Ispita fictiunii

Cărţile toamnei cu iz de mere şi gutui

    Printre aromele de măr şi  gutui, struguri aromaţi şi nuci îmbietoare, m-am decis să fac un clasament pe luna septembrie. Deşi am citit o grămadă de cărţi foarte bune, câteva mi-au atras atenţia în mod deosebit. Luna septembrie a fost luna autorilor români, aşa că o să avem un clasament interesant.

Locul 1: Felinare stinse, de Cristina Oţel

Editura Quantum-2016felinare-stinse
Număr pagini-383

   Deşi se implică în problemele infantile ale prietenilor ei şi are o viaţă normală (bine în ziua de azi, unde părinţi sunt tot timpul la muncă, copilul este lăsat să se descurce singur, dar şi să aibă un comportament exemplar), Sorina trăieşte din întrebări şi dorinţa de a capătă răspunsuri. Nu îşi aduce aminte anumite perioade din copilărie, iar acest fapt o pune pe gânduri. Visele care îi produc halucinaţie şi îi fac rău psihic cât şi fizic nu îi dau pace.
Faptul că părinţii săi se vor muta cu serviciul la capitală, iar ea va rămâne singură acasă nu o va ajuta prea mult. Cel care o va ajuta este Adrian, meditatorul care va avea grijă de ea. Acesta din urmă se luptă cu problemele sale personale, cu trecutul său zbuciumat, dar şi cu atracţia şi nevoia de-a o proteja pe Sorina.
Când părinţi vin acasă şi anunţă că mama mai are doar o luna de trăit, o aruncă pe Sorina în cele mai negre hăuri. Singura alinare este că mama sa va găsi o cale să vorbească deschis cu ea, să o înţeleagă cât de cât.
Este interesant de urmărit ce va urma în viaţă fetii, cum va reuşi să treacă peste pierdere. Adrian va încerca să îi fie alături, sau poate nu…

Locul 2. Destinule, să te vedem ce poţdestinule-sa-te-vedem-ce-potii!  de Rebecca Radd-o scriitoare româncă

Editura: Victor, 2014
Număr pagini-332

    Spencer White este o tânără raţională, dar cu spirit libertin. Ea studiază la o simplă facultate cu profil economic, dar are vise măreţe .Este ambiţioasă şi nu renunţă niciodată până când lucrurile nu ies aşa cum îşi doreşte ea. Spencer are şi o parte întunecată, pasionată de petreceri şi poker, este genul de fată echilibrată care ştie să jongleze cu personalitatea ei.
Ziua în care a aflat despre amnezia iubitului ei îi dă fiori şi acum.
După o perioadă în care el era ocupat cu antrenamentele de box, ea plecată, cei doi îndrăgostiţi nu s-au văzut un timp.
Spencer întrezatoare apare la uşa familiei, unde o mamă îndurerată o va anunţa despre amnezia fiului său.
Robbie Walker este tipul cu aer irezistibil după care toate fetele sunt înnebunite. Poate fi comparat uşor cu seducătorul Adonis. Cu părul negru şi ochi întunecaţi, el pare că promite fericire veşnică. Este un petrecăreţ, temperamental şi curajos. Într-un cuvânt, o provocare pentru toţi.
Spencer şi Robbie sunt suflete pereche fiind împreună încă din liceu. Atunci părea că nimic nu-i poate despărţi. Erau invincibili împreună.

Lui Spencer îi este foarte greu să îşi vadă iubitul cu alte fete. Ea încearcă să îi recâştige inima, nu să între cu el în pat, astfel că păstrează distanţa, făcând pe inabordabila. Prima dată când îl vede în această ipostază de cuceritor va face pe leşinata, astfel că Robbie va face pe cavalerul purtând-o pe braţe.
O carte ce merită citită, şil veţi afla cum se va rezolva această situaţie.

Locul 3- Slăbiciunea mea eşti tu, de Rebecca Raddslabiciunea-mea-esti-tu-de-rebecca-radd

Editura-Smart Publishing -2015
Număr pagini-293

    Jesica Wilder este o femeie puternică şi independentă. De câte ori Mark, fratele ei, conducătorul unei organizaţii, are nevoie de ajutor, apelează la ea. Pentru că este cea mai bună. Nu a existat vreo misiune pe care să o primească şi să nu fie capabilă să o îndeplinească. Cu părul blond şi ochii verzi, ea pare un înger. În realitate însă face parte din lumea întunecată.
Jhon Maxwell a avut o copilărie traumatizată care l-a făcut să devină un bărbat puternic .Înzestrat cu o minte sclipitoare, el concepe cele mai ingenioase planuri şi este obişnuit ca acestea să fie un real succes. Îşi conduce viaţa după reguli stricte şi nu se lasă distras.
Totuşi, când o întâlneşte pe Jessica, viaţa lui este dată peste cap. Este vrăjit de vitejia ei războinică şi de dârzenia de care dă dovadă, bine şi fizicul are atuul său.
Cei doi vor face front comun în faţa unui duşman nevăzut.
Vor reuşi să meargă mai departe cei doi?
O carte care merită a fi citită.

Locul 4- Identităţi secrete, de Monica RamirezPrint

Editura Tritonic

    Alina preferă cafeau cu mult lapte, muzica şi lumânările când este acasă, şi un Glock de 9mm când este în misiune pe teren. Alex iubeşte plimbările lungi şi poate lichida un om în mai puţin de cinci secunde.
Ea este un agent operativ în Elite-Organizaţia Operaţiuni Anti-Teroriste Ultra -Secrete, o entitate secretă care nu există în mod oficial, condusă de oameni care nu există.
Alex este prietenul Alinei, iubitul şi mentorul ei, câteodată chiar soţul ei. Dar mariajul lor nu este nimic altceva decât o acoperire de convenienţă pentru misiunile în care sunt trimişi, sau……..
Cei doi vor avea multe misiuni periculoase, de la misiunea din Moravia unde este pe cale să fie sute de victime umane în urmă terorismului biologic şi a celor doi soţi sociopaţi Jenkins şi Lucreţia Jiba, care din plictiseală sau din lipsa de adrenalină se implică în asemenea monstruozităţi. Avem parte şi de doi fraţi gemeni Lunkin, incestuoşi şi putrezi până în măduva oaselor, de doctorul Petrenko un phihopat din fosta KGB, căruia îi plăcea enorm să facă experienţe pe oameni. Aici avem parte de sincronizare perfectă dintre Alex şi Alina.

Se pare că relaţia dintre cei doi este învăluită în necunoscute. Deşi îi mistuie pasiunea, aproprierea lor nu este cu nimic mai aproape de o relaţie normală. Alina şi Alex vor încerca cu rândul să se distanţeze unul de celălalt, asta spre binele lor. Vor încerca să lucreze în misiuni diferite, în echipe diferite, dar ivariabil Alex o va cere pe Alina lângă el. El recunoaste că o iubeşte, dar…Alina îi va cere şefului Elite, Brett, să o mute de la cartierul general din Milano în Franţa, aşa poate va reuşi să scape de Alex şi pasiunea ei otrăvitoare pentru el.
O carte care mi-a plăcut enorm!
Până aici consider locul 1 toate cele patru cărţi la o diferenţa mică, una de cealaltă.

Locul 5- Pendragon, negustorul morţii, de D.J.MacHalependragon

Editura Nemira Junior-2008
Număr pagini-574

     Bobby Pendragon un băiat de paisprezece ani, duce o viaţă obişnuită în Stony Brook,Connecticut. Are o familie iubitoare, un cămin călduros ,chiar şi un câine drag, Marley. Bobby va înţelege în curând că este cu totul deosebit, în mâinile sale aflându-se soarta lumii. Încet-încet, îşi dă seama că realitatea nu este aşa cum credea el. Ajunge cu unchiul său, Press Tilton, într-o gară abandonată, unde vor călători împreună într-o altă dimensiune.
Proiectat prin timp şi spaţiu, misiunea sa este de a apara ţinutul Halla (practic Universul) de demonul Saint Dane, un răufăcător diabolic care încearcă să distrugă omenirea.
Prima sa aventură îl poartă prin Denduron, un teritoriu locuit de fiinţe ciudate, condus de un vrăjitor tiranic şi ameninţat de războaie interne.
În lumea de pe ,,Al doilea pământ”, cea reală, Mark prietenul cel m-ai bun a lui Bobby, şi Courtney, fata cu primul sărut pentru Bobby, îşi fac griji.
Se pare că familia Pendragon a dispărut de pe faţa pământului. Casă, număr de telefon, tot ce ţine de această familie parcă nu ar fi existat.
Această primă carte din serie aduce foarte mult cu aventurile lui Harry Potter.
Recomand tuturor fanilor de aventură această carte minunată.
Sper că v-am ajutat cu acest clasament şi vă doresc lectură plăcută!

by -
16

ISPITA  FICŢIUNII – Dorina Georgescu

Afinităţi elective sau Chimia iubirii-Goethe

Afinităţile elective de Johann Wolfgang von Goethe

Editura: Polirom

Număr pagini: 300afinitatile elective-goethe

   “Închipuiţi-vă un A care este intim cu un B, neputând fi separat de el prin orice mijloace şi prin orice forţă; închipuiţi-vă un C care stă în aceeaşi relaţie cu un D; puneţi acum ambele perechi în contact; A se va arunca spre D, iar C spre B, fără să se poată spune care l-a părăsit cel dintâi pe celălalt, care s-a unit cel dintâi cu celălalt.”

    În romanul “Afinităţile elective” Goethe sondează natura umană din perspectiva insolită a chimistului,  realizând  o analogie între ceea ce se întâmplă între două sau mai multe substanţe chimice când sunt puse în contact, în încercarea lăudabilă de a descifra misterul formării cuplurilor, magia iubirii şi contribuţia (ne)fastă a destinului (“Sunt anumite lucruri pe care destinul le urmăreşte cu îndărădnicie. În zadar raţiunea şi virtutea, datoria şi tot ce e sfânt i se pune în cale; dacă e vorba să se întâmple ceva ce-i convine, ceva ce nu ni se pare just, destinul va sfârşi prin a se impune, oricât ne-am zbate.”).

      Răspunsul pare să fie unul controversat, relaţiile interpersonale sunt  imprevizibile şi dinamice (“Nimic nu e mai plin  de riscuri în orice situaţie decât intervenţia unui al treilea. Am văzut prieteni, fraţi, îndrăgostiţi, soţi ale căror relaţii au fost total schimbate, a căror situaţie a fost complet răsturnată prin venirea, întâmplătoare sau voită, a unei noi persoane.“), iar evoluţia fiinţei umane depinde de experienţele trăite cât şi de ocaziile care apar la un moment dat.

     Cuplul Eduard- Charlotte format în plină maturitate, dar având o istorie amoroasă încă din adolescenţă (“Cu câtă plăcere mă gândesc la începuturile legăturii dintre noi! Tineri, ne iubeam amândoi cu multă căldură.”),  se bucura în prezent de  stabilitate, convinşi fiind că îşi trăiesc în tihnă dragostea, care s-a dovedit a fi una vulnerabilă la prima probă a naturii, a întâmplării de a se afla în compania altor persoane (“În licărirea slabă a lămpii de noapte, înclinaţia tainică, imaginaţia, îşi reluară îndată drepturile asupra realităţii. Eduard n-o avea în braţe decât pe Ottilie; în faţa sufletului lui Charlotte plutea, când mai aproape, când mai departe, căpitanul, şi astfel, printr-un fel de miracol, ceea ce lipsea şi ceeea ce era de faţă se întreţeseau cu un farmec voluptos.”).

    Astfel încet, încet,  prind contur doua cupluri noi: Eduard-Ottilie (“Ottilie tăcea, dar îl privea în ochi cu cea mai mare mulţumire. Eduard ridică braţele: Ottilie, tu mă iubeşti!”), Charlotte- căpitanul (“Căpitanul începea să simtă că o deprindere irezistibilă ameninţa să-l înlănţuie de Charlotte”), cu toate că formarea lor va sfârşi prin a ne arăta că lucrurile se complică enorm şi ciudat uneori, că raţiunea e neputincioasă în a  anticipa cursul unor simpatii nevinovate,  iar explozia sentimentelor e capabilă să declanşeze tragedii nebănuite.

    Stilul riguros, uşor  didactic a lui Goethe contribuie cu subtilitate la ideea susţinută pe parcursul romanului: fiinţa umană este incapabilă să stăvilească surprizele  care îi “decorează”  viaţa.  (“Doar viaţa toată nu e întemeiată decât pe câştig şi pierdere. Cine din noi nu făureşte un proiect oarecare şi se vede tulburat în înfăptuirea lui? De câte ori nu apucăm pe un drum şi suntem abătuţi de pe el?”).

 

ISPITA  FICŢIUNII – Dorina Georgescu

Tess d`Uberville sau Sacrificiul ca opţiune

Tess d`Uberville de Thomas Hardy

 “O soartă fericită e un dar al destinului.”, afirma Thomas Hardy, chiar dacă  eroina sa nu va primi acest dar divin.

 

tess durberville-thomas hardy

     Frumoasa şi tânăra fată în a cărei  înfăţişare “mai dăinuiau încă urme ale copilăriei”, cu “ gura ei roşie şi puţin bosunflată”, “ca o prinţesă”, “prea mândră”, “cam curioasă din fire”, şi care “ vibra ca un cristal, datorită unei sensibilităţi nealterate de experienţă”  pare să fie urmărită de ghinion şi prinsă în ghearele lui de mai multe ori pe parcursul acţiunii, culminând cu finalul tragic al acesteia.

     Personal, am îndrăgit-o pe Tess din prima clipă, însă înlănţuirea evenimentelor triste, dramatice şi tragice prin care a trecut eroina mi-a lăsat un gust amar, amintindu-mi de limitele fiinţei umane.

    Şi am încercat, să înţeleg ce s-a întâmplat cu acea făptură sfioasă şi pură, prin ce breşă blestemată a destinului a fost aruncată în braţele unui bărbat (“Tess avea o calitate care, în clipa aceea, îi fu fatală, şi care îl făcu pe d`Uberville să-şi aţintească ochii asupra ei: plinătatea frumuseţii de fruct copt care o făcea să pară mult mai femeie decât era în realitate.”) care se va îndrăgosti de ea subit (chiar dacă “cei doi oameni care se întâlniseră nu erau jumătăţile unui întreg desăvârşit”),  şi va profita într-un mod grosolan de inocenţa acesteia, iar de aici “aveau să se işte griji, decepţii, suferinţe adânci, catastrofe şi destine nemaipomenit de stranii.”.

     Sortită să treacă printr-o “experienţă tragică”- ea îşi pierde copilul, “acel bastard al Naturii”, “Tess se schimbase dintr-o fată simplă într-o femeie complexă” care avea încă “încredere în viaţă” şi astfel pleacă să muncească “la o laptărie, cale de mai multe mile spre sud” cu gândul să fugă de trecut “şi de tot ce ţinea de el”.

     Curând Tess îl va reîntâlni pe Angel Clare care arăta “ca un om fără scop sau interes precis în viaţa materială”, iar cei doi “se priveau amândoi cu mirare şi interes, fiecare aşteptând să cunoască mai bine personalitatetea şi firea celuilalt”, aşa încât “Tess şi Clare se aflau la hotarul dintre prietenie şi dragoste”, hotar pe care soarta îl va şterge cu repeziciune şi ei îşi vor uni destinele într-un mod dramatic şi pentru scurt timp deoarece trecutul acesteia va acţiona ca o ghilotină între soţi, proaspătul mire spunându-i cu răceală că “Nu eşti tu femeia pe care am iubit-o”, apoi o părăseşte “încercând să-şi înăbuşe dragostea ce o simţea pentru ea”.

    Urmează o perioadă de singurătate şi suferinţă  pentru Tess, culminând cu surpriza reîntâlnirii lui d`Uberville, la fel de îndrăgostit de ea, la fel de pătimaş  (“Buzele îi tremurau; încerca să vorbească, dar, atât timp cât Tess îi stătea în faţă, simţea că nu poate să scoată nici un sunet”) şi în plus “chinuit de remuşcări” o cere în căsătorie, un mariaj care nu se poate realiza, Tess fiind în continuare măritată cu Angel Clare, chiar dacă acesta o abandonase.

     Convinsă fiind că soţul său nu se va mai întoarce, la insistenţele lui d`Uberville şi sensibilă la nevoile familiei sale, Tess acceptă, să devină amanta acestuia.

     Însă Angel revine, o caută (“Unde putea fi Tess, o ţărăncuţă, tânăra lui soţie, în mijlocul atâtor bogăţii şi podoabe?”), o găseşte (“Nu arăta de loc aşa cum se aşteptase el, ci cu totul altfel, uimitor de schimbată. Poate că nu era mai frumoasă, dar îmbrăcămintea îi scotea şi mai mult în evidenţă farmecul trăsăturilor.”) şi nelămurit de noua situaţie, îi spune că “am venit să te iau cu mine”, iar efectul acestei revederi a fost că “Tess se simţea ca un om care visează că-i fugărit, dar nu poate să se urnească din loc.”, stârnindu-i ura faţă de amant (“Îl urăsc acum pentru că m-a minţit…mi-a spus că n-o să te mai întorci”), pe măsură ce dragostea lor părea a fi iarăşi sacrificată “Rămaseră aşa împietriţi, într-o tristeţe posomorâtă şi jalnică; în ochi li se oglindeau inimile sfâşiate de batjocura amară a soartei. Părea că se roagă să fie ocrotiţi împotriva realităţii.”.

      În finalul romanului îi găsim împreună pe cei doi soţi, chiar dacă nu era “ceasul potrivit iubirii.”, ci ultimele zile din viaţa lui Tess căci, nu-i aşa, “şi cei mai puternici se prăbuşesc”.

Autor: Dorina Georgescu

 

by -
12

ISPITA FICŢIUNII – Dorina Georgescu
Povestea târfelor mele triste sau Întâlnirea cu dragostea
Povestea târfelor mele triste de Gabriel Garcia Marquez

Traducerea: Tudora Şandru Mehedinţi
Editura: Rao
Număr pagini: 128
An apariţie: 2014

    Romanul lui Marquez reprezintă un imn dedicat iubirii-sentiment complex care se poate manifesta oricând  (“Niciodată nu m-am gândit la vârstă ca la o crăpătură de pe tavan prin care plouă şi care îţi arată cât ţi-a mai rămas de trăit.”) într-o viaţă de om.

       Personajul principal, un ziarist “urât, timid şi anacronic”, care “În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.”, va cunoaşte pentru prima oară dragostea. Chiar dacă intenţia sa fusese imorală (“Şi morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi.”) şi aproape fantastică, evoluţia dramatică a întâlnirii dintre cei doi va fi departe de orice urmă a banalului pe care protagonistul îl experimentase decenii la rând (“Niciodată nu m-am culcat cu o femeie fără să o plătesc.”). 

      Viaţa, hazardul, destinul sau altă forţă misterioasă îi joacă o festă teribilă. El se va îndrăgosti (“A fost începutul unei noi vieţi, la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morţi.”) de acea copila care avea “un cusur, abia dacă merge pe paisprezece ani”, ajungând astfel, într-un mod alambicat, să guste din pocalul nesecat al iubirii (“Am ajuns să fiu conştient că forţa invicibilă care a împins lumea inainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.”), trecând prin toate fazele, confortabile şi mai puţin confortabile ale acesteia.

       Astfel, bătrânul gazetar se redescoperă (“Graţie ei m-am confruntat pentru prima oară cu felul meu firesc de a fi, în vreme ce mi se scurgeau cei nouăzeci de ani. Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la timpul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minţi ordonate, ci dimpotrivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund neorânduirea naturii mele. Am descoperit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca o reacţie împotriva neglijenţei mele; că par generos pentru a-mi masca micimea de suflet, că exagerez cu prudenţa din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puţin mă interesează timpul altora.”), iar sub irezistibila forţă a iubirii îşi remodelează personalitatea ( “…am schimbat fără umbră de rea-voinţă spiritul articolelor mele duminicale. Oricare ar fi fost subiectul, le scriam pentru ea, pe ea voiam s-o fac să râdă sau să plângă, şi în fiecare cuvânt îmi puneam întregul suflet.”), trăgând concluzia că e “nebun de dragoste.” şi că “Vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simţi.”.

       Iubirea îl face exuberant şi îi dă energie (“În săptămâna aceea, în chip de omagiu pentru luna decembrie, am scris alt articol îndrăzneţ-Cum să fii fericit pe bicicletă la nouăzeci de ani.”), fericirea îl învăluie (“Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape”), găsind fascinantă perspectiva vieţii de cuplu.

     Din nefericire, un eveniment străin de cei doi, are un rol major în desfăşurarea idilei (“Zbuciumul a pus capăt disciplinei zilelor mele.”, “Aşa am aflat în ce hal mă afectase suferinţa”, “Întotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licenţă poetică. În seara aceea… mi-am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci şi că eu însumi, bătrân şi singur cuc, eram gata să mor din dragoste.”), despărţindu-l de Delgadina şi determinându-l s-o caute “ca turbat şi uneori ca un caraghios.” şi gândind că “Nu mi-aş fi închipuit niciodată ca o copilă adormită ar putea provoca asemenea ravagii în viaţa unui bărbat.”.

      Dar pentru a întregi tabloul iubirii, autorul îi deschide protagonistului şi poarta himerică a geloziei (“Întotdeauna mi-am zis că gelozia e mai puternică decât adevărul.”), acesta apărând “torturat de focul viu ce-mi ardea măruntaiele.”, urmată de dulceaţa împăcării (“Biata copilă te iubeşte ca o nebună. Am ieşit în stradă radios şi pentru prima oară m-am recunoscut pe mine însumi în zarea îndepărtată a celui dintâi veac al meu.”.  

     Povestea târfelor mele triste este o carte tulburătoare, o pledoarie pentru dragoste,  iar stilul inconfundabil şi fermecător a lui Marquez ascunde parcă, pe fiecare pagină îndemnul tandru, uneori sfâşietor: Iubiţi!

Autor: Dorina Georgescu

by -
18

Să nu plângi! sau Puterea şi fragilitatea fiinţei umane

Să nu plângi de Lydie Salvayre

Editura: Humanitas Fiction
Număr pagini: 272
An apariţie: 2015
Colecţia: Raftul Denisei

   Lydie Salvayre şi-a numit romanul “Să nu plângi!”, dar am plâns începând cu penultima pagină a cărţii.
Personajul principal este Montse, mama scriitoarei (nanogenară şi bolnavă psihic), care îi povesteşte fiicei sale o amintire pe cât de dureroasă, pe atât de importantă pentru ea (“În memoria ei nu rămăsese decât această vară a lui 1936, în care viaţa şi iubirea au luat-o în braţe cu toată fiinţa, această vară în care a avut senzaţia că trăieşte din plin şi în acord cu întreaga lume, această viaţă a tinereţii totale…”).
 Acţiunea se desfăşoară în Spania, în plin război civil, într-o ţară sfâşiată politic şi religios, în care nemulţumirile sociale au condus la haos şi măcel şi pe care familia autoarei le-a trăit împreună cu mulţi alţi concetăteni din provinciile spaniole implicate în răzmeriţă (“Simt că a venit momentul să scot la lumină aceste evenimente care au avut loc în Spania, pe care le-am izgonit într-un ungher al minţii, cu siguranţă pentru a evita întrebările pe care riscau să le ridice. A venit momentul să le privesc în faţă”).

   Expresii ca ”impactul revoluţiei”, “ororile războiului” sunt întâlnite frecvent în manualele de istorie sau în mass-media şi adesea le ignorăm, din dorinţa de a ne apăra, conştienţi fiind de atrocităţile care au însoţit astfel de conflicte (“Lovitura de stat franchistă a dus, aşadar, la trezirea unui popor care îşi nesocotise până atunci propria putere.”, “Şi a făcut să se întâmple ceea ce nici socialiştii, nici anarhiştii n-ar fi putut înfăptui de unii singuri: în numai câteva zile, jumătate din Spania şi cele şase oraşe principale ale ei vor trece în mâinile revoluţionarilor.”).

   Dar faptele, minuţios detaliate în romanul acesta nu ne lasă să trecem în goană peste ele. (“Prea multe lucruri abominabile fuseseră comise pe pământul Spaniei şi prea multe crime otrăviseră aerul.”).
   Din cele relatate, se remarcă puterea oamenilor şi rezistenţa lor în faţa vicisitudinilor vieţii, solidaritatea, încrederea într-un trai mai bun. Puterea de a spera că uniţi pot schimba lumea. Puterea de a îndrăzni. Puterea de a acţiona. Şi totul în balans cu fragilitatea fiinţei umane. Care suferă. Care şovăie. Care îşi pierde speranţa. Şi principiile. Şi iluziile. Şi puritatea. Chiar şi credinţa.

   Poate cel mai important lucru îl reprezintă trecerea rapidă de la putere la deznădejde şi invers. Şi totuşi într-o asemenea situaţie, la limita disperării, ei iubesc!
   În acea vară, Montse întâlneşte la Barcelona un poet francez (“Era frumos ca un zeu.”) care “…îi spusese că îi e ruşine cu Franţa, îi e ruşine cu Europa, care se făcea preş în faţa lui Hitler, îi e ruşine cu Biserica Catolică, care se prostitua astfel, umăr la umăr cu militarii.”, iar “Montse s-a îndrăgostit de el din prima clipă, cu tot sufletul şi pe vecie” ).

   “Să nu plângi!” este o emoţionantă lecţie de viaţă, condensată într-o pagină de istorie şi de dragoste, pentru care Lydie Salvayre a primit premiul Goncourt în 2014.

Autor: Dorina Georgescu

by -
20

        Anna Karenina Anna Karenina sau Când dragostea deschide Cutia Pandorei…

Anna Karenina de Lev Tolstoi

Editura: Polirom
Număr pagini: 936

Anna Karenina” a lui Lev Tolstoi este un roman care tulbură profund, personalitatea eroinei principale atârnând greu în conştiinţa cititorului cât şi în memoria acestuia.
Apărută în foileton (ziarul “Mesagerul rus”, 1875-1877), cartea are ca temă viaţa de familie în Rusia secolului XIX, fiind numită de Dostoievscki “O operă de artă perfectă.”

“Anna Karenina” reprezintă una dintre capodoperele literaturii universale, romanul fiind ecranizat de mai multe ori de-a lungul timpului (actriţe celebre precum Greta Garbo, Vivien Leigh, Jacqueline Bisset, Sophie Marceau, Keira Hnightley interpretând rolul Annei cea supusă, îndrăgostită, iubită, geloasă, nefericită).
Mărturisesc, am citit o singură dată acest roman şi, în ciuda curiozităţii care m-a încercat ulterior, nu am  vizionat nici una dintre ecranizările lui, pentru că Anna Karenina este un personaj memorabil, astfel că nu îţi ajunge o viaţă de om pentru a o uita.

Urmând tradiţia tinerelor fete din Rusia ţaristă a veacului, Anna se măritase cu un reprezentant al nobilimii mult mai în vârstă decât ea, astfel că, iniţial, remarcăm o  tânără soţie fidelă, împăcată cu sine, a cărei dragoste se revărsase fără rezervă, asupra fiului ei, singura bucurie şi raţiune a existenţei sale.
Până aici, nimic şocant, exemple de căsătorii “aranjate” după criterii străine de dragoste au existat din toate timpurile şi în oricare regim politic. Dar ceea ce este senzaţional în acest roman constă în revenirea Annei (spectaculoasă ca şi urmările ei) pe făgaşul iubirii (“Acum însă, în prima clipă a întâlnirii, o cuprinse un sentiment de orgliu şi de bucurie. Nu avea voie să-l întrebe ce căuta acolo. Ştia tot atât de bine că se afla acolo pentru a fi unde era şi ea.“), după ce, prin consimţirea la un mariaj din interes, s-ar fi părut că renunţase definitiv la dragoste.

Sentimentele şi simţurile ei “amorţite” pentru o perioadă de timp se trezesc brusc (“Amorul e o boală precum scarlatina, trebuie să treci prin ea.”), când eroina îl întâlneşte din întâmplare pe contele Vronski – un tânăr ofiţer pe cât de strălucitor, pe atât de frivol,(“Ea-şi încordă toate puterile minţii ca să-i răspundă cum ar fi trebuit, dar nu făcu decât să-l privească cu ochii plini de dragoste şi rămase tăcută.”), dar pentru care Anna face o pasiune puternică (“Răscolindu-ne sufletul, descoperim adesea lucruri care ar fi rămas acolo neştiute. Sentimentele aparţin conştiinţei tale.”), urmată de o frământare devastatoare (“Anna nu-i răspunse nimic. I se vedea pe figură lupta lăutrică.”)
Femeia îndrăgostită alege să îşi sacrifice iubirea pentru copil în favoarea iubirii pentru bărbatul ales, astfel va începe o tumultoasă poveste de dragoste cu un final nefericit (“După cum sunt atâtea păreri, câte capete,… tot aşa şi câte inimi, atâtea feluri de dragoste.”)

Nestatornicul Vronski se transformă sub puterea sentimentelor de dragoste care îl încearcă (“Deşi nu avea nimic deosebit, el o recunoscu în mijlocul mulţimii cum ai distinge un trandafir între urzici.”), “O vedea cum vezi soarele, fără să-l priveşti.”), iubirea lui va creşte (“Dragostea noastră, dacă ar putea să sporească, ar spori prin faptul ca are în ea ceva înspăimântător.”), reuşind să îl smulgă de pe orbita desfrâului (“Pe chipul lui totdeauna atât de energic şi de independent, se întipărise o expresie izbitoare de supunere şi de sfiiciune, ca aceea a unui câine deştept care se simte vinovat.”), iar cei doi ajung să se căsătorească, numai că, pentru Ana acest al doilea mariaj echivalează cu o catastrofă din punct de vedere social şi moral, dar la care ea consimte în numele dragostei şi sub puterea acesteia (“Spusese tocmai cuvintele pe care le dorea inima sa, dar de care se temea judecata ei.”)

Dar iubirea are un preţ (“Fericirea îi era otravită de îndoieli.”), odată cu legalizarea relaţiei lor se va deschide larg Cutia Pandorei iar viaţa ei va deveni amară, căci gelozia începe să o roadă (“De accea era geloasă…şi nu din pricina unei anumite femei, ci din cauză că dragostea lui se răcea.”), dorul de fiul său părăsit o macină constant, gândul că societatea o blamează o zbuciumă, iar în locul armoniei născute dintr-un vis împlinit (“Veşnica greşeală oamenilor care-şi închipuie că fericirea constă în împlinirea dorinţelor.”, “Fericirea stă numai în a iubi şi a dori… a cugeta prin dorinţele şi prin gândurile ei. Adică în a nu avea nicio libertate. Asta este fericirea!”), vedem un suflet chinuit de remuşcări care simte din ce în ce mai mult presiunea exercitată, pe de o parte de conştiinţa sa şi pe de alta de societatea a cărei victimă era (“Unica salvare de oameni e să-ţi ascunzi de ei rănile.”),  prin educaţia şi tradiţiile adânc înrădăcinate în mintea sa.

“Anna Karenina” este un roman excepţional, el purtându-ne prin labirintul psihicului uman, amestecând iubirea şi disperarea într-un mod inconfundabil şi tragic (“Toată lumea noastră nu-i decât o pătură subţire de mucegai care s-a întins pe o planetă minusculă. Când mă gândesc că ideile, faptele noastre – ceea ce credem că se poate înfăptui măreţ…nu-s decât fire de nisip!”).

Autor: Dorina Georgescu

by -
23

Aristocratie americana de Pierre de CoulevainAristocraţie americană sau Reveria-blazonul iubirii

“Dragostea nu e mare decât în vis!”, afirma Jeanne Philomene Laperche, autoarea romanului “Aristocraţie americană”-carte publicată sub pseudonimul Pierre de Coulevain şi care, în 1899 a fost distinsă cu Premiul Montyon acordat de Academia Franceză.
Personajele principale, iubesc! Visează, speră, suferă! Fiecare în felul său şi pe măsura destinului propriu.
Tânăra americancă Annie Villas, posesoara unei moşteniri de 60 de milioane de dolari, după ce îi spusese mamei sale “că nu se va mărita niciodată cu un străin”, pleacă într-o excursie la Paris unde se îndrăgosteşte de un nobil sărac, care “era cât se poate de disperat să se însoare”, şi care, văzând-o prima dată, îşi zisese “c-ar putea s-o şi iubească”.
Marchizul Jacques d`Anguilhon “purta unul dintre cele mai mari nume din Franţa” însă el “pierduse multe dintre trăsăturile strămoşilor săi” şi se vedea obligat să se însoare ”cu o femeie bogată”, altfel ar fi trebuit să se lase “în voia unei soarte nenorocite”.
Cum “cucerirea unei americance cere cu totul alte metode decât cucerirea unei franţuzoiece” în demersul său, el cere concursul unei prietene din copilărie, actuala ducesă de Blanzac, de care Jacques “se îndrăgostise de ea încă de la paisprezece ani”, pe care, revăzând-o, se simţea “tulburat de ochii mari, albaştrii” ai acesteia.
Văduva Christiane de Blanzac era “o figură cu totul aparte”, “când apărea în societate toţi ochii se îndreptau spre ea şi o priveau îndelung parcă fascinaţi de farmecul ei, căci ducesa era de o eleganţă înnăscută, rafinată şi inimitabilă”.
Urmează o căsătorie pe care mama marchizului o vrea “sănătoasă”, dar cunoscându-şi odrasla, o încearcă marii dubii.
Adulterul devine iminent pentru proaspătul soţ care îşi dă seama încă din luna de miere că e îndrăgostit iremediabil de ducesă (“Mintea noastră nu-i altceva decât un fonograf pe care sunt întipărite rolurile noastre. Trăindu-le, avem iluzia liberului arbitru. Dacă ar fi altfel, am stăpâni lumea, dar, din păcate, noi suntem cei stăpâniţi.”), că soţia lui e prea “diferită” de franţuzoice, iar fructul oprit este mai dulce.
Aceeaşi poziţie o are şi ducesa (“Când unei fiinţe îi e scris să fie cuprinsă de o pasiune, apoi ea îşi urmează soarta, iar când ajunge la punctul ei maxim nici voinţa, nici strădaniile n-o mai pot opri să-şi urmeze cursul, să-şi îndeplinească menirea, fie că e vorba de viaţă sau de moarte.”), care devine ibovnica lui şi din acel moment, în paralel cu dragostea arzătoare dintre ei, se desfăşoară căsătoria ternă a americancei, astfel că nu întârzie să apară problemele de conştiinţă (“Cel ce crede în liberul-arbitru nu poate contesta că mânia, dragostea şi gelozia pot anihila ceea ce noi numim raţiune şi voinţă, determinându-l pe om să săvârşească fapte ce-i vor fi funeste, ce-i vor influenţa nu numai viaţa lui, ci şi vieţile altora.”) ale celor doi amanti, chiar dacă acestea nu-i împiedică să-şi consume aventura pasională (“Nu dragostea e cel mai înalt sentiment al nostru; în ea se amestecă prea mult instinct, prea multă animalitate.“).
Curând soţia iubitoare află despre infidelitatea soţului şi lucrurile se complică din ce în ce mai mult (“ – Se poate iubi fără stimă şi fără încredere? Vai, da (…). Tocmai în asta constă puterea şi slăbiciunea dragostei.”), până la finalul amărui al romanului.
Interesant este faptul că cei trei, visează la dragoste, fiecare în stilul său propriu, amplificând sau multiplicând trăirile, astfel că iubirea le este întreţinută puternic de imaginaţie până când realitatea necruţătoare îi trezeşte din reverie (“Dragostea nu e mare decât în vis!”).
Noblesse americaine” este o carte copleşitoare care m-a impresionat prin avalanşa de întrebări, percepută ca pe o invitaţie la meditaţie.

Autor: Dorina Georgescu

by -
22

Mândrie şi prejudecată de Jane Austen sau forţa nedisimulată a romantismului

„Romantismul există în toate epocile şi la toate vârstele.” Jean-Claude Lalanne-Cassou

Voi începe cu o mărturisire, de-a lungul vremii, am lecturat cu plăcere şi emoţie de zeci de ori acest roman şi am văzut aproape toate ecranizările lui căutându-i pe Elizabeth Bennet şi Fitzwilliam Darcy, cei pe care imaginaţia mea îi plăsmuise când am citit prima oară cartea.

La un moment dat m-am întrebat de ce oare revin la „Mândrie şi prejudecată”. Ce anume mă fascinează sau îmi stârneşte curiozitatea. Răspunsul a venit de undeva din inima mea, acolo unde dragostea pentru frumos sălăşluieşte, nestingherită şi mai ales dornică să ţâşnească la suprafaţă în întâmpinarea sublimului.
Pentru că nu poţi să îţi imaginezi iubirea fără romantism (fără sensibiliate şi entuziasm), iar Jane Austen tocmai acest aspect l-a reliefat cu fineţe în romanul său.
Dincolo de calităţile sau defectele celor doi protagonişti rămânem încântaţi de latura romantică a naraţiunii care acţionează ca un resort asupra sufletelor noastre.
După ce parcurgi „Mândrie şi prejudecată” ai certitudinea că iubirea într-adevăr e capabilă să mute munţii din loc şi speranţa că un EL îşi va proba sentimentele învăluindu-te cu puterea acestora.

Sigur, romanul plăteşte tribut epocii în care a fost scris (şi în care se desfăşoară acţiunea), însă nu acesta este filonul de aur care îl face să strălucească, ci modul straniu, aproape revoltator în care iau naştere sentimentele celor doi (iniţial Darcy considerând-o pe Elizabeth „aceptabilă, dar nu destul de frumoasă ca să mă tenteze pe mine”, cuvinte auzite întâmplător de domnişora Bennet care „rămase cu sentimente nu prea cordiale pentru el” şi schimbarea produsă relativ repede în mintea lui „meditam la marea plăcere pe care ţi-o pot da doi ochi frumoşi pe chipul unei femei drăguţe”), dezvoltarea în condiţii dramatice ale acestora (o serie de evenimente neplăcute legate de familiile lor şi prieteni comuni), dar mai ales cum se reconstruiesc personalităţile sub semnul iubirii (astfel Elizabeth renunţă la prejudecăţi „când însă considera cât de nedrept îl condamnase şi-l mustrase, mânia se întorcea asupra ei înseşi” iar Darcy recunoaşte că „am fost toată viaţa un egoist-în practică, deşi nu şi în principii. Când eram copil am fost învăţat ce este drept, dar n-am fost învăţat să-mi îndrept caracterul. Mi-au fost recomandate principii bune, dar am fost lăsat să le aplic într-un spirit plin de mândrie şi înfumurare….aşa aş fi putut să fiu încă, dacă nu aţi fi fost dumneavoastră scumpă şi fermecătoare Elizabeth! Prin dumneavoastră am învăţat să fiu modest.”).

Altfel spus, pentru cine şi-a propus o întâlnire cu iubirea prin intermediul lecturii, alegerea aceastui roman ar putea să reprezinte un prilej de mare bucurie şi un popas inedit într-o oază magică de romantism, acolo unde fiecare dintre noi îşi doreşte să ajungă uneori, chiar şi numai pentru simplu fapt, de a se reîntoare cu mai mult optimism la lumea secolului XXI.

Autor: Dorina Georgescu

%d bloggers like this: