De-ale Literaturii

,,-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința... am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe."

Ne vom întâlni dincolo

      Uneori ai impresia că problemele tale sunt cele mai grave, că nimeni nu ar putea înțelege ceea ce trăiești tu… dar apoi, sosesc momente în care viața te învață că există și oameni ale căror vieți duc poveri mai grele… și te consideri privilegiat. Așa se consideră și Ioana … privilegiată și fericită… mai ales după ce a trecut prin toate aceste încercări despre care am aflat și eu și le veți citi în paginile acestei cărți.

      De fiecare dată când mă aflam în fața acelui tabou, îmi venea să-i cer câte ceva… fie să mă vindec de cancer, fie să mor în somn, fără să simt nici o durere. Îngerul din tablou mă privea de fiecare dată cu interes. Părea să înțeleagă ceea ce-i spuneam, chiar dacă nu foloseam cuvinte. Uneori mi se părea că zâmbește, alteori părea mai degrabă încruntat… însă niciodată nu-mi dădea nici un răspuns, de parcă emoțiile mele ar fi fost înghițite în van.
Cancer… diagnosticul venise într-o primăvară, chiar după examenul de licență. Cui îi mai păsa că luasem 10? Dincolo, diplomele valorează un mare zero. Primăvara nu e pentru oricine… e doar pentru cei care sunt fericiți. Pentru ceilalți, nu e decât o înșiruire de zile cu temperaturi din ce în ce mai mari, cu dureri de cap și stări îndelungate de oboseală.

      Era primăvară când intrasem în cabinetul medical, pentru a lua rezultatele analizelor, era primăvară și când am ieșit. Numai că, în mod straniu, a doua primăvară nu mai semăna deloc cu prima. Prima era plină de viață, de parfumul florilor, a doua mirosea a paturi de spital și a clor. Urma să mă internez chiar a doua zi. Cancerul în formă galopantă cere, neapărat, internare. Și nu pentru că cineva de acolo te-ar putea salva, dar pentru ca tu să devii o cifră, o cifră într-o statistică… pentru ca specialiștii să facă studii, iar după concluziile acestora, rata îmbolnăvirilor să scadă. Aceasta era ideea… în rest, nu eram decât un corp care urma să fie supus unor încercări zadarnice de refacere. Era imposibil, chiar medicul mi-a recunoscut asta. După calculele lui, mai aveam vreo șase luni dacă aveam să stau în spital… și jumătate din această perioadă, dacă mă hotăram să rămân acasă. Dar mi-a cerut insistent să mă internez. A chemat familia. Mama și tata au ajuns imediat la spital. A fost ziua cea mai neagră din existența lor.

     -O să rezolvăm cumva, trebuie să existe tratament, o să fie bine, spunea tata încurajându-mă pentru că el nu știa ce însemna „formă galopantă”, „fază terminală”… sau poate nu voia să înțeleagă. Pentru ei, pentru lacrimile lor ascunse de mine, m-am internat. Dar știam că pentru mine, șansele erau zero. În timp ce mama s-a dus alergând la biserică să pună pomelnice, eu îmi pusesem câteva pijamale într-o pungă, telefonul, încărcătorul un pix și agenda mea. Am plecat la spital, lăsându-l pe tata să plângă singur, să se certe cu Dumnezeu, neînțelegând de ce unica sa fiică fusese doborâtă de cancer. „Doborâtă de cancer” – expresia aceasta mă ducea cu gândul la anunțul din ziar, de la „Decese”. Îmi și imaginam cum avea să trezească uluirea vecinilor… dar eu nu voi fi acolo, să-i văd… sau cine știe?

     La spital, pe holul lung și rece, unde mirosul de clor părea să se fi impregnat în toate hainele, picioarele mele începură să devină grele. În ciuda rezultatelor la analize, până atunci nu mă duruse nimic. Acum însă, o durere stranie îmi învăluia oasele, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Bun venit în lumea cancerului”.
-Haideți să mai faceți un set de analize, intrați aici, vă rog, îmi spuse o asistentă care mi-a luat hainele și obiectele personale și mi le-a pus într-un sac pe care l-a etichetat. Toate acestea, a adăugat ea pe un ton neutru, le veți găsi în dulapul din salon.
Am dat din cap aprobator. După ce viața îmi servise surpriza aceasta otrăvitoare, nu mai aveam altă alternativă decât aceea de a sta la spital, pentru a nu le oferi alor mei amărăciunea de a mă vedea murind. I-am spus mamei să nu vină la spital decât o dată pe săptămână. Nu voiam să mă vadă murind. Voiam să fiu singură. Acolo, în spitalul acela imens, unde albul era mereu o nuanță de gri, mă simțeam de parcă puteam să-mi duc singură povara sfârșitului. Acolo, lângă străinul intubat, care nu scotea o vorbă, îmi căram zilnic corpul din ce în ce mai slab, între salon și laboratoarele de analize. Mereu analize, un psiholog care încerca în zadar să mă aducă la starea de liniște sufletească deplină pentru a păși dincolo cu inima deschisă. Mama și tata veneau duminica, iar eu făceam eforturi uriașe să zâmbesc și să le spun că rezultatele tratamentelor se fac simțite. În realitate, îmi căzuse părul, iar cancerul se extinse. Durerile deveneau insuportabile, iar de la ceilalți, știam că situația avea să devină tot mai grea.
Pe peretele de lângă patul meu, un tablou cu un înger. Nu era o icoană, ci un tablou, care părea viu și singurul cu care comunicam…

       În rest, nu comunicam cu nimeni. Pacientul din același salon cu mine era intubat. Era hrănit artificial. Nu știu ce simțea, dar știam că urmam eu… că aveam să mă aflu și eu, la fel ca el, în imposibilitatea de a vorbi, de a mânca… de a respira, iar cineva nou… un alt bolnav de cancer, într-o fază mai „light” avea să mă privească și pe mine cu aceeași compasiune cu care îl priveam eu cu el.
Timpul așteptării până la moarte e cel mai nesuferit timp… ți se pare pur și simplu că nu mai trece. Nu mai știi cu ce să-l umpli… nu trece așa cum trecea când nu știam de cancer. Acum trece ca un melc… unul care are impresia că nimic nu e mai important decât contemplarea a ceea ce se întâmplă în jur.
În jurul meu nu se întâmpla nimic. Singurele „evenimente” importante erau cele în care eram duși la analize, la etajele inferioare, unde mirosea a urină și a clor.
Colegul meu de suferință se numea George. Auzisem asta când venea mama lui seara și plângea cu capul pe trupul lui. George era specialist în economie, dar în lumea noastră, a cancerului, era doar un corp afectat… la fel ca noi toți, de pe aceeași secție. Nu știam ce simte George… pentru că nu vorbea, dar ochii lui îmi spunea că era lucid și simțea, din nefericire, fiecare săgeată crudă și vie a durerii. M-am uitat odată în ochii lui, când m-au luat și m-au dus la analize. Patul lui e spre ușă… m-am mirat că și-a ales patul acela. Eu l-aș fi ales pe cel de lână geam și am avut bucuria (ce cuvânt trist…;) de a obține patul de lângă geam. Așa puteam să văd ciorile. Erau singurele ființe pe care le puteai vedea de la înălțimea aceea… și uneori mai vedeam și câte un avion. Era semn că afară, oamenii își continuau viața ca și cum nu știau de noi… sau știau… dar de ce să se oprească din ritmul lor?! Și noi am avut ritmul nostru… atunci când nu știam că eram bolnavi de cancer. În ultima vreme, nu știu ce i-au spus doctorii mamei, dar venea atât de des încât a trebuit să fac o criză și să țip că nu vreau să mai văd pe nimeni… și nu a mai venit.

      După sedativele pe care mi le-au făcut, am crezut că mă simțeam mai bine. Am început să caut pe telefon mai multe informații despre cancerul osos în formă galopantă. Voiam să caut ceva de care să mă agăț. Nu voiam să mor. Eram prea tânără pentru a muri. Nu era posibil așa ceva… pur și simplu nu era posibil. După tot ceea ce făcusem în toți anii de până atunci, după toate slujbele de la biserică, după ce făcusem turul mănăstirilor din țară de mai multe ori, după zilele petrecute în post, uneori negru… nu era posibil ca Dumnezeu să mă lase să mor de cancer. Nu era cinstit, nu puteam să mor. Poate diagnosticul era greșit, poate medicii se înșelaseră, s-au mai întâmplat cazuri. Mă aflam deja de mai bine de o lună în spital, dar niciodată în tot acest timp, medicii nu m-au asigurat că mă voi face bine. Totuși, nu puteam să mor… era mult prea curând. Într-o seară, am vrut să fug. Aveam de gând să mă strecor printre ușile albe, la schimbarea turelor, atunci când personalul nu era tocmai atent. Am ajuns lângă patul lui George și am căzut. I-am văzut ochii mari, care spuneau: „Ce naiba crezi că faci?”, apoi am simțit mâinile asistentelor care mă ridicau și mă așezau frumos în pat. Acul seringii și apoi liniște. O liniște apăsătoare, cu miros de moarte.
În seara aceea, George, care nu-mi vorbise niciodată, și-a mișcat degetele spre agenda de pe noptiera sa, a luat creionul și a început să scrie. Preț de un minut, a tot scris… apoi a bătut cu creionul în agendă, ca să-mi dea de înțeles că pot să citesc ceea ce-mi scrisese. Descoperisem cu stupoare că George vrea să comunice. Am coborât din pat, amețită deja de calmantele pe care mi le făcuseră asistentele și i-am luat agenda.

       „E inutil, scrisese el în agendă, nu ai cum să fugi. E mai bine să te resemnezi. Caută-ți liniștea. Gândește-te că dincolo te așteaptă o lume fără dureri fizice… spre deosebire de lumea aceasta plină de ace de seringă, de eprubete și de calmante.
PS. Sunt George, am 33 de ani și voi muri de cancer la stomac”.
I-am luat creionul pe care-l mai avea încă în mână și i-am răspuns:
„Dacă n-ai fi pe moarte, dragă George, ți-aș fi spus că sunt încântată de cunoștință, dar, vezi tu… din păcate, nu sunt atât de încântată. Caut de ceva timp, niște explicații și niște soluții pentru boala aceasta. Și merge destul de greu. Spre deosebire de tine, eu nu cred că voi muri. Vreau să mă agăț de viață cu orice preț. Vreau să trăiesc. Ioana”
George a luat agenda și i-am văzut ochii urmărind rândurile, iar la un moment dat, am sesizat un zâmbet în ochii lui.

      „Ioana… ce nume frumos! Ioana, să știi că și eu am trecut prin faza aceea de negare. Eram tot aici, iar pe patul unde stai tu, era un bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc prea bine. S-a dus repede, în timp ce eu căutam pe google articole cu titluri care sunau cam așa: „Cum să scapi de cancer într-o săptămână” sau „Incredibila plantă care te scapă de cancer”… După cum vezi, sunt tot aici, semn că nici unul din materialele amintite, nu a dat rezultate. Pentru că nu sunt decât înșiruiri de cuvinte care frapează și nu au decât rolul de a umple pagina. Nu au utilitate în practică. Dovada? Sunt tot aici… și sunt tot mai aproape de moarte. Dacă te încălzește cu ceva, află că îmi doresc să găsești ceva care să te salveze… deși nu văd ce ar fi acel ceva”.
„George, apreciez dorința ta de a socializa. Doar că circumstanțele nu sunt cele mai potrivite. Vezi tu… toate aceste situații jenante, când ni se face rău și slăbiciunile corpurilor noastre ne umilesc unul în fața celuilalt, sunt elemente care ne îndepărtează… nu ne apropie”.

       „Ioana, dacă te referi la episoadele în care, venind de la analize, ai vomat peste mine, pe patul meu, să știi că sunt lucruri care mi s-au întâmplat și mie. Totuși, ar fi necesar să găsim un canal de comunicare. Să nu ne simțim singuri în această singurătate”.
„George, în seara aceasta n-am nevoie de predici. Noapte bună. Aș vrea să mor în somn și să mă trezesc față în față cu Dumnezeu”.
„Ioana, dacă aceasta ți-e dorința, te las să dormi. Dacă, totuși, se va întâmpla să-l întâlnești pe Dumnezeu mai repede decât mine, spune-i să mă aștepte cu o cafea fierbinte. Noapte bună”.

      Am citit mesajul lui George, apoi i-am așezat agenda pe noptieră. Am stins becul și am închis ochii, sperând să nu-i mai deschid niciodată. Am privit din nou spre îngerul acela din tablou, i-am spus că nu vreau să mă mai trezesc. L-am privit intens, până am adormit… și am adormit sperând să nu mă mai trezesc.
Ghinion. Dimineața se ivi crudă, prin ferestrele mari, deschise. Mirosea a cer senin și a frunze proaspăt ieșite din muguri, a păsări cu aripi mari și a cafea naturală.
George savura momentul dimineții, își lărgea nările și respira parfumul cafelei, în agitația dimineții. Asistentele se pregăteau să ne ducă la laborator. Brusc, m-am simțit ca un șobolan ținut acolo cu unicul scop al progresului științific. Nimic din ceea ce mi se făcea, nu era pentru mine, pentru binele meu… pentru că mie nu-mi era bine deloc. Și furia, în dimineața aceea, m-a transformat din șobolan, într-o fiară. Am mușcat-o de mână pe asistenta care încerca să mă ridice și am luat-o la fugă prin spital. Am coborât scările în fugă, am luat-o la goană lovindu-mă uneori de pereții umezi, mirosind a clor, de la etajele inferioare. Nu știu când am ajuns la parter, știu numai că totul s-a petrecut într-o viteză uluitoare. Și dintr-o dată, ca un evadat care nu mai ieșise afară de ani de zile, am văzut lumina dimineții, am respirat parfumul primăvăratic al frunzelor de la teii stufoși din fața spitalului, apoi am luat-o la fugă. Fiecare respirație afară era un dar și îl percepeam ca atare.

     În fuga aceea, ochiul meu urmărea și capta detalii pe care altădată le trecea cu vederea: frunzele abia deschise ale teilor, mirosul de iarbă nouă, de primăvară crudă. Toate acestea erau acum privilegii, lucruri pe care nici nu le observasem înainte. Era clar: trebuia să fac cancer ca să văd frumusețea lumii din jur: copacii aproape desăvârșiți în lumina plină a zilei, soarele care nu mai știa unde să-și trimită razele… totul, iubeam totul acum și lacrimile îmi udau gulerul de la pijama, în timp ce oamenii îmi aruncau priviri curioase, dar apoi plecau grăbiți spre unde aveau treabă. Toată lumea era grăbită… așa cum eram și eu înainte… Acum nu mai eram așa grăbită. Alergam, dar nu pentru că eram grăbită… ci pentru că în viteză, voiam ca ochiul meu să cuprindă cât mai multe din locurile acestea, unde locuisem… unde respirasem fără teama că aceea avea să fie ultima gură de aer. Și gândind la toate acestea, alergam… pe aleile din parcul unde toți copacii purtau hainele sublime ale primăverii. Ultima mea primăvară…
-Oprește-te! am auzit dintr-o dată, glasul ferm al unui bărbat.
Era clar. Cei de la spital trimiseseră după mine. Eram un bolnav de cancer în fază terminală. Nu puteam fi lăsată să alerg aiurea pe străzi.
M-am întors încet, intuind că voi da peste niște oameni în halate albe, care îmi vor vorbi frumos, ca să nu mă sperie. Greșit. Era un bărbat trecut bine de a doua tinerețe, mai înalt decât toți oamenii pe care avusesem privilegiul să-i văd în această viață.
-Trebuie să te întorci la spital, mi-a spus, apropiindu-se ușor, cu glasul mult mai domol de această dată.
L-am privit confuză. Nu părea un om de la spital. Oamenii treceau pe lângă noi, la fel de grăbiți, chiar dacă eu mă oprisem. Era un semn că lumea nu se oprește pentru problemele unui singur individ, indiferent de gravitatea acestora. Lumea continua… de parcă ei, nimic nu i –ar fi întâmplat. De ce au trimis după mine un moș trecut de 80 de ani?
-Mihail, îmi spune, întinzându-mi mâna în semn de salut.
Un curent rece mi-a străbătut întreg corpul. Flash-uri cu tabloul din salonul de spital mi se derulau în minte cu o repeziciune uluitoare.
-Ioana, îi spun șoptind, dar ceva în intuiția mea îmi spune că îmi știe deja numele.
Nu reacționează când aude numele meu. E semn că deja știa. Îngerul din tablou mi se bagă în ochi de parcă ar vrea să-mi spună ceva… Ce ar putea să-mi spună? Că mai am doar câteva zile?
-Trebuie să te întorci, crede-mă, îmi spune Mihail, făcându-mi semn să ne așezăm pe o bancă. Teiul din spatele băncii nu făcea doar umbră cu frunzele sale primăvăratice, dar răspândea și un aer răcoros, un aer curat, în ciuda agitației din oraș. De la blocurile de peste drum, aroma cafelei de dimineață se lăsa ca o peliculă fină peste parc.
-Și eu găsesc un farmec special în aroma cafelei de dimineață… mai ales în diminețile de primăvară, îmi spune privind către oraș.
-Păcat că n-o să mai am parte de aceste jocuri ale simțurilor. În curând, dar tu deja știi asta, voi fi un corp inert, într-un sicriu care va coborî la întuneric și se va descompune. Voi muri, dar probabil, cei care te-au trimis de la spital, deja te-au informat.
-Nu sunt de la spital, mi-a spus sec.
-Știam eu, i-am răspuns pe același ton.
-Dar știu că trebuie să te întorci… și mai știu că nu vei muri.
Când a spus „nu vei muri”, mi-a luat mâinile în mâinile lui. Un curent, ca un fluid ușor, trecu parcă din mâinile lui, în mâinile mele.
-Nu vei muri… cum poți să amăgești așa, un om aflat în fază terminală? i-am strigat.
Mihail m-a privit în ochi, cu o privire de un albastru intens și clar în același timp.
-Uitați-o! E acolo, pe bancă! se auziră niște glasuri agitate.
De data aceasta chiar erau de la spital.

      Am ajuns din nou în salon unde eram nerăbdătoare să-i spun totul colegului meu de suferință, lui George… doar că George nu mai era acolo. Patul gol, rearanjat, generă în corpul meu un fior rece și ascuțit, dureros până în inimă. Singură, m-am prăbușit pe patul de la fereastră, acolo unde peste durerea cruntă care-mi sfâșia sufletul, treceau păsările primăverii, impasibile…
Singură, conștiința morții creștea în mine ca ramurile unui copac. Lumina încă crudă a dimineții mă durea, de parcă m-ar fi lovit peste ochi, peste cap… peste tot. Eram singură și George, cu caietul lui cu tot, dispăruse acolo unde aveam și eu să dispar curând. Mi se făcu rău. M-am ridicat și, în timp ce mă îndreptam spre baie, o furie nestăpânită puse stăpânire pe mine. Dacă tot mor, ce-mi pasă mie de aparatele din salon, de lenjeria bine aranjată de pe patul unde zăcuse George? Un urlet mocnit, frânat pe alocuri de gustul sărat al lacrimilor, se asorta cu zgomotul infernal scos de grilajul patului răsturnat pe jos, printre aparate. Lenjeriile de spital se rup foarte ușor, așa că în vortexul acela, nimic nu mai rămăsese intact… nici măcar tabloul cu îngerul. Ce-mi păsa mie de îngeri? Unde sunt ei când ne îmbolnăvim? Un scaun pentru vizitatori lovi cu putere fereastra care se făcu țăndări. Câteva mâini se luptau aprig cu furia corpului meu, un ac de seringă îmi străpunse pielea și apoi nimic… liniște, acea liniște care acoperea ca o mască, zbuciumul din mine. Sunt din nou pe bancă, alături de Mihail care îmi spune că toată furia din mine s-a revărsat și că descărcarea aceasta mi-a făcut bine. Apoi somn profund. Și din nou o dimineață… o altă dimineață cu aromă de primăvară crudă și cafea, cu aripi de porumbei trecând pe lângă fereastră. Sunt într-un alt salon și pot să mă ridic de pe pat, deși după calmante, de regulă, am o stare de rău, ca un alcoolic după o noapte în care a amestecat mai multe băuturi. Dar acum, în mod inexplicabil, mă simțeam mai bine. Nu mă durea nimic, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. George murise. Urmam eu. Era mai clar ca niciodată… și nu mai era nimic de făcut. Nu mai era speranță. După vizita medicilor de dimineață, am scrijelit pe perete: „Ioana, bolnavă de cancer”. Ca să rămână acolo pentur cei care aveau să vină după mine… să știe că am fost acolo. Apoi am sunat-o pe mama. A venit la spital într-un suflet. I-am spus că o să mor, că simțeam asta și doctorii erau de aceeași părere. Am rugat-o să nu plângă foarte mult, am rugat-o să încerce să se împace cu ideea, să accepte că ceea ce ni se întâmplă are un scop bine definit, chiar dacă noi nu îl sesizăm. Mama nu a spus nimic. Știa toate acestea. I-am auzit hohotele de plâns abia când a ieșit pe hol.

      Acum știam sigur că o să mor. Poate că era mai bine așa. N-aș mai fi simțit durerile acelea acute. Da, era, cu siguranță, mai bine… mult mai bine. Așteptam clipa aceea. Simțeam o teamă imensă, dar știam că era mai bine decât să suport chinul crunt al durerilor de oase. Știam de la bunici că dincolo nu te mai doare nimic… îi auzisem vorbind când eram copil și mă ascundeam pe sub mese ca să le ascult discuțiile. Da, nu mai voiam nimic de la viață… voiam numai să mor, să plec dincolo și speram că dincolo aveam să mă întâlnesc cu George. Chiar așa îmi scrisese într-o zi în agenda lui: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”.
Asistentele cu fețele identice mă ajută să merg la cabinetul de analize din nou. Ace, dureri ascuțite, mâini reci de medici pentru care devin o cifră, studenți la medicină pentru care devin un material didactic. Toate acestea… le suport știind că sunt ultimele umilințe ale vieții, iar apoi mă voi lăsa în palma deschisă a morții.
-Valorile esențiale arată mai bine decât la ultima cercetare, mi-a spus un medic. Dar nu e cazul să ne facem iluzii deșarte, se întâmplă adesea ca unii bolnavi în faza terminală să prezinte astfel de valori înainte de a…
-De a muri, îl completez eu.
-Mda… așa e… din păcate așa e, îmi confirmă medicul.
-Măcar voi muri cu rezultatele analizelor un pic mai bune, glumesc eu și primesc câteva zâmbete ca răspuns.
Ajung în alt salon, iar asistentele mă sfătuiesc să nu-l distrug și pe acesta. Aici nu mai e nimeni, doar eu… și e mai bine așa. Așa mi-am imaginat dintotdeauna… că voi muri singură. Pe peretele de lângă patul meu e tabloul cu îngerul. Același tabou. Intact. Înseamnă că toate saloanele au același tablou. Îngerul mă privește cu o neînțeleasă expresie încrezătoare.
-Ce bine e să fii înger… mă gândesc, privindu-l. Nu faci decât să-i privești pe ceilalți, să-i ajuți, să le influențezii destinul, să le răspunzi la rugăciuni.
Uneori aveam impresia că expresia feței îngerului din tablou se schimba. Putea fi îngândurat, pentru ca apoi, peste doar câteva minute, să capete o alură de strălucire și bucurie. Lui puteam, însă, să-i spun totul… și chiar îi spuneam. Era singurul care rămânea tot acolo, pe perete, chiar și după ce asculta toate gândurile mele. Eram în pragul morții și comunicam cel mai eficient cu un înger… era perfect normal… o normalitate pe care o descoperi abia atunci când ai pierdut deja speranța vieții.
Acceptasem că trebuie să mor, dar așteptarea era de nesuportat. Se scurseseră deja trei luni. Inițial, timpul estimat de medici era de șase luni. Trecuseră trei și eu începeam să mă simt mai bine… în mod ciudat. Fiecare set de analize înregistra o ușoară îmbunătățire a valorilor.
-Și atunci, eu când mor? era gluma la care stagiarii râdeau acum în hohote. Se vedea însă, pe chipul lor, dar și al medicilor cu experiență, o uimire stranie. Era ceva inexplicabil pentru ei, un proces necunoscut care avusese loc în corpul acesta și care îmbunătățea treptat starea mea.
Într-o zi, mama a venit să mă vadă. Nu știu ce-i spuseseră medicii, dar pe chipul ei se vedea o lumină așa cum numai atunci când eram copil o văzusem.
-Mamă, nu vreau să-ți faci speranțe deșarte, știi că se poate întâmpla din clipă în clipă.
Între analize mai simple sau mai amănunțite, care mă învățaseră să-mi gestionez durerea, mai trecură alte două luni. În fiecare zi, îngerul meu de pe perete asculta, răbdător, ceea ce aveam eu de spus. Era singurul care mă asculta fără să mă întrerupă și eu apreciam asta foarte mult.
Într-o dimineață, unul din medicii care monitorizau cazul meu, a venit efervescent, la mine în salon.
-Ia zi, cum suporți veștile bune? mă întrebă în timp ce-și puse ochelarii și începu să răsfoiască dosarul meu.
-Nu știu… dacă mi-ați da voie să beau o cafea, aș suporta orice fel de veste, îi spun.

     Aroma cafelei de dimineață, subtilitatea cu care se strecura ea pe sub ușă, pentru ca apoi să-mi invadeze singurătatea, era lucrul pe care-l iubeam cel mai mult la viață.
-Mă întorc, îmi spuse privindu-mă scurt și închizând dosarul.
Recunosc, îmi imaginam că ușa se va deschide și va intra asistenta cu o cafea fierbinte, dar nu m-am așteptat să se și întâmple.
-A zis dom’ doctor că astăzi puteți să beți cafea, îmi spuse asistenta și îmi lăsă cafeaua pe noptieră. Parfumul ei invadă imediat salonul. Chiar și îngerul din tablou părea încântat.
Trecuseră cinci luni de când nu mai savurasem o cafea. Vara era acum pe sfârșite… iar eu aveam ocazia sublimă de a savura din nou, o cafea. Când ești sănătos, în viteza vieții pe care o duci, nu apuci să-ți dai seama că ești fericit. Nu vezi decât ceea ce tu numești „neajunsuri”, „neîmpliniri”, „eșecuri” sau chiar „mici succese” și lumina zilelor te împiedică să vezi cât de fericit ești. Dacă ai ști, ți-ar veni să plângi de bucurie și ai prețui fiecare clipă… dar nu știi. Nu știi că fiecare respirație e un dar, nu ai cum să știi asta. Eu însă, pentru că fusesem în ceea ce medicii au numit „fază terminală”, știam că fiecare clipă era o picătură de rai.
Cafeaua… această plăcere pe care abia acum păream să o fi descoperit, după ce îmi invadase sufletul cu parfumul ei, pătrunde acum, cu gustul ei minunat, în trupul meu, privat de această minune timp de aproape jumătate de an. Nu a fost prima mea ceașcă de cafea, ci prima ceașcă de cafea care a contat cu adevărat.
Într-o noapte, l-am visat pe Mihail. Trecuseră câteva luni de când îl întâlnisem în parc. Simțeam că mi-era dor de vorbele lui, chiar dacă discuția noastră nu s-a întins decât pe câteva minute. Dar simțeam că aveam nevoie să-l aud, simțeam că ceea ce-mi spunea va trezi în mine o forță mai puternică decât cancerul… și în noaptea aceea l-am visat. Nu mi-a spus foarte multe, mi-a spus doar să mă rog… nu citind rugăciuni interminabile, nu repetându-le de sute de ori…
-Retrage-te în sufletul tău. Voi, oamenii, știați să faceți asta înainte, dar nu știu cum de ați uitat acest obicei, acest miracol de care fiecare din voi poate dispune. Retrage-te în inima ta… fă-te mică, astfel încât inima să-ți fie ca o pătură cu care să te poți acoperi. Intră acolo, în adăpăstul inimii tale. E locul de întâlnire cu dorințele tale. Odată ajunsă acolo, spune-i universului că tu ești sănătoasă, dar spune-i din toată inima și el va crede, el va crede… dacă și numai dacă vei crede și tu. Nu fă din sănătatea ta o dorință. Fă o certitudine. Spune-i universului că ești sănătoasă și că îi ești recunoascătoare pentru asta. Apelează la această discuție ori de câte ori siguranța ta se diminuează. Acesta e răspunsul tuturor întrebărilor pe care voi, oamenii, le aveți. Amintiți-vă ce înseamnă rugăciunea în adevăratul ei sens.
Așa mi-a vorbit Mihail, apoi a dispărut în visul meu, lăsându-mă să discut cu îngerul din tablou. De data aceasta, ochii îngerului păreau să-mi spună:
-Da, are dreptate Mihail. Du-te în inima ta.
Spitalul e un loc în care de la momente de agitație, la momentele de liniște, se trece foarte ușor. Te poți afla în vâltoarea unor clipe tensionate, pentru ca apoi să te afunzi într-o singurătate în care liniștea pare să legene alene toate zbaterile tale și le adoarme, dându-ți un răgaz. Un răgaz pe care înainte îl foloseam pentru a-mi spăla rănile gândului de moarte, iar acum, voiam să-l folosesc pentru a mă întâlni, așa cum mi-a spus Mihail, cu dorințele mele din inimă. Am făcut asta o dată, de două ori, când eram singură, în timp ce îmi făceau analizele, abia așteptam momentele în care să mă fac mică și să mă acopăr, așa cum mi-a spus Mihail, cu sufletul.

     Se apropia Crăciunul… din reticența și nedumerirea medicilor cu privire la regresia inexplicabilă a bolii mele, eram tot acolo, în patul acela de lângă fereastră, unde porumbeii se vedeau acum din ce în ce mai rar, din cauza frigului.
Dimineața lansa câteva raze de soare în salon.
-Primiți cu veștile bune? se auzi vocea medicului.
-Vă rog, i-am spus ridicându-mă de pe pat.
-Vestea inexplicabilă pentru noi, medicii și bună pentru tine, ca pacient, este că ultimele analize arată că nu există nici urmă de cancer în corpul tău. Vestea mai puțin comodă pentru tine, e că aș vrea să mergi la București, pentru alte analize. E o clinică dotată cu aparatură performantă, trebuie să detectăm cauza declanșatoare a procesului de regresie a bolii tale, e important pentru tine, dar și pentru ceilalți pacienți care suferă de această boală. E alegerea ta, până la urmă, dar te sfătuiesc să te duci. Costurile le va suporta integral o fundație care se ocupă cu sprijinirea bolnavilor de cancer.
Nu știu de ce, dar în inima mea, știam că acum eram bine. Ceva îmi spunea tot timpul că sunt sănătoasă… sau poate că era vocea mea, din inimă, atunci când mă retrăgeam acolo. Așadar eram bine, inexplicabil din punct de vedere medical, dar eram bine.
-Știi, noi, medicii, atunci când nu găsim explicații la regresia unei boli, punem totul pe seama divinității. Uneori, suntem nevoiți să facem asta… să recunoaștem că există și regresii totale, inexplicabile, dar totale… și rămânem uluiți, însă n-ar trebui să fie așa. Dacă s-a demonstrat că unii pacienți declarați morți, revin la viață, nu văd de ce ne mirăm atât de mult de regresia unei boli. Acceptăm existența morții clinice, așadar ar trebui să acceptăm și regresiile. Deci, te duci la București? Vrei să te consulți cu ai tăi?
-Merg. O voi suna pe mama, sigur.
Pentru prima dată, după jumătate de an de locuit într-un salon de spital, mă îmbrăcam acum în haine, altele decât celebrele pijamale cu floricele mici și albastre. Aerul rece de afară îmi provocă un tremurat.
-Să nu răcești, îmi spuse mama, înainte să mă urc în mașina care avea să mă ducă la București.
N-o să răcesc, i-am spus în gând. Când îmi va fi frig, mă voi face mică și mă voi înveli cu sufletul. Ține de cald dacă vrei.
Am vrut să dorm până la București, dar fiecare loc pe unde mașina trecea, mi se părea unul de neuitat, unul de o frumusețe care merita trecută undeva în arhiva sufletului. Era frumos… totul era frumos. Nu era prima dată când făcusem acest drum. Mai trecusem pe acolo de multe ori, dar era prima dată când vedeam cu ochii aceștia… și era minunat. Eram fericită, fiecare deal acoperit cu zăpadă mă făcea fericită… și acum știam că eram fericită.

      La București, pe lângă medicii care m-au preluat imediat, era și o echipă de jurnaliști care intenționau să-mi afle povestea, însă i-am dezamăgit, spunându-le că nu e nimic spectaculos în ceea ce mi se întâmplase. Nu voiam să țin totul pentru mine, dar nici să las mass-media să-mi răstălmăcească povestea. Așa că, spre dezamăgirea lor, am refuzat. Iar în clinică, nu m-au mai căutat. Mi-au lăsat totuși, o carte de vizită, cu mențiunea că puteam să-i sun oricând. N-am făcut-o niciodată… Era important ca medicii să claseze cazul meu așa cum credeau de cuviință, însă nu era bine ca presa să afle detaliile.
Salonul unde aveam să stau pentru investigații era destul de mare, luminos, la etajul al treilea. Eram singură în acel salon, deși mai era un pat liber, lângă ușă. Am ales, desigur, patul de lângă geam. Puteam vedea, nu doar păsările zgribulite de frig, ci și fulgii de nea lăsându-se lin și chiar câțiva plopi în depărtare.
-Vă rog să vă simțiți confortabil, mi-a spus o asistentă, iar eu am intrat din nou în celebrele de acum pijamale cu floricele mici, albastre.
Să înceapă investigațiile, am gândit eu și m-am întins pe pat. Nu mai era un chin… analizele nu mai erau un chin. Important era că trăiam. Înainte să mă îmbolnăvesc, nu știam că trăiesc, acum știam… era ca și cum abia acum trăiam cu adevărat.
-Mâine dimineață, la ora șase, vă vom face primele investigații. O să vină o asistentă să vă anunțe, îmi spuse un medic care analiza dosarul cu care venisem la clinică.
Seara se lăsă lin peste capitală. Clinica nu era într-o zonă aglomerată, dar se simțea presiunea agitației peste tot. Pe peretele de lângă patul meu nu mai era tabloul cu îngerul… și am realizat cu părere de rău că plecasem de la spital fără să-mi iau rămas-bun de la cel cu care comunicasem timp de jumătate de an, seară de seară, clipă de clipă. Aici, peretele era alb și gol.
Se făcu răcoare, deși caloriferele erau destul de calde… sau poate că începeam să mă simt singură. M-am făcut mică și am coborât în inimă, iar sufletul se făcu mare și cald, ca o pătură și mă înveli. Acum era cald… suficient de cald pentru a visa.
Dimineața se ivi brusc… așa cu numai în capitală se poate ivi.
-Haideți, să mergem, îmi spuse asistenta care sosi pe când eram sub duș.
Am coborât la etajul unu, unde au început cu recoltarea de sânge, cu niște aparate pe care, într-adevăr nu le mai văzusem… și urma un ecocord, când, printre ușile care se deschideau și se închideau mereu, din cauza asistentelor care intrau și ieșeau, l-am văzut pe el. Nu era posibil, dar l-am văzut pe el. George era mort, dar eu îl văzusem acolo… și abia acum realizam că în ziua în care găsisem patul lui George gol, nu întrebasem ce se întâmplase. Făcusem criza aceea și nu întrebasem despre George niciodată. Am presupus că era mort, dar nu am vorbit despre asta cu nicio asistentă. N-am întrebat niciodată. Dar cum era posibil? George era pe moarte, era intubat… Poate că mă înșelasem. Poate că îl confundasem cu altcineva. Speram, însă, să nu fie așa… speram să fie el, să fie în viață…

      Eram campioană la ecocord… cât timp petrecusem în spital, inima mea era mereu în pericol de a ceda, mai ales în primele luni, așa că periodic mi se făcea ecocord… iar firele acelea care plecau de la aparate și se conectau cu corpul meu, îmi reaminteau de suferințele pe care le îndurasem atunci când eram bolnavă… până să apară această regresie. Cuvântul „regresie” fu ca un buton declanșator de concluzii. Poate că și lui George i se întâmplase la fel. Era foarte puțin probabil, șansele ca asta să se fi întâmplat erau sun zero la sută. De fapt, de ce voiam eu ca George să fie în viață? Nu știu de ce… dar voiam asta…
Înainte de prânz, investigațiile s-au oprit. Erau suficiente pentru o zi, după părerea medicilor.
-Puteți mânca în cameră sau la cantină, m-a anunțat asistenta.
-Voi veni la cantină, i-am spus.
Cantina era tot la etajul unu al clădirii, dar în altă aripă. Era frumos amenajată, curată, cu mese albe, rotunde. Pacienții mâncau alături de asistente și medici. Era chiar și muzică… o muzică lină, cu volumul suficient cât să fie doar auzit.
-Salată orientală cu piept de pui, păcat că nu are suficientă sare… și nici oțet, dar poți să ceri lămâie dacă vrei.
Era el, în carne și oase. Stătea acolo, în fața mea, cu o tavă în mână. Era mai viu decât îl crezusem eu. Era George. Istinctiv, i-am sărit în brațe.
-Ce cauți aici? l-am întrebat.
-Presupun că același lucru ca și tine, mi-a spus surprins de apropierea mea neașteptată.
-Regresie? Nu pot să cred…
-Nici eu, răspunse el așezându-se alături de mine la masă.
-Cum crezi că s-a întâmplat asta? îl întreb, însă George pare să nu vrea să vorbească despre asta.
-Important este că acum suntem bine. Ai vorbit cu presa?
-Nu. Tu?
-Nici eu, nu cred că e cazul să facă din noi niște vedete.
-Nici eu nu cred.
George viu, neintubat, era foarte O.K. După ce mă văzuse chinuită de dureri, după ce am vomat pe el în repetate rânduri, acest George devenise un om la fel de apropiat ca ai mei. Fusese martor la ceea ce mi se întâmplase, iar eu eram la fel pentru el.
-Și… soția ta? Cred că se bucură că ți-ai revenit, îi spun dar în gând nu mă întreb „Oare e însurat? Oare are iubită? Cu siguranță are!”
-Cred că se bucură… dar nu mai e lângă mine. Nu a rezistat noului George atunci când m-am îmbolnăvit. Devenisem insuportabil și mă răzbunam pe ea pentru tot ce mi se întâmpla mie. Un timp, a fost alături de mine, dar apoi, după ce m-am internat, mi-a adus actele de divorț la spital, să le semnez. Și le-am semnat. De ce să ții o femeie lângă tine când știi că nu mai ai zile? Am lăsat-o să plece, să se dezlipească de acel George conectat la tot felul de aparate, acel George care uneori făcea spume la gură, alteori urla măcinat de dureri… Nu avea sens. Acela era un George pe care nimeni nu l-ar fi vrut… Din păcate tu m-ai cunoscut așa…
-Da… eu cu chinurile mele… la care ai fost, pentru o perioadă martor. Când am văzut patul gol, am crezut că…
-Că am murit? mă întreabă George senin. Am făcut o criză atunci. Am fost dus imediat la reanimare, apoi imediat mi s-au refăcut analizele și au observat niște modificări spectaculoase. Am fost sfătuit să vin aici. Am vrut să te anunț, dar erai sedată când am plecat.
George acesta, neintubat, are un farmec special. Ochii lui negri au un charm pe care nu-l detectasem la spital, nu aveam cum… Acum însă îl vedeam clar… avea ochii negri, umbriți de gene lungi și curbate, buzele senzuale și o lumină pe chip atunci când zâmbea.
-Și soțul tău… se bucură, nu-i așa? mă întrebă în timp ce se preface interesat de un cub de cartof fiert care nu voia să stea înfipt în furculiță.
-Nu am soț, doar mamă și tată… atât am reușit să acumulez până la vârsta asta.
-Atunci, dacă îmi permiți, te invit diseară la cină, tot în acest loc romantic…
-Desigur… doar că nu prea știu ce să port, îi răspund râzând.
-Ținuta aceea cu floricele albastre era superbă, din ce îmi amintesc. Ai putea să o porți pentru mine, la cină?
-Cu siguranță… dar tu? Ce ținută vei avea? îl întreb râzând.
-Voi purta o ținută în carouri albastre și o pereche de papuci de casă maro. Te voi cuceri, cu siguranță.
Zâmbim amândoi, mâncăm, vorbim… ca doi oameni cărora nu li s-a întâmplat nimic, iar undeva în inima mea îl aud pe Mihail spunându-mi:
-Despre asta este viața, despre zâmbete, despre iubire!
Și știu… Mihail zâmbește când spune acestea… simt asta.
Seara sosi ca o briză răcoroasă peste capitala agitată care se încăpățâna și nu voia să stingă luminile. Cina la cantina clinicii a fost superbă… am râs de parcă atunci am fi descoperit râsul pentru prima dată… și știam că Mihail vedea toate acestea și era mulțumit.
-Te conduc în cameră, îmi spuse.
Când am ajuns în salonul meu, prin ferestrele mari se vedeau fulgii de nea căzând alene peste capitală.
-O să vină Moș Crăciun, îmi spuse el cu un aer serios.
-Cu siguranță, îi răspund.
-Crezi în el? mă întrebă, iar privirea lui căpătă o nuanță stranie.
-Cred, îi răspund, pe același ton. Întotdeauna am crezut.
George se apropie de mine și îmi luă mâinile în mâinile lui. Îmi sărută o mână, apoi cealaltă. Ochii lui îi căutară apoi pe ai meu. Privirile noastre rămaseră blocate într-un magnetism implacabil, care ne apropie până ne simțim unul altuia respirația. Buzele noastre se întâlnesc într-un sărut așa cum numai trăind poți simți… apoi George mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche:
-Noi am văzut întunericul vieții, durerea din pragul morții, am simțit deznădejdea și neputința… am fost prin tot curcubeul de emoții, dar nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când te strâng în brațe.
Mi-a dat drmul apoi și s-a așezat pe patul de lângă ușă.
-Lasă-mă să dorm aici în noaptea aceasta, mi-a spus.
S-a așezat acolo. Eu m-am așezat pe patul meu. Am închis ochii. L-am văzut pe Mihail venind grăbit spre mine.
-Acum ai sănătate, dorește-ți să fii fericită! Du-te în inima ta și mulțumește universului că ești fericită.
-Dar sunt, Mihail… sunt fericită.
Mihail mi-a zâmbit și a dispărut ca un nor disipat în întuneric.
-Dar sunt fericit, îl aud pe George șoptind și îmi dau seama că și el a purtat aceeași conversație cu Mihail.
Dimineața lansă din nou raze de lumină în salon. George nu mai era acolo și faptul că nu mai era acolo îmi dădu un fior rece.
Ușa salonului se deschise și aroma cafelei fierbinți, la ibric, se strecură învăluindu-mă.
-Știi ce mi-am dorit de când am devenit vecini de salon, pe vremea când eram bolnavi? se auzi vocea lui George. Să beau o cafea cu tine… o cafea adevărată, iar noi să fim doi oameni adevărați, sănătoși și fericiți…
George mă face să plâng, să plâng de fericirea aceasta care, amestecată cu parfumul de cafea, mă face să mă simt privilegiată că sunt în viață.
-Șterge-ți lacrimile, nu e de bun augur să plângi joia!
-Serios? îl întreb conformându-mă.
-Da, am citit asta undeva, îmi spune serios, așezând ceștile cu cafea pe noptieră.
-Văd că ați socializat, constată cu un zâmbet subtil medicul care veni cu dosarele noastre. Care veste vreți să o auziți întâi? Cea bună sau cea rea?
Faptul că exista și o veste rea, îmi stricase dispoziția. Nu mai era loc de vești rele în viața mea.
-Să începem cu cea bună, îi spuse George.
-Ei bine, seturile de analize spun că sunteți „curați”, nu știm ce a declanșat acest „reset” al organismelor voastre, constatăm doar că sunteți bine.
-Și vestea rea? am întrebat eu cu inima strânsă.
-Vestea rea e că… nu știu cum să vă spun… dar astăzi clinica noastră împlinește zece ani de activitate și am vrea să participați la petrecere. Deci, va trebui să ne mai suportați pentru încă o seară.
Izbucnim în râs. Medicul acesta e mare figură! Îmi aduce aminte de Mihail.
Rămânem pentru petrecere. Dansăm și acordurile acelea mă fac să mă simt minunat. Și mai apoi… brațele lui George și sărutul lui, noi… doi luptători care au fost foarte aproape de moarte. Viitorul nostru capătă conturul unui plan în doi… nu există legătură mai strânsă decât aceea pe care o ai cu cineva care a împărțit cu tine cele mai grele clipe.

     Ne întoarcem la Suceava cu trenul… e frumos cu trenul, vezi toate peisajele minunate și le pui în arhiva sufletului, ca recompensă pentru că sufletul te-a lăsat să te faci mic și să te acoperi cu el, ca și cum te-ai acoperi cu o pătură.
-George… trebuie să te întreb ceva… când eram la spital, îmi scriai mesaje pe agenda ta. Odată mi-ai scris „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”. Am fost ferm convinsă că vom muri amândoi și ai vrut să spui că ne vom întâlni dincolo…
-Ioana, am crezut că vom muri, într-adevăr. Dar acum, îmi dau seama că acele cuvinte erau premonitorii: „Dincolo… ne vom întâlni dincolo”, adică la București, la clinică…
Râde și e atât de frumos să râzi… și să iubești… pentru că acesta este sensul existenței noastre: să trăim cu adevărat și să ne bucurăm de fiecare clipă. Așa mi-a spus mie Mihail… și mi-a mai spus multe, dar vi le voi povesti altădată. Acum mă așteaptă o viață fascinantă cu George. Vă salut și… am plecat să trăiesc!angel

by -
26

Shocking! Controversial! Censored! Banned! Here are some famous books that shaped the world!

    Banned and Controversial Books

     Romantice, realiste, istorice sau clasice, poveştile de dragoste cu substrat erotic au atras întotdeauna ca un magnet cititorii. Şi dacă astăzi putem devora Fifty Shades of Grey inclusiv la terasă cu o limonadă cu gheaţă în faţă, de-a lungul timpului, literatura erotică nu a fost mereu acceptată. Ba mai mult, a fost aspru supusă cenzurii, iar unele cărţi au fost interzise. Iată câteva titluri celebre care au iscat controverse datorită tematicii sexuale abordate:

1. Kama Sutra – Vatsyayana

    Culegerea de texte indiene scrisă de savantul Vatsyayana descrie în detaliu practicile sexuale menite să ofere senzaţii sublime. Văzută ca un manual pentru cei care doresc atât iniţiere cât şi specializare în „artele erotice”, Kama Sutra oferă conceptul de plăcere fără tabuuri şi fără inhibiţii, ridicând sexul la rangul de artă. Oare este de mirare că enciclopedia dezinhibiţiilor a fost interzisă în UK, SUA şi Australia?

2. Sanctuar – William Faulkner

     Povestea despre răpirea tinerei Temple Drake a creat controverse aprinse cu privire la diferenţele sexuale văzute şi comentate diferit. Felul brutal în care fata cunoaşte realitatea, scenele de viol şi depravarea morală au adus cărţii suficiente critici negative pentru a fi interzisă. Violenţele sexuale groteşti au scandalizat Germania și câteva state asiatice.

3. Lolita – Vladimir Nabokov

     Datorită subiectului tabu pe care îl abordează (iubirea bolnavă a unui bărbat matur pentru o copilă de 12 ani), „Lolita” a fost încă de la publicare un subiect de controversă şi scandal. Respinsă de majoritatea editorilor, cartea a fost publicată iniţial în Franţa, iar azi a devenit unul dintre cele mai citite romane clasice. Deşi acum se poate numi bestseller, romanul lui Nabokov a fost interzis în Marea Britanie, Argentina, Africa de Sud şi Noua Zeelandă pe motiv că promovează într-un mod dezgustător dezintegrarea morală încurajând pedofilia şi perversiunile.

4. Sexus – Henry Miller

     Văzută ca o „epopee biografică” , obscenitatea acestei opere a reuşit să şocheze America într-atât încât a interzis romanul. Fără coduri morale şi promovând o pornografie fascinantă, autorul însuşi afirmă că „tabuurile sunt un fel de reziduu al minţilor bolnave, spectrul celor care nu au avut curajul să trăiască din plin şi care ne-au vârât pe gât aceste interdicţii, deghizate în morală şi religie.”

1c7539957fc3cdae95bdbf6808869c105. Tropicul Cancerului – Henry Miller

     Conţinutul sexual prea explicit îl aduce din nou pe Henry Miller pe lista autorilor nepermişi, de data aceasta cu cartea Tropicul Cancerului interzisă în Statele Unite şi Africa de Sud. Se pare ca relația cu Anais Nin îl stimulează din punct de vedere inspiraţional pe autorul care publică doar în Franţa deoarece SUA interzice cărţile sale.

6. Xing Fengsu

      O incursiune în practicile sexuale din diferitele religii şi popoare, cartea cunoscută şi sub denumirea de „Sexual Customs” a reușit să scandalizeze musulmanii din China intrigaţi de descrierile întâlnite. Considerând scrierea ofensatoare, China a interzis-o în 1989 şi a recurs chiar la arderea exemplarelor tipărite.

7. Fanny Hill. Memoriile unei femei uşoare – John Cleland

     Personajul principal al scrierii este total lipsit de inhibiţii până ajunge la degradare, iar conţinutul de-a dreptul obscen a atras bineînţeles cenzura şi chiar interzicerea publicării în SUA deşi Marea Britanie l-a acceptat încă din 1749. Pasajele şocante i-au adus numeroase critici la vremea respectivă , iar în America a fost publicat abia după 1900.

8. Jurnalul unui adolescent timid – Stepehen Chboski

      Scrisorile lui Charlie către prietenul imaginar abordează toate temerile acestuia inclusiv cele care implica homosexualitatea și nesiguranţa din punct de vedere sexual. Pasajele erotice destul de explicite au condus la retragerea cărţii atât din biblioteci cât şi de pe piaţă … tot în SUA care dovedeşte o cenzură literară destul de drastică.

9. Moarte la Veneţia – Thomas Mann

     Bisexualitatea şi narcisismul prezente în scrierea lui Thomas Mann au scandalizat Germania nazistă care a oprit publicarea cărţii. O vizită la Veneţia îi aduce unui scriitor atât inspiraţie cât şi o obsesie, greu de digerat, pentru un adolescent. Atracţia creşte progresiv şi în acelaşi timp avansează şi gândurile perverse care au adus cărţii numeroase blamări.

10. And Tango Makes Three – Peter Parnell şi Justin Richardson

        Aparent este o poveste inofensivă în care personajele principale sunt pinguini. Probabil că acum intervine şocul şi întrebarea care stă pe buzele tuturor este ce legătură există între o carte cu pinguini şi erotism care să conducă la cenzură şi interzicere. Pinguinii sunt însă adepţi ai homosexualităţii în rândul animalelor şi de aici porneşte controversa iscată în jurul cărţii.

Deşi secolul XXI ne oferă libertatea de a citi ce dorim, când dorim şi unde dorim , există totuşi ţări care încă se mai opun literaturii erotice cu limbaj sexual explicit şi scene suficient de fierbinţi care să incite la exerciţii de imaginaţie. De exemplu, în Malaezia, trilogia Fifty Shades este încă interzisă publicării şi comercializării.

 

Surse foto: 1 , 2

by -
6

O, timpuri! O, moravuri!

Marcus Tullius Cicero ( 106 – 43 i.Hr.)
O, timpuri! O, moravuri !

     Filozof antic roman, om politic , orator şi un susţinător al republicii, Cicero a adus literaturii universale un aport considerabil şi un izvor de informaţii despre epoca războaielor civile din Roma secolului I i.Hr.
Născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 i.Hr., Cicero provine dintr-o familie de cavaleri şi notabili municipali. A urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum după care, la vârsta de 17 ani tatăl său decide să îl trimită la Roma. Începând cu anul 90i.Hr., Cicero a trăit la Roma unde în calitate de consul a înăbuşit complotul antisenatorial al lui Calitina, primind titlul de onoare ,,Părinte al patriei acordat pentru prima dată în istoria Romei.

      Din scrierile sale s-au păstrat 19 tratate despre retorică, politică şi filozofie, peste 800 de scrisori şi 58 de discursuri juridice şi politice.
     De la jumătatea anilor 50 i.Hr. Cicero se adânceşte în studierea teoriei starului, a dreptului şi a teoriei retoricii dând naştere la următoarele tratate: Despre legi, Despre Stat, Despre orator, Academia şi Conversaţiile de la Tusculum.

  “Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 i.Hr., când, dezamăgit de situaţia politică, caută un rost al existenţei sale în scris, propunându-şi să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei greceşti la spiritualitatea şi mentalitatea română şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil.” Wikipediacicero 1

     Către anul 44 i.Hr. a scris două lucrări diferite ca gen şi anume Caton sau Despre bătrâneţe şi Laelius sau Despre prietenie în care a creionat portretele idealizate ale unor români vestiţi din vremuri apuse.
     Ultimul an al existenţei marelui filozof antic a fost tulburător datorită problemelor din scena politică în care a fost implicat.

   “După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid şeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 i.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl consideră cel mai primejdios duşman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 i.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.” Wikipedia

      Am ales pentru dumneavoastră câteva citate al filozofului antic roman Cicero denumit şi “omul universal”:
“Hârtia suportă orice.”
“Cunoştinţele aproximative – iată limita judecăţii omeneşti.”
“Facem viaţa şi mai mizerabilă deplângând-o.”
“Exagerarea este periculoasă în toate cazurile…distruge sinceritatea.”
“E mai cinstit să urăşti pe faţă, decât să-ţi ascunzi gândul sub un chip înşelător.”
“Recunoştinţa nu este doar cea mai importantă dintre virtuţi, ci şi părintele tuturor celorlalte.”
“A te întrista de propriile-ţi rele nu e defel fapta unui prieten, ci a unui egoist.”
“Ce este mai dulce decât să ai un prieten căruia să-i poţi spune toate, ca ţie însuţi?”
“Anticiparea nenorocirilor viitoare atenuează sosirea lor, căci le vedem cu mult înainte de a veni.”
“Libertatea este o posesiune de o valoare inestimabilă.”
“A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare înţelepciune”
“Filozofia este medicina sufletului.”
“Nimic mai ruşinos decât a fi în duşmănie cu acei cu care te-ai iubit mult.”
“Nu există durere, pe care timpul să n-o micşoreze şi să o atenueze.”
“Dacă se înlătură dragostea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare.”
”Caracterul fără inteligenţă face mult. Inteligenţa fără caracter nu face nimic.”
“Tot ce este minunat e rar .”
“Să vorbeşti tăcând. Cui îi este asta de folos ?”
“Virtutea preţioasă adesea se ascunde sub zdrenţe.”
“Am să vorbesc fără să afirm nimic.”
“Nu sunt în stare să uit ceea ce nu doream să-mi amintesc .”
“Niciodată nu a existat un poet care să considere un alt poet mai presus de el însuşi.”
“După cum este dispoziţia sufletească a cuiva, aşa este şi omul; şi după cum este omul, tot aşa este şi vorba lui; şi faptele sunt la fel ca vorbele, iar viaţa este ca faptele. “
“Ce să ascult vorbe, când văd fapte?”
“În toate timpurile mai puţini au fost aceia care şi-au învins dorinţele decât aceia care au biruit oştiri duşmane”
“Când adevărul nu poate fi cercetat, neadevărul sporeşte”
“O, Grecia, cât de săracă eşti uneori în belşugul tău de cuvinte.”

       Voi încheia acest articol cu o legendă şi anume Sabia lui Damocles, despre care Cicero ne vorbeşte în una dintre lucrările sale.

      “Damocles din anecdotă era un slujitor de la curtea lui Dionisos al II-lea al Siracuzei, un tiran al Siracuzei, Italia din secolul al IV-lea i.Hr. Încercând să-şi linguşească regele, Damocles a exclamat în faţa acestuia că Dionisos este extrem de norocos să aibă atâta putere şi autoritate şi să fie înconjurat de atâta măreţie. Pentru a-i arata că există şi un revers al medaliei, Dionisos se oferă să facă schimb cu Damocles pentru ca acesta să poată experimenta el însuşi acest mare privilegiu de a fi rege. Damocles acceptă repede şi cu lăcomie propunerea regelui. Damocles se aşează pe tronul regelui înconjurat de întreg luxul, dar Dionisos aranjează ca o sabie imensă să fie agăţată deasupra tronului al cărei mâner atârnă doar de un fir de păr din coada unui cal. Damocles sfârşeşte rugându-l pe despot să fie scutit de această experienţă deoarece nu îşi mai doreşte să fie atât de norocos.
    Dionisos a reuşit să transmită prin această parabolă starea constantă de teamă, datorată responsabilităţilor şi riscurilor, în care marii oameni trăiesc. Cicero s-a folosit de această poveste punând-o la sfârşitul unei serii de exemple contrastante pentru a sublinia concluzia celei de a cincea sale cărţi din seria Disputelor (Tusculanae Disputationes) în care tema principala era că virtutea este suficientă unui om pentru o viaţă fericită. Cicero întreabă retoric:

„Oare nu a arătat Dionisos suficient de limpede că o persoană asupra căreia teamă pluteşte oricând, nu poate fi fericită? “Wikipedia

Cu drag,

Iliuţa Raduţi

by -
17

,,The Skye Boat Song” este un cântec folk scoțian /Speed, bonnie boat, like a bird on the wing, Onward! the sailors cry;/Carry the lad that's born to be King/Over the sea to Skye.

 Melodia din genericul serialului ,,Outlander”

     Cu siguranță mulți dintre voi ați vizionat serialul ,,Outlander”, realizat pe baza seriei de cărți cu același nume, scrisă de Diana Gabaldon. Genericul este superb, imaginile bine alese, iar muzica încântătoare, extrem de fascinantă, ce te îndeamnă la visare. Ai impresia că acest cântec a fost realizat special pentru acest serial, pentru povestea de dragoste dintre Claire și Jamie, însă nu este așa. Cântecul este foarte vechi, personal am rămas uimit când i-am descoperit originile, în mod întâmplător.

     ,,The Skye Boat Song” este un cântec folk scoțian, care poate fi interpretat ca un vals, rememorând fuga Prințului Charles Edward Stuart (Arătosul Prinț Charlie) din Uist pe Insula Skye, după înfrângerea suferită în cadrul Bătăliei de la Culloden din 1746.

     Cântecul spune cum Arătosul Prinț Charlie, deghizat într-un servitor, a fugit într-o mică barcă după înfrângerea revoltei iacobite din 1745, cu ajutorul Florei MacDonald. Cântecul este o exprimare tradițională a iacobitismului și povestea sa a devenit o legendă națională a Scoției.

     Versurile au fost scrise de Sir Harold Boulton și incluse într-un album în anii 1870. De-a lungul timpului, au existat mai multe variante ale acestui cântec cules din folclorul scoțian, cu un succes răsunător.

Versurile originale:

Speed, bonnie boat, like a bird on the wing,
Onward! the sailors cry;
Carry the lad that’s born to be King
Over the sea to Skye.

Loud the winds howl, loud the waves roar,
Thunderclouds rend the air;
Baffled, our foes stand by the shore,
Follow they will not dare.

Though the waves leap, soft shall ye sleep,
Ocean’s a royal bed.
Rocked in the deep, Flora will keep
Watch by your weary head.

Many’s the lad fought on that day,
Well the Claymore could wield,
When the night came, silently lay
Dead on Culloden’s field.

Burned are their homes, exile and death
Scatter the loyal men;
Yet ere the sword cool in the sheath
Charlie will come again. (Sursa)

 

      Pentru serialul ,,Outlander”, versurile au fost adaptate după un poem de-al lui Robert Louis Stevenson:

,,Sing me a song of a lad that is gone,
Say, could that lad be I?
Merry of soul he sailed on a day
Over the sea to Skye.

Billow and breeze, islands and seas,
Mountains of rain and sun,
All that was good, all that was fair,
All that was me is gone.”

 

S-a muncit extrem de mult pentru realizarea acestui serial, totul ca să iasă o capodoperă a cinematografiei.

VIZIONARE PLĂCUTĂ!

 

Reinterpretări de mituri şi legende

 Rândurile următoare povestesc cum, dintr-o înlănţuire de experimente literare, s-a întâmplat să apară această ‘serie de reinterpretări speculativ-antropologice de mituri şi legende populare‘, înfiripată prin cele două cărţi editate în primăverile 2014 şi 2015 (Europress, Bucureşti).


Volumul prim: ‘Întoarcerea fratelui risipitor’

      Nu ştiam, nefiind eu chiar tipul de persoană strategic-cerebrală, unde mă vor duce încercările scriitoriceşti, astfel că – mai ales privind-o retrospectiv – evoluţia m-a surprins şi pe mine, făcându-mă să urmăresc înlănţuirile cu oarece încântare. Povestea „catenei” începea în anul 2011…
    Am scris o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu strânsesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri apărute într-o cadenţă dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule scrieri pentru un volum solid, ideea de a le ‘contopi’ într-o singură carte a venit firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa unui volum rezultat prin alipirea a două cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a mea urmată de una de-a ei, ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea (‘Ficţiuni familiare’, Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât – încurajat de această formulă (alternant-bicefală) – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un roman, dar unul la care să nu lucrăm ‘umăr-lângă-umăr’ (pentru că abordarea nu ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi cvasi-independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă – ca o alternanţă de monologuri servind aceluiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă uşor de recunoscut. Cea mai potrivită dintre ideile ce mi-au trecut prin minte mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor. Fiica mea n-a fost chiar încântată de propunere, dar nici n-a venit cu altă variantă. Mi-am zis că, dacă încep eu, şi îi arat unul-două capitole, va fi atrasă de proiect. Fixasem cadrul de lucru astfel: proza să cuprindă o perioadă din viaţa a două personaje legate biologic şi prin destin (fraţi dintr-o familie mică), iar firul epic să alterneze subcapitole „povestite” de cele două personaje. Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte două nume notorii: Cain şi Abel (într-o mică „anagramă”) – exploatând voit riscul prejudecării personajelor de către cititor….continuarea articolului aici
 
  Volumul secund: ‘DonQuijotisme AntropoLexice’
 
    Mult timp de-atunci m-am regăsit (cu încântare) prins în siajul stilistic născocit la scrierea acelei nuvele. Da, pentru a sugera că lucrurile se petrec în trecut (un trecut neclar fixat, dar totuşi „vechi”, nejudecabil cu acea familiaritate a contingenţei), îmi creasem o exprimare pseudo-arhaică, iar auto-impusa restrângere a lexicului mă forţa să mut expresia înspre o interiorizare a cuvintelor. Şi cum fascinaţia aceasta – a descoperirii greutăţii din cuvintele simple – nu mă părăsea, mi-am zis să încerc să continui. Totodată mi-am propus să mă desprind de zona ‘mitului biblic’, cumva şi de teama unor neînţelegeri (dezamăgiri?) privind abordarea mea laică.
     Numai că pe-aici s-a mai altoit ceva: o sensibilizare, o preocupare tot mai accentuată în gândurile mele (simptom de bătrâneţe, deh!) pentru aspectele simple dar profunde ale existenţei umane. Pentru implicita dar discreta coordonată existenţială din actele/operele oamenilor…continuarea aici
 
                     AUTOR MIRCEA BĂDUŢ

by -
13

Lecturi savuroase care pasionează până la ultima pagină şi care reuşesc să dea verii intensitate.

 5 Lovely Books I’ve Recently Read

Vară, cald, soare, caffe frappe, îngheţată şi lectură. Cam aşa arată un relaxing weekend care să poată deconecta de la rutină. Iată şi lecturile prin care eu m-am plimbat recent şi pe care le recomand cu căldură.

Origin – Jennifer L. Armentrout

Al patrulea volum al seriei LUX este şi cel mai bun de până acum. Îl regăsim pe Daemon Black la fel de carismatic, ironic, cu o tonă de tupeu şi cuceritor. Dar, pe lângă atributele care te scot din minţi, extraterestrul seducător se pare că a căpătat o doză mărită de sensibilitate care îl face încă şi mai dulce decât era. Găsim aşadar un Daemon dispus să sacrifice întreaga umanitate pentru a o salva pe cea pe care o iubeşte. Curajul lui nebun, riscurile pe care şi le asumă, cursa infernală în care se angajează … totul e pentru Katy. Relaţia lor se ridică la un nou nivel, legătura dintre ei se intensifică, iar acţiunea are un ritm ameţitor care nu îţi dă timp să respiri. Toate se petrec pe un fundal cataclismic, iar teama se transformă în instinct de supravieţuire.

– O să dau foc lumii întregi ca să o salvez.”

Duff – Desemnată Urâţica şi Dolofana din gaşca Fetelor – Kody Keplinger

O lectură spumoasă dar şi dulce. M-am amuzat dar am savurat şi aspectul sensibil al poveştii. Bianca nu este tocmai tipa sexy din gaşcă, dar când acest lucru îi este subliniat de tipul după care toate fetele salivează, începe să se simtă stânjenită. Apelativul DUFF cu care Wesley o strigă plus problemele familiale o fac pe Bianca să dorească să evadeze din viaţa ei, să uite măcar pentru câteva momente de tot şi de toate. Soluţia pe care o găseşte este însă una total neaşteptată. Se pare că ticălosul înfumurat de Wesley are talentul de a alunga stresul şi după ce îl sărută descoperă în el tratamentul miraculos pe care îl probează iar şi iar … şi iar.

– Interesant. Aşa-i saluţi tu pe toţi băieţii pe care-i placi?

– Pe tine nu te plac!

– Atunci înseamnă că mă iubeşti, nu?”

Haita – Serge Brussolo

Eu am optat şi pentru un horror care într-adevăr are darul de provoca senzaţia aceea de teamă venită din subconştient. Un personaj torturat de un blestem incredibil se transformă într-un criminal sadic pentru a finaliza ororile începute de tatăl său. O femeie care a fost torturată mult prea mult îşi găseşte în criminalul ţicnit arma perfectă pentru răzbunare. Numai că, aparenta nebunie devine mai mult, se transformă în realitate sub pupilele dilatate de groază. Cele mai tenebroase obsesii se trezesc la viaţă şi, pentru a supravieţui, omul e obligat să se transforme în bestie.

Nebunii simt nevoia să le împărtăşeşti nebunia, nu-i aşa?”

Gentlemanul seducător – Lorraine Heath

Nu puteam să ratez şi o poveste romantică ce are într-adevăr darul de a seduce. Lorraine Heath îşi plimbă cititorii printr-o lume fascinantă în care regulile societăţii sunt îngroşate dar învinse de un sentiment nobil: iubirea. Plină de replici acidulate şi cu un ritm antrenant, „Gentlemanul seducător” este o poveste de un romantism imprevizibil care delectează cititorul de la început până la happy-end-ul caracteristic colecţiei din care face parte.

Eu sunt atât de căzut în păcate, încât toată apa din lume n-ar putea să-mi spele conştiinţa.”

Life After Life – Kate Atkinson

Cartea aceasta mi-am dorit-o mult şi am fost fericită să o pot citi. E un fantasy psihologic care abordează teme şi teorii multiple şi care pe mine m-a impresionat în mod plăcut. De fiecare dată când se naşte, Ursula moare din nou, creându-se o succesivitate de reîncarnări ce vor influenţa nu doar soarta celor din jur, ci a întregii umanităţi. Tu ce ai face dacă ai putea da timpul înapoi şi dacă te-ai putea naşte din nou şi din nou? Ai schimba totul sau ai lăsa totul aşa cum e? Romanul este o călătorie fascinantă prin timp şi încercarea de a face cele mai bune alegeri.

The little heart. A helpless little heart beating wildly. Stopped suddenly like a bird dropped from the sky. A single shot.

Darkness fell.”

Mamă… eu știu să citesc…

Am avut o copilărie fericită. Poate că ne lipseau multe din punct de vedere material, dar noi nu realizam asta. Era bine și eram fericiți. Eram în plină perioadă comunistă, părinții erau ocupați cu serviciul, erau simpli muncitori și purtau grija celor materiale… pentru ca noi să avem ce ei nu au avut: un ghiozdan nou, un abecedar și un acoperiș decent deasupra capului. Pentru că erau oameni simpli și modești, alor mei nu le trecea prin cap că vreunuia dintre noi ar putea să-i placă cartea… își doreau să devenim oameni, cu o slujbă stabilă, cu o familie.

Nu știu cum am reușit să învăț să citesc, știu doar că citeam deja la șase ani și ai mei habar nu aveau de asta. Într-o seară, când mama, deși obosită după o zi de muncă, făcea gogoși în bucătăria noastră, construită de tata din PFL, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus mamei:

-Mamă… eu știu să citesc…

Mama și-a șters fruntea cu mâneca și și-a văzut de gogoși mai departe.

-Vrei cu zahăr? m-a întrebat.

Am luat două gogoși și am ieșit afară. De după gardul nostru, câțiva copii din vecini miroseau fascinați aroma ce venea de la noi din curte.

-Ce-a făcut maică-ta? Gogoși? Îmi dai și mie?

Am băgat gogoșile printr-o gaură din gard, i-am privit o vreme cum înfulecau și am plecat din nou la mama.

Eram un copil care tăcea. Tăceam mult, dar atunci am simțit nevoia să sparg tăcerea. Am luat cartea surorii mele și, în timp ce mama punea zahăr peste gogoși, am început să citesc „Capra cu trei iezi”.

Mama s-a oprit din treabă și m-a privit lung.

La scurt timp după aceea, tata a primit un televizor alb negru de la cineva, iar atunci când era câte un film, eu eram cea care citea traducerea de pe ecran.

Într-o seară, l-am auzit pe tata cum glumea cu un prieten de-al său, spunându-i:

-Cea mică deja citește… și cărți, și la televizor… la cât de inteligent sunt eu, e imposibil să fie a mea.

Pentru că nu erau suficienți bani pentru a cumpăra cărți, tata l-a rugat pe un prieten care lucra la maculatură și îmi aducea de acolo cărți vechi. Citeam orice. Citind, eram oricine voiam eu să fiu, mă aflam oriunde voiam eu. Era fascinant.

Când am ajuns la școală, învățătoarea a plâns când ceilalți copii au făcut desene pe hârtie, iar eu i-am scris o scrisoare de bun venit.

În vacanțele de vară, stăteam la bunici. Bunica știa și ea despre pasiunea mea, așa că îmi făcea rost (de la învățătoarea din sat) de Creangă, Eminescu, Sadoveanu… și citeam, iar când deschideam o carte, plecam cu totul în lumea aceea.

Cu timpul, am reușit să contaminez oamenii pe care-i întâlneam cu această pasiune pentru citit. E adevărat, îmi lipseau banii pentru a cumpăra cărți, iar când mergeam la librărie, aș fi stat acolo zile în șir mirosind cărțile.

Eram copil și visam să am o casă unde să fie liniște și multe cărți.

În liceu am reușit (după ce am făcut niște traduceri din engleză în română unei doamne învățătoare) să-mi cumpăr un dicționar de la Teora, un dicționar foarte mare și scump, pe care îl am și acum. E o carte pentru care am muncit mult și mi-e tare dragă.

Tot în liceu, devenisem fascinată de literatura universală. Îl adoram pe Eminescu, Blaga și pe Bacovia, dar citeam Poe sau Lamartine… și eram mereu cu capul în nori, lucru pe care, de altfel l-a observat și diriginta mea.

La facultate am descoperit cărțile de comunicare, lumea simbolurilor… altă bibliotecă, alte cărți… alte lumi care mă uluiau.

Când l-am întâlnit pe soțul meu… citeam o carte. „Ne-om întâlni în cer” de Pavel Coruț. Ajunsesem la un fragment plin de emoție și aveam nevoie să plâng, dar mi-era imposibil, pentru că „musafirul” avea de montat niște boxe, de făcut cu ele niște probe. Nu știam de ce mă privea ca pe o ființă stranie. „De ce li se pare unora atât de ciudat să vadă pe altcineva citind?” mă întrebam… dar mai târziu mi-a mărturisit că nu faptul că citeam i s-a părut bizar, ci moațele pe care mi le uitasem în păr.

Anii au trecut, oamenii și-au dat seama că nu are rost să-mi comunice lucruri importante atunci când citesc… pentru că sunt sub influența cărții, deci nu sunt acasă.

Când eram însărcinată, am citit toate cărțile de la Biblioteca Județeană, referitoare la sarcină. Oamenii au crezut că, după ce va veni copilul, mă voi vindeca… și poate că și eu am avut momente când am crezut că nu voi mai avea timp să citesc.

Nu a fost așa nici pe departe. După ce a sosit copilul, lumea a devenit, într-adevăr, altfel. Un singur lucru a rămas la fel… pasiunea pentru citit, pentru evadat în alte lumi.

Acum am – așa cum am visat atunci când eram copil – o casă unde domnește liniștea și sunt multe cărți…

Mai mult decât atât, recent am devenit librar…

 

O amintire, o carte, o pagină citită

Dacă Diana ne-a provocat, nu se putea să nu îmi aduc aminte cu drag de primele cărţi citite. La început, ţin minte că adormeam, având vreo 4-5 ani, cu poveşti ascultate pe casetă, eram fascinată. Când am învăţat să citesc, asta prin clasa a-I-a, am descoperit biblioteca şcolară, aşa că, în fiecare ,,pauză mare” fugeam în şcoala gimnazială după cărţi. Eram fericită maxim, până când, profesorul de română îmi zicea că nu mă mai opresc? Nu mai am ce să îţi dau la citit, gata, ai citit tot! Nu conta, eu voiam să recitesc, iar, şi iar.  Acasă aveam lecturile obligatorii, dar cartea mea preferată, de fapt erau 2 volume, Legendele Olimpului, care pur şi simplu am adorat-o! O citeam şi reciteam de ,,n” ori. Trebuia să fac ceva, pac, şi cartea era prezentă, trebuia să scot animalele la păşune, şi cartea era nelipsită. Mă puneam jos şi citeam până se însera, iar părinţii mă căutau pe unde sunt.

În şcoală, mi-a plăcut Baltagul, Ion, Pădurea spânzuraţilor, iar când am ajuns la liceu, gata, aveam acces la biblioteca şcolii, oraşului, iar o prietenă mă aproviziona tot timpul cu cărţi romantice.
Orele de română în liceu mi se păreau anapoda, de ce să învăţ pe de rost vreo 10 pagini, când de fapt pot să citesc cartea de 400 de pagini? La extemporaele făceam propria mea analiză a cărţii, iar nota era aceeaşi, ca şi cum aş fi tocit.

Ţin minte o carte groasă “Chinuiţii nemuriri” avea peste 700 pagini, era o provocare, acasă la mine în bibliotecă, aşa că am vrut să văd în cât timp o termin 🙂
Unii copii au bani de buzunar, îi cheltuiesc pe dulciuri, suc, mâncare, eu nu, eu strângeam să pot să îmi cumpăr cărţi. La noi la oraş era modă cu Sandra Brown, aşa că urmăream cu sfinţenie vitrinele librăriei. Elaboram strategii cu o bună prietenă de a mea, care, cum, când să cumpărăm următoarea carte.
Ce mi-a plăcut tare mult era cultura tuturor popoarelor, adoram să descopăr tot ce ţine de un popor-.James Clavell cu a sa serie Shogun, a fost preferata mea.

De fapt citeam cam tot ce îmi cădea în mână, doar să citesc, mergeam acasă cu un morman de cărţi, bibliotecarele erau foarte amabile, aşa că rezolvăm mai multe cărţi odată.
Acum, sunt mai selectivă, vreau cărţi cu final happy, genul nu e neapărat romantic, merge şi distopic, fantasy, dar, nu mă supăr să fie şi o poveste romantică acolo.

by -
19

                                                      Să ne amintim de… Sofocle/Tragediile lui Sofocle

    Sofocle ( cca 496 – 406i.Hr.) poet şi dramaturg grec antic, s-a situat prin caracterul creaţiei sale printre mari maeştri al tragediei antice. Scriitorul s-a născut în Colonos, cartier al Atenei, într-o familie înstărită şi a beneficiat de educaţia specifică tinerilor timpului: teorie şi practică muzicală, practicarea dansului şi a exerciţiilor fizice (conducerea carului şi călărie). Viziunea despre lume a marelui dramaturg antic se remarcă prin “tendinţa de echilibrare a noului cu vechiul: preamărind forţa omului liber, el respingea, în acelaşi timp, nesocotirea legilor divine, adică a normelor de viaţă religioasă şi cetăţenească tradiţională.” Confruntarea dintre om şi destin este frecvent întâlnită în operele autorului.
    “Sofocle a manifestat din tinereţe o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesaţ în operele homerice, în tragediile lui Eschil şi în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său. Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând în corul ce susţinea reprezentările pe scenă ale pieselor înaintaşilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a prezentat la un concurs la Atena şi a obţinut pentru prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al cetăţii. În cei 60 de ani de creaţie, cetăţenii i-au mai aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile dramatice, fără a avea prilejul să-şi manifeste compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust amar Sofocle nu l-a simţit niciodată.”sofocle
     Tragediile lui Sofocle sunt considerate capodopere ale genului. Până la noi au ajuns integral tragediile: Oedip, Antigona, Electra, Aiax, Filoctet, Trahinienele şi Oedip la Colona. Există mărturii antice care vorbesc de un număr considerabil de drame care aparţineau lui Sofocle şi anume peste una sută douăzeci de piese. Un alt aspect cunoscut despre Sofocle este acela că a deţinut poziţii importante în stat şi a fost un apropiat al cercului marelui orator, general şi om de stat Pericle. Se ştie de asemenea, că a adus însemnate inovaţii în tehnica teatrală.
   “Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorţii tragice a legendarului Oedip a influenţat dramaturgia universală, rămânând şi în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice. Civilizat, manierat şi spiritual, Sofocle era îndrăgit de contemporanii săi, care vedeau în el întruchiparea echilibrului şi seninătăţii. Poreclindu-l „Albina”, pentru elocinţa lui „dulce”, aceştia îi făceau cel mai măgulitor compliment la care putea aspira un poet sau povestitor “
    La vârsta de 80 de ani, Sofocle este numit comisar pentru soluţionarea şi investigarea dezastrului militar din Sicilia. Moare zece ani mai târziu şi este înmormântat în pământul său natal, la Colonos.
     Din cugetările lui Sofocle am ales pentru d-voastră următoarele:

“Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.”
“Faptele îşi găsesc cuvintele.”
„Un sentiment frumos este acela care întotdeauna dă naştere altui sentiment frumos.”
“Nu este nici lipsit de înţelepciune, nici mărginit, acela care se ridică după ce a căzut în greşeală, în loc să stăruie în ea.”
„Cea dintâi condiţie a fericirii este înţelepciunea.”
„Cele mai mari dureri sunt cele pe care ni le cauzăm chiar noi.”

„Norocul nu-i ajută pe cei lipsiţi de curaj.”

„Timpul în cursa lui imensă descoperă tot ceea ce era ascuns şi acoperă tot ceea ce era descoperit.”

„Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.”

„Butoaiele goale fac gălăgie multă.”

“Lucrurile mari nu se fac dintr-o dată. “

“A vorbi mult nu e totuna cu a spune multe. “

“Ascultă şi taci “

“Nu te mânia prea tare pe cel care a greşit fără voie.”

“Să respingi un prieten devotat înseamnă să te lipseşti de ce este mai de preţ în viaţă. “

“Darurile duşmanului sunt mortale. “

“Eu văd că noi toţi cât trăim, nu suntem decât nişte imagini sau o umbră uşoară.”

“Pentru oameni nu există nimic care să dureze: nici noaptea înstelată, nici nenorocirile, nici bogăţia; totul s-a spulberat într-o bună-zi.”

“Bătrâneţea şi trecerea timpului ne învaţă totul.”
“Omul inteligent judecă cele noi după cele vechi.”
“Când mânia clocoteşte în piept, deprinde-te să-ţi stăpâneşti gura.”
“Este un lucru destul de dureros să te uiţi la propriile necazuri şi să ştii că tu ţi le-ai creat.”
„Eu m-am născut ca să iubesc.”

Voi încheia acest articol cu vorbele marelui dramaturg antic:

“Dar pofta de câştiguri

Pe mulţi bărbaţi îi duce adesea la pieire…
Căci nici o rânduiala n-a dat un rod în lume
Aşa de rău ca banul: el pustieşte-oraşe
Pe oameni îi goneşte din casă: el învaţă
Pe cei curaţi la suflet să-şi îndrepteze mintea
Spre fapte ruşinoase. Tot banul e acela
Ce-a arătat la oameni puterea vicleniei,
Şi pentru orice faptă – nimica sfânt să n-aibă.” – Sofocle

                                                                                   Cu drag,

                                                                                Iliuţa Răduţi!

Surse, google wikipedia, TheEpochTimes, dincolo de orizont

Mulțumim autorilor români

    În ultima vreme literatura română aduce tot mai des în atenţia cititorilor autori talentaţi ale căror cărţi abordează teme şi domenii diverse. Poveşti care mai de care mai savuroase şi captivante ne-au făcut zilele mai frumoase şi pe această cale, Literatură pe Tocuri are o deosebită plăcere de a citi şi promova autori români. Pe lângă tot ceea ce facem în cadrul proiectului nostru: recenzii, apariţii literare, evenimente culturale, concursuri, interviuri, comunicate editoriale, lifestyle, literatură pentru copii, autorii români debutanţi sau consacraţi îşi au locul lor de cinste, deoarece sunt compatrioţii noştri, fraţii noştri de neam şi ţară şi credem că literatura română trebuie cunoscută de majoritatea cititorilor. Numim acestă parte a proiectului nostru: “Şansa prezentului, trecutului şi viitorului autor român”.

      Vă mulţumim că daţi valoare literaturii române!

Dacă putem ajuta să vă aducem în atenţia cititorilor, întindem o mână tuturor!

Echipa Literatură pe Tocuri: Coman Iasmina, Drăgan Milica, Mara Caloian(Maryliyn), Arcidalia Ghenof, Hayat Seviyor (Cosmin), Rodica Puşcaşu, Iliuţa Raduţi, Sorina Ciocârlan, Adelina Sănduleac, Alina Geambaşu, Dorina Georgescu, Mălly Inna( Mali), Laura Elena Apetroaie, Diana Elena Neaţă, Maria Emanuela Coman (Emm), VeroNica, A.R.Ivan, Crina Maria Stanciu, Nicoleta Aurica Zetoca, Dana Burda.
flori

Recenzii cărți autori româniAer de Bucureşti (Autori: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu); Armele Atenei. In honorem Zoe PetreAda Shaulov – Enghelberg-Mărul dulce amarAdina Speteanu-Crimă la timpul trecut/Destine pierduteAdrian Buzdugan-Comisarul CorcoduşăAdrian Christescu-Destinul lupului singuraticAdrian Voicu-A fi sau a nu Wi-Fi/Pe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listăAdrian Onciu-Templul negruAlexandru Voicescu-MaladAlexandru Şincu-La câinele fidel Jocuri şi jucăriiAna Mănescu-QuasarAndy Lupu-Doza mea de New YorkAnna Vary-Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke/Ultima vrăjitoare din Transilvania – Mathias/Ultima vrăjitoare din Transilvania – AlexandraAnca Fusariu-Culoarea norocului; Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpiAndres-Încă o dorinţăAndreea Cătălina-Mă gândesc la ea non-stopAndreea Blându-Sclipind la ultimul vagonAndreea Russo-Amintiri din viitorAntoinette Wornik-AtlantidaAlina Sova-Două linii roşiiAnamaria Ionescu-Camera obscură/Nume de cod: Arkon/Pe cine nu laşi să moară …Augustina Șiman-Cămașa luiBogdan Hrib-Ucideţi generalul/Somalia, Mon Amour-împreună Kiki Vasilescu/Ultima fotografie/Vânătoare de asfințituri pe Strada 42/Filiera greceascăBogdan Munteanu-Ai uitat să râzi; Camelia Cavadia-VinaCezar Pârlog-Flori, fete, fiţe sau băieţiCristina Mihaela Barbu-Taina. Început de povesteCristina Nemerovschi/Păpușile/Vicky, nu Victoria/nymphette_dark99Cristian Fulaş-Jurnal de debutantClaudiu Simion-Să iubești un îngerConstantin Cubleşan-CeasorniculCorina Ozon-Zilele şi nopţile amanţilor/Amanţii 3.0Cornel George Popa-Salonul de masajCiprian Mitoceanu-În sângele tatăluiCristina Boncea-OctopussyCristi Lavin-Asasinul de la ultima paginăDana Banu-Luna şi Îmblânzitoarea de oameniDan Lungu-Sunt o babă comunistă!Dan Rădoiu-Povestiri de la marginea realitățiiDaniel Botea-Eu împotriva mea!Diana Sorescu-Diana cu vanilie The BookDoina Roman-Pragul/Pragul 2-Umbra martor; Doina Popescu-Iluzoria vulpe a fericirii; Domnica Rădulescu-Trenul de Trieste/Amurg la Marea Neagră; Dorin David-Uși, ferestre şi alte proze; Dorina Georgescu-Weekend gratisărmul sculptat; Eugen Lenghel-Fermierul virtual; Eugen Ovidiu Chirovici-Voodoo şi Sanitarium; Flavius Ardelean-Bizaroproze; Florin Lăzărescu-Întâmplări și personaje; Florin Pîtea-Cartea cu scoarțe de argint, ferecate: Delirul încapsulat- Vol. 1; Florina Sanda Cojocaru-El a ales/Scrisori către îngeri/ELSA; George Arion-Nesfârșita zi de ieri; Gheorghe Florescu-Confesiunile unui cafegiu; Gheorghe Vîrtosu-O inimă de broscuţă. Tomul 1: Peniţa aurie, înger sau călău?/Destin încarcerat. Volumul 1. Metamorfozele singurătăţii;  Igor Bergler-Biblia pierdută; Ionuţ Tănase-Portretul vieţii unui orfan; Ioana Dumitrăchescu, Mircea Gavriluţ-Crimă în poziţie de ofsaid; Ioana Pârvulescu-Întoarcere în Bucureștiul interbelic; InimăRea-Damele din pălărie; Irina Binder-Fluturi; Lavinia Călina-Copiii întunericului-Neamul Corbilor/Zona zero; Laura Nureldin-Regii timpului; Lina Moacă-Oameni, îngeri şi demoni/Valuri de viaţă; Liviu Surugiu-Rămăşiţele viselor; Lucia Verona-Crimă la jubileu; Lucian Ciuchiță-Copoiul din Cardiff; ; Metamorfoze (Autori: Algernon Blackwood, Oliviu Crâznic, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H. P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Şerban Andrei Mazilu, Saki, Hugh Walpole)Maria Folea-Slowroom; Maria Timuc-Iubire de nisip; Marina Neagu-Frumuseți monstruoase; Mihail Soare-Livrescu; Mihaela Cogălniceanu-Kalusia; Mircea Cărtărescu-Frumoasele străine/De ce iubim femeile; Mircea Băduț-Ficțiuni secunde; Mircea Tiberian-Jazz inside out; Monica Ramirez- Seducţia apei/Viaţă dublă la Veneţia/Asasin la feminin/Fantoma de pe lac/Kit Black; Monica Săvulescu Voudour-Dacă treci podul Soweto; Narcisa Stoica-Taxidermie; Nataşa Alina Culea-Marat. Iubirea are spini/Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul;  Nicolae Sirius-Amintirile unui însingurat; Nicoleta Tudor- Cercurile mistice; Oana Stoica-Mujea-Jucătorul; Oana G. Arion-Ultimul viking;  Oliviu Craznic-Ceasul fantasmelor; Olimpian Ungherea-Agonia; Protosinghel Teodosie Paraschiv-Codul Bibliei–Semnătura lui Dumnezeu; Radu Găvan-Exorcizat/Neverland; Raluca Butnariu-Deziluzii/Regăsire/Privilegii;  Rodica Pușcașu-Povestea secretă a Cezarei; Simona Tache-Femeile vin de pe Venus, barbații de la băut de Simona Tache, Mihai Radu; Simona Stoica-Provocarea-vol.1/Provocarea-vol.2; Stavrofora Theodora (Videscu)-Ierusalim-Sensul Lumii; Stelian Țurlea-Crima la Torino; Ştefana Cristina Czeller-Ozz; Şerban Tomşa-Călugărul negru; Teresa Wojcik-Căutând fericirea; Tessa Nadir-Sânge şi flori de portocal; Vitali Cipileaga-De vorbă cu Emma

 

Surse foto: pinterest.com

 

 

 

by -
15
Cum m-am apucat de citit

Eu și cărțile avem o poveste atât de veche încât nici nu îmi amintesc când a început. Știu doar că eram o mogâldeață ce se cocoța pe bibliotecă, alegea o carte, cobora și apoi se prefăcea că citește cu voce tare. Evident, nu întelegeam nimic, doar îmi imaginam chestii fără noimă. Însă încrengătura aia de litere mă atrăgea cu de parcă ar fi fost un magnet și eu eram un metal.

Dacă inventarea de povești s-a manifestat timpuriu, în ceea ce privește cititul pe bune (nu prea sună OK, dar înțelegeți voi) nu am fost un copil precoce. Sigur, eram deja introdusă în lumea basmelor citite de mana sau de tata înainte de culcare și chiar reușisem să disting preferințele fiecăruia – mamei îi plăceau poveștile Fraților Grimm și poveștile nemuritoare în vreme ce tata era cu Creangă, Eminescu, etc.  De citit m-am apucat, ca mai toți copii, în clasa întâi – cu pași mici. Mai întâi mici poezioare, apoi povești scurte… și tot așa.

Prima carte citită? Lecturi suplimentare pentru clasa I– în vacanța de vară din acel an. E o carte ce o am și acum și mi-e tare dragă, e o antologie de poezii și povești pe care orice copil ar trebui să o citească!  În clasa a doua deja eram abosrbită de lumea cuvintelor. Citeam și începusem să scriu chiar și poezioare.

Primul roman citit? Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift. Știți cât de mândră am fost când l-am terminat de citit? Unde mai pui că o dată cu această carte mi-am făcut și abonament la biblioteca din oraș… Ah și aceea a fost o perioadă tare frumoasă! Hoinăream chiar și o oră printre rafturi în căutare de comori și întotdeauna îmi era atât de greu să aleg încât mă duceam acasă cu două sau trei cărți (noroc că mă împrietenisem cu doamna bibliotecară).

Și ăsta e doar rezumatul începutului. Oricât de iscusit într-ale scrisului ai fi, cuvintele îți sunt prea puține când vine vorba să descrii senzația pe care o ai atunci când ții în mână o fereastră către o altă lume. Cum să cuprinzi toată bucuria? Suspansul? Cocktailul de emoții? Nu, oricât aș încerca tot nu aș spune tot. Bucuria cititului nu poate fi cuprinsă în niște cuvinte, nu e amuzant?

Eh, dar am vorbit destul despre mine. Voi cum ați pășit lumea cărților? Care a fost prima carte citită și ce sentimente v-a trezit? Tare curioasă sunt de răspunsurile voastre!

Autor: Diana

Sursă foto: pixabay.com

by -
12

Fantasy românesc – abordări inedite şi cărţi excepţionale

În ultimul timp, literatura română s-a transformat ieşind din tiparul clasic şi plictisitor şi abordând teme moderne, atractive şi captivante. Unul dintre domeniile exploatate cu succes de autorii români este cu siguranţă domeniul fantasy, care înregistrează un impact foarte mare în rândul cititorilor cu vârste cuprinse între 14-45 de ani. Vampiri, vârcolaci, îngeri, vrăjitoare sau semi-nemuritori populează paginile cărţilor româneşti, oferind poveşti incredibile în care supranaturalul este inserat în realitate şi devine verosimil.

Dispunând nu doar de frumuseţe ci şi de mult talent, stil şi inteligenţă, trei autoare românce au reuşit să confere noi valenţe genului fantasy prin operele lor literare. Cristina Nemerovski, Oana Arion şi Lina Moacă au mixat în mod inedit istoria, supranaturalul, superstiţiile şi legendele cu raţionalul banal luând astfel naştere cărţi must read.


Seria „Ultima vrăjitoare din Transilvania” – Cristina Nemerovski ( Anna Vary)

Compusă din trei volume (Contesa Aneke, Mathias şi Alexandra) seria ne poartă în zona Transilvaniei, într-un anume sat V. . Locul pare a fi încremenit în timp. Aici, tradiţiile şi superstiţiile străvechi româneşti au rămas adânc înrădăcinate atrăgând fantasticul nedezvăluit oamenilor moderni. O preafrumoasă contesă condamnată la moarte de fanatismul oamenilor care nu se pot rupe de credinţele inoculate, o adolescentă dornică să scape pentru totdeauna din banal, un bărbat pentru care iubirea şi nemurirea constituie un blestem şi o acţiune alertă care pendulează între trecut şi prezent, între vechi şi nou, între rural şi urban, alcătuiesc povestea uimitoare a Cristinei Nemerovski. Trăirile contradictorii, abordarea unor teme controversate, accentul pus pe lucrurile şi plăcerile considerate interzise, înfăţişarea păcatului ca o formă de sfidare a divinităţii şi deciziile uluitoare ale personajelor fac din această serie o lectură fascinantă al cărei final neaşteptat este constatat cu regret. Parcă îţi mai doreşti cumva ca povestea să continue.

„Ultimul viking” – Oana Arion

Primul volum al seriei „Nemuritor” captivează într-o asemenea măsură încât ţine cititorul cu sufletul la gură în aşteptarea următoarei cărţi a autoarei. Elementele mitologice sunt împletite într-o legendă cu adevărat fabuloasă ce conferă existenţei sensuri noi, neexplorate, fascinante.

O monedă aparent banală aduce haosul în viaţa liniştită a Victoriei care priveşte neputincioasă cum universul îi este populat de vampiri, îngeri, vikingi şi comori vrăjite. Trezindu-se implicată fără voie într-o acţiune care-i pune viaţa în pericol, femeia acceptă supranaturalul ca pe ceva normal şi porneşte într-o aventură palpitantă alături de personaje fantastice.

Deopotrivă fierbinte, antrenantă şi captivantă, cartea este în acelaşi timp bine documentată, cu o acţiune logică ce curge natural, nelăsând cititorul cu întrebări fără răspuns, dar făcându-l să îşi dorească asiduu continuarea.

„Oameni, îngeri şi demoni” – Lina Moacă

Cunoscând foarte bine miturile biblice şi istoria, Lina Moacă reinterpretează, amestecă, adaugă şi realizează o legendă a Creaţiei care pare atât de veridică, încât tinzi să pui la îndoială adevărul din Scriptură. Speculând graniţa incertă dintre bine şi rău, personajele autoarei sunt duale, complexe şi extrem de pasionale. Atât îngerii Willy şi Lilly, cât şi fiinţele umane, poartă în ele binele şi răul, întunericul şi lumina, adevărul şi minciuna, viitorul depinzând strict de alegerile proprii.

Reinventarea poveştilor despre îngerii căzuţi care s-au îndrăgostit de fiinţe muritoare, abordarea iubirii ca o modalitate de atingere a absolutului, prezentarea nemuririi ca pe un dar şi înfăţişarea miracolelor ca pe ceva tangibil transformă „Oameni, îngeri şi demoni” într-un fantasy aparte care creează imagini, emoţie, întrebări existenţiale şi speranţa iluzorie că poate într-o zi, printr-un joc al hazardului, vei avea ocazia de a întâlni pe străzile cenuşii ale Bucureştiului un înger cu ochii turcoaz care să-ţi anuleze trecutul şi să îţi lumineze viitorul

Autor: Maryliyn

by -
5

Să ne reamintim de … Herodot

 (n. 484 î.Hr. – d. cca. 425 î.Hr.)

     Herodot, istoric antic grec, supranumit şi “părintele istoriei“ s-a născut în Halicarnas, un oraş grecesc din sud-vestul Asiei Mici, oraş ce se afla în aceea perioadă sub dominaţia persană. Provenind dintr-o familie aristrocratică, Herodot este obligat să-şi părăsească un timp patria datorită luptelor civile ce aveau loc la aceea vreme şi în care familia lui era implicată. A petrecut mai mult de zece ani în călătorii, vizitând multe dintre ţările cunoscute la vremea sa: Grecia, sudul Italiei, Egiptul, Babilonul, Persia, Asia Mică, multe dintre insulele din Marea Mediterană, a ajuns la Marea Neagră şi în Crimeea. Întorcându-se din călătorii în locurile natale, Herodot a participat la mişcarea împotriva tiranului Lygdamis şi a contribuit la răsturnarea acestuia.
     Opera sa, Istorii, ”este o capodoperă literară cu multe digresiuni şi anedocte, măiestrit inserate în istorisirile sale, scrisă în dialect ionic.” Încă din antichitate învăţaţii au împărţit Istoriile lui Herodot în nouă cărţi, numind pe fiecare dintre ele cu numele unei muze greceşti. Iniţial Istoriile au fost alcătuite din povestiri despre oameni, locuri şi întâmplări, ele urmând să fie citite în public. Deşi durata acestor lecturi era de 3-4 ore, nimeni nu se plictisea, dimpotrivă, cei care ascultau erau emoţionaţi şi uneori izbucneau în plâns. Marele istoric atenian Tucidide povesteşte cum aceste lecturi publice a Istoriilor lui Herodot, l-au influenţat, copil fiind.
Herodot     “Istoriile lui Herodot au fost de-a lungul secolelor sursa principalǎ pentru numeroşi istorici. Opera sa marcheazǎ ascensiunea Imperiului Persan, precum şi rǎzboaiele medice dintre Imperiul Ahemenid şi oraşele-stat greceşti din secolul al V-lea i.Hr. Herodot descrie conflictul dintre despotism (persani) şi libertate (atenieni şi confederaţia oraşelor-stat greceşti care s-au unit împotriva invadatorilor).” De asemenea, “istoriile oferǎ informaţii despre vechile tradiţii antice, politică, geografie şi ciocniri ale diverselor culturi cunoscute în antichitate.”
      Spre sfârşitul vieţii, Herodot a dispărut în Italia, la Turium, unde a trăit până la sfârşitul zilelor sale.
     Citate:
Nici zăpada, nici furtuna, nici arşiţa, nici măcar noaptea nu-i poate împiedica să-şi atingă scopurile cu orice preţ.”
“Relaţiile cu oameni imorali ne pierd.”
“Calomnia este flagelul cel mai de temut, pentru că ea prezintă doi vinovaţi şi o victimă.”
“O viaţă uşoară naşte oameni blânzi.”
“Oamenii cred mai degrabă ceea ce văd decât ceea ce aud.”
“Nu remedia răul prin rău.”
“Boala atacă atunci când oamenii sunt expuşi la schimbare.”
“Să nu rămână nimic neîncercat, căci nimic nu vine de la sine, ci totul se realizează prin încercare.”
“Dacă oamenii ar fi întotdeauna serioşi şi nu şi-ar îngădui puţină relaxare sau puţin amuzament, ar înnebuni sau ar deveni labili fără măcar să-şi dea seama.”
“Mai bine să fii invidiat decât compătimit.”
“Acordaţi puteri depline celui mai virtuos om şi veţi vedea curând că-şi schimbă felul de a fi.”
“Omul cu adevărat superior este omul prudent atunci când chibzuieste, pentru că analizează toate riscurile posibile, dar care este cutezător când trebuie să acţioneze.”
“Lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari.”
“Lucrul făcut în grabă este sortit eşecului.”
“Egiptul este un dar al Nilului.”
“Minunat lucru este prudenţa şi înţeleaptă este prevederea. “
“Graba este de multe ori cauza nenorocirilor”
“Nu repara o nenorocire cu alta.”
“Nici măcar zeul nu poate fugi de soarta predestinată.”
“Omul e doar o jucărie în mâna întâmplării.”

    Voi prezenţa la finalul acestui articol o povestire din cartea marelui istoric antic Herodot:
     “Înainte de a ajunge la Istru [Darius] îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de oraşul Mesambria-numiţi skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade şorţul îl trimit în solie la Zamolxis, incrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
      Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulitelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor.” -sursă enciclopedia-dacica.ro

Cu drag,
Iliuţa Răduţi

Surse imagini: pinterest.com

 

by -
4

Să ne reamintim de… Thales din Milet!

Thales din Milet (625 – 547 i. Hr.)
Unul dintre cei şapte înţelepţi greci. Ştia să prezică eclipsele de soare, a măsurat înălţimea piramidelor greceşti pe baza umbrelor acestora, a identificat apa că fiind “elemental material primar al tuturor fenomenelor şi lucrurilor“, a descoperit cele 4 anotimpuri şi a împărţit anul în 365 de zile.
Thales din Milet a contribuit la dezvoltarea filozofiei, matematicii şi astonomiei, el fiind considerat părintele ştiinţelor. “În domeniul matematicii, Thales a adus geometria în Grecia, familiarizându-se cu ea în timpul călătoriilor sale în Egipt şi dezvoltând-o ulterior. Teoremele geometrice elaborate de el au constituit temelia matematicii greceşti.”
Thales a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai timpului sau, atât ca filozof şi om de ştiinţă, cât şi ca om de stat şi legiuitor, prin maximele şi zicerile sale. Drept dovadă a acestui lucru stă mărturie Plutarch, care povesteşte că nişte pescari au găsit un tripod care ar fi aparţinut Elenei din Troia. Mergând la templul din Delphi, preoteasa pythiana a lui Apollo le-a spus pescarilor să dea tripodul celui mai înţelept om. Aceştia i-au dat tripodul lui Thales.”
Thales a murit la o vârstă înaintată, în timpul unor manifestări sportive, din cauza unor călduri excesive. Pe mormântul sau este o inscripţie care spune: “Aici, într-un mormânt strâmt zace marele Thales; totuşi renumita sa înţelepciune a ajuns la ceruri”. Deşi nici una dintre scrierile lui nu a fost găsită, cunoaştem munca sa din scrierile altora.”
“Thales din Milet a fost numit de greci “Sophos”, adică înţelept, pentru că a dat multe sfaturi, iar cel mai cunoscut este cel gravat pe faţada din Oracolul lui Apolo din Delphi: “Cunoaşte-te pe ţine însuţi!”
“Să nu facem ceea ce condamnăm la alţii.“Thales din Milet
“Timpul este înţelept, el dezvăluie totul.”
“Înconjoară-te de oameni capabili”
“Lasă-te invidiat mai degrabă decât compătimit.”
“Câştigă-ţi frumuseţea nu numai în înfăţişare, ci şi în felul de viaţă.”
“Ceea ce este sigur este ceea ce s-a întâmplat, nimeni nu ştie ce se va întâmplă.”
“Este un lucru anevoios să te cunoşti pe tine.”
“Să nu te preocupe înfăţişarea, ci comportarea.”
“Cum am putea trăi cel mai bine şi cel mai virtuos? Dacă n-am săvârşi noi înşine ceea ce reproşăm altora.”
“Nimic nu este mai agil ca gândul; el te poartă prin întregul univers”
“Care-i lucrul cel mai plăcut? Reuşita!”
“Ignoranţa este povara grea.”
“Ce este mai înţelept decât toate? Timpul, fiindcă el singur îi cuprinde pe toţi.”
“Ce e uşor? Să dai altora sfaturi.”
“Ce este mai minunat decât toate? Lumea ( cosmosul), fiindcă ea este creaţia Zeului.”
“Ce e comun pentru toţi? Speranţa. Ea există şi la cei care nu mai au nimic.”
“Ce e mai puternic ca toate? Necesitatea, fiindcă domneşte asupra tuturor.”
“Ce e greu? Să te cunoşti pe ţine însuţi.”

Surse Google şi Enciclopedia Înţelepciunii

Să ne reamintim de… Socrate

Socrate (cca. 470 i.Hr. – d. 7 mai 399 i.Hr ) – Filozof antic grec

Despre Socrate se cunosc puţine aspecte legate de viaţa acestuia. Născut la Atena, în anul 470 i Hr, adică la sfârşitul războaielor medice, fiul sculptorului Sophroniscos şi al Phainaretei, Socrate se presupune a beneficiat de educaţia pe care o primeau tinerii în acea perioadă şi anume gramatică, muzică şi gimnastică. Referitor la viaţa de familie există unele dovezi care atestă căsătoria cu Xantiopia şi cei trei copii ai săi: Lamproclest, Sophroniscos şi Menexene. Despre Xantiopia se spunea este cea mai insuportabilă dintre toate făpturile ce-au existat, există sau vor exista vreodată Referindu-se la caracterul arţăgos al acesteia, Alcibiade îl întreabă cum suportă: Şi tu suporţi gâgâitul gâştelor”‘, îi zise Socrate. Desigur –răspunde Alcibiade- dar ele îmi dau ouă şi pui. Şi Xantipareluă Socrate- îmi  copii.”
SocrateSocrate s-a remarcat printr-o mare simplitate în viaţa de zi cu zi şi prin curajul de care a dat dovadă în lupta dusă în numele adevărului şi al convingerilor sale.Conversaţiile lui atingeau chestiuni legate de esenţa binelui, a frumuseţii, a iubirii, a nemuririi sufletului, a verificităţii cunoaşterii şi altele.”
“S-a zis Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat.” Privitor la acest aspect, Alcibiade spunea astfel “chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive şi glumeţe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumuseţea fizică era simbolul frumuseţii lăuntrice şi nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâţenia lui Socrate şi puritatea sa morală.”
Din păcate, de la Socrate nu a rămas nimic scris, convingerile şi gândurile sale au fost transmise de Platon şi Xenofon. Învăţătură înţeleptului conţinea în sine atâtea idei rodnice, încât a servit ca punct de plecare în evoluţia ulterioară a gândirii filozofice greceşti.”
Despre moartea marelui filozof antic se ştie a fost condamnat pentru convigerilor sale, acuzat fiind de coruperea tineretului şi respingerea religiei oficiale. “Condamnat la moarte, filozoful a băut fără ezitare şi plin de linişte cupa cu otravă din cucută, refuzând evadeze aşa cum îi propuseseră prietenii lui.”
“Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problema pentru el însuşi. “Persoana ta este sufletul tăuspunea Socrate” (Platon, Alcibiade, 138e).
În cele ce urmează voi prezenta câteva citate ce aparţin filozofului grec Socrate:

Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului”
“Nici o relaţie între oameni nu are preţ fără prietenie.“
Mănânci pentru a trăi, nu trăieşti pentru a mânca.”
Adevărată înţelepciune înseamnă ţi recunoşti propria ignoranţă.”
“Copiilor nu trebuie le lăsăm aur drept moştenire, ci mai mult bun simţ.”
La orice întrebare se poate răspunde, dacă întrebarea e pusă corect.”
Există doar un lucru bun, ştiinţă, şi doar unul rău, neştiinţă
“Invidia este ulcerul sufletului.”
Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.”
“Sfatul meu este te căsătoreşti. Dacă vei avea o nevasta bună, vei fi fericit; dacă nu, vei deveni filosof.”
Virtutea constă în a nu depăşi măsură cu nimic.”
Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studiu.”
Ştiu ce e binele, dar săvârşesc adesea răul.”
“Temeiul oricărei înţelepciuni este răbdarea.”
“Nici celui bolnav nu-i foloseşte un pat de aur, nici celui fără minte un noroc deosebit.”
Persoană ta este sufletul tău.”
În fiecare om sălăşluieşte un soare, totul este -l lăsăm ardă.”
Singurul lucru pe care îl ştiu este nu ştiu nimic”
Cunoaştete pe ţine însuţi

Voi încheia acest articol cu o poveste ce ne vorbeşte despre înţelepciunea marelui filozof.
Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont nu ai voie faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.”

                                          Vă mulţumesc şi  urez toate cele bune!
                                                                Cu drag, Iliuţa!

by -
7

Amazing

Îl știu pe Mihail Soare cum îi știu pe Arghezi sau pe Caragiale, iar când spun asta îmi arunc ochii peste von Dragnea ori peste Atolul Palilula, două perle gazetărești, teribil de actuale atâta vreme cât se va face politică la noi, și care înseamnă pentru persoana mea niște repere fără de care nu se mai poate în domeniul ăsta. Adică must read, cum ar zice fiica mea în rongleza binecunoscută celor de seama ei. Săptămână de săptămână, de vreo trei-patru ani datul în ghiocul politic cu care acest inegalabil scrib șmecher m-a/ne-a obișnuit, înseamnă, dacă nu o confirmare a spuselor și gânditelor sale, o aprobare a părerii unanime că politica noastră e un „ghiveci” cu gust prost și rău mirositor. Și nu felul în care anticipează evenimentele este cel mai important, și le anticipează fără greș, ci modul în care pune în pagină aceste predicții, legate de niște divagații total surprinzătoare, din domenii absolut diferite și străine fenomenului politic. Satiră, ironie subtilă, erudiție impresionantă, dar nu epatantă, o neașteptată forță analitică, cam acestea ar fi în puține cuvinte, principalele atuu-ri ale publicisticii lui Mihail Soare. După descoperirea sa în această ipostază, aparent mai puțin importantă, cu legitimă apropiere de maeștrii pomeniți în fraza inițială, am dat de un versificator, în persoana aceluiași Mihail Soare, care îmi conferă mie, un modest, dar sârguincios cititor, sentimentul că am descoperitpe unul din cei mai însemnați poeți ai contemporaneității noastre pline de genialoizi. Iar acest lucru îmi dă oarecare mândrie, în afara plăcerii oferite de o lectură de mare finețe, unde antrenamentul serios e mai mult decât necesar. Pentru că doar citând din cele trei-patru volume ale poetului, cu susținerea artei sale poetice date de formidabila valoare artistică, construită pe un nonstil ce pare în afara regulilor, orice încadrare a sa fiind o aventură aiurea, bazată pe un arsenal impresionant de mijloace specifice, demne de studii de specialitate la nivel de teze doctorale, afirmația subsemnatului nu mai pare atât de specială. Citind și recitind, îmi este tot mai clar că Mihail Soare este, obligatoriu,cum spuneam, un autor must read. Plusez chiar, el nu este un poet care dedică poeme chiuvetelor, robinetelor sau centralelor termice, ca Mircea Cărtărescu, din dorința de a fi original, ci care propune ca univers literar propriul său eu existențial, dar ca nu ca pe un model mândru, uman, ci ca pe un eu multiplicativ, bun de luat în seamă pentru orice om, până la urmă. Originalitatea rezultând organic. Mihail Soare nu este poetul pe care-l vor cei care au scris despre el, doar pentru că este un senzațional prozodist sau pentru că forțează lexicul dându-i alte valorații, ci este genialul descoperitor și exploatator de instrumente poetice (nu am întâlnit un posesor al unei asemenea panoplii), iar domnul Emil Lungeanu a inițiat o temă tangențială într-una din cărțile sale, fără a epuiza subiectul, însă amprentându-l  potrivit competenței domniei sale. Mihail Soare este un autor nu doar spectaculos, caracterizare unanimă, ci și foarte profund, abordând teme filozofice sau religioase de pe poziții vecine anomiei sau apofatismului, dar pigmentate cu fermecătoare tușe romantice, greu, e drept, de distins, însă care fac din autor un mister la fel de mare ca decriptarea operei sale.Update: Tocmai am dat de Livrescu, romanul aceluiași autor, și după vreo 25 de pagini exclam : Wow !

D.D.Petrescu

by -
15

Personaje feminine în literatură

Astăzi, într-o zi specială dedicată femeii şi feminităţii, echipa No Name a decis să vă impresioneze cu câteva personaje feminine posesoare a unor caractere ţări şi atribuţii inedite. Promovăm femeia puternică, fără inhibiţii, sigură pe ea şi capabilă de mai mult decât imaginaţia poate concepe. Selecţia noastră cuprinde trei femei remarcabile prin spirit, frumuseţe, inteligenţă, atitudine şi forţă de atracţie. Le admirăm puterea, convingerea şi forţa cu care depăşesc obstacole ce par imposibile. Sunt personaje feminine diferite, dar care ne-au impresionat prin calităţile lor. Am ales să discutăm despre Contesa Aneke-Maryliyn, Diana Bishop -Crina Stanciu şi Alina Marinescu-Mili.

Contesa Aneke – Seria „ Ultima vrăjitoare din Transilvania” – Anna Varry

Aneke„Aş iubi-o pe Aneke aşa cum cred că a iubit-o orice om care a cunoscut-o în viaţa ei muritoare, de dinaintea conflictului cu sătenii – cu pasiune, cu forţă, cu gelozie şi mai ales cu teama mereu prezentă de a nu o pierde.”
Cu o frumuseţe neomenească ce ar stârni invidia îngerilor şi cu o cruzime rece care ar putea îngheţa cu uşurinţă şi flăcările iadului, contesa Aneke este un personaj care îmbină într-un mod inedit angelicul cu demonicul.
Pe Aneke o cunoaştem mai mult din perspectiva celor ce o înconjoară şi poate de aceea, părerile se schimbă de la un paragraf la altul.

Frumoasă, feminină, dulce, senzuală, crudă, nemiloasă, vrăjitoare, indiferentă, incapabilă de sentimente, egoistă, intolerantă, cinică – toate aceste caracteristici îi sunt atribuite lui Aneke … dar oare să fie contesa atât de rea?
Copilul unui conte din Transilvania, Aneke se bucură de o viaţă privilegiată. Posesoare a unei frumuseţi ieşite din comun, fata este răsfăţată şi iubită peste măsură de orice muritor care o întâlneşte, fapt care îi accentuează egoismul şi dispreţul şi, în acelaşi timp o face să caute tot timpul plăceri interzise şi libertate deplină.
Atunci când într-adevăr se îndrăgosteşte, bărbatul se dovedeşte a fi fratele ei vitreg, copilul tatălui ei, purtătorul aceluiaşi sânge. Acest lucru nu constituie însă un impediment pentru contesa care calcă dureros peste credinţă şi moralitate, abandonându-se unei relaţii incestuoase care poartă din start stigmatul blestemului.
Moralitatea e o mare prostie, spusese Aneke. E în contradicţie cu viaţa şi cu toate lucrurile care îţi plac.

Just a bit of lovePovestea de iubire dintre Aneke şi Mathias atrage furia sătenilor superstiţioşi care o acuză pe Aneke de vrăjitorie şi o vânează ca pe un animal turbat.
Dispreţul lui Aneke faţă de oamenii îndoctrinaţi cu credinţe străvechi creşte, le sfidează religia şi tradiţiile, iar cu Mathias începe să se comporte de parcă nu l-ar fi iubit niciodată, de parcă ar fi fost un capriciu de moment. Este atât de credibilă în chestia asta, încât cu uşurinţă îi poţi pune eticheta de insensibilă, crudă până la sadism şi cinică.
M-a iubit Aneke sincer, măcar şi pentru o secundă? Nu, câtuşi de puţin.
Dar n-a fost în întregime vina ei. Pur şi simplu nu era făcută pentru genul ăsta de lucruri.”
Şi totuşi … cuvintele ei, faptul că atunci când era prinsă în castel încă îl mai aştepta pe Mathias, încă se mai întreba dacă el într-adevăr a părăsit-o … mă determină să cred că Aneke i-a sfâşiat inima lui Mathias nu din cruzime, ci pentru a-l îndepărta de ororile care aveau să urmeze. O formă de a-l proteja cu riscul de a-l pierde.
În sân păstram o şuviţă din părul lui Mathias, şi asta îmi era deocamdată de ajuns.”
Legată şi ucisă cu bestialitate de ţăranii convinşi că ea este sursa tuturor relelor din sat, Aneke nu moare cu adevărat, datorită vraciului Nicolas care transferă asupra ai o vrajă, transformând-o într-o creatură „semi-nemuritoare”. Însă abia scăpată de sătenii care o credeau moartă, Aneke se confruntă cu Ica – vrăjitoarea satului, care aruncă asupra ei un blestem de nemurire. Blestemul nu o afectează numai pe contesă ci şi pe Lorena-sora ei, şi pe Mathias care se întorsese în V. pentru a o salva.
Ne-a blestemat să nu putem muri decât toţi trei deodată. Cât timp unul dintre noi va fi în viaţă, tot vii vor fi şi ceilalţi.”
Din momentul blestemului, Aneke îl răneşte şi mai adânc pe Mathias şi alege să se bucure de nemurire şi libertate departe de cei doi. Îi expulzează din viaţa ei cu o uşurinţă demnă de admiraţie, se rupe de ei de parcă nu ar fi existat vreodată.
„Mie mi-a mărturisit că nu mă iubise niciodată. Că fusesem doar o distracţie pentru ea, o vreme, o şansă de a face ceva palpitant, interzis.”

Din momentul în care Alexandra apare în viaţa lui Mathias, contesa pare să îşi demonstreze tot mai mult indiferenţa, cruzimea şi cinismul diabolic. Răneşte voit şi loveşte cu putere exact în persoanele care o iubesc. Cu toate acestea, eu am văzut în femeia- demonică o forţă colosală de a iubi, o iubire capabilă de orice, inclusiv de distrugere.

Probabil că veţi spune din start „nu” teoriei mele deoarece Aneke poate fi clasificată rapid unul dintre cele mai insensibile şi perfide personaje literare. Acţiunile şi cuvintele ei, felul în care marchează dureros vieţile celor din jur – toate amintesc cât de nepăsătoare este contesa faţă de sentimente, valori, principii. Iniţial, durerea lui Mathias care a iubit-o enorm m-a făcut şi pe mine să o consider un personaj în totalitate negativ, însă blestemul aruncat de Ica la reîntoarcerea în V.. la decenii distanţă, demonstrează nu doar că Aneke l-a iubit pe Mathias atunci, ci că încă îl mai iubeşte şi azi, că iubirea ei a sfidat trecerea timpului deşi alegerea ei demonstrează contrariul.
„Ştii şi tu, aşa cum ştiu şi eu, că încă îl mai iubeşti pe Mathias. De asta v-am orbit atunci, în biserică. Am aruncat blestemul asupra ta şi a celor pe care-i iubeşti, şi el şi-a pierdut, ca şi tine vederea.”

Apoi, faptul că îşi ţine promisiunea de a fi alături de el pentru a admira împreună ultimul apus (deşi nimeni nu o credea capabilă de a pune preţ pe asemenea valori) şi mai târziu comportamentul de adolescentă răsfăţată care alege o tăvăleală cu Răzvan doar pentru a-i plăti Alexandrei cu aceeaşi monedă în timp ce caută un leac pentru ca Mathias să revină la viaţă, dovedeşte că Aneke nu a încetat niciodată să-l iubească pe bărbatul care a reprezentat dintotdeauna dragoste dar şi blestem.
„Chiar era Aneke. Era singură, fără Nicolas. Venea să-şi ţină promisiunea pe care i-o făcuse fostului ei iubit, fratelui ei vitreg.”
„În zilele în care ea lipsise, când noi o suspectam de indiferenţă, se zbătuse să afle un leac atât pentru Mathias, cât şi pentru Nori.”

Nu am crezut niciodată că o să accept ideea unei relaţii incestuoase, dar Aneke, prin nonconformismul ei, prin comportamentul sfidător, prin frumuseţe şi toxicitate dusă la extrem, te face să ai suficient curaj încât să încalci toate regulile inventate vreodată. Nimic nu poate sta între ea şi obiectul dorinţei ei. Iubită şi detestată deopotrivă, respinsă şi în acelaşi timp adorată, dorită dar totuşi neacceptată, contesa cu înfăţişare de zână şi suflet de vrăjitoare farmecă şi îngrozeşte cu o forţă sălbatică.

Şi da. Eu cred că l-a iubit pe Mathias. Atât de mult încât a preferat să-l îndepărteze. La început pentru a-l proteja de infernul ce avea să se dezlănţuie, iar mai apoi pentru a nu-l ucide cu sufletul ei otrăvit de ură. Şi-a închipuit că timpul va şterge amintirea, sentimentele, durerea. Că nemurirea, tinereţea şi frumuseţea ei perfectă o vor face să se bucure de libertate şi să uite. Aneke însă s-a înşelat deoarece timpul s-a dovedit a fi în cele din urmă înfrânt de două sentimente: iubirea pentru Mathias şi ura faţă de oamenii din V.
Să-şi trăiască nemurirea cine ştie pe unde, în căutarea unor locuri noi, a unor altfel de oameni, mereu ceva diferit, ceva nou …”
„Da, Aneke nu renunţă niciodată la ceva ce a fost cândva al ei. Chiar dacă între timp a încetat să şi-l mai dorească.”
„Zâmbetul ei are ceva de rău augur, ceva dureros.”

În creionarea acestui personaj complex, autoarea foloseşte îndeosebi tehnica reflectării, imaginea lui Aneke compunându-se în special din impresiile diferite ale celor din jurul ei. Contesa devine astfel o personalitate caracterizată prin ambiguitate, o prezenţă enigmatică pe care fiecare o înţelege în măsura în care este capabil să pătrundă în lumea ei, dincolo de masca pe care o poartă.

Am văzut în Aneke prototipul femeii superioare din punct de vedere al gândirii, capabilă de sacrificii dar şi de cruzime, de iubire dar şi de egoism. Este un personaj al contrastelor puternice, este abilă, inteligentă, ştie să se descurce şi nu are scrupule în a-şi atinge ţelurile. Este principala vinovată morală de suferinţa personajelor romanului şi pare a nu avea vreo urmă de umanitate sau compasiune. Iubirea pentru Mathias trădează însă uşor latura pe care încearcă să o ascundă sau să o anuleze fără izbândă. Niciun moment nu permite să i se dezlege taina şi acest mister care o învăluie, împreună cu jocul atracţiei şi al respingerii pe care îl iniţiază voluntar sau involuntar, o fac pe Aneke un personaj remarcabil al literaturii contemporane.

„o tânără care nu şi-a dorit altceva decât să-şi schimbe destinul, un destin potrivnic, să aibă puterea de a fi propria ei stăpână.”

Diana Bishop – „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” scrisă de Deborah Harkness

Cartea pierdută a vrăjitoarelor scrisă de Deborah Harkness Diana Bishop
Cu cine o să semăn când voi fi mare? Cu mama sau cu tata?” este o întrebare pe care toţi copiii şi-o pun la un moment dat. Fetiţele poate vor răspunde cu mama, iar băieţeii cu tata; cele două calităţi pe care speră să le moştenească sau să şi le însuşească fiind: forţa şi curajul, meticulozitatea tatei şi gingăşia, frumuseţea, înţelepciunea mamei. Depinde de la familie la familie… Copiii vor citi şi poveşti, iar idealurile se vor schimba: vor apărea, la fel, mama şi tata, dar „updataţi”cu super puteri, zbor, ridicarea unor greutăţi inimaginabile. Pentru că e ziua mamei, ziua femeii voi descrie o astfel de figură care m-a frapat prin tot ceea ce a ales, a făcut şi m-a determinat să-mi restructurez aspiraţiile: Diana Bishop, protegonista romanului „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” scrisă de Deborah Harkness. După cum v-aţi dat seama deja, Diana este o vrăjitoare, dar nu una orişicare: este dintre cele mai puternice, o ţesătoare care poate crea noi şi noi farmece. Este fiica a doi antropologi „Rebecca Bishop şi Stephen Proctor au format un cuplu fermecător, în care francheţea tipic americană a mamei compensa manierele mai formale şi mai de modă veche ale tatei”. Moartea subită a acestora îi dau temerea de propriile forţe: crede că vrăjitoria este cea care le-a adus sfârşitul Rebeccăi şi lui Stephen. Ce va face? Se detaşează, lasă în urmă tot ceea ce a însemnat şi înseamnă darul său „-Nu vreau să fiu diferită, am spus cu îndârjire. Îmi doresc o viaţă simplă, obişnuită… precum cele de care se bucură oamenii.”Una care să nu însemne moarte, pericol şi teamă de a fi descoperită”, „…Normalitatea este o poveste, un basm pe care oamenii şi-l spun singuri ca să se simtă mai bine atunci când primesc dovezi copleşitoare că majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jurul lor nu sunt deloc „normale”…Tu eşti vrăjitoare. Dacă te comporţi ca el, vei fi pierdută”. Îi remarcăm determinarea, puterea de a spune „nu” unor lucruri la care majoritatea oamenilor s-ar da peste cap să zică „Da”.

Diana devine profesoară la Oxford fără a se folosi de magie, cercetează şi scrie cărţi întregi despre trecut şi alchimie. În una din seri trimite o cerere biblitecarului să îi aducă un manuscris special pentru a-şi definitiva lucrările ”Ashmole782”. Ceea ce nu anticipează este că acesta este vrăjit, cartea cea mai căutată de creaturile de dicolo de imaginar: vrăjitoare, vampiri şi demoni; este cartea originilor. Diana îi simte forţa şi se teme că va fi atrasă încă o dată în treburile familiei Bishop, aşa că trimite manuscrisul înapoi la raft. Din păcate sau …din fericire, toate aceste făpturi mistice aud cântarea magică a volumului şi vin după el. Îl includem şi pe vampirul Matthew de Clairmont, „profesor universitar de biochimie şi afiliat secţiei de neurologie” la spitalul John Radcliffe. Sunt atraşi unul de altul; Mattthew îşi dă seama că manuscrisul e un nimic pe lângă şansa de a fi lângă Diana „-Nu ne-am întâlnit până acum, continuă el cu un accent ciudat. Era în cea mai mare parte Oxbridge, dar cu o notă catifelată pe care nu reuşeam s-o localizez. Ochii săi, care nu mă slăbeau, nu erau deloc întunecaţi, am descoperit, ci dominaţi de pupile dilatate, mărginite de fâşia subţire a unui iris cenuşiu-verzui. Atracţia pe care o exercitau era insistentă, şi m-am trezit incapabilă să privesc în altă parte” şi decide să o protejeze, ajungând chiar să se căsătorească cu ea. Vrăjitoarele sunt pe urmele tinerei noastre; o aruncă în „oubliette”, o torturează, dar ea rezistă şi zboară spre salvare.

Cei doi protagonişti încalcă legământul suprem impus de „cei mari”, de Congregaţie şi aleg să fie împreună. Au nevoie de un loc sigur şi pleacă…în trecutul secolului XVI din Londra elisabetană. Acolo urmărim mai multe faţete ale Dianei: se confruntă cu o nouă lume şi reuşeşte să i se plieze; îl înfruntă pe Philippe, tatăl lui Matthew şi îl vindecă de vinovăţie-Te-am iertat. Acum trebuie să laşi totul în urmă. Philippe îi dădu drumul şi se uită la mine. Apropie-te de el, Diana, dar mişcă-te cu grijă! Încă nu şi-a venit în fire…Soţul meu mă cuprinse în braţe şi-mi inspiră mirosul ca şi cum acesta ar fi avut puterea să-l susţină”; intră în familia unui vampir puternic ”Cu acest semn eşti renăscută, fiica mea prin jurământ legat cu sânge şi pe veci parte a familiei mele.”; învaţă tainele magiei de la cele mai mari vrăjitoare; învaţă să estompeze suferinţa chiar atunci când îşi pierde copilul. Nu se dă bătută „Dacă aş fi fost lup, pur şi simplu m-aş fi culcat la pământ şi aş fi lăsat –o pe doamnă să facă ce pofteşte, spuse Matthew alene”.
„Eşti multe, Diana, dar în nici un caz o prinţesă neajutorată”. Aţi vrea şi dumneavoastră să îi semănaţi? Este puternică şi slabă, tristă şi bucuroasă, iubită şi urâtă! Să îi urăm un călduros „LA MULŢI ANI”!!!

Alina Marinescu-Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez

Monica Ramirez a reuşit să îmi deschidă ochii şi să descoper cum este realitatea personajului Alina Marinescu. Cei care nu au aflat de ea, îi asigur că Alina este o persoană perfect normală la prima vedere, nu face vrăji, nu călătoreşte în trecut şi nu a descoperit elixirul tinereţii veşnice. Este doar o tânără rebelă talentată, frumoasă, provocatoare şi cu calităţi care stârnesc curiozitatea celor din jur. Această fiinţă mi-a dărâmat mituri şi m-a făcut să merg mai departe, să mă pregătesc sufleteşte şi să înţeleg că uneori lucrurile nu sunt ce par a fi. I-am fost alături spiritual când a simţit primi fiori ai dragostei alături de Alex Therein, bărbatul misterios care i-a apărut în cale atunci când se aştepta mai puţin. A fost prinsă în capcană, minţită, manipulată, sedusă, închisă de securitate, ameninţată cu moartea pentru ca într-un final să constate că scopul ei este să devină un asasin ce ucide la comandă. Alina este mai mult decât o femeie, ea reprezintă un tot unitar, precum un foc de armă, întotdeauna neaşteptat, însă efectul este garantat.Seria Alina MarinescuPentru cei care nu ştiu, Alina are plăceri nevinovate „preferă cafeaua cu mult lapte, muzică şi lumânări când este acasă şi un Glock de 9 mm când este în misiune pe teren. Alex iubeşte plimbările lungi şi poate lichida un om în mai puţin de cinci secunde.” Urăşte să îşi plângă de milă, munceşte până la epuizare şi nu suportă să stea într-un spital. Îşi iubeşte prietenii, îi respectă şi face tot ce se poate ca să îi sprijine când au nevoie. Visează la o familie, dar nu are nici măcar o viaţă socială, trăieşte fiecare clipă de parcă ar fi ultima. De ce a ajuns aici? Pentru că a ales să trăiască. Cine n-ar proceda la fel atunci când i se pun condiţii. Trăieşti sau mori? Soluţia este simplă, involuntar răspunzi da, vrei o şansă, vrei să te bucuri de fiecare rază de soare. Cel mai greu i-a fost să se rupă de tot ce a avea şi să afle că a fost trădată, trebuia să aleagă să lupte dacă dorea să trăiască. Zi de zi are o nouă provocare, nu este suficient să fie bună, ci să se transforme în cea mai bună. Cu ajutorul iubitului, mentorului şi călăului său, Alex, ea reuşeşte să depăşească limitele. Ajunge atât de departe încât simte că nici nu există şi chiar are dreptate, ea nu există.
“De ce să cerem luna de pe cer, când ne putem mulţumi doar cu stelele?” ― Monica Ramirez, Balanța Puterii
Alina Marinescu: „Existența mea se desfășoară în umbre. Nu exist. Sunt doar o altă fantomă într-o lume a fantomelor. M-am resemnat în fața realității, acceptând în cele din urmă că viața în cadrul organizației Elite nu este măsurată în bine și rău, ci în rata de supraviețuire. Elite este o organizaţie secretă care nu există, condusă de oameni care nu există, nu face parte din niciun serviciu de informații și nu este constrânsă de lege. Nu știu câți asasini lucrează pentru Elite, dar știu că eu sunt diferită. În mod normal, suntem instruiți în arta de a ucide, dar eu am fost antrenată pentru mai mult. Într-o altă viață aș fi dat înapoi, dezgustată în fața unei astfel de oferte, dar pe atunci eram încă Alina Marinescu. Nu trebuia să-mi asum o nouă identitate în fiecare lună.”
Alex Therein este „mentorul meu, prietenul meu, iubitul meu, fundația întregii mele distrugeri. M-a transformat în copia lui perfectă: o fantomă căreia moartea i se pare mult prea ușoară. În viața mea nu există decât două opțiuni: supraviețuiești, sau ești ucis. Acum nu mai dau înapoi. De cele mai multe ori, nu mă mândresc cu ceea ce trebuie să fac, dar mi-am asumat rolul de agent operativ într-un mod extrem de eficient. Am fost antrenată să lupt și să ucid, și o fac foarte bine.
M-am născut în România și, spre ghinionul meu, am ajuns pe lista neagră a regimului comunist. Mai rău, opiniile mele în legătură cu libertatea de exprimare au atras atenția Securității, organizație creată cu ajutor sovietic în scopul de a anihila absolut orice fel de opoziție din partea populației civile. Cea mai importantă și secretă diviziune a Securității era Secțiunea Specială de Operațiuni. SSO monitoriza activitățile dizidenților exilați care îndrăzneau să critice conducerea de la București, de multe ori recurgând la asasinate pentru a-i reduce la tăcere. Agenții operativi SSO reprezentau elita Poliției Secrete. Asasinii. Metoda preferată de recrutare era selectarea potențialilor subiecți din rândul deținuților politici condamnați la moarte. Alternativa le era prezentată de obicei în fața plutonului de execuție.
Când a fost dat ordinul pentru recrutarea mea, SSO și a aruncat în joc cel mai bun agent operativ, planul fiind unul destul de simplu: înscenare și șantaj. De la bun început, Alex Therein a fost o enigmă pentru mine. Pe cât de misterios și seducător, pe atât de letal. Procesul nemilos de antrenament la care a fost supus l a transformat într un asasin cu o expresie impenetrabilă. Alex își îndeplinește mereu ordinele fără a pune prea multe întrebări inutile. Misiunea lui a fost să mă seducă și exact asta a făcut.
M-am trezit în închisoarea politică, totul desfășurându-se după un scenariu foarte bine pus la punct. Am fost acuzată de înaltă trădare împotriva regimului comunist și condamnată la moarte, moment în care SSO a intrat în scenă pentru a mă recruta. Nu mi s-a oferit șansa de a-mi alege propriul drum în viață, ci am fost modelată într-un asasin eficient chiar de către bărbatul pe care credeam că-l iubesc. Pe parcursul procesului de antrenament, Alex a fost mentorul meu. Când am realizat magnitudinea trădării lui, mi-am distrus și ultima fărâmă de inocență prin simplul act de a ține o armă în mână. Alex m-a învățat toate metodele posibile prin care să ucid și cum să mă folosesc de orice pentru a obține ceea ce vreau. M-a învățat cum să manipulez oamenii, cum să mă port, cum să gândesc pentru a deveni asasinul perfect. Apoi m-a învățat cum să trăiesc în propria-mi piele.
Mai târziu am aflat că bărbatul pe care-l iubeam și uram în același timp era un fel de agent dublu, lucrând din umbră pentru Elite. Nu era decât o chestiune de timp până când SSO avea să descopere identitatea trădătorului care opera din interior de ceva timp, singura opțiune viabilă fiind evadarea. Așa că m-a recrutat pentru a doua oară, de data asta pentru Elite.”

După asemenea declaraţii am simţit un gol în stomac şi mi-am dorit să găsească acea clipă de linişte, să descopere calea intermediară pentru fericire, numai că viaţa unui agent secret nu există. Ei sunt maşini de îndeplinit misiuni, doar îşi fac datoria şi trebuie să respecte ordine. Nu contează ora sau ziua, ei au un singur scop: misiune îndeplinită indiferent de consecinţe. Trebuie să-şi păstreze sângele rece, să se detaşeze, să ignore şi să atingă scopul.
Doar citind, ajungi să înţelegi. Eu am ajuns la volumul 4 şi nu-mi vine să cred, fiecare îmi oferă acea doză de adrenalină, nebunie, iar Alina devine din ce în ce mai reală.
Este femeia pe care o admir, o respect şi îi doresc fericirea. Dacă o va găsi, dar şi cu ce preţ, chiar mă străduiesc să descoper sau să-mi imaginez un final fericit. Clipele minuscule răpite împreună cu Alex, după cu Marius, sunt doar mici fărâme dintr-o lume care te consumă şi te face să realizezi că eşti nimeni.
În fond, ei ca şi entităţi nu există, nu sunt menţionări că ar fi în viaţă, sunt doar simpli executanţi meniţi să asigure liniştea în lume.
Câţi astfel de oameni sunt dispuşi să sacrifice totul pentru liniştea noastră? Alina Marinescu reprezintă vibraţia celor care nu au avut şansa de a prinde viaţă cu ajutorul scrisului, ea le transmite trăirile, frustrările, tristeţea, bucuria, dar şi puterea pe care o au pentru a schimba ceva.
Sunt recunoscătoare că am descoperit-o, ştiu sigur că data viitoare când mă voi gândi la un agent secret, CIA, FBI sau de orice altă natură, voi avea habar de câte sacrificii a făcut pentru liniştea mea, a noastră, a lumii.
Respect femeilor care au avut curaj să ţină o armă în mână şi au fost nevoite să o folosească pentru apărare. Nu sunt pentru violenţă, urăsc războaiele, nu susţin asasinatele, dar când alţii ameninţă să distrugă prin atentate vieţile a unor oameni, cineva trebuie să ia măsuri.

Să trăim fiecare clipă, să ne bucurăm de momentele unice din viaţa noastră, să avem curaj să luptăm, să fim altfel. Nu trebuie să ai puteri supranaturale sau un pistol în mână pentru a dovedi că a fi femeie este un privilegiu. Să îndrăznim să ne respectăm şi să nu uităm că împreună putem face lumea mai bună.  Fiţi mândre că sunteţi iubite, mame, bunici, străbunici. Fiţi mândre că existaţi.

 Echipa No Name

Despre scriitoarele care ne fac viața mai frumoasă

Pentru noi, iubitorii de cărți, scriitoarele joacă un rol important, căci reușesc de fiecare dată să ne facă viața mai frumoasă, să ne aducă zâmbetul pe buze prin cuvintele pe care le aștern pe hârtie. După o zi obositoare, ce poate fi mai potrivit decât o carte bună pentru relaxare și eliberarea de stresul cotidian? Nimic, evident. De aceea ne-am decis să vă prezentăm 4 scriitoare care ne-au marcat, care ne-au fascinat cu cărțile lor, sperând ca astfel să le putem mulțumi. La mulți ani tuturor femeilor, scriitoare sau nu! Să fiți iubite, căci meritați asta din plin!

Charlotte Brontë1. Adelina: 

Charlotte Brontë

Charlotte Brontë (21 aprilie 1816 – 31 martie 1855), cea mai mare dintre cele trei scriitoare ale familiei Brontë obişnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell în scrierile sale, dat fiind că la vremea aceea scriitorii de gen feminin întâmpinau numeroase prejudecăţi. Cea mai cunoascută carte a sa este “Jane Eyre”. De recunoaştere şi apreciere s-au bucurat de asemenea “Shirley”, “Villette” şi “Profesorul”, deşi succesul acestei din urmă cărţi a survenit abia la doi ani după moartea autoarei şi după ce fusese respinsă de la editare de 11 ori pe timpul vieţii.
În familia Brontë destinele par să fi fost inevitabil marcate de boală şi tragedie; din cei şase copii ai familiei, toţi decedează devreme. Mama însăşi decedează la numai un an după naşterea mezinei, Anne. Totuşi, ca o compensare, viaţa a înzestrat pe toate cele trei surori Bronte cu darul priceperii în ale scrisului, iar posteritatea beneficiază de frumoasele roade ale muncii lor, cu atât mai preţioase, poate.

Dacă este să fac o comparaţie cu primul roman al lui Charlotte, Profesorul, sau chiar şi cu cel mai de succes, Jane Eyre, aş spune că între stilul sau şi al lui Emily (La răscruce de vânturi ) diferenţele sunt semnificative. În vreme ce prima este mult preocupată de reguli morale, conduită, principii, Emily scrie despre iubirea care arde, despre pasiunea care macină, despre personaje extrem de temperamentale şi puternice.
“Respectul se pune la temelie, afecţiunea la parter, dragostea la etaje. (…) Interesul va fi cimentul care va uni toate pietrele între ele.” (Profesorul) – este un citat care o dezvăluie, aş zice, destul de bine pe Charlotte.
Profesorul, prima opera narativă a celebrei romanciere, a fost scrisă în anul 1845 şi are la baza secvenţe din experienţă de viaţă proprie în oraşul Bruxelles, unde a studiat limba franceză. Romanul se înscrie fără echivoc în rândul creaţiilor clasice ale literaturii engleze furnizând cititorilor tipologii umane bine conturate, reuşite analize morale şi psihologice .
În el găsim detaliu, descriere, analiză psihologică, tonalităţi alb-negre, mesaj social, décor şi atmosfera tipic-englezească. Ceea ce stă frumos rânduit în celelalte cărţi ale sale, sau ale surorilor, va las să descoperiţi singuri. Desigur, dacă va încadraţi în categoria celor pasionaţi de literatură clasică englezească (cum este şi cazul meu).

2. Cosmin:

Deborah Harkness (n. 5 aprilie 1965)

Am făcut cunoștință cu Deborah în urmă cu ceva timp când am citit “Cartea pierdută a vDeborah-Harknessrăjitoarelor” și “Școala nopții”. Primele 2 volume ale magnificei serii fantasy “All Souls” m-au fascinat, savurândule pagină cu pagină. Povestea de dragoste dintre Diana Bishop – vrăjitoare, istoric și alchimist, și Matthew Roydon (de Clermont) – vampir, om de știință, este încântătoare, cu suspans, primejdii și romantism la tot pasul. Aștept cu nerăbdare să citesc și “Cartea vieții”, deși voi avea o urmă de regret că am terminat această trilogie superbă… Dacă nu le-ați citit până acum, nu mai așteptați!
Deborah Harkness este ea însăși profesor universitar și istoric al University of Southern California. A fost inclusă în programe prestigioase, precum Fulbright și Guggenheim, și a primit, de asemenea, o bursă de la National Humanities Center. Cea mai recentă lucrare universitară a ei este o cercetare despre Londra elisabetană și revoluția științifică. Cert este că are foarte mult talent, este sensibilă, profundă, reușind să-l teleporteze pe cititor în trecut. Eu îmi doresc să urmeaz aceeași carieră ca a ei și, cine știe, poate voi reuși cândva s-o cunosc personal pe Deborah Harkness și să-i cer un autograf.
Doresc să împărtășesc cu voi câteva fragmente din cărțile ei pentru a vă convinge de măiestria cu care mânuiește condeiul:
“Timpul pe care îl petrecusem cu mama mea fusese prea scurt, însă în șapte ani mă învățase multe. Îmi aminteam dragostea ei necondiționată, îmbrățișările ce păreau să cuprindă zile întregi și felul în care avea mereu dreptate atunci când eu simțeam nevoia asta. Era așa cum spusese Matthew: copiii au nevoie de dragoste, de o sursă sigură de confort și de un adult dornic să-și asume răspunderea pentru ei. Era vremea să încetez în a trata sejurul nostru aici ca pe un seminar avansat în tainele Angliei shakespeariene și să-l recunosc drept ultima și cea mai bună ocazie pentru mine de a pricepe cine sunt, altfel încât să-mi pot ajuta copilul să-și înțeleagă locul în lume.”
“Aceasta a fost ultima licărire a lui Mathew Claimont, omul de știință modern, pe care aveam s-o mai văd. Bărbatul ce se îndrepta spre ușă nu mai era un profesor universitar la Oxford, ci un prinț renascentist. Om de știință. Vampir. Războinic. Spion. Prinț. M-am întrebat ce avea să-mi mai dezvăluie călătoria noastră despre bărbatul complicat cu care mă căsătorisem.”
Eu l-am măsurat scurt din cap până-n picioare, dar ochii lui erau aţintiţi asupra mea. Din partea opusă a încăperii, păreau negri ca noaptea, privind fix în sus de sub sprâncenele groase, la fel de negre; una dintre ele ridicată într-o curbă care sugera un semn de întrebare. Chipul lui era într-adevăr izbitor – cu toate planurile şi suprafeţele bine definite, cu pomeţi înalţi întâlnind sprâncenele ce îi adăposteau şi-i umbreau ochii. Deasupra bărbiei se zărea una dintre puţinele trăsături care lăsau loc pentru blândeţe – gura mare, care, la fel ca şi mâinile prelungi, părea lipsită de sens.”
“Ţine minte, Diana: Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul. Este emoţia fundamentală care stă la baza artei şi a ştiinţei autentice. Cine nu ştie asta şi nu se mai poate minuna, nu mai poate fi uimit, e ca şi mort, iar ochii săi sunt înceţoşaţi.”
“În bezna luminată de lumânări a dimineții de Crăciun, am simțit forța tăcută a iubirii împărtășite. Nu mai eram un meteor singuratic ce se mișca prin spațiu și timp, ci devenisem parte a unui complex sistem planetar. Trebuia să învăț cum să-mi păstrez propriul centru gravitațional în vreme ce eram smucită încoace și încolo de astre mai  mari și mai puternic decât mine. Altfel Matthew, familia de Clermont, copilul nostru, dar și Congregația riscau să mă arunce de pe orbită.”

3. Sorina:

Rodica Ojog-Brașoveanu (28 august 1939 – 2 septembrie 2002)

Rodica Ojog-BrașoveanuO scriitoare română de excepție, o femeie avant-la-lettre. Asta a fost Rodica Ojog-Brașoveanu, o scriitoare înaintea vremii ei. Însăși ea spune că dacă s-ar fi născut într-o țară mai din Vestul Europei, altfel ar fi stat lucrurile. „Ca adolescentă, am oftat tot timpul că m-am născut aici şi nu la vreo trei mii de kilometri mai spre Vest.” [1]. Și eu îndrăznesc să spun că dacă s-ar fi născut la vreo 3000 de kilometri mai spre Vest, opera sa ar fi fost recunoscută în toată lumea, dar în același timp, țara noastră ar fi pierdut o scriitoare valoroasă.
Născută la 28 august 1939, în București, a învățat primii ani la Maison des français, lucru ce i-a influențat romanele, în care se găsesc referiri la acea instituție. A copilărit într-o casă din zona parcului Izvor de astăzi, din apropierea fostei Operete. Locuința a fost aleasă strategic de tatăl său, avocat, pentru a fi aproape de Tribunal. Scriitoarea declară că nu a avut o copilărie fericită, din cauza perioadei istorice tulburi. Venind comuniștii la putere, familia a avut de suferit. De altfel, perioada preferată a Rodicăi Ojog-Brașoveanu este cea interbelică, lucru evidențiat în scrierile sale. „La belle époque”, cum se spune.
S-a înscris la Facultatea de Drept, urmându-și tatăl, dar încă o dată, nedreptatea regimului comunist s-a revărsat asupra ei. În 1956, a fost arestată și exmatriculată, pe motiv că ar fi colaborat cu susținătorii revoltei anticomuniste din Ungaria. Pentru a putea fi readmisă la facultate, a trebuit să se reabiliteze prin muncă un an la fabrica de medicamente Galenica. Până și acea experiență este inclusă în opera ei literară, în povestirea Două drepte paralele din volumul Grasă și proastă. A profesat doar șapte ani ca avocat, dedicându-se apoi scrisului. Foarte sinceră, într-un interviu, la întrebarea dacă i-a plăcut să exercite profesia de avocat, a răspuns „Nu”. O plictiseau cazurile mărunte, în care oamenii se certau pe un W.C. la comun.
A fost căsătorită de două ori: prima dată, pe când era foarte tânără, cu un artistocrat neamț din Timișoara, care nu admitea ca soția lui să muncească. Însă ea, avant-la-lettre cum era, s-a despărțit de el, urmându-și drumul. Cum ea însăși a spus, prefera o mansardă pe Calea Victoriei decât un castel în Timișoara, departe de freamătul Capitalei.
Cel de-al doilea soț a fost Cosma Brașoveanu, actor și scriitor. Cel care a îndemnat-o să scrie. Deci și lui trebuie să-i fim recunoscători. Pentru că a văzut potențialul literar al soției sale, pentru că a îndemnat-o să se afirme, pentru că a încurajat-o să încerce un domeniu nou, nu ca primul soț, care nu i-a înțeles dorința de afirmare și independență. Pentru că în parte, și datorită lui citim azi cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu.
De ce o admir pe Rodica Ojog-Brașoveanu? Pentru că și-a urmat cu tenacitate scopurile, deși se autocaracteriza drept o persoană „comodă”. Pentru că a fost o luptătoare, afirmându-se într-o perioadă în care rolul femeii în societate era minimalizat. Din fragedă tinerețe, nu s-a lăsat învinsă de nedreptăți și de mediocritatea unora. A luptat pentru ce a vrut: arestarea și exmatricularea nu au demoralizat-o, din contră, aș zice că au determinat-o și mai mult să-și atingă scopul. Nu s-a dat în lături de la a fi muncitoare necalificată în fabrică, pentru a se reabilita și a se putea înscrie din nou la facultate. Ea, educată la Maison des français și soția unui aristocrat. Mai mult, nu a ezitat să-și înfrunte soțul pentru a realiza ceea ce-și dorea, chiar cu prețul separării. Sunt convinsă că altă femeie s-ar fi adâncit în confortul castelului din Timișoara, ascunzându-se în spatele soțului aristocrat, decât să aleagă greutățile de zi-cu-zi, mai ales în acea epocă.
Deși a făcut multe sacrificii pentru a termina facultatea și a profesa ca avocat, nu a ezitat să renunțe la această activitate, înlocuind-o cu ceea ce-i plăcea cu adevărat: scrisul. Încă o dată, nu s-a complăcut într-o situație din obișnuință sau inerție.
De ce mai îmi place de ea? Pentru că iubea viața în toate formele ei. Îi plăceau locurile elegante, petrecerile, viața de noapte. De fapt, sursa de inspirație pentru personajele ei erau, după cum a declarat, barurile. Scriitoarea mergea prin baruri, observa comportamentul uman și îl transpunea pe hârtie.
„- Ce le-ați reproșa semenilor dvs.?
– Mitocănia care deranjează și faptul că – iar eu văd aici o epocă si o manieră – jaboul, evantaiul si gavota au fost definitiv îngropate.” [1]
Da, trebuie să fi fost o doamnă foarte distinsă și elegantă…

4. Laura:

Lavinia Călina (n. 13 decembrie 1989) – Femeie, prietenă, scriitoare

Este luna Martie și dintr-un motiv încă neînțeles de mine, timp de 31 de zile vorbim despre femei, despre frumusețea, delicatețea și blândețea ei. Nu e rău, dar așa cum am spus mai sus, nu știu de ce vorbim despre ele doar acum, doar pentru o perioadă de timp limitată. Nu am înțeles niciodată de ce avem nevoie de o zi specială pentru iubire, pentru femeie, pentru copil, pentru suflet, pentru viață.Lavinia_Calina
Sau poate eu sunt cea ciudată (în sensul bun, evident), cea care simte și crede faptul că ființa umană nu mai are nevoie de anumite motive și anumite ocazii pentru a se sărbători, pentru a acorda atenția, pentru a se valorifica și a știi care îi este adevărata valoare.
De mică m-am simțit cel mai ciudat copil din Univers. Și cred că ciudată am rămas și voi rămâne mereu. Dar de curând am cunoscut în mediul virtual o tânără ciudată (în cel mai bun sens al cuvântului) și înteresantă, care mi-a atras atenția și mi-a trezit curiozitatea.
Toți oamenii s-au născut puternici, dar femeile sunt de câteva ori mai puternice și nu se dau în lături de la nimic.
Cred cu tărie că, dintre femeie și bărbat, cea care este întotdeauna puternică și mereu renunța ultima – dacă renunță vreodată, este femeia. Am asemănat femeia întotdeauna cu un copac – stă drept în bătaia vântului, are rădăcina puternică și e mai greu de pus la pământ. Exact așa este femeia.
Un exemplu de femeie puternică este Lavinia Călina. Cel puțin pentru mine, ea este una din milioanele de femei de la care aș avea oricând ceva de învățat, ceva de apreciat și de iubit.
Deși s-a născut în 1989, și mulți tind să o eticheteze ca fiind copil visător, eu o consider și o tratez ca ceea ce este: o femeie care știe întotdeauna ce vrea, care muncește și luptă pentru ceea ce își dorește, dar și o femeie care are încredere totală în forțele proprii
Pe Lavinia am simțit că o cunosc de o viață. Mi-a fost dragă din prima secundă în care am vorbit cu ea și m-a cucerit imediat prin felul ei de a fi, prin simplitate, umor, zâmbet, prin bunătate. Dar și prin sinceritate pe care o caracterizează.
Deși suntem atât de diferite, eu și Lavinia ne înțelegem foarte bine. De ce? Pentru simplul fapt că ne acceptăm una pe alta exact așa cum suntem. Deși suntem atât de diferite și de departe una de alta, sunt multe lucruri care ne leagă, multe ne aduce mai aproape sufletește, ba chiar gândim la fel și simțim la fel.
De când o numesc prietenă, abia apoi scriitoare, cred că avem multe lucruri în comun care ne sudează prietenia. Amândouă iubim viața în cele mai ciudate moduri și nu ne sfiim să arătăm asta tuturor, indiferent de consecințe. Suntem două ciudățele pentru că:
– Citim pe bandă rulantă și vorbim/scriem despre cărți. Asta e ciudățenia extremă;
– Respectăm oamenii și părerile lor despre noi/munca noastră și nu vrem să schimbăm opiniile elor care nu gândesc la fel ca noi;
– Râdem mult și molipsim și pe ceilalți cu râsul nostru colorat;
– Punem accentul pe valoarea omului, nu pe cum arată omul;
– Ea scrie cărți minunate, eu visez să scriu cel puțin o carte în viața asta;
– Visăm la o lume mai bună, mai frumoasă;
Lavinia a scris până acum trei cărți, scrie și acum și o încurajez să nu se lase niciodată de scris, căci România ar pierde un autor român contemporan de valoare. Da, o mare valoare și subliniez valoare, ca să fie și mai clar pentru toată lumea, spre disperarea celor care au o altă părere.
Ultimul avanpost, Zona Zero sau Copiii întunericului sunt modul în care Lavinia Călina lasă ceva frumos și util în urma ei.  Sunt doar primele trei cărți pe care le am în bibliotecă, dar sunt sigură că vor fi mult mai multe, căci un asemenea talent nu se poate irosi.
Lavinia Călina este primul autor a cărui cărți le voi recomanda fără să mă plictisesc și le cumpăr fără să stau pe gânduri, fără să țin cont de prețul lor, de titlul pe care îl vor avea sau de subiectul abordat. Voi cumpăra toate cărțile semnate Lavinia Călina, chiar dacă, să spunem, va scrie o carte despre cele mai rar întâlnite roci pe Terra. Nu contează. Atâta timp cât aceasta este scrisă de ea, acea carte se va aflașiîn biblioteca mea.
O apreciez pe Lavinia Călina, o prețuiesc, pe ea, și prietenia care le leagă. Și dacă se mai întreabă cineva de ce o laud mereu? Voi răspunde clar și scurt: O laud și o susțin pentru că merită și o iubesc mult.

Echipa Fantastică

by -
9

Să ne reamintim de… Aristotel

Aristotel ( 384 – 322 iHr )
Locul naşterii lui Aristotel unul dintre cei mai mari filozofi ai Grecie antice, este Stagira, aflată pe ţărmul Marii Egee. Tatăl marelui filozof era medic la curtea regelui Midas al II -lea, bunicul săAristotel (2)u find Alexandru Macedon. La vârsta de 17 ani a sosit la Atena şi a început să frecventeze Academia lui Platon, rămânând aproape de aceasta timp de 20 de ani.. Controversele dintre Aristotel şi Platon sunt cunoscute şi azi, el fiind singurul elev care a avut curajul de a se contrazice cu acesta. Platon a afirmat despre Aristotel că loveşte în el precum mânzul loveşte în mama lui. Aristotel a avut un respect nemărginit pentru Platon şi îl preţuia foarte mult, dar a văzut punctele vulnerabile ale teoriei sale despre lumea ideilor şi a lucrurilor. Celebra vorbă a lui Aristotel “Platon îmi este prieten, dar adevărul îmi este mai drag” ne vorbeşte despre aceste contraverse.
“Deşi bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia şi a dezvoltat-o, putându-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filozofice ca Metafizică, Logica formală, Retorică, Etică. De asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.”
Aristotel (1)Înainte de a se întoarce în Atena unde a întemeiat prima şcoală de filozofie denumită Liceul, Aristotel a fost pentru o perioada de 4 ani educatorul lui Alexandru cel Mare. Acesta spunea despre filozof următoarele ”Îl consider pe Aristotel egalul tatălui meu, fiindcă dacă tatălui meu îi datorez viaţă, lui Aristotel îi datorez tot ce dă vieţii un preţ.”. “Liceul (Lykeion sau şcoala peripatetică), şcoală ce va rivaliza cu Academia lui Platon este locul unde a predat timp de treisprezece ani şi unde îşi va continua neobosit cercetările.” Moartea subită a lui Alexandru cel Mare, elevului şi protectorului lui Aristotel a stârnit o revoltă, iar filozoful a fost învinuit de blasfemie. Fără să mai aştepte procesul, Aristotel părăseşte Atena, la puţin timp după această moare pe insula Eubeea.
Cele mai cunoscute dintre scrierile sale sunt: Metafizică, Protreptic, Analitică Prima, Analitică Secundă, Topica, Categoriile, Despre interpretare, Respingeri sofistice. Lui Aristotel îi aparţine şi primul tratat psihologic. În afară de ştiinţă a contribuit în domenii că etică, logică, muzică, poezie, politică, şi teatru.
Vă prezint câteva dintre citatele marelui filozof:
“Zgârciţii adună ca şi când ar trăi veşnic; risipitorii risipesc ca şi când ar trebui să moară.”
“Speranţa este visul celui treaz.”
“Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri.”
“Cel mai bun prieten este doar acela care, când ne doreşte binele, ni-l doreşte de dragul nostru, chiar dacă nimeni nu o află.”
“Ce îmbătrâneşte repede? Recunoştinţa.”
“Virtutea morală o dobândim prin obişnuinţă.”
“Ceea ce avem de învăţat să facem; învăţăm făcând.”
“Egalitatea e sufletul prieteniei.”
“Omul cinstit nu face niciodată de bunăvoie ceva rău.”
“Cel blând nu înclină spre răzbunare, ci mai mult spre iertare.”
“Omul să-şi îngăduie a spune numai ceea ce îi place lui însuşi să asculte.”
“Frumuseţea este darul lui Dumnezeu.”
“Adevărul este bun şi lăudabil.”
“Cine este prieten cu toţi, nu este prietenul nimănui.”
“Antidotul pentru cinci duşmani constă într-un prieten.”
“E mai puternic cel care îşi învinge poftele decât duşmanii: într-adevăr, lucrul cel mai greu e să te învingi pe ţine.”
“Cel mai bun dar pentru muritori e sănătatea; apoi vin bujorii cei fără de pereche ai frumuseţii; în rândul al treilea e bogăţia, dar cea necartita şi neblamata de nimeni, iar în al patrulea rând să-ţi petreci cu prietenii ceasul tinereţii.”
“Că să eşuezi poţi s-o faci în multe feluri în timp ce pentru a reuşi ai o singură opţiune.”
“Sufletul nu gândeşte niciodată fără o imagine.”
“Memoria este scribul sufletului.”
“Homer i-a învăţat pe ceilalţi poeţi arta de a spune minciuni cu îndemânare.”
“Curajul este prima din calităţile omului, pentru că este calitatea care le garantează pe celelalte.”
“Scopul omului înţelept nu este de a-şi asigura plăcerea ci de evita durerea.”
“ Cele serioase se numicesc prin ras, iar râsul prin seriozitate”
“Într-o zi, lui Aristotel i s-a reproşat că a dat de pomană unui om cu o purtare rea, la care învăţatul a răspuns: Eu nu dau purtării, ci omului”
“Învăţătura e cel mai bun bagaj pentru bătrâneţe “

Vă mulţumesc că a-ţi fost alături de mine în acesta mică incursiune în vremea de mult apusă a începuturilor literaturii !
                                        

Cu drag, Iliuţa!

Surse foto: pinterest.com

by -
16

Cereri în căsătorie de prin cărţi şi lume adunate

După cum ştiţi în această lună echipa noastră s-a împărţit în trei mini echipe fiecare având câte o temă (Echipa Fantastică, Echipa Romantică si Echipa Iubirii). Am ajuns şi la sfârşitul lunii iubirii, şi cum este mai frumos să încheiem periplul nostru virtual prezentat până acum (Cupluri romantice, Destinaţii Romantice) decât cu, Cereri în căsătorie. Cereri în căsătorie adunate de prin cărţi, mondenităţi, etc. Ne-a fost extrem de greu să alegem ce să prezentăm, asta pentru că sunt extrem de multe cereri în căsătorie prin cărţi, unele inedite, altele emoţionante, profunde. Le-am adunat şi ne-am dat seama că aveam material pentru un roman. A trebuit să ne limităm pentru un articol şi să alegem ceva, dar pe care? Atunci, am recurs la singura soluţie de compromis: tragerea la sorţi. Poate că nu sunt cele mai concludente cereri, dar dacă asta am extras din joben, asta rămâne.

                                                                                     Cărţi

Eclipsa de Stephenie Meyer

Edward Cullen şi Bella Swan

Eclipsa de Stephenie Meyer

Am întins mâna după inel, dar degetele lui lungi mă depăşiseră. Îmi lua mâna stânga într-a lui şi puse inelul pe inelar, îmi ridică mâna şi am examinat amândoi cum se vedea ovalul strălucitor pe pielea mea. Nu era chiar atât de groaznic cum am crezut să-l am acolo.
— Perfect, spuse el indiferent. Ce bine – nu mai trebuie să fac un drum la bijutier. Simţeam emoţia puternică ce ardea dincolo de tonul relaxat al vocii lui şi m-am uitat la el. Era şi în ochii lui, vizibilă, în ciuda nonşalanţei pe care o afişa cu grijă.
— Îţi place, nu? am întrebat eu suspicioasă, fluturându-mi degetele şi gândindu-mă ce păcat că nu-mi rupsesem mâna stânga. El ridică din umeri.
— Da, spuse el încă relaxat. Îţi vine foarte frumos. M-am uitat în ochii lui, încercând să descifrez sentimentele care mocneau în scânteierea lor. Se uită şi el, iar prefăcătoria relaxată se evaporă. Strălucea – chipul lui de înger radia de bucurie şi victorie. Era atât de glorios că îmi taie respiraţia. Înainte să apuc să-mi trag răsuflarea, el deja mă sărută cu buzele triumfătoare. Eram deja pierdută când şi-a pus gură la urechea mea să-mi şoptească ceva – dar respiraţia lui era la fel de neregulată ca şi a mea. — Da, îmi place. Habar nu ai cât îmi place. Am ras, înecandu-mă puţin.
— Te cred.
— Te superi dacă fac ceva? murmură el cu braţele şi mai strânse în jurul meu.
— Orice vrei. Dar îmi dădu drumul şi se îndepărtă.                                                                                                   — Orice în afară de asta, m-am plâns eu. El mă ignoră luându-mă de mâna şi trăgându-mă şi pe mine jos din pat. Rămase în faţa mea cu mâinile pe umeri şi chipul serios.                                                                                       — Acum, să facem asta cum trebuie. Te rog, dar te rog, ţine minte că deja ai fost de acord cu asta, aşa că nu-mi strica momentul.
— Vai, nu, am oftat când s-a aşezat într-un genunchi.
— Fii cuminte, murmură el. Am tras adânc aer în piept.
— Isabella Swan? Se uită în sus la mine printre genele lui imposibil de lungi, ochii lui aurii fiind blânzi şi arzători în acelaşi timp. Făgăduiesc să te iubesc pentru totdeauna – în fiecare zi din eternitate. Vrei să fii soţia mea? Multe lucruri îmi stăteau pe limba, unele dintre ele neplăcute, iar altele mai sentimentale şi mai romantice decât s-ar fi aşteptat Edward de la mine. Decât să mă fac de râs am şoptit:
— Da.
— Mulţumesc, spuse el simplu. Îmi lua mâna stânga şi-mi sărută fiecare deget înainte să sărute inelul care era acum al meu.”

Iubeşte-mă în zori Lisa Kleypas 

Kevin Merripen şi Win Hathaway 

Iubeste-ma in zori de Lisa Kleypas

Luându-I capul în mâini, privi în ochii ei larg deschişi şi spuse doar trei cuvinte. Dar acestea explicau tot ce făcuse şi tot ce intenţiona să facă.
– Eşti a mea.
– O ridică cu uşurinţă, o aşeza pe umărul lui puternic şi o scoase afară din camera.
– Win închise ochii supusă şi tremurând. Scoase câteva suspine, prin căluşul care îi astupă gură, nu de nefericire sau frică, ci de o uşurare sălbatică. Acesta nu era un act impulsiv. Era un ritual. Era felul ţigănesc de a face curte, ca în vechime, şi nu cu jumătăţi de măsură. Era răpită şi sedusă.
– În sfârşit.”

“Te iubesc se gândi el uitându-se la Win. Iubesc fiecare bucăţică din ţine, fiecare gând şi cuvânt…întregul pachet complex şi fascinant al lucrurilor din care eşti formată. Te vreau cu zece feluri diferite de nevoi deodată. Iubesc toate anotimpurile tale, felul în care eşti acum, gândul cât de frumoasă vei fi în decadele ce vin. Te iubesc pentru ce eşti răspunsul la fiecare întrebare, pe care inima mea poate să o pună.”

Cartea pierdută a vrăjitoarelor de Deborah Harkness

Cartea pierduta a vrajitoarelor de Deborah Harkness

O cerere în căsătorie în stilul vampirilor care atunci când îşi aleg partenerul de viaţă îl înseamnă, acest lucru fiind echivalentul unui jurământ de credinţă !

“Gura să plutea deasupra gurii mele. Fusese luat prin surprindere. Mâinile mele alunecară mai jos, cuprinzându-i posesiv spatele, iar lui i se taie din nou răsuflarea până când începu să toarcă.
— Diana, începu el, cu o nuanţă de prudenţă în voce. Sărutul meu îi ceru detalii. Singurul răspuns al lui Matthew a fost să mă sărute şi el. Îmi mângâie gâtul în zona în care se simţea pulsul, apoi lasă mâna să-i alunece până când îmi cuprinse sânul stâng, mângâind acum ţesătură de deasupra porţiunii sensibile de piele dintre braţul şi inima mea. Ţinându-şi cealaltă mâna pe talia mea, mă lipi şi mai tare de el. După o vreme îndelungată, îşi slabi strânsoarea atât cât să poată vorbi.
Eşti a mea acum. Buzele mi-erau prea amorţite că să pot răspunde, aşa că am dat din cap şi am continuat să-l ţin strâns.
El mă privi fix.
— N-ai îndoieli?
— Niciuna.
— Din clipă asta, suntem una. Înţelegi?
— Cred că da. Înţelegeam cel puţin că nimeni şi nimic n-aveau să mă ţină departe de Matthew.
— N-are nici cea mai vagă idee.”

Mândrie şi prejudecată de Jane Austen

Elizabeth Bennet şi domnul Darcy

Mandrie si prejudecata de Jane Austen.jpg“Complet uluită, îl văzu pe domnul Darcy intrând. Acesta începu imediat s-o întrebe grăbit despre sănătate punând vizita lui în seama dorinţei de a afla cum se simte ea mai bine. Elizabeth îi răspunse cu o politeţe rece. Domnul Darcy lua loc câteva clipe, apoi, ridicându-se, merse de colo până colo prin camera. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici un cuvânt. După o tăcere de câteva minute, Darcy veni în faţă ei şi, foarte tulburat, începu astfel:

– Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă mărturisesc admiraţia şi dragostea mea arzătoare.

Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se roşi, deveni bănuitoare şi rămase tăcută. El lua totul drept o suficient încurajare şi îi mărturisi, în continuare, tot ce simţea şi simţise de mult pentru ea. Vorbi frumos dar, în afară de simţămintele inimii, mai erau şi altele de menţionat şi nu fu mai elocvent pe tema afecţiunii lui decât pe aceea a mândriei. Conştiinţa inferiorităţii ei şi a faptului că – aceasta însemna o degradare pentru el, obstacolele reprezentate de familie, care pune întotdeauna raţiunea înaintea sentimentului, fură dezbătute cu căldură datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită să-i susţină cererea.

                                                            Sărutul sorţii Mary Jo Putney

                                                          Duncan Macrae şi Gwynne Owens

– Da, sunt un bărbat şi îmi place frumuseţea feminină, dar sunt totodată un Protector. Când ne-arn. întâlnit, am văzut nu numai frumuseţea ta, ci şi inteligenţa, integritatea şi căldura ta. Am ştiu la fel de sigur cum ştiu forma vântului că, dacă îmi faci onoarea de a-mi da mâna ta, voi fi fermecat şi îndrăgostit pentru tot restul vieţii noastre. Ea se înroşi, privind în altă parte. De această dată linia fină a gâtului şi profilul ei îi făcură inima să bată mai repede. Ar fi putut crede că îl tachina intenţionat cu frumuseţea ei, ca să îl chinuiască, doar că un asemenea comportament nu îi era deloc caracteristic lui Gwynne. Prin camera se învârteau curenţi ciudaţi, iar conversaţia lor nu urma cursul pe care îl aşteptase el. Stapânindu-se vizibil, se întoarse cu faţa la el.

– Eşti în continuare sigur că mă vrei pe mine, şi doar pe mine, să îţi fiu soţie? Nu înţelese ce sens avea întrebarea, dar pulsul începu să i se accelereze.

-Sunt sigur.

-Atunci, dacă îţi doreşti… mă voi căsători cu tine. Cuvintele ei îl ameţiră. Probabil că dormea. Era singura explicaţie. Dar lumea era prea distinct de reală pentru un vis. Putea simţi briza printre copacii lui Lady Bethany şi putea să numere bătăile rapide din gâtul zvelt al lui Gwynne.

– Dacă vorbeşti serios… Da, de o mie de ori, da.

                                                              Pe aripile vântului Margaret Mitchell

                                                                        Rhett Butler şi Scarlett

-Te-am dorit întotdeauna, Scarlet, din prima zi când te-am văzut la Doisprezece Stejari, atunci când ai aruncat cu vasul acela şi ai înjurat, dovedind că nu eşti o doamnă. Te-am dorit întotdeauna şi mi-am zis că într-o zi într-un fel sau altul, te voi avea. Dar întrucât Frank şi cu tine aţi făcut ceva avere, îmi dau seama că persoana mea nu te mai atrage pentru eventualitatea de a-ţi împrumuta bani sau a-ţi oferi garanţii. Aşa încât îmi dau seama că va trebui să te iau în căsătorie.

-Rhett Butler e vreuna dintre glumele tale mârşave ?

Eu îmi deschid inima şi tu vii cu bănuieli! Nu, Scarlett e o declaraţie de cea mai bună-credinţă…. Plec mâine pentru mai mult timp şi mă tem că, dacă aştept până mă întorc, te măriţi între timp cu altcineva care are ceva bani. Aşa încât mi-am spus: “De ce să nu mă ia pe mine împreună cu banii mei ? Zău, Scarlett, nu pot s-o duc aşa toată viaţa, aşteptând să te prind între doi soţi.”

                                                                      Amnezie de Judith McNaught

                                                     Stephen Westmoreland conte de Langford – Sheridan

-Vreau să-mi dăruieşti fiice cu păr ca al tău şi cu firea ta, spuse el începând enumerarea motivelor şi dorinţelor, vreau ca fii mei să aibă ochii şi curajul tău. Acum, dacă tu nu vrei aceleaşi lucruri, dă-mi altă combinaţie care-ţi este pe plac şi îţi voi mulţumi cu umilinţă pentru a-mi dărui orice copil se va naşte.

Sheridan se simţi inundată de bucurie, durerea copleşind-o.

Vreau să-ţi schimb numele, zise el surâzând tandru, ca să nu mai fie niciodată vreun dubiu despre cine eşti sau a cui eşti. O mângâie pe braţe de sus până jos privind-o direct în ochi. Vreau să am dreptul de a dormi în acelaşi pat cu tine în această noapte şi în toate nopţile care vor urma de acum încolo. Vreau să te aud gemând în braţele mele şi vreau să mă trezesc între ale tale. O mângâie încet pe obraz ştergându-i lacrimile de la colţurile ochilor. Mai presus de toate vreau să te aud spunâdu-mi “te iubesc“ în fiecare zi din viaţa mea.

  MondenSeal si Heidi Klum

Seal şi Heidi Klum

“Poate fi considerată una dintre cele mai spectaculoase cereri în căsătorie. Cântăreţul Seal şi-a demonstrat ingeniozitatea şi şi-a surprins iubita cu o cerere în căsătorie absolut specială. Heidi Klum a fost cerută de soţie în Munţii Stâncoşi canadieni (Munţii Rockies din Canada) într-un iglu.Seal m-a dus cu elicopterul. Avea construit un iglu, în care pregătise totul: un pat cu cearceafuri în interiorul iglului, petale de trandafiri peste tot, lumânări… Foarte, foarte romantic”, a mărturisit ulterior fotomodelul pentru Marie Claire.”

Mariah Carey si Nick CannonMariah Carey şi Nick Cannon

“Una dintre cele mai pretenţioase dive din showbiz-ul internaţional, Mariah Carey are un noroc fantastic şi în dragoste. Celebra cântăreaţă a primit nu una, ci două propuneri de căsătorie din partea actualului ei soţ, rapperul Nick Cannon. Potrivit spuselor lui Mariah Carey, ambele cereri în căsătorie au farmecul lor şi au impresionat-o în cel mai frumos mod. Prima cerere în căsătorie a avut loc în 2008, pe acoperişul apartamentului lor din New York, unde a primit un inel cu diamant de 17 carate, ascuns într-o cutie cu bomboane, iar a două a avut loc în aceeaşi zi, de data aceasta în aer liber, în timpul unei plimbări cu elicopterul. “Am fost poreclită Cenuşăreasa, iar lumea ajunsese să-mi spună că ceea ce mi se întâmplă mie nu se întâmplă şi în viaţă reală”, povestea cântăreaţa pentru Elle.’’

Tori Spelling şi Dean McDermott

“Frumoasa actriţa Tori Spelling, cunoscută datorită serialului “Beverly Hills, 90210”, a avut prilejul să aibă o cerere în căsătorie de poveste. Propunerea de vis a venit din partea actorului Dean McDermott, actualul ei soţ. Actriţa a fost cerută de soţie în Ajunul Crăciunului, în timpul unei plimbări cu trăsura într-o pădure decorată în detaliu, cu beculeţe şi ornamente de Crăciun, când Dean i-a oferit un superb inel cu diamant şi safire. “Suntem foarte îndrăgostiţi şi abia aşteptăm să ne începem viaţă împreună”, declarau atunci cei doi.’’

                                              Obiceiuri de căsătorie în Grecia Antică

“Merele au fost asociate mult timp cu dragostea şi căsătoria. În Grecia Antică, mărul constituia o cerere în căsătorie. Tânărul îi aruncă alesei lui un măr, şi dacă ea îl prindea însemna că acceptă cererea în căsătorie.”

 Obiceiuri de căsătorie la chinezi

“Datorită teritoriului sau vast şi istoriei milenare, China reuneşte obiceiuri variate legate de căsătorie, în regiuni diferite, cu toate că în linii generale ele sunt asemănătoare.

În antichitate, era foarte important să fie respectate şi urmate principiile fundamentale ale Celor 3 Scrisori şi 6 Ceremoniale.

Cele trei scrisori includ „Scrisoarea de logodnă”, „Scrisoarea pentru cadou” şi „Scrisoarea de nuntă”. Prima este documentul protocolar de consimţământ, unul de nelipsit pentru o căsătorie. Apoi, este necesară o scrisoare privitoare la cadouri. Aceasta va fi trimisă la familia fetei alese. În scrisoare sunt scrise cantitatea şi denumirile cadourilor la nuntă după ce părţile acceptă mariajul. În fine, scrisoarea de nuntă se referă la documentul ce va fi pregătit şi prezentat familiei miresei în ziua nunţii pentru a confirmă şi a acceptarea oficială a miresei de către familia mirelui.

Cele şase ceremoniale includ:

Cererea în căsătorie: Dacă părinţii unui băiat necăsătorit aleg o faţă pe care o doresc drept nora, ei vor caută o peţitoare. Cererea în căsătorie este făcută de regulă de către peţitoare, care va prezenta oficial cererea clienţilor săi către părinţii fetei alese.

Potrivirea datei de naştere: Dacă părinţii posibilei mirese nu se opun mariajului, peţitoarea va cere certificatul de naştere a fetei pentru a cunoaşte ora la care s-a născut această, pentru a fi siguri de compatibilitatea între mire şi mireasă. Dacă datele şi orele de naştere ale cuplului nu sunt în contradicţie din punct de vedere astrologic, se trece la etapă următoare. Dacă există vreo nepotrivire ce indică că mariajul va aduce dezastre în familia băiatului sau a fetei, se renunţă la această căsătorie.

Prezentarea cadourilor de logodnă: Dacă datele de naştere corespund, familia mirelui va angaja atunci peţitoare pentru a prezenta familiei miresei cadouri de logodnă, ataşând scrisoarea de logodnă.

Prezentarea cadourilor de nuntă: După ce scrisoarea de logodnă şi cadourile de logodnă au fost acceptate, familia mirelui va trimite oficial ulterior cadouri de nuntă la familia miresei. De obicei, cadourile includ ceai, seminţe de lotus, fasole roşii, fasole verzi, curmale roşii, nucşori, portocale, rodie, crin, prăjitură de nuntă, nuci de cocoş, băuturi alcoolice, panglici roşii, cutii pentru bani şi multe altele.

Alegerea datei de căsătorie: Un astrolog sau o carte de astrologie vor fi consultate în alegerea unei date norocoase pentru a se organiza ceremonia de nuntă.

Nunta: În ziua aleasă, mirele pleacă împreună cu o echipa de însoţitori şi muzicieni la familia miresei, pe tot drumul interpretând muzică veselă.

În contrast cu obiceiurile din Occident, unde predomină albul, culoarea dominantă la costumele tradiţionale chinezeşti de nuntă este roşu. Chinezii intenţionează să apeleze la această culoare pentru a adaugă veselie în atmosfera.”

În multe dintre culturile occidentale, tradiția spune că bărbatul trebuie să ceară femeia în căsătorie. În Regatul Unit și Irlanda, se spune că pe 29 februarie într-un an bisect este data în care o femeie îl poate cere în căsătorie pe partenerul său.”

Sursa

  Cereri în casătorie şi iubiri celebre

Josefine şi Napoleon Bonaparte

“În ziua nunţii, Josefine (un nume primit de la Napoleon, căci numele sau real era Rose) a primit de la Napoleon faimosul medalion pe care erau încrustate cuvintele „Au destin”. S-a dovedit că aceste cuvinte să fie prevestitoare.

Napoleon a întârziat câteva ore la ceremonie, spunând că a devenit atât de captivat de campania sa viitoare că a pierdut noţiunea timpului.”

Shah Jahan şi Mumtaz MahalTaj Mahal

“Dragostea dintre Shah Jahan şi Mumtaz Mahal este cea care a creat faimosul Taj Mahal, cea mai cunoscută construcţie din lume.

Când a ajuns pe Tronul Păunului, în 1627, prinţul Khurrum a devenit Shah Jahan sau „Regele Lumii”. Din această postură, şi-a luat două soţii, dar s-a îndrăgostit nebuneşte numai de una. De Arjuman Banu Begum, pe care a numit-o Mumtaz Mahal, adică „Bijuteria Palatului”. Ea era cel mai apropiat consilier şi confident al sau, dar şi soţie şi „maşină de făcut copii” – în timpul căsătoriei au avut nu mai puţin de 14 copii.

În timpul naşterii ultimului dintre prunci, Mumtaz a murit. Shah Jahan a fost atât de distrus de durere încât a ordonat ca întreg imperiul să între într-o perioada de doi ani de doliu, iar el însuşi s-a retras pentru un an în „purdah” (o practică prin care se retrage şi trăieşte izolat de lume, complet singur). Întors în viaţa publică, Shah Jahan a hotărât construirea unui templu la Taj Mahal, în onoarea soţiei sale. Astăzi, este unul dintre cele mai cunoscute clădiri din lume şi un exemplu prin excelenţă al arhitecturii mogule. A fost construit în 23 de ani, iar aici au fost înmormântaţi atât Shah Jahan, cât şi Mumtaz. În timp, a devenit un simbol al iubirii eterne.”

Voi aveţi o cerere de căsătorie preferată întâlnită în cărţi?

Vă mulţumim!

Echipa Iubirii!

(Arci, Iliuţa, Iasmy, Mili)

Surse foto: pinterest.com, historia.ro, wikipedia.com

Destinaţii romantice

Fiind în luna iubirii, ne-am propus să plecăm într-o călătorie… virtuală pentru că nu mai avem bani de cea reală… Iar când echipa romantică visează, ei bine, pregătiți-vă pentru un tur pe măsură. Ne răsfățăm în Paris, ne plimbăm prin Florența, visăm printre colinele Irlandei, facem un hop peste ocean și vizităm New York-ul ca mai apoi, să ne întoarcem acasă și să ne (re)amintim de ce ne iubim țara.
Orașele și cuplurile celebre se împletesc într-un articol ce vă va purta pașii pe străduțe lăturalnice cu secrete bine păzite sau la înălțime pentru a asista la gesturi romantice în văzul tuturor.

Vă dorim călătorie plăcută!

Vom vizita întâi Parisul – orașul iubirii și al cunoscutului și mult-practicatului, sărut franțuzesc.

Când eram studentă, am citit o carte a lui Jarod Kintz care nu știu dacă a fost tradusă în română, dar titlul său original este “Love quotes for the ages. Specifically ages 18-81”. Aici am găsit următorul citat:
Don’t just stand there with your Eiffel Tower smile. Tell me you love me, and tell me in French.” / Nu sta acolo cu zâmbetul tău de Turnul Eiffel. Spune-mi că mă iubești și spune-mi-o în franceză.
Fără îndoială, un „je t’aime” e plin de muzicalitate, de sens, de senzualitate – franceza doar e limba dragostei. Iar Parisul, capitala ParisFranței, este (par excellence) orașul iubirii!
Ce-ar fi să ne începem plimbarea, nu cu Turnul Eiffel – e minunat, dar toți fac asta! Hai să începem cu o plimbare așa cum a făcut Aurelie Bredin din “Ingredientele iubirii”:
„[…]mergeam prin Grădina Tuileries, o siluetă plăpândă și tristă […] ce traversa legănându-se pe picioare aleile pustii ale parcului, proaspăt măturate, apoi ieșea și se îndrepta spre Luvru, luneca de-a lungul malului Senei […] trecea pe lângă Île de la Cité, […] pe lângă toate luminile orașului, care licăreau și se-aprindeau una după alta, până când se oprea în sfârșit pe micul Pont Louis-Philippe.”
După așa o plimbare, ce-ar fi să ne tragem puțin sufletul? Ce ziceți de catedrala Notre Dame? Această minuăție arhitectonică „este și astăzi, fără îndoială, o clădire măreață și sublimă. […] Pe fațada bătrânei regine a catedralelor noastre, lângă un rid se găsește întotdeauna o cicatrice.” (Victor Hugo, Notre-Dame de Paris).
Apoi, unde-ați vrea să mergem? Turnul Eiffel? Champs Elysees? Arcul de triumf (cel original)? Pont des Arts – faimosul pod unde îndrăgostiții își „încuie” iubirea? Parisul abundă de locuri de vizitat în doi și nu numai! Sau cum ar fi o sesiune de cumpărături la galeriile Lafayette?
Sunt atâtea de văzut… o singură zi nu e suficient. Hai să ne refacem bateriile! Unde? Păi tot vorbeam de “Ingredientele iubirii” a lui Nicolas Barreau mai sus, ce ziceți de un Curry d’Agneau servit în faimosul La Coupole? Apropo, rețeta e la finalul cărții!
Sau, dacă și voi sunteți precum Aurelie, și acest faimos restaurant în stil Art Deco, vi se pare un pic prea… comercial – mai avem o sugestie pentru voi: La Palette! Localul acesta este ceva mai… „boem” (dacă se poate spune așa). „[…] cu mesele lui de lemn, curate lună, și cu pereții împodobiți cu tablouri, este foarte popular printre artiști, proprietari de săli de expoziție, studenți sau chiar redactori.”
Ah, nuuu! Am uitat, dar mai e și mâine o zi. Am citit eu (tot în “Ingredientele iubirii”) despre o librărie micuță înțesată cu cărți pe care trebuie neapărat să o vizităm!
Și câte n-ar mai fi de văzut. Cred că nu ajungi să vezi Parisul într-o viață – e în continuă schimbare. Nici de citit nu prea merge, e o fântână nesecată de inspirație pentru autori… Iar de ce reprezintă pentru îndrăgostiți – nu mai zic! (Diana)

FlorentaȘi pentru că nu suntem atât de departe, mergem și în Florenţa, să inhalăm aroma iubirii sub soarele Toscanei.

Am şovăit puţin în alegerea unei destinaţii romantice, dar în cele din urmă mi-am făcut bagajul pentru Florenţa. De ce Florenţa? Pentru că este un oraş viu, substanţial, în care trecutul şi prezentul coexistă laolaltă ca şi cum timpul ar refuza să aştearnă uitarea peste ce a fost.
„Oraşul e o seducătoare. Când te sărută eşti pierdut, fie că eşti om de rând sau rege.(„Seducătoarea din Florenţa” -Salman Rushdie)

Pe străzile florentine poţi inspira şi azi parfumul iubirilor celebre ale secolelor trecute şi o simplă clipire a ochilor te poate arunca înapoi în timp, când Dante se îndrăgostea iremediabil de Beatrice pentru ca apoi să o divinizeze în operele sale nemuritoare.
La modul general, Florenţa pare un oraş creat pentru romantici incurabili şi pentru artişti. Este o bucată ruptă parcă din Eden şi aşezată pe pământ cu scopul de a încânta deopotrivă oameni şi îngeri. Aici, sub soarele arzător al Toscanei, iubirea se trăieşte parcă mai intens, iar fericirea mai că pare tangibilă. Printre clădiri vechi şi noi, pe străzi pietruite, prin piaţete cu iz străvechi şi înconjurat de clădiri renascentiste, orice turist are impresia că a nimerit într-o buclă a timpului, într-o altă lume cu parfum romantic care te îndeamnă să visezi cu ochii deschişi.
În Florenţa sunt multe de văzut, atât de multe încât o simplă excursie nu poate acoperi multitudinea de obiective. Sunt totuşi câteva locuri must see pe care niciun romantic îndrăgostit de perfecţiunea sentimentului de iubire nu are voie să le rateze.
Ponte Vecchio peste râul Arno poartă cu siguranţă amprenta iubirii. În afara peisajului care îţi taie răsuflarea la propriu, acesta este o dovadă că iubirea este nemuritoare prin miile de lacăte prinse de el. De-a lungul timpului, râul care curge tăcut prin oraşul renascentist a fost martorul a n poveşti de iubire şi, la fel de tăcut, a păstrat secrete şi a dus cu el sentimente.
Se spune că în lumina apusului, Florenţa devine magică, iar acest fapt este văzut cel mai bine din Piazzale Michelangelo care oferă o panoramă magnifică a oraşului. Să nu uităm nici de statuia lui David care încă smulge zâmbete şi admiraţie şi, care domină de la înălţime întreaga piaţă. Giardino delle Rose, una dintre superbele grădini ale pieţei, va asigura din plin romantismul căutat pe străzile florentine ale secolului XXI.
Nu poţi pleca din Florenţa fără să intri măcar într-unul din castelele sale. Eu propun un palat a cărui arhitectură îmbină strălucit stilul gotic cu cel roman şi anume Palazzo Bargello. Acesta a fost construit în secolul XIII şi mă duce din nou cu gândul la Dante şi Beatrice. Curtea palatului vă va purta prin lumea de care au aparţinut cei doi, iar liniştea inspirată aici oferă dulcea iluzie că viaţa poate fi un dar şi că iubirea eternă nu e doar un mit.
Respirând iubirea dintre Dante şi Beatrice, amintindu-ţi sonetele lui Michelangelo pentru Vittoria Colonna și tinerii cu chip angelic din picturile lui Da Vinci este aproape imposibil să nu te laşi cuprins de vraja Florenţei. Acest oraş îmi aminteşte de un citat din „Wuthering Heights” şi anume, „Încep să cred că aici ai putea iubi toată viaţa o singură fiinţă.” Florenţa nu este doar un oraş plin de cultură, istorie şi străzi superbe. Este un loc care te face să crezi în frumos, în puritate, în sentimente nobile. Este destinaţia perfectă pentru a-ţi dărui inima pentru că, odată ajuns în acest colţ de lume, o bucată de suflet va rămâne aici.
Şi din cauză că nu poţi părăsi „perla Toscanei” fără să îi simţi şi gustul aromat, o îngheţată florentină savurată în gelateria Vivoli vă va purta cu gândul la celebra familie Medici pentru care a fost creat în secolul XVI acest desert absolut delicios.
Sperând într-un concediu în magnificul Firenze (un concediu decontat de statul român ca un spor zilnic de stres), închei prin cuvintele lui Oscar Wilde pe care le dedic Italiei cu admiraţie şi cu o urmă de invidie de la care nu mă pot abţine să nu o simt: „Sunt gelos pe orice lucru a cărui frumuseţe n-are moarte.” (Maryliyn)

Pentru că am stat suficient pe continent, propunem să facem o escală în insulele irlandeze, la Ardmore, în comitatul Waterford.
“Irlanda este locul unde poți să-ți privești inima și vezi ce contează cel mai mult” (Nora Roberts)

Când a venit vorba despre alegerea unei destinații romantice din cărți, nu a trebuit să mă gândesc prea mult și asta pentru că sufletul/gândul meu are o singură destinație – Irlanda. De vină pentru că sunt fascinată de această țară este scriitoarea mea de suflet, Nora Roberts. Datorită ei am învățat să iubesc Irlanda, să închid ochii și să mă visez în Galway, Ardmore sau pe râul Shannon, să “văd” colinele verzi, imposibil de verzi cum numai aici întâlnim. Visez la ruinele diferitelor abații și toate însemnările în limba celtică și dacă sunt atentă, sigur aud și muzica lui Sharon Shannon, autentica muzică irlandeză.
Ardmore -poza 1Cu toate că autoarea reușește să picure magie în fiecare scriere a ei, făcându-ne în același timp să visăm la niște peisaje mirifice, destinația mea preferată este satul Ardmore (An Aird Mhór) ce stă cuibărit pe coasta de sud a Irlandei, în comitatul Waterford, cu Marea Celtică întinsă la picioare. Aici s-au petrecut evenimentele din “Diamantele vin din cer” (volum 1, trilogia Irish Gallagher‘s Pub/ Gallaghers of Ardmore), loc în care Jude Frances Murray poposește pentru a vedea zona natală a bunicii sale, având “norocul“ să locuiască într-o căsuță (căsuța de pe dealul zânelor) bântuită și ajungând într-un final să se îndrăgostească atât de Aidan, cel mai mare dintre frații Gallagher, de frumusețea peisajului, cât și de folclorul irlandez. Se știe doar că atmosfera din întreaga țară “favorizează formarea și perpetuarea miturilor, de la pagânism, cu micile sale altare și sacrificii aduse zeilor, folclorul celtic, cu avertismentele și recompensele sale, adăugarea culturii aduse de invazii vikinge și normane”.
Deși m-am lăsat vrăjită de legenda irlandeză – povestea lui Lady Gwen și a lui Carrick cel din neamul zânelor, de acele diamante culese din razele soarelui sau safire smulse din inima mării, trebuie să recunosc că ceea ce mi-a făcut sufletul să vibreze cu adevărat și să văd totul într-un cadru cât mai romantic, a fost modul cum a fost descris acest colțișor de țară.

Ardmore.poza 2“Valuri-valuri de coline verzi scânteia în lumina soarelui, strălucitoare ca partea interioară a unor scoici, întinzându-se cât vedeai cu ochii spre umbra munților îndepărtați…Niște picturi, zugrăvite atât de minunat, încât, dacă le priveai destul de mult timp, simțeai că alunecai în ele, contopindu-te cu culorile, formele și scena pe care un maestru o crease …”
Ce-ai simți dacă ai traversa câmpia și ai urca pe treptele netede și alunecoase rămase în picioare printre pietrele acelea dărâmate? Ai simți-ai putea simți-secolele de picioare care au călcat pe aceleași trepte?”
“Se spune că această casă stă pe o colină a zânelor, una dintre nenumăratele ridicături de pământ din Irlanda, sub care locuiesc zânele, în palatele și castelele lor. Se spune că dacă te apropii de un deal al zânelor, poți auzi melodiile cântate în marea sală a castelului, sub iarbă de un verde intens. Iar dacă te urci pe un deal, îți asumi riscul de a fi răpit chiar de zâne, pentru a fi silit să le îndeplinești poruncile.”
“Aceea era Irlanda, culoarea, dramatismul și pacea ei. E vorba de țară, de colinele și stâncile ei. De aerul ei.”(Alina)

V-am invitat să mergem în călătoria iubirii prin Europa, vizitând Parisul – orașul iubirii eterne, am poposit și în Florența, urmându-i pașii lui Dante și a lui Beatrice printre clădirile învechite de timp, am făcut o escală în Irlanda pentru a cutreia Ardmore-ul cu colinele-i verzi și apele șuierătoare. Însă, înainte de a ne întoarce acasă pentru a ne descoperi legendele și poveștile de dragoste, vă propun să facem un salt peste ocean. Unde, vă întrebați?! Păi… pe continentul tuturor posibilităților, în orașul ce nu doarme niciodată – New York.
Atunci când ne-am gândit la această idee de articol… să călătorim în timp și spațiu, prin lumi și culturi diferite, să ne pierdem în poveștile de dragoste ale romanelor mult-iubite… New YorkNew York-ul a fost primul și singurul oraș care mi-a venit în minte. Contrar a ceea ce am spus mereu despre București – că nu-mi place, că e gălăgios, că e aglomerat… uite că New York-ul e pe primul loc în coloana viselor personale.
Oare câte povești de dragoste a văzut orașul care suferă de insomnie?! Oare câte prime-săruturi, câte vise spulberate, trădări, secrete se ascund la fiecare colț de stradă?! Câți milionari din Manhattan s-au îndrăgostit de fetele din Brooklyn sau câți băieți din Queens au ajuns să-și întrețină amante secrete în Long Island?! Mă întreb câte iubite au avut norocul de a fi cerute în căsătorie în vârful lui Empire State Building… sau câți bărbați au îndrăznit să facă gestul în mijlocul stadionului echipei de baseball New York Yankees. Câte cupluri s-au întâlnit la alergarea de dimineață din Central Park?! Sau câți tineri s-au văzut pentru prima dată în vacanțele pe plaja din Coney Island?!
Să vorbim despre câte filme s-au filmat aici?! Nu mi-ar ajunge spațiul, nici timpul… sunt convinsă că fiecare dintre noi a văzut măcar… 50?! Mda… Am suspinat la „Miracolul de pe strada 34”, am visat cu ochii deschiși în “Sex and the City”, am zâmbit dulce la “Când Harry a întâlnit-o pe Sally”, am stat cu sufletul la gură urmărind “The Godfather”, am râs cu lacrimi la “Singur acasă: pierdut în New York”, ne-am îmbătat cu “Parfum de femeie” și nu mai spun câte lacrimi s-au scurs la “Întâlnire cu Joe Black”. “Kate&Leopold”, “Serendipity”, “Cum să scapi de un tip în 10 zile”, “Eat Pray Love”, ”Letters to Juliet” și unul din preferatele mele, “The Proposal” sunt doar câteva din filmele ce ne arată fărâmițe din celebrul oraș, săruturi pătimașe și regăsiri pline de emoții.
Iar când mă gândesc la universul romanelor a căror acțiune a avut loc în New York… nici nu știu despre care să vă scriu mai repede, ce să las, căruia să-i ofer locul de onoare și ce cuplu să primească coronițele de Rege și Regină a balului.
Marele Gatsby” este primul care-mi vine în minte – una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare povești de dragoste din întreaga literatură a sec. XX-lea, scrisă în 1925 de Scott Fitzgerald.

“Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, barci împinse de curent, împinse fara încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

Oare cine n-a citit sau n-a văzut “Mic dejun la Tiffany”…?!

-Ce înseamnă călătoare?
-A, cartea mea de vizită, zise ea descumpănită. Crezi că e ridicolă?
-Nu, nu ridicolă, ci doar provocatoare.
-La urma urmei, cum pot să știu unde am să trăiesc mâine, zise ea, ridicând din umeri. Așa că le-am spus să scrie Călătoare.”

E cineva pe aici care n-a citit sau n-a văzut “The Princess Diaries”?! Povestea dintre Mia și Nicholas au adus mii de suspine și la fel de multe zâmbete pe marile ecrane, dar sunt convinsă că cine n-a citit seria, nu știa că Mia este îndrăgostită, de fapt, de fratele lui Lilly, prietena ei cea mai bună.
“Gossip Girl” – o altă serie de mare succes ecranizată – ne poartă pe străzile New York-ului, ne îmbată cu versalitatea tinerilor și ne amețește cu poveștile întortocheate de dragoste. Câte dintre voi nu v-ați dorit să fiți Blair sau Serena?!
Ah, și dacă tot sunt eu la cârma acestei plimbări, să nu uităm de “Orașul Oaselor” al scriitoarei Cassandra Clare, unde facem cunoștință cu Clary, Simon, Jace, Izzy, Alec și Magnus și intrăm într-o lume fantastică unde tot ce ai crezut că e imaginar se transformă într-o realitate de coșmar.
Ce spuneți, mă însoțiți într-o excursie în care vom merge până la epuizare?! Dacă m-aș lua la întrecere, oare cine ar adormi mai repede… eu sau… New York-ul?! (EmM)

Și dacă tot am terminat cu visarea, propun să ne întoarcem acasă, dar nu înainte de a ne bucura de farmecul plaiurilor mioritice.

RomaniaCâte țări cu destinații romantice cunoaștem? La o astfel de întrebare mulți ar răspunde Parisul cu Turnul Eiffle sau Londra sau Veneția. Dar câți oare s-ar gândi că și România are destinațiile sale romantice? Câți dintre noi cunoaștem locurile romantice ale țărișoarei noastre?
Să încep cu Brașovul care datorită istoriei sale e unul dintre cele mai romantice orașe din țară. Aici dăinuiește și o legendă, legenda marelui Dracula care a avut o mare iubire cu care nu s-a căsătorit niciodată. Vorbim despre frumoasa Katarina, fata care i-a furat inima contelui Dracula iar pentru ea era în stare să facă moarte de om. Iubirea lor a stârnit multe revolte în vremea respectivă și deși Vlad Țepeș a mai fost căsătorit de 3 ori niciodată nu a iubit atât de mult pe cineva; nu a putut accepta un alt bărbat în viața Katarinei și tăia cu sabia pe oricine se apropria de ea. Istoricii spun că după moartea domnitorului, frumoasa femeie s-a retras la mănăstire și nu a mai vorbit niciodată.
Pentru a rămâne tot la Brașov unde întâlnim una dintre cele mai romantice locații din țară, Strada Sforii, cunoscută ca fiind punctul de întâlnire al îndrăgostiților de pretudindeni. Strada Sforii este cunoscută ca fiind cea mai îngustă strada din Europa de Est.
De la Brașov, mergem la Moldova, mai exact la Iași, unde și acolo avem parte de locuri romantice. Cine nu a auzit de Teii lui Eminescu? Este locul unde Mihai Eminescu o plimba pe Veronica Micle și îi jura dragoste eternă. Și acum locul respectiv este frecventat de tineri cu iubitele de mână chiar dacă foarte puțini dintre ei îl mai recită azi pe Eminescu. Istoria spune că cei doi s-au iubit atât de mult, încât după moartea lui Eminescu, Veronica s-a retras la mănăstire, unde a supraviețuit doar trei săptămâni (s-a otrăvit cu arsenic).
Trecem în vremuri moderne și spunem că în prezent în țara noastră sunt multe locuri romantice care îi inspiră pe fotografii sau pe scriitorii noștri. Avem, de exemplu, răsăriturile de pe Malul Mării Negre sau apusurile de pe vârful Ceahlăului; un loc în care mulți dintre cei îndrăgostiți și-au jurat iubire veșnică.
De asemenea, o croazieră pe unul din afluenții Dunării este o escapadă romantică datorită cadrului sălbatic în care te afli. Este ideală plimbare prin pescăruși și nuferi care îți încântă absolut toate simțurile.
Dacă tot este anul lui Brâncuși, zic că Poarta sărutului și Masa tăcerii sunt locuri romantice unde poți să poposești liniștit și să îți tragi sufletul ținând persoana iubită de mână.
Bucureștiul este iarăși un oraș romantic. Parcul Cișmigiu unde te poți plimba liniștit cu vaporașul, te îmbie la iubire. Sau Centru Vechi cu străzile sale înguste care te trimit cu gândul în secolele trecut, este potrivit pentru a te pierde împreună cu persoana iubită.
Vrei romantism la înălțime? Poți opta pentru Sibiu cu Turnul din Biserica Evanghelică, loc din care, poți admira în voie orașul de sus și crestele munților acoperite cu zăpadă. Veți fi doar voi doi și un aer tare de munte. Nu e așa că e minunat?
Avem o țară minunată, romantică care te îmbie la o iubire pură, nemuritoare, exact ca legedenele pe care le ascunde. Fie că optezi pentru unul dintre orașele istorice, un vârf de munte sau un cort pe plajă, fiecare moment trăit poate fi unic prin romantismul său. (Măli)

Iubirea este aceeași oriunde ne-am afla!

Echipa Romantică

Alina, Diana, EmM, Maryliyn, Măli

Surse foto: pinterest.com

by -
17

Iubirea din cărți vs iubirea reală. Care-i mai tare.

Fiecare carte este o nouă lume în care pătrunde cititorul, este o nouă viață pe care reușește să o trăiască și să o simtă ca fiind propria viață, este chiar și o nouă iubire pe care sufletul omului își dorește să o soarbă și să o păstreze în suflet. O carte umple viața omului cu iubire, strălucire și povești – iar la aceste trei stări este imposibil să renunți.
În cărți găsim iubirea în orice formă. Și în orice formă am găsi iubirea, aceasta este o formă a iubirii pure. Este mereu o iubire pe care oricine și-ar dori să o trăiască ”pe viu”. Este iubirea perfectă, cea cu toate stările posibile și imposibile. De fiecare dată, iubirea din cărți are fluturași, fiori, situații limită, durere, devine periculoasă, este amenințată, i se pun piedici – uneori se impiedică rău, se destramă. Doar pentru a deveni mai puternică, mai sudată, mai intensă și mai mare decat marea cea albastră.
Iubirea din cărți se asemănă mult cu iubirea reală, acea iubire fierbinte dintre două suflete ce aprind o flacără imposibil de stins. Iubirea adevărată scrie și ea o carte – cartea cu povești ale cuplului. Iubirea din cărți a scris multe alte pagini în istoria iubirilor perfecte, demne de amintit și reamintit peste timp.
Iubirea din cărți unește personaje total diferite, din familii total opuse, cu statut social diferit, cu imagine publică care mai de care mai liniștită sau, dimpotrivă, colorată. Iubirea din cărți unește inimile a două personaje cu preocupări diferite, cu familii care se urăsc, cu prieteni care nu se suportă nici măcar în poze. Iubirea din cărți devine o masca pentru cuplul care se ascunde de ochii curioșilor. Iubirea din cărți se consumă departe de ochii lumii. Iubirea din cărți arde intens și se consumă aproape imediat. Iubirea din cărți se comportă ca un resentiment puternic în fața celor care nu acceptă sub nici o formă relația.
Iubirea din cărți joacă un rol, este plină de reproșuri, orgolii, ură, furie, de țipete, de răni sufletești și durere fizică gata oricând să sângereze din toate părțile. Este falsă de față cu alții, dar duioasă, plină, înmiresmată, caldă și mereu foarte mare, intensă și puternică atunci când totul se petrece în tăcere. Iubirea din cărți e mult mai frumoasă cu doar doi martori.
Iubirea din cărți nu e roz, nici măcar colorată nu este. Iubirea din cărți este aproape în majoritatea poveștilor gri, căci în mai toate poveștilor iubirea are alte interese – materiale și sociale. Are principii, valori meschine și interese ascunse și menite să nu știrbească imaginea perfectă a familiei sus puse.
Iubirea din cărți trece prin multe, multe întâmplări menite să le pună în pericol viața în doi, să-i despartă și să topească sentimentele curate din sufletele partenerilor. Trece peste pedicile destinului și ale familiilor. Trece peste ura și peste deciziile vehemente ale părinților de a despărți doi îndrăgostiți.
Iubirea din cărți se poate ascunde, se poate preface, poate juca un rol pentru a mângâia orgoliile celorlalți, dar aproape întotdeauna, învinge. Triumfă, câștigă războiul generațiilor și a sufletelor împietrite de ură.
Iubirea din cărți trece toate barierele sociale și materiale. Trece peste trecut, peste povești dureroase. Iubirea din cărți trece peste tot. Cum? Iubind. Cum? Iertând. Cum? Eliminând din drumul ei mintea cea care mereu pune piedici, care caută și găsește motive, care instalează frica.
Iubirea din cărți luptă până la final. Trece peste orice și orice. Înfruntă soarele dogoritor, face față flăcării mereu arzătoare, dar și furtunilor reci, torențiale, aducători de nori grei și negri ce își găsesc loc pe cerul dragostei lor.
Iubirea din cărți este frumoasă, învingătoare și mereu frumoasă.
Iubirea reală are poate că un alt tipar, o altă poveste – una ce începe frumos și se încheie ireversibil cu despărțirea și dispariția ei în negura timpului. Alteori începe greu, anevoios. Unele iubiri au nevoie de timp pentru a se petrece, pentru a se trăi, consuma și fructifica atât de frumos.
Există unele povești de iubire care nu trec testul timpului, a încercărilor, a distanței. Ele rămân cele mai triste iubiri de poveste din viața reală. Probabil, ele ar fi fost cele mai frumoase iubiri care ar fi reușit să bată orice poveste ce stă scrisă într-o carte.
Unele iubiri obosesc în fața provocărilor, nu sunt suficient de intense, de sudate în fața nici unei bătăi de vânt. Acestea se destramă la primul cuvânt, prima rană, primul sfat ”de bine” a celor din jur. Aceste povești de iubire mor înainte de a se naște, înainte de a se scrie. Aceste iubiri sunt tăiate din rădăcină încă dinainte ca visul să le poată cimenta în cartea vieții.
Care iubire este mai frumoasă? Care iubire este cea mai frumoasă?
În care ai dori să trăiești? Ai visat la o iubire ca în cărțile pe care le citești cu răsuflarea tăiată, așa este? Ai visat mereu ca o iubire din carte să se transpună în viața ta și să o trăiești la fel de frumos ca în cea mai fabuloasă carte de dragoste care te-a făcut să visezi la propria poveste de iubire.
Nu te întrista la gândul că este imposibil să trăiești iubirea ta de vis în viața reală, căci viața te poate surprinde mereu în cel mai plăcut mod posibil. Te poate surprinde exact așa cum poate nu ai îndrăznit niciodată să visezi.
Nu uita să visezi și să simți că viața ta poate oricând să se transforme în cel mai frumos vis de iubire – unul care poate oricând să bată cu brio cea mai mare iubire din cartea ta de pe noptieră.
În cărți sau în viața reală, oriunde ar fi scrisă, iubirea adevărată există!

Autor: Laura Apetroaie

by -
14

Confucius (2)CONFUCIUS ( 551 i. Hr. – 479 i. Hr )

 Am ales să vă vorbesc astăzi despre marele filozof Confucius deoarece învăţătura lui a devenit în timp temeiul specific al modului de viaţă chinez, “modelând în multe aspecte înfăţişarea unică a civilizaţiei chineze.” Confucius al cărui nume chinezesc este Kong Fu Zi, provenea dintr-o familie de seamă din satul Song şi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Regatul Lu. La vârsta de 19 ani s-a căsătorit, a avut doi copii, un băiat şi o fată. În tinereţe a fost funcţionar, ulterior dascăl şi a înfiinţat prima şcoală particulară din China. Deoarece ca dascăl, Confucius a dobândit o mare faimă, şcoala organizată de el, a adunat în timp 3000 de elevi. Marele filozof consideră că, oamenii devin mai buni prin intermediu educaţiei.  Un lucru este cert, şi astăzi suntem elevii lui Confucius pentru că avem atâtea lucruri de învăţat pentru a deveni mai buni! Concepţia marelui gânditor este conţinută în cartea “Discuţii şi cugetări” (Lun Yu) concretizată atât prin cugetariile lui, dar şi prin discuţiile avute cu elevii şi discipolii săi.
Virtuţile admirate de Confucius rămân pietatea filială, respectul faţă de frate, loialitatea, înţelepciunea, iubirea şi curajul – calităţi proprii modelului de viaţă al aristocraţiei. Virtutea cardinală rămâne în ren (omenia, principiul iubirii umane). El a lăsat fără răspuns întrebarea: Dacă omul este bun sau nu din cauza naturii? Din învăţătura sa, s-au desprins diferite linii de gândire şi şcoli, fie filozofice, fie religioase, dar confucianismul, care a devenit ideologia oficială a monarhiei chineze în timpul celor două dinastii Han (206 i.Hr. – 220 d.Hr.) răspândindu-se în antichitate şi în Evul mediu în Coreea, Peninsula Indochina, Japonia.’’
Conceptul fundamental al învăţăturii lui Confucius este ‘’jen’’ însemnând umanism – “totalitatea relaţiilor etice şi sociale dintre oameni, bazate pe consideraţie şi respect faţă de înaintaşi, faţă de cei mai în vârstă sau aflaţi pe o treaptă socială mai înaltă.

Când confucianismul a devenit doctrină predominantă, marele filozof a fost proclamat “învăţătorul celor o mie de generaţii”. Cea de-a doua opera a filozofului Confucius este “Cartea cântărilor” (culegere şi redactare de texte).”

ConfuciusÎnvăţătura lui Confucius, cu tot moralismul său respectabil, este considerată ca un al doilea zid chinezesc, care a ţinut China departe de influenţa culturii europene.
Tăcerea este prietenul adevărat care nu te trădează niciodată.’’
”Ignoranţa este noaptea minţii, dar o noapte fără luna şi stele.’’
“Nu contează cât de încet mergi, atâta vreme cât nu te opreşti.”
“Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte.”
“Alege-ţi o meserie pe care să o iubeşti şi nu vei lucra o zi în viaţa ta.”
“O călătorie de o mie de kilometri începe cu un singur pas.”
“Fericirea aparţine celor care ştiu să o facă să aştepte.”
“Viaţa este chiar simplă, dar noi insistăm să o complicăm.”
“Cuvintele sunt vocea inimii.”
“Nu-l pot învăţa să vorbească pe cel care nu se străduieşte să vorbească”
“Dacă pleci la drum cu doi inşi, cel puţin unul poate să-ţi dea sfaturi bune”
“Virtutea nu este făcută să stea singură. Cel care o practică va avea vecini”
“Cine nu se teme de nimic, este surprins de primejdie.”
“Omul care a comis o eroare şi nu o îndreaptă comite o altă eroare şi mai mare.”
“Când vrei să omori un ţânţar nu îl ocheşti cu tunul.”
“Dacă te uiţi în adâncul inimii tale şi vezi că nu e nimic în neregulă, de ce să fii îngrijorat?…”
“Omul superior va înţelege ce este corect; omul inferior va înţelege ce va vinde.”
“A vorbi este a semăna, a ascultă este a culege.”
“Există vreun cuvânt cu ajutorul căruia ne-am putea conduce viaţa ?” a fost întrebat Confucius. “Da, este, a răspuns el. Îngăduinţa.“
Cu îngăduinţa d-voastră, ne vom reîntâlni la următorul articol pentru a discuta despre un alt mare gânditor al lumii!

Cu drag, Iliuţa

 Sursa crestinortodox.ro; Enciclopedia înţelepciunii; Google Wikipedia

12 cupluri romantice din literatură (Partea a doua)

După cum am promis, am revenit cu cea de-a doua parte a topului nostru. În prima parte am vorbit despre cupluri din literatură universală, din cărți SF, Fantasy, Young Adult, iar acum ne vom axa pe literatura română, respectiv clasică 

Wuthering-Heights7. Heatcliff şi Catherine – La răscruce de vânturi (Emily Brönte)

La răscruce de vânturi este un clasic englezesc despre care poţi auzi păreri dintre cele mai diferite; în vreme ce unii o găsesc statică sau plictisitoare, pentru alţii – cum este şi cazul meu – ea primeşte răsfăţul ACELEI cărţi de dragoste. Dar oare o poveste de dragoste similară cuplului Heatcliff şi Catherine este verosimilă? Sau mai este ea de actualitate? În ceea ce mă priveşte, un astfel de curs al raţionamentelor este inutil şi greşit orientat. Despre acest cuplu, despre această carte nu pot enunţa cu precizie analitică un număr de “x” factori care o fac preferata mea.
Pentru că această poveste o simt, înainte de toate. Ca pe o îndrăgostire la prima vedere, pe care nu o pot explica şi nici controla. Intensitatea paginilor parcurse răzbat din fiecare cuvânt, fiecare paragraf. Mai multe fraze îmi dau fiori, de fiecare dată când mă întorc la ele.
“Ai spus că eu te-am ucis…atunci vino şi mă urmăreşte! Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna! Fă-mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul asta unde nu te pot găsi! O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! Nu pot trăi fără viaţa mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!”
Între cele două familii şi locuinţe povestea este una complexă, stăpânită de o puternică încărcătură emoţională, romantică şi dramatică în acelaşi timp. Heatcliff este fiul adoptat de familia Earnshaw, care îi mai avea pe Catherine şi Hindley, locuind la Wuthering Heights; familia Linton deţine Thrushcross Grange şi are copiii Edgar şi Isabela. Prin încăpăţânarea şi ironia destinului, Catherine şi Heatcliff se îndrăgostesc; cei doi au acelaşi temperament vulcanic, aceeaşi patimă a trăirilor, sunt suflete pereche dincolo de raţiune, voinţă, logică, aspecte sociale.
La răscruce de vânturi este cartea iubirii tulburătoare, care merge dincolo de voinţa proprie, mai presus de raţiune şi puterea de înţelegere; cartea despre naivitatea şi imprevizibilul tinereţii, despre pedepsele vieţii, despre orgoliu, ambiţie şi răzbunare care mistuie fiinţa pe dinăuntru, despre suferinţă şi regrete. Dramatismul şi tragedia însoţesc aproape fiecare dintre evenimentele relatate, astfel că la un moment dat pare greu de ghicit dacă este cu putinţă măcar o şansă firavă la un final fericit.
Cine va savura această carte? Analiticii; înflăcăraţii; amatorii de clasic; aceia care simt că sunt, inevitabil, complicaţi, în tot ceea ce fac, ceea ce simt.

8. Toma şi Poesis – Geniu pustiu (Mihai Eminescu)

Nu ştiu câţi dintre români cunosc proza lui Eminescu, nu ştiu câţi au auzit măcar de Geniu pustiu sau cuplul Toma – Poesis. Critic vorbind, acest roman a fost apreciat mai slab decât poeziile şi poate că aşa şi este. Dar motivul pentru care eu am ales ca al doilea cuplu din articolul pentru zilele iubirii să fie acesta nu ţine de aspectul academicului. Fiindcă în dragoste nu au ce căuta nici critica, nici comparaţiile.În iubirea dintre Toma şi Poesis nu vom găsi pagini întregi de manifestări romantice, desfăşurări ale dragostei nici previzibile, nici inedite; nu e sufcient timp, nu e suficient spaţiu. Intervin şi alte planuri, aşa cum e şi firesc. Deci, de ce acest cuplu?
Pentru că aici vedem, poate mai mult decât în oricare carte sau studiu al eminescologilor, pe Eminescu îndrăgostitul. Şi dacă nu ne renegăm identitatea de români – indiscutabil legată de poetul geniu, atunci mi se pare firesc şi chiar necesar să cunoaştem această poveste de iubire.Împrejurarea în care se cunosc cei doi nu este una feerică sau serena; ajutându-şi prietenul aflat în suferinţă, pe Ioan, Toma o cunoaşte pe Poesis, de care se îndrăgosteşte pe loc, total. Câteva răgazuri de îmbrăţişări şi clipe de fericire, după care nori plumburii se adună pe cerul îndrăgostiţilor…
În iubirea lui Toma vedem atât vestigiile trecutului, cât şi tinereţea poetului. Vedem îndrăgostirea fulgerătoare, dragostea zbuciumată, idealul feminin, temerile şi năzuinţele.

Arrio9. Victoria și Arrio

Încă din prima secundă de când am cunoscut-o pe Victoria din Ultimul viking, am creionat-o în mintea mea ca fiind femeia mereu pregătită de orice, mereu gata să demonstreze că poate, că se poate autodepăși. Am simțit-o ca fiind femeia care, deși nu arată multe, în interiorul ei zace o comoară nedescoperită încă. Am asemuit-o pe tot parcursul romanului ca fiind o cutie închisă cu lacăt, iar cheia trebuie să o cauți bine de tot, asta dacă vrei să descoperi ce comori nebănuite se ascund în interiorul ei.
La prima vedere, Victoria, este o femeie frumoasă, sigură pe ea, liniștită, atentă și foarte dedicată. Decisă să să implice total în afacerea ce promite a fi un real succes. Nimic nu părea să o scoată din confortul ei zilnic și nimic nu ar fi făcut-o să se reorienteze, să renunțe la liniștea din viața ei pentru puțină adrenalină.În urma celor întâmplate în viața de poveste a Victoriei, aceasta este nevoită să se întâlnească cu o nouă Victoria, să o cunoască pe adevărata persoană pe care o privea în oghindă în fiecare dimineață. S-a întâlnit cu ea, fără să vrea, fără să-și dorească și fără să-și propună să-și schimbe viața radical. Dar viața avea alt plan pentru ea și l-a aplicat atunci când Victoria se aștepta mai puțin.
Toate cărțile și poveștile de iubire il au pe Arrio al lor. Normal, Arrio din Ultimul viking este bărbatul irezistibil. Cel care își arată puterea sub orice formă, fără să țină cont de nimeni și nimic. Cel care nu se lasă impresionat de nimeni, care nu renunță, care nu se teme și nu se dă înapoi de la nimic. Este capabil de orice pentru a reuși și a împlini toate misiunile pe care le are. Este genul omului decis, capabil să calce chiar și pe sufletele celor care se încăpățânează să îi stea în cale. Nu stă nici o secundă pe gânduri atunci când situația impune rezolvare imediată, nu renunță, nu se teme, nu îl impresionează nimic.
Arrio este pesonajul care se ascunde foarte bine în spatele măștii pe care scrie fără ezitare: ” DUR: nu atingeți sau veți regreta amarnic!” Este cel căruia nu oricine îi intră în grații, neiertător, de neînduplecat și cel care nu uită niciodată nimic: nici greșeala cu care ai reușit să-l superi, nici binele care a condus la salvarea lui.Știe să fie bun și nebun, nu iartă ușor și pedepșește fără urmă de regret. Este schimbător, iar atitudinea lui spune totul fără să fie nevoie de cuvinte. Privirea pătrunzătoare te poate intimida și te poate determina să te retragi dintr-o confruntare directă cu bărbatul fatal, care nu știe să piardă. Chiar detestă gustul amar al înfrângerii.
Victoria avea nevoie de un bărbat ca Arrio. Pentru a se putea cunoaște cu adevărat, pentru a permite adevăratei femei din interiorul ei să iasă din carapacea în care stătea pitită. Adevărata Victoria este mult mai puternică, mai capabilă, mai specială, mai demnă și mult mai rezistentă în fața durerii fizice și psihice.Este atât de altfel, de bună, de demnă. Este singura care îl înfruntă pe Arrio și învață să-l privească în ochi, fără teamă, fără să tremure în fața lui. Doar ea reușește să-i îndepărteze masca de om dur. Și scoate la lumină un Arrio de care se îndrăgostește și pe care îl va salva de fiecare dată fără să ezite.
Doar Victoria îl face pe Arrio să se comporte cu blândețe, să fie atent, să ofere iubire și plăcere. Doar lângă Victoria Arrio este total schimbat și nu simte nevoia să se ascundă. Doar lângă ea își arată latura sensibilă. Doar asupra acestei femei, Arrio își revarsă toată iubirea. Doar pe ea o apără cu orice preț, chiar cu prețul propriei vieți.

12 cupluri romantice din literatura10. Nora și Paul din Accidentul, de Mihail Sebastian

Motto: „Viața începe mereu.”
Un accident le „face cunoștință” Norei și lui Paul. Coborând din mers, Nora cade din tramvai. Întâmplător, Paul era în acel moment acolo, printre călători. În timp ce trecătorii se mulțumeau să-și dea cu părerea, care mai de care, Nora îl abordează pe Paul: „Decât să te cerți, mai bine m-ai ajuta să mă ridic.”. Din fericire, Nora se alesese doar cu o rană ușoară la picior, dar suficientă pentru a avea nevoie de ajutor. La rugămintea ei, Paul a însoțit-o la farmacie pentru a-și procura medicamente și apoi a condus-o acasă. După ce s-au despărțit, Nora a constatat că uitase la Paul chiar medicamentele. Acesta, reținând adresa, a întâmpinat-o chiar la ușa apartamentului, pentru a-i restitui medicamentele. Bineînțeles că Nora, plăcut impresionată de amabilitatea celui proaspăt cunoscut, l-a invitat în casă.
Așa începe povestea lor. Pare simplă, dar nu este deloc. Paul tocmai ieșise dintr-o relație cu o pictoriță excentrică, Ann. O relație nu tocmai încheiată. Pe tot parcursul romanului, Paul oscilează între vechea iubire purtată lui Ann și sentimentele ce abia iau naștere pentru Nora. Nora, la rândul ei, avea o relație confuză cu un anume Grig.
Cum sărbătorile de iarnă se apropie, Nora și Paul pleacă la munte, unde ea îl învață să schieze. Vor reuși cei doi să depășească implicațiile din trecut? Va lăsa Paul în urmă amintirea lui Ann, va reuși să înceapă o viață nouă alături de Nora? Rămâne să aflați din carte. Vă spun doar că Anul Nou, sărbătorit de cei doi la munte, este o metaforă. An nou, viață nouă…

O poveste de dragoste situată în anii 1930, într-o epocă în care oamenii își vorbeau cu „dumneata”, când nu existau telefoane mobile și Internet. Erau altfel relațiile în acele vremuri? Categoric, da!

12 cupluri romantice din literatura (3)11. Mirela și Bogdan din Revelion 2000, volumul Bărbații sunt niște porci, de Rodica-Ojog-Brașoveanu

„Gârla pe care n-o poți trece înot desparte și nimicește mai abitir decât paloșul.”
„- Și totuși, ai plecat atât de tânără…
– Dar cu inima ipotecată…”
Anul 1980, România sub comunism, doi tineri îndrăgostiți ce-și jură că vor petrece Revelionul 2000 împreună, sperând că astfel nu se vor despărți. „Dacă vom fi la 2000 împreună, înseamnă că am fost și până atunci, și de acum încolo!”
Însă lucrurile nu decurg întotdeauna așa cum îți propui. Viața ia întorsături neașteptate, ca și în cazul celor doi. Conjunctura i-a despărțit, Mirela plecând definitiv în America împreună cu părinții ei, ce lucrau în diplomație. În acele vremuri, legăturile erau tăiate cu Occidentul, iar decesul tatălui a determinat-o pe Mirela să rămână alături de mama sa în străinătate.
Totuși, în ciuda comunicării întrerupte, Mirela și Bogdan nu au uitat un lucru: jurământul făcut în urmă cu ani de zile. Și iată că Revelionul 2000 bate la ușă!
Nu ar trebui să vă dezvălui, dar da, se întâlnesc! O poveste interesantă cu atât mai mult cu cât îi lipsește happy-end-ul.
Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor. […] Fantomele sunt triste… N-ar trebui să se mai întâlnească.”

12 cupluri romantice din literatura (2)12. Măriuța și Cătălin din Să-ți fie drag cu cine înserezi, volumul Grasă și proastă, de Rodica Ojog-Brașoveanu

Moto: „Să înserezi cu cine ți-e drag.”
Măriuța și Cătălin se iubeau de mici. Au crescut împreună, alături de grupul de prieteni din cartier, pe care anii l-au împărțit în perechi. În ciuda faptului că mama fetei nu era de acord cu relația, preferând pentru Măriuța un „băiat de intelectuali”, ei au mers mai departe, păstrând aceeași dragoste unul pentru celălalt.Totul bine și frumos, până când Cătălin se hotărăște să plece o perioadă în Italia să lucreze. La bază stătea dorința de a câștiga bani și de a-și demonstra valoarea în fața mamei Măriuței, care niciodată nu-l văzuse cu ochi buni.
Fata era speriată că această plecare va dăuna relației, se temea de „o cireadă de Sophia Loren tinere”, gata să-i ia locul în inima lui Cătălin. Tânărul a încercat s-o liniștească, promițându-i solemn că îi va scrie în fiecare zi și că îi va telefona ori de câte ori va putea. Bănuiesc acțiunea undeva prin anii 1990, cel târziu începutul anilor 2000. În perioada aceea, Internetul nu era atât de răspândit ca azi, nu se putea comunica atât de ușor la distanță.
Însă după plecarea lui Cătălin, Măriuța nu a primit decât trei vederi, nici vorbă de scrisori sau telefon. Distanța și circumstanțele i-au despărțit, dar o contribuție semnificativă a avut o prietenă „binevoitoare”, Andreea. Cea mai bună prietenă a Măriuței, făcând parte din vechiul lor grup de prieteni din cartier. Andreea i-a mințit pe amândoi, despărțindu-i. Și când mă gândesc că azi, cu tehnologia omniprezentă, nu ar mai fi fost posibil…
Însă soarta, dragostea, sau cum vreți să-i spuneți, nu depinde de tehnologie. Într-o zi, Măriuța și Cătălin se reîntâlnesc. După ani de zile, răgaz în care amândoi și-au construit familii… Ascultându-se unul pe altul și punând lucrurile cap la cap, cei doi și-au dat seama că au fost mințiți, înșelați de o persoană foarte apropiată: Andreea, cea mai bună prietenă a Măriuței și actuala soție a lui Cătălin.
Cei doi nu au stat pe gânduri și și-au urmat inima. Și Andreea a rămas cu buza umflată, cum s-ar spune. A primit ceea ce merită!…

Ce părere aveți despre cuplurile enumerate? Se numără cumva printre preferințele voastre?

Echipa fantastică

Adelina, Cosmin, Crina, Laura, Sorina

Recomandări muzicale

 

Sursă foto -pinterest

by -
16

Iubirea în citate – clasic vs modern

„Iubire, înger cu aripile smulse de nebuni, cum cerşeşti pe pământ când în cer ţi-s ridicate palate …”

Nu îmi amintesc unde am citit aceste cuvinte şi nici nu le cunosc autorul dar acum îmi vin în minte şi le găsesc mai mult decât potrivite ca introducere pentru ceea ce urmează.

Din timpuri apuse şi până în zilele noastre, iubirea a reprezentat sentimentul a cărui forţă poate muta munţii şi schimba întregul univers. Atunci când iubeşti, fericirea nu mai pare doar un ideal îndepărtat, iar urâtul devine brusc mai puţin hidos. Atunci când iubeşti, lumea se transformă într-un loc mai bun, iar viaţa din povară devine un dar preţios.

Şi pentru că am împrumutat cu entuziasm sărbătoarea de Valentine’s Day, vă propun celebrarea iubirii printr-un mod … literar şi anume prin câteva citate clasice şi moderne care ilustrează dragostea şi pasiunea atât de ieri cât şi de azi.

Iubirea in citate – clasic vs modern

„La răscruce de vânturi” – Emily Bronte

„- Catherine, ştii că nu te pot uita aşa cum nu pot uita că trăiesc! „

Romanul lui Emily Bronte m-a făcut deseori să mă întreb câtă durere poate îndura un suflet înainte ca mintea să cedeze şi inima să explodeze. Povestea de iubire dintre Catherine şi Heathcliff este o poveste a două suflete tari, identice, puternice. M-a impresionat faptul că peste anumite priviri, persoane, amintiri, praful uitării nu se poate aşterne, iar timpul nu are putere. O iubire de o forţă colosală care deşi pierde în faţa vieţii, învinge totuşi moartea.

„Dama cu camelii” – A. Dumas fiul

Orice s-ar întâmpla, să ştii că te-am iubit mult, Armand, şi aş fi fost moartă de mult dacă n-aş fi avut drept sprijin amintirea acestei iubiri, precum şi acea umbră de speranţă că voi apuca să te mai văd lângă mine.”

Inspirată dintr-o poveste de dragoste reală, „Dama cu camelii” ilustrează perfect un Paris aflat sub semnul convenienţelor când „vocea” societăţii dicta mai puternic decât propriul suflet. Dragostea dintre Armand şi Marguerite, deşi cu un final tragic, conţine suficientă emoţie, iar timpul lor petrecut împreună merită preţul colosal plătit.

„Domnişoara Christina” – Mircea Eliade

– N-ai să înţelegi niciodată, dragostea mea! Căci pe tine nu vreau să te pierd, nu-mi trebuie sângele tău … Vreau să mă laşi câteodată să te iubesc.”

Deşi personaj negativ în romanul lui Eliade, femeia-luciferică pare a fi capabilă să iubească cu o forţă uriaşă. Sacrificiul său rămas un mister arată nu doar dragostea ei pentru Egor dar şi preţul pe care Christina este capabilă să îl plătească pentru iubire. „Domnişoara Christina” este o poveste de iubire tristă dar cuvintele fantomei au o puternică încărcătură emoţională … iar eu chiar cred că ea l-a iubit pe muritorul prea speriat pentru a o lua în seamă.

„Mândrie şi prejudecată” – Jane Austen

– Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă marturisesc admiraţia şi dragostea mea arzătoare.”

Personal, „Mândrie şi prejudecată” mi s-a părut o combinaţie uluitoare de historical romance cu comedie de moravuri şi roman psihologic. Povestea dintre Eliza şi Darcy intrigă, amuză şi captivează. Deşi la început pare că între cei doi se dezvoltă o profundă antipatie, în cele din urmă, ambele personaje îşi vor reevalua comportamentul şi vor repara greşelile comise.

„Pe aripile vântului” – Margaret Mitchell

Era aşa limpede că eram făcuţi unul pentru altul. Era limpede că eram singurul bărbat dintre toţi cei din jurul tău care te putea iubi. Cunoscându-te aşa cum eşti în realitate – dură, lacomă de bani şi fără scrupule, ca mine. Te-am iubit şi am riscat. Am încercat totul şi nimic n-a folosit. Te-am iubit atât de mult, Scarlett! Dacă m-ai fi lăsat, aş fi fost cu tine iubitor şi apropiat cum e un bărbat când iubeşte o femeie. Dar nu puteam să-ţi arăt dragostea mea, pentu că m-ai fi crezut slab şi ai fi încercat s-o foloseşti împotriva mea. Şi veşnic era el! Era îngrozitor să stau în fiecare seară în faţa ta, la masă, ştiind că ai fi vrut să fie el în locul meu. Şi seara, când te luam în braţe şi ştiam… În sfârşit, astăzi nu mai are importanţă. Mă mir acum de durerea de atunci.”
„Pe aripile vântului” este acel gen de poveste care te face să îţi muşti buzele până la sânge pentru a înlocui o durere cu alta. Sfâşietoare, pasională, dulce, plină de speranţă şi totodată de deznădejde – relaţia dintre Scarlett şi Rhett are atâtea suişuri şi coborâşuri încât, la un moment dat, nu ştii la ce să te mai aştepţi.

Și dacă citatele clasice care care declară dragostea v-au impresionat, să vedem în continuare ce părere aveţi despre iubirea trăită în zilele noastre şi cuvintele folosite pentru a o exprima.

Iubirea in citate – clasic vs modern

„After” – Anna Todd

„Prima dată când ţi-ai petrecut noaptea cu mine am ştiut, AM ŞTIUT că te iubesc. Am ştiut că aş face orice pentru tine. Ştiu că acum pare vrăjeală, după ce ai trecut prin toate astea, dar e adevărat. Jur!”

:) Eh, nu puteam să ratez iubirea controversată dintre Hardin şi Tessa care a „înnebunit” milioane de cititori. Atâtea certuri, atâtea întâmplări dramatice, atât de mult suspans îţi fac inima să bubuie cu putere. Partea bună e că pasiunea dintre ei şi cuvintele emoţionante risipesc capitole întregi de adrenalină în care cititorul a stat cu folia de Aspenter langă el.

„E uşor să te iubesc” – Tammara Webber

„- Deci nu vreau să te simţi forţată. Sau copleşită. Dar vreau, categoric vreau, să te sărut chiar în clipa asta. Rău.”

Landon – Lucas Maxfield şi Jacqueline Wallace sunt protagoniştii perfecţi ai relaţiei dintre fata cuminte şi băiatul rău. O poveste de iubire savuroasă care nu duce lipsă de scene şi cuvinte la fel de savuroase şi în acelaşi timp profunde. Cu un debut inedit şi o continuare plină de peripeţii, dragostea dintre cele două personaje ţine cititorul prins ca într-o plasă de păianjen până la sfârşit.

„Marat – Iubirea are spini” – Nataşa Alina Culea

– Alina, te-am căutat toată viaţa, te-am căutat şi înainte de a te cunoaşte. Când te-am văzut în restaurantul rusesc, am simţit că nu mai pot trăi fără tine. Când ai plecat, am rămas nebun, cutreierând Beijingul şi de câte ori mă întorceam în oraş, mă cazam mereu la acelaşi hotel, luam mereu aceeaşi cameră în care ai stat. Nu te-am uitat nicio clipă …”

De o intensitate mult peste medie, iubirea dintre Alina şi Marat depăşeşte barierele impuse de distanţă şi timp, înfruntă voinţa destinului şi îşi cere dreptul la împlinire. O poveste în care speranţa este singura care întreţine sentimentele, iar voinţa fiinţei umane sfidează predestinarea divină. O întâlnire aproape magică culminează în ani întregi de aşteptare care pare zadarnică şi îşi găseşte deznodământul în cel mai surprinzător mod, exact când ultima picătură de speranţă fusese consumată.

Rămâi cu mine” – J. Lynn

„Iubesc felul în care gândeşti, chiar dacă e al naibii de enervant uneori, dar chiar şi-atunci, tot e drăguţ. Iubesc faptul că sunt al naibii de multe lucruri pe care tu nu le-ai cunoscut încă, şi pe care ai să le cunoşti împreună cu mine. Îţi iubesc forţa de a fi supravieţuit atâtor greutăţi. Îţi iubesc curajul şi iubesc faptul că faci nişte cocteiluri de rahat, dar nimănui nu-i pasă, fiindcă eşti atât de drăguţă.”

Tipul sexy cu un trecut tumultos şi fata timidă complexată de defectele fizice se întâlnesc într-o poveste emoţionantă şi pasională. Jax şi Calla trăiesc o iubire condimentată cu suspans şi scene fierbinţi, iar replicile de dragoste sunt deopotrivă dulci, acide şi amuzante. Sentimentele se împletesc cu acţiunea într-un ritm alert şi seducător.

„Infernul lui Gabriel” – Sylvain Reynard

– Ţi-am zis că sunt un iubit bun, Julianne. Crede-mă pe cuvânt. Îţi voi ghici fiecare dorinţă.”

Profesorul plin de enigme şi demoni se îndrăgosteşte de fermecătoarea sa elevă, iar iubirea lor este o evocare a celebrei poveşti dintre Dante şi Beatrice numai că de data aceasta, dragostea se împlineşte în plan real. Printre multitudinea de citate încarcate de versuri romantice, Gabriel este capabil şi de declaraţii mai puţin conservatoare şi care stimulează imaginaţia.

În continuare rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze care variantă i se potriveşte mai bine. Personal, declaraţiile clasice mi se par mult mai încărcate emoţional, dar cele moderne îmi ilustrează mai bine felul de a fi şi sunt în perfect acord cu epoca în care trăiesc. Sincer, prefer cuvintele care să îmi smulgă zâmbete în loc de lacrimi.

Şi în loc de încheiere, vă invit celebraţi luna iubirii alături de noi şi să continuaţi lista de mai sus cu citatele de iubire care v-au impresionat cel mai mult .

Sursă foto

12 cupluri romantice din literatură (Partea întâi)

Dragi prieteni, având în vedere că februarie este luna iubirii, ne-am gândit să împărtășim cu voi 12 cupluri din literatură care ne-au plăcut, pe care le-am admirat. Iubirea este ceva magic, uimitor. Iubirea face parte din viața noastră. Iubirea ne face viața mai frumoasă…

1. Tris Prior și Tobias Eaton (Four)

12 cupluri romantice din literatura (9)Cu siguranță cu toții ați citit sau măcar ați auzit de celebra serie ,,Divergent” a Veronicăi Roth. Într-un Chicago distopic, unde cetățenii sunt împărțiți pe facțiuni, Tris hotărăște să-și părăsească familia din Abnegație pentru a deveni o Neînfricată. Aici îl cunoaște pe tânărul Four, iar între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste. Împreună reușesc să treacă peste toate pericolele care-i pândesc. Împreună reușesc să schimbe acea societate și, cel mai important, reușesc să se schimbe ei înșiși…

Citate:
Plecarea lui Four îmi provoacă agitaţie. Faptul că ne lasă numai cu Eric e ca şi cum ai angaja o doică pe care o vezi tot timpul că ascute cuţite.”
„Nu înălţimea e cea care mă sperie: înălţimea mă face să mă simt vie, energică, cu toate organele şi vasele de sânge şi muşchii din corp acordate la aceeaşi gamă. Deodată, îmi dau seama care e problema. El e. Ceva din el mă face să mă simt pe parcă aş fi pe cale să cad. Sau să mă transform într-un lichid. Sau să iau foc.”
„Îmi pun mâinile pe mijlocul lui. Nu-mi aduc aminte să mă fi hotărât să fac asta. Dar nici nu pot să dau înapoi. Mă lipesc de pieptul lui, cuprinzându-l cu brațele. Degetele mele îi mângâie mușchii pe spate. După o clipă, îmi atinge spatele, trăgându-mă mai aproape, și-mi netezește părul cu cealaltă mână. Mă simt mică din nou, dar de data asta, el nu mă mai înfricoșază.  Închid ochii, strâns. El nu mă mai înfricoșază.”
,,Pentru o clipă, ochii lui negri pătrund într-ai mei, și el tace. Apoi, îmi mângâie fața și se apleacă mai aproape, atingându-mi buzele cu ale lui. Râul vuiește, și-i simt stropii pe pe glezne. El zâmbește și-și apasă buzele pe ale mele.”

2. Diana Bishop și Matthew Roydon (de Clermont)

12 cupluri romantice din literatura (7)

Un alt cuplu, ideal din punctul meu de vedere, îl reprezintă Diana și Matthew din trilogia All Souls a istoricului Deborah Harkness. Diana Bishop este o vrăjitoare profesor universitar, iar Matthew Roydon (de Clermont) este un om de știință vampir. Fără să-și dea seama, Diana rupe o vrajă străveche, fapt ce-i pune viața în pericol. Toate ființele supranaturale (vampiri, vrăjitoare, demoni) își doresc cartea pierdută a vrăjitoarelor, căci aceasta ascunde secrete referitoare la existența lor pe pământ. Diana și Matthew se îndrăgostesc și-și trăiesc povestea de iubire, ba chiar ajung să se căsătorească, deși este împotriva regulilor. Cei doi vor face tot posibilul pentru a fi împreună, pentru a fi fericiți și pentru a găsi manuscrisul mult râvnit…

Citate:
”Mathew știa că nevoia lui de ea era mai puternică decât orice altceva. Nici familia sa, nici următoarea dată când avea să simtă gustul sângelui nu contau atât cât nevoia de a ști că ea era în siguranță și în apropiere. Dacă asta însemna să fii vrăjit, atunci era pierdut…
Nu ești pierdut. Te-am găsit eu.
Mathew se întrebă dacă nu cumva își imaginase vorbele acestea, dar știa bine că nu. Ea îi auzea gândurile…Îi va cunoaște secretele, părțile lui întunecate și teribile, pe care nu era destul de curajos ca să le înfrunte. Ea îi răspunse cu un alt murmur slab.
Sunt destul de curajoasă pentru amândoi.
Mathew își înclină capul spre al ei.
Va trebui să fii.”
,,Aceasta a fost ultima licărire a lui Mathew Claimont, omul de știință modern, pe care aveam s-o mai văd. Bărbatul ce se îndrepta spre ușă nu mai era un profesor universitar la Oxford, ci un prinț renascentist. Om de știință. Vampir. Războinic. Spion. Prinț. M-am întrebat ce avea să-mi mai dezvăluie călătoria noastră despre bărbatul complicat cu care mă căsătorisem.”
,,Eu l-am măsurat scurt din cap până-n picioare, dar ochii lui erau aţintiţi asupra mea. Din partea opusă a încăperii, păreau negri ca noaptea, privind fix în sus de sub sprâncenele groase, la fel de negre; una dintre ele ridicată într-o curbă care sugera un semn de întrebare. Chipul lui era într-adevăr izbitor – cu toate planurile şi suprafeţele bine definite, cu pomeţi înalţi întâlnind sprâncenele ce îi adăposteau şi-i umbreau ochii. Deasupra bărbiei se zărea una dintre puţinele trăsături care lăsau loc pentru blândeţe – gura mare, care, la fel ca şi mâinile prelungi, părea lipsită de sens.”

3. Eleanor și Park

12 cupluri romantice din literatura (8)Un frumos cuplu al literaturii pentru adolescenți (Young adult) îl reprezintă Eleanor și Park din cartea cu același nume a lui Rainbow Rowell. Mi se pare extrem de interesant modul în care cei doi s-au cunoscut, s-au împrietenit. Se întâmplă ca cei doi să stea unul lângă altul în autobuzul ce-i ducea la școală. El are un walkman și o lasă și pe ea să asculte muzică, fiecare cu câte o cască în ureche. Încet-încet se atașează unul de altul, se îndrăgostesc. Relația lor e complicată, căci ea provine dintr-o familie dezorganizată, are un tată vitreg oribil. Din păcate, ceea ce e frumos nu ține prea mult…

Citate:
Eleanor avea dreptate: nu era drăguţă. Arăta ca o operă de artă, iar arta nu trebuie să fie drăguţă; trebuie să te facă să simţi ceva.”
,,- Când mă uit la tine, a zis ea, lipindu-se de el, nu știu dacă mi se pare că ești drăguț pentru căești coreean, dar nu cred că în ciuda faptului că ești coreean. Știu doar că mi se pare că ești drăguț. Dar, știi, foarte drăguț, Park…
Îi plăcea când îi rostea numele.
  – Poate că mă atrag coreenii și nu știu eu.”
,,- Arăt ca o vagaboandă?
  – Mai rău. Ca un clovn trist vagabond.
  – Și-ți place cum arăt?
  – Iubesc felul în care arăți.
Auzindu-l, Eleanor a zâmbit din toată inima. Întotdeauna când o vedea zâmbind, ceva se rupea în el. Întotdeauna.”

4. Hazel Grace și Augustus Waters (Sub aceeași stea de John Green)

12 cupluri romantice din literatura (6)Când plecam unul de lângă celălalt nu ni se părea că ne despărţim, ci că mergem să ne aşteptăm altundeva” – Cesare Pavese.
Aceste cuvinte sunt pe cât de simple într-o vorbă, pe atât de ambigue ca sens. Acest citat descrie cel mai bine dragostea simţită de două persoane care în acest moment sunt împreună, iar peste alte câteva clipe vor fi despărţite pe vecie. Iubirea nu are limite, se spune că salvează şi vieţi, dar uneori este mult prea rănită, nu mai face faţă intemperiilor şi cade în abis. Totuşi nu se va ofili ca o floare, ci va rămâne alături de oameni, renăscând din propria-i cenuşă la fel ca o pasăre Phoenix. De ce vă spun toate acestea? Pentru a vă pregăti de ceea ce este şi va fi dragostea dintre adolescenţii Hazel Grace şi Augustus Waters. Ei se îndrăgostesc, dar realitatea le este potrivnică: Hazel are „şaisprezece ani şi iniţial am avut probleme cu tiroida, dar acum ceva timp am făcut metastază la plămâni. Şi mă simt bine ”, Augustus a avut „acum un an şi jumătate un început de cancer osos”. Tinerii se întâlnesc pentru prima oară la una dintre întâlnirile Grupului de Sprijin. Sunt atraşi unul de altul şi fac acel „contact vizual”, pe care orice persoană şi-l doreşte, şi „tipul încă se zgâia la mine. Am simţit că roşesc.”
Un cuplu inocent care aduce-aminte cititorilor de cum ne-am lăsat cu toţii luaţi pe sus de acea pală fierbinte de vânt şi ne-a dus… destul de departe. Alături de Hazel şi de Augustus vom râde, vom plânge „durerea cere să fie trăită”. Vor fi alături unul de altul şi la bine şi la greu „mi-a fost dor de tine./îţi mulţumesc că n-ai încercat să mă vezi când arătam ca dracu…şi mie mi-a fost dor de tine”. Până la urmă „lumea” nu este „o fabrică de îndeplinit dorinţe” şi ceea ce avem acum contează în veci. Probabil gândiţi că este o poveste mult prea tristă, dar nu este aşa…Hazel şi Augustus au un ALTUNDEVA şi un INFINIT unde vor trăi iar şi iar o poveste de iubire.

5. Gwendolyn Sheperd şi Gideon de Villiers (,,Culorile dragostei” de Kerstin Gier)

12 cupluri romantice din literatura (5)Am văzut cum este să iubeşti într-o viaţă, dar…cum ar fi să iubeşti şi dincolo de limitele temporale? Cred că v-aţi dat seama deja; vorbesc despre călătoria în timp şi despre un pic de ştiinţă. Dragostea pe care vreau să o dezvălui apare într-un secol, apoi într-un an, zi şi secundă, dar…atenţie! Nu a fost iubire de la început, mai mult un blestem…Tinerii despre care vă voi vorbi sunt Gwendolyn Sheperd şi Gideon de Villiers. După spusele familiilor acestora, ei nu ar trebui să se îndrăgostească, dar cine ascultă de părinţi în atare momente? Ei au în comun gena călătoriei în timp şi nu poate fi controlată decât de un aparat numit cronograf. Iniţial se credea că Charlotte, verişoara lui Gwendolyn, o va moşteni, dar totul este dat peste cap când iese la lumină contrariul. Protagonista îl va cunoaşte pe Gydeon „tânărul avea părul negru cârlionţat, lung aproape până la umeri, şi ochi verzi, atât de strălucitori, încât am crezut că purta lentile de contact”. Vă daţi seama ce va urma: Gwendolyn va învăţa să mânuiască spada pentru a face faţă călătoriilor în timp, va fi consolată „hei Gwendolyn, îmi pare rău!…idiotul de mine! am uitat cum trebuie să fie totul pentru tine… ”. Vor avea parte de multe aventuri în timp şi în afara ceasului; noi lectorii vom râde copios de cum vor evolua lucrurile. Cei doi tineri se contrazic unul pe altul: Gydeon doreşte ca totul să fie făcut aşa cum vrea el, iar Gwen se încăpăţânează să treacă peste spusele lui „Charlotte făcea mereu ce-i spuneam eu. Tu nu faci asta. Ceea ce este de-a dreptul stresant. Dar, într-un fel, şi haois. Şi dulce.”. Până la urmă fiecare găseşte un compromis în celălalt „la naiba, sunt atât de teribil de îndrăgostit de tine, încât mă simt de parcă mi-ar fi turnat cineva o canistră de benzină şi mi-ar fi dat apoi foc!”

6. Theresa Gray, Will Herondale, James Carstairs(Jem) din ,,Dispozitive infernale” de Cassandra Clare

12 cupluri romantice din literatura (4)Ceea ce urmează să vă prezint nu va fi un cuplu…mai mult un triunghi al dragostei de-a dreptul sfâşietor. Să vedem mai întâi care sunt laturile acestuia. Prima este domnişoara Theresa Gray care locuieşte în New Yorku-l anului 1878. Mama ei murise, iar fratele său, Nate era plecat. Primeşte o scrisoare de la acesta, în care o roagă să vină degrabă în Southampton. Tessa nu se aştepta să fie întâmpinată de Surorile Întunecate care îi descoperă fetei propriilei puteri şi o vor pregăti să devină soţia Magistrului. Tessa se putea transforma în oricine dorea, utilizând un obiect personal, dar numai în acei oameni care se stinseseră din viaţă. Cine o va salva? Will Herondale, unul dintre vânătorii de umbre ai Institutului din Londra „avea cel mai frumos chip pe care-l văzuse ea vreodată. Păr negru cu zulufi şi ochi albaştri ca sticla. Pomeţi eleganţi, o gură senzuală şi gene lungi şi dese”, „tu..tu ai dat buzna în camera mea, m-ai speriat de moarte, si acum ai pretenţia să-ţi spun cum mă cheamă? Dar pentru numele lui Dumnezeu, cum te cheamă pe tine?…numele meu e Herondale. William Herondale, dar toată lumea îmi spune Will”. Tessa este curajoasă şi spune lucrurilor pe nume, acestea fiind principale atuuri care îl vor fermeca pe Will şi nu doar pe el, ci şi pe James Carstairs(Jem) „purta o pereche de pantaloni largi şi o cămaşă fără guler…părul îi era de culoare argintiu-deschis, la fel ca şi ochii lui înguşti…Te rog să-mi spui Jem.”.
Jem şi Will sunt ca doi fraţi, chiar mai mult de atât, sunt parabatai. S-au legat unul de altul cu un fir de argint care le cuprinde destinele, iar singura cale de a-l rupe este chiar moartea. Fiecare dintre ei are un trecut întunecat: părinţii lui Jem au fost ucişi de un demon care l-a blestemat pe fiul lor să îşi trăiască viaţa dependent de un drog. Un drog care îl distruge încetul cu încetul. Will şi-a văzut una dintre surori murind de mâna unei alte creaturi care l-a blestemat: oricine îl va iubi, va muri în chinuri groaznice. De aceea se poartă tranşant cu toată lumea, mai puţin cu Jem. Acestea se petrec până o întâlneşte pe Tessa. El este primul care conştientizează dragostea faţă de ea şi încearcă să o alunge „Jem zice că tu minţi ca să pari rău…şi probabil că aşa e”. Jem o va cere în căsătorie pe Tessa, iar Will se hotărăşte să rămână în urmă pentru a-i apăra „când te vei îndrepta spre altar pentru a te uni pe vecie cu el, vei păşi pe o cărare presărată cu fărâmele inimii mele, Tessa”.
Tessa îi iubeşte pe amândoi, dar ce se va întâpla oare cu ei? Îl înţelege pe Jem „a fost ca şi când ţi-am văzut sufletul în notele câtecului”, iar Will e gata să renunţe la tot pentru ea „Te iubesc! Mereu!”. „Se spune că nu poţi iubi doi oameni, la fel de mult, în acelaşi timp, spuse ea. Şi poate că pentru alţii e adevărat. Dar tu şi Will”…Puncte…puncte…

Ce părere aveți despre cuplurile enumerate? Se numără cumva printre preferințele voastre?

Echipa fantastică

Adelina, Cosmin, Crina, Laura, Sorina

Recomandări muzicale

 

by -
22

Declaraţie de dragoste/Anonim

Acum câteva zile am primit pe adresa de e-mail, două scrisori de dragoste din partea unui anonim, cu prilejul Zilei Îndrăgostiţilor. Nu sunt clasicele scrisori de dragoste, ci după cum veţi citi sunt puţin ieşite din tipar. Nouă ni s-au părut interesante, pe alocuri haioase, şi din acest motiv, cu acordul persoanei din umbră le dăm publicităţii. Voi ce părere aveţi? Oare ce vârstă are autorul anonim?

“Scumpa mea zână,

Tu, lumina ochilor mei, tu, strălucirea grădinii, mi-ai furat inima, m-ai făcut să cad în mrejele iubirii! De când te-am văzut prima oară, nu mai sunt același elf amărât, posomorât… Inima mea împietrită s-a schimbat, pojghița de gheață ce o acoperea s-a topit, eliberând acel suflet nefericit. Datorită ție am renăscut, acea sămânță a încolțit în sufletul meu, încât nu mai pot rezista nicio clipă fără a-ți privi chipul luminos, angelic, fără a-ți simți parfumul de flori primăvăratice…
Visez adesea la cât de fericiți am putea fi împreună, la povestea noastră de amor, demnă de a deveni o epopee ce va răsună prin grădinile și pădurile din întreaga lume, ce va transmisă din generație în generație de neamul elfilor. Sunt sigur că ne completăm perfect, că eu sunt amărâtul soare, iar tu ești măreața lună, că eu sunt pricăjita floare, iar tu seva dătătoare de viață. Tu-mi arăți calea cea dreaptă,tu mă ghidezi prin întunericul vieții. Fără tine sunt un nimic, sunt o mulțime vidă…
Adesea mă gândesc că n-ai să mă accepți, mă tem că ai să mă eviți, că ai să mă excluzi din viața ta… Acest gând mă înfioară, mă îngrozește…
M-aș simți onorat să-mi apreciezi sincerele declarații, m-aș bucura să-ți dai seama ce sentimente profunde nutrește inima mea. Mi-aș dori să mă accepți așa cum sunt, cu bune și cu rele, căci pentru tine aș fi în stare să mă transform într-un sfânt! Pentru tine aș face orice, ți-aș oferi luna de pe cer pentru a-ți fi cunună și stelele plăpânde pentru a-ți împodobi frumosul veșmânt alb, curat, pur, asemenea sufletului tău firav…
Cu toată dragostea și admirația, un elf din Grădină de Argint…”

“Dragul meu elf,

Sunt uimită să aflu că te-ai îndrăgostit de mine. Și eu nutresc aceleași sentimente față de tine, însă n-am îndrăznit să-ți mărturisesc asta, deoarece iubirea noastră este imposibilă. Nu vreau să te rănesc, știu că acum sufletul tău este foarte fragil și nu vreau să fiu eu cea care-l va sparge…
Îmi ești foarte-foarte drag, mi-aș dori nespus de mult să devenim un cuplu, să fim un întreg, un singur suflet, însă sunt o zână. Zânele trebuie să respecte un cod, niște reguli. Dacă ți-aș oferi sufletul meu pe tavă, dacă mă voi lăsa cârmuită de sentimente și nu de rațiune, așa cum trebuie, va fi jale… Comunitatea zânelor mă va exclude, îmi voi pierde imunitatea și protecția oferită de înțeleptele aflate la conducere… Din acel moment nu mă voi putea apăra de dușmanii ce vor dor să-mi bea sângele zânesc pentru a deține secretele lumii noastre pline de magie și farmec…
Aș muri pentru tine, aș face orice pentru ca noi să fim împreună, însă n-aș dori să ai de suferit din cauza mea… Celelalte zâne te-ar blestema, ar fi în stare să te facă una cu pământul… Nu, n-aș suporta asta…
Te rog să mă ierți, asta este situația… Te iubesc, elfule! Te iubesc, soarele meu ce domini bolta cerească! Te iubesc…
PS: Să fii fericit și iubit! Îți las această suviță din părul meu drept amintire…
A ta zână, cu multă dragoste și admirație…”

Update: Autorul scrisorilor este Cosmin (Lazăr Cosmin-Ionuț). Identitatea a fost dezvăluită cu acordul lui.

by -
17

Evanghelia după Lucifer – simbolurile folosite şi semnificaţiile lor mai puţin cunoscute

Pasionată de simbolistică de când mă ştiu, povestirea lui Tom Egeland m-a fascinat într-un mod unic. Multitudinea de simboluri care stau la baza unor mituri străvechi au demonstrat amplele cunoştinţe ale autorului şi în acelaşi timp m-au provocat să cercetez. Dintr-un motiv încă nedescoperit, curiozitatea mă face să compar, să aflu mai mult, să încerc să dezleg într-un fel mistere de nedezlegat aspirând într-o oarecare măsură la cunoaşterea interzisă încă de la începutul Creației.

Evanghelia după Lucifer” prezintă cititorului o serie vastă de simboluri păgâne milenare care evidenţiază atât înţelepciunea unor popoare străvechi cât şi credinţele şi viziunile acestora asuptriquetrara lumii. Iată aşadar, câteva dintre simbolurile inserate de Egeland în istorisirea sa şi semnificaţiile lor mai puţin ştiute.

Triquetra

În religia creştină acest simbol este asociat fără tăgadă cu Sf. Treime, semnificând faptul că Tatăl, Fiul şi Sf. Duh formează un tot unitar. Ceea ce este mai puţin cunoscut este că acest simbol mai semnifică şi o variantă malefică a trinităţii – Dumenezeu şi Lucifer sunt uniţi printr-o forţă menită să unească binele şi răul într-un singur întreg. Această variantă a triquetrei a fost adoptată în cadrul anumitor culte Melek Tauscare preamăreau venirea lui Lucifer pe pământ, iar autorul a folosit-o cu succes în relatarea sa.

Melek Taus – simbolul păunului

Simbolul păunului are o varietate de semnificaţii. În mitologia greacă, păunul era pasărea sacră a Herei, creştinismul asociază păunul cu ochiul lui Dumnezeu, iar în tradiţia Feng-Shui, penele de păun au puterea magică de a atrage frumuseţe şi dragoste asupra celui care le poartă. Însă niciuna dintre aceste semnificaţii nu este abordată în cartea lui Egeland. Aici, păunul este asociat cu Melek Taus – îngerul căzut, Lucifer. Asocierea este preluată de la anumite grupări religioase de origine kurdă care venerau “Îngerul Păun” considerându-l creatorul universului.

Pentagrama

PentagramaAcest simbol este regăsit în multe culturi antice şi are o gamă variată de semnificaţii pozitive. Poate simboliza cele cinci elemente, numărul omului în conformitate cu cercetările lui Pitagora, cele cinci planete apropiate de Terra, cele cinci răni ale lui Hristos, etc. În romanul scriitorului norvegian ne este însă prezentată o pentagramă demonică, răsturnată, care simbolizează atât luarea în derâdere a creştinismului cât şi triumful răului asupra binelui într-o luptă finală. Simbolul pentagramei răsturnate este folosit în ritualuri satanice de invocare a forţelor răului sau de preamărire a lui Satan.

Khrismonul

KhrishmonAcesta este de fapt o monogramă christologică. Este un simbol reprezentându-l adesea pe Iisus Hristos, un însemn divin care atrage protecţia lui Dumnezeu asupra celui care îl poartă. Deasemenea, un khrismon simbolizează renaşterea, lumina, victoria. Egeland plasează acest simbol într-o catacombă întunecoasă aducând o nouă semnificaţie : aceea de izbândă a întunericului care în final, acoperă lumina.

Există numeroase manuscrise, simboluri antice şi culte religioase care văd în Lucifer victima unui Dumnezeu neiertător. Într-o continuă aşteptare a salvării sau a judecăţii finale, oamenii aşteaptă de secole întregi atât a doua venire a Fiului lui Dumnezeu cât şi coborârea Prinţului Întunericului. Ambii sunt promişi omenirii, iar lupta finală nu poate avea decât un singur învingător. Simţind inevitabilul, fiinţa umană îşi alege tabăra însă graniţa dintre lumină şi întuneric a fost ştearsă de mult, iar acum doar intuiţia şi vechile documente ce s-au crezut distruse mai pot influenţa alegerile. Egeland se foloseşte în opera sa de aceste manuscrise în jurul cărora s-au ţesut legende şi de simboluri menite să reliefeze veşnica luptă dintre bine şi rău.

Surse foto: Triquetra, Melek Taus, Pentagrama, Khrismonul

Hot Boys In Fantasy Books

Misterul şi splendoarea elementelor fantastice intrigă şi atrag deopotrivă. E ca o vrajă pe care o primeşti benevol fără să te sperii şi fără să fugi. Necunoscutul stârneşte întotdeauna curiozitatea, iar supranaturalul te îndeamnă să speri, să crezi în ceea ce nu vezi dar simţi lângă tine.

Literatura fantasy a creat de-a lungul timpului controverse aprige, iar personajele sale au contrariat şi incitat criticii care şi-au împărţit laudele sau insultele la adresa unor protagonişti care promovează demonicul sfidând religia. Cu toate acestea, proza fantastică a continuat să se dezvolte şi să distrugă încetul cu încetul barierele solide dintre natural şi supranatural prin personaje creionate în aşa manieră încât să atragă cititorul în lumea interzisă.

Fantasy-ul contemporan este adaptat secolului în care trăim, iar protagoniştii sunt înzestraţi nu doar cu puteri după care orice muritor tânjeşte, ci şi cu un sex-appeal care te face să uiţi de latura demonică (latură care în mod bizar atrage în loc să îngrozească). Iată aşadar câteva personaje masculine capabile să încingă atmosfera atât cu forţa lor cât şi cu aspectul devastator. Îngeri, vampiri, semizei sau extratereştri, aceştia trezesc instincte erotice aproape animalice şi anulează valori, principii sau prejudecăţi pe care le credeai adânc înrădăcinate. Şi … la urma urmelor… puţină aventură nu are cum să facă rău, nu? :)

Daemon BlackDaemon Black – Seria LUX – Jennifer L. Armentrout

Jennifer Armentrout se numără cu siguranţă printre autoarele mele preferate. Nu puteam aşadar să ratez seria LUX. Extraterestrul cu ochii verzi a produs o adevărată isterie printre cititoare şi, sinceră să fiu, după lecturarea seriei, am cam început şi eu să mă uit pe cer în căutarea unei farfurii zburătoare sau ceva de genul. Nu se ştie niciodată!

Daemon Black are acel look de bad boy sigur pe el, e conştient că arată într-un mare fel, e ironic şi indiferent la capetele care se întorc după el. E tipul despre care spui în gând “Doamne, cât e de afurisit!!!!”. Întinde coarda cât poate, provoacă la maxim, respinge la milimetru, dar dă dovadă de curaj, riscă totul pentru valorile în care crede şi iubeşte cu o intensitate remarcabilă. Cu o atitudine aparent nepăsătoare, un temperament nestăpânit şi un erotism suav, Daemon este unul dintre cele mai incitante personaje fantasy contemporane.

Patch-JevPatch – Jev – Cipriano – Seria Hush-Hush – Becca Fitzpatrick

Ei, aici sunt subiectivă! Îngerul ăsta m-a intrigat, m-a captivat, m-a uimit, m-a făcut să mă îndoiesc apoi să cred. Are un comportament care îţi dă dureri de cap şi întotdeauna există ceva nespus. Te bagă în ceaţă exact când crezi că ştii totul şi este capabil de sacrificii extreme. Patch este un înger căzut care nu ezită să rişte totul în numele iubirii pe care nici măcar nu ar trebui să o cunoască. Acest personaj este un pericol magnetic, o flacără imensă pe care îţi doreşti să o laşi să te mistuie doar din dorinţa de a o atinge. Bineînţeles că trebuia să arate şi bestial de bine şi să emane un erotism sălbatic ca să fie tacâmul complet.

Am “devorat” seria şi, deşi poveşti cu îngeri căzuţi care se îndrăgostesc de muritoare am mai citit, Patch e diferit. Are o latură luciferică care, deşi înspăimântătoare, atrage într-un mod inexplicabil. Acest îngeraş nu e doar un personaj fierbinte care dezvoltă imaginaţia ci frige de-a dreptul. :)

ArrioArrio – Seria Nemuritor – Oana Arion

“Ultimul viking” a fost o carte pe care odată ce am început să o citesc, nu m-am oprit până la final, iar reacţia a fost: “Wow! Avem fantasy românesc de calitate!!!”. Supranatural, mitologie scandinavă, personaje fantastice foarte bine creionate, acţiune care creşte în intensitate cu fiecare pagină întoarsă … toate se împletesc armonios şi original într-o carte care merită felicitări.

Trebuie să recunoaştem că vampirul Oanei Arion nu este doar misterios şi întunecat ci şi incredibil de sexy. Obişnuit cu o lume în care riscul este “specialitatea casei”, Arrio reuşeşte să o pună pe jar nu doar pe Victoria ci şi o multitudine de cititoare care au rămas fascinate de combinaţia de adrenalină, forţă şi supranatural care îl alcătuiesc pe Arrio. Aflat sub semnul nopţii şi al morţii, vampirul atrage prin sexualitatea demonică ce îl defineşte şi prin paradoxul de demon capabil de sentimente. Dacă la toate astea adăugăm şi un aspect răvăşitor, concluzia este clară: Arrio is certainly a hot character.

Lucas DelosLucas Delos – Seria Predestinaţi – Josephine Angelini

Lucas este un personaj altfel. Fiind un semizeu cu puteri colosale şi urmaş al lui Apollo despre care ştim că a reuşit să o impresioneze pe însăşi zeiţa frumuseţii, nu are rost să ne mai întrebăm cât de sexy este băiatul ăsta. Cu toate acestea, Lucas nu fascinează doar prin aspectul care te lasă fără cuvinte ci şi prin temperamentul vulcanic.

E ca o bombă cu ceas care stă să explodeze în fiecare secundă, e făcut pentru sfidare şi încălcarea regulilor străvechi.Te provoacă să te întrebi dacă perfecţiunea lui Apollo pe care a moştenit-o e suficientă să te facă să înfrunţi furia zeilor pentru el. Hotărât, da! Merită să cobori în lumea de dincolo pentru băiatul ăsta, iar cercurile infernului descrise de Dante sunt un preţ căruia nu-i simţi durerea dacă răsplata este Lucas Delos.

PercivalPercival Grigori – Angelologia – Danielle Trussoni

Am pus pe listă şi un nephilim cu o frumuseţe sublimă, biblică, demnă de picturi renascentiste care îşi propun să atingă perfecţiunea. Deşi Percival este un personaj negativ al cărui scop scuză mijloacele, este imposibil de negat atracţia pe care o exercită asupra muritoarelor. Şi cum să-i rezişti totuşi când această făptură combină un chip angelic cu o cruzime demonică? Această dualitate este cea care incită precum şi sentimentul de sfidare a divinităţii prin contopirea cu o fiinţă de lumină.

“Angelologia” este o carte specială cu o documentare amplă care face ficţiunea să pară atât de reală, încât chiar ajungi să crezi că poţi întâlni în viaţa de zi cu zi un Percival care să te ridice aproape de cer, apoi să te lase să te prăbuşeşti în infern, fără să mai apuci să te întrebi dacă o eternitate de suferinţă nu este cumva un preţ prea mare pentru o singură clipă de extaz.

Seducţie, fascinaţie, mister şi paranormal – toate ne înconjoară chiar dacă ochii noştri nu le pot percepe de fiecare dată. Sper că acest top al personajelor masculine aparţinând sferei fantasticului a dat un impuls imaginaţiei voastre. Vă aştept să veniţi în completarea acestei liste cu alte propuneri de hot fantasy boys from books. Care este personajul fantasy care v-a fascinat cel mai tare?

Surse foto Daemon Black, Patch – Jev, Arrio, Lucas Delos, Percival Grigori

De ce Shakespeare azi? – Răspunde regizorul Victor Ioan Frunză în cadrul Întâlnirilor Yorick

Joi, 28 ianuarie, de la ora 19.00 are loc o nouă Întâlnire Yorick: regizorul Victor Ioan Frunză susține conferința cu tema „De ce Shakespeare azi?”. Evenimentul se desfășoară la Ceainăria Cărturești Verona.

La 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare, vă invităm la o discuție despre teatrul românesc actual și problemele lui, despre contemporaneitatea textelor lui Shakespeare azi, despre originalitate și inovație.

Victor Ioan Frunză este în acest moment singurul regizor din țară care a montat trei spectacole de Shakespeare ce pot fi văzute toate în stagiunea curentă, „Visul unei nopți de vară”, „A douăsprezecea noapte”, „Romeo și Julieta”, toate la Teatrul Metropolis. Dragostea în trei ipostaze.

Acum câţiva ani am fost foarte trist când am aflat că mitul acesta care există în „Visul unei nopţi de vară”, al unei licori vrăjite care produce dragoste la prima vedere, a căpătat realitate şi au fost descoprite şi substanţa, şi locul de pe cortex unde ea acţionează. Asta înseamnă că Shakespeare avea dreptate şi până la urmă faptul că iubirea poate fi un fel de schimb chimic şi o formă de manipulare mă sperie foarte tare. Acest mare mister, iubirea, pe care nu ştim să-l definim, de fapt nu există.”

Acest eveniment este cel de-al treilea din seria Întâlnirilor Yorick, în cadrul cărora propunem lunar teme de discuție pornind de la cărți spectacole sau realități ale teatrului contemporan. La prima întâlnire Yorick am lansat impresionantul jurnal de creație al lui Andrei Tarkovski, iar cea de-a doua l-a avut ca invitat special pe regizorul Andrei Șerban.

sigla Nemira

by -
15

Provocări literare 2016

Ne plac provocările, mai ales la început de an. Ne-am adaptat dorințele anul precedent şi am citit mai mult decât plănuiam, dar după cum ştiţi, important este să ne bucurăm de pasiunea noastră.
Dacă nu aţi reuşit să vă faceţi propriul plan de atac, acum este momentul să puneți punctul pe “i”, cine ştie, la sfârşitul anului s-ar putea să vă surprindeţi plăcut.

1. O carte de peste 450 de pagini
Mili: After We Fell, vol. 3 din seria After de Anna Todd. Primele două volume au avut peste 700 de pagini, așa că mă încadrez lejer în barem.
Iasmy: Labirintul de Kate Mosse-629 pag.

2. O carte după care s-a făcut un film
Mili: Orașe de hârtie de John Green
Iasmy: Numele trandafirului de Umberto Eco

3. O carte recent publicată
Mili: P.S. Te mai iubesc şi-acum de Jenny Han
Iasmy: Biblia pierdută de Igor Bergler

4. O carte care are o cifră în titlu
Mili: Second life de S.J. Watson
Iasmy: Cei doi domni din Bruxelles de Eric Emmanuel Schmitt

5. O carte scrisă de o autoare aflată la debut
Mili: Ultimul viking de O.G. Arion. Promisiunea este promisiune.
Iasmy: Ultimul viking de O.G. Arion

6. O trilogie/Serie
Mili: Vreau să continui seria Malory-Anderson de Johanna Lindsey. Am rămas restantă.
Iasmy: All Souls Trilogy-Deborah Harknes: 1.Cartea pierdută a vrajitoarelor, 2. Şcoala nopţii, 3. Cartea vieţii

7. O carte a cărei acţiune se petrece într-o ţară asiatică
Mili: Asiatici bogaţi şi ţicniţi de Kevin Kwan
Iasmy: Perla Chinei de Anchee Min

8. O carte recomandată de o prietenă
Mili: Destinul lupului singuratic de Adrian Christescu sau Valuri de iubire de Lina Moacă sau Regii timpului de Laura Nureldin :)
Iasmy: Călătoarea de Diana Gabaldon

9. O carte scrisă de autoarea ta preferată, pe care nu ai citit-o până acum
Mili: E uşor să mă răneşti de Tammara Webber
Iasmy: Autorii mei preferaţi sunt: Karen Rose, Kate Mosse, Dan Brown, Johanna Lindsey, Elizabeth Hoyt, Alex Kava, J.R. Ward, Lina Moacă, Sarah MacLean, Jennifer L. Armentrout, Jasinda Wilder, Lisa Kleypas, şi sunt mulţi…mi-ar trebui o pagină numai pentru asta. Aşa că, voi nominaliza o carte a unei autoare care a început să-mi placă şi pe care nu am citit-o-Rivali de Penelope Douglas

10. O carte bazată pe fapte reale
Mili: Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez, are destulă realitate printre ficţiune. Abia am prins firul acţiunii, personajele îmi plac, este o nebunie în jurul meu atunci când citesc.
Iasmy: Cu sânge rece de Truman Capote

11. O carte cu povestiri scurte
Mili: Din nou aleg Fulgi de iubire de John Green, Maureen Johnson, Lauren Myracle
Iasmy: Ghici de seară de Liviu Rusu

12. O carte care să te facă să plângi
Mili: Prima iubire de James Patterson şi Emily Raymond
Iasmy: Sub aceeaşi stea de John Green

13. O carte plină de magie
Mili: Am emoţii la această rubrică. Prieteni, ajutor!
Iasmy: Vrăjitor şi vrăjitoare de James Patterson

14. O carte despre un triunghi amoros
Mili: Dulce supunere de Maya Banks
Iasmy: Te iubesc mai mult de Jennifer Murphy

15. O carte a unui autor de care nu ai auzit
Mili: Pudoare de Santiago Roncagliolo
Iasmy: Vrăjitoarea din Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare

16. O carte pe care ai început-o, dar nu ai terminat-o
Mili: Ţărmul sculptat de Dorina Georgescu
Iasmy: Rege, damă, valet de Vladimir Nabokov

17. O carte pe care o poţi termina într-o zi
Mili: Ești prea frumoasă de Julia Quinn
Iasmy: Prada regelui de Julie Garwood

18.O carte pe care vrea prietena ta să o citească
Mili: Ştiu sigur că râvneşte după Sărutul care ucide de Raluca Butnariu :)
Iasmy: Păi, ingeraşul meu Mili, vrea să citească: Regina Albă-Philippa Gregory

by -
19

Editura preferată/Autorul preferat

Pasiunea pentru lectură ne uneşte şi ne înseninează zilele, dar după cum ştiţi de multe ori ne diferențiem în funcţie de cărţile pe care le citim. Este important să descoperim ce editură preferaţi, dar şi ce autor v-a rămas la suflet.

 Părerea voastră sinceră contează pentru noi.

Votul este valabil până miercuri, 13 ianuarie 2016.

Vă mulțumim,

Cu drag,
Mili şi Iasmy

De-ale basarabenilor / Despre rusisme

Nu putem scăpa de ele și gata. Ne urmăresc peste tot, ne-au intrat în sânge, ne-au contaminat, iar pentru mulți sunt mai ceva decît drogurile, fără ele nu pot trăi, nu pot comunica, nu se pot manifesta. Și e strașnic. Le întâlnim peste tot – acasă, în stradă sau în instituții publice. Le folosim fară să ne dăm seama că ne sunt străine și nu au loc în limba noastră. Vorbim despre rusisme (care conform DEX-ului înseamnă Cuvânt sau expresie împrumutată din limba rusă (și neasimilată)), iar mai nou și despre argouri, tot de provenienţă rusească, care capătă din ce în ce mai mult teren.

continuarea citiţi în articolul de pe site-ul Cum se scrie

Vreo/vreun NU se scriu niciodată cu cratimă

De la o vreme încoace, tot mai mulți comit greșeli care mai de care; unele mai grave, altele mai puțin grave; unele greșeli țin de faptul că scriem din grabă, altele pur și simplu pentru că s-a format un anumit reflex în a scrie anumite cuvinte greșit. Una din acestea este scrierea greșită a cuvintelor:vreo/ vreun, în loc de acestea, scriind adesea (fie conștient, fie inconștient):vre-o/ vre-un. Problema e, că în cazul dat, doare foarte tare ochiul când vezi o asemenea gafă.

continuarea citiţi în articolul de pe site-ul Cum se scrie

Moneda și legătura ei cu divinul

Nu întâmplător am ales să discut astăzi despre un subiect atât de interesant. Acest cuvânt  „monedă”, atât de utilizat astăzi are o istorie foarte interesantă. Cum ați reacționa  dacă v-aș spune că la bază, verbul de la care s-a dezvoltat din limba latină era sinonim cu „a sfătui”? Ei bine, inițial așa era: verbul moneo,ere  însemna  „a sfătui”, „a reaminti cuiva ceva”, eventual „a învăța pe cineva ceva”.

Povestea cuvântului  „monedă” începe odată cu iscarea unui atac surpriză la Roma. Galii pregăteau un atac pe care nu l-ar fi bănuit nimeni și care avea să ducă la un dezastru total neașteptat.

continuarea citiţi în articolul de pe site-ul Cum se scrie

%d bloggers like this: