de trup înnegrită, iar cealaltă era incadescentă, cu o strălucire care o întrecea pe a soarelui. Un timp, cei doi se priviră doar, dar băieţelul rupse tăcerea zicând:

            -Bună tată! Mă mai ţii minte? Mă mai ţii minte, am întrebat?! ţipă el. Vorbele nu îi erau clare; la fiece silabă se auzea un vâjâit.

            -Nu mă mai ţii minte…mai spuse copilul şi începu să plângă uşor. Ne-ai lăsat singuri, pe mine şi pe mama, în acea seară de demult. Singuri! Tu ai plecat, zise încleştându-şi pumnii, ai spus că te vei întoarce, dar nu ai făcut-o, iar apoi au venit ei…Bărbaţii cu glugi negre…mama mi-a spus să mă ascund sub căruţa de afară fiindcă va veni şi ea, dar, la fel ca tine, nu a mai sosit. Am auzit din casă urlete îngrozitoare. Au violat-o, au ucis-o şi au aruncat-o ca pe o cârpă! M-au găsit şi pe mine. Nici nu mi-am dat seama că acela îmi va fi sfârşitul până ce o lamă groasă nu a străpuns lemnul căruţei şi m-a spintecat. Când am ajuns acolo, şi arătă cu degetul spre cer, am sperat că o voi revedea pe mama, dar mi-au spus că sufletul ei îşi găsise scăparea în fiinţa unei alte Regine. Fiind prea mic nu mi-au găsit un loc. Mai mult! Nu am avut parte de o slujbă cum se cuvine! Au spus că totul depinde de tine! De tine cel de acum deoarece vechiul tu murise. De tine depinde totul! De tine cel de acum!

            -Stai, stai. Eşti cumva George? întrebă David.

            -Am fost…tata îmi promisese atât de multe şi nu am avut parte de nimic. Nici măcar de pace în veci, plânse băieţelul. Vreau pace! Dă-mi-o! Nu mă pierde şi acum!

            -George, tu eşti? se foi volumul din braţele lui David. Băiatul tatii!Nu pleca!

            -Lasă-mă, şi dipăru.

            Brusc se auzi claxonul unei maşini. Taxiul lui David ajunse. Acesta urcă pe bancheta din spate, iar taximetristul furios începu să turuie verzi şi uscate despre cum aşteptase zece minute, iar David nu făcea altceva decât să privească în gol.

            -Adolescent beat ce eşti! Măcar îţi mai aminteşti unde stai?!

            -La Piaţa Chirilă, pe Ion Creangă. O luaţi apoi pe Stejar şi opriţi în faţa brutăriei, spuse David absent.

            Drumul spre casă fu unul tăcut şi scurt. David privea pe fereastră, dar nu vedea prea multe în negura acelei nopţi care nu se mai sfârşea. Când taxiul opri, auzi:

            -Nouă lei şi şaizeci şi cinci.

            Plăti zece lei şi o zbughi afară din maşină. Alergă spre blocul său, intră şi descuie uşa de la apartament. Nici un pas nu făcu că lumina din hol se şi aprinse. Serghei stătea cu un pahar de whisky într-o mână şi un trabuc aprins în cealaltă. Acesta se uita jucăuş la David. Du-se trabucul la gură şi scoase mici cercuri de fum în aer. Băiatul îi aruncă din mers o privire, îl lăsă pe Victor pe scaun şi puse geaca în cuier. Bocancii îi lăsă la uşă, îşi luă ghiozdanul pe umăr, pe Victor şi se îndreptă spre camera lui.

            -Nu ai de gând să-mi spui pe unde ai umblat toată ziua şi toată noaptea? întrebă Serghei. Nu vrei să ştii de ce nu ţi-am  spus adevărul sau cine este mama ta?

            -Prea multe secrete. Bătrâne, ia şi tu o pauză, spuse obosit băiatul. O grămadă de întrebări stu-pi-de, silabisi acesta. Mă duc la culcare, zise David întorcându-i spatele lui Serghei. Deschise uşa camerei şi intră. Câinele său sforăia, iar Gabriel dormea dus. Tânărul se aşeză încet pe pat, stinse veioza.

            -Noapte bună, zise Gabriel încet.

            -Noapte bună, răspunse David zâmbind.

            Dimineaţă, băiatul fu trezit brutal de ţipătul lui Seghei:

            -Frumoasa Adormită nu mă onorează cu prezenţa ei astăzi?!

            David întredeschise ochii şi dădu nas în nas cu Seghei, întins acum pe pat şi care se juca cu pătura tânărului. Deşi zâmbea, bărbatul arăta foarte obosit, ca şi când şi-ar fi petrecut nopatea punând ţara la cale sau…aşteptând un adolescent rebel să se întoarcă acasă.

            -Sper că nu ai dormit aici. spuse David trăgându-şi pilota pe cap.

            -Nu prea am dormit. Întrebarea corectă ar fi trebuit să fie, unde am stat de la două dimineaţa până la prânz. Răspunsul: aici în pat, desenându-ţi mustăţi pe faţă, spuse Serghei rezemându-se de una din pernele lui David.

            -Ce? sări ca ars băiatul.

            -Am glumit. Să ştii că Nadia şi Gabriel sunt în oraş, iar tu trebuie să te trezeşti. Avem multe de discutat.

            -Vasăzică ai stat aici. Cu mine.

            -Eşti surd sau ce?

            Lui David îi veni o idee pentru a-l cicăli un pic pe „tatăl”său, aşa că îl ciupi pe Serghei de ambii obraji şi spuse:

            -Vai! Tati m-a vegheat toată noaptea. Merită o prăjitură, zise bătând din palme.

            -Ha ha ha, ce amuzant mai eşti, spuse ironic bărbatul. Se ridică de pe pat. Azi mergi la o plimbare cu mine fiindcă…

            -Avem ceva de discutat. Ştiu, ştiu. Există totuşi un impediment…Nu vreau să merg niciunde cu tine! ţipă David aruncându-şi plapuma peste cap.

            -Nu mă enerva băiete. Ridică-te sau încep represaliile.

            -Ce represalii moşule? Tu te auzi? Du-te şi dormi, spuse David fluturând din mână, semn că nu voia să mai fie deranjat.

            -Unu la mână, nu vrei să te scoli şi doi…Mi-ai spus cumva moş?! zise Serghei furios. Tu ai vrut-o.

            Bărbatul părăsi încăperea şi se întoarse peste câteva minute cu un ghiveci de flori. Rupse florile şi udă pământul negru din bol cu bere Ciuc, iar, mai apoi, trase cu putere de pătura băiatului şi îi vărsă acestuia conţinutul în cap. Tânărul se ridică de îndată şi ţipă :

            -De ce, Doamne iartă-mă, ai făcut asta? Uită-te la pat şi la mine! Eşti dus cu pluta?!

            -Da, mă uit, spuse Seghei afişând un zâmbet triumfător. Am crezut că berea Ciuc nu e bună de nimic, dar se pare că m-am înşelat. Să fii gata în  30 de minute, altfel….voi distruge toate florile din balcon. 30 de minute cât mai plăcute şi îi trimise băiatului un sărut în aer.

            David nu avu încotro şi se conformă lui Serghei. Categoric no dorea să vadă cum sfârşesc florile mamei lui într-o grămadă de molisol şi bere. În plus, îşi adora aşternuturile, iar în timp ce curăţa dezastrul făcut de „preaiubitul tată” îşi repeta în gând „Are puncte slabe…Nu îi place să i se spună adevărul: e un boşorog! Firar lui de moş, nu ar fi putut, totuşi, să-mi arunce o găleată de apă în cap şi atât?!”. După ce se îmbrăcă, tânărul plecă repede la bucătărie. Acolo, Serghei îl aştepta, mâncând biscuiţi cu unt şi citind ziarul.

            -Vrei şi tu biscuiţi? îl întrebă el, aducând farfurioara mai aproape de David.

            -Nu, mulţumesc. Prefer pâinea prăjită cu gem, zise David scuipând cuvintele. Îşi pregăti masa şi observă pe aragaz un ibric cu cafea.

            -O să îmi iau şi eu puţină cafea, dacă nu te deranjează.

            -Sigur. Ia cât doreşti, zise Serghei îngustându-şi privirea.

            Băiatul turnă cafeau într-o cană şi se aşeză la masă. Luă o înghiţitură de cafea şi o scuipă.

            -Asta nu e cafea! Ah…Ce gust are… îmi arde gura.

            -Of, scuze. Nu te-am avertizat, dar eu beau cafeaua amestecată cu vodcă, scorţişoară şi piper. Nu sunt vreun împătimit al zahărului sau…laptelui condensat. Chiar îmi pare rău.

            -Serios acum…Cine bea cafeaua aşa? zise băiatul tuşind. Altă pedeapsă?

            -Asta a fost pentru numărul doi băiete. Să nu îmi mai spui moş. Am, totuşi, patruzeci şi doi de ani, zise bărbatul împăturinduşi ziarul. Plecăm în zece minute, spuse el ieşind pe hol.

            -Eh…Mulţi ani înainte, zise David înfulecându-şi feliile de pâine.

            După puţin timp, tânărul merse pe hol, îşi puse geaca şi bocancii, iar apoi ieşi pe casa scării şi afară. Serghei îl aştepta, privind lung un căţel care i se gudura la picioare. Observându-l pe David, îi făcu semn din cap spre stradă. Pe drum niciunul nu vorbi. Din când în când se mai auzea, dinspre brutărie, vocea unei femei care striga o dată la câteva minute: „Avem pâine şi colaci calzi”. În rest, se distingeau lopeţile  vânzătorilor de la tonete care încercau, fără prea mult succes, să spargă gheaţa. Copiii negri mergeau de la om la om şi cereau câte o bucată de pâine sau cincizeci de bani. Vârstnicii se întorceau de la piaţă cu sacoşele pline ochi şi mai întârziau la colţuri de bloc să sporovăiască cu vecinii. O atmosferă tipică unei zile de sâmbătă. La un moment dat, Serghei se opri. Erau în staţia de tramvai. Acesta cumpără un set de bilete şi în scurt timp veni tramvaiul unu. Cei doi urcară şi s-au aşezat pe două scaune, vis-a-vis de două bătrânele  îmbrăcate în blănuri mov. Una dintre ele avea o tăietură de la barbă până la sprânceană şi zâmbea, privind pe fereastră. Cealaltă ţinea în braţe un căţel, mai curând un pichinez plictisit care dădea uşor din coadă.

            -Unde anume mergem? îl întrebă David pe Serghei.

            -În Copou, răspunse el scurt.

            Băiatul numai puse vreo întrebare. Se uita uneori la căţelul din poala femeii. Simţindu-i, privirea, pichinezul începu a lătra. Mai mult, sări pe podeaua tramvaiului şi, de acolo, în braţele lui David.

            -Oh, nu. Jos cuţu, jos, du-te la stăpâna ta. Câinele îl privea doar. Ochii îi erau ficşi şi încetul cu încetul căpătară culoarea roşie. Stăpâna acestuia deveni un şarpe cu clopoţei, iar cealaltă femeie, un râs.

            -David, dă jos cerberul acela de pe tine! tună Seghei alarmat.

            -Ce….

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Capitolul 6

     -Credeam că doamna Mirna se ocupă de bibliotecă.

     -Nu biblioteca aia băiete! tună Dalida. Cea de aici, de jos, spuse mândră tânăra. Vrei să o vezi? adăugă ea fluturându-şi genele.

    -Am schimbat locurile în punerea întrebărilor, dar…da. Vreau să o văd.

   -Prea bine. Am,însă nevoie de câteva picături de sânge de la tine, spuse Dalida pe un ton jucăuş.

  -Sânge? De ce? întrebă mirat David.

 -Dacă ai termina odată cu pusul întrebărilor…tare bine ar mai fi. Ştii că le iroseşti, nu?

 -Cum ai vrea să reacţionez dacă nu cunosc absolut nimic?

 -Nu ştiu…Mai practic? Lasă asta acum. Se întoarse cu spatele la el şi luă un cuţit de sub tejghea. Acesta era mai special, cu pietre gravate, în nuanţa muştarului.

 -Arată-mi mâna cu semnul te rog, spuse Dalida.

Băiatul făcu întocmai, iar femeia îi crestă degetul arătător cu cuţitul. Trei picături de sânge se scurseră pe lamă, iar pietrele acestuia prinseră culoarea bomboanelor cu caramel. Dalida duse cuţitul în faţa oglinzii care ocupa întreg peretele din spatele barului. Fără măcar să clipească, îl aruncă în oglindă. Aceasta se făcu ţăndări.

 -Stai….dar băiatul nu avu timp să-şi termine propoziţia că cioburile se uniseră şi formară o uşă. Mânerul, totul era din sticlă, prinzând  nuanţa unui răsărit de soare. Dalida răsuci mânerul, iar uşa se deschise. Înăuntru era beznă.

  -David, poţi să intri în Bibliotecă acum.

Tânărul merse cu paşi nesiguri spre uşă şi gândi „Ce naiba! Am devenit un Joker, nu?”. Alergă şi sări. Se uită împrejur, dar nu putu distinge mare lucru. Brusc, podeaua se cutremură şi mii de luminiţe fură aprinse. Băiatul rămase fără grai. Era înconjurat de nenumărate rafturi de cărţi, unele mai voluminoase şi altele mai subţiri. Fiecare avea cotorul aurit. Mai existau, de asemenea, şiruri de mese de lemn pentru citit, iar podeaua era transparentă, arătând oceanul în imensitatea sa. Se reamarcau bancuri de peşti, rechini, meduze, corali. Pereţii descopereau o mină  şi câţiva oameni care munceau de zor, de altă parte se vedea o pădure de brad cu urşi, cerbi şi privighetori, în dreapta era un oraş în care lumea era îmbrăcată doar în alb şi zâmbea, iar alt perete dădea spre un altfel  de loc, învăluit de ceaţă. Tavanul se asemăna cu o tablă de şah, iar lumina venea dintr-o sferă imensă. Aceasta arăta ca un ochi, cu iris, gene şi clipea. În interiorul ei se afla o flacără ablastră, tremurândă.

-Bau!

-Ce… În faţa lui David nu se mai afla Dalida, ci un mim. Mai exact, acel mim care îi bântuia visele de ceva timp, Planitus. Acesta se uita relaxat la tânăr, fumând dintr-o pipă de argint.

-Ce e ce, băiete? Ţi-a mâncat pisica limba? întrebă Planitus.

-Din nou visez?

-Ne ne ne…Acum numai e vis, ci realitate. Din câte observ, Dalida îşi face treaba cum trebuie. Apropo, unde e ea?

-Nu ştiu… Nu a venit cu mine…

-Ba da! se auzi glasul Dalidei de undeva din spatele lui David. Poţi să te dai din calea mea?

Când se întoarse, David nu mai văzu tânăra cu părul blond de dinainte, ci o fetiţă din lemn care se foia de pe un picior pe altul.

-După privirea ta, îmi dau seama că nu ai mai văzut până acum un sfinx, zise Planitus.

-Un sfinx? Nu arată deloc ca un sfinx, spuse David mirat.

-Te crezi tare fiindcă eşti mai înalt decât mine? zise Dalida supărată. Iote na! şi îl lovi pe băiat în picior. Rasistule sau…Nu! Discriminare!

 -Au!

-Nu judeca o carte după copertă, băiete, rişti să te tai în filele ei. În orice caz…pentru ce ai venit aici?

-A vrut să vadă Biblioteca, stăpâne! spuse Dalida.

Ochii mimului sclipiră.

-Hi hi hi! Doar atât David? întrebă Planitus afişând un zâmbet ce părea a se lărgi la nesfârşit. Nu vrei să afli cine ai fost, eşti şi…cine vei fi? David asta nu este o Bibliotecă obişnuită, mai zise mimul. Nup şi îşi dădu jos pălăria hazlie. Este una specială. Aceste cărţi păstrează gândurile tuturor oamenilor şi creaturilor care trăiesc sau care au murit.

 -Aşa e, aşa e, ţipară în cor volumele de pe rafturi.

-Hi hi! Am uitat să menţionez cumva că…ele vorbesc? Dap…Am uitat. Jokere, ce gânduri ai venit să dezlegi? Sunt curios de-a dreptul, spuse Planitus aşezându-se la un birou din lemn de fag, mult mai mare decât dânsul.

David se uită în jurul său. Merse spre peretele care arăta mina şi privi mai atent. Muncitorii de mai devreme nu erau oameni, ci un fel de monstruleţi cu pielea mov, grăsuni şi cu burta galbenă, având pe spate impregnate însemnele cupei, bastonului, sabiei şi monedei.

-Oh…Îţi plac grohii? Să ştii că sunt un pic cam morocănoşi. Cer întotdeauna mărire de salariu.

-Salariu? Pentru ce?

-Muncă? Nu de aceea primesc şi oamenii salariu? Greu de cap mai eşti băiete. Ei lucrează în minele de pol; sapă tuneluri şi adună roci de hârtie folosite pentru scrierea noilor cărţi cu gânduri. Lăsând la o parte acest aspect. Ce gând sau gânduri vrei să citeşti?

  -Ah…

 -Îl vrei cumva… pe al lui Victor cel Mare? Dalida!

-Da, stăpâne.

-Adu-l pe Victor imediat!

David rămase complet stupefiat „Să îl aducă pe Victor? E posibil aşa ceva?”. Mimul avea dreptate. Numai trebuia să pună întrebări stupide.

După puţin timp, Dalida se întoarse cu o carte în nuanţa fildeşului şi i-o înmână tânărului. El deschise repede la prima pagină, dar nu putu înţelege nimic din ceea ce era scris acolo. Nu erau decât cifre şi plusuri; câteva litere îi erau cunoscute A, J, K şi Q. O închise cu putere.

-Asta este vreo glumă? întrebă David.

-Nu, nu este, spuse consternat volumul. Băiatul se uită la cartea din mâinile sale. Avea o faţă cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Vocea îi era uşor răguşită, părând cea a unui bărbat de vreo 70-80 de ani. Volumul îl ţintui cu privirea pe David şi zise:

-Te rog frumos…Poţi să mă pui jos?

-Si…sigur, spuse David.

-Mulţumesc. După câteva secunde, cartea se puse în genunchi şi făcu o plecăciune. Nu ştiam cum să mă prezint mai elegant. Sunt micul rege, Jokerul Victor cel Mare sau…cel puţin, am fost. Ştii tinere…semeni cu mine când eram de vârsta ta.

 Planitus tuşi din spatele biroului şi spuse:

-Stăpâne Victor. Acesta este noul Joker. Ţi-l prezint pe David Stepanov.

Cartea aruncă o altă privire lui David, aşteptă un minut şi se aşeză turceşte pe podea.

-Atât? Fără plecăciuni, rang, nimic? întrebă Victor.

-S-au schimbat vremurile.

-Da, Planitus, o ştiu. David? Eh…David. Ar trebui să îţi aminteşti toate câte s-au întâmplat atunci, nu?

-Eu…. dar Planitus nu-i lăsă timp să răspundă:

-Nu îşi aminteşte nimic. Încă. Tocmai de aceea te-am trezit. Poate îl vei ajuta tu, stăpâne.

Cartea îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâinile printre file. Părea la fel de pierdută ca David.

-Nu îl pot ajuta până nu mă va descoperi. Trebuie să cunoască limbajul, alfabetul vechi, iar tu…Planitus, o ştii.

-Da. David l-ai auzit pe Victor. Mâinile şi paginile ne sunt legate. Trebuie să descifrezi, mai întâi, limbajul vechi.

-Vrei să spui că toate cifrele acelea şi plusurile erau litere? întrebă David.

-Da. Noi nu putem spune nimic, din păcate. Ne este interzis de EA. Fiecare carte de joc sau gardian trebuie să găsească singură sau singur, logica alfabetului. Ne pare rău, zise Planitus.

-Pot măcar să… îl împrumut pe Victor?

-Da, sigur că poţi. Veniţi amândoi aici.

David şi Victor se aşezară pe mica canapea din faţa biroului lui Planitus. Era învelită în catifea roşie, iar marginile îi erau uşor deşirate. Mimul scoase de sub masă o carte imensă cu paginile îngălbenite de timp, protejate de o copertă din piele neagră.

-Să ne mişcăm, zise Planitus uitându-se la ceasul de mână. Numai avem mult timp şi vine dimineaţa. Scuzele mele, David. Nu te-am informat prea bine: Bibiloteca aceasta îşi are propriul program, în funcţie de lumile pe care le vizitează, a Umbrelor, a Grohilor, Îngerilor, Demonilor etc. Pentrub oameni, orarul este între  19 şi unu dimineaţa. Dacă te prinde ora unu pe aici, rişti să fii transportat, odată cu Biblioteca în una dintre aceste lumi, aşa că la treabă! Numai spun că ţi-ar lua o săptămână să te întorci…cine ştie, poate şi un an. Fiecare dimensiune are alt ritm…

Mimul deschise cartea şi luă o pană de aur. Sări, mai apoi, în poala lui David şi o înfipse în degetul arătător al acestuia.

-Hi, hi, hi. Scuze din nou. Politica Bibliotecii. Când îţi faci permisul ai nevoie de sângele acelei persoane sau creaturi. Bun…Planitus scrise câteva rânduri în imensul volum.

-Mai am nevoie de semnătura ta, David. Uite, uite…Aici, pe rândul şapte.

David semnă. Mimul îi dădu o altă pană, argintie, lui Victor, iar cartea îşi trecu numele pe hârtie.

-Victor, ai semnat pe rândul nouă?

-Da, da. Of, mim încuiat. Până şi atunci când eram viu nu pricepeam de ce este nevoie de atâtea secrete, de paşi de urmat, de atât de mult sânge. Tot sângele meu a fost, mai mult sau mai puţin, dat vouă: Bibliotecii, fantomei ăleia care îmi dădea fiori pe şira spinării. Pft! zise Victor încruntat.

-Regulile sunt…

-Nişte afurisite de reguli. Ştiu, ştiu…adăugă Victor.

 -Nu voi mai întreba despre ce fantomă vorbeaţi fiindcă…

-Este un secret, spuseră la unison Victor şi Planitus.

 -Da, am notat, zise David zâmbind ştrengăreşte.

 -Este aproape unu dimineaţa. Mai ai aproximativ…cinci minute, spuse Planitus. Ar trebui să pleci.

-Da. David îl luă pe Victor în braţe, deschise uşa pe care nu demult venise şi păşi în întuneric.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4

Capitolul 5

În ciuda furiei care îl acaparase, David nu putu să nu remarce cât de nelalocul lor păreau cuvintele bătrânului, „idiot”. Nu putu să îl condamne; Serghei chiar era un idiot.

-Stai să văd dacă o am la mine. Bătrânul începu să caute într-o desagă turcoaz. Căuta şi iar căuta până ce exclamă fericit: Evrica! Vrei ca eu să fiu acela care îi spune? Eu sau tu, Serghei? întrebă Dimitrie pe un ton uşor lătrător.

-Spune-i tu, zise Serghei ridicându-se. Merse până la bibliotecă, luă un pămătuf cam uzat şi începu să cureţe praful de pe rafturile cu cărţi.

-Câtă dramă e aici Nadejda! zise Gabriel plictisit.

-Taci Gabi, replică fata.

-Bine, bine.

Dimitrie scoase un carneţel auriu cu cheiţă şi îl deschise la pagina şapte, iar, apoi, îi arătă lui David rândul şapte.

-Citeşte de aici, te rog. Cu voce tare! Să audă şi imbecilul acesta, zise bătrânul uitându-se dezaprobator la Serghei.

-David Stepanov, fiul doamnei Vanda Diana Stepanov şi al….al domnului Vladimir Serghei Stepanov. Născut la şapte aprilie 1996. Ha…nu, nu şi nu! Aşa ceva nu poate fi adevărat! Un…el! Serghei…tatăl meu! Sigur e o glumă. Suntem la camera ascunsă nu? David păşi nesigur căutând o cameră de filmat pe care, evident, nu avea cum să o găsească.

-Este adevărat David, spuse Serghei. Te rog să te calmezi.

-Eşti atât de cinic! Nu pot să cred!

-Trebuie! Altfel, nu vei rezista la ceea ce va urma.

-Lasă-mă în pace, zise tânărul în timp ce ieşea din cameră. Se îmbrăcă şi fugi din apartament.

-Vai…mai ceva ca în telenovele, spuse Gabriel pe un ton jucăuş. Ce reuniune de familie extraordinară, cu suspans şi tot restul. Păcat că nu au existat pupicii, adăugă el în timp ce mima un sărut în aer.

-Gabi mai taci! ţipară Serghei, Nadia şi Dimitrie.

-Nu te duci după băiat, Serghei? întrebă Dimitrie.

-Neah…Trebuie să fie singur acum, trebuie să accepte el toate astea. Mă duc pe deseară să îl aduc. Lasă-l să se distreze puţin.

-Sper că ştii ce faci, spuse Dimitrie sceptic.

-Mereu am ştiut.

-Că bine zici, Maiestatea Ta, Cupă!

Era furios. David vedea negru în faţa ochilor, dar continua să fugă. Nu ştia unde anume mergea. Cert era că trebuia să se distanţeze de acei oameni care îi întorseseră lumea cu fundul în sus. În sinea lui îşi tot spunea: „Nu! Serghei nu este tatăl meu; eu nu sunt un afurisit de Joker sau Victor cel Mare!”.

Tânărul îşi cumpără din staţia de tramvai un bilet cu două călătorii şi aşteptă timp de zece minute. Urcă în numărul trei, sperând ca acesta să îl ducă cât mai deaprte de acea harababură. Se aşeză pe un scaun, la fereastră, şi se uită în jurul său. I se părea că e urmărit, că este un şoricel alb din laboratorul de cercetare şi încearcă din răsputeri să supravieţuiască unei substanţe abia administrate. Oare el însuşi era un experiment eşuat? Poate a intrat din greşeală într-un film de groază sau de acţiune. Numai lipsea decât Jackie Chan. Coborî la Filarmonică şi luă drumul Mitropoliei. Ajungând în faţa acesteia se gândi că avea de nevoie de un ajutor mult mai mare decât orice prostie îi îndrugase până atunci unchiul, tatăl sau ce vampir mai era şi acel Serghei. Aşa că David intră în Mitropolie şi stătu câteva ore ascultând slujba.

Se mai linişti puţin, dar simţea nevoia de mai mult, de ceva mai mult. Merse după ceva timp la Mamma Mia şi îşi comandă o Cola şi o pizza grande cu de toate. După ce mâncă se îndreptă către bibliotecă zicându-şi: „Măcar aici o să am parte de calm”. Pe drum observă un bătrânel stând pe o bancă şi care dădea seminţe la porumbei. Probabil era orb din moment ce se uita într-un punct fix şi strângea în mâna dreaptă un suport de metal legat cu piele de spatele unui Golden retriever. Când trecu prin dreptul acestuia, bărbatul spuse cu voce pătrunzătoare:

-Urmează semnele Jokere şi nu te mai împotrivi atâta!

David fusese cât pe-aci să-şi verse Cola peste geacă. Înghiţind în sec zise:

-Aţi spus ceva domnule?

-Da. Să te dai de aici că îmi sperii porumbeii băiete. Oi fi eu orb, dar surd nu sunt. Porumbeii mei pleacă… zise supărat bătrânelul.

-Dar…Nu contează. Băiatul avea alte idei în minte; râdea zicându-şi „Sigur, sigur ai spus să mă dau din calea ta, nu? S-o crezi tu! Nu sunt atât de prost. Probabil Serghei are spioni cu cărticele în loc de pumnale. Or fi peste tot, până şi la WC.”. Ajuns în blocul unde era biblioteca, se îndreptă cu paşi lenţi spre scara în spirală care ducea la etajul unde se afla, practic, mica lui „cameră de panică”. Nu putu să nu privească desenele de pe ziduri, de pe balustradă – unele erau graffiti, altele simple citate din cărţi, scrise cu carioca, markerul sau creioane colorate. Bara de care se ţinea tânărul era vopsită în felurite culori, dar se observa cu uşurinţă vechimea acesteia fiind pe alocuri îngălbenită şi scorojită. Nu contau toate acestea, cât locul spre care îl ghidau, spre lumea lui.

David scoase portofelul din buzunar şi luă permisul de intrare. Deschise uşa bibliotecii şi merse spre doamna Mirna. Femeia era destul de vioaie în acea zi, pălăvrăgind de zor cu o prietenă la telefon. Era mică de statură, de vreo 40-45 de ani, grăsuţă şi purtând, în ciuda gerului de afară, o pereche de pantofi roşii cu toc cui. Părul îi era ciufulit, iar unghiile ca nişte gheare, date cu ojă verde. Băiatul se postă în faţa ei, dar nu părea să-i fi remarcat prezenţa, vorbind întruna:

-Da, da scumpo. Înţeleg, înţeleg…Nu e vina ta că aţi divorţat. Of…

-Hm…Îhm, tuşi David.

-Da…Cum îţi spuneam….

-Doamnă…

-Carmen, scumpa, înţeleg perfect.

-Doamnă Mirna! se răsti David pierzându-şi răbdarea.

Femeia ridică cu dispreţ ochii spre băiat şi spuse:

-Eh, stai puţin dragă că iar a venit băiatul care mai doarme pe aici. Te sun imediat, ciao! Zi cu ce te pot ajuta tinere, spuse femeia zâmbindu-i trufaş lui David.

-Evident, vreau nişte cărţi şi nu. Nu, doamnă Mirna, nu dorm pe aici, ci mă gândesc. „Ceva ce dumneavoastră nu păreţi a face prea des” continuă băiatul ca pentru sine.

-Bine, bine. Cum spui tu. Lasă permisul aici şi du-te în lumea ta plictisitoare, spuse femeia mestecând o gumă.

Dacă ai şti tu ce plictisitor mai sunt. Cât mi-aş dori să fiu aşa!”

David lăsă permisul pe biroul Mirnei şi plecă să caute noi volume. Lucrând la şcoală pentru proiectul bilingv, trebuia să caute informaţii despre stresul din afară, de pe străzi, cafenele, de dimineaţă. Totul avea să se lege într-o teză în limba franceză, urmând să o prezinte alături de colegii de grupă în faţa unui juriu, prin luna mai. Era şef de grupă şi avea probleme cu unii colegi, dar ştia că la final avea să iasă aşa cum îşi dorea. Putea, acum, să se debaraseze de grijile de „acasă”. Începu să se întrebe dacă acel loc mai putea fi numit „acasă” sau era doar o staţie, un colţ de stand by?

Tânărul îşi cumpărase în drum spre bibliotecă o cafea Moca cu bucăţele de cacao. Îi plăcea foarte mult. Răsfoia cărţile alese la o masă de lemn dintr-o cameră de studiu pe care erau scrijelite diverse forme de argou şi citate. Nimic nou sub soare. Timpul parcă zbură pe lângă el şi privi, într-un final, ceasul cu pisică de pe perete: 19:00. Doamna Mirna se uita supărată din partea cealaltă a camerei şi făcea gesturi criptice spre ceas.

-Doar un moment să-mi strâng lucrurile, strigă David.

Femeia se întoarse la birou, nu înainte de a-şi da ochii peste cap.

David se îmbrăcă în grabă, împrumută cărţile găsite şi plecă. Coborând scara auzi zgomotul puternic al muzicii. Venea dinspre Underground, un club de noapte care, ciudat lucru, se afla sub bibliotecă. Tânărul se mai uită o dată la ceas şi hotărî că un pic de distracţie nu i-ar strica.

Băiatul aşteptă vreo jumătate de oră la coadă şi reuşi apoi să intre în Under. Peste tot lumea dansa, iar luminile jucau pe pereţi. Îşi lăsă cărţile şi geaca la o fată de la dressing şi porni spre bar. Comandă o vodcă, după ce îl asigură pe barman că avea 18 ani. În realitate bărbatului nici nu îi păsa, voia doar să îşi vândă marfa cât mai repede. David luă o înghiţitură din băutura incoloră şi mai că se înecă. Se încumetă şi dădu paharul peste cap. O fată subţirică, blondă cu ochii căprui se apropie pe nesimţite de acesta. Era îmbrăcată sumar, cu o rochie neagră şi scurtă, cu decolteu adânc, cizme cu toc. Spatele îi era gol, lăsând la vedere un imens tatuaj cu o frunză neagră străpunsă de o pană roşie. Cu un glas zglobiu ea îi spuse:

-Ce îi trebuie unei fete ca să se distreze? Of…Ştiu! Un băiat la fel de drăguţ ca tine. Nu vrei să vii la dans? Stai ca o babă la bar şi măsori pe toţi din priviri! Nu ai observat că şi eu încercam să te măsor pe tine? zise făcându-i cu ochiul.

-În primul rând, zise David, hai la dans şi în al doilea…Nu prea sunt atent la ce se petrece în jurul meu, spuse tânărul în timp ce îşi conducea partenera pe ringul de dans.

-Ar trebui să începi să fii.

-De ce? zise el, învârtind-o pe fată.

-Pierzi multe analizând fără a analiza cu adevărat, spuse tânăra.

Oamenii se mişcau în ritmul melodiei lui Armin van Buuren, „Safe inside”. David se lăsă purtat de muzică. În jurul lui totul se învârtea, lumea îl copleşea, viaţa îl demasca pe adevăratul său eu. Nu voia să îl aducă la suprafaţă, dar trebuia. David se întreba dacă avea să mai fie acelaşi băiat, acelaşi individ după ce îl va lăsa pe Serghei să îi spargă oglinda şi să îi omoare păpuşile din cârpă, amintirile. Se uită o clipă la fata zâmbăreaţă, fără de griji cu care dansa. „Ce norocoasă!”exclamă el pentru sine.

Brusc, lumea se opri. Rămase suspendată. Numai David şi fata de lângă el se mai mişcau. Ea se opri din dansat, râse şi ţipă:

-Opreşte-te! Muzica se opri.

-Ce se întâmplă? întrebă David temător.

-Of Jokere, of! Mă enervezi atât de tare că nu te-ai trezit încă. Am mai primit şi telefonul acela de la Dimitrie. Îmi spune că ai fugit la fel ca un copil care doar ce a aflat că Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşte nu există. Zi şi tu David ceva! Se poate?

-Mă cunoşti?

-Ce întrebări stu-pi-de pui! Cine eşti? Mă cunoşti? Nu mai face asta! Nu înainte să afli cine eşti tu! Tu, cel care îi vei uni pe toţi! Acum… să trecem la ceva mai important. Vrei o vodcă? întrebă femeia luând din mâna barmanului îngheţat o sticlă de băutură.

-Acum cine pune întrebări fără sens?

-Nu te juca cu vodca băiete! Zi. Vrei sau nu?

-Da, vreau.

-Ce bine, ce bine. Te-aş fi ucis dacă îmi refuzai ospitalitatea, zise femeia râzând. Poftim! Na Zdrovia, spuse ea dând paharul peste cap.

-Noroc! spuse el.

-Bine, bine. Acum dă tot ce ai mai bun în tine. Pune întrebări.

-Mi-am dat seama deja că eşti originară din Varşovia, după felul cum ai spus „Noroc”, zise David.

-Bravo. Primeşti o bulină albă, spuse ea în timp ce îşi privea cu atenţie unghiile. Pusese-i o altă întrebare nu demult. Da, te cunosc, zise rânjind.

-Bine…Cine…

-Stai, stai! Mi-a venit o idee…să facem lucrurile mai interesante. Vezi roata de pe peretele opus? Cea cu multe cifre, mai are şi câteva cranii…

-Da.

-Învârte-o şi aşa vom afla limita întrebărilor tale. Nu vreau să mă plictisesc aşa toată noaptea, ştii…

-Ah…Fie!

David merse şi învârti roata, iar acul se opri la numărul cinci.

-Am…dar fu oprit de tânără.

-Patru întrebări. Una ţi-ai irosit-o mai devreme, spuse femeia pe un ton jucăuş.

-Nu e cinstit.

-E cineva sau ceva cu adevărat cinstit în viaţa asta?

-Nu. Cum te numeşti?

-Dalida Popescu. Nu te lua după Popescu. Nu e adevăratul meu nume de familie. Malinovska este şi am 25 de ani azi.

-Azi, spui.

-Da… De unde vin eu… e posibil să am vreo 938. Cine mai numără?

-De ce îmi zici atât de uşor lucruri despre tine?

-Nu poţi minţi în faţa Jokerului. Nu poţi ascunde nimic de el. Pur şi simplu nu poţi. Când pui o întrebare şi aleg… Atenţie! Eu sunt cea care alege să răspundă! Ei bine… mă ustură creştetul destul de tare şi mă face să îţi spun orice. Dacă nu mă crezi uită-te. M-am ars deja.

Băiatul privi gâtul Dalidei şi văzu un şirag de sânge prelingându-se dintre firele de păr.

-A treia întrebare… Cu ce te ocupi?

-Simplu! Sunt gardianul bibliotecii „Safir” din Iaşi. Toată ţara, fiecare oraş din Europa sau din Asia are aşa ceva.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Capitolul 4

-David! David trezeşte-te! Nu e decât un vis! părea a spune o voce uşor răguşită. Hai David! continua aceasta.

Tânărul observă că era acoperit de un strat de sudoare rece. Aşternutul se lipise de el şi îl învăluise asemenea unui giulgi. Totul se învârtea în jurul său şi atunci încercă să se calmeze. Îşi imagină un lup care se uită în depărtări, care este lipsit de orice grijă şi, încetul cu încetul, bătăile inimii i se domoliră; putu să vorbească coerent din nou:

-Gata! Gata, Gabriel mă simt mai bine. Nu trebuie să mai ţipi sau să mă mai loveşti.

-Bine, bine. Eşti sigur că eşti conştient? Câte degete am ridicat?

David se ridică uşor, îşi sprijini perna de perete şi ridică braţele deasupra capului zicând:

-Pe bune acum? De ce, Dumnezeule, trebuie să fac asta?

-De aia! Hai, câte am?

-Ai cinci degete la o mână şi cinci la alta, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nu, nu, nu! Nu îţi dai tu ochii peste cap la mine! Câte degete am ridicat?

-Ah… trei în faţă şi unul pe care îl ţii ridicat la spate.

-Oooo…eşti bun, spuse Gabriel zâmbind. Stând aşa rezemat David nu putea să nu se gândească la cât de puţină atenţie îi acordase lui Gabriel cu o seară în urmă. Se uita la acesta ca şi când îl văzuse acum pentru prima dată: îmbrăcat cu un tricou negru pe care era scris cu majuscule “NU SUNT VOLDEMORT”. Avea, din câte se părea cam 1,80 m înălţime şi pantaloni scurţi de pijama cu steluţe galbene şi albastre. Părul lui Gabriel era uşor ciufulit, în nuanţa trandafirului, de un roşu cum rar mai întâlneşti în zilele de azi – citise David undeva că acea culoare va ajunge “pe cale de dispariţie”. Faţa îi era albă ca porţelanul, iar ochii albaştri. Nu  erau, însă limpezi, ci întunecaţi ca marea în timpul furtunii.

-Ah, frate! Am crezut că ai murit!

-În vis? Chiar aşa? spuse David ironic.

-A… tu îi mai spui vis, zise Gabriel zâmbind pe sub mustaţă.

-Mă rog, tu cum îi spui? Reverie? Fantasmagorie?

-Fanta ce? Nup! Eu, Serghei, Nadia şi… alţi câţiva îi zicem Poartă. Ai întrebat “Chiar aşa?” şi eu îţi spun: Da, chiar aşa! Porţile sunt reale, bune sau rele, inofensive sau mortale.

-Vezi să nu râ… dar nu apucă să îşi ducă replica până la capăt fiindcă uşa camerei se deschise brusc, iar în pragul acesteia stătea Nadia. Era îmbrăcată cu o rochie trocotată, bleumarin cu mâneci lungi, iar  părul îi era împletit în două codiţe.

-Serghei vrea să vă vadă pe amândoi după micul dejun.

-Cară-te Nadejda, se auzi vocea lui Gabriel care îşi trase pătura peste cap încercând să adoarmă la loc.

-Gabi, puiule, nu vrei tu oare să te trezeşti înainte să vin eu cu o găleată plină ochi cu zăpadă? Se auzi un uşor momăit, dar băiatul tot nu se dădea trezit. Fie cum vrei tu!

-Stai, stai Nadia! Ok, sunt treaz. Pe cuvânt de cercetaş şi ţi-am mai spus să nu îmi mai spui “Gabi puiule”! tună Gabriel.

-Ha, aveţi 40 de minute! Se întoarse pe călcâie şi, exact când era pe punctul de a ieşi din cameră se uită spre David şi zise: Bună dimineaţa David, şi plecă trântind uşa.

-Fir-ai tu să fii de bruha… spuse Gabriel. Sunt primul la duş colega, adăugă el în timp ce închidea uşa la baie.

Pentru un foarte scurt moment, David se gândi că a ajuns într-o lume paralelă, că poate se afla în “League of Legends” şi trebuie să folosească  runele pentru a se lupta cu… o familie ţicnită.

După ce reuşi, într-un final să facă şi duş, să mănânce cele două felii de pâine prăjită cu gem de căpşune şi să bea capuccinoul cu caramel, merse împreună cu Nadia şi Gabriel în biroul unchiului său. Serghei citea “Ziarul de Iaşi” în timp ce beia o cană de cafea neagră şi mânca biscuiţi cu unt şi tartine cu şuncă. În colţul mai îndepărtat al mesei se afla un fotoliu, cam ros pe alocuri, de un negru spălăcit, pe care David obişnuia să se joace când era mai mic. Acum, însă era ocupat de un bătrân încovoiat cu barba lungă până în pământ şi care îl privea cu ochii mici şi negri plini de o vădită curiozitate, pe deasupra ochelarilor retro. Pe cap avea o pălărie de marinar şi era îmbrăcat cu un fel de capot verde, în carouri. Înfăţişarea lui aducea mult cu cea a vrăjitorilor din cărţile citite de David, dar ceva anume îl făcea pe tânăr să tremure când privea la acel vârstnic.

Serghei aşeză ziarul pe birou şi le făcu semn celor trei să se aşeze pe taburete.

-Vai de mine şi de mine! zise bărbatul. S-a trezit Frumoasa Adormită. Neh, spuse fluturându-şi mâinile pe deasura capului. Mai bine zis Frumosul.

-Pentru asta a trebuit să urmez tot ceremonialul ăsta ciudat cu “Eşti chemat”; de parcă aş fi făcut vreo crimă! M-ai adus aici să ce? Să mi-l prezinţi pe Dumbledore în carne şi oase? Atenţie! Nu a murit?! tună David.

-Amuzant băiat, dar ai uitat de moş Costache din “Enigma Otiliei” sau de moş Ion Roată, zise bătrânul surâzând.

-Mă scuzaţi, spuse băiatul afectat. Nu sunt aşa de obicei.

-Ştiu, ştiu. Nu ai ce să-i faci. Vlad are toane, hachiţe şi din nou toane… mereu şi mereu.

-Dimitrie parcă venisei să discuţi altceva cu David.

-Aşa e… spuse obosit bătrânelul. David a venit timpul să te cunoşti şi am să fac totul aşa cum mi-au cerut EA şi gardienii tăi.

-Care ea? întrebă băiatul.

-Nu nu nu, spuse bătrânul. O vom lua de la început. Ei bine… ştii că lumea a fost creată de Dumnezeu da?

-Da.

-Bun. El ne-a creat pe noi. Noi am dezvoltat apoi sentimente, dureri, bucurii. Printre acestea se numărau iubirea, ura, avariţia, supravieţuirea, dorinţa de a ne război, spuse bătrânul tuşind uşor. Toate acestea trebuie echilibrate, iar omul s-a gândit să creeze şi el un lucru sau mai multe care să îl ajute pe Pământ. A reuşit să realizeze un pachet de cărţi. Cărţile acestea erau originare din Asia, de dinaintea secolului X, mă întreb dacă nu existau încă de pe vremea egiptenilor… La început erau doar simple bucăţi de hârtie, desenate cum sunt piesele de domino astăzi. Aveau cerculeţe care exprimau diferitele combinaţii ale aruncării zarurilor. Te întrebi, poate, ce legătură au ele cu sentimentele, iar răspunsul este simplu: o grămadă. Zarurile, ştii şi tu, au mai multe feţe întocmai ca omul. Dacă aveai mai multe puncte, ele te stabilizau, dacă aveai mai puţine te duceau la disperare. Prin ce? Prin puterea cifrelor. Nu e magie, ci logică. Cu timpul au apărut şi jocurile, iar vechile taine au fost pierdute. Jocurile au fost introduse în Europa în 1350, iar cărţile au fost adaptate cu semnele cupei de băut, monedei, sabiei şi băţului – nu apăruseră încă trefla, inima neagră, roşie şi caro. Acum ajugem la EA care se numea Griselda. O fată din Spania de azi. Inteligentă, perspicace a găsit un volum  pe o barcă chinezească care acostase în port. În numai doi ani a reuşit să dezlege şi să readucă învăţămintele cărţilor de joc la suprafaţă. Oamenii, totuşi, se schimbaseră. Doreau putere, iar Griselda a introdus Regele şi Valetul în joc pentru a proteja inimile acestor împătimiţi. Tânăra a fost ucisă deoarece făcuse toate acestea şi a devenit ea însăşi Regina pachetului de cărţi. Vezi tu, băiete…Regele, Regina şi Valetul nu erau chiar nişte cărţi, ci persoane. Ele s-au sacrificat pentru binele mai mare şi au acceptat să se reîncarneze iar şi iar  pentru a proteja oamenii de ei înşişi. Mai târziu, cam prin 1423 au avut loc în Bologna şi Nurenberg demonstraţiile bisericii împotriva aşa-ziselor “practici diavoleşti”. Lumea s-a viciat. Apoi, Regele nu a mai fost cea mai valoroasă carte fiindcă a apărut Asul care taie suveranul şi aici… ajungem la tine. Pe la mijlocul secolului XIX s-a adus o nouă carte ce va ţine locul oricărui semn şi oricărei valori. Se numea “Nebunul” sau “Bufonul Regelui”, ulterior “Joker”.

-De ce îmi spui istoria jocului de cărţi şi bazaconii despre puteri şi încarnări? tună David furios.

-Băiete, ai răbdare, zise bătrânelul. Ai intrat în Poarta trecutului seara trecută nu? Ai fost tu sau Victor cel Mare, ia zi?

-De unde ştii tu ce am visat azi-noapte?

-Victor cel Mare a fost primul “Nebun”, dar a murit, ucis de grupul “Seppuku” într-o noapte de iarnă, în Carpaţi. Planitus trebuie să-ţi fi arătat totul, zise Dimitrie îngustânsu-şi ochii. În fine, când Griselda i-a adus pe Rege şi Valet, primul s-a îndrăgostit de ea şi a jurat să o apere. Vezi tu, EA nu era păgână. S-a rugat lui Dumnezeu  pentru a-i da forţa necesară să-i aducă pe Rege şi pe Valet. Când a apărut Nebunul… lucrurile s-au schimbat. El nu a acceptat să-i fie Reginei un simplu protector, o umbră. La fel, s-a îndrăgostit de ea, dar a vrut să îşi întemeieze o familie cu aceasta. Regele s-a mâniat şi s-a înnegrit, a încercat să îl omoare pe Bufon. Victor a reuşit, cu greu, să îl împace, dar până la urmă totul i-a căzut în cap. Clanul i-a venit de hac. “Seppuku” urmăreşte să facă din viciu simbolul jocului de cărţi, iar echilibrul şi plăcerea să dispară. Regina, numită atunci Elena, s-a sacrificat pentru fiul său,  George. El trebuia să continue linia cărţii. Tu eşti urmaşul acestui George şi trebuie să găseşti celelalte cărţi pentru a-i opri pe “Seppuku” să distrugă vechile arhive care se află sub oraşul Iaşi. Ele cuprind istoria cărţilor, a cartomanciei şi tarea-ului făcut de Rabelais. Din nou o întrebare “De ce Iaşi şi nu un oraş portuar din Spania sau orice altceva?”. Simplu, aici suntem la limita dintre Europa Centrală şi Estică, deci o zonă de legătură cu întregul continent. Avem deschideri nelimitate. Din câte observ, ai trecut, în copilărie, de Poarta începerii la fel ca celelalte cărţi.

-Ce vrei să spui?

-Visul acela din copilărie, cu regii, cu labirintul şi arsura pe care ai primit-o. Ea este pecetea ta David. Faptul că ai un cerc pe arătător înseamnă că îi uneşti şi controlezi pe toţi. Ai fost ales, din nou, pentru a fi Joker. Uită-te la Nadia, Regina şi la Gabriel, Valetul, şi ei au pe diferitele degete însemnele cărţilor. Oare de ce pe mână? Ha ha ha, râse bătrânelul. Fiindcă nu poţi juca cărţi decât cu mâinile. “Visul” tău este o cheie. Victor nu a respectat Porţile şi nu s-a bazat pe instinct; l-a dat la o parte pe mimul vieţii, pe Planitus, şi asta i-a adus groaznica soartă. Alte întrebări?

David se uita în gol. Nu ştia ce să creadă: că este eroul dintr-o afurisită de carte a lui J.K.Rowling, că viaţa este crudă, că el este nebun sau că toţi din jurul său sunt nebunii. Tuşi pentru a-şi recăpăta vocea şi spuse:

-Ştiţi unde este Socola? Trebuie să plec eu sau voi acolo?

-Ha ha ha, spuse Gabriel prăpădindu-se pe jos de râs.

-Ai reacţionat destul de bine să ştii, zise Dimitrie. Ce spui Serghei?

-Era şi varianta cu extratereştrii sau cu păgânii. Până la urmă suntem ortodocşi, spuse Serghei în timp ce mânca un biscuit cu unt.

-Of, of. Ce mai observ este că, Dumnezeu să-i ierte, spuse Dimitrie făcându-şi cruce. Protectorii tăi nu şi-au făcut bine treaba, nu ţi-au spus nimic despre tine. Eşti Neştiutor.

-Nu vorbi aşa despre părinţii mei! ţipă David ridicându-se brusc. Nu-ţi permit!

-Nu erau părinţii tăi! tună Dimitrie. Nu ţi-au spus nici măcar asta Oscar şi cu Mihaela?! Serghei eşti un idiot! Sigur din cauza ta s-a întâmplat asta! Băiatul este de-a dreptul bulversat acum! 

Continuarea în curând !

 

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2

Capitolul 3

Asta a fost, fără doar şi poate, cea mai îngrozitoare zi din viaţa mea!”tună David ca pentru sine. I-au trebuit două ore să îl instaleze, cum se cuvine, pe noul său coleg de cameră şi încă una pentru a-i explica lui Gabriel că duşul nu este un loc unde să dormi sau o cameră de unde apa ţâşneşte ca prin magie din gura unui şarpe legendar, ci un loc unde omul uită de griji, stă şi se curăţă. Nu ar fi trebuit, însă să fie atât de mirat de comportamentul tânărului, din moment ce acesta recunoscuse că trăise mai mult pe străzi decât în casă.

David stătea în pat şi încerca din greu să adoarmă, dar amintirea celor petrecute nu îi dădea pace. Pulsa în interiorul său; la un moment dat se gândise că ar prefera vechea pedeapsă chinezească – să îi cadă picături de apă la nesfârşit pe creştet, precum grijile care îl acaparau în acel moment. Cu toate acestea, picăturile de apă s-ar dispersa la impact şi i-ar limpezi mintea. Nu! El trebuia să se confrunte cu un unchi peste măsură de cinic, cu nişte verişori certăreţi, dintre care unul sforăia la fel de tare ca un urs Grizzly şi, mai presus de orice, numai avea pe nimeni apropiat în afara celor mai sus menţionaţi.

Tânărul se foia de pe o parte pe alta şi se uita la ceas necontenit. Era 23:50 şi părea că lumea se mişcă din ce în ce mai lent. Se ridică, îşi luă telefonul şi căştile. Le puse la urechi şi alese o melodie de la Arctic Monkeys care, spera el, îl va mai calma. Nu ştia dacă “Snap out of it” va funcţiona, dar merita încercată. David se sculă din pat şi plecă la bucătărie. Pregăti un castron şi puse la fiert puţin lapte. Când acesta începu să fiarbă presără griş dintr-o pungă până ce amestecul deveni omogen. Turnă grişul în castron şi luă coaja unei banane, o tăie cubuleţe şi amestecă mai departe. Mama sa mereu îi pregătea griş cu lapte şi coajă de banană când nu putea adormi…

-Nici tu nu ai somn? întrebă cu voce joasă Nadia. Păşi uşor în încăpere şi închise uşa. Era îmbrăcată într-o cămăşuţă de noapte scurtă, din dantelă bleu, deasupra căreia purta descheiat un capoţel de molton, gri. Părul îi cădea valuri pe umeri.

-Nu prea…zise David. Vrei şi tu griş cu lapte şi banană? Am făcut prea mult.

-Banana este aici…

-Am folosit coaja, spuse băiatul puţin stingherit. Are un gust mai bun aşa.

-Ok atunci.

Cei doi mâncară o vreme în linişte. Afară bătea crivăţul şi, din când în când, se auzeau gemetele iernii care încerca să distrugă termopanele imobilului. Lovea cu mii de fulgi de nea în acestea, dar nicicum nu reuşea să intre şi să îi îngenuncheze pe aceia care au mâniat-o pe regina de gheaţă. David îşi aminti seara în care tatăl său îi citise “Crăiasa zăpezii” de Hans Christian Andersen. Se întreba dacă era la fel ca acea femeie, la fel de lipsit de inimă fiindcă de la înmormântarea părinţilor numai vărsase o lacrimă. Era oare un nesimţit, un insensibil? Nu putu duce gândul până la capăt deoarece Nadia sparse tăcerea:

-Uite…Serghei nu este atât de rău sau…

-Cinic? Idiot? Un blitzkrieg în carne şi oase? Idiot? Am mai spus idiot? zise ironic David.

Nadia râse uşor.

-Da, l-ai descris cum nu se putea mai bine. Să ştii că este şi un om inimos. Nu o arată aproape deloc. Eu am reuşit să îl înţeleg din micile firimituri pe care le lasă. De asemenea, a ţinut la părinţii tăi. Nadia privi meditativ bolul cu griş; încerca să îşi găsească cuvintele. Nu l-am mai văzut… atât de furios vreodată. Biroul său – ridică ochii spre tânăr – şi casa în care am locuit până acum o săptămână nu vor mai arăta la fel. Le-a ars aproape de tot, dar l-am oprit. Acum renovează.

-De ce să ardă o casă? De ce să sufere pentru nişte oameni pe care, evident, nu i-a vizitat în 17-18 ani?

-Aş vrea să pot răspunde la toate aceste întrebări, dar ştii la fel de bine ca mine că e imposibil. Vreau să îţi destăinui ceva… Observi că eu şi Gabriel nu prea semănăm…

-Mi-am dat seama.

-Ei bine… Serghei ne-a cam adoptat…

-Ce vrei să spui prin acest “cam”?

-Nu suntem copiii lui de sânge. Orfelinatul din Moscova în care am petrecut primii şase ani de viaţă a luat foc. Totul se dusese, iar eu şi Gabriel am fost lăsaţi în urmă de îngrijitori. Au uitat de noi sau… poate doreau să reducă gurile de hrănit. În fine, eram doi copii şi nu ştiam ce să facem ca să supravieţuim. Mai era şi iarnă, frig şi atunci ne ghemuiam în coteţele găinilor. Oamenii ne alungau şi apoi căutam un alt loc. Furam colaci cu nucă şi miere de la brutar, mâncam colivă şi beam apă de ploaie, vodcă cu duiumul de la parastas, kasha. La şase ani să bei vodcă, dar să nu ai apă… ştiu că este ciudat, dar asta era treaba. Era necesar. Ei, toate astea se întâmplau înainte de a descoperi jocurile de cărţi. Mai erau destui copii fără un acoperiş deasupra capului în Moscova şi ne-au învăţat să jucăm pocher, macao. Îi provocam pe negustori şi îi învingeam imediat şi primeam la schimb mâncare, haine, bani. Nu trişam deloc, pur şi simplu câştigam şi câştigam. Asta până când un bărbat s-a înfuriat şi l-a imobilizat pe Gabriel de un perete, l-a lovit până ce şi-a pierdut cunoştinţa ţipând iar şi iar “Care vă e secretul?”. Mă simţeam neputincioasă. Nu ştiam ce să fac! Am lovit cu mâinile şi picioarele, dar mă ţinea la distanţă cu mâna lui liberă. M-a lovit şi am făcut, astfel, prima piruetă. Am căzut în braţele unui bărbat destul de solid şi cu ochii unei fiare sălbatice. Era Serghei, desigur. L-a bătut pe negustor… cum se spune aici… de i-a sunat apa în cap nu?

-Cam aşa, zise David răguşit.

-Ei bine, asta a fost. Te rog nu îl judeca înainte să îl cunoşti cu adevărat. Dă-i puţin timp.

-Ştii că nu trebuia să îmi fi spus toate astea… Ce vreau să spun este că… Sunt un străin.

-Nu e adevărat. De azi ai intrat într-o nouă familie. Nadia se ridică de pe taburet, îşi spălă castronul şi, înainte de a părăsi bucătăria, zise:

-Încearcă să dormi. Mâine se va schimba totul.

-Ce vrei să spui cu asta?

-Eu ştiu că tu ştii că toţi, dar mai ales eu… nu ştiu nimic, zise tânăra fixându-l cu nişte ochi goi.

-M-ai dus în ceaţă.

Ochii tinerei şi-au recăpătat culoarea ierbii arse. A căzut din picioare.

-S-a întâmplat ceva, David?

-Nu…Absolut nimic. Mai bine hai la culcare.

Întors în pat băiatul adormi instantaneu. Visă o casă veche aflată într-o pădure. Afară era ger şi hotărî să intre să se încălzească. Nu ştia de ce, dar dintr-un anume motiv era îmbrăcat într-un costum de arlechin. Avea pe cap o pălărie haioasă şi o mască pe faţă; restul corpului îi era plin de cruci roşii şi negre, iar el numai era David, ci Victor. Da, Victor cel Mare. Se întrebă unde îi sunt nevasta şi copilul, dacă o va mai vedea vreodată pe Elena sau pe micul George? Nu! Trebuia să îi ducă pe regali departe de cei dragi lui, altfel simpla-i existenţă ar fi fost un eşec. El, însă numai putea înainta; îi era prea frig, avea nevoie de căldură.

Două minute cer. Doar atât şi apoi am plecat”îşi zise bărbatul în timp ce îşi făcu semnul Sfintei Cruci.

Intră în casa dărăpănată şi făcu focul. Acum îi era mult mai bine. Nu exista decât o încăpere unde se aflau un pat de paie, o secure şi multe tablouri care descopereau, parcă, alte meleaguri. Acele ţinuturi în care existau oameni cu un singur ochi sau umbre care trăiau pe spatele indivizilor şi le ofereau darul eternităţii. “Simple vise? O amăgire?”spuse Victor.

-Ştii foarte bine că nu sunt vise… Înălţimea Ta, Victor cel Mare.

Bărbatul îşi scoase pe dată sabia din toacă şi spuse:

-Cine eşti şi ce vrei cu mine?

-Mă numesc Planitus şi sunt mimul vieţii. Ţin lumea în echilibru şi am venit să te avertizez.

-Ha! Ce anume vrei să-mi spui?! Că nu o să-mi mai văd familia niciodată sau că lumea mea vă cădea? M-am săturat de toate, zise bărbatul cu ochii în pământ. Numai sunt Înălţimea Sa, Ta, a nimănui, doar a mea!

-Ţi-ai pecetluit singur soarta, Victor cel Mare! tună Planitus.

-Ce vrei să spui cu asta? întrebă Victor.

-Vei vedea sau, mai bine zis, nu! Venisem să îţi spun să priveşti totul limpede, dar vremea încă nu a venit. Nu, nu, spuse mimul înclinându-şi dezaprobator capul. Totul se va întâmpla mai târziu. Tu nu vei vedea!

-Ce anume?

-Totul, zise Planitus, iar apoi dispăru.

În acel moment David simţi cum îl ia ameţeala şi fu dat afară din corpul lui Victor. Bărbatul nici nu îl observă pe tânăr. Se auziră copitele cailor. Victor luă sabia într-o mână şi îşi puse securea în cealaltă ţipând: “Aud şi uit, văd şi ţin minte, fac şi înţeleg!”. Din secure şi sabie au izbucnit flăcările. A ieşit din căsuţă repetând această frază iar şi iar.

-Tinere David… Of, of! Nu e frumos să priveşti în trecutul altuia, spuse Planitus la urechea lui David. Îl luă pe acesta de revere şi îl azvârli pe patul de paie ţipând: “Stop!” şi totul se opri. Focul numai pâlpâia, fulgii de nea au stat, iar zgomotele luptei de afară au încetat. Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu Victor mai departe? Mai bine să spun, ce s-a întâmplat cu tine mai departe? Victor eşti tu! Tu ai făcut greşeala aceea!

-Tu nu ai văzut şi nu ai crezut!

-Ce anume? vorbi David.

-Ce eşti cu adevărat! Nu ai urmărit visele, nu ţi-a păsat îndeajuns de ceilalţi şi ai pierdut totul! Familie, prieteni şi regat. La final, te-ai pierdut pe tine. Te-ai lăsat consumat de tine! Uită-te pe fereastră!

-David se întoarse spre pervaz şi deschise fereastra. Planitus ţipă:

-De unde am rămas! Fulgii cădeau din nou, iar lupta continua. Zece călăreţi l-au încercuit pe Victor-David şi şi-au înfipt simultan săbiile în acesta. Brusc tot corpul lui David ustura,îl durea de moarte.

-Înţelegi acum, David? Tu trebuie să vezi dincolo de toate: de tine, de mine şi de ceilalţi.

Focul a luat sub control întreaga căsuţă. Semnul de pe degetul lui David ardea, iar tânărul se trezi urlând din toţi rărunchii.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Capitolul 2

“Nu! Nu mă vei prinde niciodată! Roata mereu se va învârti! Nu te va ţine o veşnicie deasupra vieţii! Ha, ha, ha!”râse cu putere mica arătare.

“Cine eşti şi ce anume doreşti de la mine?” întrebă David.

“Jokere…ha, ha, ha! Ţi-ai pierdut complet îndemânarea. Numai eşti perspicace, zise creatura dansând în stânga şi în dreapta. Nu este vorba de ceea ce vreau eu, ci de ceea ce vrea EA de la tine. Eu nu sunt decât un simplu mesager. EA face regulile, iar noi sau… mai bine spus, tu vei juca după cum îţi va dicta EA şi numai EA!” ţipă arătarea.

“Cine eşti tu? Cine este ea?” întrebă David pierzându-şi răbdarea. Din nou visa, iar în faţa lui se afla un mim pitic cu ochii mari cât cepele şi negri ca smoala. Era îmbrăcat cu o tunică ţesută din fir de argint; avea pe cap o pălărie neagră ce ilustra o monedă, un baston, o cupă şi o sabie. Costumaţia sa era în două culori distincte – alb şi negru.

“Cine sunt eu? Tună mimul. Tu mă întrebi pe mine cine sunt, dar ştii măcar cine eşti tu?! Am să îţi spun fiindcă aşa vrea EA! Mă numesc Planitus!”

“Planitus? De ce eşti aici? Cine este ea?” întrebă tânărul.

“Prea devreme băiete! Prea devreme!” urlă mimul.

David se trezi sub inconfundabilul sunet al soneriei sale – o melodie ritmată a formaţiei “The Black Keys”, “Stop Stop”. Era de-a dreptul bulversat. Avea capul plin de o mie de gânduri şi toate legate de întrebarea “Cine era Planitus?”. Tânărul se ridică de pe pat şi se îndreptă spre baie – făcu un duş, se spălă pe dinţi şi se îmbrăcă. Îşi zise că “A fost doar un vis. Planitus… Ce nume prostesc!”.

Venise, într-un final, ziua cea mare – înmormântarea părinţilor săi. Nu avea să îi mai vadă niciodată, nu avea să îi mai îmbrăţişeze. David era îmbrăcat cu o pereche de blugi negri, o cămaşă albă şi un sacou negru. Se gândea la ce îi spuseseră părinţii când era mai mic – în cazul vreunui accident sau nefericiri, el trebuia să poarte şi o culoare deschisă în ţinuta sa, pentru a lumina calea celor care păşesc spre Lumea de Apoi. El avea să le respecte această dorinţă, dar cum rămânea cu suferinţa sa? Aceasta va dispărea sau va rămâne cu el pe veci ca un punct imobil într-un spaţiu delimitat de patru pereţi de cărămidă?

David fu luat la ora opt dimineaţa de un SUV negru în interiorul căruia se mai aflau doi bărbaţi masivi, înveşmântaţi din cap până în picioare în negru, fiecare având prinşi la piept în bolduri, crini albi. Pe drum spre cimitir tânărul nu schimbă un cuvânt cu aceştia, aruncându-le din când în când o privire scrutătoare menită să îi ţină la distanţă. Ajunşi la intrarea în capelă, David rămase pironit locului, uimit de ceea ce avea în faţa ochilor – în ciuda vremii potrivnice, capela, biserica şi drumul spre mormânt fuseră împodobite de sute de buchete de crini, margarete, crizanteme şi trandafiri albi. Ici şi colo se observau mici lumânări care ofereau întregului tablou o mireasmă puternică de iasomie – floarea preferată a mamei sale.

Băiatul numai ştia ce să facă sau să zică – totul părea ca luat dintr-un vis şi transfigurat lumii reale. Gerul aspru îl trezi pe David din reverie. Acesta merse cu paşi nesiguri spre capelă. Înăuntru nu se mai afla nimeni, doar el şi părinţii. Tânărul fu lovit în adâncul său de noi emoţii pe care le considera total inadecvate unei astfel de zile – iubire şi fercire. Părinţii săi au fost mutaţi în centrul camerei; erau aşezaţi într-un sicriu ce aducea mult unui pat imens cu baldachin. Acesta fusese confecţionat din lemn de mahon, având încrustate, de o parte şi de alta, chipuri îngereşti şi flori. David se apropie încet de sicriu şi privi înăuntru: două trupuri inerte îmbrăcate în alb şi negru. Mama sa purta o rochie de mireasă din mătase, iar tatăl său un frac. Chipurile acestora erau acoperite de un văl, iar mâinile le erau încrucişate, fiecare ţinând o cruce de lemn, iar în mijloc domina icoana Domnului Iisus Hristos. În partea dreaptă erau aşezate mai multe căni aburinde cu vin roşu şi prăjituri cu ciocolată şi ness. Când se uită o clipă spre podea, observă că aceasta era ornată de petale de trandafir, albe şi roşii. Aceasta nu părea a fi o înmormântare, ci o nuntă, expresia începutului. În acel moment David îşi dădu seama că sfârşitul nu exista; el reprezenta, în fond, şansa unui început pentru părinţii săi “Un început care mă exclude.”. Tânărul căzu în genunchi şi începu să ţipe şi să plângă; i se părea că viaţa lui se prăbuşea pe veci. După câteva clipe auzi o bătaie uşoară din palme şi se ridică cu grijă de pe podea îndreptându-se spre uşă. Băiatul privi afară şi văzu un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, purtând ochelari de soare şi zâmbind. Părul îi era de culoarea fierului ruginit. Bătând în continuare din palme se apropia cu paşi domoli de tânăr. Se opri şi zise:

-Să ştii că te-au iubit şi regretă acum că nu vor putea să îţi mai fie alături. David făcu un pas în spate, dar nu putu să nu remarce că vocea bărbatului avea o tonalitate calmă şi se simţea întocmai ca atingerea fină a caşmirului pe marmură.

-De unde ştii dumneata asta? întrebă băiatul.

-Pentru că ninge, zise suav bărbatul.

-Dar nu… În acel moment începu ninsoarea; mai multe persoane se apropiară de capelă, fiecare zâmbind şi ducând în mâini câte un coşuleţ cu diverse flori albe.

-Ar trebui să ne îndreptăm către biserică David. E frig afară şi nu cred că doreşţi ca vreunul din aceşti oameni să îţi zică cât de rău le pare de pierderea ta. Haide băiete, adăugă bărbatul.

-Cine eşti tu? întrebă David complet stupefiat.

-David… vrei să te faci cumva ofiţer? Avocat?

-De ce spuneţi asta?

-Persoanele mult prea curioase păţesc lucruri rele David… Din fericire pentru tine, răspunsurile vor continua să vină, spuse zâmbind bărbatul. Aşteaptă-le. Ah…şi mă cheamă Vladimir Serghei Stepanov.

-Cum? Am crezut că nu veţi participa la funeralii, zise David.

-Nu cred să fi avut vreo interdicţie şi, la drept vorbind, am destule. Nu puteam risca să pierd acest spectacol băiete! Criza ta de nervi de acum câteva minute a fost sublimă, plină de dramă. M-a uns la inimă! zise Serghei ridicând teatral mâinile în aer.

-Pentru tine totul este o glumă? întrebă David plin de furie.

-Nu David. Nu este o glumă. Mai ţii minte ce spuneau părinţii tăi despre viaţă?

-Da… Viaţa este ca o piruetă… spuse David oprindu-se brusc.

-Continuă te rog sau preferi să o fac eu? spuse Serghei. Fie. O piruetă în timpul căreia poţi cădea şi lovi. La final te ridici şi încerci din nou. Părinţii tăi au căzut şi se vor ridica spre alte înălţimi, la fel cum vei face şi tu. Suferinţa nu trebuie lăsată să ne acapareze, din contra. Ea ne face mai puternici în faţa intemperiilor vieţii. Este doar o altă treaptă. Băiete dă-mi acum mâna şi hai în biserică. Astăzi nu le arătăm nimic celorlalţi. Nimic din ceea ce nu ar trebui să vadă, zise bărbatul întinzându-i mâna lui David.

David simţea că nu se va mai putea ţine pe picioare. Îi dădu mâna unchiului său şi zise:

-Ei sunt încă acolo…

-Au fost mutaţi în biserică în timpul discuţiei noastre, haide! spuse Serghei, trăgându-l pe tânăr după el.

Cei doi intrară în biserică. David observă mulţimea de oameni care se adunase pentru a-şi lua rămas-bun de la cei doi miri fără chip, aşezaţi în patul din care nu aveau să se mai ridice vreodată. Cu toţii erau în aşteptare, în aştepatarea lui. Un bătrânel cocoşat îmbrăcat cu sutana preoţească se opri în faţa lor şi spuse:

  • Putem începe slujba domnule David?

  • Da, zise tânărul cu putere. Da, puteţi începe.

Slujba de înmormântare fu ţinută de cinci preoţi, doi dintre aceştia fiind români, iar trei de origine rusă. David se ţinea drept, având chipul lipsit de orice emoţie. La final privi cum mai mulţi oameni s-au adunat în jurul sicriului şi au pus câte un trandafir în interiorul acestuia, sărutând, de asemenea, crucile şi icoana din interiorul acestuia. Mai apoi s-au adunat afară şi i-au condus părinţii la mormânt. Câţiva muncitori înlănţuiră sicriul, l-au închis şi au bătut cuie în el pentru a-l sigila. Dalele fură aşezate deasupra, iar groapa fu umplută cu pământ. Oamenii au aşezat, de o parte şi de alta mormântului, coşurile cu flori. Serghei s-a ridicat atunci din mulţime şi a zis:

-Eu şi cu nepotul meu vă invităm la masă la restaurantul “Casa cu brazi” aflat pe strada Stejar, lângă brutărie. Vă mulţumim! Acesta se îndreptă agale spre David şi îi spuse:

-Dacă mai aud o singură dată frazele “Dumnezeu să-i odihnească” sau “Ne pare tare rău” voi face o criză de isterie. O să ţip, adăugă el cu un aer obosit.

-La masă se va întâmpla asta, zise David. Nu cred că vei ţipa.

-Nu, dar te voi călca pe picior cât de tare voi putea, zise Serghei.

-Nu eşti normal, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nici tu băiete! ţipă Serghei spre David, aflat acum în maşina care, nu demult îl adusese.

La restaurant lumea începu să vorbească din ce în ce mai tare, aruncând din când în când o privire plină de milă spre masa lui David. Aşa cum prevăzuse David, cele două fraze de care Serghei era terifiat, fură repetate iar şi iar, pe tânăr durându-l, acum, picioarele datorită loviturilor primite pe sub masă de la unchiul său.

-Unchiule aş putea aduce Protecţia Copilului ştii? zise David plin de furie.

-De ce nepoate? întrebă Serghei cu un aer jucăuş.

-Picioarele.

-Vai mie, scuze. Mai poţi merge? Trebuie să fii epuizat datorită încercărilor de care ai trecut.

La sfârşitul mesei Serghei se ridică şi îl conduse pe David la ieşire. Lumea se îmbulzea pe uşile de sticlă, iar chelnerii se mişcau în dreapta şi în stânga să aducă oamenilor hainele de la dressing.

-Băiete. E timpul să plecăm acasă. Am o surpriză pentru tine, zise Serghei misterios.

Cei doi merseră în tăcere spre brutărie. Strada era învăluită de o mantie albă, iar vântul sufla cu putere. Noienele păreau a prinde viaţă şi se mişcau într-un dans numai de ele ştiut.

-Nu ştiu ce surpriză mi-ai mai putea face, spuse David punându-şi mâinile deasupra capului şi râzând ironic continuă: prima a fost să-mi văd părinţii între patru scânduri, a doua ai fost tu, iar acum îmi spui că va mai fi una! Cred că trăiesc o afurisită de telenovelă… mai rămâne să vină Santos şi cu Salome să-mi spună că sunt copilul lor şi că am un frate care vrea… Ştii ce vrea unchiule?

-Ce imaginaţie bogată! E şocant că nu ai devenit scriitor până acum!

-Să mă omoare!

Serghei se opri din mers şi luă un bulgăre de zăpadă pe care i-l aruncă băiatului în cap şi strigă:

-Atunci te omor eu până nu te omoară Salome! Termină cu prostiile astea şi hai mai repede acasă.

După vreo zece minute cei doi ajunseră în faţa blocului. Tânărul scoase din buzunar cheile şi potrivi cartela de acces. Au intrat apoi în imobil, dar ceva era diferit în casă. În bucătărie lumina era aprinsă şi se auzeau ţipetele a două personae:

-Gabriel, pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrei să faci cu tigaia asta?

-Bela, nu vreau decât să mănânc ceva. Tu nu vezi că ăştia nu au decât cărţi aici?! Ce pana mea; Nadia, vrei să mănânc un cotor de carte ?

-Serghei a zis că vine repede şi că aduce mâncare!

-Nadia, Nadia, Nadia… Tu nu vezi că boşorogul ăla e… dar nu avu timp să îşi continue tirada că uşa bucătăriei se deschise cu putere, iar Serghei păşi uşor în încăpere. Cearta se stinse.

-Oh… Serghei… ce bine că ai venit. Noi discutam despre… o tigaie. Da, o tigaie.

-Aha… şi despre un boşorog care e…

-Minunat, zise o tânără.

-David. Te uiţi la surpriza ta. Ţi-i prezint pe Nadia şi pe Gabriel Stepanov. Sunt verişorii tăi. Acum, vă rog să vă jucaţi frumos cât timp oamenii mari lucrează. În acel moment părăsi camera şi, după un răstimp, se auzi uşa de la birou trântindu-se.

-Ah! Vrei să ştii ce urma după boşorog? Ne-treb-nic! zise băiatul care fusese prezentat mai devreme ca Gabriel. I-am arătat eu lui, nu tovarăşi? se făli tânărul.

-Da… Bună! Eu sunt Nadia. Încântată de cunoştinţă. Tu trebuie să fii David nu-i aşa?

-Aşa e… Salut…Încântat, spuse David prea şocat. Mirarea sa nu izvora doar din faptul că mai avea şi verişori, ci şi din cauza frumuseţii acelei fete care îi întinse cu francheţe mâna. Era de înălţime medie, cu părul lung şi uşor ondulat la vârfuri, de culoarea castanei şi cu nişte ochi de un negru uşor verzui. Faţa îi era ovală, iar corpul ca trecut prin inel. Totul la ea părea perfect, de la faţă, corp, unghii şi felul de a vorbi şi a se mişca. Nici fata nu rămase indiferentă la înfăţişarea lui David. Chipul ei, până atunci de un alb incandescent se făcu mai întâi rozaliu, iar apoi de un roşu aprins. Se auzi o uşoară tuse şi Gabriel îl prinse pe David de reverele hainei, se uită la el şi îl îmbrăţişă cu putere.

-Ştiu că am întrerupt ceva, dar sincer nu am chef de amorezaţi pe aici, zise Gabriel la urechea lui David. Făcu un pas în spate şi spuse: Bună, ştii deja cum mă cheamă de la moş-arţăgos. Îţi jur solemn că vom fi cei mai buni prieteni şi colegi de cameră!

-Bu… Ce-ai zis? spuse David bulversat.

-Ce ai auzit! Azi e joi? Nu contează. Peste trei zile mergem la şcoală băiete! Pe cai cowboy!

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul

Capitolul 1

După zece ani…

„O seară mai friguroasă ca aceasta nu s-a mai pomenit. Părinţii sigur mă vor certa, deoarece, ca de obicei, am întârziat.”, gândi David în timp ce privea pe fereastra tramvaiului spectacolul nocturn ce se desfăşura pe străzile înzăpezite ale Iaşului. Acesta urmărea, cu luare aminte, fiecare detaliu, persoană ce-i întâlnea privirea – mai mulţi copii transformaseră micul deal ce făcea legătura între staţia „Târgul Cucu” şi „Pădurii” într-un adevărat derdeluş, ţipând şi râzând pe măsură ce îşi luau avânt în mânuirea săniilor, urmaţi îndeaproape de maidanezii în culori străvezii de maro şi negru. Brusc, imaginea se schimbă luând locul unui peisaj auster, deprimant, odată cu oprirea tramvaiului în faţa unui şir de magazine având drept scop confecţionarea acelor cutii de chibrituri, confortabile, frumos lucrate, în care omul intră, fără a mai avea capacitatea de a ieşi la lumină vreodată. David ura partea aceasta a oraşului, ura ideea de sfârşit la care, fiecare om, cu mic şi cu mare, este supus; mutându-şi acum privirea în interiorul mijlocului de transport, tânărului îi atrase atenţia o doamnă în vârstă, acoperită din cap până în picioare de un pardesiu în culoarea chihlimbarului ars, peticit pe ici şi pe colo de un material cărămiziu. Aceasta părea obosită, sprijinindu-se de una din barele tramvaiului. David s-a ridicat de pe scaunul său şi, respectuos, a zis:

-Mă scuzaţi doamnă, luaţi loc aici.
-Mulţumesc mult, tinere. Sigur nu te superi? întrebă bătrâna.
-Nu doamnă. Eu am ales să vă ofer locul meu. Nu vă faceţi griji. Voi coborî, oricum, la următoarea staţie, răspunse David.
-Dumnezeu să te aibă în pază băiete. Mulţumesc mult, zise bătrâna, aşezându-se pe scaun. În momentul următor, tramvaiul se opri cu un huruit uşor. David apăsă butonul care deschidea uşile şi coborî. Geamul aflat în dreptul bătrânei se deschise. Aceasta strigă:
-Alesule! Primejdia e aproape! Păstrează-ţi sufletul şi inima pură!
-Mă scuzaţi, zise David total contrariat. Cred că aţi greşit persoana! ţipă el, dar tramvaiul pornise, iar geamul se închise.

„Nu. A greşit persoana. Alesul? Nu şi nu.” gândi David. Traversă strada şi se opri în faţa pieţei, observându-i goliciunea şi lumina sobră a felinarelor ce se revărsa asupră-i. Zăpada strălucea sub picioarele sale părând o pătură a timpului ce acoperea faptele întunecate săvârşite în acel colţ de lume. David traversă o a doua stradă şi coti la stânga pe o alee complet uitată de privirea trecătorilor. Acesta se opri, amintindu-şi ce promisese înainte de a pleca la bibliotecă:”Trebuie să cumpăr pâine”. Se întoarse şi alergă până la brutăria din partea dreaptă a străzii.

-Aş dori o pâine de secară cu seminţe, vă rog, spuse David.
-Un leu şi nouăzeci de bani, zise vânzătoarea, punându-i acestuia în faţă o punguţă în interiorul căreia se afla o pâine rotundă, aburindă.

David îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonului şi îi plăti femeii. Acesta se întoarse pe aleea pustie, cotind la dreapta şi intrând în scara unui bloc construit în întregime din cărămidă roşie care dădea impresia unui adevărat castel din epoca marilor regi şi regine ale lumii. Interiorul acestuia era sărăcăcios, cutiile poştale vechi şi ruginite ce abia se mai ţineau de pereţii încăperii păreau a deplânge timpul demul trecut. Tânărul se îndreptă spre o uşă pe care era scrijelită cifra 1. O descuie şi intră încet.

Apartamentul era cuprins de întuneric, lucru destul de ciudat pentru orele nouăsprezece ale serii, dată fiind slujba părinţilor săi de profesori universitari de literatură avansată. David aprinse lumina şi încuie uşa de la intrare. Imobilul era constituit dintr-un hol lung la capătul căruia se aflau baia şi micile uşi ce păreau a duce spre alte lumi, spre meleaguri încă nedescoperite. Mobilierul consta în două fotolii din lemn masiv, de o parte şi de alta unei mese din sticlă şi dintr-o mică bibliotecă ce oferea privirilor o adevărată privelişte datorită volumelor învelite în piele roşie pe care le scotea la iveală. Pereţii de culoare untului erau decoraţi ici şi colo de flori argintii sculptate în zidul mult prea vechi, dând o uşoară notă de lux şi eleganţă încăperii.

David îşi puse geaca în cuier, dându-şi jos bocancii negri şi merse la bucătărier. Lăsă pe masă pâinea pe care abia o cumpărase. Acesta auzi schelălăitul uşor sugrumat al căţelului său – un Buhund norvegian de culoare albă ca neaua pe care îl primise în dar de la bunicul său. David intră la el în cameră. Căţelul îi sări în braţe şi începuse a-l linge şi a se gudura pe lângă dânsul. Camera sa era concepută într-un stil modern şi ordonat – în partea dreaptă a încăperii se aflau patul său lucrat în lemn alb, cu aşternuturi negre aflate în contrast cu peretele din faţa acestuia şi cu mocheta ce acoperea parchetul din lemn de tec. În rest, camera era învăluită de culoarea albă, acoperită de picturi ce înfăţişau chipuri, figuri ce păreau a privi în depărtările fiinţei umane. De partea cealaltă a patului, se afla biroul tânărului, din lemn de abanos, ornat de mici sculpturi cu trandafiri. Deasupra acestuia tronau un laptop alb, marca Apple, un caiet de notiţe şi un suport pentru creioane şi pixuri. Partea din faţă a patului scotea în evidenţă o imensă bibliotecă ce adăpostea numeroase volume de cărţi, câteva dulapuri în alb şi în negru şi un mini-televizor gri. Pe lângă acestea, se puteau zări şifonierul plin de haine şi fereastra mare ce domina întreaga încăpere, acoperită de o draperie absolut splendidă, de culoarea zăpezii.

Tânărul îşi lăsă rucsacul lângă birou şi îşi deschise laptopul. Se hotărî să îşi scrie tema la istorie pentru ziua următoare – informaţii privind viaţa lui Adolf Hitler. Brusc, auzi telefonul din hol sunând; David se ridică de pe scaunul rotativ şi răspunse:

-Alo? zise David.
-Sunteţi domnul David Stepanov, unicul fiu al soţilor Oscar şi Mihaela Stepanov? întrebă o voce gravă, masculină.
-Da, eu sunt. Vă pot fi de vreun ajutor?
-Sunt şeful secţiei de poliţie 25 din Iaşi. Am sunat pentru a vă informa de moartea părinţilor dumneavoastră. Trupurile lor au fost găsite zăcând fără viaţă în liftul Societăţii de Cercetare, de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Condoleanţe.

David scăpă receptorul din mână; nu se mai putea mişca, simţea cum toate forţele îl părăsesc, că viaţa numai înseamnă nimic. Tânărul fugi în baie şi, uşor, îşi ridică ochii spre băiatul de 17 ani a cărui figură era reflectată în oglindă – faţa albă ca laptele, încadrată de o parte şi de alta de buclele rebele ale unui puştan care îşi pierduse ultima fărâmă de umanitate şi de acei ochi de culoarea văzduhului care păreau a se întuneca din ce în ce mai mult, prevestind furtuna. Elementul definitoriu al acestei persoane îl reprezenta mâna dreaptă, veşnic înmănuşată, pentru a nu revela lumii semnele căpătate pe degetul arătător în urmă cu zece ani. Acum, însă totul avea să fie diferit – mama sa nu îi va mai fi alături, nu îi va mai zice că totul va fi bine; tatăl său nu-i va mai zâmbi, nu îl va mai învăţa tainele alfabetului şi scrierii. Toată lumea îl părăsise.

David intră în cabina de duş, deschise robinetul eliberând un jet puternic de apă rece. Acesta se aşeză lăsând apa să-i înnece simţurile. Pentru prima oară de când se ştia, tânărul începu a plânge în hohote, a ţipa din toţi rărunchii. În mintea sa totul se învârtea şi nu se oprea, gândirea fiindui invadată de o negură din ce în ce mai densă. David numai cunoştea lumea, viaţa şi chiar propria persoană…
„Moartea este cea care ne leagă pe toţi…precum viaţa. Ambele sunt fără de sfârşit, ambele sunt nemiloase.” gândi băiatul înainte de a leşina.
Dimineaţa următoare David se trezi cu o durere de cap insuportabilă. Luă o pastilă de Fasconal şi făcu un duş. Se gândi dacă ceea ce aflase cu o seară în urmă nu fusese decât rodul imaginaţiei sale, o glumă, dar ştia în adâncul său că totul era real. Părinţii săi nu mai erau.

Băiatul îmbrăcă o pereche de jeanşi negri, cămaşa şi îşi pregăti micul dejun. Se uită pe fereastră şi remarcă cenuşiul văzduhului, feţele încărcate de griji ale oamenilor. Telefonul sună. Tânărul se ridică de la masă şi răspunse:
-Locuinţa familiei Stepanov. Vă pot fi de ajutor? întrebă acesta.
-Bună ziua. Suntem de la firma de servicii funerare „Daniel şi Anca”. Avocatul familiei, domnul Dinu Popescu, ne-a angajat. Vroiam să anunţăm că totul va fi pregătit cu grijă, nimic nu va fi lăsat la voia întâmplării. Slujba de înmormântare va avea loc joia aceasta la orele douăsprezece. Trupurile soţilor Stepanov au fost depuse la capela cimitirului „Eternitatea”.
-Vă mulţumesc mult, zise David aproape fără glas.
-Nu aveţi pentru ce. Vă urăm sincere condoleanţe. La revedere.

David închise telefonul şi formă numărul avocatului. Sună şi sună. Îi răspunse o voce guturală:
-Dinu Popescu la telefon.
-Bună ziua sunt David. David Stepanov. Mă scuzati de deranj.
-Nici un deranj David. Condoleanţe pentru părinţii tăi… Te pot ajuta în vreun fel? Îţi stau la dispoziţie.
-Am aflat cu puţin timp în urmă ziua şi ora înmormântării…este adevărat că părinţii mei au fost ucişi domnule Popescu? întrebă băiatul plin de durere.
-Din păcate aşa este. Ai aproape 18 ani şi am să îţi vorbesc deschis: au fost împuşcaţi în piept…

Inima lui David mai că sări din piept. Băiatul se adună şi continuă:

-Există suspecţi?
-Nu m-ar mira dacă a fost mâna vreunei secte sau organizaţii. Proiectul…cercetarea la care lucrau părinţii… David îl opri.

-Staţi. Opriţi-vă. Părinţii mei nu erau cercetători, ci doar simpli profesori universitari! ţipă acesta.
-Mă tem că nu e adevărat. Soţii Stepanov erau cercetători renumiţi în mituri şi fenomene stranii, replică avocatul.
-Nu! Minţiţi! tună David.
-Cu ce folos băiete? Mă scuzi, dar numai pot vorbi. Am o şedinţă importantă în zece minute. Sunt sigur că ai să primeşti toate răspunsurile pe care le doreşti… de îndată ce va sosi unchiul tău în oraş. Am înţeles că nu va putea ajunge la înmormântare, dar săptămâna viitoare va fi alături de tine.
-Am un unchi?! întrebă stupefiat tânărul.
-Da. Conform testamentului lăsat de soţii Stepanov, domnul Vladimir Serghei Stepanov este de acum încolo tutorele tău. Mă scuzi, dar trebuie să fug. Şedinţa va începe din clipă în clipă.

David nu ştia cum să reacţioneze la toate acestea. Era de-a dreptul şocat, dar trebuia să îşi păstreze cumpătul de dragul părinţilor săi. Avea să treacă de toate calm şi va afla tot ceea ce va dori de la unchiul său, care, spera el, se va dovedi o persoană responsabilă, calculată. Nu în ultimul rând, va reuşi să găsească asasinul părinţilor săi şi apoi să îl facă să plătească pentru tot ceea ce a pricinuit. Ochii lui David s-au înnegurat, totul părea logic pentru el – dorea răzbunare, iar dacă poliţia nu avea de gând să îl ajute… nu va sta cu mâinile în sân alături de un bătrân nebun, blestemându-şi zilele. Nu. El va acţiona.

Continuarea în curând !

Căzut din cer de Crina Stanciu

Prietena noastră Crina s-a gândit să scrie o poveste, o poveste comprimată într-o carte. Începând de astăzi veţi putea citi şi urmări pe site-ul nostru câte un capitol în funcţie de cum va fi scris de autoare. Urmăriţi rubrica Crinei-cartea Căzut din cer din cer. Începem cu prologul! Continuarea în curând!

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

       Prolog

    „Trebuie să fug, să găsesc un loc sigur în care să mă ascund, înainte să vină ei … dar unde? În această cameră nu există nimic solid, decât o bibliotecă şi … un birou! Perfect!” îşi zise băieţelul.
    Nu după mult timp, uşa camerei s-a deschis, intrând patru bărbaţi, îmbrăcaţi din cap până în picioare în tunici, purtând deasupra capetelor coroane. Fiecare dintre acestea părea a fi sculptată în aur masiv, ornate cu lapislazuli, având încrustate în mijloc câte un simbol diferit – o cupă, o monedă, o sabie şi un baston. Unul dintre aceştia s-a aşezat pe scaunul de lângă fereastră, vorbind:
    -Nu ştiu ce vom face … În istorie nu s-a consemnat niciodată o ameninţare de felul acesta! zise bărbatul ce purta coroana cu sabie.
    -Avem nevoie de o soluţie!Urgent! afirmă cel care purta cupa.
    -Eu ştiu… Toată puterea pe care o avem va trebui dată unei singure persoane! Dar cui? se întrebă cel care purta bastonul.
    -Ţi-ai pierdut minţile?! Cui vrei să dai toată puterea? Monopolul va fi dat peste cap, iar lumea întreagă va intra în haos! ţipă bărbatul a cărui coroană întruchipa sabia.
    Cel din urmă, purtând moneda se uita în gol, cântărind cu atenţie afirmaţiile companionilor săi. Era o decizie cu adevărat năucitoare, ce putea schimba trecutul, prezentul şi viitorul … când, observă un mic petec de întuneric deasupra covorului; nu erau singuri.
    -Opriţi-vă puţin, vă rog! vorbi acesta cu o voce imperioasă. Am eu soluţia!  zise el din nou.
    Băieţelul stătea de mai bine de un ceas culcat la podea, sub birou. Nu se mai auzea nimic în încăpere, decât ticăitul ceasului de pe perete. Micuţul hotărî că venise timpul să plece din ascunzătoare. Nu era vreme de pierdut, acum că cei patru bărbaţi ieşiseră din încăpere. Acesta se ridică cu uşurinţă, aruncând o privire de jur împrejur, sperând să găsească uşa. Lumina camerei fusese oprită, totul finnd scăldat în întuneric.
    „Când am venit, uşa era în faţa biroului. Trebuie să încerc…” gândi băieţelul. Acesta porni încet spre capătul opus al camerei, reuşind să distingă conturul uşii. Apucă mânerul rotund, deasupra căruia era gravat un romb şi deschise uşa.
    Băieţelul rămăsese fără grai. Dincolo de uşă nu mai erau holul, covorul roşu şi tablourile, ci o cu totul altă încăpere ce părea fără sfârşit. Pereţii erau zugrăviţi în culoarea aurului pal şi decoraţi cu petale de trandafir ţesute în zidăria acestora. De tavan atârnau leneş mii şi mii de candelabre de cristal, care au început a se legăna într-o parte şi în alta. „Nu poate fi vântul; ceva s-a întâmplat”, gândi băiatul.
    Deodată, camera fu inundată de o negură deasă, iar micuţul putea auzi o voce uşoară, de femeie. Vocea nu se auzea în cameră, obsevă el, ci în mintea sa: ”David …David …David …”. Băieţelul era terifiat. Fusese descoperit şi avea cu siguranţă să îşi piardă capul, touşi, îi răspunse vocii, dorind să nu pară a fi un copil slab de înger, cum îl credeau colegii săi de la şcoală: „Sărutmâna. Mă scuzaţi dacă v-am deranjat. A fost o greşeală să intru aici; ştiu că nu am pic de maniere, dar… ”.
    Vocea continuă: ”Ştii unde te afli?”.
    Băiţelul răspunse, în gând „Nu, nu ştiu. Nu-mi pot explica de ce mă aflu aici”.
    Un râs surd se distinse în mintea băiatului, urmat de voce „Vorbeşti destul de manierat, de curat faţă de alţi copii de vârsta ta…”.
    „Îmi place mult să citesc, doamnă.”, replică băiatul.
    „La vârsta ta?!”, zise uimită vocea.
    „Da, doamnă. La vârsta de şapte ani.” David ştia foarte bine că nu mulţi copii puteau citi sau înţelege cărţile de la acea vârstă. El a putut învăţa alfabetul de la prima încercare a tatălui său de a i-l explica, iar când a dorit să citească „Cei trei muşchetari” a reuşit să pătrundă şi să interpreteze întreg firul narativ.
    „Am o misiune pentru tine, David. Dacă vei dori să ieşi din acest loc, va trebui să îţi alegi drumul. Unul dintre cele cinci culoare, din în faţa ta, este cheia spre libertate. Fii atent şi vei putea, lumina spre casa ta afla!”, tună vocea.
    „Stai! Stai! Nu pleca! Nu mă lăsa singur ”, încercă David să o recheme. Dar aceasta dipăruse complet.
    Băieţelul se uită lung la cele cinci culoare. Pe care trebuia oare să îl aleagă? Isteţ din fire, se gândi „Eu am cinci degete la o mână, dar m-aş putea lipsi de toate, mai puţin de arătător.” David a ales culoarul al doilea. Deodată vocea a răsunat în întreaga încăpere „Micuţule, eşti sigur pe tine? Ai ales corect?”.
    O urmă uşoară de stânjeneală traversă chipul lui David, dar se adună şi zise hotărât „Da, sunt sigur.”. Merse încet de-a lungul culoarului. Observă palorea zidurilor şi pânzele de păianjen ce păreau că domină asupra tuturor. Podeaua era din lemn, ornată de pătrăţele roşii şi negre. David văzu o mică lumină apărând la capătul opus şi porni uşor spre ea. Acesta se gândi încă o dată, fusese oare o alegere înţeleaptă? Părinţii săi, dacă i-ar fi fost alături, sigur ar fi zis „Scumpule, zarul a fost deja aruncat”.
    Ajunse în sfârşit la capătul drumului. Îşi adună tot curajul ce îi rămase şi sări prin lumină. David cădea şi iar cădea, aşteptându-şi moartea. Auzi încă o dată vocea „Tu eşti alesul! Ai reuşit!”, dar nu putu să înţeleagă restul cuvintelor deoarece visul luă sfârşit.
    David deschise ochii şi observă că era tot în camera sa, în patul său etajat, alături de jucăriile preferate – micuţul Jerry, şoricelul, şi Tom, motanul cel gri. Coborî din pat, deschise uşa camerei şi merse spre cea a părinţilor săi. Uşor, intră şi se îndreptă spre pat, unde o găsi pe mama sa citind. Aceasta – având faţa de forma unei inimi, încadrată de o parte şi de alta de nişte bucle arămii şi un corp subţire ce-i trăda fragilitatea – îşi ridică ochii din paginile volumului şi îl întrebă cu vocea sa cristalină:
    -S-a întâmplat ceva, David? Te simţi bine?
    -Mamă, am avut un coşmar şi…dar nu mai reuşi să continue propoziţia deoarece mama sa era deja lângă el, ţinându-l strâns la piept.
    -Puişorul meu… Oricând ai nevoie de mine să ştii că îţi voi fi mereu alături! Nu uita acest lucru! zise ea încet. Povesteşte-mi. Despre ce era visul tău?
    David îi realată mamei sale cu lux de amănunte visul său. Nu după mult timp a început să îl usture cu putere braţul drept, iar când s-a uitat mai bine, a văzut. Pe degetul arătător erau gravate, de jur împrejur, sub forma unui inel însemnele cupei, monedei, bastonului şi sabiei. Acestea îi fuseseră impregnate în carne, degetul fiindu-i acum plin de sânge. Cu teamă, băieţelul o întrebă pe mama sa:
    -A fost doar un vis, nu-i aşa mami?
    -Nici pe departe, răspunse aceasta, începând să plângă cu năduf.
    -Mamă, nu trebuie să plângi. Durerea va dispărea, încercă micuţul să o calmeze.
    -Da, scumpul meu, dar semnele acelea niciodată.

Capitolul 1

După zece ani…

„O seară mai friguroasă ca aceasta nu s-a mai pomenit. Părinţii sigur mă vor certa, deoarece, ca de obicei, am întârziat.”, gândi David în timp ce privea pe fereastra tramvaiului spectacolul nocturn ce se desfăşura pe străzile înzăpezite ale Iaşului. Acesta urmărea, cu luare aminte, fiecare detaliu, persoană ce-i întâlnea privirea – mai mulţi copii transformaseră micul deal ce făcea legătura între staţia „Târgul Cucu” şi „Pădurii” într-un adevărat derdeluş, ţipând şi râzând pe măsură ce îşi luau avânt în mânuirea săniilor, urmaţi îndeaproape de maidanezii în culori străvezii de maro şi negru. Brusc, imaginea se schimbă luând locul unui peisaj auster, deprimant, odată cu oprirea tramvaiului în faţa unui şir de magazine având drept scop confecţionarea acelor cutii de chibrituri, confortabile, frumos lucrate, în care omul intră, fără a mai avea capacitatea de a ieşi la lumină vreodată. David ura partea aceasta a oraşului, ura ideea de sfârşit la care, fiecare om, cu mic şi cu mare, este supus; mutându-şi acum privirea în interiorul mijlocului de transport, tânărului îi atrase atenţia o doamnă în vârstă, acoperită din cap până în picioare de un pardesiu în culoarea chihlimbarului ars, peticit pe ici şi pe colo de un material cărămiziu. Aceasta părea obosită, sprijinindu-se de una din barele tramvaiului. David s-a ridicat de pe scaunul său şi, respectuos, a zis:

-Mă scuzaţi doamnă, luaţi loc aici.
-Mulţumesc mult, tinere. Sigur nu te superi? întrebă bătrâna.
-Nu doamnă. Eu am ales să vă ofer locul meu. Nu vă faceţi griji. Voi coborî, oricum, la următoarea staţie, răspunse David.
-Dumnezeu să te aibă în pază băiete. Mulţumesc mult, zise bătrâna, aşezându-se pe scaun. În momentul următor, tramvaiul se opri cu un huruit uşor. David apăsă butonul care deschidea uşile şi coborî. Geamul aflat în dreptul bătrânei se deschise. Aceasta strigă:
-Alesule! Primejdia e aproape! Păstrează-ţi sufletul şi inima pură!
-Mă scuzaţi, zise David total contrariat. Cred că aţi greşit persoana! ţipă el, dar tramvaiul pornise, iar geamul se închise.

„Nu. A greşit persoana. Alesul? Nu şi nu.” gândi David. Traversă strada şi se opri în faţa pieţei, observându-i goliciunea şi lumina sobră a felinarelor ce se revărsa asupră-i. Zăpada strălucea sub picioarele sale părând o pătură a timpului ce acoperea faptele întunecate săvârşite în acel colţ de lume. David traversă o a doua stradă şi coti la stânga pe o alee complet uitată de privirea trecătorilor. Acesta se opri, amintindu-şi ce promisese înainte de a pleca la bibliotecă:”Trebuie să cumpăr pâine”. Se întoarse şi alergă până la brutăria din partea dreaptă a străzii.

-Aş dori o pâine de secară cu seminţe, vă rog, spuse David.
-Un leu şi nouăzeci de bani, zise vânzătoarea, punându-i acestuia în faţă o punguţă în interiorul căreia se afla o pâine rotundă, aburindă.

David îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonului şi îi plăti femeii. Acesta se întoarse pe aleea pustie, cotind la dreapta şi intrând în scara unui bloc construit în întregime din cărămidă roşie care dădea impresia unui adevărat castel din epoca marilor regi şi regine ale lumii. Interiorul acestuia era sărăcăcios, cutiile poştale vechi şi ruginite ce abia se mai ţineau de pereţii încăperii păreau a deplânge timpul demul trecut. Tânărul se îndreptă spre o uşă pe care era scrijelită cifra 1. O descuie şi intră încet.

Apartamentul era cuprins de întuneric, lucru destul de ciudat pentru orele nouăsprezece ale serii, dată fiind slujba părinţilor săi de profesori universitari de literatură avansată. David aprinse lumina şi încuie uşa de la intrare. Imobilul era constituit dintr-un hol lung la capătul căruia se aflau baia şi micile uşi ce păreau a duce spre alte lumi, spre meleaguri încă nedescoperite. Mobilierul consta în două fotolii din lemn masiv, de o parte şi de alta unei mese din sticlă şi dintr-o mică bibliotecă ce oferea privirilor o adevărată privelişte datorită volumelor învelite în piele roşie pe care le scotea la iveală. Pereţii de culoare untului erau decoraţi ici şi colo de flori argintii sculptate în zidul mult prea vechi, dând o uşoară notă de lux şi eleganţă încăperii.

David îşi puse geaca în cuier, dându-şi jos bocancii negri şi merse la bucătărier. Lăsă pe masă pâinea pe care abia o cumpărase. Acesta auzi schelălăitul uşor sugrumat al căţelului său – un Buhund norvegian de culoare albă ca neaua pe care îl primise în dar de la bunicul său. David intră la el în cameră. Căţelul îi sări în braţe şi începuse a-l linge şi a se gudura pe lângă dânsul. Camera sa era concepută într-un stil modern şi ordonat – în partea dreaptă a încăperii se aflau patul său lucrat în lemn alb, cu aşternuturi negre aflate în contrast cu peretele din faţa acestuia şi cu mocheta ce acoperea parchetul din lemn de tec. În rest, camera era învăluită de culoarea albă, acoperită de picturi ce înfăţişau chipuri, figuri ce păreau a privi în depărtările fiinţei umane. De partea cealaltă a patului, se afla biroul tânărului, din lemn de abanos, ornat de mici sculpturi cu trandafiri. Deasupra acestuia tronau un laptop alb, marca Apple, un caiet de notiţe şi un suport pentru creioane şi pixuri. Partea din faţă a patului scotea în evidenţă o imensă bibliotecă ce adăpostea numeroase volume de cărţi, câteva dulapuri în alb şi în negru şi un mini-televizor gri. Pe lângă acestea, se puteau zări şifonierul plin de haine şi fereastra mare ce domina întreaga încăpere, acoperită de o draperie absolut splendidă, de culoarea zăpezii.

Tânărul îşi lăsă rucsacul lângă birou şi îşi deschise laptopul. Se hotărî să îşi scrie tema la istorie pentru ziua următoare – informaţii privind viaţa lui Adolf Hitler. Brusc, auzi telefonul din hol sunând; David se ridică de pe scaunul rotativ şi răspunse:

-Alo? zise David.
-Sunteţi domnul David Stepanov, unicul fiu al soţilor Oscar şi Mihaela Stepanov? întrebă o voce gravă, masculină.
-Da, eu sunt. Vă pot fi de vreun ajutor?
-Sunt şeful secţiei de poliţie 25 din Iaşi. Am sunat pentru a vă informa de moartea părinţilor dumneavoastră. Trupurile lor au fost găsite zăcând fără viaţă în liftul Societăţii de Cercetare, de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Condoleanţe.

David scăpă receptorul din mână; nu se mai putea mişca, simţea cum toate forţele îl părăsesc, că viaţa numai înseamnă nimic. Tânărul fugi în baie şi, uşor, îşi ridică ochii spre băiatul de 17 ani a cărui figură era reflectată în oglindă – faţa albă ca laptele, încadrată de o parte şi de alta de buclele rebele ale unui puştan care îşi pierduse ultima fărâmă de umanitate şi de acei ochi de culoarea văzduhului care păreau a se întuneca din ce în ce mai mult, prevestind furtuna. Elementul definitoriu al acestei persoane îl reprezenta mâna dreaptă, veşnic înmănuşată, pentru a nu revela lumii semnele căpătate pe degetul arătător în urmă cu zece ani. Acum, însă totul avea să fie diferit – mama sa nu îi va mai fi alături, nu îi va mai zice că totul va fi bine; tatăl său nu-i va mai zâmbi, nu îl va mai învăţa tainele alfabetului şi scrierii. Toată lumea îl părăsise.

David intră în cabina de duş, deschise robinetul eliberând un jet puternic de apă rece. Acesta se aşeză lăsând apa să-i înnece simţurile. Pentru prima oară de când se ştia, tânărul începu a plânge în hohote, a ţipa din toţi rărunchii. În mintea sa totul se învârtea şi nu se oprea, gândirea fiindui invadată de o negură din ce în ce mai densă. David numai cunoştea lumea, viaţa şi chiar propria persoană…
Moartea este cea care ne leagă pe toţi…precum viaţa. Ambele sunt fără de sfârşit, ambele sunt nemiloase.” gândi băiatul înainte de a leşina.
Dimineaţa următoare David se trezi cu o durere de cap insuportabilă. Luă o pastilă de Fasconal şi făcu un duş. Se gândi dacă ceea ce aflase cu o seară în urmă nu fusese decât rodul imaginaţiei sale, o glumă, dar ştia în adâncul său că totul era real. Părinţii săi nu mai erau.

Băiatul îmbrăcă o pereche de jeanşi negri, cămaşa şi îşi pregăti micul dejun. Se uită pe fereastră şi remarcă cenuşiul văzduhului, feţele încărcate de griji ale oamenilor. Telefonul sună. Tânărul se ridică de la masă şi răspunse:
-Locuinţa familiei Stepanov. Vă pot fi de ajutor? întrebă acesta.
-Bună ziua. Suntem de la firma de servicii funerare „Daniel şi Anca”. Avocatul familiei, domnul Dinu Popescu, ne-a angajat. Vroiam să anunţăm că totul va fi pregătit cu grijă, nimic nu va fi lăsat la voia întâmplării. Slujba de înmormântare va avea loc joia aceasta la orele douăsprezece. Trupurile soţilor Stepanov au fost depuse la capela cimitirului „Eternitatea”.
-Vă mulţumesc mult, zise David aproape fără glas.
-Nu aveţi pentru ce. Vă urăm sincere condoleanţe. La revedere.

David închise telefonul şi formă numărul avocatului. Sună şi sună. Îi răspunse o voce guturală:
-Dinu Popescu la telefon.
-Bună ziua sunt David. David Stepanov. Mă scuzati de deranj.
-Nici un deranj David. Condoleanţe pentru părinţii tăi… Te pot ajuta în vreun fel? Îţi stau la dispoziţie.
-Am aflat cu puţin timp în urmă ziua şi ora înmormântării…este adevărat că părinţii mei au fost ucişi domnule Popescu? întrebă băiatul plin de durere.
-Din păcate aşa este. Ai aproape 18 ani şi am să îţi vorbesc deschis: au fost împuşcaţi în piept…

Inima lui David mai că sări din piept. Băiatul se adună şi continuă:

-Există suspecţi?
-Nu m-ar mira dacă a fost mâna vreunei secte sau organizaţii. Proiectul…cercetarea la care lucrau părinţii… David îl opri.

-Staţi. Opriţi-vă. Părinţii mei nu erau cercetători, ci doar simpli profesori universitari! ţipă acesta.
-Mă tem că nu e adevărat. Soţii Stepanov erau cercetători renumiţi în mituri şi fenomene stranii, replică avocatul.
-Nu! Minţiţi! tună David.
-Cu ce folos băiete? Mă scuzi, dar numai pot vorbi. Am o şedinţă importantă în zece minute. Sunt sigur că ai să primeşti toate răspunsurile pe care le doreşti… de îndată ce va sosi unchiul tău în oraş. Am înţeles că nu va putea ajunge la înmormântare, dar săptămâna viitoare va fi alături de tine.
-Am un unchi?! întrebă stupefiat tânărul.
-Da. Conform testamentului lăsat de soţii Stepanov, domnul Vladimir Serghei Stepanov este de acum încolo tutorele tău. Mă scuzi, dar trebuie să fug. Şedinţa va începe din clipă în clipă.

David nu ştia cum să reacţioneze la toate acestea. Era de-a dreptul şocat, dar trebuia să îşi păstreze cumpătul de dragul părinţilor săi. Avea să treacă de toate calm şi va afla tot ceea ce va dori de la unchiul său, care, spera el, se va dovedi o persoană responsabilă, calculată. Nu în ultimul rând, va reuşi să găsească asasinul părinţilor săi şi apoi să îl facă să plătească pentru tot ceea ce a pricinuit. Ochii lui David s-au înnegurat, totul părea logic pentru el – dorea răzbunare, iar dacă poliţia nu avea de gând să îl ajute… nu va sta cu mâinile în sân alături de un bătrân nebun, blestemându-şi zilele. Nu. El va acţiona.

 Capitolul 2

“Nu! Nu mă vei prinde niciodată! Roata mereu se va învârti! Nu te va ţine o veşnicie deasupra vieţii! Ha, ha, ha!”râse cu putere mica arătare.

“Cine eşti şi ce anume doreşti de la mine?” întrebă David.

“Jokere…ha, ha, ha! Ţi-ai pierdut complet îndemânarea. Numai eşti perspicace, zise creatura dansând în stânga şi în dreapta. Nu este vorba de ceea ce vreau eu, ci de ceea ce vrea EA de la tine. Eu nu sunt decât un simplu mesager. EA face regulile, iar noi sau… mai bine spus, tu vei juca după cum îţi va dicta EA şi numai EA!” ţipă arătarea.

“Cine eşti tu? Cine este ea?” întrebă David pierzându-şi răbdarea. Din nou visa, iar în faţa lui se afla un mim pitic cu ochii mari cât cepele şi negri ca smoala. Era îmbrăcat cu o tunică ţesută din fir de argint; avea pe cap o pălărie neagră ce ilustra o monedă, un baston, o cupă şi o sabie. Costumaţia sa era în două culori distincte – alb şi negru.

“Cine sunt eu? Tună mimul. Tu mă întrebi pe mine cine sunt, dar ştii măcar cine eşti tu?! Am să îţi spun fiindcă aşa vrea EA! Mă numesc Planitus!”

“Planitus? De ce eşti aici? Cine este ea?” întrebă tânărul.

“Prea devreme băiete! Prea devreme!” urlă mimul.

David se trezi sub inconfundabilul sunet al soneriei sale – o melodie ritmată a formaţiei “The Black Keys”, “Stop Stop”. Era de-a dreptul bulversat. Avea capul plin de o mie de gânduri şi toate legate de întrebarea “Cine era Planitus?”. Tânărul se ridică de pe pat şi se îndreptă spre baie – făcu un duş, se spălă pe dinţi şi se îmbrăcă. Îşi zise că “A fost doar un vis. Planitus… Ce nume prostesc!”.

Venise, într-un final, ziua cea mare – înmormântarea părinţilor săi. Nu avea să îi mai vadă niciodată, nu avea să îi mai îmbrăţişeze. David era îmbrăcat cu o pereche de blugi negri, o cămaşă albă şi un sacou negru. Se gândea la ce îi spuseseră părinţii când era mai mic – în cazul vreunui accident sau nefericiri, el trebuia să poarte şi o culoare deschisă în ţinuta sa, pentru a lumina calea celor care păşesc spre Lumea de Apoi. El avea să le respecte această dorinţă, dar cum rămânea cu suferinţa sa? Aceasta va dispărea sau va rămâne cu el pe veci ca un punct imobil într-un spaţiu delimitat de patru pereţi de cărămidă?

David fu luat la ora opt dimineaţa de un SUV negru în interiorul căruia se mai aflau doi bărbaţi masivi, înveşmântaţi din cap până în picioare în negru, fiecare având prinşi la piept în bolduri, crini albi. Pe drum spre cimitir tânărul nu schimbă un cuvânt cu aceştia, aruncându-le din când în când o privire scrutătoare menită să îi ţină la distanţă. Ajunşi la intrarea în capelă, David rămase pironit locului, uimit de ceea ce avea în faţa ochilor – în ciuda vremii potrivnice, capela, biserica şi drumul spre mormânt fuseră împodobite de sute de buchete de crini, margarete, crizanteme şi trandafiri albi. Ici şi colo se observau mici lumânări care ofereau întregului tablou o mireasmă puternică de iasomie – floarea preferată a mamei sale.

Băiatul numai ştia ce să facă sau să zică – totul părea ca luat dintr-un vis şi transfigurat lumii reale. Gerul aspru îl trezi pe David din reverie. Acesta merse cu paşi nesiguri spre capelă. Înăuntru nu se mai afla nimeni, doar el şi părinţii. Tânărul fu lovit în adâncul său de noi emoţii pe care le considera total inadecvate unei astfel de zile – iubire şi fercire. Părinţii săi au fost mutaţi în centrul camerei; erau aşezaţi într-un sicriu ce aducea mult unui pat imens cu baldachin. Acesta fusese confecţionat din lemn de mahon, având încrustate, de o parte şi de alta, chipuri îngereşti şi flori. David se apropie încet de sicriu şi privi înăuntru: două trupuri inerte îmbrăcate în alb şi negru. Mama sa purta o rochie de mireasă din mătase, iar tatăl său un frac. Chipurile acestora erau acoperite de un văl, iar mâinile le erau încrucişate, fiecare ţinând o cruce de lemn, iar în mijloc domina icoana Domnului Iisus Hristos. În partea dreaptă erau aşezate mai multe căni aburinde cu vin roşu şi prăjituri cu ciocolată şi ness. Când se uită o clipă spre podea, observă că aceasta era ornată de petale de trandafir, albe şi roşii. Aceasta nu părea a fi o înmormântare, ci o nuntă, expresia începutului. În acel moment David îşi dădu seama că sfârşitul nu exista; el reprezenta, în fond, şansa unui început pentru părinţii săi “Un început care mă exclude.”. Tânărul căzu în genunchi şi începu să ţipe şi să plângă; i se părea că viaţa lui se prăbuşea pe veci. După câteva clipe auzi o bătaie uşoară din palme şi se ridică cu grijă de pe podea îndreptându-se spre uşă. Băiatul privi afară şi văzu un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, purtând ochelari de soare şi zâmbind. Părul îi era de culoarea fierului ruginit. Bătând în continuare din palme se apropia cu paşi domoli de tânăr. Se opri şi zise:

-Să ştii că te-au iubit şi regretă acum că nu vor putea să îţi mai fie alături. David făcu un pas în spate, dar nu putu să nu remarce că vocea bărbatului avea o tonalitate calmă şi se simţea întocmai ca atingerea fină a caşmirului pe marmură.

-De unde ştii dumneata asta? întrebă băiatul.

-Pentru că ninge, zise suav bărbatul.

-Dar nu… În acel moment începu ninsoarea; mai multe persoane se apropiară de capelă, fiecare zâmbind şi ducând în mâini câte un coşuleţ cu diverse flori albe.

-Ar trebui să ne îndreptăm către biserică David. E frig afară şi nu cred că doreşţi ca vreunul din aceşti oameni să îţi zică cât de rău le pare de pierderea ta. Haide băiete, adăugă bărbatul.

-Cine eşti tu? întrebă David complet stupefiat.

-David… vrei să te faci cumva ofiţer? Avocat?

-De ce spuneţi asta?

-Persoanele mult prea curioase păţesc lucruri rele David… Din fericire pentru tine, răspunsurile vor continua să vină, spuse zâmbind bărbatul. Aşteaptă-le. Ah…şi mă cheamă Vladimir Serghei Stepanov.

-Cum? Am crezut că nu veţi participa la funeralii, zise David.

-Nu cred să fi avut vreo interdicţie şi, la drept vorbind, am destule. Nu puteam risca să pierd acest spectacol băiete! Criza ta de nervi de acum câteva minute a fost sublimă, plină de dramă. M-a uns la inimă! zise Serghei ridicând teatral mâinile în aer.

-Pentru tine totul este o glumă? întrebă David plin de furie.

-Nu David. Nu este o glumă. Mai ţii minte ce spuneau părinţii tăi despre viaţă?

-Da… Viaţa este ca o piruetă… spuse David oprindu-se brusc.

-Continuă te rog sau preferi să o fac eu? spuse Serghei. Fie. O piruetă în timpul căreia poţi cădea şi lovi. La final te ridici şi încerci din nou. Părinţii tăi au căzut şi se vor ridica spre alte înălţimi, la fel cum vei face şi tu. Suferinţa nu trebuie lăsată să ne acapareze, din contra. Ea ne face mai puternici în faţa intemperiilor vieţii. Este doar o altă treaptă. Băiete dă-mi acum mâna şi hai în biserică. Astăzi nu le arătăm nimic celorlalţi. Nimic din ceea ce nu ar trebui să vadă, zise bărbatul întinzându-i mâna lui David.

David simţea că nu se va mai putea ţine pe picioare. Îi dădu mâna unchiului său şi zise:

-Ei sunt încă acolo…

-Au fost mutaţi în biserică în timpul discuţiei noastre, haide! spuse Serghei, trăgându-l pe tânăr după el.

Cei doi intrară în biserică. David observă mulţimea de oameni care se adunase pentru a-şi lua rămas-bun de la cei doi miri fără chip, aşezaţi în patul din care nu aveau să se mai ridice vreodată. Cu toţii erau în aşteptare, în aştepatarea lui. Un bătrânel cocoşat îmbrăcat cu sutana preoţească se opri în faţa lor şi spuse:

  • Putem începe slujba domnule David?

  • Da, zise tânărul cu putere. Da, puteţi începe.

Slujba de înmormântare fu ţinută de cinci preoţi, doi dintre aceştia fiind români, iar trei de origine rusă. David se ţinea drept, având chipul lipsit de orice emoţie. La final privi cum mai mulţi oameni s-au adunat în jurul sicriului şi au pus câte un trandafir în interiorul acestuia, sărutând, de asemenea, crucile şi icoana din interiorul acestuia. Mai apoi s-au adunat afară şi i-au condus părinţii la mormânt. Câţiva muncitori înlănţuiră sicriul, l-au închis şi au bătut cuie în el pentru a-l sigila. Dalele fură aşezate deasupra, iar groapa fu umplută cu pământ. Oamenii au aşezat, de o parte şi de alta mormântului, coşurile cu flori. Serghei s-a ridicat atunci din mulţime şi a zis:

-Eu şi cu nepotul meu vă invităm la masă la restaurantul “Casa cu brazi” aflat pe strada Stejar, lângă brutărie. Vă mulţumim! Acesta se îndreptă agale spre David şi îi spuse:

-Dacă mai aud o singură dată frazele “Dumnezeu să-i odihnească” sau “Ne pare tare rău” voi face o criză de isterie. O să ţip, adăugă el cu un aer obosit.

-La masă se va întâmpla asta, zise David. Nu cred că vei ţipa.

-Nu, dar te voi călca pe picior cât de tare voi putea, zise Serghei.

-Nu eşti normal, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nici tu băiete! ţipă Serghei spre David, aflat acum în maşina care, nu demult îl adusese.

La restaurant lumea începu să vorbească din ce în ce mai tare, aruncând din când în când o privire plină de milă spre masa lui David. Aşa cum prevăzuse David, cele două fraze de care Serghei era terifiat, fură repetate iar şi iar, pe tânăr durându-l, acum, picioarele datorită loviturilor primite pe sub masă de la unchiul său.

-Unchiule aş putea aduce Protecţia Copilului ştii? zise David plin de furie.

-De ce nepoate? întrebă Serghei cu un aer jucăuş.

-Picioarele.

-Vai mie, scuze. Mai poţi merge? Trebuie să fii epuizat datorită încercărilor de care ai trecut.

La sfârşitul mesei Serghei se ridică şi îl conduse pe David la ieşire. Lumea se îmbulzea pe uşile de sticlă, iar chelnerii se mişcau în dreapta şi în stânga să aducă oamenilor hainele de la dressing.

-Băiete. E timpul să plecăm acasă. Am o surpriză pentru tine, zise Serghei misterios.

Cei doi merseră în tăcere spre brutărie. Strada era învăluită de o mantie albă, iar vântul sufla cu putere. Noienele păreau a prinde viaţă şi se mişcau într-un dans numai de ele ştiut.

-Nu ştiu ce surpriză mi-ai mai putea face, spuse David punându-şi mâinile deasupra capului şi râzând ironic continuă: prima a fost să-mi văd părinţii între patru scânduri, a doua ai fost tu, iar acum îmi spui că va mai fi una! Cred că trăiesc o afurisită de telenovelă… mai rămâne să vină Santos şi cu Salome să-mi spună că sunt copilul lor şi că am un frate care vrea… Ştii ce vrea unchiule?

-Ce imaginaţie bogată! E şocant că nu ai devenit scriitor până acum!

-Să mă omoare!

Serghei se opri din mers şi luă un bulgăre de zăpadă pe care i-l aruncă băiatului în cap şi strigă:

-Atunci te omor eu până nu te omoară Salome! Termină cu prostiile astea şi hai mai repede acasă.

După vreo zece minute cei doi ajunseră în faţa blocului. Tânărul scoase din buzunar cheile şi potrivi cartela de acces. Au intrat apoi în imobil, dar ceva era diferit în casă. În bucătărie lumina era aprinsă şi se auzeau ţipetele a două personae:

-Gabriel, pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrei să faci cu tigaia asta?

-Bela, nu vreau decât să mănânc ceva. Tu nu vezi că ăştia nu au decât cărţi aici?! Ce pana mea; Nadia, vrei să mănânc un cotor de carte ?

-Serghei a zis că vine repede şi că aduce mâncare!

-Nadia, Nadia, Nadia… Tu nu vezi că boşorogul ăla e… dar nu avu timp să îşi continue tirada că uşa bucătăriei se deschise cu putere, iar Serghei păşi uşor în încăpere. Cearta se stinse.

-Oh… Serghei… ce bine că ai venit. Noi discutam despre… o tigaie. Da, o tigaie.

-Aha… şi despre un boşorog care e…

-Minunat, zise o tânără.

-David. Te uiţi la surpriza ta. Ţi-i prezint pe Nadia şi pe Gabriel Stepanov. Sunt verişorii tăi. Acum, vă rog să vă jucaţi frumos cât timp oamenii mari lucrează. În acel moment părăsi camera şi, după un răstimp, se auzi uşa de la birou trântindu-se.

-Ah! Vrei să ştii ce urma după boşorog? Ne-treb-nic! zise băiatul care fusese prezentat mai devreme ca Gabriel. I-am arătat eu lui, nu tovarăşi? se făli tânărul.

-Da… Bună! Eu sunt Nadia. Încântată de cunoştinţă. Tu trebuie să fii David nu-i aşa?

-Aşa e… Salut…Încântat, spuse David prea şocat. Mirarea sa nu izvora doar din faptul că mai avea şi verişori, ci şi din cauza frumuseţii acelei fete care îi întinse cu francheţe mâna. Era de înălţime medie, cu părul lung şi uşor ondulat la vârfuri, de culoarea castanei şi cu nişte ochi de un negru uşor verzui. Faţa îi era ovală, iar corpul ca trecut prin inel. Totul la ea părea perfect, de la faţă, corp, unghii şi felul de a vorbi şi a se mişca. Nici fata nu rămase indiferentă la înfăţişarea lui David. Chipul ei, până atunci de un alb incandescent se făcu mai întâi rozaliu, iar apoi de un roşu aprins. Se auzi o uşoară tuse şi Gabriel îl prinse pe David de reverele hainei, se uită la el şi îl îmbrăţişă cu putere.

-Ştiu că am întrerupt ceva, dar sincer nu am chef de amorezaţi pe aici, zise Gabriel la urechea lui David. Făcu un pas în spate şi spuse: Bună, ştii deja cum mă cheamă de la moş-arţăgos. Îţi jur solemn că vom fi cei mai buni prieteni şi colegi de cameră!

-Bu… Ce-ai zis? spuse David bulversat.

-Ce ai auzit! Azi e joi? Nu contează. Peste trei zile mergem la şcoală băiete! Pe cai cowboy!

Capitolul 4

-David! David trezeşte-te! Nu e decât un vis! părea a spune o voce uşor răguşită. Hai David! continua aceasta.

Tânărul observă că era acoperit de un strat de sudoare rece. Aşternutul se lipise de el şi îl învăluise asemenea unui giulgi. Totul se învârtea în jurul său şi atunci încercă să se calmeze. Îşi imagină un lup care se uită în depărtări, care este lipsit de orice grijă şi, încetul cu încetul, bătăile inimii i se domoliră; putu să vorbească coerent din nou:

-Gata! Gata, Gabriel mă simt mai bine. Nu trebuie să mai ţipi sau să mă mai loveşti.

-Bine, bine. Eşti sigur că eşti conştient? Câte degete am ridicat?

David se ridică uşor, îşi sprijini perna de perete şi ridică braţele deasupra capului zicând:

-Pe bune acum? De ce, Dumnezeule, trebuie să fac asta?

-De aia! Hai, câte am?

-Ai cinci degete la o mână şi cinci la alta, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nu, nu, nu! Nu îţi dai tu ochii peste cap la mine! Câte degete am ridicat?

-Ah… trei în faţă şi unul pe care îl ţii ridicat la spate.

-Oooo…eşti bun, spuse Gabriel zâmbind. Stând aşa rezemat David nu putea să nu se gândească la cât de puţină atenţie îi acordase lui Gabriel cu o seară în urmă. Se uita la acesta ca şi când îl văzuse acum pentru prima dată: îmbrăcat cu un tricou negru pe care era scris cu majuscule “NU SUNT VOLDEMORT”. Avea, din câte se părea cam 1,80 m înălţime şi pantaloni scurţi de pijama cu steluţe galbene şi albastre. Părul lui Gabriel era uşor ciufulit, în nuanţa trandafirului, de un roşu cum rar mai întâlneşti în zilele de azi – citise David undeva că acea culoare va ajunge “pe cale de dispariţie”. Faţa îi era albă ca porţelanul, iar ochii albaştri. Nu  erau, însă limpezi, ci întunecaţi ca marea în timpul furtunii.

-Ah, frate! Am crezut că ai murit!

-În vis? Chiar aşa? spuse David ironic.

-A… tu îi mai spui vis, zise Gabriel zâmbind pe sub mustaţă.

-Mă rog, tu cum îi spui? Reverie? Fantasmagorie?

-Fanta ce? Nup! Eu, Serghei, Nadia şi… alţi câţiva îi zicem Poartă. Ai întrebat “Chiar aşa?” şi eu îţi spun: Da, chiar aşa! Porţile sunt reale, bune sau rele, inofensive sau mortale.

-Vezi să nu râ… dar nu apucă să îşi ducă replica până la capăt fiindcă uşa camerei se deschise brusc, iar în pragul acesteia stătea Nadia. Era îmbrăcată cu o rochie trocotată, bleumarin cu mâneci lungi, iar  părul îi era împletit în două codiţe.

-Serghei vrea să vă vadă pe amândoi după micul dejun.

-Cară-te Nadejda, se auzi vocea lui Gabriel care îşi trase pătura peste cap încercând să adoarmă la loc.

-Gabi, puiule, nu vrei tu oare să te trezeşti înainte să vin eu cu o găleată plină ochi cu zăpadă? Se auzi un uşor momăit, dar băiatul tot nu se dădea trezit. Fie cum vrei tu!

-Stai, stai Nadia! Ok, sunt treaz. Pe cuvânt de cercetaş şi ţi-am mai spus să nu îmi mai spui “Gabi puiule”! tună Gabriel.

-Ha, aveţi 40 de minute! Se întoarse pe călcâie şi, exact când era pe punctul de a ieşi din cameră se uită spre David şi zise: Bună dimineaţa David, şi plecă trântind uşa.

-Fir-ai tu să fii de bruha… spuse Gabriel. Sunt primul la duş colega, adăugă el în timp ce închidea uşa la baie.

Pentru un foarte scurt moment, David se gândi că a ajuns într-o lume paralelă, că poate se afla în “League of Legends” şi trebuie să folosească  runele pentru a se lupta cu… o familie ţicnită.

După ce reuşi, într-un final să facă şi duş, să mănânce cele două felii de pâine prăjită cu gem de căpşune şi să bea capuccinoul cu caramel, merse împreună cu Nadia şi Gabriel în biroul unchiului său. Serghei citea “Ziarul de Iaşi” în timp ce beia o cană de cafea neagră şi mânca biscuiţi cu unt şi tartine cu şuncă. În colţul mai îndepărtat al mesei se afla un fotoliu, cam ros pe alocuri, de un negru spălăcit, pe care David obişnuia să se joace când era mai mic. Acum, însă era ocupat de un bătrân încovoiat cu barba lungă până în pământ şi care îl privea cu ochii mici şi negri plini de o vădită curiozitate, pe deasupra ochelarilor retro. Pe cap avea o pălărie de marinar şi era îmbrăcat cu un fel de capot verde, în carouri. Înfăţişarea lui aducea mult cu cea a vrăjitorilor din cărţile citite de David, dar ceva anume îl făcea pe tânăr să tremure când privea la acel vârstnic.

Serghei aşeză ziarul pe birou şi le făcu semn celor trei să se aşeze pe taburete.

-Vai de mine şi de mine! zise bărbatul. S-a trezit Frumoasa Adormită. Neh, spuse fluturându-şi mâinile pe deasura capului. Mai bine zis Frumosul.

-Pentru asta a trebuit să urmez tot ceremonialul ăsta ciudat cu “Eşti chemat”; de parcă aş fi făcut vreo crimă! M-ai adus aici să ce? Să mi-l prezinţi pe Dumbledore în carne şi oase? Atenţie! Nu a murit?! tună David.

-Amuzant băiat, dar ai uitat de moş Costache din “Enigma Otiliei” sau de moş Ion Roată, zise bătrânul surâzând.

-Mă scuzaţi, spuse băiatul afectat. Nu sunt aşa de obicei.

-Ştiu, ştiu. Nu ai ce să-i faci. Vlad are toane, hachiţe şi din nou toane… mereu şi mereu.

-Dimitrie parcă venisei să discuţi altceva cu David.

-Aşa e… spuse obosit bătrânelul. David a venit timpul să te cunoşti şi am să fac totul aşa cum mi-au cerut EA şi gardienii tăi.

-Care ea? întrebă băiatul.

-Nu nu nu, spuse bătrânul. O vom lua de la început. Ei bine… ştii că lumea a fost creată de Dumnezeu da?

-Da.

-Bun. El ne-a creat pe noi. Noi am dezvoltat apoi sentimente, dureri, bucurii. Printre acestea se numărau iubirea, ura, avariţia, supravieţuirea, dorinţa de a ne război, spuse bătrânul tuşind uşor. Toate acestea trebuie echilibrate, iar omul s-a gândit să creeze şi el un lucru sau mai multe care să îl ajute pe Pământ. A reuşit să realizeze un pachet de cărţi. Cărţile acestea erau originare din Asia, de dinaintea secolului X, mă întreb dacă nu existau încă de pe vremea egiptenilor… La început erau doar simple bucăţi de hârtie, desenate cum sunt piesele de domino astăzi. Aveau cerculeţe care exprimau diferitele combinaţii ale aruncării zarurilor. Te întrebi, poate, ce legătură au ele cu sentimentele, iar răspunsul este simplu: o grămadă. Zarurile, ştii şi tu, au mai multe feţe întocmai ca omul. Dacă aveai mai multe puncte, ele te stabilizau, dacă aveai mai puţine te duceau la disperare. Prin ce? Prin puterea cifrelor. Nu e magie, ci logică. Cu timpul au apărut şi jocurile, iar vechile taine au fost pierdute. Jocurile au fost introduse în Europa în 1350, iar cărţile au fost adaptate cu semnele cupei de băut, monedei, sabiei şi băţului – nu apăruseră încă trefla, inima neagră, roşie şi caro. Acum ajugem la EA care se numea Griselda. O fată din Spania de azi. Inteligentă, perspicace a găsit un volum  pe o barcă chinezească care acostase în port. În numai doi ani a reuşit să dezlege şi să readucă învăţămintele cărţilor de joc la suprafaţă. Oamenii, totuşi, se schimbaseră. Doreau putere, iar Griselda a introdus Regele şi Valetul în joc pentru a proteja inimile acestor împătimiţi. Tânăra a fost ucisă deoarece făcuse toate acestea şi a devenit ea însăşi Regina pachetului de cărţi. Vezi tu, băiete…Regele, Regina şi Valetul nu erau chiar nişte cărţi, ci persoane. Ele s-au sacrificat pentru binele mai mare şi au acceptat să se reîncarneze iar şi iar  pentru a proteja oamenii de ei înşişi. Mai târziu, cam prin 1423 au avut loc în Bologna şi Nurenberg demonstraţiile bisericii împotriva aşa-ziselor “practici diavoleşti”. Lumea s-a viciat. Apoi, Regele nu a mai fost cea mai valoroasă carte fiindcă a apărut Asul care taie suveranul şi aici… ajungem la tine. Pe la mijlocul secolului XIX s-a adus o nouă carte ce va ţine locul oricărui semn şi oricărei valori. Se numea “Nebunul” sau “Bufonul Regelui”, ulterior “Joker”.

-De ce îmi spui istoria jocului de cărţi şi bazaconii despre puteri şi încarnări? tună David furios.

-Băiete, ai răbdare, zise bătrânelul. Ai intrat în Poarta trecutului seara trecută nu? Ai fost tu sau Victor cel Mare, ia zi?

-De unde ştii tu ce am visat azi-noapte?

-Victor cel Mare a fost primul “Nebun”, dar a murit, ucis de grupul “Seppuku” într-o noapte de iarnă, în Carpaţi. Planitus trebuie să-ţi fi arătat totul, zise Dimitrie îngustânsu-şi ochii. În fine, când Griselda i-a adus pe Rege şi Valet, primul s-a îndrăgostit de ea şi a jurat să o apere. Vezi tu, EA nu era păgână. S-a rugat lui Dumnezeu  pentru a-i da forţa necesară să-i aducă pe Rege şi pe Valet. Când a apărut Nebunul… lucrurile s-au schimbat. El nu a acceptat să-i fie Reginei un simplu protector, o umbră. La fel, s-a îndrăgostit de ea, dar a vrut să îşi întemeieze o familie cu aceasta. Regele s-a mâniat şi s-a înnegrit, a încercat să îl omoare pe Bufon. Victor a reuşit, cu greu, să îl împace, dar până la urmă totul i-a căzut în cap. Clanul i-a venit de hac. “Seppuku” urmăreşte să facă din viciu simbolul jocului de cărţi, iar echilibrul şi plăcerea să dispară. Regina, numită atunci Elena, s-a sacrificat pentru fiul său,  George. El trebuia să continue linia cărţii. Tu eşti urmaşul acestui George şi trebuie să găseşti celelalte cărţi pentru a-i opri pe “Seppuku” să distrugă vechile arhive care se află sub oraşul Iaşi. Ele cuprind istoria cărţilor, a cartomanciei şi tarea-ului făcut de Rabelais. Din nou o întrebare “De ce Iaşi şi nu un oraş portuar din Spania sau orice altceva?”. Simplu, aici suntem la limita dintre Europa Centrală şi Estică, deci o zonă de legătură cu întregul continent. Avem deschideri nelimitate. Din câte observ, ai trecut, în copilărie, de Poarta începerii la fel ca celelalte cărţi.

-Ce vrei să spui?

-Visul acela din copilărie, cu regii, cu labirintul şi arsura pe care ai primit-o. Ea este pecetea ta David. Faptul că ai un cerc pe arătător înseamnă că îi uneşti şi controlezi pe toţi. Ai fost ales, din nou, pentru a fi Joker. Uită-te la Nadia, Regina şi la Gabriel, Valetul, şi ei au pe diferitele degete însemnele cărţilor. Oare de ce pe mână? Ha ha ha, râse bătrânelul. Fiindcă nu poţi juca cărţi decât cu mâinile. “Visul” tău este o cheie. Victor nu a respectat Porţile şi nu s-a bazat pe instinct; l-a dat la o parte pe mimul vieţii, pe Planitus, şi asta i-a adus groaznica soartă. Alte întrebări?

David se uita în gol. Nu ştia ce să creadă: că este eroul dintr-o afurisită de carte a lui J.K.Rowling, că viaţa este crudă, că el este nebun sau că toţi din jurul său sunt nebunii. Tuşi pentru a-şi recăpăta vocea şi spuse:

-Ştiţi unde este Socola? Trebuie să plec eu sau voi acolo?

-Ha ha ha, spuse Gabriel prăpădindu-se pe jos de râs.

-Ai reacţionat destul de bine să ştii, zise Dimitrie. Ce spui Serghei?

-Era şi varianta cu extratereştrii sau cu păgânii. Până la urmă suntem ortodocşi, spuse Serghei în timp ce mânca un biscuit cu unt.

-Of, of. Ce mai observ este că, Dumnezeu să-i ierte, spuse Dimitrie făcându-şi cruce. Protectorii tăi nu şi-au făcut bine treaba, nu ţi-au spus nimic despre tine. Eşti Neştiutor.

-Nu vorbi aşa despre părinţii mei! ţipă David ridicându-se brusc. Nu-ţi permit!

-Nu erau părinţii tăi! tună Dimitrie. Nu ţi-au spus nici măcar asta Oscar şi cu Mihaela?! Serghei eşti un idiot! Sigur din cauza ta s-a întâmplat asta! Băiatul este de-a dreptul bulversat acum! 

Capitolul 5

În ciuda furiei care îl acaparase, David nu putu să nu remarce cât de nelalocul lor păreau cuvintele bătrânului, „idiot”. Nu putu să îl condamne; Serghei chiar era un idiot.

-Stai să văd dacă o am la mine. Bătrânul începu să caute într-o desagă turcoaz. Căuta şi iar căuta până ce exclamă fericit: Evrica! Vrei ca eu să fiu acela care îi spune? Eu sau tu, Serghei? întrebă Dimitrie pe un ton uşor lătrător.

-Spune-i tu, zise Serghei ridicându-se. Merse până la bibliotecă, luă un pămătuf cam uzat şi începu să cureţe praful de pe rafturile cu cărţi.

-Câtă dramă e aici Nadejda! zise Gabriel plictisit.

-Taci Gabi, replică fata.

-Bine, bine.

Dimitrie scoase un carneţel auriu cu cheiţă şi îl deschise la pagina şapte, iar, apoi, îi arătă lui David rândul şapte.

-Citeşte de aici, te rog. Cu voce tare! Să audă şi imbecilul acesta, zise bătrânul uitându-se dezaprobator la Serghei.

-David Stepanov, fiul doamnei Vanda Diana Stepanov şi al….al domnului Vladimir Serghei Stepanov. Născut la şapte aprilie 1996. Ha…nu, nu şi nu! Aşa ceva nu poate fi adevărat! Un…el! Serghei…tatăl meu! Sigur e o glumă. Suntem la camera ascunsă nu? David păşi nesigur căutând o cameră de filmat pe care, evident, nu avea cum să o găsească.

-Este adevărat David, spuse Serghei. Te rog să te calmezi.

-Eşti atât de cinic! Nu pot să cred!

-Trebuie! Altfel, nu vei rezista la ceea ce va urma.

-Lasă-mă în pace, zise tânărul în timp ce ieşea din cameră. Se îmbrăcă şi fugi din apartament.

-Vai…mai ceva ca în telenovele, spuse Gabriel pe un ton jucăuş. Ce reuniune de familie extraordinară, cu suspans şi tot restul. Păcat că nu au existat pupicii, adăugă el în timp ce mima un sărut în aer.

-Gabi mai taci! ţipară Serghei, Nadia şi Dimitrie.

-Nu te duci după băiat, Serghei? întrebă Dimitrie.

-Neah…Trebuie să fie singur acum, trebuie să accepte el toate astea. Mă duc pe deseară să îl aduc. Lasă-l să se distreze puţin.

-Sper că ştii ce faci, spuse Dimitrie sceptic.

-Mereu am ştiut.

-Că bine zici, Maiestatea Ta, Cupă!

Era furios. David vedea negru în faţa ochilor, dar continua să fugă. Nu ştia unde anume mergea. Cert era că trebuia să se distanţeze de acei oameni care îi întorseseră lumea cu fundul în sus. În sinea lui îşi tot spunea: „Nu! Serghei nu este tatăl meu; eu nu sunt un afurisit de Joker sau Victor cel Mare!”.

Tânărul îşi cumpără din staţia de tramvai un bilet cu două călătorii şi aşteptă timp de zece minute. Urcă în numărul trei, sperând ca acesta să îl ducă cât mai deaprte de acea harababură. Se aşeză pe un scaun, la fereastră, şi se uită în jurul său. I se părea că e urmărit, că este un şoricel alb din laboratorul de cercetare şi încearcă din răsputeri să supravieţuiască unei substanţe abia administrate. Oare el însuşi era un experiment eşuat? Poate a intrat din greşeală într-un film de groază sau de acţiune. Numai lipsea decât Jackie Chan. Coborî la Filarmonică şi luă drumul Mitropoliei. Ajungând în faţa acesteia se gândi că avea de nevoie de un ajutor mult mai mare decât orice prostie îi îndrugase până atunci unchiul, tatăl sau ce vampir mai era şi acel Serghei. Aşa că David intră în Mitropolie şi stătu câteva ore ascultând slujba.

Se mai linişti puţin, dar simţea nevoia de mai mult, de ceva mai mult. Merse după ceva timp la Mamma Mia şi îşi comandă o Cola şi o pizza grande cu de toate. După ce mâncă se îndreptă către bibliotecă zicându-şi: „Măcar aici o să am parte de calm”. Pe drum observă un bătrânel stând pe o bancă şi care dădea seminţe la porumbei. Probabil era orb din moment ce se uita într-un punct fix şi strângea în mâna dreaptă un suport de metal legat cu piele de spatele unui Golden retriever. Când trecu prin dreptul acestuia, bărbatul spuse cu voce pătrunzătoare:

-Urmează semnele Jokere şi nu te mai împotrivi atâta!

David fusese cât pe-aci să-şi verse Cola peste geacă. Înghiţind în sec zise:

-Aţi spus ceva domnule?

-Da. Să te dai de aici că îmi sperii porumbeii băiete. Oi fi eu orb, dar surd nu sunt. Porumbeii mei pleacă… zise supărat bătrânelul.

-Dar…Nu contează. Băiatul avea alte idei în minte; râdea zicându-şi „Sigur, sigur ai spus să mă dau din calea ta, nu? S-o crezi tu! Nu sunt atât de prost. Probabil Serghei are spioni cu cărticele în loc de pumnale. Or fi peste tot, până şi la WC.”. Ajuns în blocul unde era biblioteca, se îndreptă cu paşi lenţi spre scara în spirală care ducea la etajul unde se afla, practic, mica lui „cameră de panică”. Nu putu să nu privească desenele de pe ziduri, de pe balustradă – unele erau graffiti, altele simple citate din cărţi, scrise cu carioca, markerul sau creioane colorate. Bara de care se ţinea tânărul era vopsită în felurite culori, dar se observa cu uşurinţă vechimea acesteia fiind pe alocuri îngălbenită şi scorojită. Nu contau toate acestea, cât locul spre care îl ghidau, spre lumea lui.

David scoase portofelul din buzunar şi luă permisul de intrare. Deschise uşa bibliotecii şi merse spre doamna Mirna. Femeia era destul de vioaie în acea zi, pălăvrăgind de zor cu o prietenă la telefon. Era mică de statură, de vreo 40-45 de ani, grăsuţă şi purtând, în ciuda gerului de afară, o pereche de pantofi roşii cu toc cui. Părul îi era ciufulit, iar unghiile ca nişte gheare, date cu ojă verde. Băiatul se postă în faţa ei, dar nu părea să-i fi remarcat prezenţa, vorbind întruna:

-Da, da scumpo. Înţeleg, înţeleg…Nu e vina ta că aţi divorţat. Of…

-Hm…Îhm, tuşi David.

-Da…Cum îţi spuneam….

-Doamnă…

-Carmen, scumpa, înţeleg perfect.

-Doamnă Mirna! se răsti David pierzându-şi răbdarea.

Femeia ridică cu dispreţ ochii spre băiat şi spuse:

-Eh, stai puţin dragă că iar a venit băiatul care mai doarme pe aici. Te sun imediat, ciao! Zi cu ce te pot ajuta tinere, spuse femeia zâmbindu-i trufaş lui David.

-Evident, vreau nişte cărţi şi nu. Nu, doamnă Mirna, nu dorm pe aici, ci mă gândesc. „Ceva ce dumneavoastră nu păreţi a face prea des” continuă băiatul ca pentru sine.

-Bine, bine. Cum spui tu. Lasă permisul aici şi du-te în lumea ta plictisitoare, spuse femeia mestecând o gumă.

„Dacă ai şti tu ce plictisitor mai sunt. Cât mi-aş dori să fiu aşa!”

David lăsă permisul pe biroul Mirnei şi plecă să caute noi volume. Lucrând la şcoală pentru proiectul bilingv, trebuia să caute informaţii despre stresul din afară, de pe străzi, cafenele, de dimineaţă. Totul avea să se lege într-o teză în limba franceză, urmând să o prezinte alături de colegii de grupă în faţa unui juriu, prin luna mai. Era şef de grupă şi avea probleme cu unii colegi, dar ştia că la final avea să iasă aşa cum îşi dorea. Putea, acum, să se debaraseze de grijile de „acasă”. Începu să se întrebe dacă acel loc mai putea fi numit „acasă” sau era doar o staţie, un colţ de stand by?

Tânărul îşi cumpărase în drum spre bibliotecă o cafea Moca cu bucăţele de cacao. Îi plăcea foarte mult. Răsfoia cărţile alese la o masă de lemn dintr-o cameră de studiu pe care erau scrijelite diverse forme de argou şi citate. Nimic nou sub soare. Timpul parcă zbură pe lângă el şi privi, într-un final, ceasul cu pisică de pe perete: 19:00. Doamna Mirna se uita supărată din partea cealaltă a camerei şi făcea gesturi criptice spre ceas.

-Doar un moment să-mi strâng lucrurile, strigă David.

Femeia se întoarse la birou, nu înainte de a-şi da ochii peste cap.

David se îmbrăcă în grabă, împrumută cărţile găsite şi plecă. Coborând scara auzi zgomotul puternic al muzicii. Venea dinspre Underground, un club de noapte care, ciudat lucru, se afla sub bibliotecă. Tânărul se mai uită o dată la ceas şi hotărî că un pic de distracţie nu i-ar strica.

Băiatul aşteptă vreo jumătate de oră la coadă şi reuşi apoi să intre în Under. Peste tot lumea dansa, iar luminile jucau pe pereţi. Îşi lăsă cărţile şi geaca la o fată de la dressing şi porni spre bar. Comandă o vodcă, după ce îl asigură pe barman că avea 18 ani. În realitate bărbatului nici nu îi păsa, voia doar să îşi vândă marfa cât mai repede. David luă o înghiţitură din băutura incoloră şi mai că se înecă. Se încumetă şi dădu paharul peste cap. O fată subţirică, blondă cu ochii căprui se apropie pe nesimţite de acesta. Era îmbrăcată sumar, cu o rochie neagră şi scurtă, cu decolteu adânc, cizme cu toc. Spatele îi era gol, lăsând la vedere un imens tatuaj cu o frunză neagră străpunsă de o pană roşie. Cu un glas zglobiu ea îi spuse:

-Ce îi trebuie unei fete ca să se distreze? Of…Ştiu! Un băiat la fel de drăguţ ca tine. Nu vrei să vii la dans? Stai ca o babă la bar şi măsori pe toţi din priviri! Nu ai observat că şi eu încercam să te măsor pe tine? zise făcându-i cu ochiul.

-În primul rând, zise David, hai la dans şi în al doilea…Nu prea sunt atent la ce se petrece în jurul meu, spuse tânărul în timp ce îşi conducea partenera pe ringul de dans.

-Ar trebui să începi să fii.

-De ce? zise el, învârtind-o pe fată.

-Pierzi multe analizând fără a analiza cu adevărat, spuse tânăra.

Oamenii se mişcau în ritmul melodiei lui Armin van Buuren, „Safe inside”. David se lăsă purtat de muzică. În jurul lui totul se învârtea, lumea îl copleşea, viaţa îl demasca pe adevăratul său eu. Nu voia să îl aducă la suprafaţă, dar trebuia. David se întreba dacă avea să mai fie acelaşi băiat, acelaşi individ după ce îl va lăsa pe Serghei să îi spargă oglinda şi să îi omoare păpuşile din cârpă, amintirile. Se uită o clipă la fata zâmbăreaţă, fără de griji cu care dansa. „Ce norocoasă!”exclamă el pentru sine.

Brusc, lumea se opri. Rămase suspendată. Numai David şi fata de lângă el se mai mişcau. Ea se opri din dansat, râse şi ţipă:

-Opreşte-te! Muzica se opri.

-Ce se întâmplă? întrebă David temător.

-Of Jokere, of! Mă enervezi atât de tare că nu te-ai trezit încă. Am mai primit şi telefonul acela de la Dimitrie. Îmi spune că ai fugit la fel ca un copil care doar ce a aflat că Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşte nu există. Zi şi tu David ceva! Se poate?

-Mă cunoşti?

-Ce întrebări stu-pi-de pui! Cine eşti? Mă cunoşti? Nu mai face asta! Nu înainte să afli cine eşti tu! Tu, cel care îi vei uni pe toţi! Acum… să trecem la ceva mai important. Vrei o vodcă? întrebă femeia luând din mâna barmanului îngheţat o sticlă de băutură.

-Acum cine pune întrebări fără sens?

-Nu te juca cu vodca băiete! Zi. Vrei sau nu?

-Da, vreau.

-Ce bine, ce bine. Te-aş fi ucis dacă îmi refuzai ospitalitatea, zise femeia râzând. Poftim! Na Zdrovia, spuse ea dând paharul peste cap.

-Noroc! spuse el.

-Bine, bine. Acum dă tot ce ai mai bun în tine. Pune întrebări.

-Mi-am dat seama deja că eşti originară din Varşovia, după felul cum ai spus „Noroc”, zise David.

-Bravo. Primeşti o bulină albă, spuse ea în timp ce îşi privea cu atenţie unghiile. Pusese-i o altă întrebare nu demult. Da, te cunosc, zise rânjind.

-Bine…Cine…

-Stai, stai! Mi-a venit o idee…să facem lucrurile mai interesante. Vezi roata de pe peretele opus? Cea cu multe cifre, mai are şi câteva cranii…

-Da.

-Învârte-o şi aşa vom afla limita întrebărilor tale. Nu vreau să mă plictisesc aşa toată noaptea, ştii…

-Ah…Fie!

David merse şi învârti roata, iar acul se opri la numărul cinci.

-Am…dar fu oprit de tânără.

-Patru întrebări. Una ţi-ai irosit-o mai devreme, spuse femeia pe un ton jucăuş.

-Nu e cinstit.

-E cineva sau ceva cu adevărat cinstit în viaţa asta?

-Nu. Cum te numeşti?

-Dalida Popescu. Nu te lua după Popescu. Nu e adevăratul meu nume de familie. Malinovska este şi am 25 de ani azi.

-Azi, spui.

-Da… De unde vin eu… e posibil să am vreo 938. Cine mai numără?

-De ce îmi zici atât de uşor lucruri despre tine?

-Nu poţi minţi în faţa Jokerului. Nu poţi ascunde nimic de el. Pur şi simplu nu poţi. Când pui o întrebare şi aleg… Atenţie! Eu sunt cea care alege să răspundă! Ei bine… mă ustură creştetul destul de tare şi mă face să îţi spun orice. Dacă nu mă crezi uită-te. M-am ars deja.

Băiatul privi gâtul Dalidei şi văzu un şirag de sânge prelingându-se dintre firele de păr.

-A treia întrebare… Cu ce te ocupi?

-Simplu! Sunt gardianul bibliotecii „Safir” din Iaşi. Toată ţara, fiecare oraş din Europa sau din Asia are aşa ceva.

Capitolul 6

     -Credeam că doamna Mirna se ocupă de bibliotecă.

     -Nu biblioteca aia băiete! tună Dalida. Cea de aici, de jos, spuse mândră tânăra. Vrei să o vezi? adăugă ea fluturându-şi genele.

    -Am schimbat locurile în punerea întrebărilor, dar…da. Vreau să o văd.

   -Prea bine. Am,însă nevoie de câteva picături de sânge de la tine, spuse Dalida pe un ton jucăuş.

  -Sânge? De ce? întrebă mirat David.

 -Dacă ai termina odată cu pusul întrebărilor…tare bine ar mai fi. Ştii că le iroseşti, nu?

 -Cum ai vrea să reacţionez dacă nu cunosc absolut nimic?

 -Nu ştiu…Mai practic? Lasă asta acum. Se întoarse cu spatele la el şi luă un cuţit de sub tejghea. Acesta era mai special, cu pietre gravate, în nuanţa muştarului.

 -Arată-mi mâna cu semnul te rog, spuse Dalida.

Băiatul făcu întocmai, iar femeia îi crestă degetul arătător cu cuţitul. Trei picături de sânge se scurseră pe lamă, iar pietrele acestuia prinseră culoarea bomboanelor cu caramel. Dalida duse cuţitul în faţa oglinzii care ocupa întreg peretele din spatele barului. Fără măcar să clipească, îl aruncă în oglindă. Aceasta se făcu ţăndări.

 -Stai….dar băiatul nu avu timp să-şi termine propoziţia că cioburile se uniseră şi formară o uşă. Mânerul, totul era din sticlă, prinzând  nuanţa unui răsărit de soare. Dalida răsuci mânerul, iar uşa se deschise. Înăuntru era beznă.

  -David, poţi să intri în Bibliotecă acum.

Tânărul merse cu paşi nesiguri spre uşă şi gândi „Ce naiba! Am devenit un Joker, nu?”. Alergă şi sări. Se uită împrejur, dar nu putu distinge mare lucru. Brusc, podeaua se cutremură şi mii de luminiţe fură aprinse. Băiatul rămase fără grai. Era înconjurat de nenumărate rafturi de cărţi, unele mai voluminoase şi altele mai subţiri. Fiecare avea cotorul aurit. Mai existau, de asemenea, şiruri de mese de lemn pentru citit, iar podeaua era transparentă, arătând oceanul în imensitatea sa. Se reamarcau bancuri de peşti, rechini, meduze, corali. Pereţii descopereau o mină  şi câţiva oameni care munceau de zor, de altă parte se vedea o pădure de brad cu urşi, cerbi şi privighetori, în dreapta era un oraş în care lumea era îmbrăcată doar în alb şi zâmbea, iar alt perete dădea spre un altfel  de loc, învăluit de ceaţă. Tavanul se asemăna cu o tablă de şah, iar lumina venea dintr-o sferă imensă. Aceasta arăta ca un ochi, cu iris, gene şi clipea. În interiorul ei se afla o flacără ablastră, tremurândă.

-Bau!

-Ce… În faţa lui David nu se mai afla Dalida, ci un mim. Mai exact, acel mim care îi bântuia visele de ceva timp, Planitus. Acesta se uita relaxat la tânăr, fumând dintr-o pipă de argint.

-Ce e ce, băiete? Ţi-a mâncat pisica limba? întrebă Planitus.

-Din nou visez?

-Ne ne ne…Acum numai e vis, ci realitate. Din câte observ, Dalida îşi face treaba cum trebuie. Apropo, unde e ea?

-Nu ştiu… Nu a venit cu mine…

-Ba da! se auzi glasul Dalidei de undeva din spatele lui David. Poţi să te dai din calea mea?

Când se întoarse, David nu mai văzu tânăra cu părul blond de dinainte, ci o fetiţă din lemn care se foia de pe un picior pe altul.

-După privirea ta, îmi dau seama că nu ai mai văzut până acum un sfinx, zise Planitus.

-Un sfinx? Nu arată deloc ca un sfinx, spuse David mirat.

-Te crezi tare fiindcă eşti mai înalt decât mine? zise Dalida supărată. Iote na! şi îl lovi pe băiat în picior. Rasistule sau…Nu! Discriminare!

 -Au!

-Nu judeca o carte după copertă, băiete, rişti să te tai în filele ei. În orice caz…pentru ce ai venit aici?

-A vrut să vadă Biblioteca, stăpâne! spuse Dalida.

Ochii mimului sclipiră.

-Hi hi hi! Doar atât David? întrebă Planitus afişând un zâmbet ce părea a se lărgi la nesfârşit. Nu vrei să afli cine ai fost, eşti şi…cine vei fi? David asta nu este o Bibliotecă obişnuită, mai zise mimul. Nup şi îşi dădu jos pălăria hazlie. Este una specială. Aceste cărţi păstrează gândurile tuturor oamenilor şi creaturilor care trăiesc sau care au murit.

 -Aşa e, aşa e, ţipară în cor volumele de pe rafturi.

-Hi hi! Am uitat să menţionez cumva că…ele vorbesc? Dap…Am uitat. Jokere, ce gânduri ai venit să dezlegi? Sunt curios de-a dreptul, spuse Planitus aşezându-se la un birou din lemn de fag, mult mai mare decât dânsul.

David se uită în jurul său. Merse spre peretele care arăta mina şi privi mai atent. Muncitorii de mai devreme nu erau oameni, ci un fel de monstruleţi cu pielea mov, grăsuni şi cu burta galbenă, având pe spate impregnate însemnele cupei, bastonului, sabiei şi monedei.

-Oh…Îţi plac grohii? Să ştii că sunt un pic cam morocănoşi. Cer întotdeauna mărire de salariu.

-Salariu? Pentru ce?

-Muncă? Nu de aceea primesc şi oamenii salariu? Greu de cap mai eşti băiete. Ei lucrează în minele de pol; sapă tuneluri şi adună roci de hârtie folosite pentru scrierea noilor cărţi cu gânduri. Lăsând la o parte acest aspect. Ce gând sau gânduri vrei să citeşti?

  -Ah…

 -Îl vrei cumva… pe al lui Victor cel Mare? Dalida!

-Da, stăpâne.

-Adu-l pe Victor imediat!

David rămase complet stupefiat „Să îl aducă pe Victor? E posibil aşa ceva?”. Mimul avea dreptate. Numai trebuia să pună întrebări stupide.

După puţin timp, Dalida se întoarse cu o carte în nuanţa fildeşului şi i-o înmână tânărului. El deschise repede la prima pagină, dar nu putu înţelege nimic din ceea ce era scris acolo. Nu erau decât cifre şi plusuri; câteva litere îi erau cunoscute A, J, K şi Q. O închise cu putere.

-Asta este vreo glumă? întrebă David.

-Nu, nu este, spuse consternat volumul. Băiatul se uită la cartea din mâinile sale. Avea o faţă cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Vocea îi era uşor răguşită, părând cea a unui bărbat de vreo 70-80 de ani. Volumul îl ţintui cu privirea pe David şi zise:

-Te rog frumos…Poţi să mă pui jos?

-Si…sigur, spuse David.

-Mulţumesc. După câteva secunde, cartea se puse în genunchi şi făcu o plecăciune. Nu ştiam cum să mă prezint mai elegant. Sunt micul rege, Jokerul Victor cel Mare sau…cel puţin, am fost. Ştii tinere…semeni cu mine când eram de vârsta ta.

 Planitus tuşi din spatele biroului şi spuse:

-Stăpâne Victor. Acesta este noul Joker. Ţi-l prezint pe David Stepanov.

Cartea aruncă o altă privire lui David, aşteptă un minut şi se aşeză turceşte pe podea.

-Atât? Fără plecăciuni, rang, nimic? întrebă Victor.

-S-au schimbat vremurile.

-Da, Planitus, o ştiu. David? Eh…David. Ar trebui să îţi aminteşti toate câte s-au întâmplat atunci, nu?

-Eu…. dar Planitus nu-i lăsă timp să răspundă:

-Nu îşi aminteşte nimic. Încă. Tocmai de aceea te-am trezit. Poate îl vei ajuta tu, stăpâne.

Cartea îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâinile printre file. Părea la fel de pierdută ca David.

-Nu îl pot ajuta până nu mă va descoperi. Trebuie să cunoască limbajul, alfabetul vechi, iar tu…Planitus, o ştii.

-Da. David l-ai auzit pe Victor. Mâinile şi paginile ne sunt legate. Trebuie să descifrezi, mai întâi, limbajul vechi.

-Vrei să spui că toate cifrele acelea şi plusurile erau litere? întrebă David.

-Da. Noi nu putem spune nimic, din păcate. Ne este interzis de EA. Fiecare carte de joc sau gardian trebuie să găsească singură sau singur, logica alfabetului. Ne pare rău, zise Planitus.

-Pot măcar să… îl împrumut pe Victor?

-Da, sigur că poţi. Veniţi amândoi aici.

David şi Victor se aşezară pe mica canapea din faţa biroului lui Planitus. Era învelită în catifea roşie, iar marginile îi erau uşor deşirate. Mimul scoase de sub masă o carte imensă cu paginile îngălbenite de timp, protejate de o copertă din piele neagră.

-Să ne mişcăm, zise Planitus uitându-se la ceasul de mână. Numai avem mult timp şi vine dimineaţa. Scuzele mele, David. Nu te-am informat prea bine: Bibiloteca aceasta îşi are propriul program, în funcţie de lumile pe care le vizitează, a Umbrelor, a Grohilor, Îngerilor, Demonilor etc. Pentrub oameni, orarul este între  19 şi unu dimineaţa. Dacă te prinde ora unu pe aici, rişti să fii transportat, odată cu Biblioteca în una dintre aceste lumi, aşa că la treabă! Numai spun că ţi-ar lua o săptămână să te întorci…cine ştie, poate şi un an. Fiecare dimensiune are alt ritm…

Mimul deschise cartea şi luă o pană de aur. Sări, mai apoi, în poala lui David şi o înfipse în degetul arătător al acestuia.

-Hi, hi, hi. Scuze din nou. Politica Bibliotecii. Când îţi faci permisul ai nevoie de sângele acelei persoane sau creaturi. Bun…Planitus scrise câteva rânduri în imensul volum.

-Mai am nevoie de semnătura ta, David. Uite, uite…Aici, pe rândul şapte.

David semnă. Mimul îi dădu o altă pană, argintie, lui Victor, iar cartea îşi trecu numele pe hârtie.

-Victor, ai semnat pe rândul nouă?

-Da, da. Of, mim încuiat. Până şi atunci când eram viu nu pricepeam de ce este nevoie de atâtea secrete, de paşi de urmat, de atât de mult sânge. Tot sângele meu a fost, mai mult sau mai puţin, dat vouă: Bibliotecii, fantomei ăleia care îmi dădea fiori pe şira spinării. Pft! zise Victor încruntat.

-Regulile sunt…

-Nişte afurisite de reguli. Ştiu, ştiu…adăugă Victor.

 -Nu voi mai întreba despre ce fantomă vorbeaţi fiindcă…

-Este un secret, spuseră la unison Victor şi Planitus.

 -Da, am notat, zise David zâmbind ştrengăreşte.

 -Este aproape unu dimineaţa. Mai ai aproximativ…cinci minute, spuse Planitus. Ar trebui să pleci.

-Da. David îl luă pe Victor în braţe, deschise uşa pe care nu demult venise şi păşi în întuneric.

Continuarea în curând !

%d bloggers like this: