La granita dintre vechi si nou

 La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

   Se întorsese în club, unde se pare că cineva avusese ideea minunată de a pune muzică pe gustul ei. Ramona era în formă, dansa alături de Andreea și prietenii ei.

   Apoi ringul de dans s-a golit, iar ea valsa pe „Dunărea Albastră” alături de tipul pe care tocmai îl cunoscuse. Lumea stătea în jurul lor și-i aplauda, când o văzu în mulțime pe blonda cu blana pe umeri și cu poșeta mov a mamei ei în mână, venind spre ei foc și pară. Deodată, Ramona a început să strige: „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, n-are ce căuta la tine!”.

   Blonda rânjea, fluturându-i poșeta prin față, iar Ramona se repezi la ea, încercând să i-o smulgă. Tot trăgând amândouă de poșetă, căzu din ea o oglinjoară ce se făcu țăndări. Ca vrăjită, Ramona a atins cioburile cu mâinile, s-a înțepat, iar sângele începu să-i curgă șiroaie. Cineva o apucase de braț, iar vocea Andreei se auzea din ce în ce mai clar: „Ramona, Ramona, sunt eu!”.

   Se întoarse spre persoana care o ținea de braț și dădu cu ochii de tavanul din camera ei. Era, de fapt, în pat, iar Andreea o scutura, încercând s-o trezească.

– Ah, ce e, ce faci aici?

– Te-am auzit țipând și am venit repede. Aveai un coșmar.

– Da, bine că ai venit și m-ai trezit! Am avut cel mai tâmpit coșmar posibil! Hei, dar muzica asta? Era în visul meu.

– Da, râse Andreea, ai tăi se uită la concertul de la Viena.

– Ahhh!

– Și ce ai visat așa urât?

– E, prostii. Ziceai că țipam. Spuneam ceva concret?

– Da. Spuneai „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, dă-mi poșeta mamei!” sau ceva de genul. Cine ți-o lua?

– Nici nu mai țin minte!

– Trebuie să ții mult la poșeta aia din moment ce nu suporți ideea s-o pierzi!

– E, vise tâmpite! Auzi, nu i-ai spus nimic mamei, nu-i așa? Despre cum am căzut, m-am tăiat, m-am rătăcit și așa mai departe. Știi că se îngrijorează aiurea.

– Nu, n-am spus nimic, nu așa am stabilit? Hai, că mă duc și eu acasă. Vorbim mai târziu.

– OK, să-mi iau ceva pe mine și te conduc.

– Nu, stai liniștită! Ai avut o noapte grea!

– Bine, te pup, la mulți ani!

– La mulți ani!

   „Uf, ce vis” exclamă fata după ce prietena ei ieși din cameră. Avea impresia că totul fusese un vis, rătăcirea ei de azi-noapte, întâlnirea cu acel grup ciudat… Își amintește că după ce s-a despărțit de grup (și de tipul acela drăguț), a încercat iar să-și găsească telefonul în poșetă și culmea, iar a dat de ciobul de oglindă! A avut dreptate tipul, noroc cu mănușa lui, că s-a înțepat în același loc și a reînceput să sângereze. Ciudat este ce a urmat: iar a căzut, iar când a ridicat ochii, a văzut mulțimea din jurul clubului, clubul… Apoi s-a reîntâlnit și cu Andreea, care o căuta înnebunită:

–  Unde naiba erai? Te-am căutat peste tot, m-a sunat maică-ta, a încercat să vorbească cu tine și n-a reușit.

– M-am rătăcit, nu mai vedeam clubul…

– Cum să nu-l mai vezi? Mă îngrijorezi, ești bine?

– Cu excepția degetelor crestate, da.

   Degetele crestate. Dacă n-ar fie ele, ar zice că totul fusese o halucinație. Poate așa a fost. Poate că s-a înțepat și a căzut o singură dată, iar în rest, imaginația i-a jucat o festă. Sau poate cineva i-a pus ceva în băutură, deși era sigură că nu-și lăsase paharul nesupravegheat.

   Era gata să se convingă de asta, când a văzut că mănușa cu sânge uscat încă îi înfășura degetele…

               *

– Și v-ați distrat bine, fata mea?

– Cum? Da, foarte bine!

– Și ținuta ta? A făcut furori?

– Da, le-a plăcut mult tuturor. Iartă-mă că ți-am luat lucrurile fără să-ți cer voie!

– Nu face nimic, mă bucur că te-ai simțit bine cu rochia și poșeta… Apropo, poșeta nu ți s-a părut cam mică?

– Nu, deloc! De fapt, nici nu prea am deschis-o, știi că de multe ori nu aud telefonul. Am luat-o mai mult așa, de decor, ca accesoriu.

– D-aia nu răspundeai tu! Te-am tot sunat!

– Da, mami, vezi că știi?

   „Mai bine să nu-i spun nimic. Nici nu cred că mai ține minte că a uitat acolo un ciob de oglindă, de când n-a mai purtat geanta aia… ”

„E bine, cred că mi-am făcut griji degeaba. Nu s-a întâmplat nimic. Așa și trebuie să fie.”

   Mai târziu, Ramona încuie ușa camerei ei și decise să se uite mai bine la ciob sau ce o fi în geantă. Dar ia geanta de unde nu-i! Parcă a înghițit-o pământul! Trebuie să vorbească și cu Andreea. Poate îl cunoaște pe tipul ăla, să-i dea înapoi mănușa. După ce o va spăla, bineînțeles. Azi-noapte nu au vorbit prea mult. Andreea deja era îngrijorată de starea ei, cum ar fi sunat să-i spună: „Auzi, tu cunoști un James Dean brunet? Când am căzut, m-a ajutat să  mă ridic și mi-a dat și mănușa lui. Era cu o gașcă de ciudați după el, unul mă confunda cu nu știu cine sau poate pur și simplu încerca să mă agațe cu o replică răsuflată, iar alta zicea ceva de mama tipului. Adică nu a tipului care mă confunda, a ăluia de seamănă cu James Dean.”

   Da, ar fi zis că sigur am luat ceva la bord! Și nu știu nici cum îl cheamă pe tip, va rămâne în istorie ca „misteriorul ce aduce cu James Dean.”

  *

– Ce zici, Diana?

– Of, din ce am mai văzut eu în practică, a făcut o criză. Are o fixație pentru oglinda aia! Ea oricum e mai sensibilă, mai superstițioasă, mai influențabilă… De când i-am spus de oglindă a devenit foarte interesată.

– O să-și revină?

– Nu știu ce să spun… I-am dat un calmant, vedem mâine dacă îi dispare fixația…

              *

– James Dean brunet, la papion și palton alb? Nu sună rău…

– Dar știi cine ar putea fi?

– Nu, nu cunosc nici unul așa. L-aș fi remarcat ușor, nu crezi? Dacă nu-mi spui numele lui…

– Păi nu-l știu! Totul s-a întâmplat așa repede! Hai, tu cunoști multă lume!

– Dar nici un James Dean brunet și pus la patru ace. Din păcate…

– Offf! Vreau să-i dau înapoi mănușa…

– Eee, recunoaște, tu vrei să-l mai vezi!

– Încetează! râse Ramona și aruncă în Andreea cu o pernă.

– Ramona s-a îndrăgostit, Ramona s-a îndrăgostit! îi răspunse aceasta, țintind-o cu altă pernă.

– Teeeermină! Te omor! și se repezi la ea, începând s-o gâdile.

– Aaaaaaaaa haha ha!

– Auzi, poșeta aia știi pe unde e?

– Schimbi subiectul, te știu eu!

– Nu, pe bune, vreau să văd în ce m-am înțepat. În cameră nu e, m-am uitat peste tot.

– Păi s-o întrebăm pe doamna Angela! Când am venit de la petrecere, știu că ai lăsat-o pe canapea, în sufragerie. Nu cred că ai urcat cu ea.

– Mama! spuse Ramona, aprinzându-i-se o lumină în privire. Mama a luat-o sigur! Știi, azi mi-a pus tot felul de întrebări despre poșetă. Dacă nu e prea mică, dacă nu știu ce… Zici că i-o mănânc, zău, n-are încredere deloc în mine!

– Păi hai s-o întrebăm!

– N-o mai întrebăm, o luăm direct!

            *

– Mami, mami, ești foarte frumoasă!

– Mulțumesc, draga mea! Tu ești și mai frumoasă!

– Îmi place așa mult rochia asta! Cu ce geantă mergi?

– Cu aceea de pe pat.

– Asta neagră? Dar de ce nu ți-o iei pe asta?

– Care, scumpa mea?

   Femeia stătea cu spatele la fiica ei, fiind preocupată de rimelarea genelor.

– Uite, mami!

   Când își văzu în oglindă fetița ținând în mână poșeta mov, femeia încremeni. Parcă o văzuse cu o armă de foc.

– Ramona, lasă aia jos imediat! De unde ai luat-o? Ai umblat în ea?

  Fetița, contrariată de tonul mamei sale, ce deveni brusc tăios și poruncitor, îi răspunse cu o fățucă nevinovată:

– Din dulap, mami! Și n-am umblat în ea!

   Femeia îi luă poșeta din mână și-i spuse:

– Niciodată n-o să mai umbli acolo fără să-mi ceri voie, ai înțeles? Și niciodată n-o să te mai apropii de poșeta mov!

– Bine, mami!

   Fetița nu înțelegea. Mami era tranșantă când venea vorba de reguli, cum ar fi spălatul pe mâini, vorbitul cu străinii, să nu intervii în discuția celor mari, să spui „Mulțumesc!”, „Bună-ziua!”, „La revedere!”, dar acum chiar nu știa ce făcuse greșit. Și o văzu atât de supărată, încât nici nu o mai întrebă…

Va urma.

 

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

    La Ramona acasă, totul era pregătit pentru Revelion. „Bun, masa e aranjată, friptura și salata Boeuf gata, e timpul să mă îmbrac și eu.”

    Doamna Angela intră în camera ei, când o priveliște o lovi ca un trăsnet: ușile unui dulap cu haine vechi, pe care nu le îmbrăcase de mult, erau la perete. Pe pat, tot felul de rochii de petrecere din tinerețe, de care și uitase. Nu i-a luat mult să-și dea seama ce lipsea: o rochie albastră și poșeta asortată, mov, cu paiete. Poșeta care-i plăcea Ramonei atât de mult când era mică! Numai ea știa cât de greu i-a fost s-o ascundă de ea. Iar acum inevitabilul s-a produs, a ajuns pe mâna Ramonei!

     Angela nu mai purtase poșeta de la Revelionul acela groaznic! Bine, nu tot Revelionul a fost groaznic, doar un anumit moment, pe care preferă să nu și-l amintească.

„Trebuie neapărat să dau de ele! Ramona nu poate umbla în poșeta aia!”

………………………………………………..

3…2…1! La mulți ani, 2017!

– La mulți ani, Andreea!

– La mulți ani! Ai văzut-o pe Ramona?

– Fata aia ciudată, care era cu tine?

– Nu e fată ciudată, e prietena mea! Și sunt îngrijorată, era lângă mine și a dispărut pur și simplu!

   Însă nimeni nu o mai auzea, în vacarmul creat de aglomerație, artificii, strigăte și urări de „La mulți ani!”. Unde să fi dispărut nebuna? S-o fi dus să-și caute telefonul? O fi intrat în club? Se înțepase în ceva, era sigură că țipase. O fi bine? „Aș suna-o, dar mi se termină bateria. O să intru după ea când se potolește nebunia și dacă tot n-o găsesc, o sun.”

………………………….

    Cimentul era tare și rece, în jurul ei lumea se bucura, se auzea sunetul petardelor de peste tot, de ziceai că se împușcă mai ca-n Vestul sărbatic, strigăte de „La mulți ani!”… „Of, petardele astea ar trebui interzise tot timpul, inclusiv de Revelion! Dar ce s-a întâmplat? Cum naiba am căzut?”

– Domnișoară, v-ați lovit?

   Ramona era întinsă pe jos, în mijlocul străzii, când un tip pus la patru ace, cu papion și tot tacâmul, i-a întins o mână, s-o ajute să se ridice. „James Dean ăsta brunet al zilelor noastre de unde o mai fi apărut? O fi vreo halucinație?”

– Nu, nu cred… Mulțumesc frumos! spuse ea, în timp ce se prindea de mâna lui și se ridica.

„Hmmm, un bărbat interesant… Cum de nu l-am observat mai devreme? Ori nu era în club, ori acum a venit… Te pomenești că o fi chiar un prieten al Andreei!”

– Nu face nimic! V-am văzut cum ați căzut și am crezut că vi s-a făcut rău. Sunteți bine?

– Da, da…

Atunci observă că două degete îi sângerau într-o veselie. Nu simțea durerea, probabil din cauza șocului și a frigului, dar manșeta paltonului alb al tipului era plină de sânge.

– Vaaai, îmi pare rău, mă simt așa prost! V-am murdărit, scuze, n-am observat, nici nu știam că sunt rănită!

– N-aveți de ce să vă simțiți prost, asta se rezolvă. Pare o tăietură urâtă, trebuie să oprim sângerarea.

   Și spunând asta, și-a scos una din mănuși și până să se dumirească Ramona, i-a și înfășurat degetele cu ea. „Chiar interesant rău tipul! Și cu o atitudine pe care n-o vezi în zilele noastre! Cine dintre amețiții ăștia de la petrecere s-ar fi repezit să ajute o necunoscută?”

– Nu e cel mai igienic mod, dar pentru moment, este singura soluție. Trebuie curățată rana și pus un pansament. În ce v-ați tăiat?

– Habar n-am! Cred că într-un ciob de oglindă sau așa ceva. Îmi căutam telefonul în geantă și am nimerit în ceva tăios și lucios, ca o oglindă spartă.

– Telefonul? Îți căutai telefonul în geantă? Ha ha ha ha!

   Ramona crezu că tipul din fața ei înnebunise pe loc. Începuse să râdă ca un apucat, după ce făcuse ochii cât cepele. În plus, brusc o tutuia.

– Ce glumă bună, de când n-am mai râs așa! Își căuta telefonul în geantă! Și merge fără priză? Ha ha ha ha!

„Hm, l-am deocheat! Era prea frumos să fie adevărat! Glume de mâna a cincea!”

– Nu mi se pare amuzant. Cred că mi-am pierdut telefonul. Și nu știu unde e Andreea, n-am cum să dau de ea fără telefon… Unde e toată lumea?

Când aruncă o privire în spate, Ramona avu un șoc: clubul dispăruse!

 

                                                                             *

– Nu, doamna Angela, nu vă faceți griji! Apare ea, e foarte mare aglomerație, e ușor să te pierzi în mulțime. Dar ne găsim noi, stați liniștită!

– Nu răspundea la telefon, acum îl are închis!

– Cred că l-a pierdut, îl căuta mai devreme prin geantă și nu-l găsea. Sau l-o fi uitat acasă, la cât e de neglijentă cu gadget-urile…

– Zici că-l căuta prin geantă?!…

– Da, vedeți dacă nu l-o fi lăsat acasă, acum îmi aduc aminte că înainte să vin la ea, am tot sunat-o și n-a răspuns. Mi-a spus că e pe undeva, prin casă… Poate nu l-a pierdut, nici nu l-o fi luat. Pentru mine ar fi de neconceput, dar o știți pe Ramona…

Dar pe doamna Angela n-o interesa pierderea telefonului. Ci alt detaliu pe care Andreea tocmai îl menționase…

   Andreea, simțind-o îngrijorată pe mama Ramonei, nu i-a spus nimic despre cum țipase înainte să cadă și să dispară. Chiar căzuse? Sau i s-a părut? N-ar fi putut să spună, totul s-a întâmplat atât de repede! Unde o fi nebuna asta? Să fi plecat? Dar n-ar fi anunțat-o? Așa e normal, nu? Că nu avea chef să mai stea înțelegea, dar îți iei la revedere, nu? Cel mai ciudat i se părea că Ramonei nu-i stătea în fire să plece fără să-și ia la revedere. Să se plictisească și să plece în toiul petrecerii da, i-a mai făcut-o de câteva ori, dar să plece așa, fără să anunțe? Niciodată.

   Dacă i se făcuse rău și o zace pe undeva? O fi rănită de vreo artificie sau petardă rătăcită? Imposibil, a tot căutat pe afară, a întrebat lumea… Doar să fi intrat în club… „Of, uite cum îmi strică mie Ramona Revelionul! În loc să mă bucur de primele momente ale anului, o caut disperată!”

  *

– Nu înțeleg, unde e clubul? Unde e prietena mea, Andreea? Unde sunt cu toții?!

– Clubul?

– Clubul de aici! țipa Ramona, arătând un spațiu viran. Tu nu din club ai venit?

– Angie, ești bine? N-ați plecat? Ah, mă scuzați, v-am confundat!

Altul răsărise naiba știe de unde, vocea sa făcând-o să tresară.

– Știi că ai dreptate? Nu mi-am dat seama la început, dar seamănă puțin cu…

– Da, din față nu mai seamănă așa mult. Dar de la spate și de departe aș fi jurat că e ea.

– Vreți să nu mai vorbiți despre mine ca și când n-aș fi aici? Puțin îmi pasă mie cu cine semăn, vreau să-mi găsesc prietenii!

– Ne cerem scuze! Șase, Carmen!

– Cine-i asta, mă? Nu ți-e rușine, pleci de la petrecere să te întâlnești cu ea? Am avut eu dreptate, cică te duci să-i zici „La mulți ani!” maică-tii! Ai ieșit să te întâlnești cu asta! Dobitocule!

    Ramona credea că a nimerit la spitalul de nebuni sau că e într-un vis tâmpit, cum are ea de obicei. O tipă blondă, cu haină de blană, abia apăruse și făcea ditamai scandalul. Dacă nu ar fi fost în această situație, s-ar fi amuzat copios. Mai ciudată era senzația că o cunoaște pe tipa blondă, dar nu știa de unde s-o ia. Și figura, și vocea îi erau familiare.

– Carmen, te rog, nu aici! Domnișoara e rănită, încercam s-o ajut.

Bietul om era vizibil jenat.

– Da, da, vrei să te cred! Povestea asta să i-o spui altcuiva! Poartă și mănușa ta! Dar de ce n-o inviți la petrecerea noastră? Nu mă supăr, să știi!

   Asta-i mai lipsea! O ceartă conjugală din cauza ei! Deși parcă frumușelul ăsta n-are ce căuta cu isterica asta… Totuși, se purtase frumos cu ea, simțea nevoia să clarifice situația:

– Ascultați-mă! N-am nicio legătură cu el! Doar că m-a ajutat mai devreme! Mi s-a spart oglinda, n-am fost atentă și m-am înțepat în ea sau mă rog, în ce a mai rămas din ea. Am țipat de durere și el a venit să mă ajute. Uite!

Zicând acestea, a scos mănușa, lăsând la vedere degetele crestate.

– Arată mult mai bine acum, s-a oprit sângerarea – spuse tipul.

– Mulțumesc frumos pentru ajutor! spuse ea, întinzându-i mănușa. Îmi pare rău că ți-o înapoiez în starea asta…

– Păstreaz-o! Poate mai ai nevoie. Trebuie neapărat să-ți îngrijești rana, n-o lăsa așa, se poate infecta!

Carmen îi privea neîncrezătoare, dar calmă. Se pare că discursul Ramonei o mai liniștise.

„N-o să mă apuc acum să spun că nu știu cum și în ce m-am înțepat și cât sunt de confuză, că m-am rătăcit, că nu știu nici unde mă aflu, că n-o găsesc pe Andreea și că mi-am pierdut telefonul. N-ar fi deloc credibil. La fel de bine aș putea să-i spun că-l găsesc atrăgător pe iubitul ei!”

 

*

– Gata, au scos băieții șampania?

– Da! Să scot oglinda de la bunica ta! Se apropie momentul! Cum era? La miezul nopții ne punem dorința?

– Cică da. Să te uiți în ea și îți pui o dorință, în momentele alea, secundele dintre ani. Se pare că acele secunde, aflate la granița dintre vechi și nou, sunt magice. Eu nu cred, doar știi. D-aia ți-am și făcut oglinda cadou.

– Eu cred! N-am ce pierde dacă încerc.

– Treaba ta! zise Diana, ieșind din încăpere.

   Fata deschise poșeta elegantă și scoase de acolo o adevărată bijuterie vintage: o oglindă micuță, cu rame aurii, încrustate cu pietre verzi strălucitoare. Nu știa cât sunt de prețioase, dar efectul era spectaculos. Era fascinată de piesa de colecție. „Dacă aveam eu așa ceva în familie, nu-l dădeam pentru nimic în lume! Câteva minute înainte sau după, ce mai contează?”

    Își trecu degetul peste luciul oglinzii, își privi chipul frumos machiat și își puse dorința. Un zâmbet îi înflorea în colțul gurii, când ceva straniu se întâmplă: se pomeni brusc, ca la comandă, pe jos, de parcă cineva ar fi împușcat-o, iar în cădere, oglinda se ciocni de colțul mesei și se sparse.

                                                                              *

– Femeie, liniștește-te, se descurcă ea, nu mai are 2 ani!

– Nu înțelegi, Mihai! Acum cică nu poate fi contactată, mai devreme nu răspundea! Am sunat iar la Andreea, e închis și la ea! Cred că i s-a terminat bateria, spunea ea ceva…

– Îți faci prea multe griji, dragă! Lasă fetele să se distreze și să facem și noi la fel, că d-aia e Revelionul! Parcă n-ai fi fost și tu tânără!

– Tocmai, că am fost! Și știu prin ce am trecut – adăugă ea în barbă.

– Hai să dansăm, mai știi melodia asta? Din tinerețea noastră!

 

      *

– Hai, că ne prinde Anul Nou, unde ești? Unde o fi dispărut femeia asta?

– Mai e puțin, începe numărătoarea! Nevastă-mea unde e?

– Măi, chiar voiam să-ți spun. Nu știu unde e! Zici că a înghițit-o pământul! Am lăsat-o în dormitor și nu mai e!

– O fi la telefon?

– Telefonul e în hol, am trecut pe acolo! Nu e nici în bucătărie, nici la baie, nicăieri!

– Ciudat! Hai să ne mai uităm o dată!

Intrând în dormitor, o siluetă în albastru era întinsă pe jos, strângând în mână ceva.

–  Ce faci, iubito, acolo? Ai pierdut ceva pe sub pat?

Tânăra ridică privirea spre ei, iar bărbatul înțelese că ceva nu era în ordine. Era pierdută, răvășită.

– Iubito, ce-i cu tine? Ți-e rău?

– Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

– Ce-ai pățit? întrebă Diana, speriată.

– Ce-i cu tine, draga mea? De ce stai pe jos?

Bărbatul s-a dus spre ea, ajutând-o să se ridice. Femeia i s-a aruncat în brațe și a început să plângă, de parcă nu-l mai văzuse de mult.

– Ești tu, sunt din nou aici! În ce an suntem?

– Aaa, ne iei la mișto, răspunse Diana, pe jumătate ușurată. Dacă mai stai mult aici, o să pierzi momentul de intrare în noul an!

– Ahhh, slavă Domnului! M-am întors, m-am întors, sunt cu voi, sunt în siguranță!

– Iubito, ai băut puțin mai mult?

– Diana, oglinda! Oglinda de la bunica ta!

– Ce-i cu ea? S-a spart? E, mare pagubă, știi că nu pun mare preț pe…

– Nuuuuu! Nu e vorba de asta! Oglinda asta e blestemată, nu știu ce e cu ea!

– Uite ce e, trebuie să te liniștești! Nu știu ce ai pățit, dar totul e sub control. Întinde-te puțin în pat, respiră, o să-ți aduc un calmant…

– Nu vreau nimic! Nu înțelegi că nu vreau niciun calmant, n-am nevoie de calmant! Oglinda aia… Să nu te atingi de ea! Să nu se atingă nimeni de ea!

– Bine, nu ne atingem! Dar ascultă-ne, te rog, întinde-te în pat, da?

– Diana, trebuie să mă asculți, trebuie să-ți spun ce e cu oglinda aia!

– Bine, te ascult dacă te întinzi în pat. Gata, orice o fi fost, a trecut!

Tânăra se întinse în pat, dar știa că nu a trecut… De abia începea…

 

                                                           VA URMA

 

 

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan     

       Capitolul I – Un Revelion de neuitat

31 decembrie 2016

– Ramooona! Ce faci, fata mea? Vezi că a sosit Andreea, te așteaptă jos! Cum? Încă nu ești gata?

– Vin, mamă! Sunt gata!

– Păi cum? Nu ești îmbrăcată, machiată, nimic!

– Păi așa merg!

– Cum să mergi așa? În blugi și în bluza asta? Așa mergi tu la Revelion? Doamne, pe vremea mea… Ne găteam ore în șir pentru o petrecere!

– La ce modă era atunci și eu m-aș fi gătit! Oamenii știau să se îmbrace, să se distreze…

– Asta așa e! Voi, tinerii din ziua de astăzi, nu știți să vă distrați! Ce petreceri dădeam noi pe vremuri… Dar hai, grăbește-te, o lași pe fata aia să te aștepte…

– Păi așa merg!

– Nu se poate! S-o vezi pe Andreea, ce gătită e! Poate o asculți pe ea, dacă pe mine nu! Andreea, hai aici, draga mea!

    Într-adevăr, Andreea era o apariție spectaculoasă: îmbrăcată într-o rochie de clubbing ultimul răcnet, cu auriu în partea de sus și un tul negru în cea de jos, pantofi asortați perfect, negri și cu toc cui auriu; unghiile lungi, cu gel, vopsite în același ton (negru cu steluțe aurii), se evidențiau pe clutch-ul strălucitor, iar părul tapat și machiajul deosebit completau ținuta. Genul de ținută ce atrage toate privirile.

– Fată, unde-ți ții telefonul ăla? exclamă Andreea, intrând în camera Ramonei și aducând cu sine aroma delicioasă a unui parfum la modă – Te-am sunat de nu știu câte ori, ți-am dat o grămadă de mesaje, ți-am scris și te-am sunat și pe What’s app, nimic!

– A, cred că l-am lăsat pe undeva, prin casă.

– Glumești? Pe undeva, prin casă? Cred că aș înnebuni să stau departe de telefonul meu! Dacă nu-l știu aproape, simt cum mă mănâncă degetele!

– Eu îl urăsc! Nu suport telefonul! Doamne, Andreea, pe tine nu te stresează? Să ai mereu grija lui, să-l auzi cum sună…

– Mda, mă stresează să nu-l știu aproape! Parcă nu trăiești în vremurile astea!

– Așa am și eu impresia. Mi-am greșit epoca. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în alte vremuri…

– Hai! Să te pregătești odată, nu-mi vine să cred că nu ești gata, dacă știam, te luam cu mine la salon!

– Tu ai fost la salon?

– Păi normal! Coafat, machiaj, manichiură, doar nu crezi că le-am făcut eu! Hai, cu ce te îmbraci?

– Așa!

– Cum așa? În blugi vrei să mergi?!

– Parcă ai fi maică-mea! Și ce are?

– Măcar să te machezi puțin!

– Sunt machiată! Nu vezi? Puțin rimel, puțin fond de ten… Un machiaj discret, nu trebuie să fii ca o sorcovă!

– Adică eu sunt ca o sorcovă?

– Nuuu… Tu ai propriul stil, îți stă foarte bine, dar mie nu mi s-ar potrivi. Eu am alt stil. Mie nu-mi plac hainele de azi, moda o ia razna, nici n-ai ce cumpăra… Gratis să-mi dai noua colecție din mall și n-o iau, n-am ce alege!

– Dar ce haine îți plac, Doamne iartă-mă? Sau mai bine zis, există ceva care-ți place pe lumea asta, domnișoară?

– Ba da, există chestii care-mi plac! Nu am gusturi comune cu cele de astăzi, e o diferență! Avea maică-mea o rochie, când eram eu mică. Chiar de un Revelion a purtat-o. Una albastră, de iarnă, lungă, cu paiete. Și o geantă și mai mișto! Le adoram, dar niciodată nu m-a lăsat să mă apropii de ele. Mai ales de geantă. Nu știu de ce…

– O fi avut o comoară acolo! spuse Andreea, cu un aer ghiduș.

– E, îi era frică să nu i-o stric. Dar acum nu cred că ar fi o problemă… Și dacă tot insiști să mă îmbrac mai special, mi-ai dat o idee!

   Ceva timp mai târziu, Ramona ieșea din cameră, într-o rochie elegantă, albastră, cu umeri supradimensionați și ținând în mână o poșetă mov-închis, cu paiete. Culmea, chiar se mai machiase puțin. Sau o lăsase pe Andreea s-o machieze, nu se știe…

      Ramona considera că aparținea altor timpuri. Nu-i plăceau hainele din ziua de azi, tehnologia o depășea, smartphone-urile, Facebook-ul și What`s app-ul, de care colegii ei erau încântați, pe ea o lăsau rece, ba chiar avea impresia că-i răpesc intimitatea. În ziua de azi, poți fi găsit oriunde, iar dacă nu te lauzi pe rețelele de socializare, nu exiști! Nici cluburile nu-i plăceau, acum mergea de gura Andreei și a mamei ei, dar le considera niște cutii supraaglomerate. Nu știa cum te poți distra cu muzica dată la un volum ce depășește pragul dureros, călcându-te pe picioare cu alții… Nici muzica din ziua de azi nu o înțelegea… Era adepta muzicii vechi, de prin anii ’80-’90. Dacă o întrebai de vreo melodie din zilele noastre, habar n-avea. În schimb, fredona melodii de care colegii ei nici nu auziseră vreodată, sau auziseră când erau mici, de la părinți. Adora muzica din copilăria ei, îi era dor de Revelioanele din copilărie. Părinții ei chiar știau să se distreze! Atunci își dorea să crească, să se facă mare cât mai repede. Dar dorea să fie mare atunci, în perioada aceea, s-o trăiască din perspectiva unui adult. Acum era adult și degeaba. Nu simțea că ar fi ceva special.

– Mamăăăă, noi plecăm!

– Veniți în bucătărie, nu pot să ies, mi se arde friptura!

– E, lasă, mă vezi când mă întorc, taxi-ul ne așteaptă!

– Vă trimitem poze pe What`s app, doamna Angela! La mulți ani!

– La mulți ani, draga mea, ne auzim!

– Mai bine că nu ne-a văzut! îi spune Ramona Andreei, pe când se urcau în taxi.

– De ce?

– Am așa un feeling, sau poate e o prostie întipărită din copilărie, că s-ar fi supărat dacă mă vedea așa, cu rochia și geanta ei.

– De ce să se supere? Maică-ta e o scumpă, ai și tu niște idei! E doar imaginația ta!

– Posibil. Când eram mică, nu mă lăsa să mă apropii de geanta asta. Eu, ca toate fetițele, îi încercam pantofii cu toc, fardurile… În general se amuza, dar când mă apropiam de poșeta asta, în special… Pretexta că a dat foarte mulți bani pe ea și că-i stric încuietoarea.

– Nu sunt fană vremea lui Pazvante, dar trebuie să recunosc că e o piesă de colecție frumoasă. Ar merita un loc într-un muzeu al anilor ’90.

– Eu zic că merge purtată și acum. Și anii ’90 nu sunt vremea lui Pazvante!

– Cum zici tu…

„Of, chiar nu înțeleg ce găsesc atât de distractiv! Vreau muzica mea, nu zbânțuiala asta! Și e atât de aglomerat, uf, n-am aer!”

    Ramona dansase de câteva ori, dar deja se plictisise. Se uita la cei din club: unii deja beți, unii dansau, dar majoritatea erau lipiți de telefoane, obiecte „magice”, ce deveniseră extensii ale mâinilor. Ce dependență o mai fi și asta? Îi vedeai la mese (vorba vine mese, niște chestii joase, ca taburetele), butonând de zor la telefoane. Cei de pe ringul de dans își făceau selfie-uri în draci, iar în secunda doi le și urcau pe rețelele de socializare, unde își dădeau check-in. Să vadă, domne, toți proștii că ei se distrează. Asta e distracție? Dacă cineva ar ateriza direct de acum 20 de ani în prezent, precis s-ar cruci. Și-ar dori să se trezească din cel mai negru coșmar.

    Nu era genul de distracție al Ramonei. Își aducea aminte de Revelioanele de altădată, de când era mică. Revelioanele organizate de părinții ei, când îi era ciudă că o trimiteau la culcare tocmai când era mai interesant. Dar parcă ea îi asculta… Mergea în dormitor, iar după câteva minute se întorcea, pretextând că și-a uitat ursulețul, păpușa, că îi e sete și așa mai departe.

     Mai puține posibilități, dar erau mai fericiți. Ținea minte când aveau musafiri și se dansa până dimineața pe melodii ca lumea. Aia da muzică! Disco, tango-uri, blues-uri… Învățase și ea cum se schimbă și se derulează casetele, era așa mândră de asta… Ține minte ce se necăjea când casetofonul prindea banda. Apoi au apărut CD-urile, Youtube-ul… Și odată cu ele, a dispărut și farmecul casetelor.

    Muzica asta e de dat din cap pe ea, nu de dansat. Parcă era străină de generația ei, simțea că nu avea nimic în comun cu cei de aceeași vârstă. I se păreau cu toții superficiali, preocupați numai de mall-uri, cluburi, haine de firmă, telefoane cât mai performante, lucruri de fațadă, care n-au o valoare adevărată. N-avea ce discuta cu cei de la acea petrecere, dar ce, puteai să discuți? În vacarmul ăla… Plus că toți o priveau ca pe un extraterestru. Se mirau de îmbrăcămintea ei, fetele își aruncau una alteia priviri cu subînțeles, de genul „Paparuda asta de unde o fi apărut?”. După părerea ei, ele erau îmbrăcate ca niște paparude. Unde  s-a dus bunul gust, Doamne? Alt aspect care o deranja: cu toții erau sclavii modei. Au văzut pe nu știu cine că purta brățară de la o firmă anume, gata, toată lumea își ia! Se poartă nu știu ce? Nu contează că nu-mi place sau nu-mi stă bine, are cutărică, trebuie să am și eu! Cam asta e atitudinea… E de ajuns să te uiți în clubul ăsta: sunt îmbrăcați la fel, se mișcă la fel…

„Uf, ce plictiseală… După miezul nopții o șterg. Să ciocnim paharele de șampanie, să le zic „La mulți ani!” și-mi chem un taxi. Chiar dacă e nebunie, nu cred să plece mulți fix la miezul nopții. Mă duc acasă, fac o baie fierbinte cu spumă, îmi pun muzica mea preferată… Așa trebuia să fac de la început, a trebuit să mă iau eu după Andreea.”

– Ramona, Ramona!

Andreea îi țipa în ureche de zor, pentru că altfel n-avea cum să se facă auzită în acel zgomot infernal.

– Se apropie miezul nopții! Hai să ieșim afară de acum, să vedem artificiile! În ultimul moment se vor înghesui toți.

– Ai dreptate, să mergem! Oricum voiam să iau o gură de aer, mă sufoc aici! urlă și Ramona, la rândul ei, în urechea Andreei.

   S-au îndreptat cu oarece greutate prin mulțime, spre ieșire. Începuse să se aglomereze și afară, deja erau oameni cu sticle și pahare de șampanie în mâini și bineînțeles, cu nelipsitele telefoane. Pardon, astea erau deja lipite cu Superglue de degetele lor. Nu le-ar fi dat drumul nici dacă i-ar fi electrocutat, musai să transmită în direct momentul intrării în 2017, altfel e ca și când miezul nopții nici n-ar fi sosit.

– Ohhh, urechile mele! Am surzit de la muzica aia! Ce bine e afară!

– Scoate și tu telefonul, să facem o poză! Cu al meu am făcut atâtea, încât s-a dus bateria.

– Ești culmea!

Ramona căuta de zor în poșeta mamei, care-i plăcea atât de mult.

– Unde o fi telefonul ăla?

– Hai mai repede, că ne prinde 2018, ce 2017!

– Stai, că nu găsesc telefonul, sper că nu l-am pierdut! Ah, ce e asta?

– Ce?

– Nu știu, ceva lucios, ca o oglindă… Nici n-am observat că era aici. Cred că-i un ciob. Ahhhh!

– Ramona?

   Totul s-a petrecut așa de repede, că Andreea nici nu avu timp să reacționeze. Ramona simțea că se învârte, și se învârte… Până s-a prăbușit la pământ.

                                                           – VA URMA –

Sursa foto: Politica ta – WordPress.com

%d bloggers like this: