Interviuri

by -
39

Interviu altfel cu Cezar Pârlog-Partea a-II-a (spumos)Flori-fete-fite-sau-baieti-de-Cezar-Parlogcoperta Cezar Parlog

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu.

„Domnule”, trebuie să recunosc că am visat mereu la jilţuri înalte, ranguri, măriri şi decoraţii; serios zic! Că doar n-o să recunosc că mă visam cu chelie, mînecuţe de contabil silitor şi amploaiat la stat, precum Birlic în „Două loturi”, ba, mai mult de-atît, cu creionul chimic mereu la îndemînă, de-acolo, de după ureche şi vagi urme de mov în colţul gurii; se ştie că e un colorant dăunător pentru sănătate, cercetătorii britanici tocmai au descoperit asta… Şi că acum, la vîrsta deplinei maturităţi, cînd eram chiar pe punctul de a începe să mi se îndeplinească, l-au luat ăştia pe Oprescu; deh, nişte răi!…

Medalia de onoare

(fără Rebengiuc)

       Da, măi, mie-mi plac şi gagicile mai urîte şi nu neapărat tinere, pot avea şi nişte copii pe-acasă, se pot admite şi nepoţi, cu multe întrebări şi răspunsuri neelucidate, cu frustrări ori complexe destul de prost ascunse. Asta e, în fond „de gustibus”.

        E şi destul de avantajos, nici eu nu mai trebuie să trec pe la chirurgii mei esteticieni pentru necesarele corecţii şi şlefuiri, oamenii au mîini de aur la o adică, doar că sînt puţin reţinuţi, şi pe moment cu nişte mici probleme de rezolvat; atît Ciomu, cît şi Trancă. Şi nu trebuie să fiu prea atent nici la felul cum vorbesc, cuvintele oricum îmi sînt receptate din zbor şi servite nemestecate cu un zîmbet larg şi imenşi fluturi albi prin stomac, ce mai, e chiar ok.

     În plus, nici nu e cerere mare pe segmentul ăsta de piaţă, oferta e din belşug şi toată lumea este mulţumită.

      Şi cred că fac un lucru bun şi pentru comunitate; mă gîndesc doar la cohorta celor care, dacă ar fi private de dragostea şi căldura pe care le-o dăruiesc, într-un ceas rău, cumulat cu cine ştie ce dezastru profesional, familial ori casnic (s-au ars prăjiturile!), s-ar gîndi să-şi încheie socotelile cu lumea asta devenită, brusc, crudă, nedreaptă şi de nesuportat.

       Drept urmare, profund dezamăgite, ele s-ar arunca una cîte una în faţa metroului. Să zicem că la Eroilor. Ei bine, nici n-ar apuca cei în drept să facă poze cu bliţul, să adune cu penseta ori făraşul, după caz, cele întîmplate, şi să dea drumul la circulaţie, că o alta, în aceeaşi dispoziţie psihică, care pînă atunci a aşteptat răbdătoare şi fără bani de Prozac, în capul unui şir indian puţin mai încolo, i-ar călca, glorios şi demn, pe urme. Ca în „Bătrînele căzătoare” ale lui Harms[1]. Şi tot aşa pînă la epuizare, perturbînd grav transportul urban subteran, cu toate urmările care decurg din asta: persoane respectabile care nu ajung la slujbă, schimbul anterior care nu poate pleca, patroni corecţi şi cu taxele la fisc plătite la zi, dar care din cauza asta dau faliment, copii uitaţi la grădiniţă pînă după ora închiderii, cumpărături nefăcute şi torturi aniversare neridicate de la cofetărie. În concluzie, multă lume afectată, tot Bucureştiul paralizat…

       Totuşi, am un mic regret: oare la urechile primarului ăstuia, nou şi iar vechi, să nu fi ajuns nimic din toate astea? Ar fi putut şi el să mă facă cetăţean de onoare, cu loc de veci la Bellu, teren de casă şi onoruri militare…

      Fie, merge şi o strîngere de mînă şi un sincer „mulţumesc”. Cu plăcere, pentru puţin, dom’ primare; chiar a fost plăcerea mea

4. Cum vezi viaţa alături de o parteneră şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Adevăru-i că nu prea ştiu ce să răspund la întrebarea dvs, cuvintele-s date, cum spune poetu’ ăla neamţ sau ce-o fi fost el, Puşkin, doar ca să ascundă gîndurile; şi apoi nu se ştie cine mă va citi, pe aici pe la dumneavoastră sînt multe fete încîntătoare cu picior fin şi tocuri înalte, studii în străinătate, CV-uri beton şi dote în bănci elveţiene, iar eventualitatea unei viitoare frumoase poveşti de dragoste, sau măcar a unei uniuni liber consimţite s-ar îndepărta de mine ca dracu’ de tămîie.

Dar pentru a nu lăsa pixelii alocaţi neconsumaţi, cred că oricum deja i-aţi plătit, o să încerc să vă dau un răspuns. Probabil că o relaţie ideală ar fi cam una de felul…

Hărnicie

        Cu mătura pe la cuier. Mai bine cu aspiratorul. Era în debara. Îl găsesc în balcon. Dormitorul, juma’ de hol şi tot atîta sufragerie-s gata rapid. Eficienţă maximă. Zgomot, putere, aer şi absorbţie, „Philips Turbo”. Ferestrele deschise. Bat perna. Scutur pătura; să nu rămînă vreun fir de păr. Ce-or zice vecinii? Las’ că ăştia-s băieţi deştepţi, zîmbesc şi invidiază. Dau jos cearşaful. Pun un ac de siguranţă la capăt, ca să-l aşez dup-aia în aceeaşi poziţie. Dacă l-aş pune invers şi cineva ar vedea schimbarea, s-ar uita lung şi ar întreba curios „dar de ce? La baie, spăl cada, verific gresia, încă două fire de păr negru şi lung, bleah! caut orice obiect uitat sau lăsat acolo cu bună ştiinţă, asta ar mai lipsi!

         Spăl farfuria şi paharele. Ultima gură de vin e scursă-n gît, a fost buuun! Şi nici n-a costat mult; zece lei douăzeci de la Mega: la ofertă. Poza de nuntă apare pe măsuţa din sufragerie, la locul ei; a lipsit vreo două ore. Din noptieră ies cremele consoartei; de noapte şi de corp frumos. Cam mulţi bani aruncaţi! Vine şi-a doua pernă, exilată în şifonier. Tot de-acolo şi pijamaua. Cu ochi de vultur care-şi reperează prada de la cinci sute de metri înălţime, scrutez parchetul. Hm, încă un fir de păr! Porcărie, şi aspiratorul ăsta! Sau o fi căzut din pat, cînd l-am aşezat? Iar ferestre. Din nou scuturat pernele şi pătura. Parcă n-ar mai fi nici un miros străin. Preventiv, mă parfumez şi mă întind în pat. Dau şi prin aer. Paza bună… Paharele, încă ude, revin în vitrina din sufragerie, la locul lor. O ultimă privire: toate sînt pe unde trebuie, nici un obiect străin, vreun parfum, vreun firicel de păr. Sticla goală, body-ul negru îmbrăcat doar o dată, ambalajul lui colorat şi alte resturi cad zgomotos în ghenă.

         Ce înseamnă să fii un bărbat gospodar! Şi doar am zis să nu mai aduc femei acasă, nu „se merită”.

      Desigur că glumesc; cine mă cunoaşte ştie asta. Chiar ţin la familie. Cea prezentă, trecută sau una viitoare; asta nu mi-e încă limpede, promit să mă gîndesc, „de mîine, de luni”, dar, după cum se ştie, o încheiere de conturi se poate face azi, rapid, amiabil şi foarte civilizat, chiar la notar. Ei, unde-s vremurile alea în care te băteai „parte-n parte” cu familia soţiei pe holurile tribunalului! Vremuri romantice, domnule!…

        Dar o să mă opresc, pentru a vă oferi un singur argument:

La Germanos, birjar!

      Numai Napoleon făcea cîte două lucruri deodată…

      Nu ştiu în ce fel şi ce conexiune nervoasă să fie vinovată, o fi vreun semn? dar mi-am amintit brusc cum, într-o seară, şi cu ani buni în urmă, chiar spre miezul nopţii, după un prelungit dialog devenit incendiar cu o nouă cunoştinţă pescuită de pe net, am trecut la etapa următoare. Devenit rapid persoană de încredere, am primit numărul de mobil încă de la prima strigare şi, ca să mă revanşez, profund cuceritor, am zis să intercalez cîte un sms în dialogul de pe Facebook. Zis şi făcut. Tastez cu mîna stîngă o construcţie specială, caldă, tandră şi seducătoare, trăgînd cu coada ochiului spre monitor, conversaţia trebuia să curgă lin, iar surpriza să fie cu atît mai mare, şi apăs pentru expediere. Zîmbesc pe dinăuntru şi pe dinafară, aşteptînd cu încredere să culeg binemeritaţii lauri. Instantaneu, în liniştea nopţii, un sunet strident şi cunoscut de sms îmi alungă urma de somn. Telefonul consoartei! Am trimis greşit mesajul! Las baltă convorbirea, noua cucerire poate să mai aştepte, şi alerg să-mi apăr familia. Îl găsesc uşor, pe hol, şi încerc să dreg busuiocul. Din discreţie şi lipsa unor aptitudini tehnice, aparatul nu s-a lăsat violat din prima, nu îl mai folosisem niciodată.       Am noroc, nu are parolă, în cîteva secunde aproape că-l desluşesc, ajung la mesagerie şi, fix în al şaptelea minut, de’, număr magic, şapte zile, şapte arte, şapte note muzicale, transpirat tot, reuşesc să-l şterg. Familia era salvată, făcăleţul rămas paşnic şi la locul lui în debara, divorţul stopat; şi oricum, amiabilele cu rezolvare la notar nu se inventaseră. Ce înseamnă să fii norocos!

       Conştient de drama care s-ar fi întîmplat în ziua de azi, cu ecrane touch şi zeci de mii de combinaţii de deschidere, mă gîndesc ca, preventiv, să particip direct la orice nouă achiziţie de resortul telecomunicaţiilor din familie şi apoi să-mi şi îmbunătăţesc deprinderile tehnice exersînd ilegal, la vreun ceas tîrziu de noapte şi fără lună plină. Nu se ştie cine-mi mai face vrăji, „vuduuri” sau îmi pune broaşte rîioase sub preşul de la uşă, vrînd să-mi strice familia; deh, lume rea!

       Rea tare, mă!

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent cînd porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

Cu scuzele de rigoare, nu sînt eu, cu siguranţă, cel mai în măsură să dea un răspuns, nu am competenţele necesare şi nu am trecut prin experienţa de a fi părinte; însă bănuiesc că un lucru foarte important poate fi acela de a nu exista secrete între părinţi şi copilul lor. Chiar dacă ar fi vorba tocmai despre împrejurările „sosirii” lui…

Certificatul de naştere

       „Zbor lin!”, îi spun şi trîntesc în urma ei uşa taxiului, care se îndepărtează în viteză. Gata, pînă mîine seară sînt libeeeer! Moni poate să vină! Mănînc ceva în fugă, urmează o noapte lungă şi, oricum, Viagra nu se ia pe burta goală. Dau un telefon de control, au mai fost ceva probleme cu biletele, dar s-au rezolvat, se mai întîmplă, aşa-i cu astea luate de pe net, acum totul e în regulă, a trecut check-in-ul, trimit sms-ul la Moni, decorez puţin prin cameră şi cobor în stradă să o aştept.

       Şi vine…

     Deschid cu grijă portiera taxiului, mă bucur de ce văd, mereu am admirat conturul impetuoaselor ei picioare, şi urcăm pe rînd în bloc; vecinii-s curioşi, ciufuţi şi invidioşi.

      Mă arunc pe ea încă din uşă, profit de multele dedesubturi pe care de data asta le-a lăsat acasă şi mă opresc cu greu; calm şi raţiune, soldat; e timp grămadă!

    Răsfăţuri, şampanie, mîngîieri, caviar, excitaţii, brînză cu mucegai. Urmează partea a doua, în iatac. Lumînările sînt roşii şi mirositoare. Paciuli. By Paco Rabanne.

      Debarasez puţin, cuvertura zboară pe parchet, iau telefonul din pat şi-l pun pe noptieră. Oooo! am avut două apeluri. Ambele, de la ea: sigur o fi vrut să-mi spună că a urcat şi că Boeingul e d-ăla mare şi că le-au pus un film cu Stallone. E şi un sms. Mă uit discret cu coada ochiului. Ceeee?! „Vezi că vin înapoi. Au făcut ăştia un fel de grevă!”

       Sar din pat, îngroş grosolan din obraz şi o expediez pe Moni pe jumătate dezbrăcată; cred că-mi iau adio! Verific baia, sufrageria şi mai ales dormitorul. Fire de păr, parfumuri străine, e jale! La a doua tură îi găsesc sub pat ciorapii, slavă cerului!

      Apare şi ea.

Greu, monosilabic şi transpirat subit, am dres-o inspirat cu catsuitul de sub pernă, de care am şi uitat. L-am sacrificat pe altarul familiei. Pastila albastră şi-a făcut efectul cu destoinicie. Aşa ai apărut tu, singurul meu copil:

 La mulţi ani, Andreea!

[1] Bătrînele căzătoare, proză scurtă de Daniil Harms „Din prea multă curiozitate, o bătrînă a alunecat pe fereastră, s-a prăbuşit şi s-a zdrobit. Pe fereastră s-a aplecat altă bătrînăşi a început să se uite în jos la cea zdrobită, dar din prea multă curiozitate a alunecat şi ea, s-a prăbuşit şi s-a zdrobit. Apoi , de la fereastră s-a prăbuşit a treia bătrînă, apoi a patra, apoi a cincea. După ce s-a prăbuşit şi cea de-a şasea bătrînă, mi s-a urît să mă tot uit la ele şi m-am dus la Piaţa Malţevski, unde, se zice, cineva i-a dăruit unui orb un fular tricotat.”

 Continuarea vineri 15.04.2016!

Mulţumim anticipat pentru un interviu spumos! Nu rataţi ultima parte.

Arci, Mili şi Iasmy!

Interviu altfel cu Cezar Pârlog

Pentru că aţi fost alături de noi la fiecare interviu am să vă ofer un “regal”, o săptămână de zâmbete şi voie bună.  Mă ajută aici Cezar Pârlog prietenul Literaturii pe Tocuri, care ne luminează dimineţile cu postările lui şi ale cărui fane am devenit, cele care i-am citit cartea “Flori, fete, fiţe sau băieţi

Aşa că vă oferim nu un “interviu” ci o “săptămână” pe care sincer sper să o savuraţi!

Arci!

NOTĂ: Ştim că se foloseşte scrierea cu “â”, dar având în vedere că autorul Cezar Parlog în textele sale scrie cu ,,î” nu vom schimba forma. Avem în premieră sinopsis la cartea “Life Stuff sau Învăţături pentru Andreea”, ce îşi anunţă apariţia la Bookfest 2016.

  Să facem cunoştinţă cu Cezar Pârlog!

Fost sudor, sergent în armata ţării la Revoluţie, muncitor necalificat, magaziner, comandant punct de lucru întreţinere la calea ferată, poliţist militar, redactor stagiar şi lector universitar la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Bucureşti. De găsit săptămînal, în Adevărul, Puterea şi 24-FUN şi punctiform prin alte locuri (Historia, Dilema veche, Caţavencii, Luceafărul, Litere, Catchy…;)

Marele premiu „Marin Preda”, premiul revistei „Luceafărul” şi alte cîteva mai mici, o carte, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărută în 2014, la Editura Tracus Arte, şi ea cu un premiu, cel naţional „Vasile Voiculescu”, şi o alta, „Life Stuff sau Învăţături pentru Andreea”, în curs de apariţie, cel mai tîrziu la Bookfest 2016, tot la Tracus Arte. Despre care, pe coperta 4, se menţionează: „Venit după un prim volum de proză scurtă – eclecticul Flori, fete, fiţe sau băieţi, insuficient observat -, Life stuff nu e o promisiune. E o confirmare. S-ar putea ca ea să aparţină unuia dintre cele mai interesante new entries din proza românească recentă.” (Paul Cernat)

„…douămiist uneori pe linie, dar de cele mai multe ori, nonconformist. Scrie proze cu tehnică narativă mixtă, în siajul unui Mircea Nedelciu, ba chiar şi al regretatului Gheorghe Crăciun” (Augustin Doman – Argeş),

„…textualist foarte expresiv, scrie texte despre o lume a gesturilor mărunte, copleşită de propria-i sexualitate. Care uneori, rămîne la nivelul expunerii textuale şi nu al determinării artistice.” (Liviu Comşia – Caligraf)coperta Cezar ParlogFlori-fete-fite-sau-baieti-de-Cezar-Parlog

*

Scriu pentru că îmi face plăcere să mă joc, să bat cîmpii, să adaug la un lucru mărunt, furat din cotidian şi notat în vreun carneţel, ceva, un ingredient minune, nu i-am inventat încă numele, care, precum o drojdie, umflă gogoaşa pe care o creez; scriu ca să am motiv să rîd de unul singur de prostiile şi aiurelile care îmi trec prin cap, scriu şi pentru bucuria multor necunoscuţi, de pe Facebook sau de pe aiurea, descoperită prin comentariile de prin jos de texte, cum că „Ce le mai scorneşti tu, ce-mi place! Ai un stil foarte vizual de a scrie. Mulţumesc”. Sau poate că scriu pentru că nu sînt bun de nimic altceva.

*

Pentru că nu cu mult timp în urmă, în paginile unei importante reviste literare de pe la noi (România literară), am fost pus aproape la zid – plutonul de execuţie era deja prezent, cu armele la ochi şi se aştepta doar comanda „Foc!”, doar pentru motivul că, în cazul unui interviu pentru altă revistă de cultură, mi s-au pus întrebări calificate drept „tîmpite” sau cel puţin „absurde”, ca să evit alte asemenea critici, şi pentru a nu da altor nume mari ocazia de a le amplifica artificial cu fireştile nedorite consecinţe, răspunsurile mele vor avea o cu totul altă formă. Cu voia dvs., să începem. Aaaa, mă scuzaţi, am uitat să vă spun în aceeaşi chestiune ingrată, despre spînzurătoarea din curtea U.S.R., care se înălţa mîndră, frumoasă şi bine vopsită (cu verde) în stînga mea, iar pentru orice eventualitate se luase legătura şi cu patru rackeţi „moldovinieni”, mereu disponibili pentru operaţiuni de eliminare, care să edifice deznodămîntul…

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Sînt multe lucruri din faza mea „de început” pe care le am mereu proaspete, pe retină. Şi asta pentru că memoria mea este una strict vizuală şi afectivă; nu însă analitică. Adică atunci cînd îmi amintesc despre ceva, văd tot, am imaginea completă şi retrăiesc aceleaşi sentimente ca şi în momentul în care s-au întîmplat faptele.

Doar una dintre ele:

Prima zi de marţi

    Era pe la începutul anilor ’80, într-o luni, prima zi a unui nou an de şcoală generală. S-au împărţit manuale, am aflat noii profesori, s-a făcut vizita medicală. Apoi chestii administrative: fondul clasei, cotele de maculatură, borcane, fier vechi. Şi castane. Multe castane. Cu ele n-aveam treabă: punea taică-miu doi-trei soldaţi să mi le adune…

     A doua zi am pornit spre şcoală cu mult mai devreme, deşi obiceiul era să ies pe fugă, în ultimul moment; ce mai, ceasul rău! Deci timp era, din belşug. În faţa şcolii, cîţiva colegi, sigur fără avantajul unui tată cu subordonaţi, aruncau cu un bolovan într-un copac, ca să-şi facă şi ei cota. Dădeau prin rotaţie şi cu folos. I-am rugat să mă lase şi pe mine doar o dată, şi într-un final, au fost de acord. M-am concentrat, mi-am adunat toate puterile, am ochit cu mare precizie şi am aruncat. Nu mai ştiu cîte castane au căzut, dar pietroiul a ajuns fix în interiorul Daciei parcate lîngă copac, trecînd glorios prin lunetă. Stătea frumos, pe catifeaua roşie din spatele maşinii, etalat ca un exponat de preţ din vitrina unui muzeu de mineralogie.

    Am fugit speriaţi spre şcoală, apoi în clasă. Unde eu devenisem chiar un monument de cuminţenie. Ei, nu chiar „Cuminţenia pămîntului”, dar nici cu mult prea departe. Oricum nici nu ştiam de ea pe atunci. În prima sau a doua oră, uşa s-a deschis şi, mare eveniment mare, a intrat chiar directorul şcolii. I-a spus ceva în şoaptă profei şi apoi m-a chemat afară. Eşafodajul meu, în care intrau succesiv descoperirea amprentelor, prafuri albe întinse cu pensula, lame de microscop, alte cercetări profunde şi eu, care, eroic, nu recunoşteam nimic nici măcar cu lumina unei veioze pusă-n ochi, s-a prăbuşit cu zgomot şi multe lacrimi. La cancelarie erau un miliţian şi un păgubit. Lucrurile au intrat pe un făgaş normal, oamenii m-au calmat cu bunăvoinţă, doar nu se întîmplase nimic chiar foarte rău, şi am intrat din nou în clasă.

      Acasă, am început să plîng încă din uşa blocului. Se ştia deja de ispravă, s-o fi ocupat diriginta. Taică-miu, principalul pericol, a venit tîrziu acasă, avea un program mai lung; nu m-a bătut, ba chiar m-a liniştit; oricum era şi cazul, boceam deja de cîteva ore. Ştiu că pe-atunci parbrizul de Dacie era o mie de lei, jumate dintr-un salariu frumos.

     Şi mai ştiu un lucru, la fel de important, dacă nu şi mai mult, care, deşi agravant, cred că mă scăpase de binemeritata bătaie: a doua zi, ca în fiecare an pe 17 septembrie, era ziua tatălui meu:

     La mulţi ani, Bătrîne, pe acolo pe unde eşti! Ai grijă şi de mama!

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întîlnire, dar primul sărut?

Eu fiind uşor întîrziat – nu, nu mintal, desigur; adică aşa cred – adolescenţa mea, cu toate cele bune, şi plină de amintiri frumoase, a venit ceva mai tîrziu. Pe-atunci erau maşini mai puţine şi doar româneşti, “prindeau” maximum o sută şaizeci pe kilometraj, dar în realitate chiar mai puţin, benzina era raţionalizată, ca să nu mai spun că duminica se circula alternativ, o săptămînă maşinile cu număr de înmatriculare fără soţ, în cealaltă, cele cu soţ. Plus că la vechea adresă, cea din Cluj-Napoca, nu mai eram de găsit, tocmai mă mutasem la Buzău, deci motive să dea mai greu şi cu întîrziere de mine au cam fost, nu zic nu. A reuşit totuşi să ajungă şi să mă găsească tocmai pe timpul efectuării stagiului militar, cum i se spunea atunci, poate cea mai frumoasă perioadă din viaţă pentru mine. Doar trei exemple care – aşa cum la geometria în spaţiu se ştie că trei puncte determină un plan – trasează trei direcţii, zic eu normale, pentru un, cum ziceţi dvs., „adolescent”:

 Diferenţă de înălţime

    Aveam vreo optîşpe ani şi eram sub arme; slujeam unitatea, ministerul şi ţara; era altă epocă, erau alte împrejurări. Încorporaţi la Bacău, după o zi, două, am fost retraşi, eu şi amicul Cătălin, la un birou mic şi călduţ pe undeva prin Iaşi, aproape de universitarii care trebuiau să ne ajute să luăm admiterea la facultate. N-a fost o reuşită la prima strigare şi blazonul era cam şifonat. O căsuţă pe lîngă parcul Copou, cîteva camere, şase soldaţi şi nişte şefi buni.

    Într-o după-masă, cînd „militarele” neinstruit nu mai are sarcini şi mintea deja începe să-i plece cu sorcova, adulmecăm pe terasa unei case vecine, la înălţime, două „muze” gureşe. Cercetăm, doar că fetele erau deja adjudecate, „veteranii[1]” noştri, cum e şi normal, aveau de mult acţiuni acolo; dreptul primului venit. Despre „dreptul primei nopţi” nu ştiam pe atunci şi nu era nici cazul. Şi oricum iobagia a fost eradicată demult. Încercăm o răpire de minţi de sabine; nu iese nimic. ‘Geaba eu, un Cezar. Doar vorbe denivelate; ele sus, pe terasa de la etaj, noi, muritorii cu inimile frînte şi gît strîmb, jos. Femei serioase şi stabile în sentimente; ce mama dracului, pe vremea aia societatea era sănătoasă, domnule!

     Cum pînă la trecerea concurenţei în rezervă era prea mult pentru a fi luată în calcul o aşteptare cuminte, stăpîni pe hormonii proprii şi cu „spatele” asigurat de instanţe superioare şi ierarhii cazone familiale, pornim răzbelu’: sabotaje, strîmbe pe la urechile şefilor, ciorapi şi furnici în mîncare şi alte tratamente „preferenţiale”.

     După un timp, războiul psihologic tinde să dea rezultate. Situaţia pe cîmpul de luptă se îmbunătăţeşte sensibil, ba chiar pare a duce spre o cedare a inamicului. Se simţea în aer un uşor fluturat de steag alb. Urma să ne vedem pentru întîia dată în plen, pe înserat, la colţ de stradă. Poate şi pentru o predare a ştafetei, mai ştii?! Emoţii şi vise frumoase.

     Ora H. Bărbieriţi, parfumaţi, cu haine bune şi civile, cu bani pentru un eventual film la grădină[2] sau măcar pentru o prăjitură în cartier, apărem la locul convenit. Rîdem fericiţi pe sub mustăţi: I-am făcut pe băieţi! „Bătrînii” ne aşteptau, erau ceva mai încolo, prinşi într-o discuţie.

      Vine momentul adevărului: se întrerup şi ni le prezintă. Ele erau acolo! Doar că ne veneau pînă mai jos de umeri, erau prin clasa a patra-a cincea, ba chiar una dintre ele avea şi ceva defecţiuni la un ochi, după o operaţie nereuşită. Şi mici, şi nasoale cu crengi!

      Ce ţi-e şi cu înălţimile astea!

 La cireşe

         Amintiri din copilărie

       Tot Iaşi. Într-o după-amiază caldă, fără sarcini de serviciu şi alte probleme, dar mai ales fără şefi, pe la sfîrşit de mai sau prin iunie, ni se face de cireşe. Bani nu prea aveam, dar o poftă, hm! Aro de serviciu al şefului rămăsese în curtea casei unde aveam biroul, pentru o misiune a doua zi la prima oră. Ideea a venit spontan şi din mai multe capete, tunse scurt, odată. Zis şi făcut. Îmbrăcaţi civil, eu, Cătălin şi cu şoferul plecăm în expediţie. Ceilalţi patru au rămas la sediu: asigurau „continuitatea”, duşmanul nu trebuia să ne surprindă; în juma’ de an urma să vină Revoluţia. Din Copou pînă la livezile de dincolo de Agronomie, doar cîţiva kilometri.

       Cireşi pe ambele părţi. Oprim şi coborîm toţi trei din maşina kaki cu număr de armată. Văzîndu-ne, ca la un semnal, o hoardă continuă cu şi fără sacoşe a început să sară gardurile în afară, fugind în toate direcţiile, ca potîrnichile. Fisa ne-a picat destul de greu, şi doar pe ultimii am mai apucat să-i convingem cum că: „staţi liniştiţi, băieţi, că şi noi tot la…” Unii au apucat să se întoarcă, la început neîncrezători, gata să o tulească la cea mai mică mişcare bruscă, sperioşi ca nişte iepuri. Ne-am împrietenit în timp ce umpleam trăiştile: obiectivul era acelaşi, marfă, pentru toată lumea.

        Cu plinul făcut, îi lăsăm la „lucru” şi plecăm înapoi. Pe drum, nu ştiu cine a avut o sclipire de geniu: că n-are rost să mergem cu ele şi să le împărţim cu toţi, mai bine ne oprim pe o bancă, mîncăm, apoi ce rămîne ducem la băieţi. Aşa am şi făcut. După încă vreo oră, ne ridicăm greoi, lăsînd în urmă trei grămezi de sîmburi, şi ajungem la birou cu un sfert de sacoşică. „A fost greu, băi, trei ore ne-am chinuit pentru astea, erau rare, nu prea s-au făcut. Cred că de la zăpada aia din martie…”

     Clar, de la Nică ni s-a tras! Bojdeuca era la doar cinşpe minute de mers pe jos, iar Creangă ăsta, mare pişicher!

 Probleme de vedere

     Prin vremuri imemoriale, să tot fie vreo treizeci de ani de-atunci, fiind sub arme, tot în Iaşi, cu acordul şefilor, subordonaţi ai Bătrînului, sînt expediat într-o prelungită permisie, la domiciliu. Picasem iar admiterea la facultate, am fost vreo patruzeci pe loc, iar convalescenţa după inexistenta depresie şi-a cerut imperios drepturile.

     Într-un tîrziu, după vreo lună jumate de stat acasă, mă întorc ca un băiat mare, chiar bărbat, încă fals afectat de eşecul rămas în urmă, şi cu nişte ţuici în traistă. Cumpărasem din două feluri, nu mai ştiam ce gusturi au băieţii, încercasem şi eu ceva, măcar aşa, ca o „captatio benevolentiae” care să-mi uşureze reintegrarea şi să marcheze momentul. În fond, asta era moda, să ne înecăm mereu durerea revenirii la constrîngerile cazone. În cazul meu, doar teoretice.

       Am tras cu toţii la măsea în căsuţa unde ne era biroul, apoi ne-am culcat serios atinşi, care pe unde-a mai putut. Eu, sărbătoritul întors şi favorizat, cu rang de musafir, ca pe un catafalc, pe masa din sala de şedinţe. Cu salteaua şi lenjeria „reglementare”.

       Noaptea cu lună plină şi multe ceasuri rele a adus cu ea şi vomitările neobişnuinţei. Ori poate a fost doar o chestie de reflux, ce ţi-e şi cu mareele astea, cine mai ştie?!… Pe la jumatea drumului prea lung şi sinuos pînă la veceu, pumnii depăşiţi de situaţie erau deja plini de revărsări. O ultimă erupţie şi pe mozaicul de sub chiuvetă. Şi înapoi la fel de şerpuit, pentru încă un vals cu Ene.

       Dimineaţa, miros de acreală, hainele proaspăt călcate ale şefului de pe spătarul unui scaun, vîrtos borîte – ce drea’ căutau în drum? – itinerarul în zigzag, bine şi corect marcat.

      Tot pe-atunci, la ceas de răsărit, amicul Cătălin, aproape sigur şi el încă sub efectul reacţiilor adverse, intră la toaletă pentru un gît de apă rece şi, surprins de ceea ce vede pe jos – sigur neclar, bag mîna-n foc – gîndeşte cu voce tare, uitîndu-se lung spre tavan:

    — Ce dracu’, mă, a căzut tencuiala?!…

[1] Veteran –  referire de jargon la militarii în termen din ciclurile anterioare.

[2] Grădina de vară – cinematograf amenajat pe timpul verii în aer liber.

 Va urma….. Partea a II a-Joi 14.04.2016! Nu rataţi un inteviu spumos!

                                                                 Mulţumirile noastre autorului Cezar Pârlog!

Interviu altfel cu Theo Anghel

Sunt de o simplitate de-a dreptul enervantă.
Mi-am format stilul de scris citind, cu preponderență, literatură engleză. Imediat pe locul 2 vine cea franceză și, suflându-i în ceafă, cea italiană. La americană m-am dedat mai târziu, însă cu mari satisfacții. M-a pasionat istoria literaturii, de dragul clasicilor. Întotdeauna am vrut să știu despre ei mai multe decât puteai să afli din surse oficiale. Așa că, pentru mine, Miller, Austen, D.H. Lawrence, Marchizul de Sade, George Sand, Bronte șamd, sunt mai mult decât niște tipi sau tipe care au scris cărți memorabile.

Cărţi publicate: Întoarcerea, Chaos şi Rochia Aurie

carti Theo Anghel.jpg1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Sunt multe întâmplări din copilărie care m-au marcat și au rămas cu mine, în ciuda timpului. Una dintre ele, mai haioasă, se referă la prima parte a copilăriei mele, pretrecută la țară, la bunici. Ei, scumpii mei dragi, erau agricultori, aveau pământ, păsări și vreo două văcuțe al căror lapte îl mâncam în fiecare seară, cu mămăligă, din castroane de lut și, neapărat, cu linguri de lemn.
Într-o dimineață m-au luat cu ei la prășit de porumb. Au îngropat apa și mâncarea în țărînă, ca să rămână reci și au început să sape. S-au îndepărtat serios, iar eu, plictisită nevoie mare să stau și să mă uit după ei (nu cred că aveam mai mult de 4 ani), am luat o săpăligă mică și am început să-i imit. Doar că eu nu tăiam buruienile, nu mai erau, bunicii mei le nimiciseră deja, ci chiar firele de porumb înalt de vreo 30 de cm. Până au observat ei ce făceam eu, deja anihilasem o bună parte din lan. Bunică-mea și-a pus mâinile în cap și a alergat spre mine, să-mi smulgă arma crimei din mâini. Eu, crezând că vrea să-mi ardă vreo scatoalcă, așa cum meritam de altfel, am aruncat cât colo sapa, mi-am luat picioarele la spinare și pe aici ți-e drumul. Degeaba striga ea să stau locului, că nu-mi face nimic, până acasă nu m-am oprit din sprint.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire?
M-am integrat relativ ușor, deși, fiind cam sălbatică defel, în primele luni încă îi snopeam în bătaie pe băieți, așa cum făcusem în școala generală. Țin minte că unul dintre colegi mi-a scos ochii până în clasa a doisprezecea cu faptul că l-am altoit într-a noua.
Prima întâlnire serioasă am avut-o cu un elev mai mare, care avea un frate geamăn. Era teribil de urâțel, dar avea un simț al umorului gargantuesc, chestie care mie mi se părea teribil de sexy. Nu era un miștocar de duzină, ci chiar era capabil de ironie din cea mai fină și un sarcasm inteligent, de-a dreptul cuceritor. La final de ore, când ne întâlneam și îl vedeam venind cu fratele geamăn, side by side, niciodată nu mă duceam eu spre el, pentru că habar nu aveam care dintre cei doi era prietenul meu.
Ăsta a fost și motivul pentru care am pus punct, devenise al naibii de stresant să nu-i pot deosebi.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Apăi, nu s-au împlinit, că eu visam ba să descopăr leacul împotriva afecțiunilor cardiace și să n-o pierd pe bunica, ba să devin actriță sau cântăreață. Nu-i ciudat că, deși scriam, nu-mi doream să devin scriitoare?
Nu s-au împlinit acele vise, dar altele le-au luat locul.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt măritată de ceva vreme de acum. Pot să spun că dorințele și ceea ce se întâmplă în realitate sunt două chestiuni diferite. Când iubești ajungi să accepți că partenerul tău are o tonă de defecte și, cu toate astea, nu-ți poți imagina viața fără el. Idealul ar fi ca și el să nu și-o poată imagina pe a lui fără tine, chiar dacă tu ești plină de toane, de răutăți gratuite și că arăți ca un zombalău dimineața, când te trezești.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părintii lui?
În condițiile în care, în zilele noastre, toată lumea pare angrenată într-o goană nebună, un adolescent trebuie să fie înarmat cu mult mai multe cunoștințe decât era nevoie pe vremea mea. Sunt mamă de adolescent și știu din practică, nu din teorie, despre ce vorbesc. Încerc să fiu mai mult prietenă cu fiul meu, decât mama lui, însă tot e greu. Tendința acestei vârste, de a se opune autorității parentale, n-a inventat-o el, am trăit-o și eu la vremea adolescenței mele. E naturală. Noroc că e reversibilă. J

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Am preocupări diverse, deși nu le-aș numi chiar pasiuni. Și dacă au fost în trecut, mai toate au trebui să-și plece capul în fața scrisului. Îmi place să citesc în anumite momente în care mintea neobosită ia o pauză de la toată nebunia care o ține alertă, deși clipele de detașare totală sunt din ce în ce mai rare.Theo Anghel

Sursa foto: Credit foto:Bucuresti FM

Mulţumesc, Theo, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu autoarea Ioana Dumitrăchescu

Ioana Dumitrăchescu este o tânără scriitoare din Oradea, care are peste opt cărți scrise, atât de ficțiune cât și non-ficțiune. Este fondatoarea editurii Celestium, o editură care publică autori români, ajutându-i să ajungă pe culmile înalte ale succesului. Ioana, scrie de la vârsta de 10 ani și pentru ea, scrisul este mai mult decât o pasiune, este însăși viața. Își dedică mult timp scrisului, cititului și are o imaginație foarte bogată, ceea ce o ajută sa fie un autor de succes. Cărțile scrise de ea sunt: “Război cu sufletul”, volum de poezii, Lacrimi de îngeri (dincolo de viață)”- roman de dragoste, urmând să fie publicat la Editura Celestium, “Crimă în poziție de ofsaid”– roman polițist, “Atingerea magică a iubirii – vol 1 și 2”- non-ficțiune, dezvoltare personală, va apărea curând la Editura Celestium, “Atracția și visele”- roman motivațional, “Abundența și prosperitatea fac parte din tine”– non-ficțiune, dezvoltare personală și urmează o carte scrisă prin channeling, “Puterea de transformare a corpului fizic”, care va apărea luna aceasta. De asemenea, mai lucrează și la un roman SF și fantasy “Războiul trezirii:Clarvăzătoarea”.

Editura Celestium a apărut din dorința de a promova strict autorii români. Ioana se gândește la autorii noștri contemporani care nu sunt atât de apreciați în țară dar și în străinătate, precum ar merita. Această editură are un obiectiv măreț. Promovarea autorilor români atât în România cât și în străinătate. Editura Celestium a publicat cartea “Resurecție” a tânărului autor Flavius Simion, “Toate sfârșiturile sunt la fel”, a tânărului autor Andrei Cioată dar și cărțile autoarei noastre dragi, Raluca Butnariu. În curs de apariție este a doua carte a autoarei “Privilegii”.

Cei care scriu și consideră că vor să își publice cartea la o editură tânără dar cu idealuri mari, o pot face la adresa de email: manuscrise@edituracelestium.roEditura Celestium - OSIM CTR

1.Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.

Amintirile din copilărie sunt mereu emoționante și îmi trezesc un sentiment de bucurie dar și tristețe, uneori. Am avut o familie frumoasă, mama, tata și eu. Așteptam mereu cu bucurie să vină Moș Crăciun și să îmi aducă ceva, de preferabil, cărți! Eram înnebunită să citesc de mic copil. Țin minte că în clasa a doua, când a venit învățătoarea la noi să vorbească cu părinții mei, m-a lăudat. Eram printre primii copii care puteam să citesc ușor și repede. De mică m-a fascinat cititul. Mă ducea într-o altă lume. La mine acasă, atmosfera uneori era încărcată de certuri și atunci preferam să îmi construiesc eu lumea mea, o lume de basme, feți frumoși, o lume frumoasă și plină de iubire și pace. Tot de mică am început sa scriu. Primele versuri le-am scris la zece ani. Aveam caiete studențești mari, pline de versuri, poezii, povești. Iar primul meu mic mare roman a fost “Rex, câinele erou”, o poveste despre animale, pe care am pierdut-o din păcate. Iubeam câinii de mică și acum îi iubesc. Am avut un Golden Retriever pe nume Adonis. L-am ținut 2 ani de zile, dar mama l-a dat când a murit tata.

Singurul regret imens pe care îl am este că tata nu mai e printre noi și nu e alături de mine să își vadă fata făcând ceea ce îi place cel mai mult. Dar cu siguranță, oriunde ar fi, vede acest lucru!

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Adolescența mea nu a fost foarte frumoasă, din păcate. Trăim într-o lume în care visătorii sunt mereu dați la o parte și luați în râs. Oriunde am fost la școală, copii râdeau de mine. Nu eram foarte sociabilă și preferam să stau singură și să scriu. Chiar și la liceu, de multe ori, în loc să scriu lecțiile, scriam povești, telenovele, scenarii, poezii. Iar atunci bineînțeles că eram privită drept o ciudată. Nu prea aveam cu cine să discut despre asta, colegii mei, atât în școala generală cât și la liceu, erau preocupați de viața de zi cu zi, nu de povești. Iar eu nu eram așa.

Prima întâlnire și primul sărut, nu prea mai îmi aduc aminte, din păcate. Și asta pentru că mereu eram îndrăgostită de băieți. Și mai niciodată nu îmi răspundeau la fel. Eram și timidă. În plus problemele pe care le aveam, la coloană, (am avut scolioză și am fost operată la vârsta de 17 ani), nu mi-au permis să mă apropii foarte mult de cineva. Totuși, prima întâlnire așa mai oficială a fost la vârsta de 19 ani. Iar primul sărut, tot pe atunci. Știu că eram fascinată de un băiat și la început și el de mine. Dar cu timpul, totul s-a stins. Prima iubire a fost însă un băiat din Constanța, cu care am avut o relație de un an și jumătate. Distanța și lumile dintre noi ne-au îndepărtat. E destul de greu să mai găsești visători ca mine în țara asta. Chiar dacă sunt, își ascund visele, fiind învățați să fie mai pragmatici și să nu viseze. Să se mulțumească cu o viață normală, dacă se poate cu un job de la ora 08-15, să se căsătorească, preferabil de tineri, să facă copii și să uite să mai viseze. Trist!

3. Ce vise aveai ca adolescentă și dacă s-au împlinit sau nu?

Visele mele din adolescență erau destul de multe. Îmi plăcea tot ce ținea de creativitate. Scrisul, filmele, muzica. Arta în general. Cântam prin casă, înnebunindu-i pe părinți care nu vedeau în mine acest talent. Îmi doream să fiu o scriitoare de succes, cântăreață și actriță. Scriitoare am ajuns, de cântat mai cânt la karaoke prin oraș dar vreau să interpretez și câteva melodii producție proprie, poate chiar anul acesta. Tot anul acesta vreau să realizez un scurt metraj împreună cu prietenii mei. Scenariul este scris de mine, regia tot eu și posibil să și joc în el. Mă fascinează arta foarte mult. Deci visele din adolescență sunt pe cale să se împlinească!

4. Cum vezi viața alături de un partener si ce-ți dorești de la o relație?

Viața înseamnă iubire, experiențe, momente de neuitat, învățăminte. Pentru mine relația perfectă este cea în care partenerul tău este cel mai bun prieten al tău. Asta în primul rând. Apoi este iubitul tău, sfătuitorul tău, este persoana care te încurajează în orice ai face și orice decizie ai lua. Este alături de tine în fiecare moment și în fiecare decizie pe care o iei. Este sincer cu tine și îți spune adevărul chiar dacă doare. Eu sunt o persoană liberă și iubesc foarte mult libertatea de a fi exact așa cum sunt eu. Fără să mă ascund. Iar partenerul trebuie să fie la fel. Să mă înțeleagă. Iubesc viața, deci iubesc și oamenii. Câteodata sunt mai nestatornică dar măcar sunt sinceră. Și în plus, toată teoria asta cu partenerul de viață unic care râmâne pentru totdeauna cu noi, este deja de domeniul trecutului. Poate doar în povești sau filme. Fiindcă viața nu funcționează așa. Nu am venit aici pentru o singură persoană. Am venit pentru noi. Iar ca să ne cunoaștem cu adevărat avem nevoie de experiențe. O singură persoană nu ne poate oferi toate experiențele de care avem nevoie. O anumită perioadă de timp, vom trăi aceea perioadă cu persoana iubita. Dar nu înseamnă ca este pentru totdeauna. Intervine monotonia, la un moment dat. Când eram mică și eu visam să găsesc un Făt-Frumos cu care să mă căsătoresc și să am copii, dar cu timpul am realizat că viața îmi oferă mai multe perspective și cel mai important este să fiu eu și să îmi asum ceea ce sunt.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor la adolescență?

Adolescența este un moment important în viața fiecărui om. În acel moment, părinții ar trebui să își sprijine copii, să îi lase să viseze și să facă ceea ce își doresc. Să nu îi oprească din drumul lor. Dacă ei sunt pasionați de artă, le place să scrie, sa cânte, să deseneze, să nu le taie aripile din start. Orice se poate împlini, dacă îți dorești cu adevărat. Dacă părinții nu au reușit acest lucru, nu înseamna că ei nu pot să reușească! Fiecare om este diferit. Mamele ar trebui să fie un exemplu pentru copii lor. Să fie alături de ei. Să îi încurajeze în orice și-ar dori să fie și să facă. Dacă nu există înțelegere, atunci comunicarea și conviețuirea este tot mai grea și mai insuportabilă.

Un alt sfat ar fi ca mamele și în general părinții, să își îndemne copii să facă treburi prin casă și chiar să îi lase să muncească și să își facă proprii bani. Dacă părinții fac totul, copii nu își vor dezvolta capacitatea de muncă și abilitățile pe care le au. Vor crește fără niciun scop în viață și le va fi foarte greu să se descurce la maturitate. Este bine să înceapă cât mai repede, să muncească și să își creeze propriul drum în viață.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Mă pasionează foarte mult acum comunicarea atât cea verbală cât și cea non-verbală. Am mai multe pasiuni. Spiritualitatea, dezvoltarea personală, dezvoltarea spirituală, magia, cinematografia, muzica, construirea de site-uri web, programarea, călătoriile, oamenii, public speaking, channelingul, terapiile energetice și copywritingul. Încerc pe cât pot să le combin pe toate.

Totuși cea mai mare pasiune rămâne scrisul de orice fel. Am în plan ca până la sfârșitul vieții mele să am peste 100 de cărți publicate. Povești care să rămână în sufletul oamenilor. Iar unele să fie și ecranizate. Știu că sunt vise mărețe dar cine nu visează, nu evoluează!

Mulţumesc, Ioana, că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
8

Interviu altfel cu Alexandru Voicescu

Alexandru Voicescu (n. 17.10.1980, București) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în deconstructivismul pascalian, patristică și antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 150 de cărți de literatură română contemporană.

Malad este romanul său de debut.

Malad1.Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.

O amintire din copilărie care îmi vine acum în minte este momentul în care l-am citit pe Kant. E pe deoparte amuzant să-ți imaginezi un copil cu Critica rațiunii pure în mână în loc de Micul prinț, dar în același timp presupun că m-a marcat puternic experiența, fiindcă am ajuns, ceva ani mai târziu, cu o diplomă de filosof în brațe.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu? Cum a fost prima întâlnire? Dar primul sărut?

În perioada liceului citeam foarte mult, orice prindeam, așa că petreceam mult timp în biblioteci. Cu toate astea, nu eram neapărat un adolescent izolat, aveam prieteni, ieșeam la întâlniri… Probabil prietenii mei (și chiar prietenele) găseau exotică și interesantă pasiunea mea pentru cărți.

Prima întâlnire și primul sărut… hm, cred că aș spunea spune că ambele au avut mister și emoție, așa cum se întâmplă de obicei în adolescență.

3. Ce vise aveai ca adolescent și dacă s-au împlinit sau nu?

Îmi doream să cunosc cât mai mult, să aflu rostul pentru care suntem aici și să știu cât mai mult despre cum a luat ființă totul. Dar fiind că această cunoaștere este legată inevitabil de cărți, presupun că s-a împlinit visul de a trăi printre ele, dacă azi am ajuns director de editură…

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?

Cred că nicio relație nu poate fi autentică în lipsa cunoașterii și comunicării între cei doi. Contează foarte mult să știi alături de cine mergi și, dacă se poate, încotro. E bine să știi care sunt aspirațiile și ambițiile partenerei, așa cum și ea e bine să le cunoască pe ale tale și, pe cât posibil, să le accepte și să le susțină.

Sunt de 16 ani împreună cu Cristina, soția mea, și relația dintre noi mă motivează în tot ce fac.

5. Ce crezi că ar trebui să știe un adolescent când pornește în viață? Ce relație ar trebui să fie între un adolescent și părinții lui?

Ar trebui să știe că nu există limite, în afara celor pe care și le impune chiar el. Că părinții, chiar dacă vor să-l protejeze, nu vor putea fi toată viața alături de el, și că este bine la un moment dat să se desprindă și să-și urmeze singur drumul. La rândul lor, și părinții cred că ar trebui să-i încurajeze să își descopere pasiunile și să-i sfătuiască să lucreze perseverent pentru atingerea unui scop.

Pe un ton mai ludic și mai personal, mi-ar plăcea ca adolescenții să descopere că nu orice poezie pe care o scrii de inimă albastră te face scriitor :)

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?

Munca! Ei, glumesc… sau nu. Îmi place foarte mult tot ce fac la editură, mă bucură ce am realizat până în momentul ăsta, am o satisfacție mare când o carte pe care o public are un succes imposibil de contestat. În afara de asta, îmi plac în continuare cărțile bune, grafica pe calculator, jocurile video, filmele, călătoriile, diminețile la munte, perioadele cu mai puțin stress în care pot dormi mai mult de 5 ore pe noapte.

Mulţumesc, Alexandru Voicescu că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
12

Interviu altfel Dana Fodor Mateescu

,,Experienţa de jurnalist (de reporter de teren la Radio Uniplus, Radio 21, “Naţional”, “Evenimentul Zilei”, “Libertatea”, “Plai cu boi”, “Academia Caţavencu”, “7 Plus”, “Cronica Română” etc.) i-a adus un plus de vigoare, de prospeţime, a înrăit-o (în sensul sublim al cuvântului) purificator, făcând-o să-şi asume toate pedepsele faptelor pe care nici măcar n-a visat că le-a făcut.
Dana Fodor Mateescu este una dintre cele mai talentate poete din Bucureşti, trăitoare de nevroze cu îngeri adormiţi, adoratoare a focului (de pe calea ferată din Buşteni), a florăriilor unde se vând coşciuge, a vaniliei care curge din cer, a mirosului de mere coapte de pe Valea Albă şi, nu în ultimul rând, a întunericului căprui. – See more “-Constantin Preda

Carti Dana Fodor Mateescu (1)

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Copilăria mea, și pun pariu că nu numai a mea, e perioada cea mai fertilă în amintiri, trăsnăi, vise, speranțe. Am multe întâmplări de care nu pot scăpa nici acum, la 45 de ani (45? Habar n-am cum au trecut!). Isprăvile astea încă se țin după mine, așa, ca nebunele, ca albinele după un borcan mare de dulceață, lăsat dinadins fără capac. Îmi amintesc în clipa asta ziua în care s-a născut fratele meu, 14 mai 1977. Am fost așa de fericită, de mândră, de încrezută, (eram cumplit de îngâmfată pentru că voi avea un FRĂ-ȚI-OR!)  încât toată ziua aia m-am bătut cu băieții de pe strada mea, am aruncat cu pietre după ei, am spart vreo trei căni de la mamaia, un geam de la magazia de lemne, mi-am julit cotul stâng și mi-am rupt buza (am căzut cu gura de cișmeaua din curte). Însă eram fericită și convinsă că frate-miu mă va apăra de cei care-mi vor face rău la un moment dat. Era o certitudine. Vai, dar când a venit mama cu el de la maternitate, am avut o minunată dezamăgire. Cheliosul ăsta o să mă apere pe mine de băieții răi? Până la urmă, l-am apărat eu pe el.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Mă integrez oriunde, dar treptat, nu din prima clipă. La început stau și aștept, caut, procesez, judec, înregistrez, învăț, descopăr, calculez, urmăresc acțiunile celorlați. Și în apă, nu sar din prima. Întâi mă obișnuiesc cu ea. Cine se aruncă, fără să știe cât de adâncă este, riscă să-și rupă gâtul.

Prima întâlnire cum a fost? Ha! Ha! Dezastru. Aveam 17 ani. M-a apucat o ploaie teribilă pe drum și am ajuns fleașcă. Dar cel mai stresant a fost că, înainte să pornească potopul, cu fulgere și trăsnete, m-am împiedicat de o sârmă de la calea ferată care era în drumul spre întâlnire și am căzut ca o plăcintă, atât de rău, încât mi-am făcut zdrențe cămașa la o mânecă, mi-am zdrelit umărul și m-am umplut de sânge. Ce putea fi mai rău? Și udă, și cu hainele rupte. Când m-a zărit băiatul respectiv, Cătălin îl chema, a dus mâna la inimă, săracul! A plescăit de trei ori, apoi a făcut așa: aaaaaaaaaaaaaaaa, ooooooooooooo, iiiiiiiiiiii, Danoooo, cine te-a bătut? S-a speriat grozav, vezi bine. Ploaia a stat, el mi-a cumpărat o acadea roz de la o țigancă veselă, ne-am plimbat prin Herăstrău, ne-am pupat, apoi, edificat complet, m-a condus la tramvaiul 41. La 9 seara eram acasă. De data asta, i-am speriat pe ai mei. Mă uscasem, dar țoalele erau rupte (cămașa) iar buzele, limba și pe la mustață eram toată roz-somon de la afurisita de acadea. Țiganca băgase acadeaua în vopsea de ouă, să pară mai autentică și mai atractivă.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Ha! Ha! Profesional, visam să devin medic legist sau procuror. Firește că dorința nu mi s-a îndeplinit, pentru că între timp, m-am apucat de alte treburi. Mai visam să fug din România, (pe vremea mea se fugea!) în America, țara tuturor posibilităților. Dar n-am fugit. Mi-am trimis doar gândul peste ocean. El s-a dus, s-a orientat, a văzut ce era de văzut, a respirat aer american, și s-a întors la mine.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viața alături de partenerul meu? Așa cum o vede și el. Altfel n-am fi împreună. Ce-mi doresc eu de la o relație? Să funcționeze ca o bicicletă. Să aibă pedale, roți, ghidon și, bineînțeles frâne. Măcar una! E esențială frâna în viață!

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

În primul rând, adolescentul trebuie să aibă cei șapte ani de acasă! Asta e baza educației. Apoi, să știe câte ceva despre tot, despre țara lui, despre lume și viață. Să fie vesel, să citească și să se înconjoare de prieteni buni, de la care poate învăța ceva, care-l ridică și-l stimulează. Să se ferească de persoanele care-l sufocă, de cei care-i distrug personalitatea, care-l controlează. Așa se pot „mătura” multe vieți.

Să-ți dau un exemplu, pe scurt. Am cunoscut odată un băiat. Era frumos, talentat, picta, terminase un liceu de artă. Avea un dar al lui, de la natură. Din mâna lui ieșeau numai minuni, era priceput la toate, ar fi putut învăța și pe alții. Profesorii îl lăudau, era o speranță. Din păcate, s-a înhăitat  cu niște infractori, niște indivizi cu aer în tărtăcuță, „luzări” care i-au distrus tinerețea.  Scenariul e clasic.Tipul a început să bea, să facă scandaluri, să se drogheze. N-a mai pictat, a ajuns un ratat și el. Nu-l mai cunoșteai. Oricine încerca să-l ajute, să-i spună că e pe un drum greșit, vorbea degeaba. Am auzit că a și murit între timp… Așa că, e important să ai oameni de calitate lângă tine. Relația dintre părinți și adolescent ar trebui să fie una de prietenie pură. Adolescentul trebuie înțeles, iubit, ajutat să înțeleagă colo unde nu înțelege, convins, lăudat, încurajat. Adolescentul ești tu, încă o dată…

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Din scris am trăit vreo 20 de ani. O viață de om. Am scris sute de texte, fel de fel, în special reportaje, eu am funcționat ca reporter de teren, reporter special. Când scrisul se căsătorește cu pasiunea, e bine, merge treaba ca unsă, scrii de plăcere, nu te obligă nimeni să faci ce nu-ți place. Cu mici excepții, când am lucrat la un tabloid și efectiv eram constrânsă de spațiu și anumite reguli impuse de redacție, am făcut absolut ce am vrut. Am scris la Mircea Dinescu, la Plai cu boi, la Academia Cațavencu, la Aspirina Săracului, am scris la reviste pentru femeie, la reviste de paranormal, la cotidiene, la revista Ministerului de Interne – Pentru Patrie. Am scris destul.

Alte pasiuni sunt legate tot de scris. Ador să iau orașele la talpă, să călătoresc, să văd, să descopăr întâmplări, oameni frumoși, care au ceva de transmis, povești nespuse, neștiute. Doamne, câte nu sunt de aflat, de văzut?!

Apoi, îmi mai plac casele vechi și istoriile lor. Alte pasiuni: muzica, literatura, mersul pe bicicletă prin pădure, drumețiile montane.  O altă pasiune, dar mai nouă pentru mine, este Artizanescu.ro.

După ce am ieșit, oarecum, din presa scrisă, am organizat, împreună cu soțul meu, proiectul Artizanescu.ro, care a fost și este o provocare pentru amândoi. Am îmbinat scrisul cu promovarea și vânzarea obiectelor tradiționale românești. Fiecare produs își deapănă povestea, fiecare artist popular spune câte ceva despre obiceiurile și moștenirea din străbuni.

Știam cât de greu o duc unii meșteri populari, știam că lasă roata olarului și pleacă în Spania la căpșuni sau la construcții în Anglia, pentru mai mulți bani, și am încercat să-i determinăm, măcar pe o perioadă mai scurtă, să renunțe, să se apuce din nou de meșteșugul învățat de la strămoșii lor.

În tot acest proiect nebunesc și superb, am muncit singuri, am riscat banii familiei (ce ziceam mai sus de relația între parteneri și de bicicletă?), nu ne-a ajutat nimeni. Dar nici n-am vrut să cerem cuiva ajutorul. E mult mai bine așa.

Am fost doar noi și ideile noastre.

Am descoperit mulți meșteri populari, oameni frumoși, care încearcă din răsputeri să păstreze tradițiile și obiceiurile românești, meșteșugurile, arta populară și tot ce ține de trecutul nostru ca popor pe aceste meleaguri. Poveștile lor sunt incredibile și pe unele le-am postat pe site-ul Revista 13 sau pe blogul Artizanescu.ro

Dana Fodor Mateescu

Mulţumesc, Dana, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu Nicoleta Tudor

M-am născut, am crescut şi trăiesc în Gruiu, o localitate pitorească mărginită de Codrii Vlăsiei, situată lângă Snagov, în Ilfov.
Sunt a treia fiica a părinţilor mei, am o sora mai mare cu 7 ani şi cealaltă îmi este geamănă, fiind mai mare cu 2 ore decât mine.
Am avut o copilărie frumoasă şi armonioasă, iar peisajele şi locurile copilăriei mele au dezvoltat în mine firea poetică şi visătoare.
Am o fiică cu care pot spune că am crescut împreună. Aveam 19 ani când a apărut în viaţa mea şi a fost bucuria şi împlinirea de care aveam nevoie.
Sunt economist de formaţie şi de profesie, în momentul actual lucrând la Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu, din Snagov, unde ocup postul de contabil şef, la acelaşi liceu unde am fost şi profesor de tehnologie timp de 8 ani.
Unul din visele mele a fost să scriu.
Ce m-a inspirat să o fac? Visele repetative care îmi scoteau la suprafaţă şatra de ţigani pe care am cunoscut-o foarte bine în copilărie. Bucuria şi felul lor liber de a trăi, m-au urmărit de-a lungul multor ani, iar faptul că îi visam periodic, şi încă îi mai visez, m-a inspirat pentru primul volum din seria Cercurile Mistice.
Una din marile mele inspiraţii pentru al doilea volum din seria Cercurile Mistice, Oraşul de deasupra, a fost fiica mea.
Cât despre Toria, al treilea volum din serie, la care lucrez acum, sper să fie încununarea cu succes a seriei. În acest volum mă voi întoarce puţin la şatra de ţigani, la felul cum a ajuns “Căzuta” în mijlocul acestora, la viaţa pe care a trăit-o aceasta alături de ţigani, dar, cel mai important, voi veni cu dezvăluiri asupra a ceea ce s-a întâmplat pe Toria de când a fugit “Căzuta”, cât şi ce s-a mai întâmplat de când Mădălina a vizitat ultima oară Planeta. Vă asigur că sunt întâmplări minunate, şi aştept cu nerăbdare să finalizez volumul, pentru a vă împărtăşi aceste lucruri scrise pentru a vă bucură sufletul.

Deşi îi place să admire “Oraşul de Deasupra” privind Cercurile Mistice” Nicoleta a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări

Cercurile mistice si Orasul de deasupra de Nicoleta Tudor

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

În copilărie compuneam poezii. Printr-o întâmplare, caietul meu cu poezii a ajuns la Adrian Păunescu, care, citindu-le, şi-a dorit să mă cunoască. Am fost atât de mândră de faptul că marele Adrian Păunescu, pe care îl divinizăm, s-a ostenit să îmi citească poeziile încât nu îmi încăpeam în piele. Dar nu am îndrăznit să mă întâlnesc cu el. Mă gândeam că aş fi atât de emoţionată, încât nu aş şti ce să spun, ce să vorbesc, şi l-aş dezamăgi. Întotdeauna m-am întrebat care ar fi fost cursul vieţii mele dacă l-aş fi cunoscut atunci pe Adrian Păunescu. Încă mă mai întreb….

2. Cum te-ai integrat ca adolescentă în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Oooo, cu integrarea am stat bine întotdeauna. Sunt o persoană foarte vorbăreaţă şi acaparez repede un grup de persoane, chiar dacă persoanele respective îmi sunt necunoscute, aşa că în şcoală eram cam şefa băieţilor. Prima întâlnire m-a dezamăgit crunt, dar asta m-a făcut să fiu mai atentă cu cine am următoarele întâlniri. Cât despre primul sărut, sincer, mi s-a părut de-a dreptul scârbos, dar după aceea…. am adorat această manifestare a sentimentelor.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?

Mda, ca adolescent, mă vedeam pictoriţă, poetă, scriitoare, până la urmă am devenit economist. Dar lucrez la îndeplinirea viselor.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viaţa alături de un partener, înseamnă într-adevăr un parteneriat pe termen lung. Este foarte important ca persoana alături de care alegi să trăieşti să fie pe aceeaşi lungime de undă cu tine. Ce mi-am dorit de la o relaţie? Iubire, stabilitate, respect, tandreţe. Şi le-am obţinut. Pentru că am alături de mine omul care mă iubeşte, mă respectă şi mă susţine în tot ceea ce intenţionez să fac. Chiar dacă uneori nu este de acord cu iniţiativele mele, îmi respectă alegerile.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
O întrebare destul de grea. Dar ţinând cont de faptul că am o fiica, cu o adolescentă destul de rebelă, acum are 28 de ani, cred că pot da sfaturi. Un adolescent trebuie să ştie că acumularea cunoştinţelor din şcoală o face pentru el, pentru viitorul lui, nu pentru profesori, nu pentru părinţi. Trebuie să ştie că respectul celor din jurul lor vine direct proporţional cu respectul pe care şi-l poartă singuri. Fiind opt ani profesor, am trăit în mijlocul adolescenţilor, am avut o relaţie minunată cu aceştia şi m-au bucurat cu tinereţea şi prospeţimea lor. Mi-am păstrat sufletul tânăr alături de ei, şi ceea ce am să spun acum le spuneam şi elevilor mei. Mai aproape de sufletul lor nu poate fi nimeni mai mult decât părinţii lor. Indiferent ce vor face în viaţă, chiar şi când nu vor mai fi adolescenţi, cei cărora le pasă de ei sunt părinţii. Care acceptă şi iartă orice unui copil. Aşa că, dragii mei adolescenţi, dacă aveţi vrea problemă, spuneţi-o părinţilor voştri. Nu prietenilor, care au şi ei la rândul lor prieteni, şi de cele mai multe ori nu vă ajută cu nimic. Părinţii sunt cei spre care trebuie să vă îndreptaţi, indiferent ce problemă aveţi. Sau indiferent ce mare bucurie aveţi. Mai sincer decât părinţii nu se va bucură nimeni alături de voi.

6.Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Îmi place foarte mult să pictez. Îmi place să gătesc, îmi place să îmi îngrijesc florile din frumoasa mea grădina. Îmi plac câinii, am o armata în curte, şi o bijuterie de Bichonica în casă. Viaţa pentru mine este o pasiune. Tot ce fac, fac cu pasiune.

Mulţumesc, Nicoleta, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări mai..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
7

Interviu altfel cu Gabriélle Güvenel 

Născută în anul în care Michael Jackson lansa Thriller, mama unui băiat minunat (rockstar wannabe, actor extraordinaire, Martin), a unei vizsle demente (Aiko), a uneia dintre cele mai cuminţi pisici în viaţă (Sauron) şi, mai nou, a unui weimaraner (June), Gabriélle Güvenel, fotograf profesionist în restul timpului, îşi face debutul literar cu Eria. Dezvăluiri.”

Eria. Dezvaluiri

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Cred că cel mai tare m-a marcat faptul că bunica mea, de fiecare dată când făcea treabă în casă, cânta. Ba câte-o baladă populară, ba câte-un Dan Spătaru. Şi-aşa, am rămas şi eu cu „defectu’” ăsta. Nu există vas spălat fără o dedicaţie muzicală :-))

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Primul an a fost mai greu. Eu într-a 8a încă mă jucam cu păpuşile. Uneori. 🙂
Nu-mi amintesc prima întâlnire. Iar primul sărut a fost un experiment nereuşit :-))

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

Am visat de mică să fiu mamă de băiat, să conduc Ka, să merg la un concert Cranberries, să public o carte. Toate s-au împlinit! <3

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viaţa în doi nu e uşoară. E nevoie de muncă să ajungi la ceva frumos. De la relaţie îmi doresc strict armonie.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Cred că n-ar trebui să rămână nimic nespus.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Fotografiez. Şi din când în când, prea rar din păcate, călăresc.

Mulţumesc, Gabrielle, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
12

Interviu cu autorul Renert Dusout

Dacă nu m-aş fi născut, mi-aş fi petrecut neantul creându-mă din cuvinte și dacă mă vei întreba vreodată de ce beau am să-ți spun că eu nu beau niciodată, eu ucid demoni. Scriu de când mă știu și am să scriu până am să uit complet de mine. În general seara. Ziua sunt specialist în PR și comunicare. Sunt canibal pentru că mă consum zilnic și cred că oamenii sunt un dezastru frumos.1918914_449656355237823_7221073923633415054_n

                                       Îmbătându-mă cu dumnezeu de Renert Dusout-Editura: ePublishers

1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

M-am apucat de scris pentru că am realizat că din când în când mai trebuie să și respir. Cum, nu mai țin minte exact. Probabil că la un moment dat am realizat că poți creea ceva din nimic și mi-am spus că demiurgia e pentru mine.

2. De ce publici sub pseudonim?

Având o carieră în PR mi-am zis că e momentul să îmi împart sufletul între cele două „meserii” pe care le practic (am pus ghilimele pentru că deși nimic nu egalează scrisul, acesta îți garantează mai degrabă că vei putea mânca o dată la două zile. Cu ceva noroc). M-am gândit că ar fi mai ușor atât pentru mine cât și pentru cei care mă cunosc, într-un fel sau altul. În plus, am avut mereu o reticență în a fii propriu meu PR. Acum am rezolvat și problema asta: Tudor e PR-ul lui Renert J.

3. Ce părere au colegii tăi despre faptul ca eşti scriitor?

Haha, se prea poate ca unii să nici nu aibă habar de treaba asta. Sincer nu m-am gândit până acum la asta.

4. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea cărţii?

Oamenii în primul rând. Nu există inspirație mai mare. Și alcoolul, bineînțeles (numele cărții mă cam dă de gol). Mai ales cel prost. Bine, a ajutat mult și faptul că mi-am găsit o muză care mi-a resetat sistemul de valori. Și inima.

5. Spune-ne câteva cuvinte despre carte.

În principiu e vorba despre modul în care relaționăm cu viciile noastre. Mitizarea și mai apoi demitizarea lor. E de asemenea un cadru pentru profunzimea din noi, plasat într-un context la prima vedere cât se poate de superficial. Asta poate pentru că am vrut să arăt faptul că excesele ascund adesea (și) frumosul. Volumul e încadrat la „proză scurtă”, lucru cu care eu nu sunt de acord, mai ales pentru că există în esență o singură poveste, dar bănuiesc că va trebui voi să decideți lucrul acesta, la final.

6. Care este cel mai mare şi neîndurător critic al tău?

Tudor e criticul lui Renert J. (mi-e teamă să nu citească vreun psiholog interviul ăsta, pe bune… 🙂 )

7. Ce scrii în afară de proză?

Am scris poezie (de fapt așa am început) și mai sângerez versuri din când în când. Urmează să scriu un scenariu de scurt metraj pentru următorul proiect cinematografic al unui tânăr regizor din Ungaria, aceasta fiind a doua mea „încercare” în această ramură a scrisului. Am cochetat puțin și cu valențele de textier, scriind câteva piese care n-au apărut încă decât în variante demo dar care ar trebui să fie lansate la un moment dat (de un artist exemplar, apropo) pentru că lumea are nevoie să le asculte, chiar dacă poate că nu știe încă.

8. Cum te descurci cu promovarea cărţii?

Aici ar fi enorm de povestit. Am scris un ghid de promovare al autorului român (în condițiile în care, mă repet, PR-ul de carte autohton e aproape mort) care va apărea cândva curând pe site-ul societatesicultura.ro , ghid în care încerc să ajut tinerii (și nu numai) scriitori cu sfaturi utile de promovare atât în mediul online cât și în cel offline, plecând de la premisa că cei 6 ani+ ai mei ca specialist în comunicare s-ar putea să facă diferența. Sper astfel să pot să pun și eu umărul la redresarea acestei industrii și sper să ajut cât mai mulți autori să-și poată duce mesajul cât mai departe, pentru că sunt convins că merită. N-ar fi rău să ia și editurile notițe.

9. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

Într-un fel sau altul viața mea aparține scrisului iar lucrul ăsta sper să nu se schimbe nici pe viitor. Mi-aș dori să am mai mult timp pentru literatură, bineînțeles, în condițiile în care apuc să scriu beletristică momentan doar seara și în week-end-uri. Eventual îmi propun să nu mai dorm în fiecare noapte 🙂 Dincolo de asta, nu vreau decât să evoluez pe toate planurile și să mai trăiesc vreo câteva milioane de vieți pentru a putea muri câte una pe fiecare pagină.

Mulţumesc Renert (Tudor), că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes!

by -
11

Interviu altfel cu Laura Nureldin

M-am născut pe 11 octombrie 1979, la Iași, din mamă bucureșteancă și tată sudanez. Despre tata am aflat la 35 de ani că trăiește, deci ăsta ar putea fi următorul meu roman :)
Am scris de când mă știu. Pe pereți, pe hârtie, în desfășurătorul de jurnal, pe blog. Acum, la „bătrânețe”, m-am apucat de scris povești.
Nici studiile, nici funcția nu mă recomandau pentru asta – sunt absolventă de Psihologie și lucrez ca prezentator de știri din 2002. Am început cu Jurnalul în engleză de la Realitatea TV, am continuat cu diverse emisiuni și jurnale la N24, The Money Channel, TVR și Antena 3.
Am scris Regii timpului în două luni, în engleză, cu viteza medie de două pagini per pahar de vin. De fapt, e o poveste care s-a scris singură; atâta că Mora și Xerxes aveau nevoie de o dactilografă care să le spună istoria. Care să aștearnă pe un blank document felul în care s-au descoperit pe sine, dar și unul pe celălalt. E foarte mișto să termini de scris o carte și, la sfârșit, s-o recitești cu ochi de cititor proaspăt ieșit din transă.
E mișto să fii povestaș, vorba lui Llosa.
Laura Nureldin, povestașă. Mă bucur să vă cunosc.”

Regii timpului- Editura Herg Benet

Regii timpului

După ce a trimis la tipar Regii timpului” în pauza dintre emisiuni Laura ne-a răspuns cu sinceritate şi umor la câteva întrebări.

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Cred că toată copilăria mea – una frumoasă şi fericită – m-a făcut să fiu omul care sunt astăzi. Să aleg o singură amintire? Hmmm… Am învăţat foarte repede să scriu şi să citesc. La 3 ani deja mergeam la grădiniţa de franceză a regretatei doamne Sanda Tătărescu-Negropontes, unde începeam, de atunci, să scriu în limba lui Voltaire. Dar înainte de asta, pe vremea când, pentru mine, literele erau doar nişte puricei pe o coală albă, îmi plăcea să mă urc în picioare pe canapeaua din casa bunicii, având în mâini o carte ţinută invers, din care declamam cu patos ce mi se părea mie că ar trebui să scrie acolo, în funcţie de ilustraţia de pe copertă. Prompteristă de mică, ce mai… :) Sau cititoare. Mai bine cititoare. Una avidă.

2. Cum te-ai integrat ca adolescentă în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Mi-a fost foarte uşor să mă integrez în liceu, pentru că, din clasa I până la finalul clasei a XII-a, am fost eleva Liceului Nicolae Iorga din Bucureşti. Aproape că am avut aceiaşi colegi timp de 12 ani. Şi aceiaşi profesori. Minunaţi, şi unii, şi alţii. Aşa că atmosfera a fost mai degrabă una de familie :) Prima întâlnire, primul sărut… astea sunt tot amintiri frumoase, dar sunt ale mele. Şi aşa trebuie să rămână, ca să-şi păstreze frumuseţea.

3. Ce visuri aveai ca adolescentă? S-au împlinit sau nu?
Ca adolescent, visam să ajut oamenii. Să le fac bine. De asta am urmat cursurile Facultăţii de Psihologie. Am devenit prezentator de ştiri, dar cred că poţi ajuta oamenii şi din această postură. De fapt, dacă vrei să faci bine, nu contează profesia, ci sufletul.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Exact aşa: alături de un partener. Parteneriat. Nu o relaţie în care unul ştie doar să ceară iar celălalt doar să ofere. Nu o relaţie de vasalitate. Nici una de dependenţă. Doi oameni care se iubesc ar trebui să ştie să-şi fie alături unul altuia fără să se anuleze reciproc.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Când porneşte în viaţă, un adolescent ar trebui să ştie că nu are un traseu prestabilit şi că poate deveni orice îşi pune în minte să devină, dacă şi-o doreşte suficient cât să facă un efort în direcţia respectivă. Şi ar mai trebui să ştie, să simtă că părinţii îi sunt aproape şi îl susţin. Pentru că, da, relaţia unui adolescent cu părinţii lui trebuie să fie una de comunicare şi de încredere. Reciprocă. Nu trebuie să-ţi pedepseşti sau să-ţi îndepărtezi copilul atunci când îţi spune adevărul, chiar dacă e un adevăr care nu-ţi convine. Pentru că atunci când va avea o dilemă importantă sau o problemă gravă te va ocoli. Şi nu vrei să se bazeze pe sfaturile unui străin.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Cititul. Cred că nu există una fără alta, nu? :) Criminologia mi se pare şi ea fascinantă şi studiez tot ce-mi pică în mână în acest domeniu. Urmăresc documentare, caut studii de caz…
Iubesc animalele. Am animale. Sunt prieteni şi membri ai familiei. Şi oamenii. Nu pe ultimul loc, niciodată pe ultimul loc. Iubesc oamenii. Şi nu încetez să le acord credit, oricât m-ar costa asta, în suflet şi sânge.

Mulţumesc, Laura că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
14

Interviu cu tânărul autor Andrei CioatăToate sfarsiturile sunt la fel de Andrei Cioata

Îl vom cunoaşte azi pe Andrei Cioată, autorul romanului “Toate sfârşiturile sunt la fel” apărut în 2015 la Editura Celestium.
Andrei este elev în clasa a 12-a la Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Iaşi, iubeşte literatură şi medicină, de altfel şi vrea să devină medic.
Pe Andrei îl cunoasteţi şi din recenziile pe care le postează  pe blogul sau “When the rain falls”.
Andrei spune: “fac parte din generaţia aia născută în ’97, la începutul lunii care sfârşeşte iarnă, în oraşul Iaşi. Umblu în amintiri, le răscolesc şi le întorc pe toate părţile aşa poate reuşesc să-mi plăsmuiesc realitatea căreia vreau să-i dau viaţă în paginile cărţilor.”

1. Cum și de ce te-ai apucat de scris?
Bună, Arci, și mulțumesc pentru interviu. Dacă-mi dai voie, am s-o citez pe o doamnă profesoară de română foarte dragă: „.(…) Literatura a ajuns atât de multă în ziua de astăzi, încât ori ajungi s-o cercetezi, s-o ‹‹filtrezi››, ori ajungi să o creezi”. Ei, bine, eu cred că sunt undeva la mijlocul acestor două porniri. Îmi place să creez, să știu că pot da viață unor lumi. M-am apucat de scris din dorința de a-mi arăta că (și eu) pot, că sunt capabil și în stare să fac ce și alții au reușit. Nu mă hrănesc cu succesul meu publicistic – cum o fi acesta, habar n-am -, ci mă mulțumesc cu zâmbetele aruncate pe-ascuns atunci când lumea mă întreabă cine-i Irina, cine e B., dacă mai urmează vreo carte, cum, când, unde, de ce! E frumos să fii înconjurat de oameni frumoși. Iar când acești oameni te mai și apreciază, eh, fericirea se înzecește! J

2. Cine e cel mai mare critic al tău?
Eu, prin excelență. Nu există cineva mai nemulțumit de ceea ce scrie. Pur și simplu! Mereu îmi doresc mai multe de la mine, mai bun. Iar asta, de fapt, în maniera în care este bine, este și drmatic.

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate când că ești publicat?
Colegii au fost foarte surprinși. De fapt, pentru Dumnezeu, toată lumea a fost surprinsă! Chiar și eu. Ideea stă în felul următor: nimeni nu avea habar că scriu – cu excepția unor prieteni care mi-au mai citit manuscrisul și m-au încurajat. Când am postat anunțul pe Facebook, legat de publicarea romanului Toate sfârșiturile sunt la fel, toată lumea – apropiată, dar nu numai – a înnebunit. Mesaje, apeluri, mesaje, nebuneală la școală, profesori! A fost super!

4. Ai sau ai avut jurnal personal?
Nu, nu am. Prefer să fiu doar eu cu mine, fiindcă ceea ce-i bun nu voi uita niciodată, drept care nu trebuie să notez undeva. Deși, recunosc, mi-ar fi plăcut să arunc, uneori, câteva priviri în trecut (oricât de nedrept ar fi să fac asta).

5. Te-ai gândit și la apariția cărții în format E-book?
Din câte am înțeles, este în plan să facem asta, și ar trebui s-o facem, având în vedere că sunt persoane în străinătate care vor să citească romanul meu. Vedem! Cu siguranță se va întâmpla cât de curând posibil, în funcție de timpul și prioritățile noastre.

6. Ce surse de inspirație ai avut la scrierea romanului?
Pot s-o spun ca un adevăr general: fiecare cititor se inspiră din viața reală. Evident, apoi urmează integrarea într-o formă viabilă, estetică, a ceea ce a trăit fiecare. Fără a inspira, m-am inspirat, în crearea personajului Andrei, din plăcerile mele: filmele preferate, cărțile preferate, tabieturi (alergatul, cititul, muzica). Restul, să zicem, o să rămână un mister! J Nu mă pronunț. Lăsăm pe ceilalți să vorbească și să-și dea cu părerea.

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?
Romanul Toate sfârșiturile sunt la fel vorbește despre sine chiar în ultima parte a romanului. Este parte din mine, este acel save-as pe care l-am dat unei perioade din viața mea în care am simțit nevoia să fiu ascultat. Să mă fac auzit. Să fiu eu și cu ceilalți. Nu știu, pe mine mă înspăimântă, mă oripilează gândul că aș putea trece prin această viață fără a lăsa ceva în urmă, mă înspăimântă gândul că aș putea face parte din mulțime, din gloată, când în noi există puterea, există vocea, dorința de schimbare și de a spera la mai mult. Eu, unul, nu-mi duc existența pentru mine, ci pentru cei care vor urma după mine. Mă gândesc la cum voi fi peste o sută de ani. Bineînțeles, nu voi mai fi, dar voi rămâne, poate, în amintirea cuiva, „o amintire crescută într-o poză” (citat din roman). Mi-e frică! Așadar, să spunem că acest roman este confirmarea unei certitudini: așa, poate, voi lăsa un nume. Oricât de nesemnificativ, nedemn, neprețios ar fi el.

8. Ce planuri/visuri/dorințe mai ai în afară de scris?
Dintotdeauna, visul meu cel mai mare a fost să călătoresc și să văd această lume. Sincer, dacă la sfârșitul vieții mele nu voi fi făcut acest lucru, voi fi foarte trist. Și dezamăgit. Trist și dezamăgit. Lumea asta are atâtea de arătat, de cercetat, încât ar fi nedrept pentru ea să n-o descoperim. J Cred că acesta-i cel mai mare vis al meu. Profesional, îmi doresc să fiu medic. Ah, da, și să nu uit: la casa mea, neapărat îmi doresc o bibliotecă IMENSĂ. Neapărat! În rest, fericire. Restul, spun eu, vin de la sine.

Mulțumesc frumos pentru interviu! Cu mare plăcere am răspuns!

Mulţumesc, Andrei, că ai acceptat să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Interviu altfel cu Florina Sanda Cojocaru

Florina Sanda Cojocaru născută la 13 iulie 1971, în Giurgiu; domiciliată în Botoşani. Studii-Absolventă a Şcolii Postliceale Sanitare Botoşani. Ocupaţia-Asistentă medicală. Preocupări literare-membră a cenaclului «Poesis» până în anul 1990. Laureată a concursului de creaţie literară “Aripi de lumină”-ediţia 1989, la secţiunea poezii

Debut literar- 2010 – la “Semănătorul- Editura online”  cu volumul Destin, Fana- roman –iulie 2011, Învaţă-mă să te iubesc –roman-octombrie 2011

Cele 3 au rămas doar în variantă on-line. Cândva, le voi reface. Sunt acele stângăcii specifice oricărui început.

Poveste de suflet– poezii 2013, Vise de scrum – poezii 2013, editura Pim Iaşi

Carraria-vol. I-antologie de poezie  a grupului literar Carraria, 2013

Insomnii mătăsoase vol. III – antologie de poezie a grupului literar Insomnii mătăsoase, 2013

El a ales-roman, Editura Pim Iaşi, 2014

Scrisori către îngeri-roman, Editura Pim Iaşi, 2015

Elsa-roman, Editura Pim Iaşi, 2016

În curs de apariţie, o antologie de poezie, Sărutul III 2016, Editura Măiastra Târgu-Jiu, un proiect deosebit. Mă onorează să fac parte din el.

Iubesc poezia, dar în proză îmi găsesc mai uşor drumul. Subiectele mele nu sunt doar simple poveşti de dragoste. Sunt mai degrabă, poveşti de viaţă în care te poţi regăsi uşor, cu zbuciumul, deznădejdea, speranţa, mulţumirea, fericirile ce te însoţesc în trecerea ta pe pământ. Dacă pot ajuta un singur cititor să îşi aleagă un drum, la un moment dat, în viaţă, pentru mine înseamnă mult.

Hotărând că “El a ales” să scrie “Scrisori către îngeri” Florina ne răspunde la întrebări.

Florina Sanda Cojocaru carti

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Sunt multe amintiri care îţi marchează existenţa şi aproape că nu realizezi asta, dar, dacă ar fi să mă opresc la una, atunci am să vă povestesc despre primul meu contact cu spitalul (Sp. Fundeni Bucureşti), prima despărţire mai lungă de părinţi, plânsetul meu obositor, existenţa celor două asistente înzestrate cu o răbdare uimitoare, gemene, frumoase, cu nişte voci calde, dumnezeieşti. Încercând să mă împace, să nu mă mai vadă plânsă, mi-au promis că atunci când voi ajunge acasă, undeva, în preajma sărbătorilor de iarnă, părinţii mei mă vor aştepta cu nişte opinci fermecate, cu clopoţei. Se pare că a funcţionat povestea lor, pentru că nu am mai plâns. Gândeam doar la acele minunăţii şi la ce aş fi putut face cu ele. Ajunsă acasă, mama mi-a arătat un bebeluş drăguţ, sora mea, dar eu nu voiam să văd decât opincile fermecate, cu clopoţei, care mi-ar fi putut împlini toate dorinţele. Am avut una din primele dezamăgiri. Parcă le şi auzeam clinchetul atunci când aş fi păşit. Probabil că tot atunci mi-am dorit să ajung şi eu să lucrez în spital, cu copiii. Era singura formă în care aş mai fi acceptat să intru în vreunul, pentru că mă săturasem de postura de pacient.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Liceul a fost o experienţă plăcută, cred eu, deşi erau foarte multe ore de studiu şi instruire practică. Timpul meu liber era puţin. Cât despre prima mea întâlnire şi primul meu sărut, prefer să nu vorbesc. Sunt chestii ce ţin de trecutul meu şi sunt atât de egoistă încât să le păstrez doar pentru mine.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

Am visat mereu o familie a mea (şi o am), mi-am dorit să îmi pot permite să călătoresc mult (la acest capitol stau ceva mai prost, dar am realizat că pot vedea cu ochii minţii ceea ce alţii, aflaţi la faţa locului, omit să vadă). Am visat să scriu din nou la un moment dat, pentru că aproape două decenii nu am mai scris decât sporadic, şi acum o fac, nu văd viaţa fără de scris. Îmi spun că în toţi aceşti ani am acumulat experienţă, trăiri. Nimic nu e întâmplător, nici măcar această pauză.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Sunt alături de soţul meu de peste 20 de ani. Sunt o familistă convinsă şi de modă veche, am luptat şi lupt pentru stabilitatea relaţiei. Într-o relaţie de lungă durată fiecare dintre parteneri învaţă să facă nişte compromisuri. Sunt furtuni şi zile cu soare. Important este, cred eu, să ştii să vezi partea plină a paharului, să accepţi că nimeni nu e perfect, nici măcar tu. Nu e roz, nici alb sau doar negru, ci o întreagă paletă de culori. Aşa văd eu viaţa. Important este să îţi spui nemulţumirile, să îl laşi să îşi spună nemulţumirile, pentru că doar exteriorizându-ne sentimentele, putem şti unde am greşit şi cu ce.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Copiii din ziua de astăzi sunt foarte informaţi, uneori, mai informaţi decât am vrea noi să credem. Trebuie să vezi în copillul tău un om cu personalitate puternică, nu un dependent. Este important ca el sau ea să te considere cea mai bună prietenă, umărul pe care să poată plânge în caz de vreo dezamăgire sau femeia cu care să poată împărtăşi cele mai ascunse secrete, cu care să poată face o glumă mai mult sau mai puţin reuşită. Am învăţat că fetele mele nu pot fi tot ceea ce nu am putut eu fi, o continuare a mea, pentru că au vieţile lor, pasiunile lor, iar eu nu fac decât să mă bucur că le am în preajma mea. E un dar, cel mai frumos din această viaţă.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Ascult foarte multă muzică. De fapt, scriu pe muzică. Cele două îmi ocupă mare parte din timpul meu liber, cel pe care nu îl aloc micuţei mele. Ascult Jane Trojan, Galya, Ernesto Cortazar, Yuhki Kuramoto, etc. La fiecare carte pe care o scriu, ascult un anumit compozitor pentru a intra în pielea personajului şi pentru a mă distrage din cotidian. De exemplu, la primul roman am scris pe muzica Janei Trojan, la Scrisori devenisem dependentă de Zuhki Kuramoto, iar la Elsa, am scris mai mult pe muzica lui Ernesto Cortazar.

 Mulţumesc, Arci, mulţumesc Literaturii pe tocuri pentru această oportunitate. Gândul meu bun. Cărţie pot fi comandate accesând link-ul: Florina-Cojocaru-autor.

                  Muţumesc, Florina, că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebari mai…altfel! Arci!

                                                 Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes!

by -
21

Interviu altfel cu Cristi Lavin

“Cristi Lavin este omul care dorește să ofere sens lumii și tocmai de aceea e refuzat. A oferi a devenit un act perimat în sine, iar dacă ceea ce ai de oferit e tocmai sensul, atunci dai greș de două ori. Căci e ca și cum ai oferi cheia de la o ușă pe care oamenii tocmai au zidit-o. Li se pare c-ai întârziat — și asta doar pentru că ei s-au grăbit prea tare. Ori au impresia că vrei să le demolezi casa, ca să ajungi la broasca la care se potrivește cheia respectivă. Sensul și-a pierdut sensul. Umanitatea a devenit un genocid. Despre asta e vorba în toate romanele sale, 4 la număr, ultimul fiind în curs de publicare (doar că nu și-a găsit încă o editură). Autorul trage un semnal de alarmă despre criza de sens. Dar nu pentru că el însuși n-ar fi găsit sensul, ci pentru că cei din jur nu doresc să-l primească. Cristi Lavin scandalizează prin simplul fapt că e rezonabil. Editorii îl ocolesc, criticii fac alergie la el, iar publicul îi este atât de loial încât nu vine la lansări. “Arătați-mi un singur om care a găsit sensul și eu îmi dau demisia!” mai spune cel care a refuzat toată viața orice profesie, ca să-și păstreze profesiunea de credință”.

Cristi Lavin a publicat: roman, poezie, eseu, teatru, scenarii de film.

Le Viking rose” este primul volum al scriitorului tradus în franceză şi apărut în format electronic în Franţa. După 6  luni de la apariţia în franceză cartea este publicată şi în Romania la Editura Tracus Arte, păstrând acelaşi titlu-Le Viking Rose

Carti Cristi Lavin

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Există o amintire care mi-a sfredelit conștiința și pe care am revăzut-o de mii de ori cu ochii minții, după ce se consumase de mult. Dar așa e natura acestei amintiri, timpul n-o estompează deloc, dimpotrivă. Obsesia atașată acestei amintiri primordiale constă în a mă întreba zilnic dacă aș putea da timpul înapoi, pentru a schimba ceva, pentru a o șterge, pentru a o împiedica să se întâmple. Desigur, obsesia nu mai există acum, sunt prea depărtat sufletește de ea, dar a dăinuit ani și ani în acea perioadă timpurie. A fost o traumă puternică. Mi se părea că nu mai există viitor pentru mine, din moment ce mă procopsisem cu acea imperfecțiune. Îmi ratasem practic viața preluând ca pe o tinichea legată de coadă acel episod biografic, iar acum îl priveam ca pe un stigmat imposibil de șters. Nu pot spune că fusesem crucificat, dar aveam bănuiala cumplită că fusesem deviat spre un alt drum. Așa că m-am trezit în brațe c-un alt destin, în locul celui pe care îl meritam. Mi se părea că am pierdut vârsta de aur definitiv. A fost o chestie de 5 minute. Dar mare cât toată istoria umanității. Acel flecușteț m-a marcat mult timp după aceea, aproape prostește, revenind ca o viespe pe care încerci s-o alungi, dar ea nu se lăsa dusă: reapărea, exact în momentul în care credeai c-ai scăpat de ea. Sadismul memoriei, mereu și mereu prezent, m-a făcut să privesc această funcție psihică mai mult ca pe  o disfuncție decât ca pe o funcție. Disfuncția mnezică. Ce mai: era un instrument de tortură! De parcă memoria n-ar fi fost a mea, ci ar fi fost cineva, o persoană din afară, o stăpână nemiloasă! Iar acest sadism al memoriei se identifică cu memoria însăși, căci nu există ceva anterior lui, vreo altă amintire mai importantă, situată în spatele umbrei întunecate reprezentate de acest episod emblematic pe care vreau să vi-l împărtășesc.

Va fi o poveste lungă, vă avertizez! Chinul e întotdeauna lung.  Chiar dacă eu eram cel care mi-l provocam. Devenisem Prometeu, băiatul acela bun care i-a salvat pe toți dăruindu-le focul, dar care avea acum de pătimit, un vultur ciugulindu-i zilnic ficatul. Iar asta din cauza unei amintiri bizare, în cazul meu.  În loc de memorie, am primit un motiv de autoflagelare. Viața mea era fericită, dar mă frământa ceva pe dinăuntru, un vultur invizibil dar la fel de rapace. Toată lumea s-ar putea aștepta să fie ceva odios. Că poate m-o fi violat vreun unchi, ori poate oi fi suferit un accident de mașină și mi-am pierdut un picior. Dar n-a fost nimic atât de grav! Nici pe departe! Totuși, gravitatea s-a strecurat prin faptul că într-o bună zi m-am întrebat cum ar putea să arate viața mea dacă acel episod nu s-ar fi petrecut, sau dacă ar fi avut un alt final. Și aveam doar 4 ani! Vă imaginați, deci, ce întrebări cruciale îmi puneam eu încă de pe atunci…  Eu eram un băiat de doctor și, evident, eram supra-protejat. Nu umblam cu mănuși chirurgicale în mâini, dar o aveam pe maică-mea, care le suplinea cu succes. Dacă un măr cădea pe jos, deja nu mai aveam voie să-l mănânc, nici măcar dacă-l spălam bine (de parcă pământul era Iadul − deși era vorba doar de pardoseala din bucătărie). Nu aveam voie să pun nici măcar un degețel pe mâna curentă de la scările rulante, ca să mă țin. Din cauză că acolo pune toată lumea mâna și e plin de microbi. Vă dați seama: eu, un copil împiedicat, care abia își făcea curaj să pună piciorușul pe scările rulante și care se ruga la toți dumnezeii să aibă noroc și să nu cadă din prima, tocmai eu trebuia să-mi stăpânesc teroarea până ajungeam la capătul celălalt al scării, să levitez, să-mi sporesc vulnerabilitatea! Căci trebuia să nu mă sprijin de absolut nimic, să accept să mă bălăngănesc periculos la orice zgâlțâitură a treptei! Ei bine, în mijlocul acestei terori a microbilor, am făcut lucrul cel mai de neconceput.

Era o seară specială − magică, aș putea spune. La Telecinematecă se dădea un film nemaipomenit de bun. Părinții mei aflaseră de film și erau în extaz. Abia așteptau să înceapă. Pentru ei, filmul era așa de important, încât mi se părea că vor muri, dacă nu-l vor vedea. Iar ei chiar exprimau această teamă, cel puțin în subconștient, căci își imaginau că i-aș putea deranja în timpul filmului și de aceea făceau tot posibilul să mă ghideze către orice altă preocupare, dar numai să-i las în pace acele două ore ce reprezentau pentru ei elixirul suprem. Mă uitam la ei și-i vedeam atât de fericiți, precum nu-i mai văzusem niciodată, încât mi se făcea și frică de ei; parcă nu mai erau părinții mei! Ei m-au întrebat cu jumătate de glas dacă vreau să mă uit la film; dar eu descifram în sufletul lor că asta nu le e dorința adevărată. Așa că i-am refuzat categoric. Deși adoram să mă uit la filme. Dar nu în acel moment, ce părea rezervat exclusiv lor. Iar ei, văzând că le respect intimitatea, deveneau de o mie de ori mai fericiți. Adică deveneau și mai ciudați. Se crea un cerc vicios. Dacă n-ar fi fost pe vremea lui Ceaușescu, adică prin anul 1975, aș fi zis că urma să se difuzeze la televizor un film porno. Altfel, nu-mi explicam de ce doreau ei atât de tare să-i las nestingheriți. Pe mine mă indispunea chestia asta, căci ei rămâneau împreună, dar eu rămâneam de unul singur, stingherul urma să devin eu! Mă uitam la ei lung, lung de tot. Mi se părea că ai mei părinți au murit și au ajuns în Rai. Am avut în acest sens un soi de deja vu. Nu fusesem în Rai, dar înțelesei că așa trebuie să fie acolo. Precis! A fost ceva metafizic, pe bune. Am conștientizat că cele două persoane din fața mea, cele mai importante de pe lume, nu vor fi niciodată mai fericite ca în seara respectivă. Iar tot ce puteam să fac eu,  prichindelul familiei,  era să mă retrag, spre a nu le ruina acea stare de grație, ce mă excludea automat. Mă excludea, dar în același timp mă includea, căci telecomanda era la mine, eu puteam înclina situația în direcția responsabilității sau iresponsabilității, nimeni altcineva nu făcea jocul. Știam că „divorțul” nostru n-o să dureze decât două ore, așa că îl socoteam un preț infim pentru câtă endorfină o să primească ei − cascade întregi. Puteam crea Niagara din nimic. Așa că am acceptat s-o creez. M-am retras din sufragerie și am așteptat să se termine filmul. Stăteam în spatele ușii. Mă fâțâiam de acolo până colo fără rost. Dar mi-am dat seama că nu sunt Iisus Christos! Oricât de generos aș fi fost (și pe undeva chiar eram), totuși: nu mai aveam răbdare, se învârtea pământul cu mine, simțeam că mă îmi vine să mă urc pe pereți. Deci nu puteam sta momâie pe hol două ore, lăsând să treacă timpul pe lângă mine.  Până la urmă era și fericirea mea importantă, chiar dacă separată de-a lor. Mi se părea deci un chin prea mare să stau și să nu fac nimic, ci doar să pândesc încheierea filmului. Era necesar să ai nervi de fachir pentru asta. Or, eu eram un biet copil. După vreo oră, ajunsesem deja la exasperare. Desigur, mi-era rușine să intru peste ei. Îmi promisesem să n-o fac. Dar nici nu puteam sta de lemn Tănase. Așa că mi-a venit o idee. Singurul loc în care mă puteam juca era în curte. Dar era noapte. Și tocmai pentru că se făcuse noapte, ai mei încuiaseră poarta și nu mă puteam alătura găștii de pe stradă, care la ora aia abia începea să se strângă, fiind compusă din băieți mult mai mari ca mine, care nu aveau restricții de loc sau de timp, fiind niște vagabonzi desăvârșiți, lucru pentru care îi invidiam. Mă uitam prin gard la ei și-mi venea să plâng. Ei, ca să mă înveselească, mă chemau afară, în stradă. Dar eram prizonier în curte și nu puteam ieși. Însă, ulterior, mi-am adus aminte că, cheia era pusă într-un cui pe stâlpul de la poartă, undeva sus, ca să nu pot ajunge eu la ea. Dar pentru băieții aceia mari era floare la ureche s-o ia. Așa că le-am sugerat să mă elibereze ei, ca pe o prințesă, prizonieră în Turn. Desigur, ei ar fi ajuns cu mâna, dar se temeau să intre în conflict cu părinții mei, care în mod sigur nu i-ar fi felicitat pentru îndrăzneală. Eu mă uitam la ei, ei se uitau la mine și tragismul se amplifica. Desigur, erau solidari, îmi transmiteau o energie, suficientă cât să pot să acționez, dar nu știam cum. Până la urmă m-am dus să iau o mătură cu coadă lungă. Am pendulat-o vreo două minute în jurul cuiului, până am reușit să dau cheia jos. Și așa am evadat! Desigur, marea evadare însemna să stau în mijlocul străzii, chiar în fața porții mele (căci acolo era locul preferat de întâlnire al întregului cartier). Practic, mă îndepărtam doar 3 metri de casă, nici nu se punea la socoteală, nu era chiar o evadare, ci mai mult un planton. Băieții, observând că sunt abătut în continuare, m-au întrebat ce am. Le-am spus că ai mei se uită la un film și că eu am rămas ca prostul pe dinafară. E cumplit de lung un film atunci când nu te uiți la el! Unul dintre băieți, care mesteca flegmatic o gumă, era singurul care nu părea impresionat de tragedia mea. Fața lui iradia de fericire. M-a amuzat chestia asta, că în fața chinurilor mele sufletești, lui nu-i tresărea nici un mușchi − cu excepția celor de la mandibulă, pe care îi mișca ritmic, ca să rumege guma. Se menținea cool. Așa că am avut o revelație extraordinară: nu e o obligatoriu să fii simpatetic (în rezonanță telepatică, subtilă cu celălalt) cu cineva, ci poți să nu fii, așa, pur și simplu. Poți să fii independent de toți și de toate și în același timp să te simți bine în pielea ta. Iar el pleznea de satisfacție. Îi simțeam mirosul mentolat din gură și începusem să salivez. Nu c-aș fi fost nemâncat și aș fi tânjit să-mi astâmpăr foamea, dar nu mai mestecasem niciodată gumă și brusc am cutezat să-l întreb dacă îmi poate da și mie. Ai mei mă fereau să-mi cumpere așa ceva, deoarece produsul nu avea valoare nutritivă și se găsea de vânzare exclusiv la țigani, fiind marfă de contrabandă, adusă din Occident. Brusc, mă cuprinse tentația Occidentului. De parcă voiam să fug din țară mestecând o gumă. Ai mei nu mi-ar fi cumpărat-o niciodată, mai ales că costa cinci lei, cât cinci pâini. Fiindcă nu mai cerusem niciodată nimic până atunci, nici măcar o porție de colivă, n-am știut cum să cerșesc.  Adică să-i zic omului să rupă un sfert dintr-o lamă și să mi-o dea s-o încerc. I-am spus doar că vreau și eu niște gumă. El s-a întrerupt din mestecat, a băgat mâna în gură, a rupt o bucată și mi-a întins o fărâmă de cauciuc plină de salivă. Mie mi s-a făcut brusc scârbă, așadar n-am vrut să iau. Atunci, puțin jignit, a schimbat puțin foaia și mi-a zis: „Dacă îmi dai 1 leu, îți dau una neîncepută!”… 1 leu era un chilipir. Deja afaceristului din mine i se aprinseseră beculețele. Îmi imaginam c-o să-mi dea o lamă nouă, care în mod normal costa 5 lei, nu 1 leu. Mă gândeam că el o fi chiar vreun furnizor, având în vedere că era pe jumătate țigan, iar astfel îmi oferă un preț special, la prima mână. Plus că era foarte tânăr și chipeș și-l preferam din start babelor care vindeau semințe și ciunga la marginea drumului și de care nu mă apropiam din principiu. Brusc, guma devenea accesibilă pentru buzunarul familiei; nu mi se părea că îi jecmănesc pe ai mei cerându-le 1 leu. Dar cum să le cer, căci nu le mai cerusem niciodată bani?! Darămite să încerc așa ceva în mijlocul filmului! Era un tabu peste care nu puteam trece. Mai ales că mi-l autoimpusesem! Iar pofta mea trebuia satisfăcută pe loc, căci îmi încolțise atunci în premieră, iar pe deasupra oferta putea expira și să nu se mai ivească a doua oară. Prins între ciocan și nicovală, am hotărât să mă întorc în casă și să-i deranjez pe ai mei din timpul filmului, fie ce-o fi! Nu era o crimă! Le-aș fi cerut 1 leu. Eram sigur că n-o să-mi dea, iar  dilema mea s-ar fi rezolvat de la sine. Dar trebuia să încerc. Mă obliga un simțământ al onoarei față de acel băiat, care se oferise să fie sponsorul meu. Așa că am lăsat gașca să mă aștepte, am intrat în curte, am pășit în casă, m-am furișat până la ușa sufrageriei și, pentru prima oară în viață, am bătut la ușă. Într-un mod cât mai frumos cu putință, bineînțeles. Ciocănitul meu se dorea să fie mai mult muzică, așa de gingaș și precaut era, ca niște bătăi de furnică. Prima oară ai mei nici nu m-au auzit; s-au gândit că sunt niște crengi pe afară. Abia la a treia încercare au dat sonorul mai încet și atunci și-au dat seama că cineva zgârie ușa. Respectiv subsemnatul. Mi-au deschis și m-au întrebat ce e. Le-am zis pe nerăsuflate că doresc 1 leu. Ei au înțeles ce anume le cer și, în mod miraculos, n-au fost surprinși. Parcă așteptaseră de când lumea clipa când să le cer bani. Ziceau mersi că nu le ceream mai mult. Deci nu doar că nu s-au supărat, dar s-a declanșat în ei o fericire extraordinară, căci, în paralel, au înțeles că n-o să stau pe capul lor, ci o să mă duc să fac o tranzacție. Desigur, ar fi trebuit să-și pună problema că poarta e încuiată și ceea ce urma să se întâmple ar fi trebuit să se petreacă în cel mai bun caz printre zăbrelele de la gard, ceea ce era mai mult decât ciudat. Dar ei erau confiscați de acea stare paradisiacă pe care v-am descris-o la început. Nu știa niciunul dintre ei ce face, parcă erau teleghidați, parcă pluteau. Creierul nu le mai funcționa, erau prea fericiți, aveam niște părinți HIGH, ce mai! Într-un fel: părinții ideali, care nu te întreabă nimic, situație ce nu semăna deloc cu tabieturile noastre. Așa că nu m-au întrebat, s-au dus la geantă și au căutat portofelul. Până atunci, eu nici nu știam unde își țineau banii, nu mă interesase niciodată acest aspect, totul venea de la sine, eu nu eram obligat să-mi bat capul. Iar în timp ce ei căutau leul acela amărât, trăgând cu ochiul la ce se întâmplă în filmul pe care-l vizionau, atenți să nu piardă replicile, m-am rugat în gând, precum Meșterul Manole, să vină o furtună, sau o ploaie, orice, iar ei să nu găsească leul, Ana să nu vină la mine, căci urma s-o cheltuiesc. Și-mi dădeam seama c-o să rămân… nu fără soție, ci fără acea tihnă familială. O tihnă ce-ar fi dispărut odată cu tracasările financiare, care odată pornite nu se vor mai termina niciodată. Mă rugam la toate din Cer și de pe Pământ să nu aibă părinții mei mărunt, să fie în criză și să nu îmi poată satisface capriciul. Căci era un capriciu, nimic mai mult − care îmi intrase în cap și nu-mi mai ieșea, eu fiind o victimă sigură a lui, de parcă aș fi prestat un jurământ și nu mai puteam da înapoi. Dar ei au găsit moneda. Au venit și mi-au întins-o c-o căldură cum numai văzusem niciodată, de parcă nu le cerusem 1 leu, ci le oferisem eu 1 milion. Mi se părea incredibil că pot fi atât de sereni când cineva le cere bani. Aproape mă rușinam de ușurința cu care se ruinau. Bine, nu se ruinau cu 1 leu, dar cine dă azi un ou, mâine dă un bou, vorba proverbului (sau nu suna așa?!). În momentul când mi l-au dat, am avut un sentiment amar. Obținusem ceea ce dorisem, dar greul abia acum începea. Parcă declanșasem un mecanism infernal și știam că nu mai pot să-l opresc. Generozitatea lor avea să-i distrugă, într-un fel. Iar eu eram unealta destinului. Am intuit totul acolo și atunci. Doar că ei erau niște victime colaterale; nu doream să le fac rău, nu acesta era scopul meu. Scopul meu era să trăiesc o senzație care îmi fusese interzisă până atunci, practic să mușc din fructul oprit. Tentația era la fel de mare ca cea a lui Adam. Într-un fel, m-am gândit că ar fi bine să-i chem să mă asiste în tranzacție, ca măcar să iasă bine, dar știam că s-ar fi opus acesteia. Deci aveam de ales între a o face prost și a n-o face deloc. Cu banul în mână,  am ales prima variantă. M-am dus la gașca care mă aștepta în stradă și i-am dat băiatului brunet plata cerută. Aceasta a luat fericit banul și a scos toată guma din gură și mi-a dat-o. Eu, care n-aveam voie să beau nici măcar dintr-un pahar după ce propriul meu tată băuse din el, eram obligat acum să fac schimb de salivă c-un necunoscut! Doream anularea tranzacției, mai ales că nu așa mi-o imaginam, ci sperasem să primesc o lamă neîncepută. Dar era evident că băiatul nu mai voia să-mi dea banul înapoi, așa că aveam de ales între a-l da pe nimic sau a-l da pe o gumă deja mestecată și bună de aruncat la gunoi. Ce să fie?… De teamă să nu fiu prost economist, am acceptat să fiu prost gurmand. Și am luat boțul alb din mâna sa. L-am băgat în gură. Nu mai știu ce gust avea − dacă rămăsese aromă sau nu. Am încuiat poarta la loc. Am agățat cheia la locul ei, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am plimbat apoi tacticos prin curte, molfăind chestia aia, până mi-am dat seama că nu mă pot duce cu „rața în gură” la părinții mei. Așa că, după vreun minut, am scos-o vinovat din gură și am lipit-o de niște scânduri într-o magazie, într-un loc cât mai tainic. Ascunsesem crima, care va să zică. Apoi m-am dus liniștit la cinefilii din sufragerie, mai ales că tocmai se terminase filmul. Nu mi-am dat seama că o să mă întrebe ce-am făcut cu banii. Chiar nu știam ce să le spun! Pe de-o parte, fiindcă nu știam să mint. Iar pe de altă parte, pentru că nu aveam ce „marfă” să le arăt, în afară de gumă −  pe care nu le-o puteam arăta, deoarece m-ar fi întrebat unde e celofanul, iar eu ar fi trebuit să le mărturisesc că n-are și că este second-hand. Sau, mă rog: second-mouth. După interogatorii semi-naziste, m-au adus în postura să fac mărturisiri complete. I-am dus în magazie și le-am arătat corpul delict. S-au închinat. Le-am explicat cum am evadat, făcând o reconstituire cu mătura. S-au închinat a doua oară. Apoi, în cele din urmă, am divulgat și numele furnizorului. Ei nu-i cunoșteau pe băieți după nume, așa că a trebuit să li-l arăt chiar cu degetul. Taică-miu s-a dus la el și i-a ținut o lecție moralizatoare referitoare la faptul că ar trebui să-și țină microbii pentru el și nu se apuce să-i vândă în dreapta și-n stânga, profitând de picii de grădiniță, capabili să cumpere orice. Apoi l-a urecheat scurt, ca pe un traficant de droguri. Respectivul s-a speriat. N-a mai călcat niciodată la noi pe stradă. În particular, taică-miu mi-a zis să nu mai vorbesc niciodată cu respectivul. Așa c-am reușit să mă cert eu cu toată lumea: cu părinții, cu prietenii și cu guma de mestecat. Taică-miu  era distrus − dar nu pentru că eu riscam să mă îmbolnăvesc, ci pentru că eu nu consumam apă din pahar după el și, iată, acum consumasem guma din gura unui străin! Era ca și cum gura paternă ar fi fost mai jegoasă decât cea a unui țigan și se simțea defavorizat. Iar eu am fost foarte trist. Am regretat amarnic. Nu pentru că se întâmplase toată acea copilărie, ci pentru că le stricasem momentul de fericire părinților mei. Ș-o făcusem cu bună știință, căci intuisem absolut tot dezastrul, doar că nu m-am putut abține. Mă simțeam mereu vinovat că nu m-am opus suficient impulsurilor mele primare. Și le-am stricat cea mai bună dispoziție − cea mai mare care le fusese dată în viață. Cât despre fericirea mea, nu-mi păsa. Cu un leu îmi cumpărasem singurătatea. Și urma să stăpânesc produsul achiziționat un termen nelimitat, adică toată viața!

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși am dat admitere la unul obscur. Mi-a fost frică să nu eșuez dacă mă duc în altă parte, adică la cele renumite. Totuși, mi-a plăcut acolo. Era aproape de casă, iar unii dintre profesori, exact la materiile mele preferate, erau geniali. Îmi amintesc cu drag de ei și azi. Da,  poate n-a fost cel mai înțelept gest din viața mea că am jucat pe miză mică și mi-am ales liceul cel mai prost plasat, dar am câștigat. Evident, după ce-am intrat, nu aveam nicio pretenție, vă dați seama, mă așteptam la ce e mai rău. Speram doar să nu dau peste pleava societății, adică peste toți ratații care nu se încumetaseră să facă Lazărul, exact ca mine. Clasa a noua și a zecea au fost însă de vis. Clasa a unsprezecea și a doisprezecea au început puțin să mă calce pe nervi. Căci după Treapta a Doua ne veniseră în clasă niște străini de pe la alte clase paralele, cei care obținuseră note bune și, astfel, colectivul s-a impurificat. S-au strecurat mulți derbedei printre noi și începusem să fiu luat la ochi, chiar bruscat de câteva ori. Prima întâlnire amoroasă s-a lăsat foarte mult așteptată. Mai exact, până, hăt, după ce-am terminat facultatea. Am avut prima aventură la 28 de ani abia. Adică când alții le termină! Am avut-o nu în România, ci în Danemarca, deoarece la noi era ilegal tipul de sex pe care îl practicam. Ar fi trebuit să mă duc la întâlnire cu avocatul dacă mi-ar fi plăcut de cineva aici. Dar noroc că nu mi-a plăcut de nimeni. Desigur, jocuri soft reciproce am mai avut cu colegul de bancă, încă de prin școala generală, dar pe acestea nu le trec la rubrica sex deoarece celălalt nu era homosexual. De aceea nici n-am explorat cu el toate posibilitățile, ci doar ceva soft. Iar dacă de sex am până la urmă parte, de sărut niciodată. Nici până acum, la vârsta de 45 de ani! N-a fost ceva care să mă tenteze, deși sunt romantic − dar nu pot fi romantic cu un tip agățat în gară, de exemplu. Trebuie păstrate anumite limite! Pe de altă parte, evenimentul nu s-a produs și din cauza unor motive fiziologice. Știți că atunci când te îndrăgostești simți fluturi în stomac… Ei bine, acești fluturi la mine au aripi de oțel și-mi crestează stomacul pe dinăuntru. De fapt, fenomenul e mult mai simplu (nu trebuie explicat în cheie poetică). Când ești excitat sexual, se stimulează automat sistemul parasimpatic, prin nervul vag. Nervul vag inervează (pe lângă alte organe) și stomacul. Așa că apariția persoanei râvnite se traduce la acest nivel prin creșterea senzației de foame. E o foame care n-are de-a face cu foamea, ci cu sexul. Deci apropierea partenerul echivalează cu un jet de acid clorhidric împroșcat la tine în stomac. Eu am deja mucoasa stomacului deteriorată de la o gastrită cronică, asa că acidul clorhidric îmi arde pur și simplu carnea. Eu simt o arsură nesemnificativă în capul pieptului, dar partenerul simte altceva. Sunt un sconcs al sărutului. Ar trebui să mestec Orbit tot timpul, dar tocmai v-am povestit experiența mea traumatizantă cu guma de mestecat! Nu pot nici asta!

3. Ce vise aveai ca adolescent și dacă s-au împlinit sau nu?
Unul singur: să devin scriitor. Sau, mă rog, două: să devin scriitor și să iau premiul Nobel. Când eram în clasa a opta am scris o povestire scurtă ca să particip la un concurs cu tema „Cum vezi România anului 2000”. Eu m-am simțit jignit de întrebarea respectivă și, în loc să fantazez cum va arăta țara în anul 2000, am început să debitez cum voi arăta eu în anul 2000. Asta înseamnă să fii individualist! Iar eu eram de mic, un individualist precoce. Și foarte ambițios totodată: nu mă mulțumeam cu „Cântarea României”, voiam direct Nobelul! Așa că în povestirea respectivă mă descriam ca fiind un scriitor de succes de 30 de ani, urmărit la fiecare colț de stradă de paparazzi (nici nu se inventase noțiunea, dar fiindcă era vorba de o povestire SF, o includeam din oficiu). Conduceam un automobil electric − deși chestia asta nu era ceva prea extravagant, ci cât se poate de obișnuit în acele timpuri. Iar atunci când m-am dat jos din mașină, am aflat de la un ziarist care mă urmărea că tocmai s-a anunțat la televizor că am luat premiului Nobel pentru literatură. Acum, la 45 de ani, pot spune că unul dintre cele două vise s-a împlinit. Mai rămâne celălalt!

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Cum văd viața alături de partener?! Simplu: n-o văd deloc. N-am avut niciodată un partener în adevăratul sens al cuvântului, ci doar aventuri, care se prelungeau eventual mai mult de-o noapte. E un mare minus al vieții mele. Și, din păcate, nu cred că voi putea recupera într-o existență viitoare! Cică cine n-are noroc în dragoste are noroc la poker. Deci aștept partida vieții mele. Iar acum mă refer la cea de poker, evident.

5. Ce crezi că ar trebui să știe un adolescent când pornește în viață? Ce relație ar trebui să fie între un adolescent și părinții lui?
Un adolescent care pornește în viață trebuie să știe că tocmai a pierdut trenul și că ar fi bine s-o pornească pe jos, căci altul nu mai vine. Noi le îmbuibăm capul cu speranțe, dar eu am ajuns, iată, la vârsta senectuții și sunt încă acel adolescent pe care toată lumea îl tot dopează cu lozinci motivaționale, dar nimeni nu-l ajută. Lucrurile trebuie să se întâmple, iar dacă nu se întâmplă, degeaba sunt predate. Viața e acea matematică pe care trebuie s-o stăpânești ca să iei bacul, dar pe urmă n-o mai folosești niciodată și te întrebi de ce mama dracului ți-ai mai încărcat mintea cu ea. Adolescența e un oracol care nu se împlinește niciodată. I-aș scuti pe oameni de adolescență, ca să-i scutesc de minciună. Cât despre întrebarea ce relație trebuie să existe între adolescent și părinții lui… să-și dorească, ca mine, să oprească acea clipă când părinții lor sunt cei mai fericiți. E singurul pact faustian pe care li-l recomand!

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris, mai ai?
Să fac săpun lichid. Stau în fața aragazului și combin tot felul de rețete. Iar apoi îmi place să-mi delectez trupul cu cele mai exotice parfumuri, conținute în esențele adăugate la săpun. Când fac duș sunt un nabab. Și apropo de nababi: până acum, numai săpun de Alep n-am reușit să fac. Deoarece îmi lipsește ingredientul-minune și anume uleiul de laur. Îmi lipsește laurul. Dar aș putea spune că-mi lipsesc în aceeași măsură și laurii (cei la care aspir). Poate o să rezolv ambele probleme deodată, exact ca la împușcatul iepurilor.

Mulţumesc, Cristi că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi! Succes! Mili şi Iasmy!

by -
12

Interviu cu Cristina BonceaOctopussy

“Născută pe 1 ianuarie ’98. O persoană încăpățânată, care nu vrea decât să scrie, acesta fiind singurul lucru la care nu a dat-o în bară niciodată (sau cel puțin nu așa de tare încât să renunțe). Locuiește în București, îi plac pisicile și orice ține de viața de noapte. Romanul ei de debut este cea mai mare realizare de până acum și se bucură de fiecare clipă în care își amintește că a reușit. Cărțile sunt obiectele pe care le prețuiește cel mai tare și nu ar putea trăi prea mult fără a citi. Motto-ul după care se ghidează în viață este “Muncește așa de tare, încât idolii tăi să îți devină rivali”. Îi place ceaiul negru.”

1. Cum şi de ce te-ai apucat de scris?
M-am apucat de scris încă de când am învățat să scriu, a fost un instinct. Ambii mei părinți scriau versuri la rândul lor, așa că probabil a fost și ceva genetic, arta fiind o preocupare persistentă în familia mea. Am avut multe încercări eșuate de a scrie un roman până când mi-am luat inima în dinți și am decis ca Octopussy să fie cel pe care voi reuși să-l duc la bun sfârșit, inspirată fiind de autoarea mea preferată, Cristina Nemerovschi.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?
Eu, bineînțeles. Dacă mie nu-mi place ce fac, nimeni altcineva nu o să citească ce am scris. Dacă în schimb îmi place, lucrarea respectivă va vedea lumina tiparului, căci atunci când sunt pe deplin mulțumită de munca mea, așa sunt și cei de la editură, deşi încerc să mă auto provoc constant pentru a deveni din ce în ce mai bună la ceea ce fac.

3. Ce părere au colegii de liceu când află că eşti publicată?
Nu cunosc părerea lor însă din câte am înțeles, e destul de cool să trăiești cu un scriitor lângă tine iar acest lucru te face mai curios în privința lucrărilor sale. Aceasta ar putea fi singura mea mică victorie asupra colegilor de la liceu, faptul că sunt suficient de curioși încât să-mi cumpere și să-mi citească romanul – mai departe, e un mister pentru mine deocamdată.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?
Mereu am avut jurnale și nu pot trăi fără să mă exprim în scris, fie că e ceva fictiv sau povestesc viața mea reală. Îmi place să țin o evidență a lucrurilor care se întâmplă în viața mea, deși majoritatea notărilor pe care le fac conțin vise pe care le-am avut sau versuri compuse de mine, tot cu scopul de a-mi exprima sentimentele cu privire la o perioadă anume din viața mea.

5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?
Cartea mea există deja în format ebook și poate fi comandată de pe Elefant.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?
Sursele de inspirație sunt reprezentate de câteva vise sau viziuni fugare pe care le-am avut, combinate cu diferite mici obsesii de-ale mele (cum ar fi gemenii sau fetele blonde sau ochii verzi). Cred că cel mai tare m-a influențat mutarea dintr-un oraș mic în capitală, unde am avut ocazia să văd un cu totul alt stil de viață față de ce eram eu obișnuită.

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?
Cartea mea este cea mai mare realizare de până acum și reprezintă o mare parte din bagajul de cunoștințe acumulat până la vârsta de 16 ani, când l-am scris. M-am bucurat să văd că există un număr mare de oameni care i-au apreciat profunzimea și au reușit să vadă dincolo de pâcla de obstacole pe care probabil în mod inconștient am pus-o acolo pentru a-i elimina pe cei care nu erau meniți să-mi citească povestea. Octopussy este viața unei familii din București, guvernată de tot felul de plăceri carnale și totuși dorința de a evada din acest circuit închis, fiind amenințați de o boală despre care nici măcar nu sunt conștienți la începutul romanului. Există cu adevărat această boală și cum se manifestă ea? Veți afla dacă veți citi Octopussy, a cărei continuare va apărea pe piață în aprilie 2016.

8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?
Îmi doresc să lucrez în domeniul cărților, ca orice: fie că sunt editor, translator sau o simplă vânzătoare dintr-o librărie. Consider că pot urma mai multe drumuri simultan însă sunt mai mult ca sigură că toate mă vor duce în același loc, spre unica mea mare pasiune: cititul. Vreau să îmi construiesc întreaga viață în jurul acestei activități, în primul rând pentru a dovedi că ea poate fi profitabilă și pentru a susține piața de carte din România și în al doilea rând, pentru că atunci când faci ce îți place nicio muncă nu pare destul de grea și găsești puterea de a o duce până la bun sfârșit.

Mulţumesc, Cristina că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi! Succes! Mili şi Iasmy!

by -
22

Interviu altfel cu Dorina Georgescu

În viaţă, inconştient, alergăm după siguranţă, însă mai tot timpul trebuie să ţinem piept puhoiului de incertitudini care năvălesc peste noi la orice pas. Omul este condamnat să aleagă, lipsit de privilegiul cunoaşterii absolute, petrecându-şi pieritoarea existenţă pe pământ între “da”, “nu” şi “poate”.-Dorina Georgescu

Carte de debut 2013- Weekend gratis.

Într-o “Duminică de weekend” Dorina s-a hotărât să ne plimbe pe “Ţărmul sculptat” din Tenerife

Taramul sculptat si Week-end gratis de Dorina Georgescu

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Parinţii mei au divortat când eu aveam aproape doi ani. Am plecat cu familia mamei la oraş, iar tatăl meu a rămas la ţară cu părinţii săi, într-un sat la câţiva km de localitatea în care locuiam eu şi în care el venea zilnic la muncă.
Când aveam vreo cinci sau sase ani,  mama m-a luat de mână şi a mers cu mine la autogară, acolo unde ştia că tatăl meu aştepta autobuzul ca să plece acasă, după programul de lucru.
Nu mă vizitase niciodată, eram emoţionată şi curioasă să îl cunosc.
Îmi amintesc perfect cum mama, ţinându-mă de mână a zis la un moment dat, privind mulţimea: ”Uite-l!”. Neştiind în care parte să mă uit, am întrebat: “Care e?”.  Mama l-a descris, l-am remarcat; era în faţa noastră cam la doi metri, dar în momentul în care  a observat că ne îndreptăm spre el, s-a întors şi a plecat cu paşi repezi. În acel moment, mama a strigat: ”Unde pleci? Priveşte-ţi, fata!”. Abia atunci s-a oprit, dar când am ajuns lânga el, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să o întrebe de ce a venit cu copilul, că  îl vede lumea şi se face de râs. Mama i-a răspuns cum să fie posibil aşa ceva, când toţi cei de acolo erau consătenii lui şi  ştiau că el are un copil.
Apoi l-a întrebat dacă nu vrea să vorbească cu mine, însă el a continuat să vorbească doar cu ea. Îmi dorisem să mă ia în braţe, să mă strângă la piept şi să îmi zâmbească. Dar nu a fost aşa. Nu m-a luat nici măcar de mână. Nu-mi amintesc dacă m-a privit sau nu în cele două, trei minute cât a durat conversaţia lor, dar ştiu că am plecat dezamăgită. Obişnuită să fiu alintată de mama, avusesem aceleaşi aşteptări şi din partea tatălui meu.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Eram timidă. În plus mama nu-mi permitea să îmi fac un prieten la vârsta aceea. Aşa că am aşteptat să împlinesc optsprezece ani.
Primul sărut a fost în ziua în care am dat  BAC-ul la limba română. După examen am plecat cu un coleg într-un parc. Cred că ne-am sărutat o oră întreagă. Nu era un băiat oarecare ci era singurul băiat care dorise încă din clasa a IX a să fim prieteni şi care periodic îşi reînnoia cererea. În ziua aceea mi-am permis ceea ce îmi dorisem de multă vreme.

3. Ce visuri aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Adolescenţii au visuri măreţe. Aveam speranţe mari şi eram încrezătoare într-un viitor aşa cum mi-l programasem eu, în ignoranţa caracteristică vârstei. Credeam atunci că e suficient să lupţi dacă îţi doreşti ceva şi neîndoielnic, vei obţine acel lucru. Aveam principii. Aveam aripi. Dar viaţa a avut grijă să mai scurteze o aripă, să mai cearnă din visuri, să mai demoleze câte un principiu.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Iubire! Ştiu, pare banal răspunsul pentru că de veacuri toţi pământenii vor să iubească şi să fie iubiţi. Se vorbeşte mult despre ea. Se vorbeşte în fel şi chip. Aproape că nu mai ne înţelegem unul cu altul când încercăm să o definim.
În ceea ce mă priveşte, cred că am citit prea multe basme în copilărie. Este vorba despre cele în care prinţul se căsătoreşte cu fata. Ca să glumesc, aş afirma că acel “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, trebuia oarecum dezvoltat.
Pentru că orice poveste care se încheie cu această expresie lasă un spaţiu apreciabil imaginaţiei, lăsându-te  astfel să întrezăreşti un  viitor  luminos într-o lume a dragostei şi a binelui.
Şi îţi închipui că e posibil. Îţi doreşti să fie. Ai credinţa că poţi să îţi alegi calea. Iar asta te umple de entuziasm. Şi visezi la Făt-Frumos.
Dar când creşti viaţa te trage de mânecă şi îţi şopteşte la ureche: ”Trezirea! Era doar o poveste de adormit copii.”.

5. Dacă ai putea să te întâlneşti cu vreun personaj literar, care ar fi acesta? Şi de ce?
Frank Cowperwood al lui Theodore Dreiser pentru că dincolo de imoralitatea personajului am descoperit un fin cunoscător al psihicului uman, iar discuţia pe tema aceasta m-ar captiva.

6. Dacă ai avea şansa să călătoreşti în timp şi spaţiu unde ai vrea să mergi? De ce?
În viitor! Sunt curioasă din fire. Despre trecut mi-am făcut o impresie.  Prezentul îl trăiesc. Dar asupra viitorului tronează mantia magică a  misterului. Uneori construiesc în mintea mea posibile scenarii. Îmi apar atâtea posibilităţi şi sunt conştientă de multitudinea celor pe care nici nu mi le pot imagina. E  fascinant.
De asemenea, aş vizita cu mare drag altă galaxie. Undeva departe în Univers. Altă lume. Să o compar cu a noastră. Dacă ar exista.

7. Eşti profesoară. Ce sfaturi ai da elevilor tăi de clasa a XII a?
Pretenţioasă întrebare! În general, mă feresc să dau sfaturi la fel de mult cum mă feresc să primesc.
Kant zicea: “Nu-mi daţi sfaturi, ştiu să greşesc şi singur!”

Mulţumesc Dorina că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai… altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili şi Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu Adrian Onciu

Adrian Onciu – 47 de ani
–  din 1994, reporter, şef de secţie, redactor-şef, editor la: “Opinia”, „Universul”, „Independentul”, „Ziua”, „Flacăra”, „Monitorul”, „Jurnalul de Est”, „Dezavantaje.ro”.
–  fondator al Clubului Presei din Iaşi, preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din Iaşi
–  autor al cărţilor: “Cercul Kagan” (thriller, Editura RAO – 2007), „Afacerea Alzira” (thriller, Editura RAO – 2009), „Templul Negru” (thriller, Editura RAO – 2012)
–  producător şi scenarist al show-ului de satiră politică “Atracţie Finală” (Tele M Iaşi), co-scenarist al show-ului “Divertis Mall şi prietenii” (Antena 1), co-scenarist al show-ului “Serviciul Român de Comedie” (Pro TV)
–   scenarist, împreună cu Toni Grecu, al filmului de lung metraj “S-a furat mireasa” (Media Pro Pictures, 2012)
–  scenarist, tot împreună cu Toni Grecu, al serialului TV „Spitalul de Demenţă” (două sezoane, Pro TV)
Mai mult detalii se poti citi în articol.

După ce a cercetat “Cercul Kagan” şi a rezolvat “Afacerea Alzira”, în timp ce inspecta “Templul Negru” pentru a-i afla secretele, Adrian Onciu a stat puţin de vorbă şi cu noi.

carti Adrian Onciu

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Când eram prin clasa a III-a, cu mult înainte de apariţia primului calculator, noi, copiii din cartier, inventaserăm deja Angry Birds. Trăgeam cu praştia unii în alţii, doar că în loc de papagali, foloseam pietre.
Ca să studiez performanţele unei astfel de ”arme”, m-am urcat cu un prieten pe acoperişul blocului nostru de patru etaje. Am aşezat două conserve de tablă pe post de ţinte şi am început tirul. Distracţia a durat până când a apărut pe neaşteptate un domn foarte supărat. Locuia la etajul trei al blocului de vizavi şi se trezise cu o piatră pe covorul din sufragerie. Intrase fix prin geam, cum altfel?
A trebuit să vorbim cu părinţii şi să mergem să înlocuim respectiva sticlă, bucuroşi că piatra nu-i spărsese omului televizorul cu lămpi, acvariul cu peşti, sau chiar capul.
Întâmplarea din copilărie m-a marcat pentru că a fost singura dată când a trebuit să cumpăr un geam, din zecile pe care le-am făcut zob cu mingea de fotbal.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
În liceu, nu am reuşit să mă integrez în grupul de fumători din curtea şcolii, nici în grupul de tocilari, de bătăuşi, sau de gagicari. Ca să vă daţi seama cum eram, când intram în clasă nu deschideam uşa în totalitate. Doar o crăpam puţin, vreo 20 de centimetri, cât să întru pe-o parte. Mă furişam fără zgomot, aproape fără să respir. Stăteam cuminte în ultima bancă şi dacă aş fi putut, mi-aş fi tras pelerina invizibilă a lui Harry Potter. Mai ales când apărea proful de mate.
În condiţiile astea, trebuie să mă înţelegeţi, mi-a fost aproape imposibil să atrag atenţia vreunei fete. O singură dată am lăsat-o pe-o colegă să copie din teza mea. Era ora de chimie. Ea a luat 4, iar eu 3. Cum v-am spus, nu făceam parte din grupul tocilarilor. Telefoane iPhone nu erau, maşini scumpe, nici atât, iar ca să fii un tip popular printre fete, trebuia musai să porţi blugi. Măcar din aia prespălaţi, de la fabrica de textile din Paşcani.
În concluzie, prima întâlnire s-a petrecut abia prin clasa a XI-a. De fapt, s-a nimerit să fim amândoi într-un telescaun din Vatra Dornei, unde plecasem în excursie cu clasa. La un moment dat, instalaţia s-a oprit, am rămas suspendaţi deasupra nămeţilor şi m-am oferit s-o încălzesc cu un sărut. Mi-a cerut 50 de lei şi eu i-am dat 15. Atât aveam la mine.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca adolescent, într-o perioadă visam să mă fac medic. Apoi părinţii mi-au zis să mă pregătesc pentru fabrică. Ţara avea nevoie de ingineri. Între timp, a venit Revoluţia şi m-am apucat de scris.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt căsătorit şi mă mulţumesc cu ce am. :)

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Când porneşte în viaţă, un adolescent ar trebui să ştie jocuri pe calculator. Păi, ce altceva? La cât butonează în fiecare zi, ar fi culmea să nu fie campion la FIFA2016. Sigur, sunt şi excepţii.
Ca adolescent, cu cât citeşti mai mult, cu atât ar trebui să fii mai pregătit pentru viaţă. Aşadar, dragi adolescenţi, mai citiţi şi câte-o carte în pauza dintre două jocuri!
Despre relaţia dintre un adolescent şi părinţi, mai vorbim peste 3-4 ani. Fiul meu abia intră la clasa pregătitoare.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris, mai ai?
Colecţionez citate din Vanghelie şi bancnote de 100 de euro. Îmi place să mă uit la diverse sporturi.

Mulţumesc Adrian că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili& Iasmy!

Sursă foto: suspans.ro

by -
12

Interviu Flavius SimionResurectie de Flavius Simion

Flavius Simion–Resurecţie-editura Celestium

Flavius Simion este student la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti. Scrie din anul 2008 şi este pasionat de mister şi drama. Având vârsta fragedă de 19 ani, îi place să călătorească, să scrie şi să citească. Are două surori mai mari, Bianca şi Rebeca pe care le iubeşte enorm. Visul sau este să devină un scriitor cunoscut, să aibă o redacţie a unei reviste şi să prezinte o emisiune.

1.Cum și de ce te-ai apucat de scris?
O să aleg să-ți răspund sincer la această întrebare. Dintr-o joacă. Prin 2008, când am început să scriu, eram absorbit de o serie de cărți, îmi doream enorm să știu cum va evolua acțiunea. Așa că, am pus stiloul în mână –pe atunci era la modă- și am început să scriu. Am scris mult, nu totul era chiar bun, și ca să fiu din nou sincer, nu prea aveau coerenţă propozițiile :-), însă munca și perseverența merg în strânsă legătură. Astfel, și cred că doar în acest mod se pot vedea rezultate.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?
Asta este o întrebare grea, am mai mulți “critici”. Bine, cel mai mare critic al meu, sunt eu, desigur. Sunt destul de sever și crud cu mine în ceea ce privește scriitura. Uneori mă și supăr pe mine, are logică? Nu cred. 🙂 Dar am și alți critici precum surorile mele și prietenii mei cei mai buni – și ei sunt uneori foarte răi, și le mulțumesc pentru asta- probabil că în viitor voi avea și altfel de critici, abia aștept!

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate când află că ești publicat?
Eu acum studiez jurnalismul, și într-o oarecare măsură, sunt două domenii adiacente, prin urmare colegii mei au un gust, destul de rafinat, pentru literatură. Chiar m-au susținut peste jumătate dintre colegii de la facultate la lansarea din București, acest lucru pe lângă că m-a impresionat peste măsură, m-a și bucurat foarte mult!

4. Ai sau ai avut jurnal personal?
Am avut cred că până prin clasă a 8 a. Nu eram chiar constant în scrieri. Consider că, faptul că am ținut un jurnal a fost benefic viziunii pe care o am acum în creațiile mele, înțeleg mai bine sentimentele.

5. Te-ai gândit și la apariția cărții în format ebook?
Da, desigur! Chiar mi-a fost cerut romanul în format ebook de câteva persoane. Urmează ca editura să se ocupe de acest lucru.

6. Ce surse de inspirație ai avut la scrierea romanului?
“Resurectie” a fost inspirat de poveștile oamenilor. Este imposibil să transpui numai sentimentele tale. Sunt momente când te șochează, te emoționează până la lacrimi sau te întristează trăirile persoanelor, și scrii. Pentru asta suntem noi, pentru a stoarce buretele plin de emoții al oamenilor pe o hârtie. Uneori mai stoarcem și din noi, poate mai mult, poate mai puțin…acesta e “riscul meseriei” că să-l numesc așa. Desigur, e metaforic. Când m-am apucat de scris, am ales să trăiesc milioane de sentimente venind din toate părțile de la toți apropiații mei. Sau de ce nu, am ales să trăiesc mai multe vieți.

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?
Nu o să spun foarte multe despre ea, vă las pe voi să descoperiți. Romanul se desfășoară în jurul celui mai important lucru din lume, și anume viața. Dar ea, cum e și firesc, se leagă puternic de iubire și în final și de moarte. Voi lăsa câteva cuvinte cheie despre carte: VIAȚĂ, CANCER, IUBIRE, LUANA, MOARTE, CREDINȚĂ.

8. Ce planuri/vise/dorințe mai ai în afară de scris?
Dorințe și vise am prea multe ca să le aștern aici, așa că voi vorbi foarte puțin despre planuri. Și deși anul acesta mi-aș fi dorit să merg puțintel măcar si pe drumul teatrului și al televizunii cred că toate căile mele, duc tot spre literatură. Așa că la sfârșitul anului acesta, sau cel târziu la începutul lui 2017 îmi doresc să public următorul meu roman. Va fi plin de mister și suspan și ciudățenii de tot soiul, fiți pe fază!

Îți mulțumesc pentru interviu, a fost o plăcere!

Mulţumesc Flavius că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi Mili& Iasmy! Succes pe viitor!

Lansare de carte Amanţii 3.0 de Corina Ozon la Craiova

În data de 26.02.2016 în incinta Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, a avut loc lansarea volumului “Amanţii 3.0” de Corina Ozon. În deschidere dl. Alexandru Mogoşeanu de la Radio România Oltenia a susţinut un discurs spumos aducând un elogiu doamnei Corina Ozon, pe care l-a încheiat astfel “Cred că aveţi nevoie de o gură de Ozon !“
La eveniment au fost invitaţi la discuţii: Bianca Teodorescu, Nicoleta Dumitru şi Roxana Ştiubei.

În discursul susţinut de autoarea Corina Ozon se remarcă acelaşi spirit viu, exuberant şi totodată plin de naturaleţe. Scriitoarea a început acest discurs făcând o referire la una dintre întrebările care i-au fost adresate de site-ul Literatură pe tocuri şi anume dacă va mai exista o continuare a seriei Amanţii, precizând că în sala se află un reprezentant al acestui site.

lansare de carte Corina Ozon-Targ de carte Gaudeamus Craiova.jpgCorina Ozon ne-a vorbit de dificultatea cu care s-a confruntat la scrierea acestui volum, dificultate datorată succesului cu care au fost întâmpinate primele două volume. “Nu este uşor să completezi o serie de succes, deoarece nu ai garanţia că această completare va fi la fel de bună”
Primul volum al îndrăgitei serii este Zilele amanţilor care a apărut în octombrie 2014, devenind în scurt timp un roman de succes. Continuarea bestsellerului a fost aşteptată cu multă nerăbdare de fani, autoarea publicând la interval de câteva luni următorul volum denumit Nopţile amanţilor.“ Lansarea care a avut loc astăzi prezintă cel de-al treilea volum şi a fost întâmpinat cu mult entuziasm.
În încheiere autoarea ne-a invitat la o sesiune de întrebări.

Zilele amantilor, Noptile amantilor si Amantii 3.0 de Corina Ozon

Câteva cuvinte despre Corina Ozon
“Timişoreancă adoptată cu dragoste de Bucureşti. 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă (ziarul „Ora”) şi televiziune (Antena 1), şi un update de 2 ani în producţie tv (Intact Media Group). Convertită de alţi 10 ani la PR&amp; Comunicare, pe care le gestionează în prezent la CN Imprimeria Naţională SA. Absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010, şi mama de liceană, Iulia, sunt cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult”
“Amanţii 3.0 este o carte uşor de citit, accesibilă oricărui nivel intelectual prin limbajul nesofisticat şi prin abordarea unor situaţii de viaţă de multe ori banale, la care oricine se poate raporta.

La final prezentării scriitoarea ne-a oferit autografe.
Autoarea Corina Ozon a avut bunăvoinţa de a ne răspunde la câteva întrebări.
1.Ştim că totul a pornit de la textele scrise pe blogul personal, dar care a fost acel ceva ce v-a îndemnat să scrieţi cărţile şi să le publicaţi?
A fost inspiraţia şi astrele, care s-au aliniat. Glumesc şi nu prea, în sensul că totul se întâmplă la timpul său. Probabil că mai devreme nu eram pregătită să scriu ce am scris şi pentru ceea ce a urmat după scris.
2. V-aţi aşteptat ca Zilele, Nopţile şi Amanţii 3.0 să prindă atât de bine în rândul cititorilor, sau a fost o surpriză?
Da, m-am aşteptat, dar nu într-un timp atât de scurt. Aveam reticenţe la deschiderea cititorilor, iar asta a fost o mare şi plăcută surpriză pentru mine.
3. Ne puteţi spune câte ceva despre următorul roman, despre proiectele dumneavoastră de viitor ?
Cartea la care scriu, “Până când mă voi vindeca de tine”, este un volum de proză scurtă, scrise în cu totul alt registru, iar cei care mi-au mai citit blogul ştiu că aveam demult texte scrise în acest stil, diferit de cărţile “amanţilor”. Este o carte despre iubire, despre rupturi, despre regăsire. Sunt poveşti dintre bărbaţi şi femei din zilele noastre, toate adevărate. Ştiu că şi de data aceasta mulţi se vor regăsi, pentru că cine nu a fost rănit măcar o dată de o iubire? Am proiecte legate de evenimente în ţară, la Craiova, Timişoara, Baia Mare, Constanţa. Vedem ce va ieşi cu lansări în străinătate, în comunităţi româneşti.
4. Va există o continuare la seria Amanţii?
Nu am ieşit definitiv din povestea amanţilor, asta e tot ce vă pot spune acum.
Mulţumesc pentru interviu!

Lansare de carte Amantii 3.0 de Corina Ozon-Craiova (1)

Mulţumesc, doamna Corina Ozon pentru amabilitatea de a-mi răspunde la întrebări şi vă doresc mult succes în continuare!

by -
13

Interviu altfel cu Raluca Butnariu

După foarte multă vreme, timp în care cărţile autoarei au circulat în mediul virtual: scribd, pdf, şi în toată acesta perioadă numai cititorii au apreciat-o, iată că o editură vede acolo unde au văzut şi cei mai mulţi dintre noi. Stilul asemănător cu al lui Judith McNaught, personaje frumos conturate şi poveşti bine prezentate au reuşit în sfârşit să se facă remarcate.
Ştim că există în lucru şi o continuare a cărţii Refugiul, aceasta făcând parte dintr-o trilogie. Cea de-a doua “Născuţi sub zodia tăcerii” după spusele autoarei se află în lucru, aşa că aşteptăm ca totul să fie un succes şi să putem citi de acesta dată în format tipărit cărţile.

Dupa ce a ieşit din “Umbra nopţii” Raluca s-a “Regăsit”şi ne-a răspuns cu plăcere la întrebări.
Romane tiparite: Umbra nopţii (pseudonim Anna Butner) şi Regasire-Editura Celestium, în curând şi Privilegii-Editura CelestiumUmbra noptii si Regasire de Raluca Butnariu1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Mhm! Îmi vin în minte mai multe amintiri, însă o să vi-o povestesc pe cea mai veche și cea mai comică.
Aveam în jur de patru ani când părinții mei m-au dus la Vatra Dornei. Eram atât de entuziasmată! Locurile acelea sunt cu adevărat fermecătoare: munții acoperiți de păduri atât de verzi, veverițele curioase din parcuri, pe care le puteai hrăni cu nuci dacă stăteai suficient de liniștit ca să le dai curaj să se apropie, atâtea locuri necunoscute, numai bune de explorat.
Există sau exista pe atunci un restaurant în pădure, amplasat pe culmea unui deal înconjurat de o vale molcomă, unde creșteau o abundență de flori, pe care eram foarte hotărâtă să le culeg. Absorbită fiind de acea plăcere simplă, m-am trezit nas în nas cu o vacă mare și grasă, care-și rumega prânzul în tihnă.
Mai văzusem vaci până atunci, dar numai de la depărtare sau prin cărțile de colorat. Nici nu vă puteți imagina șocul pe care l-am avut când m-am pomenit lângă botul ei!… Predator mi s-ar fi părut complet inofensiv pe lângă vaca aceea care, Isuse!, era cât un mamut! Și perfect capabilă să mă devoreze de vie.
Ceea ce îmi amintesc este că m-am răsucit pe călcâie ca o sfârlează și am rupt-o la fugă spre terasa restaurantului unde ai mei își savurau o bere, urlând cât mă țineau bojocii: ”Mă papă vacaaaaaaaaaa! Mă papă vacaaaaaaaaaaaa!”.

Pentru a vă contura cât mai clar tabloul acelei întâmplări, trebuie să vă mărturisesc două lucruri. În primul rând, eram un creatură slabă, care avea un stil de fugă identic cu cel al șopârlelor de deșert: rapid și dezarticulat. Maică-mea era ferm convinsă că, ori de câte ori începeam să alerg, trebuia să rămână în spate și să adune ”bucăți” din mine și asta pentru că, de când mă știu, am fost o împiedicată consacrată. În al doilea rând, panta pe care trebuia să mă cațăr ca să mă salvez era destul de abruptă, iar roua încă nu se dusese de pe iarbă.
Rezultatul a fost că nu mai conteneam să zbier un repetitiv ”Mă papă vaca!”, în timp ce mă căzneam să mă cațăr pe acel derdeluș de verdeață, de pe care alunecam la nesfârșit, spre crescânda mea groază și disperare. Îmi amintesc perfect cum iarba mi se derula prin fața ochilor în timp alunecam la nesfârșit, cât și sentimental acela paralizant că, la următoarea alunecare, vaca aceea avea să fie fix în spatele meu ca să mă înșface.
Realizați că părinții mei nu se puteau ține pe picioare din cauza hohotelor de râs, pentru că vaca își vedea liniștită de rumegat la cincizeci de metri în spate, iar eu eram angajată într-o luptă pe viață și pe moarte cu dealul.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Oh. Adolescența a debutat spectaculos în primul meu an de liceu cu divorțul părinților mei. A fost o perioadă dificilă, fiindcă tranzitam etapa revoluției hormonale, trebuia să mă adaptez noului sistem de învățământ și implicit unui nou colectiv, și mă războiam cu o groază de complexe și frustrări.
A fost perioada când mi-am descoperit dragostea pentru muzica rock. Prin urmare, în toți cei patru ani de liceu, indiferent de anotimp sau ținută, bocancii erau un accesoriu nelipsit. Ai fi zis că spiritul de frondă și bocancii de de armată erau ceva indispensabil vieții pe Tera. Aerul era opţional. În opinia mea, un rocker care se respectă nu renunță la bocanci nici măcar când își face pedichiura!

În liceu nu am avut parte de întâlniri. Nu-mi plăcea niciunul dintre colegi, niciunul din prietenii acestora și nici prietenii prietenilor acestora. Asta fiindcă eram îndrăgostită lulea de un tip cu doisprezece ani mai mare decât mine. Amândoi eram membrii activi într-un club de turism montan, unde, apropos, am întâlnit oameni extraordinari. Și cum el era iubitul celei mai bune prietene a mea, teritoriul era considerat ”tabu”!
Prima întâlnire s-a materializat abia după terminarea liceului.
Cât despre primul sărut… ei bine, mi-l amintesc clar pentru că l-am pocnit pe tip cu atâta sete încât cred că a văzut toate stelele aferente Căii Lactee, și vreo câteva din constelația Orion. Aveam cincisprezece ani, practicasem vreo șapte ani de arte marțiale, deci aveam o vagă idee despre ce înseamnă un croșeu de dreapta bine executat, și mi s-a părut inadmisibil să mă pupe așa, brusc, fără să mă avertizeze și fără să beneficieze de protecția unui ”edict papal” sau ceva asemănător.
Pe scurt, eram o rebelă și o sălbatică.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Cine n-a avut adolescența împănată cu vise despre mărire și bogății?…
Visam la multe lucruri la vremea aceea, însă cel mai mult îmi doream faimă. Visam să fac ceva extraordinar, ceva spectaculos, ceva prin care să-mi las amprenta în această lume. Desigur, habar n-aveam la vremea respectivă ce aș fi putut face sau în ce direcție s-o apuc ca să-mi ating scopul, dar asta jinduiam.
Nici nu mi-a trecut prin cap că într-o bună zi aveam să încep să scriu și că poate aceasta avea să devină calea mea spre propria afirmare.
Nu știu dacă voi ajunge atât de faimoasă pe cât visam atunci, însă un lucru este cert: odată cu publicarea în 2007 a primului meu roman, ”Umbra Nopții”, mi-am amprentat deja trecerea prin această lume. Las ceva în urmă.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Viața în doi este o artă. Nu este neapărat o artă a compromisului pentru că, în opinia mea, când doi oameni sunt potriviți unul altuia, atunci se completează atât de perfect încât compromisul nu mai este necesar.
O relație sănătoasă se bazează în primul rând pe comunicare, respect și încredere. Dacă la acestea se adaugă dragostea necondiționată și fidelitatea, avem combinația unei relații de vis.
Eu nu aș putea să trăiesc fără încredere și nici să-mi împart viața cu un bărbat care nu-mi poate oferi toate aceste lucruri și care nu posedă un dezvoltat simț al umorului. Un bărbat care reușește să mă facă să râd în hohote are deja mai mult de trei sferturi din inima mea câștigate.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Oh, da, acesta este un subiect delicat cu adevărat.
Eu cred că relația dintre o mamă și copii ei adolescenți trebuie să fie aceeași dintotdeauna: aidoma celei dintre doi adulți responsabili. Cuvintele de ordine aici sunt: respectul și încrederea.
Fiica mea împlinește anul acesta în martie 13 ani. Relația dintre mine și ea este identică celei care a existat mereu între mine și mama mea: suntem în primul rând cele mai bune prietene și ne împărtășim totul, în mod deschis, exact ca două surori.
Nu i-am ascuns niciodată adevărul despre ceva, oricât de brutal ar fi sunat. Fiindcă, să fim realiste, oricât am încerca să ne protejăm copii de experiențele neplăcute, nu vom reuși decât să-i inadaptăm. Trebuie să-i pregătim pentru prezent și pentru viitor.
Încă de când Anna era doar un crâmpei de viață în trupul meu, singurul meu gând a fost să reușesc să o educ în așa fel încât, dacă mi s-ar întâmpla vreodată ceva și nu voi mai putea fi lângă ea, Anna să fie suficient de puternică și de independentă încât să supraviețuiască oricărei încercări cu demnitate și curaj.
Așa că singurul sfat pe care mi-aș permite să-l dau este acesta: fiți pentru copii voștri cea mai bună prietenă, cea mai devotată soră. Nu vă temeți de cuvinte, folosiți-le. Arătați-le că îi considerați egalul vostru, că aveți o deplină încredere în discernământul lor, că-i iubiți și că sunteți mereu acolo pentru ei.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Numai cititul echivalează pasiunea mea de a scrie. Restul sunt plăceri.
Ador să dansez! Sunt îndrăgostită de ritmurile latino, pe care le găsesc extreme de senzuale, iar tangoul argentinian este, în opinia mea, regele dansului.
Iubesc natura, mișcarea în aer liber, drumețiile, și visez cu ochii deschiși la o cabană din lemn și piatră, situată în inima sălbatică a munților, unde să locuiesc cu familia mea, să cultiv ierburi de leac și legume, și să cresc doi câini cu labele cât ligheanul. Acela ar fi locul ideal unde să pot scrie după pofta inimii mele.
Cândva…poate că voi ajunge și acolo…

Vă mulțumesc tuturor celor care au citit aceste rânduri și vă doresc din tot sufletul să aveți parte de toate lucrurile de care aveți nevoie. Restul sunt doar detalii.

Cu deosebită stimă și afecțiune,
Raluca Butnariu

În curs de apariţie la Editura Celestium: cartea Privilegii-Raluca Butnariu

Mulţumesc Raluca că ai acceptat să raspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!

by -
11

Interviu cu autoarea adolescenta Iullia Ioniţă

Sunt elevă la un liceu din București. Îmi place să scriu, pentru că mă exteriorizez diferit, exprim mult mai bine ceea ce am de spus. Am o imaginație care nu vrea deloc să tacă, multe impresii… Uneori simțeam că orice îmi trece prin cap ar trebui scris, dar m-am gândit puțin mai bine. Nu e normal, nu e ok.Flori in Par de Iullia Ionita Dar până la urmă, când un gând vrea atât de mult să iasă din tine, de ce să nu îi dai voie? De ce să ne limităm și să impunem reguli minții? Dacă și de la gânduri ne-am înfrâna și le-am lăsa de izbeliște pe undeva prin univers, cine am mai fi noi?”

Iullia Ioniţă îşi face debutul în lumea literară cu, cartea: “Flori în păr”

Descriere carte: “Noi suntem acei copii care fumează iarbă. Acei copii care nu beau „o bere” într-un restaurant de fițe, ci care se duc unii la alții acasă ca să bage pastile până uită de realitate și uită cine sunt. Suntem acei copii care nu își fac temele. Care pleacă de la ore ca să compună un cântec. Suntem copiii care, dacă nu te suportă, îți scriu numele pe o țigară și te fumează. Și devii spulberat. Noi suntem copiii fără regrete. Pentru că știm că, atunci când am făcut-o, am fost fericiți.

1. Cum şi de ce te-ai apucat de scris?
M-am apucat de scris pentru că pur și simplu așa mi-a cerut mie sufletul. Mi-a venit dintr-odată, și nu am mai putut opri asta. A început pe la doisprezece ani, în mod oficial, că de scris așa aiurea, scriu de când mă știu diverse textulețe uitate de lume. Dar atunci mi-am făcut eu blogul și, deși nu îl citea mai nimeni, pentru că nu mă interesa atât de mult promovarea, îmi făcea o plăcere maximă să public acolo tot ceea ce îmi trecea prin cap. Acum, după câțiva ani, s-a ajuns aici.

2. Cine este cel mai mare critic al tău?
Cel mai mare critic al meu sunt eu însămi. Ca exterior, eu nu prea pun la suflet, decât ceea ce îmi folosește cu adevărat, deci mai nimeni nu mă supără când îmi face o critică. Accept, și trec peste. Dar apoi vin eu, cu propriile pretenții. Și nu mă mai oprește nimeni. :)

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate când află că eşti publicat?
Nu știu ce părere au colegii mei. Adică unii îmi vor cartea, alții o au deja, mai sunt cei care nu se pronunță, dar, pe ansamblu, chiar nu pot să îmi dau seama de ceea ce gândește fiecare. Presupun că, în esență, e totul ok.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?
Da, am avut, sub toate formele. Pe hârtiuțe, apoi în carnețel, apoi pe blog. Până când ratam zile și, încercând să recuperez, m-am dat bătută. Nu pot scrie ceva decât dacă simt pe moment lucrul respectiv.

5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?
Cartea va apărea în format ebook cât de curând.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?
Nu pot spune surse de inspirație neapărat, pentru că tot ce e acolo e din mintea mea. Ca din alte cărți, eu citesc cam orice îmi pică în mână, doar să mă și prindă, ca să o duc la capăt. Și studiez mai mult povestea și stările pe care mi le dă, nu neapărat tehnica de scriere, stilul etc. și, în funcție de toate acestea, e o carte bună, pentru mine. Deci, în „Flori în păr”, pot vorbi despre acel procent de 2% inspirat din realitate, adică replici pe care le-am mai auzit de-a lungul vieții sau pe care le mai folosesc și eu, și am decis să rămână undeva.

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?
În cartea mea este vorba despre o adolescentă pe nume Amy. Cartea începe cu ziua ei de naștere, 21 iunie, și este prezentată evoluția fetei în curs de câțiva ani. Totul cu niște „Principii”, legi scrise, ale societății în care trăiește. Pe parcurs, are prieteni, iubiți, prietene, întâlnește trupe rock, maneliști, mafioți etc.; unii sfârșesc bine, casă, copii, alții tragic.

8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?
Momentan, lucrez la ceva de care nu vreau încă să spun, dar voi anunța în viitorul apropiat pe blog, iar ca și goal-uri în viața mai… reală, ca să zic așa, să termin mai repede cu bacul, cât mai bine, și să mă axez pe ceea ce contează cel mai mult în momentul de față, adică facultate. Am planuri și cu cartea asta, bineînțeles, dar pe parcurs, când voi avea mai mult timp liber.

Cartea Flori în păr poate fi achiziţionată de la Editura DataGroup sau librarie.net

Mulţumesc Iullia că ai acceptata să ne răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
15

Interviu altfel cu Simona Stoica

S-a născut în noiembrie 1991. După ce studiile de economie începute s-au dovedit împotriva unei direcții creative, decide să urmeze cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării.
Alumna AIESEC Bucuresti – 3 ani de voluntariat pe Comunicare si Alumni Development.
Editor si redactor la palarisme.ro.

Împrăştiată, dar creativă, cu nasul în cărţi şi mereu pe fugă. Încăpăţânată şi cu un doctorat în Sarcasm. Duşmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu caştile în urechi oriunde merge, imaginaţia o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Simona acceptă “Provocarea” noastra şi cade în “Capcana” de-a ne raspunde la un mini interviu altfel.

Provocarea si Capcana de Simona Stoica

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Îmi amintesc că atunci când aveam şapte ani ne-am mutat la casă şi nu voiam să mai plec din curte. Îmi plăcea libertatea, să ies noaptea în grădină, chiar dacă lipseau florile sau copacii: ştiam că în următorii ani acest loc se va transforma într-un paradis, în mica mea oază, iar acum a ajuns o junglă, un loc sălbatic şi exotic, în care pierd noţiunea timpului. O amintire care mă emoţionează foarte mult, surprinsă şi în fotografii, este momentul în care mi-am făcut un culcuş în curte: mi-am luat o pătură şi câteva perne, m-am echipat în „hainele mele pentru ieşit cu câinii”, apoi am adormit cu ei. Ca să fie totul clar, atunci aveam 13: doi adulţi, Tano şi Lady, alături de care am crescut, doi prieteni extraordinari, dar care din păcate au murit de bătrâneţe în urmă cu câţiva ani, şi 11 pui, care dormeau pe mine, pe picioare, pe braţe, pe orice loc liber pe care îl găseau. Îmi e tare dor de acea perioadă.

2. Cum s-a integrat adolescenta Simona în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Primul an de liceu a fost foarte greu. Eram încă ataşată de grupul pe care l-am avut în 5-8, alături de care mergeam în continuare în vacanţe. Cu ei jucam canasta şi 12 ore fără pauză. Ne lăsai noaptea în bucătărie şi dimineaţa ne găseai tot acolo, cu mâncare improvizată şi niciun semn de oboseală. Pentru cei care au citit Provocarea, eram exact ca Desiree. Nervoasă, încăpăţânată, egoistă şi retrasă, de parcă nu voiam prieteni noi şi voiam doar să mă întorc la fosta mea clasă. Îmi era greu să mă concentrez, să învăţ şi abia când mi-am dat seama că media mea are probleme serioase, mi-am revenit. Am fost tocilara simpatică, dar ambiţioasă, care voia mereu 10 pe linie. La prima notă mică, m-am trezit.

Primul sărut a fost atât de imprevizibil şi de neaşteptat, încât nu am realizat prima oară că s-a întâmplat. Eram la o aniversare şi jucam „sticla” (aşa îi spuneam atunci, nu ştiu dacă are o denumire fancy acum). Porunci clasice, glume forţate şi timide (eram altă generaţie). Şi sticla s-a tot învârtit, până când am ajuns față în faţă cu băiatul de care eram îndrăgostită (fluturi în stomac şi toate cele). Noroc că stăteam toţi pe podea şi că el s-a ridicat, pentru că eu abia dacă mă puteam mişca. Sărutul a fost scurt şi intens şi m-am înroşit rău de tot (nici măcar nu eram roşcată atunci, aşa că efectul a fost şi mai puternic). Nu sunt sigură, nu vreau să mă uit în oglindă ca să verific, dar cred că m-am înroşit şi acum, amintindu-mi cât de vrăjită eram de el.

Cât despre prima întâlnire… ugh, limba ascuţită o am de mică. O să spun doar partea cea mai amuzantă:
El: Vrei să ieşim şi să bem o cafea?
Eu: Nu beau cafea.
Da, sunt fără cuvinte. Şi îmi plăcea de el, dar nu am putut opri cuvintele să fie rostite.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Am vrut să fiu pictoriţă şi autoare. Mi-am dat seama că nu am răbdarea necesară pentru a exersa în fiecare zi, până când mâna mea avea să fie stabilă şi desenele să evolueze puţin câte puţin, aşa că am renunţat la pictură şi m-am mulţumit cu câteva schiţe făcute în grabă, caricaturi pe la spatele caietelor şi imagini abstracte, pe care doar eu le puteam desluşi. Nu credeam că avea să se întâmple vreodată, dar în 2014 mi-am publicat primul roman şi visul meu (ăla mare şi frumos şi greu de exprimat în cuvinte, care te face să te bâlbâi când pomeneşti de el) din copilărie a devenit realitate. Important de menţionat: la botez, printre lucrurile pe care le-am ales, a fost şi pixul (alături de bijuterii şi de bani). Sincer, eu credeam că am să ajung o infractoare, un hoţ invizibil, care avea să devină o legendă.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Din relaţiile de până acum, mi-a lipsit libertatea. Nu pot să fiu cu o pesoană care vrea să ştie mereu unde sunt, cu cine mă întâlnesc, de ce fac un anumit lucru. Nu-mi place să dau explicaţii şi nu cred că este normal să îi ofer partenerului „programul” meu, ca să mă verifice sau să ştie totul despre mine. Unde mai este farmecul, misterul? Încrederea?

Văd o viaţă imprevizibilă, în care fiecare zi este o nouă aventură. Vreau libertate, energie, voie bună, suspans, înţelegere şi, cel mai important, comunicare şi sinceritate.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Fără limite, fără restricții. Tot ce e bun şi tot ce e rău. Fără minciuni sau adevăruri blânde. Totul sau nimic.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Aş vrea să călătoresc până când umbra mea o să dispară de pe pământ. Am vizitat peste zece țări şi aceste vacanţe m-au schimbat foarte mult, mi-au deschis ochii şi mi-au arătat o lume atât de diferită, de nouă şi de incitantă, încât eram mereu tristă când reveneam în ţară, pentru că aici ştiam ce aveam să găsesc, aici surprizele sunt rare şi există prea multă răutate. Nu spun că totul este perfect în străinătate: nici pe departe. Dar este altfel. Nu e un secret că sunt o bookaholică şi că iubesc să citesc şi că biblioteca este cea mai preţioasă comoară pe care o am. Sunt dependentă de canastă, seriale şi rentz. De discuţii în pijamale cu prietenii, până la 6 dimineaţa. De cocktail-uri şi de shot-uri (nu m-am îmbătat vreodată, îmi cunosc limita, dar nu voi spune vreodată „nu” unei sticle de vodkă sau de tequila, mai ales dacă am şi compania potrivită). Îmi place să scriu recenzii şi articole kilometrice, să mă uit la tenis, snooker şi la handbal (Djokovic, The Rocket şi Germania/Croaţia – băieţi, România – fete)… descoperiți singuri. Doar am spus că vreau mister, nu?

Mulțumesc mult de tot pentru interviu, dragă Arci!

Mulţumesc Simona că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări….. altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!

by -
15

Interviu altfel cu Natașa Alina Culea pentru Literatura pe Tocuri

Scriu, deci exist….

Fiecare are ochelarii săi prin care priveşte viaţa. Lentilele mele au culoarea iubirii. Ce iubesc? Viaţa aşa cum este. Ca atunci când iubeşti pe cineva în toate aspectele sale, deşi femeile tind să iubească mai degrabă “în ciuda a…”, decât “pentru virtuţile bărbaţilor”. Îmi iubesc ochelarii.”

Autoarea îşi face debutul în lumea literară cu cartea Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul (nov. 2014), urmată de Marat. Iubirea are spini (feb. 2015). Cărţi apărute la editura EPublishers. În prezent are în lucru cartea: Sofia. Lupii Trecutului.

Ei, şi iată că după experienţe cu bărbaţi şi sedinţe cu psihanalistul, Nataşa îl cunoaşte pe “Marat” şi vede că “Iubirea are spini”

natasa-barbatii-si-psihanalistul-marat-iubirea-are-spini-carti-romanesti-romane

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat cumva…
Nu îmi amintesc de o copilărie lipsită de griji sau exuberantă. Am fost o copilă foarte serioasă, frământată mereu de gânduri și întrebări, solitară. Preferam compania animalelor, ceilalți copii mă solicitau prea mult, mă obosea gălăgia lor, spiritul lor de competiție, adulții mă intimidau.
Nu îmi amintesc acum de un moment în mod deosebit, dar îmi plăceau foarte mult sărbătorile de iarnă, drumul în Ajun până la casa bunicilor, cucheaua caldă, varenikele și vinul fiert ce ne așteptau acolo. Dacă eram norocoasă, găseam în casă și un miel pe care tataia îl adăpostea de crivățul de-afară și căruia mamaia îi croșeta pomponi roșii pentru a-l feri de deochi. Mi se spunea Boca, nu îmi amintesc de la ce a pornit porecla…

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, primul sărut?
Adolescenta nu s-a integrat în liceu! :)) Îmi amintesc o replica dintr-un film „Războiul este doar iad, ăsta este liceul!”. Este foarte multă competiție, răzvrătire în liceu, chiar aroganță. Mi-am trăit adolescența mai târziu, iar pe la 30 de ani mi-am serbat majoratul mintal și emoțional.

Prima întâlnire a fost ciudată, mi-am dat întâlnire cu un băiat, două de fapt, la prima nu am reușit să ajung deloc, iar la a doua, după ce l-am zărit în depărtare m-am răzgândit și-am vrut să mă pierd în mulțime, dar mă văzuse deja și-am înțeles că nu mai am încotro. Am ajuns ca la tăiere. Cred că am primit un iepuraș de pluș și-am tras dintr-un pai ceva Cola într-un fast food; n-am mâncat că eram prea agitată și voiam să dau bine.

Hmmm… primul sărut… da, a fost odios. Nu sărutul în sine, dar mi-amintesc bine că eram cu spatele la balustrada scării din bloc și m-am sprijinit cu o mână de ea (na, emoția), nimerind în ceva ce semăna a găinaț de porumbei (nu știu dacă erau porumbei, zic și eu, putea la fel de bine să fi fost vorba de vrăbii sau struți). Eu nici nu observasem pentru că trăiam momentul, dar băiatul m-a avertizat puțin încurcat că m-am murdărit pe mână. Romantic, nu?! Sărutul a fost umed, invaziv, delicios resimțit în stomac. Desigur că m-am îndrăgostit imediat de băiatul ăla. Ca o gâscă. Beată.

3. Ce visuri aveai ca adolescentă? S-au împlinit sau nu?
Mereu visez cu ochii deschiși, încă… În fiecare zi voiam altceva, așa se face că în adolescență am fost la cursuri de design vestimentar, balet, caiac-canoe, apicultură, karting, teatru, chiar și la o oră de box… Mereu mi-am dorit să călătoresc și să fiu un val care face valuri, de aici au pornit toate celelalte visuri. Vreau să las în urma mea o lume cu o idee mai bună. Dacă vreuna dintre cărțile mele a reușit măcar o dată să ajute o persoană să se regăsească, misiunea mea este ca și încheiată. Resimt responsabilitatea a ceea ce las în urmă.

Da, unele visuri s-au îndeplinit, altele nu, dar aștept să mi se îndeplinească și acele. Nu speranța moare ultima, ci noi, atunci când încetăm să mai sperăm. Depinde foarte mult de ceea ce îți dorești, de gradul de dificultate pe care îl atribui unui vis. Mie îmi plac provocările, cu cât sunt mai improbabile, cu atât mă atrag mai tare, așa că drumul până la ele este, de multe ori, spinos.

Natasa Alina Culea

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Habar nu am ce îmi doresc de la o relație! Uneori am vrut siguranță și liniște sufletească doar pentru a descoperi mai târziu că liniștea poate fi monotonă, iar siguranța te poate feri de viața însăși – un sentiment necompatibil cu mine. Alteori am vrut pasiune și, după ce-am avut-o, am realizat că este mai mult decât pot duce eu. Sincer, habar nu am ce vreau de la o relație în general, dar știu mereu ce vreau ACUM.
Îmi plac bărbații care știu exact ce vor, cei care nu mi se plâng prea mult pe umeri, care au ceas metalic la mână și care știu când să poarte șosete și când nu. Vreau gesturi imposibile de la ei pentru că se metamorfozează în amintiri incredibile. Am o memorie de elefant și nu uit niciun cuvânt, niciun gest. Le pun pe categorii, le dau note și deliberez. Sunt un judecător intransigent și mă detașez de emoții atunci când analizez, așa se face că am fost uneori îndrăgostită de bărbați despre care nu aveam o părere foarte bună. Acceptam sentimentul, nu și persoana. Asta nu se mai întâmplă și acum, cumva, după 30 de ani lucrurile s-au limpezit și nu mai accept la fel de ușor persoane pe care să nu le admir, îmi pare timp pierdut.
Admir femeile foarte feminine, acele femei care privesc bărbatul cu un soi de respect, admirație, chiar venerație, acele femei care par fragile… dar eu nu sunt una dintre ele. Sunt o parteneră dificilă, nu-mi plac constrângerile de niciun fel dar am tendința de a restricționa libertatea celuilalt. Știu că nu sună chiar frumos, dar cam asta este și nu am de ce să nu-i spun pe nume. Nici eu nu mi-aș recomanda o relație cu mine J … decât dacă ar fi acea relație.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor la adolescență?
Poate că nu sunt cea mai indicată persoană să vorbească despre asta – deoarece în planurile mele nu au intrat niciodată copiii – sau poate tocmai de aceea pot veni cu o observație generală, mai puțin subiectivă, mi-aș dori ca adolescenților să li se spună că trăiesc o perioadă extraordinară și să țină minte că pot schimba lumea, că sunt importanți și frumoși. Aș vrea ca părinții să renunțe la expresii perimate de genul:
-Cât stai sub acoperișul meu faci ca mine!
-M-am sacrificat pentru tine…

Adolescenților le-aș spune să încerce să aibă mai multă răbdare cu cei mai în vârstă ca ei, unele lucruri le înțelegi doar experimentându-le.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?
Îmi place să practic Yoga, să dansez, să scriu pe blogul meu, să confecționez colaje, să beau și să colecționez ceaiuri din toate colțurile lumii. Colecționez și cărți, ediții limitate sau ediții foarte vechi (deseori în limba engleză și franceză). Îmi place să învăț mai multe lucruri în același timp, ador ghiveciul creat în capul meu și-apoi să caut sens în haosul pe care îl creez singură. Ahh… ar mai fi ceva, pot să stau o oră să privesc pe laptop harta online cu toate zborurile aeriene în timp real, să mă uit la avioane cum se mișcă. Mă fascinează și nu prea știu de ce, dar este OK, nu toate întrebările au răspuns, de cele mai multe ori, răspunsurile sunt doar alte întrebări. Acum nu îmi permit prea multe pasiuni pentru că încerc să termin cât mai repede cel de-al treilea roman.

Mulțumesc Arcidalia, Yasmi, Mili!

Nataşa Alina Culea are în lucru un nou roman: Sofia. Lupii Trecutului! Aici puteţi citi fragmente din viitoarea carte: Sofia. Lupii Trecutului

Sofia. Lupii Trecutului de Natasa Alina Culea

Mulţumesc Nataşa că ai acceptat să raspunzi la câteva întrebări…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili &Iasmy!

Surse foto natasaalinaculea.com

Impresii-Lansarea cărţii “Taina, început de poveste”-Cristina Mihaela Barbu

Vineri, 12.02.2016 a avut loc lansarea romanului de debut “Taina, început de poveste” al autoarei Cristina Mihaela Barbu. Sensibilitatea, eleganţa şi gingăşia pe care d-na Cristina Mihaela Barbu o transpune în paginile cărţii, le regăsim şi la autoare. Grija şi atenţia cu care am fost întâmpinaţi a adus o notă în plus acestei minunate lansări!Lansare carte Taina inceput de poveste de Cristina

Printre invitaţi a fost şi un grup de personalităţi ai lumii literare care ne-au prezentat opiniile lor referitoare la acest roman de debut. Prezentarea scriitoarei Cristina Mihaela Barbu a fost emoţionantă, primind în repetate rânduri ropote de aplauze! Unul dintre invitaţi, domnul Nicu Cojocaru, în discursul pe care l-a susţinut a făcut o precizare pe care doresc să o împărtăşesc cu d-voastră: “am citit săptămâna trecută într-o revistă sau pe un site denumit Literatură pe tocuri un interviu al doamnei Cristina Mihaela Barbu din care am aflat multe lucruri interesante.” Autoarea a ţinut să precizeze că este vorba despre site-ul nostru, Literatură pe tocuri!

Mi-a plăcut foarte mult şi ceea ce a spus unul dintre invitaţi: “Mâna care oferă un trandafir rămâne cu o urmă de parfum”. Foarte frumos!

Pentru cititorii site-ului, scriitoarea a avut amabilitatea de a răspunde la două întrebări:Lansare carte Taina inceput de poveste de Cristina Mihaela Barbu1. Ce reprezintă “Taina, început de poveste” pentru d-na Cristina Mihaela Barbu ?
Ce reprezintă “Taina”, pentru mine? Este o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu. Este o întregire. Se spune că suntem oameni pe de-a întregul dacă facem un copil, dacă plantăm un copac, dacă facem o casă şi dacă scriem o carte! Le făcusem pe toate, într-un fel sau altul, casa nu am ridicat-o eu cu mâna mea, dar am cumpărat o casă, copaci am plantat de când sunt mică, iar copiii vor continua să fie cea mai mare realizare a mea. Doar cartea n-o scrisesem, deşi dacă mă uit la ea, este şi această carte un copil, un copac plantat în inimile celor care o vor citi şi le va plăcea, este o casă ridicată cărămidă cu cărămidă, de mâna mea. Cărămizile sunt cuvintele.

2. Este un început de poveste, să înţelegem că va fi un sfârşit clasic, sau unul care va duce către altă carte?
Început de poveste, pentru că va fi şi o continuare, un al doilea volum, dar este un început de poveste, pentru că orice poveste de dragoste, împărtăşită sau nu, este un început. Este un drum drept sau sinuos, este cu urcuşuri şi căderi, este legală, sau este vinovată. Cred în orice fel de dragoste, şi cred că dragostea este o poveste.
Mulţumesc mult, Iliuţa, mulţumesc mult echipei Literatură pe tocuri!

La final autoarea Cristina Mihaela Barbu a dorit să transmită mulţumiri administratorilor site-ul, Iasmy şi Mili, de asemenea tuturor cititorilor Literatură pe tocuri pentru suportul acordat !

Mulţumim şi noi autoarei Cristina Mihaela Barbu şi Iliuţa Raduţi, cea care a reprezentat site-ul Literatură pe tocuri! Vă dorim succes pe viitor! Echipa Literatură pe tocuri!

by -
24

Interviu altfel cu Oana Arion

Născută şi crescută într-o familie conservatoare şi cu principii riguroase, dar având în acelaşi timp experienţa unei copilării pe care ea însăşi o descrie ca fiind “magică”, O. G. Arion surprinde în paginile cărţii sale, prima dintr-o serie intitulată “Nemuritor”, o lume fantastică şi misterioasă, populată de creaturi magice, creaturi pe care nu o dată ne-am fi dorit să le putem întâlni în viaţa reală. Combinaţia interesantă dintre realitate şi fantezie, acompaniată de umorul debordant şi de schimbările dramatice de situaţie fac din “Ultimul viking” o lectură captivantă şi savuroasă.
Deşi a terminat Facultatea de Drept, autoarea nu a profesat decât foarte puţin, preferând o viaţă boemă, motivată de satisfacţii personale unei cariere în mediul juridic şi acceptând provocări profesionale dintre cele mai neobişnuite, ca de exemplu postul de decorator floral sau cel de manager de cafenea.
În prezent locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul său şi cu cele două pisici – Tomi şi Nera – care, aşa cum ne-a mărturisit vor fi personajele centrale ale unui nou proiect şi anume o carte pentru copii.

Carte: Vineri, 19.02.2016, cartea Ultimul Viking de O.G. Arion, poate fi achiziţionată împreună cu revista Click pentru femei de la toate chioşcurile de presă.

Ultimul viking de OG Arion

Conform dorinţei Oanei “Ultimul Viking” a plecat în lume aşa că ea a avut timp să ne răspundă la câteva întrebări

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din vremea copilăriei mele: stejarul din curtea bisericii cu care se învecina casa bunicilor, discurile cu poveşti, bicicleta albastră şi patinele cu rotile, prăjitura “Primăvara”. Nu ştiu dacă vreuna dintre aceste amintiri m-a marcat fundamental, dar cu siguranţă îmi revin în minte câteva momente amuzante. De exemplu îmi rodeam cu abnegaţie şi dăruire unghiile. Părinţii mei au încercat să mă convingă în fel şi chip să renunţ la acest “hobby”: “Onuţa, nu-i frumos, de acum eşti domnişoară (aveam vreo cinci sau şase ani)”, “Oana, dacă te mai prind cu mâna în gură, te ciufulesc!”, dar nimic nu a funcţionat. Asta până într-o zi când a venit în vizită feţita unor prieteni. Mi s-au umplut ochii de lacrimi de invidie: avea bocanci (bocanci, oameni buni!!!), o rochie înflorată cum mai văzusem doar în revistele Burda (ţineţi cont că asta se întâmpla cam prin 1985) şi cele mai drăguţe unghii date cu lac incolor. Salivam, la propriu. O chema Emi, am urât-o cu o patimă mistuitoare, dar, datorită ei, din seara aceea nu mi-am mai ros unghiile. Ca o completare a poveştii, ţin să precizez că am primit prima mea pereche de bocanci abia când am intrat la liceu.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu? Cum a fost prima întâlnire? Dar primul sărut?
Hmm, “adolescenta” a fost cam rebelă. Aveam părul mult mai blond decât este astăzi şi era lung-lung, până mai jos de talie. Mă îmbrăcam anapoda rău: fuste lungi, înflorate sau blugi pe care îmi coseam eu diferite petice sau mărgele. Mi se întâmpla des să îmi fie prea lene ca să ies la tablă şi spuneam că nu am învăţat, deşi ştiam la perfecţie răspunsul. Mergeam la olimpiade şi chiuleam de rupeam. Dap, un paradox, ce mai!
Cât despre prima întâlnire, hmm. Mă îndrăgostisem nebuneşte de un tip cu un an mai mare decât mine. Înalt şi frumuşel, umba pe holurile liceului cu o cămaşă legată în jurul mijlocului de parcă toată lumea era a lui. Simţeam furnicături până în vârful degetelor de la picioare atunci când îl vedeam trecând. Într-o zi, o colegă de clasă, la fel de îndrăgostită de Făt-Frumos vine şi îmi spune: “Oana, tu eşti mai curajoasă, aşa. Nu poţi să vorbeşti cu el? Să vezi dacă mă place?” Eu-cea curajoasă şi cu un pretext beton ca să intru in vorba cu el, îl abordez cu prima ocazie şi îi raportez cum că are o admiratoare. Răspunsul a fost wow: “Păcat, pentru că mie îmi place de tine”. Da, tipul era fan Rapunzel!!!! În seara respectivă am chiulit împreună de la ultima oră şi ne-am întâlnit în parcul I.O.R. “la băncuţe”. Atunci ne-am şi sărutat pentru prima oară. Zece ani mai târziu… m-am măritat cu el!

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Visam să ajung un designer celebru şi să cuceresc lumea, evident. După liceu am lucrat la o casă de modă şi m-am cam lămurit care erau perspectivele dacă optam pentru Arte. Aşa că următoarea alegere firească a fost Dreptul. Nu am avut idealuri, şabloane sau liste pe care să bifez anumite lucruri. Fiind extrem de egoistă şi vanitoasă, mi-am cultivat treptat fiecare “bucăţică” de talent pe care o aveam. Voiam să fiu “altfel”. Acum trebuie să îmi spui tu dacă acest vis s-a îndeplinit sau nu J

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Aoleo! (Bogdan o să citească asta, nu? ) Glumesc. J Sunt căsătorită de nouă ani cu cel care care mi-a fost prima iubire. Nu cred că pot defini “viaţa alături de un partener”. Pot spune însă că este minunat să fii măritată cu cel mai bun prieten al tău. Cred că secretul este să nu uiţi niciodată să râzi.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Sinceră să fiu, habar nu am! Nu am copii, iar relaţia mea cu mama a fost aproape inexistentă în perioada adolescenţei mele, în parte pentru că părinţii mei m-au lăsat să fac propriile alegeri, fără să se implice activ. A fost cumva la modul “Este viaţa ta. Dacă vei avea nevoie de noi, suntem aici. În rest, vânt din pupă!” Cred că am crescut destul de frumos.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Pasiuni? Adică ce ştiu să fac sau ce îmi place să fac?
Ştiu să desenez, sunt chiar bunicică la capitolul ăsta. Fac bijuterii şi îmi confecţionez haine. Cât despre CE îmi place, cam cât timp ai la dispoziţie? 🙂

Îmi place să citesc, deşi în ultima vreme “timpul liber” şi cu mine am intentat divorţ (se pare că “timpul liber” s-a simţit neglijat şi a invocate nepotrivire de caracter). Îmi place să mă uit la serii/seriale (sunt mega-ultra fan The Walking Dead). Îmi plac filmele şi prefer genul horror, iar la comedii nu râd, spre disperarea jumătăţii mele mai bune. Sunt îngrozitor de comodă şi leneşă, aşa că –surpriză!!!- nu sunt pasionată de călătorii şi nu mi-am propus, cel puţin deocamdată, să văd lumea. Cât despre muzică…..Rock on!!! Îi mulţumesc cu acesta ocazie celui care a inventat minunatul device “hands-free”. Aşa pot să zâmbesc dimineaţa în metrou ascultând Lacrimosa.

Oana Arion împreună cu Gabriélle Güvenel, vă aşteaptă sâmbătă 20.02.2016, orele 14, la o întâlnire neconvenţională la cafeneaua Ritual (Piata Amzei, nr. 29). Două tinere autoare, două prietene care îşi aşteaptă prietenii să stea la o şueta în faţă cu o cafeluţă aburindă discutând despre nimicuri şi despre cărţi.

Ţinută: Blugi! 🙂

Mai multe detalii găsiţi aici: Neconventional

Neconventional

Mulţumesc Oana că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări…altfel! Arci!

Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
13

Interviu altfel cu Anamaria Ionescu

Anamaria IONESCU (n. 3 septembrie 1976 Bucuresti) este licenţiata în drept şi realizator de emisiuni al postului Radio România Antena Satelor, al Societăţii Române de Radiodifuziune. Scriitor român, autor de proză scurtă si romane. A debutat cu nuvela “Călătorie în familie” în rubrica “Luxul lecturii”, realizată de publicistul Dan Mucenic în cotidianul “Atac”(2008). A mai publicat în revista literara “Fereastra”. Are apariţii literare frecvente în revista “Vatra Veche” din Tg. Mureş. În 2009 s-a numărat printre laureații concursului de literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, cu nuvela “Confesiune”. În acelaşi an debutează editorial cu volumul de proză scurtă “Camera obscură”. Continuă să publice cu o oarecare regularitate în “Vatra Veche” (Tg. Mureş). Colaborator al publicatiei online “Revista de suspans” (revistadesuspans.ro) al “Jurnalului de literatura”, revista bibliotecii judetene I.A. Bassarabescu din Giurgiu, unde a publicat, in martie 2015 in premiera piesa de teatru “Ghetaria”. În 2013 a apărut cel de-al doilea volum de proză scurtă, “Pe cine nu laşi să moară…”, la editura Tritonic, şi o povestire în volumul colectiv “Poveşti pe două roţi”. In 2014 a publicat “Nume de cod: ARKON“, primul din seria mystery&thriller “Sergiu Manta”. In 2015 a fost publicata editia a doua, revazuta si adaugita, a volumului “Camera obscură”

Anamaria iese din “Camera Obscură”, străbate drumurile pe motocicleta cu Arkon (şi cine n-ar face-o) ajunge la concluzia că “Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”, aşa că stă de vorbă cu noi.

Camera obscura, Pe cine nu lasi sa moara, Nume de cod Arkon de Anamaria Ionescu.jpg

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am avut o copilărie fericită, așa că mi-ar fi greu să aleg. Tata povestea de câte ori avea ocazia un moment de pe vremea când aveam 6 – 7 ani. Mama făcuse curățenie generală. Am intrat în sufragerie și am spus: “Mami, ai făcut niște geamuri curate ca adevărul…”. Îmi amintesc cu plăcere și de momentele din adolescență când îi citeam tatălui meu, care avea grave probleme cu ochii și apoi comentam cărțile până târziu în noapte. Întâlnirile de la sfârșit de săptămână cu familia exitnsă, la masa de duminică – tradiție pe care o păstrăm și astăzi; călătoriile prin țară cu părinții în trabantul nostru caffee au lait; mersul la colindat cu verii mei … Opriți-mă, că ne apucă anul viitor…

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Integrarea nu a fost niciodată o problemă pentru mine. Simțul umorului m-a ajutat întotdeauna. Din liceu am amintiri frumoase. Acolo am descoperit rock-ul, m-am îndrăgostit prima oară, am publicat primele articole și mici povestiri.
Cât despre primul sărut, el s-a întâmplat cu puțin înainte de liceu. Aveam vreo 13 ani și participam la petrecerea de ziua vărului meu. Aveam norocul că verișorii mei erau mai mari ca mine, deci erau deja liceeni la vremea aceea. Unul dintre băieții prezenți la party, un tip extrem de popular, m-a curtat toată seara, a dansat cu mine și la un moment dat, m-a sărutat. Am reacționat prompt, cu o palmă zgomotoasă. De-abia atunci a aflat băiatul ce vârstă aveam și i s-au cam înmuiat picioarele….

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Când eram mică visam să devin castelană. Câțiva ani la rând am petrecut câteva zile de vară la Sinaia. Ai mei ajunseseră să învețe Peleșul și Pelișorul pe dinafară. Le-aș fi vizitat în fiecare zi, dacă aș fi putut. Visul ăsta a fost abandonat în primul an de facultate când femeia care făcea curățenie la noi acasă s-a îmbolnăvit și am preluat această sarcină. Atunci am devenit fan al spațiului suficient și al stilului minimalist…
Când eram puștoaică visam să devin actriță. Mama m-a deturnat cu mult tact și delicatețe și m-a îndrumat către studii juridice. Nu pot să spun că regret, și totuși…
Un alt vis al meu a fost să scriu. Am început de mică, cu încercări timide. Acesta este unul din visele care mi s-au împlinit… Singurul regret este că părinții mei nu au apucat să se bucure alături de mine.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
O relație este un parteneriat bazat pe dragoste. Viața în cuplu este o luptă continuă care are și momente frumoase. Dacă cei doi sunt norocoși, momentele frumoase sunt multe și variate. Ideea este că viața în doi este o artă a compromisului. Eu, una, nu sunt dispusă la acest compromis decât dacă îl iubesc și mă iubește. Dacă nu te bucuri de câte ori ajungi acasă să îți vezi partenerul de viață, atunci n-are rost…

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
În primul rând, timp. Din păcate, în ziua de azi părinții sunt atât de acaparați de viața profesională și de venitul pe care îl aduc acasă încât nu mai au nici timpul nici energia de a petrece timp și a sta de vorbă cu copiii lor.

În al doilea rând e nevoie de un pic de sinceritate. Eu am avut norocul să fi avut o mamă cu care am putut discuta absolut orice. De la chiulitul de la școală până la primele experințe ținând de sexualitate. Nu am copii, așa că nu mă aventurez prea tare în sfaturi pentru părinți, dar mă întreb dacă mărturisirea unor momente când părintele a fost vulnerabil sau chiar când a greșit nu ar ajuta viitorul adult și nu ar consolida relația părinte-copil? Părerea mea…

6. Ce alte pasiuni mai ai în afră de scris?
Muzica (să o ascult, nu să o cânt, slavă Domnului…), cititul (nu poți să scrii dacă nu ești un cititor pasionat), animalele (în special pisicile și câinii), meseria mea (sunt realizator de emisiuni radio), ciocolata (de asta încerc să mă las…), călătoriile, mașinile (când eram mică mă jucam mai degrabă cu mașinuțele decât cu păpușile), motocicletele (deocamdată sunt doar pasager ocazional. Încă îmi adun curajul să mă apuc de școală…), bijuteriile (în special din argint)… Mai vreți?

Mulţumesc Anamaria că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări …altfel! Arci
Da, mai vrem! 🙂
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
18

Interviu cu Teresa Wojcik autoarea romanului “Căutând fericirea”

DESCRIERE: Locuiesc în sud-estul României, aproape de mare, pe care o iubesc în aceeași măsură în care iubesc muntele, iarna și zăpada. Am vârsta la care imaginația îmi predomină gândurile — vârsta perfectă, zic eu, pentru a-mi înțelege personajele, furișându-mă în “galoșii” fiecăruia, pentru a vă povesti de acolo cum văd ei viața.
Vă iubesc pe voi, cititorii mei, așa cum îmi iubesc și personajele. Noi, împreună, vom pune iubirea la locul ei, pe piedestalul de cristal. :)

Cautand fericirea de Teresa Wojcik vol. 1

1. Cum şi de ce te-ai apucat de scris?
Am început să scriu în urmă cu aproape doi ani, tranzitând de la copilărie la adolescență. Nevoia de a-mi exprima propria percepție asupra lumii exterioare, dar și a lumii interioare, a ceea ce văd, dar și simt cu inima, s-a manifestat de când mă știu. Desenez de când eram mică și am avut întotdeauna un simț dezvoltat pentru detalii, ceea ce m-a ajutat și când am început să scriu. De ce m-am apucat de scris? Așa cum am spus mai sus: am trecut la o altă etapă; am început să scriu atât din dorința de descoperi părți din mine, pe care doar le intuiam, cât și pentru a „stoca” anumite trăiri proprii, ce la această vârstă ating cea mai mare intensitate. Cred că dacă oamenii ar scrie de fiecare dată când nu pot să își exprime verbal gândurile sau trăirile, ar fi surprinși de cât de puține lucruri ar reprima. Eu am descoperit că scrisul funcționează pentru mine ca o terapie. Scriind, am fost cuprinsă de entuziasm, apoi cititorii m-au făcut să cunosc un alt sentiment extrem de plăcut: recunoștința.

2. Cine e cel mai mare critic al tău?
Critica… este cel mai constructiv cuvânt de când am început să scriu. Am învățat foarte mult datorită criticilor. M-au ajutat să mă perfecționez, să ascult cu atenție și să fiu deschisă la părerile celor din jur. Cred că este o chestiune de disponibilitate sufletească. Eu am fost dependentă de critică și corecție datorită modului inedit de a-mi scrie cărțile (nu știu dacă ți-am spus, dar eu tot ce am scris, am scris pe un telefon mobil). Faptul că cititorii erau vigilenți, câțiva dintre ei m-au ajutat întotdeauna să fac corecții pe text. Evident că eu sunt cea care analizez prima ceea ce scriu, eu sunt cea care apreciază sau cea care se enervează… Șterg, scriu, șterg și rescriu… și apoi de la capăt. Eu sunt cea care, citind propria carte de nouăzeci si nouă de ori, tot de atâtea ori aș schimba ceva la ea. Însă cel mai mare critic al meu este cititorul – consumatorul final – judecătorul, cel care mă modelează și mă rafinează, iar pentru asta nu pot decât să spun: Mulțumesc!

3. Ce părere au colegii de liceu/facultate când află că ai publicat o carte?
Faptul că am scris sub pseudonim și doar câteva persoane foarte apropiate au știut, mi-a permis să privesc din mai multe unghiuri asta. A fost amuzant, pentru că nu de puține ori în pauze eram martoră când unii citeau ce a mai postat misterioasa Teresa Wojcik pe Wattpad cu o seară înainte. Cei mai mulți au fost încântați și am simțit susținerea lor. Când vraja s-a spulberat, am constatat că surprinderea are mai multe nuanțe; am văzut persoane uluite, entuziasmate sau surprinse cu tente de stupoare.

4. Ai sau ai avut jurnal personal?
Da, am avut. Ori de câte ori primeam un caiet deosebit, începeam un jurnal, apoi îl umpleam cu desene sau pur și simplu îl pierdeam. Cred că ultimul a fost prin clasa a VI-a.

5.Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?
Da, sigur că m-am gândit. Îmi doresc mai întâi să public în întregime trilogia „Căutând fericirea” și apoi am să stabilesc data când va apărea și formatul eBook.

6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului CF ?
Muzica m-a inspirat mult. Oamenii. Locurile. Gesturile mici și poveștile lungi. Povestea trăită de o prietenă, de o bunică în tinerețe, sau trauma unui copil abandonat. Am avut multe surse, din lumea exterioară, pe care le-am împletit cu sursa mea interioară, care de foarte multe ori devenea extrem de intensă.

7. Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?
Căutând fericirea” este povestea a doi tineri. Un El și o Ea. Nimic neobișnuit, doar că El (Făt Frumos) nu călărește un cal, ci un motor, nu se luptă cu balaurul, ci cu demonii lui interiori, nu este îmbrăcat în armură, ci în propria duritate; și Ea (Ileana Cosânzeana): frumoasă, fragilă, educată și stilată – două personaje în antiteză, ce se atrag precum plus și minus. Am ales o idee clasică, între o fată cuminte și un bărbat indolent, căreia i-am dat un sens diferit și în care am recreat responsabilitatea unui gest precum sărutul. Sărutul, capătă aici valența castității. Într-o lume a suprastimulării, a pierderii în derizoriu a sentimentelor pure, am simțit nevoia să restabilesc o ordine firească. Iubirea a fost și este aceeași dintotdeauna, pretutindeni, iar poveștile de viață se repetă. Eu am creat pentru Hades și Aimèe o lume în care mulți se vor regăsi — se vor identifica cu personajele, pe când unii vor rămâne surprinși de cum puterea iubirii împărtășite vindecă răni ce aparent sunt imposibil de vindecat.

8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?
Pe viitor, vreau să citesc mai mult și să scriu și mai mult. Vreau, cum spunea Constantin Brâncuși: „să creez așa cum respir”. Poate că așa cum am trecut de la desen la scris, voi trece la o altă etapă de exprimare a creației. Visez ca poveștile scrise de mine să devină filme pe marile ecrane ale lumii. Îmi doresc să am parte de iubire împărtășită, curată — de iubire adevărată. Îmi doresc ca oamenii care îmi citească cărțile să regăsească în ei scânteia iubirii adevărate.

În curând Teresa Wojcik lansează volumul al doilea al cărţii “Căutând fericirea”

Cautand fericirea de Teresa Wojcik-vol. 2, feb. 2016

Mulţumesc Teresa că ai acceptat să îmi raspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
25

Interviu altfel cu Cristina Mihaela Barbu

“Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova, la “Spiru Haret” (cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie – 1993 şi psihologie – 2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile.” uzp.org.ro
Sunt cadru didactic, sunt femeie, îmi place să fiu femeie, sunt prietenă, soție și mai presus de orice, sunt mamă.
Acum, sunt la un pas de apariția volumului ”Taina, început de poveste”.
Cred că am scris din totdeauna, chiar dacă nu cu mașina de scris sau cu pixul pe o foaie de hârtie. Am scris în gând, m-am descusut, m-am întrebat, mi-am răspuns. Am visat din totdeauna! Cred în Dumnezeu! Cred că orice întâmplare din viața noastră are un scop, orice om pe care-l întâlnim are un sens în viața noastră. Și binele și răul din viață au o noimă. Toate duc undeva.”

Carte

 După ce a acceptat să-şi facă publică “Taina”, Cristina-Mihaela ne răspunde la câteva întrebări.

Taina de Cristina Mihaela Barbu

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din copilărie care m-au marcat. De la priveghiurile copiilor luați tribut de Gilort, la bătaia pe care am luat-o de la un băiat, înainte de Crăciun, bătaie care mi-a spart timpanul. Întâmplări frumoase, altele mai puțin frumoase, dar au rămas toate, undeva, ascunse. Am încercat, acum, în primul volum din ”Taina”, să le aduc la lumină. Dar o întâmplare pe care n-am scris-o, n-am spus-o, m-a marcat în mod profund. Era vară, am iubit vara din totdeauna, sunt născută vara și toate întâmplările din vară sunt mai vii în mintea mea. Eram cu bunicii din Craiova, la țară, la sora bunicului, la Copăcioasa, undeva în Gorj. În curte, era o casă mică, țărănească, cu odăi joase, cu pământ pe jos, cu sobe pitice, din lut, cu masă rotundă în mijloc. Mâncam din farfurii din lut, punea tanti Tudorina castroane în mijloc și noi ne băteam pe orice fel de bucate erau pe masă. Totul era bun acolo. Mai în spate, în curte, era o casă mare, cu etaj, cu tindă pe ambele etaje, și din tindă se intra în camere, așezate frumos pe aceeași parte, ca la un hotel. Totul era curat, vopsit în alb, cu mileuri albe, cu așternuturi imaculate. Aceea era casa copiilor, așa îi ziceau toți, și acolo trebuia să dormim noi, oaspeții, dar noi preferam odăile joase din casa veche. Într-o noapte, m-am trezit într-o lumină puternică, cerul era roșu, gălăgie mare în jur, eu eram singură, mamaie cu tataie nu mai erau lângă mine. Eram speriată, mă uitam pe un colț de geam rămas neacoperit și vedeam vâlvătăi uriașe, umbre care se agitau, se auzea cineva jelind, aproape de geam. Nu înțelegeam, mi-era frică să ies, mă gândeam că arde cerul, că arde pământul, că în curând voi arde și eu. Așa a durat toată noaptea, dimineața abia am îndrăznit să ies, arsese casa copiilor, încă virgină, încă nu apucase nimeni să doarmă, să viseze, să-și facă planuri, să moară acolo. Era un ciot, negru, funebru, nici nu-ți dădeai seama dacă acolo fusese o casă, sau un copac. A fost noaptea în care am crezut că arde pământul. De fiecare dată când moare cineva și aflu că a vrut să fie incinerat, îmi aduc aminte de ciotul rămas după foc, și nu înțeleg de ce vrea cineva să rămână un ciot, chiar după ce nu mai este.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
În general, m-am integrat repede, oricând, oriunde, însă liceul este o parte luminoasă din viața mea, am cunoscut oameni care-mi sunt și astăzi prieteni, poate din cei mai buni, din cei cărora am curajul să le spun multe. Prima întâlnire a fost una nestabilită înainte, a venit ca o ploaie de vară, a fost ca un ropot, de fapt, chiar ploua, eram imediat după liceu, prea nestăpânită, prea rebelă, prea voiam totul, prea credeam că știu totul. Primul sărut a fost ca toate primele săruturi de atunci, nu ne apropiam prea tare, dar ne năucea. Era ca un fruct interzis, primul fruct interzis, se fura, se ascundea, nu se striga, nu se mărturisea.

3. Ce vise aveai ca adolescentă și dacă s-au împlinit sau nu?
Visam mereu, am fost pe rând toate personajele din cărțile citite, doar închideam ochii. Cel mai mult mi-am dorit să nu devin ceea ce uram atunci, în adolescență. Adică să nu mă schimbe prea mult viața, să nu mă închisteze, să nu mă acrească, să mă păstreze oarecum copil. M-a păstrat, dar nici bine nu a fost întru totul, am fost cam descoperită în unele momente, chiar am fost copil, naiv, am crezut că toți sunt la fel, m-am înșelat, dar vreau să rămân copil. Copiii mei m-au ajutat să rămân așa cum eram odată, doar mici retușuri a mai făcut viața, anii.

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Am apreciat întotdeauna bunătatea, toleranța. Soțul meu este exact așa cum visam eu acum 25 de ani bărbatul cu care să-mi împart viața, bucuria, durerea, ziua, noaptea, perna. Este bun, cred că este cel mai bun om pe care-l cunosc, tolerant, are simțul umorului, râdem mult împreună, știe să fie matur, dar știe să fie și copil, știe să alinte, dar știe și să se lase alintat. Este cald, tandru și ne simțim bine împreună. Mă cunoaște și mă acceptă, îl cunosc și îl accept. Exact ce visam și speram de la o relație. Aaaaa, și foarte important pentru mine: nu se întoarce hămesit, cu gura căscată după toate femeile frumoase. Nu mi-ar plăcea. Nu cred că este un capriciu de-al meu, este o formă de a respecta femeia de lângă tine.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor la adolescență?
Am o fată, Irina, care a trecut de adolescență, și un băiat Radu, încă adolescent. Sunt prietenii mei, au știut întotdeauna că se pot baza pe mine. Relația mamă-copil, este una foarte complexă, poate au fost momente de supărare, dar de dezamăgit nu m-au dezamăgit niciodată, eu nu mă las dezamăgită de copiii mei, nu le cer decât ceea ce vor ei să facă, nu le pun în spate frustrări ale mele, nevoi ale mele. I-am iubit atât de mult, încât i-am lăsat să-și aleagă drumul, visele, dorințele. Și ceea ce trebuie să știe mereu, că în orice moment din viața lor, se pot baza pe mine.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Îmi plac florile, cărțile, acum citesc mai puțin, dar am citit grămezi de cărți, orice fel de cărți, de istorie, de călătorie, clasici, de dragoste, etc. Îmi place dansul sportiv, eu și soțul meu am făcut dans sportiv, dans de societate, latino, am fost la multe cluburi din oraș, dar cel mai mult, tot dansul sportiv îmi place, este elegant, strălucitor, dansatorii sunt niște zei pe ringul de dans. Îmi place muzica, ascult orice fel de muzică bună, îmi plac foarte mult baladele rock, muzica blues și jazz a anilor 50, 60. Îmi plac filmele, îmi plac mult comediile romantice, mă relaxează, dar îmi plac și filmele ”grele”.

Mulţumesc Cristina că ai acceptat să îmi răpunzi la câteva întrebari…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

Cristina Mihaela Barbu, are onoarea și deosebita plăcere de a vă invita vineri, 12 februarie 2016, ora 16,00, la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman, Craiova, la lansarea volumului de debut: “Taina, început de poveste“, autor Cristina Mihaela Barbu.Taina, inceput de poveste, autor Cristina Mihaela Barbu

“Având în vedere emoțiile inerente unui astfel de eveniment, am nevoie de susținerea prietenilor mei. Fiți alături de mine la acest debut!

 Vă mulțumesc!

Cristina Barbu”

by -
21

Interviu altfel cu Monica Ramirez

Monica Ramirez locuieşte în SUA, unde a publicat nouă romane. Bucureşteancă, absolventă a Belford University din California, cu o diplomă de Creative Writing, membră a EWA – Espionage Writers of America, şi a Romanian Crime Writers Club, a debutat în România la editura Tritonic cu Asasin La Feminin, primul volum tradus în limba română din seria de spionaj / romance Alina Marinescu, apărut la editura Blue Ink Waters Press din America în ordinea care urmează: The Unwilling Assassin, Whispered Identities, Balance of Power, Beyond Smoke and Shadows, Abyss şi Requiem for an Assasin. Editura Boson Books i-a publicat cele două romane istorice de dragoste, Intimate Strangers Affair şi Kit Black, precum şi thriller-ul Blackout.
Au mai apărut în România: Asasin la Feminin, volumul 1 din seria Alina Marinescu, Identităţi secrete, volumul 2 din seria Alina Marinescu, Balanţă puterii, volumul 2 din seria Alina Marinescu, Bariere de fum, volumul 4 din seria Alina Marinescu, Abis, volumul 5 din seria Alina Marinescu, Kit Black, Cum se scrie un best-seller – Tehnica americană pentru a transformă o idee într-un roman de succes, Traficantul de Umbre, Seducţia apei, Viaţă dublă la Veneţia, Fantoma de pe lac.
În prezent, Monica are în lucru Recviem pentru un asasin, ultimul volum din seria Alina Marinescu, precum şi Comoara din vis, un thriller/romance/fantasy.Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez

CĂRŢI

Urmărind “Traficantul de Umbre” pe drumuri cu Alina (seria Alina Marinescu: Asasin la feminin; Identitate secreta; Balanţa puterii; Bariere de fum; Abis), Monica se plimbă cu “Kit Black” pe la Venetia (Viaţă dublă la Veneţia) şi cedează “Seducţiei Apei” vrând să vadă cu ochii ei “Fantoma de pe lac“.
Şi aşa între drumuri şi scrierea celui de-al 6 -lea volum din seria Alina Marinescu-Recviem pentru un asasin-Monica ne-a răspuns la câteva întrebări mai altfel:

carti Monica Ramirez

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din copilărie pe care le-aș putea povesti, ca spre exemplu cum, spre exasperarea bunicii, furam toate așternuturile din casă și le transformam în pânze pentru corabia Speranța, în realitate o băncuță și un cireș din curtea mea, atunci când ne jucam de-a Toate pânzele sus! Dar o să povestesc o altă întâmplare legată de balet și nu numai. Am început să dansez de la 6 ani în grupul de dans modern al mamei mele și am continuat inclusiv în perioada cât am fost elevă la Liceul de Artă George Enescu, Secția Coregrafie. Pe la 14 ani, am participat la un concurs de dans care s-a desfășurat la Belgrad, în fosta Iugoslavie. Prima mea ieșire din țară, evident cu securistul de serviciu după mine, dar și prima mea apariție solo pe scenă. Aveam un dans pe poante destul de dificil și cel mai frică îmi era de cele două piruete de la final. Ei bine, a sosit momentul zero, spectacolul/concurs, iar eu am paralizat total și iremediabil în culise. N-am vrut să intru pe scenă. Noroc cu mama, care din lipsă de timp a adoptat un procedeu diplomatic și delicat prin aplicarea unui șut în fund ce m-a proiectat direct pe scenă. Mi-a ieșit totul perfect, inclusiv cele două piruete de la final și am câștigat premiul cel mare. Cu ocazia asta am înțeles cât de important este să te autodepășești, să treci peste blocajele mentale care te împiedică să relizezi ceea ce ți-ai propus, chestie pe care o aplic și astăzi. Și când te gândești că totul a pornit de la un șut în fund…

2.Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
N-am avut probleme de integrare la liceu, poate și datorită faptului că eram deja un colectiv destul de unit, împreună încă din clasele primare. Dar abia în liceu m-am dezlănțuit, ca să spun așa, în sensul că am trecut peste timiditate. După cum am mai spus, am fost o clasă extrem de unită, mai ales în tâmpenii. Delicioase și inocente, dar le-am dat ceva de furcă profesorilor. Și erau mai toate ideile mele, astfel încât am fost foarte mândră la sfârșit de liceu, când pe broșura clasei colegii mi-au scris: Fără nebunia ta, n-ar fi existat nebunia noastră.

Prima întâlnire a fost una pe măsură. Aveam 13 ani. El era violonist, elev al secției de muzică. Îl chema Mladin și era cu un cap mai mic decât mine, dar avea niște ochi verzi demențiali. M-a invitat la Lido. Era acolo pe vremuri un ștrand de lux, cu tot cu valuri artificiale la pachet. Înainte să povestesc mai departe, fac o paranteză și vă dezvălui că mama dansa la Doina Bucureștiului, un grup de dans folcloric celebru la vremea aceea, cu care pleca mereu în străinătate. Ultimul turneu fusese în Australia, de unde îmi adusese un costum de cowboy complet, cu tot cu pistol și insignă de șerif, plus un cățel din pluș care mergea dând din coadă, după care se ridica pe labele din spate și lătra. Evident, eram vedeta cartierului. Bun, și acum întorcându-mă la prima mea întâlnire, mi-am făcut apariția la Lido îmbrăcată în costumul de cowboy, cu… mama și cățelul electronic după mine. Normal că am fost atracția zilei și Mladin a zăcut nefericit pe prosop, fără să-l bage nimeni în seamă. Nici măcar eu. Nu m-a mai invitat niciodată undeva, dar m-am distrat de minune!

Primul sărut s-a întâmplat pe la 16 ani. Da, știu, e strigător la cer că eram atât de retardați încât să nu avem prima relație serioasă cu colegul de bancă de la grădiniță! In fine, el era rugbyst, îl chema Sorin și era frumos ca un artist de cinema. Prima mea mare iubire, eram topită după el. Cum nu mă dădeam sărutată de niciun fel, mi-a dat poruncă să mă dau după ce-am pierdut la un joc de cărți. Și m-am dat! Rezultatul a fost mai mult decât amețitor, probabil aș fi putut executa 100 de piruete fără probleme. Sorin, după cum am aflat eu ceva mai târziu, era un adevărat june prim cu experiență la purtător. În traducere liberă, mureau fetele după el şi el după ele. În timpul liber, firește, atunci când nu-mi jura mie fidelitate și iubire veșnică.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Am visat să dansez și-am dansat, am visat să scriu și până la urmă am scris. Sigur, n-am visat ca viața mea să fie deturnată complet la 18 ani și toate planurile din adolescență să zboare pe geam, dar acum nu regret nimic. E parte integrantă din viața mea, așa m-am format ca om și nu mi-aș dori să fiu altfel decât sunt azi. Câteodată, un eveniment aparent fatidic în viața cuiva poate da rezultate pozitive în timp. Depinde cum privești ceea ce ți s-a întâmplat și ce înveți pentru mai departe. Nu m-am adaptat ușor la noua viață; m-am opus cu încăpățânarea unui catâr ușor imbecil până când am învățat să accept realitatea. Nu știu ce drum aș fi ales dacă aș fi fost liberă să o fac și cum ar fi fost viața mea dacă n-ar fi existat acel moment, dar știu că n-am avut parte de monotonie și plictiseală. Ceea ce, trebuie s-o recunosc, e o fericire în sine.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Uf, aici e greu. Aș putea să scriu până mâine pe tema asta. Dar pe scurt, nu sunt vreo panseluță delicată, nici din punct de vedere fizic, nici mental. Așa că partenerul de viață îmi este mai degrabă egal decât superior. A nu se da ochii peste cap, jur cu mâna pe inimă că nu sunt vreo feministă extremistă. Pur și simplu s-a întâmplat să trec prin anumite experiențe. Și atunci când poți, mă iertați pentru sinceritatea brutală, cotonogi la propriu aproximativ orice bărbat și le faci față cot la cot, atât din punct de vedere fizic, cât și mental în anumite împrejurări, este destul de dificil să-i poți privi de jos. Așa că din punctul meu de vedere, o relație e mai degrabă un parteneriat bazat pe o iubire cât tot universul și respect reciproc. Sigur, pentru asta ai nevoie de un bărbat al cărui ego de specimen macho nu se simte amenințat și afectat în cazul în care se întâmplă ca nevastă-sa să pună pe fugă trei zdrahoni care au proasta inspirație să vrea să-i tâlhărească. Ori faptul că sunt egali pe teren. Numai că un astfel de bărbat e greu de găsit în zilele noastre, de obicei se simt cam golași fără aparențele de rigoare. Eu am reușit să găsesc unul până la urmă, dar mi-a luat ceva timp. Recunosc cinstit că nu e prea ușor de trăit cu mine, dar atunci când îți întâlnești sufletul pereche, orice e posibil.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Trebuie să mărturisesc că nu prea mi-am dorit copii. Dați cu pietre! Sigur, a contribuit și faptul că datorită job-ului, a avea copii era ceva de-a dreptul inimaginabil. But life happens, cum bine spune americanul. Cumva am ajuns să am patru copii! Sunt o mamă destul de anormală, în sensul că nu cred în relația mamă-copil tipică, gen faci ce zic eu, că altfel… Sunt prietenă foarte bună cu copiii mei. Vorbim, dezbatem, explicăm. Cum? De ce? Le spun părerea mea și o ascult pe-a lor. Ajungem mereu la un numitor comun și ne spunem absolut orice, vorbim despre orice. În ziua de azi, când părinții sunt mai degrabă dușmanii de care trebuie să te ascunzi, relația noastră e privită ca o anomalie. Anais, fiica mea cea mare, are 14 ani. Colegii și prietenii sunt șocați atunci când află că mă-sa e cea mai bună prietenă a ei. Îmi zâmbesc timid și ne privesc cu un anumit gen de invidie. Și-ar dori să fie prieteni cu părinții, să le poată spune toate tâmpeniile care trec prin mintea unui adolescent, fără să fie judecați. Catalogați. Eventual, pedepsiți. Din păcate, am uitat să fim oameni, mult prea preocupați să fim părinții perfecți. Societatea limitată în care ne naștem și ne formăm ne asaltează cu reguli, sfaturi și cărți despre sfaturi. Există câte o formulă magică pentru orice, de la carieră la succes personal, de la atracție sexuală la căsnicii trainice, de la prima lună de sarcină la părinte eficient. Zece modalități rapide pentru aia și ailaltă, a devenit mantra noastră universală. Între timp, am uitat despre intuiție, inventivitate, emoții și, pe scurt, libertate. În ziua de azi, nu ești nimic dacă nu ești și politically correct, un termen care mă calcă pe nervi. Și fix asta încerc să-i învăț pe-ai mei copii, să fie ei, unici și naturali într-o turmă spălată pe creier. Să aibă convingerile, părerile, preferințele lor și să aibă curajul să și le asume. Nimeni nu e deținătorul adevărului absolut, nici profesoara de la școală, nici măcar eu. E ok să fii altfel, omogenizarea turmei e mai degrabă o chestie comunistă, ceea ce e cu atât mai șocant că prinde în societățile care se vor libere.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Mai nou, am descoperit bucuria fotografiei. Sigur, mă desfășor strict ca un amator sadea din punct de vedere aparatură și tehnică, dar câteodată îmi ies chestii drăguțe. Un profesionist mi-a declarat că am ochi, așa că poate pe viitor o să încerc să mă șlefuiesc. Din păcate, timpul e inamicul public numărul unu!

Mulţumesc Monica că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!

by -
10

Interviu altfel cu Adrian Christescu

Adrian Christescu s‑a născut în 1968 în Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988‑1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004‑2008). Din 1992, a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. Volumul său Trofeul (povestiri, 2011) a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași.

După ce a luat “Trofeul” şi a pornit pe drumul vieţii urmând “Destinul lupului singuratic”, Adrian Christescu ne-a răspuns cu amabilitate la întrebări.

CĂRŢI

Trofeul si Destinul lupului singuratic de Andrian Christescu

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Mama rămăsese în Bucureşti pentru că nu putea să-şi părăsească serviciul iar eu eram la Târgu Mureş la bunici în timpul primei mele vacanţe de vară. Era în 1975 şi terminasem clasa a I-a. După două săptămâni, nici răsfăţurile lor nici tovarăşii de joacă şi nici vestitul loc de baie “la plăcile de ciment” aflat pe malul Mureşului ce curgea la 200 de metri de blocul bunicilor nu mai reuşea să-mi ostoiască dorul de mămica mea. Suit pe un deluşor aflat la capătul străzii Constantin Romanu-Vivu aveam o vedere panoramică asupra blocului de patru etaje şi a drumului ce trecea prin faţa lui. Pentru cei care coborau la Gara Mică în Târgu Mureş şi doreau să ajungă în cartierul 7 Noiembrie era singurul drum logic ce putea fi abordat.

Şi noi când veneam de la Bucureşti tot pe aici veneam. Dar atunci eram fericit pentru că veneam ţinând-o de mână oricât de greu îi era ei să ne care bagajele cu cealaltă. Era dreptul meu şi nu l-aş fi cedat pentru nimic în lume! Acum însă, eram singur. Scăpasem de prânz şi, ca în fiecare zi, pândeam pe oricine apărea de după colţul blocului şi îmi imaginam că era ea. Îmi plânsesem de milă până îmi secaseră lacrimile pentru că îmi era un dor ce îmi provocase prin autosugestie nişte suferinţe aproape fizice. Ori de câte ori apărea câte-o o siluetă, mai ales pe înserat atunci când ştiam că sosea trenul de Bucureşti, pieptul îmi tresălta şi o emoţie vie mă curenta. Dacă este ea?

Zile întregi, poate săptămâni, răbdasem şi ca să pot trece peste toate dezamăgirile începusem să mi-o imaginez ca şi cum ar fi aievea. Contururile unei persoane înceţoşate de apusul roşiatic erau preluate de imaginaţia mea şi o vedeam pe ea, mămica mea, venind pe alee. Subţirică, blondă cu părul tuns scurt şi doi ochii albaştri calzi şi veseli îmi apărea mereu în faţa ochilor, întotdeauna îmbrăcată cu taiorul ei cyclam ce îi venea atât de bine, târând o valiză roşie după ea. În imaginaţia mea se întâmpla mereu la fel; atunci când ajungea la colţul blocului părea să se oprească şi, îndreptându-se de spate, scruta privirea către mine. Recunoscându-mă, o vedeam zâmbind iar eu, copleşit de fericire, stăteam nemişcat pe dâmbul de verdeaţă aşteptând un gest de la ea. Lăsa valiza de-o parte apoi, după ce îşi ridica mâna voioasă deasupra capului salutându-mă, îşi deschidea braţele aşteptându-mă. Mereu, în scena regizată de imaginaţia mea, eu coboram în fugă fericit ca un fulg şi într-o clipită deja mă topeam în braţele ei. Şi aşa în fiecare zi.
Şi astăzi se întâmpla la fel. Dar, ca niciodată, tristeţea de după trezirea mea din vis, cea care mă făcea să-mi târşăi amărât picioarele către casă pe întuneric, mă scutură şi abandonai imaginea în care mama venea către mine. Deşi îmi făcea semn, eu nu mai eram dispus să mă bucur pentru a fi trist pe urmă. Îmi fusese de ajuns. Aşa că am închis ochii ca să-mi alung vedeniile când am auzit o voce:

Adi… dar ce-i cu tine? De ce te faci că nu mă vezi! Am bătut atâta drum de la Bucureşti ca să nici nu mă bagi în seamă! Mami era acolo în faţa mea. Şi era supărată!

M-a iertat până am ajuns în casă.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Mama mă înscrisese la Dimitrie Cantemir în Bucureşti însă eu, aflat fiind în vacanţă la Târgu Mureş, am uzat de certificatul de naştere şterpelit înainte de plecare din dulăpiorul de acte şi am reuşit să mă înscriu în clasa a IX-a la Liceul Alexandru Papiu Ilarian. Uneltisem de mult cu bunică-mea care gândise înţelept că această cale era cea mai sigură pentru a o putea urni pe fiică-sa dintr-un Bucureşti unde nu o mai ţinea nimic decât încăpăţânarea. Aşa că, vă puteţi imagina că schimbarea a fost totală. Lăsasem şcoala generală nr. 50 aflată la Bucur Obor unde în fiecare dimineaţă plăteam vamă cu senvişul la ţiganii care ne ţineau calea şi deveneam coleg cu copii notabilităţilor dintr-un frumos oraş ardelenesc. Ce să vă spun? Mie mi-a plăcut schimbarea aşa că de integrarea nu s-a mai preocupat nimeni.

Cred că prima întâlnire a avut loc în clasa a X-a în timp ce eram la practica agricola de două săptămâni în livada de mere din Batoş, undeva nu departe de Reghin. A avut loc în spatele unei căpiţe de fân în mijlocul unei livezi plină de mere bot de iepure. În faţa noastră erau două şanţuri noroioase făcute de roţile tractorului iar eu priveam la ele neştiind ce să spun în timp ce ţineam o mână pe după gâtul unei fete brunete, înaltă şi cu alură de voleibalistă ce avea nişte buze ca o vişină coaptă. Am tăcut îndelung şi tremuram amândoi de emoţie. Eu o simţeam sub braţ cum tremura iar ea, sunt convins că îmi observase genunchiul care părea că fusese lovit de streche. Până la urmă ne-am sărutat vreo două ore experimentând senzaţia la nesfârşit. A doua zi, nu ştiu dacă de ruşine sau din ce motiv, nu ne-am mai vorbit şi ne-am ocolit apoi tot liceul. După 32 de ani, adică anul trecut în toamnă, am revăzut-o din nou neschimbată într-un magazin. Am privit-o uluit apoi după ce am văzut-o pe maică-sa lângă ea m-am liniştit. Mama ei, fosta mea primă întâlnire, nu m-a recunoscut. Nici eu nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi văzut-o pe fata ei de 15 ani. Numai feciorul meu mai lipsea din preajmă…

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca adolescent eram prea fericit ca să îmi fac vise. Îmi doream doar să pot să mă ţine aproape de grupul meu de prieteni. N-am visat nimic de genul să mă fac cosmonaut sau poliţist sau măcar secretar de partid la UTC cum am văzut pe la alţii. Nu mi-am petrecut adolescenţa rupând cartea şi chinuind minele de pix şi nici nu am invidiat pe nimeni care făcea asta. Mi-am trăit intens adolescenţa şi am savurat-o minut cu minut. Sunt tare mândru de asta. Cred că este una din cele mai mari realizări de ale mele.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Sunt fericit când nu sunt singur, dar, din păcate pentru cea care este alături de mine, eu sunt dependent şi de singurătăţile mele. Am ajuns destul de înţelept ca să ştiu că timpul schimbă pe toată lumea şi nimeni nu se poate opune. Pleci la drum cu cineva şi la un moment dat te trezeşti cu o străină lângă tine. Sau, mai rău, cu un duşman! Şi ceea ce e mai ironic că nu întotdeauna şi nu în totalitate din vina celuilalt!
Eu cred că o relaţie sănătoasă este cea care te face să te bucuri de clipele petrecute alături de persoana de lângă tine. Să le savurezi şi să te îmbeţi de plăcerea pe care ţi-o provoacă compania ei. Amintirile pe care am să le duc în neant cu mine despre o relaţie nu sunt cele referitoare la o partidă de sex, o îmbrăţişare sau vreo frază epică rostită într-un moment de ţinut minte. Aşteptările înfrigurate dinaintea întâlnirilor şi tristeţea despărţirilor îmi dau cel mai bine “temperatura” relaţiei.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Adolescentul ştie şi singur, fără a avea nevoie de noi, ceea ce ştie. Slavă Domnului, vorba reclamei de la Mobexpert, că noi, oamenii, suntem cu toţii diferiţi! Cred că pe lumea asta ar fi plictisitor din cale afară dacă ar exista reţete pentru adolescenţi, tineri sau bătrâni. Când pleci în viaţă arzi de nerăbdare ca să o trăieşti. Ce se întâmplă după… asta depinde de gene, educaţie şi caracter.
Am un fiu adolescent aşa că întrebarea asta mă bântuie şi pe mine. Cred că am reuşit să devin un părinte care nu îşi doreşte pentru copilul său tot ceea ce nu a reuşit el în tinereţe. Nu am aşteptări înalte dar am o rezervă imensă de a mă bucura de bucuriile lui. Aş vrea să mă vadă ca un prieten mai vârstnic, să mă respecte pentru ceea ce fac şi să mă iubească pentru ceea ce sunt.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?
Îmi place ceea ce fac zi de zi iar acest lucru sunt conştient că este un cadou de la viaţă. Sunt negustor şi câteodată cârciumar şi fac totul din pasiune. De câţiva ani gătesc. Imi place să citesc seara şi să scriu dimineaţa. Ador filmele văzute la cinema dar nu resping vizionarea lor pe calculator. Îmi place să sporovăi şi să râd cu prietenii la un pahar sau cu băiatul meu în particular. Joc handbal în fiecare marţi seara de la şapte iar vara îmi place să joc tenis de la ora opt dimineaţa. În general, îmi place să mă uit în jurul meu. E plină ţara asta de personaje de carte şi e păcat să le ratezi!

Mulţumesc Adrian că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai … altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
14

Interviu altfel cu Bogdan Hrib

Bogdan Hrib este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Profesioniștilor în Relații Publice, cadru didactic asociat la Facultatea de Management din SNSPA, iar în 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers. Începând cu anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului Mystery & Thriller organizat la Râşnov.
În 2007 publică primul roman al seriei polițiste Stelian Munteanu, Filiera Grecească.

Cărţii publicate:
După ce se infiltrează în “Filiera grecească”, caută “Secretul manuscrisului”, face o incursiune în ţări exotice (Somalia, mon amour) şi “Ucide generali”, Bogdan Hrib îşi permite o croazieră a vieţii şi o “Ultimă fotografie”. Să vorbim puţin cu omul Bogdan Hrib.

Blestemul manuscrisului, Ucideti generalul si filiera greceasca de Bogdan Hrib

Somalia, mon amour si Ultima fotografie de Bogdan Hrib1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Greu de povestit o singură amintire. În mintea mea se amestecă plimbări cu bicicleta în parcul Titan (acum Cuza) şi întoarcerile acasă, cu un genunchi şiroind de sânge, după vreun derapaj periculos, pe pietriş sau jocul de-a hoţii şi gardiştii printre tufele din jurul blocului, atunci când trăgeam unii în alţii cu pistoale cu capse sau încărcam armele de jucărie cu bobiţele albe ale unui arbust necunoscut. Sunt multe şi diverse amintiri, chiar şi pentru un copil care a crescut pe asfaltul unui cartier bucureştean.

Dar o amintire poate mai specială, având totuşi un iz sinistru este faptul că nu am făcut decât 13 injecţii antirabice în burtă, în loc de 14, pentru că pe una am sărit-o din motiv de cutremur. În dimineaţa zilei de 5 martie 1977, nimeni nu mai avea chef de injecţiile mele. Cu o seară înainte, în pofida zvonurilor care soseau pe trotuar, în timp ce cu toţii bombăneam şi ne întrebam când o să intrăm din nou în bloc, să ne culcăm, nimeni nu credea că oraşul era atât de greu lovit. Abia dimineaţa am putut să văd. Şi nu am uitat niciodată. Dar am făcut o injecţie mai puţin… Dar cum am ajuns să fac acele injecţii e o altă poveste…

2. Cum te-ai integrat că adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Cum m-am integrat? Nu mi-am pus niciodată această problemă; aveam un coleg, prieten încă din generală… Am dat la mate-fizică, la Mihai Viteazul. Am intrat puţin deasupra liniei, ba parcă a fost şi un fel de suplimentare de locuri pentru că eram mai mulţi cu aceeaşi notă şi locuri mai puţine. Nu a fost nimic complicat, cel puţin aşa ţin minte. Cred că a fost uşor. Iar profesorii erau minunaţi, cel puţin aşa îmi amintesc… Unul dintre ei, Babiceanu, ne preda română. Am fost norocos.
Prima întâlnire? Habar n-am. Nici nu ştiu când a fost prima. Nu cumva în clasa a doua, când am rupt o japoneză (pentru cei mai tineri japoneză era un fel de chiflă pufoasă) dotată cu o felie groasă de parizer, fix în două jumătăţi şi am oferit una colegei de bancă?

Cred că un fel de prime întâlniri erau şi drumurile pe jos, de la şcoală spre casă, pe care le făceam plimbându-ne alături, fără să ne ţinem de mâna, dar atingându-ne din când în când, oarecum întâmplător, cu o colegă de liceu care locuia aproape de ai mei, pe lângă Piaţa Socului (acum Chişinău, cred…). Plimbări urmate de alte lungi discuţii la intrarea în bloc, pe cele câteva trepte, pe scara blocului, apoi în faţa uşii ei… Cu riscul de a ne surprinde cineva şi a ne întreba dacă tot avem ceva de vorbit de ce nu vorbim înăuntru? Cam tot pe atunci au fost şi clipele săruturilor. Trebuie să-mi recunosc timiditatea… Nu cred că eram prea îndrăzneţ.

Dar era vremea când trimiteai bileţele în ore şi riscai să le intercepteze vreo profă sau vreun coleg invidios. Şi atunci se ofereau flori, dar parcă nu se găseau atât de multe, doar o garoafă, o lalea. Un trandafir era ceva mare şi rar. Era vremea când făceai cadou o carte sau un stilou chinezesc.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ooo, visele au fost multe. Nici nu le mai ţin minte pe toate. Ca toţi copiii (cred) am vrut să mă fac pompier, aviator, cowboy, detectiv. Am văzut toate filmele care rulau la cinema Gloria (acum jumătate demolat) sau Aurora (acum supermarket). Iar când apucam, la cele din centru. Am vrut să fiu comandant de oaste după ce am văzut Waterloo şi şerif după Rio Bravo cu John Wayne. Evident Han Solo, după Star Wars, acela, primul din anii ’70, care acum e nr… 4
Prin clasa a şasea am început să scriu la un roman, eram în spital operat de apendicită. Semăna leit cu Doi ani de vacanţă de Jules Verne, dar copiii erau români şi acţiunea se petrecerea în anii ’70. Era evident un plagiat. Apoi prin clasa a opta am scris un roman cu şcolari, cu pionieri, un fel de iubire interzisă, clase sociale diferite… bla, bla… au rămas în manuscrise – caiete mari scrise de mână, cu pixul sau stiloul. Într-a unşpea era să rămân corigent la chimie organică pentru că scriam, în ore, la poveştile mele. De astă dată erau SF. Nu le-am reluat şi nu au fost publicate.

Prin ’80 şi ceva am debutat cu două schiţe într-o rubrică girată de Alex. Ştefănescu în SLAST (Cine ştie, ştie. Cine nu, să caute!). Apoi am abandonat din nou.

În 2000 şi un pic microbul s-a simţit din nou. Atunci când am început seria poliţistă cu Stelian Munteanu. Primul a fost Filiera grecească. Au trecut aproape 10 ani de la prima ediţie.

Nu ştiu dacă am conştientizat visul de a deveni scriitor, cred că viaţa te duce pe un drum sau măcar îţi sugerează o direcţie. Dacă te prinzi, mai devreme sau mai târziu, o poţi apuca pe acel drum. Eu sunt acum pe acel drum. Încă un pic mai la început. Dar promit să mai urmeze şi alte poveşti…

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Întotdeauna mi-am dorit un partener de viaţă. Nu pot trăi singur. Eu sunt un familist de modă veche. Poate e ciudat să spun (adică să scriu) asta, dar cred şi în căsătorie. Îmi place să folosesc expresia „soţia mea” şi îmi place când ea spune „soţul meu”. Dar repet, poate că sunt un nostalgic. Şi nu unul al anilor comunismului, ci al vremurilor mai vechi – când sărutai mâna unei doamne, când bărbaţii purtau pălării şi bastoane şi, mai ales, când lumea era mai puţin grăbită (şi oamenii vorbeau numai după ce, în prealabil, gândeau puţin…)
Asta nu înseamnă că poţi găsi aşa numita true love, din prima. Eu nu am găsit-o din prima. Soseşte atunci când eşti pregătit. Eu am găsit-o… într-un port. Din întâmplare, atunci când nu prea mai speram şi, oricum, atunci când mă aşteptam cel mai puţin. La început nu mi-am dat seama că a fost dragoste la prima vedere, abia mai târziu am înţeles, că îmi găsisem jumătatea…
Dar desigur nu există reţete.
Şi mai cred în minunea noii generaţii, în sinceritatea, logica şi candoarea copiilor. Nu mă refer doar la tinerii rebeli ai vremurilor de azi. Întotdeauna copii frumoşi şi pupăcioşi s-au transformat în tineri rebeli, plini de idei şi idealuri. Pasul următor e periculos – maturitatea. Atunci rişti să pierzi de tot speranţa, candoarea, creativitatea, să nu mai crezi în fericire şi în idealuri… Gata, mă opresc pentru că devin patetic.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Ce să ştie? Aş fi tentat să răspund: nimic! Cred că problema trebuie pusă altfel: nu ce ştie, ci ce poate să afle şi cum poate să judece. Adică un adolescent cred că trebuie să fie curios, deschis la idei noi şi la idei vechi, tolerant şi, mai ales, să gândească numai cu mintea lui. Nu cu mintea părinţilor şi nici cu mintea de pe facebook. Dar asta înseamnă să poţi să evaluezi, să ai descernământ. Să îţi pui probleme, să gândeşti. Iar toate astea pot fi făcute consumând timp. Aşadar trebuie ca un adolescent să-şi acorde timp pentru propria lui devenire, propria lui construcţie. Studenţilor mei (de la management) le spun că fiecare dintre ei este ca un SRL, ca un PFA, un fel de companie… Trebuie să se auto-administreze folosind judicios resursele, să-şi facă planuri, să identifice oportunităţi, să analizeze obiectiv… Desigur asta înseamnă să nu mai fi copil sau adolescent. Cel puţin câteva ore pe zi…

Relaţia dintre un adolescent şi părinţii lui… Of, greu de răspuns. Şi nici nu cred că sunt un exemplu relevant. Cred că părinţii ar trebui să înveţe să trăiască şi lumea adolescentului, pentru că invers e mai complicat. Cred că maturii ar trebui să fie în pas cu schimbările, să fie moderni (nici lor nu le-ar strica, în propria lor viaţă!) şi să înţeleagă noile obiceiuri ale societăţii… Dar poate că ceea ce zic eu sunt doar poveşti, pentru că în realitate e mai greu. Mult mai greu.
Aşadar nu există reţete. Dar măcar străduiţi-vă cu multă deschidere şi înţelegere, dragi colegi părinţi…

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Of, mi-aş dori ca scrisul să fie o profesie, nu o pasiune. Poate că voi reuşi. O vreme am fost jurnalist – adică tot cu scrisul. Poate voi deveni scriitor profesionist cândva…
Dar o pasiune / profesie la fel de importantă ca scrisul e fotografia. În fotografie am avut mai mult succes şi mai repede într-o perioadă când se publica mai greu. Din 1988 am fost membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi, apoi în anii ’90 am lucrat o vreme ca fotoreporter (cine e curios să arunce un ochi pe romanul Ultima fotografie!)

Şi cărţile – adică cititul – este o pasiune mortală, îţi omoară timpul…
Dacă reuşesc să le pun pe toate la un loc e minunat. Câteodată se poate, câteodată nu. Încă mai încerc…

Mulţumesc frumos, că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări… altfel. Arci!
Mulţumim şi noi! Mili&Iasmy!

by -
15

Interviu altfel cu Lina Moacă

,,Un zori de zi la țară, pe 25 mai 1980, la poalele Muntelui Sacru a lui Zalmoxe, în vechea vatră a Gugulaniei. O fire pasionată de logica și ilogica faptelor, licențiată în Teologie-Istorie, a încercat să aducă lumină de aici și de dincolo… Și, astfel, a început să scrie cam tot ce i s-a acumulat în minte.”

       Cărţi publicate la Editura Herg Benet:

Oameni, îngeri şi demoni şi Valuri de viaţă.

Oameni, ingeri si demoni si Valuri de viata de Lina Moaca

Pe autoarea de azi “Valurile vieţii “au purtat-o pe un drum unde a întâlnit ”Oameni, îngeri şi demoni”.

Vorbim cu Lina Moacă

 1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Copilăria mi-am petrecut-o la țară, acolo în fiecare zi se întâmpla ceva interesant. Nu aveam atâtea jucării așa că le inventam din ce aveam eu la îndemână, iar rezultatul era foarte emoționant. Din cârpe îmi coseam cele mai colorate și vii păpuși, nu erau altele mai frumoase. Poveștile ce le auzeam au fost cele care m-au marcat. Tatăl meu a avut un cățel, Azorică, iar când a murit îl îngropase într-o poieniță aproape de pădure. Din poveștile tatei, îndrăgisem și eu acel cățel și de fiecare dată, în vacanță, urcam în poieniță și aranjam mormântul cu flori.

2. Cum s-a integrat adolescenta Lina în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?

Destul de greu. Ruperea de sat a fost dificilă, la oraș îmi părea totul străin și cenușiu. Apoi, mai era și presiunea cerințelor mult mai mari de studiu. Oh, prima întâlnire am avut-o în clasa a  X-a, pe la șaisprezece ani,  însă s-a sfârșit dezamăgitor, nu a fost nici pe departe ceea ce visasem eu. Primul sărut a venit un an mai târziu și a fost destul de pământesc, nimic ieșit din comun. :)

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi daca s-au împlinit sau nu?

Ca orice adolescent îmi doream iubire și nimic mai mult. Și, da, pot spune că am primit tot ce mi-am dorit.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Viața alături de un partener, de cele mai multe ori, este un fel de compromis reciproc în numele unui sentiment care unește mai presus de orice diferențe. Fiecare om e diferit și are propria viziune asupra stilului de viață care-l face fericit. E imposibil să speri într-o compatibilitate 100%. Tot ce-mi doresc de la o relație este iubire și respect.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

Experiențele lor, felul în care le-au simțit și ce au învățat din ele. În rest, trebuie să fie conștiente că fiecare om e diferit și își croiește propriul drum.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

Lectura, bineînțeles. Îmi place foarte mult și arheologia, visul meu măreț este să descopăr într-o zi ceva foarte important pentru istoria umanității.

A fost o plăcere. Îți mulțumesc mult, Arci!

                Mulţumesc şi eu Lina, pentru că ai acceptat să-mi răspunzi la câteva întrebări altfel! Arci

 Mulţumim şi noi! Mili &Iasmy!

by -
14

Interviu altfel cu Radu Găvan

Aş dori să precizez ceva pentru că am fost întrebată care a fost criteriul de alegere al ordinii în care postăm interviurile. Interviurile vor fi postate în ordinea în care am primit răspunsurile autorilor pentru că eu îi iubesc şi îi citesc pe toţi, le respect şi le apreciez munca.
Şi acum continuăm cu RADU GĂVAN.
Azi un autor care după ce s-a “exorcizat” plimbându-se în “neverland” ne-a răspuns cu amabilitate la întrebări. L-am întrebat, normal, pe Radu Găvan şi dacă va fi o continuare la Neverland şi mi-a răspuns în stilul lui: ”never say neverland”.
Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri şi articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy şi Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier român de Chambéry 2016, Premiile Accente şi RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. Al doilea sau roman, Neverland, a fost publicat în 2015.

 Cărţi publicate:

1. Exorcizat-Editura Herg Benet. 2. Neverland-Editura Herg Benet

Exorcizat si Neverland de Radu Gavan

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
E o aiureală, dar asta îmi vine în cap acum. Locuiam la bloc, împreună cu părinţii şi bunica din partea mamei -mamaia, aşa îi spuneam. Într-o seară, ce-mi vine în cap – hai s-o sperii pe mamaia. Ai mei se culcaseră şi ea a ieşit să arunce gunoiul la ghenă. Eu, în urma ei, m-am pitit după un colţ, lângă lift, cu un ciorap de damă (furat de la mama) tras pe faţă şi am aşteptat. Ţin minte că era o lumină chioară pe scară. Aruncă mamaia gunoiul, închide uşa ghenei, trece prin faţa mea, eu mă apuc să mârâi, mă aude şi se întoarce şi mă vede. Băi, frate, aşa urlet de spaimă n-am auzit în viaţa mea. Se împleticea şi ţipa, încercând să ajungă la uşă, iar eu după ea, cu ciorapul pe faţă, un dobitoc schimonosit. Până la urmă s-a liniştit şi a fost bine, dar nu-i pot uita chipul desfigurat de frică şi ţipetele. Puteam s-o omor. Copil fără minte. Ţi-am zis că e o aiureală.

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Liceul nu este o amintire plăcută pentru mine. Am fost dintotdeauna o persoană retrasă, timidă, de cele mai multe ori mult prea timidă. Am avut întotdeauna probleme cu socializarea, prin urmare n-am fost cel mai popular tip din liceu. Nu-mi mai amintesc prima întâlnire, dar primul sărut, da. Tipa era în anul întâi la facultate, eu abia intrasem la liceu (uite, asta e o amintire plăcută din perioada liceului), în fine, i-am promis cumva că-i fac rost de versurile de la Unforgiven, de la Metallica, iar ea a zis că mă pupă dacă i le aduc. Evident, a doua zi m-am înfăţişat ca un cavaler în faţa prinţesei, doar că nu-i dăruiam un măr de aur, ci o foaie de hârtie cu versurile cerute. Prinţesa s-a ţinut de cuvânt, iar cavalerul cel sfios a fost cel mai fericit om de pe pământ. Bine, n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar asta nu are vreo importanţă.

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu?
Visul meu din adolescenţă era să mă culc cu multe femei. Nu prea s-a împlinit, mai ales pentru că eram un tip crispat, înfricoşat de-a dreptul în faţa domniţelor. Acum nu mai îmi e frică de nicio femeie, în afară de soţia mea. 🙂 Visam, de asemenea, să am o maşină bengoasă şi o vilă, chestii dintr-astea mercantile. Nici cu asta nu mi-a ieşit, dar nu-mi pare rău. Viaţa mea e cu mult mai bună acum decât aş fi visat vreodată şi asta e tot ce contează.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Păi, cum e acum viaţa alături de soţia mea. Cum spunea un tip într-un film – un război de uzură, dur, purtat în tranşee. M-a distrat chestia asta. Cum să fie – uneori e pace, alteori e război, dar n-aş schimba nimic esenţial, nici n-aş putea să fiu fericit fără soţia mea şi asta cam rezumă tot.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Cred că e important să aibă personalitate, să nu se ia după alţii, să nu facă anumite lucruri doar pentru că sunt cool şi le fac toţi. Cine se ia după ce face majoritatea, fără să-şi pună întrebări, sfârşeşte prin a fi un om mediocru, fără personalitate. În ceea ce priveşte a doua întrebare, nu prea ştiu ce să-ţi răspund. Cred că un părinte bun e un bun ascultător, adică e atent şi empatic atunci când copilul său încearcă să-i transmită ceva.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?
Îmi place foarte mult să citesc, cel puţin la fel de mult pe cât îmi place să scriu. Merg la cinematograf destul de des. Nu am nişte pasiuni ieşite din comun.

7. De ce ai ales stilul Kojak, nu vrei unul afro?
Uite, nu ştiu dacă mă crezi sau nu, dar eu am părul ondulat spre creţ. În liceu şi în facultate aveam chiar plete (pun pariu că încerci să-ţi imaginezi chestia asta – multă baftă! :-)), treaba e că nu-mi stătea de niciun fel, zici că aveam o mătură pe cap. Apoi am început să şi chelesc, aşa că am avut două variante – Jason Statham sau Woody Allen. Îmi place mult Woody, dar nici chiar atât de mult. Aşa că, în caz că nu te-ai prins încă, acum arăt ca Jason Statham, mai mult de la spate, dar oricum.

Mulţumesc, Radu că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!

by -
14

Interviu altfel cu Corina Ozon

În peisajul literar autohton avem foarte mulţi autori contemporani tineri, despre care am citit mai mult sau mai puţin prezentări personale, interviuri, recenzii de cărţi. Eu mi-am dorit să-i cunosc şi altfel şi întâlnirea cu o parte din ei la târgul de carte Gaudeamus mi-a întărit această idee. Aşa că, să nu vă aşteptaţi la clasicele intrebări, la interviul standard, sper doar să vă placă. Şi pentru că i-am făcut o prezentare a cărţilor(aşa cum le-am perceput eu şi cât m-am priceput) pe site la Literatura pe tocuri unde sunt redactor colaborator, şi mai ales pentru că am şi cunoscut-o personal la târg, am îndrăznit s-o rog pe Corina să “spargă gheaţa”. Aşa că vedeţi ce-a ieşit.

Biografie: “Timişoreancă adoptată cu dragoste de Bucureşti. 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă (ziarul „Ora”) şi televiziune (Antena 1), şi un update de 2 ani în producţie tv (Intact Media Group). Convertită de alţi 10 ani la PR&Comunicare, pe care le gestionează în prezent la CN Imprimeria Naţională SA. Absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010, şi mama de liceană, Iulia, sunt cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult. Al treilea va fi cartea „Zilele amanţilor”, probabil. Începută pe un blog, în stadiul de postare spre relaxarea cititorilor, care au cerut după fiecare episod continuarea. Şi după apariţia cărţii încă o mai cer. Alex Mazilu (care mi-a făcut fotografia) s-a întrebat mirat „cum cineva cu faţă îngerească a putut scrie o carte ca „Zilele amanţilor” „MBA-ul te învaţă să-ţi provoci limitele şi să aplici inteligent. Chiar şi cuvintele deocheate ( a se citi „din viaţa de zi cu zi”)

 Cărţi publicate la Editura Herg Benet
1.Zilele amanţilor, 2.Nopţile amanţilor, 3. Amanţii 3.0

Zilele amantilor, Noptile amantilor si Amantii 3.0 de Corina Ozon

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Eu sunt din Timişoara. În spatele blocului copilăriei mele, era un adevărat rai: iarbă grasă şi înaltă, flori, unde zburdau fluturi coloraţi şi libelule. Acolo ne jucam cu copiii din cartier şi ne imaginam că suntem Robinson Crusoe, Robin Hood, Tarzan, Zorro. Această este imaginea copilăriei mele, un câmp cu iarbă verde, unde alergau fluturi.

2.Cum s-a integrat adolescenta Corina în liceu, cum a fost prima întîlnire, dar primul sărut?
M-am integrat bine. Şi acum păstrez legătură cu unii colegi din liceu şi am cele mai frumoase amintiri. Liceul de Filologie, în care am învăţat, a fost pe vremuri o şcoală Notre Dame, pentru măicuţe, şi are o arhitectură deosebită. Eram timidă şi un pic mai împlinită, mă lăsasem de gimnastica de performanţă.
Primul sărut a fost cu un băiat student la Medicină Veterinară, Hans, un neamţ frumos, simpatic şi bine crescut. El m-a sărutat cu limba în gură, să ne înţelegem, că săruturi idilice pe buze mai avusesem. Mi s-a parut scârbos prima oară, pentru că mi-a lăsat salivă pe barbie. Nu mai ştiu nimic de Hans. Dar acum, sărutul fără limba în gură mi se pare că nu mai e sărut adevărat :)

3.Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit, sau nu?
Aveam vise ca orice adolescent. Îmi plăcea să scriu, să cânt, să dansez, să joc. Am fost într-o trupă de teatru, acolo am mai scăpat de timiditate. Voiam să mă fac ziarist ceea ce s-a întâmplat. Acum sunt şi scriitor. Am vrut să dau la facultatea de Teatru, dar tata nu a fost de acord să plec de acasă. Am dat examen la Facultatea de Jurnalism în Bucureşti (în 1990), fără să ştie, i-am spus că vin la rude în vizită. Am intrat şi am rămas în Bucureşti. Acum tata e mândru de mine.

4.Cum vezi viaţa alături de un partener, şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Un partener care să mă completeze şi pe care să-l completez. Să formăm o echipă, să ne sprijinim reciproc, să ne înţelegem stările. Să ne acordăm gradul de libertate atât cât să nu ne îndepărtăm. Nu, în ultimul rând, să fim compatibili sexual. Şi, desigur, să ştie să sărute cu limba :)

5.Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor lor adolescenţi (asta pentru că ai şi tu o fiică )
Important este să comunici permanent cu copilul, să îi fii alături şi la bune şi la rele. Să nu-l descurajezi şi să îi explici clar, atunci când a greşit, unde şi de ce a greşit. Să îl faci să înţeleagă că eşti un om cu limitele tale şi că ai dreptul să te bucuri la viaţă ca orice altă fiinţă. Să luam şi masa împreună cât mai des şi să-l implici în responsabilităţile casei. Eu sunt norocoasă cu fiica mea.

Mulţumesc Corina că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai ,,altfel”!  Cu drag, Arci!
Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Şi vă dorim succes pe viitor!

by -
14

Rubrica nouă-Interviuri altfel-Autori români

M-am gândit la o asemenea rubrică pentru că petrec destul de mult timp pe calculator, în condiţiile în care deschid televizorul doar, dacă este un film bun sau o emisiune interesantă. Sincer, la început urmăream mai mult programele de tv, dar de când emisiunile au devenit rampă de promovare pentru tot felul de personaje, pentru aşa zise “dive”, ştirile în mare parte au devenit “ştirile groazei” şi pe unde te uiţi sunt o grămadă de emisiuni aşa zis politice, prefer să citesc prezentări şi păreri despre cărţi pe site-uri sau bloguri.
Ştiu că mulţi zic, “a… şi ăla şi-a făcut blog”, dar eu îi apreciez, fiecare postează acolo ce crede că ar fi de interes, prezentări de cărţi, evenimente, sau pur şi simplu o părticică din sufletul lor, se ştie că uneori e mai uşor să te “destăinui” sau să “conversezi” cu un interlocutor nevăzut.
Important este că din ce în ce mai mulţi tineri citesc, şi mai mult, a apărut un val de scriitori români contemporani cu noi. Editurile se ocupă de prezentarea lor tipică aşa că hai să-i cunoaştem puţin şi altfel.
Am o listă cu câţiva autori ce au acceptat să îi cunoaşteţi şi altfel, să cunoaşteţi omul din spatele autorului. În fiecare săptămână veţi face cunoştinţă cu câte un autor român contemporan, mai bine zis omul-autor. Întrebările sunt aproximativ asemănătoare la toţi, asta pentru că vrem să aflăm cum şi ce răspunde fiecare la aceeaşi întrebare, având în vedere că sunt generaţii diferite, caractere diferite, fiecare cu trăiri şi concepţii personale.
Aceasta va fi rubrica săptămânală “Interviu altfel” în exclusivitate pentru voi.

ARCI

Sursa foto

by -
14

Interviu cu autoarea O.G. ArionOG Arion

Dacă ar fi să ne dai câteva repere despre tine, care ar fi acestea?

Oh, nu ştiu cu ce să încep. Cel mai bine ar fi să îţi spun ce sau cum NU sunt. Nu sunt modestă. Nu sunt prizoniera limitelor. Nu spun întotdeauna tot ceea ce cred sau simt, dar asta nu mă face ipocrită, ci diplomată. Nu îmi place să mi se spună ce să gândesc. Nu sunt adepta uniformelor, a tendinţelor sau a mentalităţii de masă. Să mai spun?

Ce te-a determinat să începi să scrii? Care îţi sunt sursele de inspiraţie?

Nu am început să scriu pentru că mi-am propus să fac asta, ştii, doar că să bifez ceva pe o listă. Cred că totul a început în copilărie, pe vremea când ascultam discuri cu poveşti şi visam cu ochii deschişi la lumi magice. Strângeam în mine „minuni”, cream în gând personaje şi tot felul de aventuri în care, evident, eu eram eroina şi salvam lumea. Treptat, am simţit că în mine este „prea îngust”. Vroiam mai mult, mai înalt, mai …altfel. În adolescenţă am început să scriu proză scurtă şi poezii, pe care însă nu le-am publicat niciodată. Le-am simţit întotdeauna mult prea personale pentru a fi cântărite şi analizate. Romanul „Ultimul Viking” a început ca o joacă. Am vrut să îmi spun mie însămi o poveste. Şi a funcţionat!

De ce fantasy? Care sunt preferinţele tale literare, ce îţi place să citeşti?

Vei râde probabil, dar nu prea citesc fantasy. Sunt îndrăgostită de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Umberto Eco. De asemenea sunt pasionată de mitologie şi legende, de aceea povestea care stă la baza cărţii a pornit de la un fapt real, şi anume viată şi aventurile războinicului viking Egill Skalagrimsson.

Cum ţi-a venit ideea acestei serii, ”Nemuritor? Ai gândit-o de la început ca pe un tot unitar, bine definit, sau ideile îţi vin pe parcurs, pe măsură ce scrii? Cum îţi construieşti personajele, le identifici cu cineva cunoscut?

Oh, la început nici nu ştiam că ceea ce voi scrie va fi un roman, darămite o serie. Abia pe la jumătatea cărţii am început să mă gândesc serios la o continuare, pentru că m-am îndrăgostit de personajele mele, m-am ataşat de ele din ce în ce mai mult. Am simţit că au potenţial, un potenţial pe care nu l-aş fi putut „exploata” într-un singur volum. Câteva dintre personajele secundare au fost inspirate de persoane reale (dar nu spun care dintre ele).

Îţi place să interacţionezi cu cititorii, în sensul de a te lăsa influenţată de feed-backul pe care ţi-l transmit? Ai modifica sau dezvolta povestea unui personaj faţă de varianta gândită iniţial dacă ai simţi că cititorii ar dori acest lucru?

Da, îmi place să ştiu care sunt părerile cititorilor. Nu ştiu dacă aş schimba total traictoria unui personaj, dar, cu siguranţă aş şlefui anumite „asperităţi”, dacă acest lucru este cerut de către cititorii mei. Şi, ca să nu ţin chiar totul secret, îţi fac o mărturisire: seria va avea un final deschis, în sensul că voi publica pasaje din volumul cinci şi îmi voi îndemna cititorii să vină cu idei în legătură cu finalul acestuia şi, implicit, al seriei.

Am citit deja ”Ultimul viking”, volumul-pilot al seriei, care mi-a plăcut foarte mult, de altfel am făcut prima recenzie a acestuia, dar sunt curioasă dacă există o tema centrală a seriei, volumele sunt de sine-stătătoare sau fiecare e continuarea celui de dinainte?

În fiecare volum veţi întâlni o nouă provocare. Cu toate acestea personajele principale sunt aceleaşi, evoluează, interacţionează şi se schimbă pe fundalul unei lumi ascunse muritorilor de rând, lume în care se aplică alte reguli. Tema principală a seriei este exact aceasta: dacă noi nu suntem capabili să remarcăm anumite lucruri, asta nu înseamnă că ele nu există. Titlurile volumelor vor alcătui un întreg şi abia la final veţi descoperi cine a fost de fapt personajul central, povestea cui am încercat sa o spun pe parcursul seriei.

Câte volume va avea seria, ne poţi deconspira ceva despre următoarele? Ştiu că volumul doi e aproape gata…

Vor fi cinci volume, fiecare dintre ele aducând în prim-plan legende ale diferitelor culturi. Dar vin cu o noutate: volumul al doilea este gata. Din păcate nu am încă o dată certă în legătură cu apariţia acestuia. Vom vedea.

Layout 1În privinţa cărţii ”Ultimul viking”, cel mai mare regret al meu a fost că nu există varianta tipărită. Din fericire, am aflat că în curând vom avea parte de aceasta. Ne aşteaptă o surpriză la Gaudeamus, aşa este?

Da, aşa este. Am avut plăcerea de a fi contactată de către editura „Lider”- o echipa minunată, căreia îi mulţumesc. Lansarea primului volum va avea într-adevăr loc la Gaudeamus luna aceasta, mai precis sâmbătă, 21 noiembrie, la ora 14.

Ce planuri ai pentru viitor în acest domeniu, al scrisului? Mai ai vreun proiect în lucru?

Ei, acum că s-a spart gheaţa, trebuie sa merg mai departe, nu? Timp să fie! După ce voi termina seria „Nemuritor” vreau să scriu o carte pentru copii. Cel puţin asta îmi doresc. Nu obişnuiesc să îmi fac planuri pe termen lung, dar intenţionez să continui să scriu atâta vreme cât voi avea cititori şi va exista cerere pentru cărţile mele.

                                 Mulţumim şi Succes! Echipa Literatura pe tocuri!

%d bloggers like this: