Creatie

by -
13

                  Prietenia și rochița galbenă

   Sofia locuiește într-un castel mare și luxos din împărăția florilor, are șapte ani și este cea mai frumoasă prințesă din toate timpurile. A fost darul de la Dumnezeu pentru părinții săi înaintați în vârstă care aproape că nu mai sperau la un moștenitor. Acesta e și motivul pentru care prințesa era răsfățată puțin prea mult și ocrotită peste măsură de toată lumea din castel. Părul ei lung şi auriu împodobea ca o bijuterie sutele de rochițe, una mai frumoasă ca alta. Fiind singură la părinți, Sofiei nu-i plăcea să-și împartă lucrurile cu nimeni. Se spune că era puțin egoistă, dar destul de înțeleaptă.

      Castelul era înconjurat de o grădină imensă, plină cu flori înflorite în fiecare perioadă a anului. Această frumoasă grădină era opera lui nenea Tudor, un grădinar cu mâini de aur și sufletul curat. El avea o fetiță de aceeași vârstă cu Prințesa Sofia, numită Ana, ele fiind singurele copile din castel.

    Ana are părul roșcat, pielea albă ca laptele și plină de pistrui. E blândă și foarte veselă. Ea are doar două rochițe: una cenușie pentru toată ziua și una roșie pentru zilele de duminică și sărbătoare. De multe ori împărăteasa o ruga pe prințesă să-i ofere Anei din rochițele ei mai vechi, dar prințesa nu se îndura să renunțe la ele.

   Cele două fete sunt mai mereu împreună la joacă, la teme, la masă și la biserică. Singurul loc unde nu merg împreună e școala. Ana merge la o școala de stat, iar Prințesa Sofia are profesori particulari.

    Au trecut anii iar fetele au crescut, au împlinit 14 ani. Se apropie sfârșitul unui nou an școlar. Ana va juca într-o piesă de teatru la festivitate, unde va interpreta rolul Cenușăresei. Singura problemă e că nu are o rochiță de basm pentru sfârșitul piesei. Știind că Sofia are sute de rochițe, s-a gândit să o roage să-i împrumute una pentru piesa de teatru.

  – Sofia, am o rugăminte la tine, ai putea să-mi împrumuți o rochiță de-a ta pentru câteva ore ? Oricare, pentru că toate sunt superbe.

   – Cum îndrăznești? Crezi că aș putea să port o rochie pe care ai purtat-o tu? Nici gând.

    Împărăteasa, auzind conversația, s-a întristat, a încercat din răsputeri să o convingă pe fiica ei să-i dăruiască una dintre rochițe mai ales că nu le poartă pe toate. Rugămințile împărătesei au fost în zadar.

  – Te înțeleg, răspunse Ana, iartă-mă că am îndrăznit să uit cine sunt, iartă-mă că am îndrăznit să cred în prietenia noastră. Aleargă pe holurile castelului cu lacrimile șiroind pe obrajii pistruiați. Brațele lui nenea Tudor o așteptau deschise, umărul său fiindu-i sprijin fiicei sale întotdeauna.

  A sosit ziua în care Ana trebuia să fie Cenușăreasă, o zărește pe Sofia în grădină culegând flori. Într-un impuls de moment fuge în camera Sofiei și alege o rochiță galbenă, o privește lung.

    „Iartă-mă Sofia, am să o pun la loc în scurt timp, nici măcar nu vei observa”.

    Piesa a început, Ana fuge în culise să îmbrace rochița galbenă. Lângă rochiță Sofia aștepta:

  – Ana, ai ales o rochița frumoasă! O să fii o Cenușăreasă minunată.

  – Iartă-mă, Sofia, am împrumutat-o fără voia ta. Poți să o iei, nu am să o îmbrac.

  – Iartă-mă tu pe mine, Ana! Am fost egoistă și răsfățată! De acum vom împărți rochițele, vei fi prințesă alături de mine.

   Sofia scoate de la spate un buchet de trandafiri roșii și-l oferă Anei cu prietenie, se îmbrățișează cu dragoste copilărească depășind latura socială a prieteniei lor.

  – Fugi, Ana, Cenușăreasa este așteptată pe scenă! Pantoful ți se va potrivi perfect, iar rochița galbenă te-a transformat într-o adevărată prințesă. Eu voi fi în sală și te voi aplauda la final.

   Sofia și Ana stau pe o bancă în grădină. Au trecut de 70 de ani. Își privesc cele două nepoate cum aleargă printre florile înflorite și se bucura de o prietenie plină de devotament și dragoste.

   Dragostea există în inima fiecăruia, așteaptă doar să fie dăruită. E minunat să o dăruiești unei persoane care la rândul ei îți întoarce sentimentele nobile.

by -
24

Duel poetic: Altă capră și alt lup Vs. Pescăruşul încălţat

 Azi haideţi să ne amuzăm un pic. Mihaela Hură şi Daniel Irimescu (Daniel Dac) s-au hotărât să ne facă să zâmbim:

Altă capră și alt lup
Mihaela Hură

Plecând de-acasă capra într-o zi,

le-a spus ieduților: -Iubițicopii,

mama se duce la cumpărături.

Să nu vă vină cheful de-aventuri:

Nu vă certați și nu vă păruiți,

Pe sobă să nu vă găsesc suiți,

aveți salată-n frigider – mâncați

și ușa nu uitați s-o încuiați!

Am auzit că lupul e flămând,

așa că nu cumva să vă dea-n gând

pe-afară să ieșiți să vă jucați,

decât dacă doriți să fiți mâncați.

Puteți da drumul la televizor

Un ceas jumate, pentr-un film ușor,

Dar numai când sunt gata temele.

Nu te strâmba la mine, iedule!

Hai, gata, trebuie să mă grăbesc,

Mâncare proaspătă să mai găsesc.

Vă pupă mama și să fiți cuminți!

 

Zâmbind de loc cuminte printre dinți,

iezii o urmăresc din ochi cum pleacă,

apoi începe-n casă marea joacă:

salturi periculoase de pe pat,

televizor la sunet maxim dat,

un fotbal scurt cu mingea de pereți,

la prânz – bomboane, suc și pufuleți.

Ce teme și ce lecții, haide, na,

când mama nu-i și casa-i doar a ta?

În jocul lor vioi și avântat,

să-ncuie ușa iezii au uitat

și-n casă s-au trezit, neașteptat,

cu lupul mare, rău și nemâncat.

Cu gura larg căscată, speriați,

n-au avut timp să fugă cei trei frați.

Lupul, văzându-i slăbănogi și mici,

A început să urle: -Ce-i aici?

Așa o debandadă n-am văzut

De când pe lumea asta m-am născut!

Zău că m-ați enervat atât de tare,

că mi-a trecut și pofta de mâncare.

Ia haide, treceți voi acum la treabă

și faceți curățenie degrabă;

de-olună prin pădure tot colind,

și-aici, la voi, nici n-am loc să mă-ntind.

 

Supravegheați de lupul fioros,

iezii s-au pus pe treabă serios

și-ntr-o juma’ de ceas, căsuța lor

a devenit cel mai curat locșor.

Văzând ce bună treabă au făcut,

lupul s-a declarat satisfăcut:

-Acum îmi place casa voastră, zău,

dar o problemă am: mi-e foame rău!

Mă uit la voi și tare v-aș mânca,

dar nu-mi ajungeți nici pe o măsea.

Și sunt de felul meu și cam milos,

Iar voi v-ați comportat foarte frumos –

v-ați străduit și ați făcut curat,

de-aceea eu vă iert. Da, ați scăpat.

Dar mergeți să-mi gătiți acum ceva,

Că foamea ce mă roade-i tot mai rea.

Pe seară, când s-a-ntors capra acasă,

Lupul stătea cu iezii ei la masă.

Mirarea ei n-am cum să v-o descriu,

dar a-nțeles și ea, într-un târziu,

că lupul, cât de fioros ar fi,

nu se repede la mâncat copii

decât dacă sunt neascultători…

Așa că, mai întâi cam cu fiori,

s-a așezat și ea cu ei la masă

și-au petrecut o seară chiar frumoasă,

apoi în curte-un foc au încropit

și până-n zori au stat la povestit.

Spre dimineață, lupul, somnoros,

i-a spus căpriței: -Știu că nu-i frumos,

dar te-aș ruga ca nimeni să nu știe

că între noi e-așa prietenie,

căci toți se tem de mine, că sunt rău,

și n-aș vrea să mă creadă nătărău.

Promiți că n-o să povestești?

-Promit!

i-a spus cumătra. Dar s-a nimerit

să treacă pe acolo-ntâmplător

un mare și iubit povestitor.

Și capra – ca o capră – ce să vezi?

i-a spus că lupul i-a mâncat doi iezi…

Pescăruşul Încălţat
Daniel Irimescu

Într-un colț uitat de lume

Care încă n-are nume,

Stau pe plajă și vorbesc,

Despre locul pitoresc!

 

Cum vorbeau și se sfădeau,

Taina lumii deslușeau,

Iată, văd în depărtare

O minune, zburătoare!

Se adună toți să vadă

Se înghesuie la coadă,

Vor să stea cu toții-n față

Și gândesc c-ar fi, o rață!

 

Numai ieri ce a sosit,

Dup-un zbor mai prelungit

Pescărușul cel moțat

Și cu cizme încălțat.

Nici n-au vrut să îl primească

Pe un băț se s-odihnească,

Că nu seamănă defel,

Cu ceilalți, care-s ca el!

 

Toți se uită lung la el

Și îl cred ca-i dus nițel,

Ori se-ntreabă cam mirați

De cumva sunt oare frați?

Dragul nostru pescăruș

A mâncat un cărăbuș,

Și acum gândește oare,

Mi-i se trage din mâncare?

 

Într-o clipă intuiește,

Le vorbește despre pește,

Despre cum s-a pricopsit,

Ș-apoi cizmele-a vopsit!

În acel loc părăsit,

Și puțin cam ponosit,

Nimeni nu văzuse-odată,

Cizmuliță colorată.

Și acum cam plin de el,

Le vorbește fel de fel,

Câte-n lună și în stele,

Cum s-ajungă ei la ele!

 

Dintr-o dată se ridică,

Le vorbește fără frică,

Le propune-nfumurat

Ca să-l facă împărat!

-Eu sunt cel mai potrivit,

Toată lumea am uimit!

Peste tot pe unde-am fost,

Le-am găsit la toți un rost!

 

Nu, că ei n-ar fi știut,

Dar eu sunt mai priceput,

Ce-am adus eu din afară

E la modă, obște chioară!

Ia uitați, ce-am în picioare!

Cizme veșnic călătoare,

Spuse el în ciocul lui

Și rânjind poporului!

Și pășind semeț spre ei

Ca un zmeu printre pigmei,

Le propune încă-odată,

Să îi dea lui marea toată!

Că nu pot s-o folosească

Chiar de-i mare strămoșească,

C-alte legi vă guvernează,

Spuse el plin de emfază.

Din mulțime a ieșit

Pescărușul răgușit,

Care cu-a lui voce gravă,

Spune că totu-i otravă.

Păsările se agită,

Unele ar da și mită,

Numai să fie numit,

Pescărușul nou venit!

Soarele îl arde-acum,

Toată obștea vede cum,

Că el nu-i deloc special

Și c-ar fi chiar provincial!

 

Se vorbesc și socotesc

Iar pe urmă îl gonesc,

Tocmai de unde-a venit

Că pe noi el ne-a mințit!

 

Toată obștea povestește

De-a lui cizme de poveste

Și să fie toți atenți,

La străinii repetenți!

Să se ducă-n lumea lui

Cu-a ei legi de

Și-l trimit în lumea mare

Ca să facă o plimbare

 

Cizmulița se topește

Pescărușul vrea doar pește!

 

Nimeni nu-nțelege-o iotă

Tot ce vine

Cine oare a văzut

Pescăruș ce-i încălțat

Că nu pot ei s-ontrețină s-o folosească

Și n-au stofă Chiar de-i mare strămoșească

C-ale legi îi guvernează

Spuse el plin de emfază

Deci si prin urmare.

Urâţică exprimare.

Da”ntrebam şi noi stilat

Este Hură sau e Dac?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

by -
15

Duel poetic: Până dincolo de moarte vs.Nu îmi mai e frică de bătrâneţe

Azi doi tineri poeţi frumoşi şi talentaţi care ne încântă cu postarile lor: Nataşa-Valentina Roman şi Mihai Gavrilescu-Le Mage:

Până dincolo de moarte-Natasa-Valentina Roman

Bărbate

Am două bilete dus

Până dincolo de moarte

42 de grame în care port dimineţile noastre în braţe calde, prelungi

Am atâta gând de tine

 

Ceva

Se frânge-n mine ca-n poemele Antoniei

 

Până la Dumnezeu se-ntinde pleoapa mea deschisă

Şi tot ce suntem noi

Trăieşte

Până dincolo de moarte

 

                  Nu îmi mai e frică de bătrâneţe – Mihai Gavrilescu (Le mage)

Nu îmi mai e frică de bătrâneţe.

Ştiu, la un moment dat vor începe să-mi tremure mâinile
copiii mei vor încerca să mă trimită la vreun medic
să mă controlez la inimă
dar eu ştiu că nu e nimic în neregulă cu ea
şi că mâinile mele tremură în acelaşi ritm
ca atunci când au cunoscut prima dată
forma sânilor tăi cruzi de tânără fată.
Da, îmi vor apărea zbârcituri pe faţă
nu mă voi supăra când mi se va spune că mă fac să par urât
orice linie de pe faţa mea e trecerea ta prin mine
şi, pentru asta, eu cel mai frumos sânt.
Va veni şi vremea când nu voi mai auzi
Ceilalţi se vor îngrijora neştiind că sunt de fapt
plictisit de zgomotul lumii
şi nu asculta decât melodia aceea
înregistrată pe patefonul minţii mele
pe care mi-ai cântat-o
într-o zi de mai, sub un tei,
Lorelei.
Aproape de final îmi voi pierde şi vederea
toţi se vor aduna lângă patul meu şi vor plânge
iar eu voi zâmbi şi le voi spune
că voi închide ochii pentru totdeauna
pentru că acolo-mi e cel mai bine,
căci pe interiorul pleoapelor mele
te-am pictat pe tine.

 Ce spuneţi? Egalitatea? Preferat? 

by -
24

Duel poetic: Poveste geto-dacă vs.Ion

Să vedem…să vedem…cine se duelează astăzi. Două poezii frumoase, două doamne minunate.
Mihaela Hură
Poveste geto-dacă (pseudolegendă)

A fost demult, a fost odată,

În vremuri vechi, în Dacia,

Un dac care iubea o fată.

Dar ea, desigur, nu-l iubea…

I-a oferit, sărmanul, aur,

Ba chiar și pietre nestemate

(o parte-s astăzi în tezaur

și-au emigrat, cu timpul, toate…

 

Dar fata a rămas de piatră,

Iar dacul s-a dus la război,

să-și apere pământ și vatră,

în iarna lui o sută doi.

 

Și când s-a-ntors, târziu, acasă,

Învingător și-acum erou,

fata l-a-ntâmpinat țâfnoasă:

-Nu mi-ai adus nici un cadou??

 

La asta, sincer, luptătorul

nu se gândise chiar defel

în timp ce-și fractura piciorul

luptând cu un roman mișel.

Când i s-a pus astfel problema,

el a rămas puțin inept;

dar a înlăturat dilema

cedându-i inima din piept

frumoasei dace. Iar aceasta

vizibil s-a topit acum:

-Dă-mi, dace, un inel, și basta!

-Aș vrea… dar l-am pierdut pe drum.

 

Dup-un moment de cugetare,

frumoasa a decis, firesc:

-Să ticluim o sărbătoare

A celor care se iubesc!

 

Elena Moisei
ION

Ai văzut, măicuță dragă?
Asta nu mai e de șagă!
Ion al meu, caii dezleagă
Și se pune la portiță…
A stat toată seara-n poartă,
Cum să nu fiu supărată…
Cu Ilinca cea șireată,
Că n-am vrut să-i dau guriță!

…Și Ilinca, bat-o vina,
Numai ea face pricina!
Neagră e precum afina!
Ea s-a prins cu el la horă…
Da’ nu știe nici să joace,
Șchiopătează, e stângace…
Și nici lucrul nu-i prea place…
Vrea să-i intre-n casă noră!

Șade toată ziua-n tindă,
Și-a pus busuioc în grindă!
Nu se vede în oglindă?
E tot cu ochii după Ion…
Nu știe nici cum să toarcă!
Nici fânul cum să-l întoarcă!
Umblă ca o oaie bearcă!
N-o poți opri, nici în pripon!

Alaltăieri, pe scăpătat,
Când Ion venea de la arat,
De lucru ea și-a căutat,
A urcat peste costișă…
Și i-a ieșit lui Ion în drum!
Cum să-ți spun eu ție-acum?
Tot satul râde, asta-ți spun!
M-am acrit ca o agrișă!

Da’ pe Ion mi-e ciudă mie!
Nici nu-i pasă…cântă-n vie!
Și-a pus pană-n pălărie!
Fetele-i dau roată-n poartă…
Da’ eu știu, de mine-i place!
De-asta mie ciudă-mi face!
Îi zic du-te…vine-ncoace!
Da’ tot mie grija-mi poartă!

Parerea voastră? Egalitate? Câştigător?

by -
11

by -
13

Duel poetic-Iluzie vs.Principiu

    Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că-mi place poezia şi citesc cu plăcere ce scriu poeţii noştri cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi.
Şi pentru că nu mi se pare corect să vorbim şi să-i cunoaştem numai pe prozatori, haideţi să-i cunoaştem şi pe cei care ne vrăjesc inimile cu versurile lor.
Şi pentru că vreau să mă joc puţin i-am provocat pe poeţi la un “duel” în versuri şi iată ce a ieşit.

    Pentru ca este un Duel Poetic, dorim să vă exprimaţi opţiunea.

Să pornim duelul, vedem cine iese învingător în prima rundă.

        Succes!

RODICA PUŞCAŞU

Iluzie

Dimineaţă… oamenii secera secundele,
zborul păsărilor opresc timpul în loc
Tu păşeşti
Singur
În gândul meu încă adormit
Că un soare ce atinge florile
Tu păşeşti
Singur
Şi ochii mei se închid că să te prindă acolo
Dar te strecori şi gândul alunecă…
Iluzie…
Mă trezesc şi e dimineaţă…iar oamenii secera secundele.

CĂLIN LUCIAN

Principiu

când Cel ce deţine timpul
mă va întreba ce aş face cu el
dacă mi l-ar da pe tot înapoi
am să-i răspund fără să clipesc
că aş renunţă la toată viaţă mea
pentru clipele petrecute lângă Ea
însă
pentru că inima ei este dăruită
şi aş renunţă la tot
pentru iluzia oferită de altcineva
îi spun Celui care-l deţine
să îşi păstreze timpul
eu
îmi păstrez singurătatea mea.

e singură care
cu-adevărat
mă vrea!

by -
11

Știu… e un titlu cam pretențios. Nu vă speriați… nu urmează un tratat stufos de analiză a limbii române, nici o lucrare științifică de doctorat; nu e nici un studiu efectuat de cercetători celebri. - Cât e mărarul, gagiule?

     Limba română actuală și reinventarea

      Creatie /LifeStyle

      Știu… e un titlu cam pretențios. Nu vă speriați… nu urmează un tratat stufos de analiză a limbii române, nici o lucrare științifică de doctorat; nu e nici un studiu efectuat de cercetători celebri. E doar o constatare făcută de vecina mea, tanti Ioana. Zilele trecute, au venit la ea niște rude dintr-un oraș cosmopolit. Români, dar trăiți într-un oraș atât de mare și aglomerat, sofisticat și elevat, încât alura urbei și-a pus amprenta, inevitabil, asupra limbajului… atât de mult, încât tanti Ioana ar fi avut nevoie de traducător. E drept, cunoaște și tanti Ioana niște argouri pe care le mai folosește când e nervoasă sau la piață. De pildă, odată, când făceam niște cumpărături împreună, i-a zâmbit vânzătorului de legume și l-a întrebat:
– Cât e mărarul, gagiule?
Vânzătorul, trecut bine de a doua tinerețe, dar vădit entuziasmat de complimentul în argou al doamnei, clipi de două ori ca-n genericul din „Dallas” și îi răspunse:
– E 1 leu, dar îți dau la jumate, pentru că ești mișto.
Tanti Ioana, luă legătura de mărar, aruncându-i, ca bonus, o privire ca-n reluare și apoi își scutură capul, de parcă vru să-și revină la realitate. Mă privi scurt și ascuțit:
-Vezi, așa se fac cumpărături! Nu fi fraieră! E nevoie de puțină vrăjeală!
Acum însă, sora sa și nepotul, căzuți ca dintr-un adevărat megalopolis, vorbeau un limbaj de neînțeles.
-Ce bine-i să fii parașutist, îi spuse nepotul trântindu-se pe canapeaua din bucătărie.
-Ești parașutist, mama? se miră tanti Ioana.
-Fiule, nu fi gherțoi! îl certă mama sa, sora lui tanti Ioana. Se întoarse apoi către tanti Ioana și-i explică:
-Dragă, „parașutist” e un fel de musafir, unul care pică în casa cuiva și e mereu servit.
Tanti Ioana e cam debusolată, iar nepotul observă asta și o taxează imediat:
-Ce-ai rămas așa beta, mătușă? Ești blank total! Ia zi, nu te mai ajută hardul?
-Nu fi nes, că te scanez ieftin și rapid! îl apostrofează maică-sa.
-Hai lol, îi răspunse neobrăzatul.
Tanti Ioana rezistă pe toată perioada vizitei, nu pentru că e cool, ci pentru că e forțată de situație.
La final, după ce au luat prânzul împreună, surorile au început să-și facă confesiuni:
-Vezi, dragă, geanta asta roșie mi-am regalat-o singură, de supărare că pe Ionel l-a spamat la mate. Nu știam cum să-mi revin din tristețe, am vorbit cu profa, dar mi-a dat reject imediat. A zis că refuză să treacă habarniștii. Și m-am tot rugat de ea, i-am spus că-i dau niște cașcaval, dar ea nimic. Lol. Cui nu-i place cașcavalul? Uite că ăsteia nu-i place!
Confuză și nesigură pe limba sa de baștină, după ce musafirii se daunladează spre casă, tanti Ioana îmi bate la ușă și împreună ieșim în parc să ne relaxăm. Mamele își supraveghează atent copilașii de pe bănci. Deodată, între doi copii se iscă o dispută, încheiată cu îmbrâncituri.
-Ce s-a întâmplat, Franceschino? sări una din mame de pe bancă.
-M-a lovit băiatul ăstaaaa, începe să plângă băiatul.
-E adevărat, Hăsănel? L-ai bătut? se aude vocea nervoasă a celeilalte mame.
Tanti Ioana mă privește mirată.
-E adevărat, recunoscu ea, limba română s-a reinventat…

,,-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința... am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe."

Ne vom întâlni dincolo

      Uneori ai impresia că problemele tale sunt cele mai grave, că nimeni nu ar putea înțelege ceea ce trăiești tu… dar apoi, sosesc momente în care viața te învață că există și oameni ale căror vieți duc poveri mai grele… și te consideri privilegiat. Așa se consideră și Ioana … privilegiată și fericită… mai ales după ce a trecut prin toate aceste încercări despre care am aflat și eu și le veți citi în paginile acestei cărți.

      De fiecare dată când mă aflam în fața acelui tabou, îmi venea să-i cer câte ceva… fie să mă vindec de cancer, fie să mor în somn, fără să simt nici o durere. Îngerul din tablou mă privea de fiecare dată cu interes. Părea să înțeleagă ceea ce-i spuneam, chiar dacă nu foloseam cuvinte. Uneori mi se părea că zâmbește, alteori părea mai degrabă încruntat… însă niciodată nu-mi dădea nici un răspuns, de parcă emoțiile mele ar fi fost înghițite în van.
Cancer… diagnosticul venise într-o primăvară, chiar după examenul de licență. Cui îi mai păsa că luasem 10? Dincolo, diplomele valorează un mare zero. Primăvara nu e pentru oricine… e doar pentru cei care sunt fericiți. Pentru ceilalți, nu e decât o înșiruire de zile cu temperaturi din ce în ce mai mari, cu dureri de cap și stări îndelungate de oboseală.

      Era primăvară când intrasem în cabinetul medical, pentru a lua rezultatele analizelor, era primăvară și când am ieșit. Numai că, în mod straniu, a doua primăvară nu mai semăna deloc cu prima. Prima era plină de viață, de parfumul florilor, a doua mirosea a paturi de spital și a clor. Urma să mă internez chiar a doua zi. Cancerul în formă galopantă cere, neapărat, internare. Și nu pentru că cineva de acolo te-ar putea salva, dar pentru ca tu să devii o cifră, o cifră într-o statistică… pentru ca specialiștii să facă studii, iar după concluziile acestora, rata îmbolnăvirilor să scadă. Aceasta era ideea… în rest, nu eram decât un corp care urma să fie supus unor încercări zadarnice de refacere. Era imposibil, chiar medicul mi-a recunoscut asta. După calculele lui, mai aveam vreo șase luni dacă aveam să stau în spital… și jumătate din această perioadă, dacă mă hotăram să rămân acasă. Dar mi-a cerut insistent să mă internez. A chemat familia. Mama și tata au ajuns imediat la spital. A fost ziua cea mai neagră din existența lor.

     -O să rezolvăm cumva, trebuie să existe tratament, o să fie bine, spunea tata încurajându-mă pentru că el nu știa ce însemna „formă galopantă”, „fază terminală”… sau poate nu voia să înțeleagă. Pentru ei, pentru lacrimile lor ascunse de mine, m-am internat. Dar știam că pentru mine, șansele erau zero. În timp ce mama s-a dus alergând la biserică să pună pomelnice, eu îmi pusesem câteva pijamale într-o pungă, telefonul, încărcătorul un pix și agenda mea. Am plecat la spital, lăsându-l pe tata să plângă singur, să se certe cu Dumnezeu, neînțelegând de ce unica sa fiică fusese doborâtă de cancer. „Doborâtă de cancer” – expresia aceasta mă ducea cu gândul la anunțul din ziar, de la „Decese”. Îmi și imaginam cum avea să trezească uluirea vecinilor… dar eu nu voi fi acolo, să-i văd… sau cine știe?

     La spital, pe holul lung și rece, unde mirosul de clor părea să se fi impregnat în toate hainele, picioarele mele începură să devină grele. În ciuda rezultatelor la analize, până atunci nu mă duruse nimic. Acum însă, o durere stranie îmi învăluia oasele, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Bun venit în lumea cancerului”.
-Haideți să mai faceți un set de analize, intrați aici, vă rog, îmi spuse o asistentă care mi-a luat hainele și obiectele personale și mi le-a pus într-un sac pe care l-a etichetat. Toate acestea, a adăugat ea pe un ton neutru, le veți găsi în dulapul din salon.
Am dat din cap aprobator. După ce viața îmi servise surpriza aceasta otrăvitoare, nu mai aveam altă alternativă decât aceea de a sta la spital, pentru a nu le oferi alor mei amărăciunea de a mă vedea murind. I-am spus mamei să nu vină la spital decât o dată pe săptămână. Nu voiam să mă vadă murind. Voiam să fiu singură. Acolo, în spitalul acela imens, unde albul era mereu o nuanță de gri, mă simțeam de parcă puteam să-mi duc singură povara sfârșitului. Acolo, lângă străinul intubat, care nu scotea o vorbă, îmi căram zilnic corpul din ce în ce mai slab, între salon și laboratoarele de analize. Mereu analize, un psiholog care încerca în zadar să mă aducă la starea de liniște sufletească deplină pentru a păși dincolo cu inima deschisă. Mama și tata veneau duminica, iar eu făceam eforturi uriașe să zâmbesc și să le spun că rezultatele tratamentelor se fac simțite. În realitate, îmi căzuse părul, iar cancerul se extinse. Durerile deveneau insuportabile, iar de la ceilalți, știam că situația avea să devină tot mai grea.
Pe peretele de lângă patul meu, un tablou cu un înger. Nu era o icoană, ci un tablou, care părea viu și singurul cu care comunicam…

       În rest, nu comunicam cu nimeni. Pacientul din același salon cu mine era intubat. Era hrănit artificial. Nu știu ce simțea, dar știam că urmam eu… că aveam să mă aflu și eu, la fel ca el, în imposibilitatea de a vorbi, de a mânca… de a respira, iar cineva nou… un alt bolnav de cancer, într-o fază mai „light” avea să mă privească și pe mine cu aceeași compasiune cu care îl priveam eu cu el.
Timpul așteptării până la moarte e cel mai nesuferit timp… ți se pare pur și simplu că nu mai trece. Nu mai știi cu ce să-l umpli… nu trece așa cum trecea când nu știam de cancer. Acum trece ca un melc… unul care are impresia că nimic nu e mai important decât contemplarea a ceea ce se întâmplă în jur.
În jurul meu nu se întâmpla nimic. Singurele „evenimente” importante erau cele în care eram duși la analize, la etajele inferioare, unde mirosea a urină și a clor.
Colegul meu de suferință se numea George. Auzisem asta când venea mama lui seara și plângea cu capul pe trupul lui. George era specialist în economie, dar în lumea noastră, a cancerului, era doar un corp afectat… la fel ca noi toți, de pe aceeași secție. Nu știam ce simte George… pentru că nu vorbea, dar ochii lui îmi spunea că era lucid și simțea, din nefericire, fiecare săgeată crudă și vie a durerii. M-am uitat odată în ochii lui, când m-au luat și m-au dus la analize. Patul lui e spre ușă… m-am mirat că și-a ales patul acela. Eu l-aș fi ales pe cel de lână geam și am avut bucuria (ce cuvânt trist…;) de a obține patul de lângă geam. Așa puteam să văd ciorile. Erau singurele ființe pe care le puteai vedea de la înălțimea aceea… și uneori mai vedeam și câte un avion. Era semn că afară, oamenii își continuau viața ca și cum nu știau de noi… sau știau… dar de ce să se oprească din ritmul lor?! Și noi am avut ritmul nostru… atunci când nu știam că eram bolnavi de cancer. În ultima vreme, nu știu ce i-au spus doctorii mamei, dar venea atât de des încât a trebuit să fac o criză și să țip că nu vreau să mai văd pe nimeni… și nu a mai venit.

      După sedativele pe care mi le-au făcut, am crezut că mă simțeam mai bine. Am început să caut pe telefon mai multe informații despre cancerul osos în formă galopantă. Voiam să caut ceva de care să mă agăț. Nu voiam să mor. Eram prea tânără pentru a muri. Nu era posibil așa ceva… pur și simplu nu era posibil. După tot ceea ce făcusem în toți anii de până atunci, după toate slujbele de la biserică, după ce făcusem turul mănăstirilor din țară de mai multe ori, după zilele petrecute în post, uneori negru… nu era posibil ca Dumnezeu să mă lase să mor de cancer. Nu era cinstit, nu puteam să mor. Poate diagnosticul era greșit, poate medicii se înșelaseră, s-au mai întâmplat cazuri. Mă aflam deja de mai bine de o lună în spital, dar niciodată în tot acest timp, medicii nu m-au asigurat că mă voi face bine. Totuși, nu puteam să mor… era mult prea curând. Într-o seară, am vrut să fug. Aveam de gând să mă strecor printre ușile albe, la schimbarea turelor, atunci când personalul nu era tocmai atent. Am ajuns lângă patul lui George și am căzut. I-am văzut ochii mari, care spuneau: „Ce naiba crezi că faci?”, apoi am simțit mâinile asistentelor care mă ridicau și mă așezau frumos în pat. Acul seringii și apoi liniște. O liniște apăsătoare, cu miros de moarte.
În seara aceea, George, care nu-mi vorbise niciodată, și-a mișcat degetele spre agenda de pe noptiera sa, a luat creionul și a început să scrie. Preț de un minut, a tot scris… apoi a bătut cu creionul în agendă, ca să-mi dea de înțeles că pot să citesc ceea ce-mi scrisese. Descoperisem cu stupoare că George vrea să comunice. Am coborât din pat, amețită deja de calmantele pe care mi le făcuseră asistentele și i-am luat agenda.

       „E inutil, scrisese el în agendă, nu ai cum să fugi. E mai bine să te resemnezi. Caută-ți liniștea. Gândește-te că dincolo te așteaptă o lume fără dureri fizice… spre deosebire de lumea aceasta plină de ace de seringă, de eprubete și de calmante.
PS. Sunt George, am 33 de ani și voi muri de cancer la stomac”.
I-am luat creionul pe care-l mai avea încă în mână și i-am răspuns:
„Dacă n-ai fi pe moarte, dragă George, ți-aș fi spus că sunt încântată de cunoștință, dar, vezi tu… din păcate, nu sunt atât de încântată. Caut de ceva timp, niște explicații și niște soluții pentru boala aceasta. Și merge destul de greu. Spre deosebire de tine, eu nu cred că voi muri. Vreau să mă agăț de viață cu orice preț. Vreau să trăiesc. Ioana”
George a luat agenda și i-am văzut ochii urmărind rândurile, iar la un moment dat, am sesizat un zâmbet în ochii lui.

      „Ioana… ce nume frumos! Ioana, să știi că și eu am trecut prin faza aceea de negare. Eram tot aici, iar pe patul unde stai tu, era un bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc prea bine. S-a dus repede, în timp ce eu căutam pe google articole cu titluri care sunau cam așa: „Cum să scapi de cancer într-o săptămână” sau „Incredibila plantă care te scapă de cancer”… După cum vezi, sunt tot aici, semn că nici unul din materialele amintite, nu a dat rezultate. Pentru că nu sunt decât înșiruiri de cuvinte care frapează și nu au decât rolul de a umple pagina. Nu au utilitate în practică. Dovada? Sunt tot aici… și sunt tot mai aproape de moarte. Dacă te încălzește cu ceva, află că îmi doresc să găsești ceva care să te salveze… deși nu văd ce ar fi acel ceva”.
„George, apreciez dorința ta de a socializa. Doar că circumstanțele nu sunt cele mai potrivite. Vezi tu… toate aceste situații jenante, când ni se face rău și slăbiciunile corpurilor noastre ne umilesc unul în fața celuilalt, sunt elemente care ne îndepărtează… nu ne apropie”.

       „Ioana, dacă te referi la episoadele în care, venind de la analize, ai vomat peste mine, pe patul meu, să știi că sunt lucruri care mi s-au întâmplat și mie. Totuși, ar fi necesar să găsim un canal de comunicare. Să nu ne simțim singuri în această singurătate”.
„George, în seara aceasta n-am nevoie de predici. Noapte bună. Aș vrea să mor în somn și să mă trezesc față în față cu Dumnezeu”.
„Ioana, dacă aceasta ți-e dorința, te las să dormi. Dacă, totuși, se va întâmpla să-l întâlnești pe Dumnezeu mai repede decât mine, spune-i să mă aștepte cu o cafea fierbinte. Noapte bună”.

      Am citit mesajul lui George, apoi i-am așezat agenda pe noptieră. Am stins becul și am închis ochii, sperând să nu-i mai deschid niciodată. Am privit din nou spre îngerul acela din tablou, i-am spus că nu vreau să mă mai trezesc. L-am privit intens, până am adormit… și am adormit sperând să nu mă mai trezesc.
Ghinion. Dimineața se ivi crudă, prin ferestrele mari, deschise. Mirosea a cer senin și a frunze proaspăt ieșite din muguri, a păsări cu aripi mari și a cafea naturală.
George savura momentul dimineții, își lărgea nările și respira parfumul cafelei, în agitația dimineții. Asistentele se pregăteau să ne ducă la laborator. Brusc, m-am simțit ca un șobolan ținut acolo cu unicul scop al progresului științific. Nimic din ceea ce mi se făcea, nu era pentru mine, pentru binele meu… pentru că mie nu-mi era bine deloc. Și furia, în dimineața aceea, m-a transformat din șobolan, într-o fiară. Am mușcat-o de mână pe asistenta care încerca să mă ridice și am luat-o la fugă prin spital. Am coborât scările în fugă, am luat-o la goană lovindu-mă uneori de pereții umezi, mirosind a clor, de la etajele inferioare. Nu știu când am ajuns la parter, știu numai că totul s-a petrecut într-o viteză uluitoare. Și dintr-o dată, ca un evadat care nu mai ieșise afară de ani de zile, am văzut lumina dimineții, am respirat parfumul primăvăratic al frunzelor de la teii stufoși din fața spitalului, apoi am luat-o la fugă. Fiecare respirație afară era un dar și îl percepeam ca atare.

     În fuga aceea, ochiul meu urmărea și capta detalii pe care altădată le trecea cu vederea: frunzele abia deschise ale teilor, mirosul de iarbă nouă, de primăvară crudă. Toate acestea erau acum privilegii, lucruri pe care nici nu le observasem înainte. Era clar: trebuia să fac cancer ca să văd frumusețea lumii din jur: copacii aproape desăvârșiți în lumina plină a zilei, soarele care nu mai știa unde să-și trimită razele… totul, iubeam totul acum și lacrimile îmi udau gulerul de la pijama, în timp ce oamenii îmi aruncau priviri curioase, dar apoi plecau grăbiți spre unde aveau treabă. Toată lumea era grăbită… așa cum eram și eu înainte… Acum nu mai eram așa grăbită. Alergam, dar nu pentru că eram grăbită… ci pentru că în viteză, voiam ca ochiul meu să cuprindă cât mai multe din locurile acestea, unde locuisem… unde respirasem fără teama că aceea avea să fie ultima gură de aer. Și gândind la toate acestea, alergam… pe aleile din parcul unde toți copacii purtau hainele sublime ale primăverii. Ultima mea primăvară…
-Oprește-te! am auzit dintr-o dată, glasul ferm al unui bărbat.
Era clar. Cei de la spital trimiseseră după mine. Eram un bolnav de cancer în fază terminală. Nu puteam fi lăsată să alerg aiurea pe străzi.
M-am întors încet, intuind că voi da peste niște oameni în halate albe, care îmi vor vorbi frumos, ca să nu mă sperie. Greșit. Era un bărbat trecut bine de a doua tinerețe, mai înalt decât toți oamenii pe care avusesem privilegiul să-i văd în această viață.
-Trebuie să te întorci la spital, mi-a spus, apropiindu-se ușor, cu glasul mult mai domol de această dată.
L-am privit confuză. Nu părea un om de la spital. Oamenii treceau pe lângă noi, la fel de grăbiți, chiar dacă eu mă oprisem. Era un semn că lumea nu se oprește pentru problemele unui singur individ, indiferent de gravitatea acestora. Lumea continua… de parcă ei, nimic nu i –ar fi întâmplat. De ce au trimis după mine un moș trecut de 80 de ani?
-Mihail, îmi spune, întinzându-mi mâna în semn de salut.
Un curent rece mi-a străbătut întreg corpul. Flash-uri cu tabloul din salonul de spital mi se derulau în minte cu o repeziciune uluitoare.
-Ioana, îi spun șoptind, dar ceva în intuiția mea îmi spune că îmi știe deja numele.
Nu reacționează când aude numele meu. E semn că deja știa. Îngerul din tablou mi se bagă în ochi de parcă ar vrea să-mi spună ceva… Ce ar putea să-mi spună? Că mai am doar câteva zile?
-Trebuie să te întorci, crede-mă, îmi spune Mihail, făcându-mi semn să ne așezăm pe o bancă. Teiul din spatele băncii nu făcea doar umbră cu frunzele sale primăvăratice, dar răspândea și un aer răcoros, un aer curat, în ciuda agitației din oraș. De la blocurile de peste drum, aroma cafelei de dimineață se lăsa ca o peliculă fină peste parc.
-Și eu găsesc un farmec special în aroma cafelei de dimineață… mai ales în diminețile de primăvară, îmi spune privind către oraș.
-Păcat că n-o să mai am parte de aceste jocuri ale simțurilor. În curând, dar tu deja știi asta, voi fi un corp inert, într-un sicriu care va coborî la întuneric și se va descompune. Voi muri, dar probabil, cei care te-au trimis de la spital, deja te-au informat.
-Nu sunt de la spital, mi-a spus sec.
-Știam eu, i-am răspuns pe același ton.
-Dar știu că trebuie să te întorci… și mai știu că nu vei muri.
Când a spus „nu vei muri”, mi-a luat mâinile în mâinile lui. Un curent, ca un fluid ușor, trecu parcă din mâinile lui, în mâinile mele.
-Nu vei muri… cum poți să amăgești așa, un om aflat în fază terminală? i-am strigat.
Mihail m-a privit în ochi, cu o privire de un albastru intens și clar în același timp.
-Uitați-o! E acolo, pe bancă! se auziră niște glasuri agitate.
De data aceasta chiar erau de la spital.

      Am ajuns din nou în salon unde eram nerăbdătoare să-i spun totul colegului meu de suferință, lui George… doar că George nu mai era acolo. Patul gol, rearanjat, generă în corpul meu un fior rece și ascuțit, dureros până în inimă. Singură, m-am prăbușit pe patul de la fereastră, acolo unde peste durerea cruntă care-mi sfâșia sufletul, treceau păsările primăverii, impasibile…
Singură, conștiința morții creștea în mine ca ramurile unui copac. Lumina încă crudă a dimineții mă durea, de parcă m-ar fi lovit peste ochi, peste cap… peste tot. Eram singură și George, cu caietul lui cu tot, dispăruse acolo unde aveam și eu să dispar curând. Mi se făcu rău. M-am ridicat și, în timp ce mă îndreptam spre baie, o furie nestăpânită puse stăpânire pe mine. Dacă tot mor, ce-mi pasă mie de aparatele din salon, de lenjeria bine aranjată de pe patul unde zăcuse George? Un urlet mocnit, frânat pe alocuri de gustul sărat al lacrimilor, se asorta cu zgomotul infernal scos de grilajul patului răsturnat pe jos, printre aparate. Lenjeriile de spital se rup foarte ușor, așa că în vortexul acela, nimic nu mai rămăsese intact… nici măcar tabloul cu îngerul. Ce-mi păsa mie de îngeri? Unde sunt ei când ne îmbolnăvim? Un scaun pentru vizitatori lovi cu putere fereastra care se făcu țăndări. Câteva mâini se luptau aprig cu furia corpului meu, un ac de seringă îmi străpunse pielea și apoi nimic… liniște, acea liniște care acoperea ca o mască, zbuciumul din mine. Sunt din nou pe bancă, alături de Mihail care îmi spune că toată furia din mine s-a revărsat și că descărcarea aceasta mi-a făcut bine. Apoi somn profund. Și din nou o dimineață… o altă dimineață cu aromă de primăvară crudă și cafea, cu aripi de porumbei trecând pe lângă fereastră. Sunt într-un alt salon și pot să mă ridic de pe pat, deși după calmante, de regulă, am o stare de rău, ca un alcoolic după o noapte în care a amestecat mai multe băuturi. Dar acum, în mod inexplicabil, mă simțeam mai bine. Nu mă durea nimic, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. George murise. Urmam eu. Era mai clar ca niciodată… și nu mai era nimic de făcut. Nu mai era speranță. După vizita medicilor de dimineață, am scrijelit pe perete: „Ioana, bolnavă de cancer”. Ca să rămână acolo pentur cei care aveau să vină după mine… să știe că am fost acolo. Apoi am sunat-o pe mama. A venit la spital într-un suflet. I-am spus că o să mor, că simțeam asta și doctorii erau de aceeași părere. Am rugat-o să nu plângă foarte mult, am rugat-o să încerce să se împace cu ideea, să accepte că ceea ce ni se întâmplă are un scop bine definit, chiar dacă noi nu îl sesizăm. Mama nu a spus nimic. Știa toate acestea. I-am auzit hohotele de plâns abia când a ieșit pe hol.

      Acum știam sigur că o să mor. Poate că era mai bine așa. N-aș mai fi simțit durerile acelea acute. Da, era, cu siguranță, mai bine… mult mai bine. Așteptam clipa aceea. Simțeam o teamă imensă, dar știam că era mai bine decât să suport chinul crunt al durerilor de oase. Știam de la bunici că dincolo nu te mai doare nimic… îi auzisem vorbind când eram copil și mă ascundeam pe sub mese ca să le ascult discuțiile. Da, nu mai voiam nimic de la viață… voiam numai să mor, să plec dincolo și speram că dincolo aveam să mă întâlnesc cu George. Chiar așa îmi scrisese într-o zi în agenda lui: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”.
Asistentele cu fețele identice mă ajută să merg la cabinetul de analize din nou. Ace, dureri ascuțite, mâini reci de medici pentru care devin o cifră, studenți la medicină pentru care devin un material didactic. Toate acestea… le suport știind că sunt ultimele umilințe ale vieții, iar apoi mă voi lăsa în palma deschisă a morții.
-Valorile esențiale arată mai bine decât la ultima cercetare, mi-a spus un medic. Dar nu e cazul să ne facem iluzii deșarte, se întâmplă adesea ca unii bolnavi în faza terminală să prezinte astfel de valori înainte de a…
-De a muri, îl completez eu.
-Mda… așa e… din păcate așa e, îmi confirmă medicul.
-Măcar voi muri cu rezultatele analizelor un pic mai bune, glumesc eu și primesc câteva zâmbete ca răspuns.
Ajung în alt salon, iar asistentele mă sfătuiesc să nu-l distrug și pe acesta. Aici nu mai e nimeni, doar eu… și e mai bine așa. Așa mi-am imaginat dintotdeauna… că voi muri singură. Pe peretele de lângă patul meu e tabloul cu îngerul. Același tabou. Intact. Înseamnă că toate saloanele au același tablou. Îngerul mă privește cu o neînțeleasă expresie încrezătoare.
-Ce bine e să fii înger… mă gândesc, privindu-l. Nu faci decât să-i privești pe ceilalți, să-i ajuți, să le influențezii destinul, să le răspunzi la rugăciuni.
Uneori aveam impresia că expresia feței îngerului din tablou se schimba. Putea fi îngândurat, pentru ca apoi, peste doar câteva minute, să capete o alură de strălucire și bucurie. Lui puteam, însă, să-i spun totul… și chiar îi spuneam. Era singurul care rămânea tot acolo, pe perete, chiar și după ce asculta toate gândurile mele. Eram în pragul morții și comunicam cel mai eficient cu un înger… era perfect normal… o normalitate pe care o descoperi abia atunci când ai pierdut deja speranța vieții.
Acceptasem că trebuie să mor, dar așteptarea era de nesuportat. Se scurseseră deja trei luni. Inițial, timpul estimat de medici era de șase luni. Trecuseră trei și eu începeam să mă simt mai bine… în mod ciudat. Fiecare set de analize înregistra o ușoară îmbunătățire a valorilor.
-Și atunci, eu când mor? era gluma la care stagiarii râdeau acum în hohote. Se vedea însă, pe chipul lor, dar și al medicilor cu experiență, o uimire stranie. Era ceva inexplicabil pentru ei, un proces necunoscut care avusese loc în corpul acesta și care îmbunătățea treptat starea mea.
Într-o zi, mama a venit să mă vadă. Nu știu ce-i spuseseră medicii, dar pe chipul ei se vedea o lumină așa cum numai atunci când eram copil o văzusem.
-Mamă, nu vreau să-ți faci speranțe deșarte, știi că se poate întâmpla din clipă în clipă.
Între analize mai simple sau mai amănunțite, care mă învățaseră să-mi gestionez durerea, mai trecură alte două luni. În fiecare zi, îngerul meu de pe perete asculta, răbdător, ceea ce aveam eu de spus. Era singurul care mă asculta fără să mă întrerupă și eu apreciam asta foarte mult.
Într-o dimineață, unul din medicii care monitorizau cazul meu, a venit efervescent, la mine în salon.
-Ia zi, cum suporți veștile bune? mă întrebă în timp ce-și puse ochelarii și începu să răsfoiască dosarul meu.
-Nu știu… dacă mi-ați da voie să beau o cafea, aș suporta orice fel de veste, îi spun.

     Aroma cafelei de dimineață, subtilitatea cu care se strecura ea pe sub ușă, pentru ca apoi să-mi invadeze singurătatea, era lucrul pe care-l iubeam cel mai mult la viață.
-Mă întorc, îmi spuse privindu-mă scurt și închizând dosarul.
Recunosc, îmi imaginam că ușa se va deschide și va intra asistenta cu o cafea fierbinte, dar nu m-am așteptat să se și întâmple.
-A zis dom’ doctor că astăzi puteți să beți cafea, îmi spuse asistenta și îmi lăsă cafeaua pe noptieră. Parfumul ei invadă imediat salonul. Chiar și îngerul din tablou părea încântat.
Trecuseră cinci luni de când nu mai savurasem o cafea. Vara era acum pe sfârșite… iar eu aveam ocazia sublimă de a savura din nou, o cafea. Când ești sănătos, în viteza vieții pe care o duci, nu apuci să-ți dai seama că ești fericit. Nu vezi decât ceea ce tu numești „neajunsuri”, „neîmpliniri”, „eșecuri” sau chiar „mici succese” și lumina zilelor te împiedică să vezi cât de fericit ești. Dacă ai ști, ți-ar veni să plângi de bucurie și ai prețui fiecare clipă… dar nu știi. Nu știi că fiecare respirație e un dar, nu ai cum să știi asta. Eu însă, pentru că fusesem în ceea ce medicii au numit „fază terminală”, știam că fiecare clipă era o picătură de rai.
Cafeaua… această plăcere pe care abia acum păream să o fi descoperit, după ce îmi invadase sufletul cu parfumul ei, pătrunde acum, cu gustul ei minunat, în trupul meu, privat de această minune timp de aproape jumătate de an. Nu a fost prima mea ceașcă de cafea, ci prima ceașcă de cafea care a contat cu adevărat.
Într-o noapte, l-am visat pe Mihail. Trecuseră câteva luni de când îl întâlnisem în parc. Simțeam că mi-era dor de vorbele lui, chiar dacă discuția noastră nu s-a întins decât pe câteva minute. Dar simțeam că aveam nevoie să-l aud, simțeam că ceea ce-mi spunea va trezi în mine o forță mai puternică decât cancerul… și în noaptea aceea l-am visat. Nu mi-a spus foarte multe, mi-a spus doar să mă rog… nu citind rugăciuni interminabile, nu repetându-le de sute de ori…
-Retrage-te în sufletul tău. Voi, oamenii, știați să faceți asta înainte, dar nu știu cum de ați uitat acest obicei, acest miracol de care fiecare din voi poate dispune. Retrage-te în inima ta… fă-te mică, astfel încât inima să-ți fie ca o pătură cu care să te poți acoperi. Intră acolo, în adăpăstul inimii tale. E locul de întâlnire cu dorințele tale. Odată ajunsă acolo, spune-i universului că tu ești sănătoasă, dar spune-i din toată inima și el va crede, el va crede… dacă și numai dacă vei crede și tu. Nu fă din sănătatea ta o dorință. Fă o certitudine. Spune-i universului că ești sănătoasă și că îi ești recunoascătoare pentru asta. Apelează la această discuție ori de câte ori siguranța ta se diminuează. Acesta e răspunsul tuturor întrebărilor pe care voi, oamenii, le aveți. Amintiți-vă ce înseamnă rugăciunea în adevăratul ei sens.
Așa mi-a vorbit Mihail, apoi a dispărut în visul meu, lăsându-mă să discut cu îngerul din tablou. De data aceasta, ochii îngerului păreau să-mi spună:
-Da, are dreptate Mihail. Du-te în inima ta.
Spitalul e un loc în care de la momente de agitație, la momentele de liniște, se trece foarte ușor. Te poți afla în vâltoarea unor clipe tensionate, pentru ca apoi să te afunzi într-o singurătate în care liniștea pare să legene alene toate zbaterile tale și le adoarme, dându-ți un răgaz. Un răgaz pe care înainte îl foloseam pentru a-mi spăla rănile gândului de moarte, iar acum, voiam să-l folosesc pentru a mă întâlni, așa cum mi-a spus Mihail, cu dorințele mele din inimă. Am făcut asta o dată, de două ori, când eram singură, în timp ce îmi făceau analizele, abia așteptam momentele în care să mă fac mică și să mă acopăr, așa cum mi-a spus Mihail, cu sufletul.

     Se apropia Crăciunul… din reticența și nedumerirea medicilor cu privire la regresia inexplicabilă a bolii mele, eram tot acolo, în patul acela de lângă fereastră, unde porumbeii se vedeau acum din ce în ce mai rar, din cauza frigului.
Dimineața lansa câteva raze de soare în salon.
-Primiți cu veștile bune? se auzi vocea medicului.
-Vă rog, i-am spus ridicându-mă de pe pat.
-Vestea inexplicabilă pentru noi, medicii și bună pentru tine, ca pacient, este că ultimele analize arată că nu există nici urmă de cancer în corpul tău. Vestea mai puțin comodă pentru tine, e că aș vrea să mergi la București, pentru alte analize. E o clinică dotată cu aparatură performantă, trebuie să detectăm cauza declanșatoare a procesului de regresie a bolii tale, e important pentru tine, dar și pentru ceilalți pacienți care suferă de această boală. E alegerea ta, până la urmă, dar te sfătuiesc să te duci. Costurile le va suporta integral o fundație care se ocupă cu sprijinirea bolnavilor de cancer.
Nu știu de ce, dar în inima mea, știam că acum eram bine. Ceva îmi spunea tot timpul că sunt sănătoasă… sau poate că era vocea mea, din inimă, atunci când mă retrăgeam acolo. Așadar eram bine, inexplicabil din punct de vedere medical, dar eram bine.
-Știi, noi, medicii, atunci când nu găsim explicații la regresia unei boli, punem totul pe seama divinității. Uneori, suntem nevoiți să facem asta… să recunoaștem că există și regresii totale, inexplicabile, dar totale… și rămânem uluiți, însă n-ar trebui să fie așa. Dacă s-a demonstrat că unii pacienți declarați morți, revin la viață, nu văd de ce ne mirăm atât de mult de regresia unei boli. Acceptăm existența morții clinice, așadar ar trebui să acceptăm și regresiile. Deci, te duci la București? Vrei să te consulți cu ai tăi?
-Merg. O voi suna pe mama, sigur.
Pentru prima dată, după jumătate de an de locuit într-un salon de spital, mă îmbrăcam acum în haine, altele decât celebrele pijamale cu floricele mici și albastre. Aerul rece de afară îmi provocă un tremurat.
-Să nu răcești, îmi spuse mama, înainte să mă urc în mașina care avea să mă ducă la București.
N-o să răcesc, i-am spus în gând. Când îmi va fi frig, mă voi face mică și mă voi înveli cu sufletul. Ține de cald dacă vrei.
Am vrut să dorm până la București, dar fiecare loc pe unde mașina trecea, mi se părea unul de neuitat, unul de o frumusețe care merita trecută undeva în arhiva sufletului. Era frumos… totul era frumos. Nu era prima dată când făcusem acest drum. Mai trecusem pe acolo de multe ori, dar era prima dată când vedeam cu ochii aceștia… și era minunat. Eram fericită, fiecare deal acoperit cu zăpadă mă făcea fericită… și acum știam că eram fericită.

      La București, pe lângă medicii care m-au preluat imediat, era și o echipă de jurnaliști care intenționau să-mi afle povestea, însă i-am dezamăgit, spunându-le că nu e nimic spectaculos în ceea ce mi se întâmplase. Nu voiam să țin totul pentru mine, dar nici să las mass-media să-mi răstălmăcească povestea. Așa că, spre dezamăgirea lor, am refuzat. Iar în clinică, nu m-au mai căutat. Mi-au lăsat totuși, o carte de vizită, cu mențiunea că puteam să-i sun oricând. N-am făcut-o niciodată… Era important ca medicii să claseze cazul meu așa cum credeau de cuviință, însă nu era bine ca presa să afle detaliile.
Salonul unde aveam să stau pentru investigații era destul de mare, luminos, la etajul al treilea. Eram singură în acel salon, deși mai era un pat liber, lângă ușă. Am ales, desigur, patul de lângă geam. Puteam vedea, nu doar păsările zgribulite de frig, ci și fulgii de nea lăsându-se lin și chiar câțiva plopi în depărtare.
-Vă rog să vă simțiți confortabil, mi-a spus o asistentă, iar eu am intrat din nou în celebrele de acum pijamale cu floricele mici, albastre.
Să înceapă investigațiile, am gândit eu și m-am întins pe pat. Nu mai era un chin… analizele nu mai erau un chin. Important era că trăiam. Înainte să mă îmbolnăvesc, nu știam că trăiesc, acum știam… era ca și cum abia acum trăiam cu adevărat.
-Mâine dimineață, la ora șase, vă vom face primele investigații. O să vină o asistentă să vă anunțe, îmi spuse un medic care analiza dosarul cu care venisem la clinică.
Seara se lăsă lin peste capitală. Clinica nu era într-o zonă aglomerată, dar se simțea presiunea agitației peste tot. Pe peretele de lângă patul meu nu mai era tabloul cu îngerul… și am realizat cu părere de rău că plecasem de la spital fără să-mi iau rămas-bun de la cel cu care comunicasem timp de jumătate de an, seară de seară, clipă de clipă. Aici, peretele era alb și gol.
Se făcu răcoare, deși caloriferele erau destul de calde… sau poate că începeam să mă simt singură. M-am făcut mică și am coborât în inimă, iar sufletul se făcu mare și cald, ca o pătură și mă înveli. Acum era cald… suficient de cald pentru a visa.
Dimineața se ivi brusc… așa cu numai în capitală se poate ivi.
-Haideți, să mergem, îmi spuse asistenta care sosi pe când eram sub duș.
Am coborât la etajul unu, unde au început cu recoltarea de sânge, cu niște aparate pe care, într-adevăr nu le mai văzusem… și urma un ecocord, când, printre ușile care se deschideau și se închideau mereu, din cauza asistentelor care intrau și ieșeau, l-am văzut pe el. Nu era posibil, dar l-am văzut pe el. George era mort, dar eu îl văzusem acolo… și abia acum realizam că în ziua în care găsisem patul lui George gol, nu întrebasem ce se întâmplase. Făcusem criza aceea și nu întrebasem despre George niciodată. Am presupus că era mort, dar nu am vorbit despre asta cu nicio asistentă. N-am întrebat niciodată. Dar cum era posibil? George era pe moarte, era intubat… Poate că mă înșelasem. Poate că îl confundasem cu altcineva. Speram, însă, să nu fie așa… speram să fie el, să fie în viață…

      Eram campioană la ecocord… cât timp petrecusem în spital, inima mea era mereu în pericol de a ceda, mai ales în primele luni, așa că periodic mi se făcea ecocord… iar firele acelea care plecau de la aparate și se conectau cu corpul meu, îmi reaminteau de suferințele pe care le îndurasem atunci când eram bolnavă… până să apară această regresie. Cuvântul „regresie” fu ca un buton declanșator de concluzii. Poate că și lui George i se întâmplase la fel. Era foarte puțin probabil, șansele ca asta să se fi întâmplat erau sun zero la sută. De fapt, de ce voiam eu ca George să fie în viață? Nu știu de ce… dar voiam asta…
Înainte de prânz, investigațiile s-au oprit. Erau suficiente pentru o zi, după părerea medicilor.
-Puteți mânca în cameră sau la cantină, m-a anunțat asistenta.
-Voi veni la cantină, i-am spus.
Cantina era tot la etajul unu al clădirii, dar în altă aripă. Era frumos amenajată, curată, cu mese albe, rotunde. Pacienții mâncau alături de asistente și medici. Era chiar și muzică… o muzică lină, cu volumul suficient cât să fie doar auzit.
-Salată orientală cu piept de pui, păcat că nu are suficientă sare… și nici oțet, dar poți să ceri lămâie dacă vrei.
Era el, în carne și oase. Stătea acolo, în fața mea, cu o tavă în mână. Era mai viu decât îl crezusem eu. Era George. Istinctiv, i-am sărit în brațe.
-Ce cauți aici? l-am întrebat.
-Presupun că același lucru ca și tine, mi-a spus surprins de apropierea mea neașteptată.
-Regresie? Nu pot să cred…
-Nici eu, răspunse el așezându-se alături de mine la masă.
-Cum crezi că s-a întâmplat asta? îl întreb, însă George pare să nu vrea să vorbească despre asta.
-Important este că acum suntem bine. Ai vorbit cu presa?
-Nu. Tu?
-Nici eu, nu cred că e cazul să facă din noi niște vedete.
-Nici eu nu cred.
George viu, neintubat, era foarte O.K. După ce mă văzuse chinuită de dureri, după ce am vomat pe el în repetate rânduri, acest George devenise un om la fel de apropiat ca ai mei. Fusese martor la ceea ce mi se întâmplase, iar eu eram la fel pentru el.
-Și… soția ta? Cred că se bucură că ți-ai revenit, îi spun dar în gând nu mă întreb „Oare e însurat? Oare are iubită? Cu siguranță are!”
-Cred că se bucură… dar nu mai e lângă mine. Nu a rezistat noului George atunci când m-am îmbolnăvit. Devenisem insuportabil și mă răzbunam pe ea pentru tot ce mi se întâmpla mie. Un timp, a fost alături de mine, dar apoi, după ce m-am internat, mi-a adus actele de divorț la spital, să le semnez. Și le-am semnat. De ce să ții o femeie lângă tine când știi că nu mai ai zile? Am lăsat-o să plece, să se dezlipească de acel George conectat la tot felul de aparate, acel George care uneori făcea spume la gură, alteori urla măcinat de dureri… Nu avea sens. Acela era un George pe care nimeni nu l-ar fi vrut… Din păcate tu m-ai cunoscut așa…
-Da… eu cu chinurile mele… la care ai fost, pentru o perioadă martor. Când am văzut patul gol, am crezut că…
-Că am murit? mă întreabă George senin. Am făcut o criză atunci. Am fost dus imediat la reanimare, apoi imediat mi s-au refăcut analizele și au observat niște modificări spectaculoase. Am fost sfătuit să vin aici. Am vrut să te anunț, dar erai sedată când am plecat.
George acesta, neintubat, are un farmec special. Ochii lui negri au un charm pe care nu-l detectasem la spital, nu aveam cum… Acum însă îl vedeam clar… avea ochii negri, umbriți de gene lungi și curbate, buzele senzuale și o lumină pe chip atunci când zâmbea.
-Și soțul tău… se bucură, nu-i așa? mă întrebă în timp ce se preface interesat de un cub de cartof fiert care nu voia să stea înfipt în furculiță.
-Nu am soț, doar mamă și tată… atât am reușit să acumulez până la vârsta asta.
-Atunci, dacă îmi permiți, te invit diseară la cină, tot în acest loc romantic…
-Desigur… doar că nu prea știu ce să port, îi răspund râzând.
-Ținuta aceea cu floricele albastre era superbă, din ce îmi amintesc. Ai putea să o porți pentru mine, la cină?
-Cu siguranță… dar tu? Ce ținută vei avea? îl întreb râzând.
-Voi purta o ținută în carouri albastre și o pereche de papuci de casă maro. Te voi cuceri, cu siguranță.
Zâmbim amândoi, mâncăm, vorbim… ca doi oameni cărora nu li s-a întâmplat nimic, iar undeva în inima mea îl aud pe Mihail spunându-mi:
-Despre asta este viața, despre zâmbete, despre iubire!
Și știu… Mihail zâmbește când spune acestea… simt asta.
Seara sosi ca o briză răcoroasă peste capitala agitată care se încăpățâna și nu voia să stingă luminile. Cina la cantina clinicii a fost superbă… am râs de parcă atunci am fi descoperit râsul pentru prima dată… și știam că Mihail vedea toate acestea și era mulțumit.
-Te conduc în cameră, îmi spuse.
Când am ajuns în salonul meu, prin ferestrele mari se vedeau fulgii de nea căzând alene peste capitală.
-O să vină Moș Crăciun, îmi spuse el cu un aer serios.
-Cu siguranță, îi răspund.
-Crezi în el? mă întrebă, iar privirea lui căpătă o nuanță stranie.
-Cred, îi răspund, pe același ton. Întotdeauna am crezut.
George se apropie de mine și îmi luă mâinile în mâinile lui. Îmi sărută o mână, apoi cealaltă. Ochii lui îi căutară apoi pe ai meu. Privirile noastre rămaseră blocate într-un magnetism implacabil, care ne apropie până ne simțim unul altuia respirația. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut așa cum numai trăind poți simți… apoi George mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche:
-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința… am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe.
Mi-a dat drmul apoi și s-a așezat pe patul de lângă ușă.
-Lasă-mă să dorm aici în noaptea aceasta, mi-a spus.
S-a așezat acolo. Eu m-am așezat pe patul meu. Am închis ochii. L-am văzut pe Mihail venind grăbit spre mine.
-Acum ai sănătate, dorește-ți să fii fericită! Du-te în inima ta și mulțumește universului că ești fericită.
-Dar sunt, Mihail… sunt fericită.
Mihail mi-a zâmbit și a dispărut ca un nor disipat în întuneric.
-Dar sunt fericit, îl aud pe George șoptind și îmi dau seama că și el a purtat aceeași conversație cu Mihail.
Dimineața lansă din nou raze de lumină în salon. George nu mai era acolo și faptul că nu mai era acolo îmi dădu un fior rece.
Ușa salonului se deschise și aroma cafelei fierbinți, la ibric, se strecură învăluindu-mă.
-Știi ce mi-am dorit de când am devenit vecini de salon, pe vremea când eram bolnavi? se auzi vocea lui George. Să beau o cafea cu tine… o cafea adevărată, iar noi să fim doi oameni adevărați, sănătoși și fericiți…
George mă face să plâng, să plâng de fericirea aceasta care, amestecată cu parfumul de cafea, mă face să mă simt privilegiată că sunt în viață.
-Șterge-ți lacrimile, nu e de bun augur să plângi joia!
-Serios? îl întreb conformându-mă.
-Da, am citit asta undeva, îmi spune serios, așezând ceștile cu cafea pe noptieră.
-Văd că ați socializat, constată cu un zâmbet subtil medicul care veni cu dosarele noastre. Care veste vreți să o auziți întâi? Cea bună sau cea rea?
Faptul că exista și o veste rea, îmi stricase dispoziția. Nu mai era loc de vești rele în viața mea.
-Să începem cu cea bună, îi spuse George.
-Ei bine, seturile de analize spun că sunteți „curați”, nu știm ce a declanșat acest „reset” al organismelor voastre, constatăm doar că sunteți bine.
-Și vestea rea? am întrebat eu cu inima strânsă.
-Vestea rea e că… nu știu cum să vă spun… dar astăzi clinica noastră împlinește zece ani de activitate și am vrea să participați la petrecere. Deci, va trebui să ne mai suportați pentru încă o seară.
Izbucnim în râs. Medicul acesta e mare figură! Îmi aduce aminte de Mihail.
Rămânem pentru petrecere. Dansăm și acordurile acelea mă fac să mă simt minunat. Și mai apoi… brațele lui George și sărutul lui, noi… doi luptători care au fost foarte aproape de moarte. Viitorul nostru capătă conturul unui plan în doi… nu există legătură mai strânsă decât aceea pe care o ai cu cineva care a împărțit cu tine cele mai grele clipe.

     Ne întoarcem la Suceava cu trenul… e frumos cu trenul, vezi toate peisajele minunate și le pui în arhiva sufletului, ca recompensă pentru că sufletul te-a lăsat să te faci mic și să te acoperi cu el, ca și cum te-ai acoperi cu o pătură.
-George… trebuie să te întreb ceva… când eram la spital, îmi scriai mesaje pe agenda ta. Odată mi-ai scris „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”. Am fost ferm convinsă că vom muri amândoi și ai vrut să spui că ne vom întâlni dincolo…
-Ioana, am crezut că vom muri, într-adevăr. Dar acum, îmi dau seama că acele cuvinte erau premonitorii: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”, adică la București, la clinică…
Râde și e atât de frumos să râzi… și să iubești… pentru că acesta este sensul existenței noastre: să trăim cu adevărat și să ne bucurăm de fiecare clipă. Așa mi-a spus mie Mihail… și mi-a mai spus multe, dar vi le voi povesti altădată. Acum mă așteaptă o viață fascinantă cu George. Vă salut și… am plecat să trăiesc!angel

by -
3

Primăvara din noi

-Au crescut fire de iarbă în palma mea, le vezi, nu?
– Da, da, şi parcă sub unghii grâul încolțește…ochii tăi sunt plini de polen.
– Lasă-mă să îți smulg genele.
– Cum?
– Cu buzele.
– Care buze?
– Lumina mea stângăşi Lumina ta dreaptă.
– M-am pierdut…
– Unde ești?
– În tine.
-Și primăvara?
-În noi amândoi

Joc

Ascult prin seva gândurilor tale
Cum orașul zgârie nori de fum în zbor,
Îi sorb pe toți în podul palmei tale,
Respir din porii tăi…

Desenează-mi o sârmă,
Calcă pe suflete moarte
Până ajungi la mine…
Văruiește-ți pereții sufletului în alb
Și lipește-mi aripi de smoală,
Ca să zbor…

Este prea târziu pentru noi,
Becul s-a ars…
Sufletul miroase a rugină
Și noi odată cu el.

by -
9

Jurământ de Corina Costea

(poveste câştigătoare la concurs)

În această seară, avea loc balul mascat organizat de regele Hamilton. Prințesa se simțea ușoară ca o frunză, dar totuși atât de grea! Pendula la granița realității. Credea că totul este un vis, punându-și mâna pe inimă, din când în când, pentru a simți bătăile regulate, reale. Lumea se învârtea în jurul ei, cuvintele pe care tocmai le citise îi jucau o festă. Nu putea fi adevărat, nu voia sa creadă. Se duse la dulap, luă o rochie roșie, cu spatele gol și își aranjă părul într-o coafură elegantă. Își acoperi chipul cu o mască și se furișă afară din castel, către bal. Vântul îi luă în zbor gândurile, temerile, tot ce simțea, lăsând-o complet goală, pustiită.
Odată ajunsă la bal, se amestecă prin mulțime, nimeni nerecunoscând-o. Un tânăr domn foarte chipeș, îmbrăcat într-un costum negru, se apropie de ea. Fața nu îi era acoperită de nicio mască, trăsăturile lui frumoase nefiind ascunse. Prințesa privi în ochii aceia ca ciocolata, ochi în care pâlpâia o strălucire.
-Îmi acorzi acest dans? întreabă tânărul.
-Desigur, răspunse aceasta, zâmbindu-i.
Era un dans lent, ea simțind ca totul se petrece cu încetinitorul.
-Cum te numești? întrebă băiatul.
-De ce vrei sa știi?întrebă ea.
-Pentru a atribui un nume imaginii tale atunci când mă voi gândi la tine.
-Încerci să mă definești, să mă rezumi la un cuvânt…
-Creez o legătură. Într-un fel simt ca te cunosc, deși nu cu adevărat…
-N, spuse prințesa după o scurtă ezitare.
-N? De la Nicole, Nathalie? Sau..
-Nu. Uită-te în jur, îi ceru fata. Sunt o mulțime de fete în acest regat, pe această planetă. Sunt o mulțime de fete. Numele sunt alcătuite din litere, dar la fel de bine ar putea fi alcătuite din cifre. Ele sunt date pentru a ne diferenția. Eu sunt doar a n-a fată. Eu sunt N.
-N, șopti el ca și cum ar vrea ca litera sa prindă viață.
Melodia se termină. Ei se desprinseră din dans. El cumpăni un lucru în minte, apoi o apucă de mână și o conduse pe un coridor spre un spațiu mai rezervat. Cunoștea acest palat, doar lucra aici.
-Aș dori să-ți văd chipul, spuse el.
Ea își dădu jos masca, privirea lui urmărind trăsăturile feței ei ca și cum ar fi vrut să-și întipărească acea imagine pentru totdeauna în minte. El o trase mai aproape, ținând-o la pieptul său. Inimile lor băteau parcă mai tare, iar asta voia el să simtă :inima ei.
-Spune-mi că te voi revedea mâine, la Gradina Trandafirilor.
-Voi fi acolo, spuse Prințesa, fără a analiza ceea ce spusese.

În ziua următoare se întâlniră acolo. Cerul era senin, așa cum era și rochia fetei. La un moment dat, el o intrebă:
-Vezi păsările? Zborul lor e atât de frumos, parcă ar fi un dans.
-Mi-aș dori sa fiu pasăre, se trezi ea șoptind.
Tânărul o luă în brațe, simțindu-se puțin rușinat de acest fapt, dar privirea ei îi dădea curaj.
-Întinde brațele, îi ceru el, apoi o învârti.
Totul în jurul ei era un tablou de culori. Simțea aerul, simțea totul, zbura. Era o pasăre, o pasăre ajunsă în Țările Calde. “Este tot lumea aceasta, dar privită printr-o mască sau prin înlăturarea ei? Cum putea ceva atât de frumos să fie un secret? Cum putea să fie totul atât de aproape, dar totuși atât de departe? Inclusiv tânărul… Ne hrănim cu iluzii, dar atunci când se spulberă, când acel văl se ridică lăsând la vedere adevărul, realitatea? Atunci ce facem? Creăm alte iluzii… “gândi ea.
Când se opri, el aproape căzu cu ea, echilibrandu-se în ultimul moment. Haina i se descheiase din cauza efortului, lăsând la vedere pielea lui dezgolită, amândoi îmbujorându-se. El o lasă ușor jos, după ce se asigură că s-a echilibrat și se întoarse cu spatele să-și încheie haina cu degete tremurânde de emoție. În acest timp ea se ridică și plecă.

Dimineață, servitoarea sa a ajutat-o să-și îmbrace rochia cea albă pentru petrecere. Astăzi își anunța căsătoria cu prințul Charles, un prieten din copilărie. Tatăl ei a aranjat acest mariaj, dorindu-și ce-i mi bun pentru fiica sa. Dar a ea nu-l iubea pe Charles…nu-l iubea. Nu l-a mai văzut de câțiva ani, nu a mai auzit nimic de el, până în urmă cu câteva zile când tatăl i-a trimis o scrisoare cu datele despre el, viitorul sau soț și balul de astăzi, dat în cinstea lor. Își aminti supărarea de atunci. Era hotărâtă să-și prezinte dezacordul în fața oamenilor, în această seară, pentru el, băiatul al cărui nume nu-l știa, dar pentru care avea sentimente. Toată lumea din regat era invitată, deci avea să fie și el. Asta avea sa fie o problemă…
Când sosi vremea să coboare la bal, Charles o aștepta la ușa camerei sale.
-Bună seara! spuse acesta.
-Bună seara! spuse ea.
Charles era îmbrăcat cu un sacou albastru-închis, o cămașă albă și pantaloni negri. Chipul lui era frumos și serios, dându-i un aer de hotărâre, diferit de băiatul pe care și-l amintea.
-Te-ai schimbat mult, spuse ea și acceptă brațul pe care acesta i-l întinse.
-Și tu. Încă îmi amintesc codițele tale împletite și păpușile, dar și coada ta simplă când te ascundeai în bibliotecă citind cărți de dragoste.
-Și tu citeai poezii de dragoste, contraatacă ea, roșind. Îmi aduc aminte când îmi citeai, cerându-mi părerea. Nu mi-ai spus niciodată autorul sau autorii.
El se uită în ochii ei.
-Eu, eu le-am scris… pentru tine… . Glasul său tremura puțin de emoție,iar fața lui se înroși.
Ea se ridica pe vârfuri și îl sărută pe obraz. Coborâră restul drumului în liniște până în sala de bal.

Privea de la fereastră cum se îndepărta. S-ar fi putut duce după el, dar ce i-ar fi spus? Regele anunțase că se va căsători cu Charles, asta era tot ce se putea spune acum. I-a trimis un bilet printr-un gardian cu locul unde să se întâlnească în această noapte:în spatele castelului. Voia să-i lase timp să se gândească. Nu putea uita acea privire tristă, plină de neîncredere, de dezamăgire în timp ce ea stătea alături de viitorul său soț zâmbind, zâmbind… . A încercat sa păstreze aparențele, deși inima ei se frânse. Voia să pună capăt balului, dar nu a făcut-o. Iar când Charles o sărută scurt pe buze, el plecă, nimeni neobservându-l, nimeni exceptând-o pe ea. Nu îl putea învinui pe prinț pentru sărut , mulțimea striga acest lucru. Când nu s-a mai văzut niciun punct din el, ea s-a dus în cameră și a lăsat timpul să treacă pe lângă ea.

Afară ploua. Îl aștepta de cealaltă parte a porții. Nu credea că o să apară, dar a venit. Mai întâi a fost o pată mică, apoi mai mare, materializându-se pe măsură ce se apropia.
-Îți mulțumesc pentru prezență, a șoptit ea.
Se îmbrăcase într-o rochie neagră cu mănuși asemenea, o vestimentație de doliu, căci asta simțea : că moare. El își puse o mână peste a ei, aflată pe gratiile porții. Amândoi au plecat capul, și-au apropiat frunțile și au privit în jos.
-De ce nu mi-ai spus că-l iubești?
-Nu-l iubesc.
-Atunci, de ce te căsătorești cu el? Pentru ca e prinț? Pentru bani? Întreabă el pe un ton glaciar.
-Pentru sentimente.
El încercă să protesteze, dar ea continuă repede:
-Nu ale mele, ale lui.
-Cu ce sunt mai importante sentimentele lui decât ale mele?întrebă cu voce tremurandă.
-Ma iubește de o perioadă mai lungă de timp…
-Asta nu înseamnă că iubirea lui are o intensitate mai mare!
-Nu am spus asta, ci doar că mă așteaptă de o perioadă mai lungă de timp.
-Chiar crezi că nu a avut nicio relație până acum?
-Poate. Dar oricâte relații a avut, nu au rezistat. Poate eu am fost un factor. Însă, nu e vorba doar de acest lucru.
Picături de ploaie îi udau fața. Încercă să-și mențină vocea cât mai plată, să-și reprime sughițurile de plâns.
-Oamenii spun că a muri este ușor. Ei nu știu că noi murim de mai multe ori. Eu astăzi mor și e cel mai greu să îți trăiești moartea.
-O să-ți refaci viața, spuse el pe un ton dur pentru a-și stăpâni tremurul din glas.
-O să renasc. Și tu la fel.
-De asta nu ai vrut să-mi spui numele tău? Deoarece oricum urma sa te căsătorești și ceea ce este intre noi lua sfârșit?
-Nu ți-am spus pentru a mă uita mai ușor.
-Cum m-ar fi putut influența numele tău?
-De fiecare dată când l-ai fi auzit, ți-ai fi amintit de mine, s-ar fi redeschis rana. Acest ansamblu de cuvinte sunt eu, el m-ar reprezenta. Fără sa îl știi…s-ar fi vindecat mai ușor.
El îi descoperise identitatea, numele ei nu mai era un secret pentru el. Cu toate acestea, ea și-ar fi dorit sa nu-l știe…
-Eu…
-Te iubesc, șopti ea. Nu pot afirma că te voi iubi mereu, nu există iubire veșnică. Însă, pot spune că nu te voi uita niciodată.
-Indiferent de câte morți vei avea?întrebă el, simțindu-i-se în glas o urmă de amuzament.
-Indiferent, promise ea.
El îi apucă tandru bărbia și i-o înălță, astfel încât sa se privească în ochi.
-Aș vrea să te sărut…dar nu e drept față de tine, de el, de mine…iar dacă aș face-o…nu știu dacă m-aș mai putea opri.
Își trecu degetele peste buzele ei moi și catifelate. Ea se ridică pe vârfuri în încercarea de a-l săruta, dar el se întoarse, buzele ei întâlnind doar obrazul lui. Ea se uită în ochii săi, observând efortul pe care acesta îl depunea pentru a nu lăsa lacrimile să-i ude chipul, nu în fața ei. Se simțea puțin vinovată că ea nu le-a putut controla, că încă nu le putea controla.
-Nici eu nu te voi uita niciodată,șopti el.
Îi sărută mâna.
-Emily.
-Gregory.
Își spuseră numele ca pe un jurământ, jurământul de a nu se uita niciodată. El se întoarse și plecă, neprivind înapoi de teamă că nu o să mai aibă puterea de a o părăsi. Știa că este privit de către ea, simțea privirea ei în spate și se luptă cât putu de mult să nu se întoarcă. Dar după ce a ieșit din raza ei vizuală, s-a așezat jos, luându-și fața în mâini și a început sa plângă.
Cei doi au rămas acolo mult timp după despărțire, lăsând lacrimile și ploaia să-i spele, să-i elibereze de tot exceptând amintirile. La răsăritul soarelui, ei renăscuseră.

Autor: Corina Costea

by -
20

Cafea cu inimi și trandafiri

Știu, tu ești una dintre acele persoane care cred numai ceea ce văd. Te înțeleg perfect… și eu obișnuiam să fiu așa. Dacă ți-aș spune că toate personajele din această carte, fără nici o excepție, sunt reale… m-ai crede? Cu siguranță, nu m-ai crede. Dacă ți-e mai confortabil să citești, convins fiind că totul e ficțiune, atunci află că și mie mi-ar fi fost mult mai confortabil să povestesc toate acestea cuiva… doar că puține sunt persoanele care cred dincolo de ceea ce se vede, așa că am preferat să scriu…

Nu știu dacă era frig sau mi se făcuse frig ascultând-o pe ea. Era înaltă, cu privirea pierdută undeva… numai ea știa unde. Sub ochi avea cearcăne negre, de parcă fiecare durere a ei s-ar fi depus acolo, iremediabil.
Aș fi vrut să nu fi ascultat niciodată această mărturisire, însă nu am avut puterea să plec pur și simplu, lăsând-o să vorbească singură. Nu aveam acest drept, din moment ce începuse să mi se destăinuie tocmai mie.
Și pe fetița mea o cheamă tot Simona. Uite, nu se desparte niciodată de Martin, ursulețul ei.
Nu era decât Simona mea în parc, nu mai era o altă fetiță, însă am presupus că era pe acolo pe undeva, poate ieșise puțin din spațiul de joacă. Cu ursulețul Martin strâns la piept, femeia se leagănă ușor și îmi povestește totul… de când a rămas însărcinată, bucuria familiei, lacrimile din ochii soțului ei când și-a ținut prima dată copilul în brațe, prima febră, prima sperietură că a înghițit ceva. Când începe să se piardă în detalii, privirea ei capătă un licăr straniu. Se vede că își iubește fetița foarte mult, ca orice mamă.
-Tot blondă e și a mea…
-Dar unde e? întreb eu curioasă, pentru că trecuse mai bine de o oră și Simona ei nu apăruse.
Pentru o clipă, privirea i se îngustează. Mă privește de parcă s-ar uita prin mine, apoi îmi indică cu degetul:
-Acolo! Lângă a dumneavoastră! Nu le vedeți cum se joacă împreună?
Fetița mea e singură. Se dă în leagăn, gesticulând, așa cum face ea de obicei, însă e singură, cu siguranță. Dau să spun că nu e nimeni, în afară de fetița mea, însă când mă întorc, femeia zâmbește mulțumită și îmi spune:
-Ce bine se înțeleg, știți, a mea nu se joacă cu oricine, e foarte selectivă când vine vorba de prieteni..
Mii de gânduri mi se aglomerează în minte, printre care și replica soțului meu:„Toate lucrurile stranii ți se întâmplă numai ție!”.
Nu era nici un lucru straniu. Era doar o femeie, puțin ciudată, ce-i drept, cu un ursuleț de pluș pe care îl ținea strâns la piept… și mai era Simona mea care se juca în parc, la fel cum se juca și acasă, cu unul dintre prietenii ei imaginari. Nimic neobișnuit pentru un copil de șase ani. Totuși, am considerat că se făcuse suficient de frig. Mi-am luat copilul, am spus „La revedere” doamnei cu care am făcut conversație și am plecat.
-Ai imaginația prea bogată și ți-am mai spus să nu stai de vorbă cu oricine… mulți oameni din ziua de astăzi sunt instabili psihic, nu e sigur nici pentru copil să te duci în locuri de joacă atât de retrase. De ce tocmai acolo, sub pădure? De ce nu ai ales un loc de joacă din oraș?
Predica soțului meu mi-a accentuat durerea de cap. Nu am vrut decât să duc copilul mai aproape de pădure, pentru că acolo era mai liniște, aer mai curat, departe de aglomerație, de mașini. Ador liniștea… și totuși, am impresia că e atât de greu să o găsești. Poate că nu de predici aveam nevoie, ci de câteva rațiuni care să mă ajute să dezleg situația confuză prin care trecusem.
-Și gândești prea mult, ți-am mai spus. Nu te mai du acolo și gata!
Pe cât de simplu era pentru el, pe atât de complicat era pentru mine. Cu toate acestea, în seara aceea am adormit cu gândul că avea dreptate, nu mai aveam ce să caut acolo. Nu-mi făcea bine nici mie… nici copilului. Am avut un somn agitat, aș fi vrut ca soțul meu să mă țină în brațe, să mă facă să uit de cele petrecute în timpul zilei. Așa citisem în cărți… că seara, atunci când simți brațele protective ale celui iubit, emoțiile negative de peste zi se anulează. Doar că Tudor, după ce și-a analizat cu atenție clasamentele meciurilor, a adormit, cu spatele la mine, lăsând între noi un spațiu care răcea atât camera, cât și inima mea. Da, eram prea sensibilă, îmi mai spusese asta… și gândeam prea mult. E un defect al meu, gândesc prea mult, pun totul la suflet și mă preocupă totul exagerat de mult. Poate tocmai de aceea aveam nevoie să fiu ținută în brațe. Am adormit gândindu-mă că poate avea dreptate… gândeam prea mult.
Dimineață mă găsi cu brațele Simonei în jurul gâtului. Face asta adesea. Se trezește noaptea și vine la noi în dormitor, se așează pe mine și adoarme din nou.
-Mam, fetița aceea de ieri știe să numere până la o mie!
Nici nu m-am trezit bine și am primit deja o lovitură în moalele capului, care deja mă durea.
-Care fetiță? o întreb cu vocea gâtuită.
-Simona, o cheamă ca pe mine! îmi zâmbiră ochii mari și albaștri ai Simonei.
-Nu se poate… nu mai era nimeni în parc, eu n-am văzut nici o fetiță!
-Așa spune și Simona, că aproape nimeni nu o vede, de asta s-a jucat cu mine, pentru că eu o văd… și știe să numere până la o mie…
-E gata cafeaua! Iar fetița aceasta îți seamănă leit! Nu numai fizic, ci și la capitolul imaginație! Hai, fugi la spălat!
Soțul meu, scepticul convins și bine înfipt în realitate, se arătă în pragul ușii. Din bucătărie, cafeaua își răspândi aroma printre gândurile mele deja răvășite, la prima oră a dimineții.
Totul are o explicație logică… trebuie să aibă o explicație logică. Poate că, într-adevăr, eram eu de vină pentru imaginația extrem de bogată a copilului meu.
-Poate ar trebui să mergi să vorbești cu cineva, îmi spuse soțul meu în timp ce-și pregătea actele în servieta pentru job.
-De ce? Tu nu ești disponibil? I-am răspuns ironic.
-Haide, nu fi așa! Știi ce vreau să spun!
-Sunt bine, crede-mă, nu e nevoie să vorbesc cu nimeni!

Înainte să-l cunosc pe soțul meu, eram indrăgostită de Claudiu. Ne cunoscusem în facultate iar acum eram pe punctul de a ne căsători. Chiar cu două săptămâni înainte de nuntă, când totul era pregătit, Claudiu a avut un accident de mașină. A murit. Mergea la Cluj după vin. Îi spusese un văr de-al lui că acolo era vinul cel mai bun, dar și foarte ieftin. L-am pierdut atunci pe Claudiu și mi-am petrecut câteva săptămâni la spital. Tudor a intrat în viața mea aproape cu forța. M-a obligat să mă ridic din pat, să mă spăl, să mănânc, să fac primii pași după ce viața mea se terminase. M-a readus la viață. M-a recreat. Mi-a aruncat tot ce mi-ar fi putut aminti de Claudiu, m-a dus la psiholog ca să pot trece peste traumă… m-a cerut de soție și mi-a făcut un copil cu care să-mi ocup timpul – lumina sufletului meu, Simona. Uneori mă simțeam datoare să țin capul sus, să fiu tare, să las trecutul să fie trecut. Tudor făcuse pentru mine foarte multe. Nu știu dacă ar exista vreun alt bărbat care să fi avut atâta răbdare. De la Claudiu nu mai aveam nimic, în afară de cuvintele pe care mi le-a spus atunci când m-a cerut de soție: „Fiecare om are o misiune în viața aceasta, iar misiunea mea este să te fac pe tine fericită”. Evident, misiunea lui a eșuat. Din motive independente de voința lui, Claudiu n-a fost în stare să-și țină cuvântul. Nu m-a făcut fericită, ba mai mult, m-a adus, cel puțin pentru o vreme, la stadiul de legumă. L-am urât atunci, pentru că stricase totul, pentru că mă lăsase singură și nu știam cum să fac fără el, cum să vorbesc, cum să respir, cum să merg… L-am urât, cu siguranță pentru că s-a lăsat îngropat sub pământul reavăn și rece, în acel mai ploios. L-am urât mult timp pentru asta… pentru că s-a dat drept eroul vieții mele și a plecat ca un laș, acolo unde nu aveam cum să-i vorbesc. Am avut unele aspre discuții și cu Dumnezeu, dar am înțeles că el nu era decât un spectator atunci când s-a întâmplat. A trimis gânduri prin care i-a dat de ales lui Claudiu dacă să plece la drum sau să rămână acasă cu mine… iar Claudiu a ales să plece. A ales…
Numai realismul exagerat al lui Tudor m-a scos din starea aceea în care eram. La un moment dat, îmi amintesc că voiam chiar să plec și eu dincolo, să renunț la viața aceasta… însă eram prea furioasă pe Claudiu și nu voiam să îl mai văd niciodată pentru ceea ce îmi făcuse. Dacă renunțam la viață, șansele să mă reîntâlnesc cu el erau mari… așa spune lumea, că dincolo ne reîntâlnim. Așa că, dacă el a ales să plece, eu am ales să rămân… iar Tudor m-a readus la viață.

Nu, acum nu aveam nevoie de psiholog, chiar dacă soțul meu se temea să nu cad din nou în depresie. Eram acum o mamă echilibrată, grijulie, care nu-și dorea nimic mai mai presus de fericirea fetiței sale.
În ziua aceea, după ce l-am asigurat pe Tudor că totul era în ordine, am ieșit din nou cu Simona în parc… un parc din centrul orașului, unde abia dacă te puteai învârti din cauza copiilor. Erau mulți, gălăgioși și nu mai comunicau decât prin țipete, uitaseră, se pare, să vorbească. Atunci când sunt la joacă, uneori, copiii par să audă numai ce vor și, cu siguranță, fac numai ceea ce vor. Era o dezlănțuire totală de țipete. Deloc pe placul Simonei. Ea preferă liniștea, ca și mine. Așa că nu a rezistat în învălmășeala aceea mai mult de jumătate de oră. Am plecat, dar nu acasă.
Aveam nevoie de certitudinea faptului că femeia din parcul de lângă pădure era instabilă psihic sau pur și simplu vorbea aiurea. Aveam disperată nevoie să văd că nu era nici un copil, ci totul era numai în mintea ei. Așa că m-am dus. Era soare… o zi de iunie prea toridă pentru perioada aceea a anului, însă la poalele pădurii, castanii țineau o răcoare plăcută deasupra parcului de joacă pentru copii. Nu erau multe zile de când se deschise parcul acesta, nu departe de blocul în care locuim noi. Mie mi se părea o idee excelentă un parc pentru copii lângă pădure. Tudor nu era de aceeași părere. El este cetățean urban, născut și crescut într-o urbe din ce în ce mai aglomerată.
Ne apropiam de pădure, iar aerul curat se simțea din ce în ce mai mult.
-Respiră aer curat, Simona.
Fetița mea trase îndelung aer în piept și apoi expiră.
-Sănătate curată, cum spune bunica, nu? vorbi înțeleptul din ea.
Zâmbim amândouă. Suntem în parc ca să ne jucăm, să simțim că suntem în vacanță, să căutăm certitudini…
Recunosc… am mers spre parc cu inima strânsă, dar parcul era gol. M-am așezat pe aceeași bancă unde fusesem și cu o zi înainte. Nu era nimeni. Îmi repetam asta. Așadar, femeia din ziua precedentă, fie era o femeie bolnavă, fie acela era modul ei de a se distra – speriind străinii. Oricum – îmi spuneam – avea dreptate Tudor. Îmi fac prea multe probleme. Nu e nimeni, nu e nici un copil. Ceea ce nu vezi, nu există… cel puțin nu în realitatea ta, deci nu există. Nimic! Tudor are dreptate, sunt prea sensibilă. Dac-ar ști el cât de des admit că are dreptate, dar mă feresc să-i spun asta.
Simona s-a jucat liniștită. Chiar la câteva minute după ce am sosit noi, au mai venit trei fetițe, cu mamele lor. Toate trei vizibile!!!! Cam fițoase și gălăgioase, dar vizibile… și pentru mine era extrem de important. Am purtat discuții cu mămicile fițoaselor, despre alimentația la copii de șase ani, despre dinții de lapte și cât de mare e chinul cu îngrijirea lor, cum se cariază extrem de repede, din te miri ce. Apoi am trecut în revistă și subiectul „bărbați”. Fiecare susținea că bărbatul ei este un tată model, deși toți tații sunt ocupați cu joburile acestea stresante. De aici, am trecut direct la discuția despre stres, fără să mai discutăm despre sex, deși una dintre mămici inițiase deja discuția. Stresul e dușmanul numărul unu pentru tot ceea ce se întâmplă în lume. Trăim într-o lume în care și pruncii se nasc stresați și au nevoie de asistență psihologică din burta mamei. E motivul pentru care fiecare dintre mămicile implicate cu patos în discuție a vrut, la un anumit moment, să divorțeze. Una din mămici a spus că e dependentă de medicamente pentru calmare. Alta a spus că fără picăturile aduse de maică—sa din Italia, pentru calmare, ar fi un dezastru. Fără îndoială, toată lumea e pasionată de subiectul acesta. Îl recomand și celor care țin morțiș să poarte conversații cu șoferii de taxi, cu oamenii din același compartiment de tren, în avion… mă rog, la drum lung, e un subiect super.
Cu râsete, lacrimi, replici care de care mai interesante și mici mărturisiri piperate, am petrecut o după-amiază relaxantă, normală, fără întâmplări stranii care să-mi strice buna dispoziție. Starea aceasta îmi făcea foarte bine. Chiar și Simona s-a înțeles destul de bine cu fițoasele și s-au jucat frumos. La despărțire, chiar și-au promis că se vor revedea a doua zi, la aceeași oră. Recunosc, așteptam și eu, la fel de mult, ca și Simona, conversațiile acestea cu mămici, despre creme de corp, despre nesuferitele riduri și cum să-ți faci fotografii ca să nu pară că ai colăcei pe burtă, despre cum să blochezi invidioasele pe Facebook. În acea după amiază, am auzit atâtea bancuri despre soacre, cât nu auzisem întreaga mea viață… și am râs din toată inima, deși soacra mea e foarte ok. Petrecusem o după-amiază excelentă… și îmi făcuse foarte bine. Era, așadar, o idee bună să mergem acolo în parcul de lângă pădure. Cât despre întâmplarea stranie, o aruncasem deja într-un fel de Recycle Bin. Nu-mi mai folosea la nimic și nu avea rost să-mi încarc memoria și sufletul cu astfel de lucruri. Abia așteptam să îi povestesc lui Tudor că mă simțisem foarte bine în compania unor mămici, că Simona se jucase cu fetițele acelea fițoase. Aveam, așadar ce să-i povestesc.

Casa noastră avea nevoie de mai multă lumină. Era timpul ca perdelele de soare să fie schimbate cu altele, mai ușoare și în culori mai vesele. Albastru era culoarea mea preferată, în vremea în care eram cu Claudiu, însă, după ce m-am căsătorit cu Tudor și ne-am mutat în acest apartament, am vrut alte culori. L-am lăsat pe el să aleagă, iar el a ales maro deschis. Nu e o culoare urâtă, dar acum voiam altceva. Voiam să îmi inspire zâmbet, voiam culori primitoare, care să deschidă spațiul, într-un cuvânt. În seara aceea, când am revenit din parc, Tudor a fost foarte bucuros să nu mă mai audă vorbind despre lucruri stranii, așadar a fost de acord cu schimbarea perdelelor de soare. Și am ales alb… Chiar dacă soarele trecea prin ele, nu mă deranja. Voiam să trăiesc cu adevărat. Bucuros că am socializat și în realitate, nu numai pe Facebook cu mămicile din parc, Tudor a admis și el că poate nu era chiar atât de rea ideea unui astfel de parc, la poalele pădurii.
-Ți-a făcut bine ieșirea asta, mi-a spus el, îmbrățișându-mă.
-Se vede?
-Ce bine-ar fi să te văd mereu așa! Nu-mi place să te văd supărată și nici să te ascult vorbind despre lucruri stranii. Vreau să te văd râzând! Mereu!
Îmi sărută mâna și apoi mă strânse în brațe. Era bine lângă Tudor. Era mereu sigur pe el și știa mereu care sunt cele mai bune soluții pentru a rezolva lucrurile. Eram bucuroasă că eram soția lui. Mă iubea… deși uneori aveam impresia că era un soi de geniu care dorea să-și ducă opera la perfecțiune. Eu îi eram recunoscătoare pentru tot, însă eram departe de a fi perfectă.
-Dacă ai sta și tu mai mult timp cu noi! Îi spun, eliberându-mă din strânsoarea brațelor sale.
-Știi că mi-aș dori foarte mult, dar e imposibil. Fac tot ce pot. Haide, nu mai fi supărată!
În noaptea aceea, soțul meu a fost foarte tandru. M-a ținut în brațe și mi-a spus cuvinte pe care orice femeie vrea să le audă sub cearșaful nopții.
Era clar. Viața mea era una perfect normală, eram eu cea care o complicam din când în când.
Următoarele două săptămâni au trecut la fel de frumos. Simona era în vacanță, în fiecare după-amiază mergeam în parc și ne vedeam cu mămicile și fetițele fițoase, pe care Simona chiar ajunsese să le îndrăgească. Eu mă bucuram că nu mai avea prieteni imaginari și că reușise să-și facă și prieteni reali. Totul era bine.

Era bine… și viața mea decurgea frumos, alături de Simona și Tudor. Nu-mi puteam dori mai mult.
Iulie era de acum pe la jumătate. Nu era zi în care să nu ne jucăm la umbra castanilor din parcul de lângă pădure. Într-o după-amiază, una din fetițele fițoase aruncă mingea în pădure, apoi alergă după ea. Simona mea a alergat și ea acolo. În clipa aceea am avut un presentiment ciudat, a fost de parcă cineva mi-a spus la ureche, să aud numai eu, că fetițele sunt în pericol. Am scăpat geanta din mână și am alergat în pădure, după ele. Pe cărarea îngustă și abruptă, căptușită cu ferigi, alergam și strigam în același timp. Nici urmă de fete. Între timp, au sosit și celelalte mămici.
-Simona! Maria! Nici urmă de fete.
În pădure se lăsă o stranie liniște. Arborii înalți, cu trunchiurile subțiri își întorceau parcă coroanele, ca să nu ne vadă. Glasurile noastre păreau să fie estompate de ceva. Țipam, dar sunetul era șters de o forță care nu lăsa nici un zgomot să altereze liniștea pădurii. O vedeam pe una din mămici urlând, însă nu auzeam nimic. Am început să alerg și am alergat, am alergat, până am ajuns într-un luminiș. Acolo, după trunchiul unui stejar bătrân, am văzut rochița Simonei. M-am apropiat simțindu-mi bătăile inimii în fiecare celulă a corpului meu. Am întins mâna și am atins rochița.
-Uite, mam! E pentru tine!
Simona și celelalte fetițe erau acolo, după stejarul bătrân. Am strâns-o în brațe cât am putut de tare și apoi n-am mai știut nimic.

O durere cruntă de cap mă împiedica să deschid ochii.
-Haideți, doamnă! Deschideți ochii, mi-a poruncit un glas ferm.
-Și-a revenit? am auzit eu glasul îngrijorat al lui Tudor.
-Și-a revenit. E din cauza șocului! Să bea apă cât trebuie… și să nu stea afară acum, pe căldura asta.
-O să am grijă, răspunse soțul meu.
-Mam, deschide ochii! s-a auzit vocea subțire a Simonei.
Am deschis ochii încet. Simona m-a cuprins cu mânuțele ei firave.
-Mam, îmi pare rău că ai leșinat din cauza mea. N-o să mai fug în pădure, îți primit…
-Simona, ar fi bine să te ții de promisiune, uite ce a pățit mam! Vorbi ferm soțul meu, iar ochii Simonei se umplură de lacrimi mari, ca bobul de mazăre.
-Las-o, am reușit eu să rostesc, iar Simona și-a băgat capul în umărul meu și a plâns până m-a udat.
-Uite, scrisoarea aceasta mi-a dat-o cealaltă Simonă, e pentru tine, mi-a spus fetița mea, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.
-Ce scrisoare? De ce nu mi-ai dat-o mie până acum? se răsti Tudor.
-A zis că nu trebuie să o deschidă nimeni în afară de mam, a început Simona din nou să plângă.
Tudor a luat scrisoarea, a deschis-o. A început să citească și s-a albit la față.
-E plină lumea de demenți, a spus el în timp ce boțea hârtia aceea.
-Ce scrie? De la cine e? am reușit eu să întreb.
-De la nimeni, iubire, de la nimeni. Liniștește-te!
Am plecat acasă de la spital. Se pare că leșinasem în pădure, după ce am găsit fetele. Tudor nu a vrut să-mi spună de la cine era scrisoarea, iar Simona nu mi-a spus decât că i-a dat-o cealaltă Simonă, fetița imaginară, din închipuirea micuței mele.
În două zile mi-am revenit, mai mult de dragul Simonei care se simțea vinovată pentru ceea ce făcuse.
-Să nu ieși dacă e prea cald, mi-a recomandat Tudor pe un ton mai mult poruncitor decât îngăduitor.
Era timpul să ies din casă, să merg la mămicile din parc și să le cer lămuriri. Voiam să știu ce se întâmplase. Eram atât de nerăbdătoare să mă reîntorc în parc, încât, ca să treacă timpul mai repede, m-am apucat de făcut curat în dulapuri, la haine, apoi am sortat rufele pentru spălat. În pantalonii scurți ai lui Tudor, am găsit scrisoarea boțită, adresată mie.
M-am bucurat mult. Era dreptul meu să știu cine și ce îmi scrisese.
Încă o dată, Tudor avea dreptate. Un dement, probabil cineva care mă cunoștea și voia să-mi facă rău, mi-a scris:
„Iubito,
Știu… am promis că misiunea mea pe acest pământ e să te fac pe tine fericită. Știu că ai suferit foarte mult. Crede-mă, am fost mereu aproape de tine și te-am văzut. Acesta a fost cel mai mare chin al meu de când am părăsit lumea – să te văd plângând, suferind, fără speranță. Știu, e greu de crezut că un mort ar putea să scrie un mesaj unei persoane vii, dar crede-mă, aici, persoanelor care iubesc cu adevărat, li se permite, din când în când, să ia legătura cu cei de care s-au despărțit. Sunt cu tine mereu… chiar și acum, când citești aceste rânduri, al tău 4ever, Claudiu.
PS. Ca să îți dovedesc, în fiecare dimineață, la cafea, îți voi da un semn.”
-Ce nebunie, Tudor avea dreptate, cineva își bate joc de mine!
Am aruncat hârtia la gunoi. Suferisem, într-adevăr, foarte mult de pe urma lui Claudiu, dar în urma eforturilor lui Tudor, mi-am revenit. Au trecut nouă ani de atunci, de la moartea sa. Acum, viața mea era echilibrată, reușisem să mă reclădesc după ce am fost la pământ, după ce am crezut că totul s-a terminat. Nu avea sens să dau curs unei scrisori sosite din partea unui dement. Nu puteam să cad din nou în plasa depresiei. Trebuia să trăiesc, să-mi trăiesc viața alături de Tudor și de Simona.
După-amiază, am plecat iarăși, cu Simona, spre parcul de sub pădure.
-Ce bine că ți-ai revenit, ne-ai tras o sperietură, mi-a spus una dintre mămici, îmbrățișându-mă.
-Nici măcar nu-mi mai amintesc bine ce s-a întâmplat, îți vine să crezi? am răspuns eu.
-Păi… te-ai speriat foarte rău când ai văzut că fetele nu erau nicăieri, a răspuns una dintre ele.
-Și scrisoarea? am întrebat eu.
-Ce scrisoare? s-au uitat la mine nelămurite.
-Cea pe care o avea Simona în mână. Cine i-a dat-o?
-Aaaa, scrisoarea aceea, da! zâmbi una dintre mămici. Au găsit-o acolo, cred, lângă stejarul acela. Ia zi, ai deschis-o? Ce scrie?
-Nimic… nu se înțelege nimic, am mințit eu, văzând că mamele nu știu nimic despre asta. Erau singurele persoane cu care socializam, nu puteam să le las să creadă că sunt cine știe ce ciudată.
-Bine că s-a terminat cu bine. Am tras o sperietură mare, mai întâi cu fetele, apoi cu tine. Gata, nu au voie să plece din vizorul nostru. N-ai văzut la TV câte se întâmplă? E plin Facebook-ul cu anunțuri care avertizează părinții despre mașini care umblă și fură copii. Doamne ferește! La Buzău, am văzut că sunt anunțuri în fiecare zi. Umblă o mașină ciudată, fără numere și dispar copii. Unde-i duce, naiba știe, Doamne iartă-mă. Și pedofili, am văzut în Iași un caz…
-Nu mai continua, te rog, o întrerup eu.
Dacă n-o opream, aș fi vomitat. Am oprit-o la timp. Venisem acolo să mă liniștesc.
-Să vorbim despre altceva, hai să ne înveselim, propuse altă mămică.
În fața noastră, la umbră, la nici doi metri distanță, fetele se jucau liniștite, cu găletușe de nisip, lopățele și tot ce-și luase fiecare de acasă.
Discuțiile deveneau din ce în ce mai detaliate, de parcă eram prietene de când lumea. Cele trei mămici mi se confesau despre tot ceea ce li se întâmpla peste zi, iar eu eram o bună ascultătoare. Nu ofeream sfaturi, nu eram în măsură să fac asta, dar de ascultat, ascultam… iar ele apreciau asta.
-Mie îmi place că tu asculți, dar nu ne spui nimic despre tine, mă luă una la bani mărunți.
-Nu e nimic de spus, am zâmbit eu, sunt o mămică casnică, îmi cresc copilul, îmi iubesc soțul, am o viață de familie normală…
Acesta era, de fapt, visul meu – acela de a avea o viață liniștită, fără exagerări, fără devieri de la ceea ce eu numeam „normalitate”. De aceea, când eram întrebată despre mine, mă lăudam că sunt o femeie normală, cu o viață normală.
-Trebuie să fie ceva, mă iscodiră ele.
-Vă asigur că nu e nimic, am spus și am schimbat subiectul cu unul despre care eram sigură că ar trezi infinite discuții – ridurile.
Și am avut dreptate. Fiecare din ele știa cel puțin zece rețete de măști bune sau chiar extrem de bune pentru a combate ridurile. Una din ele folosea frecvent laptișorul de matcă pur, simplu sau în combinație cu alte ingrediente naturale. Alta era adepta mierii și a laptelui, iar cealaltă era mereu la curent cu cele mai evoluționare creme de pe piață. Iar dintre toate cremele, o recomanda pe cea cu venin de albine. O folosea adesea, deși, spunea ea, nu era chiar accesibilă la preț.
Ascultându-le mi-am dat seama cât de mult mă neglijasem în ultimul timp. Poate că aveam și eu riduri, dar nici măcar nu le sesizasem. Nu eram, cu siguranță, mulțumită de felul în care arătam, dar mă mințisem o perioadă că e bine așa, atâta timp cât aveam o familie care mă plăcea așa cum eram. Acum însă, ascultând mărturisirile lor, am realizat că cea mai mare, dar și cea mai frecventă greșeală pe care noi, femeile, o facem, este aceea să ne neglijăm, în ideea că cei dragi sunt cumva constrânși pe vecie să ne placă așa. E adevărat, nu poți opri timpul… ce bine ar fi fost să fie așa, dar nu e posibil, așa că trebuie să ții pasul și ai grijă de tine.
Și am plecat, în seara aceea, din parc, direct la „Belle Donne”, un salon de frumusețe celebru, din zonă. Am cerut să mi se schimbe culoarea părului, să mi se schimbe forma coafurii… simțeam nevoia de schimbare. Simona s-a jucat cu manichiurista, iar când aceasta era ocupată, stătea și mă privea în oglinda mare și rotundă.
-Mam, știi ce frumoasă te face? se mira ea.
Tudor a fost mai mult decât încântat. În seara aceea și-a adus aminte de ce mă iubea și de ce a făcut atâtea eforturi pentru a mă readuce la viață. Își dădea seama că-mi dădeam tot interesul ca să fie bine, să ducem o viață normală. Noaptea trecu repede și frumos, cu brațele lui Tudor strângându-mă la pieptul lui.
Printre perdelele albe, soarele își strecura ușor câte o rază.
-Cafea pentru cea mai iubită dintre femei, s-a auzit din bucătărie.
-Bine, sosesc urgent, strigă Simona din dormitorul ei.
Tudor izbucni în râs.
-Mă refeream la mam!
-Și eu nu sunt cea mai iubită din lume? Se bosumflă ea.
-Ba da, tu ești cea mai iubită fetiță din lume, îi spuse Tudor în timp ce o luă în brațe… iar pentru tine avem lapte și biscuiți!
Tudor era un tată extraordinar. Echilibrat. Era jucăuș, iubitor atunci când era nevoie, dar era și aspru când situația cerea asta. Dar era un tată extraordinar.
În bucătărie, ceștile noastre de cafea, înalte și de culoarea cafelei, mă convingeau încă o dată că cel mai frumos moment al zilei era dimineața.
-Distracție maximă astăzi! ne anunță Tudor.
-Cum așa? Nu mergi la serviciu?
-E duminică, zâmbi el, întinzându-i Simonei paharul cu lapte.
Duminică… când a pronunțat cuvântul duminică, în fața ochilor mei s-a derulat un flash. Pe Claudiu îl cunoscusem într-o duminică și întotdeauna îmi spunea că duminica e ziua sa favorită. Am închis ochii din nou, încercând să ignor imaginile cu mine și cu Claudiu, îmbrățișați sau înfrigurați pe holurile universității, cu teama că nu vom fi trecuți la examen.
-Cafeaua ta, îmi întinse Tudor ceașca.
Pe suprafața cafelei, în spumă, era desenată o inimă.
-Mulțumesc, i-am spus zâmbind.
Tudor m-a privit mirat.
-Pentru ce?
-Pentru inima din cafea!
Tudor se uită curios în ceașcă.
-Da, într-adevăr, e o inimă foarte frumoasă, dar n-am contribuit cu nimic. Și oricum eu ți-aș fi făcut una mult mai mare și mult mai frumoasă.
-Și cine a făcut-o?
-Draga mea, uite, și la mine e un băț de chibrit… mă întreb, cine l-o fi făcut, glumi soțul meu.
Mă convinsese. De multe ori, în spuma de la cafea se formează cercuri, triunghiuri… imagini. Le percepem noi ca imagini.
N-am vrut să stric ziua accea care se anunța minunată, deși îmi amintisem că în scrisoarea aceea scria că îmi transmite câte un mesaj dimineața.
Am fost toți trei în oraș, am fost la film. Se deschisese de câteva săptămâni, un cinematograf la noi în oraș, Modern se numea și eram foarte curioși să vedem ce film rula. Am nimerit la un film pe care fetița mea și-a dorit foarte mult să-l vadă, „Minioni”. Recunosc, a fost amuzant și chiar a fost o zi reușită. La finalul filmului, când ne-am ridicat de pe scaune, am realizat că la picioarele mele era o hârtie. Am ridicat-o cu gândul că cineva o aruncase sau o scăpase din greșeală.
Era același tip de hârtie ca și scrisoarea pe care mi-a dat-o Simona cu câteva zile în urmă. Am desfăcut-o. Un fior de emoție mă împiedica să văd bine ceea ce scria, apoi m-am adunat și am citit:
„Iubito,
Mă bucur că inima din cafeaua de dimineață ți-a înseninat ziua. E duminică… iți amintești? Purtai bluza aceea albastră, strânsă în talie și părul îți cădea pe umerii goi în bucle mari. Iți amintești, te plângeai mereu că nu-ți plăceau buclele blonde, dar eu te adoram cu toate capriciile tale. Te-am iubit chiar și atunci când mi-ai pus blugii la spălat cu tot cu cei 500 de euro primiți de la maică-mea pentru taxa la universitate. Te iubesc și acum… și în fiecare duminică retrăiesc ziua aceea când te-am cunoscut. Îți amintești? Veneai de acasă cu geamantanul plin, abia îl cărai… nici eu nu te văzusem decât după ce am dat peste tine și am căzut amândoi. Erai nervoasă și mi-ai spus lucruri… fel de fel, dar eu, privindu-ți ochii… am știut încă de pe atunci, că aveai să fii a mea, iar misiunea mea, din acea clipă, a fost aceea de a te face pe tine fericită.
Iartă-mă dacă, la un moment dat, ai crezut că te-am abandonat. Am murit, nu mai pot fi lângă tine fizic, dar te iubesc pentru totdeauna și mă voi ține de cuvânt. Te voi face fericită. E misiunea mea.”
Dintr-o dată, tot zgomotul acela, al mulțimii care se îmbulzea spre ieșire, s-a estompat. Nu mai auzeam nimic. Îl vedeam pe Tudor cu Simona în brațe, iar cu o mână îmi făcea semne să nu mă grăbesc. Am mototolit hârtia și am băgat-o în buzunar. Abia când am ajuns afară, la aer, am respirat și am început să aud.
-Te simți bine? Ești cam albă, a remarcat Tudor.
-Sunt bine, m-a cam dat peste cap aglomerația asta, dar filmul a fost super, am mințit eu.
Simona era încântată de modul în care minionii și-au căutat stăpânul, și nu orice fel de stăpân, ci cel mai netrebnic dintre netrebnici. Tot drumul a vorbit despre asta. Acasă, după ce a adormit Simona, mi-am făcut un frape și am ieșit în balcon. Nu departe de balconul nostru, era un stejar bătrân, pe care cei de la primărie aveau de gând să îl taie, fiind considerat un pericol pentru mașinile parcate în fața blocului.
Era senin. Tudor adormise și el. O lună mare și sfidătoare lumina cerul ca un felinar.
Ce Dumnezeu e cu scrisorile astea? Poate ar trebui să vorbesc cu Tudor, să mergem la poliție. E clar că cineva vrea să mă facă să înnebunesc. M-am gândit la toate cunoștințele noastre comune, la toți cei care știau tabieturie noastre, la cei care știau despre noi. Avusesem mulți prieteni, dar nimeni nu știa de cei 500 de euro pe care i-am băgat la spălat. Claudiu nu spusese la nimeni despre marea mea ispravă. Și atunci? Ce Dumnezeu era cu aceste scrisori?
În dimineața următoare, Tudor s-a trezit devreme. Are plăcerea de a
face el cafeaua. Și îi iese de minune. Nu beau cafea decât acasă la mine, în afară de cafeaua lui Tudor, nu pot să beau altă cafea.
-Tudor, înainte să pleci, vreau să vorbim ceva, i-am spus. Din ceașca fierbinte de cafea, o altă inimă mă frapa din nou. Mi s-a oprit respirația. Se întâmpla din nou.
-Spune-mi, ce e? mă întrebă Tudor sărutându-mă pe frunte. Nu-ți place inima din cafea?
-Tu ai făcut-o, nu-i așa? am reușit să îl întreb.
-Iubire, hai să nu avem aceeași discuție de mai multe ori, ți-am mai explicat, nu am fost eu! Sunt doar chestii care se formează atunci când torni cafeaua din ibric. Nu intervin eu cu absolut nimic. Asta voiai să discutăm?
-E ok, nu… voiam să te întreb ce vrei să-ți pregătesc la cină diseară?
-Să facem niște spaghete carbonara. Vrei?
-Ok, spaghete să fie!
-Ești o comoară, îmi spune sărutându-mă, apoi își ia servieta și pleacă.
Nu asta voiam să discut cu el, dar fără să vrea, mi-a confirmat încă o dată că nu el face inimile din cafea. Poate e doar o coincidență, însă în scrisoare mă întreba dacă îmi plac inimile din cafea. Cine și cum naiba știa despre asta și despre cei 500 de euro băgați în mașina de spălat?
Era o confuzie totală în mintea mea. Orice posibilitate era demnă de luat în seamă, în afară, desigur, de posibilitatea ca mesajele să fie trimise de Claudiu. Era imposibil. Nu era o posibilitate de luat în calcul.
După amiază, deși cerul era acoperit cu nori, am luat jucăriile și am plecat cu Simona spre parcul pentru copii. Aerul, atât de înăbușitor în oraș, era atât de curat lângă pădure. Nici una din mămici nu era încă venită, însă se mai întâmplase să fim noi primele, așa că am așteptat. O briză rece mi-a dat de știre că cineva se așezase pe bancă cu mine, fără să fi auzit pași.
-Ce bine că s-au reîntâlnit, a rostit femeia stranie fără să mă privească, arătându-mi spre Simona.
Lângă mine, pe bancă, era femeia aceea care mă înfricoșase la începutul lunii iunie. Avea în mână același ursuleț. La fel se slabă și cu aceleași cearcăne.
-Vrea să știe dacă ai primit scrisorile, îmi spune dintr-o dată, cu o voce rece, metalică.
Inima mea a inghețat.
-Și mai vrea să știe dacă îți plac inimile din cafeaua de dimineață. Spune că de mâine îți va desena flori. Trandafiri, îți plac trandafirii, nu-i așa?
Imi simțeam bătăile inimii din ce în ce mai rapide. Voiam să vorbesc, dar o frică imensă pusese stăpânire pe mine. Îmi tremurau mâinile, bărbia, tot corpul. Am vrut să mă ridic, dar femeia m-a prins de mână. Era rece ca gheața.
-Vrea să-și ducă misiunea la capăt, mi-a spus privindu-mă fix în ochi.
-Nu poate, i-am răspuns cu glasul gâtuit, e mort.
-Vrea să-și ducă misiunea la capăt, chiar dacă e mort, mi-a spus ea, strângându-mă de mână și mai tare.
-Simonaaa, am strigat eu.
-Lasă-le să se joace, n-am terminat de vorbit. Spune că în curând o să-ți dea un alt semn, dar mai apoi, vrea să te vadă.
-Nu se poate, e mort, am șoptit eu, încerând să scap din mâna femeii.
-Vrea să te vadă, mi-a repetat ea fixându-mă cu privirea. Glasul ei a căpătat niște nuanțe stranii, metalice și reci. Părea o voce nepământeană. Sângele mi-a înghețat în vene.
-Nici eu nu sunt vie, și asta nu mă împiedică să vin cu copilul în parc, mi-a spus ea scuturându-mi mâna. Nu se termină totul când mori, așa cum suntem noi obișnuiți să credem când suntem vii. Așa am crezut și eu când a murit Simona mea. Am crezut că nimic nu mai avea sens, așa că n-am rezistat și am plecat după ea. Nu sunt încă pregătită să plec mai departe, încă… acolo unde e Claudiu, dar ne întâlnim adesea la hotar. Eu îl ajut să-ți dea mesaje, el mă ajută acolo, pregătindu-mi terenul. Îndeplinește sarcini pentru ca și eu să fiu primită, cu Simona.
-Nu e adevărat, nu exiști… nimic din toate acestea nu există, sunt bolnavă… Doamne, sunt bolnavă, am izbucnit într-un plâns spasmodic.
-Nu ești bolnavă, nu spune asta, se va supăra… Nici nu știi cât suferă pentru tine, vrea să te vadă fericită, îmi spune femeia, înfășurându-și brațele în jurul meu. Dintr-o dată, am simțit o căldură familiară, ca cea a prezenței unei mame, a unei ființe mărețe, dispuse să mă ajute.
-Dă-mi o dovadă că nu sunt nebună, i-am spus, în timp ce mă consola.
-Spune că prima dată ați făcut dragoste în camera de cămin. Era iarnă și era frig. Tu erai îmbrăcată cu blugi și o bluză groasă de lână. Pentru tine era prima dată. El știa că ți-e frică, dar spune că lui îi era o frică și mai mare. Spune că dimineața v-a prins îmbrățișați, pe patul de o singură persoană și că a doua zi ați răcit amândoi și ați mers la medic. Ați picat examenul la „Politici Publice”, dar tu nu ai mai plâns, așa cum făceai de obicei când picai un examen, ci ați mers în camera de cămin și ați băut vin fiert. Purtai șosete de lână împletite de bunica ta. Te mâncau degetele de la ele, dar le purtai din respect pentru bunica. Să-ți mai spun? Zice să-ți amintești că ți-a promis că nu te va minți niciodată…
-Dar m-a mințit, m-a trădat… mi-a spus că vom fi împreună pentru totdeauna, iar el a plecat, am reușit eu să vorbesc printre lacrimi.
-Nu te-a mințit, acesta era planul său, dar planurile de sus erau altele, nu el a luat decizia aceasta…
-Să vină el să-mi spună toate astea! Să vină să vorbească cu mine!
-Va veni, dar nu acum… nu vrea decât să te vadă fericită.
Exista o singură cale de a afla dacă eram bolnavă sau ceea ce mi se întâmpla era adevărat. Un selfie. Am scos telefonul, femeia încă nu-mi dăduse drumul din brațe și click!
M-am eliberat din brațele ei și m-am uitat la fotografia pe care tocmai o făcusem. Eram doar eu. Așadar era clar, eram bolnavă.
-Trebuie să plec, i-am spus.
-Nu ești bolnavă, Claudiu chiar vrea să vă întâlniți! Și o să se întâmple cât mai curând.
-Dispari! am țipat. De ce pe fetița ta nu o văd?
-Privește cu atenție!
Am întors capul și am văzut-o pe Simona mea dânsu-se în leagăn alături de o altă fetiță. Era veselă, zglobie, avea o rochiță mov, până la genunchi și părul șaten, creț.
-O vezi, nu-i așa? m-a întrebat femeia cu vocea metalică și rece.
-Da, acum da… sunt bolnavă…
Am luat-o pe Simona și am fugit spre casă.
-Să știi, mam, că am invitat-o pe Simona acasă la noi. A spus că ea poate să meargă oriunde își dorește, trebuie doar să se gândească la un loc anume și imediat ajunge acolo. Și am chemat-o la noi, mi-a spus Simona în timp ce urcam scările la bloc.
-Ai chemat-o fără să mă întrebi?
-Te-ai supărat?
Nu puteam să mă supăr pe Simona. Era eu, în miniatură. Era sensul existenței mele.
-Uite, mam, o să ne jucăm fără să stricăm nimic, îmi spuse ea luând o alură serioasă.
Se întâmplaseră prea multe. Trebuia să vorbesc cu cineva. Poate că era vremea să admit că eram bolnavă, poate că aveam nevoie de ajutor ca să merg mai departe, ca să-mi pot crește copilul în pace.
Când se întoarse de la serviciu, l-am așteptat cu carbonara, pregătite așa cum îi plăceau lui, cu niște mici modificări de la rețeta clasică. Era foarte bine dispus, obținuse niște contracte importante pentru firma de construcții la care lucra ca proiectant. N-am putut să-i stric starea aceea. Seara, după ce și Tudor și Simona au adormit, am ieșit din nou în balcon, cu un pahar mare, pe care îl primise soțul meu la o promoție la bere Timișoreana. Îmi plăcea să-l folosesc pentru frape. Era răcoare, iar norii deveniseră insistenți, așa că picături mari și reci stropeau geamurile balconului. Stejarul din fața blocului se zvârcolea parcă în rafalele vântului indecise asupra direcției. Mi-era rece. Inexplicabil, unul dintre geamuri s-a aburit, iar pe suprafața lui, a apărut dintr-o dată, niște cuvinte: „Du-te la culcare, iubit-o”. Dincolo de uluire, am știut: aveam nevoie de un psiholog. Așa că am plecat să dorm. L-am găsit pe Tudor dormind cu spatele la locul meu de somn și m-am strecurat ușor sub cearșafuri. Am adormit imediat, din cauza oboselii psihice. La un moment dat, în vis, am auzit vocea lui Claudiu: „Vino” mi-a spus și mi-a întins mâna. Era mâna lui, aceea care mă mângâiase de atâtea ori, mâna aceea care mă atinsese pentru prima dată. Am întins și eu mâna instinctiv. Când mâinile noastre s-au atins, am simțit de parcă o forță imensă m-a propulsat cu o repeziciune incredibilă. În câteva secunde, am avut impresia că am parcurs mii de spații și de galaxii. Și deodată, m-am oprit. Era o sală mare, care emana căldură prin modul în care era decorată. Perdelele erau fine, de un albastru deschis și transparent, dar nici o fereastră nu se vedea după ele. Dintr-o dată, pe umăr, am simțit mâna lui Claudiu. Nu știu cum, dar am simțit că era mâna lui.
-Iubire, mi-a șoptit vocea accea inconfundibilă.
-Claudiu…
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji fără ca eu să le pot controla. Plângeam atât de tare, mai tare decât atunci când aflasem că era mort.
M-a ținut în brațe și m-a lăsat să plâng.
-De ce mi-ai făcut asta? De ce m-ai părăsit? De ce nu m-ai luat cu tine, știai că nu pot trăi fără tine!
-Iubire, știam toate acestea și totuși, n-a putut să fac nimic pentru a evita plecarea mea. Nu ține de noi, oamenii. Dacă ai ști cât de greu mi-a fost să te văd la spital, să te văd cu cearcăne și fără dorința de a trăi. Numai eu știu cât am stat lângă patul tău, implorându-te să îți revii. Apoi a venit Tudor… și el a reușit să te readucă la viață, mi-a spus el strângându-mă în brațe.
-Iubește-mă… iubește-mă așa cum o făceai înainte, i-am spus privindu-i ochii.
Buzele lui s-au apropiat instinctiv de ale mele, i-am simțit din nou mâinile fierbinți pe corpul meu ce nu-și dorea decât să-l aibă din nou pe el, pe bărbatul pe care crezusem că nu-l mai iubeam. Sărutul lui pe gâtul meu, șoaptele lui la urechea mea, mă făceau să cred că niciodată nu-l uitasem. Nu era genul de bărbat pe care să-l uiți cu ușurință, era primul bărbat din viața mea și acum îl regăsisem.
-Te voi întâlni mereu în vis, ne vom iubi mereu așa ca înainte – mi-a spus Claudiu – nu pot renunța la tine! Nici măcar în aceste condiții! Du-te înapoi acum – îmi spuse, în timp ce-mi mângâia buclele – mâine dimineață voi fi din nou cu tine! Buzele acelea, pe care în realitate, nu le uitasem niciodată, mă sărutau acum și părea totul aievea.
Dimineața se insinuă din nou. Visasem, dar visasem atât de frumos, încât îmi venea să le spun tuturor. Aveam o stare de liniște, de bucurie, de parcă ceva incredibil de frumos mi se întâmplase.
-Cafeaua, frumoasă doamnă! Se auzi vocea soțului meu din bucătărie.
-E o zi superbă, i-am spus.
-Știu, s-a anunțat ploaie întreaga zi! Și… uitasem să-ți spun… astăzi o să vină mama să o ia pe Simona, vrea să meargă cu ea la mall să o distreze. O lași?
-Desigur, i-am răspuns zâmbind.
-Și mai am un anunț important de făcut! Nu mai ai inimi în cafea!
Pentru o clipă am simțit o undă puternică de părere de rău, aproape că-mi dădeau lacrimile.
-Ai, în schimb, un trandafir, mi-a spus Tudor sărutându-mă pe frunte.

Un trandafir… așadar era adevărat. Oricât de incredibil ar părea, era Claudiu cel care îmi trimitea mesajele, era Claudiu, cel cu care făcusem dragoste în vis. Ziua aceasta liberă îmi cădea foarte bine. Pe la ora 10, mama lui Tudor a sunat la ușă. Simona era pregătită și abia aștepta să petreacă o zi cu bunica la Mall. Soacra mea, o femeie bine, care nu-și arăta vârsta, mai venea din când în când să o ia pe Simona. O distra întreaga zi, o răsfăța cu tot ce voia nepoțica și o aducea înapoi seara sau chiar a doua zi dimineață. Nu aveam nimic împotrivă, pentru că părinții lui Tudor, deși m-au privit cu reticență la început, erau, de fapt, doi oameni echilibrați și cerebrali, la fel ca Tudor. Mă bucuram că Simona avea o relație bună cu întreaga familie. Așa era normal. Asta îmi doream: Ca Simona mea să crească într-un mediu cald, în care să se simtă iubită. Iar pentru părinții lui Tudor, Simona era o comoară… și o tratau ca atare. Eram singură. Am strâns de prin casă, apoi am dat drumul la apă în cadă și am pus o mână de sare roz de Himalaya (așa cum auzisem că fac mămicile din parc). Aveam nevoie să mă relaxez, să văd lucrurile clar. Nu cred că m-a ajutat prea mult… baia aceea. O mulțime de gânduri mi se intersectau în minte, iar dintre toate, obsesiv se repeta întrebarea „Ce va fi în continuare?”.
Nu m-am mai uscat pe păr, mi-am luat un halat alb, pufos, primit de la Dove, m-am băgat în pat și am adormit instant. Am ajuns din nou în sala aceea mare, cu perdele transparente, unde geamurile nu se vedeau.
Nu a trecut foarte mult timp și am simțit din nou parfumul lui, aroma aceea inconfundabilă, ca o briză oceanică.
-Iubire, mi-a spus și m-a strâns în brațe din nou.
-Sunt confuză, Claudiu, nu știu ce se întâmplă, i-am spus eu.
-Te înțeleg și e normal să fie așa. Nu face parte din cotidian ca un mort să țină legătura cu persoana iubită. Iartă-mă că te fac să treci prin toate acestea, dar nu mai rezistam fără tine. Vezi tu, aici suntem în spațiul premergător luminii. Nu pot să trec dincolo, nu vreau să trec dincolo… nu fără tine.
-Și femeia din parc? Cine e?
-E Maria. S-a sinucis după ce a murit fetița ei. Nu vrea să părăsească încă pământul, nu e pregătită, dar vreau să o ajut să vină și ea aici.
-Ți-ai fi imaginat toate acestea când erai viu?
-Nu sunt mort, iubire, sunt mort doar pentru cei pe care i-am lăsat pe pământ. Dacă noi, oamenii, am putea vedea dincolo de ceea ce se vede… Eu am fost cu tine mereu, ți-am vegheat fiecare lacrimă, am plâns, am fost distrus atunci când te-am văzut făcând dragoste cu Tudor, am vrut atunci să plec dincolo, spre lumină, dar n-am putut… nu fără tine. Te iubesc dincolo de limitele acestea, pe care oamenii se încăpățânează să și le pună singuri. Ne limităm singuri, înțelegi?
-Claudiu, pentru cei de acasă aș putea fi nebună…
-Nu și pentru mine, îmi spune și apoi mă strânge în brațe.
-Ce va fi de acum încolo, Claudiu? Ce va fi?
-Nu știu, important e că am reușit să te am din nou, să te țin în brațe din nou. Trebuie să trăiești clipa. Asta uităm noi când suntem pe pământ, să trăim clipa prezentă. Ne străduim să ne facem un viitor, facem sacrificii care aici nu au nici o valoare, înțelegi? Vezi, sunt aici fără Loganul luat în leasing pentru care am făcut ore suplimentare, sunt aici fără hainele de firmă cu care mă etalam seara la terasă, fără cardurile de la bănci, sunt doar cu emoțiile pe care le-am trăit. Nu mi-a rămas decât faptul că te iubesc… și vreau să fii fericită.
Îi simt șoaptele și ochii lui, pe care i-am iubit atât de mult, iar privirea aceea albastră, șuvițele acelea rebele care păreau mereu să-l deranjeze, mă făceau să înțeleg de ce îl iubisem atât de mult.
-Stai mai mult cu mine, te rog. Am văzut că ai lăsat copilul la soacra ta.
-Da, dar diseară va veni Tudor acasă…
-Nu-i nimic, tu vei dormi, iubit-o. Te va găsi dormind, dar tu vei fi, de fapt, aici, în brațele mele. Nu-i aparții, tu ai fost a mea dintotdeauna. Te iubesc. Hai să-ți arăt ce e pe aici.
Când a dat perdelele deoparte, o lume imensă, căreia nu-i puteai vedea capătul, se întindea în fața noastră, în mii de culori, în mii de forme, iar când ochii mei au văzut atâta frumusețe, am simțit o bucurie neîntâlnită niciodată aici, pe pământ și o liniște superbă.
-E minunat, i-am spus, în timp ce mă ținea de mână.
-Și asta nu e totul, aici e doar un spațiu de tranziție, se spune că dincolo e de mii de ori mai frumos! Vreau să împart asta cu tine, iubire, așa cum am împărțit totul când eram pe pământ. Hai să-ți mai arăt ceva. Mergeam pe niște alei care păreau de piatră, dar erau din iarbă și, cu tălpile goale, simțeam de parcă aș fi călcat pe catifea. Copacii din jurul nostru erau plini de flori albe, de o rară frumusețe. Pășeam, dar simțeam că plutesc. Am ajuns la un zid imens, pe care crescuse iederă. Claudiu împinse una dintre pietre și strigă.
-Maria!
Deodată am văzut, prin gaura aceea, ochii femeii ciudate din parc.
-Ești aici, îmi zâmbi ea.
-E aici, deocamdată. Va trebui să vii și tu, cu fetița ta…
-Nu știu, vorbi femeia, nu mă simt pregătită.
-Aici e totul pregătit, gândește-te bine, ai fost suflet rătăcit deja de prea mult timp… nu e bine pentru liniștea ta…
Femeia închise ochii.
-Știu… dar mai am unele lucruri neterminate aici.
-Nu mai poți face nimic, îi spuse Claudiu, încercând să o convingă.
Femeia plecă, de mână cu fetița. Mă uitai și eu pe gaura aceea. Am văzut parcul și mămicile cu care conversam eu. Se vedea totul de acolo. Era lumea noastră reală, pădurea aceea în care se pierduseră fetele, leagănele, locul de joacă, băncile pe care stăteam noi, mămicile, toate erau acolo. Aceea era lumea mea și brusc mi se făcuse un dor cumplit de copil.
-Trebuie să plec, i-am spus lui Claudiu și m-am întors brusc.
-Stai, mi-ai promis că stai mai mult. Am făcut imposibilul ca să te aduc aici, nu pleca, te rog.
Parfumul lui, brațele acelea care mă strângeau la pieptul lui, totul îmi aducea aminte că aș fi făcut totul ca să fim așa cum eram înainte. M-a dus în brațe până în sala aceea, cu perdele fine. Am făcut dragoste așa cum se întâmplase și în studenție, noi doi într-o lume care se despărțea iremediabil de restul lumii, noi și iubirea noastră care se construise temeinic și ajunsese foarte aproape de a se transforma într-o familie, dacă Claudiu n-ar fi plecat atunci până la Cluj.
Mi se părea ireal, dar adevărul era că eram acolo, în brațele lui și nu voiam să ne mai despărțim.
-E timpul să plec, i-am spus…
-Mai stai, te rog, îmi spune, sărutându-mă pe umăr.
Deodată am simțit că se cutremură totul.
-Te trezește, cineva te trezește, strigă Claudiu la mine.
Două brațe puternice mă scuturau.
-Deschide ochii, deschide ochii! auzeam, dar nu voiam încă să plec din brațele lui Claudiu.
-Domnule, vă rog, nu aveți voie să intrați aici, s-a auzit o voce necunoscută.
-Te-au dus la spital!
M-au dus la spital. Era grav. Trebuia să mă trezesc.
-Te iubesc, nu uita că te iubesc, mi-a strigat Claudiu în timp ce părăseam lumea aceea mirifică, dar care nu era a mea.
-Doamne, ce sperietură! Bine că v-ați revenit! Nume, prenume, haideți, arătați-mi că sunteți lucidă!
-Unde e soțul meu?
-E pe hol, vă așteaptă, vă facem niște analize și apoi vă poate vedea.
-Vreau să plec, am spus, încercând să mă dau jos de pe patul acela.
-Nu, nu încă, e prea devreme! Trebuie să știm ce s-a întâmplat! Nu v-ați trezit de trei zile!
-Trei zile? Unde e copilul?
-Doamnă, calmați-vă, o să vă vedeți și soțul și copilul, imediat după analize.
Trei zile… comisesem cea mai mare nebunie din viață. Îmi lăsasem soțul și copilul întrebându-se, cel mai probabil, dacă mai trăiam. Ce era în capul meu?
Mi-au făcut analizele, a trebuit să am răbdare până să vină rezultatele, apoi l-au lăsat pe soțul meu să intre. Era îngrijorat, dar îmi ascundea ceva…
-Am găsit astea pe telefonul tău, îmi spuse cu vocea gravă.
Îmi arătă fotografiile pe care le făcusem în parc, cu femeia aceea stranie. Femeia lipsea din fotografie, doar că eu eram în poziția aceea, de parcă aș fi îmbrățișat pe cineva…
-Îmi poți explica ce făceai aici? Și cine e Simona despre care vorbește Simona noastră? Știi ce i-a spus mamei? Că tu vorbești cu oameni pe care ceilalți nu pot să îi vadă, iar ea s-a împrietenit cu fetița unei astfel de femei și chiar a invitat-o la noi acasă. Vreau să te ajut, trebuie să-mi spui ce se întâmplă…
-Eu, am încercat să vorbesc, dar am realizat că nu avea cum să creadă cele întâmplate.
-Iubito, te pot ajuta, trebuie doar să știu ce se întâmplă.
Am realizat atunci că sacrificam prea multe pentru o iubire care devenise dincolo de limita realității, iar sacrificiile pe lumea aceasta, așa cum însuși Claudiu îmi spusese, sunt inutile.
Trebuia să se termine. Într-un fel sau altul, trebuia să se termine. Eram incapabilă să trăiesc în două lumi.
Acasă, am revăzut-o pe Simona. Era debusolată. Cealaltă fetiță îi spunea că plecasem în altă lume, de unde nimeni nu se întoarce, iar Simona mea a plâns mult. Era palidă. M-a pus să promit că n-o să plec în lumea aceea niciodată.
După incident, mai bine de o lună, am stat în casă. Nu am vrut să văd pe nimeni. Am simțit de parcă l-aș mai fi pierdut pe Claudiu încă o dată. Într-o după-amiază, am hotărât să merg din nou în parcul de joacă. Toamna era abia la început. Frunzele pădurii căpătaseră nuanțe arămii, ca într-o poveste.
Maria, femeia stranie era deja acolo, pe bancă.
-Spune-i că trebuie să mă văd cu el, i-am zis direct.
-Întreabă dacă ești sigură, mi-a răspuns femeia mai repede decât mă așteptam.
-Spune-i că diseară, după ora 10…
-A zis că va fi acolo, m-a întrerupt femeia.
-Maria, de ce nu urmezi sfatul lui Claudiu, să te duci acolo? Crede-mă, eu am fost acolo și nu ai de ce să te temi…
-Nu e vorba de asta, am avut aici niște treburi neterminate, am vrut să cer iertare cuiva și mi-am spus că nu plec până nu obțin asta… Ieri, draga mea, a avut loc minunea. M-a iertat. Așa că astăzi e ultima mea zi aici. Sunt aici pentru că am vrut să-mi iau rămas bun de la tine. M-a îmbrățișat. Am lăsat-o acolo, pe bancă și am revenit acasă.
După ora 10, în seara aceea, am închis ochii și m-am trezit în sala aceea mare, cu perdele fine. Claudiu mă aștepta deja acolo.
-Îmi pare rău, iubito, pentru tot ce s-a întâmplat…
-Claudiu, ascultă-mă, te-am iubit mai presus de mine, eram pe cale să devin soția ta, am trăit o perioadă mai mult moartă decât vie, dar acum, acum… nu pot sacrifica familia mea pentru iubirea aceasta.
A închis ochii ca și cum se aștepta la așa ceva. Câteva lacrimi i-au curs pe obraji, dar s-a întors repede cu spatele la mine.
-Nu mă mai căuta, te rog, i-am mai spus.
-Nu o să te mai caut… voi pleca dincolo. Stăteam aici doar pentru tine. Acum nu mai are sens. Pleacă, te rog, nu pot să mă uit în ochii tăi, mă doare prea mult, mi-a spus.
Am vrut să-l îmbrățișez pentru ultima dată, dar m-am gândit că era mai bine așa… să plec. Și am plecat.
Au trecut 15 ani de atunci. Lumea mea reală e echilibrată acum. Totul e așa cum trebuie să fie. Așa cum mi-am dorit dintotdeauna.
Doar că din când în când, duminica, îmi mai apar inimi în cafeaua de dimineață sau trandafiri.

Autor: Rodica Puşcaşu

by -
22

Declaraţie de dragoste/Anonim

Acum câteva zile am primit pe adresa de e-mail, două scrisori de dragoste din partea unui anonim, cu prilejul Zilei Îndrăgostiţilor. Nu sunt clasicele scrisori de dragoste, ci după cum veţi citi sunt puţin ieşite din tipar. Nouă ni s-au părut interesante, pe alocuri haioase, şi din acest motiv, cu acordul persoanei din umbră le dăm publicităţii. Voi ce părere aveţi? Oare ce vârstă are autorul anonim?

“Scumpa mea zână,

Tu, lumina ochilor mei, tu, strălucirea grădinii, mi-ai furat inima, m-ai făcut să cad în mrejele iubirii! De când te-am văzut prima oară, nu mai sunt același elf amărât, posomorât… Inima mea împietrită s-a schimbat, pojghița de gheață ce o acoperea s-a topit, eliberând acel suflet nefericit. Datorită ție am renăscut, acea sămânță a încolțit în sufletul meu, încât nu mai pot rezista nicio clipă fără a-ți privi chipul luminos, angelic, fără a-ți simți parfumul de flori primăvăratice…
Visez adesea la cât de fericiți am putea fi împreună, la povestea noastră de amor, demnă de a deveni o epopee ce va răsună prin grădinile și pădurile din întreaga lume, ce va transmisă din generație în generație de neamul elfilor. Sunt sigur că ne completăm perfect, că eu sunt amărâtul soare, iar tu ești măreața lună, că eu sunt pricăjita floare, iar tu seva dătătoare de viață. Tu-mi arăți calea cea dreaptă,tu mă ghidezi prin întunericul vieții. Fără tine sunt un nimic, sunt o mulțime vidă…
Adesea mă gândesc că n-ai să mă accepți, mă tem că ai să mă eviți, că ai să mă excluzi din viața ta… Acest gând mă înfioară, mă îngrozește…
M-aș simți onorat să-mi apreciezi sincerele declarații, m-aș bucura să-ți dai seama ce sentimente profunde nutrește inima mea. Mi-aș dori să mă accepți așa cum sunt, cu bune și cu rele, căci pentru tine aș fi în stare să mă transform într-un sfânt! Pentru tine aș face orice, ți-aș oferi luna de pe cer pentru a-ți fi cunună și stelele plăpânde pentru a-ți împodobi frumosul veșmânt alb, curat, pur, asemenea sufletului tău firav…
Cu toată dragostea și admirația, un elf din Grădină de Argint…”

“Dragul meu elf,

Sunt uimită să aflu că te-ai îndrăgostit de mine. Și eu nutresc aceleași sentimente față de tine, însă n-am îndrăznit să-ți mărturisesc asta, deoarece iubirea noastră este imposibilă. Nu vreau să te rănesc, știu că acum sufletul tău este foarte fragil și nu vreau să fiu eu cea care-l va sparge…
Îmi ești foarte-foarte drag, mi-aș dori nespus de mult să devenim un cuplu, să fim un întreg, un singur suflet, însă sunt o zână. Zânele trebuie să respecte un cod, niște reguli. Dacă ți-aș oferi sufletul meu pe tavă, dacă mă voi lăsa cârmuită de sentimente și nu de rațiune, așa cum trebuie, va fi jale… Comunitatea zânelor mă va exclude, îmi voi pierde imunitatea și protecția oferită de înțeleptele aflate la conducere… Din acel moment nu mă voi putea apăra de dușmanii ce vor dor să-mi bea sângele zânesc pentru a deține secretele lumii noastre pline de magie și farmec…
Aș muri pentru tine, aș face orice pentru ca noi să fim împreună, însă n-aș dori să ai de suferit din cauza mea… Celelalte zâne te-ar blestema, ar fi în stare să te facă una cu pământul… Nu, n-aș suporta asta…
Te rog să mă ierți, asta este situația… Te iubesc, elfule! Te iubesc, soarele meu ce domini bolta cerească! Te iubesc…
PS: Să fii fericit și iubit! Îți las această suviță din părul meu drept amintire…
A ta zână, cu multă dragoste și admirație…”

Update: Autorul scrisorilor este Cosmin (Lazăr Cosmin-Ionuț). Identitatea a fost dezvăluită cu acordul lui.

by -
16

Secretul lui Mihai

(poveste câştigătoare la concursul de creaţie)

Am 89 de ani… și sunt căsătorită de 70 de ani. Oamenii din oraș mă invidiază pentru căsnicia noastră reușită. Suntem un model pentru tineri… unele fete vin la mine înainte de a-și lega viața de iubitul lor. Toate vor să știe care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Eu le spun că nu e nevoie decât de mult respect, de toleranță … și de foarte multă iubire. Le sfătuiesc să fie înțelegătoare, bune gospodine, să-și alinte soțul, să-i facă mereu surprize… și câte și mai câte. Le mai spun că nu e ușor, dar nici imposibil. Într-un cuvânt, le mint.
Le mint frumos, pentru că asta așteaptă ele de la mine. Și eu am fost mințită la fel… pe când aveam 19 ani. Am crezut că sunt îndrăgostită și am început o viață alături de soțul meu. E bărbatul vieții mele, am petrecut 70 de ani împreună, dar nu e el bărbatul inimii mele.
Mihai venise să lucreze la brutăria soțului meu. Cererea de pâine era destul de mare și noi nu mai făceam față. De dimineață până seara, lucram de zor, nici nu apucam să mă așez. Uneori abia dacă apucam să beau o gură de cafea. George era mereu plecat, uneori în căutare de furnizori mai convenabili, alteori în căutare de relaxare blondă, brunetă sau roșcată. Era unicul bărbat din viața mea și atunci când am aflat că mă înșela, am simțit că nimic din această existență nu mai are culoare. Devenisem imună la tot ce era frumos, mă golisem de orice sentiment. Nu-mi mai păsa de nimic. Renunțasem să mă mai lupt cu Dumnezeu; era, oricum, mai puternic decât mine și îmi dovedise asta. Trăiam într-un soi de inerție, eram practic un mecanism viu și asta nu din propria voință, ci pentru că nu aveam altă alternativă. Nu-i dăruisem copii, însă nu asta căuta el… de fapt nici acum, după 70 de ani de căsnicie, nu am aflat ce a vrut el de la această căsnicie.
Să fi fost sfârșit de mai. O oboseală cumplită îmi slăbise trupul îmbătrânit înainte de vreme. Aveam vreo 30 de ani, dar oamenii de aici, din Zorhei, îmi dădeau mai bine de 40. Niște cearcăne implacabile se instalaseră sub ochii mei uscați de atâta plâns. Munceam, altceva nu știam ce să fac. George mă trata ca pe un angajat al brutăriei sale, o colegă de cameră, o bună sfătuitoare. Susținea că mă iubește, dar o spunea mecanic, ca pe o datorie. Despre cuceririle sale și aventurile nocturne, îmi spunea să nu îmi fac griji, pentru că eu aveam să rămân pentru totdeauna femeia vieții sale… și așa a și fost. Sunt și acum, soția lui George.
Mihai venise să se angajeze la noi la brutărie, iar George l-a angajat pe loc. Era însurat, avea un copil și nu o duceau foarte bine cu banii. L-am primit cu indiferență. Niciodată nu privisem un alt bărbat în afară de George. Nu concepeam ca în viața mea să mai fie vreodată altcineva. Eram femeia unui singur bărbat, deși acesta se dovedise a fi o mare dezamăgire pentru mine. În acel sfârșit de mai, pe străduța îngustă unde aveam noi brutăria, înfloriseră salcâmii, iar femeile începură să scoată ghivecele cu mușcate în balcoane. George își cumpărase o Dacie albă și plimba cu ea, ba o studentă venită de cine știe unde, care nu știa orașul, ba o tânără soție care nu știa unde-i piața. Eu eram mereu acolo, la datorie, printre aluaturile atent frământate. Cât despre primăvară, pe mine nimic nu mă încânta…
În primele zile, conversațiile mele cu Mihai s-au rezumat la simplele formule de salut, nu mă interesa să mă încarc cu problemele altora. Treptat, a început să-mi propună să încercăm noi rețete de cornuri. Avea el o rețetă de la bunica sa, veche, dar bună. După mai multe insistențe, am cedat și am pus la dispoziția lui toate ingredientele necesare. Mi-era frică, totuși, că nu avea să facă ceva pe placul lui George, iar eu urma să mă aleg cu cuvinte grele. Mihai nu m-a dezamăgit, nici pe George. Cornurile sale s-au vândut în mai puțin de jumătate de oră, iar George a fost entuziasmat la ideea că Mihai poate să aducă vânzări mai consistente și profitul nostru urma, astfel, să crească.
Mai știa, acest bărbat, și biscuiți cu nucă, gogoși împletite, chec vanilat… și multe alte rețete pe care ni le-a pus la dispoziție, ajutându-ne să ne ridicăm în ochii clienților. Între timp, mă împrietenisem cu Claudia, soția sa și cu băiețelul acestora. Un năzdrăvan de 10 ani, pe care dulciurile tatălui său nu-l mai încântau.
Claudia era o fire deschisă. Îmi vorbea mereu de soțul ei, de defectele acestuia, de mofturile sale, dar și de calitățile lui. Într-o seară, când George scosese din cuptor niste cornete pe care le-a umplut cu o cremă după o rețetă de-a lui, întreaga stradă a căpătat parcă o altă alură. Parfumul de salcâm, aroma cornurilor vanilate… glumele pe care Mihai le făcea cu o naturalețe de care mie mi-era dor, toate acestea m-au făcut să zâmbesc. Am reflectat și asupra lui George. Era bine să nu mă consum prea mult. Doar îmi spusese: eram femeia vieții sale.
Zi de zi, Mihai prepara cele mai delicioase fursecuri, pâine de secară, pâine cu cartofi… și în fiecare zi reușea să mă facă să râd. În fiecare seară, când pleca, mai zăboveam la poartă, la câte o mica discuție. Despre pâine, despre copil, despre ciocolată, despre viață… orice subiect era temă de discuție. Dimineața începuse să vină mai devreme. Ne beam cafeaua împreună. Uneori stătea cu noi și George, dar de regulă pleca cu treburile sale și nu se întorcea decât seara târziu… sau chiar dimineața.
Trecuseră vreo șapte luni de când Mihai lucra la noi la brutărie. Lucrurile începură să meargă foarte bine. Eu trecusem de la rochiile gri și anoste, la cele de un albastru intens. Începusem să îmi aranjez și părul… să arăt a femeie. Îmi plăcea cum arătam. Cearcănele se mai atenuaseră. Nu-mi stătea rău nici când zâmbeam. Se apropia iarna, sărbătorile… toată lumea era prinsă într-un soi de frenezie, de bucurie. Uneori, Claudia mă ruga să-i dau liber lui Mihai, mai aveau de pregătit treburi prin gospodărie. Acele zile treceau foarte greu… Începusem să-i simt lipsa.
De Crăciun, Claudia ne-a chemat la ei acasă, la cină. George a acceptat. M-am îmbrăcat cu rochia mea preferată, lungă și strânsă în talie, cu decolteu și dantelă. Până și soțul meu fusese uimit de cum mă schimbasem. Când am ajuns la gazda noastră, cu o singură privire, Mihai a reușit să oprească lumea în loc. Am știut atunci că ceva iremediabil avea să mi se întâmple, chiar dacă negam, chiar dacă toate circumstanțele păreau potrivnice. Nu și-a dezlipit ochii de la mine, dar numai atunci când ceilalți erau preocupați spre alte lucruri: ciocolată cu rom și stafide, ruladă cu susan și alte astfel de bunătăți care, negreșit, captau atenția.
Am plecat cu teama că a doua zi urma să fim numai noi doi… și așa a fost. Dimineața următoare, după ce am băut cafeaua toți, Mihai a început să pregătească aluatul de pâine.
-Mai e nevoie de puțină făină, mi-a spus el, iar eu am desfăcut o pungă și am început să îi torn. Eram periculos de aproape unul de celălalt, așa că m-am retras rapid, fără nici un cuvânt. Era inacceptabil. Eu eram femeia unui singur bărbat, iar el era un bărbat căsătorit. Nu-și aveau sensul aceste apropieri. Întreaga zi s-a scurs cu o teribilă tensiune și cu vorbe puține. Seara, când am ieșit la obișnuita noastră discuție la poartă, mi-a îndreptat gulerul și mi-a spus:
-Poate ar fi mai bine să mergi în casă, e foarte frig…
-Da, e frig în seara aceasta, i-am răspuns și am fugit în casă, speriată că noi, doi oameni aflați în relații oficiale stabile, aveam să cedăm atracției care se instalase atât de intens.
-Așteaptă, mi-a șoptit după ce am închis poarta. Mi-a luat mâna, printre gratiile de fier a porții și mi-a sărutat-o.
O senzație ciudată, un tremur și o stranie tresăltare a inimii m-au făcut să închid ochii.
-Nu se poate, am șoptit, cu ochii închiși.
-Știu, mi-a spus cu vocea lui fermă… știu, a repetat și apoi, cu ochii închiși, i-am auzit pașii îndepărtându-se prin zăpadă.
În noaptea aceea, luna îmi zâmbea atât de aproape de geam, încât aveam senzația că puteam să o ating. George a venit abia spre dimineață. Mirosea a parfum de femeie și avea încă, pe gât, urmele pasiunii cu care se delectase întreaga noapte. Nu am suferit deloc, în sufletul meu nu era decât privirea intensă a lui Mihai.
Zilele următoare, am încercat să ne prefacem că nimic din ceea ce se întâmplase nu era real, însă de fiecare dată când ne apropiam, un puternic magnet al destinului, ne apropia și mai tare. Au trecut alte câteva luni, fiecare zi purtând cu sine tensiunea din ce în ce mai mare dintre noi. Aflasem de la Claudia, fără să vreau, că Mihai se purta, de la un timp, foarte ciudat, de parcă ar fi avut un secret.
Eram eu… eu eram secretul lui Mihai și inima îmi tresălta de emoție, însă nu aveam de gând să fac nimic, pentru că nici eu, nici Mihai, nu eram liberi, ci aparțineam unei alte relații, îndelungate, stabile… eterne și implacabile.
Nu era bine deloc și făceam eforturi uriașe să păstrăm aparențele. George m-a anunțat, într-o seară, că va trebui să mă descurc singură o săptămână. Venise, din nou, primăvara, iar George pleca întotdeauna câte zece zile, să reînoiască contractele cu furnizorii de prin alte părți. Știam că nu pleca niciodată singur, tot orășelul nostru știa, însă de data aceasta, nu m-am mai consumat deloc.
Hotărâsem însă, ca, pe perioada în care George era plecat, să pun capăt discuțiilor cu Mihai la poartă, seara. Voiam să mă împotrivesc acestei atracții, să evit ochii lui… să evit…
Seara, înainte să plece, i-am spus că nu mă simțeam în stare de discuții și m-am retras în casă. A simțit că mi-e frică, și lui îi era. A plecat fără să-mi spună nimic, iar eu m-am retras în vila imensă și rece a soțului meu, singură și cu inima plină de secrete. În baie, prin spuma cu aroma de mosc, începusem să-mi imaginez atingerile lui. Erau fine, erau aducătoare de fiori… însă erau interzise. Poate de aceea mi le doream atât de mult.
Sunetul soneriei de la intrare m-a făcut să mă trezesc din visare. Am ieșit din cadă, am pus un halat pe mine și am strigat că ajung imediat, gândindu-mă că era George care poate că se întorsese și nu avea chei.
Am deschis ușa și acela a fost unul din momentele care mă va urmări întreaga viață.
Era Mihai, iar ochii lui îmi spuneau că atracția aceasta era prea copleșitoare și nu mai puteam lupta cu ea.
Nu mi-a spus nimic, m-a prins cu o mână de mijloc, m-a apropiat de el și buzele lui le-au căutat cu pasiune pe ale mele. Ne-am iubit în noaptea aceea cu o pasiune cum nu trăisem niciodată alături de soțul meu. Se dezlănțuise o pasiune care fierbea în inimile noastre de un an de zile. Am trăit în noaptea aceea, cele mai sublime momente din existența aceasta… iar a doua zi, Mihai a plecat, lăsându-mi o scrisoare:
Plec, pentru că ai devenit femeia inimii mele, pentru că mi-ai luat sufletul și l-ai pus lângă al tău, pentru că mi te-ai imprimat iremediabil în fiecare celulă a corpului meu, pentru că niciodată, oricât de multe vieți voi mai avea, nu voi mai iubi niciodată atât de mult cum te iubesc pe tine. Tu, iubirea vieții mele, ești soția altui bărbat, iar eu sunt soțul altei femei… însă dacă rămân, nu voi putea să nu te am în fiecare zi, să fii a mea pentru totdeauna… iar asta ar distruge ceea ce am construit până acum. Plec pentru totdeauna, deși știu că numai moartea va fi aceea care mă va face să nu mă mai gândesc la tine. Mihai”
Mihai a plecat, împreună cu familia lui… și nu l-am mai văzut niciodată. Nu l-am mai căutat și nici el nu a făcut-o. Acum cinci ani am aflat că a plecat acolo sus… și de atunci simt că nu mai e nevoie decât să plec și eu. N-am reușit să ne împlinim iubirea aici, pe pământ, însă, cu siguranță, acolo sus, ne vom regăsi și vom lăsa inimile noastre să fie împreună.
Până atunci, la cei 89 de ani ai mei, cu 70 de ani de căsnicie alături de George, nu fac decât să le răspund celor care mă întreabă care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Suntem un model pentru tineri… unele fete vin la mine înainte de a-și lega viața de iubitul lor. Toate vor să știe care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Eu le spun că nu e nevoie decât de mult respect, de toleranță … și de foarte multă iubire. Le sfătuiesc să fie înțelegătoare, bune gospodine, să-și alinte soțul, să-i facă mereu surprize… și câte și mai câte. Le mai spun că nu e ușor, dar nici imposibil. Într-un cuvânt, le mint.

Autor: Rodica Puşcaşu

Un trandafir alb!

Experienţa mea cu buchetele de flori este mult prea obişnuită, încât ar părea un clişeu. Dar, cineva apropiat mie, doi buni prieteni au o poveste cu adevărat impresionantă ce merită scrisă şi citită. De multă vreme mi-am dorit să pot să scriu povestea asta, şi iată că acum s-a ivit ocazia. Numele pe care le voi folosi sunt fictive, cei pe care îi voi menţiona nu doresc să îşi vadă numele în mediul virtual, aşa că le voi respecta dorinţa.
Povestea lor-Un trandafir alb!
Majoritatea ştim că trandafirii sunt florile iubirii. În povestea de faţă simbolizează cu mult mai mult: viaţă, putere, iubire, mulţumire, a doua şansă.
În cabinetul de consultaţii, familia ia un loc şi priveşte dincolo de birou la bărbatul tânăr, dar impozant, îmbrăcat în halat alb şi cu un streptoscopul atârnând în jurul gâtului. Aşteptau verdictul în legătură cu fiica lor, Lucia.
Vreau să vă spun că alături de ei mă aflam şi eu, Lucia fiind prietena mea cea mai bună, prietenă din liceu. Împărţisem multe: bucurii, greutăţi, secrete, şi nu vroiam să lipsesc, să dau bir cu fugiţii, acum când ea se afla între viaţă şi moarte.
Încă un amănunt: familia ei, mai bine spus semi-familia ei, mama şi tatăl vitreg, nu s-au prea interesat de viaţa Luciei. S-a descurcat singură din clasa a IX-a, ştiu că au fost anii de liceu în care i-am fost alături. Ani frumoşi, dar şi grei. Aceşti oameni se aflau acolo la insistenţele mele. Lucia avusese un accident, avea multiple plăgi, fracturi şi se afla în comă. Nu voi intra în amănunte medicale şi dureroase, nu acesta este scopul, şi nici nu cred că vreau să îmi amintesc.
Cert este că, pentru operaţia care trebuia făcută erau necesare nişte semnături din partea familiei. Reuşisem să o conving pe mama să vină să vorbescă cu medicul. Doctorul Ştefan, aşa îl voi numi.
-Am găsit o mică breşă de salvare pentru Lucia. Mică, dar vreau să exploatez la maxim orice oportunitate pentru viaţa ei. Este necesară o operaţie şi am nevoie de semnătura dvs.
Nu ştiu de ce, dar am simţit că mama a semnat prea repede ca şi cum ar fi vrut să scape de o corvoadă. Poate mă înşel, şi astăzi mă gândesc că poate am judecat greşit, dar nu pot să nu vă spun că acesta a fost sentimentul meu.
Lucia a intrat în sala de operaţie pe data de 17 aprilie. Doctorul Ştefan a dus operaţia până la final, părea o reuşită. După trei zile de la operaţie, Lucia a dat semne de trezire. Încet a deschis ochii, ochii acei superbi verzi (mereu am invidiat-o, în sensul bun) şi a văzut lângă ea doi oameni: eu şi Doctorul Ştefan. Ne-a zâmbit şi asta a fost tot. A intrat într-o nouă comă.
Eram bulversată, doctorul era bulversat, nu se aştepta. Priveliştea acelui om îmi revine şi acum în minte ca şi cum a fost ieri: S-a aşezat pe marginea patului, i-a luat o mâna în mâinile lui şi mângâind-o uşor îi şoptea:
Vino înapoi! Eşti frumoasă, eşti tânără! Ştiu că eşti puternică!
Deşi nu o cunoscuse înainte, îi vorbea ca şi cum se ştiau de multă vreme.
A fost impresionant!
A doua zi, doctorul Ştefan m-a întrebat: Ce îi place Luciei? Ce îi place să facă? Ce pasiuni are? Ce o face fericită?
Lucia, lucra la o Galeria de artă, îi place pictura, adoră poezia şi iubeşte trandafirii. ÎI plac în special trandafirii albi. Mereu îmi spunea că trandafirul alb, atunci când îl priveşte, ea trăieşte o poveste. O poveste a ei, de fiecare dată alta, dar central în toate poveştile ei se evidenţiază familia. Ceea ce ea nu avusese niciodată cu adevărat.
Când m-am reîntors la spital am observat pe pat lângă mâna inertă a Luciei, un trandafir alb. Am fost surprinsă, dar am avut o reţinere să întreb cine îl adusese. Clar nu familia aia a ei.
Începând din acea zi, de câte ori o vizitam pe Lucia, lângă mâna ei era frumos aranjat un trandafir de culoare albă. La început am crezut că este acelaşi trandafir, dar uitându-mă pe noptiera ce se află lângă pat am văzut încă un trandafir. Atunci a trebuit să întreb: eram curioasă şi intrigată. Am aflat:
Doctorul Ştefan venea în fiecare zi la Lucia şi îi aducea câte un trandafir alb, îi lua mâna şi îi punea în palma bobocul de trandafir să îi simtă petalele catifelate. Îi recita poezii şi de câteva ori îi citise dintr-o carte şi despre picurile lui Van Gogh.
trandafiri albiDupă 21 de zile de comă, timp în care doctorul Stefan a fost alături de Lucia, dându-i putere, şi să nu va miraţi, tandreţe, Lucia a revenit printre noi. Iar in vaza de lângă noptieră se strânsese un buchet de trandafiri albi. Deschizând ochii, l-a văzut pe bărbatul acela ce părea puternic în sala de operaţie, dar acum în faţă ochilor ei era vulnerabil. O privea cu lacrimi în ochi, cu tandreţe, aratându-şi slăbiciunea.
Cu voce slabă, aproape imperceptibilă, Lucia silabiseşte :
-Tu…eşti…bărbatul…din…visul…meu….
Mişcându-şi încetişor mâna, atinge bobocul de trandafir, mângâie petalele şi un zâmbet îi apare pe faţă. Buzele ei se mişcă încetișor: Îţi mulţumesc!

Am să scurtez povestea, şi am să va spun că: Lucia şi doctorul Ştefan formează astăzi o familie frumoasă cu doi copii. Lucia trăieşte acum povestea aceea pe care şi-o imagina când atingea şi privea trandafirii: Are o familie a ei şi numai a ai. Deşi se deplasează mai greu, a rămas cu probleme la piciorul stâng, nimic nu o împiedică să mergă mai departe.
În fiecare an pe data de 17 aprilie, data operaţiei, soţul ei, doctorul Ştefan îi aduce un trandafir alb în cutie. Trandafirul acela exprimă sentimentele lui pure, iubirea nemărginită şi reînvierea Luciei. O minune!
trandafiri coloratiTot în aceeaşi zi Lucia îi dăruieşte un buchet de 21 de trandafiri, cele 21 de zile de comă ale ei. Buchetul ei este multicolor, exprimă, iubirea, mulţumirea, şansa unei vieţi, speranţa. Culorile vesele ale trandafirilor reprezintă fericirea, viitorul. Ceea ce ea căutase şi găsise alături de acest om minunat.  Poate pare aiurea dăruirea unui buchet de flori unui bărbat, dar buchetul acela multicolor reprezintă o parte din viaţa lor. Este modul ei de-ai spune: Îţi mulţumesc pentru viaţă! Sunt fericită!
Am întrebat-o de unde găseşte buchetele alea superbe. Mi-a spus că a căutat o florărie online care să fie pentru nevoile ei. După cum v-am spus, Lucia se deplasează destul de greu şi voia o florărie online din Bucureşti care să livreze la domiciliu. A găsit: BucheteTrandafiri.ro. În afară de livrarea la adresă, are posibilitatea să plătească şi cu cardul ceea ce vine ca o mănuşă pentru ea. Se mai poate plăti şi numerar la livrare sau prin transfer bancar, dar ea preferă cardul. Livrarea se face într-un timp rapid, între 2-4 ore. Şi ce este mai frumos, poate să aleagă şi un cadou: o şampanie, un ursuleţ, bomboane, cutie de ciocolată, macarons, o sticlă de vin, şi poate ataşa şi o felicitare buchetului. Florăria asigură toate aceste facilităţi. Este mulţumită şi tot de acolo şi soţul ei cumpără trandafirul alb în cutie Am întrebat-o odată cum îşi explică ceea ce a readus-o la viaţă. Ştiţi ce mi-a spus?Trandafirul şi vocea bărbatului. Simţea parfumul şi textura fină a petalelor moi de trandafir, iar vocea aceea blândă a făcut-o să vrea să ştie cui aparţine.
Un trandafir dătător de viaţă! O minune! Îţi mulţumesc!

Text scris pentru proba 18 SuperBlog 2015

Baterie auto…ajutor!

Cam greu “nene Iancule” cu treaba asta cu bateriile auto, în special la mine. Sunt total paralelă cu mecanica auto sau cu ce se află în interiorul unei maşini. Am văzut o baterie cum arată, iarna când o căra fratele meu în casă să facă nu ştiu ce, şi aici se opreşte cunoaşterea mea în materie de piese auto.
Mie îmi place să mă urc în maşină în dreapta şoferului şi să mă plimb toată ziua dacă se poate, în rest, nu mă interesează. Dar, soţul meu este şofer, el conduce maşina noastră şi am să vă relatez acum o poveste trăită de noi.
Vreau să vă spun un secret! Nici soţul meu nu este mare meşter auto. Cunoaşte câteva piese: acumulatorii auto, ştergătoarele, ştiu că tot pune acolo o soluţie şi fâţâie ştergătoarele alea fie iarnă fie vară, cică să aibă parbrizul curat domle’, şi cred că mai ştie de recipientul pentru antigel, în rest “tabula rasa”, nu are idee, nu ştie cu se mănâncă toate cele. Conduce el precum Schumacher, dar la capitolul mecanică este repetent.
Îmi aduc aminte ca şi cum ar fi fost astăzi păţania cu bateria. Era luna decembrie, nu aveam zăpadă, dar era ger. Ne hotărâsem să mergem la ţară să ne vedem neamurile şi să ducem şi ce mai strânsesem de prin debarale. Că aşa este omul: adună, şi la un moment dat constată că nu îi mai trebuie. Şi ce faci cu cele adunate? Dacă ai rude la ţară, fuguţa să le duci acolo, pentru că se găseşte o întrebuinţare. Aşa şi noi, ne-am burduşit maşina cu ce adunasem, bagajele făcute pentru trei zile-Noi când plecăm la ţară parcă plecăm în Cambodgia nicidecum la 300 de km de Bucureşti. Şi hai la drum! Ne aşezăm frumuşel pe scaune, dăm drumul la muzică, că ăsta este primul lucru care îl facem, ne punem centura şi: Avanti! Prima cheie: Brrrr! A doua cheie: Brrr! A treia deja era anemică. Ce să fie, ce să fie? O să fie nebunie, avem nevoie de baterie!
În astfel de situaţii ai câteva variante ajutătoare: Sună un prieten, dar trebuie să-l nimereşti pe ăla care se pricepe, altfel te bagă altul şi mai mult în ceaţă.
Apelează la un vecin, dar asta dacă pleci prin împrejurimi, iar noi cum plecam la drum lung nici nu se punea problema, sau cheamă intervenţiile să te ducă la service, ceea ce este o adevărată aventură, mai plecăm noi la ţară peste două săptămâni. Şi noi vroiam în vinerea aia, domle’: Ştiţi cum este: nu azi, nu mâine, vreau ieri. Sau o altă varianta: să cumpărăm o baterie de la un magazin şi să mergem cu ea să o monteze cineva. Treaba încurcată, timp pierdut. Vine Crăciunul peste noi!
Şi iată-ne pe noi cum începem vânătoarea pe internet în căutarea unui magazin de baterii. Navigând pe valurile Google, am dat peste un magazin de baterii care ne-a atras atenţia: Bateriiauto.net! Ceea ce am aflat părea interesant şi pentru nevoile noastre: Baterii auto cu montaj la domiciliu, exact de ceea ce aveam nevoie. Aveau şi baterii ieftine, baterii de la diverse firme: Baterii auto Bosch, Varta, Rombat, Banner.
Am sunat şi imediat un specialist al firmei ne-a dat foarte multe amănunte: în primul rând ne-a oferit informaţii pentru că noi nu ştiam ce tip de baterie se potriveşte la maşina noastră, livrarea este gratuită în Bucureşti şi 39 de lei oriunde în ţară, garanţia se face pe loc, acolo unde te afli, o garanţie de 2 ani. Nu mai BATERIE AUTO VARTAstai să te plimbi de la Ana la Kaiafa. Plata o poţi face prin transfer bancar, numerar la livrare sau prin card direct pe site. Ne-a fost de mare ajutor, ne-a răspuns la toate întrebările şi parcă ne-am simţit uşuraţi atunci când cineva descurcă iţele. În urma recomandării am comandat o baterie Varta (o baterie universală pentru autovehicule moderne din toate clasele), şi într-un timp relativ scurt cei de la Bateriiauto.net au apărut la locul faptei. Montarea a fost realizată de specialişti, iar noi am fost uşuraţi că totul s-a terminat cu bine, fără prea multă alergătură. Este bine domle’ că există cineva de genul acesta cu montaj la domiciliu.
În câteva ore aveam şi baterie nouă şi ne-am continuat şi drumul către rudele de la ţară, altfel cântam: O brad frumos! Sau Moş Crăciun cu plete dalbe!

Voi aveţi o astfel de păţanie?
Vreţi să scăpaţi de alergătură: apelaţi la specialiştii de la Bateriiauto.net. Vrei o baterie bună? Apelează tot la ei şi vei fi mulţumit! TEL: 0744.482.782

BATERIIAUTO.NET
Ajutor! S.O.S! Gata! Avanti! Să vină Crăciunul!!!!!!

Text scris pentru proba 17 SuperBlog 2015.

Sursă foto banner: Masini.ro

Un strop de fericire…într-o altă lume

Emoţie, entuziasm, mândrie, teamă, prin toate aceste stări treci atunci când copilul tău merge prima dată la şcoală. Clasa I, un pas important în educaţia copilului, un an în care se formează, socializează şi învaţă ce înseamnă comunitatea cu bune şi mai puţin bune. Prin aceste stări trece şi copilul tău, deşi poate nu sunt atât de pregnante ca ale unui adult, şi el micuţul este speriat, pentru că se află în faţa unui mic univers necunoscut încă.
Ca fiecare început de an şcolar, în special ca boboc, se face cunoştinţă cu învăţătoarea şi colegii. Prima zi este cea în care, părinţi, copii, cadre didactice se cunosc. Întâmpinaţi cu flori şi urale de cei mari, piticii urcă în clasa lor, se aşează în băncuţe, iar noi părinţii stăm hizlindu-ne cu gura până la urechi şi mândri nevoie mare cu aparatele foto făcând click din minut în minut surprinzând cele mai mici reacţii ale piticoţilor.
În prima mea zi de şcoală alături de fiica mea, în clasa unde ne aştepta învăţătoarea, mai era o doamnă cu doi băieţei pe care îi ţinea de mâna. Unul era de vârsta piticilor noştri, celălalt ceva mai mărişor cu vreo doi- trei ani. Nu ştiam cine, şi de ce stă doamna aceea lângă învăţătoare, dar am aflat la scurt timp. Era o mămică care va fi alături de copiii noştri în fiecare zi. Va sta în clasă, în băncuţă, aşa cum stau şi ceilalţi elevi. De ce? Unul dintre băieţi, cel mare, era autist.
Mama vroia să încerce toate variantele pentru progresul copilului ei. Aşa că, printr-o hotărâre judecătorească a reuşit să fie acceptată cu copilul într-o şcoală normală de stat. Vroia ca băieţelul ei să facă cunoştinţă cu o altă lume, plină de zgomot şi de culoare, şi poate aşa reuşea să-l scoată din lumea lui. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Iosif.
Cel mai mare respect şi admiraţie a mea pentru acea mamă care face totul pentru copilul ei, care încearcă imposibilul, în speranţa unui strop de bine.
Povestea ei nu este una roz. Părăsită de soţ, rămasă cu doi copii, dintre care unul cu probleme, luptând zi de zi într-o lume nebună, reuşeşte să aibă putere să meargă mai departe. Este cea mai calmă persoană pe care eu am întâlnit-o vreodată în viaţă mea, rar am văzut atâta blândeţe.
Ne-am cunoscut mai bine pe la şedinţe, şi având în vedere că locuieşte în cartier, ne vedeam şi prin parc. Aşa, mulţi dintre noi, ceilalţi părinţi, am aflat multe despre ea. Căsătorită cu un bărbat de origine libaneză, speriat şi neavând forţa să accepte un copil cu probleme, după ce s-a născut cel de-al doilea nu a mai aşteptat să vadă dacă acesta este sănătos (crezând că va fi ca fratele lui) s-a reîntors la familia lui. Maria locuieşte acum într-o căsuţa din cartier, modestă, se descurcă aşa cum poate din salariul de asistent personal, dar încearcă din răsputeri să le ofere stabilitate copiilor ei. Ne-a spus într-una dintre discuţii, având în vedere că noi eram curioşi în privinţa lui Iosif, că acesta se simte cel mai bine afară, în micuţa grădiniţă din faţa casei. Are o umbreluţă, o măsuţă şi un scăunel, şi acolo îi place să deseneze. Iosif are un real talent pentru desen, cifre şi muzică. Nu îşi poate permite să facă ceva în grădină, banii sunt puţini, aşa că improvizează cum poate.
În perioada Sărbătorilor Pascale, în şcoală a avut loc o campanie numită-Suflet pentru suflet.
În acel an am văzut şi am trăit cea mai mare solidaritate umană, la nivel de clasă. Toţi părinţii ne-am gândit ca iepuraşul să-i facă o bucurie lui Iosif. Având în vedere că îi place să deseneze în aer liber ne-am gândit să-i facem un foişor.
Un strop de fericire...intr-o alta lume -sculeAm cumpărat cele necesare construcţiei, câţiva părinţi aveau nişte scule electrice de la firma GTools ce ne va uşura munca. Şi cu toate acestea în cârcă am pornit la atac. A fost anul în care Paştele a picat în luna mai, atunci când vegetaţia era în plin avânt. Ne imaginam un foişor din lemn, cu un design rustic, dar şi elemente moderne. Practic şi relaxant, menit să ofere linişte sufletească. Colorat în nuanţe ruginii de toamnă combinat cu verdele primăverii, avea să fie ceva minunat, chiar dacă era realizat de amatori. În interior o canapea din ratan, confortabilă, două fotolii din acelaşi material şi o măsuţă generoasă. Grădina trebuie şi ea aranjată să fie un tot unitar. Unii s-au apucat de construcţia foişorului, folosind tot felul de scule electrice: maşini de găurit, de înşurubat, şlefuitoare, drujbe Makita, etc. Gardul viu a fost aranjat cu ajutorul maşinii de tuns gard viu. Ne gândeam că va fi greu, dar, datorită aculmulatorului 18V Li-Ion, maşina nu are emisie de noxe şi este uşor de manevrat având o greutate redusă. Maşina are o lamă cu două feţe iar nivelul vibraţiilor este la nivel scăzut datorită mânerului cauciucat şi manivelei motorului. A fost uşor şi am fost şi creativi, am realizat un design gardului viu.
Cei doi copaci din grădină au fost toaletaţi cu motofierăstrăul Makita, ideal pentru lucru la înălţime, iar motocoasa ne-a ajutat la cosit iarba pe toată suprafaţa grădinii. Totul s-a luminat, arată într-un fel în care nici nu ne imaginasem. Când ai scule perfecte, faci treabă de profesionist, chiar dacă eşti amator.
Am muncit toţi cu bucurie în suflet, dar trebuie să recunosc că fiecare dintre noi aveam şi acea compasiune, pe care nu o puteam depăşi.
Foişorul nostru a fost gata şi aşteptăm toţi cu sufletul la gură reacţia, sau nici noi nu ştiam ce, din partea lui Iosif.
S-a aşezat la măsuţă, unde îi aranjasem culorile şi blocul de desen, şi fără să ne arunce nicio privire a început să deseneze. Noi eram muţi, priveam, nu înţelegeam…şi încet-încet, am început să ne îndepărtăm înţelegând că nu aveam ce căuta în lumea lui. Până ne-am adunat sculele, până am comentat reacţiile, a trecut ceva timp. Chiar înainte de plecare, mama ne opreşte şi ne roagă să mai aşteptăm puţin. După cinci minute, îl vedem pe Iosif cum ridică desenul şi ni-l arată.
Desenul ne reprezenta pe noi-liota aceea ce stătusem ca tâmpii şi ne uităm cu milă la Iosif. Surprinsese atât de bine mila noastră, încât, ochii noştri parcă exprimau….săracul. În desen la o distanţă mică de noi, era şi un băieţel. Surprinzător, baieţelul zâmbea cu gura până la urechi, în ochii şi pe faţa lui se citea bucuria.
Desenul acela era modul lui de-a mulţumi, şi să ne arate că este fericit, dar mai reprezenta şi o lecţie.
Iosif trăieşte într-o lume a lui pe care o înţelege, noi cei care eram acolo, trăim într-o lume a noastră pe care nu o înţelegem, o lume în care punem etichete, arătăm milă, în loc să arătăm normalitateGTOOLS.
Atunci am înţeles că, cel care suferă de autism nu este Iosif, ci noi suntem cei autişti, noi care oferim milă, deşi este venită din suflet, dar nu înţelegem că astfel de persoane au nevoie de normalitate nu de compasiunea noastră. Eu “autista”, mă înclin în faţă copilului cu probleme, dar care stie să înțeleagă, şi în faţa puterii mamei.
Trecând peste toate acestea, am reuşit să aducem un strop de fericire în lumea lui Iosif.
Ne-a ajutat foarte mult şi sculele aduse de părinţi, ne-a uşurat munca şi totul a mers destul de repede. Un strop de fericire cu GTools.
Trăim într-o lume nebună ce nu are nevoie de milă, ci de putere de înţelegere spre normalitate.

                                                             Text scris pentru proba 15 SuperBlog 2015.

Gaiţele PC

Placa de bază şi Placa video, locuiesc într-un complex numit PC. Cele două, vecine de altfel, sunt la zi cu tot ce se întâmplă, ştiu totul, oricând şi la orice oră poţi primi informaţii dintre cele mai diverse. Parcă le şi vezi în fiecare zi stând la o ceşcuţă de energie, bârfind şi dându-şi cu presupusul, despre unul, despre altul, sau emitând teorii dintre cele mai hilare.
Placa de bază: Ai auzit vecină de tipul nou pe care îl avem pe palier?
Placa video: Ce crezi soro că sunt în urmă? Evident că am auzit.
Placa de bază: Ştii ce se spune?! Este un mare domn, şi este dătător de viaţă. Ce să însemne asta mai exact?
Placa video: Păi, am auzit că pulsează energia în el precum pulsează inima. Auzi, tu? Da’ cum îl cheamă, că nu i-am reţinut numele?
Placa de bază: Îmbătrâneşti, vecină!  ÎI zice Sursa, seamănă cu un nume conspirativ, sau ca James Bond ăla, Sursa-Sursa Fortron. L-am şi văzut! Are aşa o…eleganţă…şi chiar, să mor dacă te mint, când se uită la tine, parcă învii nu alta.
Placa video (aranjându-se): Nu-l văzui, da’ crezi că pot să-i atrag atenţia?MarketOnline
Placa de bază: Stai la coadă soro, eu sunt prima.
Discutând ele aşa…care mai de care să îşi arate calităţile, bate la uşă cineva.
Domnul Procesor este amărât, de ceva vreme parcă nu mai are vlagă, ştie că inima lui trebuie reparată, ştie că are nevoie de energie. Se şi gândise la o varianta: Magazinul MarketOnline.ro, auzise că au şi reduceri la componente, promoţii si oferte la componente, şi chiar ar fi avut nevoie. Dar voia mai multe păreri. Auzise că, de curând la ei în complex se mutase un domn dătător de viaţă şi energie, oare ar putea să îl ajute cu puterile lui? Dar în acelaşi timp nu ştia prea multe, aşa că, cea mai bună variantă să afle informaţii erau vecinicile lui. Şi-a luat inima în dinţi şi a bătut la uşă.
Placa de bază: Cine să fie la ora asta?
Placa video: Stai, nu deschide, să ne aranjăm puţin, poate că …cine ştie…ne caută cineva…un domn?
Cele două se aranjează, parcă aşteptau peţitorii, şi în final cu un mers de felină placa de bază se îndreaptă către uşă:
În pragul uşii, vecinul Domn Procesor, cu o mutră bolnavă de ţi-era milă de el sărăcuţul.
Placa de bază (pisicindu-se): Ce s-a întâmplat vecine? Te pot ajuta cu ceva? Pari cam vlăguit.
Înroşindu-se tot, Procesor îşi ia o mină de cuceritor şi îi spune:
-Ştii vecinico, aş vrea să te întreb câte una, alta, să ne cunoştem mai bine.
Mândră nevoie mare că un domn aşa stilat îi dă atenţie, îl invită înăuntru.
Placa video, face nişte ochişori mari, îşi ţuguie buzişoarele şi cu o voce mieroasă şi priviri galeşe îl salută pe domnul Procesor.
-Oooo! Vecine, ce bine arăţi (deşi cam prăpădit, dar bun şi ăsta îşi zise în mintea ei). Cu ce treburi pe aci?
Sărutând mânuşiţele celor două, începe domnul nostru să se întreţină într-o conversaţie de complezenţă cu cele două vecinici.
Din vorbă în vorbă, ajunge şi la ce îl doare:
-Şi? …Se pare că avem un vecin nou?
Placa de bază: Da! Este aşa un drăguţ, un domn manierat, şi..
Placa video: Taci tu, că spun eu… Te face să prinzi aripi aşa am auzit, şi…
Placa de bază: Când se uită la tine, şi…
Placa video: Doar ştii că nouă ne plac manieraţii.
Deja cu capul împuiat de vorbăria suratelor, să îi pună capăt, domnul Procesor intră direct în miezul problemei.
-Se aude că este precum o inimă care vibrează, are multă energie, aşa este?
-Cele două: Da, şi da!
-Ce aş vrea să-l cunosc şi eu, dar nu prea ştiu cum să-l abordez?
Placa de bază uitându-se putin chiorâş: -Las’ vecine că îţi facem noi cunoştinţă. Da’ de ce vrei dumneata să-l cunoşti? Nu cumva ai nevoie de ajutor ?
-Cine eu? No! Sunt…Bine! …Aşa ca între vecini, ca bărbaţii.
Placa video: Cum spui, dar …
Placa de bază: Şi cum spusei Sursa Fortron, că aşa îl cheamă, îţi oferă tot, este un domn între domni, este precum apa pentru pământ şi soarele pentru flori, vrei să zbori, să ai energie, te uiţi în ochii lui, stai în preajma lui, şi el îţi asigură viaţa.
FSP-Ai nevoie vecine de aşa ceva?
Mintea lui Procesor lucrează. GATA A GĂSIT! Trebuie să plece cât mai repede.
-V-am spus doamnelor sunt vivace ca un cintezoi.
Şi dintr-o dată se ridică simţindu-se rău de la atâta vorbărie şi pleacă val vârtej. În urma lui vecinicile surprinse de viteza plecării strigă: Vecine unde zbori aşa repede?
-Am o întâlnire cu un Producător de Surse, acolo îmi găsesc liniştea, şi viaţa îndelungată. FSP!
Cele două: Ne dai şi nouă adresa? Vrem să rămânem tinere! Hai să ne aranjăm soro, plecăm şi noi la întâlnire. FSP?!! Asta este James Bond ăla. Doamne ce acţiune ne aşteptă! Viaţă nu alta! Dacă se lasă şi cu ceva cadouri şi mai bine.

Text scris pentru proba 14 SuperBlog 2015.

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Capitolul 7

            Simţi cum îl ia cineva de mână şi ştiu că trebuie să fie Dalida. Se lăsă ghidat de aceasta şi fu, din nou, înconjurat de lumină, lumina multicoloră a clubului. Nu trecu mult şi muzica acapară oamenii îngheţaţi. Melodia era, însă diferită. „Probabil David Guetta” îşi spuse tânărul. Persoanele erau altele, totul se schimbase. Oare cât timp stătuse el în biblioteca aceea? Tânărul se împiedică şi se lovi de un bărbat masiv care încercă să îl lovească, dar nu reuşi fiindcă Dalida îl luă repede pe David şi ieşiră din club, iar, mai apoi, din clădire.

            -Fii mai atent băiete! La unu dimineaţa oamenii sunt mai mult adormiţi decât treji şi îi calcă în picioare pe ceilalţi. Ah…băutura. Dacă am fi fost la mine în ţară, nimeni nu ar mai sta acum în picioare. Ar fi fost beţi turtă! râse Dalida cu poftă. Oricum, ai zece zile să îl aduci pe Victoraş înapoi. Distracţie plăcută mai spuse aceasta şi plecă.

            -Mulţumesc, strigă David după ea, dar tânăra intrase deja în clădire.

            David se gândi să meargă acasă cu taxiul fiindcă tramvaiele numai circulau oricum. Sună la Parma Taxi, 0722941941 şi aşteptă ca cineva să răspundă. După vreun minut se auzi vocea piţigăiată a unei femei:

            -Parma Taxi. Comanda? întrebă aceasta.

            -Vreau un taxi pe Ştefan cel Mare, la Cub.

            -În cinci minute ajunge.

            -Mulţumesc mult, o seară bună.

            Strada era pustie. În lumina felinarelor se distingeau fulgii mărunţi de nea care învăluiau străzile Iaşului adormit. Ici şi colo se mai zărea câte un câine hoinar, grăbit să găsească un culcuş. Vântul se înteţea şi lua cu asalt bulevardul, ridicându-l valuri, valuri şi coborându-l şi ridicându-l. Deodată se auzi râsetul unui copil. Părea că se apropie de tânărul nostru. În cele din urmă încetă, dar întorcându-şi capul, David văzu ceva uluitor: un băieţel de vreo nouă-zece ani, îmbrăcat într-o armură medievală şi care rânjea sardonic. Acesta avea o jumătate de trup înnegrită, iar cealaltă era incadescentă, cu o strălucire care o întrecea pe a soarelui. Un timp, cei doi se priviră doar, dar băieţelul rupse tăcerea zicând:

            -Bună tată! Mă mai ţii minte? Mă mai ţii minte, am întrebat?! ţipă el. Vorbele nu îi erau clare; la fiece silabă se auzea un vâjâit.

            -Nu mă mai ţii minte…mai spuse copilul şi începu să plângă uşor. Ne-ai lăsat singuri, pe mine şi pe mama, în acea seară de demult. Singuri! Tu ai plecat, zise încleştându-şi pumnii, ai spus că te vei întoarce, dar nu ai făcut-o, iar apoi au venit ei…Bărbaţii cu glugi negre…mama mi-a spus să mă ascund sub căruţa de afară fiindcă va veni şi ea, dar, la fel ca tine, nu a mai sosit. Am auzit din casă urlete îngrozitoare. Au violat-o, au ucis-o şi au aruncat-o ca pe o cârpă! M-au găsit şi pe mine. Nici nu mi-am dat seama că acela îmi va fi sfârşitul până ce o lamă groasă nu a străpuns lemnul căruţei şi m-a spintecat. Când am ajuns acolo, şi arătă cu degetul spre cer, am sperat că o voi revedea pe mama, dar mi-au spus că sufletul ei îşi găsise scăparea în fiinţa unei alte Regine. Fiind prea mic nu mi-au găsit un loc. Mai mult! Nu am avut parte de o slujbă cum se cuvine! Au spus că totul depinde de tine! De tine cel de acum deoarece vechiul tu murise. De tine depinde totul! De tine cel de acum!

            -Stai, stai. Eşti cumva George? întrebă David.

            -Am fost…tata îmi promisese atât de multe şi nu am avut parte de nimic. Nici măcar de pace în veci, plânse băieţelul. Vreau pace! Dă-mi-o! Nu mă pierde şi acum!

            -George, tu eşti? se foi volumul din braţele lui David. Băiatul tatii!Nu pleca!

            -Lasă-mă, şi dipăru.

            Brusc se auzi claxonul unei maşini. Taxiul lui David ajunse. Acesta urcă pe bancheta din spate, iar taximetristul furios începu să turuie verzi şi uscate despre cum aşteptase zece minute, iar David nu făcea altceva decât să privească în gol.

            -Adolescent beat ce eşti! Măcar îţi mai aminteşti unde stai?!

            -La Piaţa Chirilă, pe Ion Creangă. O luaţi apoi pe Stejar şi opriţi în faţa brutăriei, spuse David absent.

            Drumul spre casă fu unul tăcut şi scurt. David privea pe fereastră, dar nu vedea prea multe în negura acelei nopţi care nu se mai sfârşea. Când taxiul opri, auzi:

            -Nouă lei şi şaizeci şi cinci.

            Plăti zece lei şi o zbughi afară din maşină. Alergă spre blocul său, intră şi descuie uşa de la apartament. Nici un pas nu făcu că lumina din hol se şi aprinse. Serghei stătea cu un pahar de whisky într-o mână şi un trabuc aprins în cealaltă. Acesta se uita jucăuş la David. Du-se trabucul la gură şi scoase mici cercuri de fum în aer. Băiatul îi aruncă din mers o privire, îl lăsă pe Victor pe scaun şi puse geaca în cuier. Bocancii îi lăsă la uşă, îşi luă ghiozdanul pe umăr, pe Victor şi se îndreptă spre camera lui.

            -Nu ai de gând să-mi spui pe unde ai umblat toată ziua şi toată noaptea? întrebă Serghei. Nu vrei să ştii de ce nu ţi-am  spus adevărul sau cine este mama ta?

            -Prea multe secrete. Bătrâne, ia şi tu o pauză, spuse obosit băiatul. O grămadă de întrebări stu-pi-de, silabisi acesta. Mă duc la culcare, zise David întorcându-i spatele lui Serghei. Deschise uşa camerei şi intră. Câinele său sforăia, iar Gabriel dormea dus. Tânărul se aşeză încet pe pat, stinse veioza.

            -Noapte bună, zise Gabriel încet.

            -Noapte bună, răspunse David zâmbind.

            Dimineaţă, băiatul fu trezit brutal de ţipătul lui Seghei:

            -Frumoasa Adormită nu mă onorează cu prezenţa ei astăzi?!

            David întredeschise ochii şi dădu nas în nas cu Seghei, întins acum pe pat şi care se juca cu pătura tânărului. Deşi zâmbea, bărbatul arăta foarte obosit, ca şi când şi-ar fi petrecut nopatea punând ţara la cale sau…aşteptând un adolescent rebel să se întoarcă acasă.

            -Sper că nu ai dormit aici. spuse David trăgându-şi pilota pe cap.

            -Nu prea am dormit. Întrebarea corectă ar fi trebuit să fie, unde am stat de la două dimineaţa până la prânz. Răspunsul: aici în pat, desenându-ţi mustăţi pe faţă, spuse Serghei rezemându-se de una din pernele lui David.

            -Ce? sări ca ars băiatul.

            -Am glumit. Să ştii că Nadia şi Gabriel sunt în oraş, iar tu trebuie să te trezeşti. Avem multe de discutat.

            -Vasăzică ai stat aici. Cu mine.

            -Eşti surd sau ce?

            Lui David îi veni o idee pentru a-l cicăli un pic pe „tatăl”său, aşa că îl ciupi pe Serghei de ambii obraji şi spuse:

            -Vai! Tati m-a vegheat toată noaptea. Merită o prăjitură, zise bătând din palme.

            -Ha ha ha, ce amuzant mai eşti, spuse ironic bărbatul. Se ridică de pe pat. Azi mergi la o plimbare cu mine fiindcă…

            -Avem ceva de discutat. Ştiu, ştiu. Există totuşi un impediment…Nu vreau să merg niciunde cu tine! ţipă David aruncându-şi plapuma peste cap.

            -Nu mă enerva băiete. Ridică-te sau încep represaliile.

            -Ce represalii moşule? Tu te auzi? Du-te şi dormi, spuse David fluturând din mână, semn că nu voia să mai fie deranjat.

            -Unu la mână, nu vrei să te scoli şi doi…Mi-ai spus cumva moş?! zise Serghei furios. Tu ai vrut-o.

            Bărbatul părăsi încăperea şi se întoarse peste câteva minute cu un ghiveci de flori. Rupse florile şi udă pământul negru din bol cu bere Ciuc, iar, mai apoi, trase cu putere de pătura băiatului şi îi vărsă acestuia conţinutul în cap. Tânărul se ridică de îndată şi ţipă :

            -De ce, Doamne iartă-mă, ai făcut asta? Uită-te la pat şi la mine! Eşti dus cu pluta?!

            -Da, mă uit, spuse Seghei afişând un zâmbet triumfător. Am crezut că berea Ciuc nu e bună de nimic, dar se pare că m-am înşelat. Să fii gata în  30 de minute, altfel….voi distruge toate florile din balcon. 30 de minute cât mai plăcute şi îi trimise băiatului un sărut în aer.

            David nu avu încotro şi se conformă lui Serghei. Categoric no dorea să vadă cum sfârşesc florile mamei lui într-o grămadă de molisol şi bere. În plus, îşi adora aşternuturile, iar în timp ce curăţa dezastrul făcut de „preaiubitul tată” îşi repeta în gând „Are puncte slabe…Nu îi place să i se spună adevărul: e un boşorog! Firar lui de moş, nu ar fi putut, totuşi, să-mi arunce o găleată de apă în cap şi atât?!”. După ce se îmbrăcă, tânărul plecă repede la bucătărie. Acolo, Serghei îl aştepta, mâncând biscuiţi cu unt şi citind ziarul.

            -Vrei şi tu biscuiţi? îl întrebă el, aducând farfurioara mai aproape de David.

            -Nu, mulţumesc. Prefer pâinea prăjită cu gem, zise David scuipând cuvintele. Îşi pregăti masa şi observă pe aragaz un ibric cu cafea.

            -O să îmi iau şi eu puţină cafea, dacă nu te deranjează.

            -Sigur. Ia cât doreşti, zise Serghei îngustându-şi privirea.

            Băiatul turnă cafeau într-o cană şi se aşeză la masă. Luă o înghiţitură de cafea şi o scuipă.

            -Asta nu e cafea! Ah…Ce gust are… îmi arde gura.

            -Of, scuze. Nu te-am avertizat, dar eu beau cafeaua amestecată cu vodcă, scorţişoară şi piper. Nu sunt vreun împătimit al zahărului sau…laptelui condensat. Chiar îmi pare rău.

            -Serios acum…Cine bea cafeaua aşa? zise băiatul tuşind. Altă pedeapsă?

            -Asta a fost pentru numărul doi băiete. Să nu îmi mai spui moş. Am, totuşi, patruzeci şi doi de ani, zise bărbatul împăturinduşi ziarul. Plecăm în zece minute, spuse el ieşind pe hol.

            -Eh…Mulţi ani înainte, zise David înfulecându-şi feliile de pâine.

            După puţin timp, tânărul merse pe hol, îşi puse geaca şi bocancii, iar apoi ieşi pe casa scării şi afară. Serghei îl aştepta, privind lung un căţel care i se gudura la picioare. Observându-l pe David, îi făcu semn din cap spre stradă. Pe drum niciunul nu vorbi. Din când în când se mai auzea, dinspre brutărie, vocea unei femei care striga o dată la câteva minute: „Avem pâine şi colaci calzi”. În rest, se distingeau lopeţile  vânzătorilor de la tonete care încercau, fără prea mult succes, să spargă gheaţa. Copiii negri mergeau de la om la om şi cereau câte o bucată de pâine sau cincizeci de bani. Vârstnicii se întorceau de la piaţă cu sacoşele pline ochi şi mai întârziau la colţuri de bloc să sporovăiască cu vecinii. O atmosferă tipică unei zile de sâmbătă. La un moment dat, Serghei se opri. Erau în staţia de tramvai. Acesta cumpără un set de bilete şi în scurt timp veni tramvaiul unu. Cei doi urcară şi s-au aşezat pe două scaune, vis-a-vis de două bătrânele  îmbrăcate în blănuri mov. Una dintre ele avea o tăietură de la barbă până la sprânceană şi zâmbea, privind pe fereastră. Cealaltă ţinea în braţe un căţel, mai curând un pichinez plictisit care dădea uşor din coadă.

            -Unde anume mergem? îl întrebă David pe Serghei.

            -În Copou, răspunse el scurt.

            Băiatul numai puse vreo întrebare. Se uita uneori la căţelul din poala femeii. Simţindu-i, privirea, pichinezul începu a lătra. Mai mult, sări pe podeaua tramvaiului şi, de acolo, în braţele lui David.

            -Oh, nu. Jos cuţu, jos, du-te la stăpâna ta. Câinele îl privea doar. Ochii îi erau ficşi şi încetul cu încetul căpătară culoarea roşie. Stăpâna acestuia deveni un şarpe cu clopoţei, iar cealaltă femeie, un râs.

            -David, dă jos cerberul acela de pe tine! tună Seghei alarmat.

            -Ce….

Continuarea în curând !

Justiţie brânzească

Parodie pamfletărească după schiţa: Justiţie de I. L. Caragiale

Judecătorul de ocol: Carevasăzică, d-ta Serafina, comersantă de brânzeturi…
Serafina: La prăvălia Delaco
Judecătorul: Ştiu…Lasă-mă să întreb.
Serafina: Plătim licenţă, domn’ jude…
Pârâtul Moftangiu: Hopa!
Judecătorul: Linişte! Carevasăzică, d-ta Serafina, văduvă, comersantă de brânzeturi, ce reclami de la pârâtul aci de faţă, Stelian Pamfile?
Serafiana (cu glas mieros şi plin de umilinţă): Eu, domn’ judecător, săru’ mâna, sunt o fomeie cinstită, sărmană, şi mă spetesc să strâng bănuţi pentru o bucăţică de pâine.
Pârâtul Moftangiu: Haida-de, că parcă plăteşti tu! Plăteşte domn’ Toni.
Serafina: Domn’ Toni?…să fie al dracului care minţeşte?
Judecătorul: Gura! Linişte în sală!
Serafina: Dacă, dumnealui zice că domn’ Toni!…Eu, săru’ mâna, poci să jur că sunt curată.
Judecătorul: Hai, gata! Spune ce reclami de la moftangiu?
Serafina: Domn’ Jude, reclam, pardon, să mă iertaţi, onoarea mea, că mi-a adus cuvinte de nu poci să le spui, şi putinica de brânză pufoasă cu care venisem cu birja din piaţă, şi parcă şi aud cum domn’ Traian mă ruga să îl iau şi pe el…şi mă şi gândesc că renunţai la o minunăţie de caşcaval din ălea aduse de prin ţărili străine,…şi aveam aşa o oftică, că de ce nu luai eu şi caşcavalul…şi mai mă ofticai şi de brânza aceea cu mărar, de atunci când o gustai era parcă mătase pe cerul gurii, şi…
Judecătorul(exasperat): Femeie, ce tot baţi câmpii, n-ai ţiglele pe casă? Treci la subiect. Ce pretinzi de la pârât?
Serafina: Pretinz, să îmi spele onoarea, şi să îmi aducă putinica cu brânză pufoasă înapoi, e brânză fondue, aşa îi zice, şi mai pretinz, săru’ mâna, şi niscaiva despăgubiri, că pudoarea mea a suferit, să îmi cumpere şi caşcaval …
Judecătorul: … Bine, bine, dar, ce ţi-a făcut femeia lui Dumnezeu?
Serafina: Păi, domn’ judecător, moftangiu aici de faţă, vine de ceva vreme la mine în prăvălie, spusei că am plăvălia Delaco…aşa…şi se propteşte cu coatili de tejghea, se uită cu jind la brânza ce o am pusă să guste muşterii. Că de…omu’ trebe să ştie ce să cumpere…şi după cum spusei, se uită, şi începe să mănânce din sortimentele de brânză. Că ştiţi domn’ judecător, am o brânză pufoasă ca blăniţa de pisicuţă d-aia de rasă cum are madam Dăscălescu, şi are un gust de băutură de-aia ca la zei, se topeşte în gură nu alta. Dar să revin la dumnealui. În timp ce savurează brânza, dintr-o dată se uită la mine cu nişte ochi aprinzători, de parcă m-ar mânca nu alta, şi începe să îmi spună nişte vorbuliţe, de mi se roşesc urechile.
“Zâna mea, eşti atât de frumoasă! Albă ca omătul din decemvrie, pufoasă ca fulgul de nea, delicată ca borangicul şi preţioasă ca diamantul. De n-ai fi tu, eu n-aş putea trăi. Eşti ca soarele pentru floare, ca sarea pentru bucate, eşti un univers de plăcere.”
Judecătorul: Univers de plăcere? (de reţinut)
Serafina continuă, fără să îl audă: “Nu pot trăi fără tine, sunt un infirm fără ajutor, te vreau în viaţa mea zi de zi. Eşti plăcerea divină a sufletului meu. Atât de delicată, atât de fină, încât te-aş devora de o mie de ori. Te-aş rupe în bucăţi mici, savurându-te pe îndelete, delectându-mă cu gustul tău, fiind convins că nici într-o mie de ani nu m-aş sătura.”
“Eşti precum ploaia de vara într-o zi toridă, eşti ca pânza ţesută fin, este ca puful de păpădie, iar eu mă înclin la porţile templului tău.”
Eh…ce ziceţi? Astea-s cuvinte, să le spună, dumnealui, unei fomei serioase ca mine, domn’ judecător? Mă simt atacată în pudoarea mea.
Judecătorul: Ce ai de spus în apărarea dumitale, stimabile Pamfile?
Pârâtul Moftangiu (scărpinându-se după ureche): Să trăiţi…eu…de fapt…nu mă adresam dumneaiei…sunt mare fan brânză, nu pot trăi fără o bucăţică de brânză, mai ales din alea care le are în prăvălie, aşa că… vorbeam cu brânza…
Judecătorul şi Serafina: Vorbeai cu brânza?
Pârâtul: Da, să trăiţi, nu ştiţi ce divină poate fi, nu ştiţi câtă plăcere găsesc în gustul ei, nu ştiţi …
Judecătorul (exasperat intervine). Gata, am înţeles! Acum …
Pârâtul (în acelaşi timp): Dar nu poci să nu recunosc că îmi place şi de madam aici de faţă…o asemăn cu brânza Delaco…atât de pufoasă, atât de fină, atât de majestuoasă, atât…Dar nu prea îmi dă atenţie…aşa că i-am furat putinica cu brânză, poate o veni la mine, şi cine ştie…dar nu mă gândeam că mă reclamă…eu o plac şi pe ea şi pe brânză, şi le vreau, sunt ca puful de…
Judecătorul impacientat-ridică o mână să îl oprească pe moftangiu şi se întoarce către reclamantă: Ai auzit?…Te cam place…ce ai de zis? Îl ierţi?
Serafina cu ochii cât cepele şi rămasă cu gura căscată: Păi, şi mie îmi cam place niţel de el, domn’ judecător. Este ca o rotiţă de caşcaval cremos care te unge pe suflet, şi ca pisoiul când se uită la oala cu smântână. E…
Judecătorul (o întrerupe): Niţeluş, sau mai multicel îţi place ? Îl ierţi sau ce?
Serafina: Mai multicel…da’…şi cu onoarea mea nereparată, cum rămâne?
Judecătorul deja ajuns la capătul răbdării, şi disperat să încheie procesul, ia o decizie (maliţios) –Las’ că ţi-o repară acuşica.
-Pârâtului îi place ce ai tu femeie, ţie îţi cam place să ţi se înroşească urechile de cuvintele stimabilului, aşa că: vă declar soţ şi soţie, poate vom scăpa toţi. Cadou de nuntă, să mă lăsaţi naibii în pace: un clondir cu mastică din ălea fină.
Brânză de piatră! (na, că mă prostii şi eu, devin fan brânză) Încheiat! Următorul!
Şi ciocănelul se auzi puternic în sală!
Pârâtul Moftangiu (strigând): Şi cu cu domn’ Toni, cum rămâne…ăla plăteşte licenţa!…

Esti Fan Branza

Text scris pentru proba 11 SuperBlog 2015

Cana prieteniei!

Cana prietenei (2)    Se apropie ziua de naştere a prietenei mele şi am început alergătura după cadouri. În principiu ştiu ce îşi doreşte-cărţi. Este o cititoare înrăită şi evident că va primi din partea mea câteva cărţi. Dar m-am gândit să îi mai ofer ceva pe lângă cărţi, ceva mai deosebit, care să îi facă la fel de mare plăcere. Ce poate fi mai inspirat decât o cană de ceai, având în vedere că este iubitoare de ceaiuri. O cană interesantă, care să o reprezinte. Am început căutările în mediul online şi mi-a sărit în ochi Magazinul de Căni. Doamne, câte am văzut: căni personalizate, căni hadmade, căni cu pisicuţe, căni de cafea, căni de ceai, seturi de căni, dar şi pachete cadou. M-am oprit asupra unui pachet cadou, şi a câtorva căni, încă nu ştiu ce să aleg, oferta fiind din belşug, majoritatea produselor având personalitate.

Cana prietenei (4)    Navigând pe site-ul Magazinului de Căni, pe care apropos îl găsiţi şi pe facebook, mi-a mai atras atenţia o cană pictată cu un câine. Privirea câinelui, m-a făcut să rămân încremenită, dar şi mai important, mi-a trezit amintiri. Catherine Douzel spunea: “În fiecare cană de ceai există câte o călătorie imaginară, sau o poveste reală.”

     Mi-am cumpărat-o, şi în prima dimineaţă, având în faţă cana, cu ceai din frunze de gutui, privind în ochii câinelui pictat am trăit povestea din trecut… M-am născut într-un sat dintr-o comună din apropierea Capitalei. La vârsta de 14 ani, părinţii mei s-au gândit că am nevoie de o educaţie mai bună, ceea ce nu se prea putea realiza în sătucul meu. La fel ca majoritatea celor din sat, ce aveau rude în Bucureşti, mulţi copii erau trimişi să-şi continuie şcoala în Capitală. La fel s-a întâmplat şi în cazul meu, şi am fost trimisă să locuiesc cu o mătuşă, care mi-a fost mai mult decât o mamă. Vacanţele şi aproape fiecare sfârşit de săptămână le petreceam alături de părinţii şi bunica din partea mamei.

   Într-o vacanţă de iarnă, evident am plecat acasă să îmi petrec sărbătorile alături de ai mei. Inevitabil treceam şi pe la bunica, căreia eu îi spuneam “mamaie”. Deşi locuia în acelaşi sat, zona unde era construită casa bunicii se numea DeVale. Satul era despărţit de un deal, majoritatea locuiau la Deal, în special familiile iarnatinere, iar cei care rămăseseră în Vale erau bătrânii, câteva familii ce nu dorise să îşi părăsească căminul. Amplasat pe malul râului Argeş, Valea îţi oferea o altă lume. Dacă în Deal aveai electricitate şi cât de cât condiţii ale lumii civilizate, în Vale electricitatea era inexistentă, drumul prăfuit, pâlcuri de copaci ce formau mici pădurici, zone pline de verdeaţă. Iarna era un peisaj de basm, desprins parcă din poveştile fraţilor Grimm.

    Şi acum îmi aduc aminte lampa de gaz a bunicii, plita şi cuptorul de lemne, căsuţa înconjurată de liliac, şi râul Argeş ce curgea în spatele grădinii, păduricea din apropiere, de unde “mamaia”, aduna surcele. În iarna aceea totul părea şi mai frumos, toată Valea era îmbrăcată în albul strălucitor al zăpezii, fumul de la cele câteva căsuţe se înălţa printre fulgii mari, iar liniştea îţi lăsa un sentiment de pace sufletească. Departe de agitaţia civilizaţiei, simţeai că te încarci cu energie, dar mai ales cu bucurie.

   “Mamaie”, mă aştepta în pragul uşii, şi cum am păşit în interior mi-a ajuns până în papile olfactive mirosul ceaiului din frunze de gutui ce mă aştepta pe plită. În fiecare an “mamaie”, punea în podul casei gutui, mere, struguri, dar şi frunze de plante pe care le folosea iarna. Ceaiul din frunze de gutui, este cel mai parfumat şi bun, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Stând la poveşti cu “mamaie”, în faţa unei căni de lut plină cu ceai, am auzit venind din afară un scheunat, sau mai degrabă un sunet ce aducea cu plânsul unui copil. Prima dată nu am dat atenţie, am crezut că este vântul, sau cine ştie ce Dumnezeului o fi în păduricea din apropiere. Dar sunetul se repeta şi parcă venea din apropiere.
– Mamaie, ai auzit şi mata?
– Ce să aud, Nuţico?
– Nu ştiu bre, parcă se vaită cineva.
– O fi vreun animal, mamaie, lasă-l în plata Domnului!

    Nici în ziua de astăzi nu ştiu de ce, pentru ce, am ieşit afară şi m-am îndreptat spre sunetul acela. Aproape de gard am văzut un câine de culoare albă, nu se prea deosebea de omăt, singura pată de culoare erau picăturile de sânge din jur. Privirea câinelui, ochii aceia blânzi parcă îmi cereau ajutorul. Vreau să vă spun că eu am o frică teribilă de câini. Când eram mică am fost muşcată de unul şi de atunci am o reticenţă în preajma câinilor, deşi îmi plac. Am o reticenţă până şi în faţa unui chihuahua.

    M-am aplecat cu frica în suflet aşteptând parcă să mă muşte, dar surprinzător, m-a lăsat să-l ating. Atunci am văzut că avea o lăbuţă rănită. L-am cărat în casă şi parcă şi acum o aud pe “mamaie” cum bombănea:
– Lasă-l fată, să se ducă de unde a venit.
– Este rănit mamaie!
Se uită mai bine şi îmi zice: Asta-i rană de capcană, de-ălea puse de nea Costică. Le pune pentru iepuri.
Deşi nu am veleităţi medicale, l-am oblojit cum am ştiu eu mai bine. Ce credeţi că mi-a venit mie în minte, cum să-l tratez? I-am spălat rana, asta mi-a spus-o “mamaie” şi aveam câteva capsule de ampicilină pe care le-am desfăcut şi praful l-am presărat peste rana câinelui, l-am bandajat şi am rugat-o pe mamaie să îl lase să stea lângă sobă. I-am pus un castronel cu apă şi unul cu mâncare. Şi mă uităm la el şi el la mine, fiecare gândind ceea ce vrea. Nu ştiu dacă ceea ce am făcut eu a fost bine, sau Dumnezeu l-a ajutat, cert este că după câteva zile rana a început să se vindece.

    Nu ştiam al cui este, nu ştiam dacă are un nume şi nu puteam să-l strig “Cuţu”, sau “Căţelule”, părea prea impersonal, mai ales că între noi se formase o legătură tainică. Aşa că i-am zis : Mitică!
De ce i-am pus numele ăsta, habar nu am. A fost primul nume care mi-a venit în minte.
Eu şi Mitică am devenit nedespărţiţi pe toată perioada vacanţei de iarnă. Dar vacanţa s-a terminat şi eu a trebuit să mă întorc în Bucureşti. Eram convinsă că nu-l voi mai vedea vreodată pe Mitică.

    O lună de zile nu m-am dus acasă, dar într-un weekend am hotărât să merg, îmi era dor de ai mei. Tot timpul ăsta m-am întrebat: Oare “mamaie” l-a păstrat pe Mitică?

    Să ajung în satul meu, luam un autobuz de la autogara Filaret, care mă ducea până în centrul satului. Noi îi spuneam IRTA, ce ajungea în sat de trei ori pe zi. IRTA, oprea chiar la răscrucea dintre Deal şi Vale. Când am coborât din maşină, mi-am aruncat privirea către Vale şi mirarea mea a fost mare când am văzut urcând panta cu viteză şi lătrând fericit pe nimeni altul decât pe prietenul meu Mitică.
Am chiuit de bucurie când l-am văzut.
– Mitică !!!!!!

    Ne-am îmbrăţişat ca doi vechi prieteni (impropriu spus-mai mult eu, dar şi el şi-a pus o lăbuţă pe braţul meu) ce nu se văzuseră de o veşnicie. Cât am stat, două zile, Mitică a fost alături de mine. Doamne, vă vine să credeţi că eu vorbeam cu el ca şi când ar fi fost o persoană? Vă vine să credeţi că el a fost prima fiinţă căreia i-am împărtăşit un secret? Îmi plăcea un băiat, şi oscilam dacă să îi accept prietenia sau nu? Mitică a fost primul care a ştiut. Ai mei mi-au spus că Mitică nu vine decât când apar eu, nimeni nu ştie unde se duce, unde stă.

    Timp de cinci ani, Mitică mă aştepta de fiecare dată la IRTA de la ora cinci, parcă simţea când vin. Surprinzător, dacă eu nu venem acasă nu apărea nici el să mă aştepte, ştia, simţea. Cum? Nu ştiu!
După cinci ani, vizitele mele au început să se rărească, din cauza vieţii, a examenelor şi altor priorităţi. Dar ştiam că el este acolo. Asta până într-o zi când am coborât din autobuz şi Mitică nu era.
Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu el, ai mei au presupus că probabil a murit învins poate de o altă capcană a oamenilor. Nu vreau să ştiu, vreau să îmi rămână amintirea frumoasă şi prietenia lui Mitică plină de bucurie, nu de tristeţe.

    A fost singurul şi unicul câine de care nu mi-a fost frică. A fost prietenul meu de suflet, un prieten care mi-a dat atât de multe, care mi-a mulţumit pentru viaţă, şi veşnic am să-l port în suflet. A fost Mitică al meu!
Cana asta mi-a trezit amintiri: Amintirea prietenului meu, amintitea bunicii mele şi a parinţilor mei, ce astăzi nu se mai află printre noi, dar probabil acolo de undeva de sus veghează.
Cana prieteniei dintre un om şi un câine!

   Să revin la cadoul meu. M-am hotărât ce îi voi cumpără prietenei mele de la Magazinul de Căni: o cană la fel ca a mea, dar având posibilitatea să o personalizez-aş vrea să scrie pe ea Mitică. Cana, cărţile şi povestea vor fi un cadou minunat şi sunt sigură că va fi încântată.

Povestea este reală!
Chefliile muze
O muză este cunoscut,
Că te ajută cu măsură
Dar de-i oferi o băutură,
Eşti scriitorul de temut
De-aceea, grijă n-au avut,
Aceia ce literatură
Făcut-au fără tevatură,
Având şi sponsori la băut.
N-a fost şi nu-i “încetineală”,
Carenţe nu sunt în cultură
Precum se vede nu-i scorneală:
Se face azi literatură
Cu pârăiaşe de cerneală
Şi fluvii mari de băutură.
Sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonetele sonete, Sonete epigramatice, epigrame, Puţin sonate (2011)

Eu vă ofer acum şi vouă,
O băutură sau chiar două.
Un ceai sau poate o cafea,
Citind cu drag povestea mea.
Cănuţa o alegeţi voi,
Din magazin sau de la noi.
Cana prietenei (3)cana Literatura pe tocuri

cana prietenei
Dacă doriţi o cană personalizată, cum vreti voi, cu poze, text sau logo, pe site-ul Magazinului de Căni, gasiţi o adresă de e-mail şi un număr de telefon.

Text scris pentru proba nr. 10 SuperBlog 2015.

by -
12

Viața nefericită a kurzilor

Recent am citit romanul scriitoarei de origine turcă, Oya Baydar, intitulat ,,Cuvântul pierdut” (și despre care puteți citi mai multe aici). Pe lângă drumul regăsirii de sine al naratorului, acesta înfățișează viața nefericită a kurzilor. M-am documentat și am vrut să împărtășesc cu voi ce am aflat despre acest popor.

OYA BAYDAR ( YAZAR ) VEDAT ARIK 08.07.2010
(Sursa Sibeloral.com)

Oya Baydar 

Kurzii reprezintă o minoritate răspândită în mai multe țări din Orientul Mijlociu, printre care și Turcia. Din cei aproape 40 de milioane de kurzi, 15 milioane viețuiesc în țara lui Ataturk. Aceștia alcătuiesc cel mai numeros grup etnic din lume care nu are un stat propriu, deși ei populează această regiune, numită astăzi Kurdistan, de aproximativ 3000-4000 de ani.
Marile imperii ce-au existat de-a lungul timpului nu au permis evoluția lor politică, însă kurzii au reușit să-și păstreze identitatea, limba, tradițiile. După dizolvarea mărețului Imperiu Otoman, ei au sperat la formarea unui stat al lor, însă nefiind uniți visul le-a fost spulberat de Ataturk și de interesele marilor puteri. Și în momentul actual kurzii se străduiesc să-și redobândească pământul ce le aparține, contribuind la existența unui butoi cu pulbere la granița dintre Turcia și Siria.
Pe mine m-a emoționat extrem de tare povestea lui Zelal și Mahmut, doi fugari kurzi, ce nu-și doresc decât să-și întemeieze un cămin, să poată trăi liniștiți, fără a le fi teamă să pună capul pe pernă. Îl cunosc pe scriitorul Omer Eren care se străduiește să facă tot ce poate pentru a-i ajuta. La sfatul lui Zelal pleacă în Est, în Kurdistan, unde descoperă cât este de crudă viața cu acești oameni. Limba kurdă este interzisă de lege, la fel și steagul, simbol al speranței lor veșnice că norocul va fi de partea lor odată ș-odată..

Steagul Kurdistanului  (Sursa Shutterstock)steag

Acum voi reda câteva citate din carte care, sper eu, vă vor convinge că se merită s-o citești, să fii martor la suferința acestor oameni, să desprinzi o învățătură:
,,Cu mintea perfect trează în spatele pleoapelor închise, se gândește la epopeea sa amoroasă cu Zelal, în munți. O iubire de legendă căreia nici un roman, nici un serial de televiziune, nici vreunul dintre filmele pe care le văzuse el n-ar fi putut să-i ofere un echivalent, ci pe care o puteau spune numai poveștile epice ale dengbej-ilor(trubaduri kurzi), care dau farmec lungilor nopți de iarnă cu povestirile lor. Vor adăuga ei cândva legenda lui Mahmut și a lui Zelal la repertoriul lor? Dacă epopeile eroice ale dengbej-ilor se sfârșesc întotdeauna cu glorioase fapte de vitejie, poveștile de dragoste sunt cel mai adesea pline de tristețe. Oamenii răi se pun între iubiți, pe care numai moartea reușește să-i unească. Un fior de gheață îi trece pe șina spinării. Povestea noastră o să aibă un final fericit, totul o să meargă spre bine. Nu contează că nu intră în legendă, nu contează că dengbej-ii nu spun epopeea noastră; e de-ajuns ca Zelal să scape și să mă iubească…”
• ,,<<Munții înăspresc un bărbat, îi întăresc inima; câmpiile îl înmoaie și-l îmblânzesc>>, spunea tatăl său. Nu că el nu iubește munții, ar fi un sacrilegiu. La noi, munții sunt întrucâtva ca strămoșii noștri, ca sfinții noștri. Fiecare are djinii lui și propriul său suflet, poartă nume care nu se găsesc nici pe hartă, nici în cărțile de geografie. Noi vorbim cu munții, le destăinuim necazurile noastre, îi implorăm și ne căutăm refugiu în ei; uneori îi și blestemăm, pentru că ne iau fii și fiicele. Dacă tata vorbea așa, nu era din aversiune față de munți, ci din experiență, din înțelepciune și din speranța unor zile mai bune pentru copiii lor. Poate și fiindcă nu mai avea nădejde într-o existență demnă de acest nume pe meleagurile astea, fără foame și frică în sân, și fiindcă își dorea o altă soartă pentru copiii lui.”
• ,,Nu-s un trădător, n-am fost niciodată. Chiar dacă se întâmpla să fie luați copiii din satele lor ca să fie înrolați cu forța în gherilă, pe mine nu m-a silit nimeni să vin în munți. Cei mai mulți dintre noi au venit de bunăvoie. În inimi am auzit chemarea munților, poezia și legenda lor. Și le-am amestecat cu poveștile eroice cu care eram legănați din copilărie. Amintirea satelor noastre jefuite și arse era accentuată de revolta pe care o simțeam față de sărăcie, opresiune și excludere.”
• ,,Cine hotărăște unde te naști, al cui fiu ești? Dumnezeu? Dumnezeul drept care ocrotește și iartă? Eram un copil ciudat, într-adevăr. Puneam multe întrebări. Nu din cauză că puneam întrebări am plecat în munți? Nu tot fiindcă puneam întrebări am fugit din munți? Și acum, nu pentru că îmi pun întrebări ezit și tergiversez? Lui Dumnezeu nu-i plac cei care pun întrebări, le spunea profesorul de religie. Nici oamenilor din organizație nu le plac. Se prefac a-i privi cu simpatie. Preocupați să arate că organizația susține valorile democratice, conducătorii încurajează, ba chiar provoacă dezbaterea. Totuși, în secretul conștiinței lor, într-o ascunzătoare întortocheată a minții lor, cei care pun întrebări apar ca un pericol, inși care despică firul în patru și riscă, într-o zi, să critice liderii și cauza. Cine pune întrebări își pierde convingerile și credința. Și cu cât crezi mai puțin, cu atât întrebările se înmulțesc.”

Sunt conștient că niciunul din statele Orientului Mijlociu nu ar fi dispus să renunțe la teritoriu pentru independența Kurdistanului, însă ar fi bine ca Turcia să ofere autonomie provinciei. Astfel kurzii s-ar putea organiza după bunul plac, ar putea trăi în armonie și prin urmare s-ar instaura pacea în regiunea respectivă. Am ascultat câteva melodii kurde și chiar mi-aș dori să descopăr mai multe despre cultura lor, despre tradiții și să încerc una din capodoperele literaturii lor (în cazul în care aș găsi o traducere în română). Sper că am reușit să vă atrag atenția referitor la acest subiect și îmi doresc ca viețile lor să nu mai fie nefericite și să se poată bucura de frumusețea vieții ca noi ceilalți!

Tinere kurde în costume de sărbătoareimagine

Soldat kurd care stă de pază în fața portretului lui Mustafa Barzani, cel mai mare erou kurd (Sursa Shutterstock)

blob

Arnaoul-Tărâmul pierdut

Stephen, ajunge acasă după o zi obositoare la birou. Lucrează în domeniul imobiliarelor şi are o slujbă destul de stresantă. Deşi se relaxează la sală alergând pe banda cauciuc, o bandă extrem de bună de la firma Elastimpex, cea mai bună relaxare a lui sunt cele câteva ore în care visează cu ochii deschişi, ascultând muzică şi sorbind încetişor dintr-un pahar de vin. Are 30 de ani, dar toată viaţa a simţit că locul lui nu este în această lume. Deşi locuieşte într-un penhouse, merge la sală şi beneficiază de tot confortul, nu i-a plăcut niciodată tehnologia. În el stă ascuns un instinct primitiv, de-a face totul cu mâna lui, ajutându-se de cele mai rudimentare lucruri. Din aceste motive, cea mai mare bucurie a lui este şi va rămâne casa bunicii. Acolo unde simte că o părticică din el îşi are locul, acolo în căsuţa mică construită acum mai bine de 100 de ani, acolo unde mâinile şi spiritul lui primitiv se simt în largul lor. În acea căsuţă a încercat să recreeze rama oglinzii vechi de sute de ani, ce o descoperise în podul casei. O oglindă stranie, cu o ramă ciudată. O ramă din lemn masiv încrustată cu nişte desene ce reprezintă lupta dintre două clanuri vechi, un câmp plin de plante ciudate, munţii stâncoşi, şi un vultur ce tronează deasupra tuturor, dar cele mai interesante, sunt acele semne ce par a reprezenta un cuvânt. /-^^/~:/w^^/.
A încercat să dezlege misterul, ce ar putea să însemne, dar nu a reuşit să le asocieze cu nicio scriere.
Totul a început la vârsta de 12 ani, atunci când a descoperit oglinda. Fascinat de rama acesteia, încercând să descifreze desenele, petrecea mai tot timpul în faţa ei. O mângâia, îi vorbea, reproducea el însuşi desenele încercând să le dea un sens. Zilele treceau, vacanţa era pe terminate, şi Stephen era tot mai fascinat de oglindă. Chiar înaintea plecării lui din casa bunicii, aruncă o ultimă privire oglinzii, şi aceasta parcă prinde viaţă. În faţa lui pe luciul sclipitor al sticlei, se perindau imagini. În apele sticloase a văzut o fetiţă, nu mai mare de cinci anişori, de o frumuseţe angelică. Şuviţele din părul ei mătăsos erau răsfirate de adierea uşoară a vântului, parcă mângâindu-le, ochii albaştri limpezi ca apele de munte sclipeau surâzători, iar gura aceea ca o cireaşă coaptă râdea. Fetiţa alerga pe un câmp plin de flori ciudate şi iarbă înaltă, încercând să prindă fluturii din zborul lor. Când reuşea să atingă aripile unuia, chiuia cu atâta bucurie, încât văzduhul era străbătut de un clinchet ca de clopoţel. Bucuria ei era atât de de molipsitoare încât te făcea să zâmbeşti fără să vrei. Stephen se uită vrăjit la acea minunăţie, şi parcă sufletul lui era plin de aceeaşi bucurie ca şi a fetiţei. Simţea că acolo este acel ceva pe care îl caută. Dar bucuria fetiţei este curmată brusc. De nicăieri, din iarba înaltă, se ridică nişte bărbaţi ciudaţi, îmbrăcaţi în blănuri de animale, cu plete nespălate şi feţe criminale, şi se năpustesc asupra fetiţei. Într-o fracţiune de secundă copila este imobilizată de unul dintre ei, băgată într-un sac şi aruncată pe umărul acela masiv. Banda se îndreaptă către nişte munţi stâncoşi, un peisaj ce pare în contradicţie cu câmpul acela frumos plin de bogăţii ale naturii. Imaginea începe să se estompeze şi Stephen nu mai vede decât munţii stâncoşi, acoperiţi de o pâclă deasă de ceaţă, plin de pietre, şi câţiva copaci parcă ieşiţi din crăpăturile stâncoase. Oglinda, încet, încet, revine la starea ei ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Stephen încremenit în faţa ei, a crezut că imaginaţia îi joacă feste, a pus totul pe seama fascinaţiei lui pentru descifrarea desenului.

Dar, după câţiva ani, mai exact când el a împlinit 25 de ani, aflându-se în faţa oglinzii, aceasta prinde viaţă. Imaginea de data asta este foarte austeră şi rece. Aceeaşi munţi stâncoşi, unde ceaţa pluteşte ca o pânză aruncată asupra puţinei vegetaţii existente. Un loc unde piatra este la ea acasă şi cu greu lasă ceva să îi ia locul. Un loc unde vulturii roiesc deasupra crestelor, iar ţipătul lor semăna cu unul aducător de rele. Acolo unde animal şi om îşi împarte teritoriul. Din acest peisaj urât şi rece se iveşte o fată de o frumuseţe angelică. Părul mătăsos, ochii albaştri şi buzele cărnoase ca nişte cireşe, fac să estompeze urâţenia locului. Deşi îmbrăcată sărăcăcios, cu o rochie din pânză grosolană, fără formă, fata are o graţie de regină. Este copila pe care o văzuse prima dată la 12 ani. Acum, o tânără şi mai frumoasă, care îi face inima să vibreze, fata pe care nu a uitat-o niciodată, deşi a crezut că este imaginaţie. Fata culege scoarţă din puţinii copaci existenţi, iar buzele ei murmură încetişor ceva.
imagine (2)Uitându-te mai bine, observi că fata se mişcă destul de greu din cauza lanţurilor de la picioare, iar chipul îi este stropit de sânge. Privirea ei tristă se ridică şi priveşte direct către Stephen. Întinde mâna parcă către el, şi murmurul ei prinde viaţă: Ajută-mă!
Vulturii dau târcoale deasupra munţilor ca şi cum ar fi nişte paznici, scoţând strigăte aducătoare de moarte, un lup urlă în depărtare, iar vântul şuieră cu putere, parcă avertizându-te că nu ai voie pe acest tărâm… fata dispare odată cu ceaţa care se coboară asupra ei, şi luciul oglinzii capătă un efect de geam spart. Imaginea dispare şi Stephen rămâne la fel de încremenit ca şi prima dată cu mintea blocată.
Au trecut cinci ani, şi el în tot acest timp şi-a pus întrebarea: Cine este fata? De ce acel tărâm îl atrage? De ce inima lui prinde viaţă pentru acea fată? Ea a fost mereu între el şi iubitele lui, din cauza ei nu a reuşit să se ataşeze de nicio femeie. De ce simte putere, dar mai ales, de ce simte că acolo ar fi locul lui?

Astăzi a împlinit 30 de ani, şi o forţă puternică îl atrage către casa bunicii, în faţa oglinzii misterioase. Este hotărât să afle dacă a fost imaginaţie sau adevăr, vrea să se liniştească şi viaţa lui să îşi urmeze cursul, să nu mai aibă acel sentiment de instabilitate. Îşi plimbă mâinile în jurul ramei, pipăie fiecare desen, deja cunoscut de acum, dar încă nedescifrat, şi dintr-un impuls mai puternic decât el atinge sticla lucioasă pentru prima dată. O forţă îl atrage în interiorul oglinzii şi simte cum ameţeală îl cuprinde parcă ar fi într-un carusel. Din instinct închide ochii, crezând că este numai o senzaţie trecătoare. Dar la fel de brusc îi deschide, atunci când simte că aterizează pe ceva dur ce îi intră în coaste.
Primul instinct este să tragă o înjurătură, dar cuvintele îi rămân suspendate în aer când priveşte în jurul său. Nu se află în casa bunicii, ci pe un teren cultivat cu grâu, dar în cea mai brută tehnică. Privind în jurul lui, vede în depărtare câteva cocioabe din lemn, acoperite cu un fel de stuf, fumul ce se înalţă ca un fuior, iar în partea cealaltă un peisaj deja cunoscut lui. Munţii stâncoşi, cu austeritatea şi răceala lor. Buimăcit, se ridică, iar sentimente contradictorii îl cuprind: teamă, putere, recunoaştere, şi cel mai important simte că este: Acasă. Cu paşi mici, şi încă ameţit de vârtejul caruselului, nu se gândeşte decât că se află undeva într-un sătuc antic, dar în timpul lui. Acolo unde încă tehnologia nu a ajuns. Se apropie de sat cu mare grijă, neştiind ce va descoperi, vrea să cerceteze mai întâi înainte de a se se prezenta oamenilor. Ce vede îl face să rămână de-a dreptul încremenit: oameni cărând saci cu grâu, femeile cu braţele pline de rufe ce se duceau probabil către un râu, coşuri cu legume târâte de copii, fructele aruncate într-un morman şi oameni încercând să le sorteze şi să le transporte într-un fel de desăgi realizate din pânză, femei ce le cărau în poala rochiei, animalele ce trăiau în apropierea fiecărei cocioabe, unelte rudimentare, şi alte lucruri ce le văzuse numai pe Discovery. Doamne, oamenii ăştia nu auziseră de benzi transportoare, plăci de cauciuc, sau mai exact de benzi transportoare pentru uz general ce se putea utiliza în toate domeniile de activitate în care se efectuează transportul de materiale? Se pare că nu, după cum se vede, dar ce bună ar fi fost o bandă transportoare, cât le-ar uşura munca … Dar ce naiba, au auzit ei măcar de cauciuc, de unde vine şi la ce foloseşte? Ştiu ei că arborele de cauciuc (Hevea Brasiliensis) este un arbore tropical din familia Euphorbiaceae, din seva (latex) căruia se produce cauciucul natural, acest cauciuc este folosit în producţia de plăci din cauciuc, rezistente la agenţii atmosferici, apă şi abraziune, şi se poate livra sub formă de covor, dale sau role. Dacă ar stii ei câte se întâmplă în lumea de unde vin, cât confort creează… Oare vreodată vor ajunge să cunoască aceste lucruri?
Toate acestea nu durează mult că deja este înconjurat de un grup de indivizi ciudaţi. Îmbrăcaţi în blănuri, cu părul lung şi încâlcit, majoritatea purtând pe faţă, cicatrici, dovadă a unei vieţii nu tocmai uşoare de supravieţuire, aceştia se apropie de el înarmaţi cu furci, şi alte arme rudimentare, cu priviri criminale şi puşi pe fapte rele.
Stephen, este atât de confuz încât mintea lui este blocată, iar cuvinte parcă nu vor să iasă.
Furioşi, barbarii încep să scoată strigăte de luptă, iar Stephen vede cum o furcă se propteşte în pieptul lui, o altă armă stă deasupra capului, şi un bărbat masiv cu o cicatrice pe obraz se apleacă şi îl întreabă cu voce hârâită:
– Spune creatură, ce vrei de la noi? Surprinzător, Stephen le înţelege limba. Ce naiba? Cine sunt ciudaţii ăştia?
Barbarii îl privesc din ce în ce mai ciudat şi devin şi mai agitaţi, iar cel care se presupunea a fi şeful mai întreabă odată:
– Spune! Cine eşti? Demon, înger? Ce eşti tu muritorule?
logo elanstimpexPrimele cuvinte în mintea blocată a lui Stephen sunt: Coca Cola, McDonalds, Elastimpex Romania, în afară de asta, gândul lui zboară, încă, către tehnologie: benzi transportoare, covor de cauciuc= (da, un covor i-ar trebui să fugă, ca în desene animate)
Abia atunci mintea lui începe să lucreze şi articulează primele cuvinte: – Unde sunt? În ce an? Voi cine naiba sunteţi?
Deşi toţi se uitau urât, un individ înalt, cu braţele cât trunchiul unui copac, ce semăna cu un luptător profesionist îi răspunde în doi peri:
Eh, na! Ce, nu ştii? Nu ne mai duce cu vorba spionule. Dar, să îţi fac pe plac înainte să dai ochii peste cap, am sa îţi spun. Suntem în anul 1100, aici este Arnaoul, iar noi şi numai noi suntem stăpânii! Dacă ai venit să ne distrugi, află că nu vei putea, asta pentru că vom termina cu tine înainte să începi.
Râsete răguşite şi vulgarităţi străbate grupul de barbari.
Cel care îl ţintuia încă cu furca, îl întreabă sarcastic:
Sau poate ai venit să o salvezi?
– Să o salvez? Pe cine?
– Pe Arnana, fiica stăpânului, fata cu puteri magice. Regina noastră!
În acel moment îi revine în minte imaginea fetei cu chip angelic. Acum parcă înţelege mai bine privirea ei tristă, mâna întinsă către el şi cuvântul: Ajută-mă! Acum a descifrat şi scrierea aceea ciudată de pe rama oglinzii, cuvântul înseamnă-Ajutor!
Începe să înţeleagă menirea lui: Aici el este acasă, pe acest tărâm pierdut, plin de lupte pentru supravieţuire, plin de magie şi superstiţii. El este cel care o va salva pe Arnana, nu ştie cum, nu ştie nici dacă aceşti oameni îl va lăsa în viaţă, măcar să încerce să îşi ducă misiunea până la capăt. De ce oare simte putere ? Nu înţelege, dar, dacă va trăi, va dezlega şi misterul ăsta.
În toată această învălmăşeală de gânduri, nu mai dă importantă faptului că grupul se strânge din ce în cea mai tare în jurul său, nu vede ochii criminali, şi dorinţa de sânge ce se propagă din privirea lor, în ultima clipă vede cum o furcă se ridică şi cum altele în afară de cele existente formează un fel de cerc în jurul lui, vrea să strige, dar… totul intră în întuneric.
Ce se întâmplă cu Stephen, oare va fi ucis sau salvat în ultima clipă? Cine şi de ce a fost răpită Arnana pe când era copilaş? Aş vrea să vă spun povestea, dar este prea lungă în mintea şi imaginaţia mea, aşa că mă opresc aici şi vă las pe voi prieteni să continuaţi, aşa cum vedeţi si cum vreţi. Daţi voi continuare poveştii.
Cert este un lucru. Lumea aceea, Arnaoul tărmul pierdut, este acel-Acasă-pentru Stephen. Este pregătit să renunţe la confortul lui pentru o viaţă într-o altă lume?
Un tărâm în care tehnologia este dată uitării, unde primitivismul este la el acasă, acolo unde vulturii zboară deasupra crestelor munţilor stâncoşi aducând strigătul de lupta pentru supravieţuire, dar şi pe cel dătător de moarte. Acolo unde o fată aşteaptă să fie salvată.

Text scris pentru proba 9 SuperBlog 2015.

Parfumul amintirilor!

Eu sunt parfumul amintirilor, creat de un vrăjitor al timpului, din ambră, iasomie, mosc, un strop de fericire, o picătură de durere, o pipetă de iubire, şi esenţa celor patru anotimpuri. Eu sunt acel parfum care revine, şi nu te lasă să uiţi!
De sute de ani, eu sunt al tău, sunt acel nebun frumos care te iubeşte. Cum ai putea să mă uiţi? Ai putea uita primul sărut? Poţi uita fluturaşii ce băteau din aripioare în centrul trupului tău? Nu te las să uiţi primii paşi ai copilului tău sau cuvântul mama spus prima dată. Poţi uita mirosul de cozonaci şi mere coapte al bunicii? Poţi uita clipele frumoase, prima realizare, prima apreciere? Dar prima iubire şi poate unica? Dar, la fel de bine nu te las să uiţi nici momentele acelea când erai un tânăr sărac, de îţi flutura vântul prin buzunare, când strângeai bănuţi să poţi mânca o gogoaşă, zilele acelea când te uitai în vitrinele magazinelor la lucrurile frumoase, ca mai apoi să te uiţi la picioarele tale şi să constaţi că încălţările îţi sunt stâlcite şi simţi frigul ? Cum ai putea tu, să uiţi de zilele friguroase şi nopţile înstelate?
Nu poţi! Eu nu te las! Eu, parfumul amintirilor, creat din nebunie şi dorinţă, te fac să fii nostalgic, să vezi în viitor şi să zâmbeşti, te fac să mergi mai departe şi să fii fericit. Oricât ai vrea, nu mă poţi uita! Eu am fost invincibil!

Am fost!Parfumul amintirilor!

Eh…da! Acum a venit timpul ca altcineva, un alt parfum să mă învingă. Nu mi-am imaginat că Parfumul Katy Perry, va fi cel care va aduce o altă magie mai puternică decât a vrăjitorului timpului. Se pare însă, că prin veselia, optimismul şi mireasma fermecătoare, a învins. Iasomia mea a fost învinsă de vanilie. Dar, nu regret, eu sunt parfumul amintirilor şi era evident ca altul mai puternic să îmi ia locul. Şi acesta este Parfumul Mad Potion.
În faţa farmecului si viitorului mă estompez şi voi deveni umil, deşi nu voi dispărea, voi fi totuşi subtil. Într-o lume fascinată de mireasma unică a acestui nou parfum, eu îmi uit existenţa, uit amintirea şi merg mai departe zâmbind fericit.
Din acest moment eu voi fi slujitorul regelui de astăzi, Parfumul Mad Potion, pe care îl găsiţi la Essences by Coty.

Textul a fost scris pentru  proba 8 SuperBlog 2015.Parfumul amintirilor! (2)

 

Începe a șasea ediţie a concursului de debut literar „Incubatorul IDC2015_300x250de condeie”

AdLittera a dat startul unei noi ediții a concursului „Incubatorul de condeie” IDC.

Acesta se va desfăşura în mediul online, în perioada 19 Octombrie – 12 Decembrie 2015, fiind o competiţie anuală adresată amatorilor de creaţie literară.

Ca și în precedentele ediții, concursul aflat la a VI-a ediție este structurat pe două secţiuni: Poezie şi Proză scurtă.

Înscrierile au loc în intervalul 19 Oct. – 22 Nov. 2015 pe site, conform Regulamentului.

Jurizarea va avea loc pînă în data de 29 Nov. 2015.

Vor fi premiate în data de 12 decembrie a.c., cele mai creative, originale şi inovative texte.

Juriul este compus din scriitori cu experiență, dar şi din „condeiele” remarcate și premiate la ediţiile anterioare ale concursului.

Creaţiile premiate vor fi publicate în Antologia IDC în ediție hard-copy și în format digital.

În paralel cu desfăşurarea concursului, scriitorii amatori înscriși în concurs vor putea participa în fiecare sâmbătă, gratuit, în perioada 25 octombrie – 22 noiembrie a.c., în Bucureşti, la o serie de ateliere de creaţie, coordoonate de scriitorul, eseistul și criticul literar Felix Nicolau.

Primul Atelier IDC din această ediție se va desfășura duminică, 25 Oct., de la ora 14:00 în Caffé D’arthé (Str. Popa Nan 7, București). Accesul este liber în limita locurilor disponibile. Rezervările se fac pe site concursului idc.aclittera.com/atelier/.

AdLittera este un proiect amplu, îndeplinind totodată și funcțiile unei agenții culturale, toate programele sale având componente de educare prin cultură și artă. Din 2010, AdLittera dezvoltă 5 divizii CSR: marketing research, branding cultural, regie de publicitate, evenimente/BTL, media culturală. Conceptul, planificarea acțiunilor și comunicarea publică sunt gestionate de către d’Avid Boutique, atelier de branding si comunicare vizuală. AdLittera este divizia CSR a buticului de creație, nișată în palierul cultural.

Mai multe informații despre Concurs și Atelierele IDC se găsesc pe website-ul dedicat Concursului IDC, la adresa http://idc.adlittera.com .

Proiect cultural susținut în 2015 de LOWLAND International.

Parteneri media care sprijină demersul de căutare și promovare a talentelor literare:

Radio SPTFM, RR Cultural, SemneBune, Zeppelin, Serial Readers, Filme-Cărți, Observator cultural, România pozitivă, Revista de povestiri, Ceașca de cultură, Agenția de carte, Cooltura Mall, Egophobia, Bookblog, Pălărisme, tiuk, Bookaholic, Bookuria, BookMag, Literatura pe tocuri, Laura Câlțea blog, FDL, Book Hub.

Atelierele IDC se vor ține în spațiul boem de la Caffé D’arthé (Str. Popa Nan 7, București).

5.000 de Euro-O nimica toată!

Ah….bani de buzunar, o nimica toată, pentru cei care sunt familiarizaţi cu astfel de sume. Pentru mine, muritorul de rând, este o sumă pe care nu ştiu dacă am să o văd vreodată.
Făcând un exerciţiu de imaginaţie: Ce aş face cu 5.000 de Euro?
Vă daţi seama că în prima fază aş rămâne blocată. Clar, nu aş şti ce să fac. M-aş uita cu privirea tâmpă şi mintea blocată, ciupindu-mă să îmi revin, şi să realizez că nu este o Fata Morgana.
Aş fi atât de ameţită, încât, cred că, multe gânduri s-ar învălmăşi în mintea mea în acel moment: Să îi cheltui pe hăinuţe, accesorii, să plec în vacanţă, să … să … să … tot felul de lucruri pe care o femeie şi le doreşte. Dar, raţiunea bate la poarta castelului şi îmi spune: Nu este mai bine daca îi depui într-un cont la o bancă, la Banca Transilvania spre exemplu, cu un card de credit ataşat? Asta până te hotărăşti ce să faci şi încotro să o iei? Sunt în siguranţă, aşa că, de ce să te pripeşti, mai aşteaptă! Este o idee, şi posibil, raţiunea mea are dreptate. În special pentru că, după câte am auzit, Banca Transilvania oferă clienţilor un program de loialitate Star Card.star cardAcest program aduce beneficii clienţilor care au ataşat cardul de cumpărături Star. Poţi cumpăra din magazinele partenere Star, care nu sunt puţine, peste 7.500 din toate domeniile, produse cu rate fără dobândă, şi mai primeşti şi puncte Star la cumpărarea produselor. Puncte Star cadou-1 punct=1 lei. Punctele acumulate le poţi folosi la cumpărături în aceleaşi magazine partenere. Avantajos !
Dacă ar fi să îmi împlinesc o mică dorinţă, ar fi aceea de-a mobila într-un anumit stil camera fiicei mele, aşa cum am văzut la unul dintre magazinele partenere programului Star, adică la Mobexpert, mă pot folosi de cardul de cumpărături, am şi puncte şi iată cum mica mea dorinţă poate fi împlinită.
Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre programul Star şi despre cardul de cumpărături Star, aici puteţi găsi toate detaliile, sau pe site-ul programului.

Având în vedere că mintea mea este încă bulversată de suma asta, poate îmi daţi nişte idei: Voi ce aţi face cu 5.000 de euro?

Text scris pentru proba 7 SuperBlog 2015.

Dragi prieteni, in aceasta rubrica se vor remarca creatiile cele mai interesante de la concursurile noastre.

Va multumim pentru ca ati ales sa impartasiti cele mai profunde emotii.

Cu drag,

Mili & Iasmy

Andreea Ilie  22/08/2014 14:14 

Michael

Lumea spune că odată ce ai pierdut pe cineva, nu îl mai poţi recupera. Nu pentru că nu ai vrea, ci pentru că nu te poate ierta. Le-am dat dreptate câteodată, însă de când am cunoscut-o pe ea, lumea mea s-a schimbat. Dacă ea nu ar fii cu mine, nu aş mai avea pentru ce să trăiesc.
Asta e iubirea? Sau e doar o înfăţişare a ei?
Da, cred că asta e iubirea. Am găsit răspunsul la această întrebare acum, când simt că nu pot să o iubesc mai mult decât o fac deja. Sufletul meu, inima mea, toate au prins viaţă datorită ei. Îi datoram atât de multe, iar ea atât de puţine. Însă nu mi-a cerut niciodată nimic în schimbul iubirii ei. Doar a stat lângă mine, iar eu am rănit-o.
Am iubit-o, o iubesc şi o voi iubi mereu. Poate că am fost egoist, poate nu am fost corect faţă de toţi. Dar repet: o iubesc. Nu aş putea să îi mai dau drumul niciodată, este a mea. Singurul mod prin care riscam să o pierd din nou, era ca ea să-şi dorească să plece.
Am înlăturat asta imediat din gândurile mele, ea mă iubeşte. Ştiam şi nu mă îndoiam de asta. Faptul că nu-şi mai aminteşte de mine nu mă mai deranjează atât de mult, îmi era de ajuns doar că mă iubeşte. Am ieşit din maşină şi m-am îndreptat spre casa familiei Eastford. Nu m-am mai obosit să mai sun la uşă, ci doar am intrat.
– Michael! a exclamat Chrissa când m-a văzut.
I-am zâmbit. A venit la mine şi m-a luat în braţe, iar eu am sărutat-o pe frunte. M-a luat de mână şi m-a tras spre scări. Din cauză că ea mergea prea repede, m-am împiedicat de prima treaptă, însă mi-am revenit imediat. Am auzit cum a chicotit, dar când am întrebat-o de ce râde, mi-a spus că nu a fost ea. Am zâmbit auzindu-i minciuna nevinovată.
Imediat ce am intrat în camera ei, ea s-a dus să se schimbe. M-am aşezat pe pat, aşteptând să termine şi să mergem. Voiam neapărat s-o fac să-şi amintească, retrăind momentele importante pentru noi doi. Cum ar fi ieşirea la pizza. Nici acum nu îmi amintesc foarte bine ce s-a intâmplat în seara aia, nimeni nu mi-a spus. Deşi l-am rugat pe Rhett să-mi povestească, mi-a spus că nu a fost ceva foarte special. Doar că m-am dat la Chrissa în cel mai mare hal. Am zâmbit, eram beat şi îndrăgostit, ce puteam face?
Chrissa a ieşit din baie îmbrăcată într-o rochiţă albă, iar sub sâni avea o cureluşă maro, care se potrivea cu gecuţa care îi acoperea umerii. S-a învârtit de câteva ori, permiţându-mi să-i văd ţinuta din toate unghiurile. Dar pe mine nu mă interesau hainele acelea, stăteam şi mă holbam la ea, gândindu-mă că femeia asta ar trebui interzisă. Interzis. Cuvântul ăsta mi se învârte tot mai des prin cap în ultima vreme, atunci când o văd. Am fost trezit din fanteziile mele de vocea Chrissei, care îmi striga numele.
– Ai de gând să imi spui cum ţi se pare? m-a intrebat imbufnată.
Dacă nu eram într-o situaţie tensionată ca asta, probabil aş fi râs de faţa ei. Era aşa drăguţă când era îmbufnată!
– Eşti frumoasă! am spus sincer, în timp ce o sărutam.
Am ieşit din cameră şi ne-am îndreptat spre sufragerie. Acolo erau Rhett şi Sam. M-au salutat, iar eu le-am răspuns printr-un singur gest cu mâna.
– Mergem undeva? a întrebat Sam.
Rhett îi explicase deja lui Sam de planul nostru de a o face pe Chrissa să îşi recapete memoria, acesta acceptând să ne ajute. Am pornit cu toţii spre restaurant. După vreo douzeci de minute, ne-am dat jos din maşină şi am intrat în local.
Evident că barmanul era acolo, dar în seara aceasta nu aveam de gând să îl mai urăsc atât de mult. Cred.
Aveam nevoie de ajutorul lui. Am răsuflat uşurat când am văzut că masa, la care am stat atunci, era liberă. Chrissa se aşezase pe scaunul unde am stat eu data trecută, dar am fost nevoit să o mut. Totul trebuia să fie la fel ca atunci.
– Poţi comanda orice vrei, am informat-o pe Chrissa care mă privea zâmbind.
Am sperat că lucrurile vor sta cât de cât la fel ca în seara aceea, dacă nici asta nu mergea, atunci nu ştiam ce puteam să mai fac.
De data aceasta a venit un chelner, nu barmanul. Mă întreb dacă a decis să nu ne mai bage în seamă şi să îşi vadă de băuturile lui. Doar nu o să înceapă să facă asta tocmai acum? Deja eram încordat, dacă asta nu va merge? Dacă nu o voi putea face pe Chrissa să îşi recapete memoria? Am respirat uşor pentru a-mi reveni.
– Cum se face că ai venit iar cu ăştia? am auzit acea voce enervantă, pe care aş putea să o recunosc oriunde.
M-am întors spre idiotul care îi vorbea frumoasei mele şi am simţit imediat dorinţa de a-l plesni. Se pare că nu va fi atât de greu să fac ca totul să pară ca înainte. Barmanul avea faţa foarte aproape de a Chrissei. In orice moment o putea săruta. Lucrul care m-a scos complet din minţi, a fost când am văzut că îi desena cu degetul cercuri pe braţ. M-am ridicat de pe scaun şi l-am luat de guler.
Râzând, Rhett şi Sam l-au luat pe barman din faţa mea, iar eu am încercat să mă apropii de el, dar Chrissa m-a oprit. Deşi aveam impresia că totul mergea conform planului, nu era aşa. Chrissa nu mă sărutase, iar noi am fost daţi afară din restaurant. Imediat ce am ieşit, am început toţi trei să râdem ca demenţii pe acolo, iar ea, supărată, s-a dus la masină şi ne-a aşteptat acolo.
– Michael, dă-mi cheile! a spus, încă imbufnată.
Am băgat mâna în buzunar şi le-am scos, apoi i le-am aruncat. Nu am avut timp să reacţionez la greseala făcută. Chrissa a intrat repede în masină şi a plecat, înainte să mai spun ceva. Deşi acum câteva clipe râdeam, acum ne uitam toţi trei ca niste idioţi la maşina, care deja dispăruse din vedere. Am băgat din nou mâna în buzunar, căutând telefonul, dar mi-am amintit că era în maşină. La dracu!
– Cred că mica ta mascaradă a cam supărat-o, a spus Rhett râzând.
M-am întors spre ei şi am putut observa că de abia se mai abţineau să nu râdă. I-am dat uşor lui Rhett un pumn in umăr, iar apoi am început să râd şi eu. Chrissa ştia cum să păcălească pe cineva. Iniţial, am crezut că vrea cheile pentru a intra în masină, aşteptând să ne terminăm criza de râs. Nici nu mi-a trecut prin cap că ea voia să ne lase aici.
– Nu-ţi fă griji, eu am venit cu a mea, a spus Sam.
Ne-am urcat în maşină şi l-am rugat pe Sam să mă ducă acasă la Chrissa. Ştiam că ea e acolo. Ştiam că e supărată pe mine, pentru că am vrut să mă bat cu barmanul acela, dar sincer, el o cerea.
Cei doi au râs tot drumul şi asta mă irita la culme. Oricum, am decis să nu îmi pese. Nimic nu era mai important ca ea. In faţa casei era parcată maşina mea, ceea ce îmi dovedea teoria. I-am salutat pe băieţi şi am ieşit, cei doi plecând imediat. Laşii!
Am intrat în casă şi am mers cât de silenţios puteam spre camera ei. Am deschis uşa uşor. Stătea întinsă pe pat, cu faţa spre fereastră, aşa că nu mă putea vedea. Totuşi, când am închis uşa, aceasta a auzit şi s-a întors. Apoi a luat o pernă de pe pat şi a aruncat-o spre mine. Am fost mai rapid ca ea şi am prins-o înainte să îmi atingă faţa. M-am aşezat pe pat şi am luat-o în braţe. M-a respins imediat, ce mi-a simţit braţele în jurul ei.
– M-ai facut de râs, a spus încă supărată, dar cu un mic zâmbet pe buze.
Am râs la tonul folosit. Era aşa de scumpă, când se comporta ca un copil de trei ani.
– Şi ce pot face ca să îţi treacă supărarea pe mine? i-am şoptit în timp ce îi sărutam lobul urechii.
În timp ce vorbeam, depuneam mici sărutări pe întreaga ei faţă, începând cu fruntea şi terminând cu bărbia. Am sărutat-o în colţul gurii, dar ea s-a mişcat şi m-a sărutat pe buze.
– Te iubesc, mi-a spus dulce.
– Te iubesc, i-am răspuns.

 

stefan ciobanu (alexander) 23/08/2014  13:06

poem pentru aliona
ţineţi-vă bine va fi cutremur

gara era
plină cu trenuri care stăteau încordate ca la o linie de start
totul era altfel băiatul cu ziare gata gata să îşi ia zborul
înota în bagaje

încă de la metrou
am văzut oamenii cum apăreau pur şi simplu
treptat de la glezne în sus

eu tăceam în puloverul meu gri

trebuia să ajung în acel oraş
de urgenţă
avioanele nu mai zburau de mult
pur şi simplu le desfiinţaseră

când au spus asta la radio
câteva păsări de pe acoperişul de vis-à-vis
au început sa ţiuie sub presiune
a trebuit să îmi vând paraşuta şi alte câteva frici
nu îmi mai erau de folos

fiecare vagon avea oameni specializaţi în a călători
adică puteam să mă rog până ajungeam un mesaj în sticlă
tot nu aş fi nimerit
în acelaşi compartiment cu /ulm/
mare patron în industria de poduri şi mansarde
care
într-un spot publicitar ce putea fi
implantat în retină la cerere pentru numai treizeci şi patru de globule roşii
la centru de imaculat oameni
a folosit-o
pe
aliona

în acel spot aliona apare
în dreapta irisului cum te uiţi din faţă
zâmbeşte te îmbrăţişează
şi începe să îţi vorbească
tarararam tararam
despre înălţimile caselor din vis şi despre pielea copacilor
vorbele sar din ea ca nişte artificii
şi brusc
îţi arată nişte lucruri de calitate
ca de exemplu
dumnezeu

trenul a luat-o din loc ca piatra din praştia unui copil

şi

au început să treacă
prin dreapta munţi
prin stânga munţi

iiii sunt aceiaşi mai spunea câte un cârcotaş
încercând parcă să îşi treacă degetul arătător prin geam

când a intrat aliona
/ulm/
mi-a făcut cu ochiul în aer
semnul alfa

aliona merita toate celulele
vărsate atunci pe jos
ca nişte bile de sticlă

s-a aşezat undeva în compartiment
şi a început să vorbească
cu mine
despre creveţi şi paste
despre plante şi altele

când a oprit trenul să se schimbe geamurile
stropite de noroi
lucru normal dacă îl priveşti dintr-un glob de sticlă
aliona
m-a strecurat afară

lumea era curioasă
din ce erau acele geamuri
care nu făceau zgomot când se spărgeau
şi cui foloseau

credeam că îmi terminasem
primăvara pe viaţa asta
dar aliona
a scos din buzunar
o batistă împăturită
pe care a
despăturit-o încet încet

deci eu deja îmi terminasem provizia de primăvară aţi înţeles

pe obrajii ei apăruseră nişte stropi
nu de la ploaie
nici de la lacrimi
erau nişte stropi
aşa ca la platon

aliona inventa fără oprire cuvinte plauzibile
gen
echilibrul dintre acum şi niciodată se face cu pasiune şi distincţie ridică un deget în sus când iubeşti sau pune sub piele /dimineaţa/ să îţi aeriseşti sângele cine are răbdare până la capăt merită disfuncţiile sunt momentale nu te încadra într-o zi dacă îl vezi pe dumnezeu spune-i asta chiar lui jaluzelele oricum sunt trase sau nu pentru tine eu mereu visez că trăiesc într-un măr verde şi nu îl muşcă nimeni niciodată şi mărul rămâne verde pentru totdeauna paralelele au contribuţia lor reciprocă scânteiază la proximitatea apropierii şi asta le dă putere ştii cea mai frumoasă iubire este cea pe care o faci imposibilă şi o porţi ca pe nişte genunchere cotiere etc sau este cea pe care o ştergi de praf de câte ori eşti singur

moment
aliona cât de devreme te-ai trezit ca să te naşti aşa

trenul mai avea de înlocuit geamurile de pe partea cealaltă
/ulm/
îşi calcula câştigurile
câinii de companie au început să latre
semn bun
oamenii se simţeau bine

excursioniştii au regulile lor în viaţă
scria în loc de ‘e periculosso sporgersi’

eu
adunam frunze care să aibă forma
hărţii angliei
erau pentru mine ca trifoiul cu patru foi etajate
ea
râdea şi îmi zicea mereu
uite acolo una
uite acolo una
dar când ajungeam erau doar nişte
hărţi ale angliei uitate de turişti în iarbă
folosite pe post de covoraş zburător

din când în când
oamenii trenului
mai veneau până la noi pe bicicletele
pe care ni le doream când eram mici
atunci ea mă strângea de mână
tare tare
şi
bicilişti ne ocoleau

nişte atleţi aruncau suliţe
pentru a măsura distanţa dintre călătorii
împrăştiaţi în acel loc precum o dragoste în creier

aliona
proba zile
zicea că îi stă mai bine în
24 iunie decât în
9 iunie

ne-am aşezat la o masă de pământ
să ne bem ceaiul
al meu verde ochi
al ei un roşu aprins când îi rămânea pe buze
acum am avut curaj să îi vorbesc
despre
despre
despre

oricum i-am spus multe
poate şi de două ori
nu ca să fiu sigur că m-a auzit
ci ca să nu tac
dacă tăceam redeveneam

vulturi fără perspectivă zburau
ca nişte avioane de hârtie
oamenii erau tot mai denşi

trebuia să plecăm

copacii începuseră să huruie

conductorul a venit după noi
ne-a luat de mânerele oaselor
ne-a târât spre tren

aliona
îmi arăta punctele cardinale cum se întâlneau
atunci
pe cer

conductorul se comporta
ca şi când se făcea noapte în pădure

în faţa vagonului nostru
însemnat cu roşu ca la tăiere
era un foc mare de tabără
acolo îşi lungeau toţi umbrele

/ulm/
era când într-un loc
când în altul

momentul meu de sinceritate
i l-am spus
când toţi nu mai ştiau ce să mai ardă

pe aliona o iubesc că nu am fost niciodată etrusc
că am două rânduri de linii în palmă
că mă cunosc chiar şi în oglindă
că răguşesc în tăcere când sunt în jurul ei
că are o colecţie de fluturi pe care îi înghite dimineaţa

toţi se pregăteau să urce
pământul parcă începuse să fugă de sub picioare
nu şi trenul

mai aşteptau ceva cu ochii întorşi spre interior

eu
am luat geanta cu mâner maro
am scos o chitară
şi am compus un cântec
aşa

copacii trăiesc iar în mine
paşii azi nu mai grăbesc
frunzele sunt un castel
între coline
fulgii de plop în iarbă se opresc

ziua de mâine nu vine
decât dacă vreau eu
măreşte pasul spre mine
iubirea mereului meu

cu iarna să fii duşmancă
pe toamnă să o goneşti
apropie-te precum o barcă
aduce pe lume poveşti

să nu treci prin mine absentă
să-mi laşi semne mereu
catarge şi păsări de cretă
ecou în sufletul meu

oamenii au fost urcaţi pe rând
ca nişte mobiliere
cred că ăsta era şi scopul

trenul a pornit apoi
culmea
de două ori din acelaşi loc

poezia este din volumul /aliona/ ed Amurg sentimental, Bucuresti 2007

Denisa Alexandrescu 23/08/2014 16:58  

Iubindu-te am inteles pentru prima data fosnetul frunzelor iar glasul cristalin al stropilor de ploaie inca mai dainuie in inima mea.Ce inger te-a indemnat sa imi zambesti si ti-a soptit sa-mi cuceresti sufletul cu vorbe alese?Cum de te-ai ratacit printre muritori si m-ai ales tocmai pe mine sa fiu fericita?Inima mea cauta enigma unui vis si descoperindu-ti lumina din privire a renuntat la cautari.A realizat ca dragostea e atat de aproape incat i-o simti caldura.
Imi amintesc si acum durerea ce-mi apasa pieptul,inca simt arsura lacrimilor si deznadejdea ce-mi strangea inima de parca vroia sa-i sufoce pana si speranta.Cine ar fi banuit ca aceea e ziua eliberarii?Ce ar fi fost viata daca intr-o seara de mai nu te-ai fi apropiat spunandu-mi ca frumusetea unui om vine din interior iar in privirea mea e concentrata puritatea celor mai minunate flori?Am plans de bucurie iar tu mi-ai ascuns lacrimile in causul palmelor tale si le-ai sarutat.
Zile intregi am crezut ca esti o plasmuire a unui inger ce se agata de minuni pentru a crede in viata.Intr-un tarziu ne-am reantalnit si am citit in privirea ta atata intelegere.Inca imi era frica sa nu ne contopim sufletele si sa ne pierdem identitatea.Ma intreb si azi daca merit aceasta fericire si mi-e frica ca nu voi reusi niciodata sa-i platesc pretul.
Caldura sarutului tau imi da putere sa continui sa gust din intensitatea momentului.
Privesc luna.Zambetul ei e atat de misterios incat parca e o intruchipare a viitorului ce-si intinde plasa sa ne inghita sau sa ne faca mai puternici.Imbratisarea ta pare o implorare catre destin.Care acesta ne va asculta ruga sau ne va strivi sub nepasare si ura? Spui ca dragostea e o inclestare a doua spirite insetate de liniste si frumos.Si atunci de unde pasiunea atat de furtunoasa in trairile noastre?
Opreste timpul,ademeneste-l cu caldura in lumea gerului vesnic si al oglinzilor de gheata unde totul e static si alb,iar noi,sa traim intr-un prezent continuu si fericit.Nu zambi!Lasa-ma pe mine sa inving raul,sa-I diminuesc puterea si sa-l fac sclavul meu.Raul si timpul sunt dusmanii nostrii!

Vero 22/09/2014 09:50

Am căutat liniștea, am încercat sa nu mă mai gândesc
Am fost îngândurata, am încercat sa aflu motive
As putea spune ca au curs râuri de lacrimi,
Doar ca sa sune puțin mai trist
Dar nu e adevărat,
Sunt la fel cum eram când ai plecat
Nu pot spune ca am uitat
Dar eu îmi aduc aminte doar momentele frumoase
Nu pot spune ca au fost speciale
Dar au fost unice
As putea scrie multe lucruri care suna frumos
Dar nu vreau sa fie false
Sunt eu, la fel cum eram când ai plecat
Sunt eu, aceea ființa fericita si plina de viața
Sunt eu , aceea care iubește, zâmbește si nu obosește
Sunt eu , cea de atunci, cea de acum, si cea care va rămâne neschimbata
Daca azi poate fi puțin mai bine ca ieri
Daca mâine poate fi mult mai bine ca azi
Atunci viața poate fi mai buna in toate zilele
Sunt eu, la fel cum eram când ai plecat
Pleacă, ești liber ca pasarea cerului
Te las liber așa cum am făcut-o întotdeauna
Pentru ca eu iubesc libertatea
Da , sunt eu , la fel cum eram când ai plecat

Vero 24/09/2014 17:39

Libertatea sufletului
Lumea e un loc unde încep visurile si unde se pot îndeplini in cele din urma
O lume de independenta si libertate,unde doar cei ce se simt liberi pot împărtăși iubire,
Sau o lume de bogăției si privilegii
Suntem captivi in vârtejul amețitor al vorbelor dulci si suave
Unde frumusețea sufletului curat stârnește mirarea si invidia
Ceea ce ar putea sa umbrească fericirea construita cu atâtea sacrificii
Doar cei puternici se pot bucura de libertatea sufletului
Si cu o ușoara strângere de inima se pot bucura de încăpățânarea propriei inimi sălbatice
Putem fi plini de speranța si dragoste unde farmecul propriu ne dăruiește libertatea sufletului
Putem crea miracole mici si mari care ne pot transforma viața in întregime,
Cu zâmbetul pe buze, cu libertatea sufletului putem pune in evidenta farmecul propriu
Fără false prejudecați, fără a aștepta ca altcineva sa ne clădească fericirea
Suntem proprii noștri creatori,unde găsim fericirea dincolo de cultura si diferențe
Suntem întruchiparea celor mai profunde dorințe
Si cu o pasiune năvalnica simțim cu inima plina de inocenta si fericire
Libertatea sufletului

:)

Vero 24/09/2014 17:55

Mama draga ESTI VIATA MEA ***************
De ce eşti trista? Nu şti că nu pot vedea asta ?
Vreau să plâng, dar eu nu-mi pot permite să fiu slaba
pentru ca am învățat de la tine ce înseamnă o femeie puternica
Aş vrea să pot schimba ceva pentru a te face sa înţelegi
Am nevoie să te ştiu în siguranţă,
Vreau să înţelegeţi că sunt ce sunt datorita ție
si cuvintelor care mi-au îndreptat paşii
Vreau sa dau timpul înapoi ……..
pentru a transforma toate lacrimile tale în diamante prețioase
pentru a transforma toata durerea ta în zâmbete şi fericire
Vreau ca viaţa ta să fie în mâinile mele
doar pentru ca să te știu in siguranța întotdeauna,
oh, cât de mult as vrea să înţelegi că sunt momente când nu pot fi lângă tine,
dar tu eşti în sângele meu, in inima mea mereu
oh, cât de mult vreau să se înţelegi că …
eu chiar dacă mă descurc in viață
am nevoie de tine şi iubirea ta
Vreau să vezi cât de frumoasă este viaţa, dacă noi nu o complicăm
Ştiu că viaţa a fost grea şi crudă cu tine,
dar cer să vezi lucrurile bune din trecut,,,,,, copii tai
Există un loc în inima ta de dragoste neîmpărtășită
Ştii, nu numai dragostea complecteaza viața
Nu ştii că numele cel mai frumos din lume este mama?
Aş fi mai degrabă un copil din nou, pentru ca mie dor de inocenta mea
Aş dori să fiu din nou un copil în braţele tale
pentru ca acolo mă simțeam in cel mai sigur loc din lume.
Acum este rândul meu să nu dorm , grija mea pentru tine,
pentru că asta e doar iubirea adevărată, dragostea completă
Viaţa ta nu este în mâinile mele
Eu mă pot doar ruga la Dumnezeu să nu mă părăsești niciodată
pentru că nu –mi pot imagina viaţa mea fără tine
În momentele mele de singurătate îmi place sa citesc
Am găsit o carte intitulata…..Scrisoare pentru fiicele mele
Am citit o poezie si as vrea sa o citești
***************************************************
Nu stați la mormântu-mi plângând
Eu nu sunt acolo dormind
Sunt mii de adieri de vânt
Sunt fulgi de nea diamantini
Sunt soarele pe spic sclipind
Sunt picuri de ploaie cazând.
În liniștea din zori de zi
Sunt foșnet viu de zbor rapid
Pasări zburând in înălțimi
Sunt stea lucind pe cer senin
Nu stați la mormântu-mi plângând
Eu nu sunt acolo dormind.

 Vero 13/11/2014 10:13

Zambete

Sunt atatea suflete pierdute,
cufundate intr-un intuneric faurit de suflete damnate la intuneric.
Si eu zambesc, si trec peste
Atatia ochi albastri scaldati in apele tulburi ale lacrimilor cristaline
revarsandu-se din cascada sufletului plin de durere
Si eu zambesc, si trec peste
Sunt atat de multi copii abandonati
de cei care ar trebui sa se numeasca PARINTI, dar care nu cunosc puterea iubirii,
traind in iresponsabilitate , incapabili de mila si marinimie.
Si eu zambesc, si trec peste
Suntem o tara plina cu oameni destepti si iubitori
dar de undeva “de sus” ni se sopteste ” stop”
Se vrea o tara de prosti !
Si eu zambesc ,si trec peste
Ma uit si vad cum copiii nostri au asa de mult ….. si prost
cand fericirea sta in 2 cuvinte….. putin si bun
am fost copii candva ,
si zambeam
ba nu, RADEAM
azi avem sa le oferim copiilor o lume furata
in care ei uita sa zambeasca, n-au timp sa mai traiasca, nici sa iubeasca

Tac eu, taci tu, tac ei …..
ce faci?
zambesti? si treci peste?

eu nu pot

 

Andreea Ilie 20/12/2014 19:43

Fetele, am zis sa vin si aici cu mica mea povestioara. Sper sa va placa! E in ton cu spiritul Craciunului! :D

“Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate!” Lumea se holba la mine ca la o nebună pentru că vorbeam singură, mai bine zis, că ţipam singură, dar puţin îmi păsa de ce cred ei în momentul ăsta. Ceea ce mă interesa pe mine, era faptul că voi întarzia din nou la ora de fizică, iar profa mă va jigni ca de fiecare dată şi voi primi şi detenţie pe deasupra. De ce tocmai astăzi a trebuit să mi se intample asta? Tocmai astăzi, când fratele meu se intoarce acasă după cinci ani de zile în care nu l-am văzut deloc. Ce poate fi mai minunat de-atât! Cer chiar atât de mult, dacă doresc să-mi petrec mai mult timp cu fratele meu?
Pierdută printre gânduri, nici nu am observat că mă aflam deja în faţa clasei, cu mâna tremurând pe clanţă. Trag aer în piept pentru a mă calma şi intru hotărată în clasă, pregătită pentru orice s-ar intâmpla. Dar pentru ceea ce a urmat, chiar nu eram pregătită. Nu era nicio urmă de profă sau de vreun coleg, doar dacă…Scot repede telefonul, aproape scăpându-l şi mă uit la data de azi. Era cât pe ce să cad jos, dacă nu mă sprijineam de uşă. Cum puteam să fiu aşa de uitucă?? Astăzi era Ajunul Crăciunului, iar eu îmi pierdeam timpul la şcoală?? Nu degeaba, ai mei s-au uitat aşa de ciudat la mine când le-am spus că plec la ore. Cred că într-o zi o să-mi pierd şi capul la cât de aiurită sunt.
Nici nu am mai stat pe gânduri, că am şi zbughit-o spre ieşirea din liceu, dar fix când am ieşit, am alunecat şi mi-am luat o căzătură de toată frumuseţea. “Pfiu! Bine că nu m-a văzut nimeni.” Verificând dacă totul este la locul lui, m-am ridicat uşor de jos şi, de data asta, am luat-o la pas pentru a evita o altă căzătură. Nu de alta, dar voiam să ajung întreagă acasă.
Pe drum mi-am scos un sandvis din ghiozdan, dar nici nu am apucat să muşc din el, pentru că un câine mi l-a şi înhăţat din mană şi-a luat-o la fugă. Am pornit şi eu după acesta, având grijă să nu mai cad, dar fără vreo şansă de reuşită. La colţul străzii, câinele a luat-o la dreapta, iar eu, ca o impiedicată ce sunt, am călcat greşit şi m-am dus târâş înainte vreo câţiva metri. Enervată la culme, m-am ridicat şi m-am dus după el, nemaipăsându-mi că eram plină de zăpadă din cap până in picioare şi că aş fi putut să cad din nou.
Până la urmă am dat de el, iar scena din faţa mea m-a lasat fără cuvinte. Acesta îi oferea sandvişul meu unui băieţel de vreo cinci anişori, care avea pe el doar o bluziţă subţire si nişte pantalonaşi zdrentuiţi. Eram aşa de emoţionată, încât mi-au dat lacrimile la gestul făcut de acest câine hoţ, care dorea doar să îşi ajute micuţul prieten. M-am apropiat de aceştia, iar câinele, văzându-mă, a inaintat în faţa băieţelului gata să sară pe mine. M-am lăsat în jos şoptindu-i că totul va fi bine şi că nu o să le fac nimic. Mi-am scos şi restul de mâncare pe care o mai aveam în ghiozdan şi le-am oferit-o, uitându-mă la ei cum o infulecau pe îndelete.
Ce părinţi ar fi putut să facă aşa ceva, încât să-şi lase copilasul pe străzi, flămând şi îngheţând în hainele subţiri pe care le avea. Dacă n-aveau ce să-i ofere sau nu-l vroiau, puteau măcar să-l ducă la un orfelinat, unde ar fi avut parte măcar de un acoperis deasupra capului, puţină mâncare şi un loc care să-i ţină de cald. În timp ce aceştia mâncau, mă gândeam cum aş putea să-i ajut şi tocmai atunci mi s-a aprins un beculeţ. Am scos telefonul şi am sunat-o pe mama, povestindu-i ce s-a întamplat şi de ideea care mi-a venit. Aceasta a promis că va discuta cu tata şi că mă va suna înapoi ca să-mi spună de decizia luată. Mi-am dat jos geaca de pe mine şi am pus-o pe băieţel, acesta mulţumindu-mi şi luându-l şi pe prietenul lui in brate, înfofolindu-se mai bine pentru a se încălzi.
În timp ce aşteptam apelul de la mama, l-am intrebat pe micuţ cum îl cheamă pe el şi pe câinele său. Acesta mi-a răspuns că numele lui este David, iar prietenul său n-are nici un nume. L-am mai întrebat cum a ajuns să umble pe străzi, băieţelul spunându-mi că mama lui s-a imbolnăvit şi a murit acum câteva săptămani, lăsându-l singur şi că pe tatăl său nu l-a cunoscut niciodată. Mi-a mai spus că dacă nu era câinele care să-l salveze, el numai era acum aici. Începusem să plâng şi l-am intrebat ce a vrut să zică cu faptul că nu ar mai fi fost aici, începând să bănuiesc tot ce era mai rău.
Băieţelul, cu lacrimi in ochi, mi-a povestit că la scurt timp după ce a rămas singur, îi era atât de foame şi atât de frig, încât se prăbuşise în mijlocul străzii, dorindu-şi să ajungă sus la ingeri, alături de mama sa. Aproape dorinţa i se îndeplinise, deoarece era cât pe ce să dea o masina peste el, dar că prietenul lui l-a salvat şi a avut grijă de el până acum, aducându-i mâncare şi ţinându-i de cald.
Soneria telefonului meu a început să-şi facă prezenţa în buzunarul de la pantaloni şi am răspuns. Imediat vocea mamei răsuna din capătul celălalt, dându-mi vestea mult aşteptată. Le-am spus părinţilor mei că îi iubesc şi le-am mulţumit foarte mult pentru că mi-au făcut cel mai frumos cadou de Craciun . Eram aşa de fericită că voi mai avea un frăţior, încât am început să sar în sus de bucurie! L-am luat pe micuţ in braţe şi i-am spus că de azi înainte voi fi surioara lui şi că acum vom merge impreună acasă pentru a-şi cunoaşte viitoarea familie. David a început să plângă, mulţumindu-mi pentru vestea minunată pe care i-am dat-o şi m-a intrebat dacă putem să luăm şi câinele cu noi. I-am spus că da, că şi el va face acum parte din familie.
În drum spre casă, David mi-a spus că a găsit un nume pentru prietenul lui şi chiar i se potrivea. Dacă n-ar fi fost el, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu acest micuţ…
Ai auzit, prietene! De azi înainte, numele tău va fi “Miracol” !

%d bloggers like this: