Coltii misandrei

by -
1

 

O zi, două, nouăzeci şi nouă…

„Amanții mei sunt cărțile-nțelepte,

Amanții mei sunt vechii autori.

Cu ei ades am împărțit orgia

Din asfințitul serii până-n zori.

Amanți sublimi, visare, poezie…” Agatha Grigorescu Bacovia

      Orice femeie a fost iubită: o zi, doua, nouăzeci și nouă, după care a devenit soție. Literar vorbind, asta echivalează cu o trecere bruscă de la romantism la realism. A mai trecut o zi, două, nouăzeci și nouă și a aflat că trebuie să abandoneze visele, emoția, uneori și speranța în favoarea unor chestiuni mult mai practice: cum să frământe cel mai pufos cozonac, care este cea mai bună marcă de detergenți sau să devină specialistă în puericultură. El este bucuros – are o soție care îl iubește, îl răsfață, o voce de clopoțel îl strigă „tati”. Este mândru și plin de responsabilități, dar parcă ceva îl îngrijorează. Mai trece un an, mai trec cinci ani, ea s-a „eficientizat”: fuga la serviciu, fuga pe la piață în drum spre casă, viața ei s-a robotizat, este un mecanism perfect adaptat la nevoile familiei. El – încruntat, nemulțumit, plictisit, stresat, plin de reproșuri. Și toate astea o zi, două, nouăzeci și nouă, uneori o viață. Aceasta este povestea multor femei care au fost iubite, au devenit soții devotate care nu mai  așteaptă și nu vor primi flori, recunoștință, apreciere. Inima lor pare să fi  devenit o grădină devastată.

   Da, orice femeie căsătorită cu un bărbat autosuficient, egoist și înfumurat ar trebui să fie amantă. Pentru majoritatea bărbaților a avea o amantă este ceva obișnuit, se zâmbește înțelegător și se trece mai departe. Sunt rare divorțurile  în care un bărbat este acuzat de infidelitate. Invers… Unde este aici moralitatea? Egalitatea în drepturi? Câți bărbați sunt arătați cu degetul și categorisiți drept…curvari? Discutăm la nesfârșit despre emanciparea femeii  care – în realitate – trebuie să respecte legi morale instituite, dar nerespectate de bărbați?

     Da, și dacă se întâmplă să vină ziua în care ea, fosta iubită ajunsă soție, observă că a venit primăvara, cerul este albastru, revede o fotografie, citește un vers,  ascultă o melodie din vremurile în care fiorii dragostei încă nu fuseseră înlocuiți de gheara înghețată a prezentului? Când atitudinea ingrată și dureroasă a celui de-alături nu mai amintește cu nimic de exuberanța și pasiunea cu care începuse totul?

    Într-un pasaj extrem de revelator din „Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea așa: „Numai ele știau ce grea povară era bărbatul pe care-l iubeau cu patimă și care poate că le iubea și el, dar de care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin (…. Și totuși, când îl vedeau ieșind din casă, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta era viața. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viață.”

   Altă viață? O viață în care ea să îndrăznească să fie ea însăși? Dar viața prezentă, unica viață în care ne mulțumim doar cu bucurii mărunte printre necazuri și fire de păr care încep să albească? Se numește cumva virtute? Eu o numesc lașitate. Suntem blânde, înțelegătoare, rezistente la efort  și tăcute. Se numește cumva modestie? Eu o numesc renunțare. Renunțăm la vise, așteptări, pasiune. Se numește înțelepciune? Eu o numesc sacrificiu.

   Sacrificăm tot ce suntem, tot ce avem: tinerețe, bucurie, încredere, optimism, speranță. Zăvorâm ușile inimii, ferestrele spiritului nostru pentru a trăi onest, în siguranța unui cămin, a unei familii. Uneori, din păcate doar uneori, vine ziua când trebuie să ne răspundem la propriile întrebări, ziua în care trebuie sa fii sinceră cu tine însăți. Există situații în care un bărbat și o femeie să conviețuiască în mod cinstit, „să joace cu cărțile pe masă”, să se regăsească în aceleași preocupări, cu aceeași pasiune și exaltare ca la începuturi? Va veni vreodată timpul în care gândurile, aspirațiile, dorințele ținute prizoniere o viață întreagă să fie auzite? Și nu doar auzite, ci trăite?

 

by -
0

Dar…unde sunt femeile de-odinioară?

Replică la articolul ,,Feminism, structuralism, postfeminism-rubrica Colţul misoginului

   Postfeminismul, termen propus de mass-media anilor ’80, este strâns legat de postmodernism, care consideră că în dihotomia masculin-feminin, al doilea termen este inferior primului. Consecința acestei atitudini este manifestarea unei tendințe de asimilare, propunându-se un feminism „misogin”, care va disprețui comportamentul feminin, alegând asemănarea cu masculinul, considerat valoros, superior.

   Principiile postmodernismului cer să ne adaptăm la schimbările rapide de ritm ale societății, la un mod de existență definit de mall, t.v., calculator, în care individul devine doar un consumator al realității, însușindu-și modele sau pseudo-modele care i se impun prin mass-media lobotomizantă. Pendulăm derutați între lumi „post-”: postmodernitate, postfeminism, postcolonialism, postadevăr, postumanism.

   Alain Touraine, în cartea „Lumea femeilor”, carte pe care însuși autorul ar fi vrut s-o numească „Timpul femeilor” aduce în discuție globalizarea care redefinește noțiunile de minoritate, multiculturalism și recunoaștere, ca premise ale intrării într-o lume postsocială, în care postfeminismul anunță o societate a femeilor: „Suntem deja intrați într-o societate a femeilor. Iată de ce cercetările despre femei reprezintă cea mai eficientă cheie de acces la un nou model de sociologie.”„

   Într-una dintre definiţiile sale, feminismul este o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginism şi sexism. Feminismul postmodern, care este o abordare a feminismului în care sunt incorporate teoria postmodernistă și poststructuralistă, se străduiește să dea impresia că egalitatea dintre sexe a fost cucerită și că acum feministele se pot relaxa, concentrându-se pe altceva, cum ar fi: „Cine deține telecomanda?”

   Și pentru că extremele îmi repugnă, suspectez că postfeminismul este o trădare a feminismului. Emanciparea feminină nu trebuie să nege categoric tradițiile, este suficient să schimbe atitudini. Primul status pe care ți-l oferă societatea este acela de bărbat sau femeie, făcând asociația cu un anumit comportament, numit de sociologi „rol de gen”. Mentalul colectiv deja asociază femeia ca o posibilă victimă, neajutorată în fața unei lumi aparent masculine. Dar ignoră faptul că emanciparea le-a permis femeilor să-și schimbe „rolul de gen”, să poarte pantaloni, să facă armata, să piloteze avioane, în timp ce extrem de rar se va vedea un bărbat care a ajuns secretară, infirmieră ori învățătoare, domenii aparținând prin tradiție femeilor.

   De multe ori, femeile, ca și soldații, asimilează cunoștințe superficiale, dar trainice. Ambele categorii acționează pe baza unor cunoștințe de bază, care le-au fost transmise, înainte ca în mintea lor aceste informații să se sprijine pe principii. Femeile, soldați bine camuflați, transformă totul într-un război, fără să accepte că bărbații au locul lor în lume, fiecare îndeplinind  mai bine ori mai rău, un rol esențial.

   În postfeminism, feminismul capătă o conotație negativă. Bărbații sunt puși laolaltă într-o oală, uitând în „vâltoarea luptei” că există și bărbați sensibili, de la funcționarul oarecare la intelectualul rafinat. Feminismul astfel perceput poate deveni un alibi perfect pentru agresivitatea pasivă. O cunosc și bărbații, dar femeile au făcut din asta o artă. Disprețul, negarea, subminarea stimei de sine, ignorarea sunt manifestări rafinate ale agresivității feminine.

   Cele mai distrugătoare arme ale femeilor sunt  critica, cicăleala și comparațiile. Oricâtă dreptate credem că am avea, critica înseamnă respingere și disprețuire. Da, avem așteptări, dorințe, dar a face presiuni asupra celuilalt, a impune, a pretinde, a dicta nu are nimic în comun cu idea de feminitate, de egalitate în cuplu. Refuz o discuție despre postfeminism din care dispare… „feminismul”, cu riscul de a fi acuzată că am devenit  „advocatus diaboli”!

   Revenind la literatură…în timp ce marii rivali Tolstoi și Dostoievski nu s-au întâlnit niciodată, nevestele lor își vorbeau, se sprijineau una pe cealaltă, amândouă devenind editori și contribuind, fără îndoială, prin devotament și susținere la nașterea unor capodopere. Umbre și lumini, Ana  Dostoievski și Sofia Tolstoi și-au dedicate viețile artei săvârșite de soții lor. Vi le-ați putea imagina…postfeministe?

 

 

.

by -
4

   Scrisoare (între) deschisă

Replică la rubrica Colţul misoginului-articolul: Femeile, sexul şi ipocrizia  
Stimate domnule misogin,

    Considerațiile, etichetările și  acuzațiile de ipocrizie la adresa semenelor mele mă pun în situația de a renunța la clasicul articol în care expuneam idei și argumente pro sau contra unui anumit subiect. Iată de ce voi prefera o adresare directă, încercând sa răspund oarecum punctual la toate atacurile domniei voastre. Am decis să procedez așa pentru că ați abordat cu brutalitate un subiect sensibil, delicat și, după cum observ, încă necunoscut pentru bărbații al căror purtător de cuvânt vă pretindeți.. Și ca să nu fiu acuzată de atitudine pertinentă, voi „chema” (tipic feminin, veţi spune!) și două prietene: Simone de Beauvoir și Anaïs Nin.

   Așa cum, atotștiutor declarați, pentru a ajunge cu o femeie în pat, este necesară ceva „îndrăgosteală”, oarecare cantitate de „iubeală”, la care s-ar adăuga însă și o mare doză de încredere și multă tandrețe. Asta așa, ca minime „instrucțiuni de funcționare” la parametri normali ale „obiectului” pe care îl preferați așezat în poziție orizontală.

   Referitor la ideea de „a agăța” un necunoscut pe stradă cu care o femeie să meargă la hotel, permiteți-mi să izbucnesc în râs! Presupunând că vorbim despre o femeie extrem de temperamentală, care să-și fi depășit orice inhibiție, inclusiv o astfel de femeie va sta ceva pe gânduri. De ce? Pentru că femeia se va gândi la riscul unor boli venerice și, oricât de prudentă ar fi ea, tot se va gândi la eventualitatea unei sarcini nedorite. Și-apoi, să nu ignorăm ideea de necunoscut, riscul de a fi cu un necunoscut care se poate transforma oricând într-o brută. Un bărbat nu prea are de ce să se teamă din partea unei necunoscute, este suficientă puțină vigilență. Nu același lucru este pentru o femeie, luând în calcul diferențele de ordin fizic.  Extrem de rară ar fi pentru femeie o aventură de o noapte,  pentru că plăcerea pentru o femeie, departe de a o elibera, o apropie de bărbat. Și sunt convinsă că și dintre bărbați, există o mulțime care nu ar accepta o asemenea scindare între trup și conștiință.

    Nu ar fi mai ușor să recunoașteți că atunci când femeia se oferă cu prea multă îndrăzneală, bărbatul va da înapoi pentru că el trebuie să fie cuceritorul? Femeia nu poate să posede decât percepută ca pradă.  Mai lucidă, femeia nu va face decât să ofere. Orgoliul virilității ar face ca în momentul în care rolurile ar fi inversate, bărbatul să nu  se mai simtă superior,  ci…folosit! El își dorește să ia în posesie, nu să primească.

    Cu cât femeia devine conștientă de ce reprezintă ea, începând să se îndoiască de superioritatea bărbaților, cu atât va fi mai greu de imaginat că s-ar putea lăsa sedusă de un băiețaș visător care îi spune povești, fie el chiar Christian Grey, oricât de stufos i-ar fi contul din bancă. Femeile vor să facă dragoste cu un bărbat care trăiește un moment real, conștient și asumat al vieții lui,  pe care să îl admire și să îl stimeze nu neapărat pentru mărimea bicepșilor.

    Ipocrizia femeilor? Să nu confundăm ipocrizia cu discreția, circumspecția și decența.  Curajoasa Simone de Beauvoir, după ce a scris cartea revoluționară numită „Al doilea sex” a fost acuzată de indecență, obscenitate, făcându-i-se fel de fel de  oferte scabroase. Ce spune ea? „În gura unui bărbat, epitetul „femelă„ răsună ca o insultă, pe când bărbatul nu se ruşinează de propria lui animalitate ci, dimpotrivă, e chiar mândru atunci când despre el se spune: „E un mascul! Femeii, pentru a-şi împlini feminitatea, i se cere să devină obiect şi pradă”.

    Anaïs Nin,  prima care a îndrăznit să vorbească deschis despre  erotismul feminin vă poate spune că pentru o femeie sexul este senzualitate, dar și emoție, chiar poezie. Pentru ca o partidă de sex să nu poată fi lejer înlocuită cu o oră de aerobic, cuvintele lui Anaïs Nin sunt cel mai bun mod de a decripta enigmele erosului feminin: „Eu ştiu să dau sens gândurilor lui vagi. El le dezvoltă pe ale mele. Îl aprind. El mă face să curg. … Am încetat să-mi fac griji. Mă las pe spate şi îl iubesc pur şi simplu şi am parte de atâta dragoste din partea lui, cât să-mi justifice întreaga existenţă. Mă bâlbâi când îi pomenesc numele. În fiecare zi este un bărbat nou, cu adâncimi şi sensibilităţi noi… El e bărbatul pentru care aş freca podelele, pentru care aş face cele mai umile şi mai înălţătoare lucruri. Suntem mai mari împreună.”

    Femeii i-a fost impusă ipocrizia. Iar faptul că vorbim mult este tot o „strategie”: vorbim mult pentru a vă ascunde ce gândim cu adevărat. Căci dacă ar fi să ne conectăm gândurile la un ecran lipit de frunte,  ar trebui să închidem copiii în dormitor! (Eventual și soții! 🙂 ) Tot ce aţi susținut în articolul dumneavoastră îmi confirmă faptul că nu ne veți înțelege cu adevărat niciodată. Poate este rău, poate este bine… Să hotărască doamnele!

P.S. Este extrem de greșit să credem că bărbații își doresc un singur lucru: sex. Zilnic vor și mâncare.

by -
6

De ce iubiţi femeile?

Replică la rubrica “Coltul misoginului”-Din viaţa unui misogin feminist

      Există un timp al politicii, al științei, al afacerilor, al meciurilor. Există un timp al bărbaților. Ne strecurăm tiptil prin timpul lor, îndeplinindu-ne rolul străvechi, acela de fiice, mame, soții. Ne declarăm emanciparea, mândria de a fi „jumătăți egale” și ne asumăm consecințele acestei egalități. Am dovedit că putem fi instruite, putem avea și copii și job, putem fi la nivelul lor, putem fi orice ne cer ei, putem fi mai mult. Pentru că noi știm un secret: secretul de a ne înfrumuseța viața. Cu ce? Cu nimicuri: cu o rochie nouă, cu o floare, cu arta de a „fura” timp pentru a sta de vorbă cu o prietenă, cu un zâmbet.

     Primăvară, renaștere, iubire, femei. Ziua îndrăgostiților, Dragobetele, 1 martie, 8 martie, tot atâtea ocazii ca femeia să fie în centrul atenției. Și tot atâtea prilejuri oferite bărbaților pentru filosofare. Noi, umilele, nici nu îndrăznim să folosim femininul de la „filosof” pentru că știm că ar stârni zâmbete superioare. Alexandru Paleologu consideră că filosofia este un atribut al virilității, pe când la femei ar fi semnul  unei dereglări hormonale. Nici faimosul Toma d’Aquino nu se situa mai departe: perfecțiunea ar aparține bărbatului, spunea el, femeia fiind o ființă inferioară din punct de vedere fizic. Ne salvează Osho, explicând că trecutul umanității este trist și violent, din cauza faptului că exact calitățile esențiale ale femeii nu s-au putut dezvolta: „Gândirea bărbatului a încercat să reprime ceea ce este feminin din cauza complexului de inferioritate, dar și din cauza faptului că bărbatul este agresiv, violent și distructiv”.

     Ce este feminitatea? Este energia care dă viață. Acea forță germinativă care, de-a lungul secolelor, a știut să-și acutizeze trăirile, dincolo de orice logică masculină, să stăpânească o zonă puțin cunoscută bărbaților, intuiția. Intuiția este rezultatul a mii de ani în care femeile erau doar văzute, nu și auzite, abilitatea de a descifra la nivel inconștient mesajele non-verbale, al șaselea simț care ne trimite în toiul nopții să atingem fruntea copilului sau care sună alarma unei trădări.

     Poate că astfel am ajuns să fim privite ca niște creaturi ciudate, paradoxale, imposibile, pe care bărbații au renunțat de mult să încerce să le mai înțeleagă. Toate cugetările care au ca scop înțelegerea femeilor, sunt rezultatul unor lungi ani de cercetări masculine care încă nu au dus la clarificarea problemei. (Se observa cum și limba ne înțelege mai bine decât un bărbat. Când un bărbat spune „Am o problemă.”, termenul feminin ne trimite exact la sursă! J) Întrebarea persistă: ce știu bărbații despre sexul frumos și atât de enervant-indispensabil? Care este misterul dragostei dintre un bărbat și o femeie? Profundă taină, în fața căreia și cel mai înțelept om de pe pământ s-a declarat învins! Iată cum îți mărturisește înfrângerea regală Solomon:  „Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru, pe care nu le pot pricepe:

                                                       Calea vulturului pe cer,

                                                          Urma șarpelui pe stâncă,

Plutirea corabiei ce-și află calea pe mare,

                                Un bărbat și o femeie care se îndrăgostesc.” (Pilde 30, 18-19)

   Iubirea și femeia sunt legate indisolubil dintotdeauna, pentru totdeauna. De ce iubiți femeile? Pentru că sunt tenace, perseverente, încăpățânate. Pentru că știu să aștepte, să zâmbească, să mângâie, să asculte, să sprijine, uneori chiar să tacă! Pentru că vin de la piață purtând sacoșe grele, vă pregătesc masa, fac curățenie, spală, calcă, au grijă de copii, au grijă de voi, iar pe 8 martie, și pentru că este ziua lor. Pentru că vor tot ce oferă: suflet, trup, iubire, tandrețe, devotament, suspine, prezent și viitor. Iar când pleacă, iau cu ele totul.

   P.S. „Misogin feminist” este un oximoron. Tot oximoron poate fi considerată și sintagma „femeie puternică”, mergând pe calea înțelesurilor din dicționar. A propos: Unsprezece persoane se țineau de cablul unui elicopter: zece bărbați și o femeie. Deoarece cablul nu era suficient de rezistent ca să țină unsprezece persoane și risca să se rupă în orice moment, au decis că o persoană trebuie să sară, înainte să moară cu toții. Nu s-au putut decide asupra persoanei care trebuia să se sacrifice. Atunci femeia a ținut un discurs scurt, dar emoționant, spunând că ea se va jertfi, deoarece femeile sunt obișnuite să renunțe în favoarea soțului sau a copiilor, să ofere totul fără a cere nimic în schimb. La terminarea discursului, toți bărbații au început să aplaude…Să nu subestimăm puterea femeii!

La multi ani de 8 Martie!
lalele

by -
3

Celălalt eu

      Se spune că înțelepciunea vine odată cu vârsta.  Însă odată cu vârsta apare și un ciudat proces de selecție care face ca omul adult să se împrietenească din ce în ce mai anevoie. Citesc vorbele lui Saint-Exupery: „Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.” Poate ca aici se află înțelegerea înstrăinării: „oamenii mari” au multe relații, multe cunoștințe, dar puțini prieteni. Și tot aici „secretul” marilor prietenii, acele prietenii care durează viața întreagă. Pornesc din adolescență, din tinerețe, atunci când încă mai păstrăm suficientă inocență cât să ne aruncăm în vârtejul vieții cu o iubire și cu un prieten, căruia să-i poți mărturisi bucurii, necazuri și secrete.  Pentru că așa începe prietenia: cu un secret, un vis, un moment de bucurie sau de tristețe, fără teama de a fi judecați, categorisiți.

     Michael Ende a scris o poveste pentru copilul din noi, „Momo”. Este povestea unei fetițe care nu vorbește și la care toată lumea vine să-și spună ofurile. Fetița ascultă, doar ascultă, iar oamenii își găsesc singuri răspunsuri la întrebările care îi frământă. Prietenii sunt cei care știu să asculte.

     Astăzi, când internetul oferă definiții și descrieri ale sentimentelor, în așa fel încât toți suntem pregătiți cu un citat sau o imagine sugestivă despre prietenie, iubire, ură, astăzi știu că niciun autor, niciun text gata preluat nu va putea descrie pe deplin un sentiment. Poate un vers… Prietenia este o stare de grație, o plasă de siguranță pe care o întinzi celuilalt, știind că și pe tine, la o eventuală cădere te va asigura o plasă. Un prieten ne va aduce lumina când vedem întunericul, ne va șterge lacrimile, ne va zâmbi când toți în jur se încruntă.

    Într-o epocă a superficialității, când totul a devenit perisabil, oamenii care aleg să fie lângă tine necondiționat, sunt de neînlocuit. Cei care te cunosc și care te apreciază nu pentru ce ai devenit, nu pentru masca socială obligatorie, ci pentru ce ești tu, în lăuntrul tău. Pentru ce erai atunci când ceea ce ești acum era doar un vis, o promisiune.

           Și dacă cele mai trainice și frumoase prietenii se nasc în tinerețe, atunci când sexul contează prea puțin, ce se petrece cu prietenia dintre un bărbat și o femeie la vârsta maturității? Pentru cei deja căsătoriți, o nouă prietenie cu o persoană de sex opus va fi mereu sub semnul întrebării pentru partener. Motiv pentru care, ea va avea prietene, el – prieteni. De ce? Pentru că hotarul dintre prietenie și dragoste este subțire și înșelător. Cu cât prietenia este mai bine închegată, cu atât ispita va fi  mai mare. Este firesc…s-au format punți.

       Și cum începe o poveste de dragoste? Prin sinceritate, pasiuni comune, devotament, confidențialitate. Prin prietenie, nu-i așa? Totuși, dacă de la prietenie se poate ajunge la iubire, de la iubire la prietenie, niciodată. Cea mai mare ipocrizie este sa vezi doi oameni care s-au iubit și unul dintre ei declară că au rămas prieteni. S-au iubit pentru ca exista o compatibilitate, s-au despărțit pentru ca acea compatibilitate a încetat să existe. Mai este loc de prietenie?

      Prietenie între un bărbat și o femeie nu poate fi. Cu imaginație, poate fi posibilă în lumea virtuală. În realitate, există doar o mică șansă: când ambii sunt fericiți. Când ambii au familiile lor, copiii lor, și se văd uneori la o cafea. Dar într-o lume plină de erori și regrete ,este foarte puțin probabil să se întâmple asta. Un bărbat va fi prietenul unei femei până în ziua în care îi va observa privirea altfel decât de obicei. Așa cum se va schimba și la o femeie totul când,  nefericită, trecând printr-o perioadă de singurătate, el va fi aproape,  îngrijorat și tandru.  Femeia știe să vorbească mult, dar știe și să asculte. Bărbatul, incapabil să-și mărturisească slăbiciunile, eșecurile, altor bărbați, va alege o femeie ca bună ascultătoare, ca prietenă. Prietena va ști cum să-i echilibreze conștiința, chiar și când apar probleme cu alte femei. Riscul este să se îndrăgostească. Situație în care se pune întrebarea: cine este „victima”, cine este „agresorul”?  Simplu: „Doamnă, ce ne-arată luna?/Vânător – vânat,  sunt una.”(Adrian Păunescu)

     Răbdarea de a asculta și alina un om în restriște, bucuria și lacrimile de tristețe simțite împreună cu celălalt, gesturile de tandrețe și afecțiune, împărtășirea de emoții sau de realizări, schimburile de idei și susținerea necontenită, înseamnă prietenie, înseamnă un alter-ego, indiferent de sex. Care poate deveni dragoste.

     Prietenia nu este un contract pe o perioadă determinată. Prietenia nu poate fi „suspendată” o vreme sau ruptă. Prietenia este pe viață.  Nici terminarea vieții nu oprește prietenia. Ea va continua, atâta timp cât măcar unul dintre cei doi încă trăiește, trecând în poveste, în amintiri și pilde pentru cei care vin.

     În momente de cumpănă, prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu a fost prietenie. Însă când dragostea pare să fi devenit doar prietenie, ai pierdut deja în ambele direcții.

by -
3

Demonii iubirii

   Dintotdeauna oamenii  visează să găsească acea persoană care îi completează perfect, cam de când citesc primele basme ale copilăriei și se pun în locul prințesei sau al lui Făt-Frumos. Povestea spune că la începuturi, trăiau pe pământ ființe androgine: un bărbat și o femeie lipiți spate în spate. Puterea lor era nemărginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărât să îi despartă. Jumătățile, astfel separate, au început sa moară de tristeţe, de dor și de însingurare. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. A fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume. De atunci, cele două jumătăți se caută una pe alta toată viața. Când se găsesc,  încep problemele.

   Și  rebelul macho, și burghezul gentilom, și intelectualul subțire au pus la un moment-dat întrebarea: „Vrei să fii a mea?” Eventual… „până când moartea ne va despărți?” Ce fericite am fost, câtă mândrie și bucurie au inundat inimile… Câte vise ne-au copleșit, ce viitor de iubire ne așteaptă…el ţinându-ne strâns de mână, pășind împreună pe drumul vieții în doi. Eu a ta, tu al meu! Pe vecie! Cu cât drag făceam prezentările: Soția mea/soțul meu”! Asta – o vreme, după care, parcă începem să fim așa, puțin obosiți și scurtăm exprimarea: la o cafea cu prietenele, el, iubitul meu, soțul meu devine doar „al meu„” ea, unica, minunata, apare în conversația cu amicii pe un ton sictirit ca „Iar mă sună aia a mea”!

   Cu timpul, viața noastră se reduce la ceea ce agonisim: avem o casă, o mașină, o diplomă, un soț ori o soție. Le posedăm! Sunt în proprietatea noastră, că doar am muncit din greu pentru ele! Devenim demoni care posedă  suflete, fără să știm că singurii demoni cu care trebuie să luptăm sunt cei din lăuntrul nostru, din orgoliile noastre insațiabile. Te crezi stăpân  când ajungi să spui „vie împărăția mea, facă-se voia mea”!  Fascinația începuturilor, atunci când doream să aparținem trup și suflet celuilalt, utopia devenită realitate ajunge, de fapt, o distopie.

   „Iubirea ce rotește sori și stele” (Dante) nu dă dreptul de posesie asupra unui om pe care îl iubești. Nu poți și nu ai dreptul să frângi aripile persoanei pe care o iubești, să o legi cu lanțurile unei așa-zise iubiri care vrea să controleze tot. Când iubești cu adevărat, crezi! Crezi în tine, crezi în cel pe care îl iubești.

   Și dacă ești – sau crezi că ești – o femeie sau un bărbat extraordinar, nu poți cere totul, pentru că nici tu nu ești totul. Ești doar o parte importantă, atât. Tot ce avem este ceea ce suntem: condiția noastră de oameni, concretizată în respirația și trăirea fiecărui moment.

   Doamnelor, de multe ori folosim o propoziție pe care bărbații detestă să o audă: „Trebuie să vorbim despre noi!” Să nu fim ipocrite, toate o folosim când o apropiere prea mare devine, în realitate, înstrăinare și simțim ca paradisul se clatină. Mă întreb…suntem pregătiți, noi, oamenii, să trăim în Paradis? Dacă iubirea devine o permanentă preocupare de a păzi ceea ce crezi că posezi se va numi tot iubire? I-aș spune…vigilență!

   În societatea românească se pare însă că există o singură poziție acceptată: bărbatul este cel cu drept de proprietate, femeia înțelegând că el este „seful”, „stăpânul”. Dar noi, doamnele, dușmane absolute ale genialității umane (reprezentată, evident, de jumătatea masculină!) suntem istețe, și știm că Dumnezeu l-a creat pe bărbat la sugestia Evei, spunând: „- Lasă-l pe bărbat să creadă că a fost primul!” Asta rămâne între noi, femeile 🙂

    Și pentru că mereu ne întoarcem la literatură, iată opinia „trădătorului” Charles Bukovski: „Femei – îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumusețea aproape pură a unui alt chip, total și încântător feminină. Erau mai cu moț decât noi: plănuiau mult mai bine și erau organizate mai bine. În vreme ce bărbații se uitau la fotbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur și simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârșeam singuri și nebuni.”

          Bărbați, femei, suflete pereche…persoane cu care putem merge de mână, nu legați de mâna…Persoana pe care o iubești nu trebuie să fie a ta, să-ți aparțină. E suficient să fie.

          

 

 

 

 

 

 

by -
4

Alegeri şi dileme

   În vremea copilăriei mele, atunci când un cuvânt poate să nască poveşti, îmi trecuse pe la urechi, prin nu știu ce neatenție a celor mari, cuvântul „amantă”. Nu îmi amintesc cu exactitate contextul, dar în mintea mea, amanta a rămas ca un fel vrăjitoare, o femeie malefică, un demon care fură „cumințenia” unui bărbat și provoacă lacrimi mamelor și copiilor.

   Au trecut ani, am cunoscut oameni, am aflat poveștile lor. Am citit multe cărți, m-am îndrăgostit de personaje care – surpriză! erau amanți ori amante. Buchisind tainele cuvintelor am descoperit că acum câteva sute ani, romanii foloseau verbul „a ama” pentru „a iubi”. Luat de la strămoșii latini, acest „amans amantis” înseamnă „cel care iubește”. Este ”meritul” francezilor de la care am împrumutat și alterat înțelesul cuvântului, făcându-l sinonim cu „metresă”. Simțiți cum „zgârie” auzul? De preferat românescul „ibovnică”, „țiitoare”, de ce nu „loc-țiitoare” 🙂 ?! Pentru că o amantă este doar o femeie. Și ne grăbim să folosim cuvinte-etichetă cu atâta ușurință și nepăsare, suntem prea grăbiți și superficiali să căutăm dincolo de aparențe. Nicio femeie nu s-a născut amantă. A devenit amantă abia în clipa în care a întâlnit un bărbat. Și amândoi au avut de făcut niște alegeri.

   Istoria este plină de amante celebre și bărbați însurați. În anumite culturi, amanta este acceptată în mod firesc de către membrii comunității. Unele femei sunt educate și crescute pentru a fi amantele perfecte, cum sunt gheișele din Japonia, gata să ofere orice unui bărbat, inclusiv plăceri…intelectuale. Despre harem, ce s-ar mai putea spune? Visul secret al oricărui creștin!

   Dincolo de cazurile degradante în care o femeie alege să fie amantă visând la bijuterii, vile și vacanțe exotice, o amantă este doar o femeie într-o situație ingrată, dar asumată. Este o parteneră într-un „joc interzis” al vieții, de multe ori singură și tristă. Amantele oneste au fost fete cuminți, visând la povești de iubire. Și iubirea a venit, neîntrebând când, cum și de ce. O amantă onestă este o femeie care a ales să ofere, să fie prietenă și iubită, dar să nu ceară mai mult decât i se poate da. Și sunt multe. Poate fi o mătușă despre care știm că este divorțată din tinerețe și a ales să-și crească singură copiii, dar care așteaptă cu nerăbdare cele două săptămâni de concediu la „băi” petrecute împreună cu iubitul însurat. O singură dată pe an! Poate fi o profesoară strălucitoare și originală care a ales să nu se căsătorească niciodată, pentru a putea scrie cărți pentru copiii altor oameni, zâmbind tainic în timp ce schimbă câteva vorbe la telefon cu iubitul, mare inginer, cu soție și doi copii, al cărui timp este drămuit. Poate fi vecina de la etajul trei, poate fi vânzătoarea de la pâine. Femei care au ales să trăiască astfel, din dragoste, din singurătate…

   Cum rămâne cu fidelitatea într-un cuplu? O vorbă înțeleaptă spune că un bărbat fidel, la a treia nevastă trebuie să aibă aceeași amantă! Grigore Mosil considera că „Fiecare bărbat are nevoie de o amantă! Nevasta crede că el e la amantă, amanta crede că e la nevastă, şi aşa, el poate să şadă liniştit în bibliotecă să citească!” Totuși, dincolo de glumă, fidelitatea este obligatorie atâta vreme cât te simți pereche, când îl iubești și respecți pe celălalt. Ce se întâmplă când fidelitatea începe să se resimtă ca o lesă, când o relație sau o căsătorie începe să ”scârțâie”? Cred că atunci este momentul în care doi oameni care s-au iubit trebuie să învețe cuvântul „loialitate”. Un om fidel va putea trăda, unul loial, niciodată.  Fidelitatea ține de promisiuni, loialitatea de corectitudine. Doamnelor, ce ați prefera, un soț fidel sau un soț loial? Da, de preferat ambele, dar cine spune că putem avea totul?  Dar acest mod de privi lucrurile nu poate fi înțeles decât de cei care posedă un anume fel de a trata lumea și pe ei înșiși cu obiectivitate și noblețe. Dacă dragostea a dus la promisiuni și inele, trebuie să avem grijă  și de sufletul nostru, dar și de  al celuilalt. Pentru ca o căsnicie să nu se transforme în „căznicie”, o osândă a vieții pe care o privim ca pe o boală incurabilă, este nevoie în primul rând de loialitate, prietenie, comunicare.  Nu încerc să preaslăvesc amantele, nu încurajez adulterul. Dar nu susțin nici ideea „jugului comun” care stinge orice dorință de viață, pentru o cauză uitată de mult.

   Nu aș vrea să închei fără să amintesc de una din actrițele mele preferate, Katharine Hepburn, cea care a jucat în nouă filme alături de Spencer Tracy, cu care a format un cuplu nemuritor pe ecran, dar cu care nu s-a putut căsători niciodată, Tracy fiind deja căsătorit și devotat catolicismului. “Spence este pentru mine tatăl meu, soţul meu şi fiul meu”, spunea Katharine. Cine le putea privi relaţia ca pe un banal adulter? El nu putea divorţa, ea a fost femeia care l-a iubit necondiţionat, fără pretenţii. La fel ca în povești.

Sursa foto: procinema.ro

 

by -
5

Cea mai frumoasă ţară este patria

  Exista momente când și cuvintele, și tăcerea dor la fel de tare. Cuvintele nu își mai îndeplinesc menirea, nu mai au forță și ecou, tăcerea apasă și tot ce-ți rămâne este un oftat adânc și hotărâtor: este timpul să acționezi.

  O glumă foarte gustată de misogini este aceea că atunci când femeile plâng, omenirea evoluează.  Superficială încercare de a explica lacrimile femeii. Da, femeia plânge, plânge mult. Dar vine ziua când lacrimile seacă, femeia ia decizii și acționează.

   Pe parcursul istoriei, reprezentantele înaltei societăți dar și soțiile domnitorilor au fost alături de soții lor când aceștia se confruntau cu situații politice dificile: la români „nu e nici un colț de taină unde să se ascundă, sfioase, femeile. Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate și, când Domnul cade, ea e gata să joace rolul său.” (Nicolae Iorga). Își mai amintește cineva de tânăra care în 1989 flutura un steag tricolor, fără stemă, pe acoperișul Comitetului Central? Se numea Gabriela Nanuș și avea doar 17 ani. Ca și în vremurile de demult, femeile sunt aici și acum,  prezente în viața cetății.

   În orice perioadă tulbure a istoriei, în războaie și dictaturi, femeile au avut cel mai mult de suferit.  Pentru că misiunea femeii este să apere familia, să o țină laolaltă. Pentru că ele sunt soții, fiice și, mai ales, mame. Pentru că femeia tresare când aude cuvinte precum: viață, familie, dor. Pentru că femeia iubește pacea, liniștea, adevărul. Pentru că femeilor le pasă. Știați că primul premiu Nobel pentru pace a fost acordat unei femei, baroneasa Bertha Sophie Felicita von Suttner, cea care l-a convins pe creatorul dinamitei, Alfred Nobel, să includă și un premiu pentru pace în testamentul său?

  Când pe scaunul justiției tronează nedreptatea, când ziua de mâine pare îndepărtată și sub semnul incertitudinii, femeile își oțelesc inimile și luptă pentru libertate, pentru schimbare. Schimbarea s-a produs în 1989. Dar a fost nevoie de 26 de ani pentru ca această schimbare să se petreacă la nivel de individ, să se propage la nivelul societății. Prețul? Îl știm cu toții, l-am plătit. Dar copiii noștri? Ce lăsăm copiilor noștri? O viață demnă, departe de minciună și lașitate, curajul de a visa şi fericirea de a-ți vedea visele împlinite.  Pentru că există un timp pentru a tăcea și un timp pentru a vorbi, haideți să le oferim copiilor noștri o patrie: „Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei… coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei… plăsmuirile nevinovate ale inimii noastre… locul unde am iubit şi am fost iubiţi…” (Alecu Russo)

Sursa foto: Giduri Turistice

 

by -
3

Un fluture în chihlimbar

„Singurătatea e un oraș

În care ceilalți au murit. (…)

 În valea dintre suferință și moarte,

Singurătatea e un oraș fericit.” Ana Blandiana

   Deși suntem din ce în ce mai mulți, se pare că suntem din ce în ce mai singuri. Într-o lume a comunicării și conexiunii, trăim paradoxul debranșării de semeni, al însingurării. Singurătatea nu alege, nu tratează preferențial, nu face diferență între sexe. Singurătatea este o tragedie din care o companie japoneză a considerat că poate trage foloase: a lansat un serviciu prin care femeile singure pot închiria un bărbat de vârstă mijlocie ca partener de dialog și însoțitor la cumpărături, pentru doar zece dolari pe oră! Ce părere aveți, doamnelor? Cam scump și…un bărbat ca însoțitor la cumpărături? Niciodată!

   La prima vedere o femeie singură va încerca să demonstreze că îi este bine. Bine cu o rochie nouă, cu o ieșire de sâmbătă seara împreună cu prietenele, cu un bun-simț care o va împiedica să-și ia drept partener un pahar de băutura.  O seară tristă de iarnă, o liniște în jurul ei care devine asurzitoare și haina singurătății începe să devină prea strâmtă, înăbușitoare, declanșând mecanisme neașteptate: după lacrimi și disperare, după analize îndelungate a ”ce-ar fi fost dacă…”, „dar dacă…„ „am greșit atunci când…”„ ar fi posibil să…”, femeile se revoltă. „Da, știu că valorez ceva. Știu ce și cât pot. Știu că pot iubi. Ştiu că merit să fiu iubită.” Aroganță, autoamăgire, disperare, speranță?

   Dar anii trec. Libertatea clamată odinioară se transformă în anunțuri discrete: „Doamnă, 47 de ani, îl caut pe Făt-Frumos. Accept și văduv cu doi copii.” Poate că aici este marea greșeală. Căutăm fericirea în lucruri perisabile. Și relațiile, de multe ori și oamenii sunt perisabili. Poate că nefericirea este sora geamănă a singurătății? Să fim fericite înseamnă să știm exact ce dorim, ce așteptări avem, la câte iluzii suntem dispuse să renunțăm?

   De ce presiunea este mult mai mare asupra femeilor singure decât asupra bărbaților? Au ajuns femeile să se teamă mai mult de „gura lumii” decât de abisul singurătății? Pentru a fi acceptate, femeilor li s-a impus, tradițional și obligatoriu, „dreptul” de a fi căsătorite.  Nu cumva și acum societatea se teme să lase femeia singură cu gândurile ei? Ar putea fi în pericol să se descopere pe ea!…

   Da, o femeie singură poate să braveze, să-și ascundă gândurile în spatele unor declarații sfidătoare. Pentru că singurătatea nu strigă, nu imploră, se ghicește în tristețea privirii, se citește printre rânduri.  Singurătatea bărbatului are tendința de a se transforma în acțiune. De cele mai multe ori, bărbatul va căuta leacul împotriva singurătății utilizând: o bere, un meci urmărit la televizor, o invitație la sex pe rețelele de socializare.

   Se povestește că atunci când un bărbat cumpără o carte despre singurătate, fiecare femeie din magazin va sări pe el. O femeie va cumpăra o carte despre singurătate, și toată lumea din librărie o va zbughi afară!  Anecdotă care ar trebui să ne pună pe gânduri…

   Dacă la 20 de ani femeile sunt prinse în vârtejul  tinereții, al descoperirii feminităţii atotputernice, visând marea dragoste care le va confirma valoarea reală sau imaginară a ființei lor, bărbații se învârt și ei în aceeași zonă a descoperirii de sine. Femeile se regăsesc în complimente făcute de multe ori cu un scop clar de tinerii masculi care își exersează puterea de seducție. Jocul durează câțiva ani, ducând în majoritatea cazurilor la o căsătorie. După care încep să gândească. Și visătoarele femei, și cuceritorii bărbați.  Ea va descoperi că el nu se mai extaziază de fiecare zâmbet și cuvânt, el va simți că i s-au limitat considerabil  ieșirile cu „băieții” și parcă simte cum îl apasă lanțul verighetei pe pinteni. Așa începe trista singurătate în doi.

   Cine poate spune care singurătate este mai tristă? Cea în care știi că va trebui să deschizi o ușă în spatele căreia nu te așteaptă nimeni? Cea în care doi oameni se înstrăinează și nu mai au în comun decât un spațiu locativ, câteva amintiri prăfuite, eventual un copil martor al unor vieți în care fiecare părinte gestionează cum poate povara unei existențe aparent normale?

   Există singurătăți care ucid câte puțin în fiecare zi, ne lasă goi, sfâșiați de povara ființei noastre cu care nu mai știm ce să facem. Există cea mai atroce formă a singurătății, singurătatea în doi care ucide dorința de viață, curajul de merge mai departe, de a vedea ce este dincolo de ziduri. Dar există și solitudinea, singurătatea dorită, aleasă pentru introspecție și creație. Sunt oameni pentru care singurătatea este opțiune și destin, cei care știu să transforme deșertul într-o oază. În turnul de fildeș al creației trebuie să fii singur. Cărțile, muzica, picturile au căpătat viață datorită solitarilor.

   Infatuarea unui bărbat poate numi singurătatea femeii „neputință autosuficientă”.  Bărbați de geniu, în singurătatea harului poetic au făcut vorbele să „cânte”. Iar femeile au scris romane: Pearl S. Buck, Jane Austen, Charlotte Brontë, Emily Brontë, Mary Shelley, Simone de Beauvoir, Anaïs Nin, Daphne du Maurier, Colleen McCullogh, Cella Serghi, George Sand, Ileana Vulpescu.  Și aș putea continua.

 

by -
7

 

      Cuvintele care dau viaţă

     „Că nu e om să nu fi scris o poezie,/Măcar o dată, doar o dată-n viața lui…” Când scrie omul o poezie? Când simte cum îi dă talentul târcoale, când  căutarea rimelor și a metaforelor îi provoacă neliniște și insomnii? Sau atunci când fiorii dragostei dau năvală, iubirea se revarsă din inima incapabilă să mai poarte povara tăcerii și devine vers, declarație înfierbântată de dragoste? Tinerii, bătrânii, pot depune mărturia încercărilor de poezie, unele mai reușite, altele mai puțin, dar toate, absolut toate, devenite amintiri nostalgice și motive de suspine melancolice.

   „Cea mai frumoasă jucărie este jucăria de vorbe” spunea Arghezi. Jucăria? Obiectul banal cu care se distrează copiii. Noi, oamenii, în marele joc al vieții folosim „jucăria de vorbe” să producem și să transmitem emoții, să dezvăluim gânduri, să dăm viață faptelor, iubirilor.

   Cât suntem de diferite față de bărbați știm și ne bucură acest lucru. Și mai știm că nu ne vom îndrăgosti niciodată de o poză, de niște pectorali „bine lucrați” și un zâmbet șmecher în colțul gurii. Dar putem să iubim o privire și cuvintele care știu să ajungă în acele cotloane ale sufletului, pentru că viața se inventează prin cuvinte până să ajungă faptă.

    Povestea de iubire a femeii pentru un bărbat e ceva dincolo de hormoni, de disperarea speciei care vrea să meargă mai departe. Și va începe totdeauna pornind de la cuvinte. Bărbatul nu se hazardează, el are nevoie de o imagine. Doamnelor, știți ce este o imagine? Conform DEX, imaginea este o reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări, mai concret, un obiect perceput prin simțuri. Așadar, bărbatul trebuie să simtă, femeia să-și imagineze, cu ajutorul cuvintelor. Bărbatul vrea acțiune, femeia, visare, emoție, sensibilitate. Femeile vor detalii despre tot: despre el, despre sentimentele lui, despre ea în ochii lui, despre cum cum vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

    Femeia independentă, dar mai ales femeia intelectuală, va suferi mereu de un complex de inferioritate. Ea nu va avea niciodată timp să se consacre frumuseții și imaginii sale, îngrijirii atât de atente precum o cochetă, a cărei unică grijă este aceea de a seduce; va prefera să citească o carte, să vadă o expoziție, să asculte un concert. Ea știe că este o conștiință, nu va putea să-și „ucidă” privirea ironică și să-și preschimbe vorbele într-un tors de pisicuță. Ea nu este precum surorile ei, sclavele fardului și ale salonului. Simțind cât este de neîndemânatică, va vrea să își ia revanșa. Dorința de a seduce, cea din inima dar și din creier, poate să ofere percepții greșite: ea va vorbi în loc să asculte, își va etala cele mai subtile gânduri și emoții, își va contrazice partenerul în loc să-l aprobe.

   Când vă uitati în oglindă și simțiți că parcă nu v-ați încadra în canoanele frumuseții și parametrii perfecțiunii, gândiți-vă că fotomodelele din reviste sunt prelucrate de calculator, iar cele de pe FB necesită ore lungi petrecute în compania trusei de machiaj. Nu sunteți perfecte? Și ce dacă? Nici măcar femeile perfecte nu sunt perfecte. Și, până la urmă, ce poate fi mai plictisitor decât perfecțiunea?

   Bărbatului îi este uşor să facă dragoste cu o „imagine” aleasă la întâmplare, care poate să-i bucure trupul şi să-i  satisfacă „ego-ul”. Uneori, bărbatul are nevoie doar de o femeie și de oxigen. Ei nu au timp, ei nu au lacrimi, ei nu au vulnerabilități. Ei au un paradis al lor în care nu se spun și nu se trăiesc cuvinte. Femeia are nevoia permanentă de sensibilitate tradusă în cuvinte, de ce nu și în flori?!  Bărbaţii pe care-i numim „mari” sunt aceia care – într-un fel sau altul – își iau pe umerii lor greutatea lumii și a iubirii declarate. Sunt bărbații încăpățânați care ne țin strâns de mână și ne promit ca vom merge împreună până la capătul lumii, chiar dacă știm că lumea se poate sfârși mâine. Sunt bărbații care nu se tem de cuvinte și își găsesc împlinirea lângă un suflet-pereche: „Dacă tu ești a mea, dacă tu îți dăruiești eul tău mie, atunci și eu o să-ți dăruiesc ție și tuturor celorlalți lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aș închide buzele și aș tăcea viața întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aș tăcea retras în mine și nimeni n-ar ști după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” (Lucian Blaga către Cornelia Brediceanu)”.

    Mintea bărbatului, mintea femeii. Cuvintele care dau viață sau ucid iubirea. Nichita Stănescu, cel care descifra hieroglifele trăirilor, a elucidat (prin cuvinte!) misterele ambelor sexe: „Şi-ţi auzeam gândurile cum mă priveau…”.

 

 

 

 

by -
8

Dragostea printre jaluzele

   Gelozia  este sentimentul care umbrește și întemnițează înțelepciunea. Una dintre cele mai dureroase emoții umane, gelozia ne aduce în pragul disperării, întunecă rațiunea, poate depăși limitele înțelegerii, conducând la excludere și însingurare.

   În 2011, un raport al Organizației Mondiale a Sănătății anunța că gelozia este cea mai distructivă dintre toate pasiunile umane, fiind cauza majorității crimelor pasionale de pe mapamond. Atât de des întâlnită, probată, şi-atât de bine ascunsă… Metaforic, am numit gelozia „dragoste printre jaluzele” ( cuvânt înrudit semantic și etimologic cu „gelozia” luat de la francezul „jalousie”),”), sentiment nemărturisit, tăinuit, ascuns în umbra rațiunii.

   Trăgând cu ochiul și la alții (tipic feminin, veți spune!) am aflat că există un top al geloziei la diferite națiuni: spaniolii geloși aveau dreptul sa-și închidă soțiile în mănăstire, pentru un timp limitat sau pentru totdeauna; rusul nu-şi ucide soția necredincioasă, ci se spânzură el; germanii fac din gelozie o chestiune de onoare, pentru a avea ocazia să se bată; americanul nu este gelos, fiindcă prețuiește mai mult timpul și sănătatea lui decât pe soție; grecul nu este gelos deoarece consideră că, din toate câte se pot repara pe lume, cel mai ușor se repară pierderea femeii; triburile din insulele Sandwich taie urechile femeilor suspecte de infidelitate; somalezii cos preventiv labiile vaginale ale fetițelor. Despre români cam știm: în linii mari, învinețesc ochii „păcătoaselor”! Bogată istorie, mândre civilizații, femeile mereu oprimate.

   Şi-atunci de ce m-ar mira că suntem tot noi, femeile, arătate cu degetul? De ce până și cei mai mediocri dintre bărbați se simt ca niște zeități atunci când se compară cu femeile? Îmi spunea un cunoscut: „Uneori sunt atât de gelos încât îmi vine să sparg ceva: semințe, telefoane, conturi de Facebook!…”

   Bărbații tind să nege sentimentele lor de gelozie, dar o reprimă adeseori prin furie si violență, în timp ce femeile admit mult mai repede sentimentelor de gelozie si reacționează manifestând depresie, tradusă prin…vigilență! Se știe: o femeie geloasă va investiga mai bine decât F.B.I.-ul!

   Dar totul se explică: încă din cele mai vechi timpuri, bărbații au fost preocupați de reproducerea speciei, în timp ce femeile s-au axat pe siguranța ei. Astfel, gelozia masculină se va raporta mai mult la sexualitate, iar cea feminină la afectivitate, sinonimă nevoii de siguranță și stabilitate. Formele hidoase prin care se manifestă gelozia, înseși cuvintele „gelos”, „a gelozi” devenite periorative, atrag priviri piezișe și ironii. La femei, nesiguranța cu privire la propria valoare duce adesea la gelozie, la anxietate, la dorința de control; din păcate, la bărbați se va transforma în agresivitate și brutalitate.

   La gelozie nu ar trebui să se răspundă agresiv, ci cu dialog și dovezi de încredere. Toți visăm o dragoste reciprocă, una care să ne absoarbă cu totul, pe care să nu o împărțim cu nimeni. Când suspectăm că ființa iubită se gândește la altcineva, devenim nefericiți și răzbunători. Cauza nefericirii noastre este acum obiectul urii noastre. Îl vom urî pe cel iubit pentru că ne provoacă cele mai rele gânduri, frustrări. Îl vom invidia și urî și pe cel care se bucură acum de atenția persoanei iubite. În simbolistica populară al culorilor, galbenul este asociat cu idea de gelozie, pornind de la expresia „galben de invidie”. Gustul dulce al dragostei va fi înlocuit de amărăciunea de fiere a geloziei. Trandafirul galben este și el catalogat ca un mesaj direct al geloziei. Și tot în popor se spune că „bărbatul este capul, iar femeia este gâtul”. După cum se știe…gâtul poate întoarce capul în orice direcție vrea el! 🙂

    Recunosc: literatura nu a produs niciun personaj feminin asemănător lui Othello. Dar am întâlnit atâtea Desdemone… cât „polițiste sub acoperire”!!!

Sursa foto> Printerest

 

by -
4

Vocile care refuză tăcerea nu vor putea fi oprite! „Necredincioasa” Ayaan Hirsi Ali este eroina timpurilor şi vremurilor noastre care ne reamintește că speranța începe abia atunci când crezi că ți-ai pierdut-o pe toată.

Când vorbele tac, conştiinţele să vorbească!

     ”100 de cărți pe care trebuie să le citești într-o viață”? Sunt mult mai multe! De citit și de recitit! Asta este o idee care nu-mi dă pace: timpul vieții mele va fi insuficient pentru câte cărți aș mai avea de citit… Cărți valoroase, cărți care te „bântuie”, care îți alungă somnul. Da, unele dintre noi chiar suntem „intelectuale la cratiță”. De multe ori ma surprind căutând un echilibru între ceea ce trebuie să ofer ca mamă, soție,  „formator de conștiințe”, încercând să „fur timp” pentru marea mea pasiune, cărțile. Nu ma interesează ceea ce este „la modă” în materie de haine, pantofi ( a nu se trage concluzia că mă situez „underground” :-)!), dar mărturisesc: mă preocupă…bârfele literare. Citesc și o carte despre care se vorbește, una „proaspătă”, măcar să fiu avizată, să pot avea o părere pro sau contra. Uneori mai urmăresc chiar și canalele de știri!!!

          Citesc, scriu, ascult muzică, iar citesc…  Uneori mai și gândesc! În primul rând mă gândesc la cărțile citite, la „sic transit gloria mundi”.

Și toată „vorbăraia” asta se vrea o pledoarie. Pentru că observ cum se pun etichete cu atâta ușurință…  Femeie = superficialitate, snobism, diletantism? Și câte ați mai avea de spus, domnilor!…

   Drama este că știm exact în ce lume trăim. Cumva, peste noapte, noaptea unui „ dolce far niente”, lumea s-a schimbat. Este un fapt care nu mai poate fi negat. Astăzi, împreună cu toți analiștii politici ne uităm la Putin și Trump. Repede, îl adăug si pe Erdogan. Acestea sunt figurile emblematice ale unei lumi în schimbare. Însă, pentru a-i putea înțelege pe Putin, Trump și Erdogan, ar trebui cercetate rădăcinile lor istorice. Ei nu au apărut de nicăieri. În spatele lor se află, maiestuoasă, istoria. Și despre cei trei se poate spune că reprezintă ideile pe care s-au construit propriile lor țări, națiuni și civilizații.

   Turcia este o țară puternică. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională, al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei.

  Dar, din când în când, fostele imperii își resetează orgoliile, iar democrația rămâne o vorbă-n vânt. Conducerea de către popor devine o iluzie,  se lasă fascinată de câte un cârmuitor sau altul, un simplu om, un simplu mergător pe două picioare, dar care face istorie.

   Erdogan este un islamist care oftează după vremurile de glorie ale Imperiului Otoman. Toate acţiunile lui confirmă că Turcia a abandonat reformele democratice și se îndreaptă cu pași mari, hotărâți, spre restaurarea Imperiului Otoman Musulman și spre rolul de lider atotputernic al lumii musulmane.

    În aceste momente, când puțini înțeleg și au curajul să o spună, în Turcia are loc o „Revoluție islamică“ – la fel ca în Iran, în urmă cu 40 de ani. Și cine „suportă costurile” unei revoluții? Poporul, mulțimea de anonimi, iar vocile care se ridică din mulțime sunt pedepsite.

    În cadrul procesului pentru dictatura instaurată în Turcia sunt judecaţi pentru propagandă teroristă nouă scriitori, jurnalişti şi lingvişti, printre care și scriitoarea turcă Asli Erdogan şi lingvista Necmiye Alpay.  Scriitoarea a fost acuzată de ”propagandă în favoarea unei organizaţii teroriste” şi de ”incitare la dezordine”.  Ele riscă închisoarea pe viaţă.

   Fiziciană de profesie şi laureată a numeroase premii, Asli Erdogan, care nu are nicio legătură de rudenie cu preşedintele Recep Tayyip Erdogan, este autoarea unor romane traduse în mai multe limbi străine. Cel mai recent roman, “Clădirea din piatră’, a primit în 2010 cel mai prestigios premiu literar din Turcia, „Sait Faik”, şi a fost tradus în suedeză, norvegiană şi franceză. (AGERPRES)

   În tot acest proces kafkian, Europa este preocupată în prezent de „criza refugiaților”.  Europa trebuie să își asume responsabilitățile care îi revin, reinstituind valorile pe care le-a promovat, după secole de vărsare de sânge: democrația, drepturile omului, libertatea de opinie și de exprimare… ”Libertatea de expresie este esenţială pentru orice scriitor, dar aceasta este, adesea, incomodă pentru instituţii sau regimuri politice.” (Dan Lungu)

  Care a fost în aceste condiții prima reacție a Uniunii Europene? Uniunea Europeană i-a cerut lui Erdogan să nu legalizeze pedeapsa cu moartea! Prea târziu! Turcia modernă a fost deja executată!

          P.S. Vocile care refuză tăcerea nu vor putea fi oprite! „Necredincioasa” Ayaan Hirsi Ali este eroina timpurilor şi vremurilor noastre care ne reamintește că speranța începe abia atunci când crezi că ți-ai pierdut-o pe toată.

by -
7

Promisiuni şi jurăminte

    Iată că, poate prea repede, s-au terminat și sărbătorile… Gata cu săruturile sub crenguța de vâsc, gata cu promisiunile solemne în fața bradului și a anului nou care așteaptă, răbdător, să le și ținem.

Promisiuni și jurăminte? Nu cred în jurăminte, vă jur! 🙂  Însă în promisiuni? Asta este altă poveste…

   Observ cum în ultimii ani, jurămintele au ajuns la mare modă, inclusiv la nunți. Puțini cunosc povestea acestor jurăminte de dragoste eternă, certificate de preot și invitați: în timpul Imperiului Roman, cetățenii bogaţi semnau documente cu drepturi de proprietate, astfel declarând public că unirea a fost legalizată și este o căsătorie de drept comun. Pe de altă parte, căsătoriile în rândul clasele inferioare erau căsătorii ,,libere”. ,,Tatăl miresei” o „livra” mirelui, iar cei doi conveneau prin jurământ că s-au căsătorit. Acum…noi, modernii, pentru o mai mare „siguranţă”, semnăm și contracte nupțiale cu durată determinată, dar rostim plini de entuziasm și jurăminte…cu perioadă de valabilitate nedeterminată.

   Toţi îndrăgostiţii fac jurăminte de credinţă. Și, aproape toți au ghinionul să nu le poată respecta. Ei motivează abdicarea în faţa unui asemenea jurământ nebunesc cu explicația atât de inocentă și confuză că…„Ei, oameni suntem!” Până și literatura poate să…certifice: de la Verlaine cu „Să ținem fruntea lângă frunte, mâna-n mână/Fă-mi jurăminte ce-i călca-ntr-o săptămână!” până la creațiile internauților: „Te iubesc din cunoștintă/Și îți spun ca jurământ/Tu ești singura ființă/Ce-o iubesc pe-acest pământ!”

   Din copilărie am învățat un lucru:  că nu-i de glumit cu promisiunile, că făgăduiala dată e datorie curată… Aș zice ca e bine să gândim de două ori până să promitem un lucru, să fim responsabili de îndeplinirea promisiunii făcute, pentru că, ce bine ne simțim atunci când ducem la îndeplinire o promisiune!… E ca o răsplată, te simți mai bun, mai demn de respectul tău și al celor  din jur. Promisiunea e o parte din propria ființă, o parte din mecanismul demnității proprii. Sunt promisiuni pe care le facem și care ni se fac. Promisiuni reale și promisiuni deșarte. Promisiunea este o experiență la care vor participa minim doua conștiințe, care ne poate influența pe termen lung sau scurt, destinul. „Mi-ai promis că vom sta toată viața împreună!” – a fost promisiunea care a ținut cont  numai de circumstanța din momentul în care s-a afirmat asta, pentru că totul în jurul nostru se schimbă, inclusiv noi.

   Acum se naște întrebarea:  cine sunt cei care,  în general, respectă promisiunile? Bărbații sau femeile? Asta în contextul în care substantivul „promisiune” e de genul feminin… Poți avea  mai mare încredere în cuvântul unui bărbat decât în cuvântul unei femei? Orice promisiune de la un bărbat va deveni o lecție de viață. O fac doar pentru a câștiga timp sau un pic de simpatie, ori pentru a-și masca greșelile. Indiferent ce declară, bărbaților nu le place să se schimbe. Se plac foarte mult așa cum sunt și nu găsesc nici cel mai mic motiv pentru care ar trebui să renunțe la lucrurile care le fac plăcere. Imediat cum pronunţă cuvintele așteptate:

( „Promit să nu mai mă port grobian”, „Promit să nu mai uit când e ziua ta…”) caută și soluția ca să nu fie nevoiți să le pună în aplicare. Cea mai mare greșeală este să speri că visul va deveni într-o zi realitate. Că el, înțelegând, în sfârșit, ce comoară are alături, își va da seama ce poate pierde și atunci va avea loc minunea.

   Unii cred că-i o idee bună să obțină a doua șansă în schimbul unei promisiuni.  Problema cu promisiunile? Sunt inutile! Un bărbat cu adevărat matur îi va spune unei femei ce simte, atunci când simte, îşi va ţine promisiunea, iar cuvântul său va fi unul de încredere. Poate singura promisiune adevărata este de a ne strădui să facem tot ce este omenește posibil, în cadrul circumstanței promisiunii făcute, acceptând schimbarea și neprevăzutul, fără a ne îndepărta de conștiința noastră.

   De ce fug bărbații de cuvintele magice „te iubesc”? Pentru că „te iubesc” reprezintă un legământ, o promisiune.  Lucruri înspăimântătoare pentru unii bărbați. Simt că semnează un „cec în alb” spunând aceste cuvinte, o promisiune care îi va face vulnerabili dacă va fi încălcată, va provoca suferință și în viața lor. Și ei nu vor să-și încalce promisiunile față de femei! 🙂 Și totuși, măcar de dragul echilibrului, să nu omitem promisiunile-amenințări feminine: „Iubitule, aşteaptă-mă, vin îndată. De mine şi de moarte nu vei scăpa niciodată!” (Ion Baiesu)

   Dacă mâine ar trebui să-mi reînnoiesc jurămintele, ce aș spune?  Îți promit că te voi contrazice de câte ori va fi necesar! Îți promit că nu iți voi spune niciodată că lucrurile sunt în regulă, atunci când totul merge prost! Îți promit că voi fi aici atunci când vei avea nevoie de mine! Îți promit că nu o să vopsesc realitatea în  roz și că îţi voi spune întotdeauna adevărul, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care ai vrea să îl auzi! Îti promit ca voi fi mereu omul tău de bază,  partenerul tău și complicele tău! Îti promit că nu te voi lăsa să te pierzi pe tine însuţi!

          Dar… „Când fac promisiuni şi jurăminte,
Mă ţin întotdeauna de cuvinte;
Iar după ce le fac, e lucru sfânt
Că nu mă ţin vreodată de cuvânt.” (Marius Robu)

by -
6

    Din an în an…decalogul imperfectelor

     Noaptea care desparte anii a fost dintotdeauna înconjurată de mister şi vrajă. De Anul Nou sunt cunoscute vrăjile, descântecele, farmecele şi ritualurile magice de ghicire a viitorului şi urările pentru anul care începe. Totul capătă aură de magie, de la împodobirea casei cu vâsc, simbolul nemuririi și al regenerării până la provocatoarea lenjerie roșie, și asta pentru că fiecare an nou este un prilej de iluzii, precum fiecare sfârşit de an  înseamnă o irosire a speranțelor și un inventar al eșecurilor.

   A mai trecut un an. Bifăm ultimele zile din calendar și îl așteptăm pe următorul. Este unul dintre acele momente în care privim, precum zeul Ianus, în trecut și în viitor, simultan.

   Noaptea care ne pregătește pentru anul ce va să vină este momentul potrivit pentru reflecţie și introspecție

          „Tinerii spun ce fac, bătrânii ceea ce au făcut şi proştii ceea ce doresc să facă…” Mi-aduc aminte, era cu vreo 15 ani în urmă (râdeți, tocmai ați citit proverbul!) că făcusem o listă lungă, lungă… cu ceea ce regretam, cu ceea ce nu așteptam, cu ceea ce nu îmi doream să mai trăiesc. Dacă „ne-dorințele” mele s-ar fi îndeplinit, dacă regretele mele s-ar fi schimbat în reușite, anul următor putea fi considerat unul dintre cei mai buni…

    Mi-am regretat lașitățile care m-au împiedicat să fiu eu, să ofer măști agreabile atunci când toată ființa mea era sfâșiată între un „da” comod și ipocrit sau un „nu” eliberator dar greu de pronunțat…

          Am regretat faptul că am judecat fără să cunosc îndeajuns…

Am regretat situațiile în care am căutat orice fel de pretext pentru a mă absolvi pe mine și de a învinovăți pe altii…

Am regretat iluziile pe care le-am creat și acceptat în viața mea, fără să am puterea de a le spulbera…

Am regretat că nu am privit mai mult norii, apusul și marea…

Am regretat visele sfărâmate….visele mele și visele altora…

Am regretat oamenii rămași sub o cruce, pe care nu i-am îmbrățișat când ne-am văzut ultima oară…

Am regretat întrebările nepuse, cele pe care le-am ignorat, cărora nu le am vrut să le caut răspunsul…

Am regretat lecțiile pe care viața mi le-a oferit și pe care am vrut să le uit…

Am regretat darurile pe care le-am primit, de care nu am știut să mă bucur…

   Dar toate aceste dureri nu s-au vindecat în noul an căruia îi ofeream lista….  Așteptări, dorințe… e frumos și ideal să le ai. Dar nu vă aşteptați să le obțineți pe toate într-un an! Dacă ar fi atât de simplu să ne îndeplinim toate visele, să ne vindecăm rănile… Pentru că nu timpul ne îmbătrânește, doamnelor!  Regretele ne obosesc sufletul, ne sting lumina din privire, ne adâncesc ridurile… Caruselul nebun al alegerilor făcute te saltă, te coboară, te aruncă-n apă,  te târăște în foc, și nici n-ai timp să înțelegi.

    La hotarul dintre ani ne dorim o viaţă nouă! Dar cum rămâne cu viața netrăită din interiorul nostru? Tot ce am fi putut trăi și am oprit din frică sau din comoditate, tot ce am refuzat, tot ce am amorțit și am anesteziat, tot ce am vrut să uităm ori am pretins că nu există, tot ce ne-am interzis să simțim sau să fim…

    Noi, minunatele, indispensabilele, muzele şi junghiurile din coasta bărbatului, trebuie să învățăm că umanitatea are doua aripi – femeia şi bărbatul. Atât timp cât aceste două aripi nu sunt la fel de puternice, nu își găsesc echilibrul, pasărea nu va putea zbura spre înalt.

    Anul cel Nou ne va aduce o viaţă nouă dacă vom ști să trăim clipă după clipă, până la capăt, dacă vom avea curajul să ne arătăm așa cum suntem în orice moment, să înaintăm în viață firesc, să ne odihnim atunci când am  obosit, să pornim din nou cu încredere.

 “Uneori, destinul nostru se aseamănă cu cel al unui pom în iarnă. Cine ar putea să creadă  că acele ramuri golașe vor înverzi și vor purta din nou flori? Noi sperăm, însă, și știm cu siguranță că așa va fi.”  Goethe 
 

 

 

 

 

 

by -
7

                Doamnelor, vine Crăciunul!

    Au apărut deja semnele care anunță venirea Crăciunului: mai întâi la televizor cu reclame vesele și oameni fericiți, apoi în vitrinele cu oferte atractive și sofisticate, pentru ca în cele din urmă,  luminile să inunde spectacolul nocturn al orașului.

   Știm cam ce și-ar dori bărbații, a mărturisit Umberto Ecco: „Se apropie Crăciunul și în curând magazinele din centru vor fi pline de tați foarte entuziasmaţi care or să joace comedia generozităţii anuale – ei, care au așteptat cu bucuria ipocrită acel moment în care vor putea să-şi cumpere, pretextând că sunt pentru copii, trenuleţele lor preferate, teatrele de păpuşi, ţintele cu săgeţi și ping-pongul de interior.” Dar noi, „specia” atât de complexă și alambicată, la ce visăm? Cum simțim și cum am dori noi să fie Crăciunul?

   De Crăciun, femeile au multe fantezii….perverse! Eu personal – știu ca nu mă veți contrazice! – visez la un bărbat care în săptamâna curățeniei de dinaintea Crăciunului să se cățere pe geam, jumătate în afară, jumătate înăuntru și să lustruiască drăgăstos orice pată! După care, cu mișcări unduioase să aspire fiecare fir de praf. Tot la categoria „perversiuni” mă gândesc și la bărbatul care, cu șorț și mânecile suflecate, frământă ca un „macho” o cocă elastică de cozonac. Moment în care îmi amintesc și că săptămâna aceasta misoginul a…lipsit. Istețe cum suntem, ne imaginăm cât de ocupat este…

   Dincolo de problemele de la serviciu, dincolo de roboteala de acasă, dincolo de grija zilei de mâine, dincolo de tensiunile din politică, de la semafoare, din magazine, dincolo de supărări, stres, ședinţe interminabile, vă dezvăluiesc un secret : VIN SĂRBĂTORILE !!! Crăciunul este o sărbătoare magică  dacă știi să asculți, să priveşti, să simţi dincolo de reclame, agresivitate și zgomot. Doar atât: să îți asculți  inima.

   Cât despre sintagma, “a fi mai bun de Crăciun” vă mărturisesc ca nu sunt de acord cu ea.
Nu, nu cred ca “de Crăciun să fim mai buni“. Cred ca e normal să fim în fiecare zi buni, în fiecare zi măcar un pic… Crăciunul e menit să retrezească în noi duhul blândeţii, dacă anul care a trecut ne-a asprit inimile, ne-a încruntat frunțile… Există o singură noapte pe an când nimeni nu ar trebui să moară de foame, nimeni nu ar trebui să aibă lacrimi, decât poate de bucurie, când disperarea să nu-şi găsească locul printre oameni. Este acea noapte în care până şi ” fetița cu chibrituri” are parte de mirajul unei vieți mai luminoase.

   Sărbătoarea Crăciunului poate fi o bucurie pentru suflet, dar și o mare tortură, dacă ești singură. Ne putem preface că nu ne pasă, sau să trăim durerea însingurării extrem de acut ori să facem din Crăciun o zi a iubirii pentru noi.

   De multe ori compari realitatea cu ceea ce visezi să ai și ajungi, de fapt, „pe minus”: eu nu am dragoste, eu nu am partener… eu de ce nu am? Auzim de ceva vreme în jurul nostru pe rețelele de socializare, în literatura de dezvoltare personală, lozinci de genul: „Iubește ceea ce ai”.  Obsedantul verb „a avea”. Dar amintiți-vă, doamnelor, voi, prietenele mele necunoscute, pentru „a avea” este nevoie mai întâi de verbul „a fi”! Pentru a avea iubire, prima oară fii tu însăți, iubește-te pe tine, fii recunoscătoare pentru ceea ce ești și cum ești: minunată, firește! Și nu că v-aș învăța și lucruri rele, dar nu uitați, puțin egoism nu va strica niciodată, pentru că…tot bărbații ne-au învățat așa: fetele cuminți primesc daruri de Crăciun, cele rele….tot anul!

          Mă gândesc la Crăciun ca la cel mai bun timp, poate singurul timp din lungul calendar al anului, când bărbații și femeile par să-și deschidă la unison inimile închise, pentru că, de Crăciun, redevenim cu toți copii!

„Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi…” (A.Păunescu)

   Indiferent cât de mare i-ar fi sacul, Moșul nu poate să ne aducă fericire. Stă în puterile noastre, seduse de parfumul speranței care nu moare niciodată, să rescriem optimiste “inventarul” viselor, cu dorinţe şi idealuri noi. Să ne luăm copiii în braţe, să ne mângâiem  soții și/sau 🙂 iubitii, să lăsăm lucrurile să curgă de la sine…pentru că VIN SĂRBĂTORILE!

 

by -
5

Rubrica: Colţii misandrei

Kitsch-ul dispare, dragostea rezistă…

   Replică la articolul: Dragoste cu perioadă de valabilitate

   Atâtea vorbe, atâtea dispute în jurul termenului „feminism”. .. Citesc „feminism” şi tresar, înțelegând un soi de extremism, de mișcare ce pune în pericol rațiunea, castrează bărbații şi alungă dragostea. Dar, domnilor, când ne acuzați de feminism vedeți doar o manifestare exterioară care presupune luptă continuă și revendicări?  Taților de fete, nu vă doriți pentru fiicele voastre o lume în care ele sa fie tratate cu respect şi onestitate? De ce separați atât de tranșant feminismul de feminitate?  Acea magie care vă încântă simțurile, vă mângâie tâmplele și vă pregătește cafeaua? Spuneți ca iubiți femeia, dar vă irită… femelele?

    Hei, şi noi putem fi cinice! Am aflat că oxitocina, în combinație cu serotonina și dopamina „fabrică” o cantitate suficientă de iubire cât să tină…trei ani! Poate din această cauză Shakespeare i-a „ucis” pe Romeo și Julieta, ca să le poată salva dragostea, care s-ar fi evaporat oricum, din cauza superficialității și nepuțințelor umane. Dacă s-ar fi căsătorit, cine știe, poate ajungeau în situația să-mpartă și…balconul!

   Femeile, le puteți numi în multe feluri: curve, mahalagioaice, cicălitoare, materialiste, „scorpii”! Dar am întâlnit foarte puţine femei lașe. Singurele femei lașe pe care le-am cunoscut își apărau copiii sau fugeau de ridicol. Din lașitate, bărbaţii pot construi un zid chinezesc în jurul lor, imediat ce instinctul de vânător este satisfăcut, atunci când femeia îi va aparține prin trup, sentimente și devotament. Pentru că ceea ce numim normal, rutină, nu va fi niciodată poezie.

  Pentru ca dragostea să dureze trebuie să evadezi în afara timpului, să o recreezi în fiecare zi, să descoperi, să redescoperi, să încarci cu magie clipele petrecute împreună…

   Poate că marile iubiri nu sunt adresate indivizilor mediocri, poate că pentru o iubire care să dureze și să nu se transforme în calcule meschine este nevoie de personalități excepționale…

   Mi-am pus întrebarea:  această nouă generație care dă buzna atât de năvalnic, de revoluționar, de…sexual, mai cunoaște dragostea? De ce romantismul ne face să ne simțim stânjeniți, de ce emoțiile noastre ne rușinează ? Pentru că, oricât de bine ne-am camufla sub atitudini, cuvinte, aroganță, la finalul unei iubiri, lucrurile nu se schimbă pentru nimeni: în dragoste, ca și în război, vai de cei învinși!

   Și eu, și voi, dimineața, când ne trezim, consultăm mesageria telefonului, mesajele de pe Facebook și e-mail-urile. Nu vă este dor de o scrisoare de dragoste caligrafiată tremurat, pătată cu lacrimi și îndoită cu emoție?

   Despre relațiile matematice de congruență am mai ști câte ceva, dar ce te faci când te “omoară” „singurătatea numerelor prime” (Paolo Giordano)? Acele numere care se divid numai cu 1 și cu ele însele.  Sunt întotdeauna despărțite, deși prezintă ciudate lucruri în comun. Șirul de numere prime este neregulat, dar, din când în când apar câte doua numere apropiate, care nu reușesc totuși, să se atingă, cum ar fi, de exemplu: 71 si 73. Poate că adevăratul lor destin este de a rămâne singure… Două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Unii oameni se întâlnesc într-o dragoste pe care nu sunt capabili s-o trăiască, uneori nici să o recunoască. Este o interpretare  romantică ce duce cu gândul la sufletele pereche, poveste în care îmi place să cred.

   Marile alegeri ale vieții se fac în câteva secunde și se plătesc sau se sărbătoresc tot restul timpului rămas. Aceste alegeri ne vor defini viața.

   Cine suntem noi? Cine sunt cei de care ne-am îndrăgostit? Cât de mult ne autoamăgim când iubim? Întrebări pe care nu ni le punem niciodată când lucrurile merg bine. Întrebări cu miros de migdale amare…

 

Sursa foto>Pinterest

 

 

by -
25

Rubrica: Colţii Misandrei -replică la Rubrica: Colţul misoginului

       Sindromul STOCKHOLM-Parte a psihologiei naţionale?

 Rubrica Colţii Misandrei -replică la Rubrica Colţul misoginului(articolul Coaliția pentru familie și sindromul Stockholm)

  Pentru cititorii mai puțin familiarizați cu mulțimea de sindroame care ne tot dă târcoale sănătății mintale si bunului-simț, aș vrea să prezint, pe scurt, despre ce este vorba: sindromul Stockholm reprezintă un răspuns psihologic apărut uneori la un ostatic, acesta ajungând să arate semne de simpatie, loialitate și chiar respect voluntar față de cel care îl ține prizonier. De asemenea, sindromul poate să apară și în alte cazuri, cum ar fi în cel al unei soții maltratate sau al unui copil abuzat.

   La polul opus, într-o relație de antonimie, se situează sindromul Lima, când rǎpitorii ajung sǎ fie mai receptivi faţǎ de nevoile ostaticilor lor, în cazul nostru, bărbatul agresor manifestând uneori milă, înțelegere pentru soție, eventual copii.

   Și cum s-ar explica și aplica aceste  teorii pe tiparul familiei tradiționale românești, care se conduce încă pe principiul „Bataia e ruptă din rai”?  Eroarea se produce încă din momentul pronunțării „tradițional”, cuvânt care te trimite cu gândul la fapte, evenimente reale sau legendare  petrecute în trecut.  În trecut! Dar câte dintre noi nu avem o matușă bine „altoită” când se întoarce bărbatul de la „una mică” în compania prietenilor? Sau o prietenă care ne sună înlăcrimată, povestind cum s-a iubit cu soțul după ce și-a „furat-o” că „ăla micu’” face prea multă gălăgie sau că a fost ciorba prea fierbinte ori prea rece? Tradițional sau/și modern?

   Psihologii au constatat ca oamenii nu pot sta nefericiți perioade îndelungate de timp. Instinctul de supraviețuire, dorința de a proteja copiii, le va face pe femei să accepte, să caute să-l înţeleagă pe agresorul soț sau tată. Însa în spatele cortinei numite toleranță, iertare, se vor ascunde grave traume sufletești, pe baza convingerii că iertarea constituie un etalon al spiritului feminin.

   S-a demonstrat existenţa a doua forțe polare care orientează acțiunile oamenilor: dorința de putere şi dorința de supunere. În ceea ce numim „familie tradițională”, dorința de supunere învingea dorința de putere, femeia având doar obligații pe care și le asuma firesc.  Cel care aducea banii acasă își permitea să fie agresiv, irascibil, violent, să impună o ierarhie. O dată cu instaurarea modernității, asistăm la un egalitarism care va păstra, totuși, diferențele fiecărui sex, elegant camuflate. Rămâne tendința de păstrare a imaginii autoritare și puternice masculine și una secundară, feminină, vulnerabilă. Din fericire, femeia nu mai acționează doar în spațiul privat, al familiei, ci și în cel public, este educată și dispune de autonomie.

   Exemple din literatură? Mara lui Slavici, văduva care a luptat cu prejudecățile sociale și a crescut singură doi copii, cea care a reușit să răzbată singură într-o lume a bărbaților…

   Sau poate enigmatica și distinsa „doamnă T.” din “Patul lui Procust” (Camil Petrescu)? Personaj complex, cu o mare cultură, care își deschide un magazin de  mobilă stil pentru a se întreține, dar și pentru a-și hrăni pasiunea pentru artă, femeia modernă prin definiție …

   Și dacă Rebreanu credea că „femeia este începutul tuturor păcatelor”, femeia, prin delicatețe, tact și răbdare, nu a arătat niciodată ceea ce nu a vrut să se vadă, s-a comportat de multe ori așa cum își dorea ea ca bărbatul să se poarte. Toate aceste nuanțe comportamentale ale femeii nu au fost şi nu sunt încă înțelese de bărbați.

 “Femeia, ce știe femeia?” Femeia știe atât de multe, sau poate știe un singur lucru: să ofere întotdeauna mai mult decât a primit.

   Tendințele care circulă în spațiul virtual, dar și în societate, acelea care ne trimit spășite și cu multă voioșie la familia tradițională ( a se citi: la cratiţă!!!), nu fac decât să-mi atragă atenția asupra unui pericol mai mare decât misoginismul: misoneismul – neîncrederea, aversiunea acerbă împotriva a tot ce reprezintă noutate, schimbare.

 

Sursa foto: Pinterest.com

by -
8

Rubrica: Colţii Misandrei -replică la Rubrica: Colţul misoginului

Femeile…luptătoare în mişcarea de rezistenţă

Rubrica Colţii Misandrei -replică la Rubrica Colţul misoginului(articolul  Puterea celor fară de putere)

   Portretul unei zile banale din viaţa unei femei: trezirea la ora şase dimineaţă, pregătit copiii pentru şcoală, plecat la serviciu cu autobuzul, îngheţat de frig iarna, întors de la serviciu, plătit facturi, cumpărături din fugă, întors acasă, hrănit familie, curăţenie etc.

   Această este reprezentarea femeii anonime, una dintre miile care trec pe lângă noi. Toate aceste ipostaze nu reuşesc să ascundă anumite realităţi din viaţa femeii: singurătatea, sentimentul eşecului, neîmplinirea, care se vor traduce în…reproşuri, lacrimi şi dureri de cap.

   Dintr-o altă perspectiva există şi femeile de succes, nu doar anonimele…harnice. Femeile care şi-au construit” o viaţă care acum trebuie …mobilată. Cu un exemplar masculin pe măsură succesului ei. De aici, o anumită emancipare prin…masculinizare!!! O agresivitate a gesturilor, a atitudinii, din păcate, uneori şi a cuvintelor. A rezultat imaginea unei femei voluntare, posesoare a unui “je m’en fiche” de care uită seara, când adoarme singură. Da, sunt de acord: secole de-a rândul, femeile au purtat adevărate lupte pentru a obţine un alt statut social care să depăşească rolurile discriminatorii şi portretele stereotipe de care aveau parte în cadrul societăţii, a cărei „elită” era eminamente masculină. Dar de vreo sută de ani s-au cam schimbat lucrurile…Nu trebuie să dovedim nimic, doamnelor. Noi existăm, în modul cel mai firesc, alături de bărbaţi.

  “Manipularea emoţională tipică feminină”? O.k, dacă se urmăreşte anihilarea personalităţii celuilalt. Dar nu de-asta ne-am îndrăgostit? Pentru că era el, unicul, cu rele şi cu bune, dar era El… .

P.S. Să nu uităm că o moldoveancă, personajul Monicăi din romanul “La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, avea un doctorat în litere la Sorbona…

%d bloggers like this: