Interviuri

Premiul Publicului, Prix du Public la „Salon du livre des Balkans” de la Paris pentru romanul Cible Royale

Interviu cu scriitorul George Arion

     George Arion  autor de romane mystery & thriller, poet, prozator, eseist, libretist și publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

   În prezent este directorul Publicațiilor Flacăra din România. Președinte al Fundației “Premiile Flacăra”, președinte al Romanian Crime Writers Club şi editor Editura “Crime Scene Press”. A fost caracterizat în momentul publicării primului său roman polițist, Atac în bibliotecă, drept „un Raymond Chandler roman” de către criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu  el însuși autor de paraliteratură.  Ziaristul și caricaturistul Octavian Andronic l-a numit „un San Antonio dâmbovițean”.carti george arion

   1.Ştim că aţi publicat eseuri, proză, poezie şi înainte de 1989. Cum era privit/primit un scriitor înainte de 1990?

    G.A. Cititorii îi priveau cu simpatie pe scriitori și le așteptau cărțile cu înfrigurare. Unii erau considerați chiar conștiințe ale cetății. Alții erau admirați pentru boemia lor, semn al libertății într-un sistem opresiv. Autoritățile însă îi priveau cu suspiciune – nu cumva în scrierile lor se afla ceva subversiv? Notorietatea le era asigurată în special de operele pe care le propuneau cititorilor. Și de promovarea din revistele literare – unele dintre ele au dispărut, altele au azi tiraje confidențiale. Și din legendele țesute în jurul personalității lor – „Ai auzit ce-a făcut Fănuș Neagu?”; „Știi ce-a zis Nichita?” Unora le erau cunoscute tabieturile – Tașcu Gheorghiu, eminentul traducător al Ghepardului, singurul om care a știut vreodată pe de rost romanul Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale, dormea ziua, mânca seara la Lido și-și încheia plimbarea prin București la Union, în Piața Palatului, unde bea o cafea. Apoi se ducea acasă și lucra până în zori. Pe Fănuș îl puteai întâlni la restaurantul Doina, pe Teodor Mazilu la restaurantul Berlin. Eugen Jebeleanu avea masa lui specială la restaurantul Casei Scriitorilor. Scriitorii apăreau rar la televizor. Nu erau nici tabloide care să le povestească isprăvile. Și totuși, publicul știa multe despre ei, semn al interesului pe care îl stârneau și al vitezei cu care știrile circulau oral, ca într-o colectivitate de demult. Astăzi, dacă nu apari la televizor, nu exiști. Însă vocea patronilor cluburilor de fotbal, a vedetelor de mucava, a starletelor, a îmbogățiților prin mijloace mai mult sau mai puțin cinstite, a parlamentarilor, a șefilor de partide se aude mai puternic decât vocea scriitorilor. E drept, unii literați s-au culcușit profitabil în preajma oamenilor politici și au căpătat o vizibilitate la care n-ar fi ajuns altfel.

   2. Ce se citea mai mult – proză sau poezie?

   G.A. Se citea mai mult ca azi – și proză, și poezie. Nu știu dacă se va mai citi vreodată poezie ca în anii aceia. Îndepărtarea de lectură nu se datorează, însă, nici televiziunii, nici internetului. Sunt țări în care și televiziunea, și internetul cunosc o mare dezvoltare, dar piața de carte rămâne într-o continuă expansiune. La noi, piața de carte este la 40-60 milioane de euro pe an. La vecinii noștri unguri, cu o populație la jumătate, piața de carte este la 200 de milioane de euro. Ce să mai zicem de Germania – 7 miliarde de euro! O adevărată industrie. Suntem, însă, și noi fruntași la ceva. Ocupăm locul I din Europa într-un top al analfabetismului. 6% din populația României nu știe carte. Peste 250 000 de români nu știu nici măcar să se semneze, pun degetul mare în tușieră și apoi îl imprimă pe actele de care au nevoie, ca să lase o amprentă. 42% dintre adolescenții de 15 ani citesc cu dificultate. Dar de ce să-i mai intereseze pe copii școala? Modelele pe care le propune societatea de azi demonstrează că se poate reuși în viață și fără multă învățătură.

   3. Cu personajul detectivului Andrei Mladin aţi cucerit cititorii de romane poliţiste. De unde ideea unui astfel de personaj principal, care în final a devenit “marcă înregistrată”(cum se spune acum) a romanelor dvs.

    G.A. În primul rând, Andrei Mladin nu este un detectiv. I se poate acorda, cel mult, titlul de „detectiv fără voie”. Un detectiv fără voia lui și fără voie de la stăpânire. Fiind jurnalist și fiind târât în diverse situații-limită, el se zbate să-și apere pielea descâlcind enigmele cu care se confruntă. Alteori i se cere ajutorul și scoate din impas diverși năpăstuiți. E însetat de adevăr și dreptate. Pasionat de cărți și de muzică. Simpatic și cu umor. Face haz de necaz. Iubitor de Doamne și Domnițe. Visător într-o lume pragmatică. Deseori în pericol. Niciodată resemnat. Mai profund decât pare. De aceea adolescenții, tinerii l-au îndrăgit imediat.

Cum a apărut ca personaj? Simplu. Într-o zi m-am uitat în oglindă și, într-un elan narcisist, mi-am zis: „Ce-ar fi dacă m-aș proiecta ca erou într-un univers ficțional?” Se pare că teleportarea a reușit.

4. Care este diferenţa între trăirile şi scrierile unui scriitor înainte şi după 1989? Există?

    G.A. Înainte de 1989 n-aveai cum să-ți exprimi cu toată sinceritatea trăirile în creațiile tale. Așa a apărut acel dublu limbaj, care punea operele la adăpost de vigilența supraveghetorilor literari. Eu, unul, ca să scap de ei, am apelat la umor. Cu ajutorul lui am putut scrie despre cozile la carne, despre penuria de benzină, despre raționalizarea alimentelor, despre iluminatul public precar, despre minciunile îndrugate la televizor, despre protipendada comunistă, despre corupția existentă într-un spațiu curat numai în viziunea cârmuitorilor, și chiar despre… cenzură. Am îndrăznit să râd chiar și de Conducător. În perioada respectivă, ori de câte ori se citea prin ședințe o frază, un pasaj din “magistralele” lui cuvântări, trebuia să folosești la sfârșit o formulă sacrosanctă: “Am încheiat citatul.” Ei bine, protagonistul romanelor mele o rostește ori de câte ori amintește o zicere cu haz a bunicului său. Mai rar o asemenea luare peste picior! Mare mirare a stârnit în Occident Atac în bibliotecă. Toți cei care au citit romanul – în franceză, în engleză – au fost uimiți de observațiile acide ale eroului meu la adresa unei societăți care se autoproclama perfectă. Fiind mereu pus pe glume, n-a fost considerat periculos și important. Când mai-marii responsabili peste activitatea literară de la noi și-au dat seama ce greșeală au făcut, a fost prea târziu.

 5. Cât de greu este să scrii, să publici şi să fii citit ca scriitor de romane poliţiste?

   G.A. De ce-ar fi mai greu să scrii o carte polițistă și să o publici decât dacă ai scrie un roman de dragoste, de pildă? Iar dacă paginile tale sunt bune, vor apărea și cititorii. Cititorii au un simț al lor special și descoperă îndată cărțile bune.

 6. Cum vi se pare reacţia cititorilor de azi, comparativ cu cei din trecut, faţă de romanul poliţist?

    G.A. Înainte de 1990 apăreau puține titluri din literatura polițistă. E drept, tirajele erau mari – de pildă, primul meu roman de această factură, Atac în bibliotecă, s-a tipărit în 50 000 de exemplare. În zilele noastre editurile oferă incomparabil mai multe titluri, însă în tiraje mult mai mici, dar pe care fanii acestui gen le caută cu asiduitate în librării. (În întreaga țară avem doar 260 de librării!) E drept, și în acest domeniu, ca și în altele, la noi e un decalaj față de Occident. România nu consumă atâta carte polițistă așa cum se întâmplă în Franța, Marea Britanie, și mai ales în SUA. Să dau un singur exemplu: în Franța există anual peste 80 de festivaluri de literatură polițistă! La aceste festivaluri au loc întâlniri ale scriitorilor cu cititorii, se vând cărți, se dau autografe… Mai mult decât atât, la Paris există o bibliotecă numai de literatură polițistă, dotată cu zeci de mii de volume – romane, eseuri, studii, manuale de scriere a cărților polițiste. Nici peste o sută de ani România n-o să aibă așa ceva.

   7. Critică literară, poezie, scenarii de filme, teatru, televiziune, romane poliţiste mai au cât de cât tangenţă, dar cum se armonizează acestea cu muzica, opera şi cu versuri pe muzică?

     G.A. Cum se armonizează studiile mele de vioară – până la 17 ani am crezut că voi studia la Conservator ­– cu ipostaza în care mă aflu acum? Cum se armonizează anul de Politehnică pe care l-am urmat, cu ceea ce am făcut ulterior? Cum se armonizează pregătirea pentru examenul de intrare la Facultatea de Medicină – timp de câteva luni am tocit cele peste 700 de pagini ale manualului Anatomia și fiziologia omului de I.C. Voiculescu și C. Petricu, și acum știu oasele feței, iar când aud de carpiene, metacarpiene, tarsiene, metatarsiene mă ia și acum cu fiori! Și totuși brusc, ca într-o iluminare, m-am îndreptat spre Facultatea de Litere, unde am fost admis cu o notă mare, fără să mă pregătesc mai mult de o săptămână-două. Orice om are disponibilități în multe direcții – unii chiar parcurg drumuri care, în aparență, nu duc nicăieri, și nu-i sunt de folos, dar care, la un moment dat se întâlnesc.

    8. Cum au fost primite romanele dvs în străinătate, ştim că unele dintre ele au fost traduse în engleză (Londra) şi în franceză (Paris-Bruxelles)?

    G.A.  Oriunde am fost invitat – Paris, Bruxelles, Vienne, Lens, Lamballe, Penmarc’h, Le Havre, Londra, Leeds, Rotterdam, Toronto etc. am fost înconjurat cu multă simpatie. Am discutat cu mulți cititori interesați să afle despre România și literatura de la noi. Am dat interviuri la radiouri, la televiziuni, ziare și reviste mi-au prezentat cărțile apărute în engleză (Attack in the Library) și franceză (Cible Royale, Qui veut la peau d’Andrei Mladin?) Am avut norocul unor traducători excelenți – Mike Phillips, Ramona Mitrică, Mihai Râșnoveanu, Sylvain Audet.

    9. Ce a însemnat pentru dv. Premiul Publicului primit pentru romanul Cible Royale?

   G.A. De-a lungul anilor am luat multe premii (de pildă, de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor). Când mi s-a înmânat în luna mai, anul acesta, Prix du Public la „Salon du livre des Balkans” de la Paris, un premiu care mi-a încununat romanul Nesfârșita zi de ieri (tradus în franceză cu titlul Cible royale) am spus, parafrazând o zicere celebră: „Acesta este un pas mic pentru mine, dar e un pas important pentru literatura polițistă din România, fiind primul premiu pe care un reprezentant al ei îl ia în străinătate.”

   10.Cum v-aţi hotărât să înfiinţaţi Editura “Crime Scene Press”?

   G.A. Pasiunea pentru romanul polițist ne-a îndemnat, pe mine și pe Alexandru Arion (care este directorul editurii), să „edificăm” o „casă a romanului polițist”, în care să-și găsească adăpost cărți mystery&thriller de valoare, de la noi și din străinătate.

    11.Care dintre scriitorii de romane poliţiste dinainte de 1989 (din păcate mulţi nu mai sunt în viaţă) v-a influenţat, sau a fost preferat de dvs?

   G.A. Bănuiesc că vă referiți la scriitori români de literatură polițistă. Nu m-a influențat niciunul și n-am avut niciun preferat printre ei.

    12. Sunteţi în prezent directorul Publicaţiilor Flacăra din România. Ce înseamnă Publicaţiile Flacăra pentru dvs? Cum a pornit? Este greu să fii director? logo_publicatii

    G.A. În 1974 m-am angajat la revista Flacăra. În 1990, împreună cu colegii mei, am înființat trustul Publicațiile Flacăra – în prezent tipărește peste treizeci de reviste lunare și încă multe altele trimestriale, bianuale, anuale, cărți… De peste patruzeci de ani, mai mult de o treime din viața mea se desfășoară în această redacție. E lesne de înțeles ce înseamnă ea pentru mine.

    13. Având în vedere că aţi abordat diverse genuri, nu v-aţi gândit şi la genul fantasy?

    G.A. În tinerețe am scris proză umoristică, proză fantastică – unele dintre aceste schițe și povestiri au fost publicate prin diverse reviste. Dacă ați fi citit romanul meu Crime sofisticate, ați fi observat prezența unor pagini care țin de SF. Un SF polițist. Fantasy n-am scris și n-am să scriu niciodată, chiar dacă băieților mei le-ar fi plăcut să abordez și acest gen.

   14.  Aţi avut ocazia să călătoriţi alături de domnul Ion Iliescu şi i-aţi oferit o carte cu o dedicaţie fabuloasă din punctul meu de vedere. Sunt curioasă ce reacţie a avut după ce a citit cele scrise: „D-lui Ion Iliescu, în singura împrejurare în care n-aş striga pentru nimic în lume «Jos Iliescu!»”. K

    G.A. N-aș fi strigat deoarece ne aflam într-un avion deasupra Mediteranei. Ce reacție a avut? N-a zis nimic, a arborat doar acel celebru zâmbet al său care i-a cucerit pe cei care l-au votat în Duminica Orbului.

    15. Chiar aţi vorbit cu o uşă de autobuz în timpul studenţiei ? J

    G.A. Macedonski a compus un rondel superb dedicat lucrurilor: “Oh, lucrurile cum vorbesc/ Și-n pace nu vor să te lase/ Bronz, catifea, lemn sau mătase/ Cu grai aproape omenesc.” Prin urmare, obiectele au un glas al lor, pe care dacă ești atent, îl poți auzi. Unii nu le bagă în seamă, dar cei politicoși ca mine le răspund. Încordați-vă auzul și o să-mi dați dreptate. E o rumoare în jurul nostru de care puțini au știre.

    I. Voi încerca să vă urmez sfatul. Nu am dat atenţie acestor lucruri, şi cred că aveţi dreptate-obiectele au glas şi propria lor viaţă. Mulţumesc!

    16.  Cu ce îşi ocupă timpul liber, pe lângă scris, domnul George Arion? Ce pasiuni aveţi?

    G.A. Acum, în timpul pe care îl am liber, îmi scriu teza de doctorat. Evident, ea are ca subiect literatura polițistă.

     I. Vă doresc spor şi succes cu teza de doctorat.

 Vă mulţumim pentru interviu! Este o onoare pentru noi!

 

by -
14

Singurele lucruri constante au fost felul în care simțeam eu lucrurile astea – cu totul și tare conștientă de ele – și dorința de a le eterniza sau preface în fantezii – scrisul.

Interviu altfel cu autoarea Ana Mănescu-alter.ego.

    ,,S-a născut în capitala României pe 23 aprilie 1989 și a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr“ din București. A făcut patru ani de istorie și unul de jurnalism, dar a învățat mai multe din voluntariat. Este jurnalistă și promoter cultural și editorul șef al proiectului societatesicultura.ro. A mai colaborat cu diverse reviste și asociații de tineret. Își numește articolele, atât cele scrise, cât și cele editate de ea, povești-de-dat-mai-departe. Înainte să fie acestea, însă, a fost proza. Scrie cu gânduri serioase de la 16 ani, și tocmai de aceea a publicat abia la 24. Din toamna lui 2013 a început să trimită texte mai multor reviste, iar la începutul lui 2014 a debutat în print cu romanul alter.ego. (editura Herg Benet).

    E fascinată de legătura dintre istorie și literatură, crede în microschimbări și în România și consideră că fericirea înseamnă pisici, iubire, cunoaștere, muzică și cărți. În fiecare zi învață ceva nou și se (re)îndrăgostește. Are multe fobii și obsesii, dar e ferm convinsă că literatura salvează vieți. Ei, cel puțin, i-a salvat vreo trei. Visul său, rezumat în două fraze, este: Într-o zi mă voi muta pe o plajă, unde voi scrie cât voi trăi. Sau voi trăi cât voi scrie.”

Editura Herg Benetcarti ana manescu

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

    Nu am neapărat una sau unele clare, am simțit mereu totul ca fiind important. Copilăria mea a însemnat doi frați mai mici, cel puțin două pufoșenii blănoase în oricare moment și părinții și bunicii din partea tatei, toți în același apartament de la etajul 9. A însemnat prietenii alor mei – mulți dintre ei fiindu-ne și fini – înghesuiți într-o bucătărie mică, fumînd și rîzînd printre pahare de vin și de bere, cu copii jucîndu-se printre picioarele lor. A însemnat tabere peste tabere și sentimentul ăla de libertate pe care ți-l dă strecuratul pe holuri de hotel, ca să te uiți la stele și la munții României, ca să vorbești copilării și să taci împreună cu cineva.

     Copilăria mea a mai însemnat și răzgîndiri peste răzgîndiri, mai ales într-ale învățăturii. Am făcut grădinița germană și am ratat Goethe cu un punct. Uite, acum mi-am amintit un moment marcant: una dintre examinatoare avea ochelarii foarte mari, ceea ce m-a speriat și intrigat deopotrivă. Na, o broască imensă mă tot întreba în germană despre Albă ca Zăpada. Evident că am uitat cu totul de poveste. Am picat examenul visînd, carevasăzică. Prin urmare, am făcut școala primară românească în Tudor Arghezi, pregătindu-mă pentru clasa de engleză. Am dat pînă la urmă la mate-intensiv. La Capacitate am luat 10 la mate, dar eu m-am dus în Lazăr, la filologie. Apropo de examenul ăsta, a fost tare amuzant cînd, în biroul directoarei, domnul care se ocupa de strîngerea contestațiilor mi-a dat-o înapoi pe a mea: „Cine face contestație la 10?”. Rezultatele fuseseră decalate la afișare, iar eu mă trezisem cu un glorios 3 și un pic.

    Am sărit mereu în copilărie (se pare că eu eram, de fapt, broasca), din drum în drum, din vis în vis (profesoară, chirurg, balerină, violonistă), din îndrăgosteală în și mai îndrăgosteală. Am țopăit între fel și fel de prietenii, cu toate că numai extrovertită nu sunt. Am oscilat între coșmarurile cele mai paralizante și bucuriile cele mai senine.

Singurele lucruri constante au fost felul în care simțeam eu lucrurile astea – cu totul și tare conștientă de ele – și dorința de a le eterniza sau preface în fantezii – scrisul.

2.Cum s-a integrat adolescenta în liceu,cum a fost prima întâlnire,dar primul sărut?

    Prima întîlnire și primul sărut nu sunt așa de relevante, au contat mai mult primele cutremure în timpul unei întîlniri, în timpul unui sărut. Nu o să povestesc despre cele reale aici, dar le-am scris variantele ficționale în alter.ego.

     Cît despre liceu, nu m-am integrat realmente, cu toate că au fost niște ani superbi. Am avut note bune, ba chiar am mers și la olimpiade. Am fost prietenă cu multe fete din clasă, am fost îndrăgostită, mi s-a frînt inima, totul ca la carte. Însă, în același timp, o mare parte din liceu mi-am petrecut-o acasă, fiindcă mă tot îmbolnăveam. Iar faptul că profesorii nu mă credeau și nu mă aveau la inimă din cauza absențelor nu a ajutat ceea ce aveam să înțeleg mai tîrziu că era de fapt anxietate cronică. Așa că eram o puștoaică dornică să învețe, dar îngrozită de școală, ceea ce m-a ținut mai în spate decît aș fi vrut.

    Sau poate că tot curajul îmi era rezervat pentru iubire, fie că era vorba despre oameni, fie că era vorba despre povești. În fond, în liceu am conștientizat prima oară că vreau să fiu scriitoare și atunci m-am jucat cu primele romane, cu toate că mă simțeam singură. Nu aveam prea mulți cititori în preajmă, scriitori cu atît mai puțin, și nici nu vedeam unde aș putea avea eu loc. Ruse nu scrisese încă Soni, Nemerovschi nu scrisese încă Sânge satanic – primele mele întîlniri cu literatura contemporană tînără, mai apropiată de ceea ce încercam eu să scriu decît singurul contemporan pe care îl studiasem la școală, un Cărtărescu paralizant pentru o puștoaică de 16 ani. Însă am continuat să scriu, chiar dacă eram îngrozită. Cred că am scris tocmai pentru că eram îngrozită. Însemna că era ceva cu adevărat important la mijloc.

3.Ce visuri aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

   Ha, exact ce-ți povesteam mai devreme: să fiu scriitoare. Bifat. Și să am o fetiță cu părul creț și ochii albaștri. Ea e în outline, dar nu se știe niciodată cînd și cum o să iasă. Cum se întîmplă cu toate poveștile mele, de altfel.

4.Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

    Sunt de șase ani cu omul meu și este una dintre singurele trei persoane capabile să-mi domolească anxietatea cumplită, iar asta spune multe despre el. Eu sunt dificilă, nu suport să fac lucruri pentru că trebuie, mă agit, mă suprasolicit, mă consum din orice, am probleme cu tiroida, cu stomacul și cu capu’, deci chiar nu sunt ușor de iubit. Dar, zic eu așa, narcisă fiind – cum mă mai strigă mama –, că sunt mișto de iubit în ciuda.

    Asta vreau de la o relație. Să mă iubească omul cu totul, așa cum o fac și eu. În fond, pe asta se clădesc comunicarea, respectul, plăcerile tăcute, mîncate, pupate, dormite, pe înțelegerea aia că ne luăm așa cum suntem și creștem împreună și ne adaptăm încontinuu unul la altul. Cu al meu, asta am.

    Cînd m-am îmbolnăvit, prima criză am avut-o cînd am aniversat un an. Ar fi putut fugi. Am avut oameni care atunci îmi erau mult mai apropiați și care nu au putut sta și pe care nu i-am putut lăsa lîngă mine. Cu el a fost altfel. Atunci am conștientizat rostul lui atît de firesc în viața mea. Mă ține sănătoasă. Îmi alină durerile – literalmente, alea fizice se domolesc în preajma lui. Mă face să rîd – mai ales de mine. Nu mi-a contestat nici măcar o dată visul de a scrie – deși el nu își caută poveștile în cărți, așa că nu îl înțelege din interior.

    Însă nu astea sunt cele mai importante lucruri, ci faptul că atunci cînd mă întreabă cineva de cît timp suntem împreună, primul meu instinct nu este să răspund de X ani. Simt că ne știm de cînd lumea, dar și că abia am început. Adică, zău, încă amețesc cînd mă sărută. După șase-ani-sau-poate-o-veșnicie.

5.Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

    Că îi iubesc oricum ar fi. Că trebuie să își asume exact cine sunt și să se iubească. Că trebuie să facă tot ce pot ei mai bun în contextual care le-a fost dat, dar și că acesta poate fi schimbat. Că trebuie să muncească pentru ceea ce vor, dar să nu se lăcomească, fiindcă fericirea e în niște lucruri atît de mărunte… Că o să le respecte mereu alegerile, chiar și cele mai puțin înțelepte. Dar să nu fie proști, că doar de aia i-au crescut cu atîtea povești în jur. Și să nu fie nici răi. Și să aibă dragoste și respect pentru viață și natură. Sau, mă rog, așa m-a crescut mama și așa o să mi-i cresc și eu pe ai ei.

6.Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

    Acum, după niște luni absolut infernale, pasiunea mea principală e somnul. În general sunt poveștile. Nu contează cum vin ele.

7.Povesteşte-ne puţin despre cărţile tale,surse de inspiraţie,personaje…

    Înainte mă întrebam cum să mai răspund la întrebarea asta, ca să nu sun ca o moară stricată. Acum am mai crescut și am înțeles că nu e locul meu să povestesc despre ele. Ar fi doar jumătate de poveste, oricum, pentru că ele sunt în căutarea oamenilor lor. Eu le-am dat tot ce aveam atunci cînd le-am scris, dar asta este doar o fundație. Fără omul care să le citească și să se apropie astfel mai mult de ceea ce vrea în lectură și în viață (fie prin ceea ce iubește în ele, fie prin ceea ce-i displace), cărțile mele sunt doar niște obiecte.

    Ce vă pot spune e că am scris două romane, alter.ego. și Stresul dintre orgasme, ambele care vorbesc despre identitate, vise căutate sau ratate și omul care nu se integrează în societatea contemporană, și un volum de proză scurtă cu nuanțe speculative, Quasar, care abordează din nou problema identității individuale și artistice, dar în alt context: fiecare text vorbește despre o cosmogonie și/sau o apocalipsă, fie că este vorba despre microistoria personajului sau despre un univers întreg. Le găsiți pe toate la Herg Benet și în librăriile partenere, iar mai multe detalii despre fiecare găsiți în locul meu de joacă, anamanescu.ro.

Mulţumesc Ana că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
24

Castanii înfloresc în părul ei, Privirea-i oglindește cerul, Pe buze-i adie șoapte de îngeri, Atingere sfântă.

Interviu Călin Lucian-poet-Aripi

În primul rând vreau să-i mulțumesc doamnei Arcidalia Ghenof pentru oportunitatea oferită.

     Despre mine o să vorbesc foarte puțin pentru a nu obosi eventualii cititori. M-am născut la Timișoara la data de 22.03.1974. Arta, respectiv muzica simfonică, am cunoscut-o prin intermediul mamei mele care a descoperit că singura modalitate pentru a mă liniști, atunci când avem toane de bebe, erau concertele pe care mi le punea să le ascult pe vinil.

Mai târziu, tot sub îndrumarea mamei, am început studiile la liceul de artă Ion Vidu din Timișoara, unde am învățat vioara și pianul, ceea ce m-a definit ca om.lucian calin

1.De ce poezie şi nu proză?

    Îmi place proza, chiar am cochetat cu acest gen literar, însă poezia mă caracterizează și îmi oferă posibilitatea să îmi exprim trăirile într-un mod în care,cred eu cel puțin ,proza nu ar face-o.

2.Care este cel mai mare critic al tău?

 Cel mai mare critic al meu ? Categoric, eu !

Nu sunt niciodată mulțumit în totalitate de ”aspectul” final al unei poezii scrise de mine.

Consider critica o modalitate de a evolua, dar autocritica mă face să îmi pot corecta modul de gândire.

3.Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Având în vedere că postez – deocamdată – doar pe anumite rețele sociale care promovează cultura, pentru început (recunosc că postările mele au fost la început un sondaj), pot spune că poezia mea a fost primită bine, cu unele mici excepții.

4.Cât de greu e să publici în România?

     Nu pot da un răspuns obiectiv la întrebarea asta deoarece nu am publicat (încă), însă, nu aș putea crede că o editură ar pierde posibilitatea de a publica și a lucra cu un autor dacă într-adevăr creația respectivă are o valoare artistică de necontestat.

5.Când ai început să scrii şi ce fel de poezie?

     Am început să scriu încă de pe băncile școlii, însă doar pentru mine. Am început prin a scrie fabulă și nu poezie. Fabula, de asemenea, este o modalitate prin care, uneori, îmi place să îmi exprim gândurile, mai ales că sunt momente din viață în care adevărul pe care simți nevoia să îl spui trebuie să îl învelești cu grijă în cuvinte și expresii care să nu producă daune. Fabula, cred eu, este o formă de diplomație.

6.Care este poetul tău preferat?

Poetul preferat ?

Păi, sunt destul de mulți scriitori a căror operă o prefer, aici aș menționa, dintre contemporani, pe Călin Neacșu care este pentru mine un model, poezia lui fiind (menționez încă odată, pentru mine), la nivelul clasicilor.

Îmi place poezia doamnei Doina Bezea. De asemenea, citesc cu multă plăcere versurile doamnei May Ioniță Săvulescu, ar fi mulți scriitori pe care am plăcerea să îi citesc.

Dintre clasici, ador poezia lui Byron! Îmi place foarte mult poezia greacă antică…

7.Ce dorinţe şi visuri ai în privinţa creaţiilor tale şi chiar în viaţa particulară?

    Mda! Întrebarea asta mi se potrivește perfect, sunt un visător. Lăsând gluma la o parte, în momentul de față îmi doresc cu ardoare să public. Pentru asta sunt aici în Londra, aceasta fiind prioritatea numărul unu pentru mine acum.

În ce privește viața mea particulară, pfff ! Sunt prea multe visuri de care sunt conștient că nu își vor găsi împlinirea. Next question please !

8.Cum ai defini poezia?

Poezia? Este partea vizibilă a sufletului unui poet!

9.Ce le transmiţi cititoarelor Literaturii pe Tocuri?

Ce le transmit cititoarelor site-ului ”Literatura pe tocuri” ?

Nu aș vrea să folosesc clișee, așa că am să le recit o poezie scrisă pentru toate femeile, primul portret pe care l-am realizat :

Portret de femeie

Castanii înfloresc în părul ei,

Privirea-i oglindește cerul,

Pe buze-i adie șoapte de îngeri,

Atingere sfântă.

 

Prezența-i precum parfumul de tei,

Cu genele-ți stârnește dorul,

Iar pleoapele sale,petale de nuferi,

poeții o cântă.

 

Și-o cânt și eu împreună cu ei…

 

Si acum  una din poeziile mele preferate:

 

Aripi

 

Când voi păși pe nori

alături de îngeri

atunci

ei

mă vor întreba mirați

de unde am aripi

și cine m-a învățat să zbor

iar eu am să le răspund

că te-am iubit pe tine…

 

 

Mulţumesc Lucian pentru interviu şi pentru poeziile pe care ni le oferi. Sper să-ţi apara cartea. success în continuare! Arci

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

 

by -
10

M -am săturat să tot regret un moment de teamă, M -am săturat să nu fiu eu când tot aşa mă cheamă, Săturându-mă mă-nchin la tot ce port în suflet.

Interviu Liliana Teodora Lupu-poet-Vis de Înger

Un vis de inger de Liliana Teodora Lupu

1.De ce scrii poezie şi nu proză?/De ce şi poezie nu  proză?

R: Îmi place poezia, cred ca ea reprezintă un mijloc de-a spune ceea ce simti într-un mod elegant şi educativ, nu e uşor să pui sufletul pe tavă dar e uşor să pui sentimentele în rânduri şi ele să reflecte sufletul. Îmi place şi proza, chiar o şi scriu, nu am publicat încă proză dar sper să o fac în viitorul apropiat

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

R:  Mi-ar place să cred că eu, dar nu e aşa, pentru că îmi iubesc poeziile, sunt trăirile mele şi cine altcineva să le înţeleagă mai bine? cred ca cititorul e cel mai de nădejde critic, e singurul care decide dacă îi face plăcere să-şi piardă minute din viaţă citind ceea ce scriu eu.

3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

R: Poezia în general e citită în momentele în care ai nevoie de linişte, dar la cât de zbuciumată şi grabită  e lumea în zilele noastre uită să-şi relaxeze sufletul şi mintea … nu ştiu cum e primită poezia dar ştiu că nu e înghesuială mare prin librării

4. Cât e de greu să publici în România ?

R: Cred că nu e aşa de greu de publicat, poate ar trebui să se mai lucreze la calitate

5. Când ai început să scrii și unde ai publicat primele versuri?

R: Am început să scriu la sfârşitul clasei a IV a dar nu mi-am păstrat poeziile, una singură am găsit-o rătăcită  într-un caiet se numeşte “Poveste”,  în clasa a Va profesorul meu de limba română Man Vasile a descoperit că îmi place să scriu. Când spun “a descoperit“ mă refer la faptul că şi-a dat seama că ştiu să-mi aşez gândurile pe foaie într-un mod plăcut, mi-a publicat câteva poezii în revista şcolii, dar nici atunci nu am avut suficientă minte să am grijă de poeziile mele, abia de pe la 18 ani am realizat ca nu ar fi rău se le aşez pe o agendă şi nu pe foi care se pierd

6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

R: Întotdeauna va fi Mihai Eminescu, dar îmi place foarte mult şi Nichita Stănescu în egală măsură şi Păunescu, Grigore Vieru, mi-au plăcut poeziile profesorului meu Man Vasile, îmi place în general toată poezia şi o citesc cu plăcere, iar de se întâmplă să nu înţeleg unele versuri atunci când o recitesc imi place să le dau semnificaţia care îmi convine mai mult, depinde de starea mea sufletească

7.Ce dorinte, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

R : În viaţa particulară visele mele s-au împlinită în limita în care mă pot considera un om fericit, mai sunt câteva de realizat, toate la timpul lor, dacă în decursul anilor am învăţat să stăpânesc ceva ce mi-a lipsit cu desăfârşire aceea e răbdarea. În ceea ce priveşte creaţiile mele mi-ar place să fie citite de mai mulă lume, poate par simple, pentru că şi eu sunt un om simplu, dar esenţa lor e puternică, dacă citim mesajul din ele vom înţelege de cât de puţin avem nevoie ca să ne simţim fericiţi şi impliniţi

8. Cum ai defini poezia?

R:  Poezia e poarta spre infinit dacă ne lăsăm conduşi de suflet şi sufletul îl lăsăm condus de bunătate.

Cugetare

M -am săturat să tot regret un moment de teamă,

M -am săturat să nu fiu eu când tot aşa mă cheamă,

Săturându-mă mă-nchin la tot ce port în suflet.

Sufletu-mi se-neacă-n iubirea curată şi  blândă,

Ce folos, când poate fi uşor pierdut!…

Oamenii i-am pus pe primul loc.

Ei pot cu o privire, c-o spaimă

şi cu ură să ucidă iubirea-mi blândă.

Învăţat-am în timp că nici iubirea,

nici viaţa, nici noi nu suntem un joc.

Am obosit să fiu tot ce vor alţii, să uit că-n lume mai exist,

Am obosit şi-adorm pe aripi de iubire

Iar visul meu nu vreau să fie trist.

În sunete de harpă şi-n glasuri infinite de îngeri eu cânt

Simplitatea.Să pot să fiu tot timpul ceea ce-am fost,

ce cred, ceea ce sunt.

Eu cred în idealuri, ele nu cred în mine,

aşa m-am rătăcit în cutezare.

Mulţumesc Liliana că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
20

Striptease diurn/De fiecare dată/Amân/Să-ţi fac Striptease diurn/Să-ţi permit/Să-mi sfâşii hainele/Una câte una

Interviu Roman Nataşa-poet-ÎN PALMA EVEI

Data naşterii : 22.12.1987

Locul naşterii: Lipova

Activitatea literară:

RETEAUA LITERARA (format electronic)

AGONIA.RO  (format electronic)

POEZIE.RO (format electronic)

LITERATURITATE .RO (format electronic) – http://natasavalentina.blogspot.ro

Apariţii literare:

Pe urmele cireşerilor, 2009.

În căutarea jocului sfârşit, 2010.

În căutarea jocului sfârşit, 2011.

Revista Singur, numărul 36-37, aprilie 2014.

 Revista Gutenberg, numărul 21, decembrie 2014

 Revista Gutenberg, numărul 22, martie 2015 cu articolul Femeia- atunci şi acum

 Revista Gutenberg, numărul 23, iunie 2015 cu articolul Adrian Melicovici

 Antologia PE ALEEA CUVINTELOR

(Editura Inspirescu, 2015)

Antologia Urzeala Cuvintelor

(Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad 2016)

Volum personal de versuri ÎN PALMA EVEI

(Editura Sfântul Nicolae, Brăila 2015)

 Premii obţinute

Menţiune la Concursul interjudeţean de haiku şi fotografie „Floare de cireş” Ediţia I, Timişoara, aprilie 2007.

Premiul al III-lea la la concursul de scrisori, eseuri şi mesaje de dragoste „Dulcea mea doamnă.Eminul meu iubit.”, ediţia a IX-a, secţiunea adulţi

Menţiune la concursul naţional „Unifero” 2015 secţiunea adulţi

Premiul special la concursul de scrisori, eseuri şi mesaje de dragoste „Dulcea mea doamnă.Eminul meu iubit.”, ediţia a X-a, secţiunea adulţi

 

    1.De ce scrii poezie şi nu proză?

     De 15-16 ani scriu poezie pentru că este parte din fiinţa mea, la fel ca respiraţia sau zâmbetul pe care îl ofer celor din jurul meu în fiecare zi. Oamenii nu pot trăi fără hrană, apă, aer, eu nu pot trăi fără a scrie, fără a-mi exprima cele mai intime stări sufleteşti. Este tentant să mă apuc şi de proză, însă prefer să las ideile să crească în mintea mea.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

      Cel mai mare critic al meu sunt eu. Am avut în jur persoane care mi-au oferit foarte multe sfaturi utile, însă, cu timpul, evoluând, au crescut şi pretenţiile mele în ceea ce priveşte creaţia mea. Din punctul meu de vedere, a fi mulţumit de felul cum scrii proză sau poezie înseamnă a refuza să creşti. Întotdeauna se poate mai bine. Întotdeauna poţi privi mai sus. Totul ţine de tine. În  momentul în care tu conştientizezi cine eşti, ce eşti şi drumul spre care te îndrepţi, vizualizezi modul în care îţi doreşti să îţi atingi obiectivele propuse. Nu aspir la succes, însă îmi doresc ca fiecare poezie de-a mea să fie mai bună. Ce am scris în urmă cu doi ani este mult bun din punct de vedere calitativ decât creaţiile mele de acum 14 ani. O poezie bună e precum vinul.

   3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Depinde de persoanele care citesc poezie. Totodată depinde şi de poezia care se publică şi este promovată în zilele noastre. Există poezie slabă, dulceagă şi foarte bine primită, adresată unui public mediocru. Am avut ocazia să citesc poezie foarte bună, însă nu suficient promovată. Despre unii dintre aceşti poeţi talentaţi am scris articole şi am încercat să îi promovez în revista România Ta Diaspora fondată de Adrian Melicovici tocmai pentru că eu cred în valoarea şi evoluţia lor.

  4. Cât e de greu să publici în România?

     Nu este greu să publici în România, însă este important să fii remarcat şi promovat. Există poeţi şi prozatori talentaţi, premiaţi, însă necunoscuţi cititorilor de poezie bună.

   5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

     Mi-aduc aminte că eram în clasa a 7-a când am scris prima poezie. Se numeşte Iarna şi o păstrez şi acum în caietul cu copertă roşie. Au trecut foarte mulţi ani de-atunci. Primele versuri au fost publicate în revista Muza, iar „copilul meu literar” În palma Evei a fost publicat 14 ani mai târziu. Am aşteptat să cresc şi de-abia după aceea mi-am împlinit primul meu vis.

    6. Care este poetul preferat(sau care te-a marcat mai mult)?

      Sunt mai mulţi poeţi pe care îi admir şi care mi-au influenţat creaţiile şi mentalitatea: Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Rainer Maria Rilke. Carina Baba (Ienăşel) şi Carla Ivănescu sunt cele de la care am învăţat să cresc; citesc cu încântare versurile calde şi feminine scrise de Lucia Bibarţ şi Florica Ranta Cândea; poezia Antoniei Zavalic frânge întotdeauna ceva în mine prin emoţia puternică pe care mi-o trezesc poemele ei; poeziile lui Paul – Alexandru Dolha au o sensibilitate aparte care îmi electrizează sufletul, creaţia lui Mihai Cotea redă fidel realitatea ochilor mei, iar lirica Mariei Şarpe m-a impulsionat să fiu mai bună.

     7. Ce dorinţe, visuri ai în privinta creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

       Nu ştiu dacă va veni o zi în care voi fi mulţumită de felul în care scriu, însă peste vreo 2-3 ani îmi doresc să public al doilea volum. Până atunci scriu, trăiesc, iubesc şi încerc să extrag tot ce este mai bun din această călătorie numită viaţă.

     8. Cum ai defini tu poezia?

Striptease diurn

De fiecare dată
Amân
Să-ţi fac
Striptease diurn
Să-ţi permit
Să-mi sfâşii hainele
Una câte una
Ţi le trimit
Prioritar
Cu dedicaţie
Scrie-mi.

      Poezia-mi este un striptease diurn, un act intim prin care împărtăşesc celor care mă citesc viziunea mea despre iubire, femeie, Dumnezeu, moarte, foame, avort, teamă. Filme, cărţi, anumite cuvinte şi persoanele speciale din viaţa mea mă inspiră să scriu. Cineva, la scurt timp după ce am publicat volumul meu de debut, a spus că este un act de curaj a-mi pune pe hârtie creaţiile. Poate că este aşa. Nu ştiu. Poezia este mişcare, viaţă, ritm, bucurie, melancolie, posibilitatea de a supravieţui timpului prin realitatea pe care o exprimă.

Mulţumesc Nataşa că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
12

Interviu cu Andreea Blându - autoarea romanului " Sclipind la ultimul vagon"

Interviu cu Andreea Blându- autoarea romanului ” Sclipind la ultimul vagon” sclipind la ultimul vagon

     Pentru că am adorat la propriu cartea „ Sclipind la ultimul vagon” , pentru că a reuşit să mă sfâşie la propriu cu o poveste răvăşitoare şi pentru că în spatele unor cuvinte cu atât de mult impact emoţional se află o tânără plină de viaţă, cu visuri şi obiective ce abia aşteaptă să fie atinse, astăzi vă fac cunoştinţă cu Andreea Blându – autoarea care a reuşit să folosească frazele nu doar pentru a crea un roman, ci şi pentru a activa latura emoţională a cititorilor săi.

1. Spune-mi câte ceva despre tine. Cine este Andreea Blându?

      Sunt studentă la Relații Internaționale și Studii Europene, în cadrul Facultății de Istorie a Universității București. Am douăzeci și unu de ani și o poftă inepuizabilă de viață și de cunoaștere. Sunt autoarea romanului Sclipind la ultimul vagon, pe care l-am scris când aveam optsprezece ani. Scriu din pasiune și din dorința de a lăsa urme din ceea ce sunt, din ceea ce gândesc, din ceea ce simt… în scris. Acolo pot fi descoperită în forma cea mai autentică.

Sunt un om optimist, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu dornic de cunoaștere. Privesc viața cu entuziasm și curiozitate. Mă descopăr pe măsură ce cresc și descopăr lumea din jurul meu, bucurându-mă de privilegiul fiecărei clipe. Mă consider un om împlinit, dar în același timp, aspir neîncetat la a deveni din ce în ce mai bună în tot ceea ce fac. Cum ar spune Nichita Stănescu: nu mă realizez niciodată pe deplin pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viață.

2. Câteva hobby-uri care îţi fac viaţa mai dulce.

     Pun pasiune în tot ceea ce întreprind și mă implic doar în ceea ce cred cu adevărat. Scrisul a devenit mai mult decât o pasiune pentru mine. Este un refugiu, un viciu, un cadou pe care știu că o să mi-l fac mie însămi, până la sfârșitul vieții.

Citesc cu aceeași dependență și cu aceeași plăcere cu care scriu. Lectura a fost, de fapt, unul dintre elementele care m-a determinat să îmi descopăr pasiunea pentru scris.

      Sunt pasionată de istorie și, în ultimii ani, am descoperit-o ca fiind o poveste fascinantă, iar cunoașterea mecanismelor din spatele ei, mi-a determinat noi sensuri ale lumii în care învăț să mă dezvolt treptat. Odată cu pasiunea pentru istorie, lectura a căpătat noi valențe pentru mine, care depășesc astăzi barierele ficțiunii, dar care, în același timp, o completează perfect. De la o vreme cochetez cu ideea de jurnalism, prin activitatea pe care o desfășor cu plăcere în cadrul Intervio.ro, prima platformă online de interviuri din România, dar și în cadrul Institutului pentru Democrație Participativă Euro Qvorum.

În general, îmi plac provocările și nu mă limitez la ceea ce știu deja. Viața mea devine mai dulce atunci când răspund cu pasiune la toate experiențele care m-ar putea face să devin un om mai bun.

3. Cartea „Sclipind la ultimul vagon” este o poveste mai mult decât profundă. Pe mine m-a sfâşiat la propriu şi mi-a rămas în suflet. Cum a luat naştere această poveste? E ficţiune 100% sau există factori reali care te-au inspirat în scrierea cărţii?

      Când am scris Sclipind la ultimul vagon, mă aflam, asemenea Nidiei, personajul principal al cărții, la vârsta la care simțeam nevoia să găsesc răspunsuri pentru toate întrebările care mă răscoleau. Vârsta de optsprezece ani marchează momentul în care descoperim că am crescut. Ne izbește în față responsabilitatea de a deveni adulți. Începem să cunoaștem viața, descoperim că suntem predestinați să experimentăm, să suferim, să greșim și să învățăm din greșeli. Predestinați să iubim. Începem să ne temem de timp. Suntem îngroziți de microbul efemerității, care ne ucide tot ceea ce avem sau tot ceea ce credem că avem. Ne asumăm lupta împotriva timpului, având nostalgia iluziilor cu care ne-am hrănit în trecut. Spre exemplu, ne e dor să fim din nou copii, pentru că vrem să ne simțim din nou în siguranță. Și astfel ne simțim nevoiți să luptăm impotriva schimbărilor din viața noastră sau, dimpotrivă, învățăm să le acceptăm cu maturitate și înțelepciune.

Toate aceste trăiri mi-au impus necesitatea obținerii unor răspunsuri pe care eu le-am găsit în interiorul meu, prin scris. Scriind acest roman am învățat să cresc. Sclipind la ultimul vagon s-a născut dintr-o nevoie interioară! Pasiunea a intervenit pe parcurs.

Acțiunea cărții este fictivă, însă trăirile Nidiei îmi aparțin într-o oarecare măsură. Recitind acum cartea, după trei ani, este fascinant pentru mine să descopăr în ce măsură m-am schimbat și în ce măsură am rămas aceeași.

Tocmai pentru că sunt unele aspecte cu care eu, astăzi, nu mai sunt de acord și tocmai pentru că în alte aspecte ale cărții, mă regăsesc în continuare – îmi demonstrează mie, atât faptul că am progresat în acești ani, cât și faptul că există lucruri care sfidează timpul și nu se schimbă niciodată.

4. Ce fel de cărţi citeşti de obicei? Ce genuri te atrag?

     Nu prefer un gen anume. Îl ador pe Dostoievski pe care l-aș reciti la orice vârstă, descoperind în cuvintele lui, de fiecare dată, sensuri noi. Iar, în general, devorez tot ceea ce mi se pare a fi de calitate.

5. Ai un citat preferat?

     Mi-e destul de greu să aleg unul singur, pentru că ar însemna să le exclud pe toate celelalte care mă inspiră și în care cred în egală măsură. De-a lungul timpului am fost fascinată de multe cuvinte cu ale căror semnificații rezonez.

Îmi amintesc că atunci când aveam optsprezece ani mi s-a pus aceeași întrebare. Atunci am răspuns, invocând, ca deviză personală, citatul: Iubește și fă ce vrei, în ideea de a face întotdeauna ceea ce simți și de a pune întotdeauna iubirea mai presus de orice. Să spunem că și astăzi mă regăsesc la fel de idealistă.

6. Literatura română contemporană a cunoscut recent o ascensiune uimitoare. Avem tot mai mulţi autori tineri care scriu cărţi cu impact emoţional asupra cititorilor. Cum vezi tu literatura română actuală în cadrul literaturii universale?

       E un subiect sensibil și nu știu în ce măsură aș fi eu îndreptățită să comentez, ținând cont că, la rândul meu, încă experimentez, încă învăț. Totuși, din punctul meu de vedere, există cărți scrise foarte bine, precum există, din păcate, și cărți scrise strict în scop comercial, lipsite de substanță și de orice valoare literară. Cred că înainte de a dezbate poziția literaturii contemporane autohtone în cadrul literaturii universale, ar fi indicat să încercăm să determinăm cu exactitate la ce ne putem referi atunci când vorbim despre literatură contemporană, în adevăratul sens al cuvântului. Se impune astfel o diferențiere clară între literatura de calitate și cea de duzină. Cred că ar trebui să se pună mai mult accent pe sistemul de valori folosit în procesul creației, pe calitatea creației și mai puțin pe cantitate. Mai mult accent pe esență, și mai puțin pe formele lipsite de fond. Preferințele publicului sunt, desigur, relative și discutabile. Intrând astăzi într-o librărire, avem posibilitaea de a găsi cărți distribuite pe curba lui Gauss, pentru toate tipurile de oameni, în funcție de valori și preferințe. Ar fi minunat dacă s-ar putea trasa mai tranșant o graniță între ceea ce merită cu adevărat și ceea ce necesită mai multă muncă, ori talent.

7. După o poveste răvăşitoare precum cea dintre Nidia şi Eric, ai în plan o nouă carte?

      Spre deosebire de prima carte, care a fost asemenea unei explozii de sentimente și idei pe care am reușit să le adun într-un volum, în doar șase luni, la cea de-a doua carte lucrez de aproximativ trei ani. Am început să lucrez la In tempora, încă de când am finalizat Sclipind la ultimul vagon. Iar de aproape doi ani mă lupt cu mine însămi, încercând să pun punct acestui al doilea roman care are, pare-se, o personalitate proprie, întrucât a refuzat până acum să se lase încheiat. Nu mi-am dorit deloc să îl forțez în vreun fel și cel mai greu, în acest moment, îmi este să mă opresc din scris, din modificat, din criticat, din retușat. În permanență am senzația că ar putea fi mai bine sau că ar trebui să fie mai bine. Constat că am devenit mult mai critică eu cu mine însămi, ceea ce mă mulțumește, dar în același timp îmi și îngreunează misiunea. Urmează o reeditare a cărții Sclipind la ultimul vagon, sub egida Librex Publishing. Iar, până la sfârșitul anului, va apărea și mult-așteptata In tempora.

8. Un mesaj pentru cititorii tăi.

      Celor care mă citesc le sunt recunoscătoare, în primul rând, pentru că există. Le mulțumesc pentru timpul dedicat și pentru încrederea pe care o investesc în mine, alegând să citească ceea ce scriu. Gândul că sunt oameni care se regăsesc în ceea ce mi-am dorit să exprim, îmi creează o senzație unică, fascinantă, imposibil de descris în cuvinte. Sunt fericită să știu că există oameni care, deși nu m-au cunoscut niciodată, rezonează cu trăirile pe care reușesc să le transmit, ajungând astfel să mă cunoască prin ceea ce aștern pe hârtie.

Și totodată mă bucur că, citindu-mă pe mine, reușesc să se cunoască pe ei înșiși mai bine. Mă simt împlinită să știu că ceea ce eu am creat – a produs un ecou în mintea și în sufletul fiecărui om care m-a citit. Cred că ceea ce face un roman să fie reușit este inclusiv ceea ce acesta reușește să le transmită cititorilor, trecând dincolo de propria viziune a autorului.

Dacă reușesc să aduc o contribuție pozitivă, benefică oricât de mică în viața unui om, atunci sensul vieții mele capătă valențe cu totul și cu totul deosebite. Le mulțumesc pentru acest privilegiu!

9. Un mesaj pentru Literatură pe tocuri.

Vă felicit pentru activitate. Salut inițiativele voastre. Îmi place modul în care evoluați. Mult succes în continuare! Vă mulțumesc pentru interviu!

Îţi mulţumesc şi eu pentru interviu, Andreea, şi îţi doresc … un camion de succes pentru că îl meriţi!

by -
23

Interviu cu autoarea Rebecca Radd-“Destinule, să te vedem ce poți!

      Despre autoare:  Rebecca Radd este o tânără autoare româncă. “Destinule, să te vedem ce poți!” este romanul ei de debut, pe care l-a scris la vârsta de cincisprezece ani. În prezent locuiește în București, România alături de familie și urmează un liceu economic. Ea deține un blog și este îndrăgostită de artă. În timpul liber îi place să citească, să danseze și să mănânce ciocolată. De asemenea, este pasionată de călătorii.

carti Rebecca Radd

    1. Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

      Scrisul a fost dintotdeauna marea mea pasiune. Scriu de la o vârstă fragedă și aceasta a fost întotdeauna metoda mea de a mă exprima.
De ce scriu? E mult mai greu să răspund la întrebarea aceasta. Cu riscul de a suna clișeic, voi da următorul răspuns: Scriu pentru că simt nevoia să o fac, pentru că am ceva de spus și pentru că asta pune ordine în amalgamul de idei din mintea mea.
Scriu pentru că nu mă văd făcând altceva și pentru că-mi place să creez povești care-i ajută pe alții ca, măcar pentru câte ore, să uite de realitate.

    2. Cine este cel mai mare critic al tău?

     Eu sunt, cu siguranță, cel mai mare critic al meu. Consider că, în primul rând, eu trebuie să fiu satisfăcută de rezultatul muncii mele. Scriu o poveste cu un mesaj care doresc să fie auzit – sunt gândurile mele transpuse în câteva rânduri de carte. Este foarte important să fii exigent cu tine, astfel încât să fii sigur că mesajul tău este clar.

    3. Ce părere au colegii de liceu/facultate când află că eşti publicat?

    Când au aflat, colegii mei au fost încântați. M-au felicitat și mi-au spus că sunt încrezători în faptul că, dacă doresc să fac o carieră din asta, voi reuși. Încă există persoane care nu știu cu ce mă ocup, iar atunci când află sunt șocate.
Amuzant este că, deși nu știu că scriu cărți, câțiva profesori mi-au sugerat să o apuc pe drumul acesta în viitor.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

    Pentru o secundă am fost tentată să răspun cu Am avut. Săracul jurnal este încă acolo, doar că scriu foarte rar. Jurnalul nu l-am simțit ca pe o necesitate; el a reprezentat mai mult un soi de experiment. Aparent, nu sunt genul acela de persoană. Eu prefer să nu scriu direct despre ce mi se întâmplă sau ceea ce simt. În schimb, țes povești în jurul acestor trăiri.
Dar am avut un caiet de povești în care începeam fel și fel de narațiuni.

    5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţilor în format ebook?

     Desigur. Am observat că au devenit populare la noi în țară și am asta în planurile mele de viitor. Îmi doresc ca toate romanele pe care le-am publicat până acum să fie transpuse și în format ebook.

    6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanelor?

    Nu pot spune că am anumite surse în mod deosebit. În cazul meu, niciodată nu se știe de unde apare inspirația.
În cazul primului roman, Destinule, să te vedem ce poți!, am fost motivată de faptul că, în general, personajul feminin este mai mereu cel care are nevoie să fie salvat. În plus, am vrut să fie ca un îndemn către toți cititorii asupra faptului că își pot decide destinul, în ciuda obstacolelor apărute.
Al doilea roman, Slăbiciunea mea ești tu, este rezultatul dorinței mele constante de aventură și pericol.  M-a inspirat faptul că toți suntem vulnerabili atunci când iubim.
Dar permite-mi să-ți vorbesc despre romanul pe care urmează să-l public. Se va intitula Ai curajul să iubești!, iar ceea ce m-a inspirat a fost faptul că, atunci când este vorba de iubire, mulți dintre noi tindem să facem un pas în spate, speriați, nedorind să ne asumăm anumite riscuri.

    7. Spune-ne câteva cuvinte despre romanul tău de debut.

      Destinule, să te vedem ce poți! prezintă drumul sinuos pe care-l are de parcurs Spencer pentru a-l face pe Robbie, iubitul ei care suferă acum de amnezie, să-și amintească de ea și de motivul pentru care ei se iubesc. Ea este ambițioasă și determinată; apelând la diferite tertipuri, ea este convinsă că-l poate face să-și revină.
Cartea am scris-o la cincisprezece ani, așa că din anumite puncte de vedere, metodele la care apelează ea pot părea ridicole. Chiar și așa, trebuie ținut cont de faptul că ea este o tânără de douăzeci de ani, disperată să nu piardă persoana pe care ea o consideră a fi sufletul ei pereche.

     8. Ai zis că urmează să mai publici o carte. Despre ce este vorba?

    Chiar mă bucur că ai întrebat. Țin enorm la romanul Ai curajul să iubești!. El a luat naștere din marea mea pasiunea pentru dans și muzică. Cartea reprezintă un strigăt încurajator pentru toți cei care sunt temători să-și deschidă inima și să lase iubirea să le inunde ființa.
Romanul îi aduce în prim-plan pe Lara și Jase. Ea, o tânără timidă, pasionată de dans, pe care părinții nu o susțin în nimic din ceea ce face. El, dansator, provenind dintr-o familie dezbinată, cunoscând numai fața urâtă a iubirii. Soarta îi aduce împreună și nimeni nu poate nega fapul că se completează reciproc.
Nu par însă dispuși să-și riște inimile în acest joc al sentimentelor.
Vă las un foarte scurt dialog dintre ei, care are loc la un timp după ce s-au cunoscut:

„Nu știu ce ar trebui să spun. Este ceva neobișnuit pentru mine, dar sunt convinsă că ar trebui să fac ceva. Zâmbesc, dar când deschid gura să vorbesc – deși n-am idee ce aș putea zice –, Jase își cere scuze, iar eu simt că lumea s-a întors cu susul în jos.
– A fost un accident. N-am vrut să profit de tine.
Dar am vrut să te sărut, idiotule! Îmi vine să strig.
– Nu se va mai întâmpla niciodată. Te rog să nu te superi pe mine.
Sunt mult prea șocată ca să pot reacționa. Ce se presupune că pot face? Să-i dau o palmă?
Dar pentru că m-a sărutat sau pentru că și-a cerut scuze?”

     9. Ce planuri/visuri/dorinţe mai ai în afară de scris?

    Blogging-ul intră tot în categoria asta? (Haha) Cred că da. Viața mea se învărte în jurul cărților și scrisului, așa că marile mele speranțe și planuri se învârt tot în această sferă. Pe lângă asta, în viitor îmi doresc să urmez Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și să ajung profesor de engleză. Am o pasiunea pentru Engleză. Mi-ar plăcea, de asemenea, să mă implic în diferite programe care au în vedere educația celor cu o situație precară.
Oh, un alt vis este să învăț Japoneză – pe care o găsesc foarte interesantă. Bineînțeles, vreau și să vizitez Japonia a cărei cultură este de-a dreptul fascinantă.

    10. Unde te pot găsi cei care citesc Literatură pe tocuri?

    Pe Facebook, Twitter și Instagram.
De asemenea, am un blog în limba engleză pe care public poezii și scurte povestioare, alături de sfaturi pentru scriitori debutanți (pentru că știu cât de important este puțin ajutor).

Mulţumesc Rebecca, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
13

Când mi se face dor de A din EA, Tot alfabetul este o belea;

Interviu Marius Robu-poet

Nu mi se pare nimic mai potrivit, când vreau să mă descriu, decât vorbele lui Emil Cioran: ”Să nu ai nimic în comun cu oamenii, decât faptul de a fi om.”

 Marius Robu
mariusrobu@yahoo.com

1.De ce scrii poezie şi nu proză?/De ce şi poezie nu  numai proză?

Scriu poezie doar când nu pot scrie, nici măcar face altceva.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

Anonimatul

3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

Poezia mea este o oglindă în care cititorii se privesc și văd frumosul din ei. Este primită ca o regăsire de sine.

4. Cât e de greu e să publici în România?

Totul se reduce la sprijinul financiar.

5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

Am început să scriu în copilărie și nu am publicat primele încercări. Poezia mea a fost citită mai apoi în reviste școlare, auzită la radio, recitată în taină, apoi în volume de autor, antologii etc.

6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

Am avut un poet care m-a marcat: Mihai Eminescu și unul care m-a demarcat: Marin Sorescu.

7. Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

Creațiile mele sunt visurile mele.

8. Cum ai defini tu poezia?

Nu aș defini poezia decât ca fiind ceva care mă definește. Atât.

CUM UIT O DRAGOSTE BELEA
Când mi se face dor de A din EA,
Tot alfabetul este o belea;
Vreau să te uit acum, Abecedar,
Să nu-i mai văd nici numele măcar!
 .
Când mi se face dor de A din EA,
Cum se pronunță chiar IUBIREA MEA,
Vreau să te uit, belea cu suflet crud,
Nici numele să nu ți-l mai aud!

Mulţumesc Marius că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

 

by -
17

E un soi de nu ştiu ce, o lipsă, o aruncare de braţe împreunate pentru a strânge un gol înăuntru, o secetă de buze care sărută o eclipsă de obraz de aer,

Interviu cu Mihai Gavrilescu-poet-Le Mage

Scurtă descriere

      Mă numesc Mihai Gavrilescu, dar  poate că sunt mai bine cunoscut sub pseudonimul Le mage. Şi prefer să mă numiţi aşa. Scriu poezie pe blogul cu acelaşi nume, Le mage, de aproape 2 ani, de când am început să mă scutur de versuri acolo, poate pentru că îmi crescuseră prea multe pene şi oricum nu ştiam cum să zbor cu ele sau poate pentru că aveam prea mult timp liber şi oricum el zbura fără mine. Între timp blogul meu a devenit micul meu “paradis pierdut” şi am început să am tot mai mulţi turişti care au drum pe acolo în călătoria spre ei înşişi.

 1.De ce scrii poezie?

Îmi pun şi eu aceeaşi întrebare de fiecare dată când mi se naşte un vers în minte

Şi devin şi mai contrariat atunci când încep să rimeze toate aceste cuvinte.

Singura explicaţie pe care am găsit-o e că nu eu scriu poezie,

Ci, într-un fel încă necunoscut, pe mine ea mă scrie.

2.Cine e cel mai mare critic al tău?

Cei mai mari critici ai mei sunt ultimele litere ale tuturor poeziilor mele şi timpul.

3.Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Când mi-am făcut debutul acum 2 ani în mediul on-line nu aveam aşteptări prea mari de la ce va urma, pur şi simplu era un mod de a mă scutura de versuri în alte moduri decât pe şerveţele şi caiete de matematică. Aşa a apărut Le mage. Am fost încântat să văd că în 2 ani am reuşit să adun peste 40000 de oameni în jurul poeziilor mele, oameni care mă citesc, mă apreciază şi, ocazional, mă “comenteze”.

      Cred că poezia este primită de camerele lor obscure nu doar în funcţie de lungimea de undă în care e scrisă, ci şi în funcţie de oglinzile din interiorul lor cu care proiectează imaginea în ceilalţi sau în străfundul propriilor lor ochi. Astfel aceeaşi poezie poate derula în minţile unora un film monocrom cu actorii principali jucându-şi rolul cu încetinitorul, uneori îmbrăcaţi în roşu, parcă ieşiţi din banda de celuloid a lui Spielberg, alţii pot exagera esteticizarea suferinţei din poeziile mele şi se pot astfel trezi într-un Pulp Fiction, unii pot să se îndrăgostească de accentele de iubire comună, consumabilă, de la colţul blocului, din poeziile mele, inspirată poate din comediile romantice ale lui Woody Allen, alţii poate duc spre extrem acest sentiment al cuplului, până aproape să devină Romeo sau Julieta, telenovelizându-mi versurile, rimele şi metrica. Oamenii simt diferit, apreciază diferit şi nici nu mi-aş dori să fie altfel, de aceea mereu păstrez cât mai mult mister în ceea ce creez; cu cât gusturile celor care mă citesc sunt mai diversificate şi interpretările lor mai diferite, cu atât am mai profund sentimentul datoriei împlinite.

4.Cât e de greu e să publici poezie în Romania?

      Depinde foarte mult de calea pe care o alegi. Dacă vrei să publici un volum fad de poezie cu care să te lauzi prietenilor, e simplu, majoritatea editurilor îţi pot oferi asta într-un tiraj mic şi, eventual, în regie proprie. Dacă vrei însă să o faci într-un mod artistic, să redefineşti cartea clasică şi să o transformi într-o veritabilă experienţă, paginile să devină poveşti vizuale, coperţile – trainice porţi de intrare într-un alt tărâm – atunci e mai greu să găseşti deschidere din partea unei edituri. În principiu din cauza costurilor. Am încercat asta, încerc asta, voi încerca asta. E singura condiţie pe care o am pentru a publica o carte de poezii. Până acum, din păcate, nu am găsit o editură dispusă la un asemenea pariu.

     Norocul nostru, al poeţilor din secolul acesta, e că putem publica on-line şi că putem crea tărâmuri virtuale după chipul şi asemănarea sufletului nostru. În felul acesta nu suntem la mâna unui editor, ci suntem judecaţi exclusiv de cei care ne citesc, lucru pe care eu îl consider mult mai propice adevăraţilor artişti care încearcă să se facă cunoscuţi fără a cunoaşte vreun „deschizătorLe mage de uşi”. Cu acest gând mi-am construit şi eu colţul meu de „paradis pierdut”: Le mage.

5.Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

       Îmi e foarte greu să găsesc un moment în timp în care am început să scriu poezie, poate şi pentru că sunt de părere că poezia există în fiecare dintre noi încă de când ne naştem. “Mama”, acel prim cuvânt care mi-a făcut părinţii să plângă, probabil a fost prima mea poezie. Apoi am început să scriu pe caietele de matematică (fiind pasionat de numere) şi pe şerveţele, uneori chiar şi pe băncile de lemn din şcoală sau cu creta pe astfalt, oriunde exista posibilitatea de a lăsa o urmă în urma-mi. Nu am publicat în nicio revistă şi nici nu am făcut parte din vreun cenaclu; am participat la câteva concursuri de poezie pe care le-am câştigat, dar nu am fost niciodată să îmi revendic vreun premiu. Pur şi simplu nu am simţit nevoia să îmi fac un nume din poezie, am simţit că una din premisele poeziei este modestia şi că cel mai autentic mod de exprimare poetică e sub vălul anonimatului. De aceea vă salut acum drept Le mage.

 6.Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

 Când mă doare capul prefer să-l citesc în Braille pe Rabindranath Tagore

(mi se pare că are mult mai multe nuanţe dacă e citit cu ochii închişi)

Când mă dor tălpile e semn că mi s-a făcut poftă de zbor, deci îmbrac aripile lui Icar şi îmi fac vânt cu necuvintele lui Stănescu

(nu ajung niciodată prea sus căci norii, contrar tradiţiei populare, sunt destul de tari şi te răpun

dacă nu le dovedeşti că ştii să faci baloane de săpun)

Când mă dor degetele mâinilor de la prea mult scris încep să desenez cu creta pe pereţi tot felul de hieroglife barbiliene

Până când peretele se îndrăgosteşte de cretă atât de mult încât una dintre cele două piere

Când mă dor coatele de la prea mult stat în poziţia Gânditorului citesc Marin Sorescu

Şi când mă dor ochii de la prea mult metal şi plastic mă transform într-un timid om de tinichea pasionat de ecologie şi citesc Mircea Cărtărescu.

Când mă dor picioarele de la prea multă fugă de lumea în care trăiesc citesc Bukowski

Iar  când mă dor picioarele de la prea multă iubire pentru lumea în care trăiesc citesc Neruda

(recunosc, uneori ca să-mi revin din prea mult bine, deşi nu e poet, îl citesc pe Chomsky).

Şi poate cel mai des mi se întâmplă să mă doară dorul

Şi atunci nu-mi pot citi altceva mie, nu-i pot citi altceva ei,

Decât Eminescu

sub un tei.

7.Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

    Îmi doresc să rămân mereu neatent, stângaci, să greşesc cât mai mult şi să nu-mi pierd niciodată curiozitatea în faţa oricărui moment următor. E singurul sens pe care-l pot atribui vieţii.

8.Cum ai defini tu poezia?

    Sunt de părere că la început nu a fost cuvântul, ci poezia. Iar poezia aceasta e o stare de perfectă puritate, trivializată de cuvânt.

9.Dacă ar trebui să convingi pe cineva să citească poezie, ce i-ai spune?

Nu citi niciodată poezie!

Dor

 

E un soi de nu ştiu ce, o lipsă,
o aruncare de braţe împreunate
pentru a strânge un gol înăuntru,
o secetă de buze care sărută o eclipsă
de obraz de aer,
o mână rece care caută să încălzească o altă mână rece
şi nu o găseşte;
şi îngheaţă.

E un soi de nu ştiu ce, o ceaţă,
o noapte singur cu o cană de ceai
şi Ray Charles cu “Georgia on my mind”,
un zor de dimineaţă
în care perna e minţită cu îmbrăţişări pentru cineva
cu păr lung şi negru şi ochi căprui,
o zi în care soarelui îi lipseşte
un alt soare ca să poată naşte rază.
E un soi de nu ştiu ce, o stază,
un tablou de Picasso cu linii drepte
şi figuri geometrice absente,
un templu fără icoane
unde toţi se roagă la altcineva pentru acelaşi cineva,
o poezie de-a Nichitei fără niciun vers pentru Dora.
Da, Dora, ce nume potrivit,
declinând ce-ţi simt!

E un soi de nu ştiu ce, un despărţit,
te invit să iei loc în poezia mea
acolo unde ţi-ai scuturat pene
să mă umpli şi să îmi pictezi griul în culori de curcubee.
Să o scriem împreună cum o făceam la început
când îmi mişcai cu degetele mângâindu-mi degetele
peniţa în caligrafii de suflet.
Poate-ai să înţelegi şi tu
cum mă doare în fiecare dimineaţă
umbra florii tale pe umăr şi în braţe
ca pe Micul Prinţ
şi-aroma gravă din vocea lui Nat King Cole
când mă trezeşte, legănându-se între atriile mele
cu “Nature Boy”.

E un soi de nu ştiu ce chestia asta dintre noi
e mult prea mult,  e un fior !
Şi-ar fi prea simplu să îţi spun
că doar mi-e dor.

Mulţumesc Mihai că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Însă, cu toate-acestea, mă-nfior, Când văd cum îmi răsare-o bahahuie, Ce-mi lasă spiritul inert şi-aproape chior, Cerşind, umil, prostiei, o statuie.

Interviu cu Lorena Craia-Poet/Dimineţile unui anotimp

Data naşterii: 22 aprilie 1985

Locul naşterii: Constanţa

Stare civilă: căsătorită

Copii: 3

Viaţa literară:

  • primele versuri în clasa a II-a, la 8-9 ani
  • concurs de poezie în clasa a VII-a, Miercurea-Ciuc
  • calificată naţional la olimpiada de limba şi literatura română „Mihai Eminescu”, Galaţi, 2004
  • primele apariţii online: site-ul Agonia.ro, 2009-2010 (şi singurele).

Studii:

  • Şcoala nr. 43 cu profil UNESCO „Ferdinand”, Constanţa
  • Liceul teoretic „Traian”, 2000-2002, Constanţa
  • Liceul teoretic „Mihai Eminescu”, 2002-2003, Constanţa
  • Liceul teoretic „Decebal”, 2003-2004, Constanţa
  • Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa – cursuri la zi, fără taxă, 2004-2005
  • Facultatea de Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa – cursuri la zi, taxă, 2004-2008
  • School of Business and Management, University of Bradford, England, the UK – 2011-2012 (prin echivalare studii cu Facultatea de Ştiinţe Administrative)

Activitate profesională:

  • Coordonator Marketing în cadrul Centrului Cambridge al Asociaţiei pentru Integrare Europeană „Repere”, Bacău – 2008-2010
  • Administrative Secretary la Bilton Medical School, Bradford, England, the UK – 2010-2011
  • Director Marketing în cadrul Centrului Cambridge al Asociaţiei pentru Integrare Europeană „Repere”, Bucureşti şi Constanţa – 2012-2014
  • Marketing Executive pentru programele Erasmus+, Paragon Europe, Malta – 2014-2015
  • Lector limba engleză Cambridge – 2014-prezentCraia Lorena
      1. De ce scrii poezie şi nu proză?

     Consider că poezia te înalţă pe scara ierarhică a literaturii tuturor timpurilor. De exemplu, aş fi preferat ca acest interviu să fie exclusiv în versuri, mi-era mai uşor. Şi poate şi inedit. Poezia, nu întreaga literatură, face parte din cele şapte arte. Poate că există şi un motiv. Există de mii de ani, deşi se încearcă acum îngroparea ei, împreună cu toţi cei care mai scriu azi poezie.

    Era mai bună întrebarea de ce am ales să scriu în vers clasic și nu în vers liber sau alb. Definiția versului sună cam așa: este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă și măsură. Aceasta este definiția versului, în general. Iar eu, din ce știam, poezia are versuri. Mai apoi, au apărut și versurile libere (un rând dintr-o poezie, în care regulile enunțate mai sus sunt aplicate după cum dorește poetul) – iar eu, ca poet, mi-am luat această libertate acum vreo doisprezece ani, prin 2004, când într-o singură zi am scris vreo cinci-șase poezii în vers liber. Am decis că nu au valoare de poezie. Mai mult decât o etalare de metafore, o listă de sentimente, puse una sub alta, nu au nimic. Degeaba sunt cititori de-ai mei cărora le plac acele versuri mai mult, poate, decât cele în vers clasic. Pesemne le place proza și nu își dau seama.

     Sunt o persoană care mânuiește foarte bine limba română. Consider că pentru a scrie poezie, mai ales în vers clasic, este nevoie să controlezi în primul rând punctuația. Dar cine mai studiază gramatică la școală…? Acum este simplu să scrii poezii fără semne de punctuație. Și asta pentru că din păcate așa-zișii scriitori nu mai sunt la curent cu normele de ortografie și ortoepie. Sau le este lene, știu eu? Aceste rupturi au fost puse pe seama curentului postmodernist, care permite, carevasăzică, exprimarea liberă a sentimentelor raportate la această lume exterioară, care, după ce că se degradează într-un ritm aproape de neoprit, mai este și versificată. Iubirea, onoarea, respectul, mântuirea, patriotismul, lirismul, tot, absolut tot, din punctul meu de vedere, au murit în postmodernism. Limba română este ciopârțită, sentimente sublime sunt târâte prin mocirlă și duse la periferia existenței umane, cititorul este lăsat în ambiguitate, pentru că, nu-i așa… este la modă! Deja nu mai vorbim de o estetică a urâtului, ci de urâțenia esteticii.

    Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o “neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984). Și eu, mai demult, spuneam, că versul alb ar trebui încadrat la proză fragmentată, nicidecum la poezie. Unii mi-au spus „E progres, ce vrei?” Păi cine a zis că progresăm în direcția bună? Faptul că ducem literatura la un alt nivel, nu înseamnă și că o ducem la nivelul bun. Este doar altul.

    Pentru a reveni la întrebare, aș vrea să precizez câteva aspecte: scriu poezie pentru că poezia a murit. Poate reușesc să o resuscitez. Sau poate mă voi îngropa și eu alături de ea. Aș putea să mă axez pe scriere în proză, dar nu consider că aș îmbogăți cu mult literatura actuală. Talentul meu pare a fi cu precădere pentru vers. Şi rimă. Am şi proză scrisă… pe undeva, prin nişte sertare prăfuite. Este mai greu să scrii poezie. Lucrezi mai mult cu talentul pe care îl ai. Credeți că nu există sculptori și pictori actuali, care au renunțat la munca asiduă pentru un rezultat final de excepție, preferând să expună în galerii de artă și muzee materialele brute? Anul trecut am vizitat Reina Sofia, muzeul de artă contemporană din Madrid, Spania. Am văzut un tablou. La început am crezut că este doar suportul pe care trebuia să fie așezat tabloul. Nu, era tabloul în sine. Alb, lucios, cu un punct negru în mijloc. Se numea Vid (Void). În altă cameră, era expus un mastodont din marmură. Am crezut că este sala în construcție. Nu, nu era. Era opera unui sculptor. Iar unii vor spune că Venus din Milo este desuet. Da, suntem vinovați exclusiv cu toții că aruncăm în desuetudine stiluri, opere, capodopere, doar din dorința de a fi unici, diferiți. O aroganță care ne va ucide, începând cu spiritul nostru. Pentru că fără artă, Nimicul își va schimba definiția în Tot.

     2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Soţul meu, fără doar şi poate! Din prima zi. În el am cea mai mare încredere atunci când vine vorba de o recenzie familială. Sunt două poezii de-ale mele pe care nu le agreează nicicum. O glosă scurtă, „Simțurile stau de pază” și o altă poezie, scrisă recent, „Ochiul suflă așchii de lemn”. Mi-a argumentat cum că aș avea un limbaj destul de variat, iar în acestea repet versuri sau strofe întregi. I se par sub nivelul meu. Și el mereu compară orice poezie de-a mea cu una care este în lucru acum. Va conține aproximativ 9600 de versuri, extinsă pe 12 cânturi a câte 100 octave fiecare. Nu vreau să dezvălui mai mult, e posibil să aibă un impact major, dar nu am idee când o voi finaliza. Ani de zile, poate și un deceniu, dar până mor, ceva tot o să iasă.

    Apoi ar mai fi Cătă (Doar Cătă – nu vrea alte titulaturi; oricum nu aș ști cum să-i spun alt fel). El m-a descris în câteva cuvinte: autodistructivă, pierdută (desigur!), umitoare (nu în sensul bun, a zis), frumoasă (nu fizic), egocentristă, nebună (cum n-a mai întâlnit), lipsită de empatie (uneori – datorită egocentrismului). A spus că se bucură că am apărut în viața lui și că NU sunt alături de el tot timpul. Nici nu am cum să fiu. Sunt preocupată de poezie în ultimul timp și în fiecare săptămână, când vine la noi să bea o bere, îl trag de mânecă și îi spun: Haiii să îți citesc ce am mai scris, lasă alte discuții!! E genial. Silviu și Cătă, doi oameni care au fost martori deseori la momentele când îi lăsam baltă din senin și fugeam cu o foaie și un pix în altă cameră să mai scriu o strofă. Apoi le citeam. Despre ceea ce scriu, critică de multe ori din perspectiva comprehensibilității lui (Cătă, cuvântul e pentru tine! știu că îl urăști). Îi place și nu-i place, a spus că se pierde, așa cum și eu mă pierd, revin la idei, reiau, rescriu. În schimb, avem discuții interminabile despre facerea lumii, extratereștrii, muzică, filme, pictură. Mereu contradictorii, mereu frumoase.

    Altcineva… Hmm, a, da! Alex (Lint Lord – vrea să i se spună Lordul Scamelor). E nebun și deloc terestru. Acid, tranșant, cu zâmbetul pe buze. Exact cum le place tuturor. Nu cred că are alți prieteni în afară de noi, ăștia doi-trei, alături de care mai are ceva de spus. În lumea asta superficială, câți prieteni pot avea oamenii sinceri și deștepți? L-am rugat să îmi spună câteva cuvinte despre mine, să mă descrie și a reorganizat toate întrebările interviului. Am zis că mă las de scris! El scrie proză în limba engleză, face recenzii pentru filme, se pricepe omu’. I-am arătat câteva răspunsuri din interviul cu dumneavoastră și m-a criticat aspru. Mi-a spus să fiu și mai acidă. Să fiu eu însămi. Sunt, sunt, dar părțile negre le păstrez pentru cei mai apropiați. Să ne cunoaștem mai bine și mai discutăm.

    Momentan, din afara spațiului domestic nu am alți critici. În schimb, cu siguranță voi avea o mulțime după acest interviu. Sunt pregătită.

    3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

    În general…? Sau poezia scrisă de mine? Poezia, în general, este respinsă aproape în totalitate, mai ales de generația tânără. Bine, mă refer la generația tânără, care, de bine, de rău, mai citește clasici. Apoi, dacă mă refer la generația tânără care poate nu ar fi citit vreodată ceva, dar ar fi reținut două catrene eminesciene și eventual le-ar fi folosit ca declarații emfatice sub clar de lună iubirii neîmplinite sau ne cucerite încă, pot spune că deloc. Resping literatura în general. Își dau ochii peste cap și poate și înjură, dacă nu sunt atentă. Și pe bună dreptate. Asta fac și eu. Îi suțin, le înțeleg dezamăgirea. Mulți profesori de limba și literatura română sunt de vină. Le bagă pe gât teorii ale unor critici și le impun elevilor să scrie exact ce au spus respectivii. Părerile elevilor nu contează, pentru că sunt… elevi.

    Mi s-a întâmplat același lucru, la olimpiada națională de literatură Mihai Eminescu, din 2004, la Galați. Eram clasa a XII-a. Ce vremuri… Era prima dată când participam la un concurs național de o așa amploare. Țin minte că pe vremea aceea, în deschidere, ne-a vorbit criticul literar Eugen Simion. Nu aveam nimic împotriva dumnealui, dar am avut după ce mi-a tăiat tot subiectul I, eseul, spunând “Cum își permite un elev de clasa a XII-a să mă contrazică?” Nici nu a citit restul lucrării. Și l-am contrazis pe bună dreptate și l-aș contrazice și acum, pe același subiect. Nu, nu sunt de acord că înfluențele europene ne îmbogățesc limba și limbajul. Sunt paraziți lingvistici, care o îmbolnăvesc. Avem o limbă excepțională, nu este nevoie să ne milogim altor popoare să ne găsească echivalente pentru a ne putea vorbi limba noastră, care este “o comoară, în adâncuri înfundată.”

    Un alt aspect ar fi mizeria literară, parodiile duse la extremul ridicolului. Copiii aceștia sunt nevoiți să studieze Poema chiuvetei, scrisă de Cărtărescu. Am înțeles că este o satiră a Luceafărului. O chiuvetă se îndrăgostește de o stea, apoi, se pare că nu îi merge relația și se axează pe o idilă cu gaura din perdea. Superb, aproape că mă duce cu gândul la Nunta Zamfirei, poate și Nuntă în cer. Mda, au dreptate elevii să fie indignați de ceea ce li se prezintă. Măcar de ar avea libertatea să își spună punctul de vedere.

    Iar dacă ne referim la cum este primită poezia mea, pot spune că momentan, doar două-trei persoane, ici colo, și-au exprimat nemulțumirea față de stilul meu.

    Deşi nu activez de mult timp în spaţiul virtual (mai exact din data de 20 aprilie a.c.), am primit deja destule reacţii, unele mai înflăcărate ca altele. Nu mă voi opri asupra celor laudative, ci asupra unei satire dedicate mie, de un domn, Octavian Clement, care a fost oarecum supărat, indignat, poate atins chiar de remarcile mele privitoare la scrierile dumnealui în proză, în costumaţie de versificaţie. Sonetul sună cam aşa:

Doamnei C cu dragoste

N-aveți metal și nu aveți nici daltă
Brățări pe versuri nimeni nu vă pune
Doar gura mare cât să-nghit-o lume
Și-apoi s-o scuipe, spre succes vă saltă…

De ați avea ureche cum se spune
Madame vă jur n-ați da cu bâta-n baltă
Și-ați medita, că tot e vremea caldă
Un strop mai mult, nu zic de-nțelepciune…

Din bob în bob apare și pilafu….
Oricum ceva din mine vă iubește
Nu știu ce e dar caut azi să aflu.

Ce stă pe loc și-ntr-una se rotește?
Cum se ridică sus la stele praful
Și de pământ cu anii se lipește?…

(preluată direct aşa cum a fost scrisă de pe pagina dumnealui, în urma atenţionării că îmi este dedicată în special).

    Pe de altă parte, o admiratoare a versului meu obişnuieşte să îmi lase în comentariu versuri inspirate de poeziile mele. Ca exemplu, la poezia “Nunta cui…”, scrisă pe data de 23 iunie a.c., doamna Tudora Maia Marina mi-a lăsat următorul mesaj:

M-am vindecat , nu vezi ? Si-s vinovata eu !

Iubire nu mai este , si vina s-a prescris .

Dansam cu intelesuri , pe rime de catran ,

In care eu cu tine , visam si doar visam !

Atatea zile scurte , atatea zile lungi , o trena au purtat ,

Tinuta de solstitiu !

Azi , uniforma vietii , o voi purta cu drag ,

Ca sunt femeie simpla !

Pe clipele traite, valsez , desi nu mi-s zeita ,

Si-mi amintesc cu drag,

De ielele ispite , primite cu onoruri ,

In chiar subconstiinta .

Sa rascolim doar lutul , cu pasi sa-l masuram ,

Ca tot acolo-ajungem , intorsi din intuneric .

Ne-om intalnim in gropi , lumina sa o cerem ,

In hora sa jucam ,

Ce n-am jucat la scena , regretul , doar regretul ,

Atunci cand trebuia …

      

     Diferite opinii, diferiți oameni. Așa este peste tot. Și e doar începutul, se pare. Posibil că voi avea mulți care vor arunca în mine cu roșii din public, dar se spune că dacă viața îți dă roșii, să faci o salată. Sau era cu lămâia și limonada. Tot pe-acolo.

   4. Cât e de greu să publici în România ?

     Nu cred că m-am întrebat acest lucru vreodată. Când observ în jurul meu atât de multă literatură proastă, de foarte proastă calitate, tind să spun că se publică extrem de uşor. Acum nu mai trebuie să fii acceptat de o editură, care își filtrează debutanții, mai ales! Acum poți să ai editura ta și să publici ce vrei. Nu te trage nimeni de mânecă. Libertate totală, bani să fie. Vrei să scrii Haiku, scrii Haiku și publici. Nu contează că Haiku nu presupune doar trei versuri, unul sub altul. Vrei să publici visul de azi noapte, dai bani, găsești editura care îl publică. Prefețele cărților se fac acum între scriitori, de la unii la alții. Pe tehnica trocului: faci o recenzie, fac și eu.

     Problema însă nu este cât de greu se publică în România, ci cât de uşor se promovează în România non-valori. M-am născut în anul în care Cenaclul Flacăra a fost desfiinţat. Dar am trăit acele momente prin părinţii mei, care mi-au arătat de mică şi mi-au povestit cum era atmosfera în acea perioadă. Şi sincer, ştiind toate acestea, lacrimile curg şiroaie când urmăresc secvenţe, filmuleţe, documentare despre acest eveniment unic în istoria României. Le mulţumesc înaintaşilor mei pentru că au dus spiritul de patriotism, valori umane şi esenţă sufletească mai departe, în generaţiile sărbezite de artişti închipuiţi. Cam tot ce avem cu adevărat de valoare izvorăşte din perioada în care Cenaclul Flacăra era puternic pe metereze. Tatiana Stepa, cântăreaţă şi poetă excepţională, de o sensibilitate aparte, alături de care o menţionez cu regret pe Constanţa Buzea (prima soţie a lui Adrian Păunescu), din nou versuri vibrante, tulburător de vibrante. S-au dus, aşa cum Adrian Păunescu se ducea acum şase ani.

     Astăzi, am plăcerea şi emoţia să mă refugiez într-un colţ de lume aparte şi departe de tot ce umbreşte profunzimea fiinţei umane, citind din poetul Eduard Zalle şi ascultând muzica lui Walter Ghicolescu. Am fost o perioadă desprinsă de viaţa artistică, preocupându-mă de familie. De carieră. Am fost plecată afară din ţară. M-am întors. Plângeam de singurătate şi totuşi, aveam destul de mulţi oameni pe lângă mine. Însă acum aproximativ trei luni, soţul meu, care păstrase contactul cu această lume ce i-a plăcut dintotdeauna, mi-a recomandat câteva melodii ale domnului Ghicolescu. Am înmărmurit în momentul în care am auzit melodicitatea, vocea şi chitara, acompaniate deseori de muzicuţă. Un artist care a debutat în Cenaclul Flacăra. Regretatul Adrian Păunescu i-a făcut introducerea pe scenă, interpretând „Telefon peste moarte”, versuri Adrian Păunescu.

     Apoi, reintroducându-mă în lumea poeziei actuale, descopăr poetul Eduard Zalle. Am atât de multe să spun, încât aproape cu o indignare feroce aş strânge oameni de găt pe stradă, pentru că nu îl cunosc. Vreau să pronunţ „Ochiul-agrafă”, este licenţa poetică a domnului Zalle, este poezia mea preferată, poate pentru că mi-a şi recitat-o la telefon, eu neştiind a cui este şi evident, dorind să ghicesc autorul, scormoneam prin literatura secolului trecut, gândind poate la Vasile Voiculescu…

     Revenind la întrebarea iniţială, „Cât e de greu să publici în România?”, pot spune doar atât. Este mai greu să fii acceptat ca o valoare substanţială, decât să fii notoriu. Este mai greu să îţi fie recunoscut talentul nativ, intrinsec, robust, fluid, parte din ceea ce eşti, decât să fii băgat, cel puţin, în aceeaşi oală cu toţi rataţii. Dacă le spui că scrii poezie, îşi dau ochii peste cap. Sunt saturaţi cititorii de scriitori parveniţi, seci, care caută neîncetat să fie talentaţi, aşezându-se în faţa computerului şi gândind ce ar mai putea scrie azi. Este strigător la cer că am ajuns în situaţia în care mă gândesc şi cu teamă, şi cu furie, la momentul când, printr-o nefericire, aş ajunge în vreo Antologie de texte literare, alături de necuvinte. Nu este greu să publici şi nici să devii public, este greu să te deosebeşti de pseudo-intelectuali şi semidocţi. Şi păcatul cel mai mare este că trebuie să dăm mâna cu timpul care trece şi, printr-un armistiţiu ilogic din punct de vedere artistic, să aşteptăm cuminţi aşezarea pe treptele istoriei.

Dintr-o enervare tipică mie, am scris următorul pamflet:

Paradisul desfrânării – suntem iar epigoni

Dispare pasiunea din femeie,

Totul devine consumatorism,

Iubiţii stau ciorchine pe-o glămeie

Şi practică de zor amatorism.lorena

 

Apare pe la câte-un colţ de stradă

O haită de posaci, care muncesc

Să-ntindă la uscat, pe balustradă,

Iluzii care ne-ndobitocesc.

 

Acum nu mai e timp de profunzime,

Emoţiile par că nu contează

În oameni, femecaţi cu sărbezime,

Şi poezii care, cumva, nu mai vibrează:

 

*Unde eşti, mioriţă dragă, laie,

Ce mă-nvăţai cuvântul „bucălaie”,

Unde-aţi fugit, luceferi din trecut,

Lăsând graiul din cărţi aproape mut?

 

Unde e floare-albastră a iubirii,

Şi odele lui Voiculescu, mântuirii,

Şi mucegaiul lui Arghezi din Baudelaire…

Ah, binele şi răul lui Voltaire!

 

Se mai vedea lumină în Stănescu

Şi câteodată-n cel ce-a fost Sorescu,

Tot ce-am numit vreodată nălţare şi lirism,

S-a stins contemporan, în cel mai crud cinism.

 

Aţi împuşcat piciorul metric, şchiopătează

O poezie, azi aflată-n metastază,

Şi văd cum ritmul versului se duce,

Dintr-un condei, punându-i poeziei cruce.

 

*Se pare că-i penurie de studiu,

În tot şi-n toţi găsiţi pornografie,

Şi dac-aţi căuta ce e preludiu,

Nici n-ar conta… „Aşa a fost să fie!”

 

Se folosesc doar termeni superfluu,

De altfel, inutili în combinaţii,

Sperând la recunoaşteri într-un clu,

Prin onomatopee de ovaţii.

 

Pe cine-ntrebi, mai toţi filosofează,

Dar n-au citit în viaţa lor un Nietzsche,

Se-nchină, fac trei cruci de bobotează,

Sperând că Dumnezeu nu îi abzice.

 

Şi nu m-abţin din a fi ambetantă,

Ar fi facil un şoc de mare clasă,

În ochii voştri sunt o diletantă,

Pe când biblioteca-mi este casă.

 

Însă, cu toate-acestea, mă-nfior,

Când văd cum îmi răsare-o bahahuie,

Ce-mi lasă spiritul inert şi-aproape chior,

Cerşind, umil, prostiei, o statuie.

    5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

      În clasa a II-a. Mereu zâmbesc de câte ori îmi aduc aminte de momentul când am luat creionul şi m-am apucat să scriu cele 8 versuri, care nici în ziua de azi nu au titlu. A fost după ce am citit de vreo nouăzeci şi ceva de ori povestea Bambi, scrisă de Felix Salten. Versurile sună cam aşa:

Afară ninge cu fulgi mari,

Mari, pufoşi şi argintii

Şi face marile intrări

Ale palatelor, lucii.

 

În culcuşul de arţar,

Căprioara puiu-şi linge

Şi-n palatul de cleştar

Ninge, ninge, şi tot ninge.

 

     În clasa a V-a am mai scris despre munți, și văi, și soare, și mamă, și fluturi, și lac,  – copilării –, care acum au sens. Atunci le trăiam ideatic, acum le experimentez rând pe rând, așa cum sunt: munți și văi – cort, folk, chitară, mers pe jos, drumeție, foc de tabără, cântec, poezie. Cu mama mă cert mai tot timpul, mă enervează la culme cât de multă dreptate are, aș fi vrut să mă cunoască mai puțin. Cu ea semăn probabil la curajul de a spune ce cred, nu în cel mai diplomat mod. Fluturi? Am avut în stomac și încă mai am când mă uit câteodată în ochii lui Silviu. Lac – mi-e frică să merg pe marginea apelor fără mal. Din poze, de la distanță și din povestiri, da, admir. Asta e, nimeni nu e perfect. Am și eu o fobie de lacuri.

     Scriam mult într-un caiet. Scriam încontinuu. De-a lungul anilor, am strâns câteva poezii. Nu ştiu câte. Zeci, poate puţin peste sută. Un puseu de creaţie am avut în perioada liceului, când m-am simţit datoare faţă de noul curent să scriu şi eu în vers alb. Nu, acele câteva poezii, sub zece la număr, nu pot fi numite poezii. Este proză în toată regula. Vor fi transcrise în linii de proză şi poate, într-o zi, publicate ca atare. În schimb, anul acesta, am revenit asupra lor, transformându-le în varianta de vers clasic. Aşadar, pe unde veţi observa numerotare în caractere romane (II, III, IV ş.a.m.d.), să ştiţi că sunt variantele noi, cu versificaţie.

    În perioada liceului am participat şi la olimpiada naţională de limba română, printr-o întâmplare. Eram eleva liceului teoretic „Decebal”, din Constanţa. Doream să public la revista liceului şi am întrebat-o pe doamna profesor de limbă şi literatură română, Laura Ududec, dacă pot participa şi eu cu ceva scrieri. Răspunsul dumneaei a fost „Mergi la olimpiadă”. Fără semnul întrebării. Bine, merg. Ţin minte că după etapa judeţeană, am dorit să mă înscriu şi la olimpiada de filosofie, dar evident, nu m-a lăsat. Eram în cursa pentru naţională şi trebuia să mă concentrez pe o singură direcţie. Cred că am dezvoltat obsesii individuale de pe vremea aceea, deşi am şi acum câteva reminiscenţe de preocupări colective, bulucite în spaţiul meu imediat apropiat. M-am calificat la naţională. Era prima dată pentru mine, era ceva nou, dar era prima dată când mi se recunoştea valoarea scrierilor, fără a mi se cunoaşte numele, sorgintea sau anamneza. Şi spun „anamneză”, pentru că încă mai consider dorinţa mea de scris ca pe o boală incurabilă, de care aş vrea să scap în anumite momente şi să revin cu picioarele pe pământ. Am avut pentru asta, ca antidot temporar, relaţii eşuate de iubire eşuată, care îmi blocau spiritul atât de tare, încât eram nevoită să particip la diferite concursuri de cultură generală, pentru a nu risca să îmi scadă sub trei cifre IQ-ul.

    Cred că prin 2011, pe când eram prin Anglia, am mai scris două poezioare („Mărţişor” – mi-era tare dor de casă, a fost cadou pentru mama mea şi „Coral vitreg cu magia” – dintr-o disperare de a mă regăsi cu poezia). Apoi, tăcere.

    Anul trecut l-am cunoscut pe soţul meu. M-am îndrăgostit în momentul în care l-a menţionat pe Goliath. Voi lăsa această afirmaţie în suspensie, pentru că risc să scriu un roman autobiografic, în loc de interviu. Dar pot afirma atât: datorită lui şi numai datorită lui, nici măcar datorită mie, eu astăzi vă povestesc toate aceste întâmplări. Datorită lui, poezia a revenit în viaţa mea. Datorită lui, eu scriu cum nu am mai scris vreodată. Şi tot datorită lui, am renăscut în versurile care, atunci, demult, în copilăria şi adolescenţa mea, erau leagănul pe care mă balansam ori de câte ori aveam chef. El este cel care m-a inspirat anul trecut să scriu şi prima poezie în limba engleză („The Striving” – titlul este propus de el) şi tot el este cel care m-a convins anul acesta să contactez pe cineva din Constanţa, care mă poate îndruma cu măcar o opinie obiectivă în ceea ce priveşte calitatea compoziţiilor mele. Astfel mi-am făcut curaj şi am trimis un mesaj celor de la Cenaclul Literar „Mihail Sadoveanu”, din Constanţa. Răspunsul a venit imediat la două zile, din partea domnului preşedinte, Aurel Lăzăroiu, care m-a invitat în primă instanţă (dar nu în instanţă), pentru o discuţie despre ceea ce scriu. I-a plăcut cum scriu, am devenit membru colaborator şi în scurt timp, cel mai probabil la jumătatea lunii iulie anul acesta, voi avea şi debutul literar. În legătură cu acest lucru, voi face un anunţ public atât pe pagina poeziei, Ars Muriendi – Lorena Craia Poezii, cât şi pe pagina personală, Lorena Georgiana Craia, unde vor fi invitaţi toţi iubitorii de poezie să participe. Şi să aducă şi roşii, fireşte!

   6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

     Vasile Voiculescu şi Lord Byron. Îmi place muzicalitatea versurilor lor. Voiculescu pentru temele religioase, Byron, pentru iubire. Cred că mă regăsesc cel mai bine în zona dintre cei doi: nici nu-mi bat joc de cruce, dar nici nu o aşez la căpătâi. Cred în divinitate, dar într-un mod mai abstract decât ar fi portretizat Voiculescu în poeziile sale.

     Toţi scriitorii pe care i-am răsfoit au avut un impact. Unul de schilodire, altul de înavuţire. Ce, nu este adevărat că cinefilii urmăresc şi filme demne de Zmeura de Aur? Am acumulat mult, este un amalgam, sunt un produs a ceea ce am citit, apoi am adăugat experienţa personală. Prin clasa a V-a scriam despre Munţii Carpaţi şi majoritatea poeziilor mele erau tributare lui Vasile Alecsandri.

     Nu îl menţionez pe Mihai Eminescu, pentru că mai toţi îl aduc în discuţie, dar nu prea ştiu că îşi scria versurile pe mânecile de la cămaşă. Şi mi-e silă deja să văd cum mulţi îl invocă drept muză, spirit liric absolut ce i-a înălţat până la cealaltă galaxie, dar scriu numai porcării. Să îl trateze ca pe un geniu, dacă tot spun asta! Sau dă bine să spui că îl iubeşti pe Eminescu şi Păunescu? Nu i-am menţionat, mi-ar fi ruşine. Oameni ca ei se nasc o dată pe secol. Secolul XXI de abia a început. Nu cred că mai apuc un al doilea Luceafăr şi nici un alt Cenaclu Flacăra.

    7. Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

     Mai bine zis, ce dorinţe am în legătură cu literatura actuală… În primul rând, aş dori să se verifice la un doctor de boli mentale cei care doresc să scoată definitiv autorii canonici de valoare din programa pentru Bacalaureat. Le recomand eu. Am fost şi eu îndrumată, dar pe alte considerente. Poate sunt eu învechită, dar se spune că dragostea este ca vinul, care cu cât este mai vechi, cu atât este mai bun. Aşa o fi. Aşa n-o fi. Cine mai ştie. Dacă ne uităm prin galantare, vedem sticle cu vin care au termen de valabilitate.

    În privinţa creaţiilor mele, visul a fost realizat în ziua când am primit prima critică obiectivă din partea unei persoane care nu mă cunoştea deloc.

     În viaţa particulară, mă tem. Îmi permit să îl citez pe marele Adrian Păunescu, spunând „Iubesc, am curaj şi mă tem!”. Mă tem de ceea ce urmează pentru copiii mei, pentru iubirea noastră, ca soţ şi soţie, ca suflete pereche. Mă tem de voluptatea cu care apune tot ce este frumos, tot ce a mai rămas frumos. Am scris şi o poezie pe această temă, „Să beau din pocal inocenţă şi pradă”. Ca la un ultim apel, am senzaţia că se aliniază la zid cei câţiva oameni decenţi şi de valoare, iar diletanţii trag în ei, legaţi la ochi, mai rău ca la ‘89.

   8. Cum ai defini tu poezia?

      Nu cred că pot defini eu poezia, cred că poezia mă definește pe mine.

Mulţumesc Lorena că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Oana: Nu a fost ca și cum aș fi avut o revelație. Iolanda trebuia să fie cealaltă personalitate a mea și a fost, de fapt încă e.

Interviu cu autoarea Oana Mujea Stoica, o nouă Rodica Ojog Braşoveanu

 

     Azi vreau să vă prezint o tânăra autoare de romane poliţiste, care a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări. Mărturisesc că sunt foarte curioasă să o cunosc, mai ales ca mi-au plăcut carţile pe care le-am citit.

Aşa că vă invit la o “şuetă”cu Oana Mujea Stoica:oana mujea stoica
    Arci: Povesteşte-ne puţin despre copilul Oana, eventual o amintire din copilărie care te-a impresionat.

     Oana: Amintirile mele din copilărie sunt legate de foarte multe animăluțe. Am crescut într-o casă cu treisprezece pisici, căței, bibilici și alte păsări de care eram foarte îndrăgostită. Cred că cele mai frumoase amintiri rămân acelea în care furam bobocul de rață sau puiul de cățel și îi băgam în pat cu mine. Firește că nu ieșea niciodată bine, pentru că bunica mă prindea tot timpul oricât aș fi încercat eu să ascund fapta.

   Arci: Cum ai fost ca adolescentă, ce-ţi plăcea să citeşti, materiile preferate, distracţiile preferate..

      Oana: În vremea aceea nu citeam nimic din lectura obligatorie, doar pentru că era obligatorie. În schimb am fost o mare fană al lui Al. Dumas, atât tatăl cât și fiul. Nu mi-a scăpat nimic. Eram abonată la biblioteca liceului și bibliotecara mereu mă întreba dacă eu nu am de citit ceea ce citesc colegii mei. Mi se părea inutil, pentru că oricum colegii îmi povesteau cărțile și oricum mi se păreau atât de seci că nu m-aș fi apucat de ele. Sigur, au fost și câteva pe care le-am adorat, dar, în special, îmi plăcea să-mi aleg singură lectura. De obicei atunci citeam cărți de aventuri, dar și polițiste, eram fascinată de Poirot.

    Materii preferate e prea mult spus. Nu pot spune că mă omoram după o materie anume. Până în clasa a unsprezecea am adorat matematica. Apoi nu știu ce s-a întâmplat dar mi-a trecut definitiv. De citit citeam oricum, chiar și scriam, dar asta nu însemna româna era materia mea preferată. Nici sportul nu mi-a plăcut prea tare. Aveam lumea mea încă de pe atunci. Cititul pentru mine era evadarea și îmi plăcea foarte esoterismul, iar asta nu se preda la școală.

     Nu știu, nu cred că am avut distracții preferate. Cred că cel mai mult mă distram când dormeam.

    Arci: Când ai început să scrii, la ce reviste ai colaborat ca şi redactor?

     Oana: Eh, dacă e să merg pe ordinea cronologică am început să scriu la șase ani. Prima mea carte, cu desene cu tot, s-a numit “Lassie se întoarce acasă”. Apoi am reînceput undeva pe la șaisprezece ani cu poezii și povești psihologice, iar la douăzeci și unu de ani am decis că ar fi timpul să încerc să scriu ceva și să duc până la capăt. Așa a apărut “Stăpânul”, carte care a fost publicată destul de repede și tot așa am uitat să mă mai opresc din scris.

   Arci: De unde pasiunea pentru fantasy? Vorbeşte-ne puţin despre primul roman şi următoarele publicate la editura Tritonic.

     Oana: Pasiunea pentru fantasy cred că o avem toți la vârsta potrivită. Eram pur și simplu în acel moment al vieții în care adoram poveștile, îmi plăcea să visez, aveam nevoie să cred că în lume există magie. Nu e mult de spus despre acele romane au fost scrise, publicate și vândute, iar eu am fost destul de “țepuită”. E o perioadă pe care nu-mi doresc neapărat să mi-o amintesc.

   Arci: Ai lucrat o perioadă scenarist la Media Pro Pictures. Ce te-a atras spre meseria asta?

      Oana: Nu m-a atras absolut nimic, nici nu mi-a trecut prin cap să devin scenarist. Într-o zi m-am trezit cu un telefon de la o doamnă care s-a recomandat a fi director la Media Pro Pictures și m-a întrebat dacă aș fi interesată să merg să dau un interviu. Îmi citise blogul din scoarță în scoarță și era foarte încântată de ce-a descoperit. Am fost puțin sceptică mai ales că habar nu aveam ce trebuie să facă un scenarist, dar m-am dus și m-am întors cu un contract, dar și cu un teanc de cărți. Pentru că scenariul este foarte tehnic, iar eu habar nu aveam atunci să scriu tehnic, să gândesc în secunde, în scene. Dar totul se învață, iar după trei luni deja eram mai mult decât fascinată. Ajunsesem să mă uit la filme în framuri și să văd doar scena în sine, nu mai înțelegeam acțiunea.

   Arci: Cum te-ai simţit în familia Pro?

     Oana: La Pro chiar e o familie. Chiar dacă ne luam de gât între noi, pentru că o făceam, când ieșeam de acolo era cei mai buni prieteni. Niciodată nu ne bârfeam pe la spate. Nu pentru că nu ne-am fi dorit, dar dacă eram prinși luam amendă. Așa că vrei, nu vrei, la Pro mimezi că-i iubești pe toți. Una peste alta eu chiar am prins într-o echipă bună, așa că mi-a fost foarte bine.

  Arci: Ţi-a plăcut mai mult ca scenarist sau ca jurnalist de teren la Antena 1?

     Oana: Sunt două lucruri complet diferite care nu pot fi comparate. Pentru oricare dintre ele există o altfel de plăcere. Și acum sunt jurnalist de anchetă, ceea ce iar face parte dintr-o altfel de frumusețe. Cred că fiecare meserie are părțile ei bune și părțile ei rele și e normal să fie așa.

   Arci: În 2009 apare romanul poliţist “Indicii  Anatomice”. Ce te-a determinat să treci de la fantasy la policier?

      Oana: Simplu: George Arion.

   Arci: De unde ţi-a venit ideea unui detectiv femeie? Iolanda Ştireanu fiind primul personaj feminin de acest gen, după Minerva Tutovan a regretatei scriitoare Rodica Ojog –Braşoveanu.

    Oana: Nu a fost ca și cum aș fi avut o revelație. Iolanda trebuia să fie cealaltă personalitate a mea și a fost, de fapt încă e.

   Arci: Iolanda are duritatea Minervei şi totusi o mare doză de feminitate. Ai cunoscut pe cineva ca ea, ţi-ai imaginat-o din lecturile tale sau poate ţi-ai fi dorit să fi ca ea?

     Oana: Hmmm, nu îmi doresc să fiu ca ea, din păcate, în șaizeci la sută din cazuri, sunt ea.

   Arci: Trebuie să te întreb: Ce părere a avut Bogdan Hrib când s-a trezit personaj principal în romanul tău, cu toate întâmplările ce derivă din acest rol (nu că nu ar fi flatant pentru un bărbat modul cum l-ai prezentat)?

      Oana: Nu i-am făcut o surpriză. Știa de la început. I-am cerut acordul și i-am povestit în mare despre ce va fi vorba. Normal că fiind și el scriitor nu ar fi avut cum să-mi oprească imaginația de moment.

   Arci: Câte cărţi având-o ca personaj principal pe Iolanda Ştireanu au apărut? Şi care sunt acestea?

      Oana: O să încerc să-mi amintesc, am o memorie foarte păcătoasă: “Indicii anatomice”, “Parfumul văduvei negre”, “Greșelile trecutului”, “Jucătorul”, “Mascarada”, presupun că astea cinci, dacă le mai pun și pe cele de la Evenimentul Zilei sau “Sărutul Morții”, să tot fie. Numai că în acestea din urmă Iolanda nu a fost în prim plan.

    Arci: Care sunt scriitorii de romane poliţiste pe care i-ai citit, admirat, sau care te-au influenţat în vreun fel?

     Oana: De citit am citit mulți. Nu autorii m-au impresionat, mai mult personajele, dar singurul care m-a influențat prin stil, personaje, felul de-a concepe acțiunea a fost George Arion.

   Arci: Care personaj (ca detectiv) ţi se pare mai veridic construit şi care ţi-a plăcut cel mai mult din romanele poliţiste citite?

     Oana: Philip Marlowe al lui Raymond Chandler și Andrei Mladin al lui George Arion. Sunt două personaje savuroase.

   Arci: Ce părere ai: se citeşte literatură poliţistă azi în România? Cum este primită de public?

      Oana: Se mai citește. Sunt câțiva pasionați. Desigur, o mână de oameni, dar pentru ei se merită efortul. Cititorii de gen primesc bine cărțile noastre. Unii abia așteaptă să mai scoatem câte ceva, dar și ceilalți care nu sunt neapărat pasionați de crime au început să devină interesați. E greu. Ceea ce nu înțeleg oamenii este că o carte polițistă nu este doar despre o crimă, două, nouă. E vorba despre istorie, filosofie, știință, dragoste și multe altele. E cel mai greu să scrii un astfel de roman pentru că trebuie să ai cunoștiță din foarte multe domenii.

    Arci: Cum ai ajuns la  CRIME SCENE PRESS? Mărturisesc că vă urmăresc, mai ales că sunt “fan”al Domnului George Arion încă din tinereţe.crime scene press

      Oana: Am trecut prin mai multe etape. În urmă cu opt ani, prin Tritonic l-am cunoscut pe George Arion. Atunci Tritonic și Flacăra au făcut un imprint Crime Scene Publishing, unde a apărut și “Indicii Anatomice”. Anii s-au scurs și după ce am publicat în Anglia și am fost acolo să lansăm între mine și Tritonic s-a rupt lanțul și așa am rămas în echipa Arion, ca să o numesc așa. Imprintul nu a mai existat și a luat ființă Crime Scene Press, editură pe care o iubesc din tot sufletul.

   Arci: Cum te simţi în “familia”de la Crime Scene Press, fiind colegă cu autori ca George Arion şi Stelian Ţurlea?

      Oana: Este un sentiment care nu poate fi descris. Mă simt ca un copil între doi înțelepți. Am mereu ce învăța de la ei și culmea e că ne simțim foarte bine împreună. Chiar suntem ca o familie, ceea ce în ziua de azi este o raritate. Și, desigur, mă simt foarte mândră că tocmai eu am fost aleasă să fiu în această echipă.

   Arci: Ce roman urmează? La ce să ne aşteptăm de la scriitoarea Oana Mujea?

     Oana: Încă nu știu. Sunt în acel moment în care oscilez între idei. Am ceva început, dar asta nu înseamnă nimic. De obicei încep ceva și apoi îmi vine altceva în minte. Încă nu știu.

    Arci: Ce alte pasiuni şi planuri are omul Oana Mujea?

     Oana: Acum sunt într-un moment al vieții atât de plin că nici eu nu mai știu. Îmi place încă foarte mult să dansez, dar îmi place și să mă relaxez uitându-mă la desene animate, uneori să desenez. Nu pot spune că am niște pasiuni constante, depinde cât de încărcată sunt și cum simt nevoia atunci să mă descarc.

     Cât despre planuri… complicat. Am renunțat în a-mi mai face planuri. Iau totul așa cum vine. Tot ceea ce pot face în această privință e să încerc să fac alegerile potrivite. Desigur, nu știu dacă sunt sau nu potrivite până nu văd rezultatul, dar viața nu e făcută doar din lucrurile pe care le visăm. Trebuie să învățăm niște lecții, tocmai de aia nu îmi mai fac planuri, aștept planurile să vină la mine. Ce o fi, o fi.

    Arci: Câteva cuvinte pentru cititorii site-ului Literatura  Pe  Tocuri”?

      Oana: Cititorii voștrii sunt oameni deosebiți și sunt fericită că există. Se spune că oamenii nu mai citesc, dar site-ul vostru dovedește contrariul. Le mulțumesc cititorilor “Literatura Pe Tocuri” pentru că urmăresc recenziile voastre și pentru că sunt interesați să citească chiar și autori români. Nu contează pe cine citiți, nu contează ce citiți, important e că o faceți și asta e tot ceea ce contează. Și, de ce nu, într-o zi sper să facem în așa fel încât să ne întâlnim cu toții, să ne cunoaștem și să povestim despre pasiunea noastră comună: cărțile.

 

Mulţumesc foarte mult Oana că ne-ai răspuns la întrebări şi mult succes în continuare.

Succes şi echipei Editurii Crime Scene Press pentru muncă!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
14

În timpul liber, profit cât pot de mult și scriu. Dar îmi place și să călătoresc, să mă uit la filme, să ascult muzică, să ies cu prietenii.

Interviu cu autoarea Rodica Mijaiche-Anotimpul iubirii, Doar un sărut

      Hello. Numele meu este Rodica Mijaiche, dar asta deja știți. Prietenii îmi spun Rodi. Am 33 ani, aproape 34 🙂 Sunt o persoană directa, extrovertită şi mă bucur să am în jurul meu o familie minunată și prieteni pe măsură. Sunt secretară într-un birou notarial. Pe timpul zilei sunt prinsă cu munca, apoi familia este cea care are toată atenția mea, cățelușa mea bătrânică de 16 ani, dar și prietenii mei. Însă noaptea este pentru cărțile mele. Scris și citit.

      Pasiunea pentru scris a fost dintotdeauna, dar de vreo zece ani au fost mai multe încercări, iar în ultimii cinci ani am luat totul foarte în serios. Astfel, la începutul acestui an a apărut Anotimpul Iubirii, o poveste de dragoste contemporană, ca la câteva luni să apară și Doar un sărut, o poveste de dragoste a cărei acțiune este plasată în Anglia 1815, în Perioada Regentă.

    În timpul liber, profit cât pot de mult și scriu. Dar îmi place și să călătoresc, să mă uit la filme, să ascult muzică, să ies cu prietenii.Anotimpul Iubirii

     1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

     Întotdeauna mi-au plăcut poveştile. Ce e mai frumos decât să creezi o poveste? Aşa că, încă din timpul liceului, la orele de lingvistică sau literatură, compunerile erau la ordinea zilei. Îmi place să citesc şi asta a fost şi un imbold şi o sursă de inspiraţie pentru mine.
    Faptul că imaginaţia mea este foarte bogată mă ajută să-mi conturez poveştile.

   2. Cine e cel mai mare critic al tău?Doar un sărut

     Cel mai mare şi mai dur critic al meu sunt EU. Cred că dacă nu aş fi spus stop la un moment dat, nici în ziua de zi Anotimpul Iubirii nu s-ar fi publicat. Tot timpul mai găsesc câte ceva care necesită îmbunătăţiri.

 3. Ce părere au colegii, cunoscuţii, prietenii când află că eşti publicat?

     Au fost foarte încântaţi când au aflat că-mi public prima carte. Alţii se aşteptau să pornesc pe acest drum.

   4. Ai sau ai avut jurnal personal?

    Nu am avut niciodată un jurnal personal. Consider că a scrie într-un jurnal nu mă caracterizează, deoarece eu sunt o persoană extrovertită.

   5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

   Cartea mea Anotimpul Iubirii a apărut prima dată în format ebook.

   6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

      Anotimpul Iubirii are o poveste că orice carte. Deşi o serie de evenimente nefericite au stat la baza cărţii, am vrut că finalul să fie unul pozitiv şi plin de speranţa, spre deosebire de realitate.

   7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     Este un roman ce prezintă povestea de dragoste dintre Anamaria şi Adrian, două suflete aflate în derivă, aduse laolaltă de scrisoarea lui Mihai, cel mai bun prieten al Anamariei şi fratele lui Adrian.
Cartea este despre acordarea unei a doua şanse la viaţă, la dragoste.

   8. Ce planuri/visuri/dorinţe mai ai în afară de scris?

     În afara scrisului, o pasiune care s-a dovedit un vis devenit realitate, dorinţa mea cea mai mare este să vizitez ţara care mă inspiră cel mai mult şi poate să şi locuiesc acolo, de ce nu? ha ha, Anglia. Şi nu are nicio legătură cu faptul că sunt o mare fană a lui Henry Cavill. 

Mulţumesc Rodica că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
7

Dor nătâng, dor nătâng,/lacrimă din ochiul stâng,/de pe cerul inimii,/din adâncul patimii…/Du-te-n iad de flacără/și-n adâncuri de pucioasă,/du-te-n lume și mă lasă,.....

Interviu cu Gigliola Ceunaş

       Numele meu este Gigliola Ceunaș, sunt profesoară de limba română la un colegiu din Bacău, pasionată de literatură probabil dintotdeauna. Scrisul, însă, a venit la maturitate, în mod spontan, fără preaviz. A fost o vreme când am „văzut” poezie în orice. Și, fiind timp de o lună „condamnată” la domiciliu, cu un picior fracturat, m-am jucat făcând o pagină de facebook sub un alt nume, pe care am postat doar textele proprii, fără a avea măcar pretenția că sunt poezii. Apoi au început aprecierile care veneau de la persoanele din toate categoriile socio-profesionale și, totodată, solicitările de a publica un volum. Doar că pentru asta nu m-am simțit niciodată pregătită. Mi-am făcut curaj doar pentru a răspunde propunerii de a trimite 10 texte pentru o antologie intitulată Renaștere.

renasterea

Și-oi cerca

Dor nătâng, dor nătâng,

lacrimă din ochiul stâng,

de pe cerul inimii,

din adâncul patimii…

Du-te-n iad de flacără

și-n adâncuri de pucioasă,

du-te-n lume și mă lasă,

lasă-mă pustiului,

iernii și morțiului

și-oi cerca, de-oi fi întreagă,

să-mi adun din lumea largă

toată viața mea strivită,

toată inima-mpietrită,

lacrima împrăștiată…

să mai pot iubi o dată.

Rămâi

Clipă soare,

clipă râs și plâns,

tăcere,

clipă zbor și dans înalt,

unduire,

clipă șoaptă și ispită,

și cuvânt,

clipă ani și luni și drum,

pe pământ,

clipă eu și tu și noi,

amândoi,

clipă-ntoarsă de speranță,

clipă viață…

Doar rămâi.

      1.De ce scrii poezie şi nu proză?

     Sincer, am scris și proză. Am un roman întreg, de prin clasa a 11-a. Și unul început acum trei ani. Prea lirice, ambele. Cât despre poezie, nu am intenționat niciodată să scriu. A venit brusc, acum doi ani și a urmat o perioadă de vreo 14 luni în care am scris întruna. „Vedeam” poezie în orice. Apoi, a plecat la fel de neașteptat, așa încât acum mi se întâmplă rar de tot. Deci, de aceea.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Prietena mea, acea prietenă unică într-o viață de om. E deschisă, limpede, sinceră și, cred, obiectivă. Mi le zice, nu se încurcă în menajamente.

      3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Variat. Dar se citește poezie în multe straturi sociale (dovadă sunt prietenii mei de pe facebook, foarte mulți și foarte diferiți), iar asta e îmbucurător.

     4. Cât e de greu să publici în România ?

      Deloc. Depinde cum vrei să publici (editură, condiții, grafică, prefață etc.) și ce vrei să se întâmple apoi cu volumul.

      5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

     Cum spuneam, totul a început brusc, în ianuarie 2014 când mi-am dat seama că un textuleț scris în proză are, de fapt, un ritm interior, cel al trăirilor și că e o poezie cu vers liber.

Nu am publicat decât 10 texte într-o antologie intitulată Renaștere.renasterea

    6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

    Nichita Stănescu e, clar, cel dintâi. Dar îmi plac și Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia, Păunescu, Labiș, Baudelaire, Verlaine…

  7. Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

    În privința textelor? Aștept curajul de a publica un volum.

   8. Cum ai defini tu poezia?

   Intimitate împărtășită celorlalți. STARE, fără îndoială.

Mulţumesc Gigliola că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
11

,,M-am născut la miezul nopții, la sfârșitul toamnei, sub patronajul planetei Jupiter. Sunt o vrăjitoare adevărată, iar magia mea își are sălașul în cuvinte, aşa că pregătiţi-vă să fiţi seduşi, îngroziţi, fermecaţi."

    Interviu cu autoarea Mihaela Strenc

   M-am născut la miezul nopții, la sfârșitul toamnei, sub patronajul planetei Jupiter. Sunt o vrăjitoare adevărată, iar magia mea își are sălașul în cuvinte, aşa că pregătiţi-vă să fiţi seduşi, îngroziţi, fermecaţi. Asta ar fi partea mea ascunsă; cealaltă parte e foarte plictisitoare – sunt un fel de voce a conştiinţei. Serios vorbind, mă simt ca un copil mare,  care descoperă în permanență lumea.Ingerul ntunecat

 

Îngerul Întunecat

,,De milenii, Veghetorii îi apără pe oameni de strigoi și de creaturile lumii de dincolo. Ana ignoră regulile ce le obligă pe Veghetoare să-și aleagă tineri la fel ca ele și intră într-o relație cu un bărbat fermecător, dar cu un trecut întunecat. Iubitul ei ascunde însă un secret care o va pune față în față cu cele mai negre coșmaruri ale ei. Acesta este în realitate fiul conducătorului, un Veghetor care a fost izgonit din familie după ce s-a aflat că s-a dedat unor practici interzise. Dar asta nu e cea mai mare problemă a Anei…”

An apariție: Mai 2016
Autor: Mihaela Strenc
Categoria: Fantasy fanatic
Editura: Quantum Publishers
Număr pagini: 232

       1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?strenc mihaela

     Totul a început cu frica de întuneric. În copilărie nu reușeam să adorm din cauza imaginației mele debordante care crea monștri pitiți în beznă, și cum părinții n-aveau timp să-mi citească povești înainte de culcare, îmi țeseam propriile basme. Pe urmă, când am învățat să scriu, am început să le aștern pe hârtie. Deci pot să spun că pasiunea pentru scris a apărut odată cu dorința de a mă confrunta cu monstrul de sub pat.

     2. Ce părere au colegii, cunoscuţii, prietenii când află ca eşti publicat?

      Problema e că mulți cunoscuți de-ai mei nu prea citesc. În ziua de azi se scrie enorm, dar, din păcate, se citește destul de puțin. Datoria părinților e să trezească în copiii lor dragostea pentru literatură încă din primii ani de viață. Cărțile te transformă într-un om liber, care-și pune întrebări și știe să spună nu. Așa că îi îndemn pe adolescenții în care există dorința de răzvrătire să citească, fiindcă asta e cea mai mare lovitură pe care le-o vor da celor care-i vor uşor de manipulat.

      3. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

     Da, mi-aș publica romanele și-n format electronic. De altfel, am scris și pe wattpad. Totuși, din punctul meu de vedere, e-reader-ul n-ar putea înlocui versiunea tipărită a cărților. Nimic nu se compară cu plăcerea de a ține în mână o carte și de a-i simți mirosul. Și spun asta după ce am citit zeci de cărți pe kindle. E ca și cum ai vorbi cu un om pe messenger, în loc să vorbești cu el față în față – comunicarea e incompletă.

       4. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

     Am fost și sunt fascinată de cărți precum: La răscruce de vânturi, Portretul lui Dorian Gray, Fantoma de la Operă, Frankenstein, Domnișoara Christina. Nu am o singură sursă de inspiraţie, pur şi simplu mă las purtată de aripile fanteziei.

      5. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

    Oraşul Îngerilor e o serie cu şi despre, bineînțeles, îngeri. Dar nişte îngeri diferiţi de cei prezenţi în poveştile oamenilor. Îngerii mei nu au aripi şi nu cântă pe un norişor, ci au dileme, conflicte interioare şi uneori păcătuiesc, iar asta cred că le oferă o doză mare de realism.

     6. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris? 

      Mai există și altceva în afară de scris?! 🙂

Mulțumesc frumos pentru interviu.

Mulţumesc Mihaela, că ai acceptat sa răspunzi la câteva întrebări!Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
19

Romanul Aripi smulse, reprezentând romanul de debut, este un roman în care dragostea se împleteşte cu crima într-un senzaţional periplu al personajelor prin situaţii conflictuale de viaţă.

Interviu cu autoarea Corina Savu

      Născută în luna Brumărelului, atunci când s-au trezit primii fulgi de nea din acel an. Se spune că sunt scriitoare, având un roman scris, Aripi smulse, şi o participare ca şi coautor în antologia Cuplul, în căutarea paradisului pierdut.

În câteva cuvinte, pot spune că sunt: sinceră, directă, cu un spirit analitic excesiv. Totodată, sunt o persoană simplă, sensibilă şi visătoare.aripi smulse

       1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

      Am măzgălit de prin şcoala generală. Apoi au urmat, prin liceu, însemnări istorice despre Egipt. Aveam colegi care-mi citeau în pauze notiţele. După aceea, m-am pierdut în cotidian. Preocuparea de a lua bacul cu brio, apoi căutarea unei facultăţi, m-au îndepărtat de scris. Cititorul fidel al notiţelor mele şi bună prietenă mi-a spus: “Nu mai eşti aceeaşi fată care erai în liceu. Eşti tristă, abătută.” Avea dreptate, dar nu deţineam niciun răspuns şi nu găseam soluţii pentru a ieşi din impas. M-a întrebat de ce nu mai scriu. Întrebarea m-a urmărit luni bune şi parcă gândurile mele s-au adunat, deschizând cutia magică. Mi-am luat condeiul, mi-am scuturat foile îngălbenite şi am început… Am început cu mâini tremurânde să scriu pe un forum, Funny Fantasy. Acolo mi-am pus prima poveste, O inimă… două vieţi. Puţin câte puţin am prins curaj. Am cunoscut oameni minunaţi care mi-au deschis drumul şi mi-au dat încredere. Activitatea forum-ului s-a redus drastic şi povestea a rămas neterminată, dar sper că, într-o zi, să o pot duce la bun sfârşit.

     Starea de spirit nu s-a îmbunătăţit prea mult, dar cum hârtia suportă orice, m-am decis să pun totul, bun sau rău, pe ea. Aşa a luat naştere romanul Aripi smulse. Fiecare personaj din roman are un sentiment împrumutat de la mine. Fiecare personaj reprezintă un alt eu. Totuşi, nu se voia a fi un roman publicat, dar au existat insistenţe. Mi-am băut şi ultimul gram de încredere şi aşa l-am dat la tipar.

       2. Cine e cel mai mare critic al tău?

   Cel mai mare critic sunt chiar eu. Şi unul sever. Apoi vin criticile cititorilor pe care le iau ca fiind constructive. Nu mă supăr, dimpotrivă, încerc să văd partea partea bună a lucrurilor.

       3. Ce părere au colegii, cunoscuţii, prietenii când află că eşti publicat?

       Ai meu îmi spuneau că îmi pierd timpul când stăteam să scriu noapte de noapte. Când l-am terminat şi au văzut că nu mai stă becul aprins până în miez de noapte, au devenit suspicioşi. Le-am zis că am terminat cartea şi nu mai este nevoie. Apoi au devenit curioşi şi, într-un final, mi-au zis: “Păi şi ai pierdut timpul degeaba? Hai să o publicăm!” Când l-am dat editurii, mi-am anunţat două colege de muncă, care au crezut iniţial că glumesc. Acum sunt mândre de mine şi am sprijin total din partea lor. Reacţia cea mai haioasă a venit din partea bunicilor, stând ore bune să le explic tot procesul publicării.

      4. Ai sau ai avut jurnal personal?

     Am prins acea frenezie a oracolelor, a tricourilor scrise la sfârşit de generaţie. Am avut chiar două jurnale, deşi aveau aproape aceleaşi lucruri scrise în ele. Ţin minte că aveam unul roz foarte drăguţ, cu un mic lacăt. Credeam că secretele sunt în siguranţă sub cheia lui minusculă.

     5.Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format e-book?

     Sincer nu. Plăcându-mi să simt “mângâierea” hârtiei, am mers pe varianta clasică. Nu ştiu pe viitor.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

      Prima sursă sunt chiar eu. Am vrut să văd, prin intermediul personajelor, cum mă văd din afară. A fost un proces psihologic extraordinar şi de mare ajutor. Într-o zi am descoperit cărţile de tarot. De acolo mi-a venit ideea crimelor, a unui asasin necunoscut şi misterios. Uite, că am dat şi un indiciu. Am văzut şi un film cu cartelurile de droguri mexicane şi mi-a plăcut. Am abordat subiectul, dar cu reticenţă, fiind unul violent pentru oameni.

      7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     În câteva cuvinte: acţiune, mister, crime, ghicitori şi iubire. Încercaţi să le combinaţi. Aştept părerile după ce cartea va ieşi de la reeditare pentru a ajunge la voi.

Detaliat: Romanul Aripi smulse, reprezentând romanul de debut, este un roman în care dragostea se împleteşte cu crima într-un senzaţional periplu al personajelor prin situaţii conflictuale de viaţă. Dragostea se împletetşe cu ura, interesul cu altruismul, fericirea cu drama. În această primă parte a cărţii, cititorul este sedus de tulburătoarea poveste a Aliciei Salazar care îşi doreşte să fie fericită şi iubită, să acceadă la statutul de fiinţă umană liberă şi demnă, dar trăieşte contrariul: acuzaţia de crimă, nebunia, viaţa ca o depresie continuă.

       8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

    Aş dori să am mai mult timp pentru călătorii. Cu toate că am văzut destule în România, mai am o multitudine de locuri superbe de văzut în frumoasa noastră ţară. Mi-aş dori să pot ajunge, măcar o dată, în Egipt şi Mexic, ţările mele de suflet.

     În afară de scris nu există decât scris şi iar scris. Este ca orice altă dependenţă.

     Planuri literare: Peste puţin timp va vedea lumina tiparului, o nouă antologie, incluzând proza mea scurtă Lumi adiacente.

     Fac ultimele pregătiri pentru Aripi smulse volumul II şi creionez în gând un nou roman.

     De asemenea, sunt bucuroasă să particip la ateliere de scriere creativă.

Mulţumesc tuturor celor implicaţi în proiectul LPT pentru oportunitatea oferită.

Mulţumesc, Corina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

 

 

by -
11

Fiecare zi e uimitoare este provocarea de a asculta povestea a patru tineri aparent banali ce s-au întâlnit cândva într-un sat de pe malurile Dunării însufleţiţi de visul de a găsi o comoară.

Interviu cu Adrian Petru Stepan

Informaţii personale:adrian
Data nasterii: 30 mai 1978
Locul naşterii: Timişoara

Informaţii de contact:
+40728894019
adrian.stepan@boscolonet.eu

Activitate B&P:
2009-prezent: Senior Legal adviser Boscolo&PartnersTimişoara

Educaţie şi formare:
2001-2002: Studii postuniversitare “Civilizaţie Central-Europeană” în cadrul Fundaţiei “A Treia Europă” Timişoara
1997-2001: Facultatea de Drept a Universităţii de Vest dinTimişoara
1993-1997: Colegiul Naţional Bănăţean Timişoara

Activitate ştiinţifică:

Inregistrarea în scopuri de TVA, examen pentru statul de drept, Juridice.ro, 2015

Gândirea juridică islamică, Juridice.ro, 2015

Societatea cu răspundere limitată, între societate de capitaluri şi societate de persoane. Discuţie despre continuarea societăţii cu succesorii. Propunere de legeferenda, Juridice.ro, 2014

Transferul ramurii de activitate, Revista Română de Drept Comercial, 2012
Aspecte procedurale ale fuziunii prin absorbţie, Revista Română de Drept Comercial, 2010

Răspunderea asociaţilor societăţilor în insolvenţă, Revista Română de Drept Comercial, 2010

Activitate literară:

Fiecare zi e uimitoare, roman, 2015, Smart Publishing/EdituraUnivers

Limbi străine:
Italiană, engleză, franceză

    Fiecare zi e uimitoare este provocarea de a asculta povestea a patru tineri aparent banali ce s-au întâlnit cândva într-un sat de pe malurile Dunării însufleţiţi de visul de a găsi o comoară. Dar, câteodată, realitatea întrece în imaginaţie chiar şi visele unor adolescenţi… O aventură spusă pe nerăsuflate, ce poartă de pe malurile Dunării, de la Trikule, în Bucureştiul politicii murdare şi până la Parisul cosmopolit unde orice deznodământ este posibil.

    Scriind, mi-am dat seama că, în jurul meu, există oameni care pot produce întâmplări uimitoare, că fiecare are o poveste surprinzătoare, că, lângă noi, locuri fabuloase ne îndeamnă să le descoperim. Am scris acest mic roman repede, pentru a demonstra unui prieten blazat că merită să citească o carte scrisă de un român, sper, încă tânăr, fiindcă există un unghi din care oricine şi orice poate fi strălucitor, uimitor, trebuie doar să lăsăm la o parte prejudecăţile şi clişeele cu care ne-am obişnuit de ani buni. Iar povestitorul şi personajul central, deşi jurnalistrespectat, a învăţat să vadă lumea din această perspectivă. Poate că romanul ar fi trebuit să înceapă cu amintirea acelei ultime toamne comuniste, când tatăl său îl dusese, câteva zile la rând, să admire gara acelui municipiu prăfuit de la poalele munţilor:

    Îmi plăceau mult trenurile, ȋmi plăcea ṣuieratul locomotivelor, oamenii care se luptau să coboare mai repede decât se ȋnghesuiau cei de pe peron să urce, ceferiṣtii rotofei plini de importanţă care fluierau ȋndelung semnalul de plecare, totul ȋn atmosfera superbă, caldă ṣi liniṣtită a toamnei. Dar mai mult decât orice ȋmi plăceau povestirile tatei; fiindcă, după câte ȋmi spunea el, trenurile nu duceau bieṭi ṭărani aduṣi la oraṣ să muncească pe liniile fabricii de armament, nici simple femei posomorâte care se grăbeau la pruncii de acasă după ce ȋntreaga zi ȋnghiṭiseră scamele de tricot ȋn marile fabrici care trimiteau haine ȋn Europa ṣi America. Nici vorbă de asemenea lucruri prozaice, vagoanele acelea plecau departe, mai departe decât Bucureṣtiul, care mie oricum mi se părea aṣezat undeva la capătul lumii, mergeau ȋnspre porturile ȋnsorite ale Mediteranei, urbele ȋngheṭate ale Scandinaviei, ori ȋn metropolele ridicate în deşertul sau în pampasul celor două Americi.

    Da, ȋn acele săptămâni de toamnă am aflat eu că lumea nu e nicidecum ternă ca ṣi municipiul nostru, că pretutindeni s-ar duce acele trenuri fabuloase, oraṣele sunt strălucitoare, calde ziua ṣi luminate feeric noaptea, că uneori comorile se ascund ȋn junglă, dar ṣi ȋn pivniṭele unor clădiri cum numai imaginaṭia mea putea crea, că uneori se ȋntâmplă ṣi lucruri rele, dar că oamenii fiind buni ṣi niciodată deznădăjduiṭi, ȋnfrâng până la urmă răul sau diavolul sau cum s-ar mai fi numit el. Că viaṭa este darul lui Dumnezeu ṣi că El e lumină, speranṭă, frumuseṭe ṣi fericire, cam aṣa cum L-ai descris tu mai înainte ṣi că doar temporar poate dăinui cenuṣiul acelor ani. Dar ṣi că ȋn anii de tristeṭe sunt oameni care poartă ȋn ei darurile divinităṭii, misterul ṣi strălucirea ce vor veni negreṣit. O învăţătură nelalocul ei pentru acei ani de ateism oficial.

    „Să citeşti romanul Fiecare zi e uimitoare este ca şi cum ai citi mai multe cărţi într-una, povestea în ramă îi permite să desfăşoare sub ochii cititorului mai multe fire narative, care se desfac asemeni păpuşilor ruseşti Matrioska… Comoara de viaţă tumultoasă dezvaluită de rândurile scrise de Adrian-Petru Stepan ne ajută să regăsim „uimirea” în faţa vieţii cotidiene pe care mai toţi o pierdem odată cu copilăria.” Laura Chiriacescu, raftulcuidei.roCoperta a

    „O scriitură alertă, susţinută, per ansamblu, de o acurateţe, atent controlată, a discursului prozastic, personajele vii, ,,prinse” în portrete credibile, marcate de un anume exotism romantic şi de o uşoară tentă ,,poliţistă”, pe care autorul le imprimă ficţionalizării epice, secvenţele – developând crâmpeie din aventura de jurnalist a personajului narator – ce surprind, cu un ochi sagace, ironic uneori, realităţi sociale, recognoscibile, din imediata noastră apropiere (şi nu doar) sunt câteva dintre ingredientele care nu pot fi decât o invitaţie de bun augur la lectura cărţii. Şi mai pot oferi, cititorului solidar, satisfacţia (re)descoperirii propriilor nelinişti şi căutări adolescentine, captate cu vervă, în aceste poveşti în poveste. Temeiuri, toate laolată, sper convingătoare, pentru a urmări, cu încredere, evoluţia unui prozator înzestrat, aflat la începutul traiectoriei sale scriitoriceşti.” Eugen Bunaru

    „Romanul depășește sfera individului, intrând în cea socială, societatea fiind reflectată cu precizie chirurgicală, cu toate „jocurile” ei, iar ideea de bază care se desprinde de aici este aceea că viața trebuie trăită la intensitate maximă în fiecare clipă, cu bucurie, fără regrete și „pas cu pas”, ca să cităm un clasic în viață. Iar răsplata nu va întârzia să apară, într-un fel ori altul.” Daniel Luca

    1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

    Îmi dau seama cât sunt de bătrân răspunzând la întrebarea asta fiindcă m-am apucat demult de scris. Cred că prin clasa a VIII-a, povestioare puerile. Îmi amintesc că scriam pe mici caiete de dictando… acum de-abia mai ştiu să scriu de mână. Pe atunci încă mai era mare lucru să îţi spună cineva că eşti scriitor, poate de-asta m-a cuprins pasiunea asta. Şi, esenţial, scriind poţi crea o lume, personaje aşa cum ar trebui să fie cȃt mai mulţi în viaţa reală, un loc în care să te joci după pofta inimii. Şi nimic nu e mai frumos decât să te joci cu cuvintele.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Eu însumi.

    3. Ce părere au colegii,cunoscuţii,prietenii când află că eşti publicat?

    Câţiva s-au uitat condescendent, cei mai mulţi apreciativ. Dar toţi m-au “obligat” să le scriu câteva rânduri pe exemplarul lor, şi asta a fost foarte greu… Bine, le-am explicat că e o carte serioasă, am scris ca americanii, profesionist, nu ca un artist neînţeles.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

    Nu, mi se pare că m-aş vedea disecat în oglindă.

   5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

  Da, a apărut pe Streamland, platforma online a Editurii Univers. Am fost acum câţiva ani la Paris şi am rămas surprins când am văzut în autobuzul care ne-a dus vreo oră de la aeroport la Porte Maillot foarte mulţi adolescenţi şi tineri citind cărţi de pe deviceuri. Trebuie să te adresezi tuturor, mie, personal, îmi place cartea fizică, dar, dacă alţii o preferă pe cea electronică, bine că măcar citesc cărţi şi nu can-can-uri.

    6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

  Sunt destule întâmplări şi persoane în jur care să ne inspire, trebuie numai să le acordăm atenţie. Am “copiat” câte puţin din realitate, am mai adăugat nişte imaginaţie, puţină transpiraţie. Orice artă nu e doar inspiraţie, trebuie să şi munceşti pentru un rezultat bun, pe lângă un pic de har de la Dumnezeu îţi mai trebuie şi seriozitate “teutonică”. Să fiu sincer, am pornit de la pretexte şi personaje reale, dar m-a cam luat valul imaginaţiei, fără, totuşi, să fabulez deloc. Scriind, mi-am dat seama că, în jurul meu, există oameni care pot produce întâmplări uimitoare, că fiecare are o poveste surprinzătoare, că, lângă noi,poveşti fabuloase ne îndeamnă să le descoperim.

    7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

   Mă gândesc la un scriitor ca la un zugrav… sau hai să nu fiu complet prozaic… Ca la un pictor de biserici: pui şi puţin Rău, să sperii mirenii, să înfiori, dar trebuie să predomine Binele, Lumina, culoarea caldă. Am scris o carte aşa cum mi-ar place mie să citesc, adică să nu mă plictisească învârtind idei, fără acţiune. Deci nu mă judecaţi că aş fi scris-o prost, cel mult puteţi spune că gusturile mele sunt îndoielnice.

   8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

   Planuri, o grămadă. Şi un mare vis: să am timp să le pun în practică măcar în parte.

Mulţumesc, Adrian că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

 

by -
10

O noapte, numai una/Să stăm sub roi de stele,/Iar martor fie Luna/Și gândurile mele!

Jpeg

Interviu cu poetul Daniel Irimescu-Tălmăcire de taine

          Despre mine, ar suna cam așa: născut în luna lui ianuarie prin data de 14 a anului 1972, în municipiul Sibiu.

          Nu sunt poet, dar scriu ce-mi dictează sufletul din copilărie. Idealist din fire dar nu un veșnic visător, dornic să aduc bucurie, liniște şi trezire prin ceea ce pun pe hârtie atunci când sufletul nu-mi dă pace și mă împinge la scris. Cred, iubesc și sper că aplecându-ne mai mult spre a ne asculta sufletul și a-l hrăni cu frumos – în toate formele cunoscute și decelate de ființa umană, vom reuși să devenim și să manifestăm mai mult frumusețea interioară spre care tindem, dar de care ne îndepărtăm.

             Iubesc viața și tot ce mă înconjoară.

          Cred că muzica versurilor poate atinge acea coarda sensibilă a fiecărui a dintre noi care să ne împingă subtil spre a deveni OM!

            Primele încercări în ale poeziei (publicare), s-au materializat odată cu participarea la un concurs de poezie organizat de Revista Pro Litera şi radio Pro Dioaspora cu sprijinul grupului “Din dragoste pentru oameni și viață”, unde am câștigat locul 1. Acest punct cred că a fost startul pentru a-mi da încredere să continui și de aici până la a participa cu poezii în  cartea  “LYRICS ET PROSA -Antologie de literatură contemporană” – volumul III, a fost un pas…. “greu” emoțional!

            La îndemnul prietenilor (ce ne-am face fără ei!) se va edita primul meu volum: “Tălmăcire de taine”, la editura Genius (cu niște oameni extraordinari în echipa de acolo!)…Cred că am vorbit cam mult!talmacire de taine

              1.De ce scrii poezie si nu proză?/De ce şi poezie nu  numai proză?

            Nu știu dacă sunt menit pentru proză, am avut câteva încercări …undeva în timp..dar care dacă la acea vreme nu m-au mulțumit, am considerat că ori nu e momentul ori nu sunt făcut pentru proză.

            Poezia, cred că este modul meu de viață, caut armoniile și melodicitatea în ceea ce fac. Dacă pe mine mă bucură  ceea ce scriu și îmi aduce o trăire profundă sufletească, atunci cred că același lucru transmite și celor din jur!

            Nu scriu cu mintea, scriu cu sufletul și nu încerc să dețin controlul creației, ea mă controlează și în acest fel mă simt bine în rolul de “condei” pentru ce dictează inima.

            Îmi place ca poezia să poată fi cântată, recitată, trăită, deci ca atare sunetul poeziei este cel care mă determină să scriu poezie de suflet pentru suflet.

            Dar, în aceeași măsură mă fac unealta inimii când e vorba de a transpune în vers poezie patriotică, poezie de tip manifest, despre și la adresa condiției umane a societății actuale precum și a momentelor istorice din cartea vieții a acestui neam binecuvântat.

            Cochetez cu mare veselie și încerc să transpun în vers (așa cum sufla inima), poezia de tip pamflet, care sper să descrețească frunțile cititorilor și să trezească..conștiința umană!.

Ieri plimbându-mă pe stradă, un poet m-a criticat

Cică, de ce scriu, în rime și c-aș fi cam demodat!


Versul alb ce-l urmărește picătură de calvar

Pentru rimă el trăiește, dar s-o scrie n-are har!


M-am uitat mirat la prostul și pe loc m-am luminat,

Vai sărman cu minte scurtă și cu capul cam pătrat!


Iar apoi, mându de sine și c-un aer filozof,

Îmi expune că tărie, versu-n coadă de pantof!


Dar, n-am înțeles o iotă, bălmăjeala ce-a rostit,

Poate numai cei de-o seamă, care cred că s-au țicnit!


Plin de ifose  poetul, mă privește curajos,

De-ar avea blană pe spate, ar lătra și mai furios.


Mulțumit nevoie mare, ca un taur cu însemn,

Țipă grav în gura mare, să-nvățăm limbaj de lemn!


Vai!, voi muzelor de astăzi, oare unde ați adormit

Dacă un artist ca ăsta este membru eremit?


Nici cumva vreo întrebare, să-ndrăznești să-i adresezi

Că n-ai stofă de la curte, nici în pungă banii verzi!


Vai, Lucefere din ceruri, nu-ndrăzni să te scobori,

Că te spulberă artistul, cu-a ta rimă din scrisori.


Melodia din cuvinte-i, pentru cei nemuritori

Însă versul fără suflet, este pentru muritori!

            2.Cine e cel mai mare critic al tău?

            În majoritatea timpului…Eu!…dar, fiind un visător (curabil ..sau nu?) de multe ori mă bucur atât de tare de câte ceva realizat încât nici nu mă uit dacă redactez corect ceea ce am scris și îi dau drumul “online. Apoi cred că al doilea critic este…Timpul meu!…Am tendința de a urmării dacă ceea ce am scris în trecut, reușește să-mi trezească și în prezent acea trăire necesară stării de bucurie, a frumosului  și a mulțumirii sufletești a lucrului bine făcut, care folosește în primul rând celorlați..(dacă știu că versul aduce bucurie sau vindecă – așa cum spunea Brâncuși despre artă – atunci chiar dacă eu nu am fost împăcat cu creația…renunț la adevărul meu, bucurându-mă de bucuria celorlați!).

             3.Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

            Poezia pe care o scriu și care la momentul acestui interviu a fost audiată o singură dată la un post de radio (Radio ProDiaspora și a apărut de curând în Antologia de poezie românească), am sentimentul că este foarte bine primită în rândul cititorilor de poezie lirică cu influențe eminesciane sau după tiparul Coșbuc-Topârceanu.  Asta poate și datorită faptului că este o poezie de suflet și nu una cerebrală, este o poezie a sentimentului și trăirii interioare pe tonalități și acorduri ale  muzicii inimii. …exemplu:

A mai trecut o zi,

Plângând te așteptam,

Tu n-ai venit nici azi

Și visul mi-l destram!

Din clipe de-așteptare

Am împletit o rugă,

Cu ea să urc în zare

Să văd când o s-ajungă!

Și-am făurit din doruri

O plasă să te prind,

Când noaptea printre visuri

Te-aud încet pășind.

În zorii dimineții

La geam m-arunc grăbită,

Și-n brațele luminii

Te-aștept neprihănită !

Și-a mai trecut un veac

Dar parcă a fost ieri,

Și inimile tac

Uitând cum e să speri !

Petrec în nemurire

Aievea și în hău,

Dar știu că-i amăgire

Când stau la pieptul tău!

Mulțimi de rugi și vise

De lacrimi și durere,

Acum sunt porți deschise

Acelui care cere!

Din zări înalte, iată!

Un el și-o ea s-adună,

Și veșnicia toată

Îi poartă împreună!!

        4. Cât e de greu să publici în România ?

      Experiența nu mă ajută deloc cu un răspuns la această întrebare!…Am publicat în acea Antologie de poezie românească, unde coordonatorul proiectului s-a ocupat de toate aspectele..deci nu știu ce să vă răspund, iar la volumul meu, a fost mai ușor decât mă așteptam (nu că aș fi avut idee), deoarece editorul a spus “DA” iar de toate celelalte aspecte s-au ocupat prietenii, din dorința de a-mi lăsa timp să mă aplec asupra scrisului (ce bine!).

          5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

           De început cu scrierea s-a întâmplat în copilărie în timpul școlii generale, unde le făceam colegilor glume în versuri!…Apoi într-un mod mai accentuat s-a întâmplat să fie acum câțiva ani printr-o serie de evenimente de viață, ca totul să ia amploare la începutul acestui an!

            Primele poezii publicate au fost conform trendului actual pe…facebook!…Apoi culmea (că eram pornit împotriva lui..dar viața așa este!) tot pe facebook am participat la primul concurs de creație  organizat online și prezidat de minunatul poet Leonid Certan, care spre bucuria mea, m-a declarat câștigător la secțiunea valori literare, proză, poezie, cugetări, dintr-un număr mare de lucrări participante!

Ai fost vreodată-n Romania,  s-auzi cum dacii plâng în glie?

Și nu e nimeni să le spuie, cum noi l-am tras pe Horea-n cuie,

Și nici Zamolxe nu mai este, ca să-i ridice cu-n cuvânt

Și să răspundă, dacii, cum se cade, acelora ce vor pământ!

Acolo codrul le-a fost frate, acum îl taie nemilos,

Așa cum barda îl ucide, pe sfânt Mihai cel curajos

Și nici un glas nu se aude și nici un braț s-a ridicat

Să spulbere cum se cuvine, pe trădătorii de-mpărat

Acolo toți sunteți de-o mumă, dar parcă voi nu ați fi frați

De cade unul în țărână, nu-l ridicați ci îl călcați

Și nu-i nevoie ca să vie, străini de țară și pământ

Că noi trădăm pe cel ce este al nostru frate cel mai sfânt

Acolo doina povestește, despre necazuri și nevoi

Iar seara buciumul vestește, agale jalea ce-i în noi

Acol’ smerită e dorința și dragostea de-acest pământ

Acol’ speranța ne-amintește, să vrem noi sânge nu pământ

Acolo se ridică gloată, când jugul nu-l mai pot căra

Atunci cu toți ș-aduc aminte, că sunt frați și om jura

Că cei ce vor să ne despartă, nicicând pe lume n-or putea

Atât cât sânge curge-n vine și Dacia e țara mea.

Ați fost vreodată-n România, unde speranța s-a născut

Și unde lacrima ce cade  hrănește pruncul nenăscut

Căci noi ne-am scoborât din ceruri și tainic legământ noi am făcut

Ca toți ce or călca pe aicea, să-și lase oasele-n pământ.

Aici e țara noastră sfântă și demiurgii ne-au legat de ea

Iar mama lor, cu drag, ne cântă, voi sunteți zei în țara mea!

           7. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

            La această întrebare aș reformula și aș spune așa:…După Eminescu ce alt mare poet te-a marcat?

            Cred că nu ar trebui să existe dialog despre poezie în lipsa lui Eminescu!…fără a se supăra ceilalți titani ai poeziei românești, fiecare de acolo de unde este!

            Da, Eminescu și-a pus amprenta total asupra felului în care încerc să compun, cu tot ce derivă de aici!

          Apoi, am crescut cu Coșbuc și al lui El Zorab, m-am bucurat de Topârceanu, de Zaharia Stancu și nu în ultimul Lucian Blaga!

          Cred și sper să reușesc într-o simbioză potrivită (când e cazul!) să transpun în vers, țipătul de bucurie și împlinire al inimii care conduce condeiul spre muzica sufletului – poezia!.

O noapte,  numai una

Să stăm sub roi de stele,

Iar martor fie Luna

Și gândurile mele!

La braț dormind cu tine

La locul nost ‘  de taină,

Te-ascunde tu cu mine,

Sub cerul ca o haină

Și nimeni să nu vază’

Cum mângâi a ta față,

Iar ochi-ți scânteiază

Priviri ce mă dezgheață.

Al tău sărut trezește,

Ce-am adormit de veacuri,

Și viața o primește

În muritoare ceasuri !

Privesc în urmă-ți pasul

Și-abia de îl aud,

Cum mângâie pământul

Călcând covorul ud !

Și-o zi de-ai sta cu mine

Ca  soarele s-alung,

Să luminez prin tine

În clipele ce curg!

Ascultă-n depărtare

Cum clopotele trag,

Și vântul suflă tare

Când te sărut în prag!

Și iar de-ai sta o noapte,

Aș crede că visez,

Rostindu-ți printre șoapte

Iubirea ca un crez

Din chipul tău mă lasă

Să sorb iubirea ta,

Eu nu mă-ntorc acasă

Cu tine vreau a sta!

Acum, trecută-i noaptea

Tu nu poți să mă vezi,

Rămâne doar iubirea

Și visu-n care crezi!

           8.Ce dorinţe, vise ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

         Cred că îmi doresc foarte mult, ca ceea ce scriu sa fie apreciat și apoi publicat. Îmi doresc cu ardoare ca generația actuală și generațiile viitoare să se aplece în modul cel mai profund spre poezia clasică, cea care înglobează adevăratele caracteristici ale matricei poeziei.

          Da, cred cu tărie că poezia este nevoie să aducă în primul rând bucurie, sentiment și muzicalitate, adică să bucure sau vindece sufletul și nu o necesitate rațională de a vedea înșiruite cuvinte conform trendului și care să nu aducă nicio stare din cele menționate mai sus!

            Familial, îmi doresc ca prințesele mele să reușească pe drumul artistic pe care au pornit – pian și actorie- cât despre mine…același tipar, să mă bucur de orice lucru viu și neviu din lumea aceasta și să pot aduce bucurie celor din jur prin cuvânt și nu numai!

             9.Cum ai defini tu poezia?

             Definiția poeziei?…Hmmm…Muzica sufletului transpusă în cuvinte care să bucure, vindece, împlinească și trezească conștiințe individuale şi/sau colective!

Cerul toarnă roi de stele

Peste-a noastră lume-ntreagă,

Și coboară dintre ele

Una ce ne e mai dragă.

Ne uităm cum luminează

Și în casă o așezăm,

Noaptea toată o stăm trează

Și pe brațe o purtăm.

Nici nu pare așa de lungă

Că de mult ne-am tot rugat,

Raza ei ca să ne-ajungă

După nopți de privegheat.

 

O privim ca pe-o icoană

Ce din cer s-a pogorât,

Să ne fie nouă taină

Într-un timp prea mohorât.

Oare care-ar fi mai mare

Dintre tainele cerești?

Decât cea în care apare

Prin copii dumnezeiești.

Ei sunt cei care urmează

Și tot ei sunt cei chemați,

Numai ei acum cutează

Sfinților le fie frați.

Ochii lor păstrează încă

Amintiri din paradis,

Nici chiar marea cea adâncă

Nu le-ar fi putut cuprins.

Râsul lor suav șoptește

Ca un clinchet îngeresc,

Timpu-n loc se priponește,

Când ne spun ei: Te iubesc!

Al lor chip ne amintește

De al Tatălui Ceresc,

Iar încet un plâns pornește,

Și alai de lacrimi cresc!

Nici nu pot sau vor să steie

Și din ochi rostogolesc,

Doruri mute din crâmpeie

Ale unui cin ceresc.

Voi minune preacurată

Și a Tatălui buni fii,

Faceți lumea mai curată

Printr-o joacă de copii!

 Mulţumesc Daniel că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

 

by -
14

Interviu cu tânăra autoare Andreea Chiuaru

       Sunt de loc din Câmpina, județul Prahova, dar stau în București de aproape doi ani. Sunt studentă la Jurnalism, dar nu mă văd făcând presă, poate, într-un viitor ceva mai îndepărtat, făcând jurnalism cultural. Sunt foarte pasionată de citit, mare cumpărătoare de carte (cred că-s puțin obsedată de a cumpăra cărți, de fapt), iubesc literatura română contemporană și citesc cât de mult pot autori români contemporani. Scriu de pe la vreo 15 ani, am schimbat mai multe bloguri, iar Blog pentru suflet îl am din ianuarie 2014. Cam atât în intro, cred. Să trecem la întrebări! :)cronica unei despartiri

    1.De ce te-ai apucat de scris și ce te-a făcut să alegi acest drum?

    Cel puțin în ceea ce mă privește, e greșit spus că m-am apucat de scris. Scrisul a trăit în mine până pe la vreo 15 ani când n-am mai putut răbda și am început să scriu ceea ce simțeam în perioada respectivă, a primei iubiri. De fapt, am scris încă de mai înainte de asta. Când aveam nouă sau zece ani țineam un jurnal în care notam toate chestiuțele amuzante și impresii din călătoriile în care mergeam cu părinții mei. Mi-am dat seama că asta vreau să fac în liceu, când mi-am făcut curaj să-i arăt profei de română niște poezii scrise de mine și m-a încurajat să public în revista școlii.

      2. Ce crezi despre literatura actuală din România?

      Citesc foarte multă literatură contemporană, în general și mulți dintre autori sunt români. Ca idee, din 33 de cărți câte am reușit să citesc până acum anul acesta, 17 sunt scrise de autori români contemporani. I-am descoperit, printre altele, pe Dan Lungu, Ioana Pârvulescu, Matei Vișniec, Simona Popescu. Și nu vreau să mă opresc aici. În lista mea de priorități de lectură pentru următoarea perioadă se află Dan Coman cu „Căsnicie”, Andrei Ruse cu „Zaraza” și Ioana Nicolae cu „O pasăre pe sârmă”. Pe de-o parte, îmi plac autorii care au o poveste de spus; pe de alta, nu-mi sunt deloc simpatici cei care-și adună textele de pe blog într-un volum pe care-l scot pe piață la un preț nejustificat, nu sunt admiratoarea celor care publică volum după volum și nu mă dau pe spate bestseller-urile momentului.

       3. Cum vezi tu piața de carte din România? Mai citesc oamenii în ziua de astăzi?

      Mă preocupă tare întrebarea, iar colegii mei de la seminarul de radio de la facultate ar putea confirma: mai bine de jumătate dintre temele pe care le-am abordat au fost pornite de la întrebarea pe care tocmai mi-ai adresat-o. Astfel, am colindat printre anticariate și am luat anticarii la întrebări despre clienții lor și ce cărți caută aceștia, am realizat un interviu cu un librar, ba chiar am luat-o la pas prin Cișmigiu și am întrebat oamenii acest lucru. Dacă m-aș lua după ceea ce cred cei care nu lucrează în domeniu, aș spune că nu. Însă, printre experiențele bifate, am fost și librar pentru o săptămână și am văzut că se cumpără carte. La nivel statistic, nu știu cât de mult se cumpără, eu am lucrat pentru o librărie mare, iar asta se reflecta atât în profilul clienților, cât și în achizițiile care se făceau. Ce știu sigur e că oamenii citesc: poate nu atât de multă literatură clasică, ci mai degrabă contemporani, iar mulți dintre ei sunt axați pe partea de business și dezvoltare personală.

       4. Care sunt paşii publicării unei cărți în România?

        În mod normal, îți trimiți manuscrisul unei edituri și dacă te acceptă se ocupă ei de tot. Dacă vrei să faci lucrurile altfel, te interesezi pe la fel și fel de autori care au făcut asta înaintea ta și îți faci alt traseu de urmat. Publicarea cărții mele a fost o călătorie foarte faină pe care aș lua din nou și din nou de la capăt. Am învățat foarte multe, de la generalul „a nu renunţa la visul tău” şi până la chestii tehnice pe care nu credeam că am să le pot realiza în veci. Romanul meu este munca mea și a unor ajutoare minunate care m-au ajutat să-l pun pe hârtie (exact așa, ca în povești). Astfel, am apelat la ajutor pentru corectură (voiam să mă asigur că nu las mici greșeli să se strecoare și să-mi nemulțumească cititorii mai exigenți) și la o ilustratoare foarte talentată pentru realizarea coperții. În rest, m-am ocupat singură de tehnoredactare, pregătire pentru tipar și căutarea unei tipografii. Și, ceva mai târziu, după ce mi-am văzut visul tipărit, mi-am promovat și vândut cartea. Da, e de muncă, am pierdut nopți întregi cu tehnoredactarea, zile de făcut colete, scris dedicații cititorilor și am făcut zeci de drumuri până la poștă. Dar acum, la primul tiraj epuizat, îți spun cu mâna pe inimă că aș face-o din nou de la zero, fără niciun regret.

          5. Știu că studiezi jurnalismul. Îmi poți spune care este diferența între a fi autor și a fi jurnalist?

       Autor este și scriitorul și jurnalistul, doar că abordează alte tipuri de texte. Uneori, jurnalistul este scriitor, alteori doar jurnalist și atât. Există o graniță fină și unii dintre oamenii din domeniu scriu reportaje și portrete atât de bune încât le citești și ai impresia că ai dat peste proză, nu texte jurnalistice. Vorbesc aici de cei de la Decât o revistă pe care îi urmăresc cu drag. Momentan, eu sunt scriitoare și atât. Nu mă atrage jurnalismul în măsura în care să încerc să-mi pun talentul de scriitor la treabă pentru asta. Vezi tu, trebuie să recunosc că am un mare defect: sunt teribil de leneșă, iar munca de jurnalist cere deplasare pe teren, discuții cu oamenii etc. Poate cândva voi reuși să ies din zona mea de confort și să fac mai mult. Până atunci, mă mulțumesc să-i admir pe alții, de pe margine.

        6. Ce te-a inspirat atunci când ți-ai scris cartea? E bazată pe experiențe proprii sau e doar ficțiune?

      La a doua întrebare, răspunsul se găsește în ultimele pagini ale cărții. Pentru scrierea cărții, nu m-a inspirat ceva anume, a fost mai degrabă o nevoie a mea de a spune o poveste în care cititorii mei să se regăsească pe ei înșiși, să-și aducă aminte de prima iubire și de sacrificiile pe care fiecare dintre ei le-au făcut de dragul unei persoane, cu toate că, privite cu mintea de acum, acele acțiuni par prostii monumentale.

    7. Care sunt cărțile care te-au marcat cel mai mult?

    „Pânza de păianjen” și „Mirona” de Cella Serghi, “Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, “Mănâncă, roagă-te, iubește” de Elisabeth Gilbert. Probabil mai sunt, dar acestea trei îmi vine în prima instanță în minte. Cei care le-au citit vor sesiza, probabil, punctul comun: niciodată nu mi-au plăcut cărțile în care protagoniștii rămân împreună. Cred mai degrabă că finalurile fericite sunt cele în care protagoniștii reușesc să-și găsească liniștea interioară, indiferent dacă fac asta împreună sau nu.

       8. Cu ce autor ți-ar plăcea să stai la o cafea? (de ce?)

     Cu Cella Serghi, chiar dacă acest lucru nu va fi niciodată posibil, deoarece romanele ei şi, mai apoi, volumul de memorii, mi-au dat impresia că, dacă am fi trăit în aceleași timpuri, am fi ajuns prietene bune. Sună foarte lipsit de modestie ceea ce spun, știu, însă m-am regăsit atât în cuvintele, cât și în mare parte dintre acțiunile ei.

       9. Ce îmi poți spune despre cartea ta?

       Dincolo de ceea ce se poate citi pe blog, în pagina de prezentare, îți mai pot spune că este o poveste pe care am purtat-o ani mulți în mine și pe care sunt mândră că am reușit să o pun pe hârtie. Tipărirea cărții a însemnat pentru mine o pace totală cu trecutul și o acceptare a lui „aşa a fost să fie”. Dincolo de sentimentele mele, o surpriză plăcută a fost faptul că romanul a prins la cititorii de toate vârstele care au fost, măcar pentru câteva ore, din nou adolescenți de 17 ani, fără noțiunile de bine, rău, corect, greșit. Întotdeauna m-a fascinat prima iubire pentru că mi se pare că niciodată în viață nu mai poți iubi cu aceeași – dacă mi se permite să zic – prostie (însă nu o zic nicidecum în sensul rău al cuvântului). Mi se pare că, dintre toate experiențele, din prima dragoste înveți cel mai mult, iar felul în care decurg lucrurile te marchează pe viață.

       10. Ne pregătești o surpriză editorială? Vom citi în curând o nouă carte semnată de tine?

      Nu foarte curând, trebuie să recunosc, însă mă puteți citi oricând pe blog. La „Cronica unei despărţiri am scris timp de aproape trei ani (cu pauze firește).

      11. Ai un mesaj pentru cititorii tăi?

      Iubiți-vă, în primul rând, pe voi. Căutați-vă, atunci când v-ați pierdut și nu faceți niciodată, dintr-un alt om, rațiunea voastră de a fi. Și, dacă vreți să citiți texte pentru suflet, căutați-mă cu încredere. :)

Mulţumesc pentru timpul acordat. A.R.Ivan

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes!

by -
14

Interviu cu poeta Viţelaru Loredana Nicoleta

    Primele emoţii în ceea ce priveşte activitatea mea literară au fost în aprilie 2013 debutând în Revista Dor de Dor sub bagheta d.lui Marin Toma, apoi am colaborat cu revista Lohanul-magazin cultural-ştiinţific, fondată de dl. Vicu Merlan. Am participat la Concursul Naţional de Poezie Dor de Dor unde am câştigat mențiunea l. Am participat în diferite antologii, urmând în 2014 publicarea cărţilor personale, Inima Oceanului, Dincolo de noi, În palmele codrilor, Dulce şi amar colaborând cu Editura Ştef din Iaşi, iar în acest an am publicat alte trei volume într-o ediţie specială, Magia unei nopţi albastreLacrimă de diamant şi Răvaşul ultimei ninsori în colaborare cu Editura Dantes Press din Drobeta Turnu Severin, editura care a organizat şi Concursul Internaţional de Poezie Steaua Severinului, concurs în care am câştigat Trofeul Steaua Severinul.loredana vitelaru

     1.Când ai scris primele poezii şi mai ales când ai arătat creaţiile tale şi altora! Ce anume te inspiră!

     Nu este un talent moştenit, dar pot spune că aşa m-am născut cu anumite veleităţi artistice. Am cochetat cu poezia din copilărie, chiar mă jucam la vârsta de 10 ani, compunând cântecele pentru copii, apoi ceva mai târziu, am scris prima poezie inspirată de valurile mării.
    Nu ştiu dacă trebuie să avem un motiv anume pentru a scrie, dacă inima îţi dictează, de ce nu ?
   Eu scriu pentru că îmi dă stare de linişte, întru într-o lume doar a mea unde paşii mă poartă şi versurile curg dintr-un rău imaginar, aici pot visa cu ochii deschişi, pot aşterne pe hârtie tot ce nu poate fi atins.
    Nu demult am lăsat să fie citite poeziile mele, recunosc, aveam o teamă de a nu râde cei din jur, dar eu mi-am urmat calea cu 3 ani în urmă. N-aş putea descrie fericirea care o am după ce termin o poezie, rămân în acel peisaj unic multă vreme.
   Inspiraţia este de moment, nu contează momentul zilei. mă inspiră întradevăr fenomenele naturii, în general ploaia, vântul şi ninsorile din noapte, dar dacă stau şi mă gândesc totul mă inspiră, chiar şi zgomotul paşilor pe stradă. Toamna este cel mai frumos anotimp pentru mine. Îmi place să colind munţii de una singură. Pe cărările lor merg şi mă înregistrez aproape că pierd noţiunea timpului. În munţi este lumea mea, la gura cascadelor scriu fără să mă opresc.

      Sunt o fire romantică, dar ca orice om am stări de tristeţe, melancolie, fericire. De regulă noaptea îmi este cea mai bună prietenă, în noapte hoinăresc prin anii ce-au trecut şi de ce să nu recunosc devin tristă, atunci scriu, uneori chiar plâng pentru că îmi las sufletul să aştearnă pe hârtie tot ce vrea să spună.
   Zi de zi am contact cu oamenii, lucrând ca terapeut trebuie să ascult poveştile lor, într-o oarecare măsură cred că mă influenţează ceea ce fac. Şi aici ca şi în scris lucrez cu sufletul. Unele poveşti mă inspiră, altele nu.

      Despre Concursul Steaua Severinului prin intermediul internetului am aflat, şi aşa am participat la fel ca şi celelalte concursuri menţionate mai sus.
    Acest concurs pentru mine a însemnat enorm având în vedere premiul care l-am câştigat.
   Pot considera că am luat notă maximă pentru ceea ce am scris până acum. Mă motivează în a scrie mai departe şi mă bucură enorm că place ceea ce creez, cititorilor. Ca proiect de viitor, aşa cum am mai spus vreau să merg în paralel cu proză, sper din tot sufletul să fie binevenită la fel ca şi poezia nu numai apreciată ci şi înţeleasă.iubirea doar in poezie

2. Ştiu că scrii şi poezie şi proză. Ce înseamnă poezia pentru tine şi cum te-ai apucat de scris?

    De ce m-am apucat de scris?
   Nu ştiu dacă acum sau din copilărie am început să mă joc cu versurile. Nu pot spune că m-am apucat de scris, nu încă, deoarece timpul pentru a scrie poezie sau proză nu există, scrisul curge prin venele celui ce iubeşte scrierea, indiferent de este un rând, un vers, o carte sau 100 de cărţi. Scrii şi atât. Trăieşti o lume ce numai tu o vezi, intri în rolul personajelor ca şi cum ai fi cu 1000 de chipuri, râzi, plângi, tipi, mori şi învii de atâtea ori când eşti vesel, trist, fericit, iubeşti sau urăşti. În aceste momente pot spune că e un nou început în ceea ce priveşte scrisul pentru mine. Am început ieri cînd încă mai aveam părul împletit în două codiţe, m-am oprit azi când simt că nu pot scrie tot ce gândesc şi voi începe mâine iarăşi când voi aşterne întâmplări, poveşti ce au fost trăite şi povestite. Voi termina poate de spus totul atunci când voi ajunge la ultima amintire şi trăire din viaţa mea şi acelor întâlniţi în calea mea.

      Să-i spun refugiu ? Nu. Poezia face parte din mine, trăiesc cu poezie, mă hrănesc în fiecare zi cu versuri indiferent de ceea ce fac. Nu-mi pasă că sunt auzită în momentul când creez, m-am obişnuit, nu-mi pasă că azi sunt tristă şi plâng, scriu, de sunt fericită? scriu …totul aştern pe hârtie. De ce? Pentru că-mi place să dau viaţă amintirilor, clipelor ce s-au dus, anilor ce se scurg, aici mă cert cu mine mereu, ştiu că anii mei vor rămâne cei de-atunci, cei de-acum când încă mă simt copil în lumea basmelor, în Raiul cuvintelor ce înfloresc şi se sting de fiecare dată când termin o poezie printr-un oftat deoarece las o parte din mine mereu. Când vreau să fiu cu mine? Recitesc şi mă simt împlinită. Nu-mi place să scriu ceea ce nu a fost viu. Cred că totul are o notă aparte şi transmite în acelaşi timp starea scriitorului, cititorilor aşa cum a fost, trist sau vesel.

     3. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Critic? Nu eu, n-am cum să fiu, deşi de multe ori îmi reproşez că aş putea mai bine, mai mult. Cei ce îşi opresc ochii peste cărţile mele pot critică. Mereu e constructivă.
      În ceea ce priveşte calitatea poeziei mele, că despre proză încă nu pot vorbi decât după ce termin, cel mai bine ar fi să las cititorii să răspundă, nu sunt în măsură să-mi dau calificative, e prea devreme şi nu ştiu dacă voi putea vreodată.

     4. Ce ai publicat până acum şi mai ales ce surprize literare pregăteşti?

       Da, am publicat 7 cărţi de poezie, în alte 8 antologii, reviste culturale şi de literatură.
      În curînd, sper să reuşesc în acest an să termin următoarea carte de poezie care nu ştiu cum se va numi şi primul volum de proză ,,Lara, Parfumul umbrei”, care va fi publicat în 3 limbi, română, germană şi engleză, iar lansarea acestui volum va fi cu siguranţă în afara ţării.
    Cartea mea de suflet rămâne una din cele 3 de colecţie publicate în 2015, Magia unei nopţi albastre, Lacrimă de diamant şi cea care mă reprezintă Răvaşul ultimei ninsori. Nu pot spune că sunt mai presus aceste cărţi faţă de Inima oceanului, Dincolo de noi, Dulce şi amar. În palmele codrilor şi antologiile care sunt la fel de importante cu autori bine cunoscuţi.

     5. Ce părere au colegii, prietenii, cunoştinţele, când află că eşti publicat?

      Prietenii, cunoscuţii? Unii mă felicita, alţii, reticenţi, iar alţii consideră că e un dar de Sus, ceea ce le dau dreptate. Nu mă împiedic de obstacole, cine vrea mă citeşte, cine nu, mă ocoleşte.

     6. Ai sau ai avut un jurnal personal?

     Cel mai bun jurnal cred că-s caietele cu ciorne din trecut, acolo mâzgăleam ce-mi trecea prin minte.
Despre inspiraţie ar trebui să vorbesc doar în câteva cuvinte, tot ce este real.

     7. Spune-ne câteva cuvinte despre romanul tău.

      Ceea ce lucrez acum sunt tot poezii de dragoste, mai puţină dramă şi mai multă iubire, iar romanul, e o întâmplare a Larei, o femeie ce a cunoscut adevărata iubire după 40 de ani, îndrăgostindu-se de Beny, un bărbat întâlnit în munţi. O dragoste de basm, o iubire imposibilă de a merge mai departe. Lara fiind bolnavă decide să plece cât mai departe fără a-şi lua rămas bun şi ai spune motivul despărţirii lor. Se izolează undeva în Alpi trăind cu cele mai frumoase amintiri din viaţa ei, neuitând că el este umbra ce merge alături de ea. Reiau legătura, dar la fel nu are puterea să-i spună ce i se întâmplă. Lara, o femeie puternică, învinge boală revenindu-şi miraculos. Se întoarce în ţară pentru a-i spune adevărul doar că vede un bărbat rece, distant, străin, doar o umbră a ceea ce a iubit şi va iubi până va muri rămânând doar cu parfumul iubirii unei umbre.

   8. Ce părere ai despre implicarea statului în viaţa culturală? Cât este de greu să publici în România?

    Nu ştiu dacă putem cântări puterea de a publica, nu este greu dacă ai bani, ceea ce pe mine mă dezgustă, nu banii ar trebui să scoată în evidenţă un talent, indiferent de natura lui, ci frumuseţea a ceea ce reprezintă şi asta face ca un scriitor să-şi aloce economiile pentru a se vedea publicat, nu pentru public ci pentru el, pentru ceea ce vrea să lase în urmă. Mă doare să spun că e foarte uşor, dar neapreciat, este la fel cu a bea o cafea într-o cafenea nou deschisă. Ce ar trebui ? Încurajare, susţinere din partea Statului.
   Spre deosebire de alte ţări eşti aruncat din colţ în colţ şi aici vorbim despre plata locului meritat cum de altfel se procedează în România. Mă înfurii iar pe cei abilităţi, de ce în alte ţări ai respect pentru ce faci, de ce te susţin, de ce te promovează fără să ceri tu? Chiar de eşti străin în ţara lor? De ce trebuie să ducem în spate povara care este grea ce-i drept şi ne este teamă şi ruşine să spunem că Statul Român nu face nimic în privinţa culturii?

     9.Care sunt poeţii preferaţi?

     Nu pot numi un poet, îmi place poezia Bacoviană, Puşkin, Păunescu, dar dacă ar învia Eminescu, cred că aş vrea să-l privesc scriind la lumina lămpii fără să respir.

     10. Care este cea mai mare dorinţă a ta?
    Nu-mi doresc nimic în plus decât să scriu până ce închid ochii poezie sau proză, indiferent ce, pentru că scrisul este viaţă.

10. Cum ai defini tu poezia?

iubire în freamătul de frunze,
aş vrea să-mi fii, să-mi fii tăcere albă
să-ţi simt vibraţia cuvintelor de jad
într-un delir al toamnei, fii tu salbă
pe gâtul meu să-ţi simt sărutul cald.
în purpuriul nopţii, să-mbrăcăm satinul
cu-atingeri fără grai, croindu-ţi drum spre mine
şi în hipnoză şoaptelor, să-mi fii doar tu ,alinul
dorinţelor ce-mi sunt tresalt că sunt cu ţine.
tăcerea ta albastră, mă fierbe, mă pătrunde
cu razele ascuţite ce-mi taie răsuflări
şi în strânsoarea ei, o pradă, mă ucide
cu patosul iubirii, ce mi-a rămas de ieri.
curg clinchete în râuri, prin mine se răsfrâng
ecoul aşternut, al degetelor tale
se împletesc uşor cu buzele iubind
când îţi răspund ,chemării, în unduiri, tăcerii ce mă doare.
în flori de răsărit, brodez în jur plăcere
şi rup câte o rază din soarele tăios
tu taci, uitat în mine cu gură ta de miere
şi graiul îl lăsăm, fior pe trupul tămâios.
e dulce, e amară, tăcerea ta din noapte
glazuri de zâmbet viu, m-acoperă, îl simt
durerea-mi e sălbatic decor de alb, pe pleoape
cu irisii ce-mi lasă albastrul infinit.
hai să cădem la învoială ……….
cu fiecare zi ce trece că un gând
şi să-mbrăcăm doar noaptea în parfum de gala
şi să uităm că suntem azi, sau nu ştiu când.
hai să-mpartim pe jumătate zorii
trăgând din asfinţit o pleoapă de răstimp
să mai simţim prin noi cum trec fiorii
şi s-aşteptăm al nostru anotimp.
hai să legăm cu linişte iubirea
cu flori albastre ,,de nu mă uită,,
să fim doar unul când vine despărţirea
tu, ochii mei iubind, eu, şoaptă-n gura ta.
şi câte nu aş face să fie vrerea mea
aş împleti albastrul cu pumnul de pământ
ce-ţi îngăimau toţi paşii şi ochi-mi amăgea
că eşti atât de-aproape, dar eşti departe-n timp.
şi m-aş tocmi cu beznă dintr-odată
deşi nu ştiu de-ar mai avea vreun rost,
să-i dau la schimb din viaţă o bucată
dar ea îmi vrea tribut tot ce a fost.
cui să-i mai spun că dau în jumătate
şi visele ce-n vraja m-au ţinut
că m-au înfrânt cu ştirea mea în toate
şi-acum plătesc suspinelor ,tribut.
m-aş învoi cu neputinţă minţii mele
să-mi dea răgaz măcar pentru o zi
să-mi vând singurătatea pe-un ceas din toate cele
ascunse într-un scrin cu amintiri.
Această poezie abia am scris-o. Nu am putut alege. Mulţumesc Arci.
Loredana Viţelaru Nicoleta
Mulţumesc draga mea Arci. O zi minunată. M-ai făcut să mă întorc în timp.

Mulţumesc Loredana că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!Loredana Nicoleta Vitelaru

 

 

 

by -
13

  Interviu cu Elena Moisei-poet şi prozator  

     Mă numesc Elena Moisei. Iubesc poezia, proza, arta în general, tot ce ţine de literatură, de frumos, m-am înconjurat numai de oameni minunaţi, iubitori de cultură, de frumos.
     Trebuie să nu uităm să fim patrioţi, să ne adoram obârşiile, ţara noastră frumoasă cu plaiurile ei mioritice, sălbatice şi pure, să preţuim valorile autentice româneşti şi să ne mândrim cu ele. Trăim într-o ţară în care trebuie să reînvăţăm să o preţuim noi, românii.

    M-am exprimat prin poezie prin jocul maestru al cuvintelor, unde am încercat să descriu prin puţine cuvinte, tot frumosul pe care am putut să-l cuprind în priviri, toate sentimentele care ne zdruncină sufletul nostru, ahtiat după frumos.
   Proza, este a doua mea mare iubire, unde pot să-mi delectez papilele vizuale şi să aştern pe hârtie descrierile din natură cuvânt după cuvânt descrise prin cuvinte meşteşugite. Noi, chip de lut, ne confundăm cu natură, suntem una cu ea şi încerc să aduc puţin respect naturii, să nu uităm că noi suntem parte integrantă din ea.

     Sunt născută pe 31 august, de Ziua Limbii Române şi vreau să cred că nu e o coincidenţă. M-am născut pentru a celebra cu umilă mea prezenţă Limba Română, sărbătoare care observ că ia amploare de la an la an.
Atrasă de mirajul cuvintelor am început să scriu ca hobby, delectându-mă cu sentimentele profunde ale oamenilor şi atrasă de mirajul naturii. Încerc să pătrund până în adâncurile sufletului de nepătruns, să scot la lumina trăirile învolburate cu care ne confruntăm. Am fost foarte fericită când mi-am văzut pentru prima dată numele pe o carte. Anul 2015, s-a dovedit a fi un an cu realizări de suflet pentru mine:
– “Vise Târzii” – antologie de versuri, vol. I;
– “Vise Târzii” – antologie de versuri, vol. II;
– “Speranţa în versuri” – antologie de autori, vol. I;
– “Antologia de Creaţie Literară “Vara Visurilor Mele”– ediţia IV 2015;
   Am participat la Concursul de Creaţie literară “Vara Visurilor Mele” de la Casă Memorială Agatha şi George Bacovia Bucureşti, unde am obţinut :
– Locul II – pentru Proză, organizat de revista şi editura “Amurg Sentimental” Bucureşti;
– Menţiune pentru poezie;
– Menţiunea Cenaclului Coktail de cunvinte, pentru poezie;

   La acest concurs, mi-a revenit onoarea de a face parte din “Tribună Scriitorilor Fără Prejudecăţi”, patronat de revista “Amurg Sentimental”, concurs organizat cu participarea scriitorului ION MACHIDON, care m-a primit în marea familie a scriitorilor. Aş vrea cu această ocazie să-i mulţumesc pentru iubirea cu care se îngrijeşte de fiecare scriitor debutant în parte, un om cu un adevărat suflet de român, un patriot desăvârşit, care ţine la rang înalt suflul literaturii contemporane.elena moisei prozator

     1.De ce îţi place să scrii poezie şi proză?

     Mă delectez cu jocul maestru al cuvintelor în poezie, aştern şoaptele naturii cu nonşalanţă şi culorile vii şi sălbatice cu care ne delectăm privirea. Trecem prea nepăsători prin parcuri şi uităm să admirăm sălbăticia naturii. Nu fac nimic altceva decât să trag un semnal de alarmă pentru a proteja măreţia naturii din care facem noi parte.
     De ce îmi place să scriu? Este ca şi cum aş fi întrebată de ce îmi place să zâmbesc.

   Cel mai mare critic al meu sunt eu, niciodată nu fac nimic la întâmplare, poezia este un amestec între sentimente, culori, cântec, accente şi matematică. Poezia este un cântec al cuvintelor, îmi place să spun că, poezia este regina literaturii.

    2. Cum ţi se pare că este primită poezia de cititori?

   Trăim într-o lume a vitezei, într-o lume cenuşie, tristă, într-o goana permanentă unde poezia nu prea mai are loc dar spre surprinderea mea am văzut că poezia este devorată de cititori, pentru că, sufletul omului are nevoie de hrană, de frumos, de culoare, poezia este o relaxare sufletească, o evadare din cotidian, într-o lume de frumos.

    3. Cât de greu este să publici în România?

    Pentru mine a publica a fost foarte simplu. Am postat în paginile de socializare şi totul a decurs de la sine, a apărut o revistă, apoi alta cu apariţii lunare, câteva antologii, concursuri cu premii, totul a fost nou şi magnific.

    4. Care este poetul preferat?

    Fiecare poet are acel ceva deosebit, care aşteaptă să fie descoperit de cititori. Toţi îmi plac, îmi place romantismul eminescian, natura lui Topârceanu cu uşoare accente comice, îmi place gri-ul Bacovian în mod special.
   Descopăr azi, în poezia românească contemporană, poeţi deosebiţi care m-au uimit cu creațiile lor. Aş vrea să o amintesc pe Elena Buldum, pe Cornelia Neaga care ne încânta cu poeziile în grai, pe Trandafir Sânpetru, Dunia Palageanu, Călin Lili, poeţi care mi-au atras atenţia prin jocul cuvintelor.

   5. Ce dorinţe ai în privinţa scrierilor tale?

  Fiecare poezie sau proză scurtă când se aşterne pe hârtie este ca naşterea unui nou copil. Tot secretul este că ceea ce scrii, să fie perfect scris, restul vine de la sine, publicaţii, concursuri, chiar şi spectacole. Singura mea dorinţă este să scriu ceea ce văd, ceea ce simt. Nimic altceva.

Vă mulţumesc frumos!vise tarzii

 

Mulţumesc Elena că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

 

 

by -
12

Interviu cu autoarele unei cărți fantastice Davine M. Vesco și Lexi B. Newman

   Zilele trecute am citit o carte bună. O carte care mi-a oferit o poveste de iubire ușor atipică, situații limită, dar și foarte mult umor. Mi-a plăcut mult cartea. M-am dorit să cunosc persoanele care au scris această poveste fantastică, iar astazi le am ca invitate pe site-ul nostru. Le cunoaștem împreună pe  autoarele trilogiei Tratament special, Davine M. Vesco și Lexi B. Newman.

    Un interviu este numai bun pentru a cunoaște autorii, așa că nu am stat prea mult pe gânduri atunci când le-am propus fetelor să ne acorde puțin din timpul lor, dar și răspunsurile la câteva întrebări. Ce ziceți? Vreți să citiți volumul 2 din Tratament special? Eu recunosc: Nu mai am răbdare.

  1. Prietenii noștri cititori vor să vă cunoască. Cine este Davine M. Vesco și Lexi B. Newman?

    E simplu. Pentru început, suntem două persoane perfect normale. Nu se ascunde nimic palpitant în spatele pseudonimelor. Ne considerăm comune, poate chiar banale, care nu ies în evidenţă cu nimic faţă de restul persoanelor cu care împărţim aceeaşi pasiune pentru scris şi citit.

  1. Care este cuvântul care vă descrie cel mai bine personalitatea ?

    Ni s-a spus des că suntem cam sărite de pe fix, mai ales atunci când ne unim forţele. Credem că asta ne descrie cel mai bine: nebunia. Ne place să ducem lucrurile la extrem.

  1. Tratament special este primul roman pe care îl scrieți împreună?

    Nu e primul; am mai avut tentative de a scrie, însă e primul roman pe care am reuşit să-l terminăm. Mai există o sută de idei începute, pe care nu credem că le vom termina vreodată.

  1. În ce categorie se încadrează întreaga trilogie Tratament special ?

     Dacă ar exista o categorie care le-ar cuprinde pe toate, în aceea s-ar încadra. Însă, cum nu există, optăm pentru comedie romantică.

  1. Împărtășiți-ne câteva informații despre trilogia Tratament special. Ce nu ați spus nimănui despre aceasta până acum, dar a venit momentul să dezvăluiți?

    Ei bine, nu o să spunem cine e Anna. Vă lăsăm pe voi să descoperiţi punctul culminant al volumului. În schimb, am creat acest volum, dorind să scoatem în evidenţă faptul că minciuna are picioare scurte şi, indiferent de ce vei câştiga cu ajutorul ei, vei pierde totul la final. În următoarele volume veţi vedea şi consecinţele pe care trebuie să le suferi din cauza minciunii.

  1. Care a fost cea mai amuzantă sursă de inspirație atunci când v-ați gândit să scrieți Tratament special: Anna?

     Un scriitor nu-şi spune toate secretele. Fiecare scriitor are câte un as în mânecă.

  1. În ce moment al zilei/în ce situație vă simțiți cel mai inspirate și pregătite pentru a scrie?

      De obicei, seara este momentul nostru. Liniştea ne ajută să ne concentrăm mai bine.

  1. Care este pentru voi cel mai mare beneficiu pe care vi l-a oferit și vi-l oferă scrisul?

     În primul rând, mereu e vorba despre plăcerea proprie. Scrisul ne relaxează şi ne bucură în acelaşi timp. În al doilea, scrisul ne-a ajutat să cunoaştem persoane minunate şi să legăm prietenii. Cel mai bun exemplu suntem chiar noi. Ne-am împrietenit prin intermediul scrisului şi e cel mai mare beneficiu pe care l-am putut avea. Acum suntem cele mai bune prietene şi, totodată, colege de „muncă”. Vorba vine.

  1. Care sunt cele mai dificile trei piedici pe care le-ați întâmpinat din momentul în care ați început să scrieți romanul Tratament special?

    Credem că cea mai dificilă piedică pe care am întâmpinat-o, a fost lipsa de timp. De multe ori, vieţile personale ne-au împiedicat să ne sincronizăm. Asta e singura piedică pe care am fost nevoite să o înfruntăm până în momentul de faţă.

  1. Care credeți că sunt motivele pentru care copiii, adolescenții și tinerii nu citesc în România lui 2016?

   Suntem de părere că tehnologia avansată e singurul vinovat pentru care cititul nu mai pare atât de atractiv. Probabil, mulţi cred că orice e mai distractiv în ziua de azi decât o carte.

  1. Cum ați convinge voi un 100% anti-cititor să vă citească? De ce volumul Tratament special: Anna merită citit de tineri?

     Singurul lucru care ar convinge un anti-cititor să citească, e o carte plină de viaţă şi bine scrisă. Nimic nu te ţine în priză mai mult decât o carte amuzantă, plină de suspans şi acţiune şi suntem de părere că TS se include în toate categoriile menţionate.

  1. Scriitorii citesc. Recomandați-ne tuturor o carte care v-a plăcut mult și credeți că merită să fie citită de cât mai multe persoane pasionate de lectură.

     Cel mai mult ne-a plăcut o carte scrisă de Collen Hoover: Slam. Din dragoste pentru Layken. Merită citită, la fel ca celelalte cărţi ale autoarei. E balsam pentru sufletul nostru.

  1. La final, vă oferim psibilitatea de a transmite un mesaj sau de a ne adresa întrebări, atât nouă, echipei, cât și celor care ne citesc în fiecare zi.

    Profităm din plin de această ocazie pentru a le mulţumi celor care ne-au rămas alături, deşi suntem nişte persoane cam nehotărâte. Ştim că am făcut unele greşeli şi nimic nu se compară cu faptul că ne susţineţi în continuare. Şi nu în ultimul rând, mulţumim acestui site pentru interviu şi pentru recenzie.

          Vă mulțumim pentru timpul acordat și pentru prezența pe site-ul nostru.

 

by -
22

Interviu cu Adrian R. Ivan

   Dragi cititori, astăzi îi vom lua un interviu unui autor mai mult sau mai puțin cunoscut, Adrian Ivan, un tânăr ce s-a făcut remarcat datorită celor două povești ,,Amira” și ,,Layla” cu care își încântă cititorii de pe Wattpad, dar și a blogului său personal ,,Cerșetor de zâmbete”. Eu am început să citesc cele scrise de el, am fost plăcut surprins de ce am descoperit și de aceea vă invit la lectură…amira si layla

           Bună, Adrian!

           Salut.

          Înainte de a trece la interviul propriu-zis, te-am ruga să ne spui câte ceva despre tine, mai bine zis să te prezenți.

     Nu răspund la întrebări cu caracter personal. Toate informațiile de acest gen pe care sunt dispus să le ofer le găsiți pe profilul meu de fb.

    Ce te-a inspirat să scrii aceste povești? Când și de ce ți-ai dorit să dezvălui povestea celor două tinere, Amira și Layla?

     Anumite pasaje din cursuri de psihologie și anumite pasaje din cărți de filosofie. Cărțile sunt foarte centrate pe personaje și vreau să scot în evidență (prin exagerare) anumite trăsături și instincte tipic umane, mai mult sau mai puțin ascunse în firea noastră. Încerc să subliniez anumite impulsuri și porniri pe care am învățat să le reprimăm instinctual, dar care încă există…

      Eu am o pasiune pentru tot ceea ce ține de Orient, mi se pare extrem de fascinantă cultura popoarelor musulmane. Bănuiesc că și pe tine te-a atras ca un magnet, având în vedere că personajele tale sunt de origine arabă. Am dreptate ori ba? Dacă da, cum și când ai descoperit această atracție față de Orient?

     Un singur personaj este de origine semi-arabă (daă există așa ceva) și nu, nu m-a atras deloc. Am ales acest personaj pentru că îmi era mai ușor să conturez frivolitatea condiției umane. În cărțile mele acțiunea propriu-zisă și intriga joacă un rol cvasi fără importanță. Interesul meu principal este acela de a arăta urmările interioare ale traumei primare suferite de fiecare dintre noi în primul moment al despărțirii de trupul mamei, doar că redată în dimensiunea exterioară. Deci, ceea ce simțim noi adânc în interiorul nostru am încercat să îi ofer o latură palpabilă și să convertesc aceste sentimente într-un comportament pe care noi de multe ori îl vedem ca fiind deviant. Am ales lumea arabă, nu neapărat pentru că ar fi primitivi, ci datorită restricțiilor autoimpuse care i-au facut să se conserve mai bine privind latura lor instinctuală. Ei sunt mai naturali în ceea ce privește reacțiile lor decât un popor european, de exemplu…

    Din câte am observat, s-au strâns câteva capitole bune pe Wattpad. Cât de lungi îți imaginezi că vor fi la sfârșit cărțile tale? Plănuiești să le publici vreodată și să devii autor, să zărești numele tău pe copertele a ceea ce ai așternut pe hârtie?

     Nu am de gând să public niciuna dintre aceste cărți, cel puțin nu prea curând. Totuși pregătesc o surpriză pentru cei ce mă  urmăresc pe blog, care va apărea undeva în toamna aceasta sau în primăvara viitoare (sper eu).

        În ce moment al zilei preferi să scrii? De ce?

      De cele mai multe ori scriu noaptea, pentru că atunci am timp și, de obicei, inspirație. În plus prefer să mănânc când scriu. Dacă scriu ceva fără să mănânc în același timp, categoric nu va ieși bine și atunci prefer să scriu noaptea ca să mă pot bucura de ciudățenia mea în liniște. 

       Ai nevoie de liniște deplină ca să te poți concentra sau preferi să ai un fundal sonor atunci când scrii?

     În principiu sunt destul de girlish style. Am zile și zile în care îmi place câte o melodie și o pun pe repeat indiferent ce fac și atunci da, ascult muzică și când scriu, dar depinde. Dacă atunci când scriu nu am pe modul obsesie nicio melodie pot scrie și fără fundal sonor.

       Ce alte hobby-uri mai ai?

      Poezia… dacă intră în categoria hobby-uri, atunci merg pe varianta asta. Poezia e plăcerea mea vinovată.

       Ce mesaj ai vrea să le transmiți cititorilor noștri?

       Nu-s prea profund de felul meu. Mult succes și spor la citit! 

      Adrian, îți mulțumim pentru interviul acordat!

           Plăcerea mea..

    Vă mulțumim și vouă, cititorilor noștri, pentru că ați acordat câteva clipe din timpul vostru pentru a citi aceste rânduri!

Echipa Literatura pe tocuri

by -
10
 
 Interviu cu Rhea Silvia Lărgeanu-poet
      Întâi de toate vreau să mulţumesc unei persoane speciale pe care nu o cunosc personal dar pot spune că ne-a unit preocuparea pentru frumos, Arcidalia Ghenof. Mulţumesc, Literatură pe tocuri ! Nu-mi place să vorbesc foarte mult despre mine. Eu sunt o visătoare … am 39 de ani, doi copii minunaţi şi multă imaginaţie.

     1. De ce scrii poezie şi nu proză?
     Am fost atrasă de poezie încă din copilărie şi am început să compun tot de atunci pentru că aşa am simţit, aşa am reuşit să-mi descarc sufletul, prin intermediul versurilor, să comprim stări, emoţii, sentimente şi poate pentru că poezia are, după părerea mea o muzicalitate specială.

     2. Cine este cel mai mare critic al tău?
     Eu sunt criticul exigent al fiecărui vers, deşi iubesc ceea ce fac. Consider că fiecare vers reprezintă o parte din mine şi cu toate astea cred uneori că nu am folosit cuvintele potrivite pentru a exprimă emoţia captivă, interioară.

      3.Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?
    Am constatat că sunt oameni iubitori de frumos, oameni care respectă poezia şi citesc, citesc poezie. Aprecierea lor m-a determinat că culeg poeziile scrise şi să le aşez în volumul de versuri Pentru ….El.20160122_183419

      4. Cât de greu este să publici în România?
     Cred că este destul de greu să publici în România. Primul meu volum de versuri se numeşte Pentru …El şi pot spune că mă reprezintă şi în acelaşi timp cred că fiecare cititor se regăseşte în starea pe care o transmit. Fiecare poezie e însoţită de un desen care ajută versurile să evidenţieze, să contureze starea de emoţie. Desenele nu-mi aparţin sunt create de mama şi de fiica mea. Sentimentul predominant este melancolia. Intenţionez să scriu un volum de versuri care se intitulează Gânduri şi un volum de versuri pentru copii şi sper să ajungă la inimile cititorilor.

     5. Care este poetul tău preferat ?
    Mă regăsesc în versurile poetului George Bacovia, în melancolia ploilor de toamnă şi mă regăsesc în acelaşi timp în versurile poetului Nichita Stănescu care a poziţionat iubirea în palma Universului.

     6. Ce dorinţe ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţă particulară?
    Eu sunt o visătoare şi cred despre poeziile mele că sunt particule de vise. Trăiesc prin intermediul versurilor care mă ajută să mă exteriorizez, să mă descopăr, să exprim frumuseţea, să mă definesc.

    7. Cum ai defini tu poezia?
    Consider poezia o rază de lumina care-ţi împodobeşte viaţa şi-ţi permite să zbori.

                            Te caut…

                             Te caut în liniştea nopţii,
                            Te caut în parfumul florilor de mai,
                            Te caut prin ploaia de petale,
                            Te caut în nuanţele de verde,
                            Te caut pe cărările de vis,
                            Te caut pe cerul cu stele,
                          Culeg haotic un mănunchi din ele
                          Şi le aduc ofrandă peste timp…
                           Apoi te caut în lumina Lunii,
                          Te caut pe cărări cu iasomie,
                          Te caut în cărţi pătate de vreme,
                          Te caut pe corăbii uitate,
                          Te caut în tot şi în toate,
                          Te caut în fiecare zi a existenţei mele.

 
Mulţumesc Silvia că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci! 
Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!
 

by -
17
Digital StillCamera

Interviu cu Nina Marcu-prozator, ziarist

     Zilele trecute, cam pe când – ca să vezi coincidență… – împlineam 31 de ani… Ştiu, ştiu, e o vârstă minunată, fantastică, superbă şi, din păcate, ireversibilă. Merci de urări. Le primesc pe toate. Numai că, eu, pentru deplinul adevăr, împlineam, ehei, 31 de ani, de când, într-o zi de vară, ne pusese popa, soțului meu şi mie, pirostriile pe cap şi ne cântase, cu simț de răspundere, Isaiia dănțuieşte. Aşa… Ce ziceam? A, da… Fix în ziua asta, ca un cadou făcut de Divinitate, de soartă, de Arci, pur şi simplu – Arci, nu ți-am spus, dar ai un nume absolut minunat – găsesc un mesaj: „auzi, n-ai vrea să ne dai un interviu la Literatura pe Tocuri?” Să leşin, parol, şi mai multe, nu, aşa m-am schimbat la culoare, în obrăjorii ca bujorii. Dar, cum era prea important mesajul, m-am căznit să nu mai leşin atunci, s-o las, dacă tot îmi vine, pe mai încolo. Ce, ăla era moment de vertij, amețeală și căzut din picioare? Şi i-am răspuns, fără ezitări şi rețineri, lui Arci (cam ca la sfatul popular, când am zis, tot aşa, un da ferm, acum, cum ziceam, nişte mulți ani): da!

    Bun. Şi bine. Numai că, după impactul de prim moment, au început să mi se zbată, ca fluturii nopții pe lângă lampă, o mie de gânduri. Hm… Să dau un interviu în Literatura pe tocuri. Eu… Mda… Literatură… Minunat, desăvârşit, inspirat cuvânt al limbii române. Eu, una, de prin cretacic şi până în prezent, îl ador. Îl iubesc. Îmi e drag. Pe tocuri… Clar, când pui tocurile alături de literatură, rezultă eleganță. Cu certitudine, stil. În mod sigur, rafinament. Categoric, finețe. Fără urmă de dubiu, delicatețe. Doar e pe tocuri, această literatură, nu, Doamne sfinte, în teniși sau şlapi… Adică, luat pe scurtătură, e la înălțime. E de bine. E de vis. Dar, oare, eu, fată simplă de la țară, fac față? Sunt demnă? Mă ridic la nivelul Literaturii pe tocuri?nina marcu

     Mă duc, repede, să-mi iau unele, nişte tocuri, adică, pentru a încerca să mă încadrez în peisaj. Să fiu, măcar în parte, la nivelul Literaturii pe tocuri. Unele de opt, maximum zece centimetri iau, căci, mai mult, acum, nu se potriveşte. Or’şcât, am şi eu o vârstă, nu poci să mă bâțâi pe d-alea de 14… Da’ sunt, parol, tocuri subțiri, înalte, fine. Pantofi stiletto, nu mă-ncurc… Platforme nu port, şi nici tocuri groase, butucănoase, de fac piciorul, şi când nu e, buştean. (Fac şi eu, uite, ca un lăutar renumit, la care m-am dus o dată, de mult, pentru un interviu. Un interviu la ziar, adică, în afară de partea scrisă, îi mai făceam omului câteva poze. Şi el, pătruns de eveniment, de importanţa momentului, s-a dus în casa mare şi s-a pomădat, şi s-a parfumat, da’ s-a parfumat, nu s-a-ncurcat, şi s-a aranjat, şi şi-a făcut şi freza, și și-a gelat mustăcioara … Ca să dea bine la interviu. Şi eu, poftim, la fel ca ‘mnealui). Pus, gata, şi tocurile. Şi, da, cu Dumnezeu înainte!

     Of, e al naibii de greu – mai greu decât am crezut vreodată – să fiu de partea asta, a, ca să zic aşa, baricadei… Şi asta pentru că, mulţi, mulţi ani, eu am adresat, prin prisma meseriei, întrebările. Am fost, binişor peste 20 de ani, ziarist. Am scris la “Naţional”, “Jurnalul Naţional”, “Formula As”, ca să mă refer doar la cele mai importante. Aş putea, dacă-aş vrea, să mai fiu şi acum. Ziarist. Numai că, vorba lu’ Ilişoi, Viorel Ilişoi, noi suntem ziarişti de rit vechi. Scriem cu nerv, folosim metafore, epitete, comparaţii, facem, că aşa am învăţat, documentări în teren, transmitem, la centime, acel mesaj pe care dorim să-l transmitem, către cititori. Nu se mai pupă, din păcate, un astfel de mod de a face presă, cu vremurile, cu cerinţele, cu nevoile de azi. Mda… Ziceam de pus întrebări şi de dat răspunsuri… A trecut ceva timp de când n-am mai răspuns, ca acum, la unele. Să tot fie vreo şapte ani. De când am lansat, adică, romanul “Trăind clipa. Căci, deşi am mai scris în continuare – şi că, da, sunt cam vrednicuţă şi, când mai lin, când mai amarnic, a venit şi inspiraţia, dar şi că scrisul ăsta e cam ca râia, aşa. Zici că-l laşi, când vin clipe grele, că te laşi de el, că nu mai vrei să scrii în viaţa ta, două rânduri. Dar, te ia cu rău de la lingurică şi nu ştii ce-ai. Cu medicamente şi hapuri, cu descântece şi vrăji, nu trece. Dar, te apuci să scrii alea două rânduri, de ziceai că nu le mai scrii, neam, şi, ce să vezi, a trecut starea de rău şi de lentoare. Da, râia te mănâncă şi-n călcâie. Da’ nici cu scrisul, când te bântuie virusul, nu e altminteri – de publicat, din diverse pricini, nu am mai publicat. Acum, adică în viitorul apropiat, sper la editarea, măcar, a unei cărţi, căci, în lucru am, pentru că așa s-ntâmplat, două. Şi, uite, Arci că, deşi am scris, deja, câteva rânduri bune, am cam bătut, cu graţie, câmpii. Trebuia să spun, ca omu’, cine sunt şi ce învârt şi, uite cum am întins pelteaua… Stai aşa, că acum îmi iese. Deci şi carevasăzică, mă numesc Marcu, Nina Marcu, stau – când stau, căci, de regulă umblu, plec, bântui mult – în Ploieşti, oraş pe care, nu ştiu de ce, îl ador, sunt căsătorită, cum ziceam, cu acelaşi om, de 31 de ani, am două – cele mai minunate şi mai speciale şi mai frumoase din lume – fiice şi da, pentru că mă chinuie talentul şi pentru că mă cheamă tainele scrisului, la vatră, scriu. Orice. De la ştiri, de şapte rânduri, la romane de sute de pagini. Acum, o iau, gata, cuminte şi organizat şi răspund, parol, cât pot de bine, întrebărilor tale.    traind clipa

    1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

     Sunt nărăvită de mult la treaba asta, cu scrisul. Boală veche, ce mai… Şi, cum am constatat, în timp, fără leac. O să sune ce spun, cam a clişeu, aşa… Însă, te asigur că e adevărul gol, goluţ. Scriu din totdeauna. Fără vreun motiv. Sau, pentru că vine din lăuntrurile mele să fac asta. Aş face – şi fac – asta, în loc de orice, altceva. Uit, dacă mă dedau scrisului, să mănânc, să dorm, să mă duc undeva, să respir. Şi de mine, în totalitate, uit. Ai mei m-au învăţat să citesc şi să scriu când aveam cinci ani. Ca să scape, cred, de corvoada la care îi supuneam mereu, punându-i, zi, noapte, când le era lumea mai senină, să-mi citească poveşti. Şi, dacă am învăţat buchiile, am dat, mintenaş, iama în toate cărţile din casă şi de la biblioteca – fată de la ţară, cum am spus, deja, fiind eu – comunală. Cu unele poveşti, eram de acord. Întru totul. Cu altele, nu. Deloc. Eu, în mintea mea, vedeam altfel acţiunea, personajele, replicile, povestea, în totalitate. Aşa că, am început, cu de la mine putere, să fac adnotări pe marginea paginilor cărţilor. Cu ce voiam eu să fie acolo, în carte. Adică, povestea nu mai era a autorului – oricare ar fi fost el – ci a mea, o zgâtie, ca să nu zic cum îmi venise să zic, care abia descoperise literele şi avea tupeu să schimbe întregul parcurs al poveştii. E lesne de-nţeles că mi-am luat, pe bună dreptate, papara cuvenită. Dar, m-am căpătuit şi cu tot felul de caiete şi plaivazuri şi, am înţeles că nu trebuie să mai mâzgălesc şi să mai chinui cărţile. Aşa că, făceam propriile mâzgălituri, în caietele acelea. Atunci şi mai târziu. Mi se părea că aşa trebuie să fie. Să scriu. Poveşti. Întâmplări. Fapte. Romane. Orice. Sau nimic. Nicio clipă n-am ştiut că este vorba despre talent – dacă-o fi – despre chemare, despre har. Nici cea mai vagă idee despre aşa ceva, nu aveam! Scriam şi citeam. Citeam şi scriam. Şi atât. Astea erau ca prăjiturile pe care mama le făcea, în mod obişnuit, în casă. Nu era nimic special, în faptul că trudeam – vorba vine – cu scrisul. Venea, ca o apă năvalnică, de departe, şi curgea, curgea, fără putinţă de întoarcere sau oprire. Desigur, scrisul îmi aducea şi probleme, şi bucurii, în egală măsură. Ai mei, ca să mă oprească din aceste îndeletniciri frecvente, îmi întrerupeau, în puterea nopţii, curentul, iar eu citeam cu lanterna – până m-am prins că aşa e mai bine, mă canoneam cu lumânarea, pe sub plapumă, de era să dau, Doamne sfinte, foc casei – şi, pe de altă parte, scriam, pentru prietene şi colege, cu uşurinţă, toate scrisorile de dragoste şi toate temele la limba română, ceea ce, desigur, îmi plăcea. Mi se spunea pe la şcoală că scriu bine şi că e musai să merg pe drumul ăsta, dar, recunosc că nu ştiam bine ce va să însemne asta. Îmi doream să fiu scriitoare, dar aflasem că o astfel de meserie nu există în nomenclatorul de meserii, ci doar scriitor de vagoane. Doar mai târziu, când am participat pe la concursuri literare şi am câştigat premii importante, m-am prins că aş putea să scriu, să zic aşa, profesionist. Am aflat, atunci, cu bucurie, că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, fără îndoială, mi-a explodat sufletul. Dar, am cotit-o, dinspre farmacie, unde mă îndreptasem profesional, spre presă. Nu, nu spre lumea literară, cum visam, cum îmi plăcea, cum îmi era la îndemână, ci spre cuvântul tipărit din ziar. Aşa a fost să fie. Şi, azi, cu toate peripeţiile prin care am trecut, ca ziarist, nu-mi pare, chiar nu-mi pare, rău. Cred că trebuia să fie astfel. Să gust, să înfulec, să adulmec hălci din ambele tipuri de scriitură. Ca să-nvăţ. Ca să ştiu. Ca să le fac mai bine. Căci, par cele două lumi, a scriitorilor şi a ziariştilor, la fel. Una. Indentice. Dar, doar par. În realitate, sunt total şi radical diferite. În presă, am păcătuit mult cu literatura – eram, ce mai, înhăitată cu metafora, cu liricul, cu poemele şi, Lucian Pall, redactorul şef adjunct de la “Naţional”, a trudit mult cu mine, de m-a dezbărat de ele – până am ajuns să scriu mai, cum să zic, pragmatic, la obiect, ca la – şi pentru – ziar, răspunzând întrebărilor de bază şi de căpătâi. Mai târziu, când am devenit mai organizată, a fost momentul să mă apuc să scriu, aşa cum visasem, şi romane. Nu ştiu, habar n-am dacă scriu bine. Pesemne că nu scriu prea rău, având în vedere că scriu, tot scriu, şi lumea nu s-a săturat de mine, încă mai aruncă pe mâzgălelile mele, câte un ochi. Ce ştiu cu certitudine este că scriu, orice, cu mare uşurinţă. Şi oricât, şi oriunde, şi oricând, şi pe orice… Adică pe bilete de autobuz, pe şerveţele, pe hârtie igienică, pe mână. Desigur, şi în agende. Doar că, atunci când scriu în acestea din urmă, naiba ştie de ce, nu mai înţeleg nimic. Am păţit-o când am scris “Cartea Primarilor”. Vorbisem cu aproape o sută de primari, notasem, exemplificasem, mă-ntinsesem, ce mai, luasem notiţe temeinic. Şi, când să scriu ce ziseseră oamenii ăia, nu mai ştiam, neam, ce-am scris. Am bâjbâit şi-am orbecăit, ca-n grotă, ca să-ncropesc nişte fraze normale.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Nu ştiu ce să zic. De regulă, nu prea îmi e criticată scriitura. Şi nu vorbesc doar despre familie şi despre cei mai buni şi mai dragi prieteni, care îmi citesc, încă de pe când scriu la ele, manuscrisele, şpalturile, textele… La scris asta, cu necriticatul, căci, în alte lucruri, cum ar fi faptul că sunt total atehnică şi fac prostii multe cu telefoanele şi calculatoarele, mă ceartă toată lumea. Cred că eu îmi sunt mie cel mai crunt şi cel mai mare critic, în materie de scris. Niciodată nu sunt mulţumită, întotdeauna mă întreb dacă am folosit cele mai potrivite cuvinte, dacă am făcut cele mai bune descrieri de fapte, întâmplări, tipologii de personaje, dacă, nu cumva, puteam să scriu mult mai bine şi n-am scris. Este şi motivul pentru care nu recitesc niciodată ce scriu. Ştiu, nu e bine. Dar aşa procedez. Doar la final, când trebuie să dau romanul la editură, când fac corectura întregului material, mai adaug sau mai scot, pe ici, pe colo, câte un cuvânt. Nu mai mult, căci mă tem că deturnez cu totul sensul şi tema şi cursul. Şi mi-e milă de nopţile mele nedormite.

   3. Ce părere au colegii-cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicată?

     Având în vedere că mi-a apărut, demult, la ziare, numele în josul unor texte, azi nu se mai miră nimeni, nu e ceva ieşit din comun. Ba, dimpotrivă, aş zice. Când se întâmplă, ca acum, când de destulă vreme, nu am mai publicat o carte, prietenii şi cunoscuţii mă întreabă când apare următorul roman, ce mai scriu, despre ce mai povestesc, cum stau cu inspiraţia.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

     Am avut, da, pe lângă multele caiete cu pretenţie de romane, şi jurnal. Oho, demult, în adolescenţă. Mai multe, de fapt. Fără să mai vorbesc despre… mirificele – atunci – oracole, care, după cum erau concepute, tot un fel de jurnal erau. Apoi, cum am fost mereu prinsă în multe şi diverse activităţi, n-am mai avut timp de jurnal. Deşi, cine ştie, dacă într-o zi îmi vine să-mi scriu memoriile, pesemne că mi-ar fi prins foarte bine. Uite că, acum mă gândesc ce s-o fi ales de jurnalele alea, că n-am mai răsfoit, de multă vreme, vreunul. Cel mai probabil, le-au mâncat şoarecii prin podul casei părinteşti. Şi erau doldora de trăiri, de sentimente, de iluzii, de întâmplări, de câte şi mai câte.

      5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

      Da, să ştii că m-am gândit. Îmi place, mai ceva ca un parfum fin, mirosul cernelei şi al hârtiei tipărite, îmi încarc rărunchii, mai temeinic decât cu aerul de respirat, când dau pagină după pagină, mă fericeşte foşnetul hârtiei, mor să citesc o carte, cum ar veni, carte. Când plec în vacanţă, jumătate, probabil, din bagaj, e cu cărţi pe care să le citesc la mare, la soare. Dar, da, m-am gândit şi la cartea în format ebook. Şi asta, cel puţin, din două motive. Întâi că, pentru o carte tipărită pe hârtie, în format clasic, costurile sunt destul de piperate. Şi editurile nu prea se înghesuie să suporte toate cheltuielile astea, pentru că, din păcate, cartea, chiar una foarte bună, nu se vinde, nu ştiu, ca pâinea caldă, să zic. Dacă nu ai o maximă notorietate, dacă nu te ştie lumea de la televizor, dacă nu scrii vulgar spre – scuze de cuvânt – porcos, dacă nu eşti amic de băute cu editorul, dacă nu eşti amanta unuia, nu te publică nimeni, dacă nu plăteşti tu toate costurile. Şi, de cele mai multe ori, cel care scrie, scrie, şi atât, nu are şi banii necesari tipăririi. Căci, plăteşte facturi ca tot omul şi, la noi, din romane, prea puţini, mult prea puţini autori trăiesc, efectiv şi bine, din vânzarea cărţilor. Aşa că, scriitorii apelează, ca să nu zic că se milogesc, la cei care au sau care ar putea, prin prisma funcţiei, să-i îndrepte către aceia care pot să ajute o carte să ajungă la cititori. Dar, care n-au nimic, nimic, cu lumea nebună a cuvântului scris. În acest sens, am, serios, un exemplu. De fapt, mai multe, dar o să-ţi povestesc doar unul, pe care, pentru că m-a marcat, l-am tot spus. M-am dus, acum ceva vreme, la unul, ajuns într-un post bun, la Consiliul Judeţean Prahova, ca să-i cer ajutorul pentru un roman. El, în timp ce mânca salam cu usturoi, mi-a spus oripilat şi, pentru a miliarda oară, citez: “Carte, doamna Marcu? Cine mai citeşte carte, în ziua de azi? Dacă veneaţi la mine cu o treabă serioasă, vă ajutam, dar carte? Ştiţi că vă citesc peste tot, pe unde scrieţi, dar carte?” L-am întrebat, mai mult de pamplezir, cam ce treabă serioasă ar vedea el, în cazul de faţă. Şi mi-a spus, textual, de era să mă lovească fibrilaţia: “Dacă făceaţi covrigi sau gogoşi la colţ de stradă, vă ajutam. Că veneau fonduri europene şi vă ajutam. Dar carte? Carte, domn’le? Cine mai citeşte aşa ceva, azi?” Mda, să mă-ntorc la al doilea motiv pentru care, cum am zis, m-am gândit la formatul ebook de carte. Şi el este dat de faptul că, mulţi tineri, dacă se îndreaptă către citit, o fac pe tabletă, pe laptop, pe telefon, nu în formatul clasic al cărţii. Deci, ca să-i prinzi de, să zic, clienţi, trebuie să vii în întâmpinarea lor, în felul acesta. Cartea tipărită pe hârtie e, da, fabuloasă. E la fel şi peste patru sute de ani. Cu, fără îndoială, coperta ştearsă, cu paginile îndoite, cu scrisul mai puţin lizibil. Dar vie. Şi vioaie. Şi vivace. Şi mirifică. Şi nemaipomenită. Şi… carte. Ca, dacă vrei, o femeie frumoasă, care rămâne frumoasă şi dacă are câteva riduri. Dar, pentru că mergem înainte, doar înainte, e musai să ne adaptăm.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?254455_533698196645078_2035883485_n

      Mda… La fiecare roman din cele câteva pe care le-am scris, a fost, pe lângă imaginaţie, şi un punct de plecare, o sursă, serioasă, de inspiraţie. Desigur, pe lângă expresii, cuvinte nu ştiu cum, care îţi trec pe la ureche, peisaje, chestii care îţi atrag atenţia. Deşi aveam în minte scheme ample pentru un alt roman, a apărut întâi “Cer deasupra unor răni deschise”. A fost aşa: am adunat pentru “Jurnalul Naţional” date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceste poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: “Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, “Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la “Jurnalul Naţional”: “Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: “O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” “Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Abia pe urmă, după ce am terminat cu “Cer deasupra unor răni deschise”, m-am întors la cea pe care, cum am zis, o pritoceam în minte, “Cumpăna unei vieţi”, numită ea. Am fost, cu ea, recunosc, privilegiată. Tocmai mie, la ceas de seară, să-mi iasă în cale aşa poveste… Făcusem, acum muuuuulţi ani, o amplă documentare, pentru ziarele unde scriam, într-o comună din Prahova. Cum îmi place să ascult şi să vorbesc cu oamenii, m-am întins, clar, mai mult decât era cazul, la peltea. Aşa că, am ajuns în gara de unde urma să iau trenul către oraş, chiar când trenul, ce să vezi, pleca! Am zis, recunosc, de nervi şi de indignare, câte ceva de spuma cerului albastru. Fir-ar să fie! Mai era alt tren abia peste vreo trei ore! Ce să faci în gara aia amărâtă – în fapt, o haltă vai de mama ei – atâta vreme? Atunci, am văzut, pe o piatră, un bătrânel. De fapt, observasem, când eu alergasem după tren, că el, deşi stătea în cumpănă – să se urce, să nu… – îl lăsase să plece. Straniu, mă gândisem. Cum să laşi trenul să plece, fără să te urci în el? Acum, îşi sprijinea fruntea în palme şi părea că tot cerul – ăla de-i luasem eu, mai adineauri, sfinţii la refec – i-a picat în cap. L-am salutat pe omul ăla, doar pentru că aşa se face, doar pentru că o cer regulile bunului simţ. Şi ca să treacă mai repede orele alea trei. Nici măcar o frântură de clipă n-am crezut că sunt pe cale să aflu cea mai fabuloasă poveste pe care o poate afla, în viaţa lui, un om. Aşa am intrat în vorbă, moşneagul acela învins de soartă şi eu, o ziaristă tânără şi dornică de exclusivităţi. Şi, de parcă m-ar fi cunoscut de o sută de ani, bătrânul m-a făcut, de îndată, părtaşă la o poveste cu adevărat terifiantă. Plecase pe front, în ’41, ca să-şi apere, ca tot românul acelor vremi, ţara. Şi, de atunci, până în seara aia când lăsase trenul să plece, nu mai călcase în satul de unde plecase! Nu pentru că n-a vrut. Nu pentru că n-a putut. Ci, pentru că, din păcate, n-a ştiut. N-a mai ştiut. Cine e. De unde a plecat. Ce-a lăsat în urmă. Că trebuie să se întoarcă aici. Avea altă viaţă. Altă identitate. Alt nevastă… Destinul îi fusese, haotic, deturnat, când el uitase tot, de o fetişcană care îl plăcuse. Şi a devenit, din Dumitru, Alexei. Puţine lucruri ştia, fără să ştie de ce le ştie: o băsmăluţă roşie, care flutura, bezmetic, în vânt, braţele unei cruci de piatră, câteva cuvinte de la “Veşnica Pomenire”… Avea întrebări, dar răspunsuri, nu. Îl chinuiau angoasele, dar liniştea nu-i venea. Până când, din întâmplare – dacă, ştiu eu, crede cineva că există ceva întâmplător pe lume – a ajuns în locul de unde plecase cu 58 de ani în urmă! Şi n-a ştiut ce să facă: să rămână cu ai lui, de unde plecase, ori să se-ntoarcă la ai lui, unde îşi înjghebase altă viaţă… Mă trec şi acum fiorii, când îmi amintesc cum mi-a povestit! Doar noi doi în gara pustie… Şi parfumul de liliac de la tufele din vecinătate. Şi povestea care a curs, ca o Dunăre absolut nestăvilită, peste mine. Multă vreme, nici să povestesc, la rându-mi, ce aflasem, n-am fost în stare. Cum încurcă Dumnezeu iţele sorţii, câteodată! Ar putea să fie totul lin, dar El, cine ştie din ce pricini, învolburează totul. Mai târziu, m-am întors, pentru închegarea poveştii, în satul acela şi am căutat familia din care plecase veteranul de război. Cu eforturi mari şi susţinute am aflat că nevasta omului, prima lui nevastă, iubirea lui mare, îl aşteptase, o viaţă, să se-ntoarcă. Murise cu un am înainte de întoarcerea lui şi, în ziua în care el călcase în curtea aceea, familia îi făcea pomană de-un an. Iar preotul, cum face de regulă, cânta “Veşnica Pomenire”. Aşa… M-am întins, văd bine. Deşi, în stilu-mi caracteristic, m-am aruncat în vâltoarea scrisului, fără să mai arunc un ochi în urmă. “Trăind clipa” urmează. Şi de restul căţilor nu mai zic, că pun, cu atâta poveste, cititorii Literaturii pe tocuri, pe fugă. Îţi povestesc, dragă Arci, altă dată, în alt interviu – m-am înscris, da, la o reeditare? – despre „Rug pe rugă” şi alte romane, care fi-vor, cu voia Celui de Sus, publicate. Să-ţi zic de “Trăind clipa”. În oraşul în care trăiesc, Ploieşti, există, pentru că aşa e normal să aibă un întemeietor de urbe, o statuie care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, călare pe un cal. Căci, deşi puţină lume ştie, el a fost cel care a transformat un sat neimportant, cum era Ploiescii, într-un târg strategic. La un moment dat, cal şi călăreţ se aflau în pericol să pice de pe soclu. Lucrarea, făcută cu pompă, se şubrezise şi necesita reparaţii. Ba, calului stăteau să-i pice şi coama, şi coada, şi toate cele, de rămânea ditamai voievodul fără cal. Autorităţile locale şi judeţene se cam ţineau, din eternele motive şi gâlcevi politice, de-o parte. Mai mulţi oameni de litere ai oraşului, printre care profesorul Nicolae Boaru, fie-i dreapta Tatălui alături, mi-au zis, la un moment dat, să scriu în ziarul local unde eram, atunci, redactor şef, un articol care să le atragă atenţia şi să-i determine pe capii oraşului şi ai judeţului să facă, da, ceva, pentru statuia Viteazului. Am scris un pamflet, care a fost citit, a plăcut, a stârnit râsete, dar cam atât. Calul lui Mihai, cu Mihai cu tot, era, pe departe, pe cale să pice de pe soclu. Adică rămânea cum am stabilit. Scrie o carte, mi-au zis amicii despre care am spus mai sus. Poate aşa îi convingem pe ăştia să repare statuia. M-am apucat, cu asumare şi responsabilitate, să scriu cartea aceea. I-am zis “Trăind clipa” şi am scris-o repede şi cu mult drag. După lansarea ei, s-a făcut oarece vâlvă, dar, din păcate, pentru statuie, în continuare, nu s-a făcut nimic. Bine, hai cu egalarea. Adică, altfel spus, cu volumul al doilea al romanului. De aici, de la statuia care stătea să pice, s-a născut un roman de dragoste care, fără să fiu acuzată de lipsă de modestie, a plăcut destul de mult. Şi a fost citit, ca să zic aşa, şi-n dungă. Lucru care, desigur, m-a bucurat şi m-a onorat. Nu-ţi spun mai multe, pentru că mi-ar plăcea, tare mult, să-l citeşti. Ca să nu zici, cumva, că predic apa şi beau ţuica.

7.Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     Am să mă refer, acum, la unul dintre romanele la care, încă, scriu. Cu el am avut nenumărate peripeţii. Aşa că, ori va fi un succes nebun, când îl voi lansa, ori un fiasco total. Întâi că, o… prietenă din lista de facebook, mult mai pricepută ca mine la tehnici şi, clar, cu mult, foarte mult, timp liber, mi-a spart sau mi-a clonat contul, habar n-am, şi şi-a însuşit, din discuţia mea cu cineva, titlul romanului. Ba, ca să fie sigură, a şi publicat repede o carte cu titlul ăla. Apoi, eu, pricepută, cum am zis, am şters singură, cu mâna mea, aproape tot volumul al doilea. S-a dus. Şi am luat-o de la capăt, fără să mai ştiu cu precizie ce scrisem prima data. Am avut o serie de probleme familiale şi m-am oprit, o vreme, cu scrisul. Subiectul abordat aici e, zic eu, mai îndrăzneţ, mai acid, mai greu, mai altfel. Un ziarist, ca să dau un pic din casă, ajunge nenebun fiind, la spitalul de nebuni. Din cauza unor dezvăluiri la adresa unui fost preşedinte al ţării. Şi, nişte poliţişti, care sunt personaje îndrăgite şi în “Trăind clipa”, – e, dacă vrei, o continuare, pe departe, a acestui roman – încearcă să… facă dreptate. Îmi venise să spun mai mult şi altfel, dar mai bine o las aşa, agăţată în corcoduş. E multă acţiune, e mult suspans, e umor, e ironie, e dragoste, e lirism, e neprevăzut, e… roman. Al secolului. I-am zis aşa, romanul secolului, pentru că, circumspectă, tot bănuiesc că aia, “prietena”, stă cu ochii pe mine şi, măcar, păţită fiind, să nu-i mai dau idei. Am un titlu pentru acest roman, însă nu e bătut în cuie şi, mi se pare, era mai bun şi mai edificator ăla furat.

      8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

      Îmi doresc, pe lângă obişnuitele vreri de sănătate, fericire, dragoste, pentru mine şi pentru toţi cei dragi, să îmi vină copiii, şi de la marginea cea mai de pe margine a lumii, acasă, cât de des pot. Să nu uite drumul spre casă şi, tatăl lor şi cu mine să îi răsfăţăm şi să le facem, cum putem mai bine, toate poftele. Îmi place să-i văd, liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi, pe toţi, în jurul mesei. Iar eu să-i privesc şi să mă încarc, până, măcar, la umătoarea vizită, cu toată pacea lumii. Îmi place, în general, să mă împrejmuiesc de oameni frumoși și prietenoși, de la care, mereu, am ceva de învăţat. Şi, îmi plăcea, mai în tinereţe, când cădeau ploi repezi, de vară, să-mi scot, fără ezitări, sandalele – cu tocuri – din picioare şi să fac drumul până acasă, desculţă. Senzaţia de libertate nu era nimic pe lângă ocheadele bulversate ale trecătorilor. Visez, mai ceva ca Borcea, la Champions League, desigur, când voi fi, din romanele mele, celebră și bogată, să am o casă la mare, pe malul ei, în buza ei. Să îmi beau cafeaua, cu ochii la ea. Să plâng, odată cu ea, când hohotește a disperare, în adâncuri. Să scriu povești magnifice, în timp ce-i privesc depărtările şi îi simt angoasele. Cel mai probabil, visul ăsta se poate împlini în altă viaţă. Dar eu – ce mă costă? – continuu să visez, în felul ăsta. Dacă ar fi să dau un nume tuturor celor înşirate de mine, aici, cred că i-aş zice, aşa, la prima mână, „Clepsidra cu visuri”. Ori „Şirag de gânduri ”. Ori „Dor de doruri”. Sau, de ce nu, „Foaie verde lobodă”. Nici „Sfadă prin noi răsărituri” n-aş zice nu. Şi, că nu mă pot opri, „Dansând pe tocuri. De zece”. Şi pun punct, Arci, trimiţând spre tine miile mele de mulţumiri.

Mulţumesc Nina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
17

Interviu cu Mihai Cotea-poet şi prozator

Cotea Mihai, data & Locul nașterii: 11 februarie 1989, Sibiu, Oraș actual: Baia Mare, Studii: licențiat în istorie; masterat în etnoturism

Mail: cotea_mihai@yahoo.com

                                                           Apariții literaremihai cotea

VOLUM:

Vremea tornadei” (roman) – ed. Singur, Târgoviște, 2015

ANTOLOGII:

”Să ningă peste inimi bucurii”– ed. Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2014

”Simfonie-n verde crud” – ed. Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2015

”Scrisul de azi”- editura Singur, Târgoviște, 2015

”Antologia scriitorilor – Dor Românesc – ” Starpressed.Olimpias, Galați, 2016

REVISTE DE PROFIL

”Tinerețea dintre bătrânețe și moarte”- proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.4/aprilie 2013 și ”Nomen Artis- Dincolo de tăcere” nr.12(40)/ decembrie 2014

”Cifra dorinței”- proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.5/ mai 2013 și ”Nomen Artis- Dincolo de tăcere” nr.10(38)/ octombrie 2014

”Vremea tornadei” fragment de roman, capitolul ”Dispariția”, ”Negru pe alb” nr.8/august 2013

”Ozana”– proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.11/noiembrie 2013 și ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.5(45) / mai 2015

”Un petic de dragoste”- poem, ”Negru pe alb-ediție specială”, martie 2014 şi ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.2(42)/ februarie 2015

”Contexte”- fragment, roman, ”Negru pe alb” nr.13/ 2014

”Eu din tine” proză scurtă, ”Negru pe alb” nr.14/ 2014

”Pofta de viață”proză scurtă din seria ”AlchiMia”, ”Negru pe alb” nr.15/2014

”Singurătate?” eseu, ”Porțile Nordului” nr.1-2-3/ 2014

”În bloc” eseu, ”Porțile Nordului” nr.1-2-3/ 2014

”Revenind la reverie”– proză scurtă din seria ”AlchiMia”, ”Negru pe alb” nr.16/2014

”Tristețea ca aliment” – proză scurtă din seria ”AlchiMia”, ”Negru pe alb” nr.16/2014

”Tot ce am uitat să spun”, ”Expediție maternă”, ”Toamnă în antitetic”, ”Ziua bunicului (blestemul dricului)”- poeme, ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.1(41)/ ianuarie 2015

”Soi rău” proză scurtă din seria ”AlchiMia” în publicația on-line ”Armonii Culturale”, 5 mai 2015

”Vremea tornadei” – fragment în publicația on-line ”Armonii Culturale”, 8 mai 2015

RECENZIE ”Vremea tornadei”– ”Negru pe alb” nr.20/2015

”Indefinibilă”, ”Delirul unei zile noi” – poeme, ”Negru pe alb” nr.20/2015

”A fi sau a nu mai fi deloc” – proză scurtă din seria ”AlchiMia” în ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.8(48)/ august 2015

”Binele (partea II-Spitalicească; partea III-Cetățenească)– dialoguri, în ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.8(48)/ august 2015

Cum să NU scrii un roman”, ghidul greșelilor pe care le fac autorii cel mai des – recenzie, în revista online Hyperliteratura, 4 septembrie 2015 

”Luna e soarele meu”- proză scurtă ”Negru pe alb” nr.21/2015

”La capătul șoaptelor” – fragment nuvelă, ”Negru pe alb” nr.22/2015, Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.12(52)/ decembrie 2015

”Vremea tornadei”– fragment de roman, ”Sfera eonică” nr.30/2015

”Indefinibilă”, ”Putregai nobil (pamflet)”, ”Inflamare-n mi major”, ”Ultima vară”poeme, în ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.11(51)/ noiembrie 2015

”Bronz nocturn”, ”Marea”, ”Dilema înțelepciunii timpului, toamna…”, La Cafea cu Stendhal”, ”În spatele ochilor”poeme, în ”Nomen Artis – Dincolo de tăcere” nr.12(52)/ decembrie 2015

DISTINCȚIE LITERARĂ:

Locul III, Votul publicului pentru eseurile ”Singurătate?” și ”În bloc” în cadrul concursului internațional de literatură ”Porțile Nordului” organizat de Centrul de Excelență în promovarea creativității românești ”Porțile Nordului” Baia Mare și de Liga Scriitorilor Români și promovat de site-ul de cultură și literatură ”Republica artelor”(Cititor de proză), mai 2014Vremea tornadei coperta 1

      1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

       De scris…dacă bine țin minte, de scris trebuie să mă fi apucat de pe la 7, 8 ani, după clasa I, în orice caz, după ce am învățat bine literele. Glumesc, firește. Adevărata pasiune pentru scris am avut-o pe la 10 ani când, alături de o colegă de clasă, bună prietenă de-a mea pe atunci, ne aduceam caietele cu ”poezii” la școală și ni le recitam unul altuia. Nu știu dacă a fost o distracție, o ambiție sau doar copilărie, relația mea cu scrisul e una năbădăioasă. A dispărut din viața mea pentru o vreme de atunci, pentru a reapărea într-un mod total insolit, iar apoi s-a transformat într-o constantă.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Eu sunt și cei mai apropiați prieteni ai mei. În ultimul timp am început să mă cunosc mai bine și să încep să-mi accept slăbiciunile ca pe ceva firesc, iar aici apar ei, care deși mă cunosc, sunt obiectivi cu mine și mă ajută realizând o balanță foarte sănătoasă pentru orice autor. Sunt un încăpățânat, totuși am grijă de părerile lor.

      3. Ce părere au colegii /cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicat?

    Cunoscuții mei sunt colegi de muncă sau acei apropiați ai sufletului meu pe care-i numesc prieteni. Reacțiile sunt diferite. Sunt curioși, nerăbdători, bucuroși sau indiferenți. Depinde de persoană.

      4. Ai sau ai avut jurnal personal?

    Am avut un jurnal personal pentru prima dată la 10 ani, în perioada încercărilor mele în versuri de la școală. L-am ținut pentru doi ani, apoi m-am mai apucat după alți câțiva ani de altul, dar un a fost treaba așa serioasă ca la primul. Ultimul jurnal l-am ținut la 22 de ani, un jurnal de călătorie cu ocazia efectuării unui stagiu Erasmus la Málaga. M-a impulsionat cineva foarte apropiat iar efectul a fost lung. Odată întors din Spania am început să scriu. Poezioare, proză scurtă, apoi ”Vremea tornadei”. 

    5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

    Romanul cu care am debutat a fost gândit ca o carte clasică. Urmează să public la aceeași editură un volum de eseuri și o serie de proză foarte scurtă. Cartea se va numi ”Eu și Mia” și mă bate gândul să o public și în format ebook. Pentru multe persoane e mai comod acest format și mai familiar, dat fiind faptul că trăim un boom al internetului și virtualului în ziua de azi.

     Nu resping pe viitor o versiune ebook și pentru ”Vremea tornadei”.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

    M-am inspirat din viață, în general, și din viața mea, inevitabil. Fiecare autor lasă o părticică din el în scrierile sale mereu. Romanul a atins aspecte personale, dar și unele la care am fost martor sau pe care le-am cunoscut prin intermediul altor persoane. E vorba de un amalgam aici. Unul fericit, sper. J 

    7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     ”Vremea tornadei” este o carte a căutărilor. Am mai spus-o și-n alte locuri și nu o pot schimba. Pe motivul eternei căutări de sine, în jurul lui, mai exact, am clădit fundația micului meu roman. Felul în care viața îți joacă farse și-ți arată că știe să aleagă mai bine decât tine, reunește două familii aparent diferite, dar complementare-n esență. Temeiul: o tornadă lăuntrică provocată la nivel simbolic de către personajul principal al cărții – Dorina Lascu, o femeie demult rătăcită pe un drum anevoios al vieții, dar care va învăța să-și îndrepte greșelile când viața îi dă o lecție dureroasă: nu tot ce zboară se mănâncă. Simplu. Nu poți călca peste viețile unor oameni pur și simplu pentru ca mai apoi să te bucuri nestingherită de victorie. E vorba de karma. Poate în viața reală scenariul diferă, adeseori, nu și-n cartea mea. Aici mi-am permis să las la nivel realistic doar ambianța, coca poveștii și destinul unei părți a personajelor.

  Am ales să încerc o salvare pentru Dorina. Restul depinde de ea… așa cum depinde de noi toți să fim într-un loc sau altul atunci când viața ne dă ”play”.

   8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

  Mi-ar plăcea să mă mut la mare, la curte, cu o droaie de pisici și alături de singurele persoane aproapiate din viața mea, două la număr. Glumesc, închei cu o glumă, dar e un vis frumos.

Îmi doresc sănătate, restul ține de alegere.

Mulţumesc Mihai că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
13

         Interviu altfel cu autorul Luca Dinulescu

      Luca Dinulescu s-a născut pe 18 februarie 1979 și s-a făcut remarcat în scris pentru prima data în 1986, când a câștigat un concurs de poezie pe care părinții săi îl organizau anual în propria lor locuință, cu poemul „Adjectivul”. A debutat cu proză în 2003, în Viața Românească, în volum individual cu „Sir Sugismund, la Polirom, în 2006, recidivând recent, la editura Tracus Arte, cu volumul „Prostituția României – proiect de constituție pentru o țară mai veselă”. A făcut parte din cenaclul „La formarea ideilor”, condus de scriitorul Constantin Stan împreună cu Iolanda Malamen și Traian T. Coșovei, activitatea din acea perioadă a cenaclului fiind popularizată ulterior într-o antologie de proză scurtă cunoscută ca „Al doilea desant”. Ulterior, a participat la numeroase sesiuni de lecturi publice în cadrul USR, în special sub conducerea lui Cezar Ivănescu. În anul academic 2007-2008 a fost bursier J.W.Fulbright pe screenwriting la New York Film Academy.

Carti Luca Dinulescu

1.Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.

Greu de spus. Sunt multe amintiri faine, iar în momentul ăsta ele se amalgamează, în așa fel încât nu pot să extrag una în mod special. Dar probabil că majoritatea retrăirilor de genul ăsta au de-a face cu liceul Tonitza, unde am petrecut cei mai furtunoși ani din viață. La propriu. Astăzi însă, din informațiile pe care le am, e un loc foarte cuminte, aseptic prin comparație cu haosul din anii 95-2000. Tot astăzi, prin urmare, dacă împroști pe cineva cu un tub de culoare, să zicem albastru – asta fiind una din răutățile cele mai mici pe care le făceam în anii ăia – probabil că ești dat în judecată. Trist.

2. De ce scrii?

Pentru că nu știu să fac altceva. Asta deși am încercat, ba chiar uneori m-am străduit din răsputeri. Am lucrat în cinema, în publicitate, dar cumva, mai devreme sau mai târziu, se dovedea că totul era greșit, în sensul în care eu eram mai degrabă interesat să-i observ pe oamenii respectivi, pentru a le studia comportamentul și ulterior a scrie despre ei. Ori asta era ciudat, unii își dădeau seama, nu înțelegeau de ce nu sunt activ și implicat și era greu să le explic că nu mă interesează de fapt ce se întâmplă acolo, așa că într-un final trebuia să dispar. Reapăream însă inevitabil în fața unui calculator unde, fiind totodată deprimat de faptul că nu sunt în stare de altceva, așterneam diverse gânduri despre situațiile cu pricina. Destul de dubios să fii aruncat în lume sub forma unui individ care stă și macerează gânduri despre semenii lui, uneori nici măcar cele mai plăcute, dar asta e, a trebuit să merg înainte în felul ăsta.

3. Cine este cel mai mare critic al tău?

Sincer, habar n-am, dar e bună întrebarea. Cred că însuși gustul comun, trendul, ca să zic așa, ceea ce merge sau nu din punct de vedere literar la momentul respectiv. Dar chiar și așa, nu reușesc mereu să mă conformez, sau poate niciodată. Scriu ce-mi trece prin cap și mi s-a întâmplat uneori să observ că ceea ce rezultase la capătul unui proces de scriere care mie mi se părea excelent, era, de fapt, o vechitură în ochii celor care mă citeau. Sau o tâmpenie. Dar ce să fi făcut, pe de altă parte? Nu am ajuns încă la performanța de a scrie ce se cere într-un anumit moment. Chiar n-am ajuns.

4. Cum vezi tu piața de carte în România? Cititori? Edituri?

Sincer, eu mă plasez complet contra curent, când vine vorba de subiectul ăsta. Cu alte cuvinte, opinia majoritară, cel puțin cea care ajunge la mine, este că totul e mizerabil, că piața de carte se scufundă, că mai există aproximati 4,5 oameni care cumpără cărți. Pe de altă parte, eu văd totul crescând, evoluând, poate pentru că pe undeva structura mea este a unui om optimist. Sigur, e drept că am ochi și pentru nunațe: sunt conștient că X sau Y editură stagnează, că alta vine tare din urmă, că nu știu ce editor vinde nu știu cât, sau, dimpotrivă, minte de îngheață apele când spune că vinde cu basculanta, pentru că există și situații de genul ăsta, destul de triste altminteri. Dar privind imaginea de ansamblu, văd industria mergând într-o direcție bună, deși aici mă refer mai degrabă la print și nu la ebook, ca să fiu ceva mai clar. Am, de exemplu, colaboratori din străfundurile țării care îmi solicită cărți pentru recenzat, care țin bloguri de specialitate, iar mie asta mi se pare fabulos. Iar dacă îmi cere cineva să juxtapun ceea ce scriu eu aici cu imaginea unei țări analfabete, așa cum o portretizează majoritatea, sincer, am dubii că cei din urmă au dreptate. Oamenii sunt mult, mult mai ok, decât credem noi, inclusiv din punct de vedere al lecturii și spun asta pentru că am avut ocazia să călătoresc suficient în România încât să știu că așa este. Sigur, aici mai intervine o discuție – ce anume citesc, dar asta e deja altă poveste.

5. Cât de greu este să publici în România?

La întrebarea asta m-ai încuiat. Chiar nu știu ce să spun, mai ales că experiența mea este contradictorie – primul volum l-am publicat foarte ușor, al doilea foarte, foarte greu. Prin urmare nu știu cum să extrag din ceea ce mi s-a întâmplat mie ceva care să aibă vreo valoare. Știu, însă – și aici am să-l citez pe Cioran – că fiecare carte are destinul ei, pe care este imposibil să-l prevezi. Absolut imposibil. O carte, odată terminată, poate s-o ia în orice direcție, poate să fie un succes major deși e o mare tâmpenie la nivelul valorii ei absolute, sau viceversa, poate să fie un mare hit care trece nebăgat în seamă. Am văzut recent situații de genul ăsta, e adevărat că mai degrabă din prima categorie.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Mă uit la baschet și practic, de asemenea, acest sport, atât cât am timp. Pentru mine asta e o activitate ieșită din comun, pentru că în momentul când sunt pe teren și am o zi bună, tot restul dispare. Sunt doar eu, mingea și jucătorii, noi toți participând la un meci etern al existenței, în care tot restul creației gravitează în jurul nostru, sau poate că asistă din tribună la ce se întâmplă pe teren. Probabil că pe undeva în mine există regretul că nu am putut fi jucător de baschet profesionist, deși la felul în care sunt construit îmi imaginez că atunci mi-ar fi lipsit partea cu scrisul. Sau cu cititul, sau ambele. Deci poate că e mai bine așa, deși nu pot să nu mă gândesc uneori cum ar fi fost dacă.

7. Povestește-ne puțin despre cărțile tale.

Păi am debutat în volum cu Sir Sugismund – proză scurtă și vreo două nuvele, exact acum 10 ani, la Polirom. A fost o carte care s-a vândut prost și care a devenit cunoscută în modul nepotrivit, în momentul în care cea mai vulgară proză din carte – nu rea, altminteri – una cu Emil Cioran, a ajuns în ochii presei, ai bloggerilor și, ulterior, ai lui Marius Chivu, care a dorit să o introducă în volumul „Best Of: proza scurtă a anilor 2000”. Am refuzat însă, nu doream să perpetuez ceva atât de infantil și totodată spectacular, în sensul ieftin al termenului, așa că de comun acord am ales alte două proze pentru a fi incluse în volumul respectiv. Cât despre cartea apărută recent la Tracus Arte – „Prostituția României”, ce să spun? Multă frustrare acumulată în anii de trăit și muncit în această țară și, da, pentru cine este atent la nuanțe, chiar fac o distincție între a trăi și a munci, cel puțin în România. Pe de altă parte, sigur, nu numai frustrare. Au fost și bucurii și prietenii, evident și multe alte întâmplări foarte faine care m-au marcat și care au ajuns într-un fel sau altul să fie incluse în această carte. O evoluție aș zice, stilistic vorbind, de la Sir Sugismund, deși s-ar putea ca nu toată lumea să fie de acord. În afară de asta, cred că este imposibil să nu te manifești în vreun sau altul cu privire la România, dacă trăiești aici. Această țară, care mie mi-a oferit de altfel tot ce îmi puteam dori, nu are cum să te lase indiferent și spun asta uitându-mă la partea plină a paharului, la oamenii și locurile mișto care sunt aici, la lucrurile bune care se întâmplă. Și da, ele există și sunt chiar foarte multe.

Mulţumesc, Luca că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!

by -
12

1.Pentru început te-aș ruga să ne faci cunoștință cu persoana Ioana Duda. Ce hobby-uri ai? Cum îți petreci timpul liber? Care sunt lucrurile sau întâmplările care te fac fericită?

Salut, sunt Ioana Duda J Ah, și Agata. Din păcate nimeni nu îmi spune așa. Nu am hobbyuri. Sunt prea comerciale pentru gusturile mele. Am doar pasiuni. Iubiri. Iubesc să mănânc, să îmi cumpăr fuste pantalon, să citesc, să scriu, să am polemici politice, să beau bere, prosecco și whiskey. Să fumez, daaaa. Să fumez. Ador țigările. Le venerez. Și iubesc la nebunie să fiu îndrăgostită. Din păcate nu mi s-a mai întâmplat de mult și aștept. Stau la pândă, iar când mi-o apărea dragostea în cale, haț pe ea. Și nu o mai las.

Eu nu am ceea ce lumea numește timp liber. Am timp. Și asta e minunat. Iar timpul ăsta care îmi e dat îl umplu cu lucruri care mă fac fericită sau, dimpotrivă, mă fac să sufăr pentru că am o dependență aproape patologică de suferință. Dar știu asta și o controlez. Îmi dau voie să sufăr. Când simt că viața mea e prea goală și nu mai trăiesc emoții tari mă îmbăt și intru în horă cu dracii mei.

Mă face fericită trotineta mea, prietenii mei, care, apropo, acum că am avut nevoie pentru că m-am despărțit de Popescu și sufăr ca un câine, mi-am dat seama că sunt atât de mulți. Și mă gândeam cum de mă mai iubesc oamenii ăștia pe care nu i-am văzut de ani de zile. Simplu: mă iubesc pentru că și eu îi iubesc la rândul meu. Iar ei știu că putem să nu ne auzim cu lunile sau anii. Când ne vedem, e ca și când ne-am despărțit ieri. Pentru că iubirea nu știe de timp și spațiu. Ea există și atât. Mă face nespus de fericită scrisul meu. Așa mă bucur că m-a ales și se manifestă prin mine. Îmi dă și mie un rost. Sunt fericită când îmi văd familia și pe Cea Iubită, cea mai bună prietenă a mea, fericită. Când iau oameni în brațe iar ei se lasă îmbrățișați. Sunt fericită când stau pe malul mării, tolănită în soare, fără niciun gând. Am fost fericită când am urcat în munte, noaptea, cu zăpada până la brâu. Sunt fericită când iubesc. Cea mai fericită când iubesc. Absolut.

2. Cum te-ai apucat de scris și de ce?

Să știi că eu nu m-am apucat încă de scris. Am avut doar nevoie să îmi clarific niște probleme și zbateri și s-a întâmplat ca scrisul să fie calea. E calea mea. Merg pe ea din inerție. Pentru că alta nu am. Și nici nu vreau alta. Scriu așa cum mănânc. Cum respir. Cum iubesc. Scriu și gata. Nu există un motiv. Scriu pentru că îmi face bine. Și, într-un fel, sunt dependentă de scrisul meu. Iar asta nu e bine. Îl și mă condiționează. Va trebui să îl eliberez cumva. Asta îmi doresc. Se va întâmpla, într-o zi. De la sine. Așa cum se întâmplă totul în viața. De abia atunci mă voi fi apucat de scris.

3. Știind că ai urmat cursurile Universității de Vest la Jurnalism și Limba engleză, ai lucrat în presă, poți să ne faci o comparație pro și contra între a fi jurnalist și a fi autor?

Nu pot să îți dau argumente contra, pentru că ar însemna să lovesc în ceea ce iubesc. Am iubit meseria de jurnalist. Îmi plăcea să fiu pe teren, să scriu textele, să iau interviuri, să mă duc la conferințe, să am ședințe de redacție. Dar aceea a fost o etapă din devenirea mea. Scrisul e parte intrinsecă din mine. Adică, dacă nu aș mai face asta, aș absenta cumva, din mine. Și m-aș simți trunchiată. Așa că nu, nu îți voi da niciun argument contra. E ca și cum mi-ai spune să îți spun ce defecte are mama, sau tata, sau frate-mio sau Cea Iubită. Ei nu au defecte. Pe ei îi iubesc și atât.

4. Cum a prins viață Instinct apărută la editura Herg Benet, ce reprezintă cartea pentru tine?

Uffff. Din păcate nici nu îmi dau seama cât de importantă e cartea asta pentru mine. Adică sunt nerecunoscătoare. Pentru că eu nu am făcut nimic altceva decât să îmi povestesc sufletul. Iar cei de la Herg Benet au zis că e ok sufletul meu, bun de tipar și hai să îl împrăștiem prin lume. La început credeam că e un fel de copil al meu. Nu e așa. Sunt eu. Și îmi face nespus de multă plăcere când lumea mă vrea. Mă descoperă și apoi mă iubește. Vreau iubire. Multă. Multă. Din toate direcțiile.

Instinct de Ioana Duda

5. Ce te inspiră? Te regăsești în ceea ce scrii?

Mă inspiră totul din jurul meu. Vânez personaje, emoții. Da, cred că vânez mai mult emoții. Ale celor din jur, ale mele, ale mele raportate la cei din jur. Din orice rahat pot să fac un text dacă simt. Pentru că încep să fac tot felul de conexiuni între ceea ce i se întâmplă sau ceea ce am și sufletul meu. Îmi pun întrebări, am zbateri, dileme și le scriu. Nu mă regăsesc în ceea ce scriu. Eu SUNT ceea ce scriu.

6. Se știe că în România nu te îmbogățești din scris. Mai ai și o altă ocupație?

Mă bucur enorm că am și un job. În felul ăsta scrisul e doar o pasiune. Nu simt nicio presiune materială. Lucrez într-o multinațională, în cel mai fain colectiv pe care vi-l puteți imagine. Acolo, în birou, e o explozie de culori, parfumuri, inteligență, glume și voie bună. Și vă vine să credeți ori nu, suntem în proporție de 90% femei. Da, totul se poate pe lumea asta J Chiar și să muncești într-un colectiv de femei și să aștepți cu nerăbdare să ajungi la birou a doua zi. Sunt familia mea de la Timișoara, colegele mele. Îmi sunt nespus de drage. Una dintre ele s-a mutat la București și mi-e dor de ea în fiecare zi.

7. Povestește-ne o întâmplare emoționantă sau amuzantă cu cititorii tăi.

Toate întâlnirile cu ei sunt emoționante. Când mă iau în brațe și îmi mulțumesc sau îmi spun că mă iubesc, simt că am și eu un rost pe lumea asta. Că fac și eu un dram de bine și asta mă face așa de fericită. Îmi place să îmbrățișez oamenii. Așa, tare, din tot sufletul. Și să îi pup. Amuzant a fost la Bookfest când, după ce vorbisem la lansarea Rockstar și avusesem tricoul cu Rockstar a trebuit să mă schimb în 2 minute. Nu mai știam unde e baia. Am luat de mână un tinerel și l-am dus între uși, l-am pus pavăză, mi-am dat jos tricoul, el s-a uitat la țâțele (nu știu cum de purtam sutien în ziua aia) cu ochi mari, mi-am luat tricoul meu, apoi i-am mulțumit și m-am dus să îmi lansez cartea.

8. Ai avut susținere din partea celor din jur? Dar critici? Cine e cel mai mare critic al tău?

Am prea multă susținere din partea celor din jur. Eu nu consider că fac ceva extraordinar. Poate că au dreptate. Poate că fac. Poate încă nu am învățat îndeajuns stima de sine. Și de multe ori m-am gândit să renunț la scris, pentru că am impresia că nu o fac destul de bine. Și apoi primesc mesaje de la oameni în care îmi spun să continui să scriu, pentru că îi ajut așa de mult. Atunci mă scutur de gândurile negre, deschid wordu` și îi dau bătaie.

Am avut și critici. Dar cele mai aprige sunt din partea mea. Pentru că eu spun că, din moment ce au existat Tolstoi, Dostoievski, Esenin, Poe, surorile Bronte, Bukowski, Wolf, cu ce tupeu mai vin eu să scriu? Dar încerc. Poate o să îmi iasă și mie odată J

9. Am descoperit un fragment din Instinct pe site-ul editurii care mie mi-a plăcut și mi-a adus aminte de copilărie.

„Cum m-am făcut mică când m-am făcut mare

 Când era mică, mâncam pâine cu zahăr și lapte praf în cornet de hârtie, când primeau la laboratorul din colțul străzii. Băgam limba în cornet și luam cât de mult puteam. Și puteam mai mult decât mi se lipea de limbă, de dinți și cerul gurii. Când Abilă avea bani să cumpere făină, zahăr și ce mai trebuia ca să facă biscuiți șprițați, era sărbătoare. Ce buni erau! Calzi. Se topeau în gură. Când eram mică, băteam pădurile din Alba Iulia și mâncam pâine cu untură și mere furate din livezile din jurul pădurilor. Când eram mică, într-o zi, pe când ne întorceam din pădure, a început să plouă. Am căzut într-o baltă și Abilă s-a trântit lângă mine. Am râs până ne-au durut fălcile și burta.„

10. Cum a fost copilăria ta? Este inspirat textul de copilul din interiorul autoarei?

Textul este 100% autobiografic. Ca toate textele mele. Inclus cele câteva proze scurte din carte sunt tot autobiografie. Iar copilăria mea a fost o minunăție. Eram săraci și fericiți. Și chiar fiind cei mai săraci din bloc, am fost prima dintre copiii de acolo care a avut patine. Mama și bunicele mele mi-au dăruit cea mai frumoasă copilărie. Bineînțeles! Doar a fost a mea.

 Noi, echipa Literatura pe tocuri îți mulțumim și îți urăm mult succes!

Cu prietenie

Veronica Budea

Surse foto: Facebook Ioana Duda

by -
11

Interviu cu Mihaela Popescu-poet şi prozator

Să mă prezint: Mihaela Popescu, jurnalist din Bucureşti, absolventă de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Carte de debut: “Casa cu îngeri” apariţie în anul 2015 la Editura Etnous, Braşovcasa cu ingeri Mihaela Popescu

1. De ce şi poezie şi nu ai rămas numai la proză?

Am descoperit cuvântul treptat. Mi s-a dezvăluit pe măsură ce am păşit, mai mult şi mai mult, în viaţă. Am cunoscut importanţa cuvântului ascultând oamenii din jurul meu, cărora nu o dată le-am spus că sunt “poveşti ambulante”. “Cuvântul” m-a fascinat când am devenit jurnalist, apoi, pe deplin, când am devenit mamă. E ciudat să alătur maternitatea jurnalismului. Dar aşa s-a întâmplat! Sau aşa trebuia să se întâmple.

Scriu cu aceeaşi dăruire atât poezie, cât şi proză, căci sunt o persoană care se vrea corectă în primul rând faţă de propria persoană.

Scriu cu aceeaşi emoţie poveşti, dar şi reportaje sociale, editoriale etc.

Scriu dintr-o bucurie imensă a regăsirii frumuseţii interioare.

Scriu pentru că scrisul îmi dă încredere, forţă, prestigiu şi linişte sufletească.

Scriu pentru că actul meu artistic a devenit un model şi un drum de urmat pentru cei doi copii ai mei.

Scriu ca să le arăt tuturor că se poate să găsim în noi resursele pentru a fi ALTFEL.

2. Cine este cel mai mare critic al tău?         

Criticii mei încap pe o lista imaginară, cu adânci conotaţii sufleteşti. În vârf se află mama, care m-a încurajat mereu. Urmează soţul meu, care crede cu toată fiinţa lui în visul meu şi care m-a încurajat să continui, când eram pe punctul de a renunţa. Urmează copiii mei dragi care m-au învăţat să-mi aşez cu dăruire mâna pe hârtie şi să scriu deschis şi sincer rânduri în ritmul bătăilor inimii mele. Iar ultimul, dar cel mai important – EU sunt cel mai înverşunat critic al poeziilor şi prozei mele.

 3. Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

Am făcut un blog. ALTFEL: https://altfelsite.wordpress.com. Curiozitatea de jurnalist m-a împins să testez oarecum piaţa. Am fost mai mult decât surprinsă să văd că lumea se reîntoarce la poezie, la proză, revine la cititul activ, ţinând şi simţind între palme cărţile. Mesajul este aşadar unul încurajator, pozitiv.

4. Cât e de greu să publici în România ? 

Eu scriu din bucuria de a scrie. Eu mi-am dăruit toate exemplarele din cele două volume reunite “CASA CU ÎNGERI” apărute la Editura Etnous din Braşov, în 2015. Dacă faci totul urmărind un scop strict pecuniar este greu, dacă nu imposibil de obţinut. Dar dacă ajungi la public întâi sufleteşte, făcându-l să te simtă, să te respire, să ştie că în spatele fiecărei file stă un om pasionat de ceea ce face, ai câştigat enorm.

5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

Versurile le tot aşterneam pe foi de prin 2009. Dar prinse într-un volum vor apărea, sper, până anul viitor…E marele meu vis, un prim volum de poezii.

6. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

Iubesc cuvântul âi atât. Dacă ar fi să aleg un poet, i-aş nedreptăţii pe toţi ceilalţi, pornind din Antichitate, fiind şi Latinist ca pregătire de bază.

7. Ce dorinţe, vise, ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

Visele stau înşirate pe tot parcursul vieţii. Acum, visez să am emisiunea mea sau poate să fac un film şi să scriu…În viaţa particulară, visele mi-au devenit de ceva vreme cea mai  dragă realitate

8. Cum ai defini tu poezia?

Poezie este fară îndoială muzica sufletului!

 

by -
24

                                                          Interviu cu tânăra autoare Corina Cîndea


Carte de debut: Triplu H

“Uneori, viața îți dă mai mult decât ai cerut. Îți dă posibilitatea să alegi.

Kim Larsen dorește să își schimbe viața și să devină o studentă obișnuită. Își face un plan pentru următorii ani și este determinată să îl urmeze. Un singur lucru nu l-a prevăzut: întâlnirea cu cei trei frați Morgan – Hayden, Heaton și Holden – și modul în care vor reuși să își schimbe unii altora cursul vieții.”triplu H corina cindea

1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

Printr-un concurs de împrejurări. Căutam ceva pe internet și am ajuns să intru pe platforma wattpad, un site în care amatorii în ale scrisului își „încearcă puterile”. A fost dragoste la prima vedere! Eram încântată ca un copil mic care a primit o jucărie nouă! Întotdeauna mi-a plăcut extrem de mult să citesc și site-ul mi s-a părut ceva minunat. O lună de zile am citit cât de mult am putut, când am putut. Impulsul de a scrie a fost ceva de moment și mă bucur că am făcut-o. Idei aveam, îmi mai trebuia curajul să le leg între ele și să formez o poveste. A fost greu până am scris prima propoziție, restul a venit de la sine. Nu o să uit niciodată emoția pe care am avut-o când am postat primul capitol și nici cât de tare îmi tremurau mâinile!

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

Cititorii sunt cei mai mari critici și, totodată, cei mai sinceri. Faptul că, prin intermediul wattpad-ului, sunt mereu în legătură cu ei, este un ceva uimitor. Citesc fiecare comentariu și încerc să răspund tuturor, pe cât posibil. Îi simt aproape de mine și asta mă inspiră și mă face să continui.

3.Ce părere au colegii de liceu/facultate/cunoscuţii-prietenii când află ca eşti publicat?

Aproape un an de zile, nimeni din jurul meu nu a știut că scriu, cei din familie crezând că mă joc pe tabletă. Nici acum nu știe prea multă lume din anturajul meu, dar cei care știu mă susțin extrem de mult. Au fost uimiți la început, unii aproape că nu m-au crezut deși țineau cartea în mână. Am fost chiar întrebată dacă nu cumva e coincidență de nume între autoare și mine.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?

Nu am avut niciodată un jurnal personal, nu am simțit nevoia să îmi aștern gândurile sau trăirile într-un caiet.

5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

Inițial m-am gândit la acest format, dar pasiunea mea pentru cărți și-a spus cuvântul și am optat pentru varianta tipărită. Bineînțeles că una nu o exclude pe cealaltă și s-ar putea ca, în viitor, cartea să apară și în format ebook.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

În general, inspirația îmi vine când mă aștept mai puțin și din cele mai variate locuri. Ideea de bază a cărții Triplu H  mi-a venit când am văzut pe stradă o tânără pereche cu tripleți. Fiind mamă la rândul meu, primul gând a fost cât de greu trebuie să le fie acum, apoi cum va fi când vor fi mai mari. Și de acolo a pornit totul! Până am ajuns acasă aveam deja povestea trasată în mintea mea. A suferit modificări pe măsură ce scriam la ea, dar idea de bază a rămas aceeași.

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

Este o comedie romantică în care se pune preț pe conceptul de familie și de unitate. Printre glume și povești de dragoste, protagoniștii ne arată că totul este posibil atunci când iubești cu adevărat, când există respect și sinceritate pentru cel de lângă tine. Că a fi o familie înseamnă să fii alături de cei dragi atât la bine cât și la rău și să speri întotdeauna că totul se termină cu bine.

8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

Îmi place enorm de mult să citesc însă, din păcate, din cauza scrisului nu prea mai am timp de citit. Și mi-ar plăcea să vizitez Egiptul, piramidele și Valea Nilului dar, momentan, din cauza situației socio-politice actuale, va rămâne la stadiul de vis.

Mulţumesc, Corina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes pe viitor!

 

by -
22

Interviu cu Mihaela Hură-poet-Cu stele in buzunar

Despre mine, cam așa: sunt Mihaela Hură, profesoară la un Colegiu Național din Dorohoi, 45 de ani și două bucăți copii (o Simina și-un Andrei), deveniți personaje literare într-o cărticică. Știu că termenul „debut” nu prea-i la locul lui într-un enunț în care pomenești despre o vârstă de peste 40 de ani, dar facem o excepție, pentru că urmează să spun că debutul meu s-a întâmplat acum doi ani, cu o carte de poezie pentru copii, „Cu stele în buzunar”, lansată la Gaudeamus, în noiembrie 2014. De altfel, am început să scriu prin februarie 2014, într-un context personal deloc minunat, și am încercat mai multe – eseuri, articole pentru uzul elevilor, pamflete, am trecut apoi la poezii și de-acolo, la poezia pentru copii. Vara trecută am vrut să văd dacă pot scrie și proză; nu prea mi-a ieșit, dar mai încerc.

Cu alte cuvinte, la doi ani de la debut, încă mă plimb vioi printre genuri și specii literare, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt foarte tânără și am tot timpul din lume pentru „plimbări”. Visul meu este să scriu un roman, dar nu prea se pune, pentru că un alt vis al meu era să iau Premiul Nobel pentru literatură, deși nu scrisesem nimic, niciodată, așa încât… 🙂  În orice caz, lucrul cu care mă mândresc cel mai mult este acela că sunt autoarea (cu sau fără talent, asta chiar nu mi-e clar) unei literaturi de balcon, căci numai acolo scriu, în timp ce-mi fumez cafeaua, inclusiv iarna, când trebuie să am un pix de rezervă în buzunar, pentru că îngheață pasta.

Și cam asta ar fi. Vă mulțumesc frumos pentru că m-ați invitat să fiu protagonista acestui interviu și, având în vedere spațiile largi pe care tind să mă desfășor, sper din suflet să nu vă doriți să n-o fi făcut. 🙂

1.De ce scrii poezie și nu proză?/De ce și poezie, nu  numai proză?cu stele in buzunar-Mihaela Hura

Am scris și puțină proză (cam nesemnificativă, de altfel), pentru că sunt consumatoare de proză și ca să văd dacă pot face și asta. Am născut și o poveste, care a obținut Premiul Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul ” din Iași la Concursul Național „Ion Creangă”. Am fost grozav de încântată și sper să mai fie asemenea întâmplări.

Ca să răspund foarte sincer la întrebare (deși am bănuiala că nu-i chiar un răspuns dintre cele mai populare 🙂 ): scriu mai mult poezie pentru că am foarte puțin timp și, cum nu sunt profesionistă în ale scrisului și nu-mi șlefuiesc textele (spre rușinea mea, recunosc cu nasul în pământ), le termin mai repede. Asta este…

Dar, firește, am și alte motive (și poate așa mă reabilitez măcar puțin 🙂 ): nu știu cum este pentru alții, dar mie poezia îmi oferă posibilitatea de a-mi exterioriza pe loc, foarte prompt,  niște trăiri pe care le-aș pierde, probabil, dacă aș încerca să le pun într-o proză. Sunt unele lucruri pe care le spui/scrii în momentul cu pricina, altminteri își pierd autenticitatea. Eu, una, nu pot niciodată să exprim bine sentimente sau trăiri pe care îmi amintesc că le-aș fi avut cândva. Parcă le-aș copia, nu mai au farmec și nu mai au viață.

Cât despre îndeletnicirea de a scrie poezie pentru copii, este ceva absolut grozav. Acolo se duce tot ce găsesc mai frumos și mai bun în mine, tot ce-aș vrea să știe copiii mei (și toți copiii) despre mine. Mă înseninează. Multe poezii s-au născut din momente nesenine și au fost cel mai bun „tratament”. Îl recomand cu toată răspunderea. Ofer și o exemplificare:

De ce plângi tu, copile, ce-ai visat?

Ce zâne rele-ți bântuie prin gând?

Alungă-ți întunericul râzând

și uită! Visul rău s-a terminat.

Înmoaie-ți aripile-n bucurii

și fă din ele curcubeu în zori,

descântă gâze, fă-le jucării,

trimite-le să cânte printre nori.

Cu ochi de soare și cu pas pitic

aleargă printre strugurii din vii,

gonește ploaia, spune-i că ești mic

și că tristețea nu-i pentru copii.

Iar când se mai arată visul rău,

o zână bună-ți vine lângă pat

și-și plimbă șoapta pe năsucul tău –

„De ce plângi tu, copile, ce-ai visat?”

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

În principiu, eu. Numai că, o spun din nou (cu același nas în pământ) – nu-mi abordez scrierile cu atitudine profesionistă sau urmărind neapărat succesul (deși nu l-aș refuza deloc J ). Nu am avut niciodată impresia că am scris ceva foarte bun, dar nu m-am oprit să îmbunătățesc. Nici nu știu dacă aș putea, nu știu dacă sau cât talent am. Într-o oarecare măsură, și meseria mea e un handicap: ca profesor de română, am de-a face zilnic (la școală, cel puțin) doar cu literatură de top. Așa încât, prin comparație, ceea ce scriu eu îmi pare întotdeauna o copilăreală. E greu pentru un profesor de română să scrie. Mai ales când sînt și elevi care citesc ceea ce scrie profa și parcă nu prea ai vrea să le dai prilejul să facă mișto de tine, mai mult decât sînt ei oricum tentați să facă de orice prof. 🙂 Norocul meu este că, neavând niciodată intenția (și pretenția) de a izbuti vreo capodoperă, scriu exact așa cum vreau, lucru care-mi dă o foarte mare libertate, chiar dacă, uneori, gândurile se mai încâlcesc. De exemplu:

Lumea din stiloul meu

a tăcut.

N-am mai știut 

unde-s toți și unde-s eu.

Ce tot cauți, surd și mut?

Pe Dumnezeu.

Pân-acum nu l-ai știut?

L-am știut, dar vezi, că-i greu

să te-mpiedici mai mereu

în cuvinte

fără minte

și în soare,

și în mare,

și s-o iei de la-nceput

cu tot pasul neștiut.

Du-ți cuvintele departe,

într-o carte

de povești

pentru când o să mai crești.

3. Cum ți se pare că e primită poezia de cititori?

Dacă te referi la poezie, în general, mi se pare că încă e primită și va fi întotdeauna, zic eu. Lirismul atinge sufletele, și oamenii au momente  în care simt nevoia să li se atingă sufletul. Poezia poate comunica foarte rapid emoții pentru care proza are nevoie de ceva mai mult timp ca să le declanșeze. Cu alte cuvinte, oricât de înclinat ar fi publicul cititor către realități mult mai mult specifice prozei, rămâne întotdeauna câte un colț de suflet care scoate capul, curios și atins, când aude niște versuri în care i se pare că regăsește ceva din trăirile lui. Cam același lucru e și cu muzica, nu?

Dacă te referi la poeziile mele, aici nu știu ce să spun. Fiind eu destul de neștiutoare în ceea ce privește valoarea textelor mele, am tendința de a crede că reacțiile frumoase ale celor care le citesc sînt doar manifestări de prietenie și de susținere, ceea ce oricum e foarte bine și le sunt recunoscătoare tuturor celor care fac asta. Nu mă aștept ca ceea ce compun să placă din cale-afară sau să declanșeze mari mișcări interioare. Am încercat de două, trei ori să scriu foarte bine, să atrag atenția, în fine, să compun ceva grozav, și n-a ieșit nimic, doar m-am chinuit eu foarte mult și-atât; când am citit ce-am scris, până și eu m-am plictisit. Cred că cel mai bine primite, indiferent de autor, sunt poeziile în care cititorul poate realmente vedea fâșii din sufletul celui care le-a scris. Cam așa:

E noapte străină, afară și-n tine,

luminile toate din cer au fugit

și-n liniștea aspră ce tâmpla o ține,

nori lacomi atacă un gând amuțit.

Nici ochiul din palmă nu vede mai bine –

tăcerea e oarbă de jur împrejur,

iar pagina zilei, cu semne aldine,

s-a-nchis într-un tom văduvit de contur.

Cu torțele stinse, cuvântul nu vine

și noaptea de-afară – e toată în tine.

4. Cât e de greu să publici în România ?

Experiența mea nu mă ajută deloc să răspund la întrebarea asta. Am publicat o singură carte și a fost ușor, pentru că editorul căruia i-am trimis manuscrisul l-a acceptat fără probleme, mai ales că editura cu pricina publică în special literatură pentru copii. Cred că nu-i problemă dacă pomenesc numele editurii – Editura Zorio, din București, țin s-o fac, pentru că directorul acesteia, domnul Petre Crăciun, autor de foarte bună literatură pentru copii, a fost și este una dintre persoanele în care am foarte mare încredere. Întotdeauna m-a tras de mânecă atunci când nu i-a plăcut ceva și asta m-a ajutat mult. De altfel, acum suntem colaboratori la portalul național „Literatură Copii”, pe care l-a fondat și îl conduce și la care m-a ales să fiu redactor-șef, chestiune care-mi place grozav de mult.

Din ceea ce am citit și mi s-a povestit, însă, am înțeles că publicatul în România nu e cel mai ușor lucru. Dar, nefiind experiențele mele, nu mă pot exprima. Am înscris și eu două manuscrise la concursuri organizate de două edituri mari și nu am câștigat, dar nu pot pune asta pe seama relei-voințe a editurilor cu pricina; au câștigat manuscrise mai bune, o spun fără urmă de sarcasm.

5. Când ai început să scrii și unde ai publicat primele versuri?

Am început să scriu acum doi ani, absolut întâmplător: tocmai apăruse revista online „Literatura de azi”, fondată de Daniel Cristea-Enache, și, într-o seară, mi-am dat seama că se puteau posta acolo și texte personale. Poezii, în special. Pentru că nu scrisesem nimic, niciodată, am scris atunci, pe loc, o poezioară și am postat-o. Mi-a plăcut îndeletnicirea, așa încât am continuat. Cam două luni mai târziu, am vrut să văd dacă pot scrie și poezii pentru copii. Era exact la jumătatea lui aprilie. Iar pe 3 septembrie a ieșit din tipografie prima mea carte (și singura, deocamdată). „Vedeta” acestui volum, așa cum au decretat copiii cititori, este aceasta:

Două roșii și-un ecler

Pe un raft, în frigider,

două roșii și-un ecler

lângă un castron cu ciorbă

s-au trezit intrând în vorbă :

– Domnule ecler, am vrea 

să vă întrebăm ceva.

– Chiar vă rog să mă-ntrebați.

– Sper să nu vă supărați,

dar noi credem că-i firesc 

să știm la ce folosesc

toate lucrurile-n lume.

Așadar, ne puteți spune

la ce-i bun în casa noastră

un ecler ca dumneavoastră?

Noi suntem două tomate

și intrăm cam în de toate.

………………………………..

Avem fier și vitamine

și nu facem decât bine.

Da, și peste toate cele,

mai suntem și frumușele.

Dar o prăjitură mare

cam la ce-i folositoare?

– Domnișoarelor, știu bine, 

nu vă comparați cu mine;

eu sunt mare și cremos,

lunguieț și lipicios,

foarte dulce, am glazură

și fac neplăceri în gură,

căci eclerul, chiar de-ți place,

carii multe poate face.

……………………………….

N-am nici fier, nici vitamine,

nu fac niciun fel de bine.

Dar spuneți-mi mintenaș :

când e trist un copilaș

și mămica vrea să șteargă

de pe pleoapa lui cea dragă

orice strop de lăcrimioară,

o să-i dea o roșioară?

O să-i facă o salată

dintr-o rumenă tomată?

O să-i spună cât fier are

roșia încântătoare?

Ei, vedeți, domnițelor,

toate își au rostul lor

și, chiar dacă n-are fier,

tot e bun și un ecler,

când alung-un nor vrăjmaș

dintr-un ochi de copilaș.

6. Care este poetul preferat(sau care te-a marcat mai mult)?

Ca și la întrebări de genul: „ce film, ce actor, ce cântec sau ce cântăreț îți place cel mai mult?”, nu pot răspunde decât: nu știu exact. Nu-mi place niciodată opera integrală a unui poet sau a unui scriitor, în general. Dar îmi plac multe poezii, ale multor poeți. Cel mai mult, totuși, îl simt mai „al meu” pe Marin Sorescu. În cazul altora, am momente în care, de pildă, aș citi Bacovia, momente pentru Blaga sau Adrian Păunescu sau Eminescu. Pentru Marin Sorescu, orice moment e cel potrivit. Are un umor pe care numai oamenii foarte inteligenți îl pot avea, dincolo de care vezi, de multe ori, o tristețe care te lasă fără suflu. Dar care îți face sufletul să vrea să vorbească și el, cu cea mai mare sinceritate, chiar și despre lucruri pe care mintea ar vrea să le uite. Cam așa:

A plecat tata de-acasă

într-o vară,

ca să ceară 

altă viață, mai frumoasă,

într-un loc cu zare deasă

și ușoară.

A plecat tata de-acasă…

Unde este?

E-o poveste 

cu un înger care lasă

ursitoarele să țeasă.

Ai rămas plângând, copile,

și prin gene

trec alene 

amintiri din alte zile.

Mai visezi și-acum că vine

și-ți aduce 

turtă dulce,

să mai stea puțin cu tine.

Iar când ziua-i în fereastră,

nicio rază

nu se-așază

peste noaptea ta albastră.

Mâine poate-o să răzbată

visul iară

dintr-un gând târziu de fată.

Ai plecat de-acasă, tată,

într-o vară…

7. Ce dorințe, vise ai în privința creațiilor tale sau în viața particulară?

Dorința mea de căpetenie în privința a ceea ce reușesc să scriu este să public. Atât de simplu. Dincolo de asta, răsar toate celelalte: să se citească ceea ce scriu, să particip la concursuri, evident să și câștig, mă rog, cam asta cred că-și dorește fiecine. În plus, mie scrisul mi-a adus foarte mulți prieteni, lucru la care nu mă așteptasem absolut deloc. Am ajuns să cunosc oameni pe care, în mod normal,  nu i-aș fi putut cunoaște, probabil, niciodată. Iar una dintre dorințele mele cele mai mari este să cunosc în continuare astfel de oameni. Este o lume la care, trăind într-un oraș cam cât un cartier mai mărișor, n-am avut niciodată acces și care mă atrage teribil. Sper că nu ca lampa fierbinte pe fluture 🙂 N-am atâta naivitate, încât să cred că aș descoperi numai frumusețe, soare și zâmbet binevoitor în această lume, dar este altceva față de ceea ce am cunoscut până acum, iar altceva-ul m-a tentat grozav de când mă știu.

În viața particulară, visele mele sunt în, primul rând, ale mamei din mine – visez ca fetița și băiatul meu să fie mulțumiți și senini. Și punct. Nu-mi fac niciun fel de planuri nici în privința mea, nici într-a lor, pentru că nu țin minte să-mi fi reușit mie vreodată vreun plan, cu excepția celor pe termen foarte scurt. Nu m-am gândit niciodată la ce drum ar putea ei urma; tot ce pot face e să sper că va fi unul care să le facă viața frumoasă. Cât despre mine, îmi doresc un alt drum, aș vrea s-o iau de la capăt, în altă direcție, în alt loc, altcumva. Ca după un descântat sănătos:

(Des)cântec de noapte

Și-am plecat pe-un drum,

prin ierburi de fum,

dis-de-dimineață,

cu fruntea de ceață.

Și-am plecat departe,

unde se desparte

dragostea de moarte.

M-am dus și m-am dus

sus și tot mai sus,

unde doruri nu-s,

unde-i doar lumină

și cer fără vină.

Și m-am rupt de noapte,

am fugit din șoapte,

și m-am rupt de stele

prinse-n joc de iele.

Du-te, beznă deasă,

du-te și mă lasă,

du-te peste zare,

ascunde-te-n soare,

îneacă-te-n mare,

pierde-te-n zăvoi,

dă-mă înapoi!

8. Cum ai defini tu poezia?

Cam așa:

Lumea din stiloul meu

parcă s-ar juca mereu;

literele sar grămadă

şi fac oameni de zăpadă

care, toţi, ar vrea să ştie

cum se scrie-o poezie.

Fiindcă îi iubesc, le spun:

scrisu-i bun şi e nebun –

rupe lumea-n bucăţele

şi aruncă peste ele

praf de stele

şi vrăji multe,

pentru cine vrea s-asculte.

Un stilou şi o hârtie,

râs în soare şi magie –

uite-aşa-i o poezie.

                                       Mulţumesc, Mihaela că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci! 

                                                             Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes pe viitor!

 

by -
25

Interviu cu Amalia Năcrin poet şi prozator

Bună tuturor!

Mă simt onorată de invitația la interviu.Amalia Nacrin

Am  postat la început în *Literatura pe tocuri* cu gândul de a transmite gânduri, emoții, sentimente. Când sufletul e prea plin vrea să ofere. Ne învață singur ce e dăruirea. Apoi…încet, încet…am primit aprecieri, comentarii și iată acum….și invitația la interviu. Pe care am primit-o cu emoție și plăcere. Mulțumesc Arci, mulțumesc întregului grup,  mulțumesc celor pe care nu-i cunosc dar care mă încurajează citindu-mi cărțile!

Amalia Năcrin. Un pseudonim sub care-mi port cu mândrie numele de fată. Așa am simțit că trebuie să fac. Mi-a plăcut atât de mult și a trebuit să-l iau după mine cumva. Călina Mariana. Amestecate dau pseudonimul.

Am 47 de ani și-i port cu mândrie. La orice vârstă m-am simțit mai eu. Nu m-am cramponat niciodată de ani. Timpul pentru mine nu există. Sunt convinsă că aparțin eternității.

În rest un om ca toți ceilalți cu familie, copil, cu bune, cu rele, cu …cu…

Și care trăiește între două lumi fascinante: a vieții cotidiene și a imaginarului.

E minunat să le ai pe amândouă!

Ceea ce fac e nativ. E lumea mea de care n-am să mă debarasez niciodată. Sunt mulți care înțeleg ce fac dar și mai mulți care nu înțeleg. E în firescul lucrurilor să fie așa. Fiecare venim pe lume cu anumite veleități, fiecare are oaza lui de liniște.

Scriu și atât.

Recompensa este cititorul. Dacă transmit emoții sau nu, simte el. Și simte. S-a probat.

Totul s-a produs abrupt, dintr-o dată.13275757_1045314502223027_1600541612_n

Am intrat pe câteva grupuri, am citit, mi-a plăcut și m-am trezit întrebându-mă: Ce-ar fi dacă?

Am debutat la 45 ani în volumul *Vise tîrzii* al editurii Națiunea al cărui editor, Romeo Tarhon, mi-a călăuzit pașii. De asemenea și Cezar Adonis Mihalache, editor și el la Națiunea mi-a fost alături, amândoi prefațându-mi cărțile. Le mulțumesc amândurora pentru primii pași și pentru încurajare. Și nu numai. Le mulțumesc cititorilor, unii dintre ei devenindu-mi reali prieteni pentru citire și apreciere.

Au urmat apoi în 2014 gemenele mele, două volume de poezii : *Azi nu mai vreau să am identitate* și *Ochii păsărilor fără lacrimi* ca în 24.05.2015 să vină romanul *Dragostea nu vine decât ca să doară*. Toate sub aceeași editură, Națiunea.

Printre volumele de autor au mai fost și alte poezii puse în *Lyrics et prosa-antologie de literatură contemporană* și *Antologia Antologiilor NațiuneA* , colecție antologică de poezie și proză *Cu patria în suflet*. Și acestea sub mâna acelorași editori de la Națiunea.13282204_1045314395556371_515956233_n

Lansările au avut loc de fiecare dată la Târgul de Carte din cadrul Romexpo București și Gaudeamus București în intervalul 2014-2016.

Pentru toamnă, tot la Gaudeamus mai pregătesc încă două gemene. Poezii.

Păi da! Dacă mi-s geamănă!

Acum vă invit la *Zădărnicia unui mers pe sârmă*, un roman de natură psihologică și cu o adâncă încărcătură morală. Are de toate. Acțiune, mister, pasiune, dragoste…de toate.Lansarea va avea loc în cadrul târgului de carte de la Romexpo în data de 5 iunie 2016. Voi lansa din timp informația și ora la care ne vom prezenta. Voi merge la braț cu aceeași prieteni dragi: Editura Națiunea. Vă aștept acolo să descifrăm împreună misterul personajelor mele, complexitatea și frumusețea trăirilor lor. Apoi prin mesaj privat pe pagina Năcrin Amalia veți putea lansa și comenzi. Vă aștept cu mare drag!13100701_1082319775147997_7384971211499978953_n

Iubesc ceea ce fac, e pasiune, nu se pune în discuție să nu scriu.

Nu mă văd altfel.

Am avut tentative din şcoala generală și liceu publicând în reviste școlare locale.

Așa suntem toți, cei care scriu. Am spus mai devreme. E nativ. Nu contează când începi să publici. Tu …ești deja acolo de ani buni.

În rest…nu-mi place să vorbesc prea mult despre mine. Nu știu să vă răspund de ce.

Doar vă mulțumesc tuturora că împărtășiți pasiunea mea cu mine. Mă plec în fața tuturor!

1.Cum și de ce te-ai apucat de scris?

Cum și de ce?! Când scrii, scrii și atât. Nu există întrebări ajutătoare. Ai în tine. E nativ. Cine scrie pe baza unui plan, nu scrie. Punct. Dacă nu ești înzestrat pentru așa ceva nici nu poți. De ce nu sunt matematician sau medic sau…orice altceva? Simplu. Eu m-am născut să scriu. Simt cuvântul și-l dau natural hârtiei. E pasiune. E în sânge. Cred că am avut imaginația bogată încă din pântec, apoi…copil fiind doar că nu puneam ideile pe ceva palpabil dar am fost o visătoare încă de pe atunci. Stăteam în nucul casei bunicilor cocoțată zile întregi și meditam la zborul păsărilor. Și asta e poezie, nu?! Sau de sub umbra frunzelor de viță de vie dansam cu ochii și cu spiritul, încă de-atunci, cu norii pe cer. Și ce de mai vedeam în norii aceea!  Așa fac și acum. Sunt îndrăgostită de natură. Fac parte din ea. Pe burtă stăteam atunci observând familii întregi de furnici din mușuroaie, gândaci cu corn și fel de fel de miriapode, pe burtă stau și acum. O zi întregă am conviețuit în Deltă acum câțiva ani cu simple broscuțe de la mal de fluviu. Știam câte sunt, cum și-au împărțit teritoriul pentru hrană…devenisem prietene. Și câți copaci îmbrățișați! Îi iubesc și mă iubesc. Și asta e proză, nu?! Deci…concluzionând…cred că m-a născut scrisul. Ceva de genul…Am publicat de mică în reviste specifice, de scoală generală, liceu.Apoi am făcut pauză. La a publica. De scris…mereu. Și nescrise, în cap…câte-or mai fi! Și scriu și când nu scriu. Așa sunt eu. O fac pentru că așa simt…nu pentru lauri. E ceva în genă care mă împinge. Simplu. Atât.

2.Cine e cel mai mare critic al tău?

Nici măcar eu. Eu doar emit pretenții la persoana mea. Cei care citesc vor critica. Eu doar arăt cum înflorește floarea, cum simt lumina dimineața, cum se iubește și se moare, metaforic, din dragoste, doar adun senzații sufletești și le redau cu o altă forță. Celor care receptează, care iubesc ceea ce fac eu. E…și ca secret…totuși…ca să atenuez năvălnicia asta a mea, da, am un critic ce se interpune între mine și restul: Romeo Tarhon, editorul meu! E și scriitor. Și atunci… Dar știți ceva…? Nici chiar el nu mă oprește Îmi dă curajul să merg mai departe. Că …atunci când mă doare…scriu al naibii de direct, de tumultos, de…Scriu cum simt. Nu-mi place să îmbrobodesc. Am totul  în creier și …las să vină…Integral…la prima mână.

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate/cunoscuţii-prietenii când află ca ești publicat?

Sunt uimiți. Dar mie nu mi se pare că fac ceva extraordinar. Deși…de ce să nu recunosc… Sunt mândră cu mine în mine. În rest…asta e menirea mea. Sunt un om simplu. Ca și ei. Pai ce? Am descoperit atâtea lucruri minunate la rându-mi despre ei. Fiecare cu harul lui . Eu scriu. N-am să renunț niciodată. Nu am cum. Am mai spus. Pe mine m-a născut scrisul. Sunt și eu o soră mai mică a celorlalți. Și aici…nu mă lupt pentru un loc. Doar scriu. Valorile își au locul lor și nu am să acced sau să mă compar nicicând. Dar scriu să știți. Asta simt…asta fac! Ca în orice îndeletnicire există și partea de amatori,nu ? Tot o să scriu … Dacă asta mă reprezintă.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?

Când am fost mică am avut. La şcoala generală, la liceu. Acum…nu. Mă deranjează. Am și scris undeva la un moment dat. Mi se pare obositor. Și recitind mă duc și descopăr greșeli, puncte slabe. Nu! Viața trebuie trăită nu planificată. Clar…nu vreau un jurnal! E ca și când mi-aș scrie testamentul. Nu. Vreau să trăiesc de la plus la minus infinit așa cum poate spiritul meu și trupul meu în scurta asta viață. Fără privit înapoi, fără direcții stabilite. Eu sunt eu, acum. Atât.

5. Te-ai gândit și la apariția cărții în format ebook?

Da…e o variantă. E ca și cum ne-am întreba dacă vrem să ne ridicăm venitul cu cardul. Sau dacă vrem să avem rețele de socializare sau nu. Lumea evoluează. Vom avea, poate, în viitor, numai cărți în asemenea format . Dar…parfumul cărții răsfoite n-are să dispară nicicând. Când citești o carte tipărită, mai lași un semn acolo, revii pentru diverse explicații asupra ei, subliniezi, aprofundezi. E altceva. Are pe vino-încoa! Poartă amprenta editurii…Dai și-un autograf. Cu pixul…nu virtual. Poate sunt o nostalgică…Pe de altă parte ebook te duce în fața lumii instant. Cam așa stau lucrurile.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

Viața. În general. Observ lucruri, fapte, evenimente asupra cărora nu pot să intervin. Dar…care mă frământă, unele până chiar la durere. De multe ori scriu plângând. Pentru majoritatea pare ciudat. Dar când scrii dăruiești suflet, rupi din tine. Ca să poți transmite trebuie să ai trăire. E un roman dramă… La el n-am plâns. Pe Teona din romanul *Dragostea nu vine decât ca să doară* am scăldat-o în lacrimi.  Am fost în schimb destul de acută, de gravă aici. Personajele sunt dintre cele mai încercate de viață. Și…le-am adus la rampă…le-am luminat și pe ele. În fond toți trăim cu speranța și…paradoxal…deși este în cel mai normal firesc al lucrurilor…persoanele de genul personajelor mele știu cel mai bine ce înseamnă fericirea. Să credeți! E adevărul pur! Pentru că o găsesc în simplitate, candoare, în mizerie, în disperare, în neșansă…Contradictoriu, nu?!

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

Cartea mea? E o carte în care cu siguranță ne regăsim toți. Un tânăr în căruciorul cu rotile, o prostituată, o altă femeie care aparent duce o viață normală și care la un moment dat cedează psihic din epuizare și neiubire. În rest…spital, psihologi, cămin de orfani, o îngrijitoare care știe multe și face aidoma, profesori, poliție, lume pestriță, gloată, nebuni,  animale, natură,vise, stări  și dragoste. Care nu poate să lipsească. Se cere încă de la începutul cărții. Dragostea cerută de orfanul părăsit, dragostea mamei pentru copil, dragostea iubitei pentru iubit, dragostea dascălului pentru elevi, dragostea psihologului pentru pacient, dragoste dorită, dragoste cerșită, dragoste împărtășită, dragoste explicată, dragoste abandonată. Toți suntem cerșetori în viață. De sentimente nobile. Romanul nu are multe pagini. Scriu scurt, concis și la obiect. Am încercat însă ceva în acest roman. Să scriu mai lin, mai descifrat. Obișnuiesc să fiu obtuză și destul de rebusistică. Aici…am făcut rabat. Romanul e destul de serios. Are trei drame în una. Și atunci…l-am lăsat să curgă mai molcom. Altminteri era prea multă durere și noi, oameni, avem nevoie de iubire. Asta e! Mai mult nu vă spun. Citiți-l. E pentru fiecare suflet. Vă asigur. Toți tânjim după câte ceva în viața reală. Iar romanul vă completează. Nu e telenovistic, e realitate iar personajele sunt dintre cele mai mature. Experiența lor e a fiecăreia/fiecăruia dintre noi.

8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

Unul singur.

Să mă iubesc pe mine, să-i iubesc pe cei apropiați și tot până la ultima stea din univers.

Și…să fiu iubită.

Restul …vine de la sine apoi.

În acceptare și lumină.

Mulţumesc Amalia, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes pe viitor!13250494_1045314415556369_1542340173_n

by -
19

Interviu cu autoarea Rodica Pricob Puşcaşu

       Astăzi vă prezentăm o tânără scriitoare, Rodica Pricob Puşcaşu, colega noastră în echipa Literatură pe tocuri.
Rodica ne-a surprins mai întâi prin superbele versuri pe care le-a trimis la concursul nostru de poezie şi apoi prin fragmentele de proză cu care ne-a încântat. La scurt timp s-a alăturat echipei noastre şi a devenit o părticică din LPT, ca de altfel toţi ceilalţi colegi ai noştri. 
Şi acum când îi apare romanul “Povestea secretă a Cezarei”, ne bucurăm să stăm puţin de vorbă şi să vă facem cunoştinţă cu Rodica.

Îţi dorim succes Rodica, şi multă inspiraţie pe viitor pentru cât mai multe cărţi!
povestea secreta

Rodica Puşcasu: Mai întâi de toate, Arci vreau să-ți mulțumesc pentru eforturile tale de a promova scriitorii români debutanți sau mai puțin cunoscuți și pentru că, în cadrul acestui demers, te-ai gândit și la mine. Țin să mulțumesc acestui site pentru că inspirația mea la scris e într-o continuă ascensiune de când am descoperit Literatura pe tocuri. Să mă descriu… Sunt Rodica Pricob Pușcaşu, cunoscută printre cei dragi sub numele de Ro. Sunt mamă și soție, actele spun că am 38 de ani, dar eu nu sunt de acord și, periodic, fac contestații. Sunt un lucrător în slujba cuvântului. Sunt creator de conținut pentru câteva site-uri și tot ceea ce fac se învârte iremediabil în jurul scrisului.

1.Cum și de ce te-ai apucat de scris?

Trebuie să spun, încă de la început, că pasiunea mea pentru scris nu este altceva decât rezultatul talentului de iscusiți povestitori a strămoșilor mei. Tata (care s-a mutat acum câțiva ani în nori, al treilea nor pe dreapta), împreună cu alți membri ai familiei Precub, (numele a suferit modificări în timp, astfel că unii dintre noi se numesc Precub, alții Pricob sau Pricop) erau cunoscuți în satul natal pentru harul cu care povesteau. Erau oameni simpli, dar oameni în adevăratul sens al cuvântului. Unde era unul din ei, era și voia bună. Pe lângă talentul la povestit, majoritatea strămoșilor mei cântau la vioară și la diverse alte instrumente… talent pe care, din păcate, nu l-am moștenit… mi-am dat seama de asta după ce, în urma încercărilor mele de a mânui vioara, o mare parte din vecinii noștri se mutaseră deja…

Revenind la subiect…  primele tentative de scris poezii au apărut chiar în copilărie, apoi, odată cu trecerea anilor, mi-am dat seama că aceasta e o pasiune foarte mare. Acum, scrisul e pentru mine, o adevărată terapie: scriu când sunt tristă, când mi-e dor de cineva, când sunt veselă, când mă doare ceva… scrisul e răspunsul meu la toate. E, într-o oarecare măsură, o modalitate modernă de a duce mai departe talentul de povestitori a strămoșilor mei. Îmi imaginez că aș putea face multe alte lucruri, dacă nu aș avea ca pasiune scrisul, dar, cu siguranță, nimic nu mi-ar ieși la fel de bine…

În 2010 am publicat o carte de povești pentru copii, „Maria și fulgii de nea”, iar de-a lungul timpului am scris în diverse reviste literare. Poveștile mele au apărut ulterior și în două antologii de povești pentru copii. Însă, tot timpul am fost fascinată de poveștile reale ale oamenilor, iar atunci când cineva îmi povestește ceva din viața sa, mă și văd scriind acele întâmplări.maria si fulgi de nea Rodica Puscasu

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

Nu sunt eu… în mod sigur. Eu îmi iubesc personajele și sunt în stare să dorm cu cărțile sub pernă. Iubesc ceea ce scriu, îmi pun tot sufletul acolo. Mi se întâmplă chiar și să mă emoționez recitindu-mi paginile, dar recunosc, nu pot afirma, așa cum afirmă alți scriitori, că sunt propriul meu critic. Dacă e să mă gândesc la o persoană cu un mare spirit critic la adresa cărților mele, acela e soțul meu, care, cu o sinceritate debordantă, îmi subliniază, din postura de cititor, ceea ce nu i-a fost pe plac, dar eu îmi apăr personajele întotdeauna. (Dacă nu eu, atunci cine?!) Iar când scriu povești, am un mare critic în persoana fetiței mele, Alexandra, care, de ceva timp, îmi face și concurență în domeniu.

3. Ai avut un jurnal personal?

Da… ador jurnalele. În liceu am strâns peste 30 de caiete jurnal. Era perioada aceea în care toate frământările se răsfrângeau în rânduri. Acolo scriam și versuri. Și pentru că veni vorba de jurnale, îmi amintesc că aveam o profesoară care ne-a sugerat să ținem și un jurnal în engleză, pe care să nu ne scriem numele. O dată pe săptămână, le strângea și le ducea la altă clasă, iar noi primeam jurnalele lor. Era un schimb foarte intrigant. Multe iubiri (efemere din păcate) s-au născut atunci…

Acum am renunțat la jurnal, dar prefer fotografia ca modalitate de stocare a emoțiilor (și asta e o pasiune moștenită de la tatăl meu). Însă, atunci când mă întorc în casa unde am copilărit, îmi place să-mi răsfoiesc jurnalele, să mă reîntorc în timp. Nu trebuie decât să închizi ochii și să visezi… și poți fi din nou copil, adolescent sau tânăr îndrăgostit… poți fi ce vrei tu.

4. Ce surse de inspirație ai la scris?

Oamenii și poveștile lor. Sunt genul de persoană căreia oamenii i se destăinuie… sunt un fel de „duhovnic”, dacă vrei. Niciodată nu judec persoana care îmi încredințează mărturisirea sa. Ascult și mă gândesc ce aș fi făcut eu dacă… însă nu judec niciodată persoanele care, povestindu-mi, devin personaje și implicit, o parte din mine. Și da, printre ceea ce scriu, printre poveștile lor, îmi strecor uneori propriile gânduri, însă poveștile le aparțin, cu bune și rele, cu elemente din viața reală, cu elemente care par fantastice… Toate povestirile mele pleacă de la o întâmplare reală, fie că mi-a fost povestită direct de către protagoniști sau de către alte persoane.

5. Câteva cuvinte despre cartea ta.

„Povestea secretă a Cezarei” a apărut la Editura PIM Iași și țin să le mulțumesc celor de la editură pentru sprijinul acordat. E o carte cu două povestiri. Una poartă numele cărții, iar cea de-a doua se numește „Mihail”. Cea care dă și titlul cărții, „Povestea secretă a Cezarei” este o poveste 100% reală, așa cum mi-a fost ea povestită chiar de protagonistă. Destinul m-a purtat acum ceva ani în Italia (acolo unde sunt, momentan, foarte mulți membri ai familiei mele) și acolo am întâlnit-o pe Cezara… și povestea ei care mi-a frapat existența. Analizând puțin evenimentele petrecute atunci, cred că destinul m-a purtat tocmai acolo, chiar într-o perioadă în care mă chinuia ideea de a scrie o carte… și cartea mă aștepta acolo… E povestea cea mai apropiată de sufletul meu, pentru că sunt foarte puține persoanele care au știut de ea, iar eu am fost cea căreia i s-a încredințat secretul… chiar de către Cezara. O citesc și plâng de fiecare dată când o citesc. Recunosc… atunci când am scris povestea, am avut momente în care am vrut să schimb finalul, însă l-am lăsat așa cum a fost… îi datorez asta Cezarei.

A doua povestire e inspirată din poveștile pe care le-am auzit în zona în care locuiesc acum, în Suceava. Multe sunt poveștile care circulă despre Mănăstirea Zamca, dar și despre alte locuri din orașul nostru, cele mai multe s-au dovedit a fi doar ficțiune, însă există întotdeauna acel „dar dacă?” care pe mine m-a inspirat.

6. Ce planuri/dorințe/vise mai ai în afară de scris?

Nu-mi fac planuri… pentru simplul motiv că, în urmă cu ceva ani, viața m-a învățat că toate eforturile noastre se pot nărui sub o singură clipă decisivă și toate planurile pot fi date peste cap. Vreau să trăiesc… și vreau să trăiesc în prezent, iar pentru acest prezent, îmi doresc să ne întoarcem la capacitatea de toleranță și la înțelepciunea strămoșilor noștri. Îmi doresc o lume coordonată de echilibru, de stabilitate, de iubire… știu, pare ceva fantastic, însă nu e greu deloc și e posibil.

Momentan, cărțile se găsesc aici: https://www.facebook.com/rodica.puscasu

Mulţumesc Rodica că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Ro! Mili şi Iasmy! Îţi dorim succes şi inspiraţie pe viitor!

Interviu cu autoarea Tessa Nadir

Descriere Autor :

M-am născut la Braşov, am 27 de ani şi sunt absolventa Facultăţii de Drept. Am debutat în 2015 cu romanul poliţist „Sânge şi Flori de Portocal” la editura Tracus Arte. Mă consider o persoană calmă, diplomată, veselă şi cu un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat. Printre hobby-urile mele se numără: cititul, activităţile handmade, prăjiturile, civilizaţia japoneză, psihologia, tanatologia şi moda.

carti Tessa Nadir

1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

Bună ziua. Arci, îţi mulţumesc frumos pentru oportunitatea interviului. Scrisul nu a fost ceva planificat în viaţa mea, a apărut ca o surpriză frumoasă, care s-a transformat într-o necesitate, un stil de viaţă, un principiu şi o binecuvântare.  De mic copil m-am exprimat artistic şi m-am pus în slujba artei în diferite moduri : pictam, coseam, realizam o sumedenie de lucruri handmade… Romanul poliţist a fost marea mea pasiune încă din copilărie şi am devorat tot ce se putea găsi în biblioteci şi librării, apoi am decis să-mi creez singură o lume a mea, cu toate ingredientele necesare unui roman de mister. Aşa s-a născut “Sânge şi Flori de Portocal” pentru a satisface exigenţele mele şi care s-a transformat într-o frumoasă poveste de dragoste, înţesată de crime, secrete şi onoare.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

Eu sunt primul şi cel mai exigent critic al meu, fiind o fire destul de pretenţioasă şi perfecţionistă. Având ascendentul în leu, trebuie să iasă totul cum îmi doresc eu şi pentru asta mă lupt cu toate forţele. Partenerul meu de viaţă este un critic foarte bun şi obiectiv, care mă ajută extraordinar de mult şi pe această cale îi şi mulţumesc.

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate/cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicat?

Foarte multă lume nu a ştiut că scriu sau că am de gând să public o carte. Toţi au aflat înainte de lansare, inclusiv părinţii mei, cărora am vrut să le fac o surpriză. Evident că ei sunt mândri de realizarea mea şi că mă încurajează şi mă sprijină necondiţionat în orice direcţie aş apuca-o în viaţă, dacă asta m-ar face fericită. Cunoscuţii au fost surprinşi, nu se aşteptau. Scriind sub pseudonim multă lume nu ştie că este vorba despre mine şi acest lucru nu mă deranjează, îmi doresc ca romanul să iasă în evidenţă nicidecum persoana mea.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?

Am avut jurnal când eram adolescentă. Genul acela colorat, feminin, cu lacăt şi cheiţă. Roz sau mov. Îmi aduc aminte că am fost fericită când apăruseră aceste jurnale securizate, pentru că le puteam ţine oriunde, ostentativ, şi nimeni nu le putea citi. Era o satisfacţie imensă. Nu-mi amintesc să fi scris mari secrete acolo, poate doar numele băiatului de care eram îndrăgostită, în taină.

5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

Este o întrebare dureroasă pentru mine. Ador mirosul cărţilor tipărite, atmosfera bibliotecilor, iubesc librăriile cochete, coperţile colorate, literele aurite peste care să-mi trec degetele, foile maronii, subţiri, sunetul pe care îl scot când sunt întoarse. Cartea tipărită are un farmec incontestabil. Desigur, lumea se schimbă şi tehnologia nu iartă pe nimeni şi trebuie să avansăm odată cu ea, astfel că romanele în format ebook trebuie luate în consideraţie. Totuşi mi se face un nod în inimă când mă gândesc că peste câţiva ani nu o să mai fie biblioteci fizice ci doar virtuale.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

Cea mai importantă sursă de inspiraţie în cazul meu este cotidianul. Întâmplările de zi cu zi le transform, le scurtez, le înfrumuseţez, le urâţesc. În general caut sentimente pure, sincere, care să mă impresioneze. Gesturi simple care pot fi descrise în multe cuvinte şi care pot da naştere unor poveşti de neuitat. Oamenii mă înspiră, toate felurile şi genurile de oameni, căci ei comit crime, ei urăsc, ei iubesc, ei fac dreptate. Eu doar spun povestea lor, în felul meu. 

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta.

Sânge şi Flori de Portocal  este un roman poliţist, de mister, cu accente de thriller şi porţiuni romantice. Este un amalgam curios şi reuşit, zic eu, de aceste genuri. S-a conturat de-a lungul a mai multor ani şi  în cele 520 de pagini oferă experienţe variate cititorului : umor, iubire, enigme, trădări, crime, personaje memorabile şi un sfârşit neaşteptat, dar în care adevărul triumfă.

8. În ce personaj din carte te regăseşti ?

Mulţi dintre cei care au citit cartea spun că eroina seamănă cu mine, ca persoană şi ca aspect, însă eu cred că sunt doar similitudini. Admir curajul ei, faptul că e bătăioasă, că e un bun procuror. Tare aş vrea să existe în România, în domeniul justiţiei asemenea profesionişti, care să iubească atât de mult dreptatea. Cred că am reuşit să împrumut fiecărui personaj ceva din mine, umorul, ironia, subtilităţile, corectitudinea, iubirea pentru oraşe şi tradiţii, pasiunea pentru artă. Preferatul meu, deşi nu mă regăsesc în el, rămâne criminalul în serie, care este fascinant, deranjant, provocator, tulburător. O minte sclipitoare, într-un ambalaj frumos, care a ales o cale greşită.

9. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai?

Faptul că am reuşit să public romanul Sânge şi Flori de Portocal şi prin el să debutez în lumea literară este un vis realizat. Îmi doresc să am în continuare inspiraţie pentru a putea scrie şi alte romane şi să o fac cu o oarecare decenţă, graţie, demnitate şi eleganţă. Mi-ar plăcea să evoluez ca om şi ca scriitor şi să devin mai bună.

10. Ce mesaje ai primit de la cititori ?

Am avut o lansare foarte frumoasă la Braşov, la librăria Şt. O. Iosif şi oamenii m-au înconjurat cu multă afecţiune. Era normal să mă întorc şi să debutez în oraşul unde m-am născut. Am primit multe încurajări, felicitări şi promisiuni că vor reveni de fiecare dată. Surprinzător, deşi pare un gen îmbrăţişat mai mult de către femei, bărbaţii au fost cei care mi-au transmis feedback-urile lor, unii dintre ei « reprosându-mi »  că au fost dojeniţi de şefi pentru că au citit la job, apoi şefii au ajuns să citească la rândul lor, convertiţi de ei, iar alţii au plâns pur şi simplu, la final. Aşadar, le mulţumesc cititorilor, îi apreciez, îi respect şi aştept în continuare părerile lor.

Mulţumesc Tessa, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
9

Interviu altfel cu Bogdan Munteanu

Bogdan Munteanu s-a născut la Arad, la 28 aprilie 1979. Din 1997 locuieşte în Timişoara.
A publicat trei volume de povestiri (Vals pe fire de păianjen – Ed. Limes, 2010, şi Bine te-am rătăcit, Incognito! – Ed. Limes, 2011, Ai uitat să râzi-Ed. Nemira, 2016). A publicat proză şi în reviste (Dilema veche, Orizont, Luceafărul, Zona literară, Tiuk, Subcapitol etc.) şi antologii (Cele mai frumoase proze ale anului – Ed. Adenium, 2014, Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism – Ed. Polirom, 2014, Prietenii despre care nu mai ştii nimic – Ed. Brumar, 2012 s.a). A colaborat cu articole la revista online Hyperliteratura şi la lunarul Bună dimineaţa, Bucureşti!. A organizat mai multe evenimente culturale pentru promovarea literaturii şi a autorilor români contemporani şi a susţinut numeroase lecturi în instituţii de învăţământ. În 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, proiectul Scriitorii sunt pe Facebook, care a câştigat premiul pentru cea mai bună campanie de PR/Marketing/CSR la Gala Industriei de Carte din România, ediţia a III-a. În 2014, Bogdan Munteanu a fost unul dintre invitaţii celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM). În prezent lucrează la un roman, colaborează cu articole la revista online Bookaholic şi moderează, în Timişoara, întâlnirile Ce mai faci, scriitorule?, organizate de Librăria Cărtureşti. (sursa nemira.ro)

carti Bogdan Munteanu

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Toate amintirile din copilărie sunt acum emoționante. Rareori mă-ncrunt, cele mai multe dintre ele mă fac să zâmbesc. Asta-nseamnă că am avut o copilărie faină, dar și că trag de timp, uite, n-am răspuns la-ntrebare. Așa.  

Ne băgaseră MTV, ce nebunie! Toată lumea avea, din senin, o melodie preferată. Avea și maică-mea una, mai mult ca sigur, și mă râcâia că nu știam care-i aia. Nu prea îndrăzneam s-o bâzâi cu chestii de doi lei, părea mereu preocupată. Mi-am pregătit terenul. M-am lăudat că am luat un 10 la română (sau la mate, sau la geogra, nu mai țin minte, că e mult de-atunci, așa cum nu mai știu nici dacă l-am luat pe bune sau am trombonit). Zecele și-a făcut treaba, ca-ntotdeauna. I-am prins zâmbetul – asta-i, m-am încurajat, acum e momentul, un-doi-trei-și, bagă! Și-am întrebat-o, nici măcar n-am așteptat să zică na, fain. Hai, treci la masă, că se răcește, am auzit. M-am aprins. Am insistat. Că de ce nu-mi zice. Că sigur are. Toată lumea are. Na, eu n-am, a spus.

M-am așezat la masă. Am mâncat piure, șnițele & clătite. Sau ce-o fi gătit mama atunci. În timp ce-nfulecam, am ales eu pentru ea. Am fredonat o zi, două, băr iț no secârâfais, no secrârâfaaaais, no secârâfais ăăătol. Elton John părea un tip simpatic.

 2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Perioada liceului a fost mai mișto decât cea a copilăriei, am râs uluitor de mult. Aș putea spune că în liceu am descoperit râsul. Primul sărut? Hm, a fost mai devreme, într-a șaptea, la mare. În mare. O fată se prefăcea că are nevoie de un salvator și, culmea, se uita insistent la mine. M-am apropiat, am prins puteri miraculoase și muah, ne-a luat valul. Am căutat-o o dată pe facebook, de dragul valului ăluia. N-am dat de ea. Și-o fi găsit un salvator de cursă lungă.

 3. Ce visuri aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Mi-am dorit mult să joc baschet, ca taică-meu. Ghinion, maică-mii nu i-a surâs ideea. Am început să merg la antrenamente pe furiș. Evident, n-a ținut, mai devreme sau mai târziu, maică-mea se prindea de vrăjelile mele. Am așteptat un timp, până mi s-a-ngroșat vocea și-am putut să răcnesc BASCHET. Ăsta era visul, de fapt, să fiu bun, da’ bun, la ceva. Să prind un pic de încredere. Și-am prins. Și n-a fost rău.

 4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

O văd exact cum e acum. În linii mari, seninătate, discreție, susținere. Ochi calzi. Râs în doi. Empatie.

 5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

1) Să știe să răspundă la întrebarea ce crezi că ar trebui să știe un adolescent când pornește în viață.

2) Fair-play să fie. Fără cartonașe galbene sau, mai rău, roșii. Un joc plăcut ochiului, ca să zic așa. Fără prea multe goluri.

 6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Oamenii și cărțile. Sportul, o nostalgie. Și cam gata. CV-ul. Interviul.

Mulţumesc Bogdan Munteanu, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
7

Interviu altfel cu Oliviu Crâznic

OLIVIU CRÂZNIC (n. 1978; părinții: Oliviu, profesor evidențiat gr. I Limba și literatura română, distins cu diploma de onoare „Creativitate și eficiență”, și Dorothea, profesor gr. I Limba și literatura română) este scriitor de literatură fantastică, critic literar şi consilier juridic (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Criminalistică” și intitulată Particularități tactice privind confruntarea dintre inculpat și persoana vătămată, 2001). În 2010, a publicat romanul gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea), declarat de M. Pricăjan (în revista culturală Familia) „Momentul Walpole în literatura română”. Ulterior, a publicat numeroase povestiri şi nuvelete (majoritatea se regăsesc în volumul de colecție Ceasul fantasmelor, Ed. Crux Publishing, 2015), foarte bine primite de critică şi de public, şi a câştigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. A fost publicat în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane (George R.R. Martin, Paolo Bacigalupi, Ian R. MacLeod) sau clasice (Algernon Blackwood, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H.P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Saki). Apare menționat în monumentala The Encyclopedia of Science Fiction (ed. J. Clute, P. Nicholls), iar operele lui sunt tratate pe larg în diverse cărți și reviste de specialitate: în volumul Alte cronici de familie (secțiunea Domnul Gothic), semnat de M. Opriță (Cavaler al ordinului „Meritul Cultural”, oferit de Președintele României), în Caietele Echinox (revistă tipărită apărută sub egida Fac. de Litere a Univ. „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca; eseul semnat de drd. în filologie Şt. Bolea – Once Upon Atrocity. Gothic Music Influences in the First Romanian (Neo)gothic Novel), în revista culturală EgoPHobia (eseul Sfârșitul care începe, semnat de dr. în filologie M.-A. Aldea) etc. Apare, ca personaj, în nuveleta Ispășirea, scrisă de prof. doc. C. Mitoceanu. Cronicile de carte, articolele şi studiile sale de teorie şi istorie literară sunt apreciate pe scară largă – unele dintre acestea fiind publicate şi peste graniţă, ceea ce i-a conferit statutul de membru al organizației scriitoricești și artistice „Imagicopter: The Author/Artist Cooperative”. În România, este invitat anual să vorbească studenților Fac. de Limbi și Literaturi Străine a Univ. din București despre Literatura gotică și romantismul întunecat american. Sec. XIX: Hawthorne, Melville, Poe și moștenirea lor culturală. A participat, în calitate de moderator al serii dedicate literaturii științifico-fantastice, la cea de a VII-a ediție a „Festivalului Internațional de Literatură de la București” și, în calitate de invitat special, la ed. a IV-a a Târgului de carte SF & Fantasy „Final Frontier”. A participat, în calitate de invitat, în repetate rânduri, la emisiuni culturale televizate, realizate de Al. Mironov (scriitor, jurnalist, fost ministru al tineretului și sportului etc.) și lect. univ. dr. F. Pîtea (scriitor, critic literar), sau radiofonice, realizate de regretatul Șt. Ghidoveanu (Radio România Cultural). A apărut, în 2015, în calitate de expert în istoria vampirismului, în episodul Hunting Vampires al serialului Expedition Unknown, realizat de Travel Channel. Pagini virtuale oficiale: Editura Crux Publishing: Ceasul fantasmelor, Facebook: Oliviu Craznic, Goodreads: Oliviu Craznic.

Oliviu Crâznic chiar este un romantic, un personaj coborât efectiv din propria-i operă extraordinară și spectaculoasă, melanj de Baudelaire, Edgar Allan Poe și Walter Scott, sub ochii necruțători ai lui Bram Stoker și H.P. Lovecraft. Citiți-i romanul și povestirile și o să înțelegeți imediat la ce mă refer!” (Șt. Ghidoveanu, realizatorul emisiunii Radio România Cultural Exploratorii lumii de mâine, în Galileo Online, nov. 2012)

carti Oliviu Craznic

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Am avut o copilărie obișnuită, petrecută, din fericire, într-un orășel de munte, care mi-a dat prilejul să îmi dezvolt gustul pentru mister și pentru aventură și care m-a învățat să iubesc natura (aici, un rol important a avut și bunica mea, Olga). Probabil acesta este motivul pentru care, după ani, Ștefan Bolea (dr. în filosofie, drd. în filologie, Univ. „Babeș-Bolyai”) avea să identifice, în operele mele, un univers romantic, îmbogățit cu distincte nuanțe simboliste și naturaliste. Fiind mai degrabă un estet decât un sentimental, nu pot spune că aș fi fost emoționat sau marcat în vreun fel de vreo întâmplare anume. M-au marcat, însă, cărțile. M-au marcat personajele (literare și/sau istorice) care mi-au modelat caracterul, și de la care am învățat că viața omului este o continuă evoluție, perfecționare: regele Arthur, Sherlock Holmes, Old Shatterhand, Batman, cavalerul Pardaillan, Doc Holliday, Iulius Cezar ș.a.m.d. Probabil cele mai intense amintiri „realiste” din perioada copilăriei sunt legate de faptul că am „trăit” căderea regimului „Ceaușescu” și de faptul că m-am familiarizat, imediat după aceea, cu noțiunea de Libertate și cu adevăratul sens al acesteia (anii `90), noțiune de care societatea actuală tinde să se îndepărteze, pe zi ce trece, cu repeziciune și cu mult succes, prin adoptarea de legi, în opinia mea, neconstituționale (dar aceasta este o altă discuție).

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Nu am acordat niciodată vreo importanță noțiunii de „integrare”, prin urmare nu puteam avea dificultăți cu privire la un concept, pentru mine, inexistent. În liceu eram foarte popular, atât printre profesori (pentru că învățam bine), cât și printre colegi și colege (pentru că ajutam întotdeauna: teme, „șoptit” ș.a.m.d., și pentru că sunt, de felul meu, destul de spiritual și, prin urmare, o companie plăcută, atunci când doresc). Prima întâlnire și primul sărut au reprezentant pentru mine (ca și pentru mulți alții, presupun) un moment al conștientizării – am înțeles de ce Natura (sau Dumnezeu?) a creat două sexe, în adevăr opuse și complet diferite, sub toate aspectele: un singur om nu poate atinge Perfecțiunea (scopul suprem al speciei noastre), pentru acest deziderat fiind nevoie de două persoane care să se completeze, contopindu-se în cursul procesului.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Influențat de lectură, mi-am dorit mult să explorez regiuni exotice, sau să devin un apărător al dreptății în societate (procuror, de pildă). Am renunțat la ambele vise îndată ce am înțeles resursele uriașe pe care le presupune o viață dedicată explorării științifice, și îndată ce am înțeles că societatea actuală (în România, cel puțin) nu admite apărători ai dreptății, ci doar piese ale sistemului (nu mă refer neapărat la corupție – care, din fericire, pare a fi combătută, în ultima vreme, cu ceva mai mult succes decât putea fi sperat acum câțiva ani –, cât la faptul că nu îmi pot imagina existența Dreptății într-o societate în care luarea unei vieți – acțiune definitivă – este sancționată cu altceva decât cu închisoarea pe viață – răspunsul, prin urmare, fiind o contraacțiune nu tocmai definitivă, și, deci, nedreaptă prin definiție; desigur că aspectul poate fi nuanțat, dar, din nou, aceasta este, deja, o altă discuție).
Pe de altă parte, se poate spune că mi-am îndeplinit ambele vise, dacă privim totul dintr-o perspectivă mai largă. Scrierile mele au drept decor regiuni exotice, trecutul sau viitorul, iar personajele se confruntă cu dileme morale sau promovează justiția. Nu puțini cititori mi-au comunicat faptul că au fost influențați pozitiv de operele mele, și mă bucur enorm să fi putut realiza și eu, pentru alții, ceea ce au realizat, pentru mine, idolii mei literari.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Cum menționam și mai sus, existența unei partenere de viață este un pas normal și necesar pentru împlinire. De la partenera mea îmi doresc susținere – nu am avut niciodată răbdare sau energie pentru contraziceri ori pentru alte tipuri de „înfruntări” de cuplu. Dacă cei doi nu gândesc la fel în ceea ce privește problemele esențiale de viață (desigur că pot exista diferențe de abordare, sau de gust, sau de opinii, atât timp cât acestea nu sunt radicale, păstrându-se într-o arie comună) și dacă nu caută un mod de viață similar, nu au ce căuta împreună. Un partener trebuie să te ajute să îți rezolvi problemele, nu să îți creeze altele noi. Menționam mai sus diferențele semnificative dintre sexe – cum pot atunci două persoane diferite fundamental din punct de vedere structural, să își descopere, în același timp, o îngemănare la nivel ideatic? Foarte simplu: reducând problema la una dintre cele mai simpliste pilde, pentru a vinde cu succes o carte (scop comun) este nevoie atât de un bun afacerist (editorul), cât și de un bun scriitor – cei doi, total diferiți în ceea ce privește talentele pe care le posedă, fiind uniți de scopul comun, dar și de gustul comun, de respectul reciproc etc. Rareori veți întâlni scriitori care sunt buni afaceriști – și mai rar, editori care își publică doar propriile cărți, având și succes totodată. La fel este și cu parteneriatul în viață: diferențele fundamentale trebuie să fie de natură complementară, nu antagonică.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

Un adolescent trebuie să conștientizeze, în primul rând, faptul că viața este extrem de complexă, și că, pentru a fi pregătit să facă față încercărilor care îl așteaptă, își poate găsi un aliat/sfătuitor prețios în lectură. Cărțile (alese cu grijă) ne pot învăța cum trebuie să reacționăm în situații cu care nu ne-am confruntat încă, dar pe care le vom întâlni, cu siguranță, de-a lungul vieții. Experiența desprinsă din lectură poate, de multe ori, valora cât experiența directă – uneori, chiar mai mult.
Cât privește relația adolescent – părinți, aceasta trebuie să se bazeze pe respect și pe încredere reciproce. Adolescentul trebuie să își asculte părinții – dar și aceștia trebuie să îi dovedească, pe de o parte, că sfaturile lor sunt spre binele lui și, mai mult, că ei nu vor interveni nedorit sau nepotrivit în viața lui, având rolul de protectori și de consilieri la nevoie, nu de „dictatori” sau de prieteni nedoriți. Nu poate exista prietenie între părinte și copil (prietenia presupune o egalitate care nu are cum exista, fiecare dintre cele două părți gândind, fie și la nivel subconștient, că i se datorează ceva de către cealaltă parte: mai mult respect, mai multă grijă, mai multă libertate, mai multă ascultare, mai multă înțelegere…;), dar poate și trebuie să existe sprijin, în primul rând, însoțit și de chestiuni mai puțin concrete, dar aproape la fel de valoroase precum iubire, înțelegere, admirație ș.a.m.d. Dacă vă întrebați de ce pun sprijinul mai presus de iubire, răspunsul e simplu: sprijinul este un fapt, iubirea poate fi doar o vorbă, chiar și atunci când e spusă sincer; între cineva care mă sprijină fără să mă iubească și cineva care mă iubește fără să mă sprijine, indiferent de motivele prin care acesta din urmă caută să își justifice atitudinea – de pildă, „Nu te sprijin în această acțiune a ta, pentru că nu cred că este bine pentru tine” –, aș alege oricând, și fără să șovăi o secundă, omul cu faptele. Celălalt este, poate, un om bine intenționat, dar, în orice caz, nu este un om pe care mă pot baza, pentru că, în loc să sprijine deciziile mele, încearcă să îmi impună deciziile lui, ceea ce, într-o societate civilizată, este nu doar inacceptabil, ci și foarte periculos; așa încep tiraniile. Desigur că, din nou, răspunsul poate fi nuanțat în funcție de situație, dar, ca regulă generală, rămâne valabil.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris, mai ai?

Nu aș putea spune că scrisul este o pasiune, mai degrabă o necesitate, o nevoie imperioasă de a transmite anumite mesaje, unui public mai vast sau unuia mai restrâns, uneori (de fapt, de multe ori) chiar și unei singure persoane care este importantă pentru mine. Pasiuni sunt cititul (foarte variat, de la fantastic la aventură, de la istorie la filosofie, de la poezie la cronici) și reflexiile operelor literare în medii culturale diverse (film, muzică, pictură etc.). Îmi plac mult Coca Cola și pizza. Mă interesează estetica, progresul științific, civilizația, misterele Universului, evoluția în general, justiția (sub toate formele acesteia). Ador utopiile. Cred că aș putea concluziona spunând că sunt, în același timp, un adept al filosofiei romantice a Trecutului (manifestate prin înclinația spre imaginație și aventură) și al filosofiei umaniste a Viitorului (manifestate prin credința în posibilitățile nelimitate ale naturii umane și în rolul important pe care îl joacă omul în Univers).

Mulţumesc Oliviu Crâznic, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai.. ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

%d bloggers like this: