Interviu altfel

Interviu altfel cu Dănuț Ungureanu

danut-ungureanu-2

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Danuţ Ungureanu: Sunt multe și mi le amintesc cu mare limpezime. Însă aș prefera să nu le împărtășesc, după modelul… protecției minorului din mine, conform legii audiovizualului.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Danuţ Ungureanu: În primul an mi-a fost destul de greu, fiindcă eram timid și învățam prea bine ca să devin popular. Dar pe urmă m-a ajutat foarte mult simțul umorului, plus echipa de fotbal a clasei, unde mă descurcam bine. Nu-mi amintesc care a fost prima întâlnire, însă primul sărut a fost umed, fierbinte, rapid și s-a lăsat cu probleme de respirație.danut-ungureanu-1

 3. Ce visuri aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Danuţ Ungureanu: Să scriu, să călătoresc, să-mi fac mulți prieteni și cine mai știe câte altele… Cred că s-au realizat cele mai multe, în proporții rezonabile, iar la altele am renunțat de bună voie, odată cu trecerea timpului. În general, mă consider un tip destul de norocos și nu-mi trebuie multe ca să fiu mulțumit, deși sunt și un pic cam mofturos.

 4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Danuţ Ungureanu: Empatie, înțelegere, devotament, dragoste, dar și prietenie, umor, respect pentru ceea ce face/gândește celălalt, tact, relaxare, libertate, bucuria de a lua lucrurile cum sunt și de a vedea împreună partea plină a aceluiași pahar. Sună cam telenovelistic și rupt de realitate, dar o relație poate fi frumoasă și cu numai câteva din lista de ingrediente. Nu spun care.

 danut-ungureanu-05. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

Danuţ Ungureanu: Că e absolut liber să încerce propriile căi și soluții de rezolvare a problemelor, dar și că e stupid și păcat să nu folosești ce e bun, la alegere, din experiența de viață a celor mai vârstnici, rețete verificate și, multe dintre ele, încă funcționale, chiar dacă totul în jur s-a schimbat.

Cred că un părinte ar trebui să se priceapă să câștige din partea adolescentului un respect care nu are nicio legătură cu teama ori intimidarea. Și amândoi ar trebui să găsească un timp minim pentru a face împreună lucruri.

 6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Danuţ Ungureanu: În ordine întâmplătoare: filmele clasice, Star Trek Next Generation, călătoriile, Led Zeppelin, pisicile, gătitul la wok, marea, Yes, grădinăritul, Jean Giraud (Moebius), Debussy.

Mulţumim pentru interviu!

danut-ungureanu

by -
6

Interviu altfel cu autoarea Adina Speteanu

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Adina Speteanu: Au fost multe momente care au lăsat o amintire în sufletul meu, bună sau rea, fericită sau tristă. Una dintre ele a fost ziua în care am văzut marea pentru prima oară. Mi se părea interminabilă, infinită şi minunată. Mai ales că ajunsesem acolo într-o zi cu soare şi strălucea precum diamantele.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Adina Speteanu: Nu m-am integrat în colectiv la începutul liceului. Din acest motiv am şi început să scriu, pentru că nu îmi găseam locul în lume. La prima întâlnire am vorbit doar eu, pentru că eram foarte agitată. Mereu mi s-au părut ciudate primele întâlniri, până cunosti omul şi îți dai seama ce se întâmplă. Mai alses că nu prea ştii cum să te porți mai bine. Primul sărut a fost ciudat. Următoarele au devenit interesante.

3. Ce visuri aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Adina Speteanu: În adolescență în fiecare zi voiam să devin altceva. Bucătar, astronaut, pilot de curse, medic, actriță, avocată. Nu prea s-au îndeplinit, dsr scrisul îmi dă ocazia să fiu câte puțin din toate, prin intermediul personajelor mele.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Adina Speteanu: Loialitate, răbdare şi înțelegere. Vreau susținere şi complicitate în toate. Partenerul meu aş vrea să îmi fie prieten bun înainte de orice şi să priceapă că am momente în care mintea îmi stă doar la romanul la care lucrez.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

Adina Speteanu: Oricâte sfaturi i-ai da unui adolescent, va învăța doar după ce va trăi lucrurile pe pielea lui. Sfaturi ne dă toată lumea, însă nu le ascultăm mereu. Ar trebui să fie conştient că viața e foarte şmecheră şi înşelătoare uneori şi schimbă lucrurile într-o secundă, când te aştepți mai puțin. Cât despre relația cu părinții, ar trebui să fie una bazată pe încredere şi comunicare. Dacă nici părinților tăi nu poți să le spui ce ți se întâmplă, străinii nu te pot ajuta.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Adina Speteanu: Să citesc şi să călătoresc. Mai nou am căpătat curaj în a deveni pricepută la gătit.

Mulţumim, Adina că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări …mai altfel!

Interviu cu autoarea Cristina Oţel-Felinare stinse

    O studentă care zâmbește de câte ori scrie, citește sau încropește o rețetă nouă.
Îmi place să scriu și să concretizez toate gândurile care umblă hai hui prin mintea mea, să citesc în nopțile de vară
și să prepar rețete dulci, dar sănătoase.
Dacă nu-mi petrec timpul printre litere și ingredientele unei prăjituri, mă găsești lângă oamenii care mă fac
fericită. Și lângă toți cățelușii mei-Editura Quantumfelinare-stinse

1. Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

Cristina: Am început să scriu romanul pentru că mă sufoca aglomerarea de imagini, replici care-mi alergau prin minte. La început, am ignorat ideea, nici nu mă gândeam să aștern totul pe hârtie. Doar că timpul trecea, noaptea nu puteam să dorm din cauza acelor gânduri, așadar am zis că, pentru sănătatea mea, trebuie să scriu și fie ce-o fi.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

Cristina: Eu. N-o să mă auziți niciodată că sunt mulțumită de rezultatul final. Da, există scene sau simple replici pe care nu vreau să te schimb în ruptul capului, dar în rest… Numai eu știu cât de multe pagini am șters.

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate când află că eşti publicat?

Cristina: Din păcate nu pot să vă ofer un răspuns concret la această întrebare. Puținii prieteni pe care-i cunosc încă din liceu s-au bucurat. Chiar îmi spunea cineva că au citit un fragment postat pe Facebook, dar și-au dat seama târziu că-mi aparține. Oana, prietena care a citit multe versiuni a avut o reacție amuzantă și încurajatoare, așa cum îmi imaginam. În rest, nu știu ce să spun, probabil că nu se așteptau, atât.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?

Cristina: Nu, niciodată, n-am avut nici măcar intenția să scriu într-unul.

5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

Cristina: De acest aspect se ocupă editura.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

Cristina: Greu de spus. Ideea, prima idee, a apărut pe neașteptate, nu știu de unde, nu m-am întrebat niciodată. Pe parcurs, în timp ce scriam, m-am inspirat din tot ce alții refuză să vadă. Oameni, locuri, trăiri, povești, chiar și momente pe care le-am trăit într-o mică măsură. Spre exemplu, familia Sorinei, personajul principal, este opusul familiei mele. Am conturat părinții ei ca fiind opusul alor mei (cel puțin la început). Sunt întrebări și răspunsuri, două personaje pe care le-am iubit și le voi iubi mereu, deoarece ambele sunt o parte din mine.

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

Cristina: Îmi place să spun că este o carte amuzantă, dar nu este numai asta. Amuzamentul este doar învelișul, iar personajele mele, gândurile, întrebările și experiențele lor sunt acel nucleu care suferă transformări.
Am scris romanul în clasa a 10-a și l-am modificat destul de mult după terminarea liceului. Am vrut să păstrez bucăți care, chiar dacă nu mai erau pe placul meu, îmi aminteau de aceea fată care a început să scrie. Nu vreau să vorbesc despre poveste în sine, dacă stau să mă gândesc romanul este despre toate discuțiile în care s-au angrenat personajele și ceea ce au lăsat în urmă. Probabil că o povestea să fie percepută în multe feluri și chiar aș vrea să aflu ce părere au alții, ce înțeleg și cum o privesc.

8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

Cristina: Visez, ca orice om, însă am picioarele bine înfipte pe pământ. Uneori este o calitate, alteori un defect. În general nu vorbesc despre ceea ce mi-aș dori să fac.

Mulţumesc, Cristina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Fascinant, iată cuvântul care descrie cel mai bine talentul Simonei Tanasescu, autoare născută în România, dar care trăiește de ceva timp în Belgia.

INTERVIU DIN VIITOR: SIMONA TĂNĂSESCU

Autor: Mihaela Popescu

    Fascinant, iată cuvântul care descrie cel mai bine talentul Simonei Tanasescu, autoare născută în România, dar care trăiește de ceva timp în Belgia. Simona a lăsat jurnalismul, pentru a îmbrățișa arta scrisului. Prin cei asemeni ei, ne păstrăm vie speranța că scrisul românesc mai are o șansă. Cărții vii, care se derulează cu încadraturi inedite, cu sărituri surprinzătoare, dincolo de barierele timpului și spațiului, cuvântului și necuvântului. Am întâlnit pagini, care te fac să treci de la o trăire la alta, care te mută cu ingeniozitatea și talentul mâinii dedicate scrisului autentic din planul ei, de carte, în planul tău de receptor. Cărți, care îți verifică la  fiecare pas vigilența de cititor. Fascinant și derutant, în același timp. Derutant modul cum scrisul se strecoară în intimitatea ta și te citește el, pe tine, cititorule…

 pe gaura cheii

Reporter: SIMONA TĂNĂSESCU – jurnalist și scriitor. Cui dai întâietate – realității sau ficțiunii?

AUTOR: Vieții.

Reporter: Un motto al vieții tale…

AUTOR: Nu spune nu pot, înainte de a încerca!

 Reporter: Care este cel mai valoros lucru pe care îl ai?

 AUTOR: Familia mea și prietenii cu adevărat, adevărați.

Reporter: Care este ocupația ta favorită?

AUTOR: Pe vremea când lucrăm în televiziune, deși am avut și posturi de conducere, cel mai mult mi-a plăcut munca de teren, ca reporter. Îmi plăcea sa fiu mereu in mijlocul evenimentelor, să iau pulsul acțiunilor, să simt totul la maximă intensitate pentru ca, în final, cel de acasă, telespectatorul, nu doar sa audă știrea, ci să o trăiască, să o simtă, la fel  cum și eu o făcusem, cu doar câteva minute sau ore în urmă. Acum, timpul meu îl dedic, fetiței mele Astrid, familiei, prietenilor, cititorilor mei și bineînțeles scrisului.

Reporter: Ciclului VITAL NOUĂ – aer proaspăt pentru iubitorii de carte. Cum s-a născut ideea acestei trilogii cu o viziune atât de nouă și modernă?

AUTOR: Momentul când m-am decis să scriu a fost cel în care am realizat, fără echivoc, că lumea în care trăim s-a întors cu fundul în sus. Anii din urmă au adus prea multe transformări urâte și mă întristează să trăiesc pe un Pământ în care ura, intoleranța, superficialitatea, invidia, îngrădirea din ce in ce mai mare a libertăților individuale și controlul din ce în ce mai invaziv asupra vieții personale, să fie sâmburele, care va duce în final la autodistrugerea societății sau chiar a rasei umane așa cum o știam. Nu-mi doresc ca, peste ani, copiii noștri să trăiască într-o asemenea lume fără viitor, fără valori. Astfel, am decis că, dacă pot să aduc măcar un dram de lumină, în mințile și sufletele oamenilor, de bunătate, de trăiri, de sentimente și emoții frumoase, constructive, merită să încerc. Practic, trilogia reprezintă, într-o anumită măsură, un semnal de alarmă. Este de datoria noastră a oamenilor să menținem în echilibru balanța binelui și a răului.

Așa a apărut Ciclul Vital Nouă.

Reporter: Ai creat o lume cu drumuri în multe direcții. La ce ai vrea să se gândească cititorul după ce închide ultimul volum al trilogiei, LA
MICROSCOP
?

AUTOR: La viață, sub și cu toate aspectele ei! Doar la viață și va fi îndeajuns pentru o mare trezire.

Reporter: În toate cărțile tale, personajele par să sufere efectele secundare ale unui context – sunt ele niște victime ale propriilor decizii? Sunt niște oameni înfrânți de propriile gânduri și idei?

 AUTOR: Sa fie asta oare o întrebare capcană? Cu toții avem de suportat anumite trăiri generate de anumite contexte. Nu cred că este o rușine să îți recunoști suferința atâta timp cât nu o transformi în comportamente exagerate. Personajele mele nu sunt victime ale propiilor decizii, ci oameni care își îmbrățișază soarta, un destin permanent creat, cu fiecare literă ce se alătură alteia, în formarea unui alt cuvânt, care, pagină după pagină, se conturează asemenea unui alt pas, pe o hartă a vieții, practic un traseu al imaginației mele, ca autor, cu totul nou chiar și pentru mine. Și, sub nicio formă, nu sunt oameni înfrânți! Sunt persoane care evoluează permanent și care fac eforturi importante pentru a-și depăși condiția.

Reporter: Te-ai gândit la posibilitatea unei ecranizări? Dacă s-ar face una, pe cine ai vedea distribuit în rolul principal?

AUTOR: La început, s-a vehiculat ideea unei ecranizări. Și, pentru că m-ai întrebat, nu știu de ce însă eu simt că povestea lui Lily Rose, într-o bună zi, va lua naștere și pe marile și micile ecrane. Uneori este suficient să crezi cu tărie că se întâmplă și poți rămâne surprins de realitate. Dacă se va întâmpla cu siguranță, în rolul lui Eduoard mi-ar plăcea să îl văd pe Nathan Fillion, actorul din serialul Castle. Cum am mai spus, nu vin să mă bat cu pumnii în piept cum se spune că am scris ,, cartea vieții,, dar pe acolo pe unde a trecut, în sufletul cititorului, rândurile mele au lăsat o urmă….iar pentru început asta este tot ceea ce contează.

Reporter: Public țintă pentru cărțile tale?

AUTOR: Cred ca am ales o nișă extrem de ,,prețioasă,, să spun așa. Asta pentru că, scrisul meu nu poate fi înțeles decât de cei care nu au teama să iubească, să sufere și, nu în ultimul rând, să recunoască și să-și asume toate acestea.

Reporter: Ce personaj este cel mai departe de sufletul tău?

AUTOR: Lily Rose, cu siguranță. Ea este cea care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap, încă de la început. Am făcut eforturi disperate să o înțeleg și atunci când credeam că sunt gata, îmi dădea toate plla microscopanurile peste cap. Vorbind serios, îmi este greu sa spun care dintre personaje este cel mai departe de sufletul meu pentru că, după atâtea nopți multe petrecute împreună(timp în care scriam), acum este ca și cum fac parte din mine, toate sunt în sufletul meu, în mintea mea. Nu pot uita niciunul dintre ele și am încercat să-i readuc, rând pe rând, după cum s-a văzut și în partea a doua a trilogiei, PRIN TELESCOP.

Reporter: Următorul pas?

AUTOR: Adică următorii pași, vrei să spui. La începutul lunii noiembrie al acestui an intenționez sa scot un nou roman – ÎN FIECARE DIN NOI SUNT MAI MULȚI, la începutul anului viitor urmează cea de-a treia parte a trilogiei CICLUL VITAL NOUĂ – LA MICROSCOP, pentru ca, undeva la începutul verii lui 2017, să-mi apară un nou titlu – LA PARTOUZE.

Reporter: Pe cine admiri, din viața reală?

AUTOR: Sunt, au fost și vor fi mereu în admirația mea, părinții mei.

Reporter: Care e cea mai mare teamă a ta?

AUTOR: Singurătatea și neputința.

Reporter: Pe cine disprețuiești dintre contemporani?

AUTOR: Nu am să nominalizez pentru că nu văd rostul însă mă apucă groaza când aud de anumite titluri, semnate de anumite persoane care se autointitulează peste noapte mari scriitori doar pentru faptul ca singura ,,valoare,, a maculaturii, pe care o reușesc în mod ciudat să o publice, o reprezintă cantitatea exagerata de elemente scabroase și uneori chiar scatologice din paginile respective.

Reporter: Ce i-ai spune lui Dumnezeu dacă L-ai întâlni?

 AUTOR: Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat în aceasta viață, cu bune sau mai puțin bune!

 Reporter: Dacă cineva ar scrie o carte despre tine, care ar fi titlul acesteia?

 AUTOR: Mă sucesc, mă răsucesc / Lumea toată o înnebunesc.

 Reporter: Un mesaj pentru cititori…

AUTOR: Nu am cuvinte prin care să vă mulțumesc și, dacă vă plac poveștile mele, am să vă rog să-mi rămâneți la fel de aproape.

Reporter: Ce notă ai acorda acestui interviu?

AUTOR: Îmi pot acorda o jumătate de stea, asemeni lui Lily Rose, la începuturi? Îmi permiți sa-i lăsăm pe cititori sa acorde notele? Îți mulțumesc, Mihaela Popescu și vouă, prețioșilor mei cititori!

Pe Simona Tănăsescu o puteţi găsi pe facebook, iar cărţile le puteţi achiziţiona de aici
SursaALTFEL /BY MIHAELA POPESCU

 

Acest articol este preluat integral cu permisiunea autorului, redactor Mihaela Popescu. Articolul apare prima dată pe site-ul ALTFEL

Mulţumim, Mihaela Popescu! Succes autoarei!

by -
20

Striptease diurn/De fiecare dată/Amân/Să-ţi fac Striptease diurn/Să-ţi permit/Să-mi sfâşii hainele/Una câte una

Interviu Roman Nataşa-poet-ÎN PALMA EVEI

Data naşterii : 22.12.1987

Locul naşterii: Lipova

Activitatea literară:

RETEAUA LITERARA (format electronic)

AGONIA.RO  (format electronic)

POEZIE.RO (format electronic)

LITERATURITATE .RO (format electronic) – http://natasavalentina.blogspot.ro

Apariţii literare:

Pe urmele cireşerilor, 2009.

În căutarea jocului sfârşit, 2010.

În căutarea jocului sfârşit, 2011.

Revista Singur, numărul 36-37, aprilie 2014.

 Revista Gutenberg, numărul 21, decembrie 2014

 Revista Gutenberg, numărul 22, martie 2015 cu articolul Femeia- atunci şi acum

 Revista Gutenberg, numărul 23, iunie 2015 cu articolul Adrian Melicovici

 Antologia PE ALEEA CUVINTELOR

(Editura Inspirescu, 2015)

Antologia Urzeala Cuvintelor

(Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad 2016)

Volum personal de versuri ÎN PALMA EVEI

(Editura Sfântul Nicolae, Brăila 2015)

 Premii obţinute

Menţiune la Concursul interjudeţean de haiku şi fotografie „Floare de cireş” Ediţia I, Timişoara, aprilie 2007.

Premiul al III-lea la la concursul de scrisori, eseuri şi mesaje de dragoste „Dulcea mea doamnă.Eminul meu iubit.”, ediţia a IX-a, secţiunea adulţi

Menţiune la concursul naţional „Unifero” 2015 secţiunea adulţi

Premiul special la concursul de scrisori, eseuri şi mesaje de dragoste „Dulcea mea doamnă.Eminul meu iubit.”, ediţia a X-a, secţiunea adulţi

 

    1.De ce scrii poezie şi nu proză?

     De 15-16 ani scriu poezie pentru că este parte din fiinţa mea, la fel ca respiraţia sau zâmbetul pe care îl ofer celor din jurul meu în fiecare zi. Oamenii nu pot trăi fără hrană, apă, aer, eu nu pot trăi fără a scrie, fără a-mi exprima cele mai intime stări sufleteşti. Este tentant să mă apuc şi de proză, însă prefer să las ideile să crească în mintea mea.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

      Cel mai mare critic al meu sunt eu. Am avut în jur persoane care mi-au oferit foarte multe sfaturi utile, însă, cu timpul, evoluând, au crescut şi pretenţiile mele în ceea ce priveşte creaţia mea. Din punctul meu de vedere, a fi mulţumit de felul cum scrii proză sau poezie înseamnă a refuza să creşti. Întotdeauna se poate mai bine. Întotdeauna poţi privi mai sus. Totul ţine de tine. În  momentul în care tu conştientizezi cine eşti, ce eşti şi drumul spre care te îndrepţi, vizualizezi modul în care îţi doreşti să îţi atingi obiectivele propuse. Nu aspir la succes, însă îmi doresc ca fiecare poezie de-a mea să fie mai bună. Ce am scris în urmă cu doi ani este mult bun din punct de vedere calitativ decât creaţiile mele de acum 14 ani. O poezie bună e precum vinul.

   3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Depinde de persoanele care citesc poezie. Totodată depinde şi de poezia care se publică şi este promovată în zilele noastre. Există poezie slabă, dulceagă şi foarte bine primită, adresată unui public mediocru. Am avut ocazia să citesc poezie foarte bună, însă nu suficient promovată. Despre unii dintre aceşti poeţi talentaţi am scris articole şi am încercat să îi promovez în revista România Ta Diaspora fondată de Adrian Melicovici tocmai pentru că eu cred în valoarea şi evoluţia lor.

  4. Cât e de greu să publici în România?

     Nu este greu să publici în România, însă este important să fii remarcat şi promovat. Există poeţi şi prozatori talentaţi, premiaţi, însă necunoscuţi cititorilor de poezie bună.

   5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

     Mi-aduc aminte că eram în clasa a 7-a când am scris prima poezie. Se numeşte Iarna şi o păstrez şi acum în caietul cu copertă roşie. Au trecut foarte mulţi ani de-atunci. Primele versuri au fost publicate în revista Muza, iar „copilul meu literar” În palma Evei a fost publicat 14 ani mai târziu. Am aşteptat să cresc şi de-abia după aceea mi-am împlinit primul meu vis.

    6. Care este poetul preferat(sau care te-a marcat mai mult)?

      Sunt mai mulţi poeţi pe care îi admir şi care mi-au influenţat creaţiile şi mentalitatea: Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Rainer Maria Rilke. Carina Baba (Ienăşel) şi Carla Ivănescu sunt cele de la care am învăţat să cresc; citesc cu încântare versurile calde şi feminine scrise de Lucia Bibarţ şi Florica Ranta Cândea; poezia Antoniei Zavalic frânge întotdeauna ceva în mine prin emoţia puternică pe care mi-o trezesc poemele ei; poeziile lui Paul – Alexandru Dolha au o sensibilitate aparte care îmi electrizează sufletul, creaţia lui Mihai Cotea redă fidel realitatea ochilor mei, iar lirica Mariei Şarpe m-a impulsionat să fiu mai bună.

     7. Ce dorinţe, visuri ai în privinta creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

       Nu ştiu dacă va veni o zi în care voi fi mulţumită de felul în care scriu, însă peste vreo 2-3 ani îmi doresc să public al doilea volum. Până atunci scriu, trăiesc, iubesc şi încerc să extrag tot ce este mai bun din această călătorie numită viaţă.

     8. Cum ai defini tu poezia?

Striptease diurn

De fiecare dată
Amân
Să-ţi fac
Striptease diurn
Să-ţi permit
Să-mi sfâşii hainele
Una câte una
Ţi le trimit
Prioritar
Cu dedicaţie
Scrie-mi.

      Poezia-mi este un striptease diurn, un act intim prin care împărtăşesc celor care mă citesc viziunea mea despre iubire, femeie, Dumnezeu, moarte, foame, avort, teamă. Filme, cărţi, anumite cuvinte şi persoanele speciale din viaţa mea mă inspiră să scriu. Cineva, la scurt timp după ce am publicat volumul meu de debut, a spus că este un act de curaj a-mi pune pe hârtie creaţiile. Poate că este aşa. Nu ştiu. Poezia este mişcare, viaţă, ritm, bucurie, melancolie, posibilitatea de a supravieţui timpului prin realitatea pe care o exprimă.

Mulţumesc Nataşa că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
17
Digital StillCamera

Interviu cu Nina Marcu-prozator, ziarist

     Zilele trecute, cam pe când – ca să vezi coincidență… – împlineam 31 de ani… Ştiu, ştiu, e o vârstă minunată, fantastică, superbă şi, din păcate, ireversibilă. Merci de urări. Le primesc pe toate. Numai că, eu, pentru deplinul adevăr, împlineam, ehei, 31 de ani, de când, într-o zi de vară, ne pusese popa, soțului meu şi mie, pirostriile pe cap şi ne cântase, cu simț de răspundere, Isaiia dănțuieşte. Aşa… Ce ziceam? A, da… Fix în ziua asta, ca un cadou făcut de Divinitate, de soartă, de Arci, pur şi simplu – Arci, nu ți-am spus, dar ai un nume absolut minunat – găsesc un mesaj: „auzi, n-ai vrea să ne dai un interviu la Literatura pe Tocuri?” Să leşin, parol, şi mai multe, nu, aşa m-am schimbat la culoare, în obrăjorii ca bujorii. Dar, cum era prea important mesajul, m-am căznit să nu mai leşin atunci, s-o las, dacă tot îmi vine, pe mai încolo. Ce, ăla era moment de vertij, amețeală și căzut din picioare? Şi i-am răspuns, fără ezitări şi rețineri, lui Arci (cam ca la sfatul popular, când am zis, tot aşa, un da ferm, acum, cum ziceam, nişte mulți ani): da!

    Bun. Şi bine. Numai că, după impactul de prim moment, au început să mi se zbată, ca fluturii nopții pe lângă lampă, o mie de gânduri. Hm… Să dau un interviu în Literatura pe tocuri. Eu… Mda… Literatură… Minunat, desăvârşit, inspirat cuvânt al limbii române. Eu, una, de prin cretacic şi până în prezent, îl ador. Îl iubesc. Îmi e drag. Pe tocuri… Clar, când pui tocurile alături de literatură, rezultă eleganță. Cu certitudine, stil. În mod sigur, rafinament. Categoric, finețe. Fără urmă de dubiu, delicatețe. Doar e pe tocuri, această literatură, nu, Doamne sfinte, în teniși sau şlapi… Adică, luat pe scurtătură, e la înălțime. E de bine. E de vis. Dar, oare, eu, fată simplă de la țară, fac față? Sunt demnă? Mă ridic la nivelul Literaturii pe tocuri?nina marcu

     Mă duc, repede, să-mi iau unele, nişte tocuri, adică, pentru a încerca să mă încadrez în peisaj. Să fiu, măcar în parte, la nivelul Literaturii pe tocuri. Unele de opt, maximum zece centimetri iau, căci, mai mult, acum, nu se potriveşte. Or’şcât, am şi eu o vârstă, nu poci să mă bâțâi pe d-alea de 14… Da’ sunt, parol, tocuri subțiri, înalte, fine. Pantofi stiletto, nu mă-ncurc… Platforme nu port, şi nici tocuri groase, butucănoase, de fac piciorul, şi când nu e, buştean. (Fac şi eu, uite, ca un lăutar renumit, la care m-am dus o dată, de mult, pentru un interviu. Un interviu la ziar, adică, în afară de partea scrisă, îi mai făceam omului câteva poze. Şi el, pătruns de eveniment, de importanţa momentului, s-a dus în casa mare şi s-a pomădat, şi s-a parfumat, da’ s-a parfumat, nu s-a-ncurcat, şi s-a aranjat, şi şi-a făcut şi freza, și și-a gelat mustăcioara … Ca să dea bine la interviu. Şi eu, poftim, la fel ca ‘mnealui). Pus, gata, şi tocurile. Şi, da, cu Dumnezeu înainte!

     Of, e al naibii de greu – mai greu decât am crezut vreodată – să fiu de partea asta, a, ca să zic aşa, baricadei… Şi asta pentru că, mulţi, mulţi ani, eu am adresat, prin prisma meseriei, întrebările. Am fost, binişor peste 20 de ani, ziarist. Am scris la “Naţional”, “Jurnalul Naţional”, “Formula As”, ca să mă refer doar la cele mai importante. Aş putea, dacă-aş vrea, să mai fiu şi acum. Ziarist. Numai că, vorba lu’ Ilişoi, Viorel Ilişoi, noi suntem ziarişti de rit vechi. Scriem cu nerv, folosim metafore, epitete, comparaţii, facem, că aşa am învăţat, documentări în teren, transmitem, la centime, acel mesaj pe care dorim să-l transmitem, către cititori. Nu se mai pupă, din păcate, un astfel de mod de a face presă, cu vremurile, cu cerinţele, cu nevoile de azi. Mda… Ziceam de pus întrebări şi de dat răspunsuri… A trecut ceva timp de când n-am mai răspuns, ca acum, la unele. Să tot fie vreo şapte ani. De când am lansat, adică, romanul “Trăind clipa. Căci, deşi am mai scris în continuare – şi că, da, sunt cam vrednicuţă şi, când mai lin, când mai amarnic, a venit şi inspiraţia, dar şi că scrisul ăsta e cam ca râia, aşa. Zici că-l laşi, când vin clipe grele, că te laşi de el, că nu mai vrei să scrii în viaţa ta, două rânduri. Dar, te ia cu rău de la lingurică şi nu ştii ce-ai. Cu medicamente şi hapuri, cu descântece şi vrăji, nu trece. Dar, te apuci să scrii alea două rânduri, de ziceai că nu le mai scrii, neam, şi, ce să vezi, a trecut starea de rău şi de lentoare. Da, râia te mănâncă şi-n călcâie. Da’ nici cu scrisul, când te bântuie virusul, nu e altminteri – de publicat, din diverse pricini, nu am mai publicat. Acum, adică în viitorul apropiat, sper la editarea, măcar, a unei cărţi, căci, în lucru am, pentru că așa s-ntâmplat, două. Şi, uite, Arci că, deşi am scris, deja, câteva rânduri bune, am cam bătut, cu graţie, câmpii. Trebuia să spun, ca omu’, cine sunt şi ce învârt şi, uite cum am întins pelteaua… Stai aşa, că acum îmi iese. Deci şi carevasăzică, mă numesc Marcu, Nina Marcu, stau – când stau, căci, de regulă umblu, plec, bântui mult – în Ploieşti, oraş pe care, nu ştiu de ce, îl ador, sunt căsătorită, cum ziceam, cu acelaşi om, de 31 de ani, am două – cele mai minunate şi mai speciale şi mai frumoase din lume – fiice şi da, pentru că mă chinuie talentul şi pentru că mă cheamă tainele scrisului, la vatră, scriu. Orice. De la ştiri, de şapte rânduri, la romane de sute de pagini. Acum, o iau, gata, cuminte şi organizat şi răspund, parol, cât pot de bine, întrebărilor tale.    traind clipa

    1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

     Sunt nărăvită de mult la treaba asta, cu scrisul. Boală veche, ce mai… Şi, cum am constatat, în timp, fără leac. O să sune ce spun, cam a clişeu, aşa… Însă, te asigur că e adevărul gol, goluţ. Scriu din totdeauna. Fără vreun motiv. Sau, pentru că vine din lăuntrurile mele să fac asta. Aş face – şi fac – asta, în loc de orice, altceva. Uit, dacă mă dedau scrisului, să mănânc, să dorm, să mă duc undeva, să respir. Şi de mine, în totalitate, uit. Ai mei m-au învăţat să citesc şi să scriu când aveam cinci ani. Ca să scape, cred, de corvoada la care îi supuneam mereu, punându-i, zi, noapte, când le era lumea mai senină, să-mi citească poveşti. Şi, dacă am învăţat buchiile, am dat, mintenaş, iama în toate cărţile din casă şi de la biblioteca – fată de la ţară, cum am spus, deja, fiind eu – comunală. Cu unele poveşti, eram de acord. Întru totul. Cu altele, nu. Deloc. Eu, în mintea mea, vedeam altfel acţiunea, personajele, replicile, povestea, în totalitate. Aşa că, am început, cu de la mine putere, să fac adnotări pe marginea paginilor cărţilor. Cu ce voiam eu să fie acolo, în carte. Adică, povestea nu mai era a autorului – oricare ar fi fost el – ci a mea, o zgâtie, ca să nu zic cum îmi venise să zic, care abia descoperise literele şi avea tupeu să schimbe întregul parcurs al poveştii. E lesne de-nţeles că mi-am luat, pe bună dreptate, papara cuvenită. Dar, m-am căpătuit şi cu tot felul de caiete şi plaivazuri şi, am înţeles că nu trebuie să mai mâzgălesc şi să mai chinui cărţile. Aşa că, făceam propriile mâzgălituri, în caietele acelea. Atunci şi mai târziu. Mi se părea că aşa trebuie să fie. Să scriu. Poveşti. Întâmplări. Fapte. Romane. Orice. Sau nimic. Nicio clipă n-am ştiut că este vorba despre talent – dacă-o fi – despre chemare, despre har. Nici cea mai vagă idee despre aşa ceva, nu aveam! Scriam şi citeam. Citeam şi scriam. Şi atât. Astea erau ca prăjiturile pe care mama le făcea, în mod obişnuit, în casă. Nu era nimic special, în faptul că trudeam – vorba vine – cu scrisul. Venea, ca o apă năvalnică, de departe, şi curgea, curgea, fără putinţă de întoarcere sau oprire. Desigur, scrisul îmi aducea şi probleme, şi bucurii, în egală măsură. Ai mei, ca să mă oprească din aceste îndeletniciri frecvente, îmi întrerupeau, în puterea nopţii, curentul, iar eu citeam cu lanterna – până m-am prins că aşa e mai bine, mă canoneam cu lumânarea, pe sub plapumă, de era să dau, Doamne sfinte, foc casei – şi, pe de altă parte, scriam, pentru prietene şi colege, cu uşurinţă, toate scrisorile de dragoste şi toate temele la limba română, ceea ce, desigur, îmi plăcea. Mi se spunea pe la şcoală că scriu bine şi că e musai să merg pe drumul ăsta, dar, recunosc că nu ştiam bine ce va să însemne asta. Îmi doream să fiu scriitoare, dar aflasem că o astfel de meserie nu există în nomenclatorul de meserii, ci doar scriitor de vagoane. Doar mai târziu, când am participat pe la concursuri literare şi am câştigat premii importante, m-am prins că aş putea să scriu, să zic aşa, profesionist. Am aflat, atunci, cu bucurie, că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, fără îndoială, mi-a explodat sufletul. Dar, am cotit-o, dinspre farmacie, unde mă îndreptasem profesional, spre presă. Nu, nu spre lumea literară, cum visam, cum îmi plăcea, cum îmi era la îndemână, ci spre cuvântul tipărit din ziar. Aşa a fost să fie. Şi, azi, cu toate peripeţiile prin care am trecut, ca ziarist, nu-mi pare, chiar nu-mi pare, rău. Cred că trebuia să fie astfel. Să gust, să înfulec, să adulmec hălci din ambele tipuri de scriitură. Ca să-nvăţ. Ca să ştiu. Ca să le fac mai bine. Căci, par cele două lumi, a scriitorilor şi a ziariştilor, la fel. Una. Indentice. Dar, doar par. În realitate, sunt total şi radical diferite. În presă, am păcătuit mult cu literatura – eram, ce mai, înhăitată cu metafora, cu liricul, cu poemele şi, Lucian Pall, redactorul şef adjunct de la “Naţional”, a trudit mult cu mine, de m-a dezbărat de ele – până am ajuns să scriu mai, cum să zic, pragmatic, la obiect, ca la – şi pentru – ziar, răspunzând întrebărilor de bază şi de căpătâi. Mai târziu, când am devenit mai organizată, a fost momentul să mă apuc să scriu, aşa cum visasem, şi romane. Nu ştiu, habar n-am dacă scriu bine. Pesemne că nu scriu prea rău, având în vedere că scriu, tot scriu, şi lumea nu s-a săturat de mine, încă mai aruncă pe mâzgălelile mele, câte un ochi. Ce ştiu cu certitudine este că scriu, orice, cu mare uşurinţă. Şi oricât, şi oriunde, şi oricând, şi pe orice… Adică pe bilete de autobuz, pe şerveţele, pe hârtie igienică, pe mână. Desigur, şi în agende. Doar că, atunci când scriu în acestea din urmă, naiba ştie de ce, nu mai înţeleg nimic. Am păţit-o când am scris “Cartea Primarilor”. Vorbisem cu aproape o sută de primari, notasem, exemplificasem, mă-ntinsesem, ce mai, luasem notiţe temeinic. Şi, când să scriu ce ziseseră oamenii ăia, nu mai ştiam, neam, ce-am scris. Am bâjbâit şi-am orbecăit, ca-n grotă, ca să-ncropesc nişte fraze normale.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Nu ştiu ce să zic. De regulă, nu prea îmi e criticată scriitura. Şi nu vorbesc doar despre familie şi despre cei mai buni şi mai dragi prieteni, care îmi citesc, încă de pe când scriu la ele, manuscrisele, şpalturile, textele… La scris asta, cu necriticatul, căci, în alte lucruri, cum ar fi faptul că sunt total atehnică şi fac prostii multe cu telefoanele şi calculatoarele, mă ceartă toată lumea. Cred că eu îmi sunt mie cel mai crunt şi cel mai mare critic, în materie de scris. Niciodată nu sunt mulţumită, întotdeauna mă întreb dacă am folosit cele mai potrivite cuvinte, dacă am făcut cele mai bune descrieri de fapte, întâmplări, tipologii de personaje, dacă, nu cumva, puteam să scriu mult mai bine şi n-am scris. Este şi motivul pentru care nu recitesc niciodată ce scriu. Ştiu, nu e bine. Dar aşa procedez. Doar la final, când trebuie să dau romanul la editură, când fac corectura întregului material, mai adaug sau mai scot, pe ici, pe colo, câte un cuvânt. Nu mai mult, căci mă tem că deturnez cu totul sensul şi tema şi cursul. Şi mi-e milă de nopţile mele nedormite.

   3. Ce părere au colegii-cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicată?

     Având în vedere că mi-a apărut, demult, la ziare, numele în josul unor texte, azi nu se mai miră nimeni, nu e ceva ieşit din comun. Ba, dimpotrivă, aş zice. Când se întâmplă, ca acum, când de destulă vreme, nu am mai publicat o carte, prietenii şi cunoscuţii mă întreabă când apare următorul roman, ce mai scriu, despre ce mai povestesc, cum stau cu inspiraţia.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

     Am avut, da, pe lângă multele caiete cu pretenţie de romane, şi jurnal. Oho, demult, în adolescenţă. Mai multe, de fapt. Fără să mai vorbesc despre… mirificele – atunci – oracole, care, după cum erau concepute, tot un fel de jurnal erau. Apoi, cum am fost mereu prinsă în multe şi diverse activităţi, n-am mai avut timp de jurnal. Deşi, cine ştie, dacă într-o zi îmi vine să-mi scriu memoriile, pesemne că mi-ar fi prins foarte bine. Uite că, acum mă gândesc ce s-o fi ales de jurnalele alea, că n-am mai răsfoit, de multă vreme, vreunul. Cel mai probabil, le-au mâncat şoarecii prin podul casei părinteşti. Şi erau doldora de trăiri, de sentimente, de iluzii, de întâmplări, de câte şi mai câte.

      5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

      Da, să ştii că m-am gândit. Îmi place, mai ceva ca un parfum fin, mirosul cernelei şi al hârtiei tipărite, îmi încarc rărunchii, mai temeinic decât cu aerul de respirat, când dau pagină după pagină, mă fericeşte foşnetul hârtiei, mor să citesc o carte, cum ar veni, carte. Când plec în vacanţă, jumătate, probabil, din bagaj, e cu cărţi pe care să le citesc la mare, la soare. Dar, da, m-am gândit şi la cartea în format ebook. Şi asta, cel puţin, din două motive. Întâi că, pentru o carte tipărită pe hârtie, în format clasic, costurile sunt destul de piperate. Şi editurile nu prea se înghesuie să suporte toate cheltuielile astea, pentru că, din păcate, cartea, chiar una foarte bună, nu se vinde, nu ştiu, ca pâinea caldă, să zic. Dacă nu ai o maximă notorietate, dacă nu te ştie lumea de la televizor, dacă nu scrii vulgar spre – scuze de cuvânt – porcos, dacă nu eşti amic de băute cu editorul, dacă nu eşti amanta unuia, nu te publică nimeni, dacă nu plăteşti tu toate costurile. Şi, de cele mai multe ori, cel care scrie, scrie, şi atât, nu are şi banii necesari tipăririi. Căci, plăteşte facturi ca tot omul şi, la noi, din romane, prea puţini, mult prea puţini autori trăiesc, efectiv şi bine, din vânzarea cărţilor. Aşa că, scriitorii apelează, ca să nu zic că se milogesc, la cei care au sau care ar putea, prin prisma funcţiei, să-i îndrepte către aceia care pot să ajute o carte să ajungă la cititori. Dar, care n-au nimic, nimic, cu lumea nebună a cuvântului scris. În acest sens, am, serios, un exemplu. De fapt, mai multe, dar o să-ţi povestesc doar unul, pe care, pentru că m-a marcat, l-am tot spus. M-am dus, acum ceva vreme, la unul, ajuns într-un post bun, la Consiliul Judeţean Prahova, ca să-i cer ajutorul pentru un roman. El, în timp ce mânca salam cu usturoi, mi-a spus oripilat şi, pentru a miliarda oară, citez: “Carte, doamna Marcu? Cine mai citeşte carte, în ziua de azi? Dacă veneaţi la mine cu o treabă serioasă, vă ajutam, dar carte? Ştiţi că vă citesc peste tot, pe unde scrieţi, dar carte?” L-am întrebat, mai mult de pamplezir, cam ce treabă serioasă ar vedea el, în cazul de faţă. Şi mi-a spus, textual, de era să mă lovească fibrilaţia: “Dacă făceaţi covrigi sau gogoşi la colţ de stradă, vă ajutam. Că veneau fonduri europene şi vă ajutam. Dar carte? Carte, domn’le? Cine mai citeşte aşa ceva, azi?” Mda, să mă-ntorc la al doilea motiv pentru care, cum am zis, m-am gândit la formatul ebook de carte. Şi el este dat de faptul că, mulţi tineri, dacă se îndreaptă către citit, o fac pe tabletă, pe laptop, pe telefon, nu în formatul clasic al cărţii. Deci, ca să-i prinzi de, să zic, clienţi, trebuie să vii în întâmpinarea lor, în felul acesta. Cartea tipărită pe hârtie e, da, fabuloasă. E la fel şi peste patru sute de ani. Cu, fără îndoială, coperta ştearsă, cu paginile îndoite, cu scrisul mai puţin lizibil. Dar vie. Şi vioaie. Şi vivace. Şi mirifică. Şi nemaipomenită. Şi… carte. Ca, dacă vrei, o femeie frumoasă, care rămâne frumoasă şi dacă are câteva riduri. Dar, pentru că mergem înainte, doar înainte, e musai să ne adaptăm.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?254455_533698196645078_2035883485_n

      Mda… La fiecare roman din cele câteva pe care le-am scris, a fost, pe lângă imaginaţie, şi un punct de plecare, o sursă, serioasă, de inspiraţie. Desigur, pe lângă expresii, cuvinte nu ştiu cum, care îţi trec pe la ureche, peisaje, chestii care îţi atrag atenţia. Deşi aveam în minte scheme ample pentru un alt roman, a apărut întâi “Cer deasupra unor răni deschise”. A fost aşa: am adunat pentru “Jurnalul Naţional” date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceste poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: “Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, “Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la “Jurnalul Naţional”: “Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: “O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” “Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Abia pe urmă, după ce am terminat cu “Cer deasupra unor răni deschise”, m-am întors la cea pe care, cum am zis, o pritoceam în minte, “Cumpăna unei vieţi”, numită ea. Am fost, cu ea, recunosc, privilegiată. Tocmai mie, la ceas de seară, să-mi iasă în cale aşa poveste… Făcusem, acum muuuuulţi ani, o amplă documentare, pentru ziarele unde scriam, într-o comună din Prahova. Cum îmi place să ascult şi să vorbesc cu oamenii, m-am întins, clar, mai mult decât era cazul, la peltea. Aşa că, am ajuns în gara de unde urma să iau trenul către oraş, chiar când trenul, ce să vezi, pleca! Am zis, recunosc, de nervi şi de indignare, câte ceva de spuma cerului albastru. Fir-ar să fie! Mai era alt tren abia peste vreo trei ore! Ce să faci în gara aia amărâtă – în fapt, o haltă vai de mama ei – atâta vreme? Atunci, am văzut, pe o piatră, un bătrânel. De fapt, observasem, când eu alergasem după tren, că el, deşi stătea în cumpănă – să se urce, să nu… – îl lăsase să plece. Straniu, mă gândisem. Cum să laşi trenul să plece, fără să te urci în el? Acum, îşi sprijinea fruntea în palme şi părea că tot cerul – ăla de-i luasem eu, mai adineauri, sfinţii la refec – i-a picat în cap. L-am salutat pe omul ăla, doar pentru că aşa se face, doar pentru că o cer regulile bunului simţ. Şi ca să treacă mai repede orele alea trei. Nici măcar o frântură de clipă n-am crezut că sunt pe cale să aflu cea mai fabuloasă poveste pe care o poate afla, în viaţa lui, un om. Aşa am intrat în vorbă, moşneagul acela învins de soartă şi eu, o ziaristă tânără şi dornică de exclusivităţi. Şi, de parcă m-ar fi cunoscut de o sută de ani, bătrânul m-a făcut, de îndată, părtaşă la o poveste cu adevărat terifiantă. Plecase pe front, în ’41, ca să-şi apere, ca tot românul acelor vremi, ţara. Şi, de atunci, până în seara aia când lăsase trenul să plece, nu mai călcase în satul de unde plecase! Nu pentru că n-a vrut. Nu pentru că n-a putut. Ci, pentru că, din păcate, n-a ştiut. N-a mai ştiut. Cine e. De unde a plecat. Ce-a lăsat în urmă. Că trebuie să se întoarcă aici. Avea altă viaţă. Altă identitate. Alt nevastă… Destinul îi fusese, haotic, deturnat, când el uitase tot, de o fetişcană care îl plăcuse. Şi a devenit, din Dumitru, Alexei. Puţine lucruri ştia, fără să ştie de ce le ştie: o băsmăluţă roşie, care flutura, bezmetic, în vânt, braţele unei cruci de piatră, câteva cuvinte de la “Veşnica Pomenire”… Avea întrebări, dar răspunsuri, nu. Îl chinuiau angoasele, dar liniştea nu-i venea. Până când, din întâmplare – dacă, ştiu eu, crede cineva că există ceva întâmplător pe lume – a ajuns în locul de unde plecase cu 58 de ani în urmă! Şi n-a ştiut ce să facă: să rămână cu ai lui, de unde plecase, ori să se-ntoarcă la ai lui, unde îşi înjghebase altă viaţă… Mă trec şi acum fiorii, când îmi amintesc cum mi-a povestit! Doar noi doi în gara pustie… Şi parfumul de liliac de la tufele din vecinătate. Şi povestea care a curs, ca o Dunăre absolut nestăvilită, peste mine. Multă vreme, nici să povestesc, la rându-mi, ce aflasem, n-am fost în stare. Cum încurcă Dumnezeu iţele sorţii, câteodată! Ar putea să fie totul lin, dar El, cine ştie din ce pricini, învolburează totul. Mai târziu, m-am întors, pentru închegarea poveştii, în satul acela şi am căutat familia din care plecase veteranul de război. Cu eforturi mari şi susţinute am aflat că nevasta omului, prima lui nevastă, iubirea lui mare, îl aşteptase, o viaţă, să se-ntoarcă. Murise cu un am înainte de întoarcerea lui şi, în ziua în care el călcase în curtea aceea, familia îi făcea pomană de-un an. Iar preotul, cum face de regulă, cânta “Veşnica Pomenire”. Aşa… M-am întins, văd bine. Deşi, în stilu-mi caracteristic, m-am aruncat în vâltoarea scrisului, fără să mai arunc un ochi în urmă. “Trăind clipa” urmează. Şi de restul căţilor nu mai zic, că pun, cu atâta poveste, cititorii Literaturii pe tocuri, pe fugă. Îţi povestesc, dragă Arci, altă dată, în alt interviu – m-am înscris, da, la o reeditare? – despre „Rug pe rugă” şi alte romane, care fi-vor, cu voia Celui de Sus, publicate. Să-ţi zic de “Trăind clipa”. În oraşul în care trăiesc, Ploieşti, există, pentru că aşa e normal să aibă un întemeietor de urbe, o statuie care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, călare pe un cal. Căci, deşi puţină lume ştie, el a fost cel care a transformat un sat neimportant, cum era Ploiescii, într-un târg strategic. La un moment dat, cal şi călăreţ se aflau în pericol să pice de pe soclu. Lucrarea, făcută cu pompă, se şubrezise şi necesita reparaţii. Ba, calului stăteau să-i pice şi coama, şi coada, şi toate cele, de rămânea ditamai voievodul fără cal. Autorităţile locale şi judeţene se cam ţineau, din eternele motive şi gâlcevi politice, de-o parte. Mai mulţi oameni de litere ai oraşului, printre care profesorul Nicolae Boaru, fie-i dreapta Tatălui alături, mi-au zis, la un moment dat, să scriu în ziarul local unde eram, atunci, redactor şef, un articol care să le atragă atenţia şi să-i determine pe capii oraşului şi ai judeţului să facă, da, ceva, pentru statuia Viteazului. Am scris un pamflet, care a fost citit, a plăcut, a stârnit râsete, dar cam atât. Calul lui Mihai, cu Mihai cu tot, era, pe departe, pe cale să pice de pe soclu. Adică rămânea cum am stabilit. Scrie o carte, mi-au zis amicii despre care am spus mai sus. Poate aşa îi convingem pe ăştia să repare statuia. M-am apucat, cu asumare şi responsabilitate, să scriu cartea aceea. I-am zis “Trăind clipa” şi am scris-o repede şi cu mult drag. După lansarea ei, s-a făcut oarece vâlvă, dar, din păcate, pentru statuie, în continuare, nu s-a făcut nimic. Bine, hai cu egalarea. Adică, altfel spus, cu volumul al doilea al romanului. De aici, de la statuia care stătea să pice, s-a născut un roman de dragoste care, fără să fiu acuzată de lipsă de modestie, a plăcut destul de mult. Şi a fost citit, ca să zic aşa, şi-n dungă. Lucru care, desigur, m-a bucurat şi m-a onorat. Nu-ţi spun mai multe, pentru că mi-ar plăcea, tare mult, să-l citeşti. Ca să nu zici, cumva, că predic apa şi beau ţuica.

7.Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     Am să mă refer, acum, la unul dintre romanele la care, încă, scriu. Cu el am avut nenumărate peripeţii. Aşa că, ori va fi un succes nebun, când îl voi lansa, ori un fiasco total. Întâi că, o… prietenă din lista de facebook, mult mai pricepută ca mine la tehnici şi, clar, cu mult, foarte mult, timp liber, mi-a spart sau mi-a clonat contul, habar n-am, şi şi-a însuşit, din discuţia mea cu cineva, titlul romanului. Ba, ca să fie sigură, a şi publicat repede o carte cu titlul ăla. Apoi, eu, pricepută, cum am zis, am şters singură, cu mâna mea, aproape tot volumul al doilea. S-a dus. Şi am luat-o de la capăt, fără să mai ştiu cu precizie ce scrisem prima data. Am avut o serie de probleme familiale şi m-am oprit, o vreme, cu scrisul. Subiectul abordat aici e, zic eu, mai îndrăzneţ, mai acid, mai greu, mai altfel. Un ziarist, ca să dau un pic din casă, ajunge nenebun fiind, la spitalul de nebuni. Din cauza unor dezvăluiri la adresa unui fost preşedinte al ţării. Şi, nişte poliţişti, care sunt personaje îndrăgite şi în “Trăind clipa”, – e, dacă vrei, o continuare, pe departe, a acestui roman – încearcă să… facă dreptate. Îmi venise să spun mai mult şi altfel, dar mai bine o las aşa, agăţată în corcoduş. E multă acţiune, e mult suspans, e umor, e ironie, e dragoste, e lirism, e neprevăzut, e… roman. Al secolului. I-am zis aşa, romanul secolului, pentru că, circumspectă, tot bănuiesc că aia, “prietena”, stă cu ochii pe mine şi, măcar, păţită fiind, să nu-i mai dau idei. Am un titlu pentru acest roman, însă nu e bătut în cuie şi, mi se pare, era mai bun şi mai edificator ăla furat.

      8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

      Îmi doresc, pe lângă obişnuitele vreri de sănătate, fericire, dragoste, pentru mine şi pentru toţi cei dragi, să îmi vină copiii, şi de la marginea cea mai de pe margine a lumii, acasă, cât de des pot. Să nu uite drumul spre casă şi, tatăl lor şi cu mine să îi răsfăţăm şi să le facem, cum putem mai bine, toate poftele. Îmi place să-i văd, liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi, pe toţi, în jurul mesei. Iar eu să-i privesc şi să mă încarc, până, măcar, la umătoarea vizită, cu toată pacea lumii. Îmi place, în general, să mă împrejmuiesc de oameni frumoși și prietenoși, de la care, mereu, am ceva de învăţat. Şi, îmi plăcea, mai în tinereţe, când cădeau ploi repezi, de vară, să-mi scot, fără ezitări, sandalele – cu tocuri – din picioare şi să fac drumul până acasă, desculţă. Senzaţia de libertate nu era nimic pe lângă ocheadele bulversate ale trecătorilor. Visez, mai ceva ca Borcea, la Champions League, desigur, când voi fi, din romanele mele, celebră și bogată, să am o casă la mare, pe malul ei, în buza ei. Să îmi beau cafeaua, cu ochii la ea. Să plâng, odată cu ea, când hohotește a disperare, în adâncuri. Să scriu povești magnifice, în timp ce-i privesc depărtările şi îi simt angoasele. Cel mai probabil, visul ăsta se poate împlini în altă viaţă. Dar eu – ce mă costă? – continuu să visez, în felul ăsta. Dacă ar fi să dau un nume tuturor celor înşirate de mine, aici, cred că i-aş zice, aşa, la prima mână, „Clepsidra cu visuri”. Ori „Şirag de gânduri ”. Ori „Dor de doruri”. Sau, de ce nu, „Foaie verde lobodă”. Nici „Sfadă prin noi răsărituri” n-aş zice nu. Şi, că nu mă pot opri, „Dansând pe tocuri. De zece”. Şi pun punct, Arci, trimiţând spre tine miile mele de mulţumiri.

Mulţumesc Nina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
13

         Interviu altfel cu autorul Luca Dinulescu

      Luca Dinulescu s-a născut pe 18 februarie 1979 și s-a făcut remarcat în scris pentru prima data în 1986, când a câștigat un concurs de poezie pe care părinții săi îl organizau anual în propria lor locuință, cu poemul „Adjectivul”. A debutat cu proză în 2003, în Viața Românească, în volum individual cu „Sir Sugismund, la Polirom, în 2006, recidivând recent, la editura Tracus Arte, cu volumul „Prostituția României – proiect de constituție pentru o țară mai veselă”. A făcut parte din cenaclul „La formarea ideilor”, condus de scriitorul Constantin Stan împreună cu Iolanda Malamen și Traian T. Coșovei, activitatea din acea perioadă a cenaclului fiind popularizată ulterior într-o antologie de proză scurtă cunoscută ca „Al doilea desant”. Ulterior, a participat la numeroase sesiuni de lecturi publice în cadrul USR, în special sub conducerea lui Cezar Ivănescu. În anul academic 2007-2008 a fost bursier J.W.Fulbright pe screenwriting la New York Film Academy.

Carti Luca Dinulescu

1.Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.

Greu de spus. Sunt multe amintiri faine, iar în momentul ăsta ele se amalgamează, în așa fel încât nu pot să extrag una în mod special. Dar probabil că majoritatea retrăirilor de genul ăsta au de-a face cu liceul Tonitza, unde am petrecut cei mai furtunoși ani din viață. La propriu. Astăzi însă, din informațiile pe care le am, e un loc foarte cuminte, aseptic prin comparație cu haosul din anii 95-2000. Tot astăzi, prin urmare, dacă împroști pe cineva cu un tub de culoare, să zicem albastru – asta fiind una din răutățile cele mai mici pe care le făceam în anii ăia – probabil că ești dat în judecată. Trist.

2. De ce scrii?

Pentru că nu știu să fac altceva. Asta deși am încercat, ba chiar uneori m-am străduit din răsputeri. Am lucrat în cinema, în publicitate, dar cumva, mai devreme sau mai târziu, se dovedea că totul era greșit, în sensul în care eu eram mai degrabă interesat să-i observ pe oamenii respectivi, pentru a le studia comportamentul și ulterior a scrie despre ei. Ori asta era ciudat, unii își dădeau seama, nu înțelegeau de ce nu sunt activ și implicat și era greu să le explic că nu mă interesează de fapt ce se întâmplă acolo, așa că într-un final trebuia să dispar. Reapăream însă inevitabil în fața unui calculator unde, fiind totodată deprimat de faptul că nu sunt în stare de altceva, așterneam diverse gânduri despre situațiile cu pricina. Destul de dubios să fii aruncat în lume sub forma unui individ care stă și macerează gânduri despre semenii lui, uneori nici măcar cele mai plăcute, dar asta e, a trebuit să merg înainte în felul ăsta.

3. Cine este cel mai mare critic al tău?

Sincer, habar n-am, dar e bună întrebarea. Cred că însuși gustul comun, trendul, ca să zic așa, ceea ce merge sau nu din punct de vedere literar la momentul respectiv. Dar chiar și așa, nu reușesc mereu să mă conformez, sau poate niciodată. Scriu ce-mi trece prin cap și mi s-a întâmplat uneori să observ că ceea ce rezultase la capătul unui proces de scriere care mie mi se părea excelent, era, de fapt, o vechitură în ochii celor care mă citeau. Sau o tâmpenie. Dar ce să fi făcut, pe de altă parte? Nu am ajuns încă la performanța de a scrie ce se cere într-un anumit moment. Chiar n-am ajuns.

4. Cum vezi tu piața de carte în România? Cititori? Edituri?

Sincer, eu mă plasez complet contra curent, când vine vorba de subiectul ăsta. Cu alte cuvinte, opinia majoritară, cel puțin cea care ajunge la mine, este că totul e mizerabil, că piața de carte se scufundă, că mai există aproximati 4,5 oameni care cumpără cărți. Pe de altă parte, eu văd totul crescând, evoluând, poate pentru că pe undeva structura mea este a unui om optimist. Sigur, e drept că am ochi și pentru nunațe: sunt conștient că X sau Y editură stagnează, că alta vine tare din urmă, că nu știu ce editor vinde nu știu cât, sau, dimpotrivă, minte de îngheață apele când spune că vinde cu basculanta, pentru că există și situații de genul ăsta, destul de triste altminteri. Dar privind imaginea de ansamblu, văd industria mergând într-o direcție bună, deși aici mă refer mai degrabă la print și nu la ebook, ca să fiu ceva mai clar. Am, de exemplu, colaboratori din străfundurile țării care îmi solicită cărți pentru recenzat, care țin bloguri de specialitate, iar mie asta mi se pare fabulos. Iar dacă îmi cere cineva să juxtapun ceea ce scriu eu aici cu imaginea unei țări analfabete, așa cum o portretizează majoritatea, sincer, am dubii că cei din urmă au dreptate. Oamenii sunt mult, mult mai ok, decât credem noi, inclusiv din punct de vedere al lecturii și spun asta pentru că am avut ocazia să călătoresc suficient în România încât să știu că așa este. Sigur, aici mai intervine o discuție – ce anume citesc, dar asta e deja altă poveste.

5. Cât de greu este să publici în România?

La întrebarea asta m-ai încuiat. Chiar nu știu ce să spun, mai ales că experiența mea este contradictorie – primul volum l-am publicat foarte ușor, al doilea foarte, foarte greu. Prin urmare nu știu cum să extrag din ceea ce mi s-a întâmplat mie ceva care să aibă vreo valoare. Știu, însă – și aici am să-l citez pe Cioran – că fiecare carte are destinul ei, pe care este imposibil să-l prevezi. Absolut imposibil. O carte, odată terminată, poate s-o ia în orice direcție, poate să fie un succes major deși e o mare tâmpenie la nivelul valorii ei absolute, sau viceversa, poate să fie un mare hit care trece nebăgat în seamă. Am văzut recent situații de genul ăsta, e adevărat că mai degrabă din prima categorie.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Mă uit la baschet și practic, de asemenea, acest sport, atât cât am timp. Pentru mine asta e o activitate ieșită din comun, pentru că în momentul când sunt pe teren și am o zi bună, tot restul dispare. Sunt doar eu, mingea și jucătorii, noi toți participând la un meci etern al existenței, în care tot restul creației gravitează în jurul nostru, sau poate că asistă din tribună la ce se întâmplă pe teren. Probabil că pe undeva în mine există regretul că nu am putut fi jucător de baschet profesionist, deși la felul în care sunt construit îmi imaginez că atunci mi-ar fi lipsit partea cu scrisul. Sau cu cititul, sau ambele. Deci poate că e mai bine așa, deși nu pot să nu mă gândesc uneori cum ar fi fost dacă.

7. Povestește-ne puțin despre cărțile tale.

Păi am debutat în volum cu Sir Sugismund – proză scurtă și vreo două nuvele, exact acum 10 ani, la Polirom. A fost o carte care s-a vândut prost și care a devenit cunoscută în modul nepotrivit, în momentul în care cea mai vulgară proză din carte – nu rea, altminteri – una cu Emil Cioran, a ajuns în ochii presei, ai bloggerilor și, ulterior, ai lui Marius Chivu, care a dorit să o introducă în volumul „Best Of: proza scurtă a anilor 2000”. Am refuzat însă, nu doream să perpetuez ceva atât de infantil și totodată spectacular, în sensul ieftin al termenului, așa că de comun acord am ales alte două proze pentru a fi incluse în volumul respectiv. Cât despre cartea apărută recent la Tracus Arte – „Prostituția României”, ce să spun? Multă frustrare acumulată în anii de trăit și muncit în această țară și, da, pentru cine este atent la nuanțe, chiar fac o distincție între a trăi și a munci, cel puțin în România. Pe de altă parte, sigur, nu numai frustrare. Au fost și bucurii și prietenii, evident și multe alte întâmplări foarte faine care m-au marcat și care au ajuns într-un fel sau altul să fie incluse în această carte. O evoluție aș zice, stilistic vorbind, de la Sir Sugismund, deși s-ar putea ca nu toată lumea să fie de acord. În afară de asta, cred că este imposibil să nu te manifești în vreun sau altul cu privire la România, dacă trăiești aici. Această țară, care mie mi-a oferit de altfel tot ce îmi puteam dori, nu are cum să te lase indiferent și spun asta uitându-mă la partea plină a paharului, la oamenii și locurile mișto care sunt aici, la lucrurile bune care se întâmplă. Și da, ele există și sunt chiar foarte multe.

Mulţumesc, Luca că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!

Interviu cu autoarea Tessa Nadir

Descriere Autor :

M-am născut la Braşov, am 27 de ani şi sunt absolventa Facultăţii de Drept. Am debutat în 2015 cu romanul poliţist „Sânge şi Flori de Portocal” la editura Tracus Arte. Mă consider o persoană calmă, diplomată, veselă şi cu un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat. Printre hobby-urile mele se numără: cititul, activităţile handmade, prăjiturile, civilizaţia japoneză, psihologia, tanatologia şi moda.

carti Tessa Nadir

1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

Bună ziua. Arci, îţi mulţumesc frumos pentru oportunitatea interviului. Scrisul nu a fost ceva planificat în viaţa mea, a apărut ca o surpriză frumoasă, care s-a transformat într-o necesitate, un stil de viaţă, un principiu şi o binecuvântare.  De mic copil m-am exprimat artistic şi m-am pus în slujba artei în diferite moduri : pictam, coseam, realizam o sumedenie de lucruri handmade… Romanul poliţist a fost marea mea pasiune încă din copilărie şi am devorat tot ce se putea găsi în biblioteci şi librării, apoi am decis să-mi creez singură o lume a mea, cu toate ingredientele necesare unui roman de mister. Aşa s-a născut “Sânge şi Flori de Portocal” pentru a satisface exigenţele mele şi care s-a transformat într-o frumoasă poveste de dragoste, înţesată de crime, secrete şi onoare.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

Eu sunt primul şi cel mai exigent critic al meu, fiind o fire destul de pretenţioasă şi perfecţionistă. Având ascendentul în leu, trebuie să iasă totul cum îmi doresc eu şi pentru asta mă lupt cu toate forţele. Partenerul meu de viaţă este un critic foarte bun şi obiectiv, care mă ajută extraordinar de mult şi pe această cale îi şi mulţumesc.

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate/cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicat?

Foarte multă lume nu a ştiut că scriu sau că am de gând să public o carte. Toţi au aflat înainte de lansare, inclusiv părinţii mei, cărora am vrut să le fac o surpriză. Evident că ei sunt mândri de realizarea mea şi că mă încurajează şi mă sprijină necondiţionat în orice direcţie aş apuca-o în viaţă, dacă asta m-ar face fericită. Cunoscuţii au fost surprinşi, nu se aşteptau. Scriind sub pseudonim multă lume nu ştie că este vorba despre mine şi acest lucru nu mă deranjează, îmi doresc ca romanul să iasă în evidenţă nicidecum persoana mea.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?

Am avut jurnal când eram adolescentă. Genul acela colorat, feminin, cu lacăt şi cheiţă. Roz sau mov. Îmi aduc aminte că am fost fericită când apăruseră aceste jurnale securizate, pentru că le puteam ţine oriunde, ostentativ, şi nimeni nu le putea citi. Era o satisfacţie imensă. Nu-mi amintesc să fi scris mari secrete acolo, poate doar numele băiatului de care eram îndrăgostită, în taină.

5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

Este o întrebare dureroasă pentru mine. Ador mirosul cărţilor tipărite, atmosfera bibliotecilor, iubesc librăriile cochete, coperţile colorate, literele aurite peste care să-mi trec degetele, foile maronii, subţiri, sunetul pe care îl scot când sunt întoarse. Cartea tipărită are un farmec incontestabil. Desigur, lumea se schimbă şi tehnologia nu iartă pe nimeni şi trebuie să avansăm odată cu ea, astfel că romanele în format ebook trebuie luate în consideraţie. Totuşi mi se face un nod în inimă când mă gândesc că peste câţiva ani nu o să mai fie biblioteci fizice ci doar virtuale.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

Cea mai importantă sursă de inspiraţie în cazul meu este cotidianul. Întâmplările de zi cu zi le transform, le scurtez, le înfrumuseţez, le urâţesc. În general caut sentimente pure, sincere, care să mă impresioneze. Gesturi simple care pot fi descrise în multe cuvinte şi care pot da naştere unor poveşti de neuitat. Oamenii mă înspiră, toate felurile şi genurile de oameni, căci ei comit crime, ei urăsc, ei iubesc, ei fac dreptate. Eu doar spun povestea lor, în felul meu. 

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta.

Sânge şi Flori de Portocal  este un roman poliţist, de mister, cu accente de thriller şi porţiuni romantice. Este un amalgam curios şi reuşit, zic eu, de aceste genuri. S-a conturat de-a lungul a mai multor ani şi  în cele 520 de pagini oferă experienţe variate cititorului : umor, iubire, enigme, trădări, crime, personaje memorabile şi un sfârşit neaşteptat, dar în care adevărul triumfă.

8. În ce personaj din carte te regăseşti ?

Mulţi dintre cei care au citit cartea spun că eroina seamănă cu mine, ca persoană şi ca aspect, însă eu cred că sunt doar similitudini. Admir curajul ei, faptul că e bătăioasă, că e un bun procuror. Tare aş vrea să existe în România, în domeniul justiţiei asemenea profesionişti, care să iubească atât de mult dreptatea. Cred că am reuşit să împrumut fiecărui personaj ceva din mine, umorul, ironia, subtilităţile, corectitudinea, iubirea pentru oraşe şi tradiţii, pasiunea pentru artă. Preferatul meu, deşi nu mă regăsesc în el, rămâne criminalul în serie, care este fascinant, deranjant, provocator, tulburător. O minte sclipitoare, într-un ambalaj frumos, care a ales o cale greşită.

9. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai?

Faptul că am reuşit să public romanul Sânge şi Flori de Portocal şi prin el să debutez în lumea literară este un vis realizat. Îmi doresc să am în continuare inspiraţie pentru a putea scrie şi alte romane şi să o fac cu o oarecare decenţă, graţie, demnitate şi eleganţă. Mi-ar plăcea să evoluez ca om şi ca scriitor şi să devin mai bună.

10. Ce mesaje ai primit de la cititori ?

Am avut o lansare foarte frumoasă la Braşov, la librăria Şt. O. Iosif şi oamenii m-au înconjurat cu multă afecţiune. Era normal să mă întorc şi să debutez în oraşul unde m-am născut. Am primit multe încurajări, felicitări şi promisiuni că vor reveni de fiecare dată. Surprinzător, deşi pare un gen îmbrăţişat mai mult de către femei, bărbaţii au fost cei care mi-au transmis feedback-urile lor, unii dintre ei « reprosându-mi »  că au fost dojeniţi de şefi pentru că au citit la job, apoi şefii au ajuns să citească la rândul lor, convertiţi de ei, iar alţii au plâns pur şi simplu, la final. Aşadar, le mulţumesc cititorilor, îi apreciez, îi respect şi aştept în continuare părerile lor.

Mulţumesc Tessa, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
9

Interviu altfel cu Bogdan Munteanu

Bogdan Munteanu s-a născut la Arad, la 28 aprilie 1979. Din 1997 locuieşte în Timişoara.
A publicat trei volume de povestiri (Vals pe fire de păianjen – Ed. Limes, 2010, şi Bine te-am rătăcit, Incognito! – Ed. Limes, 2011, Ai uitat să râzi-Ed. Nemira, 2016). A publicat proză şi în reviste (Dilema veche, Orizont, Luceafărul, Zona literară, Tiuk, Subcapitol etc.) şi antologii (Cele mai frumoase proze ale anului – Ed. Adenium, 2014, Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism – Ed. Polirom, 2014, Prietenii despre care nu mai ştii nimic – Ed. Brumar, 2012 s.a). A colaborat cu articole la revista online Hyperliteratura şi la lunarul Bună dimineaţa, Bucureşti!. A organizat mai multe evenimente culturale pentru promovarea literaturii şi a autorilor români contemporani şi a susţinut numeroase lecturi în instituţii de învăţământ. În 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, proiectul Scriitorii sunt pe Facebook, care a câştigat premiul pentru cea mai bună campanie de PR/Marketing/CSR la Gala Industriei de Carte din România, ediţia a III-a. În 2014, Bogdan Munteanu a fost unul dintre invitaţii celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM). În prezent lucrează la un roman, colaborează cu articole la revista online Bookaholic şi moderează, în Timişoara, întâlnirile Ce mai faci, scriitorule?, organizate de Librăria Cărtureşti. (sursa nemira.ro)

carti Bogdan Munteanu

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Toate amintirile din copilărie sunt acum emoționante. Rareori mă-ncrunt, cele mai multe dintre ele mă fac să zâmbesc. Asta-nseamnă că am avut o copilărie faină, dar și că trag de timp, uite, n-am răspuns la-ntrebare. Așa.  

Ne băgaseră MTV, ce nebunie! Toată lumea avea, din senin, o melodie preferată. Avea și maică-mea una, mai mult ca sigur, și mă râcâia că nu știam care-i aia. Nu prea îndrăzneam s-o bâzâi cu chestii de doi lei, părea mereu preocupată. Mi-am pregătit terenul. M-am lăudat că am luat un 10 la română (sau la mate, sau la geogra, nu mai țin minte, că e mult de-atunci, așa cum nu mai știu nici dacă l-am luat pe bune sau am trombonit). Zecele și-a făcut treaba, ca-ntotdeauna. I-am prins zâmbetul – asta-i, m-am încurajat, acum e momentul, un-doi-trei-și, bagă! Și-am întrebat-o, nici măcar n-am așteptat să zică na, fain. Hai, treci la masă, că se răcește, am auzit. M-am aprins. Am insistat. Că de ce nu-mi zice. Că sigur are. Toată lumea are. Na, eu n-am, a spus.

M-am așezat la masă. Am mâncat piure, șnițele & clătite. Sau ce-o fi gătit mama atunci. În timp ce-nfulecam, am ales eu pentru ea. Am fredonat o zi, două, băr iț no secârâfais, no secrârâfaaaais, no secârâfais ăăătol. Elton John părea un tip simpatic.

 2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Perioada liceului a fost mai mișto decât cea a copilăriei, am râs uluitor de mult. Aș putea spune că în liceu am descoperit râsul. Primul sărut? Hm, a fost mai devreme, într-a șaptea, la mare. În mare. O fată se prefăcea că are nevoie de un salvator și, culmea, se uita insistent la mine. M-am apropiat, am prins puteri miraculoase și muah, ne-a luat valul. Am căutat-o o dată pe facebook, de dragul valului ăluia. N-am dat de ea. Și-o fi găsit un salvator de cursă lungă.

 3. Ce visuri aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Mi-am dorit mult să joc baschet, ca taică-meu. Ghinion, maică-mii nu i-a surâs ideea. Am început să merg la antrenamente pe furiș. Evident, n-a ținut, mai devreme sau mai târziu, maică-mea se prindea de vrăjelile mele. Am așteptat un timp, până mi s-a-ngroșat vocea și-am putut să răcnesc BASCHET. Ăsta era visul, de fapt, să fiu bun, da’ bun, la ceva. Să prind un pic de încredere. Și-am prins. Și n-a fost rău.

 4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

O văd exact cum e acum. În linii mari, seninătate, discreție, susținere. Ochi calzi. Râs în doi. Empatie.

 5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

1) Să știe să răspundă la întrebarea ce crezi că ar trebui să știe un adolescent când pornește în viață.

2) Fair-play să fie. Fără cartonașe galbene sau, mai rău, roșii. Un joc plăcut ochiului, ca să zic așa. Fără prea multe goluri.

 6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Oamenii și cărțile. Sportul, o nostalgie. Și cam gata. CV-ul. Interviul.

Mulţumesc Bogdan Munteanu, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
7

Interviu altfel cu Oliviu Crâznic

OLIVIU CRÂZNIC (n. 1978; părinții: Oliviu, profesor evidențiat gr. I Limba și literatura română, distins cu diploma de onoare „Creativitate și eficiență”, și Dorothea, profesor gr. I Limba și literatura română) este scriitor de literatură fantastică, critic literar şi consilier juridic (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Criminalistică” și intitulată Particularități tactice privind confruntarea dintre inculpat și persoana vătămată, 2001). În 2010, a publicat romanul gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea), declarat de M. Pricăjan (în revista culturală Familia) „Momentul Walpole în literatura română”. Ulterior, a publicat numeroase povestiri şi nuvelete (majoritatea se regăsesc în volumul de colecție Ceasul fantasmelor, Ed. Crux Publishing, 2015), foarte bine primite de critică şi de public, şi a câştigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. A fost publicat în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane (George R.R. Martin, Paolo Bacigalupi, Ian R. MacLeod) sau clasice (Algernon Blackwood, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H.P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Saki). Apare menționat în monumentala The Encyclopedia of Science Fiction (ed. J. Clute, P. Nicholls), iar operele lui sunt tratate pe larg în diverse cărți și reviste de specialitate: în volumul Alte cronici de familie (secțiunea Domnul Gothic), semnat de M. Opriță (Cavaler al ordinului „Meritul Cultural”, oferit de Președintele României), în Caietele Echinox (revistă tipărită apărută sub egida Fac. de Litere a Univ. „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca; eseul semnat de drd. în filologie Şt. Bolea – Once Upon Atrocity. Gothic Music Influences in the First Romanian (Neo)gothic Novel), în revista culturală EgoPHobia (eseul Sfârșitul care începe, semnat de dr. în filologie M.-A. Aldea) etc. Apare, ca personaj, în nuveleta Ispășirea, scrisă de prof. doc. C. Mitoceanu. Cronicile de carte, articolele şi studiile sale de teorie şi istorie literară sunt apreciate pe scară largă – unele dintre acestea fiind publicate şi peste graniţă, ceea ce i-a conferit statutul de membru al organizației scriitoricești și artistice „Imagicopter: The Author/Artist Cooperative”. În România, este invitat anual să vorbească studenților Fac. de Limbi și Literaturi Străine a Univ. din București despre Literatura gotică și romantismul întunecat american. Sec. XIX: Hawthorne, Melville, Poe și moștenirea lor culturală. A participat, în calitate de moderator al serii dedicate literaturii științifico-fantastice, la cea de a VII-a ediție a „Festivalului Internațional de Literatură de la București” și, în calitate de invitat special, la ed. a IV-a a Târgului de carte SF & Fantasy „Final Frontier”. A participat, în calitate de invitat, în repetate rânduri, la emisiuni culturale televizate, realizate de Al. Mironov (scriitor, jurnalist, fost ministru al tineretului și sportului etc.) și lect. univ. dr. F. Pîtea (scriitor, critic literar), sau radiofonice, realizate de regretatul Șt. Ghidoveanu (Radio România Cultural). A apărut, în 2015, în calitate de expert în istoria vampirismului, în episodul Hunting Vampires al serialului Expedition Unknown, realizat de Travel Channel. Pagini virtuale oficiale: Editura Crux Publishing: Ceasul fantasmelor, Facebook: Oliviu Craznic, Goodreads: Oliviu Craznic.

Oliviu Crâznic chiar este un romantic, un personaj coborât efectiv din propria-i operă extraordinară și spectaculoasă, melanj de Baudelaire, Edgar Allan Poe și Walter Scott, sub ochii necruțători ai lui Bram Stoker și H.P. Lovecraft. Citiți-i romanul și povestirile și o să înțelegeți imediat la ce mă refer!” (Șt. Ghidoveanu, realizatorul emisiunii Radio România Cultural Exploratorii lumii de mâine, în Galileo Online, nov. 2012)

carti Oliviu Craznic

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Am avut o copilărie obișnuită, petrecută, din fericire, într-un orășel de munte, care mi-a dat prilejul să îmi dezvolt gustul pentru mister și pentru aventură și care m-a învățat să iubesc natura (aici, un rol important a avut și bunica mea, Olga). Probabil acesta este motivul pentru care, după ani, Ștefan Bolea (dr. în filosofie, drd. în filologie, Univ. „Babeș-Bolyai”) avea să identifice, în operele mele, un univers romantic, îmbogățit cu distincte nuanțe simboliste și naturaliste. Fiind mai degrabă un estet decât un sentimental, nu pot spune că aș fi fost emoționat sau marcat în vreun fel de vreo întâmplare anume. M-au marcat, însă, cărțile. M-au marcat personajele (literare și/sau istorice) care mi-au modelat caracterul, și de la care am învățat că viața omului este o continuă evoluție, perfecționare: regele Arthur, Sherlock Holmes, Old Shatterhand, Batman, cavalerul Pardaillan, Doc Holliday, Iulius Cezar ș.a.m.d. Probabil cele mai intense amintiri „realiste” din perioada copilăriei sunt legate de faptul că am „trăit” căderea regimului „Ceaușescu” și de faptul că m-am familiarizat, imediat după aceea, cu noțiunea de Libertate și cu adevăratul sens al acesteia (anii `90), noțiune de care societatea actuală tinde să se îndepărteze, pe zi ce trece, cu repeziciune și cu mult succes, prin adoptarea de legi, în opinia mea, neconstituționale (dar aceasta este o altă discuție).

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Nu am acordat niciodată vreo importanță noțiunii de „integrare”, prin urmare nu puteam avea dificultăți cu privire la un concept, pentru mine, inexistent. În liceu eram foarte popular, atât printre profesori (pentru că învățam bine), cât și printre colegi și colege (pentru că ajutam întotdeauna: teme, „șoptit” ș.a.m.d., și pentru că sunt, de felul meu, destul de spiritual și, prin urmare, o companie plăcută, atunci când doresc). Prima întâlnire și primul sărut au reprezentant pentru mine (ca și pentru mulți alții, presupun) un moment al conștientizării – am înțeles de ce Natura (sau Dumnezeu?) a creat două sexe, în adevăr opuse și complet diferite, sub toate aspectele: un singur om nu poate atinge Perfecțiunea (scopul suprem al speciei noastre), pentru acest deziderat fiind nevoie de două persoane care să se completeze, contopindu-se în cursul procesului.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Influențat de lectură, mi-am dorit mult să explorez regiuni exotice, sau să devin un apărător al dreptății în societate (procuror, de pildă). Am renunțat la ambele vise îndată ce am înțeles resursele uriașe pe care le presupune o viață dedicată explorării științifice, și îndată ce am înțeles că societatea actuală (în România, cel puțin) nu admite apărători ai dreptății, ci doar piese ale sistemului (nu mă refer neapărat la corupție – care, din fericire, pare a fi combătută, în ultima vreme, cu ceva mai mult succes decât putea fi sperat acum câțiva ani –, cât la faptul că nu îmi pot imagina existența Dreptății într-o societate în care luarea unei vieți – acțiune definitivă – este sancționată cu altceva decât cu închisoarea pe viață – răspunsul, prin urmare, fiind o contraacțiune nu tocmai definitivă, și, deci, nedreaptă prin definiție; desigur că aspectul poate fi nuanțat, dar, din nou, aceasta este, deja, o altă discuție).
Pe de altă parte, se poate spune că mi-am îndeplinit ambele vise, dacă privim totul dintr-o perspectivă mai largă. Scrierile mele au drept decor regiuni exotice, trecutul sau viitorul, iar personajele se confruntă cu dileme morale sau promovează justiția. Nu puțini cititori mi-au comunicat faptul că au fost influențați pozitiv de operele mele, și mă bucur enorm să fi putut realiza și eu, pentru alții, ceea ce au realizat, pentru mine, idolii mei literari.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Cum menționam și mai sus, existența unei partenere de viață este un pas normal și necesar pentru împlinire. De la partenera mea îmi doresc susținere – nu am avut niciodată răbdare sau energie pentru contraziceri ori pentru alte tipuri de „înfruntări” de cuplu. Dacă cei doi nu gândesc la fel în ceea ce privește problemele esențiale de viață (desigur că pot exista diferențe de abordare, sau de gust, sau de opinii, atât timp cât acestea nu sunt radicale, păstrându-se într-o arie comună) și dacă nu caută un mod de viață similar, nu au ce căuta împreună. Un partener trebuie să te ajute să îți rezolvi problemele, nu să îți creeze altele noi. Menționam mai sus diferențele semnificative dintre sexe – cum pot atunci două persoane diferite fundamental din punct de vedere structural, să își descopere, în același timp, o îngemănare la nivel ideatic? Foarte simplu: reducând problema la una dintre cele mai simpliste pilde, pentru a vinde cu succes o carte (scop comun) este nevoie atât de un bun afacerist (editorul), cât și de un bun scriitor – cei doi, total diferiți în ceea ce privește talentele pe care le posedă, fiind uniți de scopul comun, dar și de gustul comun, de respectul reciproc etc. Rareori veți întâlni scriitori care sunt buni afaceriști – și mai rar, editori care își publică doar propriile cărți, având și succes totodată. La fel este și cu parteneriatul în viață: diferențele fundamentale trebuie să fie de natură complementară, nu antagonică.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

Un adolescent trebuie să conștientizeze, în primul rând, faptul că viața este extrem de complexă, și că, pentru a fi pregătit să facă față încercărilor care îl așteaptă, își poate găsi un aliat/sfătuitor prețios în lectură. Cărțile (alese cu grijă) ne pot învăța cum trebuie să reacționăm în situații cu care nu ne-am confruntat încă, dar pe care le vom întâlni, cu siguranță, de-a lungul vieții. Experiența desprinsă din lectură poate, de multe ori, valora cât experiența directă – uneori, chiar mai mult.
Cât privește relația adolescent – părinți, aceasta trebuie să se bazeze pe respect și pe încredere reciproce. Adolescentul trebuie să își asculte părinții – dar și aceștia trebuie să îi dovedească, pe de o parte, că sfaturile lor sunt spre binele lui și, mai mult, că ei nu vor interveni nedorit sau nepotrivit în viața lui, având rolul de protectori și de consilieri la nevoie, nu de „dictatori” sau de prieteni nedoriți. Nu poate exista prietenie între părinte și copil (prietenia presupune o egalitate care nu are cum exista, fiecare dintre cele două părți gândind, fie și la nivel subconștient, că i se datorează ceva de către cealaltă parte: mai mult respect, mai multă grijă, mai multă libertate, mai multă ascultare, mai multă înțelegere…;), dar poate și trebuie să existe sprijin, în primul rând, însoțit și de chestiuni mai puțin concrete, dar aproape la fel de valoroase precum iubire, înțelegere, admirație ș.a.m.d. Dacă vă întrebați de ce pun sprijinul mai presus de iubire, răspunsul e simplu: sprijinul este un fapt, iubirea poate fi doar o vorbă, chiar și atunci când e spusă sincer; între cineva care mă sprijină fără să mă iubească și cineva care mă iubește fără să mă sprijine, indiferent de motivele prin care acesta din urmă caută să își justifice atitudinea – de pildă, „Nu te sprijin în această acțiune a ta, pentru că nu cred că este bine pentru tine” –, aș alege oricând, și fără să șovăi o secundă, omul cu faptele. Celălalt este, poate, un om bine intenționat, dar, în orice caz, nu este un om pe care mă pot baza, pentru că, în loc să sprijine deciziile mele, încearcă să îmi impună deciziile lui, ceea ce, într-o societate civilizată, este nu doar inacceptabil, ci și foarte periculos; așa încep tiraniile. Desigur că, din nou, răspunsul poate fi nuanțat în funcție de situație, dar, ca regulă generală, rămâne valabil.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris, mai ai?

Nu aș putea spune că scrisul este o pasiune, mai degrabă o necesitate, o nevoie imperioasă de a transmite anumite mesaje, unui public mai vast sau unuia mai restrâns, uneori (de fapt, de multe ori) chiar și unei singure persoane care este importantă pentru mine. Pasiuni sunt cititul (foarte variat, de la fantastic la aventură, de la istorie la filosofie, de la poezie la cronici) și reflexiile operelor literare în medii culturale diverse (film, muzică, pictură etc.). Îmi plac mult Coca Cola și pizza. Mă interesează estetica, progresul științific, civilizația, misterele Universului, evoluția în general, justiția (sub toate formele acesteia). Ador utopiile. Cred că aș putea concluziona spunând că sunt, în același timp, un adept al filosofiei romantice a Trecutului (manifestate prin înclinația spre imaginație și aventură) și al filosofiei umaniste a Viitorului (manifestate prin credința în posibilitățile nelimitate ale naturii umane și în rolul important pe care îl joacă omul în Univers).

Mulţumesc Oliviu Crâznic, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
8

Interviu altfel cu Doina Roman

„Personajele Doinei Roman sunt naturale. Replicile, acţiunile, interacţiunile dintre acestea nu lasă a se ghici nicio forţare, în afară dramatismului reclamat de către naraţiunea însăşi.

A debuta cu un fantasy în România, în 2014, pare a fi un demers riscant luând în considerare piaţă în continuă descreştere a acestei specii literare, însă Pragul Doinei Roman poate reuşi. Are toate ingredientele unui fantasy autentic, piperat, în care dragostea şi ura, realul şi irealul, posibilul şi imposibilul, umanul şi animalul se îmbină într-o poveste ireproşabilă, ludic-vizionară şi lucid-intelectuală deopotrivă, sensibilă şi neprognozabila, în care destine şi false proiecţii ale acelor destine se împletesc într-o ţesătură narativă de excepţie.“ – Cosmin Perţa

carti Doina Roman.jpg

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Mi-am folosit deja amintiri din copilărie pentru a-mi scrie romanul. Sigur, nu vreți să mă repet?! Dar, ca să nu spuneți că nu intru în joc, vedeți în volumul întâi din Pragul, grădina lui Crius sau, mai încolo, jocul cu mingea între două fete și un băiat…

2. Cum s-a integrat adolescentă în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Am fost foarte bună la carte și, de asemenea, foarte bună la sport. De obicei, de la fete se aștepta să fie sau-sau. Așa că am citit foarte mult în timpul liceului, dacă mă înțelegeți… Iar de la prima întâlnire… Se pune și cea de la care am fugit sărind gardul din spatele școlii?

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

Eram mai degrabă curioasă decât visătoare. Nu cred că m-am schimbat. Dacă mă interesează să fac un lucru, indiferent cât durează, îl fac sau îl obțin. Deci, în cea mai mare parte, da.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Dacă ați ajuns deja parteneri înseamnă că mai trebuie să rezistați la proba timpului. O relație trebuie să reziste la proba timpului. Comunicarea între parteneri ajută mai mult decât romantismul, sexul torid, gusturile comune. Comunicarea și același simț al umorului sunt esențiale.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Dacă încă se află lângă copiii lor, trebuie să nu înceteze să comunice cu ei. Ceea ce înseamnă să și asculte… În fine, asta se potrivește pentru indiferent ce vârstă au protagoniștii.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Îmi petrec timpul liber cu prietenii, fie în excursii de două-trei zile, fie profitând de ce un oraș mare ca Bucureștiul, are de oferit. Nimeni nu se plictisește, dacă are prieteni cu aceleași gusturi, capacități și disponibilități.

Mulţumesc Doina Roman, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
22

Interviu altfel cu Cezar Pârlog-ultima parte

Flori-fete-fite-sau-baieti-de-Cezar-Parlog

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris, mai ai?

       Pasiuni, zic că ar fi cam multe. O să amintesc doar cîteva dintre ele.

1.îmi place să mă joc, accidental, catastrofal şi uneori chiar plăcut, cu hohoteli şi chiote la ore mici din noapte, punîndu-mi vecinii la grea încercare, deh, pereţii subţiri şi „hoţii ăia de constructori care au furat betonu’ ”, cînd muza bate discret la uşa mea şi o invit în casă, îi dau papucii mei ăia buni de molton, şi ne apucăm, împreună, la un Henessey mic, de treabă. Da, aţi ghicit şi anticipat corect, joaca este tot în şi cu cuvintele.

     Cu voia dvs, două exemple elocvente:

„Donquişotism”

      Ce om, ce personaj!… Poate doar voievodul Alexandru cel Bun al Macedoniei sau Ginghis Han în vremurile lui de glorie, pe cînd a descoperit America, să-i stea prin preajmă. Campania din Rusia, cea din Egipt şi Siria, fără de egal. L-a biruit doar natura, oamenii niciodată. Iar un geniu nu trebuie să se piardă aşteptîndu-şi sfîrşitul îngrijind panseluţe pe o insulă neînsemnată, omenirea are nevoie de el. De pe Elba, i-a salutat din mers, şi le-a spus doar atît: „Vă donez pupicele, dragilor!”. Acum e ceva mai greu, badigarzii deja ştiu cu cine au de-a face. Oricum le ţîţîie fundul la toţi. Mai ales la engleji, cu Elisabeta lor şi cu Charles ăla.  Se zice că de cînd e prins, nici regina nu se mai închină de douăzeci şi trei de ori pe zi, numai cu fața la răsărit, ci, liniştită la vezică, numai de opt, uneori privind spre grajduri, ba s-a mai şi îngrăşat şapte kile. Chiar mai mult de-atît, poate şi ea să-şi facă somnul de frumuseţe în dormitor, pe o dormesă, civilizat şi uman, nu ca înainte vreme, în donjonul plin de igrasie şi cu gratii la fereşti al castelului familiei. Oricîte or fi văzut şi zidurile alea vechi cu multe coloane dorice şi orişicît încearcă să descifreze de cincizeci şi trei de ani docenţii ăia de la Cambridge. Acum dorm acolo liniştiţi doar liliecii. Astea le ştiu dintr-o sursă sigură, Dora D’ Istria are un amic temnicer, care în schimbul unor favoruri…

    În sfîrşit, trebuia să fac ceva pentru binele omenirii, era datoria şi cea mai mare dorinţă a mea.

*

       Ivan Vasilievici a lăsat o bună impresie şi multe găuri prin afgani. Odată a rezistat cu un pistol cu dop şi treizeci de cartuşe, o zi şi-o noapte, pînă cînd au venit tovarăşii cu întăriri. Pe lumină s-au minunat: fix două sute şaptezeci şi şase de mortăciuni, dorobănţime de toată elita, aşteptau cu nasul în nisip la odihnă şi uscare. L-au avansat şi i-au dat un apartament la Soci, cu balconul spre mare şi debaraua spre derdeluşul olimpic. Două săptămîni pe an, în cea mai caldă lună. Altădată, a urcat singur pe un tanc care tocmai plecase fără ausweis cu un taliban la volan. Dornic de normalitate, a scos cuiul grenadei şi a aruncat-o pe gaura periscopului, furat chiar în noaptea aia de Tase de la Pucheni, trecut în vizită pe la neamurile de gradul doi; omul chiar ţine la familie. A sărit la timp ca să întîlnească într-o doră prin aer pe ruda cea mai bună a lui Bin Laden. A apucat doar să facă un schimb de adrese de mail; amîndoi aveau pe Yahoo. Atunci l-au decorat. Cînd să vină şi artificiile care întregeau decorul – la un spectacol de cin’sute biletul, e şi normal, nu? – băieţii s-au împăcat şi a trebuit să plece acasă. Lăsat la vatră, cu livretul militar completat, ştampilat şi cu o copertă de plastic roşie. Păcat.

     Nu prea s-a obişnuit cu domolesca existenţă casnică. Văzut de aproape, părea un fel de Don Juan cu muşchi de culturist şi sacou de ranger, Stallone.., mic copil! Cu greu ţi l-ai fi putut imagina făcînd sarmale de post, culegînd flori de muşeţel sau ducînd gunoiul la ghenă. Şi-ar fi dorit iarăşi viaţa aia plină de acţiune, tînjea după ea. De-asta s-a băgat la o joacă şi i-a ajutat puţin pe copiii ăia şi pe blonda frumoasă cu părul împletit ca o căciulă. Trebuia; stiletul lui cu trei încărcătoare făcuse molii, cu toată naftalina aia minune, adusă clandestin de un prieten tocmai din Taiwan.

       L-am găsit în Maidan, făcînd servicii complete, ziua în portocaliu, noaptea în roşu. Spunea că aşa-i mai bine, în viaţă trebuie să fie mereu un echilibru. A rămas un romantic, un veşnic Don Quijote, cavaler al tristei figuri. I-am zis că dacă face treabă bună, domniţa Josephina va fi a lui. Fără probleme, că-i sterilă. Poate ca desert, în perspectivă, şi pe timp de-o campanie nouă în Rusia, şi Maria-Luiza. Şi că postul de mareşal al curţii i-ar veni ca o mănuşă. Cînd m-a auzit înşirîndu-i toate astea, plus un abonament pe două săptămîni la solar, recunosc, un pachet salarial frumuşel pentru o perioadă de criză, a spus un singur cuvînt: „doresc!”.

      Sile s-a ţinut de treabă. Vechea ţară a Doridei l-a aşteptat primitoare. Munţii Dornei i-a biruit uşor, nu-şi pierduse condiţia fizică. A răzbit vijeliosul fluviu înotînd cîineşte pe spate. Debarcat pe malul stîng al Donului, a băut însetat o doniţă de lapte, a tăiat reţeaua de sîrmă ghimpată cu multifuncţionalul Swiss army din tocul bocancului stîng, apoi a tras cîteva rafale nimicind cei cinci sute optzeci şi şapte de dorobanţi din primele fortificaţii. S-a bătut vitejeşte cu toată lumea. De la distanţa reglementară a aruncat „grenăzile” de mînă pentru a-l bucura cu un spectacol de sunet şi lumini pe micul Napoléon François Joseph Charles[1], care, doritor de afecţiune, se juca de-a mamele şi de-a tata cu slujnicele. În apropierea liniei întîi a pus lopăţica în dreptul inimii, baioneta la puşca mitralieră cu motor pe injecţie, iar cu strigăte de „ura !” a cucerit sud-estul insulei. Împăratul tocmai îşi servea domol porţia zilnică de arsenic şi îi oferea doctorului Pascal Kintz[2] o şuviţă de păr pentru cercetări ulterioare, vreo donaţiune, eventual scoatere la licitaţie la Christie’s. O strigă pe cameristă, care ieşi grăbită de sub masă, ştergîndu-se cu un şervet la gură de oferta unui donator mărinimos, şi o rugă să mai pună un tacîm pentru noul venit. Subreta, descendentă scăpătată a vechii familii Doria, s-a conformat neîntîrziat. Nu prea avea încotro; din solda de menajeră întreţinea cu greu cele patru castele ale familiei.

     Deşi pare o scenă din fabulele lui Donici şi toţi aşteaptă cuminţi morala, cortina cade pe acordurile tragediei lui Donizetti, bag mîna-n foc că e Lucia de Lamermoor. Era şi cazul, de juma’ de oră dormitez decent în scaunul moale cu catifea albastră.

    În Franţa a început cea de-a Şasea Republică.

*

      Aici m-am jucat puțin, Andreea. Am deschis pur și simplu la întîmplare un lexicon vechi, adică prima ediție, cea din 1896, a Dicţionarului Universal al limbei române, alcătuit de Lazăr Șăineanu și am folosit cele treizeci și cinci de cuvinte de la pagina 280, inclusiv nume proprii, de la „domniță” la „dorobănțime”, chiar dacă unele nu se mai folosesc în limbajul de azi, într-o glumă. Mircea Nedelciu – cu al lui DEX 305 – s-a mai „trezit” cu un emul.

 Moment poetic

      Pe-un picior de plai, într-o parcare cu alai, exact în faţa blocului 38B, scara A, Mioriţa Calomfirescu, Mio, cum a descoperit că-i place să fie alintată, de profesie domnişoară, şi-a descoperit în Ilie Moromete, brusc, într-o zi pe la doişpe fără un sfert şi la nici 48 de ani, prima iubire. E adevărat, el ştia doar de 37, aşa scria şi pe profilul ei de pe Sentimente.ro, şi nu-i vina lui, Mio chiar se ţinea bine. Meteoroloagă la INMH, undeva pe la Băneasa, profă de geologie după program, la Universitate, în clădirea aia verde din spatele Teatrului Naţional, stătea cu coana-mare, octogenară, şi cu o pisică pe care o vedea ca pe copilul ei, la ultimul etaj al unui bloc-turn din Militari. Fără stres, copii sau nopţi pierdute. E adevărat, mai avea şi o relaţie personală cu Dumnezeu, cu care se întîlnea de cîteva ori zilnic. Şi săptămînal, la slujbă, duminica, fix patru ore la Biserica Sfîntul Anton. Ăl de Sus i-a ascultat atent rugăminţile, a notat în agendă, apoi, cu competenţa recunoscută, i-a luat toate măsurile necesare şi a deghizat-o rapid în mireasă.

       Totul mergea perfect, conform planificării socrului mare, care ţinea bine-n frîu evenimentul şi rezolva rapid orice problemă, de parc-avea nu două, ci chiar trei perechi de mîini. Încă puţin şi va fi „doamnă”, visul ei de cînd avea opt ani, era premiantă şi îşi cosea singură ciorapii. Nuntaşii erau fericiţi şi relaxaţi. În maşini, cu geamurile coborîte, era un început cald de noiembrie, şi n-aveau rost să consume curentu’, aşteptau semnalul pentru încolonare. Urmau să plece în cîteva minute.

      Ilie a trîntit fericit uşa, a băgăt cheia în contact şi a vrut să aprindă farurile: „Aşa să cade, bre, să vadă toată lumea din stradă ievenimentu’“. Dar nu se ştie cum, deşi îşi cunoştea bine maşina, de nouăsprezece ani, de cînd o luase de nouă, din fabrică, se dusese chiar el cu RATA la Piteşti, n-a apăsat pe butonul roşu pentru lumini, ci a claxonat. Un sunet gros, ca de vapor; şi toată lumea a încremenit.

     După cîteva secunde de derută, Mio se loveşte cu palma stîngă de frunte şi strigă din toţi bojocii:

       — Anvelopele! N-avem anvelope de iarnă!…

  1. b) de asemenea, trebuie să recunosc, altfel desigur că m-ar bate Dumnezeu şi Măicuţa Domnului, ba chiar mi-ar rezerva, la trecerea Styxului, un loc privilegiat la cazanul cu smoală, deşi mărturisesc, aş fi stat puţin la o poveste cu Vadim – în fond a fost băiat deştept -, că îmi place să mă tund.

La „saluuun”. Cu ViKy

       După ce „N-aveţi programare!” a devenit rapid ceva mai prietenos, şi cu gene lungi „Tocmai a venit un client”, în fond tocmai a sosit şi primăvara, iar lumea e mai binevoitoare, ba chiar, lăsînd întredeschise nişte portiţe, „E liber peste o oră”, am abordat cea mai ‘telectuală imagine disponibilă la mine – bine, eram cu bocancii ăia imenşi de la Decathlon, şireturile nelegate şi hanoracul de bicicleală, atît am putut atunci -, am tuşit discret, m-am uitat în ochii ei profund albaştri şi am hotărît să nu merg pe tura cealaltă, era un bărbat. Nu, nu îl prefer şi mi se pare o alegere absolut normală, „Cherchez la femme”; adică aşa cred… Îmi zîmbeşte chiar fain şi-mi dă amabil, pe un carton lucios, completat pe loc cu litere tremurînde ca şi genele ei – desigur, emoţia – aproape citeţ, telefonul şi numele, unul predestinat profesiunii, „ViKy”.

      Revin fericit peste trei zile în costumul meu bun de ginere şi cu o cămaşă pe care am mai luat-o numai de patru ori; ochii ăia albaştri meritau implicarea. Acum eram în regulă; aveam programare.

      Operaţiunea începe, scaunul se ridică la pedală iar maşina funcţionează. Bine, pare puţin neascuţită, dar nu deranjează chiar rău.

     După juma’ de oră, cu puţină atenţie şi cu bunăvoinţa mea aflată mereu la purtător, începe să se vadă cîte ceva. Era şi cazul, ViKy muncea din greu, a transpirat toată, rimelul a început să curgă gravitaţional, iar înainte de a se înfunda aparatul, preventiv şi din prietenie, cum se şi cădea de altfel, am hotărît să transpir şi eu.

      La cele cîteva întrebări timide ale ei privind procesul de frezare, oricum deja tardive, dar sînt sigur că la colegele ei puteam rezolva rapid şi peste rînd de-o extensie, am bîiguit copleşit şi invariabil cum că „da…”, ea a tot schimbat poziţia şi cîteva piese pe la maşina de tuns şi… adevărul e că ne-ar sta bine împreună, trebuie doar să găsesc un avocat de divorţuri, ştiţi pe cineva?…

      E clar că-i o damă valabilă şi e limpede că m-am îndrăgostit subit.

„Să vă fie de bine”, zice, reveria se frînge, mă trezesc brusc, îmi pun ochelarii, las un bacşiş civilizat şi ies rapid cu ochii întredeschişi ca să nu-mi fugă visul cu totul, şi-l continui frumos pînă la staţia de metrou; Tineretului, cu peron pe partea stîngă. Dinspre Brîncoveanu, logic, e pe dreapta. Cînd am găsit şi naş, l-am sunat dar nu era, sigur prin vreo şedinţă, omul lucrează mult, îmi dau seama că mi-am uitat pălăria. Fug înapoi…

  1. ca oricărui adolescent eternă aflat la o vîrstă preşcolară, îmi place să visez; adică…

Onirică

       Oare cînd cea mai dragă prietenă îţi spune printr-un sms cu puţin sub patru sute de caractere şi în detaliu, pentru a treia dimineaţă la rînd, că te-a visat şi că era frumos, aşa şi pe dincolo…, lucrurile nu trebuie lăsate aşa, nu este echitabil, trebuie să zici şi tu ceva, e necesar un echilibru (aşa-i peste tot pe lumea asta, ai învăţat şi la fizică, principiul doi al termodinamicii, cred), o fi bine să-i spui adevărul, că tu ai visat că te-au luat în armată şi că te beţiveai ca un porc cu veteranii – pe banii tăi, fireşte, e şi normal, trebuie să te pui bine cu ei şi să nu-ţi dea sector la vreun veceu înfundat, trebuie şi să scapi de plantonul 2, se ştie că-i cel mai nasol – ori să-i spui o minciună frumoasă cu norişori bleu, soare, căldură şi albinuţe care zboară fericite din floare-n floare?

       Şi dacă, avînd în vedere conjuncţia rarisimă a planetelor – s-au aliniat pentru prima dată în ultimul mileniu – luna plină, ieşirea Războinicului luminii de la odihnă, extrădarea şi pregătirea lui Grig pentru „introducerea” la păstrare, cu toate consecinţele nefavorabile asupra omenirii, că 4,2357% din poveştile copilăriei este ştiut că se întîmplă şi în realitate, iar nasul tău va începe să crească cu trosnituri discrete, abia o să ai timp să te întorci cu faţa spre fereastra deschisă, ca să îi faci loc, mugurii vor pocni rapid, e drept, cam cald pentru februarie, o să înverzească şi înflorească – aici ordinea nu e tocmai bătută în cuie, se poate şi invers în funcţie de specie, ştie Alexandru Borza, ăla care-a făcut şi Grădina Botanică din Cluj – păsările călătoare care se vor întoarce din ţările calde se vor opri să se odihnească peste noapte printre crengile dese din vîrf, sînt la adăpost de pisicile negre din Cotroceni, dimineaţa, odihnite şi în urma unei şedinţe scurte vor hotărî cum că-i bine şi p-aici, n-are rost să meargă mai departe, clar că se vor apuca de meşterit cuiburi, cuvîntul şefului nu se discută, o să scoată pui şi o să-i crească cu grijă, bine, speranţa de viaţă în sectorul 5 se ştie că e cea mai mare, e drept sînt şi cazuri nefericite cînd se pot trezi cu vreun pui de cuc…

       Şi toate astea pentru un vis cu soldaţi.

  1. d) la fel de „mult” îmi place şi să dansez.

Un cadril cu Al

      „Parfum de femeie” la ProTV. Cu Al Pacino. Fain film, mereu o plăcere. Chiar punctul culminant, scena dansului, ce le mai dansează şi Scarface[1] ăla!

       L-am mai văzut de cîteva ori, acum încerc doar să reţin paşii. Sînt afon la „danţ” şi profit, mîine merg la o nuntă. Nu prea mă prind pe mine chestiile astea, dar acum e o obligaţie. Iar de dansat am avut mereu oroare. Odată, ştiu că n-am ajuns vreo cinci ani la nici o cununie din cauza asta, deşi au fost destule prin familie. M-am tot fofilat, pînă cînd s-au terminat motivele. Acum o să mă duc, are consoarta ceva şuste p-acolo. În copilărie, era pe vremea lui „Ceaşcă”, îmi plăcea să merg, mai mîncam şi eu cîte ceva bun. Mai tîrziu, mă duceam ca şi pe la revelioane, doar să mă uit după gagici, picioare şi decolteuri, cu şi fără ţîţe, să pescuiesc şi eu cîte ceva, din alea singure ori scoase de la naftalină şi etalate, cu speranţe măcar de-o uniune consensuală, de către prieteni binevoitori sau de părinţi grijulii. N-a prea ieşit nimic, dar speranţa a rămas mereu. Mai nou, ajung cît de rar pot pe la astfel de activităţi, doar cînd, epuizînd scuzele, nu mai am pe unde scoate cămaşa, înjur în gînd de mamă şi cuget cruciş la viitoarea gaură din bugetul meu de lefegiu la stat.

      Da’ acum e o nuntă cu ştaif. Şi cum am unele probleme pe la serviciu, oamenii au văzut că îmi lipseşte un antrenor, un impresar sau ceva cu de-alea lungi şi grele care să pună mîna pe telefon, măcar de două ori pe an, ca să-l întrebe pe şefu’ ăl mare: „Nelule, ce mai face băiatu’ meu, Mişu?”, profită, şi-mi cam dau peste picioare, mîini sau alte extremităţi. O să mă duc, sper să fiu vecin de masă cu vreun senator, ori un şef de cabinet, poate dau, la fumoar sau pe terasă, cînd trag ăia cu artificiile, peste un secretar de stat sau măcar un mason de grad înalt, să pot scăpa de aura negativă care umblă după mine prin curtea instituţiei unde lucrez. Da, trebuie neapărat. O să-mi pun şi butonii ăia de aur, îmi cumpăr şi o brichetă, un Zippo, ceva, poate e nevoie să aprind cuiva o ţigară, încă mai e voie, şi gata, primul pas e făcut!

     — La dracu’, i-a venit ăleia gagicul, s-a terminat dansul! Mă duc să-l caut pe Torente[2], sigur îl găsesc!

     După toate cele spuse, şi înaintea celorlalte întrebări, ca şi pentru a nu cădea în capcana unor grave confuziuni, prăbuşiri cu zgomot şi nori de praf ale unor eşafodaje pe care mi-am construit aura de respectabilitate şi om „serious” – by Seroussi, Joseph Seroussi[3] – daţi-mi voie să fac o singură precizare:

Erată

       Era o vreme, prin copilăria îndepărtată, cînd citeam mult, chiar şi cîte trei cărţi pe zi; cam orice se găsea prin casă. Ai mei negrăbindu-se cu venirea mea pe lume, şi cum anii li s-au cam adunat, aveau, firesc, şi destule cărţi despre sănătate. Aşa se face că mă descopeream, mai mereu, cu simptome aproape exacte pentru cel puţin cîteva boli din fiecare lucrare de medicină. Şi, puternic marcat de dileme, stăteam sub pătură ca Diogene în butoiul său, încercînd să găsesc soluţii.

        Anii au trecut şi am început să scriu. Ei bine, azi, citindu-mă, s-au regăsit printre personajele din rîndurile mele trei duzini de prieteni şi colegi de serviciu, două de şefi, de la ingineri, şefi de echipă, de întreprindere ori universitari, la colonei, sigur şi ceva şefi de bloc sau de asociaţie de locatari, vreo cinşpe de „Jeni”, un Napoleon şi cîţiva trecători anonimi de pe stradă, neidentificaţi încă. De regulă, nu în nişte personaje de lăudat. Cam toţi însă, puşi pe harţă. Probabil urmează şi un protest al celor de la ambasada Franţei, Academia Română sau ProTV. Deocamdată nu mi-au descoperit nici o legătură cu Securitatea, Revoluţia ori mineriadele; deşi, cine ştie, cu Kodruţa asta; aduce puţin din profil cu fosta soţie…

       Fraţilor, nu tot ce-i scris în literatura română trebuie să fie şi adevărat. Nu-i obligatoriu să vă descoperiţi printre personaje, să identificaţi fapte şi întîmplări, să vă bucuraţi şi să arătaţi prietenilor fragmentul în care vă regăsiţi într-un personaj pozitiv şi să-i spargeţi nasul autorului în celălalt caz. Nu! Aici e vorba doar de creaţie. Şi-mi amintesc cum cel mai bun profesor al meu de scris, F.I., se dezumfla mereu cînd, copleşit de elogiile auzite, cîte unul dintre ucenici recunoştea timid: „Ştiţi, povestea e chiar adevărată”, îşi reconsidera laudele tocmai spuse şi încheia rapid cu un „Taci şi stai jos!”.

      Ce să mai spun despre un „ilustru” blogger, care mi-a etichetat hotărît povestirile dintr-un volum anterior, scrise la persoana întîi, mîzgălind negru pe alb cum că sînt „poate chiar autobiografice”, ştirbindu-mi astfel bruma de respectabilitate şi aura care mă însoţea mereu plutind diafan deasupra capului.

        Aici este o plăsmuire, domnilor, iar dacă o apreciaţi şi vă pare atît de reală, încât vă şi identificaţi în ea, în întîmplări ori locuri, este cea mai mare apreciere pentru cel care a scris-o.

      Festina lente, oameni buni!

      Dixit!

*

      Astea fiind zise, să mergem mai departe. Aştept întrebările dvs.

     . — …alo, cum se poate aşa ceva, doamna Arci, cum adică s-a terminat banda din reportofon şi spaţiul editorial, păi ce facem, lăsăm treaba la jumate? De-abia am început! Dar ce, dvs. mai folosiţi casete? Haideţi, doamna Arci, vă rog frumos, abia m-am încălzit!…

       Mulţumiri tuturor, Arci şi „Literaturii pe Tocuri”, care de prea puţin timp mă găzduieşte cu generozitate, celor care au avut curiozitatea de a mă citi şi plăcerea de a mă onora cu un „like” sau un comentariu încurajator; trebuie să recunosc că este o bucurie fără de egal. Închei, dar nu mă opresc, subliniind doar un lucru: că am cam uitat de noi, am uitat să rîdem, să zîmbim, cotidianul cu toate ale lui, şefi, sarcini şi rate, pisica de luat de la after-school şi de dus la engleză sau la karate, cu ăla micu’ de mers la veterinar, pardon!, invers, toate astea ne-a acaparat cu totul… Aşa că am îndrăznit să încerc să vă ofer doar cîteva mici motive pentru a (-mi) zîmbi; nici nu ştiţi ce frumoase sînteţi cînd rîdeţi!…

  • Da, doamna Arci, v-aţi mai gîndit, aţi găsit hîrtia aia cu întrebările?! …Bine, înţeleg, şi pe la mine e dezordine, şi cînd caut ceva… Vă rog, mi le puneţi din cap… Haideţi să vă răspund, ne apucăm de treabă?…

         V-am pupat, prieteni!…

        p.s. Oricînd la dispoziţia dvs pe Facebook, Pârlog Cezar, care se şi înclină…

      Şi un dar, prieteni: în premieră „expusă” în public, chiar aici pe Literatura pe Tocuri, coperta integrală a noii cărţi, „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”. Vă aştept cu drag la lansare!

     — Cum aţi zis, doamna Arci, să vă povestesc despre colegul meu de birou? Numai puţin să-mi notez cîteva idei şi începem treaba…coperta Cezar Parlog

                                       Multumim autorului Cezar Pârlog pentru regalul oferit în această săptămână!

Multumim pentru zâmbete, pentru deconectarea de la rutină zilnică, pentru ca ne-ai luminat săptămână!

Multumesc, Cezar, pentru acest interviu deosebit! Arci!

[1] Scarface – film regizat de Brian De Palma cu Al Pacino în rolul principal.

[2] Torente – sisteme de distribuţie a datelor pe internet.

[3] Joseph Seroussi, om de afaceri de origine sudaneză din România, supranumit „regele confecţiilor”.

[1] Napoléon François Joseph Charles (Bonaparte), Duce de Reichstadt (20 martie 181122 iulie 1832), a fost fiul împăratului Napoleon I al Franţei şi a celei de-al doua soţii, Marie Louise de Austria

[2] Toxicolog francez care a demonstrat prezenţa arsenicului în şuviţele de păr ale împăratului, dovedind definitiv că Napoleon a fost otrăvit.

Interviu altfel cu Cezar Pârlog

Pentru că aţi fost alături de noi la fiecare interviu am să vă ofer un “regal”, o săptămână de zâmbete şi voie bună.  Mă ajută aici Cezar Pârlog prietenul Literaturii pe Tocuri, care ne luminează dimineţile cu postările lui şi ale cărui fane am devenit, cele care i-am citit cartea “Flori, fete, fiţe sau băieţi

Aşa că vă oferim nu un “interviu” ci o “săptămână” pe care sincer sper să o savuraţi!

Arci!

NOTĂ: Ştim că se foloseşte scrierea cu “â”, dar având în vedere că autorul Cezar Parlog în textele sale scrie cu ,,î” nu vom schimba forma. Avem în premieră sinopsis la cartea “Life Stuff sau Învăţături pentru Andreea”, ce îşi anunţă apariţia la Bookfest 2016.

  Să facem cunoştinţă cu Cezar Pârlog!

Fost sudor, sergent în armata ţării la Revoluţie, muncitor necalificat, magaziner, comandant punct de lucru întreţinere la calea ferată, poliţist militar, redactor stagiar şi lector universitar la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Bucureşti. De găsit săptămînal, în Adevărul, Puterea şi 24-FUN şi punctiform prin alte locuri (Historia, Dilema veche, Caţavencii, Luceafărul, Litere, Catchy…;)

Marele premiu „Marin Preda”, premiul revistei „Luceafărul” şi alte cîteva mai mici, o carte, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărută în 2014, la Editura Tracus Arte, şi ea cu un premiu, cel naţional „Vasile Voiculescu”, şi o alta, „Life Stuff sau Învăţături pentru Andreea”, în curs de apariţie, cel mai tîrziu la Bookfest 2016, tot la Tracus Arte. Despre care, pe coperta 4, se menţionează: „Venit după un prim volum de proză scurtă – eclecticul Flori, fete, fiţe sau băieţi, insuficient observat -, Life stuff nu e o promisiune. E o confirmare. S-ar putea ca ea să aparţină unuia dintre cele mai interesante new entries din proza românească recentă.” (Paul Cernat)

„…douămiist uneori pe linie, dar de cele mai multe ori, nonconformist. Scrie proze cu tehnică narativă mixtă, în siajul unui Mircea Nedelciu, ba chiar şi al regretatului Gheorghe Crăciun” (Augustin Doman – Argeş),

„…textualist foarte expresiv, scrie texte despre o lume a gesturilor mărunte, copleşită de propria-i sexualitate. Care uneori, rămîne la nivelul expunerii textuale şi nu al determinării artistice.” (Liviu Comşia – Caligraf)coperta Cezar ParlogFlori-fete-fite-sau-baieti-de-Cezar-Parlog

*

Scriu pentru că îmi face plăcere să mă joc, să bat cîmpii, să adaug la un lucru mărunt, furat din cotidian şi notat în vreun carneţel, ceva, un ingredient minune, nu i-am inventat încă numele, care, precum o drojdie, umflă gogoaşa pe care o creez; scriu ca să am motiv să rîd de unul singur de prostiile şi aiurelile care îmi trec prin cap, scriu şi pentru bucuria multor necunoscuţi, de pe Facebook sau de pe aiurea, descoperită prin comentariile de prin jos de texte, cum că „Ce le mai scorneşti tu, ce-mi place! Ai un stil foarte vizual de a scrie. Mulţumesc”. Sau poate că scriu pentru că nu sînt bun de nimic altceva.

*

Pentru că nu cu mult timp în urmă, în paginile unei importante reviste literare de pe la noi (România literară), am fost pus aproape la zid – plutonul de execuţie era deja prezent, cu armele la ochi şi se aştepta doar comanda „Foc!”, doar pentru motivul că, în cazul unui interviu pentru altă revistă de cultură, mi s-au pus întrebări calificate drept „tîmpite” sau cel puţin „absurde”, ca să evit alte asemenea critici, şi pentru a nu da altor nume mari ocazia de a le amplifica artificial cu fireştile nedorite consecinţe, răspunsurile mele vor avea o cu totul altă formă. Cu voia dvs., să începem. Aaaa, mă scuzaţi, am uitat să vă spun în aceeaşi chestiune ingrată, despre spînzurătoarea din curtea U.S.R., care se înălţa mîndră, frumoasă şi bine vopsită (cu verde) în stînga mea, iar pentru orice eventualitate se luase legătura şi cu patru rackeţi „moldovinieni”, mereu disponibili pentru operaţiuni de eliminare, care să edifice deznodămîntul…

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Sînt multe lucruri din faza mea „de început” pe care le am mereu proaspete, pe retină. Şi asta pentru că memoria mea este una strict vizuală şi afectivă; nu însă analitică. Adică atunci cînd îmi amintesc despre ceva, văd tot, am imaginea completă şi retrăiesc aceleaşi sentimente ca şi în momentul în care s-au întîmplat faptele.

Doar una dintre ele:

Prima zi de marţi

    Era pe la începutul anilor ’80, într-o luni, prima zi a unui nou an de şcoală generală. S-au împărţit manuale, am aflat noii profesori, s-a făcut vizita medicală. Apoi chestii administrative: fondul clasei, cotele de maculatură, borcane, fier vechi. Şi castane. Multe castane. Cu ele n-aveam treabă: punea taică-miu doi-trei soldaţi să mi le adune…

     A doua zi am pornit spre şcoală cu mult mai devreme, deşi obiceiul era să ies pe fugă, în ultimul moment; ce mai, ceasul rău! Deci timp era, din belşug. În faţa şcolii, cîţiva colegi, sigur fără avantajul unui tată cu subordonaţi, aruncau cu un bolovan într-un copac, ca să-şi facă şi ei cota. Dădeau prin rotaţie şi cu folos. I-am rugat să mă lase şi pe mine doar o dată, şi într-un final, au fost de acord. M-am concentrat, mi-am adunat toate puterile, am ochit cu mare precizie şi am aruncat. Nu mai ştiu cîte castane au căzut, dar pietroiul a ajuns fix în interiorul Daciei parcate lîngă copac, trecînd glorios prin lunetă. Stătea frumos, pe catifeaua roşie din spatele maşinii, etalat ca un exponat de preţ din vitrina unui muzeu de mineralogie.

    Am fugit speriaţi spre şcoală, apoi în clasă. Unde eu devenisem chiar un monument de cuminţenie. Ei, nu chiar „Cuminţenia pămîntului”, dar nici cu mult prea departe. Oricum nici nu ştiam de ea pe atunci. În prima sau a doua oră, uşa s-a deschis şi, mare eveniment mare, a intrat chiar directorul şcolii. I-a spus ceva în şoaptă profei şi apoi m-a chemat afară. Eşafodajul meu, în care intrau succesiv descoperirea amprentelor, prafuri albe întinse cu pensula, lame de microscop, alte cercetări profunde şi eu, care, eroic, nu recunoşteam nimic nici măcar cu lumina unei veioze pusă-n ochi, s-a prăbuşit cu zgomot şi multe lacrimi. La cancelarie erau un miliţian şi un păgubit. Lucrurile au intrat pe un făgaş normal, oamenii m-au calmat cu bunăvoinţă, doar nu se întîmplase nimic chiar foarte rău, şi am intrat din nou în clasă.

      Acasă, am început să plîng încă din uşa blocului. Se ştia deja de ispravă, s-o fi ocupat diriginta. Taică-miu, principalul pericol, a venit tîrziu acasă, avea un program mai lung; nu m-a bătut, ba chiar m-a liniştit; oricum era şi cazul, boceam deja de cîteva ore. Ştiu că pe-atunci parbrizul de Dacie era o mie de lei, jumate dintr-un salariu frumos.

     Şi mai ştiu un lucru, la fel de important, dacă nu şi mai mult, care, deşi agravant, cred că mă scăpase de binemeritata bătaie: a doua zi, ca în fiecare an pe 17 septembrie, era ziua tatălui meu:

     La mulţi ani, Bătrîne, pe acolo pe unde eşti! Ai grijă şi de mama!

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întîlnire, dar primul sărut?

Eu fiind uşor întîrziat – nu, nu mintal, desigur; adică aşa cred – adolescenţa mea, cu toate cele bune, şi plină de amintiri frumoase, a venit ceva mai tîrziu. Pe-atunci erau maşini mai puţine şi doar româneşti, “prindeau” maximum o sută şaizeci pe kilometraj, dar în realitate chiar mai puţin, benzina era raţionalizată, ca să nu mai spun că duminica se circula alternativ, o săptămînă maşinile cu număr de înmatriculare fără soţ, în cealaltă, cele cu soţ. Plus că la vechea adresă, cea din Cluj-Napoca, nu mai eram de găsit, tocmai mă mutasem la Buzău, deci motive să dea mai greu şi cu întîrziere de mine au cam fost, nu zic nu. A reuşit totuşi să ajungă şi să mă găsească tocmai pe timpul efectuării stagiului militar, cum i se spunea atunci, poate cea mai frumoasă perioadă din viaţă pentru mine. Doar trei exemple care – aşa cum la geometria în spaţiu se ştie că trei puncte determină un plan – trasează trei direcţii, zic eu normale, pentru un, cum ziceţi dvs., „adolescent”:

 Diferenţă de înălţime

    Aveam vreo optîşpe ani şi eram sub arme; slujeam unitatea, ministerul şi ţara; era altă epocă, erau alte împrejurări. Încorporaţi la Bacău, după o zi, două, am fost retraşi, eu şi amicul Cătălin, la un birou mic şi călduţ pe undeva prin Iaşi, aproape de universitarii care trebuiau să ne ajute să luăm admiterea la facultate. N-a fost o reuşită la prima strigare şi blazonul era cam şifonat. O căsuţă pe lîngă parcul Copou, cîteva camere, şase soldaţi şi nişte şefi buni.

    Într-o după-masă, cînd „militarele” neinstruit nu mai are sarcini şi mintea deja începe să-i plece cu sorcova, adulmecăm pe terasa unei case vecine, la înălţime, două „muze” gureşe. Cercetăm, doar că fetele erau deja adjudecate, „veteranii[1]” noştri, cum e şi normal, aveau de mult acţiuni acolo; dreptul primului venit. Despre „dreptul primei nopţi” nu ştiam pe atunci şi nu era nici cazul. Şi oricum iobagia a fost eradicată demult. Încercăm o răpire de minţi de sabine; nu iese nimic. ‘Geaba eu, un Cezar. Doar vorbe denivelate; ele sus, pe terasa de la etaj, noi, muritorii cu inimile frînte şi gît strîmb, jos. Femei serioase şi stabile în sentimente; ce mama dracului, pe vremea aia societatea era sănătoasă, domnule!

     Cum pînă la trecerea concurenţei în rezervă era prea mult pentru a fi luată în calcul o aşteptare cuminte, stăpîni pe hormonii proprii şi cu „spatele” asigurat de instanţe superioare şi ierarhii cazone familiale, pornim răzbelu’: sabotaje, strîmbe pe la urechile şefilor, ciorapi şi furnici în mîncare şi alte tratamente „preferenţiale”.

     După un timp, războiul psihologic tinde să dea rezultate. Situaţia pe cîmpul de luptă se îmbunătăţeşte sensibil, ba chiar pare a duce spre o cedare a inamicului. Se simţea în aer un uşor fluturat de steag alb. Urma să ne vedem pentru întîia dată în plen, pe înserat, la colţ de stradă. Poate şi pentru o predare a ştafetei, mai ştii?! Emoţii şi vise frumoase.

     Ora H. Bărbieriţi, parfumaţi, cu haine bune şi civile, cu bani pentru un eventual film la grădină[2] sau măcar pentru o prăjitură în cartier, apărem la locul convenit. Rîdem fericiţi pe sub mustăţi: I-am făcut pe băieţi! „Bătrînii” ne aşteptau, erau ceva mai încolo, prinşi într-o discuţie.

      Vine momentul adevărului: se întrerup şi ni le prezintă. Ele erau acolo! Doar că ne veneau pînă mai jos de umeri, erau prin clasa a patra-a cincea, ba chiar una dintre ele avea şi ceva defecţiuni la un ochi, după o operaţie nereuşită. Şi mici, şi nasoale cu crengi!

      Ce ţi-e şi cu înălţimile astea!

 La cireşe

         Amintiri din copilărie

       Tot Iaşi. Într-o după-amiază caldă, fără sarcini de serviciu şi alte probleme, dar mai ales fără şefi, pe la sfîrşit de mai sau prin iunie, ni se face de cireşe. Bani nu prea aveam, dar o poftă, hm! Aro de serviciu al şefului rămăsese în curtea casei unde aveam biroul, pentru o misiune a doua zi la prima oră. Ideea a venit spontan şi din mai multe capete, tunse scurt, odată. Zis şi făcut. Îmbrăcaţi civil, eu, Cătălin şi cu şoferul plecăm în expediţie. Ceilalţi patru au rămas la sediu: asigurau „continuitatea”, duşmanul nu trebuia să ne surprindă; în juma’ de an urma să vină Revoluţia. Din Copou pînă la livezile de dincolo de Agronomie, doar cîţiva kilometri.

       Cireşi pe ambele părţi. Oprim şi coborîm toţi trei din maşina kaki cu număr de armată. Văzîndu-ne, ca la un semnal, o hoardă continuă cu şi fără sacoşe a început să sară gardurile în afară, fugind în toate direcţiile, ca potîrnichile. Fisa ne-a picat destul de greu, şi doar pe ultimii am mai apucat să-i convingem cum că: „staţi liniştiţi, băieţi, că şi noi tot la…” Unii au apucat să se întoarcă, la început neîncrezători, gata să o tulească la cea mai mică mişcare bruscă, sperioşi ca nişte iepuri. Ne-am împrietenit în timp ce umpleam trăiştile: obiectivul era acelaşi, marfă, pentru toată lumea.

        Cu plinul făcut, îi lăsăm la „lucru” şi plecăm înapoi. Pe drum, nu ştiu cine a avut o sclipire de geniu: că n-are rost să mergem cu ele şi să le împărţim cu toţi, mai bine ne oprim pe o bancă, mîncăm, apoi ce rămîne ducem la băieţi. Aşa am şi făcut. După încă vreo oră, ne ridicăm greoi, lăsînd în urmă trei grămezi de sîmburi, şi ajungem la birou cu un sfert de sacoşică. „A fost greu, băi, trei ore ne-am chinuit pentru astea, erau rare, nu prea s-au făcut. Cred că de la zăpada aia din martie…”

     Clar, de la Nică ni s-a tras! Bojdeuca era la doar cinşpe minute de mers pe jos, iar Creangă ăsta, mare pişicher!

 Probleme de vedere

     Prin vremuri imemoriale, să tot fie vreo treizeci de ani de-atunci, fiind sub arme, tot în Iaşi, cu acordul şefilor, subordonaţi ai Bătrînului, sînt expediat într-o prelungită permisie, la domiciliu. Picasem iar admiterea la facultate, am fost vreo patruzeci pe loc, iar convalescenţa după inexistenta depresie şi-a cerut imperios drepturile.

     Într-un tîrziu, după vreo lună jumate de stat acasă, mă întorc ca un băiat mare, chiar bărbat, încă fals afectat de eşecul rămas în urmă, şi cu nişte ţuici în traistă. Cumpărasem din două feluri, nu mai ştiam ce gusturi au băieţii, încercasem şi eu ceva, măcar aşa, ca o „captatio benevolentiae” care să-mi uşureze reintegrarea şi să marcheze momentul. În fond, asta era moda, să ne înecăm mereu durerea revenirii la constrîngerile cazone. În cazul meu, doar teoretice.

       Am tras cu toţii la măsea în căsuţa unde ne era biroul, apoi ne-am culcat serios atinşi, care pe unde-a mai putut. Eu, sărbătoritul întors şi favorizat, cu rang de musafir, ca pe un catafalc, pe masa din sala de şedinţe. Cu salteaua şi lenjeria „reglementare”.

       Noaptea cu lună plină şi multe ceasuri rele a adus cu ea şi vomitările neobişnuinţei. Ori poate a fost doar o chestie de reflux, ce ţi-e şi cu mareele astea, cine mai ştie?!… Pe la jumatea drumului prea lung şi sinuos pînă la veceu, pumnii depăşiţi de situaţie erau deja plini de revărsări. O ultimă erupţie şi pe mozaicul de sub chiuvetă. Şi înapoi la fel de şerpuit, pentru încă un vals cu Ene.

       Dimineaţa, miros de acreală, hainele proaspăt călcate ale şefului de pe spătarul unui scaun, vîrtos borîte – ce drea’ căutau în drum? – itinerarul în zigzag, bine şi corect marcat.

      Tot pe-atunci, la ceas de răsărit, amicul Cătălin, aproape sigur şi el încă sub efectul reacţiilor adverse, intră la toaletă pentru un gît de apă rece şi, surprins de ceea ce vede pe jos – sigur neclar, bag mîna-n foc – gîndeşte cu voce tare, uitîndu-se lung spre tavan:

    — Ce dracu’, mă, a căzut tencuiala?!…

[1] Veteran –  referire de jargon la militarii în termen din ciclurile anterioare.

[2] Grădina de vară – cinematograf amenajat pe timpul verii în aer liber.

 Va urma….. Partea a II a-Joi 14.04.2016! Nu rataţi un inteviu spumos!

                                                                 Mulţumirile noastre autorului Cezar Pârlog!

Interviu altfel cu Theo Anghel

Sunt de o simplitate de-a dreptul enervantă.
Mi-am format stilul de scris citind, cu preponderență, literatură engleză. Imediat pe locul 2 vine cea franceză și, suflându-i în ceafă, cea italiană. La americană m-am dedat mai târziu, însă cu mari satisfacții. M-a pasionat istoria literaturii, de dragul clasicilor. Întotdeauna am vrut să știu despre ei mai multe decât puteai să afli din surse oficiale. Așa că, pentru mine, Miller, Austen, D.H. Lawrence, Marchizul de Sade, George Sand, Bronte șamd, sunt mai mult decât niște tipi sau tipe care au scris cărți memorabile.

Cărţi publicate: Întoarcerea, Chaos şi Rochia Aurie

carti Theo Anghel.jpg1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Sunt multe întâmplări din copilărie care m-au marcat și au rămas cu mine, în ciuda timpului. Una dintre ele, mai haioasă, se referă la prima parte a copilăriei mele, pretrecută la țară, la bunici. Ei, scumpii mei dragi, erau agricultori, aveau pământ, păsări și vreo două văcuțe al căror lapte îl mâncam în fiecare seară, cu mămăligă, din castroane de lut și, neapărat, cu linguri de lemn.
Într-o dimineață m-au luat cu ei la prășit de porumb. Au îngropat apa și mâncarea în țărînă, ca să rămână reci și au început să sape. S-au îndepărtat serios, iar eu, plictisită nevoie mare să stau și să mă uit după ei (nu cred că aveam mai mult de 4 ani), am luat o săpăligă mică și am început să-i imit. Doar că eu nu tăiam buruienile, nu mai erau, bunicii mei le nimiciseră deja, ci chiar firele de porumb înalt de vreo 30 de cm. Până au observat ei ce făceam eu, deja anihilasem o bună parte din lan. Bunică-mea și-a pus mâinile în cap și a alergat spre mine, să-mi smulgă arma crimei din mâini. Eu, crezând că vrea să-mi ardă vreo scatoalcă, așa cum meritam de altfel, am aruncat cât colo sapa, mi-am luat picioarele la spinare și pe aici ți-e drumul. Degeaba striga ea să stau locului, că nu-mi face nimic, până acasă nu m-am oprit din sprint.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire?
M-am integrat relativ ușor, deși, fiind cam sălbatică defel, în primele luni încă îi snopeam în bătaie pe băieți, așa cum făcusem în școala generală. Țin minte că unul dintre colegi mi-a scos ochii până în clasa a doisprezecea cu faptul că l-am altoit într-a noua.
Prima întâlnire serioasă am avut-o cu un elev mai mare, care avea un frate geamăn. Era teribil de urâțel, dar avea un simț al umorului gargantuesc, chestie care mie mi se părea teribil de sexy. Nu era un miștocar de duzină, ci chiar era capabil de ironie din cea mai fină și un sarcasm inteligent, de-a dreptul cuceritor. La final de ore, când ne întâlneam și îl vedeam venind cu fratele geamăn, side by side, niciodată nu mă duceam eu spre el, pentru că habar nu aveam care dintre cei doi era prietenul meu.
Ăsta a fost și motivul pentru care am pus punct, devenise al naibii de stresant să nu-i pot deosebi.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Apăi, nu s-au împlinit, că eu visam ba să descopăr leacul împotriva afecțiunilor cardiace și să n-o pierd pe bunica, ba să devin actriță sau cântăreață. Nu-i ciudat că, deși scriam, nu-mi doream să devin scriitoare?
Nu s-au împlinit acele vise, dar altele le-au luat locul.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt măritată de ceva vreme de acum. Pot să spun că dorințele și ceea ce se întâmplă în realitate sunt două chestiuni diferite. Când iubești ajungi să accepți că partenerul tău are o tonă de defecte și, cu toate astea, nu-ți poți imagina viața fără el. Idealul ar fi ca și el să nu și-o poată imagina pe a lui fără tine, chiar dacă tu ești plină de toane, de răutăți gratuite și că arăți ca un zombalău dimineața, când te trezești.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părintii lui?
În condițiile în care, în zilele noastre, toată lumea pare angrenată într-o goană nebună, un adolescent trebuie să fie înarmat cu mult mai multe cunoștințe decât era nevoie pe vremea mea. Sunt mamă de adolescent și știu din practică, nu din teorie, despre ce vorbesc. Încerc să fiu mai mult prietenă cu fiul meu, decât mama lui, însă tot e greu. Tendința acestei vârste, de a se opune autorității parentale, n-a inventat-o el, am trăit-o și eu la vremea adolescenței mele. E naturală. Noroc că e reversibilă. J

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Am preocupări diverse, deși nu le-aș numi chiar pasiuni. Și dacă au fost în trecut, mai toate au trebui să-și plece capul în fața scrisului. Îmi place să citesc în anumite momente în care mintea neobosită ia o pauză de la toată nebunia care o ține alertă, deși clipele de detașare totală sunt din ce în ce mai rare.Theo Anghel

Sursa foto: Credit foto:Bucuresti FM

Mulţumesc, Theo, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu autoarea Ioana Dumitrăchescu

Ioana Dumitrăchescu este o tânără scriitoare din Oradea, care are peste opt cărți scrise, atât de ficțiune cât și non-ficțiune. Este fondatoarea editurii Celestium, o editură care publică autori români, ajutându-i să ajungă pe culmile înalte ale succesului. Ioana, scrie de la vârsta de 10 ani și pentru ea, scrisul este mai mult decât o pasiune, este însăși viața. Își dedică mult timp scrisului, cititului și are o imaginație foarte bogată, ceea ce o ajută sa fie un autor de succes. Cărțile scrise de ea sunt: “Război cu sufletul”, volum de poezii, Lacrimi de îngeri (dincolo de viață)”- roman de dragoste, urmând să fie publicat la Editura Celestium, “Crimă în poziție de ofsaid”– roman polițist, “Atingerea magică a iubirii – vol 1 și 2”- non-ficțiune, dezvoltare personală, va apărea curând la Editura Celestium, “Atracția și visele”- roman motivațional, “Abundența și prosperitatea fac parte din tine”– non-ficțiune, dezvoltare personală și urmează o carte scrisă prin channeling, “Puterea de transformare a corpului fizic”, care va apărea luna aceasta. De asemenea, mai lucrează și la un roman SF și fantasy “Războiul trezirii:Clarvăzătoarea”.

Editura Celestium a apărut din dorința de a promova strict autorii români. Ioana se gândește la autorii noștri contemporani care nu sunt atât de apreciați în țară dar și în străinătate, precum ar merita. Această editură are un obiectiv măreț. Promovarea autorilor români atât în România cât și în străinătate. Editura Celestium a publicat cartea “Resurecție” a tânărului autor Flavius Simion, “Toate sfârșiturile sunt la fel”, a tânărului autor Andrei Cioată dar și cărțile autoarei noastre dragi, Raluca Butnariu. În curs de apariție este a doua carte a autoarei “Privilegii”.

Cei care scriu și consideră că vor să își publice cartea la o editură tânără dar cu idealuri mari, o pot face la adresa de email: manuscrise@edituracelestium.roEditura Celestium - OSIM CTR

1.Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.

Amintirile din copilărie sunt mereu emoționante și îmi trezesc un sentiment de bucurie dar și tristețe, uneori. Am avut o familie frumoasă, mama, tata și eu. Așteptam mereu cu bucurie să vină Moș Crăciun și să îmi aducă ceva, de preferabil, cărți! Eram înnebunită să citesc de mic copil. Țin minte că în clasa a doua, când a venit învățătoarea la noi să vorbească cu părinții mei, m-a lăudat. Eram printre primii copii care puteam să citesc ușor și repede. De mică m-a fascinat cititul. Mă ducea într-o altă lume. La mine acasă, atmosfera uneori era încărcată de certuri și atunci preferam să îmi construiesc eu lumea mea, o lume de basme, feți frumoși, o lume frumoasă și plină de iubire și pace. Tot de mică am început sa scriu. Primele versuri le-am scris la zece ani. Aveam caiete studențești mari, pline de versuri, poezii, povești. Iar primul meu mic mare roman a fost “Rex, câinele erou”, o poveste despre animale, pe care am pierdut-o din păcate. Iubeam câinii de mică și acum îi iubesc. Am avut un Golden Retriever pe nume Adonis. L-am ținut 2 ani de zile, dar mama l-a dat când a murit tata.

Singurul regret imens pe care îl am este că tata nu mai e printre noi și nu e alături de mine să își vadă fata făcând ceea ce îi place cel mai mult. Dar cu siguranță, oriunde ar fi, vede acest lucru!

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Adolescența mea nu a fost foarte frumoasă, din păcate. Trăim într-o lume în care visătorii sunt mereu dați la o parte și luați în râs. Oriunde am fost la școală, copii râdeau de mine. Nu eram foarte sociabilă și preferam să stau singură și să scriu. Chiar și la liceu, de multe ori, în loc să scriu lecțiile, scriam povești, telenovele, scenarii, poezii. Iar atunci bineînțeles că eram privită drept o ciudată. Nu prea aveam cu cine să discut despre asta, colegii mei, atât în școala generală cât și la liceu, erau preocupați de viața de zi cu zi, nu de povești. Iar eu nu eram așa.

Prima întâlnire și primul sărut, nu prea mai îmi aduc aminte, din păcate. Și asta pentru că mereu eram îndrăgostită de băieți. Și mai niciodată nu îmi răspundeau la fel. Eram și timidă. În plus problemele pe care le aveam, la coloană, (am avut scolioză și am fost operată la vârsta de 17 ani), nu mi-au permis să mă apropii foarte mult de cineva. Totuși, prima întâlnire așa mai oficială a fost la vârsta de 19 ani. Iar primul sărut, tot pe atunci. Știu că eram fascinată de un băiat și la început și el de mine. Dar cu timpul, totul s-a stins. Prima iubire a fost însă un băiat din Constanța, cu care am avut o relație de un an și jumătate. Distanța și lumile dintre noi ne-au îndepărtat. E destul de greu să mai găsești visători ca mine în țara asta. Chiar dacă sunt, își ascund visele, fiind învățați să fie mai pragmatici și să nu viseze. Să se mulțumească cu o viață normală, dacă se poate cu un job de la ora 08-15, să se căsătorească, preferabil de tineri, să facă copii și să uite să mai viseze. Trist!

3. Ce vise aveai ca adolescentă și dacă s-au împlinit sau nu?

Visele mele din adolescență erau destul de multe. Îmi plăcea tot ce ținea de creativitate. Scrisul, filmele, muzica. Arta în general. Cântam prin casă, înnebunindu-i pe părinți care nu vedeau în mine acest talent. Îmi doream să fiu o scriitoare de succes, cântăreață și actriță. Scriitoare am ajuns, de cântat mai cânt la karaoke prin oraș dar vreau să interpretez și câteva melodii producție proprie, poate chiar anul acesta. Tot anul acesta vreau să realizez un scurt metraj împreună cu prietenii mei. Scenariul este scris de mine, regia tot eu și posibil să și joc în el. Mă fascinează arta foarte mult. Deci visele din adolescență sunt pe cale să se împlinească!

4. Cum vezi viața alături de un partener si ce-ți dorești de la o relație?

Viața înseamnă iubire, experiențe, momente de neuitat, învățăminte. Pentru mine relația perfectă este cea în care partenerul tău este cel mai bun prieten al tău. Asta în primul rând. Apoi este iubitul tău, sfătuitorul tău, este persoana care te încurajează în orice ai face și orice decizie ai lua. Este alături de tine în fiecare moment și în fiecare decizie pe care o iei. Este sincer cu tine și îți spune adevărul chiar dacă doare. Eu sunt o persoană liberă și iubesc foarte mult libertatea de a fi exact așa cum sunt eu. Fără să mă ascund. Iar partenerul trebuie să fie la fel. Să mă înțeleagă. Iubesc viața, deci iubesc și oamenii. Câteodata sunt mai nestatornică dar măcar sunt sinceră. Și în plus, toată teoria asta cu partenerul de viață unic care râmâne pentru totdeauna cu noi, este deja de domeniul trecutului. Poate doar în povești sau filme. Fiindcă viața nu funcționează așa. Nu am venit aici pentru o singură persoană. Am venit pentru noi. Iar ca să ne cunoaștem cu adevărat avem nevoie de experiențe. O singură persoană nu ne poate oferi toate experiențele de care avem nevoie. O anumită perioadă de timp, vom trăi aceea perioadă cu persoana iubita. Dar nu înseamnă ca este pentru totdeauna. Intervine monotonia, la un moment dat. Când eram mică și eu visam să găsesc un Făt-Frumos cu care să mă căsătoresc și să am copii, dar cu timpul am realizat că viața îmi oferă mai multe perspective și cel mai important este să fiu eu și să îmi asum ceea ce sunt.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor la adolescență?

Adolescența este un moment important în viața fiecărui om. În acel moment, părinții ar trebui să își sprijine copii, să îi lase să viseze și să facă ceea ce își doresc. Să nu îi oprească din drumul lor. Dacă ei sunt pasionați de artă, le place să scrie, sa cânte, să deseneze, să nu le taie aripile din start. Orice se poate împlini, dacă îți dorești cu adevărat. Dacă părinții nu au reușit acest lucru, nu înseamna că ei nu pot să reușească! Fiecare om este diferit. Mamele ar trebui să fie un exemplu pentru copii lor. Să fie alături de ei. Să îi încurajeze în orice și-ar dori să fie și să facă. Dacă nu există înțelegere, atunci comunicarea și conviețuirea este tot mai grea și mai insuportabilă.

Un alt sfat ar fi ca mamele și în general părinții, să își îndemne copii să facă treburi prin casă și chiar să îi lase să muncească și să își facă proprii bani. Dacă părinții fac totul, copii nu își vor dezvolta capacitatea de muncă și abilitățile pe care le au. Vor crește fără niciun scop în viață și le va fi foarte greu să se descurce la maturitate. Este bine să înceapă cât mai repede, să muncească și să își creeze propriul drum în viață.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Mă pasionează foarte mult acum comunicarea atât cea verbală cât și cea non-verbală. Am mai multe pasiuni. Spiritualitatea, dezvoltarea personală, dezvoltarea spirituală, magia, cinematografia, muzica, construirea de site-uri web, programarea, călătoriile, oamenii, public speaking, channelingul, terapiile energetice și copywritingul. Încerc pe cât pot să le combin pe toate.

Totuși cea mai mare pasiune rămâne scrisul de orice fel. Am în plan ca până la sfârșitul vieții mele să am peste 100 de cărți publicate. Povești care să rămână în sufletul oamenilor. Iar unele să fie și ecranizate. Știu că sunt vise mărețe dar cine nu visează, nu evoluează!

Mulţumesc, Ioana, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
8

Interviu altfel cu Alexandru Voicescu

Alexandru Voicescu (n. 17.10.1980, București) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în deconstructivismul pascalian, patristică și antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 150 de cărți de literatură română contemporană.

Malad este romanul său de debut.

Malad1.Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.

O amintire din copilărie care îmi vine acum în minte este momentul în care l-am citit pe Kant. E pe deoparte amuzant să-ți imaginezi un copil cu Critica rațiunii pure în mână în loc de Micul prinț, dar în același timp presupun că m-a marcat puternic experiența, fiindcă am ajuns, ceva ani mai târziu, cu o diplomă de filosof în brațe.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu? Cum a fost prima întâlnire? Dar primul sărut?

În perioada liceului citeam foarte mult, orice prindeam, așa că petreceam mult timp în biblioteci. Cu toate astea, nu eram neapărat un adolescent izolat, aveam prieteni, ieșeam la întâlniri… Probabil prietenii mei (și chiar prietenele) găseau exotică și interesantă pasiunea mea pentru cărți.

Prima întâlnire și primul sărut… hm, cred că aș spunea spune că ambele au avut mister și emoție, așa cum se întâmplă de obicei în adolescență.

3. Ce vise aveai ca adolescent și dacă s-au împlinit sau nu?

Îmi doream să cunosc cât mai mult, să aflu rostul pentru care suntem aici și să știu cât mai mult despre cum a luat ființă totul. Dar fiind că această cunoaștere este legată inevitabil de cărți, presupun că s-a împlinit visul de a trăi printre ele, dacă azi am ajuns director de editură…

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?

Cred că nicio relație nu poate fi autentică în lipsa cunoașterii și comunicării între cei doi. Contează foarte mult să știi alături de cine mergi și, dacă se poate, încotro. E bine să știi care sunt aspirațiile și ambițiile partenerei, așa cum și ea e bine să le cunoască pe ale tale și, pe cât posibil, să le accepte și să le susțină.

Sunt de 16 ani împreună cu Cristina, soția mea, și relația dintre noi mă motivează în tot ce fac.

5. Ce crezi că ar trebui să știe un adolescent când pornește în viață? Ce relație ar trebui să fie între un adolescent și părinții lui?

Ar trebui să știe că nu există limite, în afara celor pe care și le impune chiar el. Că părinții, chiar dacă vor să-l protejeze, nu vor putea fi toată viața alături de el, și că este bine la un moment dat să se desprindă și să-și urmeze singur drumul. La rândul lor, și părinții cred că ar trebui să-i încurajeze să își descopere pasiunile și să-i sfătuiască să lucreze perseverent pentru atingerea unui scop.

Pe un ton mai ludic și mai personal, mi-ar plăcea ca adolescenții să descopere că nu orice poezie pe care o scrii de inimă albastră te face scriitor :)

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?

Munca! Ei, glumesc… sau nu. Îmi place foarte mult tot ce fac la editură, mă bucură ce am realizat până în momentul ăsta, am o satisfacție mare când o carte pe care o public are un succes imposibil de contestat. În afara de asta, îmi plac în continuare cărțile bune, grafica pe calculator, jocurile video, filmele, călătoriile, diminețile la munte, perioadele cu mai puțin stress în care pot dormi mai mult de 5 ore pe noapte.

Mulţumesc, Alexandru Voicescu că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
12

Interviu altfel Dana Fodor Mateescu

,,Experienţa de jurnalist (de reporter de teren la Radio Uniplus, Radio 21, “Naţional”, “Evenimentul Zilei”, “Libertatea”, “Plai cu boi”, “Academia Caţavencu”, “7 Plus”, “Cronica Română” etc.) i-a adus un plus de vigoare, de prospeţime, a înrăit-o (în sensul sublim al cuvântului) purificator, făcând-o să-şi asume toate pedepsele faptelor pe care nici măcar n-a visat că le-a făcut.
Dana Fodor Mateescu este una dintre cele mai talentate poete din Bucureşti, trăitoare de nevroze cu îngeri adormiţi, adoratoare a focului (de pe calea ferată din Buşteni), a florăriilor unde se vând coşciuge, a vaniliei care curge din cer, a mirosului de mere coapte de pe Valea Albă şi, nu în ultimul rând, a întunericului căprui. – See more “-Constantin Preda

Carti Dana Fodor Mateescu (1)

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Copilăria mea, și pun pariu că nu numai a mea, e perioada cea mai fertilă în amintiri, trăsnăi, vise, speranțe. Am multe întâmplări de care nu pot scăpa nici acum, la 45 de ani (45? Habar n-am cum au trecut!). Isprăvile astea încă se țin după mine, așa, ca nebunele, ca albinele după un borcan mare de dulceață, lăsat dinadins fără capac. Îmi amintesc în clipa asta ziua în care s-a născut fratele meu, 14 mai 1977. Am fost așa de fericită, de mândră, de încrezută, (eram cumplit de îngâmfată pentru că voi avea un FRĂ-ȚI-OR!)  încât toată ziua aia m-am bătut cu băieții de pe strada mea, am aruncat cu pietre după ei, am spart vreo trei căni de la mamaia, un geam de la magazia de lemne, mi-am julit cotul stâng și mi-am rupt buza (am căzut cu gura de cișmeaua din curte). Însă eram fericită și convinsă că frate-miu mă va apăra de cei care-mi vor face rău la un moment dat. Era o certitudine. Vai, dar când a venit mama cu el de la maternitate, am avut o minunată dezamăgire. Cheliosul ăsta o să mă apere pe mine de băieții răi? Până la urmă, l-am apărat eu pe el.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Mă integrez oriunde, dar treptat, nu din prima clipă. La început stau și aștept, caut, procesez, judec, înregistrez, învăț, descopăr, calculez, urmăresc acțiunile celorlați. Și în apă, nu sar din prima. Întâi mă obișnuiesc cu ea. Cine se aruncă, fără să știe cât de adâncă este, riscă să-și rupă gâtul.

Prima întâlnire cum a fost? Ha! Ha! Dezastru. Aveam 17 ani. M-a apucat o ploaie teribilă pe drum și am ajuns fleașcă. Dar cel mai stresant a fost că, înainte să pornească potopul, cu fulgere și trăsnete, m-am împiedicat de o sârmă de la calea ferată care era în drumul spre întâlnire și am căzut ca o plăcintă, atât de rău, încât mi-am făcut zdrențe cămașa la o mânecă, mi-am zdrelit umărul și m-am umplut de sânge. Ce putea fi mai rău? Și udă, și cu hainele rupte. Când m-a zărit băiatul respectiv, Cătălin îl chema, a dus mâna la inimă, săracul! A plescăit de trei ori, apoi a făcut așa: aaaaaaaaaaaaaaaa, ooooooooooooo, iiiiiiiiiiii, Danoooo, cine te-a bătut? S-a speriat grozav, vezi bine. Ploaia a stat, el mi-a cumpărat o acadea roz de la o țigancă veselă, ne-am plimbat prin Herăstrău, ne-am pupat, apoi, edificat complet, m-a condus la tramvaiul 41. La 9 seara eram acasă. De data asta, i-am speriat pe ai mei. Mă uscasem, dar țoalele erau rupte (cămașa) iar buzele, limba și pe la mustață eram toată roz-somon de la afurisita de acadea. Țiganca băgase acadeaua în vopsea de ouă, să pară mai autentică și mai atractivă.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Ha! Ha! Profesional, visam să devin medic legist sau procuror. Firește că dorința nu mi s-a îndeplinit, pentru că între timp, m-am apucat de alte treburi. Mai visam să fug din România, (pe vremea mea se fugea!) în America, țara tuturor posibilităților. Dar n-am fugit. Mi-am trimis doar gândul peste ocean. El s-a dus, s-a orientat, a văzut ce era de văzut, a respirat aer american, și s-a întors la mine.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viața alături de partenerul meu? Așa cum o vede și el. Altfel n-am fi împreună. Ce-mi doresc eu de la o relație? Să funcționeze ca o bicicletă. Să aibă pedale, roți, ghidon și, bineînțeles frâne. Măcar una! E esențială frâna în viață!

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

În primul rând, adolescentul trebuie să aibă cei șapte ani de acasă! Asta e baza educației. Apoi, să știe câte ceva despre tot, despre țara lui, despre lume și viață. Să fie vesel, să citească și să se înconjoare de prieteni buni, de la care poate învăța ceva, care-l ridică și-l stimulează. Să se ferească de persoanele care-l sufocă, de cei care-i distrug personalitatea, care-l controlează. Așa se pot „mătura” multe vieți.

Să-ți dau un exemplu, pe scurt. Am cunoscut odată un băiat. Era frumos, talentat, picta, terminase un liceu de artă. Avea un dar al lui, de la natură. Din mâna lui ieșeau numai minuni, era priceput la toate, ar fi putut învăța și pe alții. Profesorii îl lăudau, era o speranță. Din păcate, s-a înhăitat  cu niște infractori, niște indivizi cu aer în tărtăcuță, „luzări” care i-au distrus tinerețea.  Scenariul e clasic.Tipul a început să bea, să facă scandaluri, să se drogheze. N-a mai pictat, a ajuns un ratat și el. Nu-l mai cunoșteai. Oricine încerca să-l ajute, să-i spună că e pe un drum greșit, vorbea degeaba. Am auzit că a și murit între timp… Așa că, e important să ai oameni de calitate lângă tine. Relația dintre părinți și adolescent ar trebui să fie una de prietenie pură. Adolescentul trebuie înțeles, iubit, ajutat să înțeleagă colo unde nu înțelege, convins, lăudat, încurajat. Adolescentul ești tu, încă o dată…

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Din scris am trăit vreo 20 de ani. O viață de om. Am scris sute de texte, fel de fel, în special reportaje, eu am funcționat ca reporter de teren, reporter special. Când scrisul se căsătorește cu pasiunea, e bine, merge treaba ca unsă, scrii de plăcere, nu te obligă nimeni să faci ce nu-ți place. Cu mici excepții, când am lucrat la un tabloid și efectiv eram constrânsă de spațiu și anumite reguli impuse de redacție, am făcut absolut ce am vrut. Am scris la Mircea Dinescu, la Plai cu boi, la Academia Cațavencu, la Aspirina Săracului, am scris la reviste pentru femeie, la reviste de paranormal, la cotidiene, la revista Ministerului de Interne – Pentru Patrie. Am scris destul.

Alte pasiuni sunt legate tot de scris. Ador să iau orașele la talpă, să călătoresc, să văd, să descopăr întâmplări, oameni frumoși, care au ceva de transmis, povești nespuse, neștiute. Doamne, câte nu sunt de aflat, de văzut?!

Apoi, îmi mai plac casele vechi și istoriile lor. Alte pasiuni: muzica, literatura, mersul pe bicicletă prin pădure, drumețiile montane.  O altă pasiune, dar mai nouă pentru mine, este Artizanescu.ro.

După ce am ieșit, oarecum, din presa scrisă, am organizat, împreună cu soțul meu, proiectul Artizanescu.ro, care a fost și este o provocare pentru amândoi. Am îmbinat scrisul cu promovarea și vânzarea obiectelor tradiționale românești. Fiecare produs își deapănă povestea, fiecare artist popular spune câte ceva despre obiceiurile și moștenirea din străbuni.

Știam cât de greu o duc unii meșteri populari, știam că lasă roata olarului și pleacă în Spania la căpșuni sau la construcții în Anglia, pentru mai mulți bani, și am încercat să-i determinăm, măcar pe o perioadă mai scurtă, să renunțe, să se apuce din nou de meșteșugul învățat de la strămoșii lor.

În tot acest proiect nebunesc și superb, am muncit singuri, am riscat banii familiei (ce ziceam mai sus de relația între parteneri și de bicicletă?), nu ne-a ajutat nimeni. Dar nici n-am vrut să cerem cuiva ajutorul. E mult mai bine așa.

Am fost doar noi și ideile noastre.

Am descoperit mulți meșteri populari, oameni frumoși, care încearcă din răsputeri să păstreze tradițiile și obiceiurile românești, meșteșugurile, arta populară și tot ce ține de trecutul nostru ca popor pe aceste meleaguri. Poveștile lor sunt incredibile și pe unele le-am postat pe site-ul Revista 13 sau pe blogul Artizanescu.ro

Dana Fodor Mateescu

Mulţumesc, Dana, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu Nicoleta Tudor

M-am născut, am crescut şi trăiesc în Gruiu, o localitate pitorească mărginită de Codrii Vlăsiei, situată lângă Snagov, în Ilfov.
Sunt a treia fiica a părinţilor mei, am o sora mai mare cu 7 ani şi cealaltă îmi este geamănă, fiind mai mare cu 2 ore decât mine.
Am avut o copilărie frumoasă şi armonioasă, iar peisajele şi locurile copilăriei mele au dezvoltat în mine firea poetică şi visătoare.
Am o fiică cu care pot spune că am crescut împreună. Aveam 19 ani când a apărut în viaţa mea şi a fost bucuria şi împlinirea de care aveam nevoie.
Sunt economist de formaţie şi de profesie, în momentul actual lucrând la Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu, din Snagov, unde ocup postul de contabil şef, la acelaşi liceu unde am fost şi profesor de tehnologie timp de 8 ani.
Unul din visele mele a fost să scriu.
Ce m-a inspirat să o fac? Visele repetative care îmi scoteau la suprafaţă şatra de ţigani pe care am cunoscut-o foarte bine în copilărie. Bucuria şi felul lor liber de a trăi, m-au urmărit de-a lungul multor ani, iar faptul că îi visam periodic, şi încă îi mai visez, m-a inspirat pentru primul volum din seria Cercurile Mistice.
Una din marile mele inspiraţii pentru al doilea volum din seria Cercurile Mistice, Oraşul de deasupra, a fost fiica mea.
Cât despre Toria, al treilea volum din serie, la care lucrez acum, sper să fie încununarea cu succes a seriei. În acest volum mă voi întoarce puţin la şatra de ţigani, la felul cum a ajuns “Căzuta” în mijlocul acestora, la viaţa pe care a trăit-o aceasta alături de ţigani, dar, cel mai important, voi veni cu dezvăluiri asupra a ceea ce s-a întâmplat pe Toria de când a fugit “Căzuta”, cât şi ce s-a mai întâmplat de când Mădălina a vizitat ultima oară Planeta. Vă asigur că sunt întâmplări minunate, şi aştept cu nerăbdare să finalizez volumul, pentru a vă împărtăşi aceste lucruri scrise pentru a vă bucură sufletul.

Deşi îi place să admire “Oraşul de Deasupra” privind Cercurile Mistice” Nicoleta a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări

Cercurile mistice si Orasul de deasupra de Nicoleta Tudor

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

În copilărie compuneam poezii. Printr-o întâmplare, caietul meu cu poezii a ajuns la Adrian Păunescu, care, citindu-le, şi-a dorit să mă cunoască. Am fost atât de mândră de faptul că marele Adrian Păunescu, pe care îl divinizăm, s-a ostenit să îmi citească poeziile încât nu îmi încăpeam în piele. Dar nu am îndrăznit să mă întâlnesc cu el. Mă gândeam că aş fi atât de emoţionată, încât nu aş şti ce să spun, ce să vorbesc, şi l-aş dezamăgi. Întotdeauna m-am întrebat care ar fi fost cursul vieţii mele dacă l-aş fi cunoscut atunci pe Adrian Păunescu. Încă mă mai întreb….

2. Cum te-ai integrat ca adolescentă în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Oooo, cu integrarea am stat bine întotdeauna. Sunt o persoană foarte vorbăreaţă şi acaparez repede un grup de persoane, chiar dacă persoanele respective îmi sunt necunoscute, aşa că în şcoală eram cam şefa băieţilor. Prima întâlnire m-a dezamăgit crunt, dar asta m-a făcut să fiu mai atentă cu cine am următoarele întâlniri. Cât despre primul sărut, sincer, mi s-a părut de-a dreptul scârbos, dar după aceea…. am adorat această manifestare a sentimentelor.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Mda, ca adolescent, mă vedeam pictoriţă, poetă, scriitoare, până la urmă am devenit economist. Dar lucrez la îndeplinirea viselor.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viaţa alături de un partener, înseamnă într-adevăr un parteneriat pe termen lung. Este foarte important ca persoana alături de care alegi să trăieşti să fie pe aceeaşi lungime de undă cu tine. Ce mi-am dorit de la o relaţie? Iubire, stabilitate, respect, tandreţe. Şi le-am obţinut. Pentru că am alături de mine omul care mă iubeşte, mă respectă şi mă susţine în tot ceea ce intenţionez să fac. Chiar dacă uneori nu este de acord cu iniţiativele mele, îmi respectă alegerile.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
O întrebare destul de grea. Dar ţinând cont de faptul că am o fiica, cu o adolescentă destul de rebelă, acum are 28 de ani, cred că pot da sfaturi. Un adolescent trebuie să ştie că acumularea cunoştinţelor din şcoală o face pentru el, pentru viitorul lui, nu pentru profesori, nu pentru părinţi. Trebuie să ştie că respectul celor din jurul lor vine direct proporţional cu respectul pe care şi-l poartă singuri. Fiind opt ani profesor, am trăit în mijlocul adolescenţilor, am avut o relaţie minunată cu aceştia şi m-au bucurat cu tinereţea şi prospeţimea lor. Mi-am păstrat sufletul tânăr alături de ei, şi ceea ce am să spun acum le spuneam şi elevilor mei. Mai aproape de sufletul lor nu poate fi nimeni mai mult decât părinţii lor. Indiferent ce vor face în viaţă, chiar şi când nu vor mai fi adolescenţi, cei cărora le pasă de ei sunt părinţii. Care acceptă şi iartă orice unui copil. Aşa că, dragii mei adolescenţi, dacă aveţi vrea problemă, spuneţi-o părinţilor voştri. Nu prietenilor, care au şi ei la rândul lor prieteni, şi de cele mai multe ori nu vă ajută cu nimic. Părinţii sunt cei spre care trebuie să vă îndreptaţi, indiferent ce problemă aveţi. Sau indiferent ce mare bucurie aveţi. Mai sincer decât părinţii nu se va bucură nimeni alături de voi.

6.Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Îmi place foarte mult să pictez. Îmi place să gătesc, îmi place să îmi îngrijesc florile din frumoasa mea grădina. Îmi plac câinii, am o armata în curte, şi o bijuterie de Bichonica în casă. Viaţa pentru mine este o pasiune. Tot ce fac, fac cu pasiune.

Mulţumesc, Nicoleta, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări mai..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
7

Interviu altfel cu Gabriélle Güvenel 

Născută în anul în care Michael Jackson lansa Thriller, mama unui băiat minunat (rockstar wannabe, actor extraordinaire, Martin), a unei vizsle demente (Aiko), a uneia dintre cele mai cuminţi pisici în viaţă (Sauron) şi, mai nou, a unui weimaraner (June), Gabriélle Güvenel, fotograf profesionist în restul timpului, îşi face debutul literar cu Eria. Dezvăluiri.”

Eria. Dezvaluiri

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Cred că cel mai tare m-a marcat faptul că bunica mea, de fiecare dată când făcea treabă în casă, cânta. Ba câte-o baladă populară, ba câte-un Dan Spătaru. Şi-aşa, am rămas şi eu cu „defectu’” ăsta. Nu există vas spălat fără o dedicaţie muzicală :-))

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Primul an a fost mai greu. Eu într-a 8a încă mă jucam cu păpuşile. Uneori. 🙂
Nu-mi amintesc prima întâlnire. Iar primul sărut a fost un experiment nereuşit :-))

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

Am visat de mică să fiu mamă de băiat, să conduc Ka, să merg la un concert Cranberries, să public o carte. Toate s-au împlinit! <3

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viaţa în doi nu e uşoară. E nevoie de muncă să ajungi la ceva frumos. De la relaţie îmi doresc strict armonie.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Cred că n-ar trebui să rămână nimic nespus.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Fotografiez. Şi din când în când, prea rar din păcate, călăresc.

Mulţumesc, Gabrielle, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
12

Interviu cu autorul Renert Dusout

Dacă nu m-aş fi născut, mi-aş fi petrecut neantul creându-mă din cuvinte și dacă mă vei întreba vreodată de ce beau am să-ți spun că eu nu beau niciodată, eu ucid demoni. Scriu de când mă știu și am să scriu până am să uit complet de mine. În general seara. Ziua sunt specialist în PR și comunicare. Sunt canibal pentru că mă consum zilnic și cred că oamenii sunt un dezastru frumos.1918914_449656355237823_7221073923633415054_n

                                       Îmbătându-mă cu dumnezeu de Renert Dusout-Editura: ePublishers

1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

M-am apucat de scris pentru că am realizat că din când în când mai trebuie să și respir. Cum, nu mai țin minte exact. Probabil că la un moment dat am realizat că poți creea ceva din nimic și mi-am spus că demiurgia e pentru mine.

2. De ce publici sub pseudonim?

Având o carieră în PR mi-am zis că e momentul să îmi împart sufletul între cele două „meserii” pe care le practic (am pus ghilimele pentru că deși nimic nu egalează scrisul, acesta îți garantează mai degrabă că vei putea mânca o dată la două zile. Cu ceva noroc). M-am gândit că ar fi mai ușor atât pentru mine cât și pentru cei care mă cunosc, într-un fel sau altul. În plus, am avut mereu o reticență în a fii propriu meu PR. Acum am rezolvat și problema asta: Tudor e PR-ul lui Renert J.

3. Ce părere au colegii tăi despre faptul ca eşti scriitor?

Haha, se prea poate ca unii să nici nu aibă habar de treaba asta. Sincer nu m-am gândit până acum la asta.

4. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea cărţii?

Oamenii în primul rând. Nu există inspirație mai mare. Și alcoolul, bineînțeles (numele cărții mă cam dă de gol). Mai ales cel prost. Bine, a ajutat mult și faptul că mi-am găsit o muză care mi-a resetat sistemul de valori. Și inima.

5. Spune-ne câteva cuvinte despre carte.

În principiu e vorba despre modul în care relaționăm cu viciile noastre. Mitizarea și mai apoi demitizarea lor. E de asemenea un cadru pentru profunzimea din noi, plasat într-un context la prima vedere cât se poate de superficial. Asta poate pentru că am vrut să arăt faptul că excesele ascund adesea (și) frumosul. Volumul e încadrat la „proză scurtă”, lucru cu care eu nu sunt de acord, mai ales pentru că există în esență o singură poveste, dar bănuiesc că va trebui voi să decideți lucrul acesta, la final.

6. Care este cel mai mare şi neîndurător critic al tău?

Tudor e criticul lui Renert J. (mi-e teamă să nu citească vreun psiholog interviul ăsta, pe bune… 🙂 )

7. Ce scrii în afară de proză?

Am scris poezie (de fapt așa am început) și mai sângerez versuri din când în când. Urmează să scriu un scenariu de scurt metraj pentru următorul proiect cinematografic al unui tânăr regizor din Ungaria, aceasta fiind a doua mea „încercare” în această ramură a scrisului. Am cochetat puțin și cu valențele de textier, scriind câteva piese care n-au apărut încă decât în variante demo dar care ar trebui să fie lansate la un moment dat (de un artist exemplar, apropo) pentru că lumea are nevoie să le asculte, chiar dacă poate că nu știe încă.

8. Cum te descurci cu promovarea cărţii?

Aici ar fi enorm de povestit. Am scris un ghid de promovare al autorului român (în condițiile în care, mă repet, PR-ul de carte autohton e aproape mort) care va apărea cândva curând pe site-ul societatesicultura.ro , ghid în care încerc să ajut tinerii (și nu numai) scriitori cu sfaturi utile de promovare atât în mediul online cât și în cel offline, plecând de la premisa că cei 6 ani+ ai mei ca specialist în comunicare s-ar putea să facă diferența. Sper astfel să pot să pun și eu umărul la redresarea acestei industrii și sper să ajut cât mai mulți autori să-și poată duce mesajul cât mai departe, pentru că sunt convins că merită. N-ar fi rău să ia și editurile notițe.

9. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

Într-un fel sau altul viața mea aparține scrisului iar lucrul ăsta sper să nu se schimbe nici pe viitor. Mi-aș dori să am mai mult timp pentru literatură, bineînțeles, în condițiile în care apuc să scriu beletristică momentan doar seara și în week-end-uri. Eventual îmi propun să nu mai dorm în fiecare noapte 🙂 Dincolo de asta, nu vreau decât să evoluez pe toate planurile și să mai trăiesc vreo câteva milioane de vieți pentru a putea muri câte una pe fiecare pagină.

Mulţumesc Renert (Tudor), că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes!

by -
11

Interviu altfel cu Laura Nureldin

M-am născut pe 11 octombrie 1979, la Iași, din mamă bucureșteancă și tată sudanez. Despre tata am aflat la 35 de ani că trăiește, deci ăsta ar putea fi următorul meu roman :)
Am scris de când mă știu. Pe pereți, pe hârtie, în desfășurătorul de jurnal, pe blog. Acum, la „bătrânețe”, m-am apucat de scris povești.
Nici studiile, nici funcția nu mă recomandau pentru asta – sunt absolventă de Psihologie și lucrez ca prezentator de știri din 2002. Am început cu Jurnalul în engleză de la Realitatea TV, am continuat cu diverse emisiuni și jurnale la N24, The Money Channel, TVR și Antena 3.
Am scris Regii timpului în două luni, în engleză, cu viteza medie de două pagini per pahar de vin. De fapt, e o poveste care s-a scris singură; atâta că Mora și Xerxes aveau nevoie de o dactilografă care să le spună istoria. Care să aștearnă pe un blank document felul în care s-au descoperit pe sine, dar și unul pe celălalt. E foarte mișto să termini de scris o carte și, la sfârșit, s-o recitești cu ochi de cititor proaspăt ieșit din transă.
E mișto să fii povestaș, vorba lui Llosa.
Laura Nureldin, povestașă. Mă bucur să vă cunosc.”

Regii timpului- Editura Herg Benet

Regii timpului

După ce a trimis la tipar Regii timpului” în pauza dintre emisiuni Laura ne-a răspuns cu sinceritate şi umor la câteva întrebări.

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Cred că toată copilăria mea – una frumoasă şi fericită – m-a făcut să fiu omul care sunt astăzi. Să aleg o singură amintire? Hmmm… Am învăţat foarte repede să scriu şi să citesc. La 3 ani deja mergeam la grădiniţa de franceză a regretatei doamne Sanda Tătărescu-Negropontes, unde începeam, de atunci, să scriu în limba lui Voltaire. Dar înainte de asta, pe vremea când, pentru mine, literele erau doar nişte puricei pe o coală albă, îmi plăcea să mă urc în picioare pe canapeaua din casa bunicii, având în mâini o carte ţinută invers, din care declamam cu patos ce mi se părea mie că ar trebui să scrie acolo, în funcţie de ilustraţia de pe copertă. Prompteristă de mică, ce mai… :) Sau cititoare. Mai bine cititoare. Una avidă.

2. Cum te-ai integrat ca adolescentă în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Mi-a fost foarte uşor să mă integrez în liceu, pentru că, din clasa I până la finalul clasei a XII-a, am fost eleva Liceului Nicolae Iorga din Bucureşti. Aproape că am avut aceiaşi colegi timp de 12 ani. Şi aceiaşi profesori. Minunaţi, şi unii, şi alţii. Aşa că atmosfera a fost mai degrabă una de familie :) Prima întâlnire, primul sărut… astea sunt tot amintiri frumoase, dar sunt ale mele. Şi aşa trebuie să rămână, ca să-şi păstreze frumuseţea.

3. Ce visuri aveai ca adolescentă? S-au împlinit sau nu?
Ca adolescent, visam să ajut oamenii. Să le fac bine. De asta am urmat cursurile Facultăţii de Psihologie. Am devenit prezentator de ştiri, dar cred că poţi ajuta oamenii şi din această postură. De fapt, dacă vrei să faci bine, nu contează profesia, ci sufletul.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Exact aşa: alături de un partener. Parteneriat. Nu o relaţie în care unul ştie doar să ceară iar celălalt doar să ofere. Nu o relaţie de vasalitate. Nici una de dependenţă. Doi oameni care se iubesc ar trebui să ştie să-şi fie alături unul altuia fără să se anuleze reciproc.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Când porneşte în viaţă, un adolescent ar trebui să ştie că nu are un traseu prestabilit şi că poate deveni orice îşi pune în minte să devină, dacă şi-o doreşte suficient cât să facă un efort în direcţia respectivă. Şi ar mai trebui să ştie, să simtă că părinţii îi sunt aproape şi îl susţin. Pentru că, da, relaţia unui adolescent cu părinţii lui trebuie să fie una de comunicare şi de încredere. Reciprocă. Nu trebuie să-ţi pedepseşti sau să-ţi îndepărtezi copilul atunci când îţi spune adevărul, chiar dacă e un adevăr care nu-ţi convine. Pentru că atunci când va avea o dilemă importantă sau o problemă gravă te va ocoli. Şi nu vrei să se bazeze pe sfaturile unui străin.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Cititul. Cred că nu există una fără alta, nu? :) Criminologia mi se pare şi ea fascinantă şi studiez tot ce-mi pică în mână în acest domeniu. Urmăresc documentare, caut studii de caz…
Iubesc animalele. Am animale. Sunt prieteni şi membri ai familiei. Şi oamenii. Nu pe ultimul loc, niciodată pe ultimul loc. Iubesc oamenii. Şi nu încetez să le acord credit, oricât m-ar costa asta, în suflet şi sânge.

Mulţumesc, Laura că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
8

Interviu altfel Camelia CavadiaVina de Camelia Cavadia

Camelia Cavadia s-a născut în 1969, pe 10 mai, în București. Este licențiată în filosofie și jurnalism, iar în ultimii 20 de ani a făcut PR de televiziune (ProTV și Antena 1). Are blogul www.carticusuflet.ro și împreună cu cele mai bune prietene ale sale a inițiat platforma culturală www.coolturamall.ro, primul mall de cultură pe înțelesul tuturor din România.

În 2015 a publicat la editura Trei primul său roman „Vina”, nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016.

Scriitoarea va participa în perioada 26-29 mai 2016 la cea de-a XXIX-a ediție a “Festival du premier Roman”, care are loc la Chambery, în Franța. Camelia Cavadia va lua parte la mese rotunde, întâlniri cu cititori și ateliere de traducere.

“Festival du Premier Roman” este un eveniment literar care descoperă și promovează autori debutanți, europeni și francofoni. În fiecare an 3000 de cititori aleg și invită la festival – după lecturi și dezbateri – 15 autori debutanți francofoni și alți opt care scriu în italiană, spaniolă, germană, română, engleză și portugheză, alături de scriitori celebri. Anul acesta, reprezentanta României la acest festival este Camelia Cavadia cu romanul său de debut, Vina”.

Camelia Cavadia e de ‘VINĂ’ că am rugat-o să ne acorde un interviu.

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Am avut o copilărie superbă, petrecută în mare parte la țară, la bunici. Amintirile mele sunt impregnate de naivitatea bunicii, de mirosul ei, de poveștile bunicului și bunătatea lui. Deși am fost, în general, copii cuminți, totuși am făcut împreună cu sora mea și câteva năzbâtii care le-au dat de cap bunicilor. În acest context îmi aduc aminte cum într-o zi ne jucam în grădina de zarzavat și scoteam ustuoriul din pământ. Mai precis spus, eu dădeam cu săpăliga și scoteam la suprafață căpățânile de usturoi, iar sora mea le culegea și le punea-ntr-un coșuleț. Numai că la un moment dat, după ce a cules ceea ce se vedea la suprafață, surorii mele i s-a părut că au mai rămas câțiva căței în groapă și s-a aplecat după ei să-i ia. Acest gest ne-a fost fatal amândurora pentru că eu n-am avut timp să opresc sapa deja avântată-n aer, ci poate doar să atenuez puterea loviturii. Cert este că i-am dat cu sapa în creștetul capului și în câteva secunde am văzut cum mâna pusă în locul loviturii se umple de sânge. Vă dați seama c-am încremenit amândouă! Ce-a urmat, e greu de imaginat! Sora mea mă privea stupefiată nevenindu-i parcă să creadă că am tăiat-o cu adevărat, în timp ce eu am început să alerg prin grădină înnebunită de groză. Când a venit bunica și ne-a văzut, una cu sângele șiroindu-i din cap și alta alergând de nebună prin curte, plângând de mama focului, cred c-a simțit că i se face rău. Când a ieșit și bunicul din casă, spectacolul era de film horror. Om care se pierdea greu cu firea, tataie a luat-o imediat în primire pe sora mea și-a-ngrijt-o cum a știut mai bine. A dezinfectat-o cu spirt și i-a pus sulfamidă peste rană. S-a dovedit a fi o tăietură destul de mică, dar suficient de mare cât să producă o sângerare masivă, dar și o panică generală. Eu am continuat să alerg mult timp prin grădină, copleșită de păreri de rău, dar și de frica de a nu păți ceva. Bineînțeles că nu m-a bătut nimeni și-abia de m-au certat, dar după aceea nu ne-au mai dat voie să ne jucăm cu instrumentele de grădinărit decât în prezența lor. Dacă vreți să știți, sora mea are și acum semn în creștetul capului. Frumoasă amintire i-am făcut J

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

În liceu m-am integrat greu. Numai eu știu câte eforturi am făcut pentru a nu lăsa să se vadă cât de mult mă intimidau colegii și profesorii, cât de paralizată de frică eram uneori, cât de tare mă chinuiau timiditatea și complexul potrivit căruia toți copiii mi se păreau mai deștepți decât mine. Norocul meu a fost că m-am împrietenit cu două dintre cele mai haioase fete din clasă și că datorită lor am reușit să trec mai ușor peste temeri, complexe și nesiguranțe.

Nu știu exact care a fost prima întâlnire, adică dacă să pun la socoteală prima ieșire cu un băiat care-mi plăcea, care n-a fost de fapt o întâlnire adevărată, sau pe următoarea care a fost un “date” adevărat. La amândouă pot să spun că-mi bătea inima puternic și că nu prea știam ce să spun. În ceea ce privește primul sărut, îmi aduc aminte de el cu groază. Știu că atunci când am realizat că relația se îndreptă către un sărut adevărat, i-am scris o scrisoare prietenului meu și i-am spus că nu mai vreau să fim prieteni. „De ce?”, a venit întrebarea lui firească, pusă la telefon, unde mă căuta cu disperare de câteva ori pe zi. „Nu pot să-ți spun!”, repetam de fiecare dată. Voiam să mă despart de el pentru că-mi era frică de acest prim sărut. Problema era că băiatul respectiv chiar îmi plăcea și-mi părea rău să mă despart de el. Mă gândeam însă că, mai devreme sau mai târziu, cineva tot mă va săruta. Până la urmă s-a întâmplat, iar relația a decurs apoi frumos. Dar trebuie să recunosc faptul că m-a cam speriat primul sărut J.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

Visam să trăiesc o dragoste mare și să fiu fericită. S-au împlinit visurile, dar mai târziu decât m-am așteptat. Și mai visam să ajung ziaristă. Ceea ce nu e departe de ceea ce am făcut în ultimii 20 de ani.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?.

Odată, cineva m-a întrebat ce-mi doresc de la un bărbat și i-am răspuns așa: de la un bărbat îmi doresc să mă lase să fiu eu. Să-i fie de ajuns ceea ce sunt și să nu vrea să mă schimbe. Să nu-mi spună la început că mă place, că mă iubește, ca după aceea să tot vrea să adauge sau să scoată din mine lucrurile care mă definesc. Să pot fi EU în preajma lui, mi se pare lucrul cel mai de preț. Să nu trebuiască să par nici mai deșteaptă, nici mai frumoasă, nici mai puternică decât sunt. Îmi doresc să nu mă certe și el atunci când știu deja că am greșit și vede că îmi pare rău. Îmi doresc să mă iubească și mai mult atunci când mă simte nesigură, descurajată, nemulțumită. Să încerce să repare el ceea ce alții au stricat în mine. Îmi doresc de la el să nu uite că gesturile cele mai mici sunt cele pe care le prețuiesc cel mai mult. Să nu uite să mă mângâie pe cap, să mă ia de bărbie și să-mi vorbească cu voce mieroasă și ochi buni. Să mă încurajeze, să mă susțină și să înțeleagă că fără sprijinului lui eu nu sunt nimic din ceea ce pot fi cu adevărat. Să facă toate astea cu încredere, pentru că și eu voi încerca mereu să fac același lucru pentru el. Viața lângă un partener ar trebui să fie partea cea mai frumoasă și ușoară din viața unui om. Așa o văd eu. Viața e grea, problemele sunt multe și tocmai de aceea partenerul de acasă trebuie să fie sprijinul fiecăruia dintre noi. Omul care să ne susțină necondiționat, să ne dea încredere, să ne arate înțelegere și să ne iubească fix în acel fel în care avem nevoie. Și exact asta trebuie să fim și noi pentru el. Pentru că nu e corect să ceri fără să oferi.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Cred că trebuie să le împărtășească din experiența lor, să le facă să-nțeleagă că și ele au fost cândva adolescente și că, deși vremurile s-au schimbat, unele probleme au rămas aceleași. Trebuie să facă în așa fel încât să le devină prietene.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Îmi place foarte mult să citesc, apoi îmi plac ieșirile cu prietenele mele. Iubesc să fiu în preajma lor și-mi plac discuțiile sincere, cu sufletul pe masă. Îmi place să mă plimb și abia aștept să merg la cluburile de carte. Îmi place să fiu gazdă și-mi place la nebunie să gătesc. Pentru oameni mulți, familii numeroase. Și-mi plac vacanțele, mersul la țară, timpul petrecut în natură.

                       Mulţumesc, Camelia, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci!

                Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Interviu altfel cu Florina Sanda Cojocaru

Florina Sanda Cojocaru născută la 13 iulie 1971, în Giurgiu; domiciliată în Botoşani. Studii-Absolventă a Şcolii Postliceale Sanitare Botoşani. Ocupaţia-Asistentă medicală. Preocupări literare-membră a cenaclului «Poesis» până în anul 1990. Laureată a concursului de creaţie literară “Aripi de lumină”-ediţia 1989, la secţiunea poezii

Debut literar- 2010 – la “Semănătorul- Editura online”  cu volumul Destin, Fana- roman –iulie 2011, Învaţă-mă să te iubesc –roman-octombrie 2011

Cele 3 au rămas doar în variantă on-line. Cândva, le voi reface. Sunt acele stângăcii specifice oricărui început.

Poveste de suflet– poezii 2013, Vise de scrum – poezii 2013, editura Pim Iaşi

Carraria-vol. I-antologie de poezie  a grupului literar Carraria, 2013

Insomnii mătăsoase vol. III – antologie de poezie a grupului literar Insomnii mătăsoase, 2013

El a ales-roman, Editura Pim Iaşi, 2014

Scrisori către îngeri-roman, Editura Pim Iaşi, 2015

Elsa-roman, Editura Pim Iaşi, 2016

În curs de apariţie, o antologie de poezie, Sărutul III 2016, Editura Măiastra Târgu-Jiu, un proiect deosebit. Mă onorează să fac parte din el.

Iubesc poezia, dar în proză îmi găsesc mai uşor drumul. Subiectele mele nu sunt doar simple poveşti de dragoste. Sunt mai degrabă, poveşti de viaţă în care te poţi regăsi uşor, cu zbuciumul, deznădejdea, speranţa, mulţumirea, fericirile ce te însoţesc în trecerea ta pe pământ. Dacă pot ajuta un singur cititor să îşi aleagă un drum, la un moment dat, în viaţă, pentru mine înseamnă mult.

Hotărând că “El a ales” să scrie “Scrisori către îngeri” Florina ne răspunde la întrebări.

Florina Sanda Cojocaru carti

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Sunt multe amintiri care îţi marchează existenţa şi aproape că nu realizezi asta, dar, dacă ar fi să mă opresc la una, atunci am să vă povestesc despre primul meu contact cu spitalul (Sp. Fundeni Bucureşti), prima despărţire mai lungă de părinţi, plânsetul meu obositor, existenţa celor două asistente înzestrate cu o răbdare uimitoare, gemene, frumoase, cu nişte voci calde, dumnezeieşti. Încercând să mă împace, să nu mă mai vadă plânsă, mi-au promis că atunci când voi ajunge acasă, undeva, în preajma sărbătorilor de iarnă, părinţii mei mă vor aştepta cu nişte opinci fermecate, cu clopoţei. Se pare că a funcţionat povestea lor, pentru că nu am mai plâns. Gândeam doar la acele minunăţii şi la ce aş fi putut face cu ele. Ajunsă acasă, mama mi-a arătat un bebeluş drăguţ, sora mea, dar eu nu voiam să văd decât opincile fermecate, cu clopoţei, care mi-ar fi putut împlini toate dorinţele. Am avut una din primele dezamăgiri. Parcă le şi auzeam clinchetul atunci când aş fi păşit. Probabil că tot atunci mi-am dorit să ajung şi eu să lucrez în spital, cu copiii. Era singura formă în care aş mai fi acceptat să intru în vreunul, pentru că mă săturasem de postura de pacient.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Liceul a fost o experienţă plăcută, cred eu, deşi erau foarte multe ore de studiu şi instruire practică. Timpul meu liber era puţin. Cât despre prima mea întâlnire şi primul meu sărut, prefer să nu vorbesc. Sunt chestii ce ţin de trecutul meu şi sunt atât de egoistă încât să le păstrez doar pentru mine.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

Am visat mereu o familie a mea (şi o am), mi-am dorit să îmi pot permite să călătoresc mult (la acest capitol stau ceva mai prost, dar am realizat că pot vedea cu ochii minţii ceea ce alţii, aflaţi la faţa locului, omit să vadă). Am visat să scriu din nou la un moment dat, pentru că aproape două decenii nu am mai scris decât sporadic, şi acum o fac, nu văd viaţa fără de scris. Îmi spun că în toţi aceşti ani am acumulat experienţă, trăiri. Nimic nu e întâmplător, nici măcar această pauză.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Sunt alături de soţul meu de peste 20 de ani. Sunt o familistă convinsă şi de modă veche, am luptat şi lupt pentru stabilitatea relaţiei. Într-o relaţie de lungă durată fiecare dintre parteneri învaţă să facă nişte compromisuri. Sunt furtuni şi zile cu soare. Important este, cred eu, să ştii să vezi partea plină a paharului, să accepţi că nimeni nu e perfect, nici măcar tu. Nu e roz, nici alb sau doar negru, ci o întreagă paletă de culori. Aşa văd eu viaţa. Important este să îţi spui nemulţumirile, să îl laşi să îşi spună nemulţumirile, pentru că doar exteriorizându-ne sentimentele, putem şti unde am greşit şi cu ce.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Copiii din ziua de astăzi sunt foarte informaţi, uneori, mai informaţi decât am vrea noi să credem. Trebuie să vezi în copillul tău un om cu personalitate puternică, nu un dependent. Este important ca el sau ea să te considere cea mai bună prietenă, umărul pe care să poată plânge în caz de vreo dezamăgire sau femeia cu care să poată împărtăşi cele mai ascunse secrete, cu care să poată face o glumă mai mult sau mai puţin reuşită. Am învăţat că fetele mele nu pot fi tot ceea ce nu am putut eu fi, o continuare a mea, pentru că au vieţile lor, pasiunile lor, iar eu nu fac decât să mă bucur că le am în preajma mea. E un dar, cel mai frumos din această viaţă.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Ascult foarte multă muzică. De fapt, scriu pe muzică. Cele două îmi ocupă mare parte din timpul meu liber, cel pe care nu îl aloc micuţei mele. Ascult Jane Trojan, Galya, Ernesto Cortazar, Yuhki Kuramoto, etc. La fiecare carte pe care o scriu, ascult un anumit compozitor pentru a intra în pielea personajului şi pentru a mă distrage din cotidian. De exemplu, la primul roman am scris pe muzica Janei Trojan, la Scrisori devenisem dependentă de Zuhki Kuramoto, iar la Elsa, am scris mai mult pe muzica lui Ernesto Cortazar.

 Mulţumesc, Arci, mulţumesc Literaturii pe tocuri pentru această oportunitate. Gândul meu bun. Cărţie pot fi comandate accesând link-ul: Florina-Cojocaru-autor.

                  Muţumesc, Florina, că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebari mai…altfel! Arci!

                                                 Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes!

by -
21

Interviu altfel cu Cristi Lavin

“Cristi Lavin este omul care dorește să ofere sens lumii și tocmai de aceea e refuzat. A oferi a devenit un act perimat în sine, iar dacă ceea ce ai de oferit e tocmai sensul, atunci dai greș de două ori. Căci e ca și cum ai oferi cheia de la o ușă pe care oamenii tocmai au zidit-o. Li se pare c-ai întârziat — și asta doar pentru că ei s-au grăbit prea tare. Ori au impresia că vrei să le demolezi casa, ca să ajungi la broasca la care se potrivește cheia respectivă. Sensul și-a pierdut sensul. Umanitatea a devenit un genocid. Despre asta e vorba în toate romanele sale, 4 la număr, ultimul fiind în curs de publicare (doar că nu și-a găsit încă o editură). Autorul trage un semnal de alarmă despre criza de sens. Dar nu pentru că el însuși n-ar fi găsit sensul, ci pentru că cei din jur nu doresc să-l primească. Cristi Lavin scandalizează prin simplul fapt că e rezonabil. Editorii îl ocolesc, criticii fac alergie la el, iar publicul îi este atât de loial încât nu vine la lansări. “Arătați-mi un singur om care a găsit sensul și eu îmi dau demisia!” mai spune cel care a refuzat toată viața orice profesie, ca să-și păstreze profesiunea de credință”.

Cristi Lavin a publicat: roman, poezie, eseu, teatru, scenarii de film.

Le Viking rose” este primul volum al scriitorului tradus în franceză şi apărut în format electronic în Franţa. După 6  luni de la apariţia în franceză cartea este publicată şi în Romania la Editura Tracus Arte, păstrând acelaşi titlu-Le Viking Rose

Carti Cristi Lavin

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Există o amintire care mi-a sfredelit conștiința și pe care am revăzut-o de mii de ori cu ochii minții, după ce se consumase de mult. Dar așa e natura acestei amintiri, timpul n-o estompează deloc, dimpotrivă. Obsesia atașată acestei amintiri primordiale constă în a mă întreba zilnic dacă aș putea da timpul înapoi, pentru a schimba ceva, pentru a o șterge, pentru a o împiedica să se întâmple. Desigur, obsesia nu mai există acum, sunt prea depărtat sufletește de ea, dar a dăinuit ani și ani în acea perioadă timpurie. A fost o traumă puternică. Mi se părea că nu mai există viitor pentru mine, din moment ce mă procopsisem cu acea imperfecțiune. Îmi ratasem practic viața preluând ca pe o tinichea legată de coadă acel episod biografic, iar acum îl priveam ca pe un stigmat imposibil de șters. Nu pot spune că fusesem crucificat, dar aveam bănuiala cumplită că fusesem deviat spre un alt drum. Așa că m-am trezit în brațe c-un alt destin, în locul celui pe care îl meritam. Mi se părea că am pierdut vârsta de aur definitiv. A fost o chestie de 5 minute. Dar mare cât toată istoria umanității. Acel flecușteț m-a marcat mult timp după aceea, aproape prostește, revenind ca o viespe pe care încerci s-o alungi, dar ea nu se lăsa dusă: reapărea, exact în momentul în care credeai c-ai scăpat de ea. Sadismul memoriei, mereu și mereu prezent, m-a făcut să privesc această funcție psihică mai mult ca pe  o disfuncție decât ca pe o funcție. Disfuncția mnezică. Ce mai: era un instrument de tortură! De parcă memoria n-ar fi fost a mea, ci ar fi fost cineva, o persoană din afară, o stăpână nemiloasă! Iar acest sadism al memoriei se identifică cu memoria însăși, căci nu există ceva anterior lui, vreo altă amintire mai importantă, situată în spatele umbrei întunecate reprezentate de acest episod emblematic pe care vreau să vi-l împărtășesc.

Va fi o poveste lungă, vă avertizez! Chinul e întotdeauna lung.  Chiar dacă eu eram cel care mi-l provocam. Devenisem Prometeu, băiatul acela bun care i-a salvat pe toți dăruindu-le focul, dar care avea acum de pătimit, un vultur ciugulindu-i zilnic ficatul. Iar asta din cauza unei amintiri bizare, în cazul meu.  În loc de memorie, am primit un motiv de autoflagelare. Viața mea era fericită, dar mă frământa ceva pe dinăuntru, un vultur invizibil dar la fel de rapace. Toată lumea s-ar putea aștepta să fie ceva odios. Că poate m-o fi violat vreun unchi, ori poate oi fi suferit un accident de mașină și mi-am pierdut un picior. Dar n-a fost nimic atât de grav! Nici pe departe! Totuși, gravitatea s-a strecurat prin faptul că într-o bună zi m-am întrebat cum ar putea să arate viața mea dacă acel episod nu s-ar fi petrecut, sau dacă ar fi avut un alt final. Și aveam doar 4 ani! Vă imaginați, deci, ce întrebări cruciale îmi puneam eu încă de pe atunci…  Eu eram un băiat de doctor și, evident, eram supra-protejat. Nu umblam cu mănuși chirurgicale în mâini, dar o aveam pe maică-mea, care le suplinea cu succes. Dacă un măr cădea pe jos, deja nu mai aveam voie să-l mănânc, nici măcar dacă-l spălam bine (de parcă pământul era Iadul − deși era vorba doar de pardoseala din bucătărie). Nu aveam voie să pun nici măcar un degețel pe mâna curentă de la scările rulante, ca să mă țin. Din cauză că acolo pune toată lumea mâna și e plin de microbi. Vă dați seama: eu, un copil împiedicat, care abia își făcea curaj să pună piciorușul pe scările rulante și care se ruga la toți dumnezeii să aibă noroc și să nu cadă din prima, tocmai eu trebuia să-mi stăpânesc teroarea până ajungeam la capătul celălalt al scării, să levitez, să-mi sporesc vulnerabilitatea! Căci trebuia să nu mă sprijin de absolut nimic, să accept să mă bălăngănesc periculos la orice zgâlțâitură a treptei! Ei bine, în mijlocul acestei terori a microbilor, am făcut lucrul cel mai de neconceput.

Era o seară specială − magică, aș putea spune. La Telecinematecă se dădea un film nemaipomenit de bun. Părinții mei aflaseră de film și erau în extaz. Abia așteptau să înceapă. Pentru ei, filmul era așa de important, încât mi se părea că vor muri, dacă nu-l vor vedea. Iar ei chiar exprimau această teamă, cel puțin în subconștient, căci își imaginau că i-aș putea deranja în timpul filmului și de aceea făceau tot posibilul să mă ghideze către orice altă preocupare, dar numai să-i las în pace acele două ore ce reprezentau pentru ei elixirul suprem. Mă uitam la ei și-i vedeam atât de fericiți, precum nu-i mai văzusem niciodată, încât mi se făcea și frică de ei; parcă nu mai erau părinții mei! Ei m-au întrebat cu jumătate de glas dacă vreau să mă uit la film; dar eu descifram în sufletul lor că asta nu le e dorința adevărată. Așa că i-am refuzat categoric. Deși adoram să mă uit la filme. Dar nu în acel moment, ce părea rezervat exclusiv lor. Iar ei, văzând că le respect intimitatea, deveneau de o mie de ori mai fericiți. Adică deveneau și mai ciudați. Se crea un cerc vicios. Dacă n-ar fi fost pe vremea lui Ceaușescu, adică prin anul 1975, aș fi zis că urma să se difuzeze la televizor un film porno. Altfel, nu-mi explicam de ce doreau ei atât de tare să-i las nestingheriți. Pe mine mă indispunea chestia asta, căci ei rămâneau împreună, dar eu rămâneam de unul singur, stingherul urma să devin eu! Mă uitam la ei lung, lung de tot. Mi se părea că ai mei părinți au murit și au ajuns în Rai. Am avut în acest sens un soi de deja vu. Nu fusesem în Rai, dar înțelesei că așa trebuie să fie acolo. Precis! A fost ceva metafizic, pe bune. Am conștientizat că cele două persoane din fața mea, cele mai importante de pe lume, nu vor fi niciodată mai fericite ca în seara respectivă. Iar tot ce puteam să fac eu,  prichindelul familiei,  era să mă retrag, spre a nu le ruina acea stare de grație, ce mă excludea automat. Mă excludea, dar în același timp mă includea, căci telecomanda era la mine, eu puteam înclina situația în direcția responsabilității sau iresponsabilității, nimeni altcineva nu făcea jocul. Știam că „divorțul” nostru n-o să dureze decât două ore, așa că îl socoteam un preț infim pentru câtă endorfină o să primească ei − cascade întregi. Puteam crea Niagara din nimic. Așa că am acceptat s-o creez. M-am retras din sufragerie și am așteptat să se termine filmul. Stăteam în spatele ușii. Mă fâțâiam de acolo până colo fără rost. Dar mi-am dat seama că nu sunt Iisus Christos! Oricât de generos aș fi fost (și pe undeva chiar eram), totuși: nu mai aveam răbdare, se învârtea pământul cu mine, simțeam că mă îmi vine să mă urc pe pereți. Deci nu puteam sta momâie pe hol două ore, lăsând să treacă timpul pe lângă mine.  Până la urmă era și fericirea mea importantă, chiar dacă separată de-a lor. Mi se părea deci un chin prea mare să stau și să nu fac nimic, ci doar să pândesc încheierea filmului. Era necesar să ai nervi de fachir pentru asta. Or, eu eram un biet copil. După vreo oră, ajunsesem deja la exasperare. Desigur, mi-era rușine să intru peste ei. Îmi promisesem să n-o fac. Dar nici nu puteam sta de lemn Tănase. Așa că mi-a venit o idee. Singurul loc în care mă puteam juca era în curte. Dar era noapte. Și tocmai pentru că se făcuse noapte, ai mei încuiaseră poarta și nu mă puteam alătura găștii de pe stradă, care la ora aia abia începea să se strângă, fiind compusă din băieți mult mai mari ca mine, care nu aveau restricții de loc sau de timp, fiind niște vagabonzi desăvârșiți, lucru pentru care îi invidiam. Mă uitam prin gard la ei și-mi venea să plâng. Ei, ca să mă înveselească, mă chemau afară, în stradă. Dar eram prizonier în curte și nu puteam ieși. Însă, ulterior, mi-am adus aminte că, cheia era pusă într-un cui pe stâlpul de la poartă, undeva sus, ca să nu pot ajunge eu la ea. Dar pentru băieții aceia mari era floare la ureche s-o ia. Așa că le-am sugerat să mă elibereze ei, ca pe o prințesă, prizonieră în Turn. Desigur, ei ar fi ajuns cu mâna, dar se temeau să intre în conflict cu părinții mei, care în mod sigur nu i-ar fi felicitat pentru îndrăzneală. Eu mă uitam la ei, ei se uitau la mine și tragismul se amplifica. Desigur, erau solidari, îmi transmiteau o energie, suficientă cât să pot să acționez, dar nu știam cum. Până la urmă m-am dus să iau o mătură cu coadă lungă. Am pendulat-o vreo două minute în jurul cuiului, până am reușit să dau cheia jos. Și așa am evadat! Desigur, marea evadare însemna să stau în mijlocul străzii, chiar în fața porții mele (căci acolo era locul preferat de întâlnire al întregului cartier). Practic, mă îndepărtam doar 3 metri de casă, nici nu se punea la socoteală, nu era chiar o evadare, ci mai mult un planton. Băieții, observând că sunt abătut în continuare, m-au întrebat ce am. Le-am spus că ai mei se uită la un film și că eu am rămas ca prostul pe dinafară. E cumplit de lung un film atunci când nu te uiți la el! Unul dintre băieți, care mesteca flegmatic o gumă, era singurul care nu părea impresionat de tragedia mea. Fața lui iradia de fericire. M-a amuzat chestia asta, că în fața chinurilor mele sufletești, lui nu-i tresărea nici un mușchi − cu excepția celor de la mandibulă, pe care îi mișca ritmic, ca să rumege guma. Se menținea cool. Așa că am avut o revelație extraordinară: nu e o obligatoriu să fii simpatetic (în rezonanță telepatică, subtilă cu celălalt) cu cineva, ci poți să nu fii, așa, pur și simplu. Poți să fii independent de toți și de toate și în același timp să te simți bine în pielea ta. Iar el pleznea de satisfacție. Îi simțeam mirosul mentolat din gură și începusem să salivez. Nu c-aș fi fost nemâncat și aș fi tânjit să-mi astâmpăr foamea, dar nu mai mestecasem niciodată gumă și brusc am cutezat să-l întreb dacă îmi poate da și mie. Ai mei mă fereau să-mi cumpere așa ceva, deoarece produsul nu avea valoare nutritivă și se găsea de vânzare exclusiv la țigani, fiind marfă de contrabandă, adusă din Occident. Brusc, mă cuprinse tentația Occidentului. De parcă voiam să fug din țară mestecând o gumă. Ai mei nu mi-ar fi cumpărat-o niciodată, mai ales că costa cinci lei, cât cinci pâini. Fiindcă nu mai cerusem niciodată nimic până atunci, nici măcar o porție de colivă, n-am știut cum să cerșesc.  Adică să-i zic omului să rupă un sfert dintr-o lamă și să mi-o dea s-o încerc. I-am spus doar că vreau și eu niște gumă. El s-a întrerupt din mestecat, a băgat mâna în gură, a rupt o bucată și mi-a întins o fărâmă de cauciuc plină de salivă. Mie mi s-a făcut brusc scârbă, așadar n-am vrut să iau. Atunci, puțin jignit, a schimbat puțin foaia și mi-a zis: „Dacă îmi dai 1 leu, îți dau una neîncepută!”… 1 leu era un chilipir. Deja afaceristului din mine i se aprinseseră beculețele. Îmi imaginam c-o să-mi dea o lamă nouă, care în mod normal costa 5 lei, nu 1 leu. Mă gândeam că el o fi chiar vreun furnizor, având în vedere că era pe jumătate țigan, iar astfel îmi oferă un preț special, la prima mână. Plus că era foarte tânăr și chipeș și-l preferam din start babelor care vindeau semințe și ciunga la marginea drumului și de care nu mă apropiam din principiu. Brusc, guma devenea accesibilă pentru buzunarul familiei; nu mi se părea că îi jecmănesc pe ai mei cerându-le 1 leu. Dar cum să le cer, căci nu le mai cerusem niciodată bani?! Darămite să încerc așa ceva în mijlocul filmului! Era un tabu peste care nu puteam trece. Mai ales că mi-l autoimpusesem! Iar pofta mea trebuia satisfăcută pe loc, căci îmi încolțise atunci în premieră, iar pe deasupra oferta putea expira și să nu se mai ivească a doua oară. Prins între ciocan și nicovală, am hotărât să mă întorc în casă și să-i deranjez pe ai mei din timpul filmului, fie ce-o fi! Nu era o crimă! Le-aș fi cerut 1 leu. Eram sigur că n-o să-mi dea, iar  dilema mea s-ar fi rezolvat de la sine. Dar trebuia să încerc. Mă obliga un simțământ al onoarei față de acel băiat, care se oferise să fie sponsorul meu. Așa că am lăsat gașca să mă aștepte, am intrat în curte, am pășit în casă, m-am furișat până la ușa sufrageriei și, pentru prima oară în viață, am bătut la ușă. Într-un mod cât mai frumos cu putință, bineînțeles. Ciocănitul meu se dorea să fie mai mult muzică, așa de gingaș și precaut era, ca niște bătăi de furnică. Prima oară ai mei nici nu m-au auzit; s-au gândit că sunt niște crengi pe afară. Abia la a treia încercare au dat sonorul mai încet și atunci și-au dat seama că cineva zgârie ușa. Respectiv subsemnatul. Mi-au deschis și m-au întrebat ce e. Le-am zis pe nerăsuflate că doresc 1 leu. Ei au înțeles ce anume le cer și, în mod miraculos, n-au fost surprinși. Parcă așteptaseră de când lumea clipa când să le cer bani. Ziceau mersi că nu le ceream mai mult. Deci nu doar că nu s-au supărat, dar s-a declanșat în ei o fericire extraordinară, căci, în paralel, au înțeles că n-o să stau pe capul lor, ci o să mă duc să fac o tranzacție. Desigur, ar fi trebuit să-și pună problema că poarta e încuiată și ceea ce urma să se întâmple ar fi trebuit să se petreacă în cel mai bun caz printre zăbrelele de la gard, ceea ce era mai mult decât ciudat. Dar ei erau confiscați de acea stare paradisiacă pe care v-am descris-o la început. Nu știa niciunul dintre ei ce face, parcă erau teleghidați, parcă pluteau. Creierul nu le mai funcționa, erau prea fericiți, aveam niște părinți HIGH, ce mai! Într-un fel: părinții ideali, care nu te întreabă nimic, situație ce nu semăna deloc cu tabieturile noastre. Așa că nu m-au întrebat, s-au dus la geantă și au căutat portofelul. Până atunci, eu nici nu știam unde își țineau banii, nu mă interesase niciodată acest aspect, totul venea de la sine, eu nu eram obligat să-mi bat capul. Iar în timp ce ei căutau leul acela amărât, trăgând cu ochiul la ce se întâmplă în filmul pe care-l vizionau, atenți să nu piardă replicile, m-am rugat în gând, precum Meșterul Manole, să vină o furtună, sau o ploaie, orice, iar ei să nu găsească leul, Ana să nu vină la mine, căci urma s-o cheltuiesc. Și-mi dădeam seama c-o să rămân… nu fără soție, ci fără acea tihnă familială. O tihnă ce-ar fi dispărut odată cu tracasările financiare, care odată pornite nu se vor mai termina niciodată. Mă rugam la toate din Cer și de pe Pământ să nu aibă părinții mei mărunt, să fie în criză și să nu îmi poată satisface capriciul. Căci era un capriciu, nimic mai mult − care îmi intrase în cap și nu-mi mai ieșea, eu fiind o victimă sigură a lui, de parcă aș fi prestat un jurământ și nu mai puteam da înapoi. Dar ei au găsit moneda. Au venit și mi-au întins-o c-o căldură cum numai văzusem niciodată, de parcă nu le cerusem 1 leu, ci le oferisem eu 1 milion. Mi se părea incredibil că pot fi atât de sereni când cineva le cere bani. Aproape mă rușinam de ușurința cu care se ruinau. Bine, nu se ruinau cu 1 leu, dar cine dă azi un ou, mâine dă un bou, vorba proverbului (sau nu suna așa?!). În momentul când mi l-au dat, am avut un sentiment amar. Obținusem ceea ce dorisem, dar greul abia acum începea. Parcă declanșasem un mecanism infernal și știam că nu mai pot să-l opresc. Generozitatea lor avea să-i distrugă, într-un fel. Iar eu eram unealta destinului. Am intuit totul acolo și atunci. Doar că ei erau niște victime colaterale; nu doream să le fac rău, nu acesta era scopul meu. Scopul meu era să trăiesc o senzație care îmi fusese interzisă până atunci, practic să mușc din fructul oprit. Tentația era la fel de mare ca cea a lui Adam. Într-un fel, m-am gândit că ar fi bine să-i chem să mă asiste în tranzacție, ca măcar să iasă bine, dar știam că s-ar fi opus acesteia. Deci aveam de ales între a o face prost și a n-o face deloc. Cu banul în mână,  am ales prima variantă. M-am dus la gașca care mă aștepta în stradă și i-am dat băiatului brunet plata cerută. Aceasta a luat fericit banul și a scos toată guma din gură și mi-a dat-o. Eu, care n-aveam voie să beau nici măcar dintr-un pahar după ce propriul meu tată băuse din el, eram obligat acum să fac schimb de salivă c-un necunoscut! Doream anularea tranzacției, mai ales că nu așa mi-o imaginam, ci sperasem să primesc o lamă neîncepută. Dar era evident că băiatul nu mai voia să-mi dea banul înapoi, așa că aveam de ales între a-l da pe nimic sau a-l da pe o gumă deja mestecată și bună de aruncat la gunoi. Ce să fie?… De teamă să nu fiu prost economist, am acceptat să fiu prost gurmand. Și am luat boțul alb din mâna sa. L-am băgat în gură. Nu mai știu ce gust avea − dacă rămăsese aromă sau nu. Am încuiat poarta la loc. Am agățat cheia la locul ei, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am plimbat apoi tacticos prin curte, molfăind chestia aia, până mi-am dat seama că nu mă pot duce cu „rața în gură” la părinții mei. Așa că, după vreun minut, am scos-o vinovat din gură și am lipit-o de niște scânduri într-o magazie, într-un loc cât mai tainic. Ascunsesem crima, care va să zică. Apoi m-am dus liniștit la cinefilii din sufragerie, mai ales că tocmai se terminase filmul. Nu mi-am dat seama că o să mă întrebe ce-am făcut cu banii. Chiar nu știam ce să le spun! Pe de-o parte, fiindcă nu știam să mint. Iar pe de altă parte, pentru că nu aveam ce „marfă” să le arăt, în afară de gumă −  pe care nu le-o puteam arăta, deoarece m-ar fi întrebat unde e celofanul, iar eu ar fi trebuit să le mărturisesc că n-are și că este second-hand. Sau, mă rog: second-mouth. După interogatorii semi-naziste, m-au adus în postura să fac mărturisiri complete. I-am dus în magazie și le-am arătat corpul delict. S-au închinat. Le-am explicat cum am evadat, făcând o reconstituire cu mătura. S-au închinat a doua oară. Apoi, în cele din urmă, am divulgat și numele furnizorului. Ei nu-i cunoșteau pe băieți după nume, așa că a trebuit să li-l arăt chiar cu degetul. Taică-miu s-a dus la el și i-a ținut o lecție moralizatoare referitoare la faptul că ar trebui să-și țină microbii pentru el și nu se apuce să-i vândă în dreapta și-n stânga, profitând de picii de grădiniță, capabili să cumpere orice. Apoi l-a urecheat scurt, ca pe un traficant de droguri. Respectivul s-a speriat. N-a mai călcat niciodată la noi pe stradă. În particular, taică-miu mi-a zis să nu mai vorbesc niciodată cu respectivul. Așa c-am reușit să mă cert eu cu toată lumea: cu părinții, cu prietenii și cu guma de mestecat. Taică-miu  era distrus − dar nu pentru că eu riscam să mă îmbolnăvesc, ci pentru că eu nu consumam apă din pahar după el și, iată, acum consumasem guma din gura unui străin! Era ca și cum gura paternă ar fi fost mai jegoasă decât cea a unui țigan și se simțea defavorizat. Iar eu am fost foarte trist. Am regretat amarnic. Nu pentru că se întâmplase toată acea copilărie, ci pentru că le stricasem momentul de fericire părinților mei. Ș-o făcusem cu bună știință, căci intuisem absolut tot dezastrul, doar că nu m-am putut abține. Mă simțeam mereu vinovat că nu m-am opus suficient impulsurilor mele primare. Și le-am stricat cea mai bună dispoziție − cea mai mare care le fusese dată în viață. Cât despre fericirea mea, nu-mi păsa. Cu un leu îmi cumpărasem singurătatea. Și urma să stăpânesc produsul achiziționat un termen nelimitat, adică toată viața!

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși am dat admitere la unul obscur. Mi-a fost frică să nu eșuez dacă mă duc în altă parte, adică la cele renumite. Totuși, mi-a plăcut acolo. Era aproape de casă, iar unii dintre profesori, exact la materiile mele preferate, erau geniali. Îmi amintesc cu drag de ei și azi. Da,  poate n-a fost cel mai înțelept gest din viața mea că am jucat pe miză mică și mi-am ales liceul cel mai prost plasat, dar am câștigat. Evident, după ce-am intrat, nu aveam nicio pretenție, vă dați seama, mă așteptam la ce e mai rău. Speram doar să nu dau peste pleava societății, adică peste toți ratații care nu se încumetaseră să facă Lazărul, exact ca mine. Clasa a noua și a zecea au fost însă de vis. Clasa a unsprezecea și a doisprezecea au început puțin să mă calce pe nervi. Căci după Treapta a Doua ne veniseră în clasă niște străini de pe la alte clase paralele, cei care obținuseră note bune și, astfel, colectivul s-a impurificat. S-au strecurat mulți derbedei printre noi și începusem să fiu luat la ochi, chiar bruscat de câteva ori. Prima întâlnire amoroasă s-a lăsat foarte mult așteptată. Mai exact, până, hăt, după ce-am terminat facultatea. Am avut prima aventură la 28 de ani abia. Adică când alții le termină! Am avut-o nu în România, ci în Danemarca, deoarece la noi era ilegal tipul de sex pe care îl practicam. Ar fi trebuit să mă duc la întâlnire cu avocatul dacă mi-ar fi plăcut de cineva aici. Dar noroc că nu mi-a plăcut de nimeni. Desigur, jocuri soft reciproce am mai avut cu colegul de bancă, încă de prin școala generală, dar pe acestea nu le trec la rubrica sex deoarece celălalt nu era homosexual. De aceea nici n-am explorat cu el toate posibilitățile, ci doar ceva soft. Iar dacă de sex am până la urmă parte, de sărut niciodată. Nici până acum, la vârsta de 45 de ani! N-a fost ceva care să mă tenteze, deși sunt romantic − dar nu pot fi romantic cu un tip agățat în gară, de exemplu. Trebuie păstrate anumite limite! Pe de altă parte, evenimentul nu s-a produs și din cauza unor motive fiziologice. Știți că atunci când te îndrăgostești simți fluturi în stomac… Ei bine, acești fluturi la mine au aripi de oțel și-mi crestează stomacul pe dinăuntru. De fapt, fenomenul e mult mai simplu (nu trebuie explicat în cheie poetică). Când ești excitat sexual, se stimulează automat sistemul parasimpatic, prin nervul vag. Nervul vag inervează (pe lângă alte organe) și stomacul. Așa că apariția persoanei râvnite se traduce la acest nivel prin creșterea senzației de foame. E o foame care n-are de-a face cu foamea, ci cu sexul. Deci apropierea partenerul echivalează cu un jet de acid clorhidric împroșcat la tine în stomac. Eu am deja mucoasa stomacului deteriorată de la o gastrită cronică, asa că acidul clorhidric îmi arde pur și simplu carnea. Eu simt o arsură nesemnificativă în capul pieptului, dar partenerul simte altceva. Sunt un sconcs al sărutului. Ar trebui să mestec Orbit tot timpul, dar tocmai v-am povestit experiența mea traumatizantă cu guma de mestecat! Nu pot nici asta!

3. Ce vise aveai ca adolescent și dacă s-au împlinit sau nu?
Unul singur: să devin scriitor. Sau, mă rog, două: să devin scriitor și să iau premiul Nobel. Când eram în clasa a opta am scris o povestire scurtă ca să particip la un concurs cu tema „Cum vezi România anului 2000”. Eu m-am simțit jignit de întrebarea respectivă și, în loc să fantazez cum va arăta țara în anul 2000, am început să debitez cum voi arăta eu în anul 2000. Asta înseamnă să fii individualist! Iar eu eram de mic, un individualist precoce. Și foarte ambițios totodată: nu mă mulțumeam cu „Cântarea României”, voiam direct Nobelul! Așa că în povestirea respectivă mă descriam ca fiind un scriitor de succes de 30 de ani, urmărit la fiecare colț de stradă de paparazzi (nici nu se inventase noțiunea, dar fiindcă era vorba de o povestire SF, o includeam din oficiu). Conduceam un automobil electric − deși chestia asta nu era ceva prea extravagant, ci cât se poate de obișnuit în acele timpuri. Iar atunci când m-am dat jos din mașină, am aflat de la un ziarist care mă urmărea că tocmai s-a anunțat la televizor că am luat premiului Nobel pentru literatură. Acum, la 45 de ani, pot spune că unul dintre cele două vise s-a împlinit. Mai rămâne celălalt!

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Cum văd viața alături de partener?! Simplu: n-o văd deloc. N-am avut niciodată un partener în adevăratul sens al cuvântului, ci doar aventuri, care se prelungeau eventual mai mult de-o noapte. E un mare minus al vieții mele. Și, din păcate, nu cred că voi putea recupera într-o existență viitoare! Cică cine n-are noroc în dragoste are noroc la poker. Deci aștept partida vieții mele. Iar acum mă refer la cea de poker, evident.

5. Ce crezi că ar trebui să știe un adolescent când pornește în viață? Ce relație ar trebui să fie între un adolescent și părinții lui?
Un adolescent care pornește în viață trebuie să știe că tocmai a pierdut trenul și că ar fi bine s-o pornească pe jos, căci altul nu mai vine. Noi le îmbuibăm capul cu speranțe, dar eu am ajuns, iată, la vârsta senectuții și sunt încă acel adolescent pe care toată lumea îl tot dopează cu lozinci motivaționale, dar nimeni nu-l ajută. Lucrurile trebuie să se întâmple, iar dacă nu se întâmplă, degeaba sunt predate. Viața e acea matematică pe care trebuie s-o stăpânești ca să iei bacul, dar pe urmă n-o mai folosești niciodată și te întrebi de ce mama dracului ți-ai mai încărcat mintea cu ea. Adolescența e un oracol care nu se împlinește niciodată. I-aș scuti pe oameni de adolescență, ca să-i scutesc de minciună. Cât despre întrebarea ce relație trebuie să existe între adolescent și părinții lui… să-și dorească, ca mine, să oprească acea clipă când părinții lor sunt cei mai fericiți. E singurul pact faustian pe care li-l recomand!

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris, mai ai?
Să fac săpun lichid. Stau în fața aragazului și combin tot felul de rețete. Iar apoi îmi place să-mi delectez trupul cu cele mai exotice parfumuri, conținute în esențele adăugate la săpun. Când fac duș sunt un nabab. Și apropo de nababi: până acum, numai săpun de Alep n-am reușit să fac. Deoarece îmi lipsește ingredientul-minune și anume uleiul de laur. Îmi lipsește laurul. Dar aș putea spune că-mi lipsesc în aceeași măsură și laurii (cei la care aspir). Poate o să rezolv ambele probleme deodată, exact ca la împușcatul iepurilor.

Mulţumesc, Cristi că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi! Succes! Mili şi Iasmy!

by -
22

Interviu altfel cu Dorina Georgescu

În viaţă, inconştient, alergăm după siguranţă, însă mai tot timpul trebuie să ţinem piept puhoiului de incertitudini care năvălesc peste noi la orice pas. Omul este condamnat să aleagă, lipsit de privilegiul cunoaşterii absolute, petrecându-şi pieritoarea existenţă pe pământ între “da”, “nu” şi “poate”.-Dorina Georgescu

Carte de debut 2013- Weekend gratis.

Într-o “Duminică de weekend” Dorina s-a hotărât să ne plimbe pe “Ţărmul sculptat” din Tenerife

Taramul sculptat si Week-end gratis de Dorina Georgescu

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Parinţii mei au divortat când eu aveam aproape doi ani. Am plecat cu familia mamei la oraş, iar tatăl meu a rămas la ţară cu părinţii săi, într-un sat la câţiva km de localitatea în care locuiam eu şi în care el venea zilnic la muncă.
Când aveam vreo cinci sau sase ani,  mama m-a luat de mână şi a mers cu mine la autogară, acolo unde ştia că tatăl meu aştepta autobuzul ca să plece acasă, după programul de lucru.
Nu mă vizitase niciodată, eram emoţionată şi curioasă să îl cunosc.
Îmi amintesc perfect cum mama, ţinându-mă de mână a zis la un moment dat, privind mulţimea: ”Uite-l!”. Neştiind în care parte să mă uit, am întrebat: “Care e?”.  Mama l-a descris, l-am remarcat; era în faţa noastră cam la doi metri, dar în momentul în care  a observat că ne îndreptăm spre el, s-a întors şi a plecat cu paşi repezi. În acel moment, mama a strigat: ”Unde pleci? Priveşte-ţi, fata!”. Abia atunci s-a oprit, dar când am ajuns lânga el, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să o întrebe de ce a venit cu copilul, că  îl vede lumea şi se face de râs. Mama i-a răspuns cum să fie posibil aşa ceva, când toţi cei de acolo erau consătenii lui şi  ştiau că el are un copil.
Apoi l-a întrebat dacă nu vrea să vorbească cu mine, însă el a continuat să vorbească doar cu ea. Îmi dorisem să mă ia în braţe, să mă strângă la piept şi să îmi zâmbească. Dar nu a fost aşa. Nu m-a luat nici măcar de mână. Nu-mi amintesc dacă m-a privit sau nu în cele două, trei minute cât a durat conversaţia lor, dar ştiu că am plecat dezamăgită. Obişnuită să fiu alintată de mama, avusesem aceleaşi aşteptări şi din partea tatălui meu.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Eram timidă. În plus mama nu-mi permitea să îmi fac un prieten la vârsta aceea. Aşa că am aşteptat să împlinesc optsprezece ani.
Primul sărut a fost în ziua în care am dat  BAC-ul la limba română. După examen am plecat cu un coleg într-un parc. Cred că ne-am sărutat o oră întreagă. Nu era un băiat oarecare ci era singurul băiat care dorise încă din clasa a IX a să fim prieteni şi care periodic îşi reînnoia cererea. În ziua aceea mi-am permis ceea ce îmi dorisem de multă vreme.

3. Ce visuri aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Adolescenţii au visuri măreţe. Aveam speranţe mari şi eram încrezătoare într-un viitor aşa cum mi-l programasem eu, în ignoranţa caracteristică vârstei. Credeam atunci că e suficient să lupţi dacă îţi doreşti ceva şi neîndoielnic, vei obţine acel lucru. Aveam principii. Aveam aripi. Dar viaţa a avut grijă să mai scurteze o aripă, să mai cearnă din visuri, să mai demoleze câte un principiu.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Iubire! Ştiu, pare banal răspunsul pentru că de veacuri toţi pământenii vor să iubească şi să fie iubiţi. Se vorbeşte mult despre ea. Se vorbeşte în fel şi chip. Aproape că nu mai ne înţelegem unul cu altul când încercăm să o definim.
În ceea ce mă priveşte, cred că am citit prea multe basme în copilărie. Este vorba despre cele în care prinţul se căsătoreşte cu fata. Ca să glumesc, aş afirma că acel “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, trebuia oarecum dezvoltat.
Pentru că orice poveste care se încheie cu această expresie lasă un spaţiu apreciabil imaginaţiei, lăsându-te  astfel să întrezăreşti un  viitor  luminos într-o lume a dragostei şi a binelui.
Şi îţi închipui că e posibil. Îţi doreşti să fie. Ai credinţa că poţi să îţi alegi calea. Iar asta te umple de entuziasm. Şi visezi la Făt-Frumos.
Dar când creşti viaţa te trage de mânecă şi îţi şopteşte la ureche: ”Trezirea! Era doar o poveste de adormit copii.”.

5. Dacă ai putea să te întâlneşti cu vreun personaj literar, care ar fi acesta? Şi de ce?
Frank Cowperwood al lui Theodore Dreiser pentru că dincolo de imoralitatea personajului am descoperit un fin cunoscător al psihicului uman, iar discuţia pe tema aceasta m-ar captiva.

6. Dacă ai avea şansa să călătoreşti în timp şi spaţiu unde ai vrea să mergi? De ce?
În viitor! Sunt curioasă din fire. Despre trecut mi-am făcut o impresie.  Prezentul îl trăiesc. Dar asupra viitorului tronează mantia magică a  misterului. Uneori construiesc în mintea mea posibile scenarii. Îmi apar atâtea posibilităţi şi sunt conştientă de multitudinea celor pe care nici nu mi le pot imagina. E  fascinant.
De asemenea, aş vizita cu mare drag altă galaxie. Undeva departe în Univers. Altă lume. Să o compar cu a noastră. Dacă ar exista.

7. Eşti profesoară. Ce sfaturi ai da elevilor tăi de clasa a XII a?
Pretenţioasă întrebare! În general, mă feresc să dau sfaturi la fel de mult cum mă feresc să primesc.
Kant zicea: “Nu-mi daţi sfaturi, ştiu să greşesc şi singur!”

Mulţumesc Dorina că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai… altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili şi Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu Adrian Onciu

Adrian Onciu – 47 de ani
–  din 1994, reporter, şef de secţie, redactor-şef, editor la: “Opinia”, „Universul”, „Independentul”, „Ziua”, „Flacăra”, „Monitorul”, „Jurnalul de Est”, „Dezavantaje.ro”.
–  fondator al Clubului Presei din Iaşi, preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din Iaşi
–  autor al cărţilor: “Cercul Kagan” (thriller, Editura RAO – 2007), „Afacerea Alzira” (thriller, Editura RAO – 2009), „Templul Negru” (thriller, Editura RAO – 2012)
–  producător şi scenarist al show-ului de satiră politică “Atracţie Finală” (Tele M Iaşi), co-scenarist al show-ului “Divertis Mall şi prietenii” (Antena 1), co-scenarist al show-ului “Serviciul Român de Comedie” (Pro TV)
–   scenarist, împreună cu Toni Grecu, al filmului de lung metraj “S-a furat mireasa” (Media Pro Pictures, 2012)
–  scenarist, tot împreună cu Toni Grecu, al serialului TV „Spitalul de Demenţă” (două sezoane, Pro TV)
Mai mult detalii se poti citi în articol.

După ce a cercetat “Cercul Kagan” şi a rezolvat “Afacerea Alzira”, în timp ce inspecta “Templul Negru” pentru a-i afla secretele, Adrian Onciu a stat puţin de vorbă şi cu noi.

carti Adrian Onciu

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Când eram prin clasa a III-a, cu mult înainte de apariţia primului calculator, noi, copiii din cartier, inventaserăm deja Angry Birds. Trăgeam cu praştia unii în alţii, doar că în loc de papagali, foloseam pietre.
Ca să studiez performanţele unei astfel de ”arme”, m-am urcat cu un prieten pe acoperişul blocului nostru de patru etaje. Am aşezat două conserve de tablă pe post de ţinte şi am început tirul. Distracţia a durat până când a apărut pe neaşteptate un domn foarte supărat. Locuia la etajul trei al blocului de vizavi şi se trezise cu o piatră pe covorul din sufragerie. Intrase fix prin geam, cum altfel?
A trebuit să vorbim cu părinţii şi să mergem să înlocuim respectiva sticlă, bucuroşi că piatra nu-i spărsese omului televizorul cu lămpi, acvariul cu peşti, sau chiar capul.
Întâmplarea din copilărie m-a marcat pentru că a fost singura dată când a trebuit să cumpăr un geam, din zecile pe care le-am făcut zob cu mingea de fotbal.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
În liceu, nu am reuşit să mă integrez în grupul de fumători din curtea şcolii, nici în grupul de tocilari, de bătăuşi, sau de gagicari. Ca să vă daţi seama cum eram, când intram în clasă nu deschideam uşa în totalitate. Doar o crăpam puţin, vreo 20 de centimetri, cât să întru pe-o parte. Mă furişam fără zgomot, aproape fără să respir. Stăteam cuminte în ultima bancă şi dacă aş fi putut, mi-aş fi tras pelerina invizibilă a lui Harry Potter. Mai ales când apărea proful de mate.
În condiţiile astea, trebuie să mă înţelegeţi, mi-a fost aproape imposibil să atrag atenţia vreunei fete. O singură dată am lăsat-o pe-o colegă să copie din teza mea. Era ora de chimie. Ea a luat 4, iar eu 3. Cum v-am spus, nu făceam parte din grupul tocilarilor. Telefoane iPhone nu erau, maşini scumpe, nici atât, iar ca să fii un tip popular printre fete, trebuia musai să porţi blugi. Măcar din aia prespălaţi, de la fabrica de textile din Paşcani.
În concluzie, prima întâlnire s-a petrecut abia prin clasa a XI-a. De fapt, s-a nimerit să fim amândoi într-un telescaun din Vatra Dornei, unde plecasem în excursie cu clasa. La un moment dat, instalaţia s-a oprit, am rămas suspendaţi deasupra nămeţilor şi m-am oferit s-o încălzesc cu un sărut. Mi-a cerut 50 de lei şi eu i-am dat 15. Atât aveam la mine.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca adolescent, într-o perioadă visam să mă fac medic. Apoi părinţii mi-au zis să mă pregătesc pentru fabrică. Ţara avea nevoie de ingineri. Între timp, a venit Revoluţia şi m-am apucat de scris.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt căsătorit şi mă mulţumesc cu ce am. :)

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Când porneşte în viaţă, un adolescent ar trebui să ştie jocuri pe calculator. Păi, ce altceva? La cât butonează în fiecare zi, ar fi culmea să nu fie campion la FIFA2016. Sigur, sunt şi excepţii.
Ca adolescent, cu cât citeşti mai mult, cu atât ar trebui să fii mai pregătit pentru viaţă. Aşadar, dragi adolescenţi, mai citiţi şi câte-o carte în pauza dintre două jocuri!
Despre relaţia dintre un adolescent şi părinţi, mai vorbim peste 3-4 ani. Fiul meu abia intră la clasa pregătitoare.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris, mai ai?
Colecţionez citate din Vanghelie şi bancnote de 100 de euro. Îmi place să mă uit la diverse sporturi.

Mulţumesc Adrian că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili& Iasmy!

Sursă foto: suspans.ro

by -
14

Interviu altfel cu Cristina Nemerovschi

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi“, licenţiată în Filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic.
Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, ediția a 2-a apărând doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture. Ediția a 3-a apare în 2013, la editura Herg Benet.
Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea, este publicat în 2012, tot la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate „imorale, violente și indecente“. Pervertirea este reeditată în 2013.
Ani cu alcool și sex (ed. Herg Benet, 2012) este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, fiind o continuare la Sânge satanic.
nymphette_dark99 iese pe piață în iunie 2013, reprezentând un real succes de public, fiind reeditată 4 luni mai târziu.
În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică un volum de dialoguri cu cititorii.
Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în antologii, atât din România, cât și internaționale.

CĂRŢI PUBLICATE

carti Cristina Nemerovski

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Au fost foarte, foarte multe. Cred că, mai ales din perspectiva scriitoarei din mine, sunt o persoană norocoasă, pentru că viața mea nu a fost aproape niciodată lipsită de întâmplări, de sentimente intense, de oameni ieșiți din comun… și asta chiar din copilărie. De aceea îmi este și greu să aleg una singură.

O amintire emoționantă este legată de mama – pe la 4 ani, m-a dat la prima mea grădiniță, pe care am detestat-o din prima clipă. De cum am pus piciorul acolo, am știut că nu mai vreau să mă întorc și a doua zi, dar eram sută la sută convinsă că mama mă va obliga să merg, credeam că e absolut obligatoriu să mergi la grădiniță. Însă maică-mea, când a auzit că nu-mi place, a zis: “Ok, lasă că o să căutăm alta”. Și decizia aia a fost fascinantă pentru mine, ca și cum abia atunci mi-aș fi dat seama că mă iubește – deși maică-mea a fost mereu foarte nereținută în a-mi arăta afecțiune, dar, în fine… mie ăla mi s-a părut chiar un moment în care iubirea ei s-a manifestat concret, ca și cum a inversat regulile universului, în care era obligatoriu să mergi la grădiniță.

O altă întâmplare intensă, de fapt o serie de întâmplări – în decembrie ’89, când bunicul m-a luat cu el “la Revoluție”. Aveam 9 ani, o vârstă oarecum ciudată, la care înțelegi lucruri, dar probabil nu până la capăt. Am fost emoționată să văd așa de mulți oameni scandând același lucru, împărtășind aceleași sentimente. Aveai senzația că se întâmplă ceva cu adevărat important, care ne va schimba tuturor viețile de atunci înainte.

Alt moment care m-a marcat și m-a emoționat a fost la 7 ani, când l-am întâlnit pentru prima dată pe tatăl meu.

2. Cum te-ai integrat ca adolescentă în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Într-un fel m-am integrat bine, în altul, nu. Din perspectiva relației cu colegii totul a fost bine, eram foarte sociabilă și rebelă și atrăgeam numai persoane interesante și trăznite în jur. În plus, am avut dintotdeauna un talent aparte de a înființa și conduce găști, nu doar în școală, ci cam pe oriunde m-am dus. Profesorii probabil ar spune că nu m-am integrat grozav, pentru că, fiind rebelă, suportam cu greu autoritatea și regulile și le încălcam cât puteam de des. Eram genul ăla de adolescentă care chiulea la greu și nu rata nicio petrecere, dar care avea numai 10 la materiile care chiar o pasionau.

Prima întâlnire… Pe vremea adolescenței mele era un pic diferit, nu aveam întâlniri în sensul clasic. Cu foarte puțini băieți am ieșit “ca la carte”, adică la o plimbare, la un suc, la o cină romantică, la un film – în general, cei care aveau genul ăsta de imagine asupra unei întâlniri nu-mi plăceau cu adevărat, nu erau genul meu, fiind prea conformiști și cuminți. Întâlnirile mele romantice însemnau fugit de acasă, mers prin cimitire, beții prelungite și nu de puține ori se terminau chiar la secția de poliție :)). Mă amuzam recent citind discuțiile nesfârșite legate de cine ar trebui să plătească nota la prima întâlnire – eu, când ieșeam cu cineva, nici măcar nu mă gândeam în treacăt la asta vreodată. Nu exista pe atunci să-ți faci probleme din așa ceva, cel puțin nu în cercurile în care umblam eu – dacă mergeai undeva și nu aveai cu ce să plătești nota, făceai chetă, te împrumutai, te descurcai cumva. Au fost multe lucruri în adolescență pe care poate n-aș mai fi apucat să le fac dacă mi-aș fi pus problema banilor, o problemă care e adusă în discuție tot mai des azi, dar eu am ignorat-o complet și am ales să duc până la capăt experiențele care-mi ieșeau în cale.

Dacă mă gândesc la prima mea “întâlnire” cu Alex, soțul meu, ea a fost cam așa: ne știam de la facultate și am dat unul peste altul întâmplător într-o rockotecă… iar apoi nu ne-am mai despărțit o săptămână încheiată, efectiv n-a mai contat altceva decât să fim împreună. Pe urmă, nu ne-am mai despărțit o lună, un an… și tot așa, până azi.
Mi se pare că acum oamenii își fac uneori multe probleme artificiale. Mereu am fost de părere că e bine să faci ceea ce simți, iar asta cred că până la urmă simplifică lucrurile și reduce din artificialitatea și stângăciile unui început de relație.
Primul sărut n-a fost în liceu, ci cu câțiva ani mai devreme, mai exact la banchetul de clasa a IV-a :)). Nu mai țin minte prea multe legate de întâmplare, dar știu că n-a fost chiar atât de groaznic pe cât ar fi putut fi.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Bineînțeles, ca orice adolescent care citea mult și care mai era și rebel pe deasupra, visam să schimb lumea. Mă deranja îngrozitor ipocrizia, voiam să îndrept toate lucrurile care mergeau prost. Mi se părea că există o infinitate de chestii greșit concepute, care ne complică viețile și le distrug farmecul. Mi se părea și că oamenii nu-și exploatează întregul potențial, toată creativitatea, mă enerva că mulți dintre ei trăiesc în cuști, cu teama de a fi judecați de ceilalți. Nu-mi doream neapărat să am o meserie anume, ci doar asta: să schimb lumea, să o fac mai frumoasă și mai spectaculoasă – după criteriile mele, desigur.
Acum, mulți dintre cititorii mei îmi spun despre romanele mele că le-au schimbat viața. Că i-au făcut mai curajoși, că le-au arătat că pot găsi în lumea asta ființe asemănătoare lor, că i-au făcut mai încrezători să-și urmeze propriul drum. Că, datorită romanelor mele, au scuturat toată ipocrizia și sufocarea care exista în viața lor și au ajuns să guste libertatea absolută. Nu știu dacă să schimbi viețile oamenilor care te citesc înseamnă neapărat să schimbi lumea, dar cred că pe undeva este la fel de important. Deci da, se poate spune că acel vis din adolescență s-a împlinit acum, chiar dacă eu nu am scris nicio clipă cu gândul ăsta, am scris doar de plăcere… dar rezultatul se pare că mi-a depășit așteptările.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
De la o relație n-aș putea să-mi doresc mai mult decât am acum, cu Alex, cu care sunt căsătorită de 15 ani și cu care sunt împreună de 16. Avem pasiuni comune, ne place să ne petrecem timpul liber în moduri asemănătoare, muncim împreună, facem planuri împreună, mai nou și scriem împreună (mă rog, fiecare cu romanele lui, dar scriem în același timp și asta e amuzant și chiar romantic)… Dar poate nu ăsta e neapărat cel mai important lucru ci, mai degrabă, cel mai important pentru relația noastră este felul în care ne-am maturizat împreună – am avut noroc și ne-am cunoscut foarte devreme și am continuat să ne formăm personalitățile împreună, ca un întreg, într-un fel, astfel că niciodată nu am simțit că facem compromisuri pentru a-l mulțumi pe celălalt. Alex e persoana cu care am vorbit cel mai mult, despre orice – cred că ne-am spus tot ce ne-am fi putut spune. Știm să ne acceptăm așa cum suntem și să iubim la noi inclusiv ceea ce ar trece poate în ochii altora drept defecte.
Părerea mea este că o relație între doi oameni perfect maturi, care se întâlnesc în acel moment în care amândoi au o idee bătută în cuie despre cum ar trebui să fie un cuplu, poate funcționa ceva mai greu, pentru că fiecare are o personalitate bine definită și nu e dispus să renunțe la ea, iar genul acesta de relație ajunge să arate adesea ca un război. La polul opus, mai sunt și oamenii care au avut parte de multe dezamăgiri, și atunci intră într-o relație deja deziluzionați, hotărâți să nu mai aibă niciun fel de așteptări, ceea ce iarăși nu e ok, pentru că poate apărea plictisul: genul de relație în care fiecare din parteneri ar face compromisuri peste compromisuri ca să nu-l piardă pe celălalt. Noi am avut noroc, nu am picat în niciuna din cele două categorii. Dacă cineva ar insista să mă întrebe care este secretul unei relații, cred că i-aș răspunde asta: să găsești echilibrul între a fi tu și a fi cu și pentru celălalt.

De la o relație cred că îmi doresc cel mai mult susținere și comunicare, ce ne dorim toți, până la urmă. Să poți împărtăși cu cel pe care l-ai ales atât momentele minunate, cât și cele grele. Și, cum spunea unul dintre personajele mele, să mă simt într-o relație la fel de confortabil și natural pe cât mă simt cât timp sunt doar eu cu mine. Să nu fie nevoie deloc de măști.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Cred că e foarte important pentru un adolescent să știe că poate face absolut ORICE își dorește sau își propune, dacă muncește îndeajuns de mult și crede în visul lui. La vârsta adolescenței chiar nu ar trebui să existe obstacole între tine și ceea ce îți propui –obstacolele apar, inevitabil, mai târziu. E bine să știe cine este, care sunt pasiunile lui, ce se vede făcând peste mulți ani; dar nu ar trebui totuși să se streseze peste măsură cu găsirea drumului, pentru că de foarte multe ori drumul se dezvăluie singur, fără efort.
Părinții ar trebui să-și încurajeze încontinuu copiii. Chiar și atunci când n-au chef, când sunt dezamăgiți, plictisiți, obosiți, deprimați, îngrijorați; nu ar trebui să existe o pauză sau o scuză de la a-ți încuraja copiii. Să nu le interzică nimic. Să-i lase să citească, să viseze, să cunoască oameni cât mai diferiți, să experimenteze, să nu se panicheze nici atunci când iau o notă mai mică la școală, pentru că asta niciodată n-a fost un capăt de lume. Să comunice cu ei, dar să le lase și spațiu personal. Să nu-i preseze, să nu-i sâcâie, să nu-i îndepărteze și să-i determine să închidă ușa spre orice fel de comunicare. Să facă tot posibilul să le cunoască lumea și să-i cunoască pe ei cât mai bine. Să nu presupună niciodată că este obligatoriu să le calce pe urme.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?
Ascult muzică aproape nonstop, chiar și atunci când scriu. Citesc, bineînțeles, cât mai mult și cât mai divers. Mă uit la filme și seriale – mult timp am fost a horror movies addict, îmi plăceau toate genurile de filme horror J. Îmi place foarte mult să călătoresc și călătoriile mă inspiră cel mai mult pentru cărțile mele, în perioadele în care plec des din București îmi și vin cele mai multe (și mai bune) idei pentru romane viitoare. Îmi mai place să gătesc și nu țin cont de rețete, inventez mereu tot felul de combinații. Ca întotdeauna, îmi place să întâlnesc oameni interesanți și să-i păstrez în preajmă, iar de când scriu cărți îmi place foarte, foarte mult să-mi întâlnesc cititorii!

Pe Cristina Nemerovschi o puteți întâlni pe 5 martie, de la ora 16, la cafeneaua Ritual (Strada Biserica Amzei, nr. 29, Piața Romană), unde va discuta cu cititorii despre Rockstar, romanul pe care-l are în pregătire, și din care va citi fragmente inedite. O întâlnire relaxată, la o cafea, printre cărți!

Mulţumesc Cristina că ai acceptat să raspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!

by -
13

Interviu altfel cu Raluca Butnariu

După foarte multă vreme, timp în care cărţile autoarei au circulat în mediul virtual: scribd, pdf, şi în toată acesta perioadă numai cititorii au apreciat-o, iată că o editură vede acolo unde au văzut şi cei mai mulţi dintre noi. Stilul asemănător cu al lui Judith McNaught, personaje frumos conturate şi poveşti bine prezentate au reuşit în sfârşit să se facă remarcate.
Ştim că există în lucru şi o continuare a cărţii Refugiul, aceasta făcând parte dintr-o trilogie. Cea de-a doua “Născuţi sub zodia tăcerii” după spusele autoarei se află în lucru, aşa că aşteptăm ca totul să fie un succes şi să putem citi de acesta dată în format tipărit cărţile.

Dupa ce a ieşit din “Umbra nopţii” Raluca s-a “Regăsit”şi ne-a răspuns cu plăcere la întrebări.
Romane tiparite: Umbra nopţii (pseudonim Anna Butner) şi Regasire-Editura Celestium, în curând şi Privilegii-Editura CelestiumUmbra noptii si Regasire de Raluca Butnariu1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Mhm! Îmi vin în minte mai multe amintiri, însă o să vi-o povestesc pe cea mai veche și cea mai comică.
Aveam în jur de patru ani când părinții mei m-au dus la Vatra Dornei. Eram atât de entuziasmată! Locurile acelea sunt cu adevărat fermecătoare: munții acoperiți de păduri atât de verzi, veverițele curioase din parcuri, pe care le puteai hrăni cu nuci dacă stăteai suficient de liniștit ca să le dai curaj să se apropie, atâtea locuri necunoscute, numai bune de explorat.
Există sau exista pe atunci un restaurant în pădure, amplasat pe culmea unui deal înconjurat de o vale molcomă, unde creșteau o abundență de flori, pe care eram foarte hotărâtă să le culeg. Absorbită fiind de acea plăcere simplă, m-am trezit nas în nas cu o vacă mare și grasă, care-și rumega prânzul în tihnă.
Mai văzusem vaci până atunci, dar numai de la depărtare sau prin cărțile de colorat. Nici nu vă puteți imagina șocul pe care l-am avut când m-am pomenit lângă botul ei!… Predator mi s-ar fi părut complet inofensiv pe lângă vaca aceea care, Isuse!, era cât un mamut! Și perfect capabilă să mă devoreze de vie.
Ceea ce îmi amintesc este că m-am răsucit pe călcâie ca o sfârlează și am rupt-o la fugă spre terasa restaurantului unde ai mei își savurau o bere, urlând cât mă țineau bojocii: ”Mă papă vacaaaaaaaaaa! Mă papă vacaaaaaaaaaaaa!”.

Pentru a vă contura cât mai clar tabloul acelei întâmplări, trebuie să vă mărturisesc două lucruri. În primul rând, eram un creatură slabă, care avea un stil de fugă identic cu cel al șopârlelor de deșert: rapid și dezarticulat. Maică-mea era ferm convinsă că, ori de câte ori începeam să alerg, trebuia să rămână în spate și să adune ”bucăți” din mine și asta pentru că, de când mă știu, am fost o împiedicată consacrată. În al doilea rând, panta pe care trebuia să mă cațăr ca să mă salvez era destul de abruptă, iar roua încă nu se dusese de pe iarbă.
Rezultatul a fost că nu mai conteneam să zbier un repetitiv ”Mă papă vaca!”, în timp ce mă căzneam să mă cațăr pe acel derdeluș de verdeață, de pe care alunecam la nesfârșit, spre crescânda mea groază și disperare. Îmi amintesc perfect cum iarba mi se derula prin fața ochilor în timp alunecam la nesfârșit, cât și sentimental acela paralizant că, la următoarea alunecare, vaca aceea avea să fie fix în spatele meu ca să mă înșface.
Realizați că părinții mei nu se puteau ține pe picioare din cauza hohotelor de râs, pentru că vaca își vedea liniștită de rumegat la cincizeci de metri în spate, iar eu eram angajată într-o luptă pe viață și pe moarte cu dealul.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Oh. Adolescența a debutat spectaculos în primul meu an de liceu cu divorțul părinților mei. A fost o perioadă dificilă, fiindcă tranzitam etapa revoluției hormonale, trebuia să mă adaptez noului sistem de învățământ și implicit unui nou colectiv, și mă războiam cu o groază de complexe și frustrări.
A fost perioada când mi-am descoperit dragostea pentru muzica rock. Prin urmare, în toți cei patru ani de liceu, indiferent de anotimp sau ținută, bocancii erau un accesoriu nelipsit. Ai fi zis că spiritul de frondă și bocancii de de armată erau ceva indispensabil vieții pe Tera. Aerul era opţional. În opinia mea, un rocker care se respectă nu renunță la bocanci nici măcar când își face pedichiura!

În liceu nu am avut parte de întâlniri. Nu-mi plăcea niciunul dintre colegi, niciunul din prietenii acestora și nici prietenii prietenilor acestora. Asta fiindcă eram îndrăgostită lulea de un tip cu doisprezece ani mai mare decât mine. Amândoi eram membrii activi într-un club de turism montan, unde, apropos, am întâlnit oameni extraordinari. Și cum el era iubitul celei mai bune prietene a mea, teritoriul era considerat ”tabu”!
Prima întâlnire s-a materializat abia după terminarea liceului.
Cât despre primul sărut… ei bine, mi-l amintesc clar pentru că l-am pocnit pe tip cu atâta sete încât cred că a văzut toate stelele aferente Căii Lactee, și vreo câteva din constelația Orion. Aveam cincisprezece ani, practicasem vreo șapte ani de arte marțiale, deci aveam o vagă idee despre ce înseamnă un croșeu de dreapta bine executat, și mi s-a părut inadmisibil să mă pupe așa, brusc, fără să mă avertizeze și fără să beneficieze de protecția unui ”edict papal” sau ceva asemănător.
Pe scurt, eram o rebelă și o sălbatică.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Cine n-a avut adolescența împănată cu vise despre mărire și bogății?…
Visam la multe lucruri la vremea aceea, însă cel mai mult îmi doream faimă. Visam să fac ceva extraordinar, ceva spectaculos, ceva prin care să-mi las amprenta în această lume. Desigur, habar n-aveam la vremea respectivă ce aș fi putut face sau în ce direcție s-o apuc ca să-mi ating scopul, dar asta jinduiam.
Nici nu mi-a trecut prin cap că într-o bună zi aveam să încep să scriu și că poate aceasta avea să devină calea mea spre propria afirmare.
Nu știu dacă voi ajunge atât de faimoasă pe cât visam atunci, însă un lucru este cert: odată cu publicarea în 2007 a primului meu roman, ”Umbra Nopții”, mi-am amprentat deja trecerea prin această lume. Las ceva în urmă.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Viața în doi este o artă. Nu este neapărat o artă a compromisului pentru că, în opinia mea, când doi oameni sunt potriviți unul altuia, atunci se completează atât de perfect încât compromisul nu mai este necesar.
O relație sănătoasă se bazează în primul rând pe comunicare, respect și încredere. Dacă la acestea se adaugă dragostea necondiționată și fidelitatea, avem combinația unei relații de vis.
Eu nu aș putea să trăiesc fără încredere și nici să-mi împart viața cu un bărbat care nu-mi poate oferi toate aceste lucruri și care nu posedă un dezvoltat simț al umorului. Un bărbat care reușește să mă facă să râd în hohote are deja mai mult de trei sferturi din inima mea câștigate.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Oh, da, acesta este un subiect delicat cu adevărat.
Eu cred că relația dintre o mamă și copii ei adolescenți trebuie să fie aceeași dintotdeauna: aidoma celei dintre doi adulți responsabili. Cuvintele de ordine aici sunt: respectul și încrederea.
Fiica mea împlinește anul acesta în martie 13 ani. Relația dintre mine și ea este identică celei care a existat mereu între mine și mama mea: suntem în primul rând cele mai bune prietene și ne împărtășim totul, în mod deschis, exact ca două surori.
Nu i-am ascuns niciodată adevărul despre ceva, oricât de brutal ar fi sunat. Fiindcă, să fim realiste, oricât am încerca să ne protejăm copii de experiențele neplăcute, nu vom reuși decât să-i inadaptăm. Trebuie să-i pregătim pentru prezent și pentru viitor.
Încă de când Anna era doar un crâmpei de viață în trupul meu, singurul meu gând a fost să reușesc să o educ în așa fel încât, dacă mi s-ar întâmpla vreodată ceva și nu voi mai putea fi lângă ea, Anna să fie suficient de puternică și de independentă încât să supraviețuiască oricărei încercări cu demnitate și curaj.
Așa că singurul sfat pe care mi-aș permite să-l dau este acesta: fiți pentru copii voștri cea mai bună prietenă, cea mai devotată soră. Nu vă temeți de cuvinte, folosiți-le. Arătați-le că îi considerați egalul vostru, că aveți o deplină încredere în discernământul lor, că-i iubiți și că sunteți mereu acolo pentru ei.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Numai cititul echivalează pasiunea mea de a scrie. Restul sunt plăceri.
Ador să dansez! Sunt îndrăgostită de ritmurile latino, pe care le găsesc extreme de senzuale, iar tangoul argentinian este, în opinia mea, regele dansului.
Iubesc natura, mișcarea în aer liber, drumețiile, și visez cu ochii deschiși la o cabană din lemn și piatră, situată în inima sălbatică a munților, unde să locuiesc cu familia mea, să cultiv ierburi de leac și legume, și să cresc doi câini cu labele cât ligheanul. Acela ar fi locul ideal unde să pot scrie după pofta inimii mele.
Cândva…poate că voi ajunge și acolo…

Vă mulțumesc tuturor celor care au citit aceste rânduri și vă doresc din tot sufletul să aveți parte de toate lucrurile de care aveți nevoie. Restul sunt doar detalii.

Cu deosebită stimă și afecțiune,
Raluca Butnariu

În curs de apariţie la Editura Celestium: cartea Privilegii-Raluca Butnariu

Mulţumesc Raluca că ai acceptat să raspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!

by -
15

Interviu altfel cu Simona Stoica

S-a născut în noiembrie 1991. După ce studiile de economie începute s-au dovedit împotriva unei direcții creative, decide să urmeze cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării.
Alumna AIESEC Bucuresti – 3 ani de voluntariat pe Comunicare si Alumni Development.
Editor si redactor la palarisme.ro.

Împrăştiată, dar creativă, cu nasul în cărţi şi mereu pe fugă. Încăpăţânată şi cu un doctorat în Sarcasm. Duşmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu caştile în urechi oriunde merge, imaginaţia o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Simona acceptă “Provocarea” noastra şi cade în “Capcana” de-a ne raspunde la un mini interviu altfel.

Provocarea si Capcana de Simona Stoica

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Îmi amintesc că atunci când aveam şapte ani ne-am mutat la casă şi nu voiam să mai plec din curte. Îmi plăcea libertatea, să ies noaptea în grădină, chiar dacă lipseau florile sau copacii: ştiam că în următorii ani acest loc se va transforma într-un paradis, în mica mea oază, iar acum a ajuns o junglă, un loc sălbatic şi exotic, în care pierd noţiunea timpului. O amintire care mă emoţionează foarte mult, surprinsă şi în fotografii, este momentul în care mi-am făcut un culcuş în curte: mi-am luat o pătură şi câteva perne, m-am echipat în „hainele mele pentru ieşit cu câinii”, apoi am adormit cu ei. Ca să fie totul clar, atunci aveam 13: doi adulţi, Tano şi Lady, alături de care am crescut, doi prieteni extraordinari, dar care din păcate au murit de bătrâneţe în urmă cu câţiva ani, şi 11 pui, care dormeau pe mine, pe picioare, pe braţe, pe orice loc liber pe care îl găseau. Îmi e tare dor de acea perioadă.

2. Cum s-a integrat adolescenta Simona în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Primul an de liceu a fost foarte greu. Eram încă ataşată de grupul pe care l-am avut în 5-8, alături de care mergeam în continuare în vacanţe. Cu ei jucam canasta şi 12 ore fără pauză. Ne lăsai noaptea în bucătărie şi dimineaţa ne găseai tot acolo, cu mâncare improvizată şi niciun semn de oboseală. Pentru cei care au citit Provocarea, eram exact ca Desiree. Nervoasă, încăpăţânată, egoistă şi retrasă, de parcă nu voiam prieteni noi şi voiam doar să mă întorc la fosta mea clasă. Îmi era greu să mă concentrez, să învăţ şi abia când mi-am dat seama că media mea are probleme serioase, mi-am revenit. Am fost tocilara simpatică, dar ambiţioasă, care voia mereu 10 pe linie. La prima notă mică, m-am trezit.

Primul sărut a fost atât de imprevizibil şi de neaşteptat, încât nu am realizat prima oară că s-a întâmplat. Eram la o aniversare şi jucam „sticla” (aşa îi spuneam atunci, nu ştiu dacă are o denumire fancy acum). Porunci clasice, glume forţate şi timide (eram altă generaţie). Şi sticla s-a tot învârtit, până când am ajuns față în faţă cu băiatul de care eram îndrăgostită (fluturi în stomac şi toate cele). Noroc că stăteam toţi pe podea şi că el s-a ridicat, pentru că eu abia dacă mă puteam mişca. Sărutul a fost scurt şi intens şi m-am înroşit rău de tot (nici măcar nu eram roşcată atunci, aşa că efectul a fost şi mai puternic). Nu sunt sigură, nu vreau să mă uit în oglindă ca să verific, dar cred că m-am înroşit şi acum, amintindu-mi cât de vrăjită eram de el.

Cât despre prima întâlnire… ugh, limba ascuţită o am de mică. O să spun doar partea cea mai amuzantă:
El: Vrei să ieşim şi să bem o cafea?
Eu: Nu beau cafea.
Da, sunt fără cuvinte. Şi îmi plăcea de el, dar nu am putut opri cuvintele să fie rostite.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Am vrut să fiu pictoriţă şi autoare. Mi-am dat seama că nu am răbdarea necesară pentru a exersa în fiecare zi, până când mâna mea avea să fie stabilă şi desenele să evolueze puţin câte puţin, aşa că am renunţat la pictură şi m-am mulţumit cu câteva schiţe făcute în grabă, caricaturi pe la spatele caietelor şi imagini abstracte, pe care doar eu le puteam desluşi. Nu credeam că avea să se întâmple vreodată, dar în 2014 mi-am publicat primul roman şi visul meu (ăla mare şi frumos şi greu de exprimat în cuvinte, care te face să te bâlbâi când pomeneşti de el) din copilărie a devenit realitate. Important de menţionat: la botez, printre lucrurile pe care le-am ales, a fost şi pixul (alături de bijuterii şi de bani). Sincer, eu credeam că am să ajung o infractoare, un hoţ invizibil, care avea să devină o legendă.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Din relaţiile de până acum, mi-a lipsit libertatea. Nu pot să fiu cu o pesoană care vrea să ştie mereu unde sunt, cu cine mă întâlnesc, de ce fac un anumit lucru. Nu-mi place să dau explicaţii şi nu cred că este normal să îi ofer partenerului „programul” meu, ca să mă verifice sau să ştie totul despre mine. Unde mai este farmecul, misterul? Încrederea?

Văd o viaţă imprevizibilă, în care fiecare zi este o nouă aventură. Vreau libertate, energie, voie bună, suspans, înţelegere şi, cel mai important, comunicare şi sinceritate.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Fără limite, fără restricții. Tot ce e bun şi tot ce e rău. Fără minciuni sau adevăruri blânde. Totul sau nimic.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Aş vrea să călătoresc până când umbra mea o să dispară de pe pământ. Am vizitat peste zece țări şi aceste vacanţe m-au schimbat foarte mult, mi-au deschis ochii şi mi-au arătat o lume atât de diferită, de nouă şi de incitantă, încât eram mereu tristă când reveneam în ţară, pentru că aici ştiam ce aveam să găsesc, aici surprizele sunt rare şi există prea multă răutate. Nu spun că totul este perfect în străinătate: nici pe departe. Dar este altfel. Nu e un secret că sunt o bookaholică şi că iubesc să citesc şi că biblioteca este cea mai preţioasă comoară pe care o am. Sunt dependentă de canastă, seriale şi rentz. De discuţii în pijamale cu prietenii, până la 6 dimineaţa. De cocktail-uri şi de shot-uri (nu m-am îmbătat vreodată, îmi cunosc limita, dar nu voi spune vreodată „nu” unei sticle de vodkă sau de tequila, mai ales dacă am şi compania potrivită). Îmi place să scriu recenzii şi articole kilometrice, să mă uit la tenis, snooker şi la handbal (Djokovic, The Rocket şi Germania/Croaţia – băieţi, România – fete)… descoperiți singuri. Doar am spus că vreau mister, nu?

Mulțumesc mult de tot pentru interviu, dragă Arci!

Mulţumesc Simona că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări….. altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!

by -
15

Interviu altfel cu Natașa Alina Culea pentru Literatura pe Tocuri

Scriu, deci exist….

Fiecare are ochelarii săi prin care priveşte viaţa. Lentilele mele au culoarea iubirii. Ce iubesc? Viaţa aşa cum este. Ca atunci când iubeşti pe cineva în toate aspectele sale, deşi femeile tind să iubească mai degrabă “în ciuda a…”, decât “pentru virtuţile bărbaţilor”. Îmi iubesc ochelarii.”

Autoarea îşi face debutul în lumea literară cu cartea Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul (nov. 2014), urmată de Marat. Iubirea are spini (feb. 2015). Cărţi apărute la editura EPublishers. În prezent are în lucru cartea: Sofia. Lupii Trecutului.

Ei, şi iată că după experienţe cu bărbaţi şi sedinţe cu psihanalistul, Nataşa îl cunoaşte pe “Marat” şi vede că “Iubirea are spini”

natasa-barbatii-si-psihanalistul-marat-iubirea-are-spini-carti-romanesti-romane

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat cumva…
Nu îmi amintesc de o copilărie lipsită de griji sau exuberantă. Am fost o copilă foarte serioasă, frământată mereu de gânduri și întrebări, solitară. Preferam compania animalelor, ceilalți copii mă solicitau prea mult, mă obosea gălăgia lor, spiritul lor de competiție, adulții mă intimidau.
Nu îmi amintesc acum de un moment în mod deosebit, dar îmi plăceau foarte mult sărbătorile de iarnă, drumul în Ajun până la casa bunicilor, cucheaua caldă, varenikele și vinul fiert ce ne așteptau acolo. Dacă eram norocoasă, găseam în casă și un miel pe care tataia îl adăpostea de crivățul de-afară și căruia mamaia îi croșeta pomponi roșii pentru a-l feri de deochi. Mi se spunea Boca, nu îmi amintesc de la ce a pornit porecla…

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, primul sărut?
Adolescenta nu s-a integrat în liceu! :)) Îmi amintesc o replica dintr-un film „Războiul este doar iad, ăsta este liceul!”. Este foarte multă competiție, răzvrătire în liceu, chiar aroganță. Mi-am trăit adolescența mai târziu, iar pe la 30 de ani mi-am serbat majoratul mintal și emoțional.

Prima întâlnire a fost ciudată, mi-am dat întâlnire cu un băiat, două de fapt, la prima nu am reușit să ajung deloc, iar la a doua, după ce l-am zărit în depărtare m-am răzgândit și-am vrut să mă pierd în mulțime, dar mă văzuse deja și-am înțeles că nu mai am încotro. Am ajuns ca la tăiere. Cred că am primit un iepuraș de pluș și-am tras dintr-un pai ceva Cola într-un fast food; n-am mâncat că eram prea agitată și voiam să dau bine.

Hmmm… primul sărut… da, a fost odios. Nu sărutul în sine, dar mi-amintesc bine că eram cu spatele la balustrada scării din bloc și m-am sprijinit cu o mână de ea (na, emoția), nimerind în ceva ce semăna a găinaț de porumbei (nu știu dacă erau porumbei, zic și eu, putea la fel de bine să fi fost vorba de vrăbii sau struți). Eu nici nu observasem pentru că trăiam momentul, dar băiatul m-a avertizat puțin încurcat că m-am murdărit pe mână. Romantic, nu?! Sărutul a fost umed, invaziv, delicios resimțit în stomac. Desigur că m-am îndrăgostit imediat de băiatul ăla. Ca o gâscă. Beată.

3. Ce visuri aveai ca adolescentă? S-au împlinit sau nu?
Mereu visez cu ochii deschiși, încă… În fiecare zi voiam altceva, așa se face că în adolescență am fost la cursuri de design vestimentar, balet, caiac-canoe, apicultură, karting, teatru, chiar și la o oră de box… Mereu mi-am dorit să călătoresc și să fiu un val care face valuri, de aici au pornit toate celelalte visuri. Vreau să las în urma mea o lume cu o idee mai bună. Dacă vreuna dintre cărțile mele a reușit măcar o dată să ajute o persoană să se regăsească, misiunea mea este ca și încheiată. Resimt responsabilitatea a ceea ce las în urmă.

Da, unele visuri s-au îndeplinit, altele nu, dar aștept să mi se îndeplinească și acele. Nu speranța moare ultima, ci noi, atunci când încetăm să mai sperăm. Depinde foarte mult de ceea ce îți dorești, de gradul de dificultate pe care îl atribui unui vis. Mie îmi plac provocările, cu cât sunt mai improbabile, cu atât mă atrag mai tare, așa că drumul până la ele este, de multe ori, spinos.

Natasa Alina Culea

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Habar nu am ce îmi doresc de la o relație! Uneori am vrut siguranță și liniște sufletească doar pentru a descoperi mai târziu că liniștea poate fi monotonă, iar siguranța te poate feri de viața însăși – un sentiment necompatibil cu mine. Alteori am vrut pasiune și, după ce-am avut-o, am realizat că este mai mult decât pot duce eu. Sincer, habar nu am ce vreau de la o relație în general, dar știu mereu ce vreau ACUM.
Îmi plac bărbații care știu exact ce vor, cei care nu mi se plâng prea mult pe umeri, care au ceas metalic la mână și care știu când să poarte șosete și când nu. Vreau gesturi imposibile de la ei pentru că se metamorfozează în amintiri incredibile. Am o memorie de elefant și nu uit niciun cuvânt, niciun gest. Le pun pe categorii, le dau note și deliberez. Sunt un judecător intransigent și mă detașez de emoții atunci când analizez, așa se face că am fost uneori îndrăgostită de bărbați despre care nu aveam o părere foarte bună. Acceptam sentimentul, nu și persoana. Asta nu se mai întâmplă și acum, cumva, după 30 de ani lucrurile s-au limpezit și nu mai accept la fel de ușor persoane pe care să nu le admir, îmi pare timp pierdut.
Admir femeile foarte feminine, acele femei care privesc bărbatul cu un soi de respect, admirație, chiar venerație, acele femei care par fragile… dar eu nu sunt una dintre ele. Sunt o parteneră dificilă, nu-mi plac constrângerile de niciun fel dar am tendința de a restricționa libertatea celuilalt. Știu că nu sună chiar frumos, dar cam asta este și nu am de ce să nu-i spun pe nume. Nici eu nu mi-aș recomanda o relație cu mine J … decât dacă ar fi acea relație.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor la adolescență?
Poate că nu sunt cea mai indicată persoană să vorbească despre asta – deoarece în planurile mele nu au intrat niciodată copiii – sau poate tocmai de aceea pot veni cu o observație generală, mai puțin subiectivă, mi-aș dori ca adolescenților să li se spună că trăiesc o perioadă extraordinară și să țină minte că pot schimba lumea, că sunt importanți și frumoși. Aș vrea ca părinții să renunțe la expresii perimate de genul:
-Cât stai sub acoperișul meu faci ca mine!
-M-am sacrificat pentru tine…

Adolescenților le-aș spune să încerce să aibă mai multă răbdare cu cei mai în vârstă ca ei, unele lucruri le înțelegi doar experimentându-le.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?
Îmi place să practic Yoga, să dansez, să scriu pe blogul meu, să confecționez colaje, să beau și să colecționez ceaiuri din toate colțurile lumii. Colecționez și cărți, ediții limitate sau ediții foarte vechi (deseori în limba engleză și franceză). Îmi place să învăț mai multe lucruri în același timp, ador ghiveciul creat în capul meu și-apoi să caut sens în haosul pe care îl creez singură. Ahh… ar mai fi ceva, pot să stau o oră să privesc pe laptop harta online cu toate zborurile aeriene în timp real, să mă uit la avioane cum se mișcă. Mă fascinează și nu prea știu de ce, dar este OK, nu toate întrebările au răspuns, de cele mai multe ori, răspunsurile sunt doar alte întrebări. Acum nu îmi permit prea multe pasiuni pentru că încerc să termin cât mai repede cel de-al treilea roman.

Mulțumesc Arcidalia, Yasmi, Mili!

Nataşa Alina Culea are în lucru un nou roman: Sofia. Lupii Trecutului! Aici puteţi citi fragmente din viitoarea carte: Sofia. Lupii Trecutului

Sofia. Lupii Trecutului de Natasa Alina Culea

Mulţumesc Nataşa că ai acceptat să raspunzi la câteva întrebări…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili &Iasmy!

Surse foto natasaalinaculea.com

by -
24

Interviu altfel cu Oana Arion

Născută şi crescută într-o familie conservatoare şi cu principii riguroase, dar având în acelaşi timp experienţa unei copilării pe care ea însăşi o descrie ca fiind “magică”, O. G. Arion surprinde în paginile cărţii sale, prima dintr-o serie intitulată “Nemuritor”, o lume fantastică şi misterioasă, populată de creaturi magice, creaturi pe care nu o dată ne-am fi dorit să le putem întâlni în viaţa reală. Combinaţia interesantă dintre realitate şi fantezie, acompaniată de umorul debordant şi de schimbările dramatice de situaţie fac din “Ultimul viking” o lectură captivantă şi savuroasă.
Deşi a terminat Facultatea de Drept, autoarea nu a profesat decât foarte puţin, preferând o viaţă boemă, motivată de satisfacţii personale unei cariere în mediul juridic şi acceptând provocări profesionale dintre cele mai neobişnuite, ca de exemplu postul de decorator floral sau cel de manager de cafenea.
În prezent locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul său şi cu cele două pisici – Tomi şi Nera – care, aşa cum ne-a mărturisit vor fi personajele centrale ale unui nou proiect şi anume o carte pentru copii.

Carte: Vineri, 19.02.2016, cartea Ultimul Viking de O.G. Arion, poate fi achiziţionată împreună cu revista Click pentru femei de la toate chioşcurile de presă.

Ultimul viking de OG Arion

Conform dorinţei Oanei “Ultimul Viking” a plecat în lume aşa că ea a avut timp să ne răspundă la câteva întrebări

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din vremea copilăriei mele: stejarul din curtea bisericii cu care se învecina casa bunicilor, discurile cu poveşti, bicicleta albastră şi patinele cu rotile, prăjitura “Primăvara”. Nu ştiu dacă vreuna dintre aceste amintiri m-a marcat fundamental, dar cu siguranţă îmi revin în minte câteva momente amuzante. De exemplu îmi rodeam cu abnegaţie şi dăruire unghiile. Părinţii mei au încercat să mă convingă în fel şi chip să renunţ la acest “hobby”: “Onuţa, nu-i frumos, de acum eşti domnişoară (aveam vreo cinci sau şase ani)”, “Oana, dacă te mai prind cu mâna în gură, te ciufulesc!”, dar nimic nu a funcţionat. Asta până într-o zi când a venit în vizită feţita unor prieteni. Mi s-au umplut ochii de lacrimi de invidie: avea bocanci (bocanci, oameni buni!!!), o rochie înflorată cum mai văzusem doar în revistele Burda (ţineţi cont că asta se întâmpla cam prin 1985) şi cele mai drăguţe unghii date cu lac incolor. Salivam, la propriu. O chema Emi, am urât-o cu o patimă mistuitoare, dar, datorită ei, din seara aceea nu mi-am mai ros unghiile. Ca o completare a poveştii, ţin să precizez că am primit prima mea pereche de bocanci abia când am intrat la liceu.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu? Cum a fost prima întâlnire? Dar primul sărut?
Hmm, “adolescenta” a fost cam rebelă. Aveam părul mult mai blond decât este astăzi şi era lung-lung, până mai jos de talie. Mă îmbrăcam anapoda rău: fuste lungi, înflorate sau blugi pe care îmi coseam eu diferite petice sau mărgele. Mi se întâmpla des să îmi fie prea lene ca să ies la tablă şi spuneam că nu am învăţat, deşi ştiam la perfecţie răspunsul. Mergeam la olimpiade şi chiuleam de rupeam. Dap, un paradox, ce mai!
Cât despre prima întâlnire, hmm. Mă îndrăgostisem nebuneşte de un tip cu un an mai mare decât mine. Înalt şi frumuşel, umba pe holurile liceului cu o cămaşă legată în jurul mijlocului de parcă toată lumea era a lui. Simţeam furnicături până în vârful degetelor de la picioare atunci când îl vedeam trecând. Într-o zi, o colegă de clasă, la fel de îndrăgostită de Făt-Frumos vine şi îmi spune: “Oana, tu eşti mai curajoasă, aşa. Nu poţi să vorbeşti cu el? Să vezi dacă mă place?” Eu-cea curajoasă şi cu un pretext beton ca să intru in vorba cu el, îl abordez cu prima ocazie şi îi raportez cum că are o admiratoare. Răspunsul a fost wow: “Păcat, pentru că mie îmi place de tine”. Da, tipul era fan Rapunzel!!!! În seara respectivă am chiulit împreună de la ultima oră şi ne-am întâlnit în parcul I.O.R. “la băncuţe”. Atunci ne-am şi sărutat pentru prima oară. Zece ani mai târziu… m-am măritat cu el!

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Visam să ajung un designer celebru şi să cuceresc lumea, evident. După liceu am lucrat la o casă de modă şi m-am cam lămurit care erau perspectivele dacă optam pentru Arte. Aşa că următoarea alegere firească a fost Dreptul. Nu am avut idealuri, şabloane sau liste pe care să bifez anumite lucruri. Fiind extrem de egoistă şi vanitoasă, mi-am cultivat treptat fiecare “bucăţică” de talent pe care o aveam. Voiam să fiu “altfel”. Acum trebuie să îmi spui tu dacă acest vis s-a îndeplinit sau nu J

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Aoleo! (Bogdan o să citească asta, nu? ) Glumesc. J Sunt căsătorită de nouă ani cu cel care care mi-a fost prima iubire. Nu cred că pot defini “viaţa alături de un partener”. Pot spune însă că este minunat să fii măritată cu cel mai bun prieten al tău. Cred că secretul este să nu uiţi niciodată să râzi.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Sinceră să fiu, habar nu am! Nu am copii, iar relaţia mea cu mama a fost aproape inexistentă în perioada adolescenţei mele, în parte pentru că părinţii mei m-au lăsat să fac propriile alegeri, fără să se implice activ. A fost cumva la modul “Este viaţa ta. Dacă vei avea nevoie de noi, suntem aici. În rest, vânt din pupă!” Cred că am crescut destul de frumos.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Pasiuni? Adică ce ştiu să fac sau ce îmi place să fac?
Ştiu să desenez, sunt chiar bunicică la capitolul ăsta. Fac bijuterii şi îmi confecţionez haine. Cât despre CE îmi place, cam cât timp ai la dispoziţie? 🙂

Îmi place să citesc, deşi în ultima vreme “timpul liber” şi cu mine am intentat divorţ (se pare că “timpul liber” s-a simţit neglijat şi a invocate nepotrivire de caracter). Îmi place să mă uit la serii/seriale (sunt mega-ultra fan The Walking Dead). Îmi plac filmele şi prefer genul horror, iar la comedii nu râd, spre disperarea jumătăţii mele mai bune. Sunt îngrozitor de comodă şi leneşă, aşa că –surpriză!!!- nu sunt pasionată de călătorii şi nu mi-am propus, cel puţin deocamdată, să văd lumea. Cât despre muzică…..Rock on!!! Îi mulţumesc cu acesta ocazie celui care a inventat minunatul device “hands-free”. Aşa pot să zâmbesc dimineaţa în metrou ascultând Lacrimosa.

Oana Arion împreună cu Gabriélle Güvenel, vă aşteaptă sâmbătă 20.02.2016, orele 14, la o întâlnire neconvenţională la cafeneaua Ritual (Piata Amzei, nr. 29). Două tinere autoare, două prietene care îşi aşteaptă prietenii să stea la o şueta în faţă cu o cafeluţă aburindă discutând despre nimicuri şi despre cărţi.

Ţinută: Blugi! 🙂

Mai multe detalii găsiţi aici: Neconventional

Neconventional

Mulţumesc Oana că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
13

Interviu altfel cu Anamaria Ionescu

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi realizator de emisiuni al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela “Călătorie în familie” în rubrica “Luxul lecturii”, realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul “Atac”(2008). A mai publicat în revista literara “Fereastra”. Are apariţii literare frecvente în revista “Vatra Veche” din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela “Confesiune”. În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă “Camera obscură”. Continuă să publice cu o oarecare regularitate în “Vatra Veche” (Tg. Mureş). Colaborator al publicatiei online “Revista de suspans” (revistadesuspans.ro) al “Jurnalului de literatura”, revista bibliotecii judetene I.A. Bassarabescu din Giurgiu, unde a publicat, in martie 2015 in premiera piesa de teatru “Ghetaria”. În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, “Pe cine nu laşi să moară…”, la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv “Poveşti pe două roţi”. In 2014 a publicat “Nume de cod: ARKON“, primul din seria mystery&thriller “Sergiu Manta”. In 2015 a fost publicata editia a doua, revazuta si adaugita, a volumului “Camera obscură”

Anamaria iese din “Camera Obscură”, străbate drumurile pe motocicleta cu Arkon (şi cine n-ar face-o) ajunge la concluzia că “Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”, aşa că stă de vorbă cu noi.

Camera obscura, Pe cine nu lasi sa moara, Nume de cod Arkon de Anamaria Ionescu.jpg

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am avut o copilărie fericită, așa că mi-ar fi greu să aleg. Tata povestea de câte ori avea ocazia un moment de pe vremea când aveam 6 – 7 ani. Mama făcuse curățenie generală. Am intrat în sufragerie și am spus: “Mami, ai făcut niște geamuri curate ca adevărul…”. Îmi amintesc cu plăcere și de momentele din adolescență când îi citeam tatălui meu, care avea grave probleme cu ochii și apoi comentam cărțile până târziu în noapte. Întâlnirile de la sfârșit de săptămână cu familia exitnsă, la masa de duminică – tradiție pe care o păstrăm și astăzi; călătoriile prin țară cu părinții în trabantul nostru caffee au lait; mersul la colindat cu verii mei … Opriți-mă, că ne apucă anul viitor…

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Integrarea nu a fost niciodată o problemă pentru mine. Simțul umorului m-a ajutat întotdeauna. Din liceu am amintiri frumoase. Acolo am descoperit rock-ul, m-am îndrăgostit prima oară, am publicat primele articole și mici povestiri.
Cât despre primul sărut, el s-a întâmplat cu puțin înainte de liceu. Aveam vreo 13 ani și participam la petrecerea de ziua vărului meu. Aveam norocul că verișorii mei erau mai mari ca mine, deci erau deja liceeni la vremea aceea. Unul dintre băieții prezenți la party, un tip extrem de popular, m-a curtat toată seara, a dansat cu mine și la un moment dat, m-a sărutat. Am reacționat prompt, cu o palmă zgomotoasă. De-abia atunci a aflat băiatul ce vârstă aveam și i s-au cam înmuiat picioarele….

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Când eram mică visam să devin castelană. Câțiva ani la rând am petrecut câteva zile de vară la Sinaia. Ai mei ajunseseră să învețe Peleșul și Pelișorul pe dinafară. Le-aș fi vizitat în fiecare zi, dacă aș fi putut. Visul ăsta a fost abandonat în primul an de facultate când femeia care făcea curățenie la noi acasă s-a îmbolnăvit și am preluat această sarcină. Atunci am devenit fan al spațiului suficient și al stilului minimalist…
Când eram puștoaică visam să devin actriță. Mama m-a deturnat cu mult tact și delicatețe și m-a îndrumat către studii juridice. Nu pot să spun că regret, și totuși…
Un alt vis al meu a fost să scriu. Am început de mică, cu încercări timide. Acesta este unul din visele care mi s-au împlinit… Singurul regret este că părinții mei nu au apucat să se bucure alături de mine.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
O relație este un parteneriat bazat pe dragoste. Viața în cuplu este o luptă continuă care are și momente frumoase. Dacă cei doi sunt norocoși, momentele frumoase sunt multe și variate. Ideea este că viața în doi este o artă a compromisului. Eu, una, nu sunt dispusă la acest compromis decât dacă îl iubesc și mă iubește. Dacă nu te bucuri de câte ori ajungi acasă să îți vezi partenerul de viață, atunci n-are rost…

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
În primul rând, timp. Din păcate, în ziua de azi părinții sunt atât de acaparați de viața profesională și de venitul pe care îl aduc acasă încât nu mai au nici timpul nici energia de a petrece timp și a sta de vorbă cu copiii lor.

În al doilea rând e nevoie de un pic de sinceritate. Eu am avut norocul să fi avut o mamă cu care am putut discuta absolut orice. De la chiulitul de la școală până la primele experințe ținând de sexualitate. Nu am copii, așa că nu mă aventurez prea tare în sfaturi pentru părinți, dar mă întreb dacă mărturisirea unor momente când părintele a fost vulnerabil sau chiar când a greșit nu ar ajuta viitorul adult și nu ar consolida relația părinte-copil? Părerea mea…

6. Ce alte pasiuni mai ai în afră de scris?
Muzica (să o ascult, nu să o cânt, slavă Domnului…), cititul (nu poți să scrii dacă nu ești un cititor pasionat), animalele (în special pisicile și câinii), meseria mea (sunt realizator de emisiuni radio), ciocolata (de asta încerc să mă las…), călătoriile, mașinile (când eram mică mă jucam mai degrabă cu mașinuțele decât cu păpușile), motocicletele (deocamdată sunt doar pasager ocazional. Încă îmi adun curajul să mă apuc de școală…), bijuteriile (în special din argint)… Mai vreți?

Mulţumesc Anamaria că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări …altfel! Arci
Da, mai vrem! 🙂
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
25

Interviu altfel cu Cristina Mihaela Barbu

“Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova, la “Spiru Haret” (cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie – 1993 şi psihologie – 2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile.” uzp.org.ro
Sunt cadru didactic, sunt femeie, îmi place să fiu femeie, sunt prietenă, soție și mai presus de orice, sunt mamă.
Acum, sunt la un pas de apariția volumului ”Taina, început de poveste”.
Cred că am scris din totdeauna, chiar dacă nu cu mașina de scris sau cu pixul pe o foaie de hârtie. Am scris în gând, m-am descusut, m-am întrebat, mi-am răspuns. Am visat din totdeauna! Cred în Dumnezeu! Cred că orice întâmplare din viața noastră are un scop, orice om pe care-l întâlnim are un sens în viața noastră. Și binele și răul din viață au o noimă. Toate duc undeva.”

Carte

 După ce a acceptat să-şi facă publică “Taina”, Cristina-Mihaela ne răspunde la câteva întrebări.

Taina de Cristina Mihaela Barbu

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din copilărie care m-au marcat. De la priveghiurile copiilor luați tribut de Gilort, la bătaia pe care am luat-o de la un băiat, înainte de Crăciun, bătaie care mi-a spart timpanul. Întâmplări frumoase, altele mai puțin frumoase, dar au rămas toate, undeva, ascunse. Am încercat, acum, în primul volum din ”Taina”, să le aduc la lumină. Dar o întâmplare pe care n-am scris-o, n-am spus-o, m-a marcat în mod profund. Era vară, am iubit vara din totdeauna, sunt născută vara și toate întâmplările din vară sunt mai vii în mintea mea. Eram cu bunicii din Craiova, la țară, la sora bunicului, la Copăcioasa, undeva în Gorj. În curte, era o casă mică, țărănească, cu odăi joase, cu pământ pe jos, cu sobe pitice, din lut, cu masă rotundă în mijloc. Mâncam din farfurii din lut, punea tanti Tudorina castroane în mijloc și noi ne băteam pe orice fel de bucate erau pe masă. Totul era bun acolo. Mai în spate, în curte, era o casă mare, cu etaj, cu tindă pe ambele etaje, și din tindă se intra în camere, așezate frumos pe aceeași parte, ca la un hotel. Totul era curat, vopsit în alb, cu mileuri albe, cu așternuturi imaculate. Aceea era casa copiilor, așa îi ziceau toți, și acolo trebuia să dormim noi, oaspeții, dar noi preferam odăile joase din casa veche. Într-o noapte, m-am trezit într-o lumină puternică, cerul era roșu, gălăgie mare în jur, eu eram singură, mamaie cu tataie nu mai erau lângă mine. Eram speriată, mă uitam pe un colț de geam rămas neacoperit și vedeam vâlvătăi uriașe, umbre care se agitau, se auzea cineva jelind, aproape de geam. Nu înțelegeam, mi-era frică să ies, mă gândeam că arde cerul, că arde pământul, că în curând voi arde și eu. Așa a durat toată noaptea, dimineața abia am îndrăznit să ies, arsese casa copiilor, încă virgină, încă nu apucase nimeni să doarmă, să viseze, să-și facă planuri, să moară acolo. Era un ciot, negru, funebru, nici nu-ți dădeai seama dacă acolo fusese o casă, sau un copac. A fost noaptea în care am crezut că arde pământul. De fiecare dată când moare cineva și aflu că a vrut să fie incinerat, îmi aduc aminte de ciotul rămas după foc, și nu înțeleg de ce vrea cineva să rămână un ciot, chiar după ce nu mai este.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
În general, m-am integrat repede, oricând, oriunde, însă liceul este o parte luminoasă din viața mea, am cunoscut oameni care-mi sunt și astăzi prieteni, poate din cei mai buni, din cei cărora am curajul să le spun multe. Prima întâlnire a fost una nestabilită înainte, a venit ca o ploaie de vară, a fost ca un ropot, de fapt, chiar ploua, eram imediat după liceu, prea nestăpânită, prea rebelă, prea voiam totul, prea credeam că știu totul. Primul sărut a fost ca toate primele săruturi de atunci, nu ne apropiam prea tare, dar ne năucea. Era ca un fruct interzis, primul fruct interzis, se fura, se ascundea, nu se striga, nu se mărturisea.

3. Ce vise aveai ca adolescentă și dacă s-au împlinit sau nu?
Visam mereu, am fost pe rând toate personajele din cărțile citite, doar închideam ochii. Cel mai mult mi-am dorit să nu devin ceea ce uram atunci, în adolescență. Adică să nu mă schimbe prea mult viața, să nu mă închisteze, să nu mă acrească, să mă păstreze oarecum copil. M-a păstrat, dar nici bine nu a fost întru totul, am fost cam descoperită în unele momente, chiar am fost copil, naiv, am crezut că toți sunt la fel, m-am înșelat, dar vreau să rămân copil. Copiii mei m-au ajutat să rămân așa cum eram odată, doar mici retușuri a mai făcut viața, anii.

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Am apreciat întotdeauna bunătatea, toleranța. Soțul meu este exact așa cum visam eu acum 25 de ani bărbatul cu care să-mi împart viața, bucuria, durerea, ziua, noaptea, perna. Este bun, cred că este cel mai bun om pe care-l cunosc, tolerant, are simțul umorului, râdem mult împreună, știe să fie matur, dar știe să fie și copil, știe să alinte, dar știe și să se lase alintat. Este cald, tandru și ne simțim bine împreună. Mă cunoaște și mă acceptă, îl cunosc și îl accept. Exact ce visam și speram de la o relație. Aaaaa, și foarte important pentru mine: nu se întoarce hămesit, cu gura căscată după toate femeile frumoase. Nu mi-ar plăcea. Nu cred că este un capriciu de-al meu, este o formă de a respecta femeia de lângă tine.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor la adolescență?
Am o fată, Irina, care a trecut de adolescență, și un băiat Radu, încă adolescent. Sunt prietenii mei, au știut întotdeauna că se pot baza pe mine. Relația mamă-copil, este una foarte complexă, poate au fost momente de supărare, dar de dezamăgit nu m-au dezamăgit niciodată, eu nu mă las dezamăgită de copiii mei, nu le cer decât ceea ce vor ei să facă, nu le pun în spate frustrări ale mele, nevoi ale mele. I-am iubit atât de mult, încât i-am lăsat să-și aleagă drumul, visele, dorințele. Și ceea ce trebuie să știe mereu, că în orice moment din viața lor, se pot baza pe mine.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Îmi plac florile, cărțile, acum citesc mai puțin, dar am citit grămezi de cărți, orice fel de cărți, de istorie, de călătorie, clasici, de dragoste, etc. Îmi place dansul sportiv, eu și soțul meu am făcut dans sportiv, dans de societate, latino, am fost la multe cluburi din oraș, dar cel mai mult, tot dansul sportiv îmi place, este elegant, strălucitor, dansatorii sunt niște zei pe ringul de dans. Îmi place muzica, ascult orice fel de muzică bună, îmi plac foarte mult baladele rock, muzica blues și jazz a anilor 50, 60. Îmi plac filmele, îmi plac mult comediile romantice, mă relaxează, dar îmi plac și filmele ”grele”.

Mulţumesc Cristina că ai acceptat să îmi răpunzi la câteva întrebari…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

Cristina Mihaela Barbu, are onoarea și deosebita plăcere de a vă invita vineri, 12 februarie 2016, ora 16,00, la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman, Craiova, la lansarea volumului de debut: “Taina, început de poveste“, autor Cristina Mihaela Barbu.Taina, inceput de poveste, autor Cristina Mihaela Barbu

“Având în vedere emoțiile inerente unui astfel de eveniment, am nevoie de susținerea prietenilor mei. Fiți alături de mine la acest debut!

 Vă mulțumesc!

Cristina Barbu”

by -
21

Interviu altfel cu Monica Ramirez

Monica Ramirez locuieşte în SUA, unde a publicat nouă romane. Bucureşteancă, absolventă a Belford University din California, cu o diplomă de Creative Writing, membră a EWA – Espionage Writers of America, şi a Romanian Crime Writers Club, a debutat în România la editura Tritonic cu Asasin La Feminin, primul volum tradus în limba română din seria de spionaj / romance Alina Marinescu, apărut la editura Blue Ink Waters Press din America în ordinea care urmează: The Unwilling Assassin, Whispered Identities, Balance of Power, Beyond Smoke and Shadows, Abyss şi Requiem for an Assasin. Editura Boson Books i-a publicat cele două romane istorice de dragoste, Intimate Strangers Affair şi Kit Black, precum şi thriller-ul Blackout.
Au mai apărut în România: Asasin la Feminin, volumul 1 din seria Alina Marinescu, Identităţi secrete, volumul 2 din seria Alina Marinescu, Balanţă puterii, volumul 2 din seria Alina Marinescu, Bariere de fum, volumul 4 din seria Alina Marinescu, Abis, volumul 5 din seria Alina Marinescu, Kit Black, Cum se scrie un best-seller – Tehnica americană pentru a transformă o idee într-un roman de succes, Traficantul de Umbre, Seducţia apei, Viaţă dublă la Veneţia, Fantoma de pe lac.
În prezent, Monica are în lucru Recviem pentru un asasin, ultimul volum din seria Alina Marinescu, precum şi Comoara din vis, un thriller/romance/fantasy.Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez

CĂRŢI

Urmărind “Traficantul de Umbre” pe drumuri cu Alina (seria Alina Marinescu: Asasin la feminin; Identitate secreta; Balanţa puterii; Bariere de fum; Abis), Monica se plimbă cu “Kit Black” pe la Venetia (Viaţă dublă la Veneţia) şi cedează “Seducţiei Apei” vrând să vadă cu ochii ei “Fantoma de pe lac“.
Şi aşa între drumuri şi scrierea celui de-al 6 -lea volum din seria Alina Marinescu-Recviem pentru un asasin-Monica ne-a răspuns la câteva întrebări mai altfel:

carti Monica Ramirez

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din copilărie pe care le-aș putea povesti, ca spre exemplu cum, spre exasperarea bunicii, furam toate așternuturile din casă și le transformam în pânze pentru corabia Speranța, în realitate o băncuță și un cireș din curtea mea, atunci când ne jucam de-a Toate pânzele sus! Dar o să povestesc o altă întâmplare legată de balet și nu numai. Am început să dansez de la 6 ani în grupul de dans modern al mamei mele și am continuat inclusiv în perioada cât am fost elevă la Liceul de Artă George Enescu, Secția Coregrafie. Pe la 14 ani, am participat la un concurs de dans care s-a desfășurat la Belgrad, în fosta Iugoslavie. Prima mea ieșire din țară, evident cu securistul de serviciu după mine, dar și prima mea apariție solo pe scenă. Aveam un dans pe poante destul de dificil și cel mai frică îmi era de cele două piruete de la final. Ei bine, a sosit momentul zero, spectacolul/concurs, iar eu am paralizat total și iremediabil în culise. N-am vrut să intru pe scenă. Noroc cu mama, care din lipsă de timp a adoptat un procedeu diplomatic și delicat prin aplicarea unui șut în fund ce m-a proiectat direct pe scenă. Mi-a ieșit totul perfect, inclusiv cele două piruete de la final și am câștigat premiul cel mare. Cu ocazia asta am înțeles cât de important este să te autodepășești, să treci peste blocajele mentale care te împiedică să relizezi ceea ce ți-ai propus, chestie pe care o aplic și astăzi. Și când te gândești că totul a pornit de la un șut în fund…

2.Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
N-am avut probleme de integrare la liceu, poate și datorită faptului că eram deja un colectiv destul de unit, împreună încă din clasele primare. Dar abia în liceu m-am dezlănțuit, ca să spun așa, în sensul că am trecut peste timiditate. După cum am mai spus, am fost o clasă extrem de unită, mai ales în tâmpenii. Delicioase și inocente, dar le-am dat ceva de furcă profesorilor. Și erau mai toate ideile mele, astfel încât am fost foarte mândră la sfârșit de liceu, când pe broșura clasei colegii mi-au scris: Fără nebunia ta, n-ar fi existat nebunia noastră.

Prima întâlnire a fost una pe măsură. Aveam 13 ani. El era violonist, elev al secției de muzică. Îl chema Mladin și era cu un cap mai mic decât mine, dar avea niște ochi verzi demențiali. M-a invitat la Lido. Era acolo pe vremuri un ștrand de lux, cu tot cu valuri artificiale la pachet. Înainte să povestesc mai departe, fac o paranteză și vă dezvălui că mama dansa la Doina Bucureștiului, un grup de dans folcloric celebru la vremea aceea, cu care pleca mereu în străinătate. Ultimul turneu fusese în Australia, de unde îmi adusese un costum de cowboy complet, cu tot cu pistol și insignă de șerif, plus un cățel din pluș care mergea dând din coadă, după care se ridica pe labele din spate și lătra. Evident, eram vedeta cartierului. Bun, și acum întorcându-mă la prima mea întâlnire, mi-am făcut apariția la Lido îmbrăcată în costumul de cowboy, cu… mama și cățelul electronic după mine. Normal că am fost atracția zilei și Mladin a zăcut nefericit pe prosop, fără să-l bage nimeni în seamă. Nici măcar eu. Nu m-a mai invitat niciodată undeva, dar m-am distrat de minune!

Primul sărut s-a întâmplat pe la 16 ani. Da, știu, e strigător la cer că eram atât de retardați încât să nu avem prima relație serioasă cu colegul de bancă de la grădiniță! In fine, el era rugbyst, îl chema Sorin și era frumos ca un artist de cinema. Prima mea mare iubire, eram topită după el. Cum nu mă dădeam sărutată de niciun fel, mi-a dat poruncă să mă dau după ce-am pierdut la un joc de cărți. Și m-am dat! Rezultatul a fost mai mult decât amețitor, probabil aș fi putut executa 100 de piruete fără probleme. Sorin, după cum am aflat eu ceva mai târziu, era un adevărat june prim cu experiență la purtător. În traducere liberă, mureau fetele după el şi el după ele. În timpul liber, firește, atunci când nu-mi jura mie fidelitate și iubire veșnică.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Am visat să dansez și-am dansat, am visat să scriu și până la urmă am scris. Sigur, n-am visat ca viața mea să fie deturnată complet la 18 ani și toate planurile din adolescență să zboare pe geam, dar acum nu regret nimic. E parte integrantă din viața mea, așa m-am format ca om și nu mi-aș dori să fiu altfel decât sunt azi. Câteodată, un eveniment aparent fatidic în viața cuiva poate da rezultate pozitive în timp. Depinde cum privești ceea ce ți s-a întâmplat și ce înveți pentru mai departe. Nu m-am adaptat ușor la noua viață; m-am opus cu încăpățânarea unui catâr ușor imbecil până când am învățat să accept realitatea. Nu știu ce drum aș fi ales dacă aș fi fost liberă să o fac și cum ar fi fost viața mea dacă n-ar fi existat acel moment, dar știu că n-am avut parte de monotonie și plictiseală. Ceea ce, trebuie s-o recunosc, e o fericire în sine.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Uf, aici e greu. Aș putea să scriu până mâine pe tema asta. Dar pe scurt, nu sunt vreo panseluță delicată, nici din punct de vedere fizic, nici mental. Așa că partenerul de viață îmi este mai degrabă egal decât superior. A nu se da ochii peste cap, jur cu mâna pe inimă că nu sunt vreo feministă extremistă. Pur și simplu s-a întâmplat să trec prin anumite experiențe. Și atunci când poți, mă iertați pentru sinceritatea brutală, cotonogi la propriu aproximativ orice bărbat și le faci față cot la cot, atât din punct de vedere fizic, cât și mental în anumite împrejurări, este destul de dificil să-i poți privi de jos. Așa că din punctul meu de vedere, o relație e mai degrabă un parteneriat bazat pe o iubire cât tot universul și respect reciproc. Sigur, pentru asta ai nevoie de un bărbat al cărui ego de specimen macho nu se simte amenințat și afectat în cazul în care se întâmplă ca nevastă-sa să pună pe fugă trei zdrahoni care au proasta inspirație să vrea să-i tâlhărească. Ori faptul că sunt egali pe teren. Numai că un astfel de bărbat e greu de găsit în zilele noastre, de obicei se simt cam golași fără aparențele de rigoare. Eu am reușit să găsesc unul până la urmă, dar mi-a luat ceva timp. Recunosc cinstit că nu e prea ușor de trăit cu mine, dar atunci când îți întâlnești sufletul pereche, orice e posibil.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Trebuie să mărturisesc că nu prea mi-am dorit copii. Dați cu pietre! Sigur, a contribuit și faptul că datorită job-ului, a avea copii era ceva de-a dreptul inimaginabil. But life happens, cum bine spune americanul. Cumva am ajuns să am patru copii! Sunt o mamă destul de anormală, în sensul că nu cred în relația mamă-copil tipică, gen faci ce zic eu, că altfel… Sunt prietenă foarte bună cu copiii mei. Vorbim, dezbatem, explicăm. Cum? De ce? Le spun părerea mea și o ascult pe-a lor. Ajungem mereu la un numitor comun și ne spunem absolut orice, vorbim despre orice. În ziua de azi, când părinții sunt mai degrabă dușmanii de care trebuie să te ascunzi, relația noastră e privită ca o anomalie. Anais, fiica mea cea mare, are 14 ani. Colegii și prietenii sunt șocați atunci când află că mă-sa e cea mai bună prietenă a ei. Îmi zâmbesc timid și ne privesc cu un anumit gen de invidie. Și-ar dori să fie prieteni cu părinții, să le poată spune toate tâmpeniile care trec prin mintea unui adolescent, fără să fie judecați. Catalogați. Eventual, pedepsiți. Din păcate, am uitat să fim oameni, mult prea preocupați să fim părinții perfecți. Societatea limitată în care ne naștem și ne formăm ne asaltează cu reguli, sfaturi și cărți despre sfaturi. Există câte o formulă magică pentru orice, de la carieră la succes personal, de la atracție sexuală la căsnicii trainice, de la prima lună de sarcină la părinte eficient. Zece modalități rapide pentru aia și ailaltă, a devenit mantra noastră universală. Între timp, am uitat despre intuiție, inventivitate, emoții și, pe scurt, libertate. În ziua de azi, nu ești nimic dacă nu ești și politically correct, un termen care mă calcă pe nervi. Și fix asta încerc să-i învăț pe-ai mei copii, să fie ei, unici și naturali într-o turmă spălată pe creier. Să aibă convingerile, părerile, preferințele lor și să aibă curajul să și le asume. Nimeni nu e deținătorul adevărului absolut, nici profesoara de la școală, nici măcar eu. E ok să fii altfel, omogenizarea turmei e mai degrabă o chestie comunistă, ceea ce e cu atât mai șocant că prinde în societățile care se vor libere.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Mai nou, am descoperit bucuria fotografiei. Sigur, mă desfășor strict ca un amator sadea din punct de vedere aparatură și tehnică, dar câteodată îmi ies chestii drăguțe. Un profesionist mi-a declarat că am ochi, așa că poate pe viitor o să încerc să mă șlefuiesc. Din păcate, timpul e inamicul public numărul unu!

Mulţumesc Monica că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu Adrian Christescu

Adrian Christescu s‑a născut în 1968 în Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988‑1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004‑2008). Din 1992, a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. Volumul său Trofeul (povestiri, 2011) a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași.

După ce a luat “Trofeul” şi a pornit pe drumul vieţii urmând “Destinul lupului singuratic”, Adrian Christescu ne-a răspuns cu amabilitate la întrebări.

CĂRŢI

Trofeul si Destinul lupului singuratic de Andrian Christescu

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Mama rămăsese în Bucureşti pentru că nu putea să-şi părăsească serviciul iar eu eram la Târgu Mureş la bunici în timpul primei mele vacanţe de vară. Era în 1975 şi terminasem clasa a I-a. După două săptămâni, nici răsfăţurile lor nici tovarăşii de joacă şi nici vestitul loc de baie “la plăcile de ciment” aflat pe malul Mureşului ce curgea la 200 de metri de blocul bunicilor nu mai reuşea să-mi ostoiască dorul de mămica mea. Suit pe un deluşor aflat la capătul străzii Constantin Romanu-Vivu aveam o vedere panoramică asupra blocului de patru etaje şi a drumului ce trecea prin faţa lui. Pentru cei care coborau la Gara Mică în Târgu Mureş şi doreau să ajungă în cartierul 7 Noiembrie era singurul drum logic ce putea fi abordat.

Şi noi când veneam de la Bucureşti tot pe aici veneam. Dar atunci eram fericit pentru că veneam ţinând-o de mână oricât de greu îi era ei să ne care bagajele cu cealaltă. Era dreptul meu şi nu l-aş fi cedat pentru nimic în lume! Acum însă, eram singur. Scăpasem de prânz şi, ca în fiecare zi, pândeam pe oricine apărea de după colţul blocului şi îmi imaginam că era ea. Îmi plânsesem de milă până îmi secaseră lacrimile pentru că îmi era un dor ce îmi provocase prin autosugestie nişte suferinţe aproape fizice. Ori de câte ori apărea câte-o o siluetă, mai ales pe înserat atunci când ştiam că sosea trenul de Bucureşti, pieptul îmi tresălta şi o emoţie vie mă curenta. Dacă este ea?

Zile întregi, poate săptămâni, răbdasem şi ca să pot trece peste toate dezamăgirile începusem să mi-o imaginez ca şi cum ar fi aievea. Contururile unei persoane înceţoşate de apusul roşiatic erau preluate de imaginaţia mea şi o vedeam pe ea, mămica mea, venind pe alee. Subţirică, blondă cu părul tuns scurt şi doi ochii albaştri calzi şi veseli îmi apărea mereu în faţa ochilor, întotdeauna îmbrăcată cu taiorul ei cyclam ce îi venea atât de bine, târând o valiză roşie după ea. În imaginaţia mea se întâmpla mereu la fel; atunci când ajungea la colţul blocului părea să se oprească şi, îndreptându-se de spate, scruta privirea către mine. Recunoscându-mă, o vedeam zâmbind iar eu, copleşit de fericire, stăteam nemişcat pe dâmbul de verdeaţă aşteptând un gest de la ea. Lăsa valiza de-o parte apoi, după ce îşi ridica mâna voioasă deasupra capului salutându-mă, îşi deschidea braţele aşteptându-mă. Mereu, în scena regizată de imaginaţia mea, eu coboram în fugă fericit ca un fulg şi într-o clipită deja mă topeam în braţele ei. Şi aşa în fiecare zi.
Şi astăzi se întâmpla la fel. Dar, ca niciodată, tristeţea de după trezirea mea din vis, cea care mă făcea să-mi târşăi amărât picioarele către casă pe întuneric, mă scutură şi abandonai imaginea în care mama venea către mine. Deşi îmi făcea semn, eu nu mai eram dispus să mă bucur pentru a fi trist pe urmă. Îmi fusese de ajuns. Aşa că am închis ochii ca să-mi alung vedeniile când am auzit o voce:

Adi… dar ce-i cu tine? De ce te faci că nu mă vezi! Am bătut atâta drum de la Bucureşti ca să nici nu mă bagi în seamă! Mami era acolo în faţa mea. Şi era supărată!

M-a iertat până am ajuns în casă.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Mama mă înscrisese la Dimitrie Cantemir în Bucureşti însă eu, aflat fiind în vacanţă la Târgu Mureş, am uzat de certificatul de naştere şterpelit înainte de plecare din dulăpiorul de acte şi am reuşit să mă înscriu în clasa a IX-a la Liceul Alexandru Papiu Ilarian. Uneltisem de mult cu bunică-mea care gândise înţelept că această cale era cea mai sigură pentru a o putea urni pe fiică-sa dintr-un Bucureşti unde nu o mai ţinea nimic decât încăpăţânarea. Aşa că, vă puteţi imagina că schimbarea a fost totală. Lăsasem şcoala generală nr. 50 aflată la Bucur Obor unde în fiecare dimineaţă plăteam vamă cu senvişul la ţiganii care ne ţineau calea şi deveneam coleg cu copii notabilităţilor dintr-un frumos oraş ardelenesc. Ce să vă spun? Mie mi-a plăcut schimbarea aşa că de integrarea nu s-a mai preocupat nimeni.

Cred că prima întâlnire a avut loc în clasa a X-a în timp ce eram la practica agricola de două săptămâni în livada de mere din Batoş, undeva nu departe de Reghin. A avut loc în spatele unei căpiţe de fân în mijlocul unei livezi plină de mere bot de iepure. În faţa noastră erau două şanţuri noroioase făcute de roţile tractorului iar eu priveam la ele neştiind ce să spun în timp ce ţineam o mână pe după gâtul unei fete brunete, înaltă şi cu alură de voleibalistă ce avea nişte buze ca o vişină coaptă. Am tăcut îndelung şi tremuram amândoi de emoţie. Eu o simţeam sub braţ cum tremura iar ea, sunt convins că îmi observase genunchiul care părea că fusese lovit de streche. Până la urmă ne-am sărutat vreo două ore experimentând senzaţia la nesfârşit. A doua zi, nu ştiu dacă de ruşine sau din ce motiv, nu ne-am mai vorbit şi ne-am ocolit apoi tot liceul. După 32 de ani, adică anul trecut în toamnă, am revăzut-o din nou neschimbată într-un magazin. Am privit-o uluit apoi după ce am văzut-o pe maică-sa lângă ea m-am liniştit. Mama ei, fosta mea primă întâlnire, nu m-a recunoscut. Nici eu nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi văzut-o pe fata ei de 15 ani. Numai feciorul meu mai lipsea din preajmă…

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca adolescent eram prea fericit ca să îmi fac vise. Îmi doream doar să pot să mă ţine aproape de grupul meu de prieteni. N-am visat nimic de genul să mă fac cosmonaut sau poliţist sau măcar secretar de partid la UTC cum am văzut pe la alţii. Nu mi-am petrecut adolescenţa rupând cartea şi chinuind minele de pix şi nici nu am invidiat pe nimeni care făcea asta. Mi-am trăit intens adolescenţa şi am savurat-o minut cu minut. Sunt tare mândru de asta. Cred că este una din cele mai mari realizări de ale mele.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt fericit când nu sunt singur, dar, din păcate pentru cea care este alături de mine, eu sunt dependent şi de singurătăţile mele. Am ajuns destul de înţelept ca să ştiu că timpul schimbă pe toată lumea şi nimeni nu se poate opune. Pleci la drum cu cineva şi la un moment dat te trezeşti cu o străină lângă tine. Sau, mai rău, cu un duşman! Şi ceea ce e mai ironic că nu întotdeauna şi nu în totalitate din vina celuilalt!
Eu cred că o relaţie sănătoasă este cea care te face să te bucuri de clipele petrecute alături de persoana de lângă tine. Să le savurezi şi să te îmbeţi de plăcerea pe care ţi-o provoacă compania ei. Amintirile pe care am să le duc în neant cu mine despre o relaţie nu sunt cele referitoare la o partidă de sex, o îmbrăţişare sau vreo frază epică rostită într-un moment de ţinut minte. Aşteptările înfrigurate dinaintea întâlnirilor şi tristeţea despărţirilor îmi dau cel mai bine “temperatura” relaţiei.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Adolescentul ştie şi singur, fără a avea nevoie de noi, ceea ce ştie. Slavă Domnului, vorba reclamei de la Mobexpert, că noi, oamenii, suntem cu toţii diferiţi! Cred că pe lumea asta ar fi plictisitor din cale afară dacă ar exista reţete pentru adolescenţi, tineri sau bătrâni. Când pleci în viaţă arzi de nerăbdare ca să o trăieşti. Ce se întâmplă după… asta depinde de gene, educaţie şi caracter.
Am un fiu adolescent aşa că întrebarea asta mă bântuie şi pe mine. Cred că am reuşit să devin un părinte care nu îşi doreşte pentru copilul său tot ceea ce nu a reuşit el în tinereţe. Nu am aşteptări înalte dar am o rezervă imensă de a mă bucura de bucuriile lui. Aş vrea să mă vadă ca un prieten mai vârstnic, să mă respecte pentru ceea ce fac şi să mă iubească pentru ceea ce sunt.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?
Îmi place ceea ce fac zi de zi iar acest lucru sunt conştient că este un cadou de la viaţă. Sunt negustor şi câteodată cârciumar şi fac totul din pasiune. De câţiva ani gătesc. Imi place să citesc seara şi să scriu dimineaţa. Ador filmele văzute la cinema dar nu resping vizionarea lor pe calculator. Îmi place să sporovăi şi să râd cu prietenii la un pahar sau cu băiatul meu în particular. Joc handbal în fiecare marţi seara de la şapte iar vara îmi place să joc tenis de la ora opt dimineaţa. În general, îmi place să mă uit în jurul meu. E plină ţara asta de personaje de carte şi e păcat să le ratezi!

Mulţumesc Adrian că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai … altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

%d bloggers like this: