De-ale Literaturii

Cărţile toamnei cu iz de mere şi gutui

    Printre aromele de măr şi  gutui, struguri aromaţi şi nuci îmbietoare, m-am decis să fac un clasament pe luna septembrie. Deşi am citit o grămadă de cărţi foarte bune, câteva mi-au atras atenţia în mod deosebit. Luna septembrie a fost luna autorilor români, aşa că o să avem un clasament interesant.

Locul 1: Felinare stinse, de Cristina Oţel

Editura Quantum-2016felinare-stinse
Număr pagini-383

   Deşi se implică în problemele infantile ale prietenilor ei şi are o viaţă normală (bine în ziua de azi, unde părinţi sunt tot timpul la muncă, copilul este lăsat să se descurce singur, dar şi să aibă un comportament exemplar), Sorina trăieşte din întrebări şi dorinţa de a capătă răspunsuri. Nu îşi aduce aminte anumite perioade din copilărie, iar acest fapt o pune pe gânduri. Visele care îi produc halucinaţie şi îi fac rău psihic cât şi fizic nu îi dau pace.
Faptul că părinţii săi se vor muta cu serviciul la capitală, iar ea va rămâne singură acasă nu o va ajuta prea mult. Cel care o va ajuta este Adrian, meditatorul care va avea grijă de ea. Acesta din urmă se luptă cu problemele sale personale, cu trecutul său zbuciumat, dar şi cu atracţia şi nevoia de-a o proteja pe Sorina.
Când părinţi vin acasă şi anunţă că mama mai are doar o luna de trăit, o aruncă pe Sorina în cele mai negre hăuri. Singura alinare este că mama sa va găsi o cale să vorbească deschis cu ea, să o înţeleagă cât de cât.
Este interesant de urmărit ce va urma în viaţă fetii, cum va reuşi să treacă peste pierdere. Adrian va încerca să îi fie alături, sau poate nu…

Locul 2. Destinule, să te vedem ce poţdestinule-sa-te-vedem-ce-potii!  de Rebecca Radd-o scriitoare româncă

Editura: Victor, 2014
Număr pagini-332

    Spencer White este o tânără raţională, dar cu spirit libertin. Ea studiază la o simplă facultate cu profil economic, dar are vise măreţe .Este ambiţioasă şi nu renunţă niciodată până când lucrurile nu ies aşa cum îşi doreşte ea. Spencer are şi o parte întunecată, pasionată de petreceri şi poker, este genul de fată echilibrată care ştie să jongleze cu personalitatea ei.
Ziua în care a aflat despre amnezia iubitului ei îi dă fiori şi acum.
După o perioadă în care el era ocupat cu antrenamentele de box, ea plecată, cei doi îndrăgostiţi nu s-au văzut un timp.
Spencer întrezatoare apare la uşa familiei, unde o mamă îndurerată o va anunţa despre amnezia fiului său.
Robbie Walker este tipul cu aer irezistibil după care toate fetele sunt înnebunite. Poate fi comparat uşor cu seducătorul Adonis. Cu părul negru şi ochi întunecaţi, el pare că promite fericire veşnică. Este un petrecăreţ, temperamental şi curajos. Într-un cuvânt, o provocare pentru toţi.
Spencer şi Robbie sunt suflete pereche fiind împreună încă din liceu. Atunci părea că nimic nu-i poate despărţi. Erau invincibili împreună.

Lui Spencer îi este foarte greu să îşi vadă iubitul cu alte fete. Ea încearcă să îi recâştige inima, nu să între cu el în pat, astfel că păstrează distanţa, făcând pe inabordabila. Prima dată când îl vede în această ipostază de cuceritor va face pe leşinata, astfel că Robbie va face pe cavalerul purtând-o pe braţe.
O carte ce merită citită, şil veţi afla cum se va rezolva această situaţie.

Locul 3- Slăbiciunea mea eşti tu, de Rebecca Raddslabiciunea-mea-esti-tu-de-rebecca-radd

Editura-Smart Publishing -2015
Număr pagini-293

    Jesica Wilder este o femeie puternică şi independentă. De câte ori Mark, fratele ei, conducătorul unei organizaţii, are nevoie de ajutor, apelează la ea. Pentru că este cea mai bună. Nu a existat vreo misiune pe care să o primească şi să nu fie capabilă să o îndeplinească. Cu părul blond şi ochii verzi, ea pare un înger. În realitate însă face parte din lumea întunecată.
Jhon Maxwell a avut o copilărie traumatizată care l-a făcut să devină un bărbat puternic .Înzestrat cu o minte sclipitoare, el concepe cele mai ingenioase planuri şi este obişnuit ca acestea să fie un real succes. Îşi conduce viaţa după reguli stricte şi nu se lasă distras.
Totuşi, când o întâlneşte pe Jessica, viaţa lui este dată peste cap. Este vrăjit de vitejia ei războinică şi de dârzenia de care dă dovadă, bine şi fizicul are atuul său.
Cei doi vor face front comun în faţa unui duşman nevăzut.
Vor reuşi să meargă mai departe cei doi?
O carte care merită a fi citită.

Locul 4- Identităţi secrete, de Monica RamirezPrint

Editura Tritonic

    Alina preferă cafeau cu mult lapte, muzica şi lumânările când este acasă, şi un Glock de 9mm când este în misiune pe teren. Alex iubeşte plimbările lungi şi poate lichida un om în mai puţin de cinci secunde.
Ea este un agent operativ în Elite-Organizaţia Operaţiuni Anti-Teroriste Ultra -Secrete, o entitate secretă care nu există în mod oficial, condusă de oameni care nu există.
Alex este prietenul Alinei, iubitul şi mentorul ei, câteodată chiar soţul ei. Dar mariajul lor nu este nimic altceva decât o acoperire de convenienţă pentru misiunile în care sunt trimişi, sau……..
Cei doi vor avea multe misiuni periculoase, de la misiunea din Moravia unde este pe cale să fie sute de victime umane în urmă terorismului biologic şi a celor doi soţi sociopaţi Jenkins şi Lucreţia Jiba, care din plictiseală sau din lipsa de adrenalină se implică în asemenea monstruozităţi. Avem parte şi de doi fraţi gemeni Lunkin, incestuoşi şi putrezi până în măduva oaselor, de doctorul Petrenko un phihopat din fosta KGB, căruia îi plăcea enorm să facă experienţe pe oameni. Aici avem parte de sincronizare perfectă dintre Alex şi Alina.

Se pare că relaţia dintre cei doi este învăluită în necunoscute. Deşi îi mistuie pasiunea, aproprierea lor nu este cu nimic mai aproape de o relaţie normală. Alina şi Alex vor încerca cu rândul să se distanţeze unul de celălalt, asta spre binele lor. Vor încerca să lucreze în misiuni diferite, în echipe diferite, dar ivariabil Alex o va cere pe Alina lângă el. El recunoaste că o iubeşte, dar…Alina îi va cere şefului Elite, Brett, să o mute de la cartierul general din Milano în Franţa, aşa poate va reuşi să scape de Alex şi pasiunea ei otrăvitoare pentru el.
O carte care mi-a plăcut enorm!
Până aici consider locul 1 toate cele patru cărţi la o diferenţa mică, una de cealaltă.

Locul 5- Pendragon, negustorul morţii, de D.J.MacHalependragon

Editura Nemira Junior-2008
Număr pagini-574

     Bobby Pendragon un băiat de paisprezece ani, duce o viaţă obişnuită în Stony Brook,Connecticut. Are o familie iubitoare, un cămin călduros ,chiar şi un câine drag, Marley. Bobby va înţelege în curând că este cu totul deosebit, în mâinile sale aflându-se soarta lumii. Încet-încet, îşi dă seama că realitatea nu este aşa cum credea el. Ajunge cu unchiul său, Press Tilton, într-o gară abandonată, unde vor călători împreună într-o altă dimensiune.
Proiectat prin timp şi spaţiu, misiunea sa este de a apara ţinutul Halla (practic Universul) de demonul Saint Dane, un răufăcător diabolic care încearcă să distrugă omenirea.
Prima sa aventură îl poartă prin Denduron, un teritoriu locuit de fiinţe ciudate, condus de un vrăjitor tiranic şi ameninţat de războaie interne.
În lumea de pe ,,Al doilea pământ”, cea reală, Mark prietenul cel m-ai bun a lui Bobby, şi Courtney, fata cu primul sărut pentru Bobby, îşi fac griji.
Se pare că familia Pendragon a dispărut de pe faţa pământului. Casă, număr de telefon, tot ce ţine de această familie parcă nu ar fi existat.
Această primă carte din serie aduce foarte mult cu aventurile lui Harry Potter.
Recomand tuturor fanilor de aventură această carte minunată.
Sper că v-am ajutat cu acest clasament şi vă doresc lectură plăcută!

5 cărți ciudate și păreri pe măsură

Da… suntem, cu siguranță diferiți. Nu degeaba se spune că lumea e un curcubeu de caractere, fiecare având dreptul (atât de preamărit astăzi, în plină eră a teoretizării conceptului de comunicare) la opinia sa. E plin internetul de reacții acide la recenziile unor cărți, de comentarii de cele mai multe ori deplasate sau chiar răutăcioase. De vină e societatea conflictuală în care trăim, tendințele individualiste, dar și publicitatea excesivă a unor titluri, proces care declanșează și aspecte negative. Dar… nu despre marketingul cărților vreau să vă vorbesc astăzi… ci despre câteva cărți despre care intuiesc o părere generală majoritară, cărți adunate într-un clasament… mai altfel decât suntem obișnuiți.

1. „The zen of farting”, de Reepah Gud Wan

     Vorbește despre un manuscris menit să revoluționeze tot ceea ce se știa despre zen. Căutând alte căi decât cele clasice, prin care să-și impulsioneze elevii să pătrundă în tainele învățăturilor budiste, maestrul Reepah a înființat un nou curent, numit „The zen of Farting”, menit să-i distreze pe adepți. Se spune că după ce i-a venit această inedită idee, maestrul Reepah a devenit foarte ocupat, mii de adepți fiind interesați de această practică. Manuscrisul cărții, aparținând unui pescar din Taiwan, este vechi de secole… de atunci lumea a evoluat… și totuși, câteva recenzii scrise de cititori americani, sună cam așa: „Întotdeauna mi-am dorit un ghid spiritual al flatulenței. Adesea, după ce mâncam ardei iute, mă simțeam foarte rău și starea mea generală se deteriora vizibil. După ce am aflat de zenul flatulenței și am citit mult despre asta, mă simt mult mai eliberat”.
    „Cartea este extraordinară. Am primit-o cadou de ”Ziua Tatălui” și vreau să vă spun că mi-a schimbat întreaga viziune despre flatulență”.

2. „How to shit in the woods”, de Kathleen Meyer

    Da… tot ce pot să spun este că ne îndreptăm vizibil către o literatură cu grave accente practice, dar e strict părerea mea… pentru că recenziile la această carte sună cam așa: „În ciuda titlului vulgar, cartea e plină de informații utile. În cazul în care plecați într-o excursie și drumul până la destinație e foarte lung, vă sfătuiesc să luați cartea și s-o citiți cu ochii mari. O să vă fie utilă” sau „Dacă vă plac pădurile, dar vreți ca cel care vine din urma voastră să aibă aceeași părere, atunci trebuie să citiți această carte”. Unele voci spun că această carte s-a vândut în peste 2,5 milioane de exemplare, fiind un adevărat best seller.

3. „Does God ever Speaks through cats?”

    Da, e o întrebare bună, la care autorul David Evans caută răspunsuri, iar cititorii vin cu recenzii pe măsură: „Da, Dumnezeu a vorbit de mai multe ori prin pisica mea. Mi-a spus că nu e bine să fii ateu și că trebuie să mă îndrept spre cele sfinte” sau „Nu știu dacă Dumnezeu vorbește prin pisici, dar pe Broadway am văzut odată un grup de pisici care nu se mai opreau din vorbit” sau „Dumnezeu întotdeauna vorbește cu mine prin pisica mea. Începe la cinci dimineața. Misterioase sunt căile lui Dumnezeu”. Într-adevăr…

4. „Learning to play with the lion’s testicles”, de Melissa Haynes

Da… după cum vă spuneam, ne îndreptăm spre o literatură practică, de unde învățăm lucruri utile, care să ne folosească în viață. Iată și părerile despre această carte: „Am avut câteva experiențe în junglă și vreau să vă sfătuiesc să nu încercați niciodată să vă jucați cu testiculele unui leu, dacă nu ați citit această carte” sau „Am citit cartea, dar un prieten mi-a spus că nu tuturor leilor le place asta”. Nu știu ce să zic… am alte hobby-uri.

5. „Crafting with cat hair”, de Kaori Tsutaya

Da… dacă pisica ta lasă păr prin casă, această carte îți propune o soluție: confecționează lucruri din el. Cum adică „din ce?” Din părul de pisică! Există oameni care au citit cartea și au învățat de acolo o mulțime de lucruri utile. Iată câteva mărturii: „Am descoperit că, citind această carte în metrou, oamenii nu mai stau atât de aproape de mine” sau „Cu ajutorul acestei cărți, soția mea a confecționat daruri de Crăciun pentru prietenii noștri. A făcut patru perechi de șosete, două eșarfe, trei pălării, o pereche de papuci de casă, o jachetă de iarnă și un covor pentru camera copiilor”. Acestea fiind spuse, mai că m-aș apuca și eu… dar n-am pisică.

Ei… acestea sunt doar cinci dintre sutele de cărți „mai altfel”, pe care unii dintre semenii noștri le găsesc interesante și ale căror titluri, din respect pentru sensul inițial, nu le-am tradus.

“Cărţile sunt cei mai tăcuţi şi mai credincioşi prieteni; ele sunt cei mai înţelepţi sfătuitori şi cei mai răbdători profesori.” Charles W. Elliot

Curiozităţi despre cărţi şi autorii acestora

“Cărţile sunt cei mai tăcuţi şi mai credincioşi prieteni; ele sunt cei mai înţelepţi sfătuitori şi cei mai răbdători profesori.”

Charles W. Elliot

Sau

 “Cartea este un cadou pe care poţi să îl desfaci o dată, şi încă odată, şi înca odată…” Garrison Keillor

   Există curiozităţi depre orice. Astăzi mi-am propus să vorbim despre curiozităţi legate de cărţi şi autorii acestora. Pentru fiecare dintre noi, un periplu prin lumea cărţiilor este fascinant şi ne captivează prin multitudinea de informaţii uneori amuzante, alteori surpinzătoare. Am cules pentru dumneavoastră următoarele curiozităţi:

Cea mai mică carte din lume este „Cameleonul lui Cehov”, măsoară 0,9 mm atât în lungime, cât și în înălţime, nu e mai mare decât un bob de sare, şi se află în posesia lui Mark Palkovic, un bibliotecar american. Uimitor este faptul că această carte are 30 de pagini și 3 ilustraţii color.”

Cea mai mare carte din lume „Acesta este Mohamed” are 420 de pagini realizate dintr-un material de amestec de hârtie și piele, o înălţime de cinci metri şi cântăreşte aproape o tonă şi jumătate, evaluată la 2.300.000 de euro. Gigantul document prezintă viaţa profetului Mahomed şi a fost tipărită în Germania şi montată în Dubai.”

Cea mai veche carte din Europa a fost cumpărată cu peste 10 milioane de euro de către Biblioteca Naţională a Marii Britanii. Manuscrisul de mărimea unei palme datează din secolul al VII-lea. El este o copie în latină a Evangheliei după Ioan şi a fost descoperit în mormântul Sfântului Cuthbert, în anul 1104. Reprezentanţii instituţiei spun că exemplarul achiziţionat este una dintre cele mai importante cărţi din lume.”

Cea mai citită carte din lume esteBiblia, vîndută în 3,9 miliarde de copii în toate variantele ei. Popularitatea Bibliei este datorată credinţei oamenilor potrivit căreia Biblia a fost scrisă sub harul şi influenţa Divinităţii. Biblia a fost scrisă pentru aproximativ 16 secole, și este o colecție de 66 de cărți.”

Cea mai vândută carte pentru copii din lume este seria Harry Potter a scriitoarei J.K. Rowling, formată din 7 volume, vândută în 450 de milioane de exemplare.”

Cea mai scumpă carte din lume a fost cumpărată de Bill Gates pentru suma de 30.8 milioane de dolari. Cartea este Codex Leicester a lui Leonardo Da Vinci.

Cea mai veche carte de bucate din lume este o tabletă de lut babiloniană, inscripționată în akkadiană. Aceasta datează din anul 1750 Î. H., de pe timpul lui Hammurabi. “

“Un scriitor croat a înregistrat un nou record mondial, realizând cea mai grea carte din lume – un volum despre viața fostului lider croat Franjo Tudjman. Cartea gigantică are 3.604 de pagini și cântărește 12 kilograme.”

“Jurnalul Anei Frank este cea mai vândută carte non-ficţională din lume. Cartea este jurnalul unei fetiţe de treisprezece ani, evreică, care în timpul invaziilor naziste a stat ascunsă într-o clădire, în Amsterdam. Pe perioada “autodetenţiei” fetiţa a scris jurnalul care a fost vândut în 27 milioane de copii. Asta pentru că adolescenta credea ca “hârtia e mai răbdătoare ca omul.”

“„Bibliosimia” este un termen atribuit plăcerii de a mirosi cărți vechi.”

Shakespeare a inventat aproximativ 1700 de cuvinte.”

“Inițial romanul Mândrie și prejudecată de Jane Austen se numea Primele impresii.”

Știați că  J.R.R. Tolkien era șofer de profesie ?  Mai mult decât atât acesta era foarte nepriceput în acest domeniu, iar noaptea sforăia, ceea ce îl făcea să doarmă în baie pentru a nu o deranja pe soția sa. Mai mult decât atât acestuia nu îi plăceau deloc francezii.”

Tolstoi avea o înălțime de peste 2 metri. Acesta avea însă un obicei foarte prost: jocurile de cărți pe bani. În timpul unui joc de trei zile și două nopți acesta și-a pariat casa pe care a pierdut-o.”

“Cum pe vremea aceea nu existau nici maşini de scris şi nici calculatoare, soţia lui Tolstoi a trebui să copieze de mâna tot romanul „Război şi Pace”. De 7 ori!

“În 1939 Ernest Vincent a scris un roman care avea peste 51.000 de cuvinte însă niciunul nu conținea și litera e.”

“Hobby-ul lui Charles Dickens era hipnoza. Acesta a încercat de mai multe ori să o adoarmă pe soția sa cu ajutorul hipnozei.”

“La înmormântarea sa, Victor Hugo a fost însoțit de peste două milioane de oameni.”

William Sheakspeare era singurul membru inteligent al familiei, restul erau analfabeți.”

Charles Dickens dormea şi scria întotdeauna cu faţa spre nord.”

Honore de Balzac adora cafeaua, în decursul unei zile el consuma 50 de ceşti de cafea tare, turcească. Dacă nu avea posibilitatea să fiarbă cafeaua, scriitorul sfărâma boabele şi le mestecă.”

“Lui Edgar Allan Poe îi era frică de întuneric. Posibil una din cauzele care a dus la această fobie a fost faptul că în copilărie viitorul scriitor a învăţat…în cimitir.”

Marin Preda nu a scis niciodată cu pixul sau creionul. Scria cu un stilou cu peniţa de aur, care după moartea lui nu a mai funcţionat niciodată. Peniţa era tocită mai mult într-o parte şi pentru a scrie cu el trebuia să ştii să îl ţii şi în ce pozitie să îl apleci, dar nimeni nu a reuşit să îl facă să scrie.”

“ Manuscrisul original al romanului lui Steinbeck, despre şoareci şi oameni, a fost mâncat de un câine.”

Voltaire leşina ori de câte ori mirosea trandafiri.”

“În copilărie, Roald Dahl a lucrat ca degustător la fabrica de ciocolată Cadbury. Mulți ani mai târziu, autorul scrie cartea „Charlie și fabrica de ciocolată”. Este posibil ca experiența sa de degustător să-i fi servit ca inspirație.”

Gabriel Garcia Marguez a refuzat în repetate rânduri ca magistralul sau roman Un veac de singurătate să fie ecranizat.”

Voi încheia acest articol cu o relatarea referitoare la apariţia cărţii.

    “De-a lungul civilizaţiei umane, omul a căutat şi a dezvoltat suporturi de scriere pentru transmiterea informaţiilor. Primele au fost tăbliţele din argilă. A urmat foiţele din papirus şi sulurile de pergamente din piele de animale. Hârtia a fost invenţia chinezilor, iar germanul Gutenberg este părintele tiparului.

Cartea, ca suport de scriere, are  o istorie veche de 5.000 de ani. De-a lungul ultimelor cinci milenii, omul a căutat şi a dezvoltat diverse forme pentru transmiterea informaţiilor pe suport de scriere, ajungând de la tăbliţele de argilă din Mesopotamia la e-reader-urile şi tabletele performante, disponibile astăzi în toate ţările civilizate. Istoria cărţii se împleteşte de milenii cu istoria civilizaţiei umane. La început a fost argila. Acesta era materialul din care au fost confecţionate primele suporturi de scriere, iar invenţia aparţine mesopotamienilor. Descoperirile făcute de arheologi în apropierea oraşului mesopotamian Uruk atestă faptul că cele mai vechi suporturi de scriere erau folosite pentru ţinerea unor evidenţe ale oraşului.   Pentru a ”nota” pe tăbliţe, oamenii din antichitate trasau caractere în tăbliţele de argilă cât încă erau umede.Tăbliţele erau băgate în cuptor până se întăreau, iar inscripţiile rămâneau clare.  Pe lângă tăbliţele de argilă, ţesăturile au fost vreme de câteva sute de ani, suport pentru scrierea şi transmiterea informaţiilor. Chinezii obişnuiau să scrie pe mătase cu ajutorul pensulelor.”

Cu drag, Iliuţa!curiozitati
Surse: libruniv.usarb.md ;blogdecarti.ro/:wordpress.com ;bunadimineata.ro/;http://diez.md/; adevarul.ro/

by -
35

Cinci motive să o citeşti pe Hiromi Kawakami

Din dorinţa de a descoperi noi autori japonezi m-am oprit la Hiromi Kawakami şi bine am făcut! De la această autoare am citit două cărţi, şi anume: “Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano” şi “Vreme ciudată la Tokio” (roman finalist al Man Asian Literary Prize 2012), ambele intrând în topul favoritelor mele. Sper să îmi cumpăr şi celelalte două cărţi ale lui Hiromi: “Manazuru” şi “Cele 10 iubiri ale lui Nishino”, sunt sigur că şi ele or să fie la înălţime. Acestea fiind spuse, să trecem la treabă!

1) Mod de scriere simplu, însă totodată elegant.
    De câte ori nu ne-am împotmolit când am găsit într-o carte cuvinte arhaice, ori neologisme? De câte ori am întrerupt lectura pentru a căuta acel/acele cuvinte în dex? Acum, nu mai este cazul, cuvintele folosite de scriitoarea Kawakami sunt uşor de înţeles şi nu va mai trebui să ne oprim din citit şi să căutăm cuvintele mai complicate. Arhaismele nu sunt prezente sub nicio formă, iar pe alocuri se zăresc câteva uşoare neologisme. Autoarea apelează la un mod de scriere subtil, un mod plăcut din punct de vedere literar, creând un paradis nemărginit.
2) Dobândeşti cunoştinţe referitoare la gastronomia japoneză.
    Iubesc să întâlnesc în cărţi scrise de autori străini, informaţii despre felurile de mâncare din ţara în care e plasată acţiunea. Hiromi mi-a oferit nenumărate şanse să îmi închipui tumultul de arome, având abilitatea de-a transmite mirosul îmbietor prin scriitura ei. Arome ce mi-au stârnit papilele gustative, simţindu-le ca pe ceva real. Sashimi, okonomiyaki, teppanyaki, noodles sunt printre puţinele feluri prezentate, scriitoarea ispitindu-ne nu numai cu nominalizarea lor, dar ne prezintă modul cum sunt preparate si ce ingrediente conţin. Am iubit, pur şi simplu, am iubit pasajele în care se discuta despre mâncare japoneză, eu sunt un mare fan al gastronomiei orientale. Dacă şi vouă vă plac miresmele condimentelor şi gusturile sosurilor, nu trebuie să rataţi aceste minunate cărţi, o să le adoraţi!
3) Înveţi cât de importantă e comunicarea.
   În Japonia comunicarea e aproape inexistentă, iar relaţiile umane au mult de suferit din acestă cauză. Autoarea Hiromi Kawakami pune accentul pe singurătate şi pe schimbul mult prea scurt de vorbe între persoane. Dragostea în romanele ei se formează din gesturi, vorbele aproape nu se găsesc. Mi-a părut foarte rău că personajele bine alese de scriitoare au de suferit, ele păstrând tăcerea. De asemenea, convorbirea dintre cupluri este succintă, compusă din două-trei vorbe aruncate în vânt:

-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa!
-Plec la serviciu şi nu ştiu când ajung.
-Pa.
-Pa.

 

Nici măcar un simplu “te iubesc”, nici măcar “o să îmi fie dor de tine”…
4) Prietenia se transformă în dragoste.
    Veşti bune şi pentru iubitorii romanelor de dragoste :) În paginele cărţilor se conturează relaţii de dragoste, dar nu sunt foarte dezvoltate. Nu o să găsiţi declaraţii de dragoste imense sau eu ştiu mai ce, însă merită să încercaţi cel puţin o carte scrisă de Hiromi, nu o să vă pară rău. Veşti bune şi pentru cei care nu iubesc romanele de dragoste :) Fiind foarte slab dezvoltate aceste relaţii, sigur nu o să vă deranjeze, promit!
5) Dialogul se împleteşte foarte frumos cu naraţiunea.
   Cui îi place dialogul mânuţa sus! Iote… ce de mâini 🙂  Şi mie, şi mie, pentru că mă pun mult mai bine în pielea personajelor şi e mult mai atractiv, simt mult mai bine unele stări sufleteşti. Din câte ştiţi, un alt punct forte al dialogului e că dinamizează acţiunea, aşa se întâmplă şi aici. Când se  împrieteneşte cu naraţiunea, nu are cum să iasă ceva urât. Un alt autor care îmbină dialogul cu naraţiunea e minunata Agatha Christie, regina crimelor. Sunt pline de dialog cărţile autoarei Hiromi, de la mine ambele au primit nota 10.
 
 În concluzie, e musai să o citiţi pe Hiromi Kawakami. Lecturi faine, dragi cititori!

 Love is in the air-Top 5 cărţi-august

    Toamna se numără boboci, eu număr cărţile din top 5. Bine, dacă o să reuşesc să mă rezum la 5 bucăţi. Luna August a fost o luna de vis, cărţi superbe, autori noi, acţiune cât cuprinde şi dragoste în aer.

       Nici de această dată nu o să pot să trec doar o carte pe primul loc, dar încerc…
O autoare nouă, cel puţin pentru mine, dar surpriză……. este româncă şi se numeşte Rodica Maria Mijaiche, iar cartea sa este absolut superbă.

    1. Anotimpul iubirii de Rodica Maria MijaicheAnotimpul Iubirii

    Editura: Smart Publishing

,,Se opri doar să se uite la femeia din faţa lui. Era de o frumuseţe aproape dureroasă, în ciuda durităţii pe care o afişa ce nu putea ascunde inocenta care flutura că un steag în faţa lui. Putea să recunoască în privirea ei tristeţea şi durerea pierderii de prea multe ori a persoanelor dragi. Ştia de la Mihai prin ce trecuse Anamaria. ÎI păruse rău pentru ea când aflase, dar, acum, că o avea în faţa lui în carne şi oase, ar fi fost dispus să-i dea luna de pe cer şi să adune stelele cu mâinile una câte una, chiar dacă i-ar fi luat o viaţă întreagă, şi să i le aşeze la picioare pentru a-i readuce zâmbetul pe faţa angelică.”

Anamaria îi apucă mâna şi, ridicându-se în picioare, simţi pentru un moment cum totul se opreşte în loc şi trase cu putere aer în piept. Era faţă în faţă cu un exemplar masculin de excepţie. Dacă se gândea la războinicii vikingi, şi se gândea pentru că fusese pasionată de istoria lor ,acesta era cu siguranţă unul dintre ei. De la părul blond, cârlionţat şi puţin cam lung, ochi negri pătrunzători, statura înaltă, impozantă de aproape doi metri, până la puterea şi siguranţa pe care le emana întreagă lui fiinţă. Ocupa tot cadrul uşii cu mărimea lui”.


 

    Aşa aş putea descrie cartea Rodicăi. O dragoste dureroasă între Anamaria şi Adrian. Se înţelege clar atracţia dintre cei doi, dar durerea fiecăruia, demoni cu care se luptă, îi va îndepărta, sau poate apropia. Cert este că merită citită această carte.
Nota mea este 10.

1. Tot pe locul 1 mai avem o carte-Banda celor şase ciori de Leigh BardugoBanda celor sase ciori Bardugo

    Banda celor şase ciori conţine toate elementele pentru a-i captiva pe cititori: un lider viclean care are un plan pentru fiecare ocazie, situaţii-limită, o echipă războinică de proscrişi pricepuţi, o intrigă complicată şi o tensiune insuportabilă.
Ketterdam: un centru înfloritor al comerţului internaţional, unde poţi găsi orice dacă eşti dispus să plăteşti preţul-şi nimeni nu ştie mai bine decât Kaz Brekker un hoţ de geniu. Lui Kaz i se propune să dea o lovitură extrem de periculoasă, care l-ar putea face putred de bogat. Dar nu poate să acţioneze de unul singur…
Aşa că iată care este banda lui:

Un condamnat însetat de răzbunare.
Un trăgător împătimit de jocurile de noroc.
Un fugar cu un trecut privilegiat.
O spioană poreclită Fantoma.
O sfâşie Inimi care îşi foloseşte puterea că să supravieţuiască într-un cartier rău famat.
Un hoţ cu darul evadărilor imposibile.

    Kaz şi echipa lui sunt singurii care pot împiedica distrugerea întregi lumi-dacă nu se ucid mai întâi între ei.
O carte de notă zece unde adrenalină este la cote maxime.

2. Urlet în tăcere (vol 1) de Marina Neaguurlet-in-tacere

   Editura: Quantum

   Şi această autoare mi-a rămas în suflet, mai ales cu prima carte a sa ,,Frumuseţi Monstruoase”. Sunt bucuroasă să spun că şi această autoare este româncă de a noastră. Cărţile ei sunt geniale, nişte fantasy superbe.

,,M-am întors, curioasă să descopăr ce îl speriase atât de tare şi am rămas înmărmurită în momentul în care, sub ochii mei căscaţi de uimire, a început să se desfăşoare, în toată lungimea lui de aproape doi metri, un individ care tocmai descaleca de pe o motocicletă Harley. A ridicat trunchiurile, căci braţe nu le puteam numi, având în vedere mărimea impresionantă, apoi şi-a scos casca. Ceva pe dinăuntru meu începuse să ţopăie de nerăbdare, aticipând momentul în care se va întoarce cu faţa spre mine. Şi nu am fost dezamăgită. Respiraţia mi s-a oprit când ochii lui mi-au prins privirea ca într-o cuşcă. Căutătura metalică m-a pătruns până în adâncul sufletului, ca şi cum încerca să îmi afle toate secretele.”

   Sara, o tânără care a asistat la măcelul familiei sale, ea a fost ucisă, dar Markus a readus-o la viaţă, astfel că principiile naturi sau schimbat şi fiecare trebuie să plătească un preţ. Victime colaterale în relaţia Sara-Markus sunt o mulţime de oameni, care au coşmaruri înfricoşătoare.
Va rezista dragostea dintre Markus şi Sara? Vom vedea în vol 2 (ceea ce fiind spus abia aştept. Marina, scrie mai repede te rog.)
Nota mea pentru carte este 10.

3. Girl Online de Zoe Sugg

       Editura: EpicaGirl Online

    Nu ştiu cum de am trecut cu vederea această carte superbă. De fapt, timpul prea puţin alocat pentru citit este de vină.
Sub numele de Girl Online, Penny scrie pe blog despre cele mai ascunse sentimente ale ei, despre prietenie, băieţi, familia ei ţicnită şi despre atacurile de panică ce începuseră să-i domine viaţa. Când lucrurile încep să se înrăutăţească, familia ei o ia pe sus şi o duce la New York, unde îl întâlneşte pe Noah, un tânăr american chipeş care cânta la chitară. Fără de veste, Penny se îndrăgosteşte şi surprinde fiecare clipă a trăirilor ei în cuvintele scrise pe blog.
Noah are şi el un secret, care va ieşi la iveală atunci când anonimatul lui Penny este deconspirat în mediul Online.
Va rezista relaţia celor doi. Cine se face vinovat de deconspirarea întregii  situaţii?
Va avea o şansă relaţia dintre cei doi?
O carte superbă, care nu o poţi lasa din mâna.
Nota mea pentru carte este 10.

       Până aici aş considera toate cărţile enumerate pe primul loc, dar o diferenţiere a trebuit să fac.

4. O mie de nopţi de E.K Johnstono mie de nopti

    Editura: Trei

     Plină de emoţie şi frumuseţe, ,,O mie de nopţi” îşi va răspândi vraja asupra cititorilor,,fermecându-i încă multă vreme după ce ultima poveste va fi spusă.
Regele Lo -Melkhiin a ucis trei sute de fecioare înainte să ajungă în satul ei căutăndu-şi o soţie. Când ea vede norul de praf în zare, ştie că el a sosit. Ştie că o vrea pe fata cea mai frumoasă: sora ei.
Însă jură că n-o va lasa să fie următoarea.
Eroina fără nume face tot ce îi stă în putere să fie luată ea în locul surorii sale.
Ajunsă în palatul lui Lo-Melkhiin, descoperă că e un loc bizar şi primejdios, unde statuile au priviri înspăimântătoare şi firele se ţes singure în veşminte strălucitoare (bine, aici puterea eroinei noastre este de vină).
Deşi e convinsă că va muri, darul ei de povestitoare o ţine în viaţă. Magia focului rece de aramă este pe măsura demonului ce sălăşluieşte în rege.
Cine va câştiga? Eroina noastră cu ale sale puteri sau demonul înfricoşător din rege?
Nota mea pentru carte este 10.

5.Caleidoscopul inimilor de Claire Contreras 

     Editura: Treicaleidoscopul inimilor

      Caleidoscopul inimilor e combinaţia perfectă de pasiune, suferinţă şi emoţie care te va însoţi multă vreme după ce vei închide cartea.
Chimia dintre Oliver şi Estelle e magnetică. O frumoasă poveste despre pierdere, iubire şi despre cum să-ţi asculţi inima chiar şi când e frântă.
Era prietenul cel mai bun al fratelui meu.
N-ar fi trebuit să devină iubitul meu.
Au crezut că vor da totul uitări, dar unul a plecat, iar unul s-a logodit, având o relaţie de durată.
După moartea logodnicului, Estelle va încerca să meargă mai departe.
Când vine să locuiască cu fratele ei, Estelle va da peste cel care i-a frânt inima -Oliver.
Se pare că acum după ce a terminat facultatea şi este medic, ar vrea să o cucerească cu orice preţ pe singura lui mare iubire.
Estelle nu este hotărâtă să îi mai acorde o şansă, se teme că de data această Oliver îi va frânge inima în mii de bucăţi.
Oare vor reuşi să aibă o relaţie? Vor trece peste ce a fost, dar şi de piedicile de acum?
Nota mea pentru carte este 10.

      Vă doresc lectură plăcută, iar dacă puneţi mâna pe aceste cărţi superbe nu ezitaţi-citiţi-le!
Vă doresc un început de toamnă cu multă lectură bună, dar şi cu multe apariţii de excepţie.

Behind the Closed Door/Cărţi care ne-au impresionat

    Pasiunea pentru lectură ne oferă de fiecare dată prilej pentru noi şi noi discuţii. Nu contează locul şi ora, noi mereu ne înseninăm atunci când abordăm subiectul preferat şi întrebăm: Ce-ai citit ultima dată? Ce părere ai avut despre titlul X? Te-a impresionat? Fără voia noastră rotiţele încep să funcţioneze şi ne gândim, privirea ni se înseninează şi răspundem degajat. :) Ştiţi că suntem o gaşcă de nebuni şi ne place să ne cunoaşteţi părerea în anumite ipostaze, iar astăzi, o parte dintre noi, vă prezentăm cărţile care ne-au impresionat. Unele ne-au lăsat un gol în stomac, la altele am şters discret o lacrimă din colţul ochiului sau pur şi simplu am rămas privind în gol multă vreme.

    Maryliyn Cărţi care m-au emoţionat … Culmea, nu sunt atât de multe. Am o obsesie cu „La răscruce de vânturi” de Emily Bronte. Deşi personaj negativ, am empatizat cu Heathcliff, şi talentul autoarei în a folosi cuvintele m-a făcut să simt fiecare picătură acidă de durere a acestui personaj. Dezamăgirea la auzul cuvintelor Catherinei, bucuria mascată a revederii ei, disperarea şi groaza pe care o trăieşte la moartea singurei fiinţe pe care a iubit-o vreodată şi fericirea psihotică pe care o simte văzându-i fantasmă. Da. E o carte care pe mine m-a emoţionat, o poveste clasică dar nemuritoare şi generatoare de sentimente puternice. O altă carte care m-a făcut să mă smiorcăi (mai ceva ca la Titanic când moare Leo Di Caprio) este „Înainte să te cunosc” de Jojo Moyes. Oh! Am zis că mor şi eu acolo. Îmi venea să-i zic lui Will să se dea mai încolo, să mă lase întâi pe mine să mă duc la îngeraşi că oricum îmi stă inima. N-am rezonat cu decizia lui. Am văzut-o ca pe o dovadă clară de laşitate. Da … este stăpânul propriului destin, demonstrează că alegerea îi aparţine … dar FUGE. Pentru că asta face. Decide să nu îşi mai poarte crucea cea grea şi alege fuga. Mda. M-a durut finalul. Şi acum o să sune clişeic, dar dacă aş fi putut să schimb cumva sfârşitul poveştii ăsteia … n-aş fi stat pe gânduri, chiar dacă i-aş fi luat din puterea emoţională sau din mesaj. La capitolul emoţii mai adaug „Marat. Iubirea are spini” de Nataşa Alina Culea. Nu am dat apă la şoareci, dar m-a impresionat determinarea Alinei şi perseverenţa ei într-un sentiment ce părea atât de irealizabil. Femeia asta are o răbdare incredibilă şi îşi asumă riscul de a înfrunta singurătatea, mai degrabă decât să accepte ce îi dă viaţa drept înlocuitor ieftin. Mi-a smuls un zâmbet atitudinea ei şi finalul poveştii îi da un pumn destinului cu mesajul: „Am câştigat!” Un „gol în stomac” mi l-a lăsat şi „Sclipind la ultimul vagon” de Andreea Blându. Povestea dintre Eric şi Nidia are acel ceva special, interzis şi fascinant. Cuvintele au grijă să te ridice şi să te coboare în acelaşi timp, iar finalul îţi smulge o bucată din ţine. Aşadar e un roman hoţ. :) Acum fac haz de necaz că am rămas cu nişte lacrimi pe acolo prin ochi. Mai departe … sunt ahtiată după seria After de Anna Todd (încercaţi să vă prefaceţi că vă spun o noutate, da? :) ), ador cărţile lui Jennifer L. Armentrout şi iubesc „E uşor să mă răneşti” de Tammara Webber.

    Arci: Caietele roz-Dumitru Tranca;

    Laura Apetroaie: Cred că am plâns la mai multe cărţi, dar acum îmi amintesc doar de BUCURIE REGĂSITĂ, DANIELLE STEEL. O poveste frumoasă, dar foarte emoţionantă a unei familii foarte fericită, împlinită şi liniştită, dar în care se instalează, panică, nervii, durerea şi pierderea – pe care cu greu o pot suporta: se învinovăţesc şi se auto acuză de pierderea copilului multă vreme. Cu paşi mărunţi învaţă să trăiască fără copilă, reînvaţă de fapt totul. Iar atunci când nu mai sperau, viaţa lor s-a transformat din nou, iar zâmbetul fericirea şi iubirea revin în inimile, viaţa şi în casa familiei. Morală? Nimic nu se pierde, totul se transformă, deci nu renunţă, nu spune nu şi niciodată să nu crezi că ai pierdut pentru că ai fost pedepsit.

    Cosmin: Am plâns la sfârşitul romanului “Ucenicul arhitectului” de Elif Shafak. Personajul principal ajunge dintr-un biet îmblânzitor de elefanţi ucenicul marelui arhitect Mimar Sinan. Împreună realizează măreţe clădiri ce dăinuie şi astăzi, făcând parte din rămăşiţele impresionantului Imperiu Otoman. Îl îngrijeşte pe elefantul sultanului, dar se îndrăgosteşte încă din adolescenţă de Sultana Mihrimah, unica fiică a lui Hurrem. O poartă în inima sa toată viaţă, o vede căsătorită, o vede făcând parte dintr-un mariaj nefericit. O vede cum îşi dă ultima suflare, cum părăseşte această lume. Moare şi maestrul său, grupul de 4 ucenici se destramă, sultanii se succed. Mult iubitul său elefant moare de bătrâneţe, iar el pleacă în ţara de origine, în India şi contribuie la construirea Taj Mahalului. Un om care s-a aflat mereu atât de aproape de fericire, fericire ce i s-a strecurat printre degete…

    Crina Stanciu: Eu am plâns la o singură carte şi anume “Dama cu camelii” de Alexandre Dumas. Volumul în sine nu lasă de dorit, povestea te ţine alături, iar personajele capătă viaţă în vocea celorlalţi eroi care descriu, râd de cele petrecute în trecut şi plâng la cele care ar fi putut fi. Povestea unei femei care era puternică, nu îşi arată minusurile în faţa celorlalţi, ci mergea cu capul sus şi arată lumii zâmbetul său cuceritor. Boala nu o răpune, din contra! O întăreşte şi o aduce la final în pragul morţii, o alină şi o aruncă în abis. Pur şi simplu o capodoperă.

    Nicol: Care m-a emoţionat? păi nu prea am, dar… Anotimpul iubirii-Rodica Mijaiche. O carte care m-a surprins la propriu. Adrian şi Anamaria, fiecare cu traumele lor, fiecare au pierdut fiinţe dragi, dar au reuşit să treacă peste, au încercat să dea o şansă iubiri şi la dreptul la fericire. Melania, soţia văduvă, este distrusă, dar când flacăra întâlniri dintre Alex şi ea apare, nu ai cum să te împotriveşti. Deşi am citit sute de cărţi, este singura care a reuşit performanţa de a mă sensibiliza.

    Rodica Puşcaşu: E greu de spus… eu trăiesc fiecare poveste, de parcă aş fi acolo. De fapt, când citesc, eu sunt acolo… Dacă ar fi să vă povestesc la câte cărţi am plâns, nu ar fi spaţiu suficient. O să aleg „Lupii trecutului. Sofia”, de Nataşa Alina Culea. Cartea e o traiectorie ascendentă a emoţiilor, mi-a fost imposibil să nu plâng, deşi am intuit încă de la început că asta se va întâmplă. Că şi celelalte cărţi ale Nataşei, există în „Lupii trecutului. Sofia”, o transpunere a sentimentelor, de la personaj la cititor… sau poate că sunt eu genul acela de cititor care preia emoţiile personajelor… nu ştiu. Un lucru e sigur: de fiecare dată când încep să citesc o carte scrisă de Nataşa, îmi propun să nu plâng, dar încă n-am reuşit asta.

    Mili: Da, n-am făcut un secret din acest lucru, recunosc, sunt o persoană lacrimogenă. Nu este un sentiment nou că unele cărţi mi-au făcut sufletul franjuri. În topul meu se află Niciodată împreună. Totul a mers foarte bine, dar când ajuns la scrisoarea de final, am simţit acea neputinţă, am zis în sinea mea: Nu se poate!!! Cum să moară un asemenea om? Cum să moară tocmai personajul principal? (nu are rost să dezbatem subiectul, a scris Iasmina destule în recenzie). Un alt titlu special a fost Inelul de Danielle Steel. Nu sunt o împătimită a cărţilor autoarei, dar războiul, ura dintre nemţi şi evrei, chiar şi după trei generaţii m-a făcut să înţeleg cât de departe se poate ajunge, cum noi oamenii nu putem ierta. O altă carte emoţionantă a fost Identităţi secrete de Monica Ramirez. Alex, personajul meu preferat din seria Alina Marinescu după o mulţime de misiuni speciale la care s-a adăugat conflictul interior, într-un final este declarat mort. Ştiam că nu se termină aşa, dar n-am putut să citesc mai departe cartea, am zis: De ce? Răspunsul l-am primit mai târziu în următoarele volume. :)

   Vă invităm şi pe voi să ne scrieţi ce cărţi v-au emoţionat.

Tom Cruise și rufele murdare, Fantomele de la Durmstrang

Vise literare (IV) – Tom Cruise și rufele murdare, „Oh, shit!”

Vise literare (IV) - Tom Cruise si rufele murdare, Fantomele de la Durmstrang

    Pentru că am văzut că vă plac visele, v-am mai pregătit o porție. Nu sunt toate vise literare, dar păstrează aceleași elemente inedite. Sperăm să vă distrați citindu-le!

    Anul 2000

    „Știu că nu este un vis literar, dar are un caracter scenic atât de pronunțat, încât pare o poveste. Nu pot să nu-l povestesc, mi-am spus. Se făcea că mergeam pe stradă și cum mă uit în stânga, văd un peisaj cunoscut: Piața Unirii din București. Numai că nu arăta ca azi. Văd o clădire cu albastru, care în realitate nu există și nu știu dacă a existat vreodată. Și apoi mi-a picat fisa: m-am întors în timp! Știam sigur-sigur că m-am întors în timp. Eu încercam s-o conving pe maică-mea de asta, iar ea îmi spunea: „Ei, întors în timp, cum să ne întoarcem în timp? Termină cu prostiile!”. Văd niște ziare și zic deodată: „Trebuie să văd ce dată e azi! Neapărat!” Mă reped la un ziar, n-am fost atentă la lună și zi, dar am văzut „2009”. Zic „A, nu e atât de departe”. Când mă uit mai bine, văd, de fapt, 2000. 2000? Acum 16 ani? Mi se părea incredibil, extraordinar!

   Era pe trotuar un fel de chioșc, unde niște tipi tineri vindeau sandviciuri, cafele, sucuri. Ce mă gândeam eu în momentul ăla: îți dai seama că acum ăștia sunt oameni maturi? Nu mai sunt tinerii de atunci. Acum, adică în realitatea anului 2016.

   Ciudat este că nu m-am speriat nicio clipă că aș rămâne blocată acolo, în timp. Eram pur și simplu fascinată și gata să explorez realitatea anului 2000! E adevărat că am prins acele vremuri, dar eram prea mică, vedeam lucrurile altfel. Acum aveam ocazia să explorez din perspectiva timpului din care veneam.” – Sorina

Tom Cruise și rufele murdare

Tom Cruise si rufele murdare„Nu am o pasiune teribilă pentru Tom Cruise… și nici el pentru mine, din câte știu, dar într-o noapte, am visat că eram în concediu în Italia, și nu oriunde, ci în laguna Orbetello, unde aveam o vilă. Totul era minunat, eu aveam vilă și eram în concediu:))))). La un moment dat, cineva a venit în cameră și mi-a spus că în vila de peste drum locuia nimeni altul decât Tom Cruise. A doua zi, pe când eu îmi beam cafeaua în terasa casei, l-am văzut pe Cruise cum își bea și el cafeaua în terasa vilei de vis-a-vis. Neștiind ce conversație să leg, l-am salutat simplu, iar el a început să mă întrebe ce știu despre centrul istoric din Orbetello și de ce nu are voie să întindă hainele spălate în balcon. Ca să exemplifice, mi-a arătat niște tricouri pe care și le spălase la mână și s-a plâns că administratorul vilei nu îi dă voie să întindă rufele  la uscat… iar eu, ce era să fac??? I-am zis să vină la mine, eu eram proprietara vilei în care stăteam și nu mă deranja dacă Tom Cruise își întindea tricourile la mine în terasă. Când a ajuns la mine și l-am văzut de aproape, am fost foarte dezamăgită. Nu arăta așa ca-n filme… și din cauza dezamagirii m-am trezit-Rodica

  „Oh, shit!”

A Christmas Carol„Eram într-o bibliotecă imensă, cu săli mari și foarte înalte. Spațiile dintre rafturi erau foarte înguste și era întuneric… nici măcar nu reușeam să văd titlurile. Din capătul opus, venea Hitler, cu binecunoscutul său mers și cu figura aceea încruntată. Am vrut să mă întorc, dar mi-am dat seama că oricât de repede aș merge, tot m-ar prinde… dar instinctul de supraviețuire mă îndemna să fug. Am reușit să mă întorc și să fug repede printre rafturi. Deodată, o mână puternică m-a prins și m-a ridicat pe un dulap. Era Scrooge din „A Christmas Carol”. Mi-a spus că vrea să-i facă o farsă lui Hitler… așa că-l aștepta cu o găleată de smoală, pe acel dulap, iar când Hitler a ajuns în dreptul rafturilor unde eram noi, Scrooge a vărsat găleata cu smoală în capul lui Hitler. Știu că în realitate Hitler nu era mare fan al limbii engleze, dar la mine în vis a spus foarte clar: „Oh, Shit!”.”” – Rodica

                                             Fantomele de la Durmstrang

Fantomele de la Durmstrang   „Sigur v-ați dat seama că sunt obsedată de „Harry Potter” Cred că v-am înnebunit cu visele mele: ba Voldemort/Tom Riddle e la mine în pivniță și-mi degustă murăturile, ba dau peste Draco la țară, ba-l urmăresc pe Voldemort cu taxi-ul (bine că nu zbura, altfel ce făceam eu cu un amărât de taxi după el?), ba profesoara McGonagall e în aceeași încăpere cu mine…

   Ultimul vis avut nu este la fel de clar precum celelalte, dar știu sigur că era cu niște elevi de la Durmstrang. Mulți. Când îmi dau seama că de fapt erau fantomele acelor elevi. Era plin cu fantome de la Durmstrang! Măcar să-l fi văzut pe Krum, dar nu! Numai fantome. N-aș ști să vă spun mai multe, pentru că nu-mi amintesc. Și rău îmi pare! M-am trezit ofticată că n-am visat mai clar și că nu-mi aminteam mai multe! Era ca amintirea alterată a lui Slughorn (cunoscătorii știu). Măcar la el era clară până într-un punct… Visul meu a fost vag de la început, dar măcar știu sigur despre ce era vorba.” – Sorina

Știți deja: dacă aveți vise asemănătoare cu acestea, așteptăm să ne povestiți!

Surse foto:

http://www.twitter.com

http://harrypotter.wikia.com

 http://mirunastanculescu.ro/2015/03/19/care-este-diferenta-dintre-vise-si-indeplinirea-lor/

  Lectură din TRADO la Noaptea Literaturii Europene de la București, din 9 septembrie

   Editura Nemira participă la Noaptea Literaturii Europene de la București din 9 septembrie 2016 cu 3 evenimente de excepție: o lectură în premieră din cartea de poezie Trado, de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad, un performance pornind de la Sabia destinului de Andrzej Sapkowski, cu Lari Giorgescu și percuționistul Lucian Maxim, și o lectură din În noaptea timpului de Antonio Muñoz Molina făcutăAthena Farrokhzad. Foto de Rosie Alm de actorul Ionuț Grama.
      În cadrul programului propus de Institutul Cultural Român la Casa „Ion Mincu” (str. Pictor Arthur Verona nr. 19, cu începere de la ora 19.00, va avea loc o lectură în premieră din volumul TRADO, scris de Svetlana Cârstean împreună cu poeta suedeză Athena Farrokhzad și care apare în această toamnă la Nemira.
      Athena Farrokhzad va participa via Skype la invitația Svetlanei Cârstean, iar cele două autoare vor recita din Trado  și vor ilustra modul lor de lucru de la distanță. Următoarele trei sesiuni se vor desfășura în lectura Svetlanei Cârstean din volumele sale de poezie și vor fi completate de intervenția artistului vizual Mihai Barabancea și a muzicianului Cătălin Crețu.
       Svetlana Cârstean (n. 1969, Botoșani) a debutat în 1994, în cadrul volumului colectiv Tablou de familie. Volumul individual, Floarea de menghină (2008) Svetlana Carstean. Foto Claudiu Popescua fost recompensat cu Premiul pentru Debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut „România literară”, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” și Premiul Radio România Cultural. Floarea de menghină a fost publicată în Suedia la editura Rámus, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. În 2015 a apărut Gravitaţie (Editura Trei), recompensat cu Premiul pentru Poezie 2015, al revistei Ateneu. În 2016, împreună cu Athena Farrokhzad, a lansat în Suedia un volum comun de poezie, Trado, la editura Albert Bonnier. A coordonat, timp de cinci ani, la editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), propria colecţie de poezie, Cercul Poeţilor Apăruţi. Versiunea românească a volumului Trado va apărea, în luna octombrie, la editura Nemira.
      Athena Farrokhzad (n. 1983, Teheran) a publicat în 2009 două antologii de poezie, Manualen, împreună cu Tova Gerge, și Ett tunt underlag în colaborare cu grupul de poezie G=T=B=R=G. A editat antologia de poezie Omslag alături de Linn Hansén. În 2013, a lansat colecţia de poeme Vitsvit, apărută apoi și la editura Pandora M, în traducerea Svetlanei Cârstean. A fost distinsă cu Karin Boye Literary Prize și Stora Läsarpriset (Grand Reader’s Prize).

by -
15

“Nimeni nu e atât de rău încât să nu poată fi educat.”

Horaţiu- creatorul poeziei minţii

Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus )hoartius

   Poet antic roman din perioada denumită “perioada de aur“a literaturii romane sau “epoca augustană” între 43 Hr şi 14 d Hr.

   Născut în sudul Italiei la Venosa pe dată de 8 decembrie 65 i.Hr.Horaţiu provine din familia unui libert (sclav eliberat). La vârsta de 20 de ani pleacă din Roma la Atena pentru a-şi desăvârşi educaţia, la 22 ani primeşte titlul de tribun militar, iar la scurt timp după asasinarea lui Cezar devine partizan la republicanilor.

    La studiile efectuate în Atena, Horaţiu se ocupă, în special de filozofie şi poezie, aspect resimţit în întrega opera a autorului. ”Opera lui Horaţiu, prin concepţia filosofică, spiritul ei larg, lirismul avântat, înclinaţia satirică, ironia fină, elegantă şi concizia, varietatea de ritmuri a versurilor, valorificarea experienţei umane şi artistice în funcţie de principiile morale… Seninătăţii, echilibrului armonios din meditaţiile horaţiene îi corespunde o artă literară întemeiată pe simetrie, pe stăpânirea raţională a expresiei. “

“ Creaţia lui Horaţiu, un maestru fenomenal al versului, creatorul poeziei minţii, strălucitoare şi armonioasă, este una dintre culmile literaturii latine pe care el a îmbogăţit-o prin noile măsuri ale liricii greceşti.”

Cele două cărţi cu satire, denumite de autor Convorbiri cuprind 18 poezii inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius care “în cele 30 de cărţi de satire ale sale, stabileşte tiparele genului, impunându-i caracterul satiric în accepţiunea de azi.”

Ulterior poetul a scris Cartea Epodelor, iar în cea de-a doua parte a vieţii, cele patru cărţi de ode intitulate  „Carmina” şi două cărţi denumite Epistulae („Scrisori”) în anul 20, respectiv 13 i.Hr.

În anul 19 i.Hr., Horaţiu primeşte distincţia de “Poeta laureatus”. Câţiva ani mai târziu, în anul 8 i Hr,  la data de 27 noiembrie Horaţiu moare, el fiind înmormântat la Roma pe colina Esquilina.

Citate:

“ Dacă nu vrei ca prietenul să-ţi observe cocoaşa, nici tu nu te uita la negii lui.”

“Nimeni nu e atât de rău încât să nu poată fi educat.”

“Supune-ţi natură proprie, căci dacă nu o vei învaţa să ţi se supună, te va constrânge să i te supui .”

“Alergăm după fericire până departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape.”

“Cine îmbină utilul cu frumosul întruneşte sufragiile tuturor.”

“Bucură-te de ziua de azi, încrede-te prea puţin în cea de mâine.”horatius 2

“Cel invidios slăbeşte din cauza prosperităţii altuia.”

“O vorba de duh aduce adesea o dezlegare mai bună şi mai durabilă în lucruri decât asprimea.”

“Dorinţa de a ne feri de o greşeală ne împinge la alta.”

“Trăieşte, aminteşte-ţi ce scurtă este viaţă.”

“Vom ajunge cu toţii în unul şi acelaşi loc.”

“Virtutea părinţilor e o zestre bogată.”

“Dacă nu alergi cât eşti sănătos, va trebui să alergi când te vei îmbolnăvi.”

“ Cumpătatul nu seamănă cu zgârcitul.”

“Teme-te de laudele deşarte, învelite în blana vulpii.”

“Orice ai turna întru-un vas murdar, sigur se va acri.”

“Stăpâneşte subiectul – cuvintele se vor găsi.”

“Trăieşte clipa!”

“N-a trăit rău nici cel care s-a născut şi a murit necunoscut.”

“Încerc să supun împrejurările şi nu mă supun lor.”

“Prudenţa nu e niciodată excesivă.”

“Multe se pot naşte din ce a murit déjà.”

“Suntem doar pulbere şi umbră.”

“Cine ştie, vor adaugă zeii şi ziua de mâine zilelor déjà trecute?”

“Uneori chiar şi bunul Homer moţăie.”

“Cel păţit se teme.”

“Zgârcitul seamănă cu un nebun.”

“Cel fericit şi cel trist nu se suportă unul pe altul.”

“Află ce caracter are prietenul ca să nu ajungi să-l urăşti.”

“După o oră urmează o zi.”

“Am ridicat un monument mai trainic decât bronzul.”

“Acasă mă bucur de timpul liber.”

“Eu nu mai sunt cel ce-am fost odată.”

Voi încheia acest articol cu un vers plin de înţelepciune al marelui poet:

 “”E o măsură-n toate: tu, drumul drept îl ține
Și nu călca hotarul pus între rău și bine”

Cu drag, Iliuţa.

Filându-l pe Voldemort în taxi

Vise literare (III) – Filându-l pe Voldemort în taxi, La plajă cu Sadoveanu

   Pentru că au fost cereri, am hotărât să facem o trilogie a viselor literare. Introducerile sunt de prisos, așa că haideți să vedem ce scriitori/personaje am mai visat:

Filându-l pe Voldemort în taxi

Vise literare (III) - Filându-l pe Voldemort„Am visat că… îl urmăream pe Voldemort cu un taxi! Vroia să-l omoare pe nepotul profesoarei mele de franceză și eu încercam să-l opresc! Culmea că nici nu știu dacă profesoara mea de franceză are vreun nepot! Dar în vis avea, era fiul surorii ei (nici dacă are vreo soră în realitate nu știu, dar ce mai contează?). Și ea (profa de franceză) îl ascundea pe nepot de Voldemort la ea acasă. Voldemort era într-o mașină și eu într-un taxi, îi spusesem taximetristului să urmărească mașina. Știu că stăteam pe bancheta din spate, mă ascundeam după Vise literare (III) - Filându-l pe Voldemortscaunul șoferului (Voldemort nu trebuia să-și dea seama că eu îl urmăream) și mă uitam cum schimba șoferul vitezele. Asta pentru că în realitate mi se pare o adevărată filozofie să știi să schimbi vitezele ).  Cum îl urmăream noi așa, aud niște râcâituri, din ce în ce mai intense și deodată… miau! Mă trezesc și dau cu ochii de pisica mea, cocoțată pe gratiile ferestrei și urcându-se pe galerie.” – Sorina

Coșmarul cărților dispărute

„Acum vreo trei săptămâni, la serviciu, mi-a căzut în cap o carte (ca și cum nu eram suficient de zăpăcită). Vise literare (III) - Filându-l pe Voldemort cu un taxi, La plajă cu SadoveanuCartea era una destul de groasă și nu mi-a fost chiar foarte comod. Era un manual de medicamente. Întrebându-mă ce semn o fi acesta, am adormit gândindu-mă la manualul acela verde, gros și plin de termeni ciudați pentru mine. Imediat ce am închis ochii, m-am trezit din nou la serviciu, înconjurată de cărți… doar că, de această dată, toate cărțile erau identice. Toate cărțile erau acel manual de medicamente, iar eu mă întrebam cine  l-o fi scris: Tolstoi sau Dostoievski. În mintea mea, autorul nu putea fi decât unul din aceștia doi. Pentru că în librărie era întuneric, am început să pășesc printre rafturi, până am ajuns la rafturile unde eu știam că erau cărțile lui Dostoievski. Nu mai era nici un roman de-a lui… ci numai manualul acela care apărea obsesiv peste tot. Pe unul din rafturi, am găsit o scrisoare prin care eram anunțată ca a doua zi să pregătesc toate cărțile lui Dostoievski pentru un client… iar eu nu aveam nici o carte de-a lui… ci doar manualul de medicamente. Toată noaptea m-am chinut să găsesc o explicație, o soluție… ce aveam să fac a doua zi… unde dispărură toate cărțile????  Am fost foarte bucuroasă să constat că, la serviciu, toate cărțile erau așa cum trebuie să fie.” – Rodica

Orașul de deasupra balconului

orasul-de-deasupra_1_fullsize„Eram în vacanță și dormeam. De regulă, somnul îmi este deranjat mai degrabă de stimulii vizuali decât de cei auditivi. Cu alte cuvinte, mă deranjează mai tare și mă poate trezi o lumină aprinsă decât un zgomot. Poate să țipe cineva pe afară și nu mă trezesc, dar dacă aprinzi lumina, am impresia că-mi bagi lanterna în ochi și strig ca o căpiată: „Stinge lumina aia!”. De asta nu suport nici lumina lunii când dorm, dar asta e altă poveste.  Dormeam și deodată, în toiul nopții, percep o lumină. Soare. Soare noaptea. În starea dintre somn și trezie, știam că e noapte. Și mai știam și că eram în romanele Nicoletei Tudor și că lumina era de la cei de pe cealaltă planetă, care aterizaseră la noi.  Mă trezesc eu de-a binelea și nici urmă de extraterestru sau personaj din cărțile Nicoletei Tudor. Lumina venea de pe balcon, cel mai probabil de la vecinii de hotel. Sau de undeva de afară…”  – Sorina

 

La plajă cu Sadoveanu

„Am visat că eram la plajă… și nu oriunde, ci undeva pe o insulă de la marginea oceanului. Lângă mine, dar Vise literare (III) - filându-l pe Voldemortpe un prosop separat, Sadoveanu. Ursuz rău și foarte indispus. Nu puteai să legi o conversație cu el. Doar că eu, văzându-l, m-am grăbit să-l întreb dacă nu știe ce ocean e: Pacific sau Atlantic. El s-a enervat teribil și a zis că nici acolo nu poate să aibă liniște, iar eu m-am supărat pe el și i-am spus că nu-mi place nimic din ce a scris. La un moment dat, în cearta iscată între noi (la un moment dat m-a făcut chiar „impertinentă”), a apărut un om foarte mic care ne-a certat că suntem doar noi și că suntem incapabili să ne înțelegem. Mie mi-a fost rușine, dar simțeam că el nu avea același feeling.”  – Rodica

Voi visați personaje sau scriitori? Așteptăm răspunsuri!

 

Sursa foto: www.photo-dictionary.com

Tagul Premiile Liebster versus Testul Book bloggerilor

     Îmi plac provocările pe care le primesc și chiar dacă nu le onorez imediat, fac tot ce se poate să mă revanșez. Pentru a fi mai interesant totul, m-am decis să le reunesc și să răspund la cerințe.

Premiile Liebster

  Provocarea a fost lansată de Cătălina Radu-We are Women of Letters și din moment ce a aruncat mănușa, trebuie să mă conformez regulilor de joc.

  Pașii pe care trebuie să-i urmezi dacă ai fost nominalizat:

liebster-award-logo

  1. Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat și menționează-i blogul.
  2. Listează regulile în postarea ta.
  3. Afișează premiile Liebster undeva pe blogul tău.
  4. Răspunde celor zece întrebări prevăzute de persoana care te-a nominalizat.
  5. Scrie zece lucruri random despre tine.
  6. Nominalizează 5-11 blog-uri și informează-le că au fost nominalizate.
  7. Asigură blogurile pe care le-ai nominalizat cu zece întrebări.
 10 lucruri random despre mine
  1. Atunci când citesc mă rup de realitate, nu văd și nu aud ce se întâmplă prin jur (sunt un fel de vânătoare de pokemoni literari :p )
  2. Ruptul hârtiei mă relaxează (dar nu hârtii de 500 de lei) :)
  3. Trezitul de dimineață este o plăcere doar dacă plec în vacanță
  4. Atunci când mă enervez pe cineva, evit să înjur, dar trântesc o ușă.
  5. Colecționez magneți de frigider
  6. Îmi plac cărțile siropoase
  7. Mă simt bine pe tocuri :)
  8. Dacă aș avea puteri miraculoase, mi-aș dori să schimb destinul cuiva
  9. Sunt atentă la detalii

     10. Ocazional confecționez obiecte handmade

   Întrebările la care am răspuns:

   1.Îţi plac cărţile clasice sau cele moderne/contemporane? De ce?

   Am citit destui clasici, acum mă bucur de cei contemporani. Sunt la îndemână și modul lor de a scris este mai puțin greoi. Mare parte a stilului lor se datorează vremurilor, cenzurii, dar și etichetei, acum totul s-a schimbat și fiecare scrie liber despre orice îi face plăcere.

    2. Dacă ai scrie o carte, despre ce ar fi?

   Dacă aș îndrăzni, probabil aș apela la ceea ce mi-ar trece prin minte și aș posta sub anonimat pe wattpad. Este o platformă utilizată de mulți autori și dacă mai aveți răbdare vreo câțiva ani, cred că născocesc și un subiect decent până atunci. :)

    3. Ce supererou ai vrea să fii? De ce?

    Supererou? Sincer, nu m-am gândit, dar poate mi-aș dori să îmi depășesc starea de comoditate și să folosesc puterile supranaturale în slujba binelui. Cred că ar fi minunat să fiu vreun serafim precum Akiva din Născută din fum și os. Țineți cont că personajul era un înger cu aripi la care adăugați și câteva tatuaje sexy. :p

    4. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o ever?

    Fiecare carte are farmecul ei, una mai bună decât alta. Acum mulți ani cea mai bună carte ar fi fost scrisă de Jules Verne, astăzi aș alege altceva, dar mă voi abține să nominalizez, mi-ar fi greu.

    5. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o anul acesta?

    Cea mai bună carte a fost Balanța puterii, atunci am simțit că îl pierd pe Alex Therein, un personaj puternic, un fel de dulce și amar, dar unul indispensabil. Știam că nu trebuie să dispară, însă când s-a produs schimbarea nu mi-a plăcut.

     6. Cât de mult timp acorzi cititului?

     Depinde. Astăzi pot avea cinci minute libere, dar mâine pot citi și trei ore.

    7. Participi la vreun club de carte? Dacă nu, ai vrea?

    În Târgoviște există două astfel de cluburi, dar până acum nu le-am trecut pragul. Cărțile prezentate nu mi s-au părut atractive. Știu că sunt persoane care preferă un anumit stil, clasic, dificil, eu vreau ceva de actualitate. Decât să-l critic pe Marin Sorescu mai bine mă contrazic pe text la cărțile lui Radu Găvan :)

    8. Dacă ai putea schimba ceva la lumea în care trăim, ce ai face?

    Aș scoate din mintea oamenilor ura și dorința de răzbunare. Știu că ele reprezintă acel echilibru, dar atât de multe s-au întâmplat din cauza puterii și a voinței fiecăruia să domine națiunea, să producă dezastre încât m-aș bucura să le știrbesc aceste gânduri. Da, pare ceva boem, dar cui îi place să trăiască cu teama că mâine zona în care trăiește va primi „cadou” vreo bombă de bun venit.

   9. Cărţile te fac mai deştept?

   Nu știu dacă te transformă peste noapte, dar îți deschid orizonturi și cu certitudine aduc fiecăruia ceva bun. Personal, mă simt norocoasă, datorită lor s-a născut Literatură pe tocuri, am o prietenă/soră/parteneră cu care mă înțeleg de minune (doar o știți pe Iasmy alias Elis Ntco), iar alături de noi se află o echipă nebună și diferită. Cărțile fac minuni dacă știi cum să fructifici fiecare șansă.

   10. De ce crezi că nu citesc oamenii din zilele noastre?

   Din comoditate. Li se pare dificil să ia o carte și să o interpreteze. Sunt atâtea ispite care distrag atenția și aleg să vadă un film sau să se uite la o emisiune regizată.

    Întrebările mele pentru nominalizaţi:

     1. Dacă mâine ai pleca în vacanță, ce carte ai lua cu tine?

     2. Ai visat vreun personaj literar?

     3. Dacă ai avea lampa lui Aladdin la îndemână care ar fi prima dorință pe care ai vrea să ți se împlinească?

     4. Nominalizează o carte care te-a emoționat profund.

      5. Cum procedezi atunci când nu-ți place o carte? Continui să o citești sau o abandonezi după primele 60 de pagini?

     6. Care este autorul(autoarea) preferat(ă)?

     7. Obișnuiești să recitești cărți?

     8. Dacă ai putea să dai timpul înapoi ce anume ai schimba din jurul tău?

    9. Menționează trei cărți care nu ți-au plăcut și argumentează.

    10. Îți plac provocările literare? Dacă da, ce titlu ai dori să citești și nu ai reușit să-l abordezi până în prezent?

Testul Book bloggerilor

   Antoaneta și A.D. de la Drumul vieții vor să facă vara mai frumoasă celor din jur și au provocat bloggerii la o leapșă literară. Înainte de a pleca în vacanță le răspund cu drag la întrebări.

   1. Top trei lucruri care nu le suporţi la o carte.

    Probabil am multe nemulțumiri, dar mi se pare obositor scrisul mic (1), mă enervează cărțile de slabă calitate (2) și coperțile care nu transmit mesajul autorului (3). Sunt o cititoare care dorește perfecțiunea și chiar dacă ambalajul nu este relevant, el atrage și de foarte multe ori vinde o carte.

    2. Descrie locul tău perfect pentru citit.

    Anul trecut am citit într-un leagăn. M-am simțit minunat să citesc la umbra unui copac sau pe malul unui lac dimineața pe răcoare. M-aș bucura să retrăiesc acele clipe, numai când mă gândesc parcă mă apucă o stare de bine.

    3. Trei confesiuni legate de cărți.

    1. De fiecare dacă când citesc autori români am emoții. Foarte mulți au așteptări mari sau pur și simplu teama de a nu-i dezamăgi mă face reticentă să îi abordez. 2. Îmi plac finalurile fericite. 3. Citesc mai multe cărți în paralel :)

    4. Când a fost ultima dată când ai plâns în cursul lecturării unei cărți?

    Înainte să te cunosc de Jojo Moyes mi-a lăsat un gust amărui. La film am plâns, iar cartea mi-a lăsat multe semne de întrebare. Orice scenariu aș fi ales, tot n-aș fi dat răspunsul potrivit pentru mine ca și cititor.

    5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

    Șase titluri, trei pentru lectură, iar restul pregătite pentru recenzii. Înainte de vacanță vreau să prezint câteva sugestii cititorilor care urmăresc activitatea noastră zi de zi.

     6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

    De obicei aleg biscuiți sau un fruct ușor, dar nici înghețata nu este de neglijat.

    7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.

   1. Privilegii de Raluca Butnariu-scrie foarte bine historical romance, iar literatura română are nevoie de autori talentați. Surprinzător este că acțiunea deși desfășoară în Anglia nu simți nici măcar o clipă că este scrisă de cineva care nu a trăit în acele vremuri. Mereu am asemănat-o cu autoarea Judith McNaught. 2. Am o slăbiciune pentru titlurile care lasă goluri în stomac, iar Ugly Love. Despre fața urâtă a iubirii este cartea care mi-a demonstrat că autoarea Colleen Hover rămâne la sufletul meu. 3. Exorcizat de Radu Găvan-nu este o carte accesibilă, dar are suficiente mesaje ascunse. Realitatea poate fi crudă dacă este privită din anumite unghiuri, iar aceasta oferă alternative. Poți vedea că nu este ușor și poate cumva, vei prețui mai mult decât ai acum. Cartea o consider o lecție de viață, una scrisă foarte bine.

     8. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.

      Zâmbet, relaxare și emoție.

    9. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

    Dacă ar fi un secret nu l-aș divulga, dar mărturisesc că tratez cu respect cărțile și întotdeauna după ce le termin de citit arată ca noi. Prefer să nu le împrumut oricui sau dacă se întorc șifonate mă gândesc serios dacă vor mai pleca alte titluri a doua oară către aceeași persoană.

  Leapșa nu ar fi interesantă dacă n-aș da-o mai departe. Vă invit să alegeți ce provocare vă face plăcere cel mai mult și să o faceți cunoscută cititorilor voștri.  Chiar dacă am nominalizat doar câteva persoane, oricine este liber să o preia. (Întrebările se pot descărca din documentul word)

-Diana Neață-Illusion’s Street

– Alexandra Ali- Life is but a dream

Cuvinte Vrăjite

– Roxi Adina-Gânduri despre cărți

– Cosmin-Mes passions

– Laura Apetroaie-Bookcaffe

Cărţi care ne scot din minţi

   Citim cu pasiune și involuntar recomandăm celor din jur cărțile care ne plac, dar ce facem când avem în lista personală titluri care dintr-un motiv sau altul ne-au pus pe jar. Fie ne-a plăcut foarte mult și am așteptat cu nerăbdare să apară următorul volum dintr-o serie, fie efectiv am abandonat cartea de la primele pagini.

    Mulți dintre noi suntem atât de sârguincioși încât chiar dacă nu ne atrage foarte mult perseverăm pentru că nu dorim să lăsăm lucrurile neterminate, dar oare cum reacționăm la final? Ne bucurăm pentru reușită sau ne pare rău pentru timpul irosit? :)

   Laura Elena Apetroaie: O carte pe care o citesc greu este Toate sfârşiturile sunt la fel, Andrei Cioată. Subiectul este unul destul de des întâlnit în literatura română contemporană, dar cantitatea de dramă nu mă ajută deloc să evoluez lectura, să devorez cartea – aşa cum mi-am imaginat eu că se va întâmpla. O carte care mi-a răpit somnul prin clasa a XI-a am împrumutat-o de la colegă de bancă, iar peste ani am primit-o cadou tot de la ea. Romanul Noaptea samurailor, semnată Michael Crichton mi-a pus sângele în mişcare şi m-a făcut să uit de şcoală, de teme sau de faptul că citeam chiar şi în timpul orelor. Este o acţiune antrenantă, un roman japonez a cărui subiect şi intrigă te lasă fără suflare. Crime suspecte, căutări ale criminalilor şi tot ce se petrece pe lângă, creează o atmosferă fierbinte, ce te ţine pe jar de la prima pagină până la ultima. O carte pentru care încă vreau o continuare se numeşte Frumuseţi monstruoase, Marina Neagu, căci am rămas cu atât de multe întrebări, încât nu suport dacă nu aflu ce se mai întâmplă! La cărţi care mă enervează şi pe care nu le-am citit sunt cele din Colecţia Top 10+ de la Polirom. Pentru că au un scris înghesuit şi minuscul… Şi-mi trebuie lupă ca să citesc – aş citi o pagină în zeci de minute. Şi ştii ce este şi mai frustrant pentru mine? Faptul că nu pricep de ce scrisul e atât de mic dacă acea carte nu are mai mult de 150-200 de pagini.

    Sorina Ciocârlan: în şcoală m-a terorizat “Moromeţii”. Mi s-a părut atât de plictisitoare…. nu ştiu de ce m-am ambiţionat eu s-o termin, că am tras de mine. Din cele mai recente, “Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath mi s-a părut o porcărie, nici n-am terminat-o. Și aveam aşteptări de la ea, era lăudată. Acum, două cărţi controversate :))) . De vorbă cu Emma“, unde chiar eu i-am făcut recenzie şi “Cămaşa lui“. Două cărţi lipsite de valoare, alcătuite numai din citate. totuşi, “De vorbă cu Emma” e un pic mai bună, aş zice lucrare de doctorat pe lângă “Cămaşa lui”, care e groaznică.

     Rodica Puşcaşu: Aveam de citit „Baltagul”, iar titlul mi s-a părut atât de dur, încât nu am reuşit să citesc, la vremea respectivă. Era de parcă deschizând filele cărţii, privirea mea ricoşa instant. Nici subiectul nu mă atrăgea prea mult. Dar, neavând altă soluţie, într-o vacanţă a trebuit să fac un efort uriaş şi s-o citesc. Acum văd altfel lucrurile… am învăţat să nu mai judec o carte nici după titlu, nici după copertă.

      Măli: Singura carte pe care pur şi simplu nu am putut să o termin de citit este „Fluturi” de Irina Binder. De ce? Sunt contradicţii peste contradicţii, greşeli gramaticale şi incoerenţă între fraze. Pe lângă asta, aş adăuga şi că lipsa de modestie şi eleganță a personajului principal fac ca aceasta să cadă uşor în penibil. Ce cred eu că a prins la public, sunt citatele acelea distribuite pe facebook, care apropo, nu ştiu dacă doar eu m-am confruntat cu déjà-vu-ul că le-am mai citit şi prin alte cărţi. Părerea mea? E că sunt cuvintele schimbate, uneori sunt trecute sinonime, pentru a lăsa impresia că citatul îi aparţine defapt autorului. Nu o consider o lecţie de viaţă sau o carte din care aş putea să învăţ, ţinând cont de stilul de viaţă al personajului şi circumstanţele în care se petrece acţiunea; nici măcar nu consider că e reală povestea!

     Crina Stanciu O carte pe care cu greu am putut-o termina a fost “Baltagul”. Nu mi-au plăcut modul în care erau conturate personajele, firul narativ. Felul de a scrie al lui Mihail Sadoveanu nu m-a atras, încercam, dar fără succes să merg mai departe. O contribuţie să zic, negativă, în privinţa autorului mi-a creat-o un volum de istorie care arată cu câtă uşurinţă autorul s-a dedat comuniştilor, în vreme ce alţii sufereau în temniţă şi chiar mureau. Am judecat cartea după autor şi nu sunt mândră de acestea. În final am citit-o cap coadă şi am reuşit să depăşesc un “obstacol” literar.

    Maryliyn: Eu am o problema cu literatura şcolară care mi se pare depăşită. Şi nu doresc acum să ştirbesc reputaţia lui Rebreanu şi Preda, dar “ţăranul român avid după pământ” care-şi “altoieşte” nevasta după câteva pahare…. parcă nu mă atrage. Şi, dacă nu mă atrage pe mine, care pricep acolo ideea, nu e de mirare că se iau la Bac note de toată laudă. :) Am mai zis eu … prea multă dramă zilnică pentru a o mai înghiţi forţat şi pe cea din cărţile vechi. Mi-a spus cineva “Da’ ce vrei, dom’le, să băgăm Sandra Brown?” Nu pot decât să mă amuz deoarece prefer Sandra Brown decât scenele dezgustătoare din Patul lui Procust sau violul din Răscoala… sau aluziile voalate prost din Ion. Îmi imaginez că după lecturarea clasicilor români … natalitatea va creşte simţitor. :))) Revenind la literatura din zilele noastre … m-a terminat psihic Maestra. Vai, Doamne! Scârboase descrieri. Nu degeaba am recomandat lămâile. Multe lămâi. Şi am citit greu şi Calea Regilor. Atâtea descrieri că nici nu mai am nevoie de ghid. Cunosc cadrul acţiunii şi cu ochii închişi. :) Cam atât la mine. Sincer, nu-mi doresc cărţi care să mă “tortureze” . Ideea principală e că lectura să mă relaxeze şi să mă rupă cumva de cotidian.

    Adrian R. Ivan O carte care mie chiar nu mi-a plăcut a fost “Mă numesc Salma” de Fadia Faqir. Trebuie să recunosc că subiectul cărţii a fost unul destul de nou pentru mine. O idee destul de interesantă, însă modul de scriere a fost cel care a lăsat de dorit. Au existat tot felul de schimbări temporale ceea ce a făcut totul extrem de derutant. Fără nicio avertizere în prealabil, personajul principal care este şi personaj narator trecea de la o perioadă la alta, lucru care mi s-a părut foarte confuz şi care mi-a îngreunat foarte mult lectura. Iar un alt aspect care nu mi-a plăcut a fost faptul că au existat descrieri prea lungi, prea languroase şi uneori prea pretenţioase. O carte dificilă…

    Dana Burda Cu greu pot găsi o carte care nu mi-a plăcut chiar deloc. Am citit cu dificultate Groapa de Eugen Barbu sau Bărăganul de V.E. Galan cărţi de mult uitate. Dar nu mi-a plăcut Eugen Barbu pentru că l-am citit la o vârstă nepotrivită. Mie spre exemplu mi-a plăcut enorm Sadoveanu în tot ce a scris, dar mai puţin Marin Sorescu. Am citit romane obscure de război uitate de mult şi m-am încăpăţânat să citesc tot ce a scris în stilul lui greoi Henry James. Mi s-a părut dificil şi nu foarte atractiv Kafka şi nu am fost foarte convinsă de romanele lui Mircea Eliade nici măcar de Noaptea de Sânziene că mi-am spus după ce l-am terminat de citit cum e posibil ca unii oameni să fi făcut închisoare ani de zile pentru un asemenea roman searbăd?!? Nici mie nu mi-au plăcut volumele Crossfire de Sylvia Day aşa că nu le-am terminat pe nici unul şi le-am dăruit cuiva care şi le dorea. Dar şi în plăcutul cărţilor ca peste tot unde e vorba de alegeri subiective este de gustibus… Mult succes Laura!

     Vero: Cartea care m-a plictisit enorm e Biblia pierdută. Ştiu că unii o să se supere, dar nu am putut trece de 300 de pagini. De ce? Autorul încearcă să ofere foarte multe informaţii, ceea ce nu i-a reuşit e să le aşeze într-o poveste fără să plictisească şi mai mult cartea conţine foarte multă istorie, plus informaţii care nu au nici o legătură cu conţinutul cărţii. De exemplu costul sicriului cântăreţului Michael Jackson de 37.000 dolari. Deşi cartea are o publicitate exagerată, risc să nu fiu de acord cu autorul că e cartea cea mai vândută în ultimii 20 de ani, cine poate dovedi?

Ex: Cap. 69 pag. 252

Biblia pierduta

      Nicol: Că tot veni vorba de ce ne place şi ce nu? Păi, în primul rând, nu pot să termin seria Cincizeci de umbre ale lui Grey. Am toată seria, dar citită doar un volum şi jumătate. Motive? În primul rând ţin să precizez că femeia a fost doar un obiect de decor în faţa bărbatului, încă din cele mai vechi timpuri. Bine, şi acum este un obiect, sau o fiinţă asupra căruia bărbatul are drept de viaţă şi de moarte, dar în unele state, nu precizez în care, nu vreau să isc polemică. Lupta grea pentru drepturile femeii, este arhicunoscută, iar în Cincizeci de umbre, întoarcerea femei la rolul de sclavă sexuală, la ceva ce nu vrea, apoi se înjoseşte şi vrea, mi-a lăsat un gust amar. Ştiu că o să se îndrepte, au încercat prietenele mele să îmi spună, dar, nu şi nu, nu reuşesc să pun mâna pe cărţi. Cine ştie, poate cândva… O carte m-a mai enervat este Plăceri interzise-Deanna Lee, la fel o carte în care sado-maso, este la el acasă.  Ştiu, sunt persoane pe care nu le deranjează, dar pe mine una mi-a lăsat un gust amar. Nu cred că aş mai citi aşa ceva vreodată. În această carte, comparativ cu Cincizeci de umbre, net este mai proastă. Ei, ce să îi faci, fiecare cu gusturile sale. Vreau să mai precizez o carte pe care aş dori să aibă continuarea seriei tradusă-Nopţi de patimă-J.R. WARD, sunt o echipă de vampiri, nu mă dau în vânt după acest gen, dar această carte mi-a plăcut enorm, eu sper, şi sper…poate odată şi odată va avea traducerea.

   Mili: Fără să vreau mă gândesc la cărțile pe care le-am citit pe bandă rulantă în liceu. Foarte multe plictisitoare, fără să le înțeleg în totalitate, dar utile pentru evoluția școlară. N-am fost prietenă cu Moromeții, volumul doi practic m-a adormit și da, am urât acea parte. Am renunțat din prima când am început să citesc Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș. Chiar nu știu de ce mi-am propus să abordez asemenea gen. În timp am încercat să găsesc zona de confort literar care să mă reprezinte. Știu că părerile sunt împărțite, dar cititul este subiectiv (nu aruncăm cu pietre, doar ne respectăm opiniile diferite) :) Voi nominaliza câteva cărți care m-au făcut să trag de ele și la final să mă bucur când am reușit să văd ultima pagină (da, și eu mă mir că le-am terminat): Un nou început de Mazo de la Roche (în loc să-mi stârnească interesul, mai rău m-au enervat personajele din carte. Atmosfera este anostă și în loc să te facă să dai pagina, mai bine îți vine să o închizi definitiv); Octopussy de Cristina Boncea (subiectul a fost inedit, dar faptul că n-a fost dezvoltat pentru mine a lăsat de dorit. Am făcut abstracție de scenele ciudate de sex și de jucăriile pe care le foloseau fetele, dar dacă autoarea ar fi dat o altă nuanță romanului, poate că acum aș fi avut altă opinie); Quasar de Ana Mănescu (mi-aș fi dorit să-mi placă, dar din păcate nebunia nu este chiar zona mea de confort. Mi-a fost greu să înțeleg unele povești și chiar dacă are puține pagini, am citit cu pauze foarte dese). O altă carte care m-a scos din minți pentru că s-a terminat total aiurea a fost După ce ne-am întâlnit de Anna Todd-finalul este dezastruos. Începusem să mă obișnuiesc cu părțile bune și mai puțin bune, certurile, situațiile încerte și schimbările de temperament, dar nu mă așteptam la o lovitură de grație.  Mă opresc aici pentru că altfel ar trebui să lovesc în alte titluri și nu s-ar cuveni. :)

     Dacă și voi aveți cărți care v-au nemulțumit de-a lungul timpului, vă așteptăm punctul de vedere.

Cărți deschise pentru minți deschise!

Te așteptăm în librărie!

– ediția a VIII-a, 2016 –

Adresând cititorilor mesajul „Cărți deschise pentru minți deschise“, Editura Herald dorește să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărțile îl joacă în educația noastră non-formală: prin lectură, îi înțelegem mai bine pe ceilalți și reușim să ne facem înțeleși la rândul nostru, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Când deschizi o carte, de fapt îți deschizi mintea. Cărțile sunt chei aflate la dispoziția ta, pe care le poți folosi oricând și oriunde. Ele te ajută să descifrezi lumea și oamenii care te înconjoară, să te adaptezi la nou, beneficiind atât de înțelepciunea și experiența de viață a gânditorilor din trecut, cât şi de ideile revoluționare, de ultimă oră, ale specialiştilor contemporani.

Cărțile Herald sunt instrumente care îți deschid perspective noi, îți oferă răspunsuri la întrebări fundamentale și te ajută să gândești liber, să desprinzi propriile concluzii din torentul zilnic de informații. Nu ne propunem să edităm cărți pentru toată lumea, ci pentru fiecare. Astfel, selecția noastră de titluri se orientează spre definirea individualității și spre percepția clară a realității. Parcurgând texte fundamentale și domenii precum mindfulness, spiritualitate, parentaj, știință, psihologie, dezvoltare personală, fiecare poate găsi noi vehicule pentru a înainta pe propria cale.

În această vară, Editura Herald lansează ediția din 2016 a campaniei „Te așteptăm în librărie!“. Între 1 august și 1 noiembrie 2016, te invităm să intri în cele 150 de librării partenere din București și din țară și să descoperi cele 30 de cărți aflate în promoție.

„Un palid punct albastru” de Carl Sagan, „Geografia intimă a femeii”  de Natalie Angier, „În căutarea ființei” de G.I. Gurdjieff, „Tratat despre toleranță” de Voltaire, „Practica Zen” de Taizan Maezumi, „Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin, „Psihic și materie” de Marie-Louise von Franz, „Filozofia și practica buddhismului Tibetan” de Dalai Lama sunt doar câteva dintre titlurile pe care le vei găsi pe rafturile librăriilor începând cu 1 august 2016. Pe lângă cultivarea unei minți deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecționate.

Te așteptăm în librărie!” este o campanie cu acoperire națională, ajunsă la cea de-a VIII-a ediție, care a evoluat ca fenomen cultural ce încurajează lectura, orientează cititorul către alegerea cărților potrivite, atrage atenția asupra rolului de mediere culturală îndeplinit de librării și facilitează schimbul de idei.

Despre Editura Herald

Înființată în 1994, Editura Herald are un profil editorial structurat și coerent, dublat de calitatea înaltă a lucrărilor, fapt ce i-a asigurat o poziționare distinctă pe piața de carte și o prezență marcantă în domeniile: spiritualitate, religie, psihologie, terapie, parentaj, dezvoltare personală, istoria tradițiilor și filosofia culturii. 

Campanie susținută de:

Vivanatura, Itsy Bitsy, GoldFM, București FM, Radio România Cultural, Transilvania Expres, Radio Gaia, Radio Deea, Radio România Târgu Mureș, Radio Iaşi, Radio Renașterea, Bazavan.ro, dianasolomon23.wordpress.com, ARCUB, LiterNet.ro, Fundația Calea Victoriei, Bookblog, Literaturapetocuri.ro, Edu-News.ro, Suntpărinte.ro, Mămica Urbană, Gratuitor, Ziarul Metropolis, 4Arte, Agenția de carte, Bibliocărti, Bookaholic, Bookhub.ro, Blogul unei cititoare de cursă lungă, Bookuria, Cinemagia, Filme-cărți, GoKid, Hyperliteratura, Kreatoria, Pr Wave, Fundația Prețuiește Clipa, Rabbit Media, Raftul cu Idei, România Pozitivă, Self Care Center, Societatesicultura.ro, Sunt pitic, Montessano, Sayuki’s blog, Trăiește Conștient, Booktopia, Calendarul Magic, Senso TV, Tonica, LumeaMare.ro, România Liberă, Dă Mai Departe, Academia Cațavencu, Festivaluri Românești, Q Magazine, Vox Authors.

Află care sunt librăriile participante la campanie, titlurile selecționate și evenimentele organizate accesând site-ul Te așteptăm în librărie!.

Vise literare (II)-Trădarea lui Eminescu, Cu Voldemort  în pivniţă

Așa cum am promis, revenim cu alte „vise literare”. Dacă sunt mai spectaculoase decât cele din prima parte, doar voi puteți spune. Sau dacă seamănă cu vreunul din visele voastre… Să înceapă distracția!

     Cu Voldemort în pivnițăvise literare - partea a-II-a

„Cred că imediat după ce am citit „Harry Potter și Camera Secretelor” (fanii știu de ce atunci), am visat că la mine în pivniță se refugiase nimeni altul decât… Voldemort! (sau conform traducerii de atunci, Cap-de-Mort). Nu-l văzusem, doar știam că e la mine în pivniță și că-mi mănâncă murăturile! Nu mai știu ce s-a întâmplat, de fapt nu cred că s-a întâmplat ceva, că m-am și trezit. Măcar să fi fost Tom Riddle, ca în carte… Dar n-am să aflu niciodată sub ce formă venise la mine în pivniță, îmi pot doar imagina…” (Sorina)

                                                       vise literare                                        Dezamăgită de Creangă

„Eram pe prispa casei bunicilor mei și, la un moment dat, dinspre poartă apare Creangă mâncând semințe. Eu i-am făcut loc, sperând c-o să-mi povesească verzi și uscate, dar el s-a așezat și n-a făcut altceva decât să mănânce semințe și să arunce cojile pe jos.” (Rodica)

           Trădarea lui Eminescu

„Când învățam pentru admiterea la liceu, am visat că Eminescu era la mine în cameră și mi-a mărturisit că Luceafărul îmi era dedicat mie. Eu am alergat să-i spun asta profului de română și, în timp ce alergam, am căzut într-o groapă unde am stat până dimineață, iar când am fost găsită de o prietenă de-a mea, aceasta mi-a mărturisit că și ei Eminescu i-a spus același lucru. Am plâns amândouă, gândindu-ne pe care avea s-o aleagă… și m-am trezit plângând.” (Rodica)

 Ion și extratereștriivise literare II

„Eu m-am născut la țară… aveam o curte mare, cu mulți tei. Într-o noapte, am visat că la mine în curte au aterizat două nave cu extratereștri. Evident, mă căutau pe mine. Se pare că eram un exemplar pe care ar fi vrut să-l studieze cu mare atenție. Speriată, m-am baricadat într-o cameră și încercam să pun scaune în ușă ca să nu poată intra extratereștrii să mă răpească. Când să iau un scaun, îl văd, într-un colț al camerei, tremurând și el, Ion. Speriat mai tare decât mine. Mi-a spus că pe el l-au cercetat deja și că mai avea să trăiască doar vreo două ore. Eu am început să plâng, la gândul că și mie mi se va întâmpla la fel, iar Ion m-a speriat și mai tare, spunându-mi că pe femei le inseminează pentru perpetuarea speciei lor. A zis că pe Ana o inseminaseră deja, iar eu am făcut o criză și am început să-i arunc în cap cu ce aveam prin cameră.” (Rodica)

Aproape de Marc

aproape de marc „Ploua cu stropi grei și pantofii mei erau grei de atâta apă. Pe podul de pe râul Suceava eram doar eu și el. Purta o glugă și nu i se vedeau decât câteva șuvițe de păr rebele, care păreau să iubească ploaia aceea deasă. M-am apropiat de el. Nu mai era nimeni pe pod…

-Marc???

Simt cum mi se strânge sufletul într-un nod mare localizat în stomac. Cum e posibil să mi se întâmple asta? Oh, Doamne…

Marc se întoarce spre mine. E chiar el… cu gluga aceea, cu ochii lui care mă privesc acum.

-Am auzit c-ai vorbit frumos despre mine, mi-a vorbit privindu-mă seducător.

Am vrut să-i răspund, să-i spun c-am făcut și eu tot ce-am putut… dar el m-a întrerupt:

-Uite ce e… peste două ore trebuie să mă întorc în carte, cum vrei să petrecem acest timp?

-Să mergem la mine, să ne uscăm, i-am propus.

Ne luăm de mână și pășim prin ploaie.

-Ți-e frig? m-a întrebat și m-a acoperit cu hanoracul lui, fără să aștepte un răspuns.

Nu mi-era frig, dar era bine. Cu toate acestea, pașii noștri se grăbeau spre casă. Mai aveam puțin până la intrarea în bloc. Un claxon infernal se auzi brusc în spatele nostru.

-Îmi pare rău, îmi spune, trebuie să plec… e o misiune specială…

-Nu pleca, te rog… fac un ceai extraordinar, încerc eu să-l conving, însă claxonul acela devine tot mai insistent, iar eu devin la fel de insistentă:

-Marc… nu pleca… ceaiul…

Deodată, o forță invizibilă mă zdruncină puternic. Deschid ochii.

-Trezește-te! E ora 7! În jumătate de oră trebuie să ajungi la job, îmi spune soțul meu, care mă privește nedumerit și nu înțelege cum de nu am auzit alarma telefonului.

-Job??? Iarăși am visat???

-Da… cred că visai. Auzi, aveți la job vreun coleg pe nume Marc? mă întreabă soțul, în timp ce mă ridic zăpăcită, cu părul vâlvoi.

-Aaa, nu… Marc e un personaj dintr-o carte, „Chaos”… îi răspund cu părerea de rău că n-am apucat să fac măcar un selfie cu Marc.” (Rodica)

Voi ce mai visați? Ceva personaje sau scriitori?

Surse foto: www.efemeride.ro, www.youtube.com

A sosit TIMPUL!

Vă recomandăm noul număr al revistei de cultură contemporană TIMPUL, nr. 208, din iulie 2016!

    Revista de cultură contemporană TIMPUL vă aduce în atenție numărul lunii iulie 2016.
     Nr. 208 al revistei va fi disponibil în scurt timp în toată țara prin rețeaua de distribuție Inmedio, rețelele de librării Humanitas, Cărturești (București, Cluj, Timișoara, Iași, Brașov) și Librarium (Timișoara, Cluj și Iași) și în format digital pe elefant.ro. Online, pe www.revistatimpul.ro, se regăsesc articolele din arhivă, precum și articolele ediției curente. Pentru a fi la curent cu toate noutățile, vă recomandăm să accesați și pagina de facebook a revistei TIMPUL și să vă abonați.

     În Editorialul din acest număr, Daniel Șandru analizează posibilitatea ca Iașul să poată deveni, în perioada 2016-2018, „un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele – unele tragice – care au pregătit apariția României Mari”.
    În paginile de Actualitate, Andrei Giurgia scrie despre Gărâna Jazz Festival, un eveniment care a împlinit 20 de ani, despre Festivalul de Film Istoric de la Râșnov, care va avea loc în perioada 29 iulie-7 august și despre Zilele Filmului Istoric în Bucovina/ Mitteleuropa Film Festival, care va avea loc în perioada 17-21 august.
    Numărul 208 al revistei TIMPUL conține un dosar special dedicat evenimentelor de comemorare a victimelor Pogromului de la Iași. În cadrul acestor pagini, Ovidiu Gherasim-Proca scrie despre expoziția Fragmente dintr-o viață, care poate fi vizitată până la finalul lunii august în spațiul Tranzit.ro/Iași. George Bondor semnează interviul cu Olga Ștefan, curatoarea proiectului Fragmente dintr-o viață, iar Raluca Vârlan o intervievează pe Caroline François, responsabilă de expoziţii itinerante în cadrul Mémorial de la Shoah din Paris, prezentă la Iași cu ocazia evenimentelor care au marcat împlinirea a 75 de ani de la Pogrom.
     În paginile Focus, coordonate de Radu Vancu, revista TIMPUL își face datoria de a marca centenarul lansării Manifestului Dada, construind în jurul acestei ediţii o anchetă la care a invitat trei poeţi pe cât de informaţi privind mișcarea Dada, pe atât de predispuși la explorări în zone poetice pe care avangarda le‑a făcut sesizabile pentru prima oară. Semnează opinii Cosmin Perța, Răzvan Țupa și Yigru Zeltil.
    Paginile 12-13 ale numărului lunii iulie al revistei de cultură contemporană TIMPUL sunt dedicate interviului realizat de George Bondor cu filosoful Ștefan Afloroaei, membru corespondent al Academiei Române, profesor la Universitatea „Al. I. Cuza”.
    În pagina Exclusiv, Adina Scutelnicu scrie despre unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de artă singulară din lume, Grand Baz’Art.    
    Din paginile de literatură, vă recomandăm poemele semnate de Dan Ciupureanu, Sînziana Şipoş și Emil Brumaru.

   Numărul 208 al revistei TIMPUL conține și alte articole, semnate de Simona Preda, Andrei C. Şerban, Ioan Şerbu, Andreea‑Gabriela Cioban, Maria Bilaşevschi, Oana Maria Nicuţă, Constantin Piştea, Angelo Mitchievici, Dana Ţabrea, Paul Mucichescu, Lucian Dîrdală, Bogdan Călinescu, Stelian Dumistrăcel, Roxana Patraş, Mioara Anton, Teodora Manea, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu și Radu Vancu.

by -
19

Sper că am venit în ajutorul celor care nu ştiu ce carte să înceapă în aceste zile toride de vară.

Cărţile lunii iulie-O carte citită la temperaturi extreme

    Păi, dacă tot am fost în concediu, evident la mare, am stat la prăjit, la propriu ca un rac, vreau să vă spun ce cărţi am selectat pentru luna aceasta. Evident vin cu cele mai bune din cele bune!
     Primul loc îl discută 2 cărţi- ZECE RESPIRAŢII SCURTE ŞI DUFF

           1. Zece respiratii scurter, de K.A.TukerZece respiratii scurte Ten Tiny Breaths de K. A. Tucker

    O carte care mi-a mers la suflet. Ştiu că a apărut de ceva vreme, dar abia în această lună am citit-o, evident nu am putut să o las din mână.
     Cu patru ani în urmă, viaţa lui Kacey Cleary a fost distrusă atunci când maşina în care se afla a fost lovită în plin de un şofer beat, omorându-i părinţii, pe iubitul ei şi pe cea mai bună prietenă a sa. Încă mai este bântuită de amintirea momentului în care a rămas prizonieră între fiarele contorsionate ale autoturismului, ascultând-o pe mama ei cum îşi dădea ultima suflare. Acum, Kacey vrea să îşi lase trecutul în urmă. Înarmată cu două bilete de autobuz, Kacey şi sora ei în vârstă de cinsprezece ani, Livie, fug din Grand Rapids, Michigan, pentru a începe o viaţă nouă în Miami. La început fetele se zbat să o scoată la capăt, dar Kacey nu este deloc îngrijorată. Ea poate face faţă oricui, în orice situaţie, cu excepţia vecinului său misterios din apartamentul 1D.
      Trent Emerson are nişte ochi albaştri în care arde un foc mocnit, gropiţe adânci şi pare să se menţină într-un echilibru perfect între a fi un tip simpatic şi unul dur. Călită fiind de trecutul ei tragic, Kacey este hotărâtă să ţină pe toată lumea la distanţă, dar atracţia lor este de netăgăduit, iar Trent caută cu disperare şi neîncetat o cale spre inima împietrită a lui Kacey, chiar dacă asta înseamnă că oricând poate să iasă la iveală un secret exploziv care va zgudui din temelii ambele lor lumi. Nota 10 pentru carte.

           Pe acelaşi loc 1 se situează-Duff, de Kody KeplingerDUFF Desemnata Uratica si DoloFana din gasca Fetelor de KODY KEPLINGER

    Bianca Piper are şaptesprezece ani, este o fire cinică, dar o prietenă loială, şi nu se crede deloc cea mai frumuşică din grupul ei de amice. Deşi prietenele sale sunt superbe, fiecare are complexele ei, iar prietenia şi îngrijorarea pentru Bianca, m-au făcut să le dau un 10 pe linie.
    Deşi este isteaţă, nu se lasă atrasă de şarmul fustangiului Wesley Rush, vedeta liceului. După ce o porecleşte DUFF-Desemnată Urâţica şi Dolofana din gaşca fetelor, Bianca îi răstoarnă un pahar de Cola direct în cap.
      Lucrurile nu stau aşa bine în familia Biancăi, iar ea caută cu disperare ceva care să o distragă. Aşa că îl sărută pe Wesley. Mai mult de atât, îi place. Dornică de evadare, Bianca începe cu el o relaţie secretă de tipul inamici cu beneficii.
    Dar apoi situaţia se schimbă. Wesley nu e deloc un tip superficial, iar viaţa lui e la fel de încâlcită ca a ei. Dintr-odată, îngrozită, Bianca îşi dă seama că e pe punctul de a se îndrăgosti de tipul pe care credea că îl urăşte cel mai mult. Dacă doriţi să aflaţi finalul cărţi, vă recomand să o citiţi. Evident are un 10 de la mine.

Locul 2 este ocupat de Magonia-Maria Dahvana Headleymagonia

    Încă de mică Aza suferă de o boală misterioasă de plămâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească, să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente şi să spere să reuşească să o ţină în viaţă. Mama sa, care este cercetător, a reuşit cumva să salveze câţiva ani în plus de şansa dată de doctori.
     Când Aza vede o corabie în cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar al medicamentelor. Dar Aza nu e sigură că nu e o halucinaţie. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.
      Doar cel mai bun prieten al ei, Jason o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason pentru care ar putea avea nişte sentimente mai mult decât prieteneşti. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmplă. Boala o doboară. Aza pleacă din această lume şi ajunge în alta.
     Deasupra norilor, pe un tărâm al corăbiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte.
    În Magonia, ea poate respira pentru prima dată, are o putere imensă pentru a schimba lumea. Când Magonia şi Pământul sunt în pragul războiului, Aza poate schimba asta.
     Ce se va întâmpla cu băiatul pe care îl iubeşte? Vă las să aflaţi voi toate detaliile din carte. Nota mea este 10.

Locul 3 este obţinut de către Blestemul Câştigătorului-Marie Rutkoskiblestemul castigatorului

    Kestrel, fiica unui general are doar două posibilităţii: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Într-un imperiu care se desfată cu războaiele şi cu înrobirea celor învinşi, Kestrel face parte din clasa câştigătoare. Poporul înrobit este sclav, iar Arin este un fost nobil ajuns sclav. Timp de 10 ani Heranii i-au suportat pe Valorienii, dar o rezistenţă din ce în ce mai mare se formează.
     Când Kestrel îl achiziţionează pe Arin, planurile sunt date peste cap, Kestrel se îndrăgosteşte de Arin, îl consideră sufletul pereche.
    Arin este un strateg al sclavilor, ceea ce face este pentru alungarea valorienilor din căminele heranilor. Din sclav, Arin ajunge stăpân, Kestrel ajunge supusă. Oare va reuşi tatăl să elibereze oraşul şi fiica? Relaţia dintre cei doi va rezista? Întrebări şi răspunsuri, doar citind această carte de nota 10.

Locul 4-Surori secrete, de Amanda Quicksurori secrete

    Ei, în această săptămână m-am ,,virusat,, cu cărţile Amandey. O autoare care îmi place mult, iar în cărţile sale găseşti tot timpul o acţiune alertă, mister, suspans, crime, şi o poveste frumoasă de dragoste.
     Pe vremuri Madeline şi Daphne erau la fel de apropiate ca nişte surori, dar secretul care le-a despărţit în pragul adolescenţei le-ar putea aduce moartea. Ele cunosc numele bărbatului care a încercat să o violeze pe Madeline pe când avea doar doisprezece ani, în hotelul bunici sale. Ştia că bunica l-a ucis, dar servieta aflată asupra sa o va zidi în pereţii hotelului. Ce conţine ea?
   După moartea misterioasă a bunicii, Madeline s-a întors în statul Washington, însă ultimele cuvinte a unui muribund i-au transmis un avertisment îngrijorător: secretele pe care le credeau îngropate în pereţii hotelului au fost descoperite.
    Acum, după aproape două decenii, prietenia şi teama le readuc pe cele două femei împreună. Cum nu se poate bizui pe poliţia locală, Madeline va apela la Jack Rayner, expertul care se ocupă de securitatea lanţului ei hotelier. În profida misterelor care-l înconjoară, Jack este singurul om în care are încredere, şi pe care îl doreşte.
    După ce li se alătură şi fratele lui Jack, Abe, un magician al computerului, cei patru declanşează lupta împotriva unui ucigaş, sau ucigaşi care nu se vor da înapoi de la nimic pentru a ascunde adevărul. Nota mea pentru carte este 10.

Locul 5, deşi este greu să aleg doar 5 cărţi, dar încerc, este ocupat de-Parteneri perfecţi, de Amanda Quickparteneri perfecti

    Joel Blackstone a petrecut zece ani ca să transforme Thornquist Gear dintr-un mic magazin local, într-un jucător important pe piaţa echipamentelor sportive şi de camping. Recompensa pentru munca sa era promisiunea bătrânului Thornquist de a-i vinde afacerea în mai puţin de un an. Din păcate bătrânul moare, şi îşi lasă moştenirea imperiului, unei nepoate din Vestul Mijlociu, nimeni altă decât o bibliotecară.
     Joel consideră acest lucru doar o piedică minoră-se va oferi pur şi simplu să cumpere compania de la ea.
     Leticia Thornquist este profund îndurerată de moartea unchiului său, şi vede în moştenire ocazia perfectă de a-şi schimba radical viaţa, mai ales după ce îşi surprinde logodnicul într-o postură extrem de compromiţătoare. Drept pentru care se hotărăşte să îşi dea demisia, să se mute în Seattle şi să preia conducerea companiei. Curând însă îşi va da seama că un obstacol major îi stă în cale-Jacke Blackstone.
    Prin urmare, cei doi se înfruntă cu înflăcărare pentru supremaţia în companie, dar în celelalte privinţe sunt parteneri perfecţi. Nota pentru carte este 10.

    Sper că am venit în ajutorul celor care nu ştiu ce carte să înceapă în aceste zile toride de vară. Dacă le-aţi citit, mă bucur, dacă nu, vă invit să o faceţi, veţi avea parte de toate elementele unei cărţi bune, relaxante, cu acţiune la cote maxime, tocmai bună de uitat grijile de zi cu zi.

Ați visat vreodată ceva neobișnuit? Vreun personaj de carte sau scriitor într-un context ciudat de familiar?

Vise literare – partea I-Idilă cu contele Vronsky, Vacanță rurală cu Draco

    Ați visat vreodată ceva neobișnuit? Vreun personaj de carte sau scriitor într-un context ciudat de familiar? Ați avut așa-zise „vise literare”? Nu, nu ne apucăm acum să vă descifrăm visele, să vă spunem că înseamnă cutare să visezi nu știu ce și așa mai departe. Sau mai rău, să vă psihanalizăm.

    Câțiva membri ai echipei Literatura pe tocuri s-au gândit să vă facă să zâmbiți puțin, printr-un articol mai… diferit. Așa că ne-am hotărât să povestim câteva vise năstrușnice, legate de scriitori și personaje din cărți.

anna karenina

     Pregătiți? Hai să facem o incursiune în lumea viselor:

Idilă cu contele Vronsky

„Eram în liceu și am avut de citit Anna Karenina. Ca și atunci când am citit „Maitrey” de Eliade, au urmat săptămâni întregi de vise care de care mai stranii. Iată unul dintre ele: eram la un bal rusesc și contele Vronsky dansa cu Anna Karenina, dar atunci când m-a văzut pe mine, a părut de-a dreptul fascinat. Nu știu cum a lăsat-o pe Anna, dar ne-am trezit amândoi într-un hambar, sărutându-ne. Dintr-o dată, încăperea s-a întunecat și în ușă a apărut Anna, cu o furcă în mână. Eu, speriată, încercam să-i spun că e căsătorită și ar fi mai bine să plece, dar ea, nimic… S-a năpustit în părul meu și a început să mă ciufulească rusește. Când m-am trezit speriată, motanul meu, Miron, torcea cu lăbuțele în părul meu.” (Rodica)

Draco Vacanță rurală cu Draco

    „Eram la țară, rudele mele se îndeletniceau cu câte ceva prin curte, iar eu am intrat în casă. Am început să mă plimb prin camere, vroiam să văd ce s-a schimbat de când fusesem ultima dată acolo. Era răcoare, plăcut, deschid o ușă și peste cine dau? Draco Malfoy (Reacredință, după vechea traducere) din Harry Potter, într-una din camere! Acum aș putea să spun că l-am întrebat ce caută acolo, că el mi-a spus în șoaptă: „Șștttt! Închide ușa! Nu mă da de gol! Sunt aici cu o misiune secretă!”. Eu gândindu-mă: „Aha, a venit după dragoni și vampiri! Dar stai așa, ăia sunt în Transilvania, aici e Oltenia! :))”. Dar nu. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Nu mi-a spus nimic Draco, pentru că m-am trezit imediat ce am deschis ușa, râzând de propria imaginație. Și chiar dacă mi-ar fi spus ceva, l-aș fi pus să repete sau să scrie pe ceva, pentru că englezii au un accent așa complicat….” (Sorina)

                                             Furia lui Dostoievski

    „Eram în liceu, ultimul an. Mare fan Dostoievski. Împreună cu niște prietene, ne-am hotărât să facem o dostoievskiședință de spiritism. Evident, eu am venit cu ideea să-l chemăm pe Dostoievski, care s-a lăsat rugat și nu ne-a îndeplinit cererea. Am fost foarte dezamăgită… dar în noaptea aceea, Dostoievski mi-a apărut în vis. Eram într-o pădure, iar Dostoievski purta o mantie lungă și neagră, iar eu tremuram de frică și știam că venise să mă pedepsească pentru că-i deranjasem liniștea de veci. Când a pornit spre mine, frica mea era din ce în ce mai mare și nu știam ce să fac. Am alergat, am alergat… până acasă. Dostoievski m-a privit cum baricadam ușa și a plecat, nu înainte de a mă amenința că le va spune totul alor mei… despre spiritism și despre faptul că fumam. Acesta a fost visul meu cu Dostoievski…. și nu l-am mai deranjat de atunci. Dar și el a fost fair play… nu le-a spus nimic alor mei.” (Rodica)

Maitreyi, în livadă la bunica mea

    „După ce am reușit să termin de citit Maitreyi (pentru că nu reușeam de plâns), am visat că eram la bunica vise literare - partea Imea în livadă, sub un vișin, stăteam de vorbă cu Maitreyi. A venit bunica mea și Maitreyi i-a povestit că taică-su nu o lasă să se căsătorească cu Allan. Bunica a privit-o în ochi și a întrebat-o câți ani are, apoi a certat-o, spunându-i că e rușine să fugă cu un băiat la vârsta asta. Și i-a spus să pună mâna să învețe. Maitreyi a început să plângă și eu nu știam cum s-o consolez. Apoi a venit taică-su, a găsit-o plânsă și s-a dus la bunica s-o întrebe de ce a certat-o pe fată. Bunica i-a ținut o prelegere și au plecat amândoi, iar eu o tot rugam pe Maitreyi să mă țină la curent cu ce se mai întâmplă… dar din păcate, n-a mai venit sub vișin niciodată.” (Rodica)

McGonagall  Bătaia din geam

„Acum mai mult timp, prin generală sau liceu, am visat că eram într-o cameră, împreună cu mai multe persoane (acum nu mai știu exact cine), doar că printre ele se aflau profesorul meu de matematică și… profesoara McGonagall din Harry Potter! Nu mai știu despre ce vorbeam, doar că stăteam într-o cameră, cu lumina aprinsă, și se auzeau niște bătăi în geam… Ploua foarte tare în vis, era furtună în toată regula, genul de zi mohorâtă, când stai cu lumina aprinsă toată ziua. Nu știu cine a spus să vedem ce se întâmplă, ce e cu bătăile alea; părea ca și când cineva sau ceva ar bate în geam… Nu, nu era Salcia Bătăușă (sau Plesnitoare), ci banalul vânt. Dar n-am mai aflat, pentru că m-am trezit, constatând mirată că zgomotele auzite în vis erau reale: era furtună și în realitate, zgomotul fiind produs de geamul trântit violent de vânt. Era la fel de întuneric ca în vis, chiar dacă lumina nu era aprinsă și nimeni nu mai era acolo în afară de mine. Eram doar eu și trista revelație că McGonagall, ca orice personaj din Harry Potter, există doar în carte/film.” (Sorina)

    A mai visat cineva personaje sau scriitori? Dacă da, așteptăm să ne povestiți într-un comentariu! Și fiți atenți, în curând va urma continuarea în alt articol!

VA URMA

 

Impresii? Păreri? Fiica tăcerii de Kim Edward

     În ,,alergătura” mea prin librăriile online, site-uri de edituri, etc. mi-a atras atenţia această carte ,,Fiica tăcerii de Kim Edward

,,Această dramă impresionantă începe într-o noapte de iarnă din 1964, când o furtună îl obligă pe doctorul David Henry s-o ajute pe soţia sa să-i aducă pe lume pe gemenii lor. Fiul, născut primul, este perfect sănătos, dar medicul recunoaşte imediat la fiica sa Sindromul Down. Pentru motive de a căror validitate încearcă să se autoconvingă, bărbatul va lua o decizie într-o fracţiune de secundă, care îl va bântui însă de-a lungul întregii vieţi. Îi cere asistentei sale, Caroline, să ducă fetiţa la un orfelinat. Însă femeia se hotărăşte să crească ea copilul şi se mută într-un alt oraş. O carte captivantă şi o poveste minunat urzită, despre vieţi paralele, secrete de familie şi puterea mântuitoare a dragostei.”

     Da, ştiu, poate s-a scris recenzii, dar mă interesează mai mult părerea voastră de cititori. A persoanei care nu scrie în fiecare zi, dar citeşte, şi prin cuvinte simple îmi poate da detalii importante. Cei care aţi citit-o, sau cei care ştiţi câte ceva despre ea, vreţi să împărtăşiţi cu mine impresiile voastre? Sau chiar dacă nu aţi citit-o, ce părere vă face?

     Ideea este că,  descrierea este bună, mă atrage, dar stiţi şi voi că de multe ori descrierea de pe coperta 4 nu prea reflectă ceea ce se află în interior. Adică te face să rămâi cu gura căscată, şi când citeşti cartea să îţi dai seama că nu a fost cine ştie ce de capul ei.

     Mă gândesc serios să facem mai des această treabă şi probabil o dată pe săptămâna să existe o carte pe care să o dezbatem împreună. Dacă vă place ideea poate fi o carte pe care o alegem noi sau o carte pe care o alegeţi voi. Ar fi interesant să stăm împreună la şuetă, fără să există o recenzie în prealabil. Ce spuneţi?

Acum revenid la cartea de mai sus, voi ce credeţi?
Merită să citesc această carte? Aştept părerile voastre!

     Făcând o paralelă cu ceea ce am scris mai sus, (în timp ce scriam am văzut parcă situaţia 🙂 ) am citit undeva, sau am auzit, nu mai ştiu exact, dar mi-a rămas în memorie şi o să scriu aşa cum am reţinut următorul text:

     O tipă era cam dezamăgită de bărbatul cu care începuse o relaţie, avea incertitudini în privinţa sentimentelor lui faţă de ea. Într-un sfârşit de săptămâna când mergea să îşi viziteze părinţii, undeva prin Haţeg, tot gândindu-se la relaţia ei, îi atrage atenţia o pajişte unde păşteau nişte oi, dar şi margaretele răzleţe din peisaj. Opreşte maşina, coboară, şi întinsă se duce şi culege câteva margarete. Se aşează turceşte şi începe să rupă petalele margaretelor: Mă iubeşte!,… Nu mă iubeşte!,…. Mă iubeşte!, …Nu mă iubeşte.! După trei margarete distruse, nu căpătase niciun răspuns concret şi se pregătea să mai culeagă câteva……..În tot acest timp ciobanul care păzea oiţele o privise, şi chiar auzise cum se chinuia sărăcuţa să afle nişte răspunsuri. Enervat că tipa se ridicase şi era pornită să mai culeagă un snop de margarete, se apropie şi îi zice: Auzi duduiţă, decât să distrugi mata peisajul oiţelor mele, nu mai bine te duci direct la bărbatul ăla şi îl întrebi dacă te iubeşte, şi după aia vii şi mai rupi margarete să afli : De ce, da, sau de ce, nu?

    Aşa şi eu cu postarea asta. Poate se găseşte cineva care să îmi spună: Auzi tanti, dar mai bine nu cumperi mata cartea, o citeşti şi vii şi ne spui şi nouă după aceea dacă se merită sau nu să o citim? 🙂 ))))))

Eu oricum aştept părerile voastre despre carte. Să citesc?!..Să nu citesc?1…Merită?!…Nu merită?!….!
Mulţumesc anticipat!margarete

,,-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința... am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe."

Ne vom întâlni dincolo

      Uneori ai impresia că problemele tale sunt cele mai grave, că nimeni nu ar putea înțelege ceea ce trăiești tu… dar apoi, sosesc momente în care viața te învață că există și oameni ale căror vieți duc poveri mai grele… și te consideri privilegiat. Așa se consideră și Ioana … privilegiată și fericită… mai ales după ce a trecut prin toate aceste încercări despre care am aflat și eu și le veți citi în paginile acestei cărți.

      De fiecare dată când mă aflam în fața acelui tabou, îmi venea să-i cer câte ceva… fie să mă vindec de cancer, fie să mor în somn, fără să simt nici o durere. Îngerul din tablou mă privea de fiecare dată cu interes. Părea să înțeleagă ceea ce-i spuneam, chiar dacă nu foloseam cuvinte. Uneori mi se părea că zâmbește, alteori părea mai degrabă încruntat… însă niciodată nu-mi dădea nici un răspuns, de parcă emoțiile mele ar fi fost înghițite în van.
Cancer… diagnosticul venise într-o primăvară, chiar după examenul de licență. Cui îi mai păsa că luasem 10? Dincolo, diplomele valorează un mare zero. Primăvara nu e pentru oricine… e doar pentru cei care sunt fericiți. Pentru ceilalți, nu e decât o înșiruire de zile cu temperaturi din ce în ce mai mari, cu dureri de cap și stări îndelungate de oboseală.

      Era primăvară când intrasem în cabinetul medical, pentru a lua rezultatele analizelor, era primăvară și când am ieșit. Numai că, în mod straniu, a doua primăvară nu mai semăna deloc cu prima. Prima era plină de viață, de parfumul florilor, a doua mirosea a paturi de spital și a clor. Urma să mă internez chiar a doua zi. Cancerul în formă galopantă cere, neapărat, internare. Și nu pentru că cineva de acolo te-ar putea salva, dar pentru ca tu să devii o cifră, o cifră într-o statistică… pentru ca specialiștii să facă studii, iar după concluziile acestora, rata îmbolnăvirilor să scadă. Aceasta era ideea… în rest, nu eram decât un corp care urma să fie supus unor încercări zadarnice de refacere. Era imposibil, chiar medicul mi-a recunoscut asta. După calculele lui, mai aveam vreo șase luni dacă aveam să stau în spital… și jumătate din această perioadă, dacă mă hotăram să rămân acasă. Dar mi-a cerut insistent să mă internez. A chemat familia. Mama și tata au ajuns imediat la spital. A fost ziua cea mai neagră din existența lor.

     -O să rezolvăm cumva, trebuie să existe tratament, o să fie bine, spunea tata încurajându-mă pentru că el nu știa ce însemna „formă galopantă”, „fază terminală”… sau poate nu voia să înțeleagă. Pentru ei, pentru lacrimile lor ascunse de mine, m-am internat. Dar știam că pentru mine, șansele erau zero. În timp ce mama s-a dus alergând la biserică să pună pomelnice, eu îmi pusesem câteva pijamale într-o pungă, telefonul, încărcătorul un pix și agenda mea. Am plecat la spital, lăsându-l pe tata să plângă singur, să se certe cu Dumnezeu, neînțelegând de ce unica sa fiică fusese doborâtă de cancer. „Doborâtă de cancer” – expresia aceasta mă ducea cu gândul la anunțul din ziar, de la „Decese”. Îmi și imaginam cum avea să trezească uluirea vecinilor… dar eu nu voi fi acolo, să-i văd… sau cine știe?

     La spital, pe holul lung și rece, unde mirosul de clor părea să se fi impregnat în toate hainele, picioarele mele începură să devină grele. În ciuda rezultatelor la analize, până atunci nu mă duruse nimic. Acum însă, o durere stranie îmi învăluia oasele, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Bun venit în lumea cancerului”.
-Haideți să mai faceți un set de analize, intrați aici, vă rog, îmi spuse o asistentă care mi-a luat hainele și obiectele personale și mi le-a pus într-un sac pe care l-a etichetat. Toate acestea, a adăugat ea pe un ton neutru, le veți găsi în dulapul din salon.
Am dat din cap aprobator. După ce viața îmi servise surpriza aceasta otrăvitoare, nu mai aveam altă alternativă decât aceea de a sta la spital, pentru a nu le oferi alor mei amărăciunea de a mă vedea murind. I-am spus mamei să nu vină la spital decât o dată pe săptămână. Nu voiam să mă vadă murind. Voiam să fiu singură. Acolo, în spitalul acela imens, unde albul era mereu o nuanță de gri, mă simțeam de parcă puteam să-mi duc singură povara sfârșitului. Acolo, lângă străinul intubat, care nu scotea o vorbă, îmi căram zilnic corpul din ce în ce mai slab, între salon și laboratoarele de analize. Mereu analize, un psiholog care încerca în zadar să mă aducă la starea de liniște sufletească deplină pentru a păși dincolo cu inima deschisă. Mama și tata veneau duminica, iar eu făceam eforturi uriașe să zâmbesc și să le spun că rezultatele tratamentelor se fac simțite. În realitate, îmi căzuse părul, iar cancerul se extinse. Durerile deveneau insuportabile, iar de la ceilalți, știam că situația avea să devină tot mai grea.
Pe peretele de lângă patul meu, un tablou cu un înger. Nu era o icoană, ci un tablou, care părea viu și singurul cu care comunicam…

       În rest, nu comunicam cu nimeni. Pacientul din același salon cu mine era intubat. Era hrănit artificial. Nu știu ce simțea, dar știam că urmam eu… că aveam să mă aflu și eu, la fel ca el, în imposibilitatea de a vorbi, de a mânca… de a respira, iar cineva nou… un alt bolnav de cancer, într-o fază mai „light” avea să mă privească și pe mine cu aceeași compasiune cu care îl priveam eu cu el.
Timpul așteptării până la moarte e cel mai nesuferit timp… ți se pare pur și simplu că nu mai trece. Nu mai știi cu ce să-l umpli… nu trece așa cum trecea când nu știam de cancer. Acum trece ca un melc… unul care are impresia că nimic nu e mai important decât contemplarea a ceea ce se întâmplă în jur.
În jurul meu nu se întâmpla nimic. Singurele „evenimente” importante erau cele în care eram duși la analize, la etajele inferioare, unde mirosea a urină și a clor.
Colegul meu de suferință se numea George. Auzisem asta când venea mama lui seara și plângea cu capul pe trupul lui. George era specialist în economie, dar în lumea noastră, a cancerului, era doar un corp afectat… la fel ca noi toți, de pe aceeași secție. Nu știam ce simte George… pentru că nu vorbea, dar ochii lui îmi spunea că era lucid și simțea, din nefericire, fiecare săgeată crudă și vie a durerii. M-am uitat odată în ochii lui, când m-au luat și m-au dus la analize. Patul lui e spre ușă… m-am mirat că și-a ales patul acela. Eu l-aș fi ales pe cel de lână geam și am avut bucuria (ce cuvânt trist…;) de a obține patul de lângă geam. Așa puteam să văd ciorile. Erau singurele ființe pe care le puteai vedea de la înălțimea aceea… și uneori mai vedeam și câte un avion. Era semn că afară, oamenii își continuau viața ca și cum nu știau de noi… sau știau… dar de ce să se oprească din ritmul lor?! Și noi am avut ritmul nostru… atunci când nu știam că eram bolnavi de cancer. În ultima vreme, nu știu ce i-au spus doctorii mamei, dar venea atât de des încât a trebuit să fac o criză și să țip că nu vreau să mai văd pe nimeni… și nu a mai venit.

      După sedativele pe care mi le-au făcut, am crezut că mă simțeam mai bine. Am început să caut pe telefon mai multe informații despre cancerul osos în formă galopantă. Voiam să caut ceva de care să mă agăț. Nu voiam să mor. Eram prea tânără pentru a muri. Nu era posibil așa ceva… pur și simplu nu era posibil. După tot ceea ce făcusem în toți anii de până atunci, după toate slujbele de la biserică, după ce făcusem turul mănăstirilor din țară de mai multe ori, după zilele petrecute în post, uneori negru… nu era posibil ca Dumnezeu să mă lase să mor de cancer. Nu era cinstit, nu puteam să mor. Poate diagnosticul era greșit, poate medicii se înșelaseră, s-au mai întâmplat cazuri. Mă aflam deja de mai bine de o lună în spital, dar niciodată în tot acest timp, medicii nu m-au asigurat că mă voi face bine. Totuși, nu puteam să mor… era mult prea curând. Într-o seară, am vrut să fug. Aveam de gând să mă strecor printre ușile albe, la schimbarea turelor, atunci când personalul nu era tocmai atent. Am ajuns lângă patul lui George și am căzut. I-am văzut ochii mari, care spuneau: „Ce naiba crezi că faci?”, apoi am simțit mâinile asistentelor care mă ridicau și mă așezau frumos în pat. Acul seringii și apoi liniște. O liniște apăsătoare, cu miros de moarte.
În seara aceea, George, care nu-mi vorbise niciodată, și-a mișcat degetele spre agenda de pe noptiera sa, a luat creionul și a început să scrie. Preț de un minut, a tot scris… apoi a bătut cu creionul în agendă, ca să-mi dea de înțeles că pot să citesc ceea ce-mi scrisese. Descoperisem cu stupoare că George vrea să comunice. Am coborât din pat, amețită deja de calmantele pe care mi le făcuseră asistentele și i-am luat agenda.

       „E inutil, scrisese el în agendă, nu ai cum să fugi. E mai bine să te resemnezi. Caută-ți liniștea. Gândește-te că dincolo te așteaptă o lume fără dureri fizice… spre deosebire de lumea aceasta plină de ace de seringă, de eprubete și de calmante.
PS. Sunt George, am 33 de ani și voi muri de cancer la stomac”.
I-am luat creionul pe care-l mai avea încă în mână și i-am răspuns:
„Dacă n-ai fi pe moarte, dragă George, ți-aș fi spus că sunt încântată de cunoștință, dar, vezi tu… din păcate, nu sunt atât de încântată. Caut de ceva timp, niște explicații și niște soluții pentru boala aceasta. Și merge destul de greu. Spre deosebire de tine, eu nu cred că voi muri. Vreau să mă agăț de viață cu orice preț. Vreau să trăiesc. Ioana”
George a luat agenda și i-am văzut ochii urmărind rândurile, iar la un moment dat, am sesizat un zâmbet în ochii lui.

      „Ioana… ce nume frumos! Ioana, să știi că și eu am trecut prin faza aceea de negare. Eram tot aici, iar pe patul unde stai tu, era un bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc prea bine. S-a dus repede, în timp ce eu căutam pe google articole cu titluri care sunau cam așa: „Cum să scapi de cancer într-o săptămână” sau „Incredibila plantă care te scapă de cancer”… După cum vezi, sunt tot aici, semn că nici unul din materialele amintite, nu a dat rezultate. Pentru că nu sunt decât înșiruiri de cuvinte care frapează și nu au decât rolul de a umple pagina. Nu au utilitate în practică. Dovada? Sunt tot aici… și sunt tot mai aproape de moarte. Dacă te încălzește cu ceva, află că îmi doresc să găsești ceva care să te salveze… deși nu văd ce ar fi acel ceva”.
„George, apreciez dorința ta de a socializa. Doar că circumstanțele nu sunt cele mai potrivite. Vezi tu… toate aceste situații jenante, când ni se face rău și slăbiciunile corpurilor noastre ne umilesc unul în fața celuilalt, sunt elemente care ne îndepărtează… nu ne apropie”.

       „Ioana, dacă te referi la episoadele în care, venind de la analize, ai vomat peste mine, pe patul meu, să știi că sunt lucruri care mi s-au întâmplat și mie. Totuși, ar fi necesar să găsim un canal de comunicare. Să nu ne simțim singuri în această singurătate”.
„George, în seara aceasta n-am nevoie de predici. Noapte bună. Aș vrea să mor în somn și să mă trezesc față în față cu Dumnezeu”.
„Ioana, dacă aceasta ți-e dorința, te las să dormi. Dacă, totuși, se va întâmpla să-l întâlnești pe Dumnezeu mai repede decât mine, spune-i să mă aștepte cu o cafea fierbinte. Noapte bună”.

      Am citit mesajul lui George, apoi i-am așezat agenda pe noptieră. Am stins becul și am închis ochii, sperând să nu-i mai deschid niciodată. Am privit din nou spre îngerul acela din tablou, i-am spus că nu vreau să mă mai trezesc. L-am privit intens, până am adormit… și am adormit sperând să nu mă mai trezesc.
Ghinion. Dimineața se ivi crudă, prin ferestrele mari, deschise. Mirosea a cer senin și a frunze proaspăt ieșite din muguri, a păsări cu aripi mari și a cafea naturală.
George savura momentul dimineții, își lărgea nările și respira parfumul cafelei, în agitația dimineții. Asistentele se pregăteau să ne ducă la laborator. Brusc, m-am simțit ca un șobolan ținut acolo cu unicul scop al progresului științific. Nimic din ceea ce mi se făcea, nu era pentru mine, pentru binele meu… pentru că mie nu-mi era bine deloc. Și furia, în dimineața aceea, m-a transformat din șobolan, într-o fiară. Am mușcat-o de mână pe asistenta care încerca să mă ridice și am luat-o la fugă prin spital. Am coborât scările în fugă, am luat-o la goană lovindu-mă uneori de pereții umezi, mirosind a clor, de la etajele inferioare. Nu știu când am ajuns la parter, știu numai că totul s-a petrecut într-o viteză uluitoare. Și dintr-o dată, ca un evadat care nu mai ieșise afară de ani de zile, am văzut lumina dimineții, am respirat parfumul primăvăratic al frunzelor de la teii stufoși din fața spitalului, apoi am luat-o la fugă. Fiecare respirație afară era un dar și îl percepeam ca atare.

     În fuga aceea, ochiul meu urmărea și capta detalii pe care altădată le trecea cu vederea: frunzele abia deschise ale teilor, mirosul de iarbă nouă, de primăvară crudă. Toate acestea erau acum privilegii, lucruri pe care nici nu le observasem înainte. Era clar: trebuia să fac cancer ca să văd frumusețea lumii din jur: copacii aproape desăvârșiți în lumina plină a zilei, soarele care nu mai știa unde să-și trimită razele… totul, iubeam totul acum și lacrimile îmi udau gulerul de la pijama, în timp ce oamenii îmi aruncau priviri curioase, dar apoi plecau grăbiți spre unde aveau treabă. Toată lumea era grăbită… așa cum eram și eu înainte… Acum nu mai eram așa grăbită. Alergam, dar nu pentru că eram grăbită… ci pentru că în viteză, voiam ca ochiul meu să cuprindă cât mai multe din locurile acestea, unde locuisem… unde respirasem fără teama că aceea avea să fie ultima gură de aer. Și gândind la toate acestea, alergam… pe aleile din parcul unde toți copacii purtau hainele sublime ale primăverii. Ultima mea primăvară…
-Oprește-te! am auzit dintr-o dată, glasul ferm al unui bărbat.
Era clar. Cei de la spital trimiseseră după mine. Eram un bolnav de cancer în fază terminală. Nu puteam fi lăsată să alerg aiurea pe străzi.
M-am întors încet, intuind că voi da peste niște oameni în halate albe, care îmi vor vorbi frumos, ca să nu mă sperie. Greșit. Era un bărbat trecut bine de a doua tinerețe, mai înalt decât toți oamenii pe care avusesem privilegiul să-i văd în această viață.
-Trebuie să te întorci la spital, mi-a spus, apropiindu-se ușor, cu glasul mult mai domol de această dată.
L-am privit confuză. Nu părea un om de la spital. Oamenii treceau pe lângă noi, la fel de grăbiți, chiar dacă eu mă oprisem. Era un semn că lumea nu se oprește pentru problemele unui singur individ, indiferent de gravitatea acestora. Lumea continua… de parcă ei, nimic nu i –ar fi întâmplat. De ce au trimis după mine un moș trecut de 80 de ani?
-Mihail, îmi spune, întinzându-mi mâna în semn de salut.
Un curent rece mi-a străbătut întreg corpul. Flash-uri cu tabloul din salonul de spital mi se derulau în minte cu o repeziciune uluitoare.
-Ioana, îi spun șoptind, dar ceva în intuiția mea îmi spune că îmi știe deja numele.
Nu reacționează când aude numele meu. E semn că deja știa. Îngerul din tablou mi se bagă în ochi de parcă ar vrea să-mi spună ceva… Ce ar putea să-mi spună? Că mai am doar câteva zile?
-Trebuie să te întorci, crede-mă, îmi spune Mihail, făcându-mi semn să ne așezăm pe o bancă. Teiul din spatele băncii nu făcea doar umbră cu frunzele sale primăvăratice, dar răspândea și un aer răcoros, un aer curat, în ciuda agitației din oraș. De la blocurile de peste drum, aroma cafelei de dimineață se lăsa ca o peliculă fină peste parc.
-Și eu găsesc un farmec special în aroma cafelei de dimineață… mai ales în diminețile de primăvară, îmi spune privind către oraș.
-Păcat că n-o să mai am parte de aceste jocuri ale simțurilor. În curând, dar tu deja știi asta, voi fi un corp inert, într-un sicriu care va coborî la întuneric și se va descompune. Voi muri, dar probabil, cei care te-au trimis de la spital, deja te-au informat.
-Nu sunt de la spital, mi-a spus sec.
-Știam eu, i-am răspuns pe același ton.
-Dar știu că trebuie să te întorci… și mai știu că nu vei muri.
Când a spus „nu vei muri”, mi-a luat mâinile în mâinile lui. Un curent, ca un fluid ușor, trecu parcă din mâinile lui, în mâinile mele.
-Nu vei muri… cum poți să amăgești așa, un om aflat în fază terminală? i-am strigat.
Mihail m-a privit în ochi, cu o privire de un albastru intens și clar în același timp.
-Uitați-o! E acolo, pe bancă! se auziră niște glasuri agitate.
De data aceasta chiar erau de la spital.

      Am ajuns din nou în salon unde eram nerăbdătoare să-i spun totul colegului meu de suferință, lui George… doar că George nu mai era acolo. Patul gol, rearanjat, generă în corpul meu un fior rece și ascuțit, dureros până în inimă. Singură, m-am prăbușit pe patul de la fereastră, acolo unde peste durerea cruntă care-mi sfâșia sufletul, treceau păsările primăverii, impasibile…
Singură, conștiința morții creștea în mine ca ramurile unui copac. Lumina încă crudă a dimineții mă durea, de parcă m-ar fi lovit peste ochi, peste cap… peste tot. Eram singură și George, cu caietul lui cu tot, dispăruse acolo unde aveam și eu să dispar curând. Mi se făcu rău. M-am ridicat și, în timp ce mă îndreptam spre baie, o furie nestăpânită puse stăpânire pe mine. Dacă tot mor, ce-mi pasă mie de aparatele din salon, de lenjeria bine aranjată de pe patul unde zăcuse George? Un urlet mocnit, frânat pe alocuri de gustul sărat al lacrimilor, se asorta cu zgomotul infernal scos de grilajul patului răsturnat pe jos, printre aparate. Lenjeriile de spital se rup foarte ușor, așa că în vortexul acela, nimic nu mai rămăsese intact… nici măcar tabloul cu îngerul. Ce-mi păsa mie de îngeri? Unde sunt ei când ne îmbolnăvim? Un scaun pentru vizitatori lovi cu putere fereastra care se făcu țăndări. Câteva mâini se luptau aprig cu furia corpului meu, un ac de seringă îmi străpunse pielea și apoi nimic… liniște, acea liniște care acoperea ca o mască, zbuciumul din mine. Sunt din nou pe bancă, alături de Mihail care îmi spune că toată furia din mine s-a revărsat și că descărcarea aceasta mi-a făcut bine. Apoi somn profund. Și din nou o dimineață… o altă dimineață cu aromă de primăvară crudă și cafea, cu aripi de porumbei trecând pe lângă fereastră. Sunt într-un alt salon și pot să mă ridic de pe pat, deși după calmante, de regulă, am o stare de rău, ca un alcoolic după o noapte în care a amestecat mai multe băuturi. Dar acum, în mod inexplicabil, mă simțeam mai bine. Nu mă durea nimic, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. George murise. Urmam eu. Era mai clar ca niciodată… și nu mai era nimic de făcut. Nu mai era speranță. După vizita medicilor de dimineață, am scrijelit pe perete: „Ioana, bolnavă de cancer”. Ca să rămână acolo pentur cei care aveau să vină după mine… să știe că am fost acolo. Apoi am sunat-o pe mama. A venit la spital într-un suflet. I-am spus că o să mor, că simțeam asta și doctorii erau de aceeași părere. Am rugat-o să nu plângă foarte mult, am rugat-o să încerce să se împace cu ideea, să accepte că ceea ce ni se întâmplă are un scop bine definit, chiar dacă noi nu îl sesizăm. Mama nu a spus nimic. Știa toate acestea. I-am auzit hohotele de plâns abia când a ieșit pe hol.

      Acum știam sigur că o să mor. Poate că era mai bine așa. N-aș mai fi simțit durerile acelea acute. Da, era, cu siguranță, mai bine… mult mai bine. Așteptam clipa aceea. Simțeam o teamă imensă, dar știam că era mai bine decât să suport chinul crunt al durerilor de oase. Știam de la bunici că dincolo nu te mai doare nimic… îi auzisem vorbind când eram copil și mă ascundeam pe sub mese ca să le ascult discuțiile. Da, nu mai voiam nimic de la viață… voiam numai să mor, să plec dincolo și speram că dincolo aveam să mă întâlnesc cu George. Chiar așa îmi scrisese într-o zi în agenda lui: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”.
Asistentele cu fețele identice mă ajută să merg la cabinetul de analize din nou. Ace, dureri ascuțite, mâini reci de medici pentru care devin o cifră, studenți la medicină pentru care devin un material didactic. Toate acestea… le suport știind că sunt ultimele umilințe ale vieții, iar apoi mă voi lăsa în palma deschisă a morții.
-Valorile esențiale arată mai bine decât la ultima cercetare, mi-a spus un medic. Dar nu e cazul să ne facem iluzii deșarte, se întâmplă adesea ca unii bolnavi în faza terminală să prezinte astfel de valori înainte de a…
-De a muri, îl completez eu.
-Mda… așa e… din păcate așa e, îmi confirmă medicul.
-Măcar voi muri cu rezultatele analizelor un pic mai bune, glumesc eu și primesc câteva zâmbete ca răspuns.
Ajung în alt salon, iar asistentele mă sfătuiesc să nu-l distrug și pe acesta. Aici nu mai e nimeni, doar eu… și e mai bine așa. Așa mi-am imaginat dintotdeauna… că voi muri singură. Pe peretele de lângă patul meu e tabloul cu îngerul. Același tabou. Intact. Înseamnă că toate saloanele au același tablou. Îngerul mă privește cu o neînțeleasă expresie încrezătoare.
-Ce bine e să fii înger… mă gândesc, privindu-l. Nu faci decât să-i privești pe ceilalți, să-i ajuți, să le influențezii destinul, să le răspunzi la rugăciuni.
Uneori aveam impresia că expresia feței îngerului din tablou se schimba. Putea fi îngândurat, pentru ca apoi, peste doar câteva minute, să capete o alură de strălucire și bucurie. Lui puteam, însă, să-i spun totul… și chiar îi spuneam. Era singurul care rămânea tot acolo, pe perete, chiar și după ce asculta toate gândurile mele. Eram în pragul morții și comunicam cel mai eficient cu un înger… era perfect normal… o normalitate pe care o descoperi abia atunci când ai pierdut deja speranța vieții.
Acceptasem că trebuie să mor, dar așteptarea era de nesuportat. Se scurseseră deja trei luni. Inițial, timpul estimat de medici era de șase luni. Trecuseră trei și eu începeam să mă simt mai bine… în mod ciudat. Fiecare set de analize înregistra o ușoară îmbunătățire a valorilor.
-Și atunci, eu când mor? era gluma la care stagiarii râdeau acum în hohote. Se vedea însă, pe chipul lor, dar și al medicilor cu experiență, o uimire stranie. Era ceva inexplicabil pentru ei, un proces necunoscut care avusese loc în corpul acesta și care îmbunătățea treptat starea mea.
Într-o zi, mama a venit să mă vadă. Nu știu ce-i spuseseră medicii, dar pe chipul ei se vedea o lumină așa cum numai atunci când eram copil o văzusem.
-Mamă, nu vreau să-ți faci speranțe deșarte, știi că se poate întâmpla din clipă în clipă.
Între analize mai simple sau mai amănunțite, care mă învățaseră să-mi gestionez durerea, mai trecură alte două luni. În fiecare zi, îngerul meu de pe perete asculta, răbdător, ceea ce aveam eu de spus. Era singurul care mă asculta fără să mă întrerupă și eu apreciam asta foarte mult.
Într-o dimineață, unul din medicii care monitorizau cazul meu, a venit efervescent, la mine în salon.
-Ia zi, cum suporți veștile bune? mă întrebă în timp ce-și puse ochelarii și începu să răsfoiască dosarul meu.
-Nu știu… dacă mi-ați da voie să beau o cafea, aș suporta orice fel de veste, îi spun.

     Aroma cafelei de dimineață, subtilitatea cu care se strecura ea pe sub ușă, pentru ca apoi să-mi invadeze singurătatea, era lucrul pe care-l iubeam cel mai mult la viață.
-Mă întorc, îmi spuse privindu-mă scurt și închizând dosarul.
Recunosc, îmi imaginam că ușa se va deschide și va intra asistenta cu o cafea fierbinte, dar nu m-am așteptat să se și întâmple.
-A zis dom’ doctor că astăzi puteți să beți cafea, îmi spuse asistenta și îmi lăsă cafeaua pe noptieră. Parfumul ei invadă imediat salonul. Chiar și îngerul din tablou părea încântat.
Trecuseră cinci luni de când nu mai savurasem o cafea. Vara era acum pe sfârșite… iar eu aveam ocazia sublimă de a savura din nou, o cafea. Când ești sănătos, în viteza vieții pe care o duci, nu apuci să-ți dai seama că ești fericit. Nu vezi decât ceea ce tu numești „neajunsuri”, „neîmpliniri”, „eșecuri” sau chiar „mici succese” și lumina zilelor te împiedică să vezi cât de fericit ești. Dacă ai ști, ți-ar veni să plângi de bucurie și ai prețui fiecare clipă… dar nu știi. Nu știi că fiecare respirație e un dar, nu ai cum să știi asta. Eu însă, pentru că fusesem în ceea ce medicii au numit „fază terminală”, știam că fiecare clipă era o picătură de rai.
Cafeaua… această plăcere pe care abia acum păream să o fi descoperit, după ce îmi invadase sufletul cu parfumul ei, pătrunde acum, cu gustul ei minunat, în trupul meu, privat de această minune timp de aproape jumătate de an. Nu a fost prima mea ceașcă de cafea, ci prima ceașcă de cafea care a contat cu adevărat.
Într-o noapte, l-am visat pe Mihail. Trecuseră câteva luni de când îl întâlnisem în parc. Simțeam că mi-era dor de vorbele lui, chiar dacă discuția noastră nu s-a întins decât pe câteva minute. Dar simțeam că aveam nevoie să-l aud, simțeam că ceea ce-mi spunea va trezi în mine o forță mai puternică decât cancerul… și în noaptea aceea l-am visat. Nu mi-a spus foarte multe, mi-a spus doar să mă rog… nu citind rugăciuni interminabile, nu repetându-le de sute de ori…
-Retrage-te în sufletul tău. Voi, oamenii, știați să faceți asta înainte, dar nu știu cum de ați uitat acest obicei, acest miracol de care fiecare din voi poate dispune. Retrage-te în inima ta… fă-te mică, astfel încât inima să-ți fie ca o pătură cu care să te poți acoperi. Intră acolo, în adăpăstul inimii tale. E locul de întâlnire cu dorințele tale. Odată ajunsă acolo, spune-i universului că tu ești sănătoasă, dar spune-i din toată inima și el va crede, el va crede… dacă și numai dacă vei crede și tu. Nu fă din sănătatea ta o dorință. Fă o certitudine. Spune-i universului că ești sănătoasă și că îi ești recunoascătoare pentru asta. Apelează la această discuție ori de câte ori siguranța ta se diminuează. Acesta e răspunsul tuturor întrebărilor pe care voi, oamenii, le aveți. Amintiți-vă ce înseamnă rugăciunea în adevăratul ei sens.
Așa mi-a vorbit Mihail, apoi a dispărut în visul meu, lăsându-mă să discut cu îngerul din tablou. De data aceasta, ochii îngerului păreau să-mi spună:
-Da, are dreptate Mihail. Du-te în inima ta.
Spitalul e un loc în care de la momente de agitație, la momentele de liniște, se trece foarte ușor. Te poți afla în vâltoarea unor clipe tensionate, pentru ca apoi să te afunzi într-o singurătate în care liniștea pare să legene alene toate zbaterile tale și le adoarme, dându-ți un răgaz. Un răgaz pe care înainte îl foloseam pentru a-mi spăla rănile gândului de moarte, iar acum, voiam să-l folosesc pentru a mă întâlni, așa cum mi-a spus Mihail, cu dorințele mele din inimă. Am făcut asta o dată, de două ori, când eram singură, în timp ce îmi făceau analizele, abia așteptam momentele în care să mă fac mică și să mă acopăr, așa cum mi-a spus Mihail, cu sufletul.

     Se apropia Crăciunul… din reticența și nedumerirea medicilor cu privire la regresia inexplicabilă a bolii mele, eram tot acolo, în patul acela de lângă fereastră, unde porumbeii se vedeau acum din ce în ce mai rar, din cauza frigului.
Dimineața lansa câteva raze de soare în salon.
-Primiți cu veștile bune? se auzi vocea medicului.
-Vă rog, i-am spus ridicându-mă de pe pat.
-Vestea inexplicabilă pentru noi, medicii și bună pentru tine, ca pacient, este că ultimele analize arată că nu există nici urmă de cancer în corpul tău. Vestea mai puțin comodă pentru tine, e că aș vrea să mergi la București, pentru alte analize. E o clinică dotată cu aparatură performantă, trebuie să detectăm cauza declanșatoare a procesului de regresie a bolii tale, e important pentru tine, dar și pentru ceilalți pacienți care suferă de această boală. E alegerea ta, până la urmă, dar te sfătuiesc să te duci. Costurile le va suporta integral o fundație care se ocupă cu sprijinirea bolnavilor de cancer.
Nu știu de ce, dar în inima mea, știam că acum eram bine. Ceva îmi spunea tot timpul că sunt sănătoasă… sau poate că era vocea mea, din inimă, atunci când mă retrăgeam acolo. Așadar eram bine, inexplicabil din punct de vedere medical, dar eram bine.
-Știi, noi, medicii, atunci când nu găsim explicații la regresia unei boli, punem totul pe seama divinității. Uneori, suntem nevoiți să facem asta… să recunoaștem că există și regresii totale, inexplicabile, dar totale… și rămânem uluiți, însă n-ar trebui să fie așa. Dacă s-a demonstrat că unii pacienți declarați morți, revin la viață, nu văd de ce ne mirăm atât de mult de regresia unei boli. Acceptăm existența morții clinice, așadar ar trebui să acceptăm și regresiile. Deci, te duci la București? Vrei să te consulți cu ai tăi?
-Merg. O voi suna pe mama, sigur.
Pentru prima dată, după jumătate de an de locuit într-un salon de spital, mă îmbrăcam acum în haine, altele decât celebrele pijamale cu floricele mici și albastre. Aerul rece de afară îmi provocă un tremurat.
-Să nu răcești, îmi spuse mama, înainte să mă urc în mașina care avea să mă ducă la București.
N-o să răcesc, i-am spus în gând. Când îmi va fi frig, mă voi face mică și mă voi înveli cu sufletul. Ține de cald dacă vrei.
Am vrut să dorm până la București, dar fiecare loc pe unde mașina trecea, mi se părea unul de neuitat, unul de o frumusețe care merita trecută undeva în arhiva sufletului. Era frumos… totul era frumos. Nu era prima dată când făcusem acest drum. Mai trecusem pe acolo de multe ori, dar era prima dată când vedeam cu ochii aceștia… și era minunat. Eram fericită, fiecare deal acoperit cu zăpadă mă făcea fericită… și acum știam că eram fericită.

      La București, pe lângă medicii care m-au preluat imediat, era și o echipă de jurnaliști care intenționau să-mi afle povestea, însă i-am dezamăgit, spunându-le că nu e nimic spectaculos în ceea ce mi se întâmplase. Nu voiam să țin totul pentru mine, dar nici să las mass-media să-mi răstălmăcească povestea. Așa că, spre dezamăgirea lor, am refuzat. Iar în clinică, nu m-au mai căutat. Mi-au lăsat totuși, o carte de vizită, cu mențiunea că puteam să-i sun oricând. N-am făcut-o niciodată… Era important ca medicii să claseze cazul meu așa cum credeau de cuviință, însă nu era bine ca presa să afle detaliile.
Salonul unde aveam să stau pentru investigații era destul de mare, luminos, la etajul al treilea. Eram singură în acel salon, deși mai era un pat liber, lângă ușă. Am ales, desigur, patul de lângă geam. Puteam vedea, nu doar păsările zgribulite de frig, ci și fulgii de nea lăsându-se lin și chiar câțiva plopi în depărtare.
-Vă rog să vă simțiți confortabil, mi-a spus o asistentă, iar eu am intrat din nou în celebrele de acum pijamale cu floricele mici, albastre.
Să înceapă investigațiile, am gândit eu și m-am întins pe pat. Nu mai era un chin… analizele nu mai erau un chin. Important era că trăiam. Înainte să mă îmbolnăvesc, nu știam că trăiesc, acum știam… era ca și cum abia acum trăiam cu adevărat.
-Mâine dimineață, la ora șase, vă vom face primele investigații. O să vină o asistentă să vă anunțe, îmi spuse un medic care analiza dosarul cu care venisem la clinică.
Seara se lăsă lin peste capitală. Clinica nu era într-o zonă aglomerată, dar se simțea presiunea agitației peste tot. Pe peretele de lângă patul meu nu mai era tabloul cu îngerul… și am realizat cu părere de rău că plecasem de la spital fără să-mi iau rămas-bun de la cel cu care comunicasem timp de jumătate de an, seară de seară, clipă de clipă. Aici, peretele era alb și gol.
Se făcu răcoare, deși caloriferele erau destul de calde… sau poate că începeam să mă simt singură. M-am făcut mică și am coborât în inimă, iar sufletul se făcu mare și cald, ca o pătură și mă înveli. Acum era cald… suficient de cald pentru a visa.
Dimineața se ivi brusc… așa cu numai în capitală se poate ivi.
-Haideți, să mergem, îmi spuse asistenta care sosi pe când eram sub duș.
Am coborât la etajul unu, unde au început cu recoltarea de sânge, cu niște aparate pe care, într-adevăr nu le mai văzusem… și urma un ecocord, când, printre ușile care se deschideau și se închideau mereu, din cauza asistentelor care intrau și ieșeau, l-am văzut pe el. Nu era posibil, dar l-am văzut pe el. George era mort, dar eu îl văzusem acolo… și abia acum realizam că în ziua în care găsisem patul lui George gol, nu întrebasem ce se întâmplase. Făcusem criza aceea și nu întrebasem despre George niciodată. Am presupus că era mort, dar nu am vorbit despre asta cu nicio asistentă. N-am întrebat niciodată. Dar cum era posibil? George era pe moarte, era intubat… Poate că mă înșelasem. Poate că îl confundasem cu altcineva. Speram, însă, să nu fie așa… speram să fie el, să fie în viață…

      Eram campioană la ecocord… cât timp petrecusem în spital, inima mea era mereu în pericol de a ceda, mai ales în primele luni, așa că periodic mi se făcea ecocord… iar firele acelea care plecau de la aparate și se conectau cu corpul meu, îmi reaminteau de suferințele pe care le îndurasem atunci când eram bolnavă… până să apară această regresie. Cuvântul „regresie” fu ca un buton declanșator de concluzii. Poate că și lui George i se întâmplase la fel. Era foarte puțin probabil, șansele ca asta să se fi întâmplat erau sun zero la sută. De fapt, de ce voiam eu ca George să fie în viață? Nu știu de ce… dar voiam asta…
Înainte de prânz, investigațiile s-au oprit. Erau suficiente pentru o zi, după părerea medicilor.
-Puteți mânca în cameră sau la cantină, m-a anunțat asistenta.
-Voi veni la cantină, i-am spus.
Cantina era tot la etajul unu al clădirii, dar în altă aripă. Era frumos amenajată, curată, cu mese albe, rotunde. Pacienții mâncau alături de asistente și medici. Era chiar și muzică… o muzică lină, cu volumul suficient cât să fie doar auzit.
-Salată orientală cu piept de pui, păcat că nu are suficientă sare… și nici oțet, dar poți să ceri lămâie dacă vrei.
Era el, în carne și oase. Stătea acolo, în fața mea, cu o tavă în mână. Era mai viu decât îl crezusem eu. Era George. Istinctiv, i-am sărit în brațe.
-Ce cauți aici? l-am întrebat.
-Presupun că același lucru ca și tine, mi-a spus surprins de apropierea mea neașteptată.
-Regresie? Nu pot să cred…
-Nici eu, răspunse el așezându-se alături de mine la masă.
-Cum crezi că s-a întâmplat asta? îl întreb, însă George pare să nu vrea să vorbească despre asta.
-Important este că acum suntem bine. Ai vorbit cu presa?
-Nu. Tu?
-Nici eu, nu cred că e cazul să facă din noi niște vedete.
-Nici eu nu cred.
George viu, neintubat, era foarte O.K. După ce mă văzuse chinuită de dureri, după ce am vomat pe el în repetate rânduri, acest George devenise un om la fel de apropiat ca ai mei. Fusese martor la ceea ce mi se întâmplase, iar eu eram la fel pentru el.
-Și… soția ta? Cred că se bucură că ți-ai revenit, îi spun dar în gând nu mă întreb „Oare e însurat? Oare are iubită? Cu siguranță are!”
-Cred că se bucură… dar nu mai e lângă mine. Nu a rezistat noului George atunci când m-am îmbolnăvit. Devenisem insuportabil și mă răzbunam pe ea pentru tot ce mi se întâmpla mie. Un timp, a fost alături de mine, dar apoi, după ce m-am internat, mi-a adus actele de divorț la spital, să le semnez. Și le-am semnat. De ce să ții o femeie lângă tine când știi că nu mai ai zile? Am lăsat-o să plece, să se dezlipească de acel George conectat la tot felul de aparate, acel George care uneori făcea spume la gură, alteori urla măcinat de dureri… Nu avea sens. Acela era un George pe care nimeni nu l-ar fi vrut… Din păcate tu m-ai cunoscut așa…
-Da… eu cu chinurile mele… la care ai fost, pentru o perioadă martor. Când am văzut patul gol, am crezut că…
-Că am murit? mă întreabă George senin. Am făcut o criză atunci. Am fost dus imediat la reanimare, apoi imediat mi s-au refăcut analizele și au observat niște modificări spectaculoase. Am fost sfătuit să vin aici. Am vrut să te anunț, dar erai sedată când am plecat.
George acesta, neintubat, are un farmec special. Ochii lui negri au un charm pe care nu-l detectasem la spital, nu aveam cum… Acum însă îl vedeam clar… avea ochii negri, umbriți de gene lungi și curbate, buzele senzuale și o lumină pe chip atunci când zâmbea.
-Și soțul tău… se bucură, nu-i așa? mă întrebă în timp ce se preface interesat de un cub de cartof fiert care nu voia să stea înfipt în furculiță.
-Nu am soț, doar mamă și tată… atât am reușit să acumulez până la vârsta asta.
-Atunci, dacă îmi permiți, te invit diseară la cină, tot în acest loc romantic…
-Desigur… doar că nu prea știu ce să port, îi răspund râzând.
-Ținuta aceea cu floricele albastre era superbă, din ce îmi amintesc. Ai putea să o porți pentru mine, la cină?
-Cu siguranță… dar tu? Ce ținută vei avea? îl întreb râzând.
-Voi purta o ținută în carouri albastre și o pereche de papuci de casă maro. Te voi cuceri, cu siguranță.
Zâmbim amândoi, mâncăm, vorbim… ca doi oameni cărora nu li s-a întâmplat nimic, iar undeva în inima mea îl aud pe Mihail spunându-mi:
-Despre asta este viața, despre zâmbete, despre iubire!
Și știu… Mihail zâmbește când spune acestea… simt asta.
Seara sosi ca o briză răcoroasă peste capitala agitată care se încăpățâna și nu voia să stingă luminile. Cina la cantina clinicii a fost superbă… am râs de parcă atunci am fi descoperit râsul pentru prima dată… și știam că Mihail vedea toate acestea și era mulțumit.
-Te conduc în cameră, îmi spuse.
Când am ajuns în salonul meu, prin ferestrele mari se vedeau fulgii de nea căzând alene peste capitală.
-O să vină Moș Crăciun, îmi spuse el cu un aer serios.
-Cu siguranță, îi răspund.
-Crezi în el? mă întrebă, iar privirea lui căpătă o nuanță stranie.
-Cred, îi răspund, pe același ton. Întotdeauna am crezut.
George se apropie de mine și îmi luă mâinile în mâinile lui. Îmi sărută o mână, apoi cealaltă. Ochii lui îi căutară apoi pe ai meu. Privirile noastre rămaseră blocate într-un magnetism implacabil, care ne apropie până ne simțim unul altuia respirația. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut așa cum numai trăind poți simți… apoi George mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche:
-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința… am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe.
Mi-a dat drmul apoi și s-a așezat pe patul de lângă ușă.
-Lasă-mă să dorm aici în noaptea aceasta, mi-a spus.
S-a așezat acolo. Eu m-am așezat pe patul meu. Am închis ochii. L-am văzut pe Mihail venind grăbit spre mine.
-Acum ai sănătate, dorește-ți să fii fericită! Du-te în inima ta și mulțumește universului că ești fericită.
-Dar sunt, Mihail… sunt fericită.
Mihail mi-a zâmbit și a dispărut ca un nor disipat în întuneric.
-Dar sunt fericit, îl aud pe George șoptind și îmi dau seama că și el a purtat aceeași conversație cu Mihail.
Dimineața lansă din nou raze de lumină în salon. George nu mai era acolo și faptul că nu mai era acolo îmi dădu un fior rece.
Ușa salonului se deschise și aroma cafelei fierbinți, la ibric, se strecură învăluindu-mă.
-Știi ce mi-am dorit de când am devenit vecini de salon, pe vremea când eram bolnavi? se auzi vocea lui George. Să beau o cafea cu tine… o cafea adevărată, iar noi să fim doi oameni adevărați, sănătoși și fericiți…
George mă face să plâng, să plâng de fericirea aceasta care, amestecată cu parfumul de cafea, mă face să mă simt privilegiată că sunt în viață.
-Șterge-ți lacrimile, nu e de bun augur să plângi joia!
-Serios? îl întreb conformându-mă.
-Da, am citit asta undeva, îmi spune serios, așezând ceștile cu cafea pe noptieră.
-Văd că ați socializat, constată cu un zâmbet subtil medicul care veni cu dosarele noastre. Care veste vreți să o auziți întâi? Cea bună sau cea rea?
Faptul că exista și o veste rea, îmi stricase dispoziția. Nu mai era loc de vești rele în viața mea.
-Să începem cu cea bună, îi spuse George.
-Ei bine, seturile de analize spun că sunteți „curați”, nu știm ce a declanșat acest „reset” al organismelor voastre, constatăm doar că sunteți bine.
-Și vestea rea? am întrebat eu cu inima strânsă.
-Vestea rea e că… nu știu cum să vă spun… dar astăzi clinica noastră împlinește zece ani de activitate și am vrea să participați la petrecere. Deci, va trebui să ne mai suportați pentru încă o seară.
Izbucnim în râs. Medicul acesta e mare figură! Îmi aduce aminte de Mihail.
Rămânem pentru petrecere. Dansăm și acordurile acelea mă fac să mă simt minunat. Și mai apoi… brațele lui George și sărutul lui, noi… doi luptători care au fost foarte aproape de moarte. Viitorul nostru capătă conturul unui plan în doi… nu există legătură mai strânsă decât aceea pe care o ai cu cineva care a împărțit cu tine cele mai grele clipe.

     Ne întoarcem la Suceava cu trenul… e frumos cu trenul, vezi toate peisajele minunate și le pui în arhiva sufletului, ca recompensă pentru că sufletul te-a lăsat să te faci mic și să te acoperi cu el, ca și cum te-ai acoperi cu o pătură.
-George… trebuie să te întreb ceva… când eram la spital, îmi scriai mesaje pe agenda ta. Odată mi-ai scris „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”. Am fost ferm convinsă că vom muri amândoi și ai vrut să spui că ne vom întâlni dincolo…
-Ioana, am crezut că vom muri, într-adevăr. Dar acum, îmi dau seama că acele cuvinte erau premonitorii: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”, adică la București, la clinică…
Râde și e atât de frumos să râzi… și să iubești… pentru că acesta este sensul existenței noastre: să trăim cu adevărat și să ne bucurăm de fiecare clipă. Așa mi-a spus mie Mihail… și mi-a mai spus multe, dar vi le voi povesti altădată. Acum mă așteaptă o viață fascinantă cu George. Vă salut și… am plecat să trăiesc!angel

by -
26

Shocking! Controversial! Censored! Banned! Here are some famous books that shaped the world!

    Banned and Controversial Books

     Romantice, realiste, istorice sau clasice, poveştile de dragoste cu substrat erotic au atras întotdeauna ca un magnet cititorii. Şi dacă astăzi putem devora Fifty Shades of Grey inclusiv la terasă cu o limonadă cu gheaţă în faţă, de-a lungul timpului, literatura erotică nu a fost mereu acceptată. Ba mai mult, a fost aspru supusă cenzurii, iar unele cărţi au fost interzise. Iată câteva titluri celebre care au iscat controverse datorită tematicii sexuale abordate:

1. Kama Sutra – Vatsyayana

    Culegerea de texte indiene scrisă de savantul Vatsyayana descrie în detaliu practicile sexuale menite să ofere senzaţii sublime. Văzută ca un manual pentru cei care doresc atât iniţiere cât şi specializare în „artele erotice”, Kama Sutra oferă conceptul de plăcere fără tabuuri şi fără inhibiţii, ridicând sexul la rangul de artă. Oare este de mirare că enciclopedia dezinhibiţiilor a fost interzisă în UK, SUA şi Australia?

2. Sanctuar – William Faulkner

     Povestea despre răpirea tinerei Temple Drake a creat controverse aprinse cu privire la diferenţele sexuale văzute şi comentate diferit. Felul brutal în care fata cunoaşte realitatea, scenele de viol şi depravarea morală au adus cărţii suficiente critici negative pentru a fi interzisă. Violenţele sexuale groteşti au scandalizat Germania și câteva state asiatice.

3. Lolita – Vladimir Nabokov

     Datorită subiectului tabu pe care îl abordează (iubirea bolnavă a unui bărbat matur pentru o copilă de 12 ani), „Lolita” a fost încă de la publicare un subiect de controversă şi scandal. Respinsă de majoritatea editorilor, cartea a fost publicată iniţial în Franţa, iar azi a devenit unul dintre cele mai citite romane clasice. Deşi acum se poate numi bestseller, romanul lui Nabokov a fost interzis în Marea Britanie, Argentina, Africa de Sud şi Noua Zeelandă pe motiv că promovează într-un mod dezgustător dezintegrarea morală încurajând pedofilia şi perversiunile.

4. Sexus – Henry Miller

     Văzută ca o „epopee biografică” , obscenitatea acestei opere a reuşit să şocheze America într-atât încât a interzis romanul. Fără coduri morale şi promovând o pornografie fascinantă, autorul însuşi afirmă că „tabuurile sunt un fel de reziduu al minţilor bolnave, spectrul celor care nu au avut curajul să trăiască din plin şi care ne-au vârât pe gât aceste interdicţii, deghizate în morală şi religie.”

1c7539957fc3cdae95bdbf6808869c105. Tropicul Cancerului – Henry Miller

     Conţinutul sexual prea explicit îl aduce din nou pe Henry Miller pe lista autorilor nepermişi, de data aceasta cu cartea Tropicul Cancerului interzisă în Statele Unite şi Africa de Sud. Se pare ca relația cu Anais Nin îl stimulează din punct de vedere inspiraţional pe autorul care publică doar în Franţa deoarece SUA interzice cărţile sale.

6. Xing Fengsu

      O incursiune în practicile sexuale din diferitele religii şi popoare, cartea cunoscută şi sub denumirea de „Sexual Customs” a reușit să scandalizeze musulmanii din China intrigaţi de descrierile întâlnite. Considerând scrierea ofensatoare, China a interzis-o în 1989 şi a recurs chiar la arderea exemplarelor tipărite.

7. Fanny Hill. Memoriile unei femei uşoare – John Cleland

     Personajul principal al scrierii este total lipsit de inhibiţii până ajunge la degradare, iar conţinutul de-a dreptul obscen a atras bineînţeles cenzura şi chiar interzicerea publicării în SUA deşi Marea Britanie l-a acceptat încă din 1749. Pasajele şocante i-au adus numeroase critici la vremea respectivă , iar în America a fost publicat abia după 1900.

8. Jurnalul unui adolescent timid – Stepehen Chboski

      Scrisorile lui Charlie către prietenul imaginar abordează toate temerile acestuia inclusiv cele care implica homosexualitatea și nesiguranţa din punct de vedere sexual. Pasajele erotice destul de explicite au condus la retragerea cărţii atât din biblioteci cât şi de pe piaţă … tot în SUA care dovedeşte o cenzură literară destul de drastică.

9. Moarte la Veneţia – Thomas Mann

     Bisexualitatea şi narcisismul prezente în scrierea lui Thomas Mann au scandalizat Germania nazistă care a oprit publicarea cărţii. O vizită la Veneţia îi aduce unui scriitor atât inspiraţie cât şi o obsesie, greu de digerat, pentru un adolescent. Atracţia creşte progresiv şi în acelaşi timp avansează şi gândurile perverse care au adus cărţii numeroase blamări.

10. And Tango Makes Three – Peter Parnell şi Justin Richardson

        Aparent este o poveste inofensivă în care personajele principale sunt pinguini. Probabil că acum intervine şocul şi întrebarea care stă pe buzele tuturor este ce legătură există între o carte cu pinguini şi erotism care să conducă la cenzură şi interzicere. Pinguinii sunt însă adepţi ai homosexualităţii în rândul animalelor şi de aici porneşte controversa iscată în jurul cărţii.

Deşi secolul XXI ne oferă libertatea de a citi ce dorim, când dorim şi unde dorim , există totuşi ţări care încă se mai opun literaturii erotice cu limbaj sexual explicit şi scene suficient de fierbinţi care să incite la exerciţii de imaginaţie. De exemplu, în Malaezia, trilogia Fifty Shades este încă interzisă publicării şi comercializării.

 

Surse foto: 1 , 2

by -
6

O, timpuri! O, moravuri!

Marcus Tullius Cicero ( 106 – 43 i.Hr.)
O, timpuri! O, moravuri !

     Filozof antic roman, om politic , orator şi un susţinător al republicii, Cicero a adus literaturii universale un aport considerabil şi un izvor de informaţii despre epoca războaielor civile din Roma secolului I i.Hr.
Născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 i.Hr., Cicero provine dintr-o familie de cavaleri şi notabili municipali. A urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum după care, la vârsta de 17 ani tatăl său decide să îl trimită la Roma. Începând cu anul 90i.Hr., Cicero a trăit la Roma unde în calitate de consul a înăbuşit complotul antisenatorial al lui Calitina, primind titlul de onoare ,,Părinte al patriei acordat pentru prima dată în istoria Romei.

      Din scrierile sale s-au păstrat 19 tratate despre retorică, politică şi filozofie, peste 800 de scrisori şi 58 de discursuri juridice şi politice.
     De la jumătatea anilor 50 i.Hr. Cicero se adânceşte în studierea teoriei starului, a dreptului şi a teoriei retoricii dând naştere la următoarele tratate: Despre legi, Despre Stat, Despre orator, Academia şi Conversaţiile de la Tusculum.

  “Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 i.Hr., când, dezamăgit de situaţia politică, caută un rost al existenţei sale în scris, propunându-şi să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei greceşti la spiritualitatea şi mentalitatea română şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil.” Wikipediacicero 1

     Către anul 44 i.Hr. a scris două lucrări diferite ca gen şi anume Caton sau Despre bătrâneţe şi Laelius sau Despre prietenie în care a creionat portretele idealizate ale unor români vestiţi din vremuri apuse.
     Ultimul an al existenţei marelui filozof antic a fost tulburător datorită problemelor din scena politică în care a fost implicat.

   “După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid şeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 i.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl consideră cel mai primejdios duşman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 i.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.” Wikipedia

      Am ales pentru dumneavoastră câteva citate al filozofului antic roman Cicero denumit şi “omul universal”:
“Hârtia suportă orice.”
“Cunoştinţele aproximative – iată limita judecăţii omeneşti.”
“Facem viaţa şi mai mizerabilă deplângând-o.”
“Exagerarea este periculoasă în toate cazurile…distruge sinceritatea.”
“E mai cinstit să urăşti pe faţă, decât să-ţi ascunzi gândul sub un chip înşelător.”
“Recunoştinţa nu este doar cea mai importantă dintre virtuţi, ci şi părintele tuturor celorlalte.”
“A te întrista de propriile-ţi rele nu e defel fapta unui prieten, ci a unui egoist.”
“Ce este mai dulce decât să ai un prieten căruia să-i poţi spune toate, ca ţie însuţi?”
“Anticiparea nenorocirilor viitoare atenuează sosirea lor, căci le vedem cu mult înainte de a veni.”
“Libertatea este o posesiune de o valoare inestimabilă.”
“A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare înţelepciune”
“Filozofia este medicina sufletului.”
“Nimic mai ruşinos decât a fi în duşmănie cu acei cu care te-ai iubit mult.”
“Nu există durere, pe care timpul să n-o micşoreze şi să o atenueze.”
“Dacă se înlătură dragostea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare.”
”Caracterul fără inteligenţă face mult. Inteligenţa fără caracter nu face nimic.”
“Tot ce este minunat e rar .”
“Să vorbeşti tăcând. Cui îi este asta de folos ?”
“Virtutea preţioasă adesea se ascunde sub zdrenţe.”
“Am să vorbesc fără să afirm nimic.”
“Nu sunt în stare să uit ceea ce nu doream să-mi amintesc .”
“Niciodată nu a existat un poet care să considere un alt poet mai presus de el însuşi.”
“După cum este dispoziţia sufletească a cuiva, aşa este şi omul; şi după cum este omul, tot aşa este şi vorba lui; şi faptele sunt la fel ca vorbele, iar viaţa este ca faptele. “
“Ce să ascult vorbe, când văd fapte?”
“În toate timpurile mai puţini au fost aceia care şi-au învins dorinţele decât aceia care au biruit oştiri duşmane”
“Când adevărul nu poate fi cercetat, neadevărul sporeşte”
“O, Grecia, cât de săracă eşti uneori în belşugul tău de cuvinte.”

       Voi încheia acest articol cu o legendă şi anume Sabia lui Damocles, despre care Cicero ne vorbeşte în una dintre lucrările sale.

      “Damocles din anecdotă era un slujitor de la curtea lui Dionisos al II-lea al Siracuzei, un tiran al Siracuzei, Italia din secolul al IV-lea i.Hr. Încercând să-şi linguşească regele, Damocles a exclamat în faţa acestuia că Dionisos este extrem de norocos să aibă atâta putere şi autoritate şi să fie înconjurat de atâta măreţie. Pentru a-i arata că există şi un revers al medaliei, Dionisos se oferă să facă schimb cu Damocles pentru ca acesta să poată experimenta el însuşi acest mare privilegiu de a fi rege. Damocles acceptă repede şi cu lăcomie propunerea regelui. Damocles se aşează pe tronul regelui înconjurat de întreg luxul, dar Dionisos aranjează ca o sabie imensă să fie agăţată deasupra tronului al cărei mâner atârnă doar de un fir de păr din coada unui cal. Damocles sfârşeşte rugându-l pe despot să fie scutit de această experienţă deoarece nu îşi mai doreşte să fie atât de norocos.
    Dionisos a reuşit să transmită prin această parabolă starea constantă de teamă, datorată responsabilităţilor şi riscurilor, în care marii oameni trăiesc. Cicero s-a folosit de această poveste punând-o la sfârşitul unei serii de exemple contrastante pentru a sublinia concluzia celei de a cincea sale cărţi din seria Disputelor (Tusculanae Disputationes) în care tema principala era că virtutea este suficientă unui om pentru o viaţă fericită. Cicero întreabă retoric:

„Oare nu a arătat Dionisos suficient de limpede că o persoană asupra căreia teamă pluteşte oricând, nu poate fi fericită? “Wikipedia

Cu drag,

Iliuţa Raduţi

by -
16

,,The Skye Boat Song” este un cântec folk scoțian /Speed, bonnie boat, like a bird on the wing, Onward! the sailors cry;/Carry the lad that's born to be King/Over the sea to Skye.

 Melodia din genericul serialului ,,Outlander”

     Cu siguranță mulți dintre voi ați vizionat serialul ,,Outlander”, realizat pe baza seriei de cărți cu același nume, scrisă de Diana Gabaldon. Genericul este superb, imaginile bine alese, iar muzica încântătoare, extrem de fascinantă, ce te îndeamnă la visare. Ai impresia că acest cântec a fost realizat special pentru acest serial, pentru povestea de dragoste dintre Claire și Jamie, însă nu este așa. Cântecul este foarte vechi, personal am rămas uimit când i-am descoperit originile, în mod întâmplător.

     ,,The Skye Boat Song” este un cântec folk scoțian, care poate fi interpretat ca un vals, rememorând fuga Prințului Charles Edward Stuart (Arătosul Prinț Charlie) din Uist pe Insula Skye, după înfrângerea suferită în cadrul Bătăliei de la Culloden din 1746.

     Cântecul spune cum Arătosul Prinț Charlie, deghizat într-un servitor, a fugit într-o mică barcă după înfrângerea revoltei iacobite din 1745, cu ajutorul Florei MacDonald. Cântecul este o exprimare tradițională a iacobitismului și povestea sa a devenit o legendă națională a Scoției.

     Versurile au fost scrise de Sir Harold Boulton și incluse într-un album în anii 1870. De-a lungul timpului, au existat mai multe variante ale acestui cântec cules din folclorul scoțian, cu un succes răsunător.

Versurile originale:

Speed, bonnie boat, like a bird on the wing,
Onward! the sailors cry;
Carry the lad that’s born to be King
Over the sea to Skye.

Loud the winds howl, loud the waves roar,
Thunderclouds rend the air;
Baffled, our foes stand by the shore,
Follow they will not dare.

Though the waves leap, soft shall ye sleep,
Ocean’s a royal bed.
Rocked in the deep, Flora will keep
Watch by your weary head.

Many’s the lad fought on that day,
Well the Claymore could wield,
When the night came, silently lay
Dead on Culloden’s field.

Burned are their homes, exile and death
Scatter the loyal men;
Yet ere the sword cool in the sheath
Charlie will come again. (Sursa)

 

      Pentru serialul ,,Outlander”, versurile au fost adaptate după un poem de-al lui Robert Louis Stevenson:

,,Sing me a song of a lad that is gone,
Say, could that lad be I?
Merry of soul he sailed on a day
Over the sea to Skye.

Billow and breeze, islands and seas,
Mountains of rain and sun,
All that was good, all that was fair,
All that was me is gone.”

 

S-a muncit extrem de mult pentru realizarea acestui serial, totul ca să iasă o capodoperă a cinematografiei.

VIZIONARE PLĂCUTĂ!

 

Reinterpretări de mituri şi legende

 Rândurile următoare povestesc cum, dintr-o înlănţuire de experimente literare, s-a întâmplat să apară această ‘serie de reinterpretări speculativ-antropologice de mituri şi legende populare‘, înfiripată prin cele două cărţi editate în primăverile 2014 şi 2015 (Europress, Bucureşti).


Volumul prim: ‘Întoarcerea fratelui risipitor’

      Nu ştiam, nefiind eu chiar tipul de persoană strategic-cerebrală, unde mă vor duce încercările scriitoriceşti, astfel că – mai ales privind-o retrospectiv – evoluţia m-a surprins şi pe mine, făcându-mă să urmăresc înlănţuirile cu oarece încântare. Povestea „catenei” începea în anul 2011…
    Am scris o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu strânsesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri apărute într-o cadenţă dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule scrieri pentru un volum solid, ideea de a le ‘contopi’ într-o singură carte a venit firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa unui volum rezultat prin alipirea a două cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a mea urmată de una de-a ei, ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea (‘Ficţiuni familiare’, Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât – încurajat de această formulă (alternant-bicefală) – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un roman, dar unul la care să nu lucrăm ‘umăr-lângă-umăr’ (pentru că abordarea nu ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi cvasi-independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă – ca o alternanţă de monologuri servind aceluiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă uşor de recunoscut. Cea mai potrivită dintre ideile ce mi-au trecut prin minte mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor. Fiica mea n-a fost chiar încântată de propunere, dar nici n-a venit cu altă variantă. Mi-am zis că, dacă încep eu, şi îi arat unul-două capitole, va fi atrasă de proiect. Fixasem cadrul de lucru astfel: proza să cuprindă o perioadă din viaţa a două personaje legate biologic şi prin destin (fraţi dintr-o familie mică), iar firul epic să alterneze subcapitole „povestite” de cele două personaje. Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte două nume notorii: Cain şi Abel (într-o mică „anagramă”) – exploatând voit riscul prejudecării personajelor de către cititor….continuarea articolului aici
 
  Volumul secund: ‘DonQuijotisme AntropoLexice’
 
    Mult timp de-atunci m-am regăsit (cu încântare) prins în siajul stilistic născocit la scrierea acelei nuvele. Da, pentru a sugera că lucrurile se petrec în trecut (un trecut neclar fixat, dar totuşi „vechi”, nejudecabil cu acea familiaritate a contingenţei), îmi creasem o exprimare pseudo-arhaică, iar auto-impusa restrângere a lexicului mă forţa să mut expresia înspre o interiorizare a cuvintelor. Şi cum fascinaţia aceasta – a descoperirii greutăţii din cuvintele simple – nu mă părăsea, mi-am zis să încerc să continui. Totodată mi-am propus să mă desprind de zona ‘mitului biblic’, cumva şi de teama unor neînţelegeri (dezamăgiri?) privind abordarea mea laică.
     Numai că pe-aici s-a mai altoit ceva: o sensibilizare, o preocupare tot mai accentuată în gândurile mele (simptom de bătrâneţe, deh!) pentru aspectele simple dar profunde ale existenţei umane. Pentru implicita dar discreta coordonată existenţială din actele/operele oamenilor…continuarea aici
 
                     AUTOR MIRCEA BĂDUŢ

by -
13

Lecturi savuroase care pasionează până la ultima pagină şi care reuşesc să dea verii intensitate.

 5 Lovely Books I’ve Recently Read

Vară, cald, soare, caffe frappe, îngheţată şi lectură. Cam aşa arată un relaxing weekend care să poată deconecta de la rutină. Iată şi lecturile prin care eu m-am plimbat recent şi pe care le recomand cu căldură.

Origin – Jennifer L. Armentrout

Al patrulea volum al seriei LUX este şi cel mai bun de până acum. Îl regăsim pe Daemon Black la fel de carismatic, ironic, cu o tonă de tupeu şi cuceritor. Dar, pe lângă atributele care te scot din minţi, extraterestrul seducător se pare că a căpătat o doză mărită de sensibilitate care îl face încă şi mai dulce decât era. Găsim aşadar un Daemon dispus să sacrifice întreaga umanitate pentru a o salva pe cea pe care o iubeşte. Curajul lui nebun, riscurile pe care şi le asumă, cursa infernală în care se angajează … totul e pentru Katy. Relaţia lor se ridică la un nou nivel, legătura dintre ei se intensifică, iar acţiunea are un ritm ameţitor care nu îţi dă timp să respiri. Toate se petrec pe un fundal cataclismic, iar teama se transformă în instinct de supravieţuire.

– O să dau foc lumii întregi ca să o salvez.”

Duff – Desemnată Urâţica şi Dolofana din gaşca Fetelor – Kody Keplinger

O lectură spumoasă dar şi dulce. M-am amuzat dar am savurat şi aspectul sensibil al poveştii. Bianca nu este tocmai tipa sexy din gaşcă, dar când acest lucru îi este subliniat de tipul după care toate fetele salivează, începe să se simtă stânjenită. Apelativul DUFF cu care Wesley o strigă plus problemele familiale o fac pe Bianca să dorească să evadeze din viaţa ei, să uite măcar pentru câteva momente de tot şi de toate. Soluţia pe care o găseşte este însă una total neaşteptată. Se pare că ticălosul înfumurat de Wesley are talentul de a alunga stresul şi după ce îl sărută descoperă în el tratamentul miraculos pe care îl probează iar şi iar … şi iar.

– Interesant. Aşa-i saluţi tu pe toţi băieţii pe care-i placi?

– Pe tine nu te plac!

– Atunci înseamnă că mă iubeşti, nu?”

Haita – Serge Brussolo

Eu am optat şi pentru un horror care într-adevăr are darul de provoca senzaţia aceea de teamă venită din subconştient. Un personaj torturat de un blestem incredibil se transformă într-un criminal sadic pentru a finaliza ororile începute de tatăl său. O femeie care a fost torturată mult prea mult îşi găseşte în criminalul ţicnit arma perfectă pentru răzbunare. Numai că, aparenta nebunie devine mai mult, se transformă în realitate sub pupilele dilatate de groază. Cele mai tenebroase obsesii se trezesc la viaţă şi, pentru a supravieţui, omul e obligat să se transforme în bestie.

Nebunii simt nevoia să le împărtăşeşti nebunia, nu-i aşa?”

Gentlemanul seducător – Lorraine Heath

Nu puteam să ratez şi o poveste romantică ce are într-adevăr darul de a seduce. Lorraine Heath îşi plimbă cititorii printr-o lume fascinantă în care regulile societăţii sunt îngroşate dar învinse de un sentiment nobil: iubirea. Plină de replici acidulate şi cu un ritm antrenant, „Gentlemanul seducător” este o poveste de un romantism imprevizibil care delectează cititorul de la început până la happy-end-ul caracteristic colecţiei din care face parte.

Eu sunt atât de căzut în păcate, încât toată apa din lume n-ar putea să-mi spele conştiinţa.”

Life After Life – Kate Atkinson

Cartea aceasta mi-am dorit-o mult şi am fost fericită să o pot citi. E un fantasy psihologic care abordează teme şi teorii multiple şi care pe mine m-a impresionat în mod plăcut. De fiecare dată când se naşte, Ursula moare din nou, creându-se o succesivitate de reîncarnări ce vor influenţa nu doar soarta celor din jur, ci a întregii umanităţi. Tu ce ai face dacă ai putea da timpul înapoi şi dacă te-ai putea naşte din nou şi din nou? Ai schimba totul sau ai lăsa totul aşa cum e? Romanul este o călătorie fascinantă prin timp şi încercarea de a face cele mai bune alegeri.

The little heart. A helpless little heart beating wildly. Stopped suddenly like a bird dropped from the sky. A single shot.

Darkness fell.”

Mamă… eu știu să citesc…

Am avut o copilărie fericită. Poate că ne lipseau multe din punct de vedere material, dar noi nu realizam asta. Era bine și eram fericiți. Eram în plină perioadă comunistă, părinții erau ocupați cu serviciul, erau simpli muncitori și purtau grija celor materiale… pentru ca noi să avem ce ei nu au avut: un ghiozdan nou, un abecedar și un acoperiș decent deasupra capului. Pentru că erau oameni simpli și modești, alor mei nu le trecea prin cap că vreunuia dintre noi ar putea să-i placă cartea… își doreau să devenim oameni, cu o slujbă stabilă, cu o familie.

Nu știu cum am reușit să învăț să citesc, știu doar că citeam deja la șase ani și ai mei habar nu aveau de asta. Într-o seară, când mama, deși obosită după o zi de muncă, făcea gogoși în bucătăria noastră, construită de tata din PFL, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus mamei:

-Mamă… eu știu să citesc…

Mama și-a șters fruntea cu mâneca și și-a văzut de gogoși mai departe.

-Vrei cu zahăr? m-a întrebat.

Am luat două gogoși și am ieșit afară. De după gardul nostru, câțiva copii din vecini miroseau fascinați aroma ce venea de la noi din curte.

-Ce-a făcut maică-ta? Gogoși? Îmi dai și mie?

Am băgat gogoșile printr-o gaură din gard, i-am privit o vreme cum înfulecau și am plecat din nou la mama.

Eram un copil care tăcea. Tăceam mult, dar atunci am simțit nevoia să sparg tăcerea. Am luat cartea surorii mele și, în timp ce mama punea zahăr peste gogoși, am început să citesc „Capra cu trei iezi”.

Mama s-a oprit din treabă și m-a privit lung.

La scurt timp după aceea, tata a primit un televizor alb negru de la cineva, iar atunci când era câte un film, eu eram cea care citea traducerea de pe ecran.

Într-o seară, l-am auzit pe tata cum glumea cu un prieten de-al său, spunându-i:

-Cea mică deja citește… și cărți, și la televizor… la cât de inteligent sunt eu, e imposibil să fie a mea.

Pentru că nu erau suficienți bani pentru a cumpăra cărți, tata l-a rugat pe un prieten care lucra la maculatură și îmi aducea de acolo cărți vechi. Citeam orice. Citind, eram oricine voiam eu să fiu, mă aflam oriunde voiam eu. Era fascinant.

Când am ajuns la școală, învățătoarea a plâns când ceilalți copii au făcut desene pe hârtie, iar eu i-am scris o scrisoare de bun venit.

În vacanțele de vară, stăteam la bunici. Bunica știa și ea despre pasiunea mea, așa că îmi făcea rost (de la învățătoarea din sat) de Creangă, Eminescu, Sadoveanu… și citeam, iar când deschideam o carte, plecam cu totul în lumea aceea.

Cu timpul, am reușit să contaminez oamenii pe care-i întâlneam cu această pasiune pentru citit. E adevărat, îmi lipseau banii pentru a cumpăra cărți, iar când mergeam la librărie, aș fi stat acolo zile în șir mirosind cărțile.

Eram copil și visam să am o casă unde să fie liniște și multe cărți.

În liceu am reușit (după ce am făcut niște traduceri din engleză în română unei doamne învățătoare) să-mi cumpăr un dicționar de la Teora, un dicționar foarte mare și scump, pe care îl am și acum. E o carte pentru care am muncit mult și mi-e tare dragă.

Tot în liceu, devenisem fascinată de literatura universală. Îl adoram pe Eminescu, Blaga și pe Bacovia, dar citeam Poe sau Lamartine… și eram mereu cu capul în nori, lucru pe care, de altfel l-a observat și diriginta mea.

La facultate am descoperit cărțile de comunicare, lumea simbolurilor… altă bibliotecă, alte cărți… alte lumi care mă uluiau.

Când l-am întâlnit pe soțul meu… citeam o carte. „Ne-om întâlni în cer” de Pavel Coruț. Ajunsesem la un fragment plin de emoție și aveam nevoie să plâng, dar mi-era imposibil, pentru că „musafirul” avea de montat niște boxe, de făcut cu ele niște probe. Nu știam de ce mă privea ca pe o ființă stranie. „De ce li se pare unora atât de ciudat să vadă pe altcineva citind?” mă întrebam… dar mai târziu mi-a mărturisit că nu faptul că citeam i s-a părut bizar, ci moațele pe care mi le uitasem în păr.

Anii au trecut, oamenii și-au dat seama că nu are rost să-mi comunice lucruri importante atunci când citesc… pentru că sunt sub influența cărții, deci nu sunt acasă.

Când eram însărcinată, am citit toate cărțile de la Biblioteca Județeană, referitoare la sarcină. Oamenii au crezut că, după ce va veni copilul, mă voi vindeca… și poate că și eu am avut momente când am crezut că nu voi mai avea timp să citesc.

Nu a fost așa nici pe departe. După ce a sosit copilul, lumea a devenit, într-adevăr, altfel. Un singur lucru a rămas la fel… pasiunea pentru citit, pentru evadat în alte lumi.

Acum am – așa cum am visat atunci când eram copil – o casă unde domnește liniștea și sunt multe cărți…

Mai mult decât atât, recent am devenit librar…

 

O amintire, o carte, o pagină citită

Dacă Diana ne-a provocat, nu se putea să nu îmi aduc aminte cu drag de primele cărţi citite. La început, ţin minte că adormeam, având vreo 4-5 ani, cu poveşti ascultate pe casetă, eram fascinată. Când am învăţat să citesc, asta prin clasa a-I-a, am descoperit biblioteca şcolară, aşa că, în fiecare ,,pauză mare” fugeam în şcoala gimnazială după cărţi. Eram fericită maxim, până când, profesorul de română îmi zicea că nu mă mai opresc? Nu mai am ce să îţi dau la citit, gata, ai citit tot! Nu conta, eu voiam să recitesc, iar, şi iar.  Acasă aveam lecturile obligatorii, dar cartea mea preferată, de fapt erau 2 volume, Legendele Olimpului, care pur şi simplu am adorat-o! O citeam şi reciteam de ,,n” ori. Trebuia să fac ceva, pac, şi cartea era prezentă, trebuia să scot animalele la păşune, şi cartea era nelipsită. Mă puneam jos şi citeam până se însera, iar părinţii mă căutau pe unde sunt.

În şcoală, mi-a plăcut Baltagul, Ion, Pădurea spânzuraţilor, iar când am ajuns la liceu, gata, aveam acces la biblioteca şcolii, oraşului, iar o prietenă mă aproviziona tot timpul cu cărţi romantice.
Orele de română în liceu mi se păreau anapoda, de ce să învăţ pe de rost vreo 10 pagini, când de fapt pot să citesc cartea de 400 de pagini? La extemporaele făceam propria mea analiză a cărţii, iar nota era aceeaşi, ca şi cum aş fi tocit.

Ţin minte o carte groasă “Chinuiţii nemuriri” avea peste 700 pagini, era o provocare, acasă la mine în bibliotecă, aşa că am vrut să văd în cât timp o termin 🙂
Unii copii au bani de buzunar, îi cheltuiesc pe dulciuri, suc, mâncare, eu nu, eu strângeam să pot să îmi cumpăr cărţi. La noi la oraş era modă cu Sandra Brown, aşa că urmăream cu sfinţenie vitrinele librăriei. Elaboram strategii cu o bună prietenă de a mea, care, cum, când să cumpărăm următoarea carte.
Ce mi-a plăcut tare mult era cultura tuturor popoarelor, adoram să descopăr tot ce ţine de un popor-.James Clavell cu a sa serie Shogun, a fost preferata mea.

De fapt citeam cam tot ce îmi cădea în mână, doar să citesc, mergeam acasă cu un morman de cărţi, bibliotecarele erau foarte amabile, aşa că rezolvăm mai multe cărţi odată.
Acum, sunt mai selectivă, vreau cărţi cu final happy, genul nu e neapărat romantic, merge şi distopic, fantasy, dar, nu mă supăr să fie şi o poveste romantică acolo.

by -
19

                                                      Să ne amintim de… Sofocle/Tragediile lui Sofocle

    Sofocle ( cca 496 – 406i.Hr.) poet şi dramaturg grec antic, s-a situat prin caracterul creaţiei sale printre mari maeştri al tragediei antice. Scriitorul s-a născut în Colonos, cartier al Atenei, într-o familie înstărită şi a beneficiat de educaţia specifică tinerilor timpului: teorie şi practică muzicală, practicarea dansului şi a exerciţiilor fizice (conducerea carului şi călărie). Viziunea despre lume a marelui dramaturg antic se remarcă prin “tendinţa de echilibrare a noului cu vechiul: preamărind forţa omului liber, el respingea, în acelaşi timp, nesocotirea legilor divine, adică a normelor de viaţă religioasă şi cetăţenească tradiţională.” Confruntarea dintre om şi destin este frecvent întâlnită în operele autorului.
    “Sofocle a manifestat din tinereţe o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesaţ în operele homerice, în tragediile lui Eschil şi în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce susţinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintaşilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena şi a obţinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetăţii. În cei 60 de ani de creaţie, cetăţenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-şi manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simţit niciodată.”sofocle
     Tragediile lui Sofocle sunt considerate capodopere ale genului. Până la noi au ajuns integral tragediile: Oedip, Antigona, Electra, Aiax, Filoctet, Trahinienele şi Oedip la Colona. Există mărturii antice care vorbesc de un număr considerabil de drame care aparţineau lui Sofocle şi anume peste una sută douăzeci de piese. Un alt aspect cunoscut despre Sofocle este acela că a deţinut poziţii importante în stat şi a fost un apropiat al cercului marelui orator, general şi om de stat Pericle. Se ştie de asemenea, că a adus însemnate inovaţii în tehnica teatrală.
   “Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorţii tragice a legendarului Oedip a influenţat dramaturgia universală, rămânând şi în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice. Civilizat, manierat şi spiritual, Sofocle era îndrăgit de contemporanii săi, care vedeau în el întruchiparea echilibrului şi seninătăţii. Poreclindu-l „Albina”, pentru elocinţa lui „dulce”, aceştia îi făceau cel mai măgulitor compliment la care putea aspira un poet sau povestitor “
    La vârsta de 80 de ani, Sofocle este numit comisar pentru soluţionarea şi investigarea dezastrului militar din Sicilia. Moare zece ani mai târziu şi este înmormântat în pământul său natal, la Colonos.
     Din cugetările lui Sofocle am ales pentru d-voastră următoarele:

“Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.”
“Faptele îşi găsesc cuvintele.”
„Un sentiment frumos este acela care întotdeauna dă naştere altui sentiment frumos.”
“Nu este nici lipsit de înţelepciune, nici mărginit, acela care se ridică după ce a căzut în greşeală, în loc să stăruie în ea.”
„Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea.”
„Cele mai mari dureri sunt cele pe care ni le cauzăm chiar noi.”

„Norocul nu-i ajută pe cei lipsiţi de curaj.”

„Timpul în cursa lui imensă descoperă tot ceea ce era ascuns şi acoperă tot ceea ce era descoperit.”

„Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.”

„Butoaiele goale fac gălăgie multă.”

“Lucrurile mari nu se fac dintr-o dată. “

“A vorbi mult nu e totuna cu a spune multe. “

“Ascultă şi taci “

“Nu te mânia prea tare pe cel care a greşit fără voie.”

“Să respingi un prieten devotat înseamnă să te lipseşti de ce este mai de preţ în viaţă. “

“Darurile duşmanului sunt mortale. “

“Eu văd că noi toţi cât trăim, nu suntem decât nişte imagini sau o umbră uşoară.”

“Pentru oameni nu există nimic care să dureze: nici noaptea înstelată, nici nenorocirile, nici bogăţia; totul s-a spulberat într-o bună-zi.”

“Bătrâneţea şi trecerea timpului ne învaţă totul.”
“Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi.”
“Când mânia clocoteşte în piept, deprinde-te să-ţi stăpâneşti gura.”
“Este un lucru destul de dureros să te uiţi la propriile necazuri şi să ştii că tu ţi le-ai creat.”
„Eu m-am născut ca să iubesc.”

Voi încheia acest articol cu vorbele marelui dramaturg antic:

“Dar pofta de câştiguri

Pe mulţi bărbaţi îi duce adesea la pieire…
Căci nici o rânduiala n-a dat un rod în lume
Aşa de rău ca banul: el pustieşte-oraşe
Pe oameni îi goneşte din casă: el învaţă
Pe cei curaţi la suflet să-şi îndrepteze mintea
Spre fapte ruşinoase. Tot banul e acela
Ce-a arătat la oameni puterea vicleniei,
Şi pentru orice faptă – nimica sfânt să n-aibă.” – Sofocle

                                                                                   Cu drag,

                                                                                Iliuţa Răduţi!

Surse, google wikipedia, TheEpochTimes, dincolo de orizont

Mulțumim autorilor români

    În ultima vreme literatura română aduce tot mai des în atenţia cititorilor autori talentaţi ale căror cărţi abordează teme şi domenii diverse. Poveşti care mai de care mai savuroase şi captivante ne-au făcut zilele mai frumoase şi pe această cale, Literatură pe Tocuri are o deosebită plăcere de a citi şi promova autori români. Pe lângă tot ceea ce facem în cadrul proiectului nostru: recenzii, apariţii literare, evenimente culturale, concursuri, interviuri, comunicate editoriale, lifestyle, literatură pentru copii, autorii români debutanţi sau consacraţi îşi au locul lor de cinste, deoarece sunt compatrioţii noştri, fraţii noştri de neam şi ţară şi credem că literatura română trebuie cunoscută de majoritatea cititorilor. Numim acestă parte a proiectului nostru: “Şansa prezentului, trecutului şi viitorului autor român”.

      Vă mulţumim că daţi valoare literaturii române!

Dacă putem ajuta să vă aducem în atenţia cititorilor, întindem o mână tuturor!

Echipa Literatură pe Tocuri: Coman Iasmina, Drăgan Milica, Mara Caloian(Maryliyn), Arcidalia Ghenof, Hayat Seviyor (Cosmin), Rodica Puşcaşu, Iliuţa Raduţi, Sorina Ciocârlan, Adelina Sănduleac, Alina Geambaşu, Dorina Georgescu, Mălly Inna( Mali), Laura Elena Apetroaie, Diana Elena Neaţă, Maria Emanuela Coman (Emm), VeroNica, A.R.Ivan, Crina Maria Stanciu, Nicoleta Aurica Zetoca, Dana Burda.
flori

Recenzii cărți autori româniAer de Bucureşti (Autori: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu); Armele Atenei. In honorem Zoe PetreAda Shaulov – Enghelberg-Mărul dulce amarAdina Speteanu-Crimă la timpul trecut/Destine pierduteAdrian Buzdugan-Comisarul CorcoduşăAdrian Christescu-Destinul lupului singuraticAdrian Voicu-A fi sau a nu Wi-Fi/Pe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listăAdrian Onciu-Templul negruAlexandru Voicescu-MaladAlexandru Şincu-La câinele fidel Jocuri şi jucăriiAna Mănescu-QuasarAndy Lupu-Doza mea de New YorkAnna Vary-Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke/Ultima vrăjitoare din Transilvania – Mathias/Ultima vrăjitoare din Transilvania – AlexandraAnca Fusariu-Culoarea norocului; Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpiAndres-Încă o dorinţăAndreea Cătălina-Mă gândesc la ea non-stopAndreea Blându-Sclipind la ultimul vagonAndreea Russo-Amintiri din viitorAntoinette Wornik-AtlantidaAlina Sova-Două linii roşiiAnamaria Ionescu-Camera obscură/Nume de cod: Arkon/Pe cine nu laşi să moară …Augustina Șiman-Cămașa luiBogdan Hrib-Ucideţi generalul/Somalia, Mon Amour-împreună Kiki Vasilescu/Ultima fotografie/Vânătoare de asfințituri pe Strada 42/Filiera greceascăBogdan Munteanu-Ai uitat să râzi; Camelia Cavadia-VinaCezar Pârlog-Flori, fete, fiţe sau băieţiCristina Mihaela Barbu-Taina. Început de povesteCristina Nemerovschi/Păpușile/Vicky, nu Victoria/nymphette_dark99Cristian Fulaş-Jurnal de debutantClaudiu Simion-Să iubești un îngerConstantin Cubleşan-CeasorniculCorina Ozon-Zilele şi nopţile amanţilor/Amanţii 3.0Cornel George Popa-Salonul de masajCiprian Mitoceanu-În sângele tatăluiCristina Boncea-OctopussyCristi Lavin-Asasinul de la ultima paginăDana Banu-Luna şi Îmblânzitoarea de oameniDan Lungu-Sunt o babă comunistă!Dan Rădoiu-Povestiri de la marginea realitățiiDaniel Botea-Eu împotriva mea!Diana Sorescu-Diana cu vanilie The BookDoina Roman-Pragul/Pragul 2-Umbra martor; Doina Popescu-Iluzoria vulpe a fericirii; Domnica Rădulescu-Trenul de Trieste/Amurg la Marea Neagră; Dorin David-Uși, ferestre şi alte proze; Dorina Georgescu-Weekend gratisărmul sculptat; Eugen Lenghel-Fermierul virtual; Eugen Ovidiu Chirovici-Voodoo şi Sanitarium; Flavius Ardelean-Bizaroproze; Florin Lăzărescu-Întâmplări și personaje; Florin Pîtea-Cartea cu scoarțe de argint, ferecate: Delirul încapsulat- Vol. 1; Florina Sanda Cojocaru-El a ales/Scrisori către îngeri/ELSA; George Arion-Nesfârșita zi de ieri; Gheorghe Florescu-Confesiunile unui cafegiu; Gheorghe Vîrtosu-O inimă de broscuţă. Tomul 1: Peniţa aurie, înger sau călău?/Destin încarcerat. Volumul 1. Metamorfozele singurătăţii;  Igor Bergler-Biblia pierdută; Ionuţ Tănase-Portretul vieţii unui orfan; Ioana Dumitrăchescu, Mircea Gavriluţ-Crimă în poziţie de ofsaid; Ioana Pârvulescu-Întoarcere în Bucureștiul interbelic; InimăRea-Damele din pălărie; Irina Binder-Fluturi; Lavinia Călina-Copiii întunericului-Neamul Corbilor/Zona zero; Laura Nureldin-Regii timpului; Lina Moacă-Oameni, îngeri şi demoni/Valuri de viaţă; Liviu Surugiu-Rămăşiţele viselor; Lucia Verona-Crimă la jubileu; Lucian Ciuchiță-Copoiul din Cardiff; ; Metamorfoze (Autori: Algernon Blackwood, Oliviu Crâznic, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H. P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Şerban Andrei Mazilu, Saki, Hugh Walpole)Maria Folea-Slowroom; Maria Timuc-Iubire de nisip; Marina Neagu-Frumuseți monstruoase; Mihail Soare-Livrescu; Mihaela Cogălniceanu-Kalusia; Mircea Cărtărescu-Frumoasele străine/De ce iubim femeile; Mircea Băduț-Ficțiuni secunde; Mircea Tiberian-Jazz inside out; Monica Ramirez- Seducţia apei/Viaţă dublă la Veneţia/Asasin la feminin/Fantoma de pe lac/Kit Black; Monica Săvulescu Voudour-Dacă treci podul Soweto; Narcisa Stoica-Taxidermie; Nataşa Alina Culea-Marat. Iubirea are spini/Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul;  Nicolae Sirius-Amintirile unui însingurat; Nicoleta Tudor- Cercurile mistice; Oana Stoica-Mujea-Jucătorul; Oana G. Arion-Ultimul viking;  Oliviu Craznic-Ceasul fantasmelor; Olimpian Ungherea-Agonia; Protosinghel Teodosie Paraschiv-Codul Bibliei–Semnătura lui Dumnezeu; Radu Găvan-Exorcizat/Neverland; Raluca Butnariu-Deziluzii/Regăsire/Privilegii;  Rodica Pușcașu-Povestea secretă a Cezarei; Simona Tache-Femeile vin de pe Venus, barbații de la băut de Simona Tache, Mihai Radu; Simona Stoica-Provocarea-vol.1/Provocarea-vol.2; Stavrofora Theodora (Videscu)-Ierusalim-Sensul Lumii; Stelian Țurlea-Crima la Torino; Ştefana Cristina Czeller-Ozz; Şerban Tomşa-Călugărul negru; Teresa Wojcik-Căutând fericirea; Tessa Nadir-Sânge şi flori de portocal; Vitali Cipileaga-De vorbă cu Emma

 

Surse foto: pinterest.com

 

 

 

by -
15
Cum m-am apucat de citit

Eu și cărțile avem o poveste atât de veche încât nici nu îmi amintesc când a început. Știu doar că eram o mogâldeață ce se cocoța pe bibliotecă, alegea o carte, cobora și apoi se prefăcea că citește cu voce tare. Evident, nu întelegeam nimic, doar îmi imaginam chestii fără noimă. Însă încrengătura aia de litere mă atrăgea cu de parcă ar fi fost un magnet și eu eram un metal.

Dacă inventarea de povești s-a manifestat timpuriu, în ceea ce privește cititul pe bune (nu prea sună OK, dar înțelegeți voi) nu am fost un copil precoce. Sigur, eram deja introdusă în lumea basmelor citite de mana sau de tata înainte de culcare și chiar reușisem să disting preferințele fiecăruia – mamei îi plăceau poveștile Fraților Grimm și poveștile nemuritoare în vreme ce tata era cu Creangă, Eminescu, etc.  De citit m-am apucat, ca mai toți copii, în clasa întâi – cu pași mici. Mai întâi mici poezioare, apoi povești scurte… și tot așa.

Prima carte citită? Lecturi suplimentare pentru clasa I– în vacanța de vară din acel an. E o carte ce o am și acum și mi-e tare dragă, e o antologie de poezii și povești pe care orice copil ar trebui să o citească!  În clasa a doua deja eram abosrbită de lumea cuvintelor. Citeam și începusem să scriu chiar și poezioare.

Primul roman citit? Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift. Știți cât de mândră am fost când l-am terminat de citit? Unde mai pui că o dată cu această carte mi-am făcut și abonament la biblioteca din oraș… Ah și aceea a fost o perioadă tare frumoasă! Hoinăream chiar și o oră printre rafturi în căutare de comori și întotdeauna îmi era atât de greu să aleg încât mă duceam acasă cu două sau trei cărți (noroc că mă împrietenisem cu doamna bibliotecară).

Și ăsta e doar rezumatul începutului. Oricât de iscusit într-ale scrisului ai fi, cuvintele îți sunt prea puține când vine vorba să descrii senzația pe care o ai atunci când ții în mână o fereastră către o altă lume. Cum să cuprinzi toată bucuria? Suspansul? Cocktailul de emoții? Nu, oricât aș încerca tot nu aș spune tot. Bucuria cititului nu poate fi cuprinsă în niște cuvinte, nu e amuzant?

Eh, dar am vorbit destul despre mine. Voi cum ați pășit lumea cărților? Care a fost prima carte citită și ce sentimente v-a trezit? Tare curioasă sunt de răspunsurile voastre!

Autor: Diana

Sursă foto: pixabay.com

by -
12

Fantasy românesc – abordări inedite şi cărţi excepţionale

În ultimul timp, literatura română s-a transformat ieşind din tiparul clasic şi plictisitor şi abordând teme moderne, atractive şi captivante. Unul dintre domeniile exploatate cu succes de autorii români este cu siguranţă domeniul fantasy, care înregistrează un impact foarte mare în rândul cititorilor cu vârste cuprinse între 14-45 de ani. Vampiri, vârcolaci, îngeri, vrăjitoare sau semi-nemuritori populează paginile cărţilor româneşti, oferind poveşti incredibile în care supranaturalul este inserat în realitate şi devine verosimil.

Dispunând nu doar de frumuseţe ci şi de mult talent, stil şi inteligenţă, trei autoare românce au reuşit să confere noi valenţe genului fantasy prin operele lor literare. Cristina Nemerovski, Oana Arion şi Lina Moacă au mixat în mod inedit istoria, supranaturalul, superstiţiile şi legendele cu raţionalul banal luând astfel naştere cărţi must read.


Seria „Ultima vrăjitoare din Transilvania” – Cristina Nemerovski ( Anna Vary)

Compusă din trei volume (Contesa Aneke, Mathias şi Alexandra) seria ne poartă în zona Transilvaniei, într-un anume sat V. . Locul pare a fi încremenit în timp. Aici, tradiţiile şi superstiţiile străvechi româneşti au rămas adânc înrădăcinate atrăgând fantasticul nedezvăluit oamenilor moderni. O preafrumoasă contesă condamnată la moarte de fanatismul oamenilor care nu se pot rupe de credinţele inoculate, o adolescentă dornică să scape pentru totdeauna din banal, un bărbat pentru care iubirea şi nemurirea constituie un blestem şi o acţiune alertă care pendulează între trecut şi prezent, între vechi şi nou, între rural şi urban, alcătuiesc povestea uimitoare a Cristinei Nemerovski. Trăirile contradictorii, abordarea unor teme controversate, accentul pus pe lucrurile şi plăcerile considerate interzise, înfăţişarea păcatului ca o formă de sfidare a divinităţii şi deciziile uluitoare ale personajelor fac din această serie o lectură fascinantă al cărei final neaşteptat este constatat cu regret. Parcă îţi mai doreşti cumva ca povestea să continue.

„Ultimul viking” – Oana Arion

Primul volum al seriei „Nemuritor” captivează într-o asemenea măsură încât ţine cititorul cu sufletul la gură în aşteptarea următoarei cărţi a autoarei. Elementele mitologice sunt împletite într-o legendă cu adevărat fabuloasă ce conferă existenţei sensuri noi, neexplorate, fascinante.

O monedă aparent banală aduce haosul în viaţa liniştită a Victoriei care priveşte neputincioasă cum universul îi este populat de vampiri, îngeri, vikingi şi comori vrăjite. Trezindu-se implicată fără voie într-o acţiune care-i pune viaţa în pericol, femeia acceptă supranaturalul ca pe ceva normal şi porneşte într-o aventură palpitantă alături de personaje fantastice.

Deopotrivă fierbinte, antrenantă şi captivantă, cartea este în acelaşi timp bine documentată, cu o acţiune logică ce curge natural, nelăsând cititorul cu întrebări fără răspuns, dar făcându-l să îşi dorească asiduu continuarea.

„Oameni, îngeri şi demoni” – Lina Moacă

Cunoscând foarte bine miturile biblice şi istoria, Lina Moacă reinterpretează, amestecă, adaugă şi realizează o legendă a Creaţiei care pare atât de veridică, încât tinzi să pui la îndoială adevărul din Scriptură. Speculând graniţa incertă dintre bine şi rău, personajele autoarei sunt duale, complexe şi extrem de pasionale. Atât îngerii Willy şi Lilly, cât şi fiinţele umane, poartă în ele binele şi răul, întunericul şi lumina, adevărul şi minciuna, viitorul depinzând strict de alegerile proprii.

Reinventarea poveştilor despre îngerii căzuţi care s-au îndrăgostit de fiinţe muritoare, abordarea iubirii ca o modalitate de atingere a absolutului, prezentarea nemuririi ca pe un dar şi înfăţişarea miracolelor ca pe ceva tangibil transformă „Oameni, îngeri şi demoni” într-un fantasy aparte care creează imagini, emoţie, întrebări existenţiale şi speranţa iluzorie că poate într-o zi, printr-un joc al hazardului, vei avea ocazia de a întâlni pe străzile cenuşii ale Bucureştiului un înger cu ochii turcoaz care să-ţi anuleze trecutul şi să îţi lumineze viitorul

Autor: Maryliyn

by -
5

Să ne reamintim de … Herodot

 (n. 484 î.Hr. – d. cca. 425 î.Hr.)

     Herodot, istoric antic grec, supranumit şi “părintele istoriei“ s-a născut în Halicarnas, un oraş grecesc din sud-vestul Asiei Mici, oraş ce se afla în aceea perioadă sub dominaţia persană. Provenind dintr-o familie aristrocratică, Herodot este obligat să-şi părăsească un timp patria datorită luptelor civile ce aveau loc la aceea vreme şi în care familia lui era implicată. A petrecut mai mult de zece ani în călătorii, vizitând multe dintre ţările cunoscute la vremea sa: Grecia, sudul Italiei, Egiptul, Babilonul, Persia, Asia Mică, multe dintre insulele din Marea Mediterană, a ajuns la Marea Neagră şi în Crimeea. Întorcându-se din călătorii în locurile natale, Herodot a participat la mişcarea împotriva tiranului Lygdamis şi a contribuit la răsturnarea acestuia.
     Opera sa, Istorii, ”este o capodoperă literară cu multe digresiuni şi anedocte, măiestrit inserate în istorisirile sale, scrisă în dialect ionic.” Încă din antichitate învăţaţii au împărţit Istoriile lui Herodot în nouă cărţi, numind pe fiecare dintre ele cu numele unei muze greceşti. Iniţial Istoriile au fost alcătuite din povestiri despre oameni, locuri şi întâmplări, ele urmând să fie citite în public. Deşi durata acestor lecturi era de 3-4 ore, nimeni nu se plictisea, dimpotrivă, cei care ascultau erau emoţionaţi şi uneori izbucneau în plâns. Marele istoric atenian Tucidide povesteşte cum aceste lecturi publice a Istoriilor lui Herodot, l-au influenţat, copil fiind.
Herodot     “Istoriile lui Herodot au fost de-a lungul secolelor sursa principalǎ pentru numeroşi istorici. Opera sa marcheazǎ ascensiunea Imperiului Persan, precum şi rǎzboaiele medice dintre Imperiul Ahemenid şi oraşele-stat greceşti din secolul al V-lea i.Hr. Herodot descrie conflictul dintre despotism (persani) şi libertate (atenieni şi confederaţia oraşelor-stat greceşti care s-au unit împotriva invadatorilor).” De asemenea, “istoriile oferǎ informaţii despre vechile tradiţii antice, politică, geografie şi ciocniri ale diverselor culturi cunoscute în antichitate.”
      Spre sfârşitul vieţii, Herodot a dispărut în Italia, la Turium, unde a trăit până la sfârşitul zilelor sale.
     Citate:
Nici zăpada, nici furtuna, nici arşiţa, nici măcar noaptea nu-i poate împiedica să-şi atingă scopurile cu orice preţ.”
“Relaţiile cu oameni imorali ne pierd.”
“Calomnia este flagelul cel mai de temut, pentru că ea prezintă doi vinovaţi şi o victimă.”
“O viaţă uşoară naşte oameni blânzi.”
“Oamenii cred mai degrabă ceea ce văd decât ceea ce aud.”
“Nu remedia răul prin rău.”
“Boala atacă atunci când oamenii sunt expuşi la schimbare.”
“Să nu rămână nimic neîncercat, căci nimic nu vine de la sine, ci totul se realizează prin încercare.”
“Dacă oamenii ar fi întotdeauna serioşi şi nu şi-ar îngădui puţină relaxare sau puţin amuzament, ar înnebuni sau ar deveni labili fără măcar să-şi dea seama.”
“Mai bine să fii invidiat decât compătimit.”
“Acordaţi puteri depline celui mai virtuos om şi veţi vedea curând că-şi schimbă felul de a fi.”
“Omul cu adevărat superior este omul prudent atunci când chibzuieste, pentru că analizează toate riscurile posibile, dar care este cutezător când trebuie să acţioneze.”
“Lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari.”
“Lucrul făcut în grabă este sortit eşecului.”
“Egiptul este un dar al Nilului.”
“Minunat lucru este prudenţa şi înţeleaptă este prevederea. “
“Graba este de multe ori cauza nenorocirilor”
“Nu repara o nenorocire cu alta.”
“Nici măcar zeul nu poate fugi de soarta predestinată.”
“Omul e doar o jucărie în mâna întâmplării.”

    Voi prezenţa la finalul acestui articol o povestire din cartea marelui istoric antic Herodot:
     “Înainte de a ajunge la Istru [Darius] îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de oraşul Mesambria-numiţi skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade şorţul îl trimit în solie la Zamolxis, incrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
      Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulitelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor.” -sursă enciclopedia-dacica.ro

Cu drag,
Iliuţa Răduţi

Surse imagini: pinterest.com

 

by -
4

Să ne reamintim de… Thales din Milet!

Thales din Milet (625 – 547 i. Hr.)
Unul dintre cei şapte înţelepţi greci. Ştia să prezică eclipsele de soare, a măsurat înălţimea piramidelor greceşti pe baza umbrelor acestora, a identificat apa că fiind “elemental material primar al tuturor fenomenelor şi lucrurilor“, a descoperit cele 4 anotimpuri şi a împărţit anul în 365 de zile.
Thales din Milet a contribuit la dezvoltarea filozofiei, matematicii şi astonomiei, el fiind considerat părintele ştiinţelor. “În domeniul matematicii, Thales a adus geometria în Grecia, familiarizându-se cu ea în timpul călătoriilor sale în Egipt şi dezvoltând-o ulterior. Teoremele geometrice elaborate de el au constituit temelia matematicii greceşti.”
Thales a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai timpului sau, atât ca filozof şi om de ştiinţă, cât şi ca om de stat şi legiuitor, prin maximele şi zicerile sale. Drept dovadă a acestui lucru stă mărturie Plutarch, care povesteşte că nişte pescari au găsit un tripod care ar fi aparţinut Elenei din Troia. Mergând la templul din Delphi, preoteasa pythiana a lui Apollo le-a spus pescarilor să dea tripodul celui mai înţelept om. Aceştia i-au dat tripodul lui Thales.”
Thales a murit la o vârstă înaintată, în timpul unor manifestări sportive, din cauza unor călduri excesive. Pe mormântul sau este o inscripţie care spune: “Aici, într-un mormânt strâmt zace marele Thales; totuşi renumita sa înţelepciune a ajuns la ceruri”. Deşi nici una dintre scrierile lui nu a fost găsită, cunoaştem munca sa din scrierile altora.”
“Thales din Milet a fost numit de greci “Sophos”, adică înţelept, pentru că a dat multe sfaturi, iar cel mai cunoscut este cel gravat pe faţada din Oracolul lui Apolo din Delphi: “Cunoaşte-te pe ţine însuţi!”
“Să nu facem ceea ce condamnăm la alţii.“Thales din Milet
“Timpul este înţelept, el dezvăluie totul.”
“Înconjoară-te de oameni capabili”
“Lasă-te invidiat mai degrabă decât compătimit.”
“Câştigă-ţi frumuseţea nu numai în înfăţişare, ci şi în felul de viaţă.”
“Ceea ce este sigur este ceea ce s-a întâmplat, nimeni nu ştie ce se va întâmplă.”
“Este un lucru anevoios să te cunoşti pe tine.”
“Să nu te preocupe înfăţişarea, ci comportarea.”
“Cum am putea trăi cel mai bine şi cel mai virtuos? Dacă n-am săvârşi noi înşine ceea ce reproşăm altora.”
“Nimic nu este mai agil ca gândul; el te poartă prin întregul univers”
“Care-i lucrul cel mai plăcut? Reuşita!”
“Ignoranţa este povara grea.”
“Ce este mai înţelept decât toate? Timpul, fiindcă el singur îi cuprinde pe toţi.”
“Ce e uşor? Să dai altora sfaturi.”
“Ce este mai minunat decât toate? Lumea ( cosmosul), fiindcă ea este creaţia Zeului.”
“Ce e comun pentru toţi? Speranţa. Ea există şi la cei care nu mai au nimic.”
“Ce e mai puternic ca toate? Necesitatea, fiindcă domneşte asupra tuturor.”
“Ce e greu? Să te cunoşti pe ţine însuţi.”

Surse Google şi Enciclopedia Înţelepciunii

Să ne reamintim de… Socrate

Socrate (cca. 470 i.Hr. – d. 7 mai 399 i.Hr ) – Filozof antic grec

Despre Socrate se cunosc puţine aspecte legate de viaţa acestuia. Născut la Atena, în anul 470 i Hr, adică la sfârşitul războaielor medice, fiul sculptorului Sophroniscos şi al Phainaretei, Socrate se presupune a beneficiat de educaţia pe care o primeau tinerii în acea perioadă şi anume gramatică, muzică şi gimnastică. Referitor la viaţa de familie există unele dovezi care atestă căsătoria cu Xantiopia şi cei trei copii ai săi: Lamproclest, Sophroniscos şi Menexene. Despre Xantiopia se spunea este cea mai insuportabilă dintre toate făpturile ce-au existat, există sau vor exista vreodată Referindu-se la caracterul arţăgos al acesteia, Alcibiade îl întreabă cum suportă: Şi tu suporţi gâgâitul gâştelor”‘, îi zise Socrate. Desigur –răspunde Alcibiade- dar ele îmi dau ouă şi pui. Şi Xantipareluă Socrate- îmi  copii.”
SocrateSocrate s-a remarcat printr-o mare simplitate în viaţa de zi cu zi şi prin curajul de care a dat dovadă în lupta dusă în numele adevărului şi al convingerilor sale.Conversaţiile lui atingeau chestiuni legate de esenţa binelui, a frumuseţii, a iubirii, a nemuririi sufletului, a verificităţii cunoaşterii şi altele.”
“S-a zis Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat.” Privitor la acest aspect, Alcibiade spunea astfel “chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive şi glumeţe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumuseţea fizică era simbolul frumuseţii lăuntrice şi nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâţenia lui Socrate şi puritatea sa morală.”
Din păcate, de la Socrate nu a rămas nimic scris, convingerile şi gândurile sale au fost transmise de Platon şi Xenofon. Învăţătură înţeleptului conţinea în sine atâtea idei rodnice, încât a servit ca punct de plecare în evoluţia ulterioară a gândirii filozofice greceşti.”
Despre moartea marelui filozof antic se ştie a fost condamnat pentru convigerilor sale, acuzat fiind de coruperea tineretului şi respingerea religiei oficiale. “Condamnat la moarte, filozoful a băut fără ezitare şi plin de linişte cupa cu otravă din cucută, refuzând evadeze aşa cum îi propuseseră prietenii lui.”
“Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problema pentru el însuşi. “Persoana ta este sufletul tăuspunea Socrate” (Platon, Alcibiade, 138e).
În cele ce urmează voi prezenta câteva citate ce aparţin filozofului grec Socrate:

Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului”
“Nici o relaţie între oameni nu are preţ fără prietenie.“
Mănânci pentru a trăi, nu trăieşti pentru a mânca.”
Adevărată înţelepciune înseamnă ţi recunoşti propria ignoranţă.”
“Copiilor nu trebuie le lăsăm aur drept moştenire, ci mai mult bun simţ.”
La orice întrebare se poate răspunde, dacă întrebarea e pusă corect.”
Există doar un lucru bun, ştiinţă, şi doar unul rău, neştiinţă
“Invidia este ulcerul sufletului.”
Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.”
“Sfatul meu este te căsătoreşti. Dacă vei avea o nevasta bună, vei fi fericit; dacă nu, vei deveni filosof.”
Virtutea constă în a nu depăşi măsură cu nimic.”
Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studiu.”
Ştiu ce e binele, dar săvârşesc adesea răul.”
“Temeiul oricărei înţelepciuni este răbdarea.”
“Nici celui bolnav nu-i foloseşte un pat de aur, nici celui fără minte un noroc deosebit.”
Persoană ta este sufletul tău.”
În fiecare om sălăşluieşte un soare, totul este -l lăsăm ardă.”
Singurul lucru pe care îl ştiu este nu ştiu nimic”
Cunoaştete pe ţine însuţi

Voi încheia acest articol cu o poveste ce ne vorbeşte despre înţelepciunea marelui filozof.
Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont nu ai voie faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.”

                                          Vă mulţumesc şi  urez toate cele bune!
                                                                Cu drag, Iliuţa!

by -
7

Amazing

Îl știu pe Mihail Soare cum îi știu pe Arghezi sau pe Caragiale, iar când spun asta îmi arunc ochii peste von Dragnea ori peste Atolul Palilula, două perle gazetărești, teribil de actuale atâta vreme cât se va face politică la noi, și care înseamnă pentru persoana mea niște repere fără de care nu se mai poate în domeniul ăsta. Adică must read, cum ar zice fiica mea în rongleza binecunoscută celor de seama ei. Săptămână de săptămână, de vreo trei-patru ani datul în ghiocul politic cu care acest inegalabil scrib șmecher m-a/ne-a obișnuit, înseamnă, dacă nu o confirmare a spuselor și gânditelor sale, o aprobare a părerii unanime că politica noastră e un „ghiveci” cu gust prost și rău mirositor. Și nu felul în care anticipează evenimentele este cel mai important, și le anticipează fără greș, ci modul în care pune în pagină aceste predicții, legate de niște divagații total surprinzătoare, din domenii absolut diferite și străine fenomenului politic. Satiră, ironie subtilă, erudiție impresionantă, dar nu epatantă, o neașteptată forță analitică, cam acestea ar fi în puține cuvinte, principalele atuu-ri ale publicisticii lui Mihail Soare. După descoperirea sa în această ipostază, aparent mai puțin importantă, cu legitimă apropiere de maeștrii pomeniți în fraza inițială, am dat de un versificator, în persoana aceluiași Mihail Soare, care îmi conferă mie, un modest, dar sârguincios cititor, sentimentul că am descoperitpe unul din cei mai însemnați poeți ai contemporaneității noastre pline de genialoizi. Iar acest lucru îmi dă oarecare mândrie, în afara plăcerii oferite de o lectură de mare finețe, unde antrenamentul serios e mai mult decât necesar. Pentru că doar citând din cele trei-patru volume ale poetului, cu susținerea artei sale poetice date de formidabila valoare artistică, construită pe un nonstil ce pare în afara regulilor, orice încadrare a sa fiind o aventură aiurea, bazată pe un arsenal impresionant de mijloace specifice, demne de studii de specialitate la nivel de teze doctorale, afirmația subsemnatului nu mai pare atât de specială. Citind și recitind, îmi este tot mai clar că Mihail Soare este, obligatoriu,cum spuneam, un autor must read. Plusez chiar, el nu este un poet care dedică poeme chiuvetelor, robinetelor sau centralelor termice, ca Mircea Cărtărescu, din dorința de a fi original, ci care propune ca univers literar propriul său eu existențial, dar ca nu ca pe un model mândru, uman, ci ca pe un eu multiplicativ, bun de luat în seamă pentru orice om, până la urmă. Originalitatea rezultând organic. Mihail Soare nu este poetul pe care-l vor cei care au scris despre el, doar pentru că este un senzațional prozodist sau pentru că forțează lexicul dându-i alte valorații, ci este genialul descoperitor și exploatator de instrumente poetice (nu am întâlnit un posesor al unei asemenea panoplii), iar domnul Emil Lungeanu a inițiat o temă tangențială într-una din cărțile sale, fără a epuiza subiectul, însă amprentându-l  potrivit competenței domniei sale. Mihail Soare este un autor nu doar spectaculos, caracterizare unanimă, ci și foarte profund, abordând teme filozofice sau religioase de pe poziții vecine anomiei sau apofatismului, dar pigmentate cu fermecătoare tușe romantice, greu, e drept, de distins, însă care fac din autor un mister la fel de mare ca decriptarea operei sale.Update: Tocmai am dat de Livrescu, romanul aceluiași autor, și după vreo 25 de pagini exclam : Wow !

D.D.Petrescu

by -
15

Personaje feminine în literatură

Astăzi, într-o zi specială dedicată femeii şi feminităţii, echipa No Name a decis să vă impresioneze cu câteva personaje feminine posesoare a unor caractere ţări şi atribuţii inedite. Promovăm femeia puternică, fără inhibiţii, sigură pe ea şi capabilă de mai mult decât imaginaţia poate concepe. Selecţia noastră cuprinde trei femei remarcabile prin spirit, frumuseţe, inteligenţă, atitudine şi forţă de atracţie. Le admirăm puterea, convingerea şi forţa cu care depăşesc obstacole ce par imposibile. Sunt personaje feminine diferite, dar care ne-au impresionat prin calităţile lor. Am ales să discutăm despre Contesa Aneke-Maryliyn, Diana Bishop -Crina Stanciu şi Alina Marinescu-Mili.

Contesa Aneke – Seria „ Ultima vrăjitoare din Transilvania” – Anna Varry

Aneke„Aş iubi-o pe Aneke aşa cum cred că a iubit-o orice om care a cunoscut-o în viaţa ei muritoare, de dinaintea conflictului cu sătenii – cu pasiune, cu forţă, cu gelozie şi mai ales cu teama mereu prezentă de a nu o pierde.”
Cu o frumuseţe neomenească ce ar stârni invidia îngerilor şi cu o cruzime rece care ar putea îngheţa cu uşurinţă şi flăcările iadului, contesa Aneke este un personaj care îmbină într-un mod inedit angelicul cu demonicul.
Pe Aneke o cunoaştem mai mult din perspectiva celor ce o înconjoară şi poate de aceea, părerile se schimbă de la un paragraf la altul.

Frumoasă, feminină, dulce, senzuală, crudă, nemiloasă, vrăjitoare, indiferentă, incapabilă de sentimente, egoistă, intolerantă, cinică – toate aceste caracteristici îi sunt atribuite lui Aneke … dar oare să fie contesa atât de rea?
Copilul unui conte din Transilvania, Aneke se bucură de o viaţă privilegiată. Posesoare a unei frumuseţi ieşite din comun, fata este răsfăţată şi iubită peste măsură de orice muritor care o întâlneşte, fapt care îi accentuează egoismul şi dispreţul şi, în acelaşi timp o face să caute tot timpul plăceri interzise şi libertate deplină.
Atunci când într-adevăr se îndrăgosteşte, bărbatul se dovedeşte a fi fratele ei vitreg, copilul tatălui ei, purtătorul aceluiaşi sânge. Acest lucru nu constituie însă un impediment pentru contesa care calcă dureros peste credinţă şi moralitate, abandonându-se unei relaţii incestuoase care poartă din start stigmatul blestemului.
Moralitatea e o mare prostie, spusese Aneke. E în contradicţie cu viaţa şi cu toate lucrurile care îţi plac.

Just a bit of lovePovestea de iubire dintre Aneke şi Mathias atrage furia sătenilor superstiţioşi care o acuză pe Aneke de vrăjitorie şi o vânează ca pe un animal turbat.
Dispreţul lui Aneke faţă de oamenii îndoctrinaţi cu credinţe străvechi creşte, le sfidează religia şi tradiţiile, iar cu Mathias începe să se comporte de parcă nu l-ar fi iubit niciodată, de parcă ar fi fost un capriciu de moment. Este atât de credibilă în chestia asta, încât cu uşurinţă îi poţi pune eticheta de insensibilă, crudă până la sadism şi cinică.
M-a iubit Aneke sincer, măcar şi pentru o secundă? Nu, câtuşi de puţin.
Dar n-a fost în întregime vina ei. Pur şi simplu nu era făcută pentru genul ăsta de lucruri.”
Şi totuşi … cuvintele ei, faptul că atunci când era prinsă în castel încă îl mai aştepta pe Mathias, încă se mai întreba dacă el într-adevăr a părăsit-o … mă determină să cred că Aneke i-a sfâşiat inima lui Mathias nu din cruzime, ci pentru a-l îndepărta de ororile care aveau să urmeze. O formă de a-l proteja cu riscul de a-l pierde.
În sân păstram o şuviţă din părul lui Mathias, şi asta îmi era deocamdată de ajuns.”
Legată şi ucisă cu bestialitate de ţăranii convinşi că ea este sursa tuturor relelor din sat, Aneke nu moare cu adevărat, datorită vraciului Nicolas care transferă asupra ai o vrajă, transformând-o într-o creatură „semi-nemuritoare”. Însă abia scăpată de sătenii care o credeau moartă, Aneke se confruntă cu Ica – vrăjitoarea satului, care aruncă asupra ei un blestem de nemurire. Blestemul nu o afectează numai pe contesă ci şi pe Lorena-sora ei, şi pe Mathias care se întorsese în V. pentru a o salva.
Ne-a blestemat să nu putem muri decât toţi trei deodată. Cât timp unul dintre noi va fi în viaţă, tot vii vor fi şi ceilalţi.”
Din momentul blestemului, Aneke îl răneşte şi mai adânc pe Mathias şi alege să se bucure de nemurire şi libertate departe de cei doi. Îi expulzează din viaţa ei cu o uşurinţă demnă de admiraţie, se rupe de ei de parcă nu ar fi existat vreodată.
„Mie mi-a mărturisit că nu mă iubise niciodată. Că fusesem doar o distracţie pentru ea, o vreme, o şansă de a face ceva palpitant, interzis.”

Din momentul în care Alexandra apare în viaţa lui Mathias, contesa pare să îşi demonstreze tot mai mult indiferenţa, cruzimea şi cinismul diabolic. Răneşte voit şi loveşte cu putere exact în persoanele care o iubesc. Cu toate acestea, eu am văzut în femeia- demonică o forţă colosală de a iubi, o iubire capabilă de orice, inclusiv de distrugere.

Probabil că veţi spune din start „nu” teoriei mele deoarece Aneke poate fi clasificată rapid unul dintre cele mai insensibile şi perfide personaje literare. Acţiunile şi cuvintele ei, felul în care marchează dureros vieţile celor din jur – toate amintesc cât de nepăsătoare este contesa faţă de sentimente, valori, principii. Iniţial, durerea lui Mathias care a iubit-o enorm m-a făcut şi pe mine să o consider un personaj în totalitate negativ, însă blestemul aruncat de Ica la reîntoarcerea în V.. la decenii distanţă, demonstrează nu doar că Aneke l-a iubit pe Mathias atunci, ci că încă îl mai iubeşte şi azi, că iubirea ei a sfidat trecerea timpului deşi alegerea ei demonstrează contrariul.
„Ştii şi tu, aşa cum ştiu şi eu, că încă îl mai iubeşti pe Mathias. De asta v-am orbit atunci, în biserică. Am aruncat blestemul asupra ta şi a celor pe care-i iubeşti, şi el şi-a pierdut, ca şi tine vederea.”

Apoi, faptul că îşi ţine promisiunea de a fi alături de el pentru a admira împreună ultimul apus (deşi nimeni nu o credea capabilă de a pune preţ pe asemenea valori) şi mai târziu comportamentul de adolescentă răsfăţată care alege o tăvăleală cu Răzvan doar pentru a-i plăti Alexandrei cu aceeaşi monedă în timp ce caută un leac pentru ca Mathias să revină la viaţă, dovedeşte că Aneke nu a încetat niciodată să-l iubească pe bărbatul care a reprezentat dintotdeauna dragoste dar şi blestem.
„Chiar era Aneke. Era singură, fără Nicolas. Venea să-şi ţină promisiunea pe care i-o făcuse fostului ei iubit, fratelui ei vitreg.”
„În zilele în care ea lipsise, când noi o suspectam de indiferenţă, se zbătuse să afle un leac atât pentru Mathias, cât şi pentru Nori.”

Nu am crezut niciodată că o să accept ideea unei relaţii incestuoase, dar Aneke, prin nonconformismul ei, prin comportamentul sfidător, prin frumuseţe şi toxicitate dusă la extrem, te face să ai suficient curaj încât să încalci toate regulile inventate vreodată. Nimic nu poate sta între ea şi obiectul dorinţei ei. Iubită şi detestată deopotrivă, respinsă şi în acelaşi timp adorată, dorită dar totuşi neacceptată, contesa cu înfăţişare de zână şi suflet de vrăjitoare farmecă şi îngrozeşte cu o forţă sălbatică.

Şi da. Eu cred că l-a iubit pe Mathias. Atât de mult încât a preferat să-l îndepărteze. La început pentru a-l proteja de infernul ce avea să se dezlănţuie, iar mai apoi pentru a nu-l ucide cu sufletul ei otrăvit de ură. Şi-a închipuit că timpul va şterge amintirea, sentimentele, durerea. Că nemurirea, tinereţea şi frumuseţea ei perfectă o vor face să se bucure de libertate şi să uite. Aneke însă s-a înşelat deoarece timpul s-a dovedit a fi în cele din urmă înfrânt de două sentimente: iubirea pentru Mathias şi ura faţă de oamenii din V.
Să-şi trăiască nemurirea cine ştie pe unde, în căutarea unor locuri noi, a unor altfel de oameni, mereu ceva diferit, ceva nou …”
„Da, Aneke nu renunţă niciodată la ceva ce a fost cândva al ei. Chiar dacă între timp a încetat să şi-l mai dorească.”
„Zâmbetul ei are ceva de rău augur, ceva dureros.”

În creionarea acestui personaj complex, autoarea foloseşte îndeosebi tehnica reflectării, imaginea lui Aneke compunându-se în special din impresiile diferite ale celor din jurul ei. Contesa devine astfel o personalitate caracterizată prin ambiguitate, o prezenţă enigmatică pe care fiecare o înţelege în măsura în care este capabil să pătrundă în lumea ei, dincolo de masca pe care o poartă.

Am văzut în Aneke prototipul femeii superioare din punct de vedere al gândirii, capabilă de sacrificii dar şi de cruzime, de iubire dar şi de egoism. Este un personaj al contrastelor puternice, este abilă, inteligentă, ştie să se descurce şi nu are scrupule în a-şi atinge ţelurile. Este principala vinovată morală de suferinţa personajelor romanului şi pare a nu avea vreo urmă de umanitate sau compasiune. Iubirea pentru Mathias trădează însă uşor latura pe care încearcă să o ascundă sau să o anuleze fără izbândă. Niciun moment nu permite să i se dezlege taina şi acest mister care o învăluie, împreună cu jocul atracţiei şi al respingerii pe care îl iniţiază voluntar sau involuntar, o fac pe Aneke un personaj remarcabil al literaturii contemporane.

„o tânără care nu şi-a dorit altceva decât să-şi schimbe destinul, un destin potrivnic, să aibă puterea de a fi propria ei stăpână.”

Diana Bishop – „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” scrisă de Deborah Harkness

Cartea pierdută a vrăjitoarelor scrisă de Deborah Harkness Diana Bishop
Cu cine o să semăn când voi fi mare? Cu mama sau cu tata?” este o întrebare pe care toţi copiii şi-o pun la un moment dat. Fetiţele poate vor răspunde cu mama, iar băieţeii cu tata; cele două calităţi pe care speră să le moştenească sau să şi le însuşească fiind: forţa şi curajul, meticulozitatea tatei şi gingăşia, frumuseţea, înţelepciunea mamei. Depinde de la familie la familie… Copiii vor citi şi poveşti, iar idealurile se vor schimba: vor apărea, la fel, mama şi tata, dar „updataţi”cu super puteri, zbor, ridicarea unor greutăţi inimaginabile. Pentru că e ziua mamei, ziua femeii voi descrie o astfel de figură care m-a frapat prin tot ceea ce a ales, a făcut şi m-a determinat să-mi restructurez aspiraţiile: Diana Bishop, protegonista romanului „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” scrisă de Deborah Harkness. După cum v-aţi dat seama deja, Diana este o vrăjitoare, dar nu una orişicare: este dintre cele mai puternice, o ţesătoare care poate crea noi şi noi farmece. Este fiica a doi antropologi „Rebecca Bishop şi Stephen Proctor au format un cuplu fermecător, în care francheţea tipic americană a mamei compensa manierele mai formale şi mai de modă veche ale tatei”. Moartea subită a acestora îi dau temerea de propriile forţe: crede că vrăjitoria este cea care le-a adus sfârşitul Rebeccăi şi lui Stephen. Ce va face? Se detaşează, lasă în urmă tot ceea ce a însemnat şi înseamnă darul său „-Nu vreau să fiu diferită, am spus cu îndârjire. Îmi doresc o viaţă simplă, obişnuită… precum cele de care se bucură oamenii.”Una care să nu însemne moarte, pericol şi teamă de a fi descoperită”, „…Normalitatea este o poveste, un basm pe care oamenii şi-l spun singuri ca să se simtă mai bine atunci când primesc dovezi copleşitoare că majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jurul lor nu sunt deloc „normale”…Tu eşti vrăjitoare. Dacă te comporţi ca el, vei fi pierdută”. Îi remarcăm determinarea, puterea de a spune „nu” unor lucruri la care majoritatea oamenilor s-ar da peste cap să zică „Da”.

Diana devine profesoară la Oxford fără a se folosi de magie, cercetează şi scrie cărţi întregi despre trecut şi alchimie. În una din seri trimite o cerere biblitecarului să îi aducă un manuscris special pentru a-şi definitiva lucrările ”Ashmole782”. Ceea ce nu anticipează este că acesta este vrăjit, cartea cea mai căutată de creaturile de dicolo de imaginar: vrăjitoare, vampiri şi demoni; este cartea originilor. Diana îi simte forţa şi se teme că va fi atrasă încă o dată în treburile familiei Bishop, aşa că trimite manuscrisul înapoi la raft. Din păcate sau …din fericire, toate aceste făpturi mistice aud cântarea magică a volumului şi vin după el. Îl includem şi pe vampirul Matthew de Clairmont, „profesor universitar de biochimie şi afiliat secţiei de neurologie” la spitalul John Radcliffe. Sunt atraşi unul de altul; Mattthew îşi dă seama că manuscrisul e un nimic pe lângă şansa de a fi lângă Diana „-Nu ne-am întâlnit până acum, continuă el cu un accent ciudat. Era în cea mai mare parte Oxbridge, dar cu o notă catifelată pe care nu reuşeam s-o localizez. Ochii săi, care nu mă slăbeau, nu erau deloc întunecaţi, am descoperit, ci dominaţi de pupile dilatate, mărginite de fâşia subţire a unui iris cenuşiu-verzui. Atracţia pe care o exercitau era insistentă, şi m-am trezit incapabilă să privesc în altă parte” şi decide să o protejeze, ajungând chiar să se căsătorească cu ea. Vrăjitoarele sunt pe urmele tinerei noastre; o aruncă în „oubliette”, o torturează, dar ea rezistă şi zboară spre salvare.

Cei doi protagonişti încalcă legământul suprem impus de „cei mari”, de Congregaţie şi aleg să fie împreună. Au nevoie de un loc sigur şi pleacă…în trecutul secolului XVI din Londra elisabetană. Acolo urmărim mai multe faţete ale Dianei: se confruntă cu o nouă lume şi reuşeşte să i se plieze; îl înfruntă pe Philippe, tatăl lui Matthew şi îl vindecă de vinovăţie-Te-am iertat. Acum trebuie să laşi totul în urmă. Philippe îi dădu drumul şi se uită la mine. Apropie-te de el, Diana, dar mişcă-te cu grijă! Încă nu şi-a venit în fire…Soţul meu mă cuprinse în braţe şi-mi inspiră mirosul ca şi cum acesta ar fi avut puterea să-l susţină”; intră în familia unui vampir puternic ”Cu acest semn eşti renăscută, fiica mea prin jurământ legat cu sânge şi pe veci parte a familiei mele.”; învaţă tainele magiei de la cele mai mari vrăjitoare; învaţă să estompeze suferinţa chiar atunci când îşi pierde copilul. Nu se dă bătută „Dacă aş fi fost lup, pur şi simplu m-aş fi culcat la pământ şi aş fi lăsat –o pe doamnă să facă ce pofteşte, spuse Matthew alene”.
„Eşti multe, Diana, dar în nici un caz o prinţesă neajutorată”. Aţi vrea şi dumneavoastră să îi semănaţi? Este puternică şi slabă, tristă şi bucuroasă, iubită şi urâtă! Să îi urăm un călduros „LA MULŢI ANI”!!!

Alina Marinescu-Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez

Monica Ramirez a reuşit să îmi deschidă ochii şi să descoper cum este realitatea personajului Alina Marinescu. Cei care nu au aflat de ea, îi asigur că Alina este o persoană perfect normală la prima vedere, nu face vrăji, nu călătoreşte în trecut şi nu a descoperit elixirul tinereţii veşnice. Este doar o tânără rebelă talentată, frumoasă, provocatoare şi cu calităţi care stârnesc curiozitatea celor din jur. Această fiinţă mi-a dărâmat mituri şi m-a făcut să merg mai departe, să mă pregătesc sufleteşte şi să înţeleg că uneori lucrurile nu sunt ce par a fi. I-am fost alături spiritual când a simţit primi fiori ai dragostei alături de Alex Therein, bărbatul misterios care i-a apărut în cale atunci când se aştepta mai puţin. A fost prinsă în capcană, minţită, manipulată, sedusă, închisă de securitate, ameninţată cu moartea pentru ca într-un final să constate că scopul ei este să devină un asasin ce ucide la comandă. Alina este mai mult decât o femeie, ea reprezintă un tot unitar, precum un foc de armă, întotdeauna neaşteptat, însă efectul este garantat.Seria Alina MarinescuPentru cei care nu ştiu, Alina are plăceri nevinovate „preferă cafeaua cu mult lapte, muzică şi lumânări când este acasă şi un Glock de 9 mm când este în misiune pe teren. Alex iubeşte plimbările lungi şi poate lichida un om în mai puţin de cinci secunde.” Urăşte să îşi plângă de milă, munceşte până la epuizare şi nu suportă să stea într-un spital. Îşi iubeşte prietenii, îi respectă şi face tot ce se poate ca să îi sprijine când au nevoie. Visează la o familie, dar nu are nici măcar o viaţă socială, trăieşte fiecare clipă de parcă ar fi ultima. De ce a ajuns aici? Pentru că a ales să trăiască. Cine n-ar proceda la fel atunci când i se pun condiţii. Trăieşti sau mori? Soluţia este simplă, involuntar răspunzi da, vrei o şansă, vrei să te bucuri de fiecare rază de soare. Cel mai greu i-a fost să se rupă de tot ce a avea şi să afle că a fost trădată, trebuia să aleagă să lupte dacă dorea să trăiască. Zi de zi are o nouă provocare, nu este suficient să fie bună, ci să se transforme în cea mai bună. Cu ajutorul iubitului, mentorului şi călăului său, Alex, ea reuşeşte să depăşească limitele. Ajunge atât de departe încât simte că nici nu există şi chiar are dreptate, ea nu există.
“De ce să cerem luna de pe cer, când ne putem mulţumi doar cu stelele?” ― Monica Ramirez, Balanța Puterii
Alina Marinescu: „Existența mea se desfășoară în umbre. Nu exist. Sunt doar o altă fantomă într-o lume a fantomelor. M-am resemnat în fața realității, acceptând în cele din urmă că viața în cadrul organizației Elite nu este măsurată în bine și rău, ci în rata de supraviețuire. Elite este o organizaţie secretă care nu există, condusă de oameni care nu există, nu face parte din niciun serviciu de informații și nu este constrânsă de lege. Nu știu câți asasini lucrează pentru Elite, dar știu că eu sunt diferită. În mod normal, suntem instruiți în arta de a ucide, dar eu am fost antrenată pentru mai mult. Într-o altă viață aș fi dat înapoi, dezgustată în fața unei astfel de oferte, dar pe atunci eram încă Alina Marinescu. Nu trebuia să-mi asum o nouă identitate în fiecare lună.”
Alex Therein este „mentorul meu, prietenul meu, iubitul meu, fundația întregii mele distrugeri. M-a transformat în copia lui perfectă: o fantomă căreia moartea i se pare mult prea ușoară. În viața mea nu există decât două opțiuni: supraviețuiești, sau ești ucis. Acum nu mai dau înapoi. De cele mai multe ori, nu mă mândresc cu ceea ce trebuie să fac, dar mi-am asumat rolul de agent operativ într-un mod extrem de eficient. Am fost antrenată să lupt și să ucid, și o fac foarte bine.
M-am născut în România și, spre ghinionul meu, am ajuns pe lista neagră a regimului comunist. Mai rău, opiniile mele în legătură cu libertatea de exprimare au atras atenția Securității, organizație creată cu ajutor sovietic în scopul de a anihila absolut orice fel de opoziție din partea populației civile. Cea mai importantă și secretă diviziune a Securității era Secțiunea Specială de Operațiuni. SSO monitoriza activitățile dizidenților exilați care îndrăzneau să critice conducerea de la București, de multe ori recurgând la asasinate pentru a-i reduce la tăcere. Agenții operativi SSO reprezentau elita Poliției Secrete. Asasinii. Metoda preferată de recrutare era selectarea potențialilor subiecți din rândul deținuților politici condamnați la moarte. Alternativa le era prezentată de obicei în fața plutonului de execuție.
Când a fost dat ordinul pentru recrutarea mea, SSO și a aruncat în joc cel mai bun agent operativ, planul fiind unul destul de simplu: înscenare și șantaj. De la bun început, Alex Therein a fost o enigmă pentru mine. Pe cât de misterios și seducător, pe atât de letal. Procesul nemilos de antrenament la care a fost supus l a transformat într un asasin cu o expresie impenetrabilă. Alex își îndeplinește mereu ordinele fără a pune prea multe întrebări inutile. Misiunea lui a fost să mă seducă și exact asta a făcut.
M-am trezit în închisoarea politică, totul desfășurându-se după un scenariu foarte bine pus la punct. Am fost acuzată de înaltă trădare împotriva regimului comunist și condamnată la moarte, moment în care SSO a intrat în scenă pentru a mă recruta. Nu mi s-a oferit șansa de a-mi alege propriul drum în viață, ci am fost modelată într-un asasin eficient chiar de către bărbatul pe care credeam că-l iubesc. Pe parcursul procesului de antrenament, Alex a fost mentorul meu. Când am realizat magnitudinea trădării lui, mi-am distrus și ultima fărâmă de inocență prin simplul act de a ține o armă în mână. Alex m-a învățat toate metodele posibile prin care să ucid și cum să mă folosesc de orice pentru a obține ceea ce vreau. M-a învățat cum să manipulez oamenii, cum să mă port, cum să gândesc pentru a deveni asasinul perfect. Apoi m-a învățat cum să trăiesc în propria-mi piele.
Mai târziu am aflat că bărbatul pe care-l iubeam și uram în același timp era un fel de agent dublu, lucrând din umbră pentru Elite. Nu era decât o chestiune de timp până când SSO avea să descopere identitatea trădătorului care opera din interior de ceva timp, singura opțiune viabilă fiind evadarea. Așa că m-a recrutat pentru a doua oară, de data asta pentru Elite.”

După asemenea declaraţii am simţit un gol în stomac şi mi-am dorit să găsească acea clipă de linişte, să descopere calea intermediară pentru fericire, numai că viaţa unui agent secret nu există. Ei sunt maşini de îndeplinit misiuni, doar îşi fac datoria şi trebuie să respecte ordine. Nu contează ora sau ziua, ei au un singur scop: misiune îndeplinită indiferent de consecinţe. Trebuie să-şi păstreze sângele rece, să se detaşeze, să ignore şi să atingă scopul.
Doar citind, ajungi să înţelegi. Eu am ajuns la volumul 4 şi nu-mi vine să cred, fiecare îmi oferă acea doză de adrenalină, nebunie, iar Alina devine din ce în ce mai reală.
Este femeia pe care o admir, o respect şi îi doresc fericirea. Dacă o va găsi, dar şi cu ce preţ, chiar mă străduiesc să descoper sau să-mi imaginez un final fericit. Clipele minuscule răpite împreună cu Alex, după cu Marius, sunt doar mici fărâme dintr-o lume care te consumă şi te face să realizezi că eşti nimeni.
În fond, ei ca şi entităţi nu există, nu sunt menţionări că ar fi în viaţă, sunt doar simpli executanţi meniţi să asigure liniştea în lume.
Câţi astfel de oameni sunt dispuşi să sacrifice totul pentru liniştea noastră? Alina Marinescu reprezintă vibraţia celor care nu au avut şansa de a prinde viaţă cu ajutorul scrisului, ea le transmite trăirile, frustrările, tristeţea, bucuria, dar şi puterea pe care o au pentru a schimba ceva.
Sunt recunoscătoare că am descoperit-o, ştiu sigur că data viitoare când mă voi gândi la un agent secret, CIA, FBI sau de orice altă natură, voi avea habar de câte sacrificii a făcut pentru liniştea mea, a noastră, a lumii.
Respect femeilor care au avut curaj să ţină o armă în mână şi au fost nevoite să o folosească pentru apărare. Nu sunt pentru violenţă, urăsc războaiele, nu susţin asasinatele, dar când alţii ameninţă să distrugă prin atentate vieţile a unor oameni, cineva trebuie să ia măsuri.

Să trăim fiecare clipă, să ne bucurăm de momentele unice din viaţa noastră, să avem curaj să luptăm, să fim altfel. Nu trebuie să ai puteri supranaturale sau un pistol în mână pentru a dovedi că a fi femeie este un privilegiu. Să îndrăznim să ne respectăm şi să nu uităm că împreună putem face lumea mai bună.  Fiţi mândre că sunteţi iubite, mame, bunici, străbunici. Fiţi mândre că existaţi.

 Echipa No Name
%d bloggers like this: