Interviu altfel

by -
16

Interviu altfel cu Lavinia Călina

Lavinia Călina s-a născut revolutionară, în decembrie ’89. Urmează cursuri pedagogice și de filologie în Caransebeș. În 2008 se mută la Timisoara și studiază limbi străine la facultatea de litere. În prezent lucrează ca editor-imagine/fotogaf la propria firma (Calina Audio-Video).

CĂRŢI

Zona zero, Ultimul avanpost, Neamul corbilor de Lavinia Calina

După ce reuşeşte să străbată “Zona Zero”, trece de “Ultimul Avanpost”şi iese învingătoare în magia din “Neamul Corbilor” Lavinia ne raspunde la câteva întrebări.

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
De marcat m-au marcat multe în copilărie, dar am să aleg doar o singură amintire. În copilărie obişnuiam să merg împreună cu verişoara mea şi două prietene în colină pe la neamuri, vecini, prieteni de familie, etc. Era minunat căci ne pregăteam din timp, ne vedeam la repetiţii şi făceam planul din timp, iar în seara de Ajun luam blocurile din cartier la rând şi „impresionam” lumea cu „talentul” nostru. Ultima oprire era acasă la unchii mei unde ne împărţeam prada şi mâncăm toate dulciurile primite – evident că îmi era rău a doua zi. Cred că lumea s-a bucurat când micul nostru grup a renunţat la tradiţia asta.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Aoleu, nu prea m-am integrat. Eram spaima profesorilor, asta când mergeam la ore. Cred că îi scoteam din sărite cu atitudinea mea rebelă, singura problema era că învăţăm cât de cât bine şi nu prea mă prindeau cu temele nefăcute să-mi dea note mici. Colegii se temeau de mine căci purtăm tricouri negre cu cranii şi ascultam metal, deşi toţi mă porecliseră Madonna.
Prima întâlnire nu a fost în liceu ci în generală şi a avut un tipar destul de clasic. Un coleg care mă îndrăgea m-a invitat la o cofetărie. A fost drăguţ, deşi eram atât de ruşinoşi că nu cred că am schimbat prea multe vorbe.
La faza cu primul sărut am să dezamăgesc lumea care se aştepta la ceva romantic. Eram în liceu, iar în urmă unui pariu pierdut am primit pedeapsa să mă sărut cu o colegă timp de un minut. :))

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca şi adolescentă visele mele nu erau prea măreţe. Îmi doream să merg la concertele formaţiilor mele preferate, să-mi întâlnesc idolii, iar pe marea majoritate chiar am avut ocazia să-i cunosc.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Eu şi Marius suntem împreună de ceva vreme. În februarie facem zece ani şi o să-i sărbătorim în Olanda (excursia a fost un cadou din partea lui). De la o relaţie, în general, îmi doresc înţelegere şi onestitate. Mă bucur că am reuşit să găsesc o persoană care să mă accepte aşa cum sunt. Nu cred în căsătorie şi ştiu că acum mi-am dezamăgit toate neamurile care încă mă întreabă de data nunţii, dar sunt de părere că două persoane nu trebuie legate printr-un act ci prin sentimente. În final toate marile poveşti de dragoste se termină cu o nuntă. – interpretaţi asta cum vreţi : )

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Nu mă pricep la dat sfaturi. În plus, având în vedere că nu sunt mama, nu cred că îmi permit să le spun altora cum să-şi crească copiii. Un lucru ce ar trebui totuşi luat în considerare e discuţia aceea despre reproducere. Acum vreo doi ani când făceam practică în spital la urgenţe nu mi-a venit să cred câte fete tinere (14-15 ani) veneau cu “probleme cu stomacul” ca pe urmă să descopere cu stupoare că de fapt erau gravide. Ştiu că noi românii suntem un popor cu frică de divinitate şi ne place să credem că la noi în ţară nimeni nu practică actul sexual, iar dacă cineva încearcă să îl predea în şcoli ne isterizăm. Adevărul e că fie că vrem, fie că nu, există un moment în viaţă când adolescenţii se lovesc de chestia asta şi e mai bine să ştie din timp despre ce e vorba şi care sunt consecinţele.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Îmi place să citesc, să urmăresc seriale, dar cel mai mult timp îl petrec jucându-mă diverse jocuri pe calculator. De obicei găsesc câte un joc şi mă joc în disperare până nu mai pot, momentan sunt prinsă cu Diablo 3, dar în trecut am jucat şi Call of duty, NFS, Return to Castle Wolfenstein, World of tanks, Battlestar Galactică online, Sims, etc.
Îmi place mult să călătoresc şi să descopăr locuri sau oameni noi. De multe ori mă inspir pentru cărţi când plec în câte o excursie, iar asta e un lucru bun căci îmi prind bine schimbările de peisaj.

Mulţumesc Lavinia că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
12

inca o dorintaInterviu altfel cu Andreea Ban

Andreea Ban alias Andres autoarea cărţii “Încă o dorinţă”

Andres este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Crede că tot ceea ce ni se întâmplă în viață, se întâmplă cu un scop. Cărțile pe care le citim, oamenii pe care îi întâlnim, lucrurile pe care le vedem ne ajută să luăm deciziile potrivite. Blog personal: aliasgreen.aboutblank.ro

O altă descriere, a unei prietene cititoare, găsiți pe site-ul cărții: http://www.incaodorinta.com/
După ce a realizat ce şi-a propus Andres mai avea “Încă o Dorinţă” aşa că ne-a răspuns la interviu.

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Să aleg o amintire din copilărie e ca și cum aș fi nevoită să aleg o carte preferată dintre toate cărțile citite. Este greu! Cuvântul copilărie mă duce cu gândul la bunici, la anii minunați pe care i-am petrecut la țară, la vacanțele de vară pe care nu le-aș da pe nimic în lume. În timp ce prietenii mei rămâneau la bloc sau plecau în tabere, eu plecam spre o nouă poveste.
Închid ochii și revăd zile și nopți, chipurile prietenilor mei și năzbâtiile pe care le-am făcut (și nu au fost puține). Totuși, a fost o noapte pe care nu o voi uita niciodată. Stăteam cu toții întinși pe iarbă privind cerul. Era una dintre nopțile fără lună, o noapte în care cerul era umflat de stele. Fiecare dintre noi își alegea o stea și inventa o poveste. Când am văzut prima stea căzătoare cineva a spus că trebuie să ne putem fiecare câte o dorință. Mi-am dorit atunci ca acea noaptea să nu se sfârșească niciodată. Cumva, dorința mi s-a împlinit. Nu trebuie decât să privesc cerul și poveștile revin. Amintirea acelei nopți a rămas cu mine pentru totdeauna. Cerul cu toate stelele lui îmi aduce aminte că dorințele se împlinesc.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu? Cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Liceul a-nceput în forță. În prima săptămână de școală, după ce mi-am cunoscut colegii, profesorii și toate păreau să fie în regulă, am avut parte de un mic accident în urma căruia m-am ales cu un picior în ghips și două săptămâni de stat acasă. Partea bună a fost că, peste noapte, am avut parte de notorietate. Nu a fost greu să mă (re)integrez, eram deja cunoscută. Partea mai puțin bună a fost că am rămas în urmă cu unele materii și am avut niște dureri de cap mai ceva ca durerea de picior.
Primul sărut? Electrizant. Aș putea spune că la fel a fost și prima întâlnire, deși, a te vedea cu el în spatele blocului și a te plimba prin curtea școlii nu poate fi considerată chiar întâlnire. Dar primul sărut a fost electrizant. Pentru câteva secunde am avut senzația că plutesc. Nu de alta, dar prietenul meu era cu un an mai mare, era înalt, brunet și se mândrea tare cu mine. Cum să nu fiu toată un balon de fluturi? Relația a durat fix două luni. Într-o seară ca oricare alta s-a întâmplat să ne vadă tata sărutându-ne. Atunci și acolo fluturii și-au luat zborul.

3. Ce vise aveai ca adolescentă și dacă s-au împlinit sau nu?
Adolescentă fiind, visam să fiu designer vestimentar și să cuceresc lumea cu picturile mele. Bine, în copilărie îmi doream să fiu manechin, să defilez în lumina reflectoarelor. Desenam prezentări de modă, manechine și rochii minunate. Mai târziu, după ce am făcut niște calcule, am realizat că e mai interesant să desenezi rochiile decât să le “plimbi” pe podium. Prin desenele mele puneam pe hârtie alte și alte lumi. Prin școala generală am fost îndrumată să urmez un profil real, cu artele era mai greu. Dacă se întâmpla să nu am suficient talent, mi s-a zis, atunci viitorul meu urma să fie compromis. Nu știu exact când am încetat să desenez. Prin liceu (cu profil real, da) a avut loc o trecere subtilă de la desen la scris. Am descoperit puterea cuvântului și m-am lăsat prinsă în mrejele lui.
Dacă s-au împlinit? Răspunsul este da. Chiar și visele copilăriei. Nu am ajuns în lumina reflectoarelor, însă, pentru o perioadă am fost model al unui atelier de rochii de mireasă. Am plimbat rochiile pe la târgurile de nunți cu mândrie și entuziasm. Un vis mi se împlinise. Mai târziu, un alt vis avea să se împlinească, o poveste scrisă de mine avea să se transforme într-o carte: Încă o dorință.

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Visăm la partenerul ideal încă din copilărie. El este prințul din povești, este eroul nostru, este cel care ne va salva atunci când vom avea mai mare nevoie. În timp, acest ideal se schimbă, ba chiar se poate întâmpla să găsim persoana potrivită (sufletul pereche) în cineva care este exact opusul idealului și pe care, deși a fost sub nasul nostru pentru multă vreme, să nu-l vedem decât într-un anumit moment al vieții. Lăsând deoparte idealurile ajungem să privim și chiar să vedem oamenii de lângă noi.
Într-o relație am nevoie ca cel de lângă mine să mă vadă așa cum sunt, să știe să asculte, dar să și spună ce are de spus. Comunicarea stă la baza oricărei relații, dacă nu există, nici relația nu există. Când spun relație mă gândesc la stabilitate, liniște, încredere, compatibilitate. Să fii cu persoana potrivită înseamnă să te trezești devreme doar pentru a-l privi cum doarme, înseamnă să ai un umăr pe care să-ți odihnești fruntea atunci când ai senzația că universul complotează împotriva ta, înseamnă să nu te saturi să-l săruți, să-l îmbrățișezi…

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor în adolescență?
Mamele ar trebui să fie alături de copiii lor, să le fie aliați în ceea ce întreprind. Fiecare dintre noi am trecut prin anii adolescenței și știm că poate fi o perioadă dificilă. Înclin să cred că noi, cei trecuți prin acei ani, avem un mare avantaj. Noi suntem cei care îi poate ajuta pe adolescenți să treacă de perioada lor de teribilism, de greutățile care pică peste ei ca meteoriții. Atâta timp cât nu uităm de noi, cât ascultăm și dăm de înțeles că nu suntem dușmanul, sunt șanse foarte mari ca teribilismul adolescentului din casa noastră să se manifeste într-un mod acceptabil.
Atunci când voi avea copii voi fi alături de ei așa cum mama a fost și este alături de mine. Le voi împărtăși iubirea pentru carte, pentru frumos, îi voi învăța că micile bucurii ale vieții sunt cele cu adevărat importante. Le voi dărui poveștile mele cu mare și cer înstelat, cu dorințe care se împlinesc, iar ei își vor scrie mai departe poveștile.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?Andres-Andreea Ban
Spuneam mai sus că visam să pictez. Un vis al copilăriei a devenit pasiunea de astăzi: pictez tricouri. Anul trecut a fost anul schimbărilor, al începuturilor. Pasiunea mea pentru desen a făcut un pas gigant, de la hârtie la tricouri. Nu știu cum să vă spun, dar a-mi vedea desenele purtate cu atâta entuziasm, îmi dă așa o senzație de împlinire… Cu fiecare nou tricou pictat, cu fiecare nouă semnătură pe care o așez sub desen, o dorință mai veche iese la lumină și strălucește cum nu aș fi crezut că se poate.

Mulţumesc Andreea că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai….altfel! Arci!
Mulţumim şi noi! Mili & Iasmy!

by -
14

Interviu altfel cu Bogdan Hrib

Bogdan Hrib este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Profesioniștilor în Relații Publice, cadru didactic asociat la Facultatea de Management din SNSPA, iar în 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers. Începând cu anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului Mystery & Thriller organizat la Râşnov.
În 2007 publică primul roman al seriei polițiste Stelian Munteanu, Filiera Grecească.

Cărţii publicate:
După ce se infiltrează în “Filiera grecească”, caută “Secretul manuscrisului”, face o incursiune în ţări exotice (Somalia, mon amour) şi “Ucide generali”, Bogdan Hrib îşi permite o croazieră a vieţii şi o “Ultimă fotografie”. Să vorbim puţin cu omul Bogdan Hrib.

Blestemul manuscrisului, Ucideti generalul si filiera greceasca de Bogdan Hrib

Somalia, mon amour si Ultima fotografie de Bogdan Hrib1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Greu de povestit o singură amintire. În mintea mea se amestecă plimbări cu bicicleta în parcul Titan (acum Cuza) şi întoarcerile acasă, cu un genunchi şiroind de sânge, după vreun derapaj periculos, pe pietriş sau jocul de-a hoţii şi gardiştii printre tufele din jurul blocului, atunci când trăgeam unii în alţii cu pistoale cu capse sau încărcam armele de jucărie cu bobiţele albe ale unui arbust necunoscut. Sunt multe şi diverse amintiri, chiar şi pentru un copil care a crescut pe asfaltul unui cartier bucureştean.

Dar o amintire poate mai specială, având totuşi un iz sinistru este faptul că nu am făcut decât 13 injecţii antirabice în burtă, în loc de 14, pentru că pe una am sărit-o din motiv de cutremur. În dimineaţa zilei de 5 martie 1977, nimeni nu mai avea chef de injecţiile mele. Cu o seară înainte, în pofida zvonurilor care soseau pe trotuar, în timp ce cu toţii bombăneam şi ne întrebam când o să intrăm din nou în bloc, să ne culcăm, nimeni nu credea că oraşul era atât de greu lovit. Abia dimineaţa am putut să văd. Şi nu am uitat niciodată. Dar am făcut o injecţie mai puţin… Dar cum am ajuns să fac acele injecţii e o altă poveste…

2. Cum te-ai integrat că adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Cum m-am integrat? Nu mi-am pus niciodată această problemă; aveam un coleg, prieten încă din generală… Am dat la mate-fizică, la Mihai Viteazul. Am intrat puţin deasupra liniei, ba parcă a fost şi un fel de suplimentare de locuri pentru că eram mai mulţi cu aceeaşi notă şi locuri mai puţine. Nu a fost nimic complicat, cel puţin aşa ţin minte. Cred că a fost uşor. Iar profesorii erau minunaţi, cel puţin aşa îmi amintesc… Unul dintre ei, Babiceanu, ne preda română. Am fost norocos.
Prima întâlnire? Habar n-am. Nici nu ştiu când a fost prima. Nu cumva în clasa a doua, când am rupt o japoneză (pentru cei mai tineri japoneză era un fel de chiflă pufoasă) dotată cu o felie groasă de parizer, fix în două jumătăţi şi am oferit una colegei de bancă?

Cred că un fel de prime întâlniri erau şi drumurile pe jos, de la şcoală spre casă, pe care le făceam plimbându-ne alături, fără să ne ţinem de mâna, dar atingându-ne din când în când, oarecum întâmplător, cu o colegă de liceu care locuia aproape de ai mei, pe lângă Piaţa Socului (acum Chişinău, cred…). Plimbări urmate de alte lungi discuţii la intrarea în bloc, pe cele câteva trepte, pe scara blocului, apoi în faţa uşii ei… Cu riscul de a ne surprinde cineva şi a ne întreba dacă tot avem ceva de vorbit de ce nu vorbim înăuntru? Cam tot pe atunci au fost şi clipele săruturilor. Trebuie să-mi recunosc timiditatea… Nu cred că eram prea îndrăzneţ.

Dar era vremea când trimiteai bileţele în ore şi riscai să le intercepteze vreo profă sau vreun coleg invidios. Şi atunci se ofereau flori, dar parcă nu se găseau atât de multe, doar o garoafă, o lalea. Un trandafir era ceva mare şi rar. Era vremea când făceai cadou o carte sau un stilou chinezesc.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ooo, visele au fost multe. Nici nu le mai ţin minte pe toate. Ca toţi copiii (cred) am vrut să mă fac pompier, aviator, cowboy, detectiv. Am văzut toate filmele care rulau la cinema Gloria (acum jumătate demolat) sau Aurora (acum supermarket). Iar când apucam, la cele din centru. Am vrut să fiu comandant de oaste după ce am văzut Waterloo şi şerif după Rio Bravo cu John Wayne. Evident Han Solo, după Star Wars, acela, primul din anii ’70, care acum e nr… 4
Prin clasa a şasea am început să scriu la un roman, eram în spital operat de apendicită. Semăna leit cu Doi ani de vacanţă de Jules Verne, dar copiii erau români şi acţiunea se petrecerea în anii ’70. Era evident un plagiat. Apoi prin clasa a opta am scris un roman cu şcolari, cu pionieri, un fel de iubire interzisă, clase sociale diferite… bla, bla… au rămas în manuscrise – caiete mari scrise de mână, cu pixul sau stiloul. Într-a unşpea era să rămân corigent la chimie organică pentru că scriam, în ore, la poveştile mele. De astă dată erau SF. Nu le-am reluat şi nu au fost publicate.

Prin ’80 şi ceva am debutat cu două schiţe într-o rubrică girată de Alex. Ştefănescu în SLAST (Cine ştie, ştie. Cine nu, să caute!). Apoi am abandonat din nou.

În 2000 şi un pic microbul s-a simţit din nou. Atunci când am început seria poliţistă cu Stelian Munteanu. Primul a fost Filiera grecească. Au trecut aproape 10 ani de la prima ediţie.

Nu ştiu dacă am conştientizat visul de a deveni scriitor, cred că viaţa te duce pe un drum sau măcar îţi sugerează o direcţie. Dacă te prinzi, mai devreme sau mai târziu, o poţi apuca pe acel drum. Eu sunt acum pe acel drum. Încă un pic mai la început. Dar promit să mai urmeze şi alte poveşti…

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Întotdeauna mi-am dorit un partener de viaţă. Nu pot trăi singur. Eu sunt un familist de modă veche. Poate e ciudat să spun (adică să scriu) asta, dar cred şi în căsătorie. Îmi place să folosesc expresia „soţia mea” şi îmi place când ea spune „soţul meu”. Dar repet, poate că sunt un nostalgic. Şi nu unul al anilor comunismului, ci al vremurilor mai vechi – când sărutai mâna unei doamne, când bărbaţii purtau pălării şi bastoane şi, mai ales, când lumea era mai puţin grăbită (şi oamenii vorbeau numai după ce, în prealabil, gândeau puţin…)
Asta nu înseamnă că poţi găsi aşa numita true love, din prima. Eu nu am găsit-o din prima. Soseşte atunci când eşti pregătit. Eu am găsit-o… într-un port. Din întâmplare, atunci când nu prea mai speram şi, oricum, atunci când mă aşteptam cel mai puţin. La început nu mi-am dat seama că a fost dragoste la prima vedere, abia mai târziu am înţeles, că îmi găsisem jumătatea…
Dar desigur nu există reţete.
Şi mai cred în minunea noii generaţii, în sinceritatea, logica şi candoarea copiilor. Nu mă refer doar la tinerii rebeli ai vremurilor de azi. Întotdeauna copii frumoşi şi pupăcioşi s-au transformat în tineri rebeli, plini de idei şi idealuri. Pasul următor e periculos – maturitatea. Atunci rişti să pierzi de tot speranţa, candoarea, creativitatea, să nu mai crezi în fericire şi în idealuri… Gata, mă opresc pentru că devin patetic.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Ce să ştie? Aş fi tentat să răspund: nimic! Cred că problema trebuie pusă altfel: nu ce ştie, ci ce poate să afle şi cum poate să judece. Adică un adolescent cred că trebuie să fie curios, deschis la idei noi şi la idei vechi, tolerant şi, mai ales, să gândească numai cu mintea lui. Nu cu mintea părinţilor şi nici cu mintea de pe facebook. Dar asta înseamnă să poţi să evaluezi, să ai descernământ. Să îţi pui probleme, să gândeşti. Iar toate astea pot fi făcute consumând timp. Aşadar trebuie ca un adolescent să-şi acorde timp pentru propria lui devenire, propria lui construcţie. Studenţilor mei (de la management) le spun că fiecare dintre ei este ca un SRL, ca un PFA, un fel de companie… Trebuie să se auto-administreze folosind judicios resursele, să-şi facă planuri, să identifice oportunităţi, să analizeze obiectiv… Desigur asta înseamnă să nu mai fi copil sau adolescent. Cel puţin câteva ore pe zi…

Relaţia dintre un adolescent şi părinţii lui… Of, greu de răspuns. Şi nici nu cred că sunt un exemplu relevant. Cred că părinţii ar trebui să înveţe să trăiască şi lumea adolescentului, pentru că invers e mai complicat. Cred că maturii ar trebui să fie în pas cu schimbările, să fie moderni (nici lor nu le-ar strica, în propria lor viaţă!) şi să înţeleagă noile obiceiuri ale societăţii… Dar poate că ceea ce zic eu sunt doar poveşti, pentru că în realitate e mai greu. Mult mai greu.
Aşadar nu există reţete. Dar măcar străduiţi-vă cu multă deschidere şi înţelegere, dragi colegi părinţi…

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Of, mi-aş dori ca scrisul să fie o profesie, nu o pasiune. Poate că voi reuşi. O vreme am fost jurnalist – adică tot cu scrisul. Poate voi deveni scriitor profesionist cândva…
Dar o pasiune / profesie la fel de importantă ca scrisul e fotografia. În fotografie am avut mai mult succes şi mai repede într-o perioadă când se publica mai greu. Din 1988 am fost membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi, apoi în anii ’90 am lucrat o vreme ca fotoreporter (cine e curios să arunce un ochi pe romanul Ultima fotografie!)

Şi cărţile – adică cititul – este o pasiune mortală, îţi omoară timpul…
Dacă reuşesc să le pun pe toate la un loc e minunat. Câteodată se poate, câteodată nu. Încă mai încerc…

Mulţumesc frumos, că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări… altfel. Arci!
Mulţumim şi noi! Mili&Iasmy!

by -
15

Interviu altfel cu Lina Moacă

,,Un zori de zi la țară, pe 25 mai 1980, la poalele Muntelui Sacru a lui Zalmoxe, în vechea vatră a Gugulaniei. O fire pasionată de logica și ilogica faptelor, licențiată în Teologie-Istorie, a încercat să aducă lumină de aici și de dincolo… Și, astfel, a început să scrie cam tot ce i s-a acumulat în minte.”

       Cărţi publicate la Editura Herg Benet:

Oameni, îngeri şi demoni şi Valuri de viaţă.

Oameni, ingeri si demoni si Valuri de viata de Lina Moaca

Pe autoarea de azi “Valurile vieţii “au purtat-o pe un drum unde a întâlnit ”Oameni, îngeri şi demoni”.

Vorbim cu Lina Moacă

 1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Copilăria mi-am petrecut-o la țară, acolo în fiecare zi se întâmpla ceva interesant. Nu aveam atâtea jucării așa că le inventam din ce aveam eu la îndemână, iar rezultatul era foarte emoționant. Din cârpe îmi coseam cele mai colorate și vii păpuși, nu erau altele mai frumoase. Poveștile ce le auzeam au fost cele care m-au marcat. Tatăl meu a avut un cățel, Azorică, iar când a murit îl îngropase într-o poieniță aproape de pădure. Din poveștile tatei, îndrăgisem și eu acel cățel și de fiecare dată, în vacanță, urcam în poieniță și aranjam mormântul cu flori.

2. Cum s-a integrat adolescenta Lina în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Destul de greu. Ruperea de sat a fost dificilă, la oraș îmi părea totul străin și cenușiu. Apoi, mai era și presiunea cerințelor mult mai mari de studiu. Oh, prima întâlnire am avut-o în clasa a  X-a, pe la șaisprezece ani,  însă s-a sfârșit dezamăgitor, nu a fost nici pe departe ceea ce visasem eu. Primul sărut a venit un an mai târziu și a fost destul de pământesc, nimic ieșit din comun. :)

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi daca s-au împlinit sau nu?

Ca orice adolescent îmi doream iubire și nimic mai mult. Și, da, pot spune că am primit tot ce mi-am dorit.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viața alături de un partener, de cele mai multe ori, este un fel de compromis reciproc în numele unui sentiment care unește mai presus de orice diferențe. Fiecare om e diferit și are propria viziune asupra stilului de viață care-l face fericit. E imposibil să speri într-o compatibilitate 100%. Tot ce-mi doresc de la o relație este iubire și respect.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Experiențele lor, felul în care le-au simțit și ce au învățat din ele. În rest, trebuie să fie conștiente că fiecare om e diferit și își croiește propriul drum.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Lectura, bineînțeles. Îmi place foarte mult și arheologia, visul meu măreț este să descopăr într-o zi ceva foarte important pentru istoria umanității.

A fost o plăcere. Îți mulțumesc mult, Arci!

                Mulţumesc şi eu Lina, pentru că ai acceptat să-mi răspunzi la câteva întrebări altfel! Arci

 Mulţumim şi noi! Mili &Iasmy!

by -
14

Interviu altfel cu Radu Găvan

Aş dori să precizez ceva pentru că am fost întrebată care a fost criteriul de alegere al ordinii în care postăm interviurile. Interviurile vor fi postate în ordinea în care am primit răspunsurile autorilor pentru că eu îi iubesc şi îi citesc pe toţi, le respect şi le apreciez munca.
Şi acum continuăm cu RADU GĂVAN.
Azi un autor care după ce s-a “exorcizat” plimbându-se în “neverland” ne-a răspuns cu amabilitate la întrebări. L-am întrebat, normal, pe Radu Găvan şi dacă va fi o continuare la Neverland şi mi-a răspuns în stilul lui: ”never say neverland”.
Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri şi articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy şi Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier român de Chambéry 2016, Premiile Accente şi RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. Al doilea sau roman, Neverland, a fost publicat în 2015.

 Cărţi publicate:

1. Exorcizat-Editura Herg Benet. 2. Neverland-Editura Herg Benet

Exorcizat si Neverland de Radu Gavan

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
E o aiureală, dar asta îmi vine în cap acum. Locuiam la bloc, împreună cu părinţii şi bunica din partea mamei -mamaia, aşa îi spuneam. Într-o seară, ce-mi vine în cap – hai s-o sperii pe mamaia. Ai mei se culcaseră şi ea a ieşit să arunce gunoiul la ghenă. Eu, în urma ei, m-am pitit după un colţ, lângă lift, cu un ciorap de damă (furat de la mama) tras pe faţă şi am aşteptat. Ţin minte că era o lumină chioară pe scară. Aruncă mamaia gunoiul, închide uşa ghenei, trece prin faţa mea, eu mă apuc să mârâi, mă aude şi se întoarce şi mă vede. Băi, frate, aşa urlet de spaimă n-am auzit în viaţa mea. Se împleticea şi ţipa, încercând să ajungă la uşă, iar eu după ea, cu ciorapul pe faţă, un dobitoc schimonosit. Până la urmă s-a liniştit şi a fost bine, dar nu-i pot uita chipul desfigurat de frică şi ţipetele. Puteam s-o omor. Copil fără minte. Ţi-am zis că e o aiureală.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Liceul nu este o amintire plăcută pentru mine. Am fost dintotdeauna o persoană retrasă, timidă, de cele mai multe ori mult prea timidă. Am avut întotdeauna probleme cu socializarea, prin urmare n-am fost cel mai popular tip din liceu. Nu-mi mai amintesc prima întâlnire, dar primul sărut, da. Tipa era în anul întâi la facultate, eu abia intrasem la liceu (uite, asta e o amintire plăcută din perioada liceului), în fine, i-am promis cumva că-i fac rost de versurile de la Unforgiven, de la Metallica, iar ea a zis că mă pupă dacă i le aduc. Evident, a doua zi m-am înfăţişat ca un cavaler în faţa prinţesei, doar că nu-i dăruiam un măr de aur, ci o foaie de hârtie cu versurile cerute. Prinţesa s-a ţinut de cuvânt, iar cavalerul cel sfios a fost cel mai fericit om de pe pământ. Bine, n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar asta nu are vreo importanţă.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Visul meu din adolescenţă era să mă culc cu multe femei. Nu prea s-a împlinit, mai ales pentru că eram un tip crispat, înfricoşat de-a dreptul în faţa domniţelor. Acum nu mai îmi e frică de nicio femeie, în afară de soţia mea. 🙂 Visam, de asemenea, să am o maşină bengoasă şi o vilă, chestii dintr-astea mercantile. Nici cu asta nu mi-a ieşit, dar nu-mi pare rău. Viaţa mea e cu mult mai bună acum decât aş fi visat vreodată şi asta e tot ce contează.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Păi, cum e acum viaţa alături de soţia mea. Cum spunea un tip într-un film – un război de uzură, dur, purtat în tranşee. M-a distrat chestia asta. Cum să fie – uneori e pace, alteori e război, dar n-aş schimba nimic esenţial, nici n-aş putea să fiu fericit fără soţia mea şi asta cam rezumă tot.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Cred că e important să aibă personalitate, să nu se ia după alţii, să nu facă anumite lucruri doar pentru că sunt cool şi le fac toţi. Cine se ia după ce face majoritatea, fără să-şi pună întrebări, sfârşeşte prin a fi un om mediocru, fără personalitate. În ceea ce priveşte a doua întrebare, nu prea ştiu ce să-ţi răspund. Cred că un părinte bun e un bun ascultător, adică e atent şi empatic atunci când copilul său încearcă să-i transmită ceva.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Îmi place foarte mult să citesc, cel puţin la fel de mult pe cât îmi place să scriu. Merg la cinematograf destul de des. Nu am nişte pasiuni ieşite din comun.

7. De ce ai ales stilul Kojak, nu vrei unul afro?
Uite, nu ştiu dacă mă crezi sau nu, dar eu am părul ondulat spre creţ. În liceu şi în facultate aveam chiar plete (pun pariu că încerci să-ţi imaginezi chestia asta – multă baftă! :-)), treaba e că nu-mi stătea de niciun fel, zici că aveam o mătură pe cap. Apoi am început să şi chelesc, aşa că am avut două variante – Jason Statham sau Woody Allen. Îmi place mult Woody, dar nici chiar atât de mult. Aşa că, în caz că nu te-ai prins încă, acum arăt ca Jason Statham, mai mult de la spate, dar oricum.

Mulţumesc, Radu că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!

by -
14

Interviu altfel cu Corina Ozon

În peisajul literar autohton avem foarte mulţi autori contemporani tineri, despre care am citit mai mult sau mai puţin prezentări personale, interviuri, recenzii de cărţi. Eu mi-am dorit să-i cunosc şi altfel şi întâlnirea cu o parte din ei la târgul de carte Gaudeamus mi-a întărit această idee. Aşa că, să nu vă aşteptaţi la clasicele intrebări, la interviul standard, sper doar să vă placă. Şi pentru că i-am făcut o prezentare a cărţilor(aşa cum le-am perceput eu şi cât m-am priceput) pe site la Literatura pe tocuri unde sunt redactor colaborator, şi mai ales pentru că am şi cunoscut-o personal la târg, am îndrăznit s-o rog pe Corina să “spargă gheaţa”. Aşa că vedeţi ce-a ieşit.

Biografie: “Timişoreancă adoptată cu dragoste de Bucureşti. 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă (ziarul „Ora”) şi televiziune (Antena 1), şi un update de 2 ani în producţie tv (Intact Media Group). Convertită de alţi 10 ani la PR&Comunicare, pe care le gestionează în prezent la CN Imprimeria Naţională SA. Absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010, şi mama de liceană, Iulia, sunt cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult. Al treilea va fi cartea „Zilele amanţilor”, probabil. Începută pe un blog, în stadiul de postare spre relaxarea cititorilor, care au cerut după fiecare episod continuarea. Şi după apariţia cărţii încă o mai cer. Alex Mazilu (care mi-a făcut fotografia) s-a întrebat mirat „cum cineva cu faţă îngerească a putut scrie o carte ca „Zilele amanţilor” „MBA-ul te învaţă să-ţi provoci limitele şi să aplici inteligent. Chiar şi cuvintele deocheate ( a se citi „din viaţa de zi cu zi”)

 Cărţi publicate la Editura Herg Benet
1.Zilele amanţilor, 2.Nopţile amanţilor, 3. Amanţii 3.0

Zilele amantilor, Noptile amantilor si Amantii 3.0 de Corina Ozon

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Eu sunt din Timişoara. În spatele blocului copilăriei mele, era un adevărat rai: iarbă grasă şi înaltă, flori, unde zburdau fluturi coloraţi şi libelule. Acolo ne jucam cu copiii din cartier şi ne imaginam că suntem Robinson Crusoe, Robin Hood, Tarzan, Zorro. Această este imaginea copilăriei mele, un câmp cu iarbă verde, unde alergau fluturi.

2.Cum s-a integrat adolescenta Corina în liceu, cum a fost prima întîlnire, dar primul sărut?
M-am integrat bine. Şi acum păstrez legătură cu unii colegi din liceu şi am cele mai frumoase amintiri. Liceul de Filologie, în care am învăţat, a fost pe vremuri o şcoală Notre Dame, pentru măicuţe, şi are o arhitectură deosebită. Eram timidă şi un pic mai împlinită, mă lăsasem de gimnastica de performanţă.
Primul sărut a fost cu un băiat student la Medicină Veterinară, Hans, un neamţ frumos, simpatic şi bine crescut. El m-a sărutat cu limba în gură, să ne înţelegem, că săruturi idilice pe buze mai avusesem. Mi s-a parut scârbos prima oară, pentru că mi-a lăsat salivă pe barbie. Nu mai ştiu nimic de Hans. Dar acum, sărutul fără limba în gură mi se pare că nu mai e sărut adevărat :)

3.Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit, sau nu?
Aveam vise ca orice adolescent. Îmi plăcea să scriu, să cânt, să dansez, să joc. Am fost într-o trupă de teatru, acolo am mai scăpat de timiditate. Voiam să mă fac ziarist ceea ce s-a întâmplat. Acum sunt şi scriitor. Am vrut să dau la facultatea de Teatru, dar tata nu a fost de acord să plec de acasă. Am dat examen la Facultatea de Jurnalism în Bucureşti (în 1990), fără să ştie, i-am spus că vin la rude în vizită. Am intrat şi am rămas în Bucureşti. Acum tata e mândru de mine.

4.Cum vezi viaţa alături de un partener, şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Un partener care să mă completeze şi pe care să-l completez. Să formăm o echipă, să ne sprijinim reciproc, să ne înţelegem stările. Să ne acordăm gradul de libertate atât cât să nu ne îndepărtăm. Nu, în ultimul rând, să fim compatibili sexual. Şi, desigur, să ştie să sărute cu limba :)

5.Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor lor adolescenţi (asta pentru că ai şi tu o fiică )
Important este să comunici permanent cu copilul, să îi fii alături şi la bune şi la rele. Să nu-l descurajezi şi să îi explici clar, atunci când a greşit, unde şi de ce a greşit. Să îl faci să înţeleagă că eşti un om cu limitele tale şi că ai dreptul să te bucuri la viaţă ca orice altă fiinţă. Să luam şi masa împreună cât mai des şi să-l implici în responsabilităţile casei. Eu sunt norocoasă cu fiica mea.

Mulţumesc Corina că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai ,,altfel”!  Cu drag, Arci!
Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Şi vă dorim succes pe viitor!

by -
14

Rubrica nouă-Interviuri altfel-Autori români

M-am gândit la o asemenea rubrică pentru că petrec destul de mult timp pe calculator, în condiţiile în care deschid televizorul doar, dacă este un film bun sau o emisiune interesantă. Sincer, la început urmăream mai mult programele de tv, dar de când emisiunile au devenit rampă de promovare pentru tot felul de personaje, pentru aşa zise “dive”, ştirile în mare parte au devenit “ştirile groazei” şi pe unde te uiţi sunt o grămadă de emisiuni aşa zis politice, prefer să citesc prezentări şi păreri despre cărţi pe site-uri sau bloguri.
Ştiu că mulţi zic, “a… şi ăla şi-a făcut blog”, dar eu îi apreciez, fiecare postează acolo ce crede că ar fi de interes, prezentări de cărţi, evenimente, sau pur şi simplu o părticică din sufletul lor, se ştie că uneori e mai uşor să te “destăinui” sau să “conversezi” cu un interlocutor nevăzut.
Important este că din ce în ce mai mulţi tineri citesc, şi mai mult, a apărut un val de scriitori români contemporani cu noi. Editurile se ocupă de prezentarea lor tipică aşa că hai să-i cunoaştem puţin şi altfel.
Am o listă cu câţiva autori ce au acceptat să îi cunoaşteţi şi altfel, să cunoaşteţi omul din spatele autorului. În fiecare săptămână veţi face cunoştinţă cu câte un autor român contemporan, mai bine zis omul-autor. Întrebările sunt aproximativ asemănătoare la toţi, asta pentru că vrem să aflăm cum şi ce răspunde fiecare la aceeaşi întrebare, având în vedere că sunt generaţii diferite, caractere diferite, fiecare cu trăiri şi concepţii personale.
Aceasta va fi rubrica săptămânală “Interviu altfel” în exclusivitate pentru voi.

ARCI

Sursa foto

%d bloggers like this: