Coltul misoginului

Amantă pentru o zi

De multe ori s-a întâmplat

Singurătatea să m-ajungă

Și când văd zâmbete pe străzi

Să simt că ziua e prea lungă

 

 Dar noaptea este doar a mea

Aşa cum nimeni nu o ştie

Printre plăceri adânci pe care

Nu le cunoaşte o soţie

 

   Orice femeie ar trebui să fie amantă pentru o zi. Să se abandoneze măcar odată în viață acestei nebunii, de a arunca la gunoi orice tabu, orice normă socială care ne frânge aripile și ne prinde în chingile unor reguli pe care le acceptăm mai mult de nevoie decât de voie. Orice femeie ar trebui să știe cum este să îți tresară inima când aștepți un mesaj, sau când îl primești, să simtă emoția gândului că este prezentă în mintea cuiva mereu, că cineva îi trimite o fotografie, un vers, o speranță.

   Orice femeie ar trebui să aibă, măcar odată în viață, colțul ei intim în care să nu intre decât cine vrea ea, și în care să poate fi cine și-a dorit ea să fie.

   Desigur, moralitatea. Dar ea nu are nicio legătură cu asta. Pentru că atunci când ești amantă nu faptul că înșeli este important (poate nici nu o faci, de fapt) ci faptul că îți demonstrezi ție că ești suficient de femeie încât să mai poți trăi emoție, încântare, nerăbdare, teamă, excitare, totul la un loc.

   O amantă reîncepe să citească poezie, așa cum o făcea în adolescență. O amantă vede altfel cerul, simte altfel soarele, inspiră altfel viața.

  Orice femeie ar trebui să simtă măcar odată în viață fiorul aventurii, pasiunea care încalcă orice regulă, și, prin asta devine cu atât mai intensă.

   Puține sunt însă cele care o fac. Cele mai multe, mințindu-se că sunt oneste, dar, în realitate fiindu-le teamă. Teamă să scape pentru câteva clipe de povara pe care a pus-o societatea pe umerii lor, când au aruncat stigmatul social asupra noțiunii de amantă.

   Și, dacă este să privim în jur și să fim onești, amantele sunt judecate în primul rând de femei. Bărbații, chiar și cei fideli, le privesc cu îngăduință, pentru că le înțeleg dorința de a se bucura de viață. Și ei o au, de cele mai multe ori.

  Feminismul a vorbit mult despre emanciparea femeii. Ea ar trebui să înceapă cu emanciparea amantelor. Când ele nu vor mai fi judecate, atunci femeile își vor câștiga un drept major – de a fi cum vor ele să fie.

   Da, femeile ar trebui măcar odată în viață să încerce să vadă cum este să fii amantă. Măcar să poată regreta ceva ce au făcut și nu ce ar fi putut să facă. Existența și nu potențialitatea ei.

 

Feminism, structuralism, postfeminism

 

    “Post feminism is not against feminism, it’s about feminism today” spune una dintre frazele care definesc ideologia feministă contemporană. Prezentă în spațiul intelectual la mai bine de două decenii de la post-modernism, postfeminismul preia de la acesta structura poliedrică și proteică prin care este capabilă să aglutineze concepte aparent diferite. De altfel, societatea contemporană valorizează în mod evident abordările fragmentare și lipsite de unitate. Argumentul principal este acela că realitatea nu se suprapune unei ideologii coerente, prin urmare a adopta una înseamnă a falsifica realitatea. Recunoaștem în această abordare viziunea pe care structuralismul a impus-o asupra întregii societăți. Probabil Claude Levi Strauss nu și-a imaginat că lucrarea sa Structures élémentaires de la parenté va avea un astfel de impact asupra întregii gândiri. Practic, el este principalul ”responsabil” de pulverizarea întregii gândiri contemporane. Nu neapărat și de impasul ideologic în care a ajuns, pentru că aici au concurat mai mulți factori, atât economici cât și ideologici.

    Revenind la postfeminism, acesta vrea să propună o nouă formă de independență, care nu mai presupune o solidaritate de grup a femeilor, ci este mai curând centrată pe alegerea individuală. Valorile pe care postfeminismul le propune sunt hedonismul cu accent pe plăcerea sexuală, cultura de consum, moda, umorul, și valorizarea corpului femeii. Este, poate, elementul care diferențiată în mod esențial postfeminismul de feminism, situându-l din acest punct de vedere pe poziții antagonice. Obiectualizarea corpului feminin, respinsă cu vehemență de feminismul ”clasic”, este acceptat de actuala ideologie și valorizat într-o manieră specifică. Dacă este să analizăm cu obiectivitate, trebuie să recunoaștem că tipologia pe care postfeminismul o propune este surprinzător de apropiată de valorile pe care civilizația tradițională, dominant masculină, le promova.

    Un exemplu elocvent în reprezintă industria de publicitate, care exploatează mai mult ca oricând stereotipurile de gen, deși majoritatea agențiilor au în posturi cheie femei. Dacă aș fi cinic, aș spune că pentru ele este mai profitabil să exploateze stereotipurile de gen, care obiectualizează și sexualizează femeia, decât să lupte împotriva lor. Prefer să fiu onest și să recunosc că tipul acesta de abordare, întâlnit nu doar în industria de publicitate, ci în majoritatea corporațiilor se înscrie perfect în valorile promovate de postfeminism.

    Două lucruri aș dori să mai remarc. Primul este absența totală a oricăror dezbateri teoretice despre feminism în spațiul public de la noi, semn că abstractizarea și conceptualizarea nu sunt interesante pentru femei. Al doilea este clivajul din societatea noastră din acest punct de vedere. Dacă în mediul urban suntem într-o zonă postfeministă, în mediul rural ne situăm în epoca pre-feministă.

    Probabil toate acestea par teoretizări aride. Dar una dintre marile diferențe dintre noi și societatea occidentală este că aceasta din urmă s-a construit (și) ca urmare a marilor dezbateri intelectuale, care la noi au lipsit de cele mai multe ori.

Sursa foto> Theouttake.net

by -
10

Femeile, sexul și ipocrizia

   Probabil sunt în asentimentul majorității cititoarelor și cititorilor când spun că pentru femei sexul trebuie să fie neapărat cu ceva îndrăgosteală. Sau măcar cu un pic de sentiment acolo, încât, atunci când ea intră în pat cu el, să aibă conștiința împăcată chiar dacă înșală. Știu că pare puțin ciudat, dar femeile așa funcționează. Că așa sunt ele construite. Dacă simt ceva pentru cel cu care fac sex, atunci vina este cumva redusă. Deși, dacă este să gândim logic, ar trebui să fie amplificată. Numai că aici intervine modul în care este construit bărbatul care crede că este mai ok dacă femeia oftează după altul, dar nu a ajuns în patul lui, decât invers.

   Pentru cele mai multe femei este de neconceput să agațe un necunoscut într-un bar și să se ducă la un hotel cu el doar pentru o partidă de sex zdravănă, care să o elibereze de tensiunile, frustrările și nemulțumirile din viața de zi cu zi. Undeva în sinea lor există o astfel de fantasmă, altfel nu s-ar explica de ce de 8 Martie multe dintre ele, altminteri femei pudibonde, dau năvală la spectacole de streaptease masculin cu voioșia adolescentului care a scăpat de sub supravegherea mult prea atentă a părinților.

   Când vine vorba despre sex, femeile sunt ipocrite. Pe de o parte, și-ar dori experiențe care să le dezvăluie această latură atât de frumoasă a vieții. Pe de altă parte, au fost educate (în special de mămici) în ideea că sexul este ceva murdar, rușinos, despre care nu trebuie vorbit prea mult. Și din tensiunea asta rezultă comportamente ciudate, responsabile, de exemplu, de succesul unui film stupid ca 50 Shades Darker. Desigur, România nu a trecut prin Revoluția sexuală la fel ca Occidentul. În anii 60, când în Vest se făcea love not war, la noi se ducea war for peace (”lupta pentru pace” era unul dintre cele mai stupide sloganuri de pe vremea aceea). Dar a trecut o generație de la Revoluție și, prin urmare, femeile ar fi trebuit să fie ceva mai relaxate când vine vorba despre sex. Să accepte un pic de condiment în viața de cuplu, să nu mai încheie viața sexuală după apariția copiilor, să nu mai vadă în căsnicie scopul suprem al vieții și să accepte că poate exista sex fără obligații.

   De cele mai multe ori, o femeie care a avut mai mulți parteneri este mult mai aspru judecată decât un bărbat care a avut mai multe partenere. Dar primele care le judecă pe aceste femei sunt chiar femeile. Pentru că aici ipocrizia lor merge mână în mână cu invidia.

Femeile sunt ipocrite. Iar când vine vorba despre sex, mai mult decât oricând.

 

Din viața unui misogin feminist

   Pentru că suntem încă în patrulaterul morții ale cărui colțuri sunt Valentine’s Day, Dragobete, 1 martie și 8 martie încerc să îmi limpezesc cumva poziția mea față de femei. Prin urmare, rândurile de mai jos nu se doresc polemice, ci descriptive.

   În primul rând trebuie să recunosc faptul că îmi place paradoxul. Prima dată l-am întâlnit prin liceu când citeam o carte de istoria filosofiei (greu cu informația pe atunci, nu era așa de la îndemână ca acum) și am dat peste Zenon. Mi-a luat ceva până să înțeleg povestea cu săgeata care nu ajunge la țintă niciodată, sau cum nu poate prinde din urmă Ahile cel iute de picior o biată broască țestoasă. Apoi nu înțelegeam de ce NU este așa. Pentru că logica lui Zenon mi se părea imbatabilă. Când am dat peste calculul diferențial sau infinitesimal am înțeles. Și de atunci am realizat că paradoxul nu e doar un joc al minții, ci este o poartă spre o altă realitate, sau mai bine spus spre un alt mod de a înțelege realitatea. Și așa am ajuns la vorbele lui Paul Valéry – “Le paradoxe, c’est le nom que les imbéciles donnent à la vérité.”

   Am făcut tot acest ocol pentru a explica mai bine faptul că nu am căutat prin titlu un oximoron, sau un paradox forțat. El exprimă exact poziționarea mea faţă de femei. Sunt un feminist convins, pentru că sunt un adept fanatic al drepturilor omului. Și da, femeia este om. Indiferent ce ar spune Cristian Tudor Popescu sau cei care confundă tradiția cu prostia.De ce femeia nu e om. Cred că toți oamenii se nasc egali și au același drepturi. Nimeni nu poate să fie discriminat pentru că aparține unui sex, sau pentru că are o anume convingere. Par lucruri banale, dar nu sunt. Mai ales în România, unde multora li se pare normal ca femeile să fie mai prost plătite, să fie hărțuite la locul de muncă (pentru că sunt femei și deci e normal să suporte asalturile libidinoase ale șefilor care sunt incapabili să cucerească o femeie și fac abuz de funcția lor), să fie considerate vinovate pentru agresiunile cărora sunt victime (a fost violată, da, dar și ea ar fi trebuit să…  să fie considerate mai proaste doar pentru că sunt femei, iar exemplele pot continua la nesfârșit. Sunt feminist pentru că sunt împotriva obiectualizării femeii, a transformării ei exclusiv în obiect sexual, sau a reducerii funcției ei la aceea de a naște. Sunt feminist pentru că nu văd ce legătură există între sexul unei persoane și capacitatea ei de a face sau a nu face ceva.

   Dar, în același timp, sunt adeptul ideii că femeile și bărbații sunt diferiți. Egalitatea în drepturi nu înseamnă egalitatea biologică. Ca să citez una dintre figurile feminismului politic, Golda Meir, ”femeile raționează, comunică și acționează ca femeile iar bărbații – ca bărbații. Și este foarte bine aşa, deoarece găsesc că o femeie bărbată poate fi tot atât de dezagreabilă ca și un bărbat efeminat”. Și începând de aici, devin misogin. Misogin pentru că mă enervează capacitatea femeilor de a da în permanență vina pe alții, de a păstra în adâncul memoriei fapte petrecute acum 120 de ani, cărora le dau o altă semnificație decât cea inițială. Mă enervează faptul că îți cer să înțelegi că suntem diferiți atunci când vorbim despre lucruri la care ele nu se pricep, dar nu mai acceptă același lucru când vine vorba despre lucrurile la care ele se pricep. Mă enervează că pot sta câte mii de ani să probeze 756 de perechi de pantofi care seamănă toți între ei, dar nu pot înțelege ce este ăla offside. Mă enervează că vorbesc mult la telefon, că stau mult în faţa oglinzii, că sunt invidioase pe cele mai bune prietene din motive halucinante, că sunt posesive nu doar în relațiile de cuplu ci și în relațiile de serviciu sau de prietenie.

Da. Sunt un feminist misogin. Sau un misogin feminist. O fi același lucru?

Prietenie pe muchie de cuțit

    Există o vorbă care circulă printre bărbați conform căreia între o femeie și un bărbat nu poate fi doar prietenie decât dacă femeia e urâtă, sau dacă el este homosexual. Este genul de afirmație a cărei valoare de adevăr este greu de stabilit deoarece încalcă, într-un fel, principiul non-contradicției. După cum se știe acest principiu stipulează că o afirmație nu poate fi adevărată și falsă în același timp. Cu alte cuvinte, fie poate exista o relație care să excludă atracția sexuală dintre cei doi, fie nu poate exista. Condiționalitatea introdusă face ca afirmația să fie prea puternică pentru a fi falsă și prea slabă pentru a fi adevărată. Dar, când ne aflăm într-o zonă atât de sensibilă cum este cea a relațiilor parcă principiile lui Aristotel nu se mai aplică atât de strict. Sau, parafrazându-l pe Pascal, relațiile dintre bărbați și femei au o logică pe care logica nu o cunoaște.

   Dar să revenim la prietenia dintre bărbați și femei. Evident pentru bărbați reputația de vânător este prea importantă pentru a împiedica în amănunte ca logica sau realitatea. Pentru că, dacă este să renunțe la această medalie care crede el că îl validează ca mascul, atunci bărbatul trebuie să recunoască faptul că în general relațiile cu o femeie sunt cum vrea ea să fie. Nu durează mai mult de cinci minute ca o femeie să decidă dacă este interesată sau nu de un bărbat și să stabilească dacă îl bagă sau nu în Friendly Zone. Și, odată ajuns acolo, poate să teoretizeze el cât vrea despre cum este el vânător și cum femeile.. etc… etc

   Când întrebi o femeie, despre același subiect, lucrurile se schimbă. Ea va putea sta lângă un bărbat fără să simtă niciun fior. Sau chiar dacă va simți, va nega. Pentru ea, lucrurile stau pe dos. Pentru a fi mai mult decât prietenie trebuie să fie îndeplinite niște condiții. Destul de multe. Le las cititoarelor mele plăcerea de a le enumera, pentru că sunt sigur, fiecare are propria listă.

   Și da, îi lasă bărbatului senzația că el decide dacă relația este de prietenie sau nu. Pentru că, nu-i așa, bărbatul este vânătorul!

Proprietatea și posesiunea

   Încep acest articol cu trimitere la unul dintre cele mai interesante romane ale lui Petru Dumitriu (da, suntem pe site de literatură, hai să nu uităm asta). Pentru majoritatea cititorilor numele lui Petru Dumitriu este legat de monumentala sa ”Cronică de familie”. El rămâne însă în literatura română (și cea din țară și cea din exil) și prin alte mici bijuterii, cum este și romanul al cărui titlu l-am preluat. ”Proprietatea și posesiunea” este singurul roman din literatura română care ridică problema spinoasă a relației incestuoase mamă-fiu. O relație care nu se consumă, dar care este prezentă în atmosfera generală a cărții și care are ca motor tocmai acest joc al posesivității nemăsurate.

   Depășind drama cărții, proprietatea și posesiunea sunt elementele care pot distruge cel mai rapid și mai sigur o relație.

   Expresiile ”Soțul MEU”, ”Soția MEA”, cu accentul de rigoare, sunt primul semn al maladiei care te fac să te simți stăpân pe celălalt. Forma flagrantă a bolii se manifestă în public. Fiecare dintre noi am asistat la scene ce au loc între cupluri pe care le cunoaștem, care devin penibile când unul dintre parteneri îi interzice celuilalt ceva. Sau când decide pentru el/ea fără să îi permită să deschidă gura. ”NOI nu facem asta.” sau ”NOI nu mergem acolo”.

   Acest NOI rostit cu gura plină, este de fapt un EU nedisimulat, în disprețul absolut al celuilalt. Când cel care rostește acest NOI este bărbatul scena este jalnică, iar femeia redusă la stadiul de obiect posedat de el creionează o imagine patetică, dar care vorbește despre decăderea lui, în primul rând. Pentru că este jalnic să vezi un om care are atât de puțină încredere în el încât simte nevoia să îi reducă pe cei din jur la astfel de stare. Iar când femeia este deținătoarea cuvântului NOI, imaginea este una hilară și vorbește tot despre decăderea lui.

   Dacă un bărbat care nu lasă o femeie să fie ea însăși este demn de dispreț, unul care nu își permite să fie el însuși e demn de milă. Și într-un caz și în altul el este cel care ar fi trebuit să stabilească statutul normal al relației. Orice am spune, o relație nu presupune o egalitate perfectă. Sunt roluri care, vrem ori nu vrem, trebuie respectate. Iar bărbatul are rolul de a defini relația. Femeia este cea care se lasă cucerită, știind să îi lase bărbatului impresia că el a fost ”vânătorul”. Dar, după încheierea acestui ”joc nupțial”, inițiativa trebuie să fie preluată de el. Să stabilească dreapta măsură, cu teritorii bine individualizate, care lasă loc personalității fiecăruia și îngăduie ca ei să fie un cuplu, dar doi oameni. Cu păreri diferite, uneori cu contradicții, dar mereu împreună.

Proprietatea și posesiunea nu au ce căuta într-o relație.

Sursa foto: Pinterest.ro

 

Fidelitate

   Fidelitatea este subiectul care naște cele mai multe discuții într-un și în jurul unui cuplu. Cu toate astea, sunt lucruri care pot strica o relație în mod mult mai decisiv decât o aventură de o noapte a unuia sau altuia dintre parteneri. Ce spuneți despre lipsa totală de încredere în partener? Sau despre refuzul de a îi acorda un minim drept la intimitate? Sau la încercarea repetată de a îi obstrucționa accesul la orice activitate care îl ajută în dezvoltarea personală?

   Dacă întrebați un bărbat, și acesta va fi cât se poate de sincer, va recunoaște că preferă o parteneră care poate are o aventură (discret, pentru că așa sunt aventurile femeilor, discrete, nu ca ale bărbaților care par că ard de nerăbdarea de a și le etala, pornind de la premisa că degeaba ai cucerit cea mai fermecătoare femeie din lume, dacă lumea nu o știe), dar știe să îl facă să se simtă bine când ajunge acasă, în locul unei partenere care îi este fidelă, dar pentru care celălalt nu contează și nu există ca individualitate.

   Desigur, cele două nu se exclud și mulți îmi vor spune că ideal este să existe și una și alta. Și fidelitate, și respect pentru individualitatea celuilalt. Numai că eu spun faptul că primul subiect, fidelitatea, este omniprezent în discuțiile despre cuplu. Cel de-al doilea nu. Acesta pare secundar și cumva mai puțin important. O aventură de o noapte, poate fi rezultatul unei rătăciri, a unei curiozități, a unei frustrări pur sexuale. În fine, cauzele pot fi foarte multe, și nu toate au legătură cu o lipsă de afecțiune sau de respect față de partener. Dar subminarea lui sistematică, refuzul de a îi acorda independența în gândire sau acțiune, desconsiderarea opiniilor lui mai ales când sunt contrare cu ale tale, refuzul de a înțelege că femeile și bărbații sunt diferiți și au nevoi diferite, pentru că înțeleg lumea diferit, toate astea au legătură cu desconsiderarea partenerului.

   Și, cu toate astea, fidelitatea e mai importantă. De ce? Pentru că reflectă un egoism. Pentru că vorbește despre TINE când vorbești despre celălalt. Este, de fapt, tot o incapacitate de a îl înțelege pe cel de lângă tine. Sau mai bine spus, refuzul de a te gândi la el.

   O nefericire în doi pare pentru multă lume mult mai dezirabilă decât o fericire în care unul dintre cei doi a făcut loc celui de-al treilea pentru o clipă trecătoare.

 

Între politică și gramatică

  Țara fierbe și e greu de gândit acum în termenii masculin vs feminin, așa cum o fac de obicei. Și totuși, în timp ce participăm (sau nu) la tot acest tumult câteva cuvinte mi se învârt prin cap.

Politică

Democrație

Dictatură

Manifestație

Represiune

   Au ceva în comun toate aceste cuvinte, în afară de faptul că sunt dintr-o arie semantică foarte la modă acum? Desigur. Toate sunt substantive de genul feminin.

   Nu sunt lingvist, nu am habar cum evoluează o limbă. De altfel cred că nimeni nu știe asta, pentru că este un proces atât de lent, subtil și inefabil, încât nu poate fi prins în chingile unor definiții sau analize.

   Dar nici nu cred că este întâmplător faptul că în limba română, cele mai importante substantive care definesc această realitate, a gestionării cetății, aparține genului feminin.

   Desigur, nu am să aduc în discuție celebra butadă cu politca și cea mai veche meserie din lume. Este prea la îndemână. Dar am să mă gândesc că pentru români ce ține de treburile cetății e ceva imprevizibil, capricios și nestatornic. Fiecare dintre noi am gândit sau gândim asta. Unii o spunem cu voce tare, alții doar o gândim. Și așa devine mai clar de ce în mentalul colectiv aceste substantive sunt de genul feminin.

   Și încă ceva legat de politică, gen și gramatică. Că tot e la modă termenul protest. Sper că ați observat că este de genul neutru.

 

Singurătate

   Există femei singure și bărbați singuri. Asta știm mai curând din viața de zi cu zi, pentru că, dacă ne uităm în spațiul public (mai exact în cel virtual) pare că există doar femei singure. Ele își strigă singurătatea cu o trufie care ascunde o tristețe fără margini, sau cu o indecență care nu poate fi decât expresia lipsei de înțelegere a vieții. Ajung singure undeva în jurul vârstei de 40 de ani, care a devenit noul prag. Parafrazând-o pe Coco Chanel și trăgând cu ochiul la Balzac am putea spune că 40 este noul 30. Vârsta la care femeile se trezesc din nebunia care le cuprinde undeva pe la 17-18 ani, când se cred buricul pământului, și când iau complimentele drept adevăruri imuabile și visele drept realități. Cam două decenii și ceva durează această vâltoare care le hrănește ego-ul până peste măsură.

   Cu un astfel de bagaj iluzoriu nu e de mirare că se aruncă în relații dintre cele mai nepotrivite, din care se trezesc pe la 40 de ani, singure, rănite și, evident, fără nicio vină. Este momentul să umple rețelele de socializare cu postări motivaționale de genul ”Sunt prea bună, de aceea sunt singură”. În sinea lor, însă, știu că nu este așa, și că măcar vina de a fi ales prost la un moment dat, tot o au.

   Se simt datoare să dea sfaturi, mai ales celor tinere (de fapt își dau sfaturi lor, celor de atunci). Numai că acestea nu le ascultă. Ele sunt în vâltoarea aceea care le astupă urechile.

   Bărbații singuri sunt mult mai discreți. Nu se dau victime ale femeilor care nu ar fi știut să îi prețuiască, nu se cred prea buni pentru a fi într-o relație. Pur și simplu acceptă eșecul, pentru că și el face parte din regulile jocului. Ai greșit – ai pierdut. Unii își îneacă amarul în alcool, sau în alte vicii, alții îl depășesc. Depinde de caracter și de putere. Dar în victime nu pozează. Fie numai și pentru că le este rușine. Pentru ei singurătatea este o pedeapsă pentru că au greșit, nu o recompensă pentru că nu au știut să aleagă.

   Ce face o femeie cu singurătatea? O transformă în stindard sub care își strigă neputința sub formă de auto-suficiență.

Ce face un bărbat cu singurătatea? O transformă în versuri

Singur, singur, singur,

Într-un han, departe –

Doarme şi hangiul,

Străzile-s deşarte,

Singur, singur, singur…

 

Nimeni, nimeni, nimeni,

Cu atât mai bine –

Şi de-atâta vreme

Nu ştie de mine

Nimeni, nimeni, nimeni…

(George Bacovia – Rar)

Cuvinte versus imagini

    Femeile se îndrăgostesc de cuvinte, iar bărbații de imagini. Nu înseamnă că cineva ar fi mai cu moț în toată povestea asta. Pur și simplu așa se întâmplă. Bărbații cred că o femeie frumoasă merită mai multă atenție decât una urâtă, deși tot ei, dacă sunt onești, recunosc că, de exemplu, femeile urâte sunt mult mai ofertante din punct de vedere erotic. Dar, probabil că bărbații sunt convinși de adevărul celor spuse de Oscar Wilde ”Frumusețea e o formă de geniu”. Pentru majoritatea femeilor asta este frustrant, pentru că nu înțeleg de ce o femeie proastă, care își flutură sânii dezinvoltă are mai multă trecere decât una care are mult mai multe lecturi la acitv, dar cu care natura nu a fost atât de generoasă.

   Pe de altă parte, deși nu o spun explicit, și bărbații se simt de multe ori nedreptățiți că unele femei, preferă ciudați sau babalâci (vezi Bukowski, Henri Miller, sau la noi Emil Brumaru) doar pentru că ei sunt înzestrați de la natură cu darul de a se juca în fel și chip cu logosul. Toată lumea e de acord că nu poți să scrii dacă nu ai talent. Este o înzestrare de la natură, cam la fel cum o femeie are sâni sau nu. Mă rog, ar fi o diferență – o femeie poate face operație de mărire de sâni, un bărbat nu poate face operație de implant de talent.

   În mod sigur este mult mai valorizată o persoană care știe să scrie, decât una care arată bine. Deși, dacă stăm să ne gândim bine, și judecăm onest, în ambele cazuri nu este meritul persoanei, ci al naturii care a înzestrat-o așa. Altfel spus, este o condiționare exterioară. Doar că într-un caz este conotată pozitiv, iar în alt caz negativ.

   Până la urmă totul este doar o diferență de percepție. Și, oricând ar vrea fiecare să se creadă mai cu moț decât celălalt, întreaga poveste se reduce la ceea ce enunțam la început. Femeile se îndrăgostesc de cuvinte, iar bărbații de imagini.

Gelozia

    Gelozia este ca sarea în bucate. Dacă nu simți un fior care îţi seacă inima atunci când ea dansează cu altul, fie și la distanța cuvenită, sau când, la câțiva pași de tine, râde din inimă și își trece mâna prin păr într-o discuție cu altul, atunci relația dintre voi e searbădă și fadă. Dacă te înfurii când seara ea primește un email de la un coleg de muncă și trebuie să îi răspundă urgent, atunci e clar că lucrurile au degenerat și că ai scăpat prea multă sare, stricând irevocabil mâncarea.

    Gelozia nu e sex-specifică. Doar formele ei de manifestare. Gelozia masculină este prostească și violentă. De altfel, prostia e agresivă. Iar bărbații pot fi incredibili de proști când e vorba despre gelozie. Și, prin urmare, incredibil de violenți. În schimb gelozia feminină este parșivă, otrăvită și subversivă. Femeia geloasă sapă în suflet. Cu gheare ascuțite care lasă urme ce nu se mai vindecă.

   Gelozia înseamnă în primul rând neîncredere. Neîncrederea în tine pe care o proiectezi asupra celuilalt, într-o oglindă hâdă ca acelea din bâlci care te fac pitic, sau gras, când tu ești normal. Gelozia schimbă urâțenia dinspre cel gelos către celălalt. Iar gelozia feminină este forma cea mai parșivă.

   Literar, gelozia a dat o singură expresie- Othello – în care este valorificată mai mult latura pasională. Gelozia feminină nu a produs nicio figură demnă de notat. E și ăsta un semn, nu?

Sursa foto: www.wsj.com

În apărarea lui Erdogan. Asli Erdogan

   Sărbători. Cumpărături, pregătiri, clasamente, cumpărături, promisiuni, coafor, cumpărături, liste, cumpărături, nervi, cosmetice, bârfe. Nu mai continui, pentru că abia ați depășit momentul și nu vreau să vă realimentez depresia post-sărbători cu amintirea a ceea ce a fost teribil de stresant și neimportant în perioada care tocmai s-a încheiat.

   Am văzut cam cum arată sărbătorile pentru femei. Cum arată pentru femeile intelectuale? Păi tot cam așa. Poate mai puțin timp în bucătărie (vai, cum poți trimite o intelectuală la cratiță?) și cu ceva mai mult timp alături de cărți. Finalul de an este perioada în care se fac liste. Ce am citit, ce ar trebui neapărat să citim (apropo, nu vă calcă pe nervi listele alea de genul ”100 de cărți pe care trebuie să le citești într-o viață”?). Cu ce noutăți literare trebuie să începem anul, etc etc. Aceeași nebunie consumistă, dar translatată în mediul cultural, În definitiv nu este nicio diferență între goana nebună după o pereche de pantofi Christian Louboutin și obligativitatea de a citi ultimul Paulo Coelho, să poți comenta doct(ă) în cercul de cunoștințe. ”Dragă, parcă și-a pierdut din substanță, nu crezi?”.

   Siteurile de profil au gemut în această perioadă de oferte de nerefuzat, de cărți care trebuie neapărat cumpărate, etc, etc.

   În toată această perioadă, nu departe de România, în Turcia lui Erdogan, o scriitoare, pe numele ei tot Erdogan și cu prenumele Asli, trăiește cea mai mare dramă pe care o poate trăi un scriitor – să fie întemnițat pentru ceea ce scrie. Din august 2016 de când a fost arestată, chipurile pentru complot anti-statal, în Occident s-a declanșat o adevărată mișcare de susținere a ei. PEN Club ul a inițat o petiție de susținere. Nu am văzut în presa literară de la noi un prea mare ecou. Și, dacă mă gândesc, siteurile de literatură sunt destul de multe, iar unele dintre ele (cum este acesta, care îmi găzduiește rubrica) sunt dedicate în special femeilor.

   Și atunci cum se explică această lipsă de interes? Nu prin lipsa informației, ea este acum la un click distanță, ci lipsa de interes. Pentru femei, cărțile sunt doar un obiect de fashion. Ceva mai sofisticat, dar atât. Cartea este importantă pentru povestea pe care o spune. Dacă este siropoasă cu atât mai bine (vezi succesul lui Coelho, sau al Irinei Binder). A îți pune întrebări despre lumea în care trăiești, a căuta cărțile și scriitorii care îți produc un disconfort și în felul acesta te obligă să gândești și să acționezi, nu este deloc interesant. Rămânem la listele cărților de dragoste pe care trebuie neapărat să le citim în 2017. Dacă printre ele se numără și “Clădirea din piatră” nu vă uitați cine a scris-o.

PS> Între timp Asli Erdogan și Necmiye Alpay poate cea mai cunoscută lingvistă din Turcia, au fost eliberate și vor fi judecate în stare de libertate. Procesul continuă și cele două riscă să ajungă din nou după gratii.

PPS> Dacă se găsește, totuși, o scriitoare/cititoare dornică să își manifeste solidaritatea cu Asli Erdogan au mai jos linkul unde pot face asta. Bănuiesc că se simt foarte confortabil că un misogin le înseamnă la solidaritate feminină.

Asli Erdoganasli-erdogan

 

 

Rubrica: Colţul misoginului

Dragoste cu perioadă de valabilitate

   Multe s-au întâmplat de când feminismul a dat iama în societate, cam la fel cum dăduse ciuma în Florența anului 1348 (ciumă care a lăsat în urma ei, dincolo de moarte, și o capodoperă a literaturii – ”Decameronul”). Iar  aceste lucruri au dus la fragilizarea relațiilor de cuplu, care se rup acum mai des decât ciorapii de damă. Asta pentru că, oricât am refuza să vedem realitatea, în dragoste nu funcționează egalitatea. În dragoste unul iubește, iar celălalt se lasă iubit” spune o vorbă care nu este deloc political corectă. Dar e adevărată. Sau, ca să apelăm și la puțină matematică, dragostea nu este o relație simetrică, adică nu respectă regula ∀ x, y ∈A, x ≡y ⇒ y ≡ x (hai că nu e greu, doar ne dăm toată ziua cu părerea despre învățământul românesc, nu se poate să fi uitat toată matematica din liceu, nu?). Obsesia aceasta pentru egalitate și pentru cât dai și cât primești într-o relație, dincolo de faptul că transformă relațiile într-un fel de calcul contabil meschin, în care se trec în coloane de excel bine definite ce oferă el, ce oferi tu, pentru ca la final să fii sigură că bilanțul este unul pozitiv.

   Nimeni nu observă acest paradox – pe măsură ce site-urile, revistele, televiziunile pentru femei, filmele și cărțile romantice într-un cuvânt tot ceea ce contribuie la formarea pattern-ului actual în materie de relație și cuplu (da, este foarte adevărat – în momentul de față femeile, sau mai bine spus structurile dedicate femeilor au monopol asupra a ceea ce definește cuplul în mentalul colectiv) ne vând povestea iubirii eterne și absolute, la care fiecare dintre femei are dreptul cu condiția să fie conștientă de valoarea ei, să nu accepte niciun compromis și să aștepte – relațiile reale se deteriorează tot mai mult. Perioada de valabilitate a dragostei scade direct proporțional cu iluziile vândute femeilor. Amăgite de fantasma unei iubiri ca în telenovele, femeile se aruncă în relații crezând că în realitate lucrurile funcționează ca în iluzia care le este livrată zilnic împachetată în reclame la detergenți, săpunuri și medicamente.

   Și, undeva în jurul vârstei de 40 de ani se trezesc într-o altă realitate. O realitate în care dragostea și-a pierdut termenul de valabilitate, iar telenovela s-a sfârșit mai repede decât spera. Dar, nicio problemă. Sistemul (post)feminist a găsit și pentru ele soluția – statusurile motivaționale. ”Sunt singură pentru că sunt prea bună și nu mă merită nimeni” cam la asta se reduc toate aceste postări care sunt la mare concurență cu postările cu pisici. În sinea lor, știu că nu este așa și că de fapt singurătatea nu este o răsplată pentru recunoașterea propriei valori, ci plata pentru o alegere prost făcută.

   Dar este destul de ușor să te minți, atunci când totul în jurul tău te îndeamnă să faci asta, și când pe nefericirea ta s-a clădit o adevărată industrie.

Rubrica: Colţul misoginului

Coaliția pentru familie și sindromul Stockholm

   ”Femeia nebătută e ca moara neferecată – nu macină bine”, ”Femeia – părul lung și minte scurtă”. Sunt doar câteva dintre proverbele ce exprimă un adevăr pe care îl credeam irefutabil. Civilizația tradițională românească a fost una în care drepturile femeilor erau sever restricționate (ca să folosesc un eufemism). Nu spun că toate femeile din familia tradițională erau bătute, dar agresiunea asupra lor era o cutumă bine împământenită încât intrase în imaginarul colectiv.

   Două exemple din literatură, pentru că altfel aș putea scrie sute de pagini pe această temă. Orice absolvent a 12 clase a citit ”Baltagul”. Dincolo de toate clișeele pe care le-ați îngurgitat despre carte, putem citi acolo cum arăta un bărbat model (după care Vitoria, rămasă văduvă, suspină) ”Fiind ea așa de aprigă și îndârjită, Lipan socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea dintâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie.” A doua referință este cea din Marin Sorescu ”La lilieci”, o alte carte care surprinde ethosul popular românesc. ””La noi muierea pupa mâna bărbatului/ Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,/Şi din dumneata nu-l scotea niciodată/Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu…/ Femeia, ce ştie femeia?” Practic, în ceea ce numim tradiția populară românească femeile erau considerate ființe de rang inferior. Pentru ca acest lucru să se schimbe a fost nevoie de mult efort, și încă nu putem spune că lucrurile sunt pe deplin rezolvate, dar a nu accepta că modernitatea a însemnat un progres în privința drepturilor femeilor înseamnă a fi ori orb, ori prost.

   Tot ce am spus pănă acum pare un truism. S-a dovedit a nu fi. Disputa din spațiul public lansată de ”Coaliția pentru familie” a dovedit-o cu vârf și îndesat. În încercarea de a combate ideea căsătoriei între persoanele de același sex (nu discut aici cât este de dezirabilă sau nu acest lucru, deci nu aceasta este tema articolului), deodată tradiția românească a devenit un fel de paradis pierdut. Femei care altfel par normale și cărora nu ar părea că trebuie să le explici de ce modernitatea este bună, devin brusc apărătoarele înflăcărate ale unui mod de viață care, dacă ar fi reintrodus, le-ar reduce foarte mult din gradele de libertate. ”Modernitatea a feminizat bărbații și a masculinizat femeile” clama recent o stimabilă doamnă psiholog într-o polemică pe tema asta, lăsându-mă fără replică. Iar pagina de fb a Coaliției pentru Familie este plină de femei care plâng după vremurile tradiționale.

  Desigur, una dintre explicațiile la care se poate sindromul respectiv nu se moștenește. Este o traumă individuală și atât. Modul în care unele femei plâng după vremurile apuse în care erau în mod sever oprimate, poate fi un bun subiect de analiză pentru psihologi (dar nu ca doamna în cauză) care pot căuta mecanisme de perpetuare ale sindromului Stockholm.

Rubrica- Colţul misoginului

Puterea celor fără de putere

   Această expresie a fost utilizată de Václav Havel (pentru telespectatoarele noastre care au deschis mai târziu televizoarele tipul este nu doar președintele Cehoslovaciei și Cehiei care s-a căsătorit cu o actriță la un an de la moartea soției sale, ci și unul dintre liderii Revoluției de Catifea și cel care a contribuit alături de Lech Walesa sau Adam Micknick la căderea comunismului) pentru a arăta că raportul de putere este unul ciudat și imprevizibil. De multe ori forța brută, care crede că își este suficientă sieși se poate lovi de un zid ciudat și nevăzut – adevărul. Aceasta era pe scurt teoria lui( cine are timp și chef o poate citi aici . Am preluat din ea titlul, precum și ideea generală – aceea că raportul de putere poate fi ciudat. Aplicând această teorie la relații putem obține rezultate interesante.

   Este fără îndoială că de-a lungul istoriei raportul de forțe a fost net defavorabil femeilor, ceea ce s-a tradus într-un statut social net inferior cu tot ceea ce decurge de aici – lipsa unor drepturi elementare, abuzuri asupra lor, ș.a.m.d. În toată această perioadă în care au fost supuse unor astfel de presiuni, femeile au dezvoltat, la fel ca cetățenii din țările comuniste, propriile mecanisme de apărare. Iar acestea erau dintre cele mai diverse. Uneori se ajungea chiar la punerea la punct a unui limbaj paralel, cum s-a întâmplat în Japonia secolului trecut, în Moldova anilor 1700, sau China medievală. Dar, în cea mai mare parte aceste mecanisme erau de genul manipulatoriu într-o relație. Atunci când forța este prea mare, ea poate fi înfruntată cu șiretenie. Ceea ce s-a întâmplat în cele mai multe situații, și de-a lungul vremii femeile au dezvoltat o întreagă tehnică de manipulare în relație. Ca exemplu am să mă întorc la povestea din Moldova anilor 1700, când limbajul femeilor era diferit de al bărbaților. (o spune Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”) O sută de ani mai târziu, acest limbaj este deja folosit de toată lumea în Moldova (este vorba despre limbajul pe acum îl ridiculizăm când vorbim despre moldoveni), semn că femeile reușiseră să-și impună supremația lingvistică.

  Este evident că raportul de forțe masculin-feminin s-a schimbat și, dincolo de insule mărginit-patriarhale (nu vreau să îi jignesc pe cei din Vaslui, dar exemplificarea asta se impune) este unul echilibrat.

   Ce nu a dispărut însă este reacția la fostul raport – manipularea emoțională tipic feminină într-o relație. Desigur este doar o problemă istorică. Încet, încet, pe măsură ce se vor obișnui cu statutul de egale ale bărbatului, femeile vor renunța probabil la tot arsenalul (de la dureri de cap, la replici de genul ”lasă că știi tu mai bine ce ai făcut”, sau ”eu pentru tine nu însemn nimic”) pe care l-au pus la punct în toată perioada în care exersau puterea celor fără de putere.

Dar până atunci trebuie doar răbdare. Și pentru noi, și pentru ele.

by -
10

Rubrica-Colţul misoginului

Femeile care nu știu să primească un compliment

   ”Bărbații oferă complimente rar și cu scop”. Este fraza care m-a făcut să îmi schimb subiectul articolului de săptămâna asta. Inițial doream să scriu despre puterea celor fără de putere. O să scriu săptămâna viitoare. Acum mă interesează femeile care nu știu să primească un compliment. Care se uită la tine cu suspiciune dacă te oferi să le ajuți, sau dacă le spui că sunt frumoase, că au ochi luminoși, sau că în dimineața respectivă radiază bucurie.

   Am întâlnit uneori astfel de femei și, coincidență sau nu, toate fac parte din categoria femeilor care se definesc puternice și independente. Femei care au succes în plan financiar și social, și care (pentru a parafraza o celebră butadă) știu exact prețul fiecărui lucru, fără a ști valoarea vreunuia. Femei care se uită încruntate la cei care le zâmbesc și care își fac calcule căutând planurile malefice ascunse de aceste zâmbete.

   Este o planetă ciudată pe care locuiesc ele. O planetă unde se vorbește mereu despre faptul că femeile sunt mai ….sau mai… decât bărbații. O planetă unde curtoazia este considerată hărțuire, și unde egalitatea în fața legii este confundată cu egalitatea în fața normelor sociale.

   Desigur, sunt mulți bărbați care consideră că orice femeie este o posibilă pradă, dar chiar și așa nu înseamnă că o vorbă frumoasă înseamnă o invitație directă.

   Egalitatea pe care femeile o clamează fără a o înțelege de cele mai multe ori, nu ar trebui să însemne eliminarea jocului și a flirtului dintre ele și bărbați. Pentru că ce se câștigă la nivel de să îi spunem justiție socială, se pierde la nivel de plăcere a interacțiunii.

  Jocul curtoaziei este una dintre cele mai captivante capitole ale disputei femei-bărbați, pe care dacă îl pierdem devenim mai triști și mai posaci.

 

Rubrica-Colţul misoginului

Politica nu este pentru (orice) femei

   Mare tristețe în rândul feministelor – Hillary Clinton a pierdut alegerile. Da, acesta este adevărul, oricât de ciudat ar suna. Nu Donald Trump a câștigat, ci Hillary Clinton a pierdut. Și nu pentru că este femeie. Sau mai bine spus nu doar pentru că este femeie. Jumătate dintre femeile din SUA au votat cu Trump, în ciuda declarațiilor sexiste pe care le-a făcut. Semn că femeile mai curând preferă un bărbat mitocan, decât o femeie care închide ochii la aventurile soțului doar de dragul carierei.

  Spuneam că Hillary Clinton este cea care a pierdut. Pe două planuri. În primul rând și cel mai important – a pierdut sprijinul serviciilor. Și aici nu are nimic de-a face cu faptul că este femeie. Condoleezza Rice este de asemenea femeie (ba chiar mai femeie decât Hillary după gusturile mele) și a fost unul dintre cei mai buni consilieri pe probleme de securitate pe care SUA i-a avut. Față de ea Hillary este o carieristă penibilă dispusă la orice compromis, inclusiv în interiorul familiei pentru a ajunge unde și-a propus. Și asta încă nu e tot – diletantismul ei absolut în materie de politică externă și de securitate a dus la moartea ambasadorului SUA din Benghazi (Libia). Era puțin probabil ca în aceste condiții serviciile secrete să fie de acord ca ea să ajungă la Casa Albă. Al doilea plan unde a pierdut ea a fost votul americanilor din clasa de mijloc. Da, ea a câștigat votul popular și a pierdut la numărul de electori. Pentru cine știe cum funcționează sistemul politic american, ăsta este un semn că ea nu a știut să se impună în fața americanilor (bărbați și femei) care au nevoie să se simtă apărați în fața abuzurilor marilor companii. Donald Trump este un măscărici. Dar un măscărici care a știut ce să le spună ACELOR americani care se simt trădați de sistemul actual politic. Iar Hillary Clinton este reprezentantul acestui sistem.

  Cine se plânge că Hillary Clinton a pierdut pentru că este femeie să privească în alte țări care au fost conduse de femei. Poate nu ar strica să înceapă de exemplu cu India. Țara a dat una dintre cele mai cunoscute femei lider politic – Indira Gandhi și, în prezent este țara în care drepturile femeilor sunt cel mai puțin respectate, iar câteva cazuri de viol au îngrozit întreaga lume. Cam așa arată pentru femei o țară care a fost condusă de o femeie. Sau să se uite la Argentina, unde modelul Peron (mai curând Isabel decât Evita) a produs un președinte precum Cristina Elisabet Fernández de Kirchner, care, practic, a moștenit funcția de la soțul ei. Sau Brazilia, unde Dilma Vana Rousseff a fost aleasă de două ori consecutiv pentru a sfârși demisă fiind prinsă cu mâna în buzunarele brazilienilor. Se pare că a fi femeie nu e suficient pentru a demonstra că ai ce căuta în politică. Regulă care se aplică de altfel și la bărbați.

  Până la urmă politica este despre cum să conduci o comunitate. Iar asta ar avea legătură cu alte calități – competență, onestitate, etc, și nu cu sexul căruia îi aparții.

by -
10

Rubrica: Colţul misoginului-texte ironice/autor.A.D.

Femei versus limbaj

   Subiectul acestui articol nu îl reprezintă celebra atracție a femeilor către trăncăneală (folosesc aici termenul în sensul în care îl folosea Mircea Iorgulescu când definea lumea lui Caragiale). Desigur, pe această temă se poate broda mult și bine și sigur se pot obține efecte comice.

   Aş vrea însă să trec dincolo de facilitatea lui şi să (mă) întreb dacă femeile folosesc în mod structural altfel limbajul decât bărbaţii. Mai exact, dacă relaţia pe care ele o stabilesc cu logosul este una diferită faţă de cea masculină, aşa cum se întâmplă, de exemplu în cazul culorilor. (Încercați să explicați unui bărbat noțiunea de fucsia sau marsala și o să vedeți la ce mă refer exact)

   Nu există femei care să fi marcat radical poezia lumii. Nu spun că nu există femei care să nu fi scris poezie mare. Ana Ahmatova (aşa cum îmi amintea cineva, căreia îi mulţumesc), Marina Ţvetaeva, Wisława Szymborska. Dar, după ştiinţa mea doar o singură femeie a însemnat un prag în evoluţia poeziei-Sappho. Iar aici ne aflăm, ca şi în cazul lui Homer, la întrepătrunderea dintre istoria literaturii şi legendă. În rest, momentele care au rupt un zăgaz al logosului şi i-au creat un alt făgaş, au fost exclusiv masculine-Shakespeare, Rimbaud, Withman, Maiakovski.

   Nu există femei care să fi marcat radical literatura umoristică a lumii. Și, dacă stau să mă gândesc bine, există foarte puține femei care să practice acest tip de literatură. (Pentru cine nu citește, să se gândească la ce actrițe de stand-up comedy cunosc).

  Desigur, o explicație poate să fie una socială. Virginia Wolf era adepta unei astfel de teorii prin care lega statutul social al femeii de absența creativității feminine din anumite domenii. Totuși aceleași femei care erau asuprite și ținute departe de biblioteci și de viața intelectuală au reușit în domeniul prozei să dea adevărate culmi. Ghici cine a reușit printr-o singură carte să definească romanul gotic, strămoșul thrillerului de azi și chiar al literaturii sf? O puștoaică (în termenii de azi, o femeie în termenii de atunci) de 18 ani al cărei nume, Mary Shelley, a fost demult înghițit de propria creație-Frankenstein. Și mai sunt vreo câteva exemple, în special în domeniul prozei psihologice. Fluxul conștiinței ar fi unul dintre ele.

   Atunci de ce nu poezie, de ce nu umor? De ce roman? Și așa ajungem la întrebarea de la început? Folosesc femeile altfel limbajul decât bărbații? Psihologii spun că de mici femeile sunt condiționate să fie mai curând relaționale, în timp ce bărbații ar fi mai curând concreți și obiectuali. Punând cap la cap toate acestea, ar rezulta că limbajul poetic este unul al obiectului iar revoluțiile în acest domeniu sunt efectul unei schimbări de perspectivă strict conceptuală. De altfel, la un astfel de nivel poezia se apropie de matematică. A demonstrat-o strălucit Solomon Marcus, cel căruia Nichita Stănescu îi răspundea ”matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte”. Criticii literari au tot repetat că lirica feminină este una sentimentală (și nu neapărat în sens pozitiv), semnalând unul și același lucru – incapacitatea feminină de a privi limbajul ca un obiect și nu ca un element de relație.

  În cele din urmă, puține femei s-au dovedit a fi adeptele lui Sausuure. Poate pentru că era cam enervant, iar limbajul descris de el nu folosea scopurilor pe care ele și le doresc.

 

by -
12

Rubrica: Colţul misoginului-texte ironice/autor.A.D.

Feminismul este prea important să fie lăsat pe mâna femeilor

   Este plin internetul de feministe care plâng după bărbați. Pare paradoxal, dar nu este deloc. Pentru că feminismul de astăzi este o umbră palidă a ceea ce era odinioară. În anii 60, Betty Friedan posesoare a unei urâțenii teribile și a unui soț care își exersa loviturile de stânga pe viitoarea lideră a feminismului a scris cartea care avea să devină Biblia femeilor – „The Feminine Mystique”. De aici, femeile aflau că familia este pentru ele un „lagăr de concentrare confortabil”. O jumătate de secol mai târziu, urmașele lui Betty Friedan postează pe facebook citate motivaționale și încearcă să se consoleze cu faptul că se apropie de vârsta de 40 de ani și nu se găsește nimeni care le ofere un loc în acel lagăr de concentrare. De, viața are evoluțiile ei imprevizibile.

   Eliberate de tirania rolului social, femeile suspină acum după bărbații adevărați. În anii 60 feministele, protestau împotriva obiectualizării femeii și ardeau în public cartea ”Povestea lui O” socotită culmea degradării feminine. Pentru cine nu a citit romanul scris de Anne Desclos sub pseudonimul Pauline Réage, este povestea unei femei din înalta societate care este transformată într-o sclavă sexuală și supusă unor tratamente foarte dure, care includ chiar și marcarea cu fierul încins. Feministele acerbe, neștiind că romanul fusese scris ca urmare a unui pariu al autoarei, convinsă că și ea poate scrie proză de factura celei a lui Sade, au luat de bun tot ce scria acolo (așa cum nu se gândise nimeni să facă, de exemplu, cu romanul lui Apollinaire Les onze mille verges) și au declarat că o femeie nu ar fi putut gândi astfel de scene.

     La mai bine de 50 de ani de la ”Povestea lui O” o altă carte avea un succes teribil – Fifty Shades of Grey. O singură asemănare cu romanul amintit de mai devreme – era scris și el de o femeie. Doar că volumul lui E.L.James este atât de prost, încât ai senzația că odată cu libertatea, femeile au uitat să scrie. Sau că scriu tot mai prost pentru că stau prea mult pe facebook și își admiră una alteia independența de care în sinea lor nu au nevoie. Probabil că Annei Desclos îi este rușine de urmașa ei, chiar dacă E.L.James a vândut mult mai bine decât o făcuse ea. Nici nu vreau să mă gândesc ce ai gândi Virgina Woolf dacă ar citi cartea. Probabil ar lua textul ”O cameră singură” (un adevărat manifest al femeii creatoare) și l-ar arunca pe foc. Revenim la Fifty Shades of Grey. A fost o adevărată lovitură în rândul femeilor. Au descoperit cele două elemente care le fac să suspine a așteptare languroasă – dragostea și loviturile. Urmașele celor care ardeau o carte în public pentru că nu făceau diferența dintre ficțiune și realitate își caută acum fericirea într-o realitate pe care o vor aidoma unei ficțiuni stupide și prost scrise.

%d bloggers like this: