De-ale Literaturii

Tom Cruise și rufele murdare, Fantomele de la Durmstrang

Vise literare (IV) – Tom Cruise și rufele murdare, „Oh, shit!”

Vise literare (IV) - Tom Cruise si rufele murdare, Fantomele de la Durmstrang

    Pentru că am văzut că vă plac visele, v-am mai pregătit o porție. Nu sunt toate vise literare, dar păstrează aceleași elemente inedite. Sperăm să vă distrați citindu-le!

    Anul 2000

    „Știu că nu este un vis literar, dar are un caracter scenic atât de pronunțat, încât pare o poveste. Nu pot să nu-l povestesc, mi-am spus. Se făcea că mergeam pe stradă și cum mă uit în stânga, văd un peisaj cunoscut: Piața Unirii din București. Numai că nu arăta ca azi. Văd o clădire cu albastru, care în realitate nu există și nu știu dacă a existat vreodată. Și apoi mi-a picat fisa: m-am întors în timp! Știam sigur-sigur că m-am întors în timp. Eu încercam s-o conving pe maică-mea de asta, iar ea îmi spunea: „Ei, întors în timp, cum să ne întoarcem în timp? Termină cu prostiile!”. Văd niște ziare și zic deodată: „Trebuie să văd ce dată e azi! Neapărat!” Mă reped la un ziar, n-am fost atentă la lună și zi, dar am văzut „2009”. Zic „A, nu e atât de departe”. Când mă uit mai bine, văd, de fapt, 2000. 2000? Acum 16 ani? Mi se părea incredibil, extraordinar!

   Era pe trotuar un fel de chioșc, unde niște tipi tineri vindeau sandviciuri, cafele, sucuri. Ce mă gândeam eu în momentul ăla: îți dai seama că acum ăștia sunt oameni maturi? Nu mai sunt tinerii de atunci. Acum, adică în realitatea anului 2016.

   Ciudat este că nu m-am speriat nicio clipă că aș rămâne blocată acolo, în timp. Eram pur și simplu fascinată și gata să explorez realitatea anului 2000! E adevărat că am prins acele vremuri, dar eram prea mică, vedeam lucrurile altfel. Acum aveam ocazia să explorez din perspectiva timpului din care veneam.” – Sorina

Tom Cruise și rufele murdare

Tom Cruise si rufele murdare„Nu am o pasiune teribilă pentru Tom Cruise… și nici el pentru mine, din câte știu, dar într-o noapte, am visat că eram în concediu în Italia, și nu oriunde, ci în laguna Orbetello, unde aveam o vilă. Totul era minunat, eu aveam vilă și eram în concediu:))))). La un moment dat, cineva a venit în cameră și mi-a spus că în vila de peste drum locuia nimeni altul decât Tom Cruise. A doua zi, pe când eu îmi beam cafeaua în terasa casei, l-am văzut pe Cruise cum își bea și el cafeaua în terasa vilei de vis-a-vis. Neștiind ce conversație să leg, l-am salutat simplu, iar el a început să mă întrebe ce știu despre centrul istoric din Orbetello și de ce nu are voie să întindă hainele spălate în balcon. Ca să exemplifice, mi-a arătat niște tricouri pe care și le spălase la mână și s-a plâns că administratorul vilei nu îi dă voie să întindă rufele  la uscat… iar eu, ce era să fac??? I-am zis să vină la mine, eu eram proprietara vilei în care stăteam și nu mă deranja dacă Tom Cruise își întindea tricourile la mine în terasă. Când a ajuns la mine și l-am văzut de aproape, am fost foarte dezamăgită. Nu arăta așa ca-n filme… și din cauza dezamagirii m-am trezit-Rodica

  „Oh, shit!”

A Christmas Carol„Eram într-o bibliotecă imensă, cu săli mari și foarte înalte. Spațiile dintre rafturi erau foarte înguste și era întuneric… nici măcar nu reușeam să văd titlurile. Din capătul opus, venea Hitler, cu binecunoscutul său mers și cu figura aceea încruntată. Am vrut să mă întorc, dar mi-am dat seama că oricât de repede aș merge, tot m-ar prinde… dar instinctul de supraviețuire mă îndemna să fug. Am reușit să mă întorc și să fug repede printre rafturi. Deodată, o mână puternică m-a prins și m-a ridicat pe un dulap. Era Scrooge din „A Christmas Carol”. Mi-a spus că vrea să-i facă o farsă lui Hitler… așa că-l aștepta cu o găleată de smoală, pe acel dulap, iar când Hitler a ajuns în dreptul rafturilor unde eram noi, Scrooge a vărsat găleata cu smoală în capul lui Hitler. Știu că în realitate Hitler nu era mare fan al limbii engleze, dar la mine în vis a spus foarte clar: „Oh, Shit!”.”” – Rodica

                                             Fantomele de la Durmstrang

Fantomele de la Durmstrang   „Sigur v-ați dat seama că sunt obsedată de „Harry Potter” Cred că v-am înnebunit cu visele mele: ba Voldemort/Tom Riddle e la mine în pivniță și-mi degustă murăturile, ba dau peste Draco la țară, ba-l urmăresc pe Voldemort cu taxi-ul (bine că nu zbura, altfel ce făceam eu cu un amărât de taxi după el?), ba profesoara McGonagall e în aceeași încăpere cu mine…

   Ultimul vis avut nu este la fel de clar precum celelalte, dar știu sigur că era cu niște elevi de la Durmstrang. Mulți. Când îmi dau seama că de fapt erau fantomele acelor elevi. Era plin cu fantome de la Durmstrang! Măcar să-l fi văzut pe Krum, dar nu! Numai fantome. N-aș ști să vă spun mai multe, pentru că nu-mi amintesc. Și rău îmi pare! M-am trezit ofticată că n-am visat mai clar și că nu-mi aminteam mai multe! Era ca amintirea alterată a lui Slughorn (cunoscătorii știu). Măcar la el era clară până într-un punct… Visul meu a fost vag de la început, dar măcar știu sigur despre ce era vorba.” – Sorina

Știți deja: dacă aveți vise asemănătoare cu acestea, așteptăm să ne povestiți!

Surse foto:

http://www.twitter.com

http://harrypotter.wikia.com

 http://mirunastanculescu.ro/2015/03/19/care-este-diferenta-dintre-vise-si-indeplinirea-lor/

  Lectură din TRADO la Noaptea Literaturii Europene de la București, din 9 septembrie

   Editura Nemira participă la Noaptea Literaturii Europene de la București din 9 septembrie 2016 cu 3 evenimente de excepție: o lectură în premieră din cartea de poezie Trado, de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad, un performance pornind de la Sabia destinului de Andrzej Sapkowski, cu Lari Giorgescu și percuționistul Lucian Maxim, și o lectură din În noaptea timpului de Antonio Muñoz Molina făcutăAthena Farrokhzad. Foto de Rosie Alm de actorul Ionuț Grama.
      În cadrul programului propus de Institutul Cultural Român la Casa „Ion Mincu” (str. Pictor Arthur Verona nr. 19, cu începere de la ora 19.00, va avea loc o lectură în premieră din volumul TRADO, scris de Svetlana Cârstean împreună cu poeta suedeză Athena Farrokhzad și care apare în această toamnă la Nemira.
      Athena Farrokhzad va participa via Skype la invitația Svetlanei Cârstean, iar cele două autoare vor recita din Trado  și vor ilustra modul lor de lucru de la distanță. Următoarele trei sesiuni se vor desfășura în lectura Svetlanei Cârstean din volumele sale de poezie și vor fi completate de intervenția artistului vizual Mihai Barabancea și a muzicianului Cătălin Crețu.
       Svetlana Cârstean (n. 1969, Botoșani) a debutat în 1994, în cadrul volumului colectiv Tablou de familie. Volumul individual, Floarea de menghină (2008) Svetlana Carstean. Foto Claudiu Popescua fost recompensat cu Premiul pentru Debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut „România literară”, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” și Premiul Radio România Cultural. Floarea de menghină a fost publicată în Suedia la editura Rámus, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. În 2015 a apărut Gravitaţie (Editura Trei), recompensat cu Premiul pentru Poezie 2015, al revistei Ateneu. În 2016, împreună cu Athena Farrokhzad, a lansat în Suedia un volum comun de poezie, Trado, la editura Albert Bonnier. A coordonat, timp de cinci ani, la editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), propria colecţie de poezie, Cercul Poeţilor Apăruţi. Versiunea românească a volumului Trado va apărea, în luna octombrie, la editura Nemira.
      Athena Farrokhzad (n. 1983, Teheran) a publicat în 2009 două antologii de poezie, Manualen, împreună cu Tova Gerge, și Ett tunt underlag în colaborare cu grupul de poezie G=T=B=R=G. A editat antologia de poezie Omslag alături de Linn Hansén. În 2013, a lansat colecţia de poeme Vitsvit, apărută apoi și la editura Pandora M, în traducerea Svetlanei Cârstean. A fost distinsă cu Karin Boye Literary Prize și Stora Läsarpriset (Grand Reader’s Prize).

by -
15

“Nimeni nu e atât de rău încât să nu poată fi educat.”

Horaţiu- creatorul poeziei minţii

Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus )hoartius

   Poet antic roman din perioada denumită “perioada de aur“a literaturii romane sau “epoca augustană” între 43 Hr şi 14 d Hr.

   Născut în sudul Italiei la Venosa pe dată de 8 decembrie 65 i.Hr.Horaţiu provine din familia unui libert (sclav eliberat). La vârsta de 20 de ani pleacă din Roma la Atena pentru a-şi desăvârşi educaţia, la 22 ani primeşte titlul de tribun militar, iar la scurt timp după asasinarea lui Cezar devine partizan la republicanilor.

    La studiile efectuate în Atena, Horaţiu se ocupă, în special de filozofie şi poezie, aspect resimţit în întrega opera a autorului. ”Opera lui Horaţiu, prin concepţia filosofică, spiritul ei larg, lirismul avântat, înclinaţia satirică, ironia fină, elegantă şi concizia, varietatea de ritmuri a versurilor, valorificarea experienţei umane şi artistice în funcţie de principiile morale… Seninătăţii, echilibrului armonios din meditaţiile horaţiene îi corespunde o artă literară întemeiată pe simetrie, pe stăpânirea raţională a expresiei. “

“ Creaţia lui Horaţiu, un maestru fenomenal al versului, creatorul poeziei minţii, strălucitoare şi armonioasă, este una dintre culmile literaturii latine pe care el a îmbogăţit-o prin noile măsuri ale liricii greceşti.”

Cele două cărţi cu satire, denumite de autor Convorbiri cuprind 18 poezii inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius care “în cele 30 de cărţi de satire ale sale, stabileşte tiparele genului, impunându-i caracterul satiric în accepţiunea de azi.”

Ulterior poetul a scris Cartea Epodelor, iar în cea de-a doua parte a vieţii, cele patru cărţi de ode intitulate  „Carmina” şi două cărţi denumite Epistulae („Scrisori”) în anul 20, respectiv 13 i.Hr.

În anul 19 i.Hr., Horaţiu primeşte distincţia de “Poeta laureatus”. Câţiva ani mai târziu, în anul 8 i Hr,  la data de 27 noiembrie Horaţiu moare, el fiind înmormântat la Roma pe colina Esquilina.

Citate:

“ Dacă nu vrei ca prietenul să-ţi observe cocoaşa, nici tu nu te uita la negii lui.”

“Nimeni nu e atât de rău încât să nu poată fi educat.”

“Supune-ţi natură proprie, căci dacă nu o vei învaţa să ţi se supună, te va constrânge să i te supui .”

“Alergăm după fericire până departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape.”

“Cine îmbină utilul cu frumosul întruneşte sufragiile tuturor.”

“Bucură-te de ziua de azi, încrede-te prea puţin în cea de mâine.”horatius 2

“Cel invidios slăbeşte din cauza prosperităţii altuia.”

“O vorba de duh aduce adesea o dezlegare mai bună şi mai durabilă în lucruri decât asprimea.”

“Dorinţa de a ne feri de o greşeală ne împinge la alta.”

“Trăieşte, aminteşte-ţi ce scurtă este viaţă.”

“Vom ajunge cu toţii în unul şi acelaşi loc.”

“Virtutea părinţilor e o zestre bogată.”

“Dacă nu alergi cât eşti sănătos, va trebui să alergi când te vei îmbolnăvi.”

“ Cumpătatul nu seamănă cu zgârcitul.”

“Teme-te de laudele deşarte, învelite în blana vulpii.”

“Orice ai turna întru-un vas murdar, sigur se va acri.”

“Stăpâneşte subiectul – cuvintele se vor găsi.”

“Trăieşte clipa!”

“N-a trăit rău nici cel care s-a născut şi a murit necunoscut.”

“Încerc să supun împrejurările şi nu mă supun lor.”

“Prudenţa nu e niciodată excesivă.”

“Multe se pot naşte din ce a murit déjà.”

“Suntem doar pulbere şi umbră.”

“Cine ştie, vor adaugă zeii şi ziua de mâine zilelor déjà trecute?”

“Uneori chiar şi bunul Homer moţăie.”

“Cel păţit se teme.”

“Zgârcitul seamănă cu un nebun.”

“Cel fericit şi cel trist nu se suportă unul pe altul.”

“Află ce caracter are prietenul ca să nu ajungi să-l urăşti.”

“După o oră urmează o zi.”

“Am ridicat un monument mai trainic decât bronzul.”

“Acasă mă bucur de timpul liber.”

“Eu nu mai sunt cel ce-am fost odată.”

Voi încheia acest articol cu un vers plin de înţelepciune al marelui poet:

 “”E o măsură-n toate: tu, drumul drept îl ține
Și nu călca hotarul pus între rău și bine”

Cu drag, Iliuţa.

Filându-l pe Voldemort în taxi

Vise literare (III) – Filându-l pe Voldemort în taxi, La plajă cu Sadoveanu

Pentru că au fost cereri, am hotărât să facem o trilogie a viselor literare. Introducerile sunt de prisos, așa că haideți să vedem ce scriitori/personaje am mai visat:

Filându-l pe Voldemort în taxi

Vise literare (III) - Filându-l pe Voldemort„Am visat că… îl urmăream pe Voldemort cu un taxi! Vroia să-l omoare pe nepotul profesoarei mele de franceză și eu încercam să-l opresc! Culmea că nici nu știu dacă profesoara mea de franceză are vreun nepot! Dar în vis avea, era fiul surorii ei (nici dacă are vreo soră în realitate nu știu, dar ce mai contează?). Și ea (profa de franceză) îl ascundea pe nepot de Voldemort la ea acasă. Voldemort era într-o mașină și eu într-un taxi, îi spusesem taximetristului să urmărească mașina. Știu că stăteam pe bancheta din spate, mă ascundeam după Vise literare (III) - Filându-l pe Voldemortscaunul șoferului (Voldemort nu trebuia să-și dea seama că eu îl urmăream) și mă uitam cum schimba șoferul vitezele. Asta pentru că în realitate mi se pare o adevărată filozofie să știi să schimbi vitezele ).  Cum îl urmăream noi așa, aud niște râcâituri, din ce în ce mai intense și deodată… miau! Mă trezesc și dau cu ochii de pisica mea, cocoțată pe gratiile ferestrei și urcându-se pe galerie.” – Sorina

Coșmarul cărților dispărute

„Acum vreo trei săptămâni, la serviciu, mi-a căzut în cap o carte (ca și cum nu eram suficient de zăpăcită). Vise literare (III) - Filându-l pe Voldemort cu un taxi, La plajă cu SadoveanuCartea era una destul de groasă și nu mi-a fost chiar foarte comod. Era un manual de medicamente. Întrebându-mă ce semn o fi acesta, am adormit gândindu-mă la manualul acela verde, gros și plin de termeni ciudați pentru mine. Imediat ce am închis ochii, m-am trezit din nou la serviciu, înconjurată de cărți… doar că, de această dată, toate cărțile erau identice. Toate cărțile erau acel manual de medicamente, iar eu mă întrebam cine  l-o fi scris: Tolstoi sau Dostoievski. În mintea mea, autorul nu putea fi decât unul din aceștia doi. Pentru că în librărie era întuneric, am început să pășesc printre rafturi, până am ajuns la rafturile unde eu știam că erau cărțile lui Dostoievski. Nu mai era nici un roman de-a lui… ci numai manualul acela care apărea obsesiv peste tot. Pe unul din rafturi, am găsit o scrisoare prin care eram anunțată ca a doua zi să pregătesc toate cărțile lui Dostoievski pentru un client… iar eu nu aveam nici o carte de-a lui… ci doar manualul de medicamente. Toată noaptea m-am chinut să găsesc o explicație, o soluție… ce aveam să fac a doua zi… unde dispărură toate cărțile????  Am fost foarte bucuroasă să constat că, la serviciu, toate cărțile erau așa cum trebuie să fie.” – Rodica

Orașul de deasupra balconului

orasul-de-deasupra_1_fullsize„Eram în vacanță și dormeam. De regulă, somnul îmi este deranjat mai degrabă de stimulii vizuali decât de cei auditivi. Cu alte cuvinte, mă deranjează mai tare și mă poate trezi o lumină aprinsă decât un zgomot. Poate să țipe cineva pe afară și nu mă trezesc, dar dacă aprinzi lumina, am impresia că-mi bagi lanterna în ochi și strig ca o căpiată: „Stinge lumina aia!”. De asta nu suport nici lumina lunii când dorm, dar asta e altă poveste.  Dormeam și deodată, în toiul nopții, percep o lumină. Soare. Soare noaptea. În starea dintre somn și trezie, știam că e noapte. Și mai știam și că eram în romanele Nicoletei Tudor și că lumina era de la cei de pe cealaltă planetă, care aterizaseră la noi.  Mă trezesc eu de-a binelea și nici urmă de extraterestru sau personaj din cărțile Nicoletei Tudor. Lumina venea de pe balcon, cel mai probabil de la vecinii de hotel. Sau de undeva de afară…”  – Sorina

 

La plajă cu Sadoveanu

„Am visat că eram la plajă… și nu oriunde, ci undeva pe o insulă de la marginea oceanului. Lângă mine, dar Vise literare (III) - filându-l pe Voldemortpe un prosop separat, Sadoveanu. Ursuz rău și foarte indispus. Nu puteai să legi o conversație cu el. Doar că eu, văzându-l, m-am grăbit să-l întreb dacă nu știe ce ocean e: Pacific sau Atlantic. El s-a enervat teribil și a zis că nici acolo nu poate să aibă liniște, iar eu m-am supărat pe el și i-am spus că nu-mi place nimic din ce a scris. La un moment dat, în cearta iscată între noi (la un moment dat m-a făcut chiar „impertinentă”), a apărut un om foarte mic care ne-a certat că suntem doar noi și că suntem incapabili să ne înțelegem. Mie mi-a fost rușine, dar simțeam că el nu avea același feeling.”  – Rodica

Voi visați personaje sau scriitori? Așteptăm răspunsuri!

 

Sursa foto: www.photo-dictionary.com

Tagul Premiile Liebster versus Testul Book bloggerilor

     Îmi plac provocările pe care le primesc și chiar dacă nu le onorez imediat, fac tot ce se poate să mă revanșez. Pentru a fi mai interesant totul, m-am decis să le reunesc și să răspund la cerințe.

Premiile Liebster

  Provocarea a fost lansată de Cătălina Radu-We are Women of Letters și din moment ce a aruncat mănușa, trebuie să mă conformez regulilor de joc.

  Pașii pe care trebuie să-i urmezi dacă ai fost nominalizat:

liebster-award-logo

  1. Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat și menționează-i blogul.
  2. Listează regulile în postarea ta.
  3. Afișează premiile Liebster undeva pe blogul tău.
  4. Răspunde celor zece întrebări prevăzute de persoana care te-a nominalizat.
  5. Scrie zece lucruri random despre tine.
  6. Nominalizează 5-11 blog-uri și informează-le că au fost nominalizate.
  7. Asigură blogurile pe care le-ai nominalizat cu zece întrebări.
 10 lucruri random despre mine
  1. Atunci când citesc mă rup de realitate, nu văd și nu aud ce se întâmplă prin jur (sunt un fel de vânătoare de pokemoni literari :p )
  2. Ruptul hârtiei mă relaxează (dar nu hârtii de 500 de lei) :)
  3. Trezitul de dimineață este o plăcere doar dacă plec în vacanță
  4. Atunci când mă enervez pe cineva, evit să înjur, dar trântesc o ușă.
  5. Colecționez magneți de frigider
  6. Îmi plac cărțile siropoase
  7. Mă simt bine pe tocuri :)
  8. Dacă aș avea puteri miraculoase, mi-aș dori să schimb destinul cuiva
  9. Sunt atentă la detalii

     10. Ocazional confecționez obiecte handmade

   Întrebările la care am răspuns:

   1.Îţi plac cărţile clasice sau cele moderne/contemporane? De ce?

   Am citit destui clasici, acum mă bucur de cei contemporani. Sunt la îndemână și modul lor de a scris este mai puțin greoi. Mare parte a stilului lor se datorează vremurilor, cenzurii, dar și etichetei, acum totul s-a schimbat și fiecare scrie liber despre orice îi face plăcere.

    2. Dacă ai scrie o carte, despre ce ar fi?

   Dacă aș îndrăzni, probabil aș apela la ceea ce mi-ar trece prin minte și aș posta sub anonimat pe wattpad. Este o platformă utilizată de mulți autori și dacă mai aveți răbdare vreo câțiva ani, cred că născocesc și un subiect decent până atunci. :)

    3. Ce supererou ai vrea să fii? De ce?

    Supererou? Sincer, nu m-am gândit, dar poate mi-aș dori să îmi depășesc starea de comoditate și să folosesc puterile supranaturale în slujba binelui. Cred că ar fi minunat să fiu vreun serafim precum Akiva din Născută din fum și os. Țineți cont că personajul era un înger cu aripi la care adăugați și câteva tatuaje sexy. :p

    4. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o ever?

    Fiecare carte are farmecul ei, una mai bună decât alta. Acum mulți ani cea mai bună carte ar fi fost scrisă de Jules Verne, astăzi aș alege altceva, dar mă voi abține să nominalizez, mi-ar fi greu.

    5. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o anul acesta?

    Cea mai bună carte a fost Balanța puterii, atunci am simțit că îl pierd pe Alex Therein, un personaj puternic, un fel de dulce și amar, dar unul indispensabil. Știam că nu trebuie să dispară, însă când s-a produs schimbarea nu mi-a plăcut.

     6. Cât de mult timp acorzi cititului?

     Depinde. Astăzi pot avea cinci minute libere, dar mâine pot citi și trei ore.

    7. Participi la vreun club de carte? Dacă nu, ai vrea?

    În Târgoviște există două astfel de cluburi, dar până acum nu le-am trecut pragul. Cărțile prezentate nu mi s-au părut atractive. Știu că sunt persoane care preferă un anumit stil, clasic, dificil, eu vreau ceva de actualitate. Decât să-l critic pe Marin Sorescu mai bine mă contrazic pe text la cărțile lui Radu Găvan :)

    8. Dacă ai putea schimba ceva la lumea în care trăim, ce ai face?

    Aș scoate din mintea oamenilor ura și dorința de răzbunare. Știu că ele reprezintă acel echilibru, dar atât de multe s-au întâmplat din cauza puterii și a voinței fiecăruia să domine națiunea, să producă dezastre încât m-aș bucura să le știrbesc aceste gânduri. Da, pare ceva boem, dar cui îi place să trăiască cu teama că mâine zona în care trăiește va primi „cadou” vreo bombă de bun venit.

   9. Cărţile te fac mai deştept?

   Nu știu dacă te transformă peste noapte, dar îți deschid orizonturi și cu certitudine aduc fiecăruia ceva bun. Personal, mă simt norocoasă, datorită lor s-a născut Literatură pe tocuri, am o prietenă/soră/parteneră cu care mă înțeleg de minune (doar o știți pe Iasmy alias Elis Ntco), iar alături de noi se află o echipă nebună și diferită. Cărțile fac minuni dacă știi cum să fructifici fiecare șansă.

   10. De ce crezi că nu citesc oamenii din zilele noastre?

   Din comoditate. Li se pare dificil să ia o carte și să o interpreteze. Sunt atâtea ispite care distrag atenția și aleg să vadă un film sau să se uite la o emisiune regizată.

    Întrebările mele pentru nominalizaţi:

     1. Dacă mâine ai pleca în vacanță, ce carte ai lua cu tine?

     2. Ai visat vreun personaj literar?

     3. Dacă ai avea lampa lui Aladdin la îndemână care ar fi prima dorință pe care ai vrea să ți se împlinească?

     4. Nominalizează o carte care te-a emoționat profund.

      5. Cum procedezi atunci când nu-ți place o carte? Continui să o citești sau o abandonezi după primele 60 de pagini?

     6. Care este autorul(autoarea) preferat(ă)?

     7. Obișnuiești să recitești cărți?

     8. Dacă ai putea să dai timpul înapoi ce anume ai schimba din jurul tău?

    9. Menționează trei cărți care nu ți-au plăcut și argumentează.

    10. Îți plac provocările literare? Dacă da, ce titlu ai dori să citești și nu ai reușit să-l abordezi până în prezent?

Testul Book bloggerilor

   Antoaneta și A.D. de la Drumul vieții vor să facă vara mai frumoasă celor din jur și au provocat bloggerii la o leapșă literară. Înainte de a pleca în vacanță le răspund cu drag la întrebări.

   1. Top trei lucruri care nu le suporţi la o carte.

    Probabil am multe nemulțumiri, dar mi se pare obositor scrisul mic (1), mă enervează cărțile de slabă calitate (2) și coperțile care nu transmit mesajul autorului (3). Sunt o cititoare care dorește perfecțiunea și chiar dacă ambalajul nu este relevant, el atrage și de foarte multe ori vinde o carte.

    2. Descrie locul tău perfect pentru citit.

    Anul trecut am citit într-un leagăn. M-am simțit minunat să citesc la umbra unui copac sau pe malul unui lac dimineața pe răcoare. M-aș bucura să retrăiesc acele clipe, numai când mă gândesc parcă mă apucă o stare de bine.

    3. Trei confesiuni legate de cărți.

    1. De fiecare dacă când citesc autori români am emoții. Foarte mulți au așteptări mari sau pur și simplu teama de a nu-i dezamăgi mă face reticentă să îi abordez. 2. Îmi plac finalurile fericite. 3. Citesc mai multe cărți în paralel :)

    4. Când a fost ultima dată când ai plâns în cursul lecturării unei cărți?

    Înainte să te cunosc de Jojo Moyes mi-a lăsat un gust amărui. La film am plâns, iar cartea mi-a lăsat multe semne de întrebare. Orice scenariu aș fi ales, tot n-aș fi dat răspunsul potrivit pentru mine ca și cititor.

    5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

    Șase titluri, trei pentru lectură, iar restul pregătite pentru recenzii. Înainte de vacanță vreau să prezint câteva sugestii cititorilor care urmăresc activitatea noastră zi de zi.

     6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

    De obicei aleg biscuiți sau un fruct ușor, dar nici înghețata nu este de neglijat.

    7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.

   1. Privilegii de Raluca Butnariu-scrie foarte bine historical romance, iar literatura română are nevoie de autori talentați. Surprinzător este că acțiunea deși desfășoară în Anglia nu simți nici măcar o clipă că este scrisă de cineva care nu a trăit în acele vremuri. Mereu am asemănat-o cu autoarea Judith McNaught. 2. Am o slăbiciune pentru titlurile care lasă goluri în stomac, iar Ugly Love. Despre fața urâtă a iubirii este cartea care mi-a demonstrat că autoarea Colleen Hover rămâne la sufletul meu. 3. Exorcizat de Radu Găvan-nu este o carte accesibilă, dar are suficiente mesaje ascunse. Realitatea poate fi crudă dacă este privită din anumite unghiuri, iar aceasta oferă alternative. Poți vedea că nu este ușor și poate cumva, vei prețui mai mult decât ai acum. Cartea o consider o lecție de viață, una scrisă foarte bine.

     8. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.

      Zâmbet, relaxare și emoție.

    9. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

    Dacă ar fi un secret nu l-aș divulga, dar mărturisesc că tratez cu respect cărțile și întotdeauna după ce le termin de citit arată ca noi. Prefer să nu le împrumut oricui sau dacă se întorc șifonate mă gândesc serios dacă vor mai pleca alte titluri a doua oară către aceeași persoană.

  Leapșa nu ar fi interesantă dacă n-aș da-o mai departe. Vă invit să alegeți ce provocare vă face plăcere cel mai mult și să o faceți cunoscută cititorilor voștri.  Chiar dacă am nominalizat doar câteva persoane, oricine este liber să o preia. (Întrebările se pot descărca din documentul word)

-Diana Neață-Illusion’s Street

– Alexandra Ali- Life is but a dream

Cuvinte Vrăjite

– Roxi Adina-Gânduri despre cărți

– Cosmin-Mes passions

– Laura Apetroaie-Bookcaffe

Cărţi care ne scot din minţi

   Citim cu pasiune și involuntar recomandăm celor din jur cărțile care ne plac, dar ce facem când avem în lista personală titluri care dintr-un motiv sau altul ne-au pus pe jar. Fie ne-a plăcut foarte mult și am așteptat cu nerăbdare să apară următorul volum dintr-o serie, fie efectiv am abandonat cartea de la primele pagini.

    Mulți dintre noi suntem atât de sârguincioși încât chiar dacă nu ne atrage foarte mult perseverăm pentru că nu dorim să lăsăm lucrurile neterminate, dar oare cum reacționăm la final? Ne bucurăm pentru reușită sau ne pare rău pentru timpul irosit? :)

   Laura Elena Apetroaie: O carte pe care o citesc greu este Toate sfârşiturile sunt la fel, Andrei Cioată. Subiectul este unul destul de des întâlnit în literatura română contemporană, dar cantitatea de dramă nu mă ajută deloc să evoluez lectura, să devorez cartea – aşa cum mi-am imaginat eu că se va întâmpla. O carte care mi-a răpit somnul prin clasa a XI-a am împrumutat-o de la colegă de bancă, iar peste ani am primit-o cadou tot de la ea. Romanul Noaptea samurailor, semnată Michael Crichton mi-a pus sângele în mişcare şi m-a făcut să uit de şcoală, de teme sau de faptul că citeam chiar şi în timpul orelor. Este o acţiune antrenantă, un roman japonez a cărui subiect şi intrigă te lasă fără suflare. Crime suspecte, căutări ale criminalilor şi tot ce se petrece pe lângă, creează o atmosferă fierbinte, ce te ţine pe jar de la prima pagină până la ultima. O carte pentru care încă vreau o continuare se numeşte Frumuseţi monstruoase, Marina Neagu, căci am rămas cu atât de multe întrebări, încât nu suport dacă nu aflu ce se mai întâmplă! La cărţi care mă enervează şi pe care nu le-am citit sunt cele din Colecţia Top 10+ de la Polirom. Pentru că au un scris înghesuit şi minuscul… Şi-mi trebuie lupă ca să citesc – aş citi o pagină în zeci de minute. Şi ştii ce este şi mai frustrant pentru mine? Faptul că nu pricep de ce scrisul e atât de mic dacă acea carte nu are mai mult de 150-200 de pagini.

    Sorina Ciocârlan: în şcoală m-a terorizat “Moromeţii”. Mi s-a părut atât de plictisitoare…. nu ştiu de ce m-am ambiţionat eu s-o termin, că am tras de mine. Din cele mai recente, “Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath mi s-a părut o porcărie, nici n-am terminat-o. Și aveam aşteptări de la ea, era lăudată. Acum, două cărţi controversate. De vorbă cu Emma“, unde chiar eu i-am făcut recenzie şi “Cămaşa lui“. Două cărţi lipsite de valoare, alcătuite numai din citate. totuşi, “De vorbă cu Emma” e un pic mai bună, aş zice lucrare de doctorat pe lângă “Cămaşa lui”, care e groaznică.

     Rodica Puşcaşu: Aveam de citit „Baltagul”, iar titlul mi s-a părut atât de dur, încât nu am reuşit să citesc, la vremea respectivă. Era de parcă deschizând filele cărţii, privirea mea ricoşa instant. Nici subiectul nu mă atrăgea prea mult. Dar, neavând altă soluţie, într-o vacanţă a trebuit să fac un efort uriaş şi s-o citesc. Acum văd altfel lucrurile… am învăţat să nu mai judec o carte nici după titlu, nici după copertă.

      Măli: Singura carte pe care pur şi simplu nu am putut să o termin de citit este „Fluturi” de Irina Binder. De ce? Sunt contradicţii peste contradicţii, greşeli gramaticale şi incoerenţă între fraze. Pe lângă asta, aş adăuga şi că lipsa de modestie şi eleganță a personajului principal fac ca aceasta să cadă uşor în penibil. Ce cred eu că a prins la public, sunt citatele acelea distribuite pe facebook, care apropo, nu ştiu dacă doar eu m-am confruntat cu déjà-vu-ul că le-am mai citit şi prin alte cărţi. Părerea mea? E că sunt cuvintele schimbate, uneori sunt trecute sinonime, pentru a lăsa impresia că citatul îi aparţine defapt autorului. Nu o consider o lecţie de viaţă sau o carte din care aş putea să învăţ, ţinând cont de stilul de viaţă al personajului şi circumstanţele în care se petrece acţiunea; nici măcar nu consider că e reală povestea!

     Crina Stanciu O carte pe care cu greu am putut-o termina a fost “Baltagul”. Nu mi-au plăcut modul în care erau conturate personajele, firul narativ. Felul de a scrie al lui Mihail Sadoveanu nu m-a atras, încercam, dar fără succes să merg mai departe. O contribuţie să zic, negativă, în privinţa autorului mi-a creat-o un volum de istorie care arată cu câtă uşurinţă autorul s-a dedat comuniştilor, în vreme ce alţii sufereau în temniţă şi chiar mureau. Am judecat cartea după autor şi nu sunt mândră de acestea. În final am citit-o cap coadă şi am reuşit să depăşesc un “obstacol” literar.

    Maryliyn: Eu am o problema cu literatura şcolară care mi se pare depăşită. Şi nu doresc acum să ştirbesc reputaţia lui Rebreanu şi Preda, dar “ţăranul român avid după pământ” care-şi “altoieşte” nevasta după câteva pahare…. parcă nu mă atrage. Şi, dacă nu mă atrage pe mine, care pricep acolo ideea, nu e de mirare că se iau la Bac note de toată laudă. 🙂 Am mai zis eu … prea multă dramă zilnică pentru a o mai înghiţi forţat şi pe cea din cărţile vechi. Mi-a spus cineva “Da’ ce vrei, dom’le, să băgăm Sandra Brown?” Nu pot decât să mă amuz deoarece prefer Sandra Brown decât scenele dezgustătoare din Patul lui Procust sau violul din Răscoala… sau aluziile voalate prost din Ion. Îmi imaginez că după lecturarea clasicilor români … natalitatea va creşte simţitor. :))) Revenind la literatura din zilele noastre … m-a terminat psihic Maestra. Vai, Doamne! Scârboase descrieri. Nu degeaba am recomandat lămâile. Multe lămâi. Şi am citit greu şi Calea Regilor. Atâtea descrieri că nici nu mai am nevoie de ghid. Cunosc cadrul acţiunii şi cu ochii închişi. :) Cam atât la mine. Sincer, nu-mi doresc cărţi care să mă “tortureze” . Ideea principală e că lectura să mă relaxeze şi să mă rupă cumva de cotidian.

    Adrian R. Ivan O carte care mie chiar nu mi-a plăcut a fost “Mă numesc Salma” de Fadia Faqir. Trebuie să recunosc că subiectul cărţii a fost unul destul de nou pentru mine. O idee destul de interesantă, însă modul de scriere a fost cel care a lăsat de dorit. Au existat tot felul de schimbări temporale ceea ce a făcut totul extrem de derutant. Fără nicio avertizere în prealabil, personajul principal care este şi personaj narator trecea de la o perioadă la alta, lucru care mi s-a părut foarte confuz şi care mi-a îngreunat foarte mult lectura. Iar un alt aspect care nu mi-a plăcut a fost faptul că au existat descrieri prea lungi, prea languroase şi uneori prea pretenţioase. O carte dificilă…

    Dana Burda Cu greu pot găsi o carte care nu mi-a plăcut chiar deloc. Am citit cu dificultate Groapa de Eugen Barbu sau Bărăganul de V.E. Galan cărţi de mult uitate. Dar nu mi-a plăcut Eugen Barbu pentru că l-am citit la o vârstă nepotrivită. Mie spre exemplu mi-a plăcut enorm Sadoveanu în tot ce a scris, dar mai puţin Marin Sorescu. Am citit romane obscure de război uitate de mult şi m-am încăpăţânat să citesc tot ce a scris în stilul lui greoi Henry James. Mi s-a părut dificil şi nu foarte atractiv Kafka şi nu am fost foarte convinsă de romanele lui Mircea Eliade nici măcar de Noaptea de Sânziene că mi-am spus după ce l-am terminat de citit cum e posibil ca unii oameni să fi făcut închisoare ani de zile pentru un asemenea roman searbăd?!? Nici mie nu mi-au plăcut volumele Crossfire de Sylvia Day aşa că nu le-am terminat pe nici unul şi le-am dăruit cuiva care şi le dorea. Dar şi în plăcutul cărţilor ca peste tot unde e vorba de alegeri subiective este de gustibus… Mult succes Laura!

     Vero: Cartea care m-a plictisit enorm e Biblia pierdută. Ştiu că unii o să se supere, dar nu am putut trece de 300 de pagini. De ce? Autorul încearcă să ofere foarte multe informaţii, ceea ce nu i-a reuşit e să le aşeze într-o poveste fără să plictisească şi mai mult cartea conţine foarte multă istorie, plus informaţii care nu au nici o legătură cu conţinutul cărţii. De exemplu costul sicriului cântăreţului Michael Jackson de 37.000 dolari. Deşi cartea are o publicitate exagerată, risc să nu fiu de acord cu autorul că e cartea cea mai vândută în ultimii 20 de ani, cine poate dovedi?

Ex: Cap. 69 pag. 252

Biblia pierduta

      Nicol: Că tot veni vorba de ce ne place şi ce nu? Păi, în primul rând, nu pot să termin seria Cincizeci de umbre ale lui Grey. Am toată seria, dar citită doar un volum şi jumătate. Motive? În primul rând ţin să precizez că femeia a fost doar un obiect de decor în faţa bărbatului, încă din cele mai vechi timpuri. Bine, şi acum este un obiect, sau o fiinţă asupra căruia bărbatul are drept de viaţă şi de moarte, dar în unele state, nu precizez în care, nu vreau să isc polemică. Lupta grea pentru drepturile femeii, este arhicunoscută, iar în Cincizeci de umbre, întoarcerea femei la rolul de sclavă sexuală, la ceva ce nu vrea, apoi se înjoseşte şi vrea, mi-a lăsat un gust amar. Ştiu că o să se îndrepte, au încercat prietenele mele să îmi spună, dar, nu şi nu, nu reuşesc să pun mâna pe cărţi. Cine ştie, poate cândva… O carte m-a mai enervat este Plăceri interzise-Deanna Lee, la fel o carte în care sado-maso, este la el acasă.  Ştiu, sunt persoane pe care nu le deranjează, dar pe mine una mi-a lăsat un gust amar. Nu cred că aş mai citi aşa ceva vreodată. În această carte, comparativ cu Cincizeci de umbre, net este mai proastă. Ei, ce să îi faci, fiecare cu gusturile sale. Vreau să mai precizez o carte pe care aş dori să aibă continuarea seriei tradusă-Nopţi de patimă-J.R. WARD, sunt o echipă de vampiri, nu mă dau în vânt după acest gen, dar această carte mi-a plăcut enorm, eu sper, şi sper…poate odată şi odată va avea traducerea.

   Mili: Fără să vreau mă gândesc la cărțile pe care le-am citit pe bandă rulantă în liceu. Foarte multe plictisitoare, fără să le înțeleg în totalitate, dar utile pentru evoluția școlară. N-am fost prietenă cu Moromeții, volumul doi practic m-a adormit și da, am urât acea parte. Am renunțat din prima când am început să citesc Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș. Chiar nu știu de ce mi-am propus să abordez asemenea gen. În timp am încercat să găsesc zona de confort literar care să mă reprezinte. Știu că părerile sunt împărțite, dar cititul este subiectiv (nu aruncăm cu pietre, doar ne respectăm opiniile diferite) :) Voi nominaliza câteva cărți care m-au făcut să trag de ele și la final să mă bucur când am reușit să văd ultima pagină (da, și eu mă mir că le-am terminat): Un nou început de Mazo de la Roche (în loc să-mi stârnească interesul, mai rău m-au enervat personajele din carte. Atmosfera este anostă și în loc să te facă să dai pagina, mai bine îți vine să o închizi definitiv); Octopussy de Cristina Boncea (subiectul a fost inedit, dar faptul că n-a fost dezvoltat pentru mine a lăsat de dorit. Am făcut abstracție de scenele ciudate de sex și de jucăriile pe care le foloseau fetele, dar dacă autoarea ar fi dat o altă nuanță romanului, poate că acum aș fi avut altă opinie); Quasar de Ana Mănescu (mi-aș fi dorit să-mi placă, dar din păcate nebunia nu este chiar zona mea de confort. Mi-a fost greu să înțeleg unele povești și chiar dacă are puține pagini, am citit cu pauze foarte dese). O altă carte care m-a scos din minți pentru că s-a terminat total aiurea a fost După ce ne-am întâlnit de Anna Todd-finalul este dezastruos. Începusem să mă obișnuiesc cu părțile bune și mai puțin bune, certurile, situațiile încerte și schimbările de temperament, dar nu mă așteptam la o lovitură de grație.  Mă opresc aici pentru că altfel ar trebui să lovesc în alte titluri și nu s-ar cuveni. :)

     Dacă și voi aveți cărți care v-au nemulțumit de-a lungul timpului, vă așteptăm punctul de vedere.

Cărți deschise pentru minți deschise!

Te așteptăm în librărie!

– ediția a VIII-a, 2016 –

Adresând cititorilor mesajul „Cărți deschise pentru minți deschise“, Editura Herald dorește să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărțile îl joacă în educația noastră non-formală: prin lectură, îi înțelegem mai bine pe ceilalți și reușim să ne facem înțeleși la rândul nostru, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Când deschizi o carte, de fapt îți deschizi mintea. Cărțile sunt chei aflate la dispoziția ta, pe care le poți folosi oricând și oriunde. Ele te ajută să descifrezi lumea și oamenii care te înconjoară, să te adaptezi la nou, beneficiind atât de înțelepciunea și experiența de viață a gânditorilor din trecut, cât şi de ideile revoluționare, de ultimă oră, ale specialiştilor contemporani.

Cărțile Herald sunt instrumente care îți deschid perspective noi, îți oferă răspunsuri la întrebări fundamentale și te ajută să gândești liber, să desprinzi propriile concluzii din torentul zilnic de informații. Nu ne propunem să edităm cărți pentru toată lumea, ci pentru fiecare. Astfel, selecția noastră de titluri se orientează spre definirea individualității și spre percepția clară a realității. Parcurgând texte fundamentale și domenii precum mindfulness, spiritualitate, parentaj, știință, psihologie, dezvoltare personală, fiecare poate găsi noi vehicule pentru a înainta pe propria cale.

În această vară, Editura Herald lansează ediția din 2016 a campaniei „Te așteptăm în librărie!“. Între 1 august și 1 noiembrie 2016, te invităm să intri în cele 150 de librării partenere din București și din țară și să descoperi cele 30 de cărți aflate în promoție.

„Un palid punct albastru” de Carl Sagan, „Geografia intimă a femeii”  de Natalie Angier, „În căutarea ființei” de G.I. Gurdjieff, „Tratat despre toleranță” de Voltaire, „Practica Zen” de Taizan Maezumi, „Povestea vieții mele” de Benjamin Franklin, „Psihic și materie” de Marie-Louise von Franz, „Filozofia și practica buddhismului Tibetan” de Dalai Lama sunt doar câteva dintre titlurile pe care le vei găsi pe rafturile librăriilor începând cu 1 august 2016. Pe lângă cultivarea unei minți deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecționate.

Te așteptăm în librărie!” este o campanie cu acoperire națională, ajunsă la cea de-a VIII-a ediție, care a evoluat ca fenomen cultural ce încurajează lectura, orientează cititorul către alegerea cărților potrivite, atrage atenția asupra rolului de mediere culturală îndeplinit de librării și facilitează schimbul de idei.

Despre Editura Herald

Înființată în 1994, Editura Herald are un profil editorial structurat și coerent, dublat de calitatea înaltă a lucrărilor, fapt ce i-a asigurat o poziționare distinctă pe piața de carte și o prezență marcantă în domeniile: spiritualitate, religie, psihologie, terapie, parentaj, dezvoltare personală, istoria tradițiilor și filosofia culturii. 

Campanie susținută de:

Vivanatura, Itsy Bitsy, GoldFM, București FM, Radio România Cultural, Transilvania Expres, Radio Gaia, Radio Deea, Radio România Târgu Mureș, Radio Iaşi, Radio Renașterea, Bazavan.ro, dianasolomon23.wordpress.com, ARCUB, LiterNet.ro, Fundația Calea Victoriei, Bookblog, Literaturapetocuri.ro, Edu-News.ro, Suntpărinte.ro, Mămica Urbană, Gratuitor, Ziarul Metropolis, 4Arte, Agenția de carte, Bibliocărti, Bookaholic, Bookhub.ro, Blogul unei cititoare de cursă lungă, Bookuria, Cinemagia, Filme-cărți, GoKid, Hyperliteratura, Kreatoria, Pr Wave, Fundația Prețuiește Clipa, Rabbit Media, Raftul cu Idei, România Pozitivă, Self Care Center, Societatesicultura.ro, Sunt pitic, Montessano, Sayuki’s blog, Trăiește Conștient, Booktopia, Calendarul Magic, Senso TV, Tonica, LumeaMare.ro, România Liberă, Dă Mai Departe, Academia Cațavencu, Festivaluri Românești, Q Magazine, Vox Authors.

Află care sunt librăriile participante la campanie, titlurile selecționate și evenimentele organizate accesând site-ul Te așteptăm în librărie!.

Vise literare (II)-Trădarea lui Eminescu, Cu Voldemort  în pivniţă

Așa cum am promis, revenim cu alte „vise literare”. Dacă sunt mai spectaculoase decât cele din prima parte, doar voi puteți spune. Sau dacă seamănă cu vreunul din visele voastre… Să înceapă distracția!

     Cu Voldemort în pivnițăvise literare - partea a-II-a

„Cred că imediat după ce am citit „Harry Potter și Camera Secretelor” (fanii știu de ce atunci), am visat că la mine în pivniță se refugiase nimeni altul decât… Voldemort! (sau conform traducerii de atunci, Cap-de-Mort). Nu-l văzusem, doar știam că e la mine în pivniță și că-mi mănâncă murăturile! Nu mai știu ce s-a întâmplat, de fapt nu cred că s-a întâmplat ceva, că m-am și trezit. Măcar să fi fost Tom Riddle, ca în carte… Dar n-am să aflu niciodată sub ce formă venise la mine în pivniță, îmi pot doar imagina…” (Sorina)

                                                       vise literare                                        Dezamăgită de Creangă

„Eram pe prispa casei bunicilor mei și, la un moment dat, dinspre poartă apare Creangă mâncând semințe. Eu i-am făcut loc, sperând c-o să-mi povesească verzi și uscate, dar el s-a așezat și n-a făcut altceva decât să mănânce semințe și să arunce cojile pe jos.” (Rodica)

           Trădarea lui Eminescu

„Când învățam pentru admiterea la liceu, am visat că Eminescu era la mine în cameră și mi-a mărturisit că Luceafărul îmi era dedicat mie. Eu am alergat să-i spun asta profului de română și, în timp ce alergam, am căzut într-o groapă unde am stat până dimineață, iar când am fost găsită de o prietenă de-a mea, aceasta mi-a mărturisit că și ei Eminescu i-a spus același lucru. Am plâns amândouă, gândindu-ne pe care avea s-o aleagă… și m-am trezit plângând.” (Rodica)

 Ion și extratereștriivise literare II

„Eu m-am născut la țară… aveam o curte mare, cu mulți tei. Într-o noapte, am visat că la mine în curte au aterizat două nave cu extratereștri. Evident, mă căutau pe mine. Se pare că eram un exemplar pe care ar fi vrut să-l studieze cu mare atenție. Speriată, m-am baricadat într-o cameră și încercam să pun scaune în ușă ca să nu poată intra extratereștrii să mă răpească. Când să iau un scaun, îl văd, într-un colț al camerei, tremurând și el, Ion. Speriat mai tare decât mine. Mi-a spus că pe el l-au cercetat deja și că mai avea să trăiască doar vreo două ore. Eu am început să plâng, la gândul că și mie mi se va întâmpla la fel, iar Ion m-a speriat și mai tare, spunându-mi că pe femei le inseminează pentru perpetuarea speciei lor. A zis că pe Ana o inseminaseră deja, iar eu am făcut o criză și am început să-i arunc în cap cu ce aveam prin cameră.” (Rodica)

Aproape de Marc

aproape de marc „Ploua cu stropi grei și pantofii mei erau grei de atâta apă. Pe podul de pe râul Suceava eram doar eu și el. Purta o glugă și nu i se vedeau decât câteva șuvițe de păr rebele, care păreau să iubească ploaia aceea deasă. M-am apropiat de el. Nu mai era nimeni pe pod…

-Marc???

Simt cum mi se strânge sufletul într-un nod mare localizat în stomac. Cum e posibil să mi se întâmple asta? Oh, Doamne…

Marc se întoarce spre mine. E chiar el… cu gluga aceea, cu ochii lui care mă privesc acum.

-Am auzit c-ai vorbit frumos despre mine, mi-a vorbit privindu-mă seducător.

Am vrut să-i răspund, să-i spun c-am făcut și eu tot ce-am putut… dar el m-a întrerupt:

-Uite ce e… peste două ore trebuie să mă întorc în carte, cum vrei să petrecem acest timp?

-Să mergem la mine, să ne uscăm, i-am propus.

Ne luăm de mână și pășim prin ploaie.

-Ți-e frig? m-a întrebat și m-a acoperit cu hanoracul lui, fără să aștepte un răspuns.

Nu mi-era frig, dar era bine. Cu toate acestea, pașii noștri se grăbeau spre casă. Mai aveam puțin până la intrarea în bloc. Un claxon infernal se auzi brusc în spatele nostru.

-Îmi pare rău, îmi spune, trebuie să plec… e o misiune specială…

-Nu pleca, te rog… fac un ceai extraordinar, încerc eu să-l conving, însă claxonul acela devine tot mai insistent, iar eu devin la fel de insistentă:

-Marc… nu pleca… ceaiul…

Deodată, o forță invizibilă mă zdruncină puternic. Deschid ochii.

-Trezește-te! E ora 7! În jumătate de oră trebuie să ajungi la job, îmi spune soțul meu, care mă privește nedumerit și nu înțelege cum de nu am auzit alarma telefonului.

-Job??? Iarăși am visat???

-Da… cred că visai. Auzi, aveți la job vreun coleg pe nume Marc? mă întreabă soțul, în timp ce mă ridic zăpăcită, cu părul vâlvoi.

-Aaa, nu… Marc e un personaj dintr-o carte, „Chaos”… îi răspund cu părerea de rău că n-am apucat să fac măcar un selfie cu Marc.” (Rodica)

Voi ce mai visați? Ceva personaje sau scriitori?

Surse foto: www.efemeride.ro, www.youtube.com

A sosit TIMPUL!

Vă recomandăm noul număr al revistei de cultură contemporană TIMPUL, nr. 208, din iulie 2016!

    Revista de cultură contemporană TIMPUL vă aduce în atenție numărul lunii iulie 2016.
     Nr. 208 al revistei va fi disponibil în scurt timp în toată țara prin rețeaua de distribuție Inmedio, rețelele de librării Humanitas, Cărturești (București, Cluj, Timișoara, Iași, Brașov) și Librarium (Timișoara, Cluj și Iași) și în format digital pe elefant.ro. Online, pe www.revistatimpul.ro, se regăsesc articolele din arhivă, precum și articolele ediției curente. Pentru a fi la curent cu toate noutățile, vă recomandăm să accesați și pagina de facebook a revistei TIMPUL și să vă abonați.

     În Editorialul din acest număr, Daniel Șandru analizează posibilitatea ca Iașul să poată deveni, în perioada 2016-2018, „un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele – unele tragice – care au pregătit apariția României Mari”.
    În paginile de Actualitate, Andrei Giurgia scrie despre Gărâna Jazz Festival, un eveniment care a împlinit 20 de ani, despre Festivalul de Film Istoric de la Râșnov, care va avea loc în perioada 29 iulie-7 august și despre Zilele Filmului Istoric în Bucovina/ Mitteleuropa Film Festival, care va avea loc în perioada 17-21 august.
    Numărul 208 al revistei TIMPUL conține un dosar special dedicat evenimentelor de comemorare a victimelor Pogromului de la Iași. În cadrul acestor pagini, Ovidiu Gherasim-Proca scrie despre expoziția Fragmente dintr-o viață, care poate fi vizitată până la finalul lunii august în spațiul Tranzit.ro/Iași. George Bondor semnează interviul cu Olga Ștefan, curatoarea proiectului Fragmente dintr-o viață, iar Raluca Vârlan o intervievează pe Caroline François, responsabilă de expoziţii itinerante în cadrul Mémorial de la Shoah din Paris, prezentă la Iași cu ocazia evenimentelor care au marcat împlinirea a 75 de ani de la Pogrom.
     În paginile Focus, coordonate de Radu Vancu, revista TIMPUL își face datoria de a marca centenarul lansării Manifestului Dada, construind în jurul acestei ediţii o anchetă la care a invitat trei poeţi pe cât de informaţi privind mișcarea Dada, pe atât de predispuși la explorări în zone poetice pe care avangarda le‑a făcut sesizabile pentru prima oară. Semnează opinii Cosmin Perța, Răzvan Țupa și Yigru Zeltil.
    Paginile 12-13 ale numărului lunii iulie al revistei de cultură contemporană TIMPUL sunt dedicate interviului realizat de George Bondor cu filosoful Ștefan Afloroaei, membru corespondent al Academiei Române, profesor la Universitatea „Al. I. Cuza”.
    În pagina Exclusiv, Adina Scutelnicu scrie despre unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de artă singulară din lume, Grand Baz’Art.    
    Din paginile de literatură, vă recomandăm poemele semnate de Dan Ciupureanu, Sînziana Şipoş și Emil Brumaru.

   Numărul 208 al revistei TIMPUL conține și alte articole, semnate de Simona Preda, Andrei C. Şerban, Ioan Şerbu, Andreea‑Gabriela Cioban, Maria Bilaşevschi, Oana Maria Nicuţă, Constantin Piştea, Angelo Mitchievici, Dana Ţabrea, Paul Mucichescu, Lucian Dîrdală, Bogdan Călinescu, Stelian Dumistrăcel, Roxana Patraş, Mioara Anton, Teodora Manea, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu și Radu Vancu.

by -
19

Sper că am venit în ajutorul celor care nu ştiu ce carte să înceapă în aceste zile toride de vară.

Cărţile lunii iulie-O carte citită la temperaturi extreme

    Păi, dacă tot am fost în concediu, evident la mare, am stat la prăjit, la propriu ca un rac, vreau să vă spun ce cărţi am selectat pentru luna aceasta. Evident vin cu cele mai bune din cele bune!
     Primul loc îl discută 2 cărţi- ZECE RESPIRAŢII SCURTE ŞI DUFF

           1. Zece respiratii scurter, de K.A.TukerZece respiratii scurte Ten Tiny Breaths de K. A. Tucker

    O carte care mi-a mers la suflet. Ştiu că a apărut de ceva vreme, dar abia în această lună am citit-o, evident nu am putut să o las din mână.
     Cu patru ani în urmă, viaţa lui Kacey Cleary a fost distrusă atunci când maşina în care se afla a fost lovită în plin de un şofer beat, omorându-i părinţii, pe iubitul ei şi pe cea mai bună prietenă a sa. Încă mai este bântuită de amintirea momentului în care a rămas prizonieră între fiarele contorsionate ale autoturismului, ascultând-o pe mama ei cum îşi dădea ultima suflare. Acum, Kacey vrea să îşi lase trecutul în urmă. Înarmată cu două bilete de autobuz, Kacey şi sora ei în vârstă de cinsprezece ani, Livie, fug din Grand Rapids, Michigan, pentru a începe o viaţă nouă în Miami. La început fetele se zbat să o scoată la capăt, dar Kacey nu este deloc îngrijorată. Ea poate face faţă oricui, în orice situaţie, cu excepţia vecinului său misterios din apartamentul 1D.
      Trent Emerson are nişte ochi albaştri în care arde un foc mocnit, gropiţe adânci şi pare să se menţină într-un echilibru perfect între a fi un tip simpatic şi unul dur. Călită fiind de trecutul ei tragic, Kacey este hotărâtă să ţină pe toată lumea la distanţă, dar atracţia lor este de netăgăduit, iar Trent caută cu disperare şi neîncetat o cale spre inima împietrită a lui Kacey, chiar dacă asta înseamnă că oricând poate să iasă la iveală un secret exploziv care va zgudui din temelii ambele lor lumi. Nota 10 pentru carte.

           Pe acelaşi loc 1 se situează-Duff, de Kody KeplingerDUFF Desemnata Uratica si DoloFana din gasca Fetelor de KODY KEPLINGER

    Bianca Piper are şaptesprezece ani, este o fire cinică, dar o prietenă loială, şi nu se crede deloc cea mai frumuşică din grupul ei de amice. Deşi prietenele sale sunt superbe, fiecare are complexele ei, iar prietenia şi îngrijorarea pentru Bianca, m-au făcut să le dau un 10 pe linie.
    Deşi este isteaţă, nu se lasă atrasă de şarmul fustangiului Wesley Rush, vedeta liceului. După ce o porecleşte DUFF-Desemnată Urâţica şi Dolofana din gaşca fetelor, Bianca îi răstoarnă un pahar de Cola direct în cap.
      Lucrurile nu stau aşa bine în familia Biancăi, iar ea caută cu disperare ceva care să o distragă. Aşa că îl sărută pe Wesley. Mai mult de atât, îi place. Dornică de evadare, Bianca începe cu el o relaţie secretă de tipul inamici cu beneficii.
    Dar apoi situaţia se schimbă. Wesley nu e deloc un tip superficial, iar viaţa lui e la fel de încâlcită ca a ei. Dintr-odată, îngrozită, Bianca îşi dă seama că e pe punctul de a se îndrăgosti de tipul pe care credea că îl urăşte cel mai mult. Dacă doriţi să aflaţi finalul cărţi, vă recomand să o citiţi. Evident are un 10 de la mine.

Locul 2 este ocupat de Magonia-Maria Dahvana Headleymagonia

    Încă de mică Aza suferă de o boală misterioasă de plămâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească, să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente şi să spere să reuşească să o ţină în viaţă. Mama sa, care este cercetător, a reuşit cumva să salveze câţiva ani în plus de şansa dată de doctori.
     Când Aza vede o corabie în cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar al medicamentelor. Dar Aza nu e sigură că nu e o halucinaţie. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.
      Doar cel mai bun prieten al ei, Jason o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason pentru care ar putea avea nişte sentimente mai mult decât prieteneşti. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmplă. Boala o doboară. Aza pleacă din această lume şi ajunge în alta.
     Deasupra norilor, pe un tărâm al corăbiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte.
    În Magonia, ea poate respira pentru prima dată, are o putere imensă pentru a schimba lumea. Când Magonia şi Pământul sunt în pragul războiului, Aza poate schimba asta.
     Ce se va întâmpla cu băiatul pe care îl iubeşte? Vă las să aflaţi voi toate detaliile din carte. Nota mea este 10.

Locul 3 este obţinut de către Blestemul Câştigătorului-Marie Rutkoskiblestemul castigatorului

    Kestrel, fiica unui general are doar două posibilităţii: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Într-un imperiu care se desfată cu războaiele şi cu înrobirea celor învinşi, Kestrel face parte din clasa câştigătoare. Poporul înrobit este sclav, iar Arin este un fost nobil ajuns sclav. Timp de 10 ani Heranii i-au suportat pe Valorienii, dar o rezistenţă din ce în ce mai mare se formează.
     Când Kestrel îl achiziţionează pe Arin, planurile sunt date peste cap, Kestrel se îndrăgosteşte de Arin, îl consideră sufletul pereche.
    Arin este un strateg al sclavilor, ceea ce face este pentru alungarea valorienilor din căminele heranilor. Din sclav, Arin ajunge stăpân, Kestrel ajunge supusă. Oare va reuşi tatăl să elibereze oraşul şi fiica? Relaţia dintre cei doi va rezista? Întrebări şi răspunsuri, doar citind această carte de nota 10.

Locul 4-Surori secrete, de Amanda Quicksurori secrete

    Ei, în această săptămână m-am ,,virusat,, cu cărţile Amandey. O autoare care îmi place mult, iar în cărţile sale găseşti tot timpul o acţiune alertă, mister, suspans, crime, şi o poveste frumoasă de dragoste.
     Pe vremuri Madeline şi Daphne erau la fel de apropiate ca nişte surori, dar secretul care le-a despărţit în pragul adolescenţei le-ar putea aduce moartea. Ele cunosc numele bărbatului care a încercat să o violeze pe Madeline pe când avea doar doisprezece ani, în hotelul bunici sale. Ştia că bunica l-a ucis, dar servieta aflată asupra sa o va zidi în pereţii hotelului. Ce conţine ea?
   După moartea misterioasă a bunicii, Madeline s-a întors în statul Washington, însă ultimele cuvinte a unui muribund i-au transmis un avertisment îngrijorător: secretele pe care le credeau îngropate în pereţii hotelului au fost descoperite.
    Acum, după aproape două decenii, prietenia şi teama le readuc pe cele două femei împreună. Cum nu se poate bizui pe poliţia locală, Madeline va apela la Jack Rayner, expertul care se ocupă de securitatea lanţului ei hotelier. În profida misterelor care-l înconjoară, Jack este singurul om în care are încredere, şi pe care îl doreşte.
    După ce li se alătură şi fratele lui Jack, Abe, un magician al computerului, cei patru declanşează lupta împotriva unui ucigaş, sau ucigaşi care nu se vor da înapoi de la nimic pentru a ascunde adevărul. Nota mea pentru carte este 10.

Locul 5, deşi este greu să aleg doar 5 cărţi, dar încerc, este ocupat de-Parteneri perfecţi, de Amanda Quickparteneri perfecti

    Joel Blackstone a petrecut zece ani ca să transforme Thornquist Gear dintr-un mic magazin local, într-un jucător important pe piaţa echipamentelor sportive şi de camping. Recompensa pentru munca sa era promisiunea bătrânului Thornquist de a-i vinde afacerea în mai puţin de un an. Din păcate bătrânul moare, şi îşi lasă moştenirea imperiului, unei nepoate din Vestul Mijlociu, nimeni altă decât o bibliotecară.
     Joel consideră acest lucru doar o piedică minoră-se va oferi pur şi simplu să cumpere compania de la ea.
     Leticia Thornquist este profund îndurerată de moartea unchiului său, şi vede în moştenire ocazia perfectă de a-şi schimba radical viaţa, mai ales după ce îşi surprinde logodnicul într-o postură extrem de compromiţătoare. Drept pentru care se hotărăşte să îşi dea demisia, să se mute în Seattle şi să preia conducerea companiei. Curând însă îşi va da seama că un obstacol major îi stă în cale-Jacke Blackstone.
    Prin urmare, cei doi se înfruntă cu înflăcărare pentru supremaţia în companie, dar în celelalte privinţe sunt parteneri perfecţi. Nota pentru carte este 10.

    Sper că am venit în ajutorul celor care nu ştiu ce carte să înceapă în aceste zile toride de vară. Dacă le-aţi citit, mă bucur, dacă nu, vă invit să o faceţi, veţi avea parte de toate elementele unei cărţi bune, relaxante, cu acţiune la cote maxime, tocmai bună de uitat grijile de zi cu zi.

Ați visat vreodată ceva neobișnuit? Vreun personaj de carte sau scriitor într-un context ciudat de familiar?

Vise literare – partea I-Idilă cu contele Vronsky, Vacanță rurală cu Draco

    Ați visat vreodată ceva neobișnuit? Vreun personaj de carte sau scriitor într-un context ciudat de familiar? Ați avut așa-zise „vise literare”? Nu, nu ne apucăm acum să vă descifrăm visele, să vă spunem că înseamnă cutare să visezi nu știu ce și așa mai departe. Sau mai rău, să vă psihanalizăm.

    Câțiva membri ai echipei Literatura pe tocuri s-au gândit să vă facă să zâmbiți puțin, printr-un articol mai… diferit. Așa că ne-am hotărât să povestim câteva vise năstrușnice, legate de scriitori și personaje din cărți.

anna karenina

     Pregătiți? Hai să facem o incursiune în lumea viselor:

Idilă cu contele Vronsky

„Eram în liceu și am avut de citit Anna Karenina. Ca și atunci când am citit „Maitrey” de Eliade, au urmat săptămâni întregi de vise care de care mai stranii. Iată unul dintre ele: eram la un bal rusesc și contele Vronsky dansa cu Anna Karenina, dar atunci când m-a văzut pe mine, a părut de-a dreptul fascinat. Nu știu cum a lăsat-o pe Anna, dar ne-am trezit amândoi într-un hambar, sărutându-ne. Dintr-o dată, încăperea s-a întunecat și în ușă a apărut Anna, cu o furcă în mână. Eu, speriată, încercam să-i spun că e căsătorită și ar fi mai bine să plece, dar ea, nimic… S-a năpustit în părul meu și a început să mă ciufulească rusește. Când m-am trezit speriată, motanul meu, Miron, torcea cu lăbuțele în părul meu.” (Rodica)

Draco Vacanță rurală cu Draco

    „Eram la țară, rudele mele se îndeletniceau cu câte ceva prin curte, iar eu am intrat în casă. Am început să mă plimb prin camere, vroiam să văd ce s-a schimbat de când fusesem ultima dată acolo. Era răcoare, plăcut, deschid o ușă și peste cine dau? Draco Malfoy (Reacredință, după vechea traducere) din Harry Potter, într-una din camere! Acum aș putea să spun că l-am întrebat ce caută acolo, că el mi-a spus în șoaptă: „Șștttt! Închide ușa! Nu mă da de gol! Sunt aici cu o misiune secretă!”. Eu gândindu-mă: „Aha, a venit după dragoni și vampiri! Dar stai așa, ăia sunt în Transilvania, aici e Oltenia! :))”. Dar nu. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Nu mi-a spus nimic Draco, pentru că m-am trezit imediat ce am deschis ușa, râzând de propria imaginație. Și chiar dacă mi-ar fi spus ceva, l-aș fi pus să repete sau să scrie pe ceva, pentru că englezii au un accent așa complicat….” (Sorina)

                                             Furia lui Dostoievski

    „Eram în liceu, ultimul an. Mare fan Dostoievski. Împreună cu niște prietene, ne-am hotărât să facem o dostoievskiședință de spiritism. Evident, eu am venit cu ideea să-l chemăm pe Dostoievski, care s-a lăsat rugat și nu ne-a îndeplinit cererea. Am fost foarte dezamăgită… dar în noaptea aceea, Dostoievski mi-a apărut în vis. Eram într-o pădure, iar Dostoievski purta o mantie lungă și neagră, iar eu tremuram de frică și știam că venise să mă pedepsească pentru că-i deranjasem liniștea de veci. Când a pornit spre mine, frica mea era din ce în ce mai mare și nu știam ce să fac. Am alergat, am alergat… până acasă. Dostoievski m-a privit cum baricadam ușa și a plecat, nu înainte de a mă amenința că le va spune totul alor mei… despre spiritism și despre faptul că fumam. Acesta a fost visul meu cu Dostoievski…. și nu l-am mai deranjat de atunci. Dar și el a fost fair play… nu le-a spus nimic alor mei.” (Rodica)

Maitreyi, în livadă la bunica mea

    „După ce am reușit să termin de citit Maitreyi (pentru că nu reușeam de plâns), am visat că eram la bunica vise literare - partea Imea în livadă, sub un vișin, stăteam de vorbă cu Maitreyi. A venit bunica mea și Maitreyi i-a povestit că taică-su nu o lasă să se căsătorească cu Allan. Bunica a privit-o în ochi și a întrebat-o câți ani are, apoi a certat-o, spunându-i că e rușine să fugă cu un băiat la vârsta asta. Și i-a spus să pună mâna să învețe. Maitreyi a început să plângă și eu nu știam cum s-o consolez. Apoi a venit taică-su, a găsit-o plânsă și s-a dus la bunica s-o întrebe de ce a certat-o pe fată. Bunica i-a ținut o prelegere și au plecat amândoi, iar eu o tot rugam pe Maitreyi să mă țină la curent cu ce se mai întâmplă… dar din păcate, n-a mai venit sub vișin niciodată.” (Rodica)

McGonagall  Bătaia din geam

„Acum mai mult timp, prin generală sau liceu, am visat că eram într-o cameră, împreună cu mai multe persoane (acum nu mai știu exact cine), doar că printre ele se aflau profesorul meu de matematică și… profesoara McGonagall din Harry Potter! Nu mai știu despre ce vorbeam, doar că stăteam într-o cameră, cu lumina aprinsă, și se auzeau niște bătăi în geam… Ploua foarte tare în vis, era furtună în toată regula, genul de zi mohorâtă, când stai cu lumina aprinsă toată ziua. Nu știu cine a spus să vedem ce se întâmplă, ce e cu bătăile alea; părea ca și când cineva sau ceva ar bate în geam… Nu, nu era Salcia Bătăușă (sau Plesnitoare), ci banalul vânt. Dar n-am mai aflat, pentru că m-am trezit, constatând mirată că zgomotele auzite în vis erau reale: era furtună și în realitate, zgomotul fiind produs de geamul trântit violent de vânt. Era la fel de întuneric ca în vis, chiar dacă lumina nu era aprinsă și nimeni nu mai era acolo în afară de mine. Eram doar eu și trista revelație că McGonagall, ca orice personaj din Harry Potter, există doar în carte/film.” (Sorina)

    A mai visat cineva personaje sau scriitori? Dacă da, așteptăm să ne povestiți într-un comentariu! Și fiți atenți, în curând va urma continuarea în alt articol!

VA URMA

 

Impresii? Păreri? Fiica tăcerii de Kim Edward

     În ,,alergătura” mea prin librăriile online, site-uri de edituri, etc. mi-a atras atenţia această carte ,,Fiica tăcerii de Kim Edward

,,Această dramă impresionantă începe într-o noapte de iarnă din 1964, când o furtună îl obligă pe doctorul David Henry s-o ajute pe soţia sa să-i aducă pe lume pe gemenii lor. Fiul, născut primul, este perfect sănătos, dar medicul recunoaşte imediat la fiica sa Sindromul Down. Pentru motive de a căror validitate încearcă să se autoconvingă, bărbatul va lua o decizie într-o fracţiune de secundă, care îl va bântui însă de-a lungul întregii vieţi. Îi cere asistentei sale, Caroline, să ducă fetiţa la un orfelinat. Însă femeia se hotărăşte să crească ea copilul şi se mută într-un alt oraş. O carte captivantă şi o poveste minunat urzită, despre vieţi paralele, secrete de familie şi puterea mântuitoare a dragostei.”

     Da, ştiu, poate s-a scris recenzii, dar mă interesează mai mult părerea voastră de cititori. A persoanei care nu scrie în fiecare zi, dar citeşte, şi prin cuvinte simple îmi poate da detalii importante. Cei care aţi citit-o, sau cei care ştiţi câte ceva despre ea, vreţi să împărtăşiţi cu mine impresiile voastre? Sau chiar dacă nu aţi citit-o, ce părere vă face?

     Ideea este că,  descrierea este bună, mă atrage, dar stiţi şi voi că de multe ori descrierea de pe coperta 4 nu prea reflectă ceea ce se află în interior. Adică te face să rămâi cu gura căscată, şi când citeşti cartea să îţi dai seama că nu a fost cine ştie ce de capul ei.

     Mă gândesc serios să facem mai des această treabă şi probabil o dată pe săptămâna să existe o carte pe care să o dezbatem împreună. Dacă vă place ideea poate fi o carte pe care o alegem noi sau o carte pe care o alegeţi voi. Ar fi interesant să stăm împreună la şuetă, fără să există o recenzie în prealabil. Ce spuneţi?

Acum revenid la cartea de mai sus, voi ce credeţi?
Merită să citesc această carte? Aştept părerile voastre!

     Făcând o paralelă cu ceea ce am scris mai sus, (în timp ce scriam am văzut parcă situaţia 🙂 ) am citit undeva, sau am auzit, nu mai ştiu exact, dar mi-a rămas în memorie şi o să scriu aşa cum am reţinut următorul text:

     O tipă era cam dezamăgită de bărbatul cu care începuse o relaţie, avea incertitudini în privinţa sentimentelor lui faţă de ea. Într-un sfârşit de săptămâna când mergea să îşi viziteze părinţii, undeva prin Haţeg, tot gândindu-se la relaţia ei, îi atrage atenţia o pajişte unde păşteau nişte oi, dar şi margaretele răzleţe din peisaj. Opreşte maşina, coboară, şi întinsă se duce şi culege câteva margarete. Se aşează turceşte şi începe să rupă petalele margaretelor: Mă iubeşte!,… Nu mă iubeşte!,…. Mă iubeşte!, …Nu mă iubeşte.! După trei margarete distruse, nu căpătase niciun răspuns concret şi se pregătea să mai culeagă câteva……..În tot acest timp ciobanul care păzea oiţele o privise, şi chiar auzise cum se chinuia sărăcuţa să afle nişte răspunsuri. Enervat că tipa se ridicase şi era pornită să mai culeagă un snop de margarete, se apropie şi îi zice: Auzi duduiţă, decât să distrugi mata peisajul oiţelor mele, nu mai bine te duci direct la bărbatul ăla şi îl întrebi dacă te iubeşte, şi după aia vii şi mai rupi margarete să afli : De ce, da, sau de ce, nu?

    Aşa şi eu cu postarea asta. Poate se găseşte cineva care să îmi spună: Auzi tanti, dar mai bine nu cumperi mata cartea, o citeşti şi vii şi ne spui şi nouă după aceea dacă se merită sau nu să o citim? 🙂 ))))))

Eu oricum aştept părerile voastre despre carte. Să citesc?!..Să nu citesc?1…Merită?!…Nu merită?!….!
Mulţumesc anticipat!margarete

,,-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința... am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe."

Ne vom întâlni dincolo

      Uneori ai impresia că problemele tale sunt cele mai grave, că nimeni nu ar putea înțelege ceea ce trăiești tu… dar apoi, sosesc momente în care viața te învață că există și oameni ale căror vieți duc poveri mai grele… și te consideri privilegiat. Așa se consideră și Ioana … privilegiată și fericită… mai ales după ce a trecut prin toate aceste încercări despre care am aflat și eu și le veți citi în paginile acestei cărți.

      De fiecare dată când mă aflam în fața acelui tabou, îmi venea să-i cer câte ceva… fie să mă vindec de cancer, fie să mor în somn, fără să simt nici o durere. Îngerul din tablou mă privea de fiecare dată cu interes. Părea să înțeleagă ceea ce-i spuneam, chiar dacă nu foloseam cuvinte. Uneori mi se părea că zâmbește, alteori părea mai degrabă încruntat… însă niciodată nu-mi dădea nici un răspuns, de parcă emoțiile mele ar fi fost înghițite în van.
Cancer… diagnosticul venise într-o primăvară, chiar după examenul de licență. Cui îi mai păsa că luasem 10? Dincolo, diplomele valorează un mare zero. Primăvara nu e pentru oricine… e doar pentru cei care sunt fericiți. Pentru ceilalți, nu e decât o înșiruire de zile cu temperaturi din ce în ce mai mari, cu dureri de cap și stări îndelungate de oboseală.

      Era primăvară când intrasem în cabinetul medical, pentru a lua rezultatele analizelor, era primăvară și când am ieșit. Numai că, în mod straniu, a doua primăvară nu mai semăna deloc cu prima. Prima era plină de viață, de parfumul florilor, a doua mirosea a paturi de spital și a clor. Urma să mă internez chiar a doua zi. Cancerul în formă galopantă cere, neapărat, internare. Și nu pentru că cineva de acolo te-ar putea salva, dar pentru ca tu să devii o cifră, o cifră într-o statistică… pentru ca specialiștii să facă studii, iar după concluziile acestora, rata îmbolnăvirilor să scadă. Aceasta era ideea… în rest, nu eram decât un corp care urma să fie supus unor încercări zadarnice de refacere. Era imposibil, chiar medicul mi-a recunoscut asta. După calculele lui, mai aveam vreo șase luni dacă aveam să stau în spital… și jumătate din această perioadă, dacă mă hotăram să rămân acasă. Dar mi-a cerut insistent să mă internez. A chemat familia. Mama și tata au ajuns imediat la spital. A fost ziua cea mai neagră din existența lor.

     -O să rezolvăm cumva, trebuie să existe tratament, o să fie bine, spunea tata încurajându-mă pentru că el nu știa ce însemna „formă galopantă”, „fază terminală”… sau poate nu voia să înțeleagă. Pentru ei, pentru lacrimile lor ascunse de mine, m-am internat. Dar știam că pentru mine, șansele erau zero. În timp ce mama s-a dus alergând la biserică să pună pomelnice, eu îmi pusesem câteva pijamale într-o pungă, telefonul, încărcătorul un pix și agenda mea. Am plecat la spital, lăsându-l pe tata să plângă singur, să se certe cu Dumnezeu, neînțelegând de ce unica sa fiică fusese doborâtă de cancer. „Doborâtă de cancer” – expresia aceasta mă ducea cu gândul la anunțul din ziar, de la „Decese”. Îmi și imaginam cum avea să trezească uluirea vecinilor… dar eu nu voi fi acolo, să-i văd… sau cine știe?

     La spital, pe holul lung și rece, unde mirosul de clor părea să se fi impregnat în toate hainele, picioarele mele începură să devină grele. În ciuda rezultatelor la analize, până atunci nu mă duruse nimic. Acum însă, o durere stranie îmi învăluia oasele, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Bun venit în lumea cancerului”.
-Haideți să mai faceți un set de analize, intrați aici, vă rog, îmi spuse o asistentă care mi-a luat hainele și obiectele personale și mi le-a pus într-un sac pe care l-a etichetat. Toate acestea, a adăugat ea pe un ton neutru, le veți găsi în dulapul din salon.
Am dat din cap aprobator. După ce viața îmi servise surpriza aceasta otrăvitoare, nu mai aveam altă alternativă decât aceea de a sta la spital, pentru a nu le oferi alor mei amărăciunea de a mă vedea murind. I-am spus mamei să nu vină la spital decât o dată pe săptămână. Nu voiam să mă vadă murind. Voiam să fiu singură. Acolo, în spitalul acela imens, unde albul era mereu o nuanță de gri, mă simțeam de parcă puteam să-mi duc singură povara sfârșitului. Acolo, lângă străinul intubat, care nu scotea o vorbă, îmi căram zilnic corpul din ce în ce mai slab, între salon și laboratoarele de analize. Mereu analize, un psiholog care încerca în zadar să mă aducă la starea de liniște sufletească deplină pentru a păși dincolo cu inima deschisă. Mama și tata veneau duminica, iar eu făceam eforturi uriașe să zâmbesc și să le spun că rezultatele tratamentelor se fac simțite. În realitate, îmi căzuse părul, iar cancerul se extinse. Durerile deveneau insuportabile, iar de la ceilalți, știam că situația avea să devină tot mai grea.
Pe peretele de lângă patul meu, un tablou cu un înger. Nu era o icoană, ci un tablou, care părea viu și singurul cu care comunicam…

       În rest, nu comunicam cu nimeni. Pacientul din același salon cu mine era intubat. Era hrănit artificial. Nu știu ce simțea, dar știam că urmam eu… că aveam să mă aflu și eu, la fel ca el, în imposibilitatea de a vorbi, de a mânca… de a respira, iar cineva nou… un alt bolnav de cancer, într-o fază mai „light” avea să mă privească și pe mine cu aceeași compasiune cu care îl priveam eu cu el.
Timpul așteptării până la moarte e cel mai nesuferit timp… ți se pare pur și simplu că nu mai trece. Nu mai știi cu ce să-l umpli… nu trece așa cum trecea când nu știam de cancer. Acum trece ca un melc… unul care are impresia că nimic nu e mai important decât contemplarea a ceea ce se întâmplă în jur.
În jurul meu nu se întâmpla nimic. Singurele „evenimente” importante erau cele în care eram duși la analize, la etajele inferioare, unde mirosea a urină și a clor.
Colegul meu de suferință se numea George. Auzisem asta când venea mama lui seara și plângea cu capul pe trupul lui. George era specialist în economie, dar în lumea noastră, a cancerului, era doar un corp afectat… la fel ca noi toți, de pe aceeași secție. Nu știam ce simte George… pentru că nu vorbea, dar ochii lui îmi spunea că era lucid și simțea, din nefericire, fiecare săgeată crudă și vie a durerii. M-am uitat odată în ochii lui, când m-au luat și m-au dus la analize. Patul lui e spre ușă… m-am mirat că și-a ales patul acela. Eu l-aș fi ales pe cel de lână geam și am avut bucuria (ce cuvânt trist…;) de a obține patul de lângă geam. Așa puteam să văd ciorile. Erau singurele ființe pe care le puteai vedea de la înălțimea aceea… și uneori mai vedeam și câte un avion. Era semn că afară, oamenii își continuau viața ca și cum nu știau de noi… sau știau… dar de ce să se oprească din ritmul lor?! Și noi am avut ritmul nostru… atunci când nu știam că eram bolnavi de cancer. În ultima vreme, nu știu ce i-au spus doctorii mamei, dar venea atât de des încât a trebuit să fac o criză și să țip că nu vreau să mai văd pe nimeni… și nu a mai venit.

      După sedativele pe care mi le-au făcut, am crezut că mă simțeam mai bine. Am început să caut pe telefon mai multe informații despre cancerul osos în formă galopantă. Voiam să caut ceva de care să mă agăț. Nu voiam să mor. Eram prea tânără pentru a muri. Nu era posibil așa ceva… pur și simplu nu era posibil. După tot ceea ce făcusem în toți anii de până atunci, după toate slujbele de la biserică, după ce făcusem turul mănăstirilor din țară de mai multe ori, după zilele petrecute în post, uneori negru… nu era posibil ca Dumnezeu să mă lase să mor de cancer. Nu era cinstit, nu puteam să mor. Poate diagnosticul era greșit, poate medicii se înșelaseră, s-au mai întâmplat cazuri. Mă aflam deja de mai bine de o lună în spital, dar niciodată în tot acest timp, medicii nu m-au asigurat că mă voi face bine. Totuși, nu puteam să mor… era mult prea curând. Într-o seară, am vrut să fug. Aveam de gând să mă strecor printre ușile albe, la schimbarea turelor, atunci când personalul nu era tocmai atent. Am ajuns lângă patul lui George și am căzut. I-am văzut ochii mari, care spuneau: „Ce naiba crezi că faci?”, apoi am simțit mâinile asistentelor care mă ridicau și mă așezau frumos în pat. Acul seringii și apoi liniște. O liniște apăsătoare, cu miros de moarte.
În seara aceea, George, care nu-mi vorbise niciodată, și-a mișcat degetele spre agenda de pe noptiera sa, a luat creionul și a început să scrie. Preț de un minut, a tot scris… apoi a bătut cu creionul în agendă, ca să-mi dea de înțeles că pot să citesc ceea ce-mi scrisese. Descoperisem cu stupoare că George vrea să comunice. Am coborât din pat, amețită deja de calmantele pe care mi le făcuseră asistentele și i-am luat agenda.

       „E inutil, scrisese el în agendă, nu ai cum să fugi. E mai bine să te resemnezi. Caută-ți liniștea. Gândește-te că dincolo te așteaptă o lume fără dureri fizice… spre deosebire de lumea aceasta plină de ace de seringă, de eprubete și de calmante.
PS. Sunt George, am 33 de ani și voi muri de cancer la stomac”.
I-am luat creionul pe care-l mai avea încă în mână și i-am răspuns:
„Dacă n-ai fi pe moarte, dragă George, ți-aș fi spus că sunt încântată de cunoștință, dar, vezi tu… din păcate, nu sunt atât de încântată. Caut de ceva timp, niște explicații și niște soluții pentru boala aceasta. Și merge destul de greu. Spre deosebire de tine, eu nu cred că voi muri. Vreau să mă agăț de viață cu orice preț. Vreau să trăiesc. Ioana”
George a luat agenda și i-am văzut ochii urmărind rândurile, iar la un moment dat, am sesizat un zâmbet în ochii lui.

      „Ioana… ce nume frumos! Ioana, să știi că și eu am trecut prin faza aceea de negare. Eram tot aici, iar pe patul unde stai tu, era un bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc prea bine. S-a dus repede, în timp ce eu căutam pe google articole cu titluri care sunau cam așa: „Cum să scapi de cancer într-o săptămână” sau „Incredibila plantă care te scapă de cancer”… După cum vezi, sunt tot aici, semn că nici unul din materialele amintite, nu a dat rezultate. Pentru că nu sunt decât înșiruiri de cuvinte care frapează și nu au decât rolul de a umple pagina. Nu au utilitate în practică. Dovada? Sunt tot aici… și sunt tot mai aproape de moarte. Dacă te încălzește cu ceva, află că îmi doresc să găsești ceva care să te salveze… deși nu văd ce ar fi acel ceva”.
„George, apreciez dorința ta de a socializa. Doar că circumstanțele nu sunt cele mai potrivite. Vezi tu… toate aceste situații jenante, când ni se face rău și slăbiciunile corpurilor noastre ne umilesc unul în fața celuilalt, sunt elemente care ne îndepărtează… nu ne apropie”.

       „Ioana, dacă te referi la episoadele în care, venind de la analize, ai vomat peste mine, pe patul meu, să știi că sunt lucruri care mi s-au întâmplat și mie. Totuși, ar fi necesar să găsim un canal de comunicare. Să nu ne simțim singuri în această singurătate”.
„George, în seara aceasta n-am nevoie de predici. Noapte bună. Aș vrea să mor în somn și să mă trezesc față în față cu Dumnezeu”.
„Ioana, dacă aceasta ți-e dorința, te las să dormi. Dacă, totuși, se va întâmpla să-l întâlnești pe Dumnezeu mai repede decât mine, spune-i să mă aștepte cu o cafea fierbinte. Noapte bună”.

      Am citit mesajul lui George, apoi i-am așezat agenda pe noptieră. Am stins becul și am închis ochii, sperând să nu-i mai deschid niciodată. Am privit din nou spre îngerul acela din tablou, i-am spus că nu vreau să mă mai trezesc. L-am privit intens, până am adormit… și am adormit sperând să nu mă mai trezesc.
Ghinion. Dimineața se ivi crudă, prin ferestrele mari, deschise. Mirosea a cer senin și a frunze proaspăt ieșite din muguri, a păsări cu aripi mari și a cafea naturală.
George savura momentul dimineții, își lărgea nările și respira parfumul cafelei, în agitația dimineții. Asistentele se pregăteau să ne ducă la laborator. Brusc, m-am simțit ca un șobolan ținut acolo cu unicul scop al progresului științific. Nimic din ceea ce mi se făcea, nu era pentru mine, pentru binele meu… pentru că mie nu-mi era bine deloc. Și furia, în dimineața aceea, m-a transformat din șobolan, într-o fiară. Am mușcat-o de mână pe asistenta care încerca să mă ridice și am luat-o la fugă prin spital. Am coborât scările în fugă, am luat-o la goană lovindu-mă uneori de pereții umezi, mirosind a clor, de la etajele inferioare. Nu știu când am ajuns la parter, știu numai că totul s-a petrecut într-o viteză uluitoare. Și dintr-o dată, ca un evadat care nu mai ieșise afară de ani de zile, am văzut lumina dimineții, am respirat parfumul primăvăratic al frunzelor de la teii stufoși din fața spitalului, apoi am luat-o la fugă. Fiecare respirație afară era un dar și îl percepeam ca atare.

     În fuga aceea, ochiul meu urmărea și capta detalii pe care altădată le trecea cu vederea: frunzele abia deschise ale teilor, mirosul de iarbă nouă, de primăvară crudă. Toate acestea erau acum privilegii, lucruri pe care nici nu le observasem înainte. Era clar: trebuia să fac cancer ca să văd frumusețea lumii din jur: copacii aproape desăvârșiți în lumina plină a zilei, soarele care nu mai știa unde să-și trimită razele… totul, iubeam totul acum și lacrimile îmi udau gulerul de la pijama, în timp ce oamenii îmi aruncau priviri curioase, dar apoi plecau grăbiți spre unde aveau treabă. Toată lumea era grăbită… așa cum eram și eu înainte… Acum nu mai eram așa grăbită. Alergam, dar nu pentru că eram grăbită… ci pentru că în viteză, voiam ca ochiul meu să cuprindă cât mai multe din locurile acestea, unde locuisem… unde respirasem fără teama că aceea avea să fie ultima gură de aer. Și gândind la toate acestea, alergam… pe aleile din parcul unde toți copacii purtau hainele sublime ale primăverii. Ultima mea primăvară…
-Oprește-te! am auzit dintr-o dată, glasul ferm al unui bărbat.
Era clar. Cei de la spital trimiseseră după mine. Eram un bolnav de cancer în fază terminală. Nu puteam fi lăsată să alerg aiurea pe străzi.
M-am întors încet, intuind că voi da peste niște oameni în halate albe, care îmi vor vorbi frumos, ca să nu mă sperie. Greșit. Era un bărbat trecut bine de a doua tinerețe, mai înalt decât toți oamenii pe care avusesem privilegiul să-i văd în această viață.
-Trebuie să te întorci la spital, mi-a spus, apropiindu-se ușor, cu glasul mult mai domol de această dată.
L-am privit confuză. Nu părea un om de la spital. Oamenii treceau pe lângă noi, la fel de grăbiți, chiar dacă eu mă oprisem. Era un semn că lumea nu se oprește pentru problemele unui singur individ, indiferent de gravitatea acestora. Lumea continua… de parcă ei, nimic nu i –ar fi întâmplat. De ce au trimis după mine un moș trecut de 80 de ani?
-Mihail, îmi spune, întinzându-mi mâna în semn de salut.
Un curent rece mi-a străbătut întreg corpul. Flash-uri cu tabloul din salonul de spital mi se derulau în minte cu o repeziciune uluitoare.
-Ioana, îi spun șoptind, dar ceva în intuiția mea îmi spune că îmi știe deja numele.
Nu reacționează când aude numele meu. E semn că deja știa. Îngerul din tablou mi se bagă în ochi de parcă ar vrea să-mi spună ceva… Ce ar putea să-mi spună? Că mai am doar câteva zile?
-Trebuie să te întorci, crede-mă, îmi spune Mihail, făcându-mi semn să ne așezăm pe o bancă. Teiul din spatele băncii nu făcea doar umbră cu frunzele sale primăvăratice, dar răspândea și un aer răcoros, un aer curat, în ciuda agitației din oraș. De la blocurile de peste drum, aroma cafelei de dimineață se lăsa ca o peliculă fină peste parc.
-Și eu găsesc un farmec special în aroma cafelei de dimineață… mai ales în diminețile de primăvară, îmi spune privind către oraș.
-Păcat că n-o să mai am parte de aceste jocuri ale simțurilor. În curând, dar tu deja știi asta, voi fi un corp inert, într-un sicriu care va coborî la întuneric și se va descompune. Voi muri, dar probabil, cei care te-au trimis de la spital, deja te-au informat.
-Nu sunt de la spital, mi-a spus sec.
-Știam eu, i-am răspuns pe același ton.
-Dar știu că trebuie să te întorci… și mai știu că nu vei muri.
Când a spus „nu vei muri”, mi-a luat mâinile în mâinile lui. Un curent, ca un fluid ușor, trecu parcă din mâinile lui, în mâinile mele.
-Nu vei muri… cum poți să amăgești așa, un om aflat în fază terminală? i-am strigat.
Mihail m-a privit în ochi, cu o privire de un albastru intens și clar în același timp.
-Uitați-o! E acolo, pe bancă! se auziră niște glasuri agitate.
De data aceasta chiar erau de la spital.

      Am ajuns din nou în salon unde eram nerăbdătoare să-i spun totul colegului meu de suferință, lui George… doar că George nu mai era acolo. Patul gol, rearanjat, generă în corpul meu un fior rece și ascuțit, dureros până în inimă. Singură, m-am prăbușit pe patul de la fereastră, acolo unde peste durerea cruntă care-mi sfâșia sufletul, treceau păsările primăverii, impasibile…
Singură, conștiința morții creștea în mine ca ramurile unui copac. Lumina încă crudă a dimineții mă durea, de parcă m-ar fi lovit peste ochi, peste cap… peste tot. Eram singură și George, cu caietul lui cu tot, dispăruse acolo unde aveam și eu să dispar curând. Mi se făcu rău. M-am ridicat și, în timp ce mă îndreptam spre baie, o furie nestăpânită puse stăpânire pe mine. Dacă tot mor, ce-mi pasă mie de aparatele din salon, de lenjeria bine aranjată de pe patul unde zăcuse George? Un urlet mocnit, frânat pe alocuri de gustul sărat al lacrimilor, se asorta cu zgomotul infernal scos de grilajul patului răsturnat pe jos, printre aparate. Lenjeriile de spital se rup foarte ușor, așa că în vortexul acela, nimic nu mai rămăsese intact… nici măcar tabloul cu îngerul. Ce-mi păsa mie de îngeri? Unde sunt ei când ne îmbolnăvim? Un scaun pentru vizitatori lovi cu putere fereastra care se făcu țăndări. Câteva mâini se luptau aprig cu furia corpului meu, un ac de seringă îmi străpunse pielea și apoi nimic… liniște, acea liniște care acoperea ca o mască, zbuciumul din mine. Sunt din nou pe bancă, alături de Mihail care îmi spune că toată furia din mine s-a revărsat și că descărcarea aceasta mi-a făcut bine. Apoi somn profund. Și din nou o dimineață… o altă dimineață cu aromă de primăvară crudă și cafea, cu aripi de porumbei trecând pe lângă fereastră. Sunt într-un alt salon și pot să mă ridic de pe pat, deși după calmante, de regulă, am o stare de rău, ca un alcoolic după o noapte în care a amestecat mai multe băuturi. Dar acum, în mod inexplicabil, mă simțeam mai bine. Nu mă durea nimic, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. George murise. Urmam eu. Era mai clar ca niciodată… și nu mai era nimic de făcut. Nu mai era speranță. După vizita medicilor de dimineață, am scrijelit pe perete: „Ioana, bolnavă de cancer”. Ca să rămână acolo pentur cei care aveau să vină după mine… să știe că am fost acolo. Apoi am sunat-o pe mama. A venit la spital într-un suflet. I-am spus că o să mor, că simțeam asta și doctorii erau de aceeași părere. Am rugat-o să nu plângă foarte mult, am rugat-o să încerce să se împace cu ideea, să accepte că ceea ce ni se întâmplă are un scop bine definit, chiar dacă noi nu îl sesizăm. Mama nu a spus nimic. Știa toate acestea. I-am auzit hohotele de plâns abia când a ieșit pe hol.

      Acum știam sigur că o să mor. Poate că era mai bine așa. N-aș mai fi simțit durerile acelea acute. Da, era, cu siguranță, mai bine… mult mai bine. Așteptam clipa aceea. Simțeam o teamă imensă, dar știam că era mai bine decât să suport chinul crunt al durerilor de oase. Știam de la bunici că dincolo nu te mai doare nimic… îi auzisem vorbind când eram copil și mă ascundeam pe sub mese ca să le ascult discuțiile. Da, nu mai voiam nimic de la viață… voiam numai să mor, să plec dincolo și speram că dincolo aveam să mă întâlnesc cu George. Chiar așa îmi scrisese într-o zi în agenda lui: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”.
Asistentele cu fețele identice mă ajută să merg la cabinetul de analize din nou. Ace, dureri ascuțite, mâini reci de medici pentru care devin o cifră, studenți la medicină pentru care devin un material didactic. Toate acestea… le suport știind că sunt ultimele umilințe ale vieții, iar apoi mă voi lăsa în palma deschisă a morții.
-Valorile esențiale arată mai bine decât la ultima cercetare, mi-a spus un medic. Dar nu e cazul să ne facem iluzii deșarte, se întâmplă adesea ca unii bolnavi în faza terminală să prezinte astfel de valori înainte de a…
-De a muri, îl completez eu.
-Mda… așa e… din păcate așa e, îmi confirmă medicul.
-Măcar voi muri cu rezultatele analizelor un pic mai bune, glumesc eu și primesc câteva zâmbete ca răspuns.
Ajung în alt salon, iar asistentele mă sfătuiesc să nu-l distrug și pe acesta. Aici nu mai e nimeni, doar eu… și e mai bine așa. Așa mi-am imaginat dintotdeauna… că voi muri singură. Pe peretele de lângă patul meu e tabloul cu îngerul. Același tabou. Intact. Înseamnă că toate saloanele au același tablou. Îngerul mă privește cu o neînțeleasă expresie încrezătoare.
-Ce bine e să fii înger… mă gândesc, privindu-l. Nu faci decât să-i privești pe ceilalți, să-i ajuți, să le influențezii destinul, să le răspunzi la rugăciuni.
Uneori aveam impresia că expresia feței îngerului din tablou se schimba. Putea fi îngândurat, pentru ca apoi, peste doar câteva minute, să capete o alură de strălucire și bucurie. Lui puteam, însă, să-i spun totul… și chiar îi spuneam. Era singurul care rămânea tot acolo, pe perete, chiar și după ce asculta toate gândurile mele. Eram în pragul morții și comunicam cel mai eficient cu un înger… era perfect normal… o normalitate pe care o descoperi abia atunci când ai pierdut deja speranța vieții.
Acceptasem că trebuie să mor, dar așteptarea era de nesuportat. Se scurseseră deja trei luni. Inițial, timpul estimat de medici era de șase luni. Trecuseră trei și eu începeam să mă simt mai bine… în mod ciudat. Fiecare set de analize înregistra o ușoară îmbunătățire a valorilor.
-Și atunci, eu când mor? era gluma la care stagiarii râdeau acum în hohote. Se vedea însă, pe chipul lor, dar și al medicilor cu experiență, o uimire stranie. Era ceva inexplicabil pentru ei, un proces necunoscut care avusese loc în corpul acesta și care îmbunătățea treptat starea mea.
Într-o zi, mama a venit să mă vadă. Nu știu ce-i spuseseră medicii, dar pe chipul ei se vedea o lumină așa cum numai atunci când eram copil o văzusem.
-Mamă, nu vreau să-ți faci speranțe deșarte, știi că se poate întâmpla din clipă în clipă.
Între analize mai simple sau mai amănunțite, care mă învățaseră să-mi gestionez durerea, mai trecură alte două luni. În fiecare zi, îngerul meu de pe perete asculta, răbdător, ceea ce aveam eu de spus. Era singurul care mă asculta fără să mă întrerupă și eu apreciam asta foarte mult.
Într-o dimineață, unul din medicii care monitorizau cazul meu, a venit efervescent, la mine în salon.
-Ia zi, cum suporți veștile bune? mă întrebă în timp ce-și puse ochelarii și începu să răsfoiască dosarul meu.
-Nu știu… dacă mi-ați da voie să beau o cafea, aș suporta orice fel de veste, îi spun.

     Aroma cafelei de dimineață, subtilitatea cu care se strecura ea pe sub ușă, pentru ca apoi să-mi invadeze singurătatea, era lucrul pe care-l iubeam cel mai mult la viață.
-Mă întorc, îmi spuse privindu-mă scurt și închizând dosarul.
Recunosc, îmi imaginam că ușa se va deschide și va intra asistenta cu o cafea fierbinte, dar nu m-am așteptat să se și întâmple.
-A zis dom’ doctor că astăzi puteți să beți cafea, îmi spuse asistenta și îmi lăsă cafeaua pe noptieră. Parfumul ei invadă imediat salonul. Chiar și îngerul din tablou părea încântat.
Trecuseră cinci luni de când nu mai savurasem o cafea. Vara era acum pe sfârșite… iar eu aveam ocazia sublimă de a savura din nou, o cafea. Când ești sănătos, în viteza vieții pe care o duci, nu apuci să-ți dai seama că ești fericit. Nu vezi decât ceea ce tu numești „neajunsuri”, „neîmpliniri”, „eșecuri” sau chiar „mici succese” și lumina zilelor te împiedică să vezi cât de fericit ești. Dacă ai ști, ți-ar veni să plângi de bucurie și ai prețui fiecare clipă… dar nu știi. Nu știi că fiecare respirație e un dar, nu ai cum să știi asta. Eu însă, pentru că fusesem în ceea ce medicii au numit „fază terminală”, știam că fiecare clipă era o picătură de rai.
Cafeaua… această plăcere pe care abia acum păream să o fi descoperit, după ce îmi invadase sufletul cu parfumul ei, pătrunde acum, cu gustul ei minunat, în trupul meu, privat de această minune timp de aproape jumătate de an. Nu a fost prima mea ceașcă de cafea, ci prima ceașcă de cafea care a contat cu adevărat.
Într-o noapte, l-am visat pe Mihail. Trecuseră câteva luni de când îl întâlnisem în parc. Simțeam că mi-era dor de vorbele lui, chiar dacă discuția noastră nu s-a întins decât pe câteva minute. Dar simțeam că aveam nevoie să-l aud, simțeam că ceea ce-mi spunea va trezi în mine o forță mai puternică decât cancerul… și în noaptea aceea l-am visat. Nu mi-a spus foarte multe, mi-a spus doar să mă rog… nu citind rugăciuni interminabile, nu repetându-le de sute de ori…
-Retrage-te în sufletul tău. Voi, oamenii, știați să faceți asta înainte, dar nu știu cum de ați uitat acest obicei, acest miracol de care fiecare din voi poate dispune. Retrage-te în inima ta… fă-te mică, astfel încât inima să-ți fie ca o pătură cu care să te poți acoperi. Intră acolo, în adăpăstul inimii tale. E locul de întâlnire cu dorințele tale. Odată ajunsă acolo, spune-i universului că tu ești sănătoasă, dar spune-i din toată inima și el va crede, el va crede… dacă și numai dacă vei crede și tu. Nu fă din sănătatea ta o dorință. Fă o certitudine. Spune-i universului că ești sănătoasă și că îi ești recunoascătoare pentru asta. Apelează la această discuție ori de câte ori siguranța ta se diminuează. Acesta e răspunsul tuturor întrebărilor pe care voi, oamenii, le aveți. Amintiți-vă ce înseamnă rugăciunea în adevăratul ei sens.
Așa mi-a vorbit Mihail, apoi a dispărut în visul meu, lăsându-mă să discut cu îngerul din tablou. De data aceasta, ochii îngerului păreau să-mi spună:
-Da, are dreptate Mihail. Du-te în inima ta.
Spitalul e un loc în care de la momente de agitație, la momentele de liniște, se trece foarte ușor. Te poți afla în vâltoarea unor clipe tensionate, pentru ca apoi să te afunzi într-o singurătate în care liniștea pare să legene alene toate zbaterile tale și le adoarme, dându-ți un răgaz. Un răgaz pe care înainte îl foloseam pentru a-mi spăla rănile gândului de moarte, iar acum, voiam să-l folosesc pentru a mă întâlni, așa cum mi-a spus Mihail, cu dorințele mele din inimă. Am făcut asta o dată, de două ori, când eram singură, în timp ce îmi făceau analizele, abia așteptam momentele în care să mă fac mică și să mă acopăr, așa cum mi-a spus Mihail, cu sufletul.

     Se apropia Crăciunul… din reticența și nedumerirea medicilor cu privire la regresia inexplicabilă a bolii mele, eram tot acolo, în patul acela de lângă fereastră, unde porumbeii se vedeau acum din ce în ce mai rar, din cauza frigului.
Dimineața lansa câteva raze de soare în salon.
-Primiți cu veștile bune? se auzi vocea medicului.
-Vă rog, i-am spus ridicându-mă de pe pat.
-Vestea inexplicabilă pentru noi, medicii și bună pentru tine, ca pacient, este că ultimele analize arată că nu există nici urmă de cancer în corpul tău. Vestea mai puțin comodă pentru tine, e că aș vrea să mergi la București, pentru alte analize. E o clinică dotată cu aparatură performantă, trebuie să detectăm cauza declanșatoare a procesului de regresie a bolii tale, e important pentru tine, dar și pentru ceilalți pacienți care suferă de această boală. E alegerea ta, până la urmă, dar te sfătuiesc să te duci. Costurile le va suporta integral o fundație care se ocupă cu sprijinirea bolnavilor de cancer.
Nu știu de ce, dar în inima mea, știam că acum eram bine. Ceva îmi spunea tot timpul că sunt sănătoasă… sau poate că era vocea mea, din inimă, atunci când mă retrăgeam acolo. Așadar eram bine, inexplicabil din punct de vedere medical, dar eram bine.
-Știi, noi, medicii, atunci când nu găsim explicații la regresia unei boli, punem totul pe seama divinității. Uneori, suntem nevoiți să facem asta… să recunoaștem că există și regresii totale, inexplicabile, dar totale… și rămânem uluiți, însă n-ar trebui să fie așa. Dacă s-a demonstrat că unii pacienți declarați morți, revin la viață, nu văd de ce ne mirăm atât de mult de regresia unei boli. Acceptăm existența morții clinice, așadar ar trebui să acceptăm și regresiile. Deci, te duci la București? Vrei să te consulți cu ai tăi?
-Merg. O voi suna pe mama, sigur.
Pentru prima dată, după jumătate de an de locuit într-un salon de spital, mă îmbrăcam acum în haine, altele decât celebrele pijamale cu floricele mici și albastre. Aerul rece de afară îmi provocă un tremurat.
-Să nu răcești, îmi spuse mama, înainte să mă urc în mașina care avea să mă ducă la București.
N-o să răcesc, i-am spus în gând. Când îmi va fi frig, mă voi face mică și mă voi înveli cu sufletul. Ține de cald dacă vrei.
Am vrut să dorm până la București, dar fiecare loc pe unde mașina trecea, mi se părea unul de neuitat, unul de o frumusețe care merita trecută undeva în arhiva sufletului. Era frumos… totul era frumos. Nu era prima dată când făcusem acest drum. Mai trecusem pe acolo de multe ori, dar era prima dată când vedeam cu ochii aceștia… și era minunat. Eram fericită, fiecare deal acoperit cu zăpadă mă făcea fericită… și acum știam că eram fericită.

      La București, pe lângă medicii care m-au preluat imediat, era și o echipă de jurnaliști care intenționau să-mi afle povestea, însă i-am dezamăgit, spunându-le că nu e nimic spectaculos în ceea ce mi se întâmplase. Nu voiam să țin totul pentru mine, dar nici să las mass-media să-mi răstălmăcească povestea. Așa că, spre dezamăgirea lor, am refuzat. Iar în clinică, nu m-au mai căutat. Mi-au lăsat totuși, o carte de vizită, cu mențiunea că puteam să-i sun oricând. N-am făcut-o niciodată… Era important ca medicii să claseze cazul meu așa cum credeau de cuviință, însă nu era bine ca presa să afle detaliile.
Salonul unde aveam să stau pentru investigații era destul de mare, luminos, la etajul al treilea. Eram singură în acel salon, deși mai era un pat liber, lângă ușă. Am ales, desigur, patul de lângă geam. Puteam vedea, nu doar păsările zgribulite de frig, ci și fulgii de nea lăsându-se lin și chiar câțiva plopi în depărtare.
-Vă rog să vă simțiți confortabil, mi-a spus o asistentă, iar eu am intrat din nou în celebrele de acum pijamale cu floricele mici, albastre.
Să înceapă investigațiile, am gândit eu și m-am întins pe pat. Nu mai era un chin… analizele nu mai erau un chin. Important era că trăiam. Înainte să mă îmbolnăvesc, nu știam că trăiesc, acum știam… era ca și cum abia acum trăiam cu adevărat.
-Mâine dimineață, la ora șase, vă vom face primele investigații. O să vină o asistentă să vă anunțe, îmi spuse un medic care analiza dosarul cu care venisem la clinică.
Seara se lăsă lin peste capitală. Clinica nu era într-o zonă aglomerată, dar se simțea presiunea agitației peste tot. Pe peretele de lângă patul meu nu mai era tabloul cu îngerul… și am realizat cu părere de rău că plecasem de la spital fără să-mi iau rămas-bun de la cel cu care comunicasem timp de jumătate de an, seară de seară, clipă de clipă. Aici, peretele era alb și gol.
Se făcu răcoare, deși caloriferele erau destul de calde… sau poate că începeam să mă simt singură. M-am făcut mică și am coborât în inimă, iar sufletul se făcu mare și cald, ca o pătură și mă înveli. Acum era cald… suficient de cald pentru a visa.
Dimineața se ivi brusc… așa cu numai în capitală se poate ivi.
-Haideți, să mergem, îmi spuse asistenta care sosi pe când eram sub duș.
Am coborât la etajul unu, unde au început cu recoltarea de sânge, cu niște aparate pe care, într-adevăr nu le mai văzusem… și urma un ecocord, când, printre ușile care se deschideau și se închideau mereu, din cauza asistentelor care intrau și ieșeau, l-am văzut pe el. Nu era posibil, dar l-am văzut pe el. George era mort, dar eu îl văzusem acolo… și abia acum realizam că în ziua în care găsisem patul lui George gol, nu întrebasem ce se întâmplase. Făcusem criza aceea și nu întrebasem despre George niciodată. Am presupus că era mort, dar nu am vorbit despre asta cu nicio asistentă. N-am întrebat niciodată. Dar cum era posibil? George era pe moarte, era intubat… Poate că mă înșelasem. Poate că îl confundasem cu altcineva. Speram, însă, să nu fie așa… speram să fie el, să fie în viață…

      Eram campioană la ecocord… cât timp petrecusem în spital, inima mea era mereu în pericol de a ceda, mai ales în primele luni, așa că periodic mi se făcea ecocord… iar firele acelea care plecau de la aparate și se conectau cu corpul meu, îmi reaminteau de suferințele pe care le îndurasem atunci când eram bolnavă… până să apară această regresie. Cuvântul „regresie” fu ca un buton declanșator de concluzii. Poate că și lui George i se întâmplase la fel. Era foarte puțin probabil, șansele ca asta să se fi întâmplat erau sun zero la sută. De fapt, de ce voiam eu ca George să fie în viață? Nu știu de ce… dar voiam asta…
Înainte de prânz, investigațiile s-au oprit. Erau suficiente pentru o zi, după părerea medicilor.
-Puteți mânca în cameră sau la cantină, m-a anunțat asistenta.
-Voi veni la cantină, i-am spus.
Cantina era tot la etajul unu al clădirii, dar în altă aripă. Era frumos amenajată, curată, cu mese albe, rotunde. Pacienții mâncau alături de asistente și medici. Era chiar și muzică… o muzică lină, cu volumul suficient cât să fie doar auzit.
-Salată orientală cu piept de pui, păcat că nu are suficientă sare… și nici oțet, dar poți să ceri lămâie dacă vrei.
Era el, în carne și oase. Stătea acolo, în fața mea, cu o tavă în mână. Era mai viu decât îl crezusem eu. Era George. Istinctiv, i-am sărit în brațe.
-Ce cauți aici? l-am întrebat.
-Presupun că același lucru ca și tine, mi-a spus surprins de apropierea mea neașteptată.
-Regresie? Nu pot să cred…
-Nici eu, răspunse el așezându-se alături de mine la masă.
-Cum crezi că s-a întâmplat asta? îl întreb, însă George pare să nu vrea să vorbească despre asta.
-Important este că acum suntem bine. Ai vorbit cu presa?
-Nu. Tu?
-Nici eu, nu cred că e cazul să facă din noi niște vedete.
-Nici eu nu cred.
George viu, neintubat, era foarte O.K. După ce mă văzuse chinuită de dureri, după ce am vomat pe el în repetate rânduri, acest George devenise un om la fel de apropiat ca ai mei. Fusese martor la ceea ce mi se întâmplase, iar eu eram la fel pentru el.
-Și… soția ta? Cred că se bucură că ți-ai revenit, îi spun dar în gând nu mă întreb „Oare e însurat? Oare are iubită? Cu siguranță are!”
-Cred că se bucură… dar nu mai e lângă mine. Nu a rezistat noului George atunci când m-am îmbolnăvit. Devenisem insuportabil și mă răzbunam pe ea pentru tot ce mi se întâmpla mie. Un timp, a fost alături de mine, dar apoi, după ce m-am internat, mi-a adus actele de divorț la spital, să le semnez. Și le-am semnat. De ce să ții o femeie lângă tine când știi că nu mai ai zile? Am lăsat-o să plece, să se dezlipească de acel George conectat la tot felul de aparate, acel George care uneori făcea spume la gură, alteori urla măcinat de dureri… Nu avea sens. Acela era un George pe care nimeni nu l-ar fi vrut… Din păcate tu m-ai cunoscut așa…
-Da… eu cu chinurile mele… la care ai fost, pentru o perioadă martor. Când am văzut patul gol, am crezut că…
-Că am murit? mă întreabă George senin. Am făcut o criză atunci. Am fost dus imediat la reanimare, apoi imediat mi s-au refăcut analizele și au observat niște modificări spectaculoase. Am fost sfătuit să vin aici. Am vrut să te anunț, dar erai sedată când am plecat.
George acesta, neintubat, are un farmec special. Ochii lui negri au un charm pe care nu-l detectasem la spital, nu aveam cum… Acum însă îl vedeam clar… avea ochii negri, umbriți de gene lungi și curbate, buzele senzuale și o lumină pe chip atunci când zâmbea.
-Și soțul tău… se bucură, nu-i așa? mă întrebă în timp ce se preface interesat de un cub de cartof fiert care nu voia să stea înfipt în furculiță.
-Nu am soț, doar mamă și tată… atât am reușit să acumulez până la vârsta asta.
-Atunci, dacă îmi permiți, te invit diseară la cină, tot în acest loc romantic…
-Desigur… doar că nu prea știu ce să port, îi răspund râzând.
-Ținuta aceea cu floricele albastre era superbă, din ce îmi amintesc. Ai putea să o porți pentru mine, la cină?
-Cu siguranță… dar tu? Ce ținută vei avea? îl întreb râzând.
-Voi purta o ținută în carouri albastre și o pereche de papuci de casă maro. Te voi cuceri, cu siguranță.
Zâmbim amândoi, mâncăm, vorbim… ca doi oameni cărora nu li s-a întâmplat nimic, iar undeva în inima mea îl aud pe Mihail spunându-mi:
-Despre asta este viața, despre zâmbete, despre iubire!
Și știu… Mihail zâmbește când spune acestea… simt asta.
Seara sosi ca o briză răcoroasă peste capitala agitată care se încăpățâna și nu voia să stingă luminile. Cina la cantina clinicii a fost superbă… am râs de parcă atunci am fi descoperit râsul pentru prima dată… și știam că Mihail vedea toate acestea și era mulțumit.
-Te conduc în cameră, îmi spuse.
Când am ajuns în salonul meu, prin ferestrele mari se vedeau fulgii de nea căzând alene peste capitală.
-O să vină Moș Crăciun, îmi spuse el cu un aer serios.
-Cu siguranță, îi răspund.
-Crezi în el? mă întrebă, iar privirea lui căpătă o nuanță stranie.
-Cred, îi răspund, pe același ton. Întotdeauna am crezut.
George se apropie de mine și îmi luă mâinile în mâinile lui. Îmi sărută o mână, apoi cealaltă. Ochii lui îi căutară apoi pe ai meu. Privirile noastre rămaseră blocate într-un magnetism implacabil, care ne apropie până ne simțim unul altuia respirația. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut așa cum numai trăind poți simți… apoi George mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche:
-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința… am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe.
Mi-a dat drmul apoi și s-a așezat pe patul de lângă ușă.
-Lasă-mă să dorm aici în noaptea aceasta, mi-a spus.
S-a așezat acolo. Eu m-am așezat pe patul meu. Am închis ochii. L-am văzut pe Mihail venind grăbit spre mine.
-Acum ai sănătate, dorește-ți să fii fericită! Du-te în inima ta și mulțumește universului că ești fericită.
-Dar sunt, Mihail… sunt fericită.
Mihail mi-a zâmbit și a dispărut ca un nor disipat în întuneric.
-Dar sunt fericit, îl aud pe George șoptind și îmi dau seama că și el a purtat aceeași conversație cu Mihail.
Dimineața lansă din nou raze de lumină în salon. George nu mai era acolo și faptul că nu mai era acolo îmi dădu un fior rece.
Ușa salonului se deschise și aroma cafelei fierbinți, la ibric, se strecură învăluindu-mă.
-Știi ce mi-am dorit de când am devenit vecini de salon, pe vremea când eram bolnavi? se auzi vocea lui George. Să beau o cafea cu tine… o cafea adevărată, iar noi să fim doi oameni adevărați, sănătoși și fericiți…
George mă face să plâng, să plâng de fericirea aceasta care, amestecată cu parfumul de cafea, mă face să mă simt privilegiată că sunt în viață.
-Șterge-ți lacrimile, nu e de bun augur să plângi joia!
-Serios? îl întreb conformându-mă.
-Da, am citit asta undeva, îmi spune serios, așezând ceștile cu cafea pe noptieră.
-Văd că ați socializat, constată cu un zâmbet subtil medicul care veni cu dosarele noastre. Care veste vreți să o auziți întâi? Cea bună sau cea rea?
Faptul că exista și o veste rea, îmi stricase dispoziția. Nu mai era loc de vești rele în viața mea.
-Să începem cu cea bună, îi spuse George.
-Ei bine, seturile de analize spun că sunteți „curați”, nu știm ce a declanșat acest „reset” al organismelor voastre, constatăm doar că sunteți bine.
-Și vestea rea? am întrebat eu cu inima strânsă.
-Vestea rea e că… nu știu cum să vă spun… dar astăzi clinica noastră împlinește zece ani de activitate și am vrea să participați la petrecere. Deci, va trebui să ne mai suportați pentru încă o seară.
Izbucnim în râs. Medicul acesta e mare figură! Îmi aduce aminte de Mihail.
Rămânem pentru petrecere. Dansăm și acordurile acelea mă fac să mă simt minunat. Și mai apoi… brațele lui George și sărutul lui, noi… doi luptători care au fost foarte aproape de moarte. Viitorul nostru capătă conturul unui plan în doi… nu există legătură mai strânsă decât aceea pe care o ai cu cineva care a împărțit cu tine cele mai grele clipe.

     Ne întoarcem la Suceava cu trenul… e frumos cu trenul, vezi toate peisajele minunate și le pui în arhiva sufletului, ca recompensă pentru că sufletul te-a lăsat să te faci mic și să te acoperi cu el, ca și cum te-ai acoperi cu o pătură.
-George… trebuie să te întreb ceva… când eram la spital, îmi scriai mesaje pe agenda ta. Odată mi-ai scris „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”. Am fost ferm convinsă că vom muri amândoi și ai vrut să spui că ne vom întâlni dincolo…
-Ioana, am crezut că vom muri, într-adevăr. Dar acum, îmi dau seama că acele cuvinte erau premonitorii: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”, adică la București, la clinică…
Râde și e atât de frumos să râzi… și să iubești… pentru că acesta este sensul existenței noastre: să trăim cu adevărat și să ne bucurăm de fiecare clipă. Așa mi-a spus mie Mihail… și mi-a mai spus multe, dar vi le voi povesti altădată. Acum mă așteaptă o viață fascinantă cu George. Vă salut și… am plecat să trăiesc!angel

by -
26

Shocking! Controversial! Censored! Banned! Here are some famous books that shaped the world!

    Banned and Controversial Books

     Romantice, realiste, istorice sau clasice, poveştile de dragoste cu substrat erotic au atras întotdeauna ca un magnet cititorii. Şi dacă astăzi putem devora Fifty Shades of Grey inclusiv la terasă cu o limonadă cu gheaţă în faţă, de-a lungul timpului, literatura erotică nu a fost mereu acceptată. Ba mai mult, a fost aspru supusă cenzurii, iar unele cărţi au fost interzise. Iată câteva titluri celebre care au iscat controverse datorită tematicii sexuale abordate:

1. Kama Sutra – Vatsyayana

    Culegerea de texte indiene scrisă de savantul Vatsyayana descrie în detaliu practicile sexuale menite să ofere senzaţii sublime. Văzută ca un manual pentru cei care doresc atât iniţiere cât şi specializare în „artele erotice”, Kama Sutra oferă conceptul de plăcere fără tabuuri şi fără inhibiţii, ridicând sexul la rangul de artă. Oare este de mirare că enciclopedia dezinhibiţiilor a fost interzisă în UK, SUA şi Australia?

2. Sanctuar – William Faulkner

     Povestea despre răpirea tinerei Temple Drake a creat controverse aprinse cu privire la diferenţele sexuale văzute şi comentate diferit. Felul brutal în care fata cunoaşte realitatea, scenele de viol şi depravarea morală au adus cărţii suficiente critici negative pentru a fi interzisă. Violenţele sexuale groteşti au scandalizat Germania și câteva state asiatice.

3. Lolita – Vladimir Nabokov

     Datorită subiectului tabu pe care îl abordează (iubirea bolnavă a unui bărbat matur pentru o copilă de 12 ani), „Lolita” a fost încă de la publicare un subiect de controversă şi scandal. Respinsă de majoritatea editorilor, cartea a fost publicată iniţial în Franţa, iar azi a devenit unul dintre cele mai citite romane clasice. Deşi acum se poate numi bestseller, romanul lui Nabokov a fost interzis în Marea Britanie, Argentina, Africa de Sud şi Noua Zeelandă pe motiv că promovează într-un mod dezgustător dezintegrarea morală încurajând pedofilia şi perversiunile.

4. Sexus – Henry Miller

     Văzută ca o „epopee biografică” , obscenitatea acestei opere a reuşit să şocheze America într-atât încât a interzis romanul. Fără coduri morale şi promovând o pornografie fascinantă, autorul însuşi afirmă că „tabuurile sunt un fel de reziduu al minţilor bolnave, spectrul celor care nu au avut curajul să trăiască din plin şi care ne-au vârât pe gât aceste interdicţii, deghizate în morală şi religie.”

1c7539957fc3cdae95bdbf6808869c105. Tropicul Cancerului – Henry Miller

     Conţinutul sexual prea explicit îl aduce din nou pe Henry Miller pe lista autorilor nepermişi, de data aceasta cu cartea Tropicul Cancerului interzisă în Statele Unite şi Africa de Sud. Se pare ca relația cu Anais Nin îl stimulează din punct de vedere inspiraţional pe autorul care publică doar în Franţa deoarece SUA interzice cărţile sale.

6. Xing Fengsu

      O incursiune în practicile sexuale din diferitele religii şi popoare, cartea cunoscută şi sub denumirea de „Sexual Customs” a reușit să scandalizeze musulmanii din China intrigaţi de descrierile întâlnite. Considerând scrierea ofensatoare, China a interzis-o în 1989 şi a recurs chiar la arderea exemplarelor tipărite.

7. Fanny Hill. Memoriile unei femei uşoare – John Cleland

     Personajul principal al scrierii este total lipsit de inhibiţii până ajunge la degradare, iar conţinutul de-a dreptul obscen a atras bineînţeles cenzura şi chiar interzicerea publicării în SUA deşi Marea Britanie l-a acceptat încă din 1749. Pasajele şocante i-au adus numeroase critici la vremea respectivă , iar în America a fost publicat abia după 1900.

8. Jurnalul unui adolescent timid – Stepehen Chboski

      Scrisorile lui Charlie către prietenul imaginar abordează toate temerile acestuia inclusiv cele care implica homosexualitatea și nesiguranţa din punct de vedere sexual. Pasajele erotice destul de explicite au condus la retragerea cărţii atât din biblioteci cât şi de pe piaţă … tot în SUA care dovedeşte o cenzură literară destul de drastică.

9. Moarte la Veneţia – Thomas Mann

     Bisexualitatea şi narcisismul prezente în scrierea lui Thomas Mann au scandalizat Germania nazistă care a oprit publicarea cărţii. O vizită la Veneţia îi aduce unui scriitor atât inspiraţie cât şi o obsesie, greu de digerat, pentru un adolescent. Atracţia creşte progresiv şi în acelaşi timp avansează şi gândurile perverse care au adus cărţii numeroase blamări.

10. And Tango Makes Three – Peter Parnell şi Justin Richardson

        Aparent este o poveste inofensivă în care personajele principale sunt pinguini. Probabil că acum intervine şocul şi întrebarea care stă pe buzele tuturor este ce legătură există între o carte cu pinguini şi erotism care să conducă la cenzură şi interzicere. Pinguinii sunt însă adepţi ai homosexualităţii în rândul animalelor şi de aici porneşte controversa iscată în jurul cărţii.

Deşi secolul XXI ne oferă libertatea de a citi ce dorim, când dorim şi unde dorim , există totuşi ţări care încă se mai opun literaturii erotice cu limbaj sexual explicit şi scene suficient de fierbinţi care să incite la exerciţii de imaginaţie. De exemplu, în Malaezia, trilogia Fifty Shades este încă interzisă publicării şi comercializării.

 

Surse foto: 1 , 2

by -
6

O, timpuri! O, moravuri!

Marcus Tullius Cicero ( 106 – 43 i.Hr.)
O, timpuri! O, moravuri !

     Filozof antic roman, om politic , orator şi un susţinător al republicii, Cicero a adus literaturii universale un aport considerabil şi un izvor de informaţii despre epoca războaielor civile din Roma secolului I i.Hr.
Născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 i.Hr., Cicero provine dintr-o familie de cavaleri şi notabili municipali. A urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum după care, la vârsta de 17 ani tatăl său decide să îl trimită la Roma. Începând cu anul 90i.Hr., Cicero a trăit la Roma unde în calitate de consul a înăbuşit complotul antisenatorial al lui Calitina, primind titlul de onoare ,,Părinte al patriei acordat pentru prima dată în istoria Romei.

      Din scrierile sale s-au păstrat 19 tratate despre retorică, politică şi filozofie, peste 800 de scrisori şi 58 de discursuri juridice şi politice.
     De la jumătatea anilor 50 i.Hr. Cicero se adânceşte în studierea teoriei starului, a dreptului şi a teoriei retoricii dând naştere la următoarele tratate: Despre legi, Despre Stat, Despre orator, Academia şi Conversaţiile de la Tusculum.

  “Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 i.Hr., când, dezamăgit de situaţia politică, caută un rost al existenţei sale în scris, propunându-şi să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei greceşti la spiritualitatea şi mentalitatea română şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil.” Wikipediacicero 1

     Către anul 44 i.Hr. a scris două lucrări diferite ca gen şi anume Caton sau Despre bătrâneţe şi Laelius sau Despre prietenie în care a creionat portretele idealizate ale unor români vestiţi din vremuri apuse.
     Ultimul an al existenţei marelui filozof antic a fost tulburător datorită problemelor din scena politică în care a fost implicat.

   “După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid şeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 i.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl consideră cel mai primejdios duşman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 i.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.” Wikipedia

      Am ales pentru dumneavoastră câteva citate al filozofului antic roman Cicero denumit şi “omul universal”:
“Hârtia suportă orice.”
“Cunoştinţele aproximative – iată limita judecăţii omeneşti.”
“Facem viaţa şi mai mizerabilă deplângând-o.”
“Exagerarea este periculoasă în toate cazurile…distruge sinceritatea.”
“E mai cinstit să urăşti pe faţă, decât să-ţi ascunzi gândul sub un chip înşelător.”
“Recunoştinţa nu este doar cea mai importantă dintre virtuţi, ci şi părintele tuturor celorlalte.”
“A te întrista de propriile-ţi rele nu e defel fapta unui prieten, ci a unui egoist.”
“Ce este mai dulce decât să ai un prieten căruia să-i poţi spune toate, ca ţie însuţi?”
“Anticiparea nenorocirilor viitoare atenuează sosirea lor, căci le vedem cu mult înainte de a veni.”
“Libertatea este o posesiune de o valoare inestimabilă.”
“A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare înţelepciune”
“Filozofia este medicina sufletului.”
“Nimic mai ruşinos decât a fi în duşmănie cu acei cu care te-ai iubit mult.”
“Nu există durere, pe care timpul să n-o micşoreze şi să o atenueze.”
“Dacă se înlătură dragostea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare.”
”Caracterul fără inteligenţă face mult. Inteligenţa fără caracter nu face nimic.”
“Tot ce este minunat e rar .”
“Să vorbeşti tăcând. Cui îi este asta de folos ?”
“Virtutea preţioasă adesea se ascunde sub zdrenţe.”
“Am să vorbesc fără să afirm nimic.”
“Nu sunt în stare să uit ceea ce nu doream să-mi amintesc .”
“Niciodată nu a existat un poet care să considere un alt poet mai presus de el însuşi.”
“După cum este dispoziţia sufletească a cuiva, aşa este şi omul; şi după cum este omul, tot aşa este şi vorba lui; şi faptele sunt la fel ca vorbele, iar viaţa este ca faptele. “
“Ce să ascult vorbe, când văd fapte?”
“În toate timpurile mai puţini au fost aceia care şi-au învins dorinţele decât aceia care au biruit oştiri duşmane”
“Când adevărul nu poate fi cercetat, neadevărul sporeşte”
“O, Grecia, cât de săracă eşti uneori în belşugul tău de cuvinte.”

       Voi încheia acest articol cu o legendă şi anume Sabia lui Damocles, despre care Cicero ne vorbeşte în una dintre lucrările sale.

      “Damocles din anecdotă era un slujitor de la curtea lui Dionisos al II-lea al Siracuzei, un tiran al Siracuzei, Italia din secolul al IV-lea i.Hr. Încercând să-şi linguşească regele, Damocles a exclamat în faţa acestuia că Dionisos este extrem de norocos să aibă atâta putere şi autoritate şi să fie înconjurat de atâta măreţie. Pentru a-i arata că există şi un revers al medaliei, Dionisos se oferă să facă schimb cu Damocles pentru ca acesta să poată experimenta el însuşi acest mare privilegiu de a fi rege. Damocles acceptă repede şi cu lăcomie propunerea regelui. Damocles se aşează pe tronul regelui înconjurat de întreg luxul, dar Dionisos aranjează ca o sabie imensă să fie agăţată deasupra tronului al cărei mâner atârnă doar de un fir de păr din coada unui cal. Damocles sfârşeşte rugându-l pe despot să fie scutit de această experienţă deoarece nu îşi mai doreşte să fie atât de norocos.
    Dionisos a reuşit să transmită prin această parabolă starea constantă de teamă, datorată responsabilităţilor şi riscurilor, în care marii oameni trăiesc. Cicero s-a folosit de această poveste punând-o la sfârşitul unei serii de exemple contrastante pentru a sublinia concluzia celei de a cincea sale cărţi din seria Disputelor (Tusculanae Disputationes) în care tema principala era că virtutea este suficientă unui om pentru o viaţă fericită. Cicero întreabă retoric:

„Oare nu a arătat Dionisos suficient de limpede că o persoană asupra căreia teamă pluteşte oricând, nu poate fi fericită? “Wikipedia

Cu drag,

Iliuţa Raduţi

by -
17

,,The Skye Boat Song” este un cântec folk scoțian /Speed, bonnie boat, like a bird on the wing, Onward! the sailors cry;/Carry the lad that's born to be King/Over the sea to Skye.

 Melodia din genericul serialului ,,Outlander”

     Cu siguranță mulți dintre voi ați vizionat serialul ,,Outlander”, realizat pe baza seriei de cărți cu același nume, scrisă de Diana Gabaldon. Genericul este superb, imaginile bine alese, iar muzica încântătoare, extrem de fascinantă, ce te îndeamnă la visare. Ai impresia că acest cântec a fost realizat special pentru acest serial, pentru povestea de dragoste dintre Claire și Jamie, însă nu este așa. Cântecul este foarte vechi, personal am rămas uimit când i-am descoperit originile, în mod întâmplător.

     ,,The Skye Boat Song” este un cântec folk scoțian, care poate fi interpretat ca un vals, rememorând fuga Prințului Charles Edward Stuart (Arătosul Prinț Charlie) din Uist pe Insula Skye, după înfrângerea suferită în cadrul Bătăliei de la Culloden din 1746.

     Cântecul spune cum Arătosul Prinț Charlie, deghizat într-un servitor, a fugit într-o mică barcă după înfrângerea revoltei iacobite din 1745, cu ajutorul Florei MacDonald. Cântecul este o exprimare tradițională a iacobitismului și povestea sa a devenit o legendă națională a Scoției.

     Versurile au fost scrise de Sir Harold Boulton și incluse într-un album în anii 1870. De-a lungul timpului, au existat mai multe variante ale acestui cântec cules din folclorul scoțian, cu un succes răsunător.

Versurile originale:

Speed, bonnie boat, like a bird on the wing,
Onward! the sailors cry;
Carry the lad that’s born to be King
Over the sea to Skye.

Loud the winds howl, loud the waves roar,
Thunderclouds rend the air;
Baffled, our foes stand by the shore,
Follow they will not dare.

Though the waves leap, soft shall ye sleep,
Ocean’s a royal bed.
Rocked in the deep, Flora will keep
Watch by your weary head.

Many’s the lad fought on that day,
Well the Claymore could wield,
When the night came, silently lay
Dead on Culloden’s field.

Burned are their homes, exile and death
Scatter the loyal men;
Yet ere the sword cool in the sheath
Charlie will come again. (Sursa)

 

      Pentru serialul ,,Outlander”, versurile au fost adaptate după un poem de-al lui Robert Louis Stevenson:

,,Sing me a song of a lad that is gone,
Say, could that lad be I?
Merry of soul he sailed on a day
Over the sea to Skye.

Billow and breeze, islands and seas,
Mountains of rain and sun,
All that was good, all that was fair,
All that was me is gone.”

 

S-a muncit extrem de mult pentru realizarea acestui serial, totul ca să iasă o capodoperă a cinematografiei.

VIZIONARE PLĂCUTĂ!

 

Reinterpretări de mituri şi legende

 Rândurile următoare povestesc cum, dintr-o înlănţuire de experimente literare, s-a întâmplat să apară această ‘serie de reinterpretări speculativ-antropologice de mituri şi legende populare‘, înfiripată prin cele două cărţi editate în primăverile 2014 şi 2015 (Europress, Bucureşti).


Volumul prim: ‘Întoarcerea fratelui risipitor’

      Nu ştiam, nefiind eu chiar tipul de persoană strategic-cerebrală, unde mă vor duce încercările scriitoriceşti, astfel că – mai ales privind-o retrospectiv – evoluţia m-a surprins şi pe mine, făcându-mă să urmăresc înlănţuirile cu oarece încântare. Povestea „catenei” începea în anul 2011…
    Am scris o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu strânsesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri apărute într-o cadenţă dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule scrieri pentru un volum solid, ideea de a le ‘contopi’ într-o singură carte a venit firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa unui volum rezultat prin alipirea a două cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a mea urmată de una de-a ei, ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea (‘Ficţiuni familiare’, Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât – încurajat de această formulă (alternant-bicefală) – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un roman, dar unul la care să nu lucrăm ‘umăr-lângă-umăr’ (pentru că abordarea nu ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi cvasi-independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă – ca o alternanţă de monologuri servind aceluiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă uşor de recunoscut. Cea mai potrivită dintre ideile ce mi-au trecut prin minte mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor. Fiica mea n-a fost chiar încântată de propunere, dar nici n-a venit cu altă variantă. Mi-am zis că, dacă încep eu, şi îi arat unul-două capitole, va fi atrasă de proiect. Fixasem cadrul de lucru astfel: proza să cuprindă o perioadă din viaţa a două personaje legate biologic şi prin destin (fraţi dintr-o familie mică), iar firul epic să alterneze subcapitole „povestite” de cele două personaje. Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte două nume notorii: Cain şi Abel (într-o mică „anagramă”) – exploatând voit riscul prejudecării personajelor de către cititor….continuarea articolului aici
 
  Volumul secund: ‘DonQuijotisme AntropoLexice’
 
    Mult timp de-atunci m-am regăsit (cu încântare) prins în siajul stilistic născocit la scrierea acelei nuvele. Da, pentru a sugera că lucrurile se petrec în trecut (un trecut neclar fixat, dar totuşi „vechi”, nejudecabil cu acea familiaritate a contingenţei), îmi creasem o exprimare pseudo-arhaică, iar auto-impusa restrângere a lexicului mă forţa să mut expresia înspre o interiorizare a cuvintelor. Şi cum fascinaţia aceasta – a descoperirii greutăţii din cuvintele simple – nu mă părăsea, mi-am zis să încerc să continui. Totodată mi-am propus să mă desprind de zona ‘mitului biblic’, cumva şi de teama unor neînţelegeri (dezamăgiri?) privind abordarea mea laică.
     Numai că pe-aici s-a mai altoit ceva: o sensibilizare, o preocupare tot mai accentuată în gândurile mele (simptom de bătrâneţe, deh!) pentru aspectele simple dar profunde ale existenţei umane. Pentru implicita dar discreta coordonată existenţială din actele/operele oamenilor…continuarea aici
 
                     AUTOR MIRCEA BĂDUŢ

by -
13

Lecturi savuroase care pasionează până la ultima pagină şi care reuşesc să dea verii intensitate.

 5 Lovely Books I’ve Recently Read

Vară, cald, soare, caffe frappe, îngheţată şi lectură. Cam aşa arată un relaxing weekend care să poată deconecta de la rutină. Iată şi lecturile prin care eu m-am plimbat recent şi pe care le recomand cu căldură.

Origin – Jennifer L. Armentrout

Al patrulea volum al seriei LUX este şi cel mai bun de până acum. Îl regăsim pe Daemon Black la fel de carismatic, ironic, cu o tonă de tupeu şi cuceritor. Dar, pe lângă atributele care te scot din minţi, extraterestrul seducător se pare că a căpătat o doză mărită de sensibilitate care îl face încă şi mai dulce decât era. Găsim aşadar un Daemon dispus să sacrifice întreaga umanitate pentru a o salva pe cea pe care o iubeşte. Curajul lui nebun, riscurile pe care şi le asumă, cursa infernală în care se angajează … totul e pentru Katy. Relaţia lor se ridică la un nou nivel, legătura dintre ei se intensifică, iar acţiunea are un ritm ameţitor care nu îţi dă timp să respiri. Toate se petrec pe un fundal cataclismic, iar teama se transformă în instinct de supravieţuire.

– O să dau foc lumii întregi ca să o salvez.”

Duff – Desemnată Urâţica şi Dolofana din gaşca Fetelor – Kody Keplinger

O lectură spumoasă dar şi dulce. M-am amuzat dar am savurat şi aspectul sensibil al poveştii. Bianca nu este tocmai tipa sexy din gaşcă, dar când acest lucru îi este subliniat de tipul după care toate fetele salivează, începe să se simtă stânjenită. Apelativul DUFF cu care Wesley o strigă plus problemele familiale o fac pe Bianca să dorească să evadeze din viaţa ei, să uite măcar pentru câteva momente de tot şi de toate. Soluţia pe care o găseşte este însă una total neaşteptată. Se pare că ticălosul înfumurat de Wesley are talentul de a alunga stresul şi după ce îl sărută descoperă în el tratamentul miraculos pe care îl probează iar şi iar … şi iar.

– Interesant. Aşa-i saluţi tu pe toţi băieţii pe care-i placi?

– Pe tine nu te plac!

– Atunci înseamnă că mă iubeşti, nu?”

Haita – Serge Brussolo

Eu am optat şi pentru un horror care într-adevăr are darul de provoca senzaţia aceea de teamă venită din subconştient. Un personaj torturat de un blestem incredibil se transformă într-un criminal sadic pentru a finaliza ororile începute de tatăl său. O femeie care a fost torturată mult prea mult îşi găseşte în criminalul ţicnit arma perfectă pentru răzbunare. Numai că, aparenta nebunie devine mai mult, se transformă în realitate sub pupilele dilatate de groază. Cele mai tenebroase obsesii se trezesc la viaţă şi, pentru a supravieţui, omul e obligat să se transforme în bestie.

Nebunii simt nevoia să le împărtăşeşti nebunia, nu-i aşa?”

Gentlemanul seducător – Lorraine Heath

Nu puteam să ratez şi o poveste romantică ce are într-adevăr darul de a seduce. Lorraine Heath îşi plimbă cititorii printr-o lume fascinantă în care regulile societăţii sunt îngroşate dar învinse de un sentiment nobil: iubirea. Plină de replici acidulate şi cu un ritm antrenant, „Gentlemanul seducător” este o poveste de un romantism imprevizibil care delectează cititorul de la început până la happy-end-ul caracteristic colecţiei din care face parte.

Eu sunt atât de căzut în păcate, încât toată apa din lume n-ar putea să-mi spele conştiinţa.”

Life After Life – Kate Atkinson

Cartea aceasta mi-am dorit-o mult şi am fost fericită să o pot citi. E un fantasy psihologic care abordează teme şi teorii multiple şi care pe mine m-a impresionat în mod plăcut. De fiecare dată când se naşte, Ursula moare din nou, creându-se o succesivitate de reîncarnări ce vor influenţa nu doar soarta celor din jur, ci a întregii umanităţi. Tu ce ai face dacă ai putea da timpul înapoi şi dacă te-ai putea naşte din nou şi din nou? Ai schimba totul sau ai lăsa totul aşa cum e? Romanul este o călătorie fascinantă prin timp şi încercarea de a face cele mai bune alegeri.

The little heart. A helpless little heart beating wildly. Stopped suddenly like a bird dropped from the sky. A single shot.

Darkness fell.”

Mamă… eu știu să citesc…

Am avut o copilărie fericită. Poate că ne lipseau multe din punct de vedere material, dar noi nu realizam asta. Era bine și eram fericiți. Eram în plină perioadă comunistă, părinții erau ocupați cu serviciul, erau simpli muncitori și purtau grija celor materiale… pentru ca noi să avem ce ei nu au avut: un ghiozdan nou, un abecedar și un acoperiș decent deasupra capului. Pentru că erau oameni simpli și modești, alor mei nu le trecea prin cap că vreunuia dintre noi ar putea să-i placă cartea… își doreau să devenim oameni, cu o slujbă stabilă, cu o familie.

Nu știu cum am reușit să învăț să citesc, știu doar că citeam deja la șase ani și ai mei habar nu aveau de asta. Într-o seară, când mama, deși obosită după o zi de muncă, făcea gogoși în bucătăria noastră, construită de tata din PFL, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus mamei:

-Mamă… eu știu să citesc…

Mama și-a șters fruntea cu mâneca și și-a văzut de gogoși mai departe.

-Vrei cu zahăr? m-a întrebat.

Am luat două gogoși și am ieșit afară. De după gardul nostru, câțiva copii din vecini miroseau fascinați aroma ce venea de la noi din curte.

-Ce-a făcut maică-ta? Gogoși? Îmi dai și mie?

Am băgat gogoșile printr-o gaură din gard, i-am privit o vreme cum înfulecau și am plecat din nou la mama.

Eram un copil care tăcea. Tăceam mult, dar atunci am simțit nevoia să sparg tăcerea. Am luat cartea surorii mele și, în timp ce mama punea zahăr peste gogoși, am început să citesc „Capra cu trei iezi”.

Mama s-a oprit din treabă și m-a privit lung.

La scurt timp după aceea, tata a primit un televizor alb negru de la cineva, iar atunci când era câte un film, eu eram cea care citea traducerea de pe ecran.

Într-o seară, l-am auzit pe tata cum glumea cu un prieten de-al său, spunându-i:

-Cea mică deja citește… și cărți, și la televizor… la cât de inteligent sunt eu, e imposibil să fie a mea.

Pentru că nu erau suficienți bani pentru a cumpăra cărți, tata l-a rugat pe un prieten care lucra la maculatură și îmi aducea de acolo cărți vechi. Citeam orice. Citind, eram oricine voiam eu să fiu, mă aflam oriunde voiam eu. Era fascinant.

Când am ajuns la școală, învățătoarea a plâns când ceilalți copii au făcut desene pe hârtie, iar eu i-am scris o scrisoare de bun venit.

În vacanțele de vară, stăteam la bunici. Bunica știa și ea despre pasiunea mea, așa că îmi făcea rost (de la învățătoarea din sat) de Creangă, Eminescu, Sadoveanu… și citeam, iar când deschideam o carte, plecam cu totul în lumea aceea.

Cu timpul, am reușit să contaminez oamenii pe care-i întâlneam cu această pasiune pentru citit. E adevărat, îmi lipseau banii pentru a cumpăra cărți, iar când mergeam la librărie, aș fi stat acolo zile în șir mirosind cărțile.

Eram copil și visam să am o casă unde să fie liniște și multe cărți.

În liceu am reușit (după ce am făcut niște traduceri din engleză în română unei doamne învățătoare) să-mi cumpăr un dicționar de la Teora, un dicționar foarte mare și scump, pe care îl am și acum. E o carte pentru care am muncit mult și mi-e tare dragă.

Tot în liceu, devenisem fascinată de literatura universală. Îl adoram pe Eminescu, Blaga și pe Bacovia, dar citeam Poe sau Lamartine… și eram mereu cu capul în nori, lucru pe care, de altfel l-a observat și diriginta mea.

La facultate am descoperit cărțile de comunicare, lumea simbolurilor… altă bibliotecă, alte cărți… alte lumi care mă uluiau.

Când l-am întâlnit pe soțul meu… citeam o carte. „Ne-om întâlni în cer” de Pavel Coruț. Ajunsesem la un fragment plin de emoție și aveam nevoie să plâng, dar mi-era imposibil, pentru că „musafirul” avea de montat niște boxe, de făcut cu ele niște probe. Nu știam de ce mă privea ca pe o ființă stranie. „De ce li se pare unora atât de ciudat să vadă pe altcineva citind?” mă întrebam… dar mai târziu mi-a mărturisit că nu faptul că citeam i s-a părut bizar, ci moațele pe care mi le uitasem în păr.

Anii au trecut, oamenii și-au dat seama că nu are rost să-mi comunice lucruri importante atunci când citesc… pentru că sunt sub influența cărții, deci nu sunt acasă.

Când eram însărcinată, am citit toate cărțile de la Biblioteca Județeană, referitoare la sarcină. Oamenii au crezut că, după ce va veni copilul, mă voi vindeca… și poate că și eu am avut momente când am crezut că nu voi mai avea timp să citesc.

Nu a fost așa nici pe departe. După ce a sosit copilul, lumea a devenit, într-adevăr, altfel. Un singur lucru a rămas la fel… pasiunea pentru citit, pentru evadat în alte lumi.

Acum am – așa cum am visat atunci când eram copil – o casă unde domnește liniștea și sunt multe cărți…

Mai mult decât atât, recent am devenit librar…

 

O amintire, o carte, o pagină citită

Dacă Diana ne-a provocat, nu se putea să nu îmi aduc aminte cu drag de primele cărţi citite. La început, ţin minte că adormeam, având vreo 4-5 ani, cu poveşti ascultate pe casetă, eram fascinată. Când am învăţat să citesc, asta prin clasa a-I-a, am descoperit biblioteca şcolară, aşa că, în fiecare ,,pauză mare” fugeam în şcoala gimnazială după cărţi. Eram fericită maxim, până când, profesorul de română îmi zicea că nu mă mai opresc? Nu mai am ce să îţi dau la citit, gata, ai citit tot! Nu conta, eu voiam să recitesc, iar, şi iar.  Acasă aveam lecturile obligatorii, dar cartea mea preferată, de fapt erau 2 volume, Legendele Olimpului, care pur şi simplu am adorat-o! O citeam şi reciteam de ,,n” ori. Trebuia să fac ceva, pac, şi cartea era prezentă, trebuia să scot animalele la păşune, şi cartea era nelipsită. Mă puneam jos şi citeam până se însera, iar părinţii mă căutau pe unde sunt.

În şcoală, mi-a plăcut Baltagul, Ion, Pădurea spânzuraţilor, iar când am ajuns la liceu, gata, aveam acces la biblioteca şcolii, oraşului, iar o prietenă mă aproviziona tot timpul cu cărţi romantice.
Orele de română în liceu mi se păreau anapoda, de ce să învăţ pe de rost vreo 10 pagini, când de fapt pot să citesc cartea de 400 de pagini? La extemporaele făceam propria mea analiză a cărţii, iar nota era aceeaşi, ca şi cum aş fi tocit.

Ţin minte o carte groasă “Chinuiţii nemuriri” avea peste 700 pagini, era o provocare, acasă la mine în bibliotecă, aşa că am vrut să văd în cât timp o termin 🙂
Unii copii au bani de buzunar, îi cheltuiesc pe dulciuri, suc, mâncare, eu nu, eu strângeam să pot să îmi cumpăr cărţi. La noi la oraş era modă cu Sandra Brown, aşa că urmăream cu sfinţenie vitrinele librăriei. Elaboram strategii cu o bună prietenă de a mea, care, cum, când să cumpărăm următoarea carte.
Ce mi-a plăcut tare mult era cultura tuturor popoarelor, adoram să descopăr tot ce ţine de un popor-.James Clavell cu a sa serie Shogun, a fost preferata mea.

De fapt citeam cam tot ce îmi cădea în mână, doar să citesc, mergeam acasă cu un morman de cărţi, bibliotecarele erau foarte amabile, aşa că rezolvăm mai multe cărţi odată.
Acum, sunt mai selectivă, vreau cărţi cu final happy, genul nu e neapărat romantic, merge şi distopic, fantasy, dar, nu mă supăr să fie şi o poveste romantică acolo.

by -
19

                                                      Să ne amintim de… Sofocle/Tragediile lui Sofocle

    Sofocle ( cca 496 – 406i.Hr.) poet şi dramaturg grec antic, s-a situat prin caracterul creaţiei sale printre mari maeştri al tragediei antice. Scriitorul s-a născut în Colonos, cartier al Atenei, într-o familie înstărită şi a beneficiat de educaţia specifică tinerilor timpului: teorie şi practică muzicală, practicarea dansului şi a exerciţiilor fizice (conducerea carului şi călărie). Viziunea despre lume a marelui dramaturg antic se remarcă prin “tendinţa de echilibrare a noului cu vechiul: preamărind forţa omului liber, el respingea, în acelaşi timp, nesocotirea legilor divine, adică a normelor de viaţă religioasă şi cetăţenească tradiţională.” Confruntarea dintre om şi destin este frecvent întâlnită în operele autorului.
    “Sofocle a manifestat din tinereţe o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesaţ în operele homerice, în tragediile lui Eschil şi în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce susţinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintaşilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena şi a obţinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetăţii. În cei 60 de ani de creaţie, cetăţenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-şi manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simţit niciodată.”sofocle
     Tragediile lui Sofocle sunt considerate capodopere ale genului. Până la noi au ajuns integral tragediile: Oedip, Antigona, Electra, Aiax, Filoctet, Trahinienele şi Oedip la Colona. Există mărturii antice care vorbesc de un număr considerabil de drame care aparţineau lui Sofocle şi anume peste una sută douăzeci de piese. Un alt aspect cunoscut despre Sofocle este acela că a deţinut poziţii importante în stat şi a fost un apropiat al cercului marelui orator, general şi om de stat Pericle. Se ştie de asemenea, că a adus însemnate inovaţii în tehnica teatrală.
   “Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorţii tragice a legendarului Oedip a influenţat dramaturgia universală, rămânând şi în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice. Civilizat, manierat şi spiritual, Sofocle era îndrăgit de contemporanii săi, care vedeau în el întruchiparea echilibrului şi seninătăţii. Poreclindu-l „Albina”, pentru elocinţa lui „dulce”, aceştia îi făceau cel mai măgulitor compliment la care putea aspira un poet sau povestitor “
    La vârsta de 80 de ani, Sofocle este numit comisar pentru soluţionarea şi investigarea dezastrului militar din Sicilia. Moare zece ani mai târziu şi este înmormântat în pământul său natal, la Colonos.
     Din cugetările lui Sofocle am ales pentru d-voastră următoarele:

“Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.”
“Faptele îşi găsesc cuvintele.”
„Un sentiment frumos este acela care întotdeauna dă naştere altui sentiment frumos.”
“Nu este nici lipsit de înţelepciune, nici mărginit, acela care se ridică după ce a căzut în greşeală, în loc să stăruie în ea.”
„Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea.”
„Cele mai mari dureri sunt cele pe care ni le cauzăm chiar noi.”

„Norocul nu-i ajută pe cei lipsiţi de curaj.”

„Timpul în cursa lui imensă descoperă tot ceea ce era ascuns şi acoperă tot ceea ce era descoperit.”

„Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.”

„Butoaiele goale fac gălăgie multă.”

“Lucrurile mari nu se fac dintr-o dată. “

“A vorbi mult nu e totuna cu a spune multe. “

“Ascultă şi taci “

“Nu te mânia prea tare pe cel care a greşit fără voie.”

“Să respingi un prieten devotat înseamnă să te lipseşti de ce este mai de preţ în viaţă. “

“Darurile duşmanului sunt mortale. “

“Eu văd că noi toţi cât trăim, nu suntem decât nişte imagini sau o umbră uşoară.”

“Pentru oameni nu există nimic care să dureze: nici noaptea înstelată, nici nenorocirile, nici bogăţia; totul s-a spulberat într-o bună-zi.”

“Bătrâneţea şi trecerea timpului ne învaţă totul.”
“Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi.”
“Când mânia clocoteşte în piept, deprinde-te să-ţi stăpâneşti gura.”
“Este un lucru destul de dureros să te uiţi la propriile necazuri şi să ştii că tu ţi le-ai creat.”
„Eu m-am născut ca să iubesc.”

Voi încheia acest articol cu vorbele marelui dramaturg antic:

“Dar pofta de câştiguri

Pe mulţi bărbaţi îi duce adesea la pieire…
Căci nici o rânduiala n-a dat un rod în lume
Aşa de rău ca banul: el pustieşte-oraşe
Pe oameni îi goneşte din casă: el învaţă
Pe cei curaţi la suflet să-şi îndrepteze mintea
Spre fapte ruşinoase. Tot banul e acela
Ce-a arătat la oameni puterea vicleniei,
Şi pentru orice faptă – nimica sfânt să n-aibă.” – Sofocle

                                                                                   Cu drag,

                                                                                Iliuţa Răduţi!

Surse, google wikipedia, TheEpochTimes, dincolo de orizont

Mulțumim autorilor români

    În ultima vreme literatura română aduce tot mai des în atenţia cititorilor autori talentaţi ale căror cărţi abordează teme şi domenii diverse. Poveşti care mai de care mai savuroase şi captivante ne-au făcut zilele mai frumoase şi pe această cale, Literatură pe Tocuri are o deosebită plăcere de a citi şi promova autori români. Pe lângă tot ceea ce facem în cadrul proiectului nostru: recenzii, apariţii literare, evenimente culturale, concursuri, interviuri, comunicate editoriale, lifestyle, literatură pentru copii, autorii români debutanţi sau consacraţi îşi au locul lor de cinste, deoarece sunt compatrioţii noştri, fraţii noştri de neam şi ţară şi credem că literatura română trebuie cunoscută de majoritatea cititorilor. Numim acestă parte a proiectului nostru: “Şansa prezentului, trecutului şi viitorului autor român”.

      Vă mulţumim că daţi valoare literaturii române!

Dacă putem ajuta să vă aducem în atenţia cititorilor, întindem o mână tuturor!

Echipa Literatură pe Tocuri: Coman Iasmina, Drăgan Milica, Mara Caloian(Maryliyn), Arcidalia Ghenof, Hayat Seviyor (Cosmin), Rodica Puşcaşu, Iliuţa Raduţi, Sorina Ciocârlan, Adelina Sănduleac, Alina Geambaşu, Dorina Georgescu, Mălly Inna( Mali), Laura Elena Apetroaie, Diana Elena Neaţă, Maria Emanuela Coman (Emm), VeroNica, A.R.Ivan, Crina Maria Stanciu, Nicoleta Aurica Zetoca, Dana Burda.
flori

Recenzii cărți autori româniAer de Bucureşti (Autori: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu); Armele Atenei. In honorem Zoe PetreAda Shaulov – Enghelberg-Mărul dulce amarAdina Speteanu-Crimă la timpul trecut/Destine pierduteAdrian Buzdugan-Comisarul CorcoduşăAdrian Christescu-Destinul lupului singuraticAdrian Voicu-A fi sau a nu Wi-Fi/Pe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listăAdrian Onciu-Templul negruAlexandru Voicescu-MaladAlexandru Şincu-La câinele fidel Jocuri şi jucăriiAna Mănescu-QuasarAndy Lupu-Doza mea de New YorkAnna Vary-Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke/Ultima vrăjitoare din Transilvania – Mathias/Ultima vrăjitoare din Transilvania – AlexandraAnca Fusariu-Culoarea norocului; Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpiAndres-Încă o dorinţăAndreea Cătălina-Mă gândesc la ea non-stopAndreea Blându-Sclipind la ultimul vagonAndreea Russo-Amintiri din viitorAntoinette Wornik-AtlantidaAlina Sova-Două linii roşiiAnamaria Ionescu-Camera obscură/Nume de cod: Arkon/Pe cine nu laşi să moară …Augustina Șiman-Cămașa luiBogdan Hrib-Ucideţi generalul/Somalia, Mon Amour-împreună Kiki Vasilescu/Ultima fotografie/Vânătoare de asfințituri pe Strada 42/Filiera greceascăBogdan Munteanu-Ai uitat să râzi; Camelia Cavadia-VinaCezar Pârlog-Flori, fete, fiţe sau băieţiCristina Mihaela Barbu-Taina. Început de povesteCristina Nemerovschi/Păpușile/Vicky, nu Victoria/nymphette_dark99Cristian Fulaş-Jurnal de debutantClaudiu Simion-Să iubești un îngerConstantin Cubleşan-CeasorniculCorina Ozon-Zilele şi nopţile amanţilor/Amanţii 3.0Cornel George Popa-Salonul de masajCiprian Mitoceanu-În sângele tatăluiCristina Boncea-OctopussyCristi Lavin-Asasinul de la ultima paginăDana Banu-Luna şi Îmblânzitoarea de oameniDan Lungu-Sunt o babă comunistă!Dan Rădoiu-Povestiri de la marginea realitățiiDaniel Botea-Eu împotriva mea!Diana Sorescu-Diana cu vanilie The BookDoina Roman-Pragul/Pragul 2-Umbra martor; Doina Popescu-Iluzoria vulpe a fericirii; Domnica Rădulescu-Trenul de Trieste/Amurg la Marea Neagră; Dorin David-Uși, ferestre şi alte proze; Dorina Georgescu-Weekend gratisărmul sculptat; Eugen Lenghel-Fermierul virtual; Eugen Ovidiu Chirovici-Voodoo şi Sanitarium; Flavius Ardelean-Bizaroproze; Florin Lăzărescu-Întâmplări și personaje; Florin Pîtea-Cartea cu scoarțe de argint, ferecate: Delirul încapsulat- Vol. 1; Florina Sanda Cojocaru-El a ales/Scrisori către îngeri/ELSA; George Arion-Nesfârșita zi de ieri; Gheorghe Florescu-Confesiunile unui cafegiu; Gheorghe Vîrtosu-O inimă de broscuţă. Tomul 1: Peniţa aurie, înger sau călău?/Destin încarcerat. Volumul 1. Metamorfozele singurătăţii;  Igor Bergler-Biblia pierdută; Ionuţ Tănase-Portretul vieţii unui orfan; Ioana Dumitrăchescu, Mircea Gavriluţ-Crimă în poziţie de ofsaid; Ioana Pârvulescu-Întoarcere în Bucureștiul interbelic; InimăRea-Damele din pălărie; Irina Binder-Fluturi; Lavinia Călina-Copiii întunericului-Neamul Corbilor/Zona zero; Laura Nureldin-Regii timpului; Lina Moacă-Oameni, îngeri şi demoni/Valuri de viaţă; Liviu Surugiu-Rămăşiţele viselor; Lucia Verona-Crimă la jubileu; Lucian Ciuchiță-Copoiul din Cardiff; ; Metamorfoze (Autori: Algernon Blackwood, Oliviu Crâznic, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H. P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Şerban Andrei Mazilu, Saki, Hugh Walpole)Maria Folea-Slowroom; Maria Timuc-Iubire de nisip; Marina Neagu-Frumuseți monstruoase; Mihail Soare-Livrescu; Mihaela Cogălniceanu-Kalusia; Mircea Cărtărescu-Frumoasele străine/De ce iubim femeile; Mircea Băduț-Ficțiuni secunde; Mircea Tiberian-Jazz inside out; Monica Ramirez- Seducţia apei/Viaţă dublă la Veneţia/Asasin la feminin/Fantoma de pe lac/Kit Black; Monica Săvulescu Voudour-Dacă treci podul Soweto; Narcisa Stoica-Taxidermie; Nataşa Alina Culea-Marat. Iubirea are spini/Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul;  Nicolae Sirius-Amintirile unui însingurat; Nicoleta Tudor- Cercurile mistice; Oana Stoica-Mujea-Jucătorul; Oana G. Arion-Ultimul viking;  Oliviu Craznic-Ceasul fantasmelor; Olimpian Ungherea-Agonia; Protosinghel Teodosie Paraschiv-Codul Bibliei–Semnătura lui Dumnezeu; Radu Găvan-Exorcizat/Neverland; Raluca Butnariu-Deziluzii/Regăsire/Privilegii;  Rodica Pușcașu-Povestea secretă a Cezarei; Simona Tache-Femeile vin de pe Venus, barbații de la băut de Simona Tache, Mihai Radu; Simona Stoica-Provocarea-vol.1/Provocarea-vol.2; Stavrofora Theodora (Videscu)-Ierusalim-Sensul Lumii; Stelian Țurlea-Crima la Torino; Ştefana Cristina Czeller-Ozz; Şerban Tomşa-Călugărul negru; Teresa Wojcik-Căutând fericirea; Tessa Nadir-Sânge şi flori de portocal; Vitali Cipileaga-De vorbă cu Emma

 

Surse foto: pinterest.com

 

 

 

by -
15
Cum m-am apucat de citit

Eu și cărțile avem o poveste atât de veche încât nici nu îmi amintesc când a început. Știu doar că eram o mogâldeață ce se cocoța pe bibliotecă, alegea o carte, cobora și apoi se prefăcea că citește cu voce tare. Evident, nu întelegeam nimic, doar îmi imaginam chestii fără noimă. Însă încrengătura aia de litere mă atrăgea cu de parcă ar fi fost un magnet și eu eram un metal.

Dacă inventarea de povești s-a manifestat timpuriu, în ceea ce privește cititul pe bune (nu prea sună OK, dar înțelegeți voi) nu am fost un copil precoce. Sigur, eram deja introdusă în lumea basmelor citite de mana sau de tata înainte de culcare și chiar reușisem să disting preferințele fiecăruia – mamei îi plăceau poveștile Fraților Grimm și poveștile nemuritoare în vreme ce tata era cu Creangă, Eminescu, etc.  De citit m-am apucat, ca mai toți copii, în clasa întâi – cu pași mici. Mai întâi mici poezioare, apoi povești scurte… și tot așa.

Prima carte citită? Lecturi suplimentare pentru clasa I– în vacanța de vară din acel an. E o carte ce o am și acum și mi-e tare dragă, e o antologie de poezii și povești pe care orice copil ar trebui să o citească!  În clasa a doua deja eram abosrbită de lumea cuvintelor. Citeam și începusem să scriu chiar și poezioare.

Primul roman citit? Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift. Știți cât de mândră am fost când l-am terminat de citit? Unde mai pui că o dată cu această carte mi-am făcut și abonament la biblioteca din oraș… Ah și aceea a fost o perioadă tare frumoasă! Hoinăream chiar și o oră printre rafturi în căutare de comori și întotdeauna îmi era atât de greu să aleg încât mă duceam acasă cu două sau trei cărți (noroc că mă împrietenisem cu doamna bibliotecară).

Și ăsta e doar rezumatul începutului. Oricât de iscusit într-ale scrisului ai fi, cuvintele îți sunt prea puține când vine vorba să descrii senzația pe care o ai atunci când ții în mână o fereastră către o altă lume. Cum să cuprinzi toată bucuria? Suspansul? Cocktailul de emoții? Nu, oricât aș încerca tot nu aș spune tot. Bucuria cititului nu poate fi cuprinsă în niște cuvinte, nu e amuzant?

Eh, dar am vorbit destul despre mine. Voi cum ați pășit lumea cărților? Care a fost prima carte citită și ce sentimente v-a trezit? Tare curioasă sunt de răspunsurile voastre!

Autor: Diana

Sursă foto: pixabay.com

by -
12

Fantasy românesc – abordări inedite şi cărţi excepţionale

În ultimul timp, literatura română s-a transformat ieşind din tiparul clasic şi plictisitor şi abordând teme moderne, atractive şi captivante. Unul dintre domeniile exploatate cu succes de autorii români este cu siguranţă domeniul fantasy, care înregistrează un impact foarte mare în rândul cititorilor cu vârste cuprinse între 14-45 de ani. Vampiri, vârcolaci, îngeri, vrăjitoare sau semi-nemuritori populează paginile cărţilor româneşti, oferind poveşti incredibile în care supranaturalul este inserat în realitate şi devine verosimil.

Dispunând nu doar de frumuseţe ci şi de mult talent, stil şi inteligenţă, trei autoare românce au reuşit să confere noi valenţe genului fantasy prin operele lor literare. Cristina Nemerovski, Oana Arion şi Lina Moacă au mixat în mod inedit istoria, supranaturalul, superstiţiile şi legendele cu raţionalul banal luând astfel naştere cărţi must read.


Seria „Ultima vrăjitoare din Transilvania” – Cristina Nemerovski ( Anna Vary)

Compusă din trei volume (Contesa Aneke, Mathias şi Alexandra) seria ne poartă în zona Transilvaniei, într-un anume sat V. . Locul pare a fi încremenit în timp. Aici, tradiţiile şi superstiţiile străvechi româneşti au rămas adânc înrădăcinate atrăgând fantasticul nedezvăluit oamenilor moderni. O preafrumoasă contesă condamnată la moarte de fanatismul oamenilor care nu se pot rupe de credinţele inoculate, o adolescentă dornică să scape pentru totdeauna din banal, un bărbat pentru care iubirea şi nemurirea constituie un blestem şi o acţiune alertă care pendulează între trecut şi prezent, între vechi şi nou, între rural şi urban, alcătuiesc povestea uimitoare a Cristinei Nemerovski. Trăirile contradictorii, abordarea unor teme controversate, accentul pus pe lucrurile şi plăcerile considerate interzise, înfăţişarea păcatului ca o formă de sfidare a divinităţii şi deciziile uluitoare ale personajelor fac din această serie o lectură fascinantă al cărei final neaşteptat este constatat cu regret. Parcă îţi mai doreşti cumva ca povestea să continue.

„Ultimul viking” – Oana Arion

Primul volum al seriei „Nemuritor” captivează într-o asemenea măsură încât ţine cititorul cu sufletul la gură în aşteptarea următoarei cărţi a autoarei. Elementele mitologice sunt împletite într-o legendă cu adevărat fabuloasă ce conferă existenţei sensuri noi, neexplorate, fascinante.

O monedă aparent banală aduce haosul în viaţa liniştită a Victoriei care priveşte neputincioasă cum universul îi este populat de vampiri, îngeri, vikingi şi comori vrăjite. Trezindu-se implicată fără voie într-o acţiune care-i pune viaţa în pericol, femeia acceptă supranaturalul ca pe ceva normal şi porneşte într-o aventură palpitantă alături de personaje fantastice.

Deopotrivă fierbinte, antrenantă şi captivantă, cartea este în acelaşi timp bine documentată, cu o acţiune logică ce curge natural, nelăsând cititorul cu întrebări fără răspuns, dar făcându-l să îşi dorească asiduu continuarea.

„Oameni, îngeri şi demoni” – Lina Moacă

Cunoscând foarte bine miturile biblice şi istoria, Lina Moacă reinterpretează, amestecă, adaugă şi realizează o legendă a Creaţiei care pare atât de veridică, încât tinzi să pui la îndoială adevărul din Scriptură. Speculând graniţa incertă dintre bine şi rău, personajele autoarei sunt duale, complexe şi extrem de pasionale. Atât îngerii Willy şi Lilly, cât şi fiinţele umane, poartă în ele binele şi răul, întunericul şi lumina, adevărul şi minciuna, viitorul depinzând strict de alegerile proprii.

Reinventarea poveştilor despre îngerii căzuţi care s-au îndrăgostit de fiinţe muritoare, abordarea iubirii ca o modalitate de atingere a absolutului, prezentarea nemuririi ca pe un dar şi înfăţişarea miracolelor ca pe ceva tangibil transformă „Oameni, îngeri şi demoni” într-un fantasy aparte care creează imagini, emoţie, întrebări existenţiale şi speranţa iluzorie că poate într-o zi, printr-un joc al hazardului, vei avea ocazia de a întâlni pe străzile cenuşii ale Bucureştiului un înger cu ochii turcoaz care să-ţi anuleze trecutul şi să îţi lumineze viitorul

Autor: Maryliyn

by -
5

Să ne reamintim de … Herodot

 (n. 484 î.Hr. – d. cca. 425 î.Hr.)

     Herodot, istoric antic grec, supranumit şi “părintele istoriei“ s-a născut în Halicarnas, un oraş grecesc din sud-vestul Asiei Mici, oraş ce se afla în aceea perioadă sub dominaţia persană. Provenind dintr-o familie aristrocratică, Herodot este obligat să-şi părăsească un timp patria datorită luptelor civile ce aveau loc la aceea vreme şi în care familia lui era implicată. A petrecut mai mult de zece ani în călătorii, vizitând multe dintre ţările cunoscute la vremea sa: Grecia, sudul Italiei, Egiptul, Babilonul, Persia, Asia Mică, multe dintre insulele din Marea Mediterană, a ajuns la Marea Neagră şi în Crimeea. Întorcându-se din călătorii în locurile natale, Herodot a participat la mişcarea împotriva tiranului Lygdamis şi a contribuit la răsturnarea acestuia.
     Opera sa, Istorii, ”este o capodoperă literară cu multe digresiuni şi anedocte, măiestrit inserate în istorisirile sale, scrisă în dialect ionic.” Încă din antichitate învăţaţii au împărţit Istoriile lui Herodot în nouă cărţi, numind pe fiecare dintre ele cu numele unei muze greceşti. Iniţial Istoriile au fost alcătuite din povestiri despre oameni, locuri şi întâmplări, ele urmând să fie citite în public. Deşi durata acestor lecturi era de 3-4 ore, nimeni nu se plictisea, dimpotrivă, cei care ascultau erau emoţionaţi şi uneori izbucneau în plâns. Marele istoric atenian Tucidide povesteşte cum aceste lecturi publice a Istoriilor lui Herodot, l-au influenţat, copil fiind.
Herodot     “Istoriile lui Herodot au fost de-a lungul secolelor sursa principalǎ pentru numeroşi istorici. Opera sa marcheazǎ ascensiunea Imperiului Persan, precum şi rǎzboaiele medice dintre Imperiul Ahemenid şi oraşele-stat greceşti din secolul al V-lea i.Hr. Herodot descrie conflictul dintre despotism (persani) şi libertate (atenieni şi confederaţia oraşelor-stat greceşti care s-au unit împotriva invadatorilor).” De asemenea, “istoriile oferǎ informaţii despre vechile tradiţii antice, politică, geografie şi ciocniri ale diverselor culturi cunoscute în antichitate.”
      Spre sfârşitul vieţii, Herodot a dispărut în Italia, la Turium, unde a trăit până la sfârşitul zilelor sale.
     Citate:
Nici zăpada, nici furtuna, nici arşiţa, nici măcar noaptea nu-i poate împiedica să-şi atingă scopurile cu orice preţ.”
“Relaţiile cu oameni imorali ne pierd.”
“Calomnia este flagelul cel mai de temut, pentru că ea prezintă doi vinovaţi şi o victimă.”
“O viaţă uşoară naşte oameni blânzi.”
“Oamenii cred mai degrabă ceea ce văd decât ceea ce aud.”
“Nu remedia răul prin rău.”
“Boala atacă atunci când oamenii sunt expuşi la schimbare.”
“Să nu rămână nimic neîncercat, căci nimic nu vine de la sine, ci totul se realizează prin încercare.”
“Dacă oamenii ar fi întotdeauna serioşi şi nu şi-ar îngădui puţină relaxare sau puţin amuzament, ar înnebuni sau ar deveni labili fără măcar să-şi dea seama.”
“Mai bine să fii invidiat decât compătimit.”
“Acordaţi puteri depline celui mai virtuos om şi veţi vedea curând că-şi schimbă felul de a fi.”
“Omul cu adevărat superior este omul prudent atunci când chibzuieste, pentru că analizează toate riscurile posibile, dar care este cutezător când trebuie să acţioneze.”
“Lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari.”
“Lucrul făcut în grabă este sortit eşecului.”
“Egiptul este un dar al Nilului.”
“Minunat lucru este prudenţa şi înţeleaptă este prevederea. “
“Graba este de multe ori cauza nenorocirilor”
“Nu repara o nenorocire cu alta.”
“Nici măcar zeul nu poate fugi de soarta predestinată.”
“Omul e doar o jucărie în mâna întâmplării.”

    Voi prezenţa la finalul acestui articol o povestire din cartea marelui istoric antic Herodot:
     “Înainte de a ajunge la Istru [Darius] îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de oraşul Mesambria-numiţi skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade şorţul îl trimit în solie la Zamolxis, incrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
      Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulitelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor.” -sursă enciclopedia-dacica.ro

Cu drag,
Iliuţa Răduţi

Surse imagini: pinterest.com

 

by -
4

Să ne reamintim de… Thales din Milet!

Thales din Milet (625 – 547 i. Hr.)
Unul dintre cei şapte înţelepţi greci. Ştia să prezică eclipsele de soare, a măsurat înălţimea piramidelor greceşti pe baza umbrelor acestora, a identificat apa că fiind “elemental material primar al tuturor fenomenelor şi lucrurilor“, a descoperit cele 4 anotimpuri şi a împărţit anul în 365 de zile.
Thales din Milet a contribuit la dezvoltarea filozofiei, matematicii şi astonomiei, el fiind considerat părintele ştiinţelor. “În domeniul matematicii, Thales a adus geometria în Grecia, familiarizându-se cu ea în timpul călătoriilor sale în Egipt şi dezvoltând-o ulterior. Teoremele geometrice elaborate de el au constituit temelia matematicii greceşti.”
Thales a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai timpului sau, atât ca filozof şi om de ştiinţă, cât şi ca om de stat şi legiuitor, prin maximele şi zicerile sale. Drept dovadă a acestui lucru stă mărturie Plutarch, care povesteşte că nişte pescari au găsit un tripod care ar fi aparţinut Elenei din Troia. Mergând la templul din Delphi, preoteasa pythiana a lui Apollo le-a spus pescarilor să dea tripodul celui mai înţelept om. Aceştia i-au dat tripodul lui Thales.”
Thales a murit la o vârstă înaintată, în timpul unor manifestări sportive, din cauza unor călduri excesive. Pe mormântul sau este o inscripţie care spune: “Aici, într-un mormânt strâmt zace marele Thales; totuşi renumita sa înţelepciune a ajuns la ceruri”. Deşi nici una dintre scrierile lui nu a fost găsită, cunoaştem munca sa din scrierile altora.”
“Thales din Milet a fost numit de greci “Sophos”, adică înţelept, pentru că a dat multe sfaturi, iar cel mai cunoscut este cel gravat pe faţada din Oracolul lui Apolo din Delphi: “Cunoaşte-te pe ţine însuţi!”
“Să nu facem ceea ce condamnăm la alţii.“Thales din Milet
“Timpul este înţelept, el dezvăluie totul.”
“Înconjoară-te de oameni capabili”
“Lasă-te invidiat mai degrabă decât compătimit.”
“Câştigă-ţi frumuseţea nu numai în înfăţişare, ci şi în felul de viaţă.”
“Ceea ce este sigur este ceea ce s-a întâmplat, nimeni nu ştie ce se va întâmplă.”
“Este un lucru anevoios să te cunoşti pe tine.”
“Să nu te preocupe înfăţişarea, ci comportarea.”
“Cum am putea trăi cel mai bine şi cel mai virtuos? Dacă n-am săvârşi noi înşine ceea ce reproşăm altora.”
“Nimic nu este mai agil ca gândul; el te poartă prin întregul univers”
“Care-i lucrul cel mai plăcut? Reuşita!”
“Ignoranţa este povara grea.”
“Ce este mai înţelept decât toate? Timpul, fiindcă el singur îi cuprinde pe toţi.”
“Ce e uşor? Să dai altora sfaturi.”
“Ce este mai minunat decât toate? Lumea ( cosmosul), fiindcă ea este creaţia Zeului.”
“Ce e comun pentru toţi? Speranţa. Ea există şi la cei care nu mai au nimic.”
“Ce e mai puternic ca toate? Necesitatea, fiindcă domneşte asupra tuturor.”
“Ce e greu? Să te cunoşti pe ţine însuţi.”

Surse Google şi Enciclopedia Înţelepciunii

Să ne reamintim de… Socrate

Socrate (cca. 470 i.Hr. – d. 7 mai 399 i.Hr ) – Filozof antic grec

Despre Socrate se cunosc puţine aspecte legate de viaţa acestuia. Născut la Atena, în anul 470 i Hr, adică la sfârşitul războaielor medice, fiul sculptorului Sophroniscos şi al Phainaretei, Socrate se presupune a beneficiat de educaţia pe care o primeau tinerii în acea perioadă şi anume gramatică, muzică şi gimnastică. Referitor la viaţa de familie există unele dovezi care atestă căsătoria cu Xantiopia şi cei trei copii ai săi: Lamproclest, Sophroniscos şi Menexene. Despre Xantiopia se spunea este cea mai insuportabilă dintre toate făpturile ce-au existat, există sau vor exista vreodată Referindu-se la caracterul arţăgos al acesteia, Alcibiade îl întreabă cum suportă: Şi tu suporţi gâgâitul gâştelor”‘, îi zise Socrate. Desigur –răspunde Alcibiade- dar ele îmi dau ouă şi pui. Şi Xantipareluă Socrate- îmi  copii.”
SocrateSocrate s-a remarcat printr-o mare simplitate în viaţa de zi cu zi şi prin curajul de care a dat dovadă în lupta dusă în numele adevărului şi al convingerilor sale.Conversaţiile lui atingeau chestiuni legate de esenţa binelui, a frumuseţii, a iubirii, a nemuririi sufletului, a verificităţii cunoaşterii şi altele.”
“S-a zis Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat.” Privitor la acest aspect, Alcibiade spunea astfel “chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive şi glumeţe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumuseţea fizică era simbolul frumuseţii lăuntrice şi nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâţenia lui Socrate şi puritatea sa morală.”
Din păcate, de la Socrate nu a rămas nimic scris, convingerile şi gândurile sale au fost transmise de Platon şi Xenofon. Învăţătură înţeleptului conţinea în sine atâtea idei rodnice, încât a servit ca punct de plecare în evoluţia ulterioară a gândirii filozofice greceşti.”
Despre moartea marelui filozof antic se ştie a fost condamnat pentru convigerilor sale, acuzat fiind de coruperea tineretului şi respingerea religiei oficiale. “Condamnat la moarte, filozoful a băut fără ezitare şi plin de linişte cupa cu otravă din cucută, refuzând evadeze aşa cum îi propuseseră prietenii lui.”
“Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problema pentru el însuşi. “Persoana ta este sufletul tăuspunea Socrate” (Platon, Alcibiade, 138e).
În cele ce urmează voi prezenta câteva citate ce aparţin filozofului grec Socrate:

Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului”
“Nici o relaţie între oameni nu are preţ fără prietenie.“
Mănânci pentru a trăi, nu trăieşti pentru a mânca.”
Adevărată înţelepciune înseamnă ţi recunoşti propria ignoranţă.”
“Copiilor nu trebuie le lăsăm aur drept moştenire, ci mai mult bun simţ.”
La orice întrebare se poate răspunde, dacă întrebarea e pusă corect.”
Există doar un lucru bun, ştiinţă, şi doar unul rău, neştiinţă
“Invidia este ulcerul sufletului.”
Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.”
“Sfatul meu este te căsătoreşti. Dacă vei avea o nevasta bună, vei fi fericit; dacă nu, vei deveni filosof.”
Virtutea constă în a nu depăşi măsură cu nimic.”
Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studiu.”
Ştiu ce e binele, dar săvârşesc adesea răul.”
“Temeiul oricărei înţelepciuni este răbdarea.”
“Nici celui bolnav nu-i foloseşte un pat de aur, nici celui fără minte un noroc deosebit.”
Persoană ta este sufletul tău.”
În fiecare om sălăşluieşte un soare, totul este -l lăsăm ardă.”
Singurul lucru pe care îl ştiu este nu ştiu nimic”
Cunoaştete pe ţine însuţi

Voi încheia acest articol cu o poveste ce ne vorbeşte despre înţelepciunea marelui filozof.
Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont nu ai voie faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.”

                                          Vă mulţumesc şi  urez toate cele bune!
                                                                Cu drag, Iliuţa!

by -
7

Amazing

Îl știu pe Mihail Soare cum îi știu pe Arghezi sau pe Caragiale, iar când spun asta îmi arunc ochii peste von Dragnea ori peste Atolul Palilula, două perle gazetărești, teribil de actuale atâta vreme cât se va face politică la noi, și care înseamnă pentru persoana mea niște repere fără de care nu se mai poate în domeniul ăsta. Adică must read, cum ar zice fiica mea în rongleza binecunoscută celor de seama ei. Săptămână de săptămână, de vreo trei-patru ani datul în ghiocul politic cu care acest inegalabil scrib șmecher m-a/ne-a obișnuit, înseamnă, dacă nu o confirmare a spuselor și gânditelor sale, o aprobare a părerii unanime că politica noastră e un „ghiveci” cu gust prost și rău mirositor. Și nu felul în care anticipează evenimentele este cel mai important, și le anticipează fără greș, ci modul în care pune în pagină aceste predicții, legate de niște divagații total surprinzătoare, din domenii absolut diferite și străine fenomenului politic. Satiră, ironie subtilă, erudiție impresionantă, dar nu epatantă, o neașteptată forță analitică, cam acestea ar fi în puține cuvinte, principalele atuu-ri ale publicisticii lui Mihail Soare. După descoperirea sa în această ipostază, aparent mai puțin importantă, cu legitimă apropiere de maeștrii pomeniți în fraza inițială, am dat de un versificator, în persoana aceluiași Mihail Soare, care îmi conferă mie, un modest, dar sârguincios cititor, sentimentul că am descoperitpe unul din cei mai însemnați poeți ai contemporaneității noastre pline de genialoizi. Iar acest lucru îmi dă oarecare mândrie, în afara plăcerii oferite de o lectură de mare finețe, unde antrenamentul serios e mai mult decât necesar. Pentru că doar citând din cele trei-patru volume ale poetului, cu susținerea artei sale poetice date de formidabila valoare artistică, construită pe un nonstil ce pare în afara regulilor, orice încadrare a sa fiind o aventură aiurea, bazată pe un arsenal impresionant de mijloace specifice, demne de studii de specialitate la nivel de teze doctorale, afirmația subsemnatului nu mai pare atât de specială. Citind și recitind, îmi este tot mai clar că Mihail Soare este, obligatoriu,cum spuneam, un autor must read. Plusez chiar, el nu este un poet care dedică poeme chiuvetelor, robinetelor sau centralelor termice, ca Mircea Cărtărescu, din dorința de a fi original, ci care propune ca univers literar propriul său eu existențial, dar ca nu ca pe un model mândru, uman, ci ca pe un eu multiplicativ, bun de luat în seamă pentru orice om, până la urmă. Originalitatea rezultând organic. Mihail Soare nu este poetul pe care-l vor cei care au scris despre el, doar pentru că este un senzațional prozodist sau pentru că forțează lexicul dându-i alte valorații, ci este genialul descoperitor și exploatator de instrumente poetice (nu am întâlnit un posesor al unei asemenea panoplii), iar domnul Emil Lungeanu a inițiat o temă tangențială într-una din cărțile sale, fără a epuiza subiectul, însă amprentându-l  potrivit competenței domniei sale. Mihail Soare este un autor nu doar spectaculos, caracterizare unanimă, ci și foarte profund, abordând teme filozofice sau religioase de pe poziții vecine anomiei sau apofatismului, dar pigmentate cu fermecătoare tușe romantice, greu, e drept, de distins, însă care fac din autor un mister la fel de mare ca decriptarea operei sale.Update: Tocmai am dat de Livrescu, romanul aceluiași autor, și după vreo 25 de pagini exclam : Wow !

D.D.Petrescu

by -
15

Personaje feminine în literatură

Astăzi, într-o zi specială dedicată femeii şi feminităţii, echipa No Name a decis să vă impresioneze cu câteva personaje feminine posesoare a unor caractere ţări şi atribuţii inedite. Promovăm femeia puternică, fără inhibiţii, sigură pe ea şi capabilă de mai mult decât imaginaţia poate concepe. Selecţia noastră cuprinde trei femei remarcabile prin spirit, frumuseţe, inteligenţă, atitudine şi forţă de atracţie. Le admirăm puterea, convingerea şi forţa cu care depăşesc obstacole ce par imposibile. Sunt personaje feminine diferite, dar care ne-au impresionat prin calităţile lor. Am ales să discutăm despre Contesa Aneke-Maryliyn, Diana Bishop -Crina Stanciu şi Alina Marinescu-Mili.

Contesa Aneke – Seria „ Ultima vrăjitoare din Transilvania” – Anna Varry

Aneke„Aş iubi-o pe Aneke aşa cum cred că a iubit-o orice om care a cunoscut-o în viaţa ei muritoare, de dinaintea conflictului cu sătenii – cu pasiune, cu forţă, cu gelozie şi mai ales cu teama mereu prezentă de a nu o pierde.”
Cu o frumuseţe neomenească ce ar stârni invidia îngerilor şi cu o cruzime rece care ar putea îngheţa cu uşurinţă şi flăcările iadului, contesa Aneke este un personaj care îmbină într-un mod inedit angelicul cu demonicul.
Pe Aneke o cunoaştem mai mult din perspectiva celor ce o înconjoară şi poate de aceea, părerile se schimbă de la un paragraf la altul.

Frumoasă, feminină, dulce, senzuală, crudă, nemiloasă, vrăjitoare, indiferentă, incapabilă de sentimente, egoistă, intolerantă, cinică – toate aceste caracteristici îi sunt atribuite lui Aneke … dar oare să fie contesa atât de rea?
Copilul unui conte din Transilvania, Aneke se bucură de o viaţă privilegiată. Posesoare a unei frumuseţi ieşite din comun, fata este răsfăţată şi iubită peste măsură de orice muritor care o întâlneşte, fapt care îi accentuează egoismul şi dispreţul şi, în acelaşi timp o face să caute tot timpul plăceri interzise şi libertate deplină.
Atunci când într-adevăr se îndrăgosteşte, bărbatul se dovedeşte a fi fratele ei vitreg, copilul tatălui ei, purtătorul aceluiaşi sânge. Acest lucru nu constituie însă un impediment pentru contesa care calcă dureros peste credinţă şi moralitate, abandonându-se unei relaţii incestuoase care poartă din start stigmatul blestemului.
Moralitatea e o mare prostie, spusese Aneke. E în contradicţie cu viaţa şi cu toate lucrurile care îţi plac.

Just a bit of lovePovestea de iubire dintre Aneke şi Mathias atrage furia sătenilor superstiţioşi care o acuză pe Aneke de vrăjitorie şi o vânează ca pe un animal turbat.
Dispreţul lui Aneke faţă de oamenii îndoctrinaţi cu credinţe străvechi creşte, le sfidează religia şi tradiţiile, iar cu Mathias începe să se comporte de parcă nu l-ar fi iubit niciodată, de parcă ar fi fost un capriciu de moment. Este atât de credibilă în chestia asta, încât cu uşurinţă îi poţi pune eticheta de insensibilă, crudă până la sadism şi cinică.
M-a iubit Aneke sincer, măcar şi pentru o secundă? Nu, câtuşi de puţin.
Dar n-a fost în întregime vina ei. Pur şi simplu nu era făcută pentru genul ăsta de lucruri.”
Şi totuşi … cuvintele ei, faptul că atunci când era prinsă în castel încă îl mai aştepta pe Mathias, încă se mai întreba dacă el într-adevăr a părăsit-o … mă determină să cred că Aneke i-a sfâşiat inima lui Mathias nu din cruzime, ci pentru a-l îndepărta de ororile care aveau să urmeze. O formă de a-l proteja cu riscul de a-l pierde.
În sân păstram o şuviţă din părul lui Mathias, şi asta îmi era deocamdată de ajuns.”
Legată şi ucisă cu bestialitate de ţăranii convinşi că ea este sursa tuturor relelor din sat, Aneke nu moare cu adevărat, datorită vraciului Nicolas care transferă asupra ai o vrajă, transformând-o într-o creatură „semi-nemuritoare”. Însă abia scăpată de sătenii care o credeau moartă, Aneke se confruntă cu Ica – vrăjitoarea satului, care aruncă asupra ei un blestem de nemurire. Blestemul nu o afectează numai pe contesă ci şi pe Lorena-sora ei, şi pe Mathias care se întorsese în V. pentru a o salva.
Ne-a blestemat să nu putem muri decât toţi trei deodată. Cât timp unul dintre noi va fi în viaţă, tot vii vor fi şi ceilalţi.”
Din momentul blestemului, Aneke îl răneşte şi mai adânc pe Mathias şi alege să se bucure de nemurire şi libertate departe de cei doi. Îi expulzează din viaţa ei cu o uşurinţă demnă de admiraţie, se rupe de ei de parcă nu ar fi existat vreodată.
„Mie mi-a mărturisit că nu mă iubise niciodată. Că fusesem doar o distracţie pentru ea, o vreme, o şansă de a face ceva palpitant, interzis.”

Din momentul în care Alexandra apare în viaţa lui Mathias, contesa pare să îşi demonstreze tot mai mult indiferenţa, cruzimea şi cinismul diabolic. Răneşte voit şi loveşte cu putere exact în persoanele care o iubesc. Cu toate acestea, eu am văzut în femeia- demonică o forţă colosală de a iubi, o iubire capabilă de orice, inclusiv de distrugere.

Probabil că veţi spune din start „nu” teoriei mele deoarece Aneke poate fi clasificată rapid unul dintre cele mai insensibile şi perfide personaje literare. Acţiunile şi cuvintele ei, felul în care marchează dureros vieţile celor din jur – toate amintesc cât de nepăsătoare este contesa faţă de sentimente, valori, principii. Iniţial, durerea lui Mathias care a iubit-o enorm m-a făcut şi pe mine să o consider un personaj în totalitate negativ, însă blestemul aruncat de Ica la reîntoarcerea în V.. la decenii distanţă, demonstrează nu doar că Aneke l-a iubit pe Mathias atunci, ci că încă îl mai iubeşte şi azi, că iubirea ei a sfidat trecerea timpului deşi alegerea ei demonstrează contrariul.
„Ştii şi tu, aşa cum ştiu şi eu, că încă îl mai iubeşti pe Mathias. De asta v-am orbit atunci, în biserică. Am aruncat blestemul asupra ta şi a celor pe care-i iubeşti, şi el şi-a pierdut, ca şi tine vederea.”

Apoi, faptul că îşi ţine promisiunea de a fi alături de el pentru a admira împreună ultimul apus (deşi nimeni nu o credea capabilă de a pune preţ pe asemenea valori) şi mai târziu comportamentul de adolescentă răsfăţată care alege o tăvăleală cu Răzvan doar pentru a-i plăti Alexandrei cu aceeaşi monedă în timp ce caută un leac pentru ca Mathias să revină la viaţă, dovedeşte că Aneke nu a încetat niciodată să-l iubească pe bărbatul care a reprezentat dintotdeauna dragoste dar şi blestem.
„Chiar era Aneke. Era singură, fără Nicolas. Venea să-şi ţină promisiunea pe care i-o făcuse fostului ei iubit, fratelui ei vitreg.”
„În zilele în care ea lipsise, când noi o suspectam de indiferenţă, se zbătuse să afle un leac atât pentru Mathias, cât şi pentru Nori.”

Nu am crezut niciodată că o să accept ideea unei relaţii incestuoase, dar Aneke, prin nonconformismul ei, prin comportamentul sfidător, prin frumuseţe şi toxicitate dusă la extrem, te face să ai suficient curaj încât să încalci toate regulile inventate vreodată. Nimic nu poate sta între ea şi obiectul dorinţei ei. Iubită şi detestată deopotrivă, respinsă şi în acelaşi timp adorată, dorită dar totuşi neacceptată, contesa cu înfăţişare de zână şi suflet de vrăjitoare farmecă şi îngrozeşte cu o forţă sălbatică.

Şi da. Eu cred că l-a iubit pe Mathias. Atât de mult încât a preferat să-l îndepărteze. La început pentru a-l proteja de infernul ce avea să se dezlănţuie, iar mai apoi pentru a nu-l ucide cu sufletul ei otrăvit de ură. Şi-a închipuit că timpul va şterge amintirea, sentimentele, durerea. Că nemurirea, tinereţea şi frumuseţea ei perfectă o vor face să se bucure de libertate şi să uite. Aneke însă s-a înşelat deoarece timpul s-a dovedit a fi în cele din urmă înfrânt de două sentimente: iubirea pentru Mathias şi ura faţă de oamenii din V.
Să-şi trăiască nemurirea cine ştie pe unde, în căutarea unor locuri noi, a unor altfel de oameni, mereu ceva diferit, ceva nou …”
„Da, Aneke nu renunţă niciodată la ceva ce a fost cândva al ei. Chiar dacă între timp a încetat să şi-l mai dorească.”
„Zâmbetul ei are ceva de rău augur, ceva dureros.”

În creionarea acestui personaj complex, autoarea foloseşte îndeosebi tehnica reflectării, imaginea lui Aneke compunându-se în special din impresiile diferite ale celor din jurul ei. Contesa devine astfel o personalitate caracterizată prin ambiguitate, o prezenţă enigmatică pe care fiecare o înţelege în măsura în care este capabil să pătrundă în lumea ei, dincolo de masca pe care o poartă.

Am văzut în Aneke prototipul femeii superioare din punct de vedere al gândirii, capabilă de sacrificii dar şi de cruzime, de iubire dar şi de egoism. Este un personaj al contrastelor puternice, este abilă, inteligentă, ştie să se descurce şi nu are scrupule în a-şi atinge ţelurile. Este principala vinovată morală de suferinţa personajelor romanului şi pare a nu avea vreo urmă de umanitate sau compasiune. Iubirea pentru Mathias trădează însă uşor latura pe care încearcă să o ascundă sau să o anuleze fără izbândă. Niciun moment nu permite să i se dezlege taina şi acest mister care o învăluie, împreună cu jocul atracţiei şi al respingerii pe care îl iniţiază voluntar sau involuntar, o fac pe Aneke un personaj remarcabil al literaturii contemporane.

„o tânără care nu şi-a dorit altceva decât să-şi schimbe destinul, un destin potrivnic, să aibă puterea de a fi propria ei stăpână.”

Diana Bishop – „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” scrisă de Deborah Harkness

Cartea pierdută a vrăjitoarelor scrisă de Deborah Harkness Diana Bishop
Cu cine o să semăn când voi fi mare? Cu mama sau cu tata?” este o întrebare pe care toţi copiii şi-o pun la un moment dat. Fetiţele poate vor răspunde cu mama, iar băieţeii cu tata; cele două calităţi pe care speră să le moştenească sau să şi le însuşească fiind: forţa şi curajul, meticulozitatea tatei şi gingăşia, frumuseţea, înţelepciunea mamei. Depinde de la familie la familie… Copiii vor citi şi poveşti, iar idealurile se vor schimba: vor apărea, la fel, mama şi tata, dar „updataţi”cu super puteri, zbor, ridicarea unor greutăţi inimaginabile. Pentru că e ziua mamei, ziua femeii voi descrie o astfel de figură care m-a frapat prin tot ceea ce a ales, a făcut şi m-a determinat să-mi restructurez aspiraţiile: Diana Bishop, protegonista romanului „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” scrisă de Deborah Harkness. După cum v-aţi dat seama deja, Diana este o vrăjitoare, dar nu una orişicare: este dintre cele mai puternice, o ţesătoare care poate crea noi şi noi farmece. Este fiica a doi antropologi „Rebecca Bishop şi Stephen Proctor au format un cuplu fermecător, în care francheţea tipic americană a mamei compensa manierele mai formale şi mai de modă veche ale tatei”. Moartea subită a acestora îi dau temerea de propriile forţe: crede că vrăjitoria este cea care le-a adus sfârşitul Rebeccăi şi lui Stephen. Ce va face? Se detaşează, lasă în urmă tot ceea ce a însemnat şi înseamnă darul său „-Nu vreau să fiu diferită, am spus cu îndârjire. Îmi doresc o viaţă simplă, obişnuită… precum cele de care se bucură oamenii.”Una care să nu însemne moarte, pericol şi teamă de a fi descoperită”, „…Normalitatea este o poveste, un basm pe care oamenii şi-l spun singuri ca să se simtă mai bine atunci când primesc dovezi copleşitoare că majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jurul lor nu sunt deloc „normale”…Tu eşti vrăjitoare. Dacă te comporţi ca el, vei fi pierdută”. Îi remarcăm determinarea, puterea de a spune „nu” unor lucruri la care majoritatea oamenilor s-ar da peste cap să zică „Da”.

Diana devine profesoară la Oxford fără a se folosi de magie, cercetează şi scrie cărţi întregi despre trecut şi alchimie. În una din seri trimite o cerere biblitecarului să îi aducă un manuscris special pentru a-şi definitiva lucrările ”Ashmole782”. Ceea ce nu anticipează este că acesta este vrăjit, cartea cea mai căutată de creaturile de dicolo de imaginar: vrăjitoare, vampiri şi demoni; este cartea originilor. Diana îi simte forţa şi se teme că va fi atrasă încă o dată în treburile familiei Bishop, aşa că trimite manuscrisul înapoi la raft. Din păcate sau …din fericire, toate aceste făpturi mistice aud cântarea magică a volumului şi vin după el. Îl includem şi pe vampirul Matthew de Clairmont, „profesor universitar de biochimie şi afiliat secţiei de neurologie” la spitalul John Radcliffe. Sunt atraşi unul de altul; Mattthew îşi dă seama că manuscrisul e un nimic pe lângă şansa de a fi lângă Diana „-Nu ne-am întâlnit până acum, continuă el cu un accent ciudat. Era în cea mai mare parte Oxbridge, dar cu o notă catifelată pe care nu reuşeam s-o localizez. Ochii săi, care nu mă slăbeau, nu erau deloc întunecaţi, am descoperit, ci dominaţi de pupile dilatate, mărginite de fâşia subţire a unui iris cenuşiu-verzui. Atracţia pe care o exercitau era insistentă, şi m-am trezit incapabilă să privesc în altă parte” şi decide să o protejeze, ajungând chiar să se căsătorească cu ea. Vrăjitoarele sunt pe urmele tinerei noastre; o aruncă în „oubliette”, o torturează, dar ea rezistă şi zboară spre salvare.

Cei doi protagonişti încalcă legământul suprem impus de „cei mari”, de Congregaţie şi aleg să fie împreună. Au nevoie de un loc sigur şi pleacă…în trecutul secolului XVI din Londra elisabetană. Acolo urmărim mai multe faţete ale Dianei: se confruntă cu o nouă lume şi reuşeşte să i se plieze; îl înfruntă pe Philippe, tatăl lui Matthew şi îl vindecă de vinovăţie-Te-am iertat. Acum trebuie să laşi totul în urmă. Philippe îi dădu drumul şi se uită la mine. Apropie-te de el, Diana, dar mişcă-te cu grijă! Încă nu şi-a venit în fire…Soţul meu mă cuprinse în braţe şi-mi inspiră mirosul ca şi cum acesta ar fi avut puterea să-l susţină”; intră în familia unui vampir puternic ”Cu acest semn eşti renăscută, fiica mea prin jurământ legat cu sânge şi pe veci parte a familiei mele.”; învaţă tainele magiei de la cele mai mari vrăjitoare; învaţă să estompeze suferinţa chiar atunci când îşi pierde copilul. Nu se dă bătută „Dacă aş fi fost lup, pur şi simplu m-aş fi culcat la pământ şi aş fi lăsat –o pe doamnă să facă ce pofteşte, spuse Matthew alene”.
„Eşti multe, Diana, dar în nici un caz o prinţesă neajutorată”. Aţi vrea şi dumneavoastră să îi semănaţi? Este puternică şi slabă, tristă şi bucuroasă, iubită şi urâtă! Să îi urăm un călduros „LA MULŢI ANI”!!!

Alina Marinescu-Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez

Monica Ramirez a reuşit să îmi deschidă ochii şi să descoper cum este realitatea personajului Alina Marinescu. Cei care nu au aflat de ea, îi asigur că Alina este o persoană perfect normală la prima vedere, nu face vrăji, nu călătoreşte în trecut şi nu a descoperit elixirul tinereţii veşnice. Este doar o tânără rebelă talentată, frumoasă, provocatoare şi cu calităţi care stârnesc curiozitatea celor din jur. Această fiinţă mi-a dărâmat mituri şi m-a făcut să merg mai departe, să mă pregătesc sufleteşte şi să înţeleg că uneori lucrurile nu sunt ce par a fi. I-am fost alături spiritual când a simţit primi fiori ai dragostei alături de Alex Therein, bărbatul misterios care i-a apărut în cale atunci când se aştepta mai puţin. A fost prinsă în capcană, minţită, manipulată, sedusă, închisă de securitate, ameninţată cu moartea pentru ca într-un final să constate că scopul ei este să devină un asasin ce ucide la comandă. Alina este mai mult decât o femeie, ea reprezintă un tot unitar, precum un foc de armă, întotdeauna neaşteptat, însă efectul este garantat.Seria Alina MarinescuPentru cei care nu ştiu, Alina are plăceri nevinovate „preferă cafeaua cu mult lapte, muzică şi lumânări când este acasă şi un Glock de 9 mm când este în misiune pe teren. Alex iubeşte plimbările lungi şi poate lichida un om în mai puţin de cinci secunde.” Urăşte să îşi plângă de milă, munceşte până la epuizare şi nu suportă să stea într-un spital. Îşi iubeşte prietenii, îi respectă şi face tot ce se poate ca să îi sprijine când au nevoie. Visează la o familie, dar nu are nici măcar o viaţă socială, trăieşte fiecare clipă de parcă ar fi ultima. De ce a ajuns aici? Pentru că a ales să trăiască. Cine n-ar proceda la fel atunci când i se pun condiţii. Trăieşti sau mori? Soluţia este simplă, involuntar răspunzi da, vrei o şansă, vrei să te bucuri de fiecare rază de soare. Cel mai greu i-a fost să se rupă de tot ce a avea şi să afle că a fost trădată, trebuia să aleagă să lupte dacă dorea să trăiască. Zi de zi are o nouă provocare, nu este suficient să fie bună, ci să se transforme în cea mai bună. Cu ajutorul iubitului, mentorului şi călăului său, Alex, ea reuşeşte să depăşească limitele. Ajunge atât de departe încât simte că nici nu există şi chiar are dreptate, ea nu există.
“De ce să cerem luna de pe cer, când ne putem mulţumi doar cu stelele?” ― Monica Ramirez, Balanța Puterii
Alina Marinescu: „Existența mea se desfășoară în umbre. Nu exist. Sunt doar o altă fantomă într-o lume a fantomelor. M-am resemnat în fața realității, acceptând în cele din urmă că viața în cadrul organizației Elite nu este măsurată în bine și rău, ci în rata de supraviețuire. Elite este o organizaţie secretă care nu există, condusă de oameni care nu există, nu face parte din niciun serviciu de informații și nu este constrânsă de lege. Nu știu câți asasini lucrează pentru Elite, dar știu că eu sunt diferită. În mod normal, suntem instruiți în arta de a ucide, dar eu am fost antrenată pentru mai mult. Într-o altă viață aș fi dat înapoi, dezgustată în fața unei astfel de oferte, dar pe atunci eram încă Alina Marinescu. Nu trebuia să-mi asum o nouă identitate în fiecare lună.”
Alex Therein este „mentorul meu, prietenul meu, iubitul meu, fundația întregii mele distrugeri. M-a transformat în copia lui perfectă: o fantomă căreia moartea i se pare mult prea ușoară. În viața mea nu există decât două opțiuni: supraviețuiești, sau ești ucis. Acum nu mai dau înapoi. De cele mai multe ori, nu mă mândresc cu ceea ce trebuie să fac, dar mi-am asumat rolul de agent operativ într-un mod extrem de eficient. Am fost antrenată să lupt și să ucid, și o fac foarte bine.
M-am născut în România și, spre ghinionul meu, am ajuns pe lista neagră a regimului comunist. Mai rău, opiniile mele în legătură cu libertatea de exprimare au atras atenția Securității, organizație creată cu ajutor sovietic în scopul de a anihila absolut orice fel de opoziție din partea populației civile. Cea mai importantă și secretă diviziune a Securității era Secțiunea Specială de Operațiuni. SSO monitoriza activitățile dizidenților exilați care îndrăzneau să critice conducerea de la București, de multe ori recurgând la asasinate pentru a-i reduce la tăcere. Agenții operativi SSO reprezentau elita Poliției Secrete. Asasinii. Metoda preferată de recrutare era selectarea potențialilor subiecți din rândul deținuților politici condamnați la moarte. Alternativa le era prezentată de obicei în fața plutonului de execuție.
Când a fost dat ordinul pentru recrutarea mea, SSO și a aruncat în joc cel mai bun agent operativ, planul fiind unul destul de simplu: înscenare și șantaj. De la bun început, Alex Therein a fost o enigmă pentru mine. Pe cât de misterios și seducător, pe atât de letal. Procesul nemilos de antrenament la care a fost supus l a transformat într un asasin cu o expresie impenetrabilă. Alex își îndeplinește mereu ordinele fără a pune prea multe întrebări inutile. Misiunea lui a fost să mă seducă și exact asta a făcut.
M-am trezit în închisoarea politică, totul desfășurându-se după un scenariu foarte bine pus la punct. Am fost acuzată de înaltă trădare împotriva regimului comunist și condamnată la moarte, moment în care SSO a intrat în scenă pentru a mă recruta. Nu mi s-a oferit șansa de a-mi alege propriul drum în viață, ci am fost modelată într-un asasin eficient chiar de către bărbatul pe care credeam că-l iubesc. Pe parcursul procesului de antrenament, Alex a fost mentorul meu. Când am realizat magnitudinea trădării lui, mi-am distrus și ultima fărâmă de inocență prin simplul act de a ține o armă în mână. Alex m-a învățat toate metodele posibile prin care să ucid și cum să mă folosesc de orice pentru a obține ceea ce vreau. M-a învățat cum să manipulez oamenii, cum să mă port, cum să gândesc pentru a deveni asasinul perfect. Apoi m-a învățat cum să trăiesc în propria-mi piele.
Mai târziu am aflat că bărbatul pe care-l iubeam și uram în același timp era un fel de agent dublu, lucrând din umbră pentru Elite. Nu era decât o chestiune de timp până când SSO avea să descopere identitatea trădătorului care opera din interior de ceva timp, singura opțiune viabilă fiind evadarea. Așa că m-a recrutat pentru a doua oară, de data asta pentru Elite.”

După asemenea declaraţii am simţit un gol în stomac şi mi-am dorit să găsească acea clipă de linişte, să descopere calea intermediară pentru fericire, numai că viaţa unui agent secret nu există. Ei sunt maşini de îndeplinit misiuni, doar îşi fac datoria şi trebuie să respecte ordine. Nu contează ora sau ziua, ei au un singur scop: misiune îndeplinită indiferent de consecinţe. Trebuie să-şi păstreze sângele rece, să se detaşeze, să ignore şi să atingă scopul.
Doar citind, ajungi să înţelegi. Eu am ajuns la volumul 4 şi nu-mi vine să cred, fiecare îmi oferă acea doză de adrenalină, nebunie, iar Alina devine din ce în ce mai reală.
Este femeia pe care o admir, o respect şi îi doresc fericirea. Dacă o va găsi, dar şi cu ce preţ, chiar mă străduiesc să descoper sau să-mi imaginez un final fericit. Clipele minuscule răpite împreună cu Alex, după cu Marius, sunt doar mici fărâme dintr-o lume care te consumă şi te face să realizezi că eşti nimeni.
În fond, ei ca şi entităţi nu există, nu sunt menţionări că ar fi în viaţă, sunt doar simpli executanţi meniţi să asigure liniştea în lume.
Câţi astfel de oameni sunt dispuşi să sacrifice totul pentru liniştea noastră? Alina Marinescu reprezintă vibraţia celor care nu au avut şansa de a prinde viaţă cu ajutorul scrisului, ea le transmite trăirile, frustrările, tristeţea, bucuria, dar şi puterea pe care o au pentru a schimba ceva.
Sunt recunoscătoare că am descoperit-o, ştiu sigur că data viitoare când mă voi gândi la un agent secret, CIA, FBI sau de orice altă natură, voi avea habar de câte sacrificii a făcut pentru liniştea mea, a noastră, a lumii.
Respect femeilor care au avut curaj să ţină o armă în mână şi au fost nevoite să o folosească pentru apărare. Nu sunt pentru violenţă, urăsc războaiele, nu susţin asasinatele, dar când alţii ameninţă să distrugă prin atentate vieţile a unor oameni, cineva trebuie să ia măsuri.

Să trăim fiecare clipă, să ne bucurăm de momentele unice din viaţa noastră, să avem curaj să luptăm, să fim altfel. Nu trebuie să ai puteri supranaturale sau un pistol în mână pentru a dovedi că a fi femeie este un privilegiu. Să îndrăznim să ne respectăm şi să nu uităm că împreună putem face lumea mai bună.  Fiţi mândre că sunteţi iubite, mame, bunici, străbunici. Fiţi mândre că existaţi.

 Echipa No Name

Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

Pentru noi, iubitorii de cărți, scriitoarele joacă un rol important, căci reușesc de fiecare dată să ne facă viața mai frumoasă, să ne aducă zâmbetul pe buze prin cuvintele pe care le aștern pe hârtie. După o zi obositoare, ce poate fi mai potrivit decât o carte bună pentru relaxare și eliberarea de stresul cotidian? Nimic, evident. De aceea ne-am decis să vă prezentăm 4 scriitoare care ne-au marcat, care ne-au fascinat cu cărțile lor, sperând ca astfel să le putem mulțumi. La mulți ani tuturor femeilor, scriitoare sau nu! Să fiți iubite, căci meritați asta din plin!

Charlotte Brontë1. Adelina: 

Charlotte Brontë

Charlotte Brontë (21 aprilie 1816 – 31 martie 1855), cea mai mare dintre cele trei scriitoare ale familiei Brontë obişnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell în scrierile sale, dat fiind că la vremea aceea scriitorii de gen feminin întâmpinau numeroase prejudecăţi. Cea mai cunoascută carte a sa este “Jane Eyre”. De recunoaştere şi apreciere s-au bucurat de asemenea “Shirley”, “Villette” şi “Profesorul”, deşi succesul acestei din urmă cărţi a survenit abia la doi ani după moartea autoarei şi după ce fusese respinsă de la editare de 11 ori pe timpul vieţii.
În familia Brontë destinele par să fi fost inevitabil marcate de boală şi tragedie; din cei şase copii ai familiei, toţi decedează devreme. Mama însăşi decedează la numai un an după naşterea mezinei, Anne. Totuşi, ca o compensare, viaţa a înzestrat pe toate cele trei surori Bronte cu darul priceperii în ale scrisului, iar posteritatea beneficiază de frumoasele roade ale muncii lor, cu atât mai preţioase, poate.

Dacă este să fac o comparaţie cu primul roman al lui Charlotte, Profesorul, sau chiar şi cu cel mai de succes, Jane Eyre, aş spune că între stilul sau şi al lui Emily (La răscruce de vânturi ) diferenţele sunt semnificative. În vreme ce prima este mult preocupată de reguli morale, conduită, principii, Emily scrie despre iubirea care arde, despre pasiunea care macină, despre personaje extrem de temperamentale şi puternice.
“Respectul se pune la temelie, afecţiunea la parter, dragostea la etaje. (…) Interesul va fi cimentul care va uni toate pietrele între ele.” (Profesorul) – este un citat care o dezvăluie, aş zice, destul de bine pe Charlotte.
Profesorul, prima opera narativă a celebrei romanciere, a fost scrisă în anul 1845 şi are la baza secvenţe din experienţă de viaţă proprie în oraşul Bruxelles, unde a studiat limba franceză. Romanul se înscrie fără echivoc în rândul creaţiilor clasice ale literaturii engleze furnizând cititorilor tipologii umane bine conturate, reuşite analize morale şi psihologice .
În el găsim detaliu, descriere, analiză psihologică, tonalităţi alb-negre, mesaj social, décor şi atmosfera tipic-englezească. Ceea ce stă frumos rânduit în celelalte cărţi ale sale, sau ale surorilor, va las să descoperiţi singuri. Desigur, dacă va încadraţi în categoria celor pasionaţi de literatură clasică englezească (cum este şi cazul meu).

2. Cosmin:

Deborah Harkness (n. 5 aprilie 1965)

Am făcut cunoștință cu Deborah în urmă cu ceva timp când am citit “Cartea pierdută a vDeborah-Harknessrăjitoarelor” și “Școala nopții”. Primele 2 volume ale magnificei serii fantasy “All Souls” m-au fascinat, savurândule pagină cu pagină. Povestea de dragoste dintre Diana Bishop – vrăjitoare, istoric și alchimist, și Matthew Roydon (de Clermont) – vampir, om de știință, este încântătoare, cu suspans, primejdii și romantism la tot pasul. Aștept cu nerăbdare să citesc și “Cartea vieții”, deși voi avea o urmă de regret că am terminat această trilogie superbă… Dacă nu le-ați citit până acum, nu mai așteptați!
Deborah Harkness este ea însăși profesor universitar și istoric al University of Southern California. A fost inclusă în programe prestigioase, precum Fulbright și Guggenheim, și a primit, de asemenea, o bursă de la National Humanities Center. Cea mai recentă lucrare universitară a ei este o cercetare despre Londra elisabetană și revoluția științifică. Cert este că are foarte mult talent, este sensibilă, profundă, reușind să-l teleporteze pe cititor în trecut. Eu îmi doresc să urmeaz aceeași carieră ca a ei și, cine știe, poate voi reuși cândva s-o cunosc personal pe Deborah Harkness și să-i cer un autograf.
Doresc să împărtășesc cu voi câteva fragmente din cărțile ei pentru a vă convinge de măiestria cu care mânuiește condeiul:
“Timpul pe care îl petrecusem cu mama mea fusese prea scurt, însă în șapte ani mă învățase multe. Îmi aminteam dragostea ei necondiționată, îmbrățișările ce păreau să cuprindă zile întregi și felul în care avea mereu dreptate atunci când eu simțeam nevoia asta. Era așa cum spusese Matthew: copiii au nevoie de dragoste, de o sursă sigură de confort și de un adult dornic să-și asume răspunderea pentru ei. Era vremea să încetez în a trata sejurul nostru aici ca pe un seminar avansat în tainele Angliei shakespeariene și să-l recunosc drept ultima și cea mai bună ocazie pentru mine de a pricepe cine sunt, altfel încât să-mi pot ajuta copilul să-și înțeleagă locul în lume.”
“Aceasta a fost ultima licărire a lui Mathew Claimont, omul de știință modern, pe care aveam s-o mai văd. Bărbatul ce se îndrepta spre ușă nu mai era un profesor universitar la Oxford, ci un prinț renascentist. Om de știință. Vampir. Războinic. Spion. Prinț. M-am întrebat ce avea să-mi mai dezvăluie călătoria noastră despre bărbatul complicat cu care mă căsătorisem.”
Eu l-am măsurat scurt din cap până-n picioare, dar ochii lui erau aţintiţi asupra mea. Din partea opusă a încăperii, păreau negri ca noaptea, privind fix în sus de sub sprâncenele groase, la fel de negre; una dintre ele ridicată într-o curbă care sugera un semn de întrebare. Chipul lui era într-adevăr izbitor – cu toate planurile şi suprafeţele bine definite, cu pomeţi înalţi întâlnind sprâncenele ce îi adăposteau şi-i umbreau ochii. Deasupra bărbiei se zărea una dintre puţinele trăsături care lăsau loc pentru blândeţe – gura mare, care, la fel ca şi mâinile prelungi, părea lipsită de sens.”
“Ţine minte, Diana: Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul. Este emoţia fundamentală care stă la baza artei şi a ştiinţei autentice. Cine nu ştie asta şi nu se mai poate minuna, nu mai poate fi uimit, e ca şi mort, iar ochii săi sunt înceţoşaţi.”
“În bezna luminată de lumânări a dimineții de Crăciun, am simțit forța tăcută a iubirii împărtășite. Nu mai eram un meteor singuratic ce se mișca prin spațiu și timp, ci devenisem parte a unui complex sistem planetar. Trebuia să învăț cum să-mi păstrez propriul centru gravitațional în vreme ce eram smucită încoace și încolo de astre mai  mari și mai puternic decât mine. Altfel Matthew, familia de Clermont, copilul nostru, dar și Congregația riscau să mă arunce de pe orbită.”

3. Sorina:

Rodica Ojog-Brașoveanu (28 august 1939 – 2 septembrie 2002)

Rodica Ojog-BrașoveanuO scriitoare română de excepție, o femeie avant-la-lettre. Asta a fost Rodica Ojog-Brașoveanu, o scriitoare înaintea vremii ei. Însăși ea spune că dacă s-ar fi născut într-o țară mai din Vestul Europei, altfel ar fi stat lucrurile. „Ca adolescentă, am oftat tot timpul că m-am născut aici şi nu la vreo trei mii de kilometri mai spre Vest.” [1]. Și eu îndrăznesc să spun că dacă s-ar fi născut la vreo 3000 de kilometri mai spre Vest, opera sa ar fi fost recunoscută în toată lumea, dar în același timp, țara noastră ar fi pierdut o scriitoare valoroasă.
Născută la 28 august 1939, în București, a învățat primii ani la Maison des français, lucru ce i-a influențat romanele, în care se găsesc referiri la acea instituție. A copilărit într-o casă din zona parcului Izvor de astăzi, din apropierea fostei Operete. Locuința a fost aleasă strategic de tatăl său, avocat, pentru a fi aproape de Tribunal. Scriitoarea declară că nu a avut o copilărie fericită, din cauza perioadei istorice tulburi. Venind comuniștii la putere, familia a avut de suferit. De altfel, perioada preferată a Rodicăi Ojog-Brașoveanu este cea interbelică, lucru evidențiat în scrierile sale. „La belle époque”, cum se spune.
S-a înscris la Facultatea de Drept, urmându-și tatăl, dar încă o dată, nedreptatea regimului comunist s-a revărsat asupra ei. În 1956, a fost arestată și exmatriculată, pe motiv că ar fi colaborat cu susținătorii revoltei anticomuniste din Ungaria. Pentru a putea fi readmisă la facultate, a trebuit să se reabiliteze prin muncă un an la fabrica de medicamente Galenica. Până și acea experiență este inclusă în opera ei literară, în povestirea Două drepte paralele din volumul Grasă și proastă. A profesat doar șapte ani ca avocat, dedicându-se apoi scrisului. Foarte sinceră, într-un interviu, la întrebarea dacă i-a plăcut să exercite profesia de avocat, a răspuns „Nu”. O plictiseau cazurile mărunte, în care oamenii se certau pe un W.C. la comun.
A fost căsătorită de două ori: prima dată, pe când era foarte tânără, cu un artistocrat neamț din Timișoara, care nu admitea ca soția lui să muncească. Însă ea, avant-la-lettre cum era, s-a despărțit de el, urmându-și drumul. Cum ea însăși a spus, prefera o mansardă pe Calea Victoriei decât un castel în Timișoara, departe de freamătul Capitalei.
Cel de-al doilea soț a fost Cosma Brașoveanu, actor și scriitor. Cel care a îndemnat-o să scrie. Deci și lui trebuie să-i fim recunoscători. Pentru că a văzut potențialul literar al soției sale, pentru că a îndemnat-o să se afirme, pentru că a încurajat-o să încerce un domeniu nou, nu ca primul soț, care nu i-a înțeles dorința de afirmare și independență. Pentru că în parte, și datorită lui citim azi cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu.
De ce o admir pe Rodica Ojog-Brașoveanu? Pentru că și-a urmat cu tenacitate scopurile, deși se autocaracteriza drept o persoană „comodă”. Pentru că a fost o luptătoare, afirmându-se într-o perioadă în care rolul femeii în societate era minimalizat. Din fragedă tinerețe, nu s-a lăsat învinsă de nedreptăți și de mediocritatea unora. A luptat pentru ce a vrut: arestarea și exmatricularea nu au demoralizat-o, din contră, aș zice că au determinat-o și mai mult să-și atingă scopul. Nu s-a dat în lături de la a fi muncitoare necalificată în fabrică, pentru a se reabilita și a se putea înscrie din nou la facultate. Ea, educată la Maison des français și soția unui aristocrat. Mai mult, nu a ezitat să-și înfrunte soțul pentru a realiza ceea ce-și dorea, chiar cu prețul separării. Sunt convinsă că altă femeie s-ar fi adâncit în confortul castelului din Timișoara, ascunzându-se în spatele soțului aristocrat, decât să aleagă greutățile de zi-cu-zi, mai ales în acea epocă.
Deși a făcut multe sacrificii pentru a termina facultatea și a profesa ca avocat, nu a ezitat să renunțe la această activitate, înlocuind-o cu ceea ce-i plăcea cu adevărat: scrisul. Încă o dată, nu s-a complăcut într-o situație din obișnuință sau inerție.
De ce mai îmi place de ea? Pentru că iubea viața în toate formele ei. Îi plăceau locurile elegante, petrecerile, viața de noapte. De fapt, sursa de inspirație pentru personajele ei erau, după cum a declarat, barurile. Scriitoarea mergea prin baruri, observa comportamentul uman și îl transpunea pe hârtie.
„- Ce le-ați reproșa semenilor dvs.?
– Mitocănia care deranjează și faptul că – iar eu văd aici o epocă si o manieră – jaboul, evantaiul si gavota au fost definitiv îngropate.” [1]
Da, trebuie să fi fost o doamnă foarte distinsă și elegantă…

4. Laura:

Lavinia Călina (n. 13 decembrie 1989) – Femeie, prietenă, scriitoare

Este luna Martie și dintr-un motiv încă neînțeles de mine, timp de 31 de zile vorbim despre femei, despre frumusețea, delicatețea și blândețea ei. Nu e rău, dar așa cum am spus mai sus, nu știu de ce vorbim despre ele doar acum, doar pentru o perioadă de timp limitată. Nu am înțeles niciodată de ce avem nevoie de o zi specială pentru iubire, pentru femeie, pentru copil, pentru suflet, pentru viață.Lavinia_Calina
Sau poate eu sunt cea ciudată (în sensul bun, evident), cea care simte și crede faptul că ființa umană nu mai are nevoie de anumite motive și anumite ocazii pentru a se sărbători, pentru a acorda atenția, pentru a se valorifica și a știi care îi este adevărata valoare.
De mică m-am simțit cel mai ciudat copil din Univers. Și cred că ciudată am rămas și voi rămâne mereu. Dar de curând am cunoscut în mediul virtual o tânără ciudată (în cel mai bun sens al cuvântului) și înteresantă, care mi-a atras atenția și mi-a trezit curiozitatea.
Toți oamenii s-au născut puternici, dar femeile sunt de câteva ori mai puternice și nu se dau în lături de la nimic.
Cred cu tărie că, dintre femeie și bărbat, cea care este întotdeauna puternică și mereu renunța ultima – dacă renunță vreodată, este femeia. Am asemănat femeia întotdeauna cu un copac – stă drept în bătaia vântului, are rădăcina puternică și e mai greu de pus la pământ. Exact așa este femeia.
Un exemplu de femeie puternică este Lavinia Călina. Cel puțin pentru mine, ea este una din milioanele de femei de la care aș avea oricând ceva de învățat, ceva de apreciat și de iubit.
Deși s-a născut în 1989, și mulți tind să o eticheteze ca fiind copil visător, eu o consider și o tratez ca ceea ce este: o femeie care știe întotdeauna ce vrea, care muncește și luptă pentru ceea ce își dorește, dar și o femeie care are încredere totală în forțele proprii
Pe Lavinia am simțit că o cunosc de o viață. Mi-a fost dragă din prima secundă în care am vorbit cu ea și m-a cucerit imediat prin felul ei de a fi, prin simplitate, umor, zâmbet, prin bunătate. Dar și prin sinceritate pe care o caracterizează.
Deși suntem atât de diferite, eu și Lavinia ne înțelegem foarte bine. De ce? Pentru simplul fapt că ne acceptăm una pe alta exact așa cum suntem. Deși suntem atât de diferite și de departe una de alta, sunt multe lucruri care ne leagă, multe ne aduce mai aproape sufletește, ba chiar gândim la fel și simțim la fel.
De când o numesc prietenă, abia apoi scriitoare, cred că avem multe lucruri în comun care ne sudează prietenia. Amândouă iubim viața în cele mai ciudate moduri și nu ne sfiim să arătăm asta tuturor, indiferent de consecințe. Suntem două ciudățele pentru că:
– Citim pe bandă rulantă și vorbim/scriem despre cărți. Asta e ciudățenia extremă;
– Respectăm oamenii și părerile lor despre noi/munca noastră și nu vrem să schimbăm opiniile elor care nu gândesc la fel ca noi;
– Râdem mult și molipsim și pe ceilalți cu râsul nostru colorat;
– Punem accentul pe valoarea omului, nu pe cum arată omul;
– Ea scrie cărți minunate, eu visez să scriu cel puțin o carte în viața asta;
– Visăm la o lume mai bună, mai frumoasă;
Lavinia a scris până acum trei cărți, scrie și acum și o încurajez să nu se lase niciodată de scris, căci România ar pierde un autor român contemporan de valoare. Da, o mare valoare și subliniez valoare, ca să fie și mai clar pentru toată lumea, spre disperarea celor care au o altă părere.
Ultimul avanpost, Zona Zero sau Copiii întunericului sunt modul în care Lavinia Călina lasă ceva frumos și util în urma ei.  Sunt doar primele trei cărți pe care le am în bibliotecă, dar sunt sigură că vor fi mult mai multe, căci un asemenea talent nu se poate irosi.
Lavinia Călina este primul autor a cărui cărți le voi recomanda fără să mă plictisesc și le cumpăr fără să stau pe gânduri, fără să țin cont de prețul lor, de titlul pe care îl vor avea sau de subiectul abordat. Voi cumpăra toate cărțile semnate Lavinia Călina, chiar dacă, să spunem, va scrie o carte despre cele mai rar întâlnite roci pe Terra. Nu contează. Atâta timp cât aceasta este scrisă de ea, acea carte se va aflașiîn biblioteca mea.
O apreciez pe Lavinia Călina, o prețuiesc, pe ea, și prietenia care le leagă. Și dacă se mai întreabă cineva de ce o laud mereu? Voi răspunde clar și scurt: O laud și o susțin pentru că merită și o iubesc mult.

Echipa Fantastică

by -
9

Să ne reamintim de… Aristotel

Aristotel ( 384 – 322 iHr )
Locul naşterii lui Aristotel unul dintre cei mai mari filozofi ai Grecie antice, este Stagira, aflată pe ţărmul Marii Egee. Tatăl marelui filozof era medic la curtea regelui Midas al II -lea, bunicul săAristotel (2)u find Alexandru Macedon. La vârsta de 17 ani a sosit la Atena şi a început să frecventeze Academia lui Platon, rămânând aproape de aceasta timp de 20 de ani.. Controversele dintre Aristotel şi Platon sunt cunoscute şi azi, el fiind singurul elev care a avut curajul de a se contrazice cu acesta. Platon a afirmat despre Aristotel că loveşte în el precum mânzul loveşte în mama lui. Aristotel a avut un respect nemărginit pentru Platon şi îl preţuia foarte mult, dar a văzut punctele vulnerabile ale teoriei sale despre lumea ideilor şi a lucrurilor. Celebra vorbă a lui Aristotel “Platon îmi este prieten, dar adevărul îmi este mai drag” ne vorbeşte despre aceste contraverse.
“Deşi bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia şi a dezvoltat-o, putându-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filozofice ca Metafizică, Logica formală, Retorică, Etică. De asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.”
Aristotel (1)Înainte de a se întoarce în Atena unde a întemeiat prima şcoală de filozofie denumită Liceul, Aristotel a fost pentru o perioada de 4 ani educatorul lui Alexandru cel Mare. Acesta spunea despre filozof următoarele ”Îl consider pe Aristotel egalul tatălui meu, fiindcă dacă tatălui meu îi datorez viaţă, lui Aristotel îi datorez tot ce dă vieţii un preţ.”. “Liceul (Lykeion sau şcoala peripatetică), şcoală ce va rivaliza cu Academia lui Platon este locul unde a predat timp de treisprezece ani şi unde îşi va continua neobosit cercetările.” Moartea subită a lui Alexandru cel Mare, elevului şi protectorului lui Aristotel a stârnit o revoltă, iar filozoful a fost învinuit de blasfemie. Fără să mai aştepte procesul, Aristotel părăseşte Atena, la puţin timp după această moare pe insula Eubeea.
Cele mai cunoscute dintre scrierile sale sunt: Metafizică, Protreptic, Analitică Prima, Analitică Secundă, Topica, Categoriile, Despre interpretare, Respingeri sofistice. Lui Aristotel îi aparţine şi primul tratat psihologic. În afară de ştiinţă a contribuit în domenii că etică, logică, muzică, poezie, politică, şi teatru.
Vă prezint câteva dintre citatele marelui filozof:
“Zgârciţii adună ca şi când ar trăi veşnic; risipitorii risipesc ca şi când ar trebui să moară.”
“Speranţa este visul celui treaz.”
“Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri.”
“Cel mai bun prieten este doar acela care, când ne doreşte binele, ni-l doreşte de dragul nostru, chiar dacă nimeni nu o află.”
“Ce îmbătrâneşte repede? Recunoştinţa.”
“Virtutea morală o dobândim prin obişnuinţă.”
“Ceea ce avem de învăţat să facem; învăţăm făcând.”
“Egalitatea e sufletul prieteniei.”
“Omul cinstit nu face niciodată de bunăvoie ceva rău.”
“Cel blând nu înclină spre răzbunare, ci mai mult spre iertare.”
“Omul să-şi îngăduie a spune numai ceea ce îi place lui însuşi să asculte.”
“Frumuseţea este darul lui Dumnezeu.”
“Adevărul este bun şi lăudabil.”
“Cine este prieten cu toţi, nu este prietenul nimănui.”
“Antidotul pentru cinci duşmani constă într-un prieten.”
“E mai puternic cel care îşi învinge poftele decât duşmanii: într-adevăr, lucrul cel mai greu e să te învingi pe ţine.”
“Cel mai bun dar pentru muritori e sănătatea; apoi vin bujorii cei fără de pereche ai frumuseţii; în rândul al treilea e bogăţia, dar cea necartita şi neblamata de nimeni, iar în al patrulea rând să-ţi petreci cu prietenii ceasul tinereţii.”
“Că să eşuezi poţi s-o faci în multe feluri în timp ce pentru a reuşi ai o singură opţiune.”
“Sufletul nu gândeşte niciodată fără o imagine.”
“Memoria este scribul sufletului.”
“Homer i-a învăţat pe ceilalţi poeţi arta de a spune minciuni cu îndemânare.”
“Curajul este prima din calităţile omului, pentru că este calitatea care le garantează pe celelalte.”
“Scopul omului înţelept nu este de a-şi asigura plăcerea ci de evita durerea.”
“ Cele serioase se numicesc prin ras, iar râsul prin seriozitate”
“Într-o zi, lui Aristotel i s-a reproşat că a dat de pomană unui om cu o purtare rea, la care învăţatul a răspuns: Eu nu dau purtării, ci omului”
“Învăţătura e cel mai bun bagaj pentru bătrâneţe “

Vă mulţumesc că a-ţi fost alături de mine în acesta mică incursiune în vremea de mult apusă a începuturilor literaturii !
                                        

Cu drag, Iliuţa!

Surse foto: pinterest.com

by -
16

Cereri în căsătorie de prin cărţi şi lume adunate

După cum ştiţi în această lună echipa noastră s-a împărţit în trei mini echipe fiecare având câte o temă (Echipa Fantastică, Echipa Romantică si Echipa Iubirii). Am ajuns şi la sfârşitul lunii iubirii, şi cum este mai frumos să încheiem periplul nostru virtual prezentat până acum (Cupluri romantice, Destinaţii Romantice) decât cu, Cereri în căsătorie. Cereri în căsătorie adunate de prin cărţi, mondenităţi, etc. Ne-a fost extrem de greu să alegem ce să prezentăm, asta pentru că sunt extrem de multe cereri în căsătorie prin cărţi, unele inedite, altele emoţionante, profunde. Le-am adunat şi ne-am dat seama că aveam material pentru un roman. A trebuit să ne limităm pentru un articol şi să alegem ceva, dar pe care? Atunci, am recurs la singura soluţie de compromis: tragerea la sorţi. Poate că nu sunt cele mai concludente cereri, dar dacă asta am extras din joben, asta rămâne.

                                                                                     Cărţi

Eclipsa de Stephenie Meyer

Edward Cullen şi Bella Swan

Eclipsa de Stephenie Meyer

Am întins mâna după inel, dar degetele lui lungi mă depăşiseră. Îmi lua mâna stânga într-a lui şi puse inelul pe inelar, îmi ridică mâna şi am examinat amândoi cum se vedea ovalul strălucitor pe pielea mea. Nu era chiar atât de groaznic cum am crezut să-l am acolo.
— Perfect, spuse el indiferent. Ce bine – nu mai trebuie să fac un drum la bijutier. Simţeam emoţia puternică ce ardea dincolo de tonul relaxat al vocii lui şi m-am uitat la el. Era şi în ochii lui, vizibilă, în ciuda nonşalanţei pe care o afişa cu grijă.
— Îţi place, nu? am întrebat eu suspicioasă, fluturându-mi degetele şi gândindu-mă ce păcat că nu-mi rupsesem mâna stânga. El ridică din umeri.
— Da, spuse el încă relaxat. Îţi vine foarte frumos. M-am uitat în ochii lui, încercând să descifrez sentimentele care mocneau în scânteierea lor. Se uită şi el, iar prefăcătoria relaxată se evaporă. Strălucea – chipul lui de înger radia de bucurie şi victorie. Era atât de glorios că îmi taie respiraţia. Înainte să apuc să-mi trag răsuflarea, el deja mă sărută cu buzele triumfătoare. Eram deja pierdută când şi-a pus gură la urechea mea să-mi şoptească ceva – dar respiraţia lui era la fel de neregulată ca şi a mea. — Da, îmi place. Habar nu ai cât îmi place. Am ras, înecandu-mă puţin.
— Te cred.
— Te superi dacă fac ceva? murmură el cu braţele şi mai strânse în jurul meu.
— Orice vrei. Dar îmi dădu drumul şi se îndepărtă.                                                                                                   — Orice în afară de asta, m-am plâns eu. El mă ignoră luându-mă de mâna şi trăgându-mă şi pe mine jos din pat. Rămase în faţa mea cu mâinile pe umeri şi chipul serios.                                                                                       — Acum, să facem asta cum trebuie. Te rog, dar te rog, ţine minte că deja ai fost de acord cu asta, aşa că nu-mi strica momentul.
— Vai, nu, am oftat când s-a aşezat într-un genunchi.
— Fii cuminte, murmură el. Am tras adânc aer în piept.
— Isabella Swan? Se uită în sus la mine printre genele lui imposibil de lungi, ochii lui aurii fiind blânzi şi arzători în acelaşi timp. Făgăduiesc să te iubesc pentru totdeauna – în fiecare zi din eternitate. Vrei să fii soţia mea? Multe lucruri îmi stăteau pe limba, unele dintre ele neplăcute, iar altele mai sentimentale şi mai romantice decât s-ar fi aşteptat Edward de la mine. Decât să mă fac de râs am şoptit:
— Da.
— Mulţumesc, spuse el simplu. Îmi lua mâna stânga şi-mi sărută fiecare deget înainte să sărute inelul care era acum al meu.”

Iubeşte-mă în zori Lisa Kleypas 

Kevin Merripen şi Win Hathaway 

Iubeste-ma in zori de Lisa Kleypas

Luându-I capul în mâini, privi în ochii ei larg deschişi şi spuse doar trei cuvinte. Dar acestea explicau tot ce făcuse şi tot ce intenţiona să facă.
– Eşti a mea.
– O ridică cu uşurinţă, o aşeza pe umărul lui puternic şi o scoase afară din camera.
– Win închise ochii supusă şi tremurând. Scoase câteva suspine, prin căluşul care îi astupă gură, nu de nefericire sau frică, ci de o uşurare sălbatică. Acesta nu era un act impulsiv. Era un ritual. Era felul ţigănesc de a face curte, ca în vechime, şi nu cu jumătăţi de măsură. Era răpită şi sedusă.
– În sfârşit.”

“Te iubesc se gândi el uitându-se la Win. Iubesc fiecare bucăţică din ţine, fiecare gând şi cuvânt…întregul pachet complex şi fascinant al lucrurilor din care eşti formată. Te vreau cu zece feluri diferite de nevoi deodată. Iubesc toate anotimpurile tale, felul în care eşti acum, gândul cât de frumoasă vei fi în decadele ce vin. Te iubesc pentru ce eşti răspunsul la fiecare întrebare, pe care inima mea poate să o pună.”

Cartea pierdută a vrăjitoarelor de Deborah Harkness

Cartea pierduta a vrajitoarelor de Deborah Harkness

O cerere în căsătorie în stilul vampirilor care atunci când îşi aleg partenerul de viaţă îl înseamnă, acest lucru fiind echivalentul unui jurământ de credinţă !

“Gura să plutea deasupra gurii mele. Fusese luat prin surprindere. Mâinile mele alunecară mai jos, cuprinzându-i posesiv spatele, iar lui i se taie din nou răsuflarea până când începu să toarcă.
— Diana, începu el, cu o nuanţă de prudenţă în voce. Sărutul meu îi ceru detalii. Singurul răspuns al lui Matthew a fost să mă sărute şi el. Îmi mângâie gâtul în zona în care se simţea pulsul, apoi lasă mâna să-i alunece până când îmi cuprinse sânul stâng, mângâind acum ţesătură de deasupra porţiunii sensibile de piele dintre braţul şi inima mea. Ţinându-şi cealaltă mâna pe talia mea, mă lipi şi mai tare de el. După o vreme îndelungată, îşi slabi strânsoarea atât cât să poată vorbi.
Eşti a mea acum. Buzele mi-erau prea amorţite că să pot răspunde, aşa că am dat din cap şi am continuat să-l ţin strâns.
El mă privi fix.
— N-ai îndoieli?
— Niciuna.
— Din clipă asta, suntem una. Înţelegi?
— Cred că da. Înţelegeam cel puţin că nimeni şi nimic n-aveau să mă ţină departe de Matthew.
— N-are nici cea mai vagă idee.”

Mândrie şi prejudecată de Jane Austen

Elizabeth Bennet şi domnul Darcy

Mandrie si prejudecata de Jane Austen.jpg“Complet uluită, îl văzu pe domnul Darcy intrând. Acesta începu imediat s-o întrebe grăbit despre sănătate punând vizita lui în seama dorinţei de a afla cum se simte ea mai bine. Elizabeth îi răspunse cu o politeţe rece. Domnul Darcy lua loc câteva clipe, apoi, ridicându-se, merse de colo până colo prin camera. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici un cuvânt. După o tăcere de câteva minute, Darcy veni în faţă ei şi, foarte tulburat, începu astfel:

– Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă mărturisesc admiraţia şi dragostea mea arzătoare.

Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se roşi, deveni bănuitoare şi rămase tăcută. El lua totul drept o suficient încurajare şi îi mărturisi, în continuare, tot ce simţea şi simţise de mult pentru ea. Vorbi frumos dar, în afară de simţămintele inimii, mai erau şi altele de menţionat şi nu fu mai elocvent pe tema afecţiunii lui decât pe aceea a mândriei. Conştiinţa inferiorităţii ei şi a faptului că – aceasta însemna o degradare pentru el, obstacolele reprezentate de familie, care pune întotdeauna raţiunea înaintea sentimentului, fură dezbătute cu căldură datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită să-i susţină cererea.

                                                            Sărutul sorţii Mary Jo Putney

                                                          Duncan Macrae şi Gwynne Owens

– Da, sunt un bărbat şi îmi place frumuseţea feminină, dar sunt totodată un Protector. Când ne-arn. întâlnit, am văzut nu numai frumuseţea ta, ci şi inteligenţa, integritatea şi căldura ta. Am ştiu la fel de sigur cum ştiu forma vântului că, dacă îmi faci onoarea de a-mi da mâna ta, voi fi fermecat şi îndrăgostit pentru tot restul vieţii noastre. Ea se înroşi, privind în altă parte. De această dată linia fină a gâtului şi profilul ei îi făcură inima să bată mai repede. Ar fi putut crede că îl tachina intenţionat cu frumuseţea ei, ca să îl chinuiască, doar că un asemenea comportament nu îi era deloc caracteristic lui Gwynne. Prin camera se învârteau curenţi ciudaţi, iar conversaţia lor nu urma cursul pe care îl aşteptase el. Stapânindu-se vizibil, se întoarse cu faţa la el.

– Eşti în continuare sigur că mă vrei pe mine, şi doar pe mine, să îţi fiu soţie? Nu înţelese ce sens avea întrebarea, dar pulsul începu să i se accelereze.

-Sunt sigur.

-Atunci, dacă îţi doreşti… mă voi căsători cu tine. Cuvintele ei îl ameţiră. Probabil că dormea. Era singura explicaţie. Dar lumea era prea distinct de reală pentru un vis. Putea simţi briza printre copacii lui Lady Bethany şi putea să numere bătăile rapide din gâtul zvelt al lui Gwynne.

– Dacă vorbeşti serios… Da, de o mie de ori, da.

                                                              Pe aripile vântului Margaret Mitchell

                                                                        Rhett Butler şi Scarlett

-Te-am dorit întotdeauna, Scarlet, din prima zi când te-am văzut la Doisprezece Stejari, atunci când ai aruncat cu vasul acela şi ai înjurat, dovedind că nu eşti o doamnă. Te-am dorit întotdeauna şi mi-am zis că într-o zi într-un fel sau altul, te voi avea. Dar întrucât Frank şi cu tine aţi făcut ceva avere, îmi dau seama că persoana mea nu te mai atrage pentru eventualitatea de a-ţi împrumuta bani sau a-ţi oferi garanţii. Aşa încât îmi dau seama că va trebui să te iau în căsătorie.

-Rhett Butler e vreuna dintre glumele tale mârşave ?

Eu îmi deschid inima şi tu vii cu bănuieli! Nu, Scarlett e o declaraţie de cea mai bună-credinţă…. Plec mâine pentru mai mult timp şi mă tem că, dacă aştept până mă întorc, te măriţi între timp cu altcineva care are ceva bani. Aşa încât mi-am spus: “De ce să nu mă ia pe mine împreună cu banii mei ? Zău, Scarlett, nu pot s-o duc aşa toată viaţa, aşteptând să te prind între doi soţi.”

                                                                      Amnezie de Judith McNaught

                                                     Stephen Westmoreland conte de Langford – Sheridan

-Vreau să-mi dăruieşti fiice cu păr ca al tău şi cu firea ta, spuse el începând enumerarea motivelor şi dorinţelor, vreau ca fii mei să aibă ochii şi curajul tău. Acum, dacă tu nu vrei aceleaşi lucruri, dă-mi altă combinaţie care-ţi este pe plac şi îţi voi mulţumi cu umilinţă pentru a-mi dărui orice copil se va naşte.

Sheridan se simţi inundată de bucurie, durerea copleşind-o.

Vreau să-ţi schimb numele, zise el surâzând tandru, ca să nu mai fie niciodată vreun dubiu despre cine eşti sau a cui eşti. O mângâie pe braţe de sus până jos privind-o direct în ochi. Vreau să am dreptul de a dormi în acelaşi pat cu tine în această noapte şi în toate nopţile care vor urma de acum încolo. Vreau să te aud gemând în braţele mele şi vreau să mă trezesc între ale tale. O mângâie încet pe obraz ştergându-i lacrimile de la colţurile ochilor. Mai presus de toate vreau să te aud spunâdu-mi “te iubesc“ în fiecare zi din viaţa mea.

  MondenSeal si Heidi Klum

Seal şi Heidi Klum

“Poate fi considerată una dintre cele mai spectaculoase cereri în căsătorie. Cântăreţul Seal şi-a demonstrat ingeniozitatea şi şi-a surprins iubita cu o cerere în căsătorie absolut specială. Heidi Klum a fost cerută de soţie în Munţii Stâncoşi canadieni (Munţii Rockies din Canada) într-un iglu.Seal m-a dus cu elicopterul. Avea construit un iglu, în care pregătise totul: un pat cu cearceafuri în interiorul iglului, petale de trandafiri peste tot, lumânări… Foarte, foarte romantic”, a mărturisit ulterior fotomodelul pentru Marie Claire.”

Mariah Carey si Nick CannonMariah Carey şi Nick Cannon

“Una dintre cele mai pretenţioase dive din showbiz-ul internaţional, Mariah Carey are un noroc fantastic şi în dragoste. Celebra cântăreaţă a primit nu una, ci două propuneri de căsătorie din partea actualului ei soţ, rapperul Nick Cannon. Potrivit spuselor lui Mariah Carey, ambele cereri în căsătorie au farmecul lor şi au impresionat-o în cel mai frumos mod. Prima cerere în căsătorie a avut loc în 2008, pe acoperişul apartamentului lor din New York, unde a primit un inel cu diamant de 17 carate, ascuns într-o cutie cu bomboane, iar a două a avut loc în aceeaşi zi, de data aceasta în aer liber, în timpul unei plimbări cu elicopterul. “Am fost poreclită Cenuşăreasa, iar lumea ajunsese să-mi spună că ceea ce mi se întâmplă mie nu se întâmplă şi în viaţă reală”, povestea cântăreaţa pentru Elle.’’

Tori Spelling şi Dean McDermott

“Frumoasa actriţa Tori Spelling, cunoscută datorită serialului “Beverly Hills, 90210”, a avut prilejul să aibă o cerere în căsătorie de poveste. Propunerea de vis a venit din partea actorului Dean McDermott, actualul ei soţ. Actriţa a fost cerută de soţie în Ajunul Crăciunului, în timpul unei plimbări cu trăsura într-o pădure decorată în detaliu, cu beculeţe şi ornamente de Crăciun, când Dean i-a oferit un superb inel cu diamant şi safire. “Suntem foarte îndrăgostiţi şi abia aşteptăm să ne începem viaţă împreună”, declarau atunci cei doi.’’

                                              Obiceiuri de căsătorie în Grecia Antică

“Merele au fost asociate mult timp cu dragostea şi căsătoria. În Grecia Antică, mărul constituia o cerere în căsătorie. Tânărul îi aruncă alesei lui un măr, şi dacă ea îl prindea însemna că acceptă cererea în căsătorie.”

 Obiceiuri de căsătorie la chinezi

“Datorită teritoriului sau vast şi istoriei milenare, China reuneşte obiceiuri variate legate de căsătorie, în regiuni diferite, cu toate că în linii generale ele sunt asemănătoare.

În antichitate, era foarte important să fie respectate şi urmate principiile fundamentale ale Celor 3 Scrisori şi 6 Ceremoniale.

Cele trei scrisori includ „Scrisoarea de logodnă”, „Scrisoarea pentru cadou” şi „Scrisoarea de nuntă”. Prima este documentul protocolar de consimţământ, unul de nelipsit pentru o căsătorie. Apoi, este necesară o scrisoare privitoare la cadouri. Aceasta va fi trimisă la familia fetei alese. În scrisoare sunt scrise cantitatea şi denumirile cadourilor la nuntă după ce părţile acceptă mariajul. În fine, scrisoarea de nuntă se referă la documentul ce va fi pregătit şi prezentat familiei miresei în ziua nunţii pentru a confirmă şi a acceptarea oficială a miresei de către familia mirelui.

Cele şase ceremoniale includ:

Cererea în căsătorie: Dacă părinţii unui băiat necăsătorit aleg o faţă pe care o doresc drept nora, ei vor caută o peţitoare. Cererea în căsătorie este făcută de regulă de către peţitoare, care va prezenta oficial cererea clienţilor săi către părinţii fetei alese.

Potrivirea datei de naştere: Dacă părinţii posibilei mirese nu se opun mariajului, peţitoarea va cere certificatul de naştere a fetei pentru a cunoaşte ora la care s-a născut această, pentru a fi siguri de compatibilitatea între mire şi mireasă. Dacă datele şi orele de naştere ale cuplului nu sunt în contradicţie din punct de vedere astrologic, se trece la etapă următoare. Dacă există vreo nepotrivire ce indică că mariajul va aduce dezastre în familia băiatului sau a fetei, se renunţă la această căsătorie.

Prezentarea cadourilor de logodnă: Dacă datele de naştere corespund, familia mirelui va angaja atunci peţitoare pentru a prezenta familiei miresei cadouri de logodnă, ataşând scrisoarea de logodnă.

Prezentarea cadourilor de nuntă: După ce scrisoarea de logodnă şi cadourile de logodnă au fost acceptate, familia mirelui va trimite oficial ulterior cadouri de nuntă la familia miresei. De obicei, cadourile includ ceai, seminţe de lotus, fasole roşii, fasole verzi, curmale roşii, nucşori, portocale, rodie, crin, prăjitură de nuntă, nuci de cocoş, băuturi alcoolice, panglici roşii, cutii pentru bani şi multe altele.

Alegerea datei de căsătorie: Un astrolog sau o carte de astrologie vor fi consultate în alegerea unei date norocoase pentru a se organiza ceremonia de nuntă.

Nunta: În ziua aleasă, mirele pleacă împreună cu o echipa de însoţitori şi muzicieni la familia miresei, pe tot drumul interpretând muzică veselă.

În contrast cu obiceiurile din Occident, unde predomină albul, culoarea dominantă la costumele tradiţionale chinezeşti de nuntă este roşu. Chinezii intenţionează să apeleze la această culoare pentru a adaugă veselie în atmosfera.”

În multe dintre culturile occidentale, tradiția spune că bărbatul trebuie să ceară femeia în căsătorie. În Regatul Unit și Irlanda, se spune că pe 29 februarie într-un an bisect este data în care o femeie îl poate cere în căsătorie pe partenerul său.”

Sursa

  Cereri în casătorie şi iubiri celebre

Josefine şi Napoleon Bonaparte

“În ziua nunţii, Josefine (un nume primit de la Napoleon, căci numele sau real era Rose) a primit de la Napoleon faimosul medalion pe care erau încrustate cuvintele „Au destin”. S-a dovedit că aceste cuvinte să fie prevestitoare.

Napoleon a întârziat câteva ore la ceremonie, spunând că a devenit atât de captivat de campania sa viitoare că a pierdut noţiunea timpului.”

Shah Jahan şi Mumtaz MahalTaj Mahal

“Dragostea dintre Shah Jahan şi Mumtaz Mahal este cea care a creat faimosul Taj Mahal, cea mai cunoscută construcţie din lume.

Când a ajuns pe Tronul Păunului, în 1627, prinţul Khurrum a devenit Shah Jahan sau „Regele Lumii”. Din această postură, şi-a luat două soţii, dar s-a îndrăgostit nebuneşte numai de una. De Arjuman Banu Begum, pe care a numit-o Mumtaz Mahal, adică „Bijuteria Palatului”. Ea era cel mai apropiat consilier şi confident al sau, dar şi soţie şi „maşină de făcut copii” – în timpul căsătoriei au avut nu mai puţin de 14 copii.

În timpul naşterii ultimului dintre prunci, Mumtaz a murit. Shah Jahan a fost atât de distrus de durere încât a ordonat ca întreg imperiul să între într-o perioada de doi ani de doliu, iar el însuşi s-a retras pentru un an în „purdah” (o practică prin care se retrage şi trăieşte izolat de lume, complet singur). Întors în viaţa publică, Shah Jahan a hotărât construirea unui templu la Taj Mahal, în onoarea soţiei sale. Astăzi, este unul dintre cele mai cunoscute clădiri din lume şi un exemplu prin excelenţă al arhitecturii mogule. A fost construit în 23 de ani, iar aici au fost înmormântaţi atât Shah Jahan, cât şi Mumtaz. În timp, a devenit un simbol al iubirii eterne.”

Voi aveţi o cerere de căsătorie preferată întâlnită în cărţi?

Vă mulţumim!

Echipa Iubirii!

(Arci, Iliuţa, Iasmy, Mili)

Surse foto: pinterest.com, historia.ro, wikipedia.com

Destinaţii romantice

Fiind în luna iubirii, ne-am propus să plecăm într-o călătorie… virtuală pentru că nu mai avem bani de cea reală… Iar când echipa romantică visează, ei bine, pregătiți-vă pentru un tur pe măsură. Ne răsfățăm în Paris, ne plimbăm prin Florența, visăm printre colinele Irlandei, facem un hop peste ocean și vizităm New York-ul ca mai apoi, să ne întoarcem acasă și să ne (re)amintim de ce ne iubim țara.
Orașele și cuplurile celebre se împletesc într-un articol ce vă va purta pașii pe străduțe lăturalnice cu secrete bine păzite sau la înălțime pentru a asista la gesturi romantice în văzul tuturor.

Vă dorim călătorie plăcută!

Vom vizita întâi Parisul – orașul iubirii și al cunoscutului și mult-practicatului, sărut franțuzesc.

Când eram studentă, am citit o carte a lui Jarod Kintz care nu știu dacă a fost tradusă în română, dar titlul său original este “Love quotes for the ages. Specifically ages 18-81”. Aici am găsit următorul citat:
Don’t just stand there with your Eiffel Tower smile. Tell me you love me, and tell me in French.” / Nu sta acolo cu zâmbetul tău de Turnul Eiffel. Spune-mi că mă iubești și spune-mi-o în franceză.
Fără îndoială, un „je t’aime” e plin de muzicalitate, de sens, de senzualitate – franceza doar e limba dragostei. Iar Parisul, capitala ParisFranței, este (par excellence) orașul iubirii!
Ce-ar fi să ne începem plimbarea, nu cu Turnul Eiffel – e minunat, dar toți fac asta! Hai să începem cu o plimbare așa cum a făcut Aurelie Bredin din “Ingredientele iubirii”:
„[…]mergeam prin Grădina Tuileries, o siluetă plăpândă și tristă […] ce traversa legănându-se pe picioare aleile pustii ale parcului, proaspăt măturate, apoi ieșea și se îndrepta spre Luvru, luneca de-a lungul malului Senei […] trecea pe lângă Île de la Cité, […] pe lângă toate luminile orașului, care licăreau și se-aprindeau una după alta, până când se oprea în sfârșit pe micul Pont Louis-Philippe.”
După așa o plimbare, ce-ar fi să ne tragem puțin sufletul? Ce ziceți de catedrala Notre Dame? Această minuăție arhitectonică „este și astăzi, fără îndoială, o clădire măreață și sublimă. […] Pe fațada bătrânei regine a catedralelor noastre, lângă un rid se găsește întotdeauna o cicatrice.” (Victor Hugo, Notre-Dame de Paris).
Apoi, unde-ați vrea să mergem? Turnul Eiffel? Champs Elysees? Arcul de triumf (cel original)? Pont des Arts – faimosul pod unde îndrăgostiții își „încuie” iubirea? Parisul abundă de locuri de vizitat în doi și nu numai! Sau cum ar fi o sesiune de cumpărături la galeriile Lafayette?
Sunt atâtea de văzut… o singură zi nu e suficient. Hai să ne refacem bateriile! Unde? Păi tot vorbeam de “Ingredientele iubirii” a lui Nicolas Barreau mai sus, ce ziceți de un Curry d’Agneau servit în faimosul La Coupole? Apropo, rețeta e la finalul cărții!
Sau, dacă și voi sunteți precum Aurelie, și acest faimos restaurant în stil Art Deco, vi se pare un pic prea… comercial – mai avem o sugestie pentru voi: La Palette! Localul acesta este ceva mai… „boem” (dacă se poate spune așa). „[…] cu mesele lui de lemn, curate lună, și cu pereții împodobiți cu tablouri, este foarte popular printre artiști, proprietari de săli de expoziție, studenți sau chiar redactori.”
Ah, nuuu! Am uitat, dar mai e și mâine o zi. Am citit eu (tot în “Ingredientele iubirii”) despre o librărie micuță înțesată cu cărți pe care trebuie neapărat să o vizităm!
Și câte n-ar mai fi de văzut. Cred că nu ajungi să vezi Parisul într-o viață – e în continuă schimbare. Nici de citit nu prea merge, e o fântână nesecată de inspirație pentru autori… Iar de ce reprezintă pentru îndrăgostiți – nu mai zic! (Diana)

FlorentaȘi pentru că nu suntem atât de departe, mergem și în Florenţa, să inhalăm aroma iubirii sub soarele Toscanei.

Am şovăit puţin în alegerea unei destinaţii romantice, dar în cele din urmă mi-am făcut bagajul pentru Florenţa. De ce Florenţa? Pentru că este un oraş viu, substanţial, în care trecutul şi prezentul coexistă laolaltă ca şi cum timpul ar refuza să aştearnă uitarea peste ce a fost.
„Oraşul e o seducătoare. Când te sărută eşti pierdut, fie că eşti om de rând sau rege.(„Seducătoarea din Florenţa” -Salman Rushdie)

Pe străzile florentine poţi inspira şi azi parfumul iubirilor celebre ale secolelor trecute şi o simplă clipire a ochilor te poate arunca înapoi în timp, când Dante se îndrăgostea iremediabil de Beatrice pentru ca apoi să o divinizeze în operele sale nemuritoare.
La modul general, Florenţa pare un oraş creat pentru romantici incurabili şi pentru artişti. Este o bucată ruptă parcă din Eden şi aşezată pe pământ cu scopul de a încânta deopotrivă oameni şi îngeri. Aici, sub soarele arzător al Toscanei, iubirea se trăieşte parcă mai intens, iar fericirea mai că pare tangibilă. Printre clădiri vechi şi noi, pe străzi pietruite, prin piaţete cu iz străvechi şi înconjurat de clădiri renascentiste, orice turist are impresia că a nimerit într-o buclă a timpului, într-o altă lume cu parfum romantic care te îndeamnă să visezi cu ochii deschişi.
În Florenţa sunt multe de văzut, atât de multe încât o simplă excursie nu poate acoperi multitudinea de obiective. Sunt totuşi câteva locuri must see pe care niciun romantic îndrăgostit de perfecţiunea sentimentului de iubire nu are voie să le rateze.
Ponte Vecchio peste râul Arno poartă cu siguranţă amprenta iubirii. În afara peisajului care îţi taie răsuflarea la propriu, acesta este o dovadă că iubirea este nemuritoare prin miile de lacăte prinse de el. De-a lungul timpului, râul care curge tăcut prin oraşul renascentist a fost martorul a n poveşti de iubire şi, la fel de tăcut, a păstrat secrete şi a dus cu el sentimente.
Se spune că în lumina apusului, Florenţa devine magică, iar acest fapt este văzut cel mai bine din Piazzale Michelangelo care oferă o panoramă magnifică a oraşului. Să nu uităm nici de statuia lui David care încă smulge zâmbete şi admiraţie şi, care domină de la înălţime întreaga piaţă. Giardino delle Rose, una dintre superbele grădini ale pieţei, va asigura din plin romantismul căutat pe străzile florentine ale secolului XXI.
Nu poţi pleca din Florenţa fără să intri măcar într-unul din castelele sale. Eu propun un palat a cărui arhitectură îmbină strălucit stilul gotic cu cel roman şi anume Palazzo Bargello. Acesta a fost construit în secolul XIII şi mă duce din nou cu gândul la Dante şi Beatrice. Curtea palatului vă va purta prin lumea de care au aparţinut cei doi, iar liniştea inspirată aici oferă dulcea iluzie că viaţa poate fi un dar şi că iubirea eternă nu e doar un mit.
Respirând iubirea dintre Dante şi Beatrice, amintindu-ţi sonetele lui Michelangelo pentru Vittoria Colonna și tinerii cu chip angelic din picturile lui Da Vinci este aproape imposibil să nu te laşi cuprins de vraja Florenţei. Acest oraş îmi aminteşte de un citat din „Wuthering Heights” şi anume, „Încep să cred că aici ai putea iubi toată viaţa o singură fiinţă.” Florenţa nu este doar un oraş plin de cultură, istorie şi străzi superbe. Este un loc care te face să crezi în frumos, în puritate, în sentimente nobile. Este destinaţia perfectă pentru a-ţi dărui inima pentru că, odată ajuns în acest colţ de lume, o bucată de suflet va rămâne aici.
Şi din cauză că nu poţi părăsi „perla Toscanei” fără să îi simţi şi gustul aromat, o îngheţată florentină savurată în gelateria Vivoli vă va purta cu gândul la celebra familie Medici pentru care a fost creat în secolul XVI acest desert absolut delicios.
Sperând într-un concediu în magnificul Firenze (un concediu decontat de statul român ca un spor zilnic de stres), închei prin cuvintele lui Oscar Wilde pe care le dedic Italiei cu admiraţie şi cu o urmă de invidie de la care nu mă pot abţine să nu o simt: „Sunt gelos pe orice lucru a cărui frumuseţe n-are moarte.” (Maryliyn)

Pentru că am stat suficient pe continent, propunem să facem o escală în insulele irlandeze, la Ardmore, în comitatul Waterford.
“Irlanda este locul unde poți să-ți privești inima și vezi ce contează cel mai mult” (Nora Roberts)

Când a venit vorba despre alegerea unei destinații romantice din cărți, nu a trebuit să mă gândesc prea mult și asta pentru că sufletul/gândul meu are o singură destinație – Irlanda. De vină pentru că sunt fascinată de această țară este scriitoarea mea de suflet, Nora Roberts. Datorită ei am învățat să iubesc Irlanda, să închid ochii și să mă visez în Galway, Ardmore sau pe râul Shannon, să “văd” colinele verzi, imposibil de verzi cum numai aici întâlnim. Visez la ruinele diferitelor abații și toate însemnările în limba celtică și dacă sunt atentă, sigur aud și muzica lui Sharon Shannon, autentica muzică irlandeză.
Ardmore -poza 1Cu toate că autoarea reușește să picure magie în fiecare scriere a ei, făcându-ne în același timp să visăm la niște peisaje mirifice, destinația mea preferată este satul Ardmore (An Aird Mhór) ce stă cuibărit pe coasta de sud a Irlandei, în comitatul Waterford, cu Marea Celtică întinsă la picioare. Aici s-au petrecut evenimentele din “Diamantele vin din cer” (volum 1, trilogia Irish Gallagher‘s Pub/ Gallaghers of Ardmore), loc în care Jude Frances Murray poposește pentru a vedea zona natală a bunicii sale, având “norocul“ să locuiască într-o căsuță (căsuța de pe dealul zânelor) bântuită și ajungând într-un final să se îndrăgostească atât de Aidan, cel mai mare dintre frații Gallagher, de frumusețea peisajului, cât și de folclorul irlandez. Se știe doar că atmosfera din întreaga țară “favorizează formarea și perpetuarea miturilor, de la pagânism, cu micile sale altare și sacrificii aduse zeilor, folclorul celtic, cu avertismentele și recompensele sale, adăugarea culturii aduse de invazii vikinge și normane”.
Deși m-am lăsat vrăjită de legenda irlandeză – povestea lui Lady Gwen și a lui Carrick cel din neamul zânelor, de acele diamante culese din razele soarelui sau safire smulse din inima mării, trebuie să recunosc că ceea ce mi-a făcut sufletul să vibreze cu adevărat și să văd totul într-un cadru cât mai romantic, a fost modul cum a fost descris acest colțișor de țară.

Ardmore.poza 2“Valuri-valuri de coline verzi scânteia în lumina soarelui, strălucitoare ca partea interioară a unor scoici, întinzându-se cât vedeai cu ochii spre umbra munților îndepărtați…Niște picturi, zugrăvite atât de minunat, încât, dacă le priveai destul de mult timp, simțeai că alunecai în ele, contopindu-te cu culorile, formele și scena pe care un maestru o crease …”
Ce-ai simți dacă ai traversa câmpia și ai urca pe treptele netede și alunecoase rămase în picioare printre pietrele acelea dărâmate? Ai simți-ai putea simți-secolele de picioare care au călcat pe aceleași trepte?”
“Se spune că această casă stă pe o colină a zânelor, una dintre nenumăratele ridicături de pământ din Irlanda, sub care locuiesc zânele, în palatele și castelele lor. Se spune că dacă te apropii de un deal al zânelor, poți auzi melodiile cântate în marea sală a castelului, sub iarbă de un verde intens. Iar dacă te urci pe un deal, îți asumi riscul de a fi răpit chiar de zâne, pentru a fi silit să le îndeplinești poruncile.”
“Aceea era Irlanda, culoarea, dramatismul și pacea ei. E vorba de țară, de colinele și stâncile ei. De aerul ei.”(Alina)

V-am invitat să mergem în călătoria iubirii prin Europa, vizitând Parisul – orașul iubirii eterne, am poposit și în Florența, urmându-i pașii lui Dante și a lui Beatrice printre clădirile învechite de timp, am făcut o escală în Irlanda pentru a cutreia Ardmore-ul cu colinele-i verzi și apele șuierătoare. Însă, înainte de a ne întoarce acasă pentru a ne descoperi legendele și poveștile de dragoste, vă propun să facem un salt peste ocean. Unde, vă întrebați?! Păi… pe continentul tuturor posibilităților, în orașul ce nu doarme niciodată – New York.
Atunci când ne-am gândit la această idee de articol… să călătorim în timp și spațiu, prin lumi și culturi diferite, să ne pierdem în poveștile de dragoste ale romanelor mult-iubite… New YorkNew York-ul a fost primul și singurul oraș care mi-a venit în minte. Contrar a ceea ce am spus mereu despre București – că nu-mi place, că e gălăgios, că e aglomerat… uite că New York-ul e pe primul loc în coloana viselor personale.
Oare câte povești de dragoste a văzut orașul care suferă de insomnie?! Oare câte prime-săruturi, câte vise spulberate, trădări, secrete se ascund la fiecare colț de stradă?! Câți milionari din Manhattan s-au îndrăgostit de fetele din Brooklyn sau câți băieți din Queens au ajuns să-și întrețină amante secrete în Long Island?! Mă întreb câte iubite au avut norocul de a fi cerute în căsătorie în vârful lui Empire State Building… sau câți bărbați au îndrăznit să facă gestul în mijlocul stadionului echipei de baseball New York Yankees. Câte cupluri s-au întâlnit la alergarea de dimineață din Central Park?! Sau câți tineri s-au văzut pentru prima dată în vacanțele pe plaja din Coney Island?!
Să vorbim despre câte filme s-au filmat aici?! Nu mi-ar ajunge spațiul, nici timpul… sunt convinsă că fiecare dintre noi a văzut măcar… 50?! Mda… Am suspinat la „Miracolul de pe strada 34”, am visat cu ochii deschiși în “Sex and the City”, am zâmbit dulce la “Când Harry a întâlnit-o pe Sally”, am stat cu sufletul la gură urmărind “The Godfather”, am râs cu lacrimi la “Singur acasă: pierdut în New York”, ne-am îmbătat cu “Parfum de femeie” și nu mai spun câte lacrimi s-au scurs la “Întâlnire cu Joe Black”. “Kate&Leopold”, “Serendipity”, “Cum să scapi de un tip în 10 zile”, “Eat Pray Love”, ”Letters to Juliet” și unul din preferatele mele, “The Proposal” sunt doar câteva din filmele ce ne arată fărâmițe din celebrul oraș, săruturi pătimașe și regăsiri pline de emoții.
Iar când mă gândesc la universul romanelor a căror acțiune a avut loc în New York… nici nu știu despre care să vă scriu mai repede, ce să las, căruia să-i ofer locul de onoare și ce cuplu să primească coronițele de Rege și Regină a balului.
Marele Gatsby” este primul care-mi vine în minte – una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare povești de dragoste din întreaga literatură a sec. XX-lea, scrisă în 1925 de Scott Fitzgerald.

“Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, barci împinse de curent, împinse fara încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

Oare cine n-a citit sau n-a văzut “Mic dejun la Tiffany”…?!

-Ce înseamnă călătoare?
-A, cartea mea de vizită, zise ea descumpănită. Crezi că e ridicolă?
-Nu, nu ridicolă, ci doar provocatoare.
-La urma urmei, cum pot să știu unde am să trăiesc mâine, zise ea, ridicând din umeri. Așa că le-am spus să scrie Călătoare.”

E cineva pe aici care n-a citit sau n-a văzut “The Princess Diaries”?! Povestea dintre Mia și Nicholas au adus mii de suspine și la fel de multe zâmbete pe marile ecrane, dar sunt convinsă că cine n-a citit seria, nu știa că Mia este îndrăgostită, de fapt, de fratele lui Lilly, prietena ei cea mai bună.
“Gossip Girl” – o altă serie de mare succes ecranizată – ne poartă pe străzile New York-ului, ne îmbată cu versalitatea tinerilor și ne amețește cu poveștile întortocheate de dragoste. Câte dintre voi nu v-ați dorit să fiți Blair sau Serena?!
Ah, și dacă tot sunt eu la cârma acestei plimbări, să nu uităm de “Orașul Oaselor” al scriitoarei Cassandra Clare, unde facem cunoștință cu Clary, Simon, Jace, Izzy, Alec și Magnus și intrăm într-o lume fantastică unde tot ce ai crezut că e imaginar se transformă într-o realitate de coșmar.
Ce spuneți, mă însoțiți într-o excursie în care vom merge până la epuizare?! Dacă m-aș lua la întrecere, oare cine ar adormi mai repede… eu sau… New York-ul?! (EmM)

Și dacă tot am terminat cu visarea, propun să ne întoarcem acasă, dar nu înainte de a ne bucura de farmecul plaiurilor mioritice.

RomaniaCâte țări cu destinații romantice cunoaștem? La o astfel de întrebare mulți ar răspunde Parisul cu Turnul Eiffle sau Londra sau Veneția. Dar câți oare s-ar gândi că și România are destinațiile sale romantice? Câți dintre noi cunoaștem locurile romantice ale țărișoarei noastre?
Să încep cu Brașovul care datorită istoriei sale e unul dintre cele mai romantice orașe din țară. Aici dăinuiește și o legendă, legenda marelui Dracula care a avut o mare iubire cu care nu s-a căsătorit niciodată. Vorbim despre frumoasa Katarina, fata care i-a furat inima contelui Dracula iar pentru ea era în stare să facă moarte de om. Iubirea lor a stârnit multe revolte în vremea respectivă și deși Vlad Țepeș a mai fost căsătorit de 3 ori niciodată nu a iubit atât de mult pe cineva; nu a putut accepta un alt bărbat în viața Katarinei și tăia cu sabia pe oricine se apropria de ea. Istoricii spun că după moartea domnitorului, frumoasa femeie s-a retras la mănăstire și nu a mai vorbit niciodată.
Pentru a rămâne tot la Brașov unde întâlnim una dintre cele mai romantice locații din țară, Strada Sforii, cunoscută ca fiind punctul de întâlnire al îndrăgostiților de pretudindeni. Strada Sforii este cunoscută ca fiind cea mai îngustă strada din Europa de Est.
De la Brașov, mergem la Moldova, mai exact la Iași, unde și acolo avem parte de locuri romantice. Cine nu a auzit de Teii lui Eminescu? Este locul unde Mihai Eminescu o plimba pe Veronica Micle și îi jura dragoste eternă. Și acum locul respectiv este frecventat de tineri cu iubitele de mână chiar dacă foarte puțini dintre ei îl mai recită azi pe Eminescu. Istoria spune că cei doi s-au iubit atât de mult, încât după moartea lui Eminescu, Veronica s-a retras la mănăstire, unde a supraviețuit doar trei săptămâni (s-a otrăvit cu arsenic).
Trecem în vremuri moderne și spunem că în prezent în țara noastră sunt multe locuri romantice care îi inspiră pe fotografii sau pe scriitorii noștri. Avem, de exemplu, răsăriturile de pe Malul Mării Negre sau apusurile de pe vârful Ceahlăului; un loc în care mulți dintre cei îndrăgostiți și-au jurat iubire veșnică.
De asemenea, o croazieră pe unul din afluenții Dunării este o escapadă romantică datorită cadrului sălbatic în care te afli. Este ideală plimbare prin pescăruși și nuferi care îți încântă absolut toate simțurile.
Dacă tot este anul lui Brâncuși, zic că Poarta sărutului și Masa tăcerii sunt locuri romantice unde poți să poposești liniștit și să îți tragi sufletul ținând persoana iubită de mână.
Bucureștiul este iarăși un oraș romantic. Parcul Cișmigiu unde te poți plimba liniștit cu vaporașul, te îmbie la iubire. Sau Centru Vechi cu străzile sale înguste care te trimit cu gândul în secolele trecut, este potrivit pentru a te pierde împreună cu persoana iubită.
Vrei romantism la înălțime? Poți opta pentru Sibiu cu Turnul din Biserica Evanghelică, loc din care, poți admira în voie orașul de sus și crestele munților acoperite cu zăpadă. Veți fi doar voi doi și un aer tare de munte. Nu e așa că e minunat?
Avem o țară minunată, romantică care te îmbie la o iubire pură, nemuritoare, exact ca legedenele pe care le ascunde. Fie că optezi pentru unul dintre orașele istorice, un vârf de munte sau un cort pe plajă, fiecare moment trăit poate fi unic prin romantismul său. (Măli)

Iubirea este aceeași oriunde ne-am afla!

Echipa Romantică

Alina, Diana, EmM, Maryliyn, Măli

Surse foto: pinterest.com

by -
17

Iubirea din cărți vs iubirea reală. Care-i mai tare.

Fiecare carte este o nouă lume în care pătrunde cititorul, este o nouă viață pe care reușește să o trăiască și să o simtă ca fiind propria viață, este chiar și o nouă iubire pe care sufletul omului își dorește să o soarbă și să o păstreze în suflet. O carte umple viața omului cu iubire, strălucire și povești – iar la aceste trei stări este imposibil să renunți.
În cărți găsim iubirea în orice formă. Și în orice formă am găsi iubirea, aceasta este o formă a iubirii pure. Este mereu o iubire pe care oricine și-ar dori să o trăiască ”pe viu”. Este iubirea perfectă, cea cu toate stările posibile și imposibile. De fiecare dată, iubirea din cărți are fluturași, fiori, situații limită, durere, devine periculoasă, este amenințată, i se pun piedici – uneori se impiedică rău, se destramă. Doar pentru a deveni mai puternică, mai sudată, mai intensă și mai mare decat marea cea albastră.
Iubirea din cărți se asemănă mult cu iubirea reală, acea iubire fierbinte dintre două suflete ce aprind o flacără imposibil de stins. Iubirea adevărată scrie și ea o carte – cartea cu povești ale cuplului. Iubirea din cărți a scris multe alte pagini în istoria iubirilor perfecte, demne de amintit și reamintit peste timp.
Iubirea din cărți unește personaje total diferite, din familii total opuse, cu statut social diferit, cu imagine publică care mai de care mai liniștită sau, dimpotrivă, colorată. Iubirea din cărți unește inimile a două personaje cu preocupări diferite, cu familii care se urăsc, cu prieteni care nu se suportă nici măcar în poze. Iubirea din cărți devine o masca pentru cuplul care se ascunde de ochii curioșilor. Iubirea din cărți se consumă departe de ochii lumii. Iubirea din cărți arde intens și se consumă aproape imediat. Iubirea din cărți se comportă ca un resentiment puternic în fața celor care nu acceptă sub nici o formă relația.
Iubirea din cărți joacă un rol, este plină de reproșuri, orgolii, ură, furie, de țipete, de răni sufletești și durere fizică gata oricând să sângereze din toate părțile. Este falsă de față cu alții, dar duioasă, plină, înmiresmată, caldă și mereu foarte mare, intensă și puternică atunci când totul se petrece în tăcere. Iubirea din cărți e mult mai frumoasă cu doar doi martori.
Iubirea din cărți nu e roz, nici măcar colorată nu este. Iubirea din cărți este aproape în majoritatea poveștilor gri, căci în mai toate poveștilor iubirea are alte interese – materiale și sociale. Are principii, valori meschine și interese ascunse și menite să nu știrbească imaginea perfectă a familiei sus puse.
Iubirea din cărți trece prin multe, multe întâmplări menite să le pună în pericol viața în doi, să-i despartă și să topească sentimentele curate din sufletele partenerilor. Trece peste pedicile destinului și ale familiilor. Trece peste ura și peste deciziile vehemente ale părinților de a despărți doi îndrăgostiți.
Iubirea din cărți se poate ascunde, se poate preface, poate juca un rol pentru a mângâia orgoliile celorlalți, dar aproape întotdeauna, învinge. Triumfă, câștigă războiul generațiilor și a sufletelor împietrite de ură.
Iubirea din cărți trece toate barierele sociale și materiale. Trece peste trecut, peste povești dureroase. Iubirea din cărți trece peste tot. Cum? Iubind. Cum? Iertând. Cum? Eliminând din drumul ei mintea cea care mereu pune piedici, care caută și găsește motive, care instalează frica.
Iubirea din cărți luptă până la final. Trece peste orice și orice. Înfruntă soarele dogoritor, face față flăcării mereu arzătoare, dar și furtunilor reci, torențiale, aducători de nori grei și negri ce își găsesc loc pe cerul dragostei lor.
Iubirea din cărți este frumoasă, învingătoare și mereu frumoasă.
Iubirea reală are poate că un alt tipar, o altă poveste – una ce începe frumos și se încheie ireversibil cu despărțirea și dispariția ei în negura timpului. Alteori începe greu, anevoios. Unele iubiri au nevoie de timp pentru a se petrece, pentru a se trăi, consuma și fructifica atât de frumos.
Există unele povești de iubire care nu trec testul timpului, a încercărilor, a distanței. Ele rămân cele mai triste iubiri de poveste din viața reală. Probabil, ele ar fi fost cele mai frumoase iubiri care ar fi reușit să bată orice poveste ce stă scrisă într-o carte.
Unele iubiri obosesc în fața provocărilor, nu sunt suficient de intense, de sudate în fața nici unei bătăi de vânt. Acestea se destramă la primul cuvânt, prima rană, primul sfat ”de bine” a celor din jur. Aceste povești de iubire mor înainte de a se naște, înainte de a se scrie. Aceste iubiri sunt tăiate din rădăcină încă dinainte ca visul să le poată cimenta în cartea vieții.
Care iubire este mai frumoasă? Care iubire este cea mai frumoasă?
În care ai dori să trăiești? Ai visat la o iubire ca în cărțile pe care le citești cu răsuflarea tăiată, așa este? Ai visat mereu ca o iubire din carte să se transpună în viața ta și să o trăiești la fel de frumos ca în cea mai fabuloasă carte de dragoste care te-a făcut să visezi la propria poveste de iubire.
Nu te întrista la gândul că este imposibil să trăiești iubirea ta de vis în viața reală, căci viața te poate surprinde mereu în cel mai plăcut mod posibil. Te poate surprinde exact așa cum poate nu ai îndrăznit niciodată să visezi.
Nu uita să visezi și să simți că viața ta poate oricând să se transforme în cel mai frumos vis de iubire – unul care poate oricând să bată cu brio cea mai mare iubire din cartea ta de pe noptieră.
În cărți sau în viața reală, oriunde ar fi scrisă, iubirea adevărată există!

Autor: Laura Apetroaie

by -
14

Confucius (2)CONFUCIUS ( 551 i. Hr. – 479 i. Hr )

 Am ales să vă vorbesc astăzi despre marele filozof Confucius deoarece învăţătura lui a devenit în timp temeiul specific al modului de viaţă chinez, “modelând în multe aspecte înfăţişarea unică a civilizaţiei chineze.” Confucius al cărui nume chinezesc este Kong Fu Zi, provenea dintr-o familie de seamă din satul Song şi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Regatul Lu. La vârsta de 19 ani s-a căsătorit, a avut doi copii, un băiat şi o fată. În tinereţe a fost funcţionar, ulterior dascăl şi a înfiinţat prima şcoală particulară din China. Deoarece ca dascăl, Confucius a dobândit o mare faimă, şcoala organizată de el, a adunat în timp 3000 de elevi. Marele filozof consideră că, oamenii devin mai buni prin intermediu educaţiei.  Un lucru este cert, şi astăzi suntem elevii lui Confucius pentru că avem atâtea lucruri de învăţat pentru a deveni mai buni! Concepţia marelui gânditor este conţinută în cartea “Discuţii şi cugetări” (Lun Yu) concretizată atât prin cugetariile lui, dar şi prin discuţiile avute cu elevii şi discipolii săi.
Virtuţile admirate de Confucius rămân pietatea filială, respectul faţă de frate, loialitatea, înţelepciunea, iubirea şi curajul – calităţi proprii modelului de viaţă al aristocraţiei. Virtutea cardinală rămâne în ren (omenia, principiul iubirii umane). El a lăsat fără răspuns întrebarea: Dacă omul este bun sau nu din cauza naturii? Din învăţătura sa, s-au desprins diferite linii de gândire şi şcoli, fie filozofice, fie religioase, dar confucianismul, care a devenit ideologia oficială a monarhiei chineze în timpul celor două dinastii Han (206 i.Hr. – 220 d.Hr.) răspândindu-se în antichitate şi în Evul mediu în Coreea, Peninsula Indochina, Japonia.’’
Conceptul fundamental al învăţăturii lui Confucius este ‘’jen’’ însemnând umanism – “totalitatea relaţiilor etice şi sociale dintre oameni, bazate pe consideraţie şi respect faţă de înaintaşi, faţă de cei mai în vârstă sau aflaţi pe o treaptă socială mai înaltă.

Când confucianismul a devenit doctrină predominantă, marele filozof a fost proclamat “învăţătorul celor o mie de generaţii”. Cea de-a doua opera a filozofului Confucius este “Cartea cântărilor” (culegere şi redactare de texte).”

ConfuciusÎnvăţătura lui Confucius, cu tot moralismul său respectabil, este considerată ca un al doilea zid chinezesc, care a ţinut China departe de influenţa culturii europene.
Tăcerea este prietenul adevărat care nu te trădează niciodată.’’
”Ignoranţa este noaptea minţii, dar o noapte fără luna şi stele.’’
“Nu contează cât de încet mergi, atâta vreme cât nu te opreşti.”
“Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte.”
“Alege-ţi o meserie pe care să o iubeşti şi nu vei lucra o zi în viaţa ta.”
“O călătorie de o mie de kilometri începe cu un singur pas.”
“Fericirea aparţine celor care ştiu să o facă să aştepte.”
“Viaţa este chiar simplă, dar noi insistăm să o complicăm.”
“Cuvintele sunt vocea inimii.”
“Nu-l pot învăţa să vorbească pe cel care nu se străduieşte să vorbească”
“Dacă pleci la drum cu doi inşi, cel puţin unul poate să-ţi dea sfaturi bune”
“Virtutea nu este făcută să stea singură. Cel care o practică va avea vecini”
“Cine nu se teme de nimic, este surprins de primejdie.”
“Omul care a comis o eroare şi nu o îndreaptă comite o altă eroare şi mai mare.”
“Când vrei să omori un ţânţar nu îl ocheşti cu tunul.”
“Dacă te uiţi în adâncul inimii tale şi vezi că nu e nimic în neregulă, de ce să fii îngrijorat?…”
“Omul superior va înţelege ce este corect; omul inferior va înţelege ce va vinde.”
“A vorbi este a semăna, a ascultă este a culege.”
“Există vreun cuvânt cu ajutorul căruia ne-am putea conduce viaţa ?” a fost întrebat Confucius. “Da, este, a răspuns el. Îngăduinţa.“
Cu îngăduinţa d-voastră, ne vom reîntâlni la următorul articol pentru a discuta despre un alt mare gânditor al lumii!

Cu drag, Iliuţa

 Sursa crestinortodox.ro; Enciclopedia înţelepciunii; Google Wikipedia

%d bloggers like this: