Lifestyle

Cafea cu o necunoscută

   Pe șoseaua îngustă, căptușită de o parte și de alta de pini impunători, autobuzul porni legănându-se ușor, de parcă ar fi vrut să-mi liniștească gândurile. În jurul meu, lumea părea să aibă conturul intens al grijilor cotidiene, în timp ce în sufletul meu negam cu desăvârșire faptul că mă întorceam acasă pentru un astfel de eveniment.

  În urmă cu doar câteva ore, totul era așa cum trebuia să fie… viața mea era completă, ca un puzzle cu toți oamenii importanți prezenți acolo, completând un tablou în care mă simțeam confortabil. Acum, echilibrul acesta fusese spulberat. N-am vrut să cred că tata a ales să se mute în cer, am crezut mereu că oamenii din jurul meu sunt nemuritori și că îi voi avea pentru totdeauna. Toate convingerile mele de până atunci au început să devină tot mai șterse.

   O ploaie măruntă începu să-și lase picăturile pe geamul autobuzului. Cu fruntea lipită de geam, mă întrebam cum era posibil ca așa ceva să se întâmple…

   Acum nu mai știam dacă erau lacrimile mele sau picăturile de ploaie care au pătruns, cumva, înăuntru. Autobuzul opri. O doamnă în vârstă, cu alură de bunică înțeleaptă, m-a întrebat dacă nu vreau să bem o cafea în timpul staționării. Am acceptat dând din cap, fără să-i spun ceva. Pesemne că nu-i scăpaseră lacrimile ce mi se scurgeau pe obraji.

   Împreună cu ceilalți călători, am intrat în cafeneaua unde aroma suavă a cafelei proaspăt măcinată a fost ca o îmbrățișare și m-am trezit în copilărie, în diminețile când bunica inunda camera cu aromă de cafea. Ce dor mi s-a făcut de zilele acelea lipsite de griji!

   -Cafeaua, draga mea, e o băutură înțeleaptă. Te face să vezi lucrurile altfel, mi-a spus doamna aceea, privindu-mă îngăduitor.

   După prima gură de cafea, am început să-mi dezleg sufletul și i-am povestit tot. Era o cafea espresso, cu o aromă foarte plăcută și puternică, cu o spumă densă deasupra. Cafeaua tare se ține în cană mică, dacă ar fi să adaptăm proverbul. Cuvintele înțelepte ale doamnei m-au făcut să conștientizez faptul că plecarea celor dragi e un lucru firesc, chiar dacă la început ți-e imposibil să accepți. Doamna necunoscută m-a ajutat să-mi iau rămas-bun mai ușor și-i mulțumesc pentru asta.

   La câteva zile, m-am întors la birou și mi-am reluat activitatea. Faptul că reușisem să merg mai departe, să-mi continui viața, se datora într-o foarte mare măsură unei necunoscute… pentru că nici nu-i știam numele. Cafeaua de la birou, aromele intense ale monodozelor de cafea sau ale cafelei boabe pe care unii dintre colegii meu o preferau, îmi amintesc și acum de ea și de modul atât de simplu în care mi-a schimbat viziunea asupra vieții.

 

Mulţumesc, doamna mea necunoscută, oriunde ai fi! 

 

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 23

Surse foto: Arhiva personală, La Fântâna

Să-i primiți în case, vin la colindat!

  Brrrr, ce frig e!!!!!

   E sfârșitul lunii noiembrie, încă puțin și vin Sărbătorile de iarnă! Singura perioadă mai îndelungată de care mă bucur ca un copil.

   Entuziasmul meu începe odată cu postul. Tot atunci începe și perioada cea mai aglomerată. Îmi place să fiu organizată, așa că îmi notez în agenda imaginară tot ceea ce mi-am propus. Pentru început, îmi sun prietenii să aflu cu cine mă bucur de magia Crăciunului și cu cine ciocnesc paharele de șampanie la trecerea dintre ani. După ce aflu câte săptămâni am musafiri (pentru că anul acesta voi avea musafiri din depărtare, o săptămână de Crăciun și una după Revelion), mă gândesc să încep curățenia generală.

   O, dar sunt convinsă că până la Crăciun mai fac de două, nouă, nouăzeci și nouă de ori curățenie, așteptându-mi cu nerăbdare prietenii să-mi umple casa de veselie și gălăgie .

   Și dacă toate poveștile încep cu „A fost odată ca niciodată”, atunci încep și eu să vă spun că a fost, este și va fi o Cenușăreasă frumoasă în fiecare casă. Ea cântă, zâmbește și căsuța și-o iubește. De curat s-a apucat și cu drag v-a invitat, pragul casei să-l pășiți toți cei care o iubiți.

   Nu-mi rămâne decât să mă apuc de treabă ca o adevărată Cenușăreasă, doar că pe mine nu mă stresează nici o mamă vitregă sau surori răutăcioase. Pentru mine, bucătăria este un palat aurit, e locul unde-mi petrec jumătate de zi, jumătate din viață așa că trebuie să strălucească de curățenie. Și cum povestea mea de Cenușăreasă este una modernă, nu mi-am chemat porumbițele și turturelele în ajutor. Eu am doi prieteni de nădejde. Nufăr, și Triumf  se numesc prietenii care îmi fac curățenia mai ușoară.

Nufăraș drag, Nufăraș

Curăță tu, rugu-te-aș,

Și m-ajută-n strălucire,

Totul luminos să fie!

   Pentru că nu am timp de pierdut, mă bucur de ajutorul celor doi prieteni de nădejde, care nu lasă tot greul pe umerii mei. Ei curăță repede și eficient , asta e calitatea lor cea mai de seamă, iar prețul este modic făcând un raport calitate preț corect.

   Să fac curățenia să fie mai ușoară, schimb spălatul geamurilor de pe ritmurile latine pe melodiile colindelor copilăriei. Mă pierd în amintiri frumoase și nici nu-mi dau seama când am devenit o furnicuță.

  Geamurile strălucesc, baie e dezinfectată, aragazul e ca nou.

   Hmmm ce mai rămâne?

   Ah, vesela cea bună! Pentru asta am Nufăr Verde Veselă, şi gata treaba.

   Totul trebuie să fie bine pus la punct. Casa trebuie să miroasă proaspăt cu parfumuri florale și oceanice. Anul acesta sunt bine organizată, iar prieteni mei sunt experți în curățenie.

   Ca o Cenușăreasă a zilelor noastre am pus osul la treabă și

   Aștept cu multă nerăbdare

   Să-mi pun straie noi de sărbătoare.

   Chiar ei: Nufăr și Triumf s-au schimbat

   Și zilnic te ajută să faci tu curat.

   Și pe final, trebuie să vă spun că Cenușăreasa și cei doi prieteni de nădejde au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, iar de nu ați auzit ei, vă sunt prieteni la gospodărit. Să-i primiți în case, vin la colindat! Fiindcă ei sunt experți la curățat.

,,Deschide uşa creştine
Că venim din nou la tine”
Să vă fie casa strălucitoare şi uşoară curaţenia de sărbători, pe lângă Triumf şi Nufăr: ascultaţi colinde, compuneţi versuri în minte, chiar dacă după ce terminaţi le-aţi uitat, şi gândiţi-vă la magia iernii.

Hai la mine-n casă,

Cea mai căduroasă,

Vezi cât de frumoasă poate fi acum,

Pentru că, draguţă, cu Triumf îţi spun,

Nufărul mă ajută să nu-ţi vezi de drum.

Să rămâi la mine şi să te distrezi

Strălucirea casei să o comentezi

Mă întrebi cu teamă: Cum ai reuşit?

Şi eu îţi spun mandră: M-am Fermecuit.Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2107. Proba 22

#Farmec

Sursa foto: Farmec.ro. Arhiva personală

 

Ingriko, sursa perfectă pentru cadouri

  Se apropie sărbătorile și se simte. Deja au apărut decorațiuni prin magazine, reclame cu tema Crăciunului… Până și la școală se simte; nepoțica mea se pregătește pentru prima serbare din viața ei de școlăriță, eveniment la care de altfel, m-a și invitat.

  Cu siguranță va ține minte această serbare mult timp și probabil se va raporta la ea în următorii ani. Îmi amintesc de serbările mele din timpul școlii. Apropierea sărbătorilor se simțea în aer cu câteva săptămâni înaintea vacanței, mai precis, odată cu începerea repetițiilor pentru serbare. Atunci știam că mai e puțin până la Crăciun și mamă, ce ne mai bucuram! Iar când vedeam bradul împodobit, școala decorată, era fericire curată! Clopoțeii parcă sunau a vacanță…

   Dar gata cu amintirile! Trebuie să găsesc un cadou pentru nepoțica mea. Un cadou de neuitat, primit cu ocazia primei ei serbări de Crăciun.

   Cred că știu de unde să încep! Orice reprezentantă a sexului frumos e înnebunită după bijuterii, indiferent de vârstă. Sau mă rog, majoritatea. Vreau să găsesc ceva drăguț și potrivit vârstei, dar în același timp, inedit, ceva de ținut minte. Caut pe net brățări copii și dau peste un magazin online foarte drăguț, Ingriko. Parcă mi-au citit gândurile! Brățările au charm-uri din aur și argint, ceea ce reprezintă, zic eu, rezistența acelei amintiri în timp. Să optez pentru trifoiul din aur galben de 14 K, pentru a-i aduce noroc, sau pentru bănuțul din argint 925 rodiat? Și trebuie să mă gândesc și la textul ce va fi gravat, pentru că da, avem și această opțiune. Totodată, îmi place că șnurul este ajustabil, astfel încât atunci când va crește să poată modifica brățara pe măsura încheieturii. Să aleg un șnur roșu sau de altă culoare? Pot alege dintre roșu, negru, albastru, bej, verde, galben, roz, vișiniu și gri. Parcă aș opta pentru un galben vesel. Sau să rămân în ton cu roșul festiv?

   Ingriko este o sursă bună de idei pentru cadou, nu numai pentru copii: brățări personalizate pe charm-urile cărora poți grava chipurile celor dragi, coliere cu nume sau cu fețe… Pe lângă brățări, se lucrează la comandă coliere cu nume sau cu orice mesaj dorești. La fel de interesante mi se par și colierele cu fotogravuri pe pandant și deja îmi apar alte idei de cadou: pentru o prietenă, un colier cu porecla gravată, sigur se va amuza copios, iar pentru mama, o brățară personalizată cu poză. Chiar zilele trecute am găsit în album o fotografie foarte frumoasă, cu ea și tata în tinerețe, de dinainte de căsătorie. Nu trebuie decât s-o scanez și să le-o trimit prin e-mail celor de la Ingriko. La cum o știu de romantică, sigur va aprecia. Parcă văd că nu-și va mai scoate brățara!

Mă bucur că am descoperit Ingriko, este perfect pentru cadouri!

by -
8

Dragoste la prima degustare

   Visul fiecărei persoane este să fie fericită, să-i fie alături pe drumul vieții o familie frumoasă. Ce ne-am putea dori mai mult?
   Nu știu voi, dar eu îmi doresc să călătoresc. Să văd cât mai multe locuri frumoase. Destinații turistice, dar și locuri sălbatice, încă nedescoperite.
   La începutul întemeierii familiei, o bună bucată de vreme am fost preocupați cu planuri de construcție, cu anumite probleme, ca la început de drum. Până într-o zi, când am pornit în prima noastră călătorie ca o familie. Au trecut deja zece ani de când călătorim de două ori pe an în destinații din țară, dar și din afara țării.
   Anul acesta am ales Veneția, Italia.
   Prietena mea din copilărie s-a mutat de curând în Italia. Pentru că-mi doream să-i cunosc fetița nou născută, am hotărât să-i facem o vizită și cu ocazia aceasta să vizităm frumoasa Veneție. Bucuroși că suntem însoțiți de prietena mea și soțul ei, care știu puțină italiană, am pornit la plimbare pe străduțele întortocheate din Veneția. Am rămas surprinși să auzim în diferite grupuri vorbindu-se românește și chiar să ascultăm la acordeon o melodie lăutărească românească pe una dintre străduțele înghesuite. Bineînțeles, după ce l-am salutat pe lăutar românește, domnul a zâmbit și ne-a întrebat: „M-ați verificat, așa e?”
   După două ore de admirat suveniruri, clădiri vechi superbe, ne-a prins foamea. Și cum la noi, românii, dragostea trece prin stomac, ne așezăm la o terasă în apropiere de Piața San Marco.
   Mirosurile ademenitoare au creat o discuție amuzantă, mie îmi mirosea a pizza, fiului meu a paste, prietenei mele a desert. Cei doi bărbați erau morți de foame și tot ceea ce așteptau era un Peroni rece.
   Aventura abia începe, consultăm meniurile încercând să ghicim ingredientele. Deja ne ploua în gură când ne uitam în poze, dar italiana prietenilor noștri nu era gastronomică. Nici acum nu știu cum se numește fiecare fel pe care l-am mâncat, dar pot să spun că a fost delicios.
   Băiatul meu a comandat un platou cu diferite fructe de mare. Era imens, cred că ne-am fi săturat toți din el. Bărbații au comandat pizza, iar eu și prietena mea paste cu fructe de mare. Să-l fi văzut pe soțul meu după prima gură de pizza, care era picantă, câte beri a dat peste cap după prima îmbucătură! Normal că am făcut schimb de mâncare. La noi eu sunt cea picantă.
    Pentru că prietena mea avea poftă de desert, a comandat ceva care suna bine.
  Să-i fi văzut fața când a venit ospătarul cu un platou imens, care avea pe mijloc un desert cam cât o caisă, în schimb era „decorat” bestial.
   Fiind o porție mult prea mică pentru o adevărată româncă, „mi amica” a spus: „Ce bun a fost! N-am mâncat, dar sunt sătulă!”
   O experiență culinară plină de amuzament, voie bună și amintiri de neuitat.
   Cu dragostea care a trecut și prin stomacul nostru, satisfăcuți, pornim spre ultima noastră oprire, Piața San Marco, apoi plecăm cu vaporetto spre gară.
   Și pentru că nu te simți la Veneția dacă nu faci o prostie, frânți și cu burticuța plină, așteptăm trenul o oră stând pe jos prin gară, pentru că locuri nu sunt. Prea obosiți să ne gândim că asta e cireașa de pe tort a aventurii noastre la Veneția.
    Cu siguranță, m-am îndrăgostit de Veneția! A fost ca o dragoste la prima degustare!
Împărtășește cu noi experiența ta culinară într-un comentariu și poți câștiga de la Momondo un premiu în valoare de 1.000 euro.
   Sursă imagini: Arhivă personală, Pexels.com

Diamantele Christinei

  – Aaaaaa!

TROSC! POC!

   Am crezut că au intrat simultan în casă hoții, Poliția și mascații atunci când am auzit un zgomot de ceva spart și un țipăt din camera surorii mele.

  – Ai pățit ceva?

Intru și o găsesc vărsând un torent de înjurături, cu telefonul în mână și cu ochii la ecran.

   – Ce s-a întâmplat aici?

   – Ce să se întâmple, un coleg nebun, uite ce filmuleț mi-a trimis! M-am speriat și am scăpat telefonul din mână! Și s-a făcut țăndări ecranul! Să vezi ce-i fac, îl pun să mi-l plătească!

   – Dar de ce nu folosești un Popsocket?

  – Ce să folosesc?

  – Popsocket. E un accesoriu de telefon care te ajută să-l manevrezi mai bine. Îl poți fixa pe orice suprafață (masă, oglindă, frigider etc) și se lipește pe spatele device-ului. Așa nu-l mai scapi pe jos, poți să faci selfie-urile mai clar, poți să tastezi mai ușor, să urmărești un filmuleț… E mai simplu și în cazul apelurilor video și hands-free. Merge și la tablete.

   – N-am mai auzit.

   – Pentru că la noi nu e încă atât de răspândit, dar americanii sunt înnebuniți, a revoluționat piața. Pe mine m-a ajutat mult, știi și tu cât sunt de neîndemânatică. N-am nevoie de un filmuleț năstrușnic ca să scap telefonul sau tableta din mână! Iar selfie-urile îmi ieșeau întotdeauna mișcate. Până când mi-am achiziționat popsocket-ul.

   – Ai și tu așa ceva? Vreau să văd!

   – Uite!

   – Nu pot să cred! E cu Harry Potter! Mai au? Vreau și eu unul la fel!

   – Sigur că au, intră pe site-ul Popsockets.ro!

   – Așa voi face, dar vreau cu Gryffindor, nu cu Ravenclaw.

   – Stai liniștită, au pentru toate casele!

   De atunci, surioara mea a devenit adepta Popsockets. De la ei a cumpărat accesorii pentru telefon, tabletă, chiar și suport de folosit în mașină. Acum conduce numai cu telefonul pe bord, în suportul lui proaspăt achiziționat.

   Sunt produse foarte utile, cel care le-a inventat chiar este un om cu viziune practică și originalitate. Acum nu mai îmi pot imagina viața fără aceste accesorii. Cam la fel cum s-a întâmplat cu telefonul și Internetul. Cel mai elocvent exemplu l-am avut zilele trecute, când navigând pe site-ul magazinului online de bijuterii Christina Diamonds, am fost la un pas de a scăpa telefonul din mână! Nu, nu era pe site vreun filmuleț precum cel primit de sora mea, doar am descoperit o idee originală, cum n-am mai pomenit!

   Christina Jewelry & Watches este un brand de bijuterii și ceasuri, în special brățări personalizate, cercei, inele, însă cel mai mult m-au impresionat ceasurile elvețiene. Însoțite de „Certificat Swiss Made”, cea mai înaltă distincție din orologerie, ceasurile concepute de Christina Hembo depășesc orice imaginație, având posibilitatea de a le construi de la zero și de a le personaliza în fiecare zi după bunul plac. Pornind de la o curea sau de la o brățară, poți atașa diverse pandantive, schimba cadranul, căruia îi poți adăuga pietre semiprețioase sau chiar diamante autentice. Cu acest sistem inedit, Christina Jewelry & Watches a câștigat premiul I în Europa pentru inovație în orologie.

   O brățară personalizată sau un asemenea ceas este o idee perfectă de cadou, deși nu ar arăta rău nici pe mâna mea… Iar pietrele semiprețioase sunt superbe, nu îmi pot lua ochii de la ele! Popsocket-ul mă ajută să am o mai bună dexteritate atunci când îmi comand de pe telefon mai multe bijuterii de la Christina….

Cum dau eu numai peste produse originale și inedite…

 

 O Gală Royal-istă

Gala Excelenței în Blogging, 2017, la Hotel Royal

   Pentru că toamna e anotimpul în care ne pregătim să stabilim bilanțul anului care stă să se încheie, dar și al culegerii roadelor, ne-am gândit că ar fi grozav dacă am organiza un eveniment festiv care să răsplătească meritele și performanțele din blogging. Premiile oferite ar putea constitui cartea de vizită a succesului în comunitatea online, elementul-cheie care să deschidă oportunități de colaborări și/sau de afaceri, dar și o recunoaștere a calității. Pe lângă Top Blog, stabilit pe domenii (life style, cultură, dezvoltare personală, călătorii etc.), s-ar acorda în cadrul Galei și Trofeul de excelență, premii speciale, mici suveniruri din partea sponsorilor și a organizatorilor. Apoi vine întrebarea: unde? Unde să desfășori o gală de o asemenea amploare?

   Reușita unui eveniment ține de organizare. Trebuie să ții cont de toate detaliile, să ai planuri de rezervă și o echipă pe care să te poți baza.

   Un aspect foarte important îl constituie locația. Nu de puține ori s-a întâmplat ca evenimente sociale/ petreceri pretențioase să devină un fiasco din cauza spațiului în care au fost organizate. Ori sala să fie neîncăpătoare, prin urmare și acustica având de suferit, ori să nu fie suficiente locuri de parcare, ori mâncarea să lase de dorit sau să pice curentul în cel mai nepotrivit moment. Nici nu vreau să îmi imaginez situațiile penibile și privirile dezaprobatoare ale participanților… .

   Pentru Gala Excelenței în Blogging 2017, eu aș alege muntele, mai exact un salon de evenimente din Poiana Brașov. Chiar dacă nu sunt din partea locului și organizarea de evenimente în Brașov ar putea reprezenta o problemă, există locații care îți pun la dispoziție tot ce este nevoie, de la sală de conferințe, restaurant, cazare și diverse servicii menite să lase în grija ta doar ceea ce ține de resursa umană. După o scurtă căutare pe internet, am găsit locația ideală. Nimeni nu ar refuza să participe la un eveniment organizat într-un cadru montan superb, desprins parcă din tablourile impresioniștilor, mai exact, o sală de festivități din cele două de la Hotel Royal. Amenajate modern și echipate cu aparatură de ultimă generație, sălile pot găzdui 120-140 de persoane, iar în aranjament teatru, pentru conferințe și prezentări, capacitatea crește până la 150 de locuri. Cei aproximativ 100 de invitați la Gală ar avea loc suficient. Mesele rotunde, îmbrăcate cu huse în nuanțe de crem, aranjate elegant și asortate cu scaunele oferă o notă de distincție și rafinament, sugerând importanța pe care o presupune evenimentul. Printre mesele astfel dispuse, ospătarii se pot strecura ușor, pentru a servi invitații. Restaurantul cu specific internațional vine în întâmpinarea clienților cu o gamă diversificată de meniuri, special concepute pentru satisfacerea celor mai exigente gusturi. Pentru aer curat, proprietarul ne invită pe terasa cu vedere spre munți, spre fascinanta lume a înălțimilor. Hotelul pune la dispoziție și un ecran de protecție, videoproiector, flipchart, sistem de sonorizare și laptop.

   Pentru micii însoțitori, spațiul de joacă va deveni centrul de atracție prioritar.

  Îmi și imaginez oaspeți în haine elegante ciocnind un pahar cu vin în cinstea câștigătorilor, care urcă pe rând pe podium pentru a-și primi placheta. Muzica şi strălucirea bliţurilor face ca totul să te ducă cu gândul la galele cu stil ale Oscarului. Pentru o seară sunt toţi actori în propriul film şi mândri de munca lor. Până şi fotografii amatori devin profesionişti, închipuindu-se în rol de paparazzi. Toţi excelenţi în excelenţa lor!

   Un eveniment la înălțime și la propriu și la figurat, unde cei ajunși în top își pot savura realizările în cel mai potrivit cadru pentru vârfurile valorice din orice domeniu.

  Ba, dacă vor, pot chiar să exclame ca Leonardo DiCaprio din botul Titanicului, de la altitudine Royal-istă, cu pieptul umflându-se pe terasă în aerul ozonat al Poienii:

I’m the King of the World!!!

 

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 21

Surse foto: Hotel Royal, Pinterest

  Un examen chinuit de o cizmă

   – Aveți exemple din literatura de specialitate care să susțină această afirmație?

   O, Doamne! N-o să uit niciodată acel examen! O sesiune de iarnă, cu frig și nămeți cât casa, mai ceva ca-n „Crima din Orient Express”! Nici nu știu cum am reușit să ajung la facultate, în acea perioadă închiseseră școlile, numai noi eram mai „cu moț”! Zăpada îmi intrase în cizme, unde căldura a transformat-o ulterior în apă. Cred că nu există femeie care să nu știe cât de enervantă e apa în cizme, ghete, pantofi, adidași și orice articol de încălțăminte. „Drag ca sarea în ochi”? Ar trebui inventată o nouă vorbă, „drag ca apa în cizme”.

   N-o să vă vină să credeți ce am făcut până să-mi vină rândul! M-am așezat pe un scaun de pe hol, mi-am scos cizmele, apoi șosetele ude leoarcă, pe care le-am pus frumos la uscat pe calorifer. Colegii râdeau și-mi spuneau că nu sunt normală, cum stăteam eu cu foile și cărțile împrăștiate în jur, desculță, cu cizmele lângă mine și cu șosetele pe calorifer.

  – Hai, te cheamă!

   – Pe mine?

  – Da, da! Te-a strigat acum!

   – Spune-i să aștepte un pic!

   Cu părere de rău, mi-am îndesat la loc picioarele în șosetele încă jilave și în cizmele ude de-a binelea. Am intrat în sală, am încercat să mă concentrez la subiectul de pe bilet, însă atenția îmi era distrasă încontinuu de senzația de umezeală și răceală de la picioare. Îmi era frig, deși sala era încălzită, stăteam ca pe ace, de abia așteptam să se termine, ca să pot merge acasă, să scap de senzația incomodă, să-mi încălzesc picioarele.

   ,,Când ajung acasă, o să mă afund într-o baie fierbinte, după care o să-mi pun șosete groase, de lână, din care nu mai ies, orice ar fi! Iar cizmele astea… la gunoi cu ele, să nu le mai văd! Mare minune de nu m-oi pomeni cu o răceală!”

   – Domnișoară? Răspundeți sau trecem mai departe?

   – Îmi cer scuze, puteți repeta întrebarea?

   Noroc că proful a fost înțelegător, a văzut el că nu mă simțeam bine, o fi crezut că am emoții. Apa din încălțăminte îmi distrăsese atât de tare atenția, încât ratasem o întrebare. Și știam răspunsul! Dacă ar fi fost alt examinator, mai puțin răbdător, probabil m-ar fi depunctat. Până la urmă, a ieșit bine, dar cu chiu, cu vai. Mi s-a părut cel mai lung examen din viața mea, parcă nu se mai termina! Aveam senzaţia că proful se hotărâse să scoată de la mine toate informațiile pe acea temă, întorcea problema pe toate părțile… În realitate, era un examen de dificultate medie, iar întrebările erau cât se poate de rezonabile. În condiții normale, nu de picioare murate și înghețate.

   Anii au trecut, dar povestea a rămas de referință. Parcă mă și văd la bătrânețe, spunând-o și nepoților. Trebuie să menționez, totuși, că toate acestea se întâmplau înainte de noiembrie 2015, pe când Answear nu se extinsese în România. De când am început să comand de la ei, adio apă în cizme!

   Încălțămintea de la magazinul online Answear este foarte variată: cizme, botine pentru femei, ghete pentru bărbați, pantofi și sandale de toate felurile, pentru toate ocaziile, toate de cea mai bună calitate.

   Când optez pentru o ținută elegantă, o asortez cu botinele mele din piele întoarsă din colecția Hilfiger Denim, iar când vreau să mă bucur de o plimbare într-o zi frumoasă de toamnă, le aleg pe cele cu toc plat, din colecția Mustang. Iar dacă întrevăd o prognoză precum cea din sesiunea proverbială de iarnă, mă echipez cu cizmele îmblănite din colecția Bearpaw, de la Elle Tall. Sunt din piele întoarsă, au interiorul din lână și sunt atât de comode, încât atunci când ajung acasă, uit să mi le scot. Parcă aș purta papuci!

În sfârșit, iarna arată bine și pentru mine! Totul e călduț și confortabil.

   Eu şi acum mă gândesc cum voi povesti păţania nepoţeilor mei. Cred ca voi apela la varianta de poveste cu stil. 🙂

Orologiul bate, ziua-i la jumate
Cineva tot strigă la ușa din spate…
– Eu sunt, bună maică, fata ce-ai dorit,
Eu, și din examen mă întorc cumplit.
Soarta mă omoară de această dată:
Cizma mea e udă și eu sunt frustrată.
Dar deschide-mi ușa… azi nu am umor
Nu mă ține afară că mi-e frig de mor.
Auzind-o, mama fereastra deschise
Și cu voce blândă, fetei îi vorbise:
– Ce spui tu fetițo, că n-ai fost departe
Cizma îți e udă și vorbești de moarte?
Eu sunt a ta mamă, tu ești puiul meu,
De nu ai luat bac-ul vai de el liceu
Însă dacă vrei să știi, ca să ai cultură
Cizme noi să-ți iei, și-o să ai căldură!
Dacă tu ești fata mea cu adevărat
Caută să-ți ții piciorul curat şi uscat.
Apoi tu aice fără cizmuliță
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te de găsește o cizmă mai bună
Că de n-ai luat testul de-aia, tre’ să fii nebună.

Fata intra-n casă şi rapid tastează

Cizme şi botine unde să găsească?

Lupta acum începe…

Rivalii-s zdrobiţi

Cad ca nişte spice de Answear loviţi.

Aşa mai merge, nu? 🙂
Aţi avut şi voi momente în care nu v-aţi simţit confortabil într-o ţinută?
Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 20

Surse foto: Answear, Pexels.com

 

Casă, dulce casă!

   Nicicând nu am simțit aceste cuvinte mai aproape de adevăr! Privesc cărțile proaspăt aranjate în bibliotecă, lumina ce se revarsă prin ferestre, amplificată de nuanța caldă a pereților. Miroase a nou, a curat.

   După ce am zugrăvit și am schimbat totul, de la culoarea pereților, până la covoare, întrerupătoare și becuri, casa mea arată ca nouă. Și… chiar dulce e la propriu, nu metaforic, dacă mă gândesc la violetul deschis ce învăluie dormitorul; pereții par a fi glazura unor bomboane fondante, îți vine să-i mănânci!

   Colțișorul în care mă refugiez, alături de o cană de cafea și o carte bună, citită, evident, la lumina becurilor vintage. Orice s-ar spune, lumina caldă a unui bec vintage  este mult mai plăcută decât cea rece, generată de neoane sau alte becuri obișnuite. Alții se miră că nu am nevoie de o iluminare mai puternică, însă personal, mă înțeleg mult mai bine cu acest gen de becuri. Pe lângă design-ul atrăgător, lumina caldă imprimă camerei un aer intim și boem, plăcut și liniștitor și mi se pare suficientă chiar pentru citit, nu am impresia că îmi „stric” ochii. Nu simt că-mi forțez vederea în nici un fel.

   Bineînțeles că într-un decor atât de frumos nu se mai potriveau întrerupătoarele și prizele vechi de ani de zile. Pe lângă aspectul estetic, cu toții știm cât sunt de periculoase prizele vechi, pe care riști să le scoți din perete cu totul dacă nu ai grijă, ca să nu mai vorbim de probabilitatea producerii unui scurtcircuit. Locul lor este într-un muzeu de antichități, nu într-o casă proaspăt renovată!

   Așa că am intrat pe site-ul celor de la SavElectro, de unde am comandat atât becuri vintage, cât și prize și întrerupătoare Schneider. Pur și simplu le ador! Design-ul lor modern și totodată elegant se potrivește perfect cu nuanța pereților și a jaluzelelor. Am optat pentru întrerupătoare cu led, care luminează în întuneric; nu îmi surâde ideea de a orbecăi sau mai rău, de a mă împiedica noaptea, dacă merg la bucătărie după un pahar de apă, de exemplu.

   Magazinul online SavElectro m-a ajutat de fiecare dată când am avut nevoie de ceva pentru casă: becuri, prize și întrerupătoare de toate felurile, corpuri de iluminat, cabluri textile… Așa că este alegerea perfectă dacă vreți să vă faceți locuința mai confortabilă.

Sursa foto: SavElectro

Astăzi vând fericire, magie și distracție

   “Regula de aur pentru orice om de afaceri este următoarea: «Pune-te în locul clientului!»” – Orison Swett Marden

Astăzi vând fericire, magie și distracție. Sunt personajul tău de basm preferat.

Pot fi Albă ca Zăpada, Cenușăreasa, Mica Sirenă sau Alice în Țara Minunilor.

   Fiecare zi mă învață ceva nou, fiecare client e o nouă provocare. Vreau să fiu un bun comerciant, așa că am creat un praf magic folosind ca ingrediente: pasiunea, entuziasmul, încrederea, disciplina, pregătirea și multă muncă. Să fiu un comerciant bun nu înseamnă să vând mult, indiferent de ceea ce trebuie să fac pentru a-mi convinge clientul. Ceea ce mă face să fiu un comerciant bun este cunoașterea nevoilor clientului, dar și cunoașterea tipului de client cu care interacționez. Există câteva tipuri de clienți: coleric, flegmatic, sangvin, melancolic. De aceea este foarte important să acord timp celorlalte personaje din basmul meu. Nu pun pe primul loc propriul câștig, ci mă folosesc de praful magic pentru a afla nevoile posibilelor personaje-client. Adaug informațiile corecte și esențiale cu răbdare, pentru că este cheia spre inima oricui. Oricât de dificil, indecis, necomunicativ este posibilul personaj-client, eu am capacitatea de a mă reinventa și adapta situației. Doar am propriul meu praf de magie.

   Pătrunde și tu în fabrica mea de magie, în care personajele de poveste te însoțesc acasă! Fiecare zi petrecută cu cei dragi, familie sau prieteni, fiecare moment creează o nouă poveste. Lasă leul din tine să iasă la suprafață în propria sufragerie!

   Pentru că te văd indecis, îmbrac astăzi rochia de zână bună și-ți recomand sistemul audio S2000Pro de la Edifier. Am să-ți explic pe îndelete de ce sistemul acesta grozav se potrivește perfect în sufrageria ta!

  Dacă îți dorești o seară cinematografică unică, alături de cei dragi, o poți avea fără să părăsești canapeaua ta confortabilă. Indiferent de tipul ecranului pe care îl deții, îl poți conecta la sistemul audio. Cei 130 watt asigură intensitatea și claritatea unui sunet perfect, astfel încât să nu-ți scape nicio emoție indusă de film și îți va umple casa cu creaturi fantastice. Ce poate fi mai romantic?

   La petreceri, oferă musafirilor tăi experiența acustică perfectă cu tehnologia profesionistă oferită de un sistem audio performant! Mixează ca un adevărat D.J., căci sistemul îți oferă control absolut pentru volum, bass și treble! Ce spui, intri în domeniul producției muzicale?

Dacă încă nu ești convins, îți ofer experiența mea muzicală!

  Cu sistemul de boxe s2000Pro, mi-am luat fetele de mână și am pătruns în Țara Minunilor. Am devenit, pe rând, Alice, Maleficient, Rapunzel, casa noastră transformându-se ba în castel, ba în colibă, ba în pădure fermecată. Și dacă tot vorbim despre casă… . Designul clasic, ce se îmbină cu elemente progresiste într-o construcție robustă și luxoasă, e de o eleganță aparte, potrivindu-se în orice ambient.

   Ultimul motiv pentru care recomand sistemul audio s2000Pro este și cel mai important pentru mine: înregistrează la cele mai înalte standarde, astfel încât acordurile de pian ce vibrează în sufletele noastre, când Bianca, fiica mea, atinge clapele cu degete fine de copil talentat, să nu rămână o amintire. Căci sunetul face parte din viața noastră încă din prima clipă și este ultimul care se stinge.

Și viața ta e o vibrație a sunetului. Asigură-te că nu o pierzi!

   Astăzi vând fericire, zâmbete, calitate și… în niciun caz povești frumoase. Dacă te-am convins, intra în  magazinul tău unde toate visele muzicale devin realitate.

Video arhiva personală realizat de Andreea Duduman -redactor Literatura pe tocuri. Solist pian: Bianca Duduman

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 19

Surse foto: magazinultau.ro

Un mic Gatsby în New York…

   Dorinţe, dorinţe şi visuri devenite realitate. Un bilet dus-întors. Cam de atât are nevoie un om pentru a se simţi fericit. Destinaţia? America. America…dar unde, mai exact? O decizie cam grea; sunt atât de multe lucruri de văzut, atât de multe de învăţat şi atâtea persoane de cunoscut că o singură viaţă nu ar fi suficientă. Mai mult decât atât, fiecare dintre noi caută ca la un moment dat să se desprindă de casă şi să devină independent, să se descurce în lume fără ajutorul rudelor, să stea pe cele două picioare date de mama natură, să îşi pună « nişte aripi » şi să zboare spre noi înălţimi. Cu alte cuvinte, vrem emancipare. E reţeta perfectă pentru o aventură şi nu oriunde: în America, SUA, cum doreşte fiecare să îi spună. De ce este perfectă alegerea? În primul rând, este departe; vedeţi dumneavoastră, eu de loc sunt din Moldova lui Ştefan cel Mare şi făcând un calcul matematic, distanţa ar fi de 10.150,48 km între casă şi vis. Independenţa vine pe parcurs, iar cultura şi experienţa, de asemenea. Un mic inconvenient: cum să fac să realizez toate acestea? Am tastat pe Internet cuvintele „schimb cultural” şi „vacanţe speciale pentru studenţi”, iar la final a venit şi soluţia, CND Vacanţe Speciale şi Work and Travel Vacanţe Speciale. Ca să rezum: programul work and travel. 

   La fel cum titlul însuşi o arată, work and travel înseamnă să munceşti şi să călătoreşti. Muncind primeşti acea senzaţie de împlinire, de reuşită prin simplul fapt că ai putut şi poţi să te susţii singur, iar plăcerea vine pe un plan secund, prin entuziasmul din momentul decolării avionului, aterizării pe un tărâm necunoscut, precum Laika în misiune. Ce am putut face dacă nu să plec cât mai repede cu putinţă: semnarea de documente, contractul cu facultatea şi gata!

  Când am ajuns pe pământ american, am simţit că mai am puţin şi îmi pierd echilibrul. Pur şi simplu nu îmi venea să cred că reuşisem să ajung atât de departe. Probabil că păream de-a dreptul nelalocul meu, fiindcă lumea mă privea ciudat, mai apoi mi-am dat seama că eu eram cea care îi privea ca şi cum ar fi fost extratereştri şi nu simpli indivizi. Am arătat paşaportul, mi-am luat bagajele de cală şi am ieşit din aeroport. Mă gândeam să fac şi eu precum actriţele de la Hollywood şi să chem un taxi fluierând. Nu prea mi-a reuşit. Până la urmă, m-am dat bătută şi am luat primul taxi care s-a ivit şi am cerut să mă ducă la hotelul în care am fost angajată ca recepţioneră.

   La început nu a fost atât de uşor, dar am reuşit să mă recalibrez: la ora 7 dimineaţa începeam munca şi la ora 14 o terminam, alteori o începeam la 14 şi o terminam la 20. Weekend-ul îmi aparţinea; fiind în New York am putut vizita: Central Park, Statuia Libertăţii, Empire State Building, Metropololitan Museum of Art (pur şi simplu, o minunăţie de loc), Museum of Modern Art şi în weekend am plecat să arunc o privire la Niagara Falls, unde mai că m-am udat de tot. M-am simţit un moment precum într-o noapte la muzeu. Am fost la un concert de jazz în Central Park care mi-a bântuit nopţile multă vreme. M-am plimbat pe străzile cartierului chinezesc în miez de noapte, alături de prietenii care cântau cât puteau de tare „It’s my life” de Bon Jovi. Am cunoscut multe persoane care m-au ajutat să mă dezvolt, învăţându-mă să râd în hohote şi care m-au chemat în vizită data viitoare; au devenit o familie pentru mine.

   Mi-am creat o a doua viaţă, o a doua faţetă a mea. Nu mai spun că acum ştiu să gătesc destul de bine, să am grijă de mine, să fiu mai organizată, să comunic cu ceilalţi fără să las spaţii goale în dialog. Aşa cum am plecat, am şi revenit, gândindu-mă că work and travel in America mi-a schimbat lumea. Abia aştept să repet experienţa, I want to do it again. Poate că aleg Texas data viitoare…

Tu ce ai alege, aventurierule?

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 18.

Surse foto: CND Vacanţe Speciale

 

Faci o cremă omogenă din curaj, voință, energie și ambiție, peste care torni încet praful de noroc-Francize.ro

Plăcintă francizită

Cu siguranţă, niciodată nu m-am simţit ca şi cum aş fi într-o afacere cu prăjituri. Întotdeauna m-am simţit bine făcând afaceri. Treaba mea este să vând bucurie. – Debbi Fields

   Să începi o afacere start-up în România zilelor noastre e ca și cum ai crede că străinul căruia i-ai împrumutat bani ți-i va returna cândva. Tânăr investitor român ar putea să sune oarecum oximoronic, dacă nu aș avea la îndemână exemplul personal, care să-l contrazică. Eu am descoperit rețeta succesului în afaceri, pornind de la gustul fad al covrigului uscat din pauzele de la facultate: Voi deschide o patiserie cu produse autentice, gustoase, aproape de universitate, mi-am zis. Atunci mi-a venit ideea, azi am găsit sprijin la oameni cu experiență, francize.ro. Am ales să contractez franciza Patiseria Tineretului și să ofer studenților bucureşteni o nouă perspectivă asupra pauzelor dintre cursuri.

De ce o franciză și nu un start-up?

   Din punct de vedere financiar, o afacere de la 0 presupune un capital mai mic, deoarece nu implică taxa de intrare în franciză, însă și riscurile sunt foarte mari: există posibilitatea să faci greșeli (din care înveți, dar costă), să cheltuiești mult pe publicitate și va dura mult până să te faci cunoscut. Dacă te vei face cunoscut…

   Să ai o afacere în franciză este mult mai avantajos, chiar dacă investiția inițială este mare. Avantajele sunt evidente: ai deja un nume cunoscut și un cerc larg de clienți (publicitatea este deja făcută), dispui de metode care și-au dovedit eficacitatea, ai parte de training inițial și sprijin permanent de la francizor (care este și el interesat să-ţi meargă bine), poți împrumuta din experiența altora în acest domeniu. Prin urmare, în cazul francizei, riscurile sunt semnificativ mai mici.

   Rețeta nu îmi aparține, am cumpărat-o și am respectat întocmai pașii recomandați, neavând experiență în domeniul afacerilor. Iar Catalogul francizelor din România mi-a fost de un real ajutor, deoarece oferă numeroase oportunități de afaceri, pe toate domeniile de activitate și exemple de bune practici.

Pașii de la idee la afacere.

   Pentru a obține gustul desăvârșit al oricărui produs (atât în patiserie, cât și în afaceri), înainte de a te apuca efectiv de lucru, trebuie să găsești răspuns afirmativ unor întrebări:

   Este franciza business-ul care mi se potrivește? Mi se potrivește domeniul de activitate ales?

   Este franciza cheia care să-mi deschidă ușa ce dă spre lumea afacerilor? Cercetează piața locală și descoperă-i potențialul! Documentează-te atât despre francizor (trecut, istoric, rețea curentă și cifră de afaceri etc.), cât și despre alți investitori, de la care să înveți.

   Mă văd făcând același lucru și peste zece ani? Dacă vrei ca afacerea să fie una profitabilă, dedicarea este foarte importantă: 50% pasiune, 50% implicare.

Rețeta mea:

   Plăcintă francizită (Patiseria Tineretului) – rețeta unei afaceri de succes, în franciză

Domeniu de activitate: Food & beverage

Durata de preparare/contractare: 5 ani

Nivel de dificultate: scăzut/național/franciză simplă

Ingrediente pentru blat:

Un capital de 25001 – 50000 de euro;

Taxa de intrare în franciză: 6000 de euro;

Un spațiu în care să-ți dezvolți afacerea (cca 30 de metri pătrați, într-o zonă aglomerată).

Ingrediente pentru umplutură:

35 de grame de curaj;

550 de grame de voință;

½ lingură de noroc;

coajă rasă de energie;

2-3 oameni dispuși să vândă bunătăți și să ofere gratis zâmbete;

ambiție și entuziasm după gust.

Cum se face:

   După vizita la francizor și discuții cu francizații existenți, se prepară un blat ușor de modelat din ingredientele de mai sus, care se lasă la crescut până dai o fugă la jurist, ca să-ți explice mai bine ce obligații, responsabilități și beneficii ai conform contractului. Apoi, se întinde blatul în foaie subțire, conform înțelegerii dintre părți. Atenție! Obținerea unui blat pufos este condiționată de respectarea cantităților din rețetă!

   Pentru umplutură, faci o cremă omogenă din curaj, voință, energie și ambiție, peste care torni încet praful de noroc.

   Împarți în pătrate egale blatul și pui pe fiecare câte o lingură bună de umplutură, apoi le împăturești, unind colțurile și dai la foc mic, până se rumenesc. Când sunt gata, plăcintele se pudrează cu entuziasm și se dau în primire oamenilor zâmbitori și frumoși, pentru a fi vândute. 3% din ele se păstrează la cald, drept mulțumire pentru cei ce ți-au vândut rețeta și pentru că lăsăm reclama pe seama oamenilor calificați, încă 1% pentru bugetul de marketing.

   Dacă a meritat investiția? Eu spun că da! Avem clienți mereu, livrăm la domiciliu sau pentru sedii de firmă. Investiția s-a amortizat după doi ani și nu am trăit cu frica veșnică a antreprenorului român, care, vorba cântecului, n-are noroc, dar se pricepe la tot, deoarece totul a fost realizat la cele mai înalte standarde.

Domni, domnițe, domnișoare,

Hai, poftiți la o gustare!

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 17

Sursa foto: Francize.ro, Patiseria Tineretului

Un detectiv în librărie

„M-am dus acasă veselă și i-am povestit totul lui Archie. Și în acea seară ne-am dus la Palais de Danse la Hammersmith să sărbătorim evenimentul.

Mai era încă un al treilea cu noi, Hercule Poirot, plăsmuirea mea belgiană, agățat de gâtul meu, strâns legat acolo, ținându-se de mine ca scaiul de oaie.” – Agatha Christie, „Autobiografia”

   „Mon Dieu, unde am nimerit? ” – se întreba un om mic de statură, cu o mustață îngrijită și capul în formă de ou, purtând un costum elegant, desprins parcă din vremurile trecute. Trecătorii se întorceau după el și exclamau:

   – Poirot! Ce seamănă cu Poirot!

  – Crezi că e un fan Agatha? Sau se duce la vreun bal mascat, ceva cu dress-code? Poate e o petrecere unde lumea se costumează în personaje literare…

   – M-aș duce să-mi fac un selfie cu el! Crezi că s-ar supăra?

   – Poirot? Tipul francez din cărțile polițiste?

   „Ma foi, seamănă, auzi! Oamenii ăștia nu-l recunosc pe Hercule Poirot, marele detectiv? Francez? Cum pot face o asemenea confuzie? Sunt belgian, mon ami! Ce să te aștepți de la ei, tineri!” – își spunea omulețul, mișcat, totuși, pentru că oamenii încă îl mai recunoșteau pe stradă. În mod ciudat, prezența lui era mai bine observată aici decât în vremea lui. Cel puțin acolo nu se întorceau oamenii în urma lui pe stradă, chiar dacă bineînțeles, nu puțini îl recunoșteau. Cine să nu-l știe pe Hercule Poirot, marele detectiv?

   „Ah, voilà! O librărie! Dar cât de ciudat arată! Pe vremea mea, clădirile erau mai frumoase!”

Intră în librărie și avu parte de altă rundă de priviri aruncate spre el și șușoteli.

  – Domnule, cred că știu spre ce secțiune să vă îndrum, chiar dacă cel mai probabil aveți toate cărțile de acolo! Sunt sigură, Editura Rao este preferata dumneavoastră!– îi spuse o tânără, lăsând deoparte aranjarea cărților și îndreptându-se spre el.

   – Mademoiselle, o salută Poirot curtenitor, ridicându-și pălăria și înclinându-și capul. Chiar dacă era obișnuit cu recunoașterea și admirația celor din jur, nu mică îi fu mirarea văzând chiar în fața sa o fotografie a unui bărbat ce semăna destul de bine cu el, deși Poirot era de părere că mustața putea fi mai bine aranjată. Parcă nu era perfect simetrică…

   – Poirot și cu mine? Cine este acest individ care se asociază cu numele meu? Cu numele marelui Hercule Poirot? David Suchet? N-am auzit de el. O fi și el detectiv? Inspector de poliție, poate?

   Abia acum își dădea seama Poirot că aceea nu era o fotografie, ci o carte. Fusese indus în eroare de aspectul strălucitor al copertei. Pe vremuri, cărțile nu arătau atât de frumos. „Eh, un lucru bun în acest viitor! Cărțile sunt estetice! Coperte frumoase, colorate, luminoase, hârtie de bună calitate… Chiar voi cumpăra cartea, să aflu ce este cu monsieur Suchet. Din câte îmi pot da seama, am lucrat împreună, dar eu nu mi-l mai amintesc. El desigur că mă ține minte. Cum să nu ții minte că ai avut onoarea de a lucra cu Hercule Poirot? ”

  Poirot era nerăbdător să citească acea carte. Era despre el, cum să rateze așa ceva? Îi plăcea tot ceea ce avea legătură cu el, vanitatea fiind una dintre trăsăturile sale de bază! Răsfoind puțin cartea, a aflat că David Suchet nu este nici detectiv, nici inspector de poliție. Este actor și l-a interpretat chiar pe… Hercule Poirot! De aici asemănarea! Pardon, încercarea de a semăna, nimeni nu se ridică la nivelul detectivului belgian. Deci, peste ani de zile, se vor fi făcut filme despre el!

   Cu o expresie de mulțumire pe față, își îndreptă atenția spre alte titluri: Autobiografia, de Lady Agatha, pe aceasta o cunoștea, era superbă. Cum să nu fie, când în ea autoarea vorbește despre cum a luat naștere celebrul detectiv? Și cum să nu-i funcționeze perfect micile celule cenușii, când a fost creat de mintea sclipitoare a Agathei Christie? Totuși, s-a supărat puțin pe Dame Agatha când a scris anumite lucruri negative la adresa lui. Niciodată nu i-a plăcut să vorbească despre acest subiect, el este Hercule Poirot, nu are defecte.

   Știe că se vorbește despre el și în „Agatha Christie, Jurnalul secret”, destul de interesantă, deși i-ar fi plăcut, desigur, ca autoarea să fi scris mai multe despre cel mai bun personaj al ei. Despre el, biensûr. Fără el, opera Agathei Christie nu ar mai fi fost la fel.

   Parcurge cu privirea restul cărților editurii Rao, oprindu-se cu nostalgie asupra uneia: Misterioasa afacere de la Styles. Acolo a început totul…

  „Ajunge! E timpul pentru o ciocolată caldă! De ceaiul englezilor j’en ai marre! Ca să nu mai vorbesc de zeama pe care ei o numesc cafea!” – cugeta Poirot, îndreptându-se spre casa de marcat cu un braț de cărți.

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 16

Surse foto: Rao, Pinterest

by -
2

Sfaturi pentru miri

    Ziua nunţii este una foarte emoţionantă şi agitată pentru miri şi asta poate dăuna foarte mult modului în care se desfaşoară colaborarea cu fotograful. Sunt câteva lucruri care pot îmbunătăţi considerabil calitatea fotografiilor.

    Câteva sfaturi pentru miri, prin ochii unui fotograf:

     * În ziua nunţii trebuie să vă simţiţi confortabil, să fiţi odihniţi, hainele să nu vă jeneze şi sî încercaţi să fiţi cât se poate de relaxaţi.

     * Nu uitaţi că vă casatoriţi pentru că vă iubiţi şi mai mult decât orice asta trebuie să arătaţi în ziua nunţii.

     Articolul complet este disponibil pe Photosir.ro

O soacră, o pisică şi o eşarfă!

   Ne-am cunoscut în urmă cu șase luni, într-un moment când o relație era ultimul lucru la care mă așteptam: făcusem pană undeva, la ieșirea din Iași. Dintre toate mașinile care treceau pe șosea, cuiul acela a trebuit să intre în roata mea. Fiind o șoferiță responsabilă, am scos triunghiurile reflectorizante, am dat pe avarii și am început să fac semne celorlați șoferi, sperând că cineva își va face milă de o biată femeie la ananghie și o va ajuta. Spre disperarea mea, singurul efect al agitației a fost că m-au claxonat câțiva tiriști. Să desfac singură roata, nici vorbă! După jumătate de oră, timp în care m-am umplut de nervi, a oprit el, Dorin. Era în salopete de lucru, unsuros și bărbos – omul perfect pe care să mă descarc. A schimbat roata, mi-a recomandat o vulcanizare, la care am plecat fără măcar să-i mulțumesc omului pentru ajutor. Și a cui era vulcanizarea? A unsurosului, desigur! Așa, ca să mă fac de râs și mai mult. Am stat la povești și ne-am plăcut.

   Iată-mă acum în situația nefericită în care trebuie să fac cunoștință cu ai lui. Din câte am aflat, maică-sa are mania curățeniei, e cochetă și-i place să aibă ultimul cuvânt. Asta mă îngrijorează puțin, căci vreau să fac impresie bună; de fapt, să nu par nici prea-prea, nici foarte-foarte… . Trebuie să am mare grijă cum mă voi îmbrăca. Suntem invitați la cină, peste trei zile. O fi ziua ei de naștere? Să îi cumpăr ceva sau să mă rezum la flori? Am ales să îi comand de pe Answear.ro o eșarfă. Dacă nu îi va plăcea culoarea, măcar va aprecia brandul. Am fost la coafor, mi-am vopsit părul într-o nuanță naturală, mi-am făcut manichiura (evident, în nuanțe „cuminți”).

   Azi e ziua cea mare. Am mai avut asemenea emoții doar când s-au afișat rezultatele la bacalaureat. M-am machiat discret, mi-am strâns părul în coc, m-am îmbrăcat cu o rochie elegantă, cu un decolteu adânc în spate, asortată cu pantofi cu toc. Ținuta aceasta mă face să par mai înaltă și stilată. Astfel împopoțonată, parfumată și stresată, cu un buchet de flori într-o mână și eșarfa frumos ambalată în cealaltă, mă întâlnesc cu Dorin, care mă așteaptă deja de jumătate de oră în fața blocului. Îl văd cum ridică o sprânceană și se străduiește să nu pufnească în râs.

Dar tu unde mergi așa gătită? mă întreabă amuzat, studiindu-mă din cap până în picioare.

La mă-ta, îmi vine să-i răspund, dar mă rezum la un zâmbet stângaci.

   Pe drum, el vorbește întruna, îmi povestește despre familia lui, despre casă, o pisică isterică și altele, dar eu nu-l mai pot auzi. Cum poate el să fie atât de relaxat, când eu mă dau de ceasul morții? Ca să mă liniștesc, mă imaginez pozând pentru un challenge cu premii garantate, #WeAreTheAnswear. Nu e cazul să-mi apară păr alb și riduri tocmai acum, când urmează să dau ochii pentru prima dată cu soacra.

   Ajungem în fața unei case cu un singur nivel, peste al cărei gard nu se vede decât acoperișul. Curtea imensă e perfect curățată, iar bolta de viță de vie din fața casei nu mai are nicio frunză, chiar dacă încă e septembrie. Ferestrele strălucind la soare invită, parcă, păsările să se izbească în ele, iar în casă… În casă – un amestec de mirosuri: de spray de mobilă, detergent de covoare, odorizant de cameră. Deja simt că mi se face rău! Și apare ea! O femeie ușor supraponderală, vopsită blond, cu o dungă zdravănă de dermatograf la ochi ne întâmpină zâmbind afectat.

   Bună! Ați văzut că am scăpat de căratul frunzelor din toamnă? Le-am tăiat pe toate, cu foarfecele! recunoaște, mândră de isprava proprie.

   Nici nu știu cum să reacționez; să o felicit, ca să-i dau satisfacție sau să râd prostește! Îi înmânez florile și realizez că am uitat eșarfa în mașină. După câteva minute, în care se presupune că m-am acomodat, mă scuz și mă întorc la mașină, să iau cadoul. Sub bolta sărăcită de frunze, precum capul lui Smeagol din Stăpânul inelelor, simt o usturime pe spate și aud cum rochia mea face poc!, apoi se lărgește considerabil.

   Pisica! Pisica isterică m-a atacat. Nu îndrăznesc să țip, însă fug înlăcrimată la mașină, unde constat dezastrul: în zona spatelui unde a aterizat pisica, se văd câteva dungi sângerii proaspete, iar rochia atârnă neputincioasă, cu fermoarul rupt. Îmi aduc aminte de toți sfinții bunicii și-ai bunicului, îmi vine să pornesc motorul și să fug în lume, însă îmi vine o idee. Cu degete nervoase, scot eșarfa din ambalaj, o rulez și mi-o pun în talie pe post de curea. Poftim cadou! Așa-ți trebuie, dacă vii fără echipament pe teren minat! Găsesc pe bancheta din spate geaca din jeans a lui Dorin, o îmbrac și îi suflec mânecile. Îmi scot agrafele din păr și le folosesc pe post de ace de siguranță, pentru a susține cureaua improvizată,  iar părul desfăcut îl ciufulesc ușor cu mâna. Un retuș rapid al machiajului în oglinda retrovizoare și sunt ca nouă!

   La apariția mea în noua ținută, soacra răsuflă ușurată. Hai, că îți stă mai bine așa, nu mai pari o înțepată de la oraș. Scoate-ți pantofii ăia și vino să mă ajuți să pun masa!

   Nu a ieșit cum mi-am închipuit, dar… tot răul spre bine. Am găsit un truc de moment care să mă scoată din încurcătură și-am reușit să mă fac plăcută de mama lui Dorin. Câteodată, o soluție inopinată se dovedește cea mai bună. Există infinite posibilități de a testa moda sau articolele vestimentare, iar Answear.ro le premiază cu vouchere și carduri cadou, în challenge-ul despre care vorbeam mai sus. Particip și eu cu marea aventură pisicească. Sper, însă, că voi câștiga acel superb Fiat 500. Dacă aș face pană cu el, câți mi-ar sări oare în ajutor?

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 15

Sursa foto: answear.ro

Orizont disparat

   Eram patruzeci de copii din familiile de ofițeri ai bazei, lăsaţi în grija a doi soldaţi, când extratereștrii au atacat. Cumva au reuşit să ne extragă din tot dezastrul şi să ne ţină în viaţă patru ani, în pădure, folosind schimbările de climă şi vegetaţie în avantajul nostru, atunci când conservele din buncăr s-au împuţinat.

  Într-o zi, cei doi adulţi nu s-au mai întors din expediția de aprovizionare şi am rămas sub conducerea adolescentului Robert, care nu ştia ce să facă.

   Când, fără fructele alogene culese din exterior şi cu raţiile militare aproape terminate, întrezăream spectrul foamei, Alex a ieşit singur afară. S-a întors cu o mână de fructe şi cu veşti. A spus că a reuşit să treacă pe la casa lui, că ea nu mai există, cum nu mai există aproape nimic din ceea ce au făcut vreodată oamenii, pentru că extratereştrii neantizează totul, dar a găsit, printr-o minune, cutia lor poştală intactă. Avea o scrisoare de la fratele lui.

   Ne-a citit-o. Istorisea tot ce ştiam că se întâmplase din poveştile reale auzite la radio înainte de întreruperea comunicaţiilor. Cum invadatorii din spaţiu, după ce au dezintegrat cele mai mari oraşe umane ca prin vrajă, au început să îşi formeze domenii terestre în jurul câte unui grup de copaci plantați. Cum arborii lor și iarba înaltă înconjurătoare s-au răspândit rapid, sufocând flora locală, în timp ce alienii porecliți acum Grădinari, continuau să topească orice obiect artificial sau fiinţă umană zărită. Târziu, după ce a crescut peste tot noua vegetaţie, oamenii şi-au dat seama că dacă au haine confecţionate din iarbă extraterestră şi arme meșterite din copacii lor, aceştia nu îi vor mai neantiza pur şi simplu, ci vor accepta o luptă dreaptă. Ori pentru că nu mai reușesc fizic, ori pentru că nu le permit conceptele lor teologice sau ecologiste… Omenirea avea o șansă.

  Ne-a impresionat sonoritatea de radio a poveştii. Vedeam că Alex stătea mereu pe lângă adulţi, dar nu ştiam că au avut vreme să îl reînveţe să citească, la cât de ocupaţi erau cu problemele celor mici.

   Apoi, urma vestea grozavă. Fratele lui era la câteva zile distanţă, într-o fortăreață unde se rezistă şi de unde va fi lansat contraatacul uman.

Am putea merge toţi acolo.

   Robert s-a răţoit că el e locţiitorul şi că el decide, dar atunci Alex a întors scrisoarea. Pe ea se vedea un Grădinar, cam așa cum îl știam noi, cu sângele său verde împrăştiat împrejur de cuţitul perfect finisat al fratelui lui Alex. O poză!!!

   Nu îndrăzneam să o atingem, ne-a plimbat-o el prin faţa ochilor. Şi toţi am fost de acord că trebuie să ajungem în locul unde adolescenţii sunt învăţaţi să înfăptuiască asemenea minuni eroice. Chiar şi Robert şi-a dat acordul după ce a întors fotografia şi a privit atent cele scrise pe spate, deși nici el nu era mai breaz la citit decât noi.

    Am pornit prin pădurile străine. Copacii Grădinarilor se înmulţiseră parcă infinit. Ne ascundeam la zgomote. Am învăţat să mărşăluim în tăcere şi să dormim în aer liber, în frig şi uneori sub picături de ploaie. Mai ales nopţile, ne lua dârdâiala. Ne înghesuiam unii într-alţii şi ne acopeream cu câteva rânduri de haine croșetate din iarbă alogenă.

  Am mers multe săptămâni înainte să apară primele cârcoteli. Copiii mai mici se trânteau pe jos şi plângeau. Cei mari îşi pierduseră încrederea. Ne temeam că ne-am rătăcit.

   Doar Alex era mereu hotărât şi ne repeta că mai este puţin.

   După şi mai multe zile de marș împleticit, nimeni nu îl mai credea.

  Am tot mers. Parcă o veșnicie. Până când pădurea s-a întrerupt brusc. În zare am văzut nu o fortăreaţă, dar ceea ce ştiu acum că este o tabără militară umană.

   Oamenii, într-adevăr, contraatacau. Pe de o parte folosind arme făcute doar din lemnul Grădinarilor, lănci, săbii, scuturi, pe de alta, arzând dinaintea lor copacii extratereştri ca să îşi poată desfăşura noile tactici de luptă, cărora alienii acţionând în haită, dar dezorganizat, nu le puteau face faţă. De fapt, vechile tactici istorice, cea mai teribilă fiind antica falangă macedoneană, cu ariciul ei letal din lănci de diferite mărimi.

  Astfel se face că o mulţime de copii fericiţi, plângând şi râzând, au început să alerge peste o întindere imensă de cenuşă spre o tabără foarte îndepărtată, unde falanga umană se organiza pentru a le veni în întâmpinare… Înainte să-i ajungă extratereștrii care deja i-au observat.

   Nu existau pentru alieni copii şi adulţi, doar umani ce trebuie ucişi, chiar așa, înfofoliţi în hăinuţe împletite din ierburi.

   Poate adolescenţii ar fi ajuns la timp sub aripa armiei umane, însă copiii mai mici cu siguranţă nu, dacă Alex şi Robert nu le-ar fi ţinut piept primilor atacatori cu beţigaşele lor scurte care încercau să fie săbii. Doar i-au încetinit, dar a fost suficient ca toţi ceilalţi să scăpăm.

Ofiţerii din Marea Armată Umană de Eliberare i-au numit eroi şi i-au decorat.

   Le văd şi acum trupurile întinse pentru ceremonia înhumării şi ochii albaştri ai lui Alex privind în gol de pe chipul palid mânjit cu cenușă.

    – Ar trebui anunţat şi fratele lui, am zis eu.

    – Are fratele aici? m-a întrebat mirat un maior.

    – Da. El ne-a chemat… Am căutat la pieptul lui Alex scrisoarea-poză.

   Maiorul a privit cu îndoială figura asiatică a băiatului viteaz în luptă cu un extraterestru chitinos cu sânge verde, atât de asemănător unui Grădinar.

  A întors fotografia.

   – Sunt numai nişte mâzgăleli…

   – Nu se poate! Ne-o citea când nu mai rezistam marșului. Datorită ei suntem aici.

  – Scrie doar jos pe imagine ceva:

  Dincolo de orizont / Beyond SkylineThriller SF cu Frank Grillo și Iko Uwais În cinematografe din 3 noiembrie 2017

  E o reclamă de lansare cinematografică.

   – Ce înseamnă asta?

  – Înseamnă, a zis maiorul cu ochii umezindu-i-se, că un băiat cu inimă mare a vrut neapărat ca voi să ajungeţi într-un loc, dincolo de orizontul cunoașterii sale, unde să fiţi mai în siguranţă.

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 14

Sursa foto: IMDb, InterComFilm

by -
2

De ce să alegem o şedinţă “Trash the Dress”

    Ştim foarte bine că în ziua nunţii timpul este limitat, astfel că şedinţa foto are mai mereu de suferit. Mirii sunt tensionaţi şi grăbiţi, iar disponibilitatea lor pentru fotografie artistică este minimă. Locaţia nu poate fi prea îndepărtată, pentru că drumul să nu dureze prea mult. Nunta este programată cu mult timp înainte, astfel condiţiile meteorologice nu sunt cunoscute, iar o ploaie poate strica toată organizarea.

   Cea mai bună soluţie pentru a scăpa de aceste griji este să facem o şedinţă foto dupa nuntă. Aceasta are numai lucruri pozitive, care va aduce un plus fotografiilor obţinute în ziua nunţii.

   Relaxare

   Deja am scăpat de încordarea din ziua evenimentului, de alergătură şi responsabilitatea asumată în acea zi.

    Articolul complet îl regăsiți pe Photosir.ro

Fântâna Tinereții- apa vie a lui Harap-Alb

   Unu, doi, treiHai, Elena, încă puțin!, mă încurajez singură, numărând clipele până voi ajunge la birou, unde va trebui să prezint raportul de activitate a compartimentului pe care îl conduc. Pedalez în neștire, depășind șiruri nesfârșite de mașini oprite la semafoare. Să ajungi la timp la serviciu în Bucureștiul de azi e o adevărată probă de forță, timpul petrecut în trafic îți poate pune răbdarea la grea încercare. Eu am ales bicicleta, o semicursieră ușoară, ce se încadrează perfect în peisajul urban.

   Ajung la destinație cu câteva minute înainte de timpul estimat. Îmi trag sufletul sub castanul din fața clădirii, așezată pe covorul multicolor de frunze. Beau pe nerăsuflate o jumătate de sticlă de apă de izvor, cea de care nu mă despart niciodată. Simt cum îmi pune în mișcare fiecare celulă și cum primesc energia de care am nevoie. Dacă Harap-Alb a fost înviat cu apă vie, sigur a fost adusă de La Fântâna vieții.

   Apa este o resursă vitală. S-a descoperit că omul ar putea trăi câteva zile fără mâncare, însă fără apă, s-ar deshidrata și ar muri. Multe dintre durerile de cap sunt cauzate de faptul că nu bem suficientă apă. Aceeași cauză este vinovată și pentru problemele la rinichi, pielea uscată, apariția ridurilor, a celulitei, ca să enumăr doar câteva efecte.

  Până să înțeleg beneficiile acestui lichid vital, nu prea aveam tangențe cu apa. Beam doar când îmi era sete și nu înțelegeam cum în alții încap și 2 litri pe zi.

  Nimeni nu a reușit să mă convingă, singură am conștientizat importanța hidratării. De atunci, nu plec niciodată fără sticla de apă la mine. Comand mai multe baxuri cu sticle PET de 0,5 litri de la Fântâna și pun porția zilnică în geantă.

 

   Patru, cinci, șase… minute până la ședință. Mă schimb repede în compleul elegant, ce-mi pune silueta în valoare. Acum trei luni, când am fost promovată, sediul firmei mi-a devenit o a doua casă. De atunci, sunt prima care intră dimineața și cea care stinge lumina. Sunt o femeie puternică, de carieră, care are grijă de sănătatea corpului și propriul echilibru psihic. Secretul meu? Hidratarea. Chiar dacă nu mai sunt o novice, mereu mă confrunt cu senzația de gură uscată, atunci când trebuie să vorbesc în cadrul unei ședințe. Apa de izvor de La Fântâna, provenită din adâncurile munților Serbiei, din regiunea Mitrovo Polje, aflată departe de poluarea urbană, apă cu gust de sănătate, mă salvează de fiecare dată.

  Șapte, opt, nouă… colegi deja veniți în sala de ședințe își fac ordine preocupați printre hârtii, oarecum plictisiți la gândul că vor petrece cel puțin o oră pe scaun. În dreptul fiecăruia am avut grijă să se afle câte două sticle cu apă de 0,5 litri, aceeași pe care o beau și eu: una plată și cealaltă carbogazoasă, și un pahar, așezate elegant, sugerând discret standardele înalte care se impun, dar și grija față de sănătatea angajaților. Dacă ești hidratat, te poți concentra și dai maximum de randament.

   Zece, unsprezece, doisprezece… sticle goale de reciclat, după ședința care a durat mai puțin de o oră. Îmi acord un moment de respiro în birou și îmi fac planuri pentru excursia din weekend. Ultima dată când am urcat pe munte, am trăit sentimentul invincibilității. Cocoțată pe o stâncă, am privit cum pădurea toată îmi stătea la picioare și-am știut din acel moment că nu există Nu pot, ci doar Nu vreau.

   Treisprezece, paisprezece, cincisprezece… picături de apă carbogazoasă adăugate în masca de față fac minuni pentru piele. Tenul devine hidratat și suplu, iar cearcănele dispar. Am acceptat invitația la cină venită din partea fostului coleg de facultate; cine știe, poate voi avea și eu o viață personală, până la urmă. Mă privesc zâmbind în oglindă și-mi place cum arăt; de când mă hidratez corespunzător, parcă am renăscut, numai că nu din propria cenușă. Doar am băut apă de la Fântâna Tinereții.

Ce rol are apa în viaţa voastră? Aţi încercat apa de izvor ,,La Fântana”?

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 13

 Sursa foto: La Fântana, Panoramio

"Lanţurile nu pot ţine unită o căsătorie, ci firele, mii de fire minuscule care leagă oamenii împreună de-a lungul anilor." Simone Signoret

Frânturi din viața virtuală!

   Facebook m-a redus la tăcere pentru violare de reguli şi instigare la buna dispoziţie a audienţei conform noilor algoritmi (sună macabru, dar sigur am deranjat pe cineva), iar în lipsă de altceva mi-am lăsat gândurile să zboare, de data aceasta îndreptându-se către cei care nu sunt vizibili şi totuşi ne sunt alături zi de zi.

   Cine credeţi că ne suportă ifosele, ţopăielile, planurile şi conversaţiile interminabile la telefon mai ales când apare o situaţie de criză şi trebuie gestionată în timp util? Ei, jumătăţile care ne completează/protejează spatele şi ne oferă un răgaz de linişte după o zi plină. Mediul online este locul în care noi ne desfăşurăm activitatea, dar fără ei nu am fi aici. Este nevoie de răbdare şi înţelegere pentru că timpul alocat site-ului (redactare, programare, editare, documentare) este diferit. La acesta adăugăm participarea la evenimente, lansări, târguri, întâlniri cu/fără bloggeri. Dacă ar fi fost sufocanţi sigur nu se dezlipeau de noi, eram precum ştampila de plic, dar în lipsa acestui inconvenient au ajuns să înţeleagă pasiunea şi ne sprijină moral proiectele.

   Într-un articol precedent vă povesteam de cele câteva lucruri inedite pe care le-am făcut şi printre ele se află şi racolarea soţului pe internet. Conform unui studiu citit recent, numărul de utilizatorii de internet se află în creştere estimându-se o că vor ajunge la 2,6 miliarde în şase ani. Sunt destui oameni care fără net nelimitat nu pot trăi, însă aş merge mai departe cu afirmaţia că omul se poate adapta la orice situaţie, inclusiv la rutina fără share sau comment. Este un test de rezistenţă, dar dacă ai alături oameni speciali se va compensa lipsa. După cum vedeţi deja mă distrez, folosesc momentul de tăcere pentru meditaţie, analiză, urmând să revin cu forţe noi precum în cartea Mănâncă, roagă-te, iubeşte.

Cu un share şi comment nu se face primăvară, dar cu o foto şi o conversaţie îţi poţi găsi jumătatea!

   O parte dintre voi se uită la seriale turceşti, în schimb eu mă amuz cu emisiunea 90 de zile până la nuntă. Tot felul de cupluri care se găsesc pe internet ajung să plece de nebuni prin alte ţări pentru a se cunoaşte face to face, iar în 90 de zile trebuie să se decidă dacă se căsătoresc sau nu (de cele mai multe ori pentru a obţine viza). Marketing sau nu, nici că mai contează, cert este că aceste site-uri de matrimoniale sunt accesate zilnic pentru a găsi jumătatea. În cazul în care ai inimioara slabă poţi să te îndrăgosteşti de cineva pe care cunoşti doar din cuvinte şi imagini sau din discuţiile audio/video.

   Internetul a devenit vital, un drog de care nu poţi scăpa cu uşurinţă, un fel de armă cu două tăişuri. Eu şi alţii mi-am găsit fericirea prin acest mediu, dar întotdeauna va exista un moment de ezitare.

   Am fost norocoasă pentru că această invenţie mi-a adus persoana potrivită în cale, dar noi am decis dacă suntem făcuţi pentru o relaţie de lungă durată sau să transformă totul într-un experiment. Exemple pozitive sau negative sunt la tot pasul, important este să ştim să culegem ce este bine pentru viitorul nostru.

“Lanţurile nu pot ţine unită o căsătorie, ci firele, mii de fire minuscule care leagă oamenii împreună de-a lungul anilor.” Simone Signoret

   De cele mai multe ori viaţa mi-a arătat că Toate se întâmplă la timpul lor! Şi chiar dacă sunt nerăbdătoare, a trebuit să înţeleg că există o clipă pentru fiecare om.

Vei găsi atunci când nu cauţi!

   Magie sau nu, am reuşit să scap de bariera aceasta de timp/spaţiu folosindu-mă de armele de la îndemână şi da, mă pot considera specială. Internetul mi-a adus alături o persoană echilibrată şi a continuat cu mici picanterii: o soră care nu este sânge din sângele meu, dar ne simţim de parcă am fi făcute de aceeaşi mamă şi bonus o mulţime de oameni care au ajuns să-mi fie alături din inerţie sau din întâmplare.

   Dacă nu v-aţi legat la cap deocamdată, fiţi pe fază, doar ştiţi ce se spune, Ce este al tău este pus de o parte.

Photo credit: pexels.com

by -
20

 Alături de autorii români-Poeta Laura Florescu umilită de Statul român-De vorbă cu Laura….

   Sunt destul de familiarizată cu sistemul infect din România, cu legile proaste și superficiale, cu lupta contra statului român. Am avut norocul să câștig de fiecare dată fiecare luptă (de parcă am fi într-un război).

  Astăzi suntem alături de autoarea Laura Florescu. Tânăra bolnavă de o boală care nu se vindecă, scleroză multiplă. O boală care avansează în timp și care a îndrăznit să scrie o carte de poezii. A îndrăznit să evadeze într-o lume doar a ei. A îndrăznit să nu stea degeaba, să umple timpul pe care-l are scriind poezii.  Cartea se numește Poezii pentru văduve, publicată în anul 2016 la editura Herg Benet sub pseudonimul Marcica Belearta. Tânăra a încasat 270 lei din drepturile de autor, iar pentru că a îndrăznit să-ți folosească timpul construit, statul a pedepsit-o suspendând-i pensia de 39 de lei.

  De multe ori ne lovim de nedreptăți și suntem dezamăgiți din nou și din nou de statul român. Cine poate trăi cu mai puțin de 600 de lei pe lună?

   Persoanele cu dizabilități ar trebui susținute. Trăim în România, unde lucrurile merg pe dos de cele mai multe ori.

    Am schimbat câteva vorbe cu Laura și mi-a plăcut energia ei plină de optimism.

  1. Știe toată țara despre experiența neplăcută prin care treci cauzată de un sistem bolnav, povestește-ne cum ai fost/ești tratată într-o instituție publică când vrei să primești informații?

   Ultima dată mi-o spus să aștept răspunsul de mai sus, că ei nu mai au ce face. În general își cam bat joc de mine, de parcă aș fi un copchil idiot.

  2. Care este diagnosticul tău, pensia pe care o primești și de când ? – pentru că știu că aceste pensii nu acoperă nici 10% din necesarul pentru un trai decent.

   Scleroză multiplă din 2009, pensia de handicap de 520 o primesc de 2 ani, ajutorul de handicap de 200 de lei, respectiv 39 de lei tot de 2 ani, de când mi-au scăzut încadrarea. God, câte cifre, și de fapt e atât de puțin. În total în momentul de față primesc 559 de lei pe lună.

  3. Vorbește-ne despre omul Laura Florescu, despre viața cotidiană a unui poet în zilele noastre.

   Apăi în ultimul timp nu prea mai îs poet, că m-am transformat în victimă și nu-mi place deloc. Io chiar îs născută pentru a fi boemă :)

   4. Ce înseamnă scrisul/poezia pentru tine?  Care e poezia ta preferată?

   Scrisul înseamnă în general un instinct și o defulare care-mi face plăcere. Ca să nu mă apuc să bat oameni pe stradă. Poezia mea preferată îi toată cartea.

  5. Se știe că nu se câștigă din vânzarea unei cărți. Ce crezi despre piața de carte din prezent? Ai găsit sprijin pentru a publica?

    Am găsit o editură minunată care m-a sprijinit și mă sprijină și acum. Nu se câștigă mai nimic. Dar e faza aia: WEEEEE! AM SCRIS O CARTE! Nu 10, că n-am atâta pensie de dat înapoi.

   6. Câteva cuvinte/sfaturi pentru cei care se află în aceeași situație cu tine?

      Stați cuminți, că rezolvăm noi cumva.

 

    Am citit cartea de poezii a Laurei și am râs cu lacrimi. Stilul ludic și nonconformist m-a scos din rutină.

     Laura să rămâi neschimbată. Suntem alături de tine!

                                              Cu cap, ușa

Te-am văzut pe geam,

Te-am văzut pe ușă

Te-am văzut pe jos

Stimată căpușă.

N-ar fi o problemă

Dacă n-ai avea

Trei, patru prieteni

Pe lângă perdea

Nu m-aș supăra

Nici dacă ai fi

Oleacă mai mică.

Asta ca să știi.

Da’ ești uriașă

Și îmi e cam frică

Să nu sari pe mine.

DRAGA MEA AMICĂ.

MONA

Plouă peste tine

Plouă peste noi

Plouă pe vecina

Da’ cu vânătăi.

Plouă peste case

Plouă peste birt

Și vecinu’ bea

Din sticla de spirt.

Povestea mea…cu o fetiță și o casă cu blană de iepure pe acoperiș…

   Povestea mea începe în urmă cu mulți ani, când am început să citesc și să-mi pun întrebări. Mă pierdeam în lectură cu orele, fie în cerdacul casei, fie la umbra vreunui copac bătrân. Cel mai adesea, mă confundam cu personajul principal și căpătam puteri supranaturale și zburam pe tărâmul celălalt sau fraternizam cu personajul negativ și îi găseam scuze pentru comportamentul greșit. Făceam observații care stârneau râsul adulților, așa că am încetat să le mai vorbesc despre cărți. Observasem, de exemplu, că în toate poveștile citite apare câte o casă. Dar de ce erau casele astea atât de șubrede? Cum a putut să ia vântul casa în care se aflau Dorothy și Toto, nu avea fundație? Turta dulce din care era construită căsuța vrăjitoarei ce i-a răpit pe Hänsel și Gretel nu avea termen de garanție? Și ce purcei prostuți își construiesc casa din paie și din bețe?Când voi fi mare, îmi voi face o casă solidă, ca cea a Iepurelui de Martie, din „Alice în Țara Minunilor”; cu două hogeaguri în formă de urechi și acoperișul tapițat cu blană de iepure! Știam eu, vezi bine, încă de atunci, cât de importantă este izolația unei case, pentru a nu se pierde energia.

   Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, eu am crescut, dar am rămas neschimbată în privința casei mele. Casa ți-o faci o dată în viață, e cuibul tău intim, locul unde te refugiezi la sfârșitul fiecărei zile și în care te așteaptă doi năzdrăvani veseli. Ca să o poți numi acasă, trebuie să ți se potrivească mănușă. Ai grijă de ea așa cum ai grijă de propria persoană! Cu o grămadă de idei și multă energie, eu și soțul meu am pornit …

Povestea casei

   Inițial, doream să ne construim o casă, dar ne-am dat seama că timpul ne presa, plăteam chirie mare pentru un spațiu care ni se părea tot mai mic. Am găsit de cumpărat o casă, la cincisprezece kilometri de capitală. Era spațioasă, avea două hogeaguri, centrală pe lemne și un șemineu. Îi mai lipsea blana de iepure pe acoperiș. Am bătut palma cu proprietarul și în săptămâna următoare dormeam pentru prima dată în căsuța noastră. Prima noapte a fost albă pentru amândoi. Ai putea crede că de emoție, de fericire, că prima noapte în casa ta nu se uită… . Ei bine, nu. Bătea un vânt, de fluturau perdelele, focul duduia în centrală, o bucată de tablă trăncănea pe casă, încercând să-și ia zborul și noi tremuram zgribuliți sub plapumă, ca într-un film de groază, când simți o energie negativă, ca o entitate plutind deasupra ta. Casa asta trebuia să fie exorcizată!

   Chiar a doua zi am chemat un auditor energetic, care să identifice problemele și să ne ofere soluții. După câteva zile, cu raportul de audit în mână, ne-am dat seama că acea construcție căreia noi îi spuneam casă era o epavă. Trebuia izolată, instalațiile și conductele schimbate, tâmplăria exterioară schimbată etc.

Povestea noastră

   A trecut un an de când am pus în practică soluțiile oferite în urma acelui audit energetic și pot spune că ne simțim acasă. Casa nu are blană de iepure pe acoperiș, ci două panouri solare, ca doi ochi între cele două hogeaguri-urechi. Am optat pentru iluminatul inteligent, cu becuri economice instalate în locurile de unde să lumineze optim, iar pe holuri am pus lămpi cu senzori de mișcare. Încălzitoarele electrice pe care le-am folosit când ne-am cumpărat casa stau acum cuminți în subsol. Recunosc, am cheltuit o mică avere cu reabilitarea, dar au scăzut semnificativ cheltuielile de întreținere, așa că investiția se va amortiza în timp, cum ne promitea și auditorul. La finalul lucrărilor, am solicitat și obținut un cetificat energetic, care să ateste performanța energetică a casei; ca un certificat medical pe care scrie clinic sănătos, pentru cel puțin zece ani. Era bolnavă, am tratat-o, iar acum ne mulțumește oferindu-ne protecție și confort. I-am redus consumul de energie electrică, iar ea ne răsplătește cu energie pozitivă. Serile ni le petrecem împreună și le spun copiilor mei o poveste cu o fetiță și o casă cu blană de iepure pe acoperiș… .

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 12

 

Surse foto:  Avizez, Pinterest

   Cum am făcut rost de bani într-un timp atât de scurt?

   Pășesc apăsat pe trotuarul ud, cu fruntea plină de gânduri și speranțe. Oameni grăbiți spre o viață mai bună trec pe lângă mine, dar nu le dau importanță; nimic nu mă poate convinge să renunț acum, când pot să-mi construiesc viitorul așa cum mi-l doresc. Cu mâinile adânc înfipte în buzunarele blugilor uzați, cu gluga trasă peste cozoroc și căștile în urechi, mă îndrept hotărât spre magazinul Muzica. Sunt Andrei, poreclit Sorel, am 23 de ani și mi-am pus în gând ca de azi să devin independent financiar. Am terminat Facultatea de Drept, dar țara asta se pare că are mai mulți juriști decât infractori, iar la început știm cu toții cum e: multă muncă, puțini bani. Salariul obținut de la biroul de avocatură la care lucrez abia îmi ajunge, așa că mi-au rămas două variante: ori iau calea străinătății, ori încep o afacere aici, în România. Am ales-o pe a doua.

   Sunt de părere că, dacă pui suflet în ceea ce faci, rezultatul nu poate fi decât unul bun. Mie îmi place muzica electronică. Îmi place atât de mult, încât visez bpm-uri și mixez  în gând. Urmăresc câțiva vloggeri care oferă cursuri de inițiere în teorie muzicală pentru D.J. și stau aproape de pupitru în cluburi. Vreau să devin D.J. și vreau să scot bani din asta. Așa că azi, am de gând să fac primul pas: îmi cumpăr consolă și căști.

Foto arhiva personală

Cum am făcut rost de bani într-un timp atât de scurt?

   Când îți dorești cu adevărat ceva, găsești soluții. De o lună, ofer meditații liceenilor care doresc să dea admiterea la Drept, iar seara stau cu băiețelul vecinilor. Sunt bani câștigați relativ ușor și nu am nicio garanție că va fi de durată. Până la urmă, am ajuns să rostesc cuvântul de care mi-a fost frică: împrumut. Dar ce bancă oferă împrumut rapid fără să pună multe condiții?

     Răspunsul la întrebarea presupus retorică

   Mi-am amintit că o fostă colegă a accesat un credit online când a avut o urgență. Îmi povestea cum a aplicat pe internet și banii i-au fost virați direct în cont. Atunci, mi se părea imposibil. Astăzi, am devenit eu însumi adeptul unui împrumut online urgent, nebancar, atât de ușor de accesat. Mi-am făcut cont introducând datele pe Telecredit.ro, apoi am trimis în format electronic copii după câteva documente (carte de identitate și acordul de consultare, transmitere și prelucrare a informațiilor din bazele de date ale Ministerului Finanțelor Publice, Agenția de Administrare Fiscală), iar banii i-am primit în aceeași zi. Ce m-a convins să apelez la ei a fost transparența totală –am știut încă de la început toate detaliile împrumutului, neexistând costuri sau dobânzi ascunse – și faptul că am putut alege singur perioada de rambursare. În plus, există posibilitatea unei refinanțări sau, dacă afacerea mea merge bine, aceea de a achita împrumutul anticipat. Creditul nebancar este cea mai la îndemână și sigură soluție atunci când ai nevoie urgentă de bani; nu te știe nimeni, nu trebuie să dai explicații, nu te simți dator față de nimeni că te-a ajutat.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

   A trecut o lună de când mi-am pus planul în practică și deja m-am făcut cunoscut în orașul meu pe rețelele de socializare. Faptul că am aparatură m-a ajutat să obțin un prim contract de colaborare pe termen nedeterminat. Am plecat la drum singur, cu mâinile în buzunare și cu șapca trasă pe ochi, într-o zi ploioasă de toamnă. Nu am cerut ajutor cunoscuților. Și când voi ajunge sus, pe scena de la Untold, îmi voi aminti de unde am pornit, de blugii mei uzați și de un împrumut fără garanții de la telecredit, care mi-a transformat porecla în renume.

Foto arhiva personală

 

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 11

 

Surse foto: Telecredit.ro, arhiva personală

 

Principiul genții unei femei: „Cine știe la ce-ți trebuie!”

  Știți vorba aceea, „numai pe mama n-o am în geantă? Ei, bine, mă recunosc! Parcă pentru mine a fost inventată această expresie!

     Nu cred că ați vrea să știți ce țin în geantă! Dacă un hoț ar încerca să fure ceva de acolo, cred că s-ar lăsa păgubaș, ar ajunge direct la spital, în pragul unui colaps nervos! Greu să ajungă la banii din portofel! Mai întâi, ar trebui să treacă prin toate „filtrele”: pixuri, rujuri (găsești și câte patru rujuri la mine în geantă; patru? ce face o femeie cu patru rujuri în geantă?! Că doar nu le folosește pe toate în același timp!), fond de ten (dacă ai nevoie să-ți refaci machiajul?), șervețele, cărți de vizită, primite Dumnezeu știe când, cu ce ocazie, de la cine și uitate acolo, cartelă de metrou, card pentru bilete de autobuz, bonuri, la fel, uitate de nu știu când, carte (evident, carte! Nici nu se poate fără, păi cum fără carte?!), ministicluțe cu parfum (nu se știe niciodată), săpun (cine știe când îți trebuie, dacă intri la o toaletă unde nu e săpun?), pieptăn, oglinjoară (dacă ai nevoie de o reîmprospătare a look-ului sau a coafurii?), cremă de mâini, telefon, căști (OK, telefonul ar putea să-l fure, dar cât de greu ajunge la el e altă poveste), încărcător de telefon sau baterie externă (cine știe, poate mi se termină bateria, ce fac atunci?), sticlă cu apă, plasturi pentru bătături (mai ales vara, am o mare problemă cu bătăturile făcute de sandale), ochelari de soare vara, mănuși, căciulă și fular iarna, mai spre toamnă un pulover subțire (dacă se face frig?), trusă de manichiură (dacă mi se rupe o unghie, aștept până ajung acasă?), chei, brelocuri și multe alte mărunțișuri păstrate cu justificarea „Cine știe la ce-ți trebuie, poate ai nevoie.”.

   Am terminat? Ah..nu! Am mai găsit o alună rătăcită, un baton de ciocolată, o eugenia (cel mai rezistent biscuit cu cremă-nu ştii când expiră-aliment de buncăr), câteva brichete, bomboane, ambalajul de la guma de mestecat, ace de siguranţă şi nu mai scotocesc că voi scrie un roman despre ceea ce se găseşte în geanta mea. O conservă îmi mai lipseşte. Uite, o idee, chiar ar fi necesară, nu se ştie niciodată ce întâmpini. Dacă rămâi în pană de papa?

   Așa am fost de mică. Supranumită Madame Sacoșă sau Madame Cuțit (cuțit nu mă întrebați de ce, probabil pentru că am atâtea în geantă, că un cuțit ar mai lipsi!). Mai am un pic și-mi car casa în spate, ca melcul.

   Se știe că în geanta unei femei găsești de toate. Dar ca la mine, la nimeni! (Asta probabil o spune fiecare femeie- pentru ca suntem unice). Recunosc că unele lucruri nu sunt imperios necesare, dar ce să fac? Dintotdeauna am fost dezordonată, genul care se descurcă mai bine în haos decât în ordine. În ordine nu găsesc nimic, dar în haos știu locul fiecărui lucru.

   În plus, la ce aș putea renunța? Cum aș putea, de exemplu, să renunț la telefon, portofel sau Doamne ferește, la carte? Întotdeauna am o carte la mine. Cum prind puțin timp liber, aflată într-un mijloc de transport sau într-o sală de așteptare, citesc chiar și câteva rânduri. Nu pot altfel! Am noroc când e cartea mai subțirică, dar au existat situații când am cărat ditamai cărămizile! Ce să fac dacă acea carte pe care o citesc la momentul actual este voluminoasă? Să mă apuc de alta, mai subțire, doar pentru a căra mai puțin? Iar când ajung acasă ce fac, o reiau pe cea voluminoasă, alternându-le? În nici un caz, fiecare carte își are rândul ei pe listă! Iar la celelalte nimicuri aş putea renunţa? Nuuuu, păi, dacă se întâmplă ceva şi eu nu sunt pregătită? Am nevoie de siguranţă. 🙂

   Cineva mi-a spus că în acest ritm voi avea nevoie de un ruscac, nu de geantă! Sau poate de geanta lui Hermione din Harry Potter: mică, elegantă, cu perluțe, dar în care încăpea până și un cort, fiind vrăjită special în acest scop.

   Din fericire, cu Answear nu e nevoie de magie pentru o geantă de calitate! Este magazinul online în care găsești, pe lângă articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, genţi, portofele şi rucsacuri de la brand-uri cunoscute. Ai o gamă variată atât pentru doamne și domnișoare, cât și pentru domni. Cu alte cuvinte, ai de unde alege! De ce să colinzi mall-urile când poți avea totul la un click distanță, cu livrare rapidă la domiciliu?

   Cu siguranță, voi alege Answear pentru următoarea achiziție… Să aleg și un portofel pe măsură? Nu sună rău, m-am uitat pe site și mă atrag câteva… Sunt fană portofele, am mai multe și le schimb în funcție de geantă.

   În ceea ce privește geanta, dacă va fi mică, de gală, cu perluțe, ca a lui Hermione, sau geantă mare, care să-mi permită transportarea casei în spate, precum în cazul melcilor, rămâne de văzut…

   Ce se găseşte în geanta unei femei rămâne un mister, încă neelucidat pentru cercetători, iar pentru soţul  meu sunt de neînteles. De ce ai nevoie de atâte chestiuţe în geantă, mai ales dacă mergi la serviciu? Dragă soţ, nu vrei să ştii ce am în geantă când plecăm în concediu!!!

   Dacă ar fi să asociaţi cu ceva ceea ce se afla în geanta mea, puteţi foarte uşor să vă duceţi cu gândul la un soldat din trupele speciale- detaşamentul salvare-supravieţuire.

Sunt prevăzătoare şi merg pe principiul: „Cine știe la ce-mi trebuie!” sau ,,Şi… dacă am nevoie?”

Fie geanta cât de mică eu adun ca o furnică.

   Apropo…să vă povestesc ce am în portofel? Păi, am…. Data viitoare 🙂

Voi ce ascundeţi în gentuţe? Momentul adevărului 🙂

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 10

Sursa foto: Answear.ro

"... e şi mâine o zi. " 

Pentru cei care cred că și mâine e o zi

    De fiecare dată când citesc câte un articol scris de Cristian China-Birta, simt nevoia să mă manifest, să transmit ce am pe suflet. Stilul direct, nonconformist îl caracterizează şi chiar dacă eu n-am asemenea veleităţi, recunosc că îmi face deosebită plăcere să bântui prin blogosferă, să scot din minți pe cei din jur. Astăzi abordăm un subiect diferit, să discutăm despre cei care încă mai cred în magia zilei de MÂINE.

   Noi, românii adorăm sărbătorile, zilele libere, dar şi superstițiile care ne dau o stare de bun augur. Pentru a nu mă abate de la tradiții, de multe ori aleg beneficiile din fiecare element. Dacă ajung la saturație și mediul înconjurător începe să devină nefavorabil, conserv energia și bag capul în nisip precum struțul, iar Sfânta Lene şi Cuviosul Somn încep efectul și de fiecare dată revin cu forțe noi. Unul din defectele mele este să rezolv unele lucruri la limită și dacă tot sunt diferită, m-am gândit să vă atrag atenția asupra importanței zilei de mâine și poate, împreună să o transformăm în ceva unic. Sunt sigură că o parte din voi încă mai cred că și mâine e o zi. Știți de ce? Ar fi păcat să irosim această senzație unică, optimismul care ni-l transmite prin toți porii, dar mai ales felul cum ne deschide ochii când suntem pierduți printre gânduri/rânduri. Cândva am vrut să fac o vrajă și să transform noaptea în zi, să mă metamorfozez în orice numai să se încheie stresul, neputința, dar în timp am conștientizat că problemele pe care le aveam nu erau de scurtă durată, ci numai prin efort și perseverență se putea finaliza nebunia. În acele clipe când simțeam că mă afund în propria neputință, ziua de mâine m-a făcut să sper, să cred și să înțeleg că pot să fac multe, important este să am răbdare, multă răbdare. Dacă și voi ați simțit așa ceva, înseamnă că speranța și voința trebuie să lucreze în tandem.

   De cele mai multe ori este un chin să laşi totul pe mâine şi să nu poţi bate din palme ca să rezolvi întreaga agendă, însă sunt momente când această zi este cu adevărat prețioasă. Noi, cei care tratăm cu superficialitate ziua de azi irosind-o pe nimicuri ajungem la un moment dat la saturație. Am face orice numai să închidem circuitul și seara să punem capul pe pernă pentru o clipă de liniște (știu că sunt și excepții, dar în ediție limitată). În acest timp, alţii se roagă ca ziua de mâine să le aducă speranță și de ce nu, o nouă viață.

   Dacă tot există, vă propun să profităm de azi şi mâine în doze egale, să ne analizăm priorităţile. Este păcat să lăsăm fericirea doar pe mâine, să amânăm inevitabilul şi să ne gândim că există azi pentru început, iar mâine pentru a continua. Să amânăm, dar nu la infinit. Să fim leneși, dar cu măsură, în fond nici lumea nu s-a făcut într-o zi.
   Cei care sunt corecţi, rapizi şi extrem de organizaţi vor spune: De ce MÂINE, noi ne dorim AZI. Eu vin cu răspunsul… pentru că încă mai credem în puterea zilei de mâine, pentru noi încă n-au intrat zilele în sac.

   O mare parte dintre noi am trăit cu sufletul la gură cartea Pe aripile vântului de Margaret Mitchell și fără să vrem am empatizat cu Scarlett O’Hara, femeia care părea să ducă pe umeri întreg universul. A reușit să își atingă obiectivele, dar la final a preferat să își lase o ușă deschisă pentru că și ea avea nevoie de un moment de răgaz. 

 

“O să mă gândesc la asta mâine, la Tara. O să fiu mai liniştită atunci. Mâine voi face un plan ca să-l aduc înapoi. La urma urmelor, e şi mâine o zi.” 

   Mărturisesc, cele mai bune idei le-am avut noaptea, iar mâine mi-a fost prieten atunci când n-am ştiut ce să fac sau atunci când eram pierdută şi nu ştiam dacă pot să mă ridic. Pentru mine ziua de MÂINE a fost magică, mi-a oferit o soluţie atunci când nu mai speram la ea şi în acelaşi timp a reuşit să mă surprindă în multe feluri.
     Da, mâine vreau să fac multe, ceea ce n-am reuşit astăzi sau n-am avut curaj.

  Ce planuri am şi cum reuşesc să le dau de cap, ei bine chiar nu ştiu, dar de mâine…
– voi asculta mai mult şi voi vorbi mai puţin
– voi zâmbi cu ochii şi mă voi bucura de fiecare lucru în parte
– voi mânca mai puţină ciocolată (sunt dependentă dar mă tratez)
– dar mai ales …. voi … păstra lista deschisă pentru noi provocări

Voi ce planuri aveţi pentru mâine?

 

Complimente bucătarului! Monica Bellucci

   Mi-a plăcut mereu să gătesc și să personalizez rețete consacrate. Când ai mei ziceau să las oalele și să mă apuc de o facultate serioasă, eu am făcut exact invers. Și iată-mă acum chef în primul restaurant din România care a apărut în Ghidul Michelin! Au ai mei cu ce să se mândrească! În restaurantul nostru din Centrul Vechi, nu ducem lipsă de clienți. Ne recomandă calitatea serviciilor, personalul amabil, discreția și, cel mai important, gustul mâncării. Am gătit pentru politicieni, actori, muzicieni, oameni de cultură și nu de puține ori am auzit printre uși: Complimente bucătarului! Însă, cea mai mare satisfacție am avut-o zilele trecute, când am zărit pe lista cu rezervările pentru cină numele Monicăi Bellucci – cină romantică pentru doi! Monica Bellucci? Pe bune? Am crezut că visez… Că nu m-am trezit, că mă aflu într-unul din visele mele ciudate. Dacă era vis, era unul al naibii de frumos!

  Monica Bellucci m-a fascinat dintotdeauna. Nu neapărat pentru că arată atât de bine la vârsta ei și că e o actriță desăvârșită sau pentru că vorbește fluent câteva limbi străine, ci pentru stilul ei de viață sănătos, la care nu a renunțat niciodată.

   În seara cinei, atmosfera din restaurant era perfectă: pianul din colț umplea sala de muzică, florile ofereau spațiului un aer select, lumina puțin difuză, arome îmbietoare venind din bucătărie. Am văzut-o intrând grațios, la brațul soțului ei și așezându-se la masa rezervată. Au comandat ospătarului, apoi au sorbit liniștiți din vinul alb oferit. Aveam de gând să apelez la asul din mânecă, orice ar fi comandat: presa de ulei YODA HOME PRO, prima presă de ulei pe care am cumpărat-o și care nu m-a dezamăgit niciodată. Am găsit-o la Magazinul profistore.ro, la ofertă, și mi-am zis să o încerc acasă. După două zile, își găsea locul în bucătăria restaurantului. Are un motor puternic, este compactă și ușor de folosit, datorită celor șapte presetări: arahide, susan, floarea soarelui, rapiță, in, nuci și mix (pentru ingredientele care nu se află în listă)

   Au ales supă cremă de cartofi dulci cu nuci de Macadamia, salată de ton cu trufe și prăjitură ușoară de cacao. O cină sănătoasă și gustoasă, din ingrediente proaspete. Asistată de sous-chefi, m-am apucat de gătit trei produse deodată. Vocile din sala de mese erau acoperite de zgomotul tigăilor, al presei de ulei, al ospătarilor nerăbdători să ducă farfuriile pline clienților. Am adăugat în supa de cartofi dulci câteva nuci de Macadamia pisate și două linguri de licoare magică, extra-virgină, proaspătă: ulei din nuci, fără aditivi și conservanți, obținut prin presare la rece. Această tehnologie, a presării la rece, nu numai că determină păstrarea tuturor substanțelor nutritive, ci potențează gustul!

   Farfuriile golite sunt cel mai mare compliment pentru un bucătar, iar eu tocmai primisem unul. Felul al doilea cuprinde alchimia gustului desăvârșit: salată de ton cu măsline și trufe. Din nou, o parte din măsline le-am presat (fără sâmburi), iar din uleiul obținut am făcut un dressing cu oțet baslamic, cu care am stropit din belșug salata. Combinația asta mereu arată și miroase demențial!

   La un moment dat, ospătarul, vădit îngrijorat, îmi spuse că Monica Bellucci vrea să vorbească cu bucătarul. Am lăsat platingul desertului baltă și aproape că mi-am luat zborul spre masa vedetei, care mânca relaxată din salata mea de ton. Nu numai că m-a felicitat pentru gustul deosebit, dar m-a întrebat și care este ingredientul-minune. I-am mărturisit că uleiul de măsline, atât de banal în aparență, presat la rece și servit imediat este „vinovatul”. Spre marea mea surprindere, Monica a recunoscut că și ea este fanul uleiurilor proaspete în mâncare, dar și că sunt baza tratamentelor ei de înfrumusețare. Uleiul de măsline proaspăt conține o cantitate mare de acid linoleic, care nu se găsește în organism și este un foarte bun hidratant pentru păr și piele.

   Zâmbesc satisfăcut în bucătărie. Asemenea momente îți demonstrează faptul că nu ești un simplu bucătar, ci ridici gastronomia la nivel de artă. Monica Bellucci e dovada că sănătatea și frumusețea trec întâi prin stomac, se vede în aspectul său impecabil. Mănâncă sănătos și organismul îți va mulțumi! E atât de simplu, cât ai zice Yoda!

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 9

Surse foto; Pinterest, Yoda, culinar.ro, vegis.ro, gourmandelle.com, pastry-workshop.com, giphy

by -
6

Impresii de la conferința #Webstockro

   Pentru unii bloggeri este deja o rutină, dar pentru noi fiecare eveniment pe care îl bifăm în calitate de bloggeri înseamnă entuziasm și o doză de informaţii. Surprizele pregătite de către organizatori ne-au dat bătăi de cap pentru că ne doream să profităm de fiecare în parte. 
   Secretul acestor conferințe este să studiezi audienţa şi să înţelegi cum se vede lumea în offline. Chiar dacă eşti un brand în online, trebuie să cobori de pe acel piedestal şi să vezi cum sunt cei care scriu articole pentru ca domnul google să le indexeze. Toţi sunt curioși să afle de la experți cum se poate crea conţinut de calitate, dar mai ales care este secretul de a face tranziţia de la free, la o sursă de venit.

     Alături de Cristina Bazavan am putut afla câte ceva de la invitații prezenți la conferință.

    Alex Gâlmeanu-Photographer
   A vorbit despre începuturile sale, dar și cum pasiunea pentru fotografie a luat avânt. A pus bazele Muzeului de fotografie și a creat o tradiție dintr-o pură întâmplare cu Poiectul Anastasia. Îi place să documenteze trecerea timpului și dacă se poate, să fie omul potrivit la locul potrivit.

    Lucian Mândruță-Jurnalist
  Carismatic, deschis și foarte natural. A făcut televiziune și s-a reinventat. Ne recomandă să scriem materiale scurte, mai puțin abstracte și cu substanță.
   Dacă apare o situație de criză trebuie să ne-o asumăm și să acționăm rapid, în felul acesta vom elimina din pierderi.
„Sunt în social media pentru că îmi place să scriu.”
„Nu scriem pentru glorie și bani”
„Sper că mai sunt și alții ca mine.”

     Matei Dima-Global Entertainment
   Cunoscut din spoturile publicitare sau de la BRomania. Deține o agenție pentru bloggeri/vloggeri în care învață pe cei interesați să își construiască propriul stil. 

    Marius Manole-Actor
   Un om talentat, deschis și dedicat meseriei. Vorbește cu patimă despre ceea ce face și este neobosit. Orice provocare îl impulsionează să continue, să transmită dragostea pentru actorie.
   După cum spunea: se poate orice dacă vrei, în afară de moarte. Teatrul este o terapie, acolo trăiește, iubește și exprimă cu ușurință ce înseamnă cu adevărat echilibrul.

   Din sesiunea dedicată blogerilor, am dorit să aflăm ce ascunde: Vali Petcu-zoso.ro, Andreea Retea-Lifestyle Blogger, Alexandru Ciucă-Superior Media, Marian Ionescu-Video Blogger și Marius Pahomi-Conversion Marketing.
   Au vorbit despre începuturi, suișuri și coborâșuri, greșeli pe care le regretă. O rețetă a succesului nu au, dar fiecare a profitat atât cât s-a putut de inspirație, un subiect bun sau de renumele dobândit. 

   La Instagram Session s-a dezbătut rolul fotografiei și impactul acesteia. De ce trebuie să mizăm pe calitate și nu pe cantitate, dar mai ales de ce este indicat să profităm de tehnologia din dotare. Un telefon performant poate realiza fotografii excelente fără a ne aglomera cu un aparat foto costisitor și incomod. Am primit de la sfaturi de la Robert Katai-Bannersnack, Alex Damian-Photographer & Blogger și Mihai Baloianu-Baloianu Visuals, iar acum deja ne gândim la unghiuri, poziționare corectă și editarea corectă înainte de a lansa o imagine în social media.

 Dacă doriți să aflați mai multe informații, puteți urmări înregistrările de pe site-ul webstock.ro: http://bit.ly/2xfNCAL

    Photo credit: Sabina Ghiormescu

Să aducem online-ul în offline!

   Voi cu ce asociați cuvântul ștampilă? Cei mai mulți dintre noi se gândesc automat la ștampila din cabina de vot sau la hârțogăraie: acte, legalizări, parafe, adeverințe medicale, atestări, contracte, diplome de absolvire… De câte ori nu am alergat după o ștampilă pe o hârtie, fără de care documentul respectiv nu poate fi valid? Cel mai elocvent exemplu este legalizarea la notar: o simplă ștampilă transformă o hârtie în copie legalizată, având aceeași valoare ca un act.

   Nu știu din ce motive, oamenii relaționează ștampilele în mod eronat doar cu persoanele juridice. Cu firme, cabinete medicale, birouri de avocatură sau notariale, în general, cu instituții. Probabil pentru că în situațiile date, le întâlnim cel mai des. Nu suntem obișnuiți cu utlilizarea creativă a lor, așa că inevitabil, când spunem „ștampilă”, ne gândim la un munte de hârtii stivuite în dosare.

   Dar de ce întrebuințarea lor s-ar opri aici? De ce nu le-am găsi ștampilelor și alte destinații mai interesante decât acte, dosare medicale, buletine de vot sau lucruri plictisitor de serioase?

  De ce, de exemplu, un site precum Literatura pe Tocuri n-ar folosi ștampile? Un brand care se respectă are nevoie de ștampilă. Ar deveni o formă de autograf, în loc de a ne semna pe ceva, am aplica ștampila. Ar arăta așa frumos pe colete, atât pe cele trimise între noi, cât și în cazul celor pregătite pentru câștigătorii concursurilor organizate pe site…

   Atunci când am dărui o carte, în loc să ne semnăm pe ea, cum se procedează de obicei, am aplica o simplă, dar grăitoare ștampilă: cuvintele „Literatura pe Tocuri”, însoțite de logo-ul site-ului și eventual de un citat dintr-o operă literară. Mai reprezentativ decât o carte de vizită!

   Pixuri, semne de carte, ecusoane, căni, magneţi, brelocuri,  tricouri inscripționate „Literatura pe tocuri” avem. De ce nu și ștampilă? Cum în ultimii ani site-ul nostru s-a dezvoltat destul de bine, simțim nevoia să ne facem cunoscuți și prin personalizarea diverselor obiecte cu numele și logo-ul caracteristic. Să aducem online-ul în offline. Nu vreau să sune clișeic, dar e dovedit faptul că o imagine face cât o mie de cuvinte, o siglă perfect conturată de o ștampilă poate oferi mai mult feedback decât o reclamă costisitoare din punct de vedere financiar. Ce frumos ar arăta sigla ștampilată pe felicitările trimise colaboratorilor, editurilor partenere și cititorilor fideli de Crăciun!

   Foto arhiva personală

   Deja ne-am gândit la cine să apelăm: Colop, companie producătoare de ștampile, probabil cea mai răspândită în România. Nu m-am gândit până acum, dar multe persoane pe care le cunosc dețin sau au deținut vreodată ștampilă Colop. Inclusiv eu dețin o ștampilă de traducător Colop, aceeași de mai bine de șapte ani.

 Foto arhiva personală

  Am făcut o vizită pe site-ul lor și am observat că au o gamă largă de produse, împărțită în mai multe categorii: printer line (ștampilele clasice, autotușante, de toate formele și mărimile, aici incluzând, printre alte tipuri, datiere și numărătoare), heavy duty (conțin dispozitive de marcare deosebit de fiabile), ștampile ecologice, ștampile cu protecție antibacteriană Microban, gama EoS (Flash), pentru imprimări numeroase și pe suprafețe mari, ștampile portabile, ce au avantajul că te pot însoți cu ușurință în geantă, ștampile cu set de litere, în cazul cărora poți schimba inscripția după cum dorești, cifriere și datiere manuale (cel mai elocvent exemplu cred că este cel al inscripționării datei de expirare pe anumite produse), timbre sec (portabil și de birou), pixuri și stilouri cu ștampilă, ștampile electronice.

  Sursa foto: Colop

   În afară de ștampile, Colop ne pune la dispoziție și alte produse: tușuri și tușiere, tehnologii consumabile, numărătoare și înseriatoare REINER, accesorii, servicii. În plus, oferă suport, materiale și echipamente pentru procesul de design, producție și vânzare.

 Sursa foto: Colop

  Îmi place la Colop, printre altele, faptul că produsele lor conțin protecție antibacteriană; ștampilele sunt transmise din mână în mână, așa că numărul microbilor crește considerabil.

   Alt aspect pe gustul meu este grija pentru mediu: ștampilele lor sunt realizate din plastic reciclat și biopolimeri biodegradabili, cu amprentă de carbon neutră.

   Dacă mă gândesc bine, am putea comanda și pixuri cu ștampilă sau ecusoane, tot de la Colop. Sau o ștampilă cu set de litere. Ce-ar fi ca pe lângă inscripția numelui site-ului, „Literatura pe Tocuri” să adăugăm un citat, ce se va schimba în fiecare zi? Este o idee la care ne vom gândi, cred că ne-ar reprezenta bine munca…

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 8.

Foto arhiva personală

Cursuri de limbi străine pentru firme-Swiss Solutions- „it takes two to tango”.

La început a fost cuvântul…

   La început a fost cuvântul… cel pe care omul, pentru a nu fi singur, l-a folosit apoi pentru a construi punți. După Potop, a fost Babilonul, marele oraș economic unde toți vorbeau aceeași limbă. Dumnezeu le-a pedepsit aroganța comercianților și i-a făcut să vorbească în limbi diferite. Pe urmă s-au inventat cursurile de limbi străine pentru firme… și Swiss Solutions.

Orice asemănare între ceea ce vă voi povesti și realitate nu este absolut deloc întâmplătoare.

   Aveam 23 de ani când m-am angajat la una din cele mai prestigioase firme de transporturi internaționale din zonă. Pășisem cu un rucsac plin de speranțe, spre un început. Nu știam cum avea să fie… speram doar ca toate eforturile mele din vremea facultății să se concretizeze în lumea reală… această lume presărată cu note accentuate de imprevizibil. Aveam încredere în forța interioară care-mi spunea mereu că eu pot merge mai departe, că pot să mă integrez într-o echipă. Mai mult decât atât, știam că perioada de adaptare nu va rămâne decât o frumoasă amintire, demnă de a fi înrămată și plasată în biroul meu.

   Nu aveam biroul meu, era doar un vis. O sămânță plantată în sufletul meu. În fiecare zi o udam cu visuri și o înveleam cu fărâme din sufletul meu. Ea simțea căldura și creștea… iar eu eram din ce în ce mai încrezătoare… până într-o zi…

   Era o dimineață de mai, una din acele dimineți când salcâmii pun pariu cu tine că mintea nu-ți va sta la muncă. La firma noastră a sosit o delegație de croați. Eram printre puținii angajați care stăpâneau foarte bine limba engleză… sau cel puțin… așa credeam.

   Evenimentul era unul important, toate elementele întâlnirii trebuiau să se alinieze frumos, într-o perfectă ordine, ca piesele unui puzzle. Era esențial pentru firmă ca totul să fie excelent. Din perspectiva șefului nostru, „bine” ar fi fost un calificativ sub așteptările sale. Investise multă încredere în noi, voia să vadă entuziasmul nostru dând roade. Eram tineri… și credeam că lumea se învârte atunci când noi îi facem din ochi soarelui. În dimineața aceea, soarele fu vrăjit și el de mireasma salcâmilor. Nu era acolo să ne zâmbească… așa cum făcea de obicei.

   Când au început primele discuții, creierul meu a intrat într-un soi de inexplicabilă neliniște. Nimic din ceea ce învățasem la facultate nu era aplicabil în vorbirea curentă. În plus, deși convenisem să purtăm discuțiile în engleză, mi se părea că delegația vorbește în croată. Nu era așa… nu erau cuvinte croate… era engleza tehnică.

   Dintr-o dată, expresia aceasta se transformă într-un gigant coșmar. Făcusem, într-adevăr, un curs de engleză tehnică, dar nu-i acordasem suficientă importanță. Mă aflam acum în fața unei situații jenante. Pauzele noastre stânjenitor de lungi și ezitările se transformaseră din piese perfecte de puzzle, în niște nori care aruncau asupra noastră cu fulgere.

   Ca două arme ascuțite, ochii șefului nostru conturau pe frunțile noastre cuvântul „DEMISIA”. Retrasă într-un colț al sălii, delegația de croați nu părea nici ea entuziasmată de incapacitatea noastră de a desluși cuvintele lor.

   După ce ne-am șifonat suficient de mult orgoliul și am reușit să ruinăm construcția solidă bazată pe cărămizi de încredere, am fost chemați în biroul șefului. Și-a îndreptat privirea spre noi și în clipa aceea am simțit că fusesem scanați până la oase. Mult mai realist și mai cerebral decât fusese perceput de noi, șeful ne-a anunțat scurt că investise suficientă încredere în noi. Acum era timpul să…

   Aici, universul nostru a început să se zguduie. Salcâmii și-au retras miresmele, trimițând o rafală de vânt să închidă fereastra. Nici salcâmul nu voia să fie martor la declinul nostru.

   Reluându-și fraza după ce a deschis din nou fereastra, șeful ne-a anunțat că era timpul să facem niște cursuri. S-a interesat de niște cursuri de limbi străine pentru firme și a ajuns la concluzia că pentru a face traduceri specializate, nu e suficientă doar instruirea din timpul facultății. Se pare că „it takes two to tango”.

   Noi am devenit stăpâni pe limbajul tehnic de specialitate, iar firma s-a ales cu noi contracte. Colaborăm cu țări precum Suedia, Danemarca sau Austria. Pentru traduceri ale documentațiilor am apelat la agenția de traduceri Swiss Solutions. Îi căutăm mereu pentru că orice nelămurire ia conturul certitudinii cu ajutorul lor. Și în plus, șeful nostru preferă profesionalismul, de aceea a ales Swiss Solutions pentru traducerile din diverse limbi.

   Acum, că v-am povestit toate acestea, nu uitați… la început a fost cuvântul… cel pe care omul, pentru a nu fi singur, l-a folosit apoi pentru a construi punți. Pe urmă s-au inventat cursurile de limbi străine pentru firme… și agenția de traduceri Swiss Solutions.

 

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 7

Sursa foto: Swiss Solutions

Vacanţă de vis

   Trag cu poftă aer în piept. Nu mă mai satur, de parcă noaptea ce tocmai se pierde mi-a fost închisoare. Aerul e atât de pur, încât mă îneacă. Mintea mi se golește, mă simt ușoară, odihnită, plutesc pe un nor deasupra unui munte singuratic. Îmi golesc plămânii și mă trezesc la realitate.

   A fost minunat, chiar dacă doar un vis. Deschid ochii, mă izbesc de poluarea orașului și-mi amintesc de rutina zilnică, de stresul devenit deja obișnuință. Așa sunt eu, visez mult și des, mereu în culori, când dorm sau cu ochii deschiși. La birou, încă mă țin agățată de norișorul acela, deși cofeina din cană se străduiește din răsputeri să mă coboare. Încerc să scriu ceva, dar mă trezesc desenând un munte. E clar: am nevoie de o vacanță. Peste o jumătate de oră, strecor timid în fața șefului cererea de concediu.

   E o nebunie! Am adunat câteva lucruri pe post de bagaje, mi-am urcat în mașină fetele iar pe Cezar, soțul meu, îl iau din mers de la birou. Plecăm la munte! Ne îndreptăm spre centrul țării, inima încoronată de Carpaţi a României.

   Foto arhiva personală

   Spre asfințit, ne oprim la Poiana Brașov și căutăm cazare. Suntem o familie numeroasă, toate locurile din mașină sunt ocupate, așa că avem nevoie de un apartament pentru cinci persoane, într-o zonă liniștită a stațiunii. Providența e de partea noastră și răsuflăm ușurați când găsim unul la Hotel Royal Poiana Brașov

Foto arhiva personală

   Cu sinceritate spun: nu m-am gândit niciodată că voi medita la rostul existenței, cu ochii în cadranul timpului, la Poiana Brașov. Aici, timpul a fost snopit în bătaie și alungat. Încă i se mai aud țipetele în creierii Postăvarului, când vântul piere. Iar Lacul Miorița – bijuteria din lada de zestre a stațiunii, piesă de supremă atracție, podoaba scoasă la soare, lustruită și ștearsă de praf, ce sticlește sub soarele de gheață al lui decembrie.

   Foto arhiva personală

   Trei zile la confortabilul hotel din Poiana Brașov au trecut aievea. O săptămână nu e de ajuns pentru a ne bucura de tot ce ne oferă hotelul și stațiunea. Fetele și-au închiriat schiuri și s-au distrat pe pârtie, ne-am plimbat cu telegondola, iar seara ne-am întors obosiți la hotel. În fiecare seară, fetele au adormit cu zâmbetul pe buze; ce te poate emoționa mai mult decât fericirea copilului tău și faptul că aceasta ți se datorează?!

   E târziu, ceasul a uitat să mai bată gongul. Noi suntem jos, la barul hotelului, ca doi adolescenți ce se curtează. În jurul nostru, oameni ce și-au lăsat grijile dincolo de munți joacă biliard, darts electronic sau fotbal de masă, ori ne țin tovărășie la bar. Un strat proaspăt de zăpadă așezat pe terasa de vară mă duce cu gândul la Crăciun și cu ochii minții găsesc un loc potrivit bradului împodobit. Mi-ar plăcea să ne petrecem sărbătorile în acest loc.

   Diminețile târzii le petrecem la saună. Fetelor li s-au înroșit năsucurile, iar cea mijlocie mă întreabă dacă suntem în casa de aramă a Împăratului Roșu, din ,,Povestea lui Harap-Alb”. Îi spun că da, iar Gerilă (tati) va strănuta odată și va îngheța tot. Râdem de naivitatea ei, când îl roagă pe Cezar să nu strănute, că îi place la abur.

   Trag cu poftă aer în piept. Îl țin mult în plămâni, să nu-i uit intensitatea. Aerul e atât de curat, încât mă îneacă. Astăzi plecăm din Poiană și-am desenat o inimă mare pe zăpada așezată în parcarea hotelului. E semnul meu secret, pentru a ști unde să mă arunc de pe norul din vis.

      Articol scris pentru competiţia Super Blog 2017. Proba 6.

Surse foto: Hotel Royal

Muzica inimilor

   Mai erau zece zile până la momentul pe care-l organizam de un an. Majoratul, ziua în care deveneam adult cu acte în regulă. Totul era pregătit din timp, invitațiile trimise, localul rezervat, mâncarea aleasă cu grijă și un DJ cunoscut care să întrețină distracția, când, pe neașteptate, am fost anunțată că restaurantul se inundase. Toată aparatura DJ –ului: consolă, amplificator, boxe de bass, toate au fost stricate. Unde să găsesc eu într-un timp așa scurt local, cu muzică cu tot?

   Am căutat înnebunită o dimineață întreagă și nu am găsit nimic. Toate localurile disponibile nu aveau un sistem audio propriu sau nu acceptau muzica dată tare. Este bine știut că muzica e cea mai importantă la orice petrecere. Mi-am adus aminte că fosta mea vecină are un club, ce mă costa să-i fac o vizită? Așa aveam ocazia să-i văd și localul… .

   – Andreea, te rog, salvează-mă! Peste zece zile fac optsprezece ani, am cincizeci de invitați aleși pe strânceană și nu am unde să țin petrecerea!

   -Cum așa? I-ai invitat înainte să alegi locația?

   -Nu-i deloc amuzant! Bineînțeles că am ales localul, dar a fost inundat! Tocmai acum!

  -Bine, bine, n-o mai lua în tragic, că totul are o rezolvare! Hai să ne uităm în agenda cu programări! Ai noroc, Veronica! Nu am nimic organizat, va fi o seară disco normală. Problema e că va trebui să găsim o firmă de catering pentru aperitive. De fapt, nu mai e o problemă, am eu câteva cunoștințe… – adăugă Andreea gânditoare.

– Dar eu am o întrebare: cum e cu muzica?

   – Aici nu trebuie să-ți faci griji! Soțul meu are o pasiune pentru muzică, asta ca să nu spun că are chiar o obsesie pentru sistemele de sonorizare și lumini! Uneori chiar ajung să cred că a surzit tot ascultând cu urechea lipită de boxe, dacă nu vibrează membranele. La el, totul trebuie să fie de calitate, modern și profesional. Are o experiență de peste zece ani și un magazin preferat de unde se aprovizionează, Edifier. Aparatura are un design modern și un sunet perfect. Dacă ar fi el aici, ți-ar explica mai bine despre soluția Tri-amp cu trei căi, conectivitatea Bluetooth cu nu știu câte intrări, caracteristicile nemaivăzute ale bass-ului… Sistemul de boxe perfect construit pentru volumele mari, ajutat de carcasa din lemn, care reduce și rezonanța acustică… .

   -Wow! Nu știam că te pricepi atât de bine la ingineria sunetului!

   -Eu nu, dar când stai lângă cineva care vorbește toată ziua despre asta, ajungi să cunoști și tu câte ceva! îmi răspunse Andreea, zâmbind.

   Petrecerea a fost un succes. Au participat aproape toți prietenii mei. Aveam emoții pentru seara care va rămâne o amintire frumoasă. Nu am avut niciodată așa de mulți invitați! Andreea a avut dreptate în legătură cu muzica. Se auzea așa frumos bass-ul, că până și persoanele cu deficiențe de auz ar fi auzit muzica.

   Ce bine că Andreea a avut ideea să folosim doar o parte din club pentru bufetul suedez, iar ringul de dans să-l împărțim cu clienții! Atmosfera a fost de-a dreptul incendiară!

   Nu am să uit niciodată momentul cel mai sensibil al serii: el stătea aproape de ușă, parcă nehotărât dacă să intre sau să facă cale întoarsă, când privirile ni s-au întâlnit. În boxe, Celine Dion cânta melodia „I love you”, un remix pe care nu-l știam, dar eu auzeam doar muzica inimilor. Era prima oară când mă simțeam atrasă de un necunoscut. Eram atât de hipnotizată, că nici nu am realizat când a ajuns chiar lângă mine, invitându-mă la dans. Plină de eleganță, muzica inimilor răsuna acum în toată discoteca.

   A trecut un an de atunci și am devenit clienți fideli clubului care ne-a unit. Suntem doi adulți cu suflete de copii de fiecare dată când pășim pe ringul de dans. Muzica inimilor noastre este împletită cu pasiunea pentru sunetul muzicii de calitate.

   Sunt fericită că muzica mi-a transformat amintirea într-un moment memorabil și special.

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 5

Surse foto: Edifier.com

Pinterest

Toate trec, fotografiile rămân

Patru motive care să te determine să alegi un fotograf profesionist
  Momentele memorabile din viață rămân impregnate adânc în inimile noastre, păstrând vii imagini de neprețuit. Nunta noastră, nașterea primului copil, botezul, toate conțin emoții unice în viață, pe care le retrăim cel mai bine atunci când privim fotografiile de la petreceri. Un fotograf bun va reuși mereu să surprindă tot ce este esențial, astfel încât să nu regreți nicio secundă alegerea făcută.
   Voi surprinde câteva cazuri cât se poate de reale, petrecute la nunți, pentru a demonstra în mod elocvent că un fotograf se dovedește a fi bun prin amintirile pe care le păstrează vii.
 
    Cazul 1. Fotograful pierde cardul cu fotografiile făcute la nuntă, dar promite că în schimbul banilor vă face niște fotografii la el în studio. Pe bune?! În primul rând, un fotograf nuntă profesionist păstrează copii de rezervă ale fotografiilor realizate, pentru orice eventualitate. În al doilea rând, este imposibil să reproduci emoția din ziua nunții.
 
    Cazul 2. Alegi o firmă care asigură all inclusiv (foto și video), în dorința de a face economie și te trezești că aceeași persoană face fotografii și filmează. Este imposibil să fii omniprezent! Rezultatul? Momente fotografiate în fugă, filmare de proastă calitate.
 
    Cazul 3. Apelezi la prietenul fotograf amator, de rușine să nu se supere, el acceptă degrabă. Numai că la nuntă vrea și el să se distreze, gustă cam mult din vin și fotografiază doar picioare și decolteuri. Bine au spus cei de la OC Photography că dacă ai un aparat foto bun nu înseamnă că te numești fotograf, așa cum dacă ai o tigaie Tefal, nu te transformi peste noapte în bucătar. Uite așa se rup prietenii!
 
   Cazul 4. Fotograful semnează două contracte pentru aceeași dată și uită să vină la nunta voastră. Ei, în cazul ăsta, apelezi la prieteni, la telefoane sau cauți de urgență fotografi nuntă pe internet și te rogi pentru o minune.
 
   Asemenea situații nu ar fi existat dacă mirii apelau la fotografi nuntă profesioniști, cum sunt cei de la OC Photography. Premiile internaționale le dovedesc calitățile. Așa cum trebuie să existe un echilibru în fotografie, la fel se întâmplă și în cazul ședințelor foto, fie ele în studio sau la nunta propriu-zisă.
   Nunta este un moment unic în viață, prețuiește-l! Alege calitatea și profesionalismul și nu vei regreta! Alege un fotograf nuntă care va ști să imortalizeze cele mai frumoase momente și le va transforma în amintiri de neprețuit, elegant legate în albume, dar și păstrate electronic. Toate trec, dar fotografiile rămân – martori tăcuți ai trecerii voastre prin viață.
    Photo credit: OC Photography

Balul Bobocilor, o experiență unică

   Mătușică, vine Balul Bobocilor! Mă ajuți să-mi găsesc un outfit pe măsură, da?

– Sigur că da!

   Cum a trecut timpul! Parcă ieri eram în locul nepoatei mele, pregătindu-mă pentru Balul Bobocilor! Nici nu știu când a făcut 15 ani, când a intrat la liceu… Parcă mă văd pe mine, mă simt brusc proiectată înapoi în timp. De abia așteptam evenimentul. Balul Bobocilor e o singură dată în viață! Desigur că poți merge la multe baluri ale bobocilor, dar ca al tău nu e niciunul! E o experiență unică!

Au urmat câteva zile de agitație: am străbătut cu nepoata mea mallurile în căutarea ținutei perfecte de bal.

– Mătușică, asta îmi vine mai bine? Mătușică, parcă m-ar prinde altă culoare! Mătușică, asta e prea scurtă! Mătușică, asta e prea de babă!

– Heeeeiii, puțin respect! Așa se îmbrăca lumea la baluri când eram eu în liceu!

– Mătușică, ce mă fac? Nu găsesc nimic!

   Și tot așa. Se pare că nepoata îmi seamănă, este la fel de pretențioasă ca mine. Într-un final, am găsit! O ținută care cu siguranță va face furori! Tot ce sper este să nu se răzgândească în ultima clipă; pentru că la cum o cunosc, s-ar putea să se trezească în ziua respectivă că nu-i mai place!

   Vine și ziua cea mare. Bineînțeles că merg s-o ajut să se pregătească. Însă ceva nu merge cum trebuie. Ar trebui să fie agitație, dezordine, bocăneli, haine și cosmetice aruncate pe pat… În schimb, e liniște totală și nepoată-mea nici nu s-a îmbrăcat pentru petrecere.

– Hei, ce faci, drăguță? Când crezi că ai timp să te îmbraci și să te aranjezi?

– Nu mai merg, tuși!

– Ce?!!! Băi, tu ești sănătoasă la cap?! Ce-i aia „nu mai merg”?! După ce m-ai făcut să merg cu tine prin toate mallurile ca să-ți găsești ținuta anului? Ce-ai?

Nu chemați „Protecția Copilului”, așa vorbim noi! De fapt, cred că din acest motiv ne înțelegem așa bine. Vorbesc ca și când aș fi de vârsta ei, nu de la adult la adolescent. Am fost și eu ca ea, nu de mult, și știu cum e.

– Și de ce, mă rog, nu mai vrei să mergi?

– Uite! Cum să apar așa? – îmi spune arătându-și dramatic fața.

– Așa, cum?

– Tu nu vezi?

– Ce să văd, fetițo?

Când mă scoate din sărite, îi spun „fetițo” sau „copilule”. Nu-i place s-o consider copil.

– Coșuri! M-am umplut de coșuri practic de pe o zi pe alta! Nu înțeleg, aveam fața așa de curată! Și tocmai acum!… Cum să merg așa? O să râdă toată lumea de mine!

   Mintea mea nu mai e în cameră, cu nepoată-mea. M-am întors brusc în timp. În altă cameră, asemănătoare cu aceasta, o altă adolescentă de 15 ani se pregătea pentru Balul Bobocilor. Am fost o adolescentă oarecum atipică. Nu prea aveam probleme cu acneea, aveam piele frumoasă, eram invidia tuturor colegelor, care se luptau cu ea și nu înțelegeau cum de eu aveam fața curată ca lacrima.

   Însă chiar în dimineața zilei în care urma să aibă loc evenimentul, m-a lovit un șoc în fața oglinzii: chiar în mijlocul frunții, ditamai coșul! Și pe frunte, nu putea și el să apară pe bărbie sau într-un loc mai ferit! Direct pe frunte, mare și roșu! Am încercat cu fond de ten, dar tot se vedea!

   – Scumpa mea, dar așa se întâmplă! Exact când vrei să fie totul perfect, apare ceva de genul ăsta!

I-am povestit ce mi s-a întâmplat mie, m-a ascultat și m-a întrebat:

   – Și ce ai făcut?

   – În nici un caz nu am lipsit de la petrecere! Mi-am legat o eșarfă în jurul frunții, susținând că face parte din costumație! Ce crezi? Toată lumea a considerat-o o ținută foarte chic! Uite, o să-ți arăt niște poze când vii pe la mine. Pe atunci nu era totul digital, sunt poze pe hârtie, puse într-un album…

   – Mătușică, ești super tare! Ce idee! Dar la mine nu merge – spuse, întristându-se la loc – Eu am coșuri mici pe toată fața! Nu doar într-un loc!

   – Uite cum facem! Cred că avem timp, spun eu, uitându-mă la ceas și făcându-i cu ochiul.

Puțin mai târziu, m-am întors cu produsele eficiente, create de specialiştii Farmec.

   – Ce ai acolo? mă întreabă nepoata.

   – Pam-pam! Produse din gama ,,Gerovital Stop Acnee”!

   – Am auzit de ea!

   – Sigur că ai auzit! Este o marcă de încredere, longevivă, iar gama „Gerovital Stop Acnee” a fost relansată într-o variantă modernizată și extinsă! Există trei etape prin care lupți împotriva acneei: curățare/purificare, acțiune/tratare, mascare/camuflare. Și pentru fiecare etapă, ai produse specifice.

   – În momentul de față mă interesează cel mai mult cele pentru ultima etapă. Ce ai pentru mine?

   – Te cred, scumpo, dar trebuie să te îngrijești de toate etapele. Totuși, deocamdată, pentru că ne presează timpul, îți vei curăța tenul cu gelul spumant purifiant. Îndepărtează excesul de sebum și impuritățile. Va trebui să-l folosești în fiecare dimineață și seară. Apoi, îți vei aplica crema CC matifiantă. O să vezi ce bine o să-ți acopere coșulețele alea penibile! Ți-am adus și masca film purificatoare, benzi pentru curățarea de puncte negre, cremă gel Sebum control, crema ultra-activă..

   – Tuși, pentru diseară doar astea două, da? Gelul spumant purifiant și crema CC matifiantă, nu? Sigur că vreau să scap de coșuri, așa că le voi folosi și pe celelalte, dar acum hai să ne concentrăm pe această seară!

Puțin mai târziu…

   – Tuși, arăt bine?

   – Fantastic, draga mea! Ești gata de selfie!

   – Păi hai, atunci! Intră în poză!

Vin lângă ea, zâmbim amândouă la telefon…

   – Gata, ia uite!

   – Mulțumită?

   – Clar! Nici urmă de coșuri! Nu-mi vine să cred!

   – Vezi? Ți-am spus să ai încredere în mătușa ta! Hai, fuga la distracție!

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 4

Surse foto: Farmec, Pexeles

 

Nu se spune iubire urbană… se spune pizza

   Înainte de a începe această mărturisire, ar trebui să știi că tot ceea ce vei citi aici este adevărat. Numele protagoniștilor au fost schimbate…

   Nu eram decât noi doi pe aleea cu nuanțe suave de toamnă. Vântul tremura ușor printre emoțiile noastre și o aromă îndrăzneață de pizza începea să se joace cu inimile.

   Așa l-am întâlnit pe Mihai. În fața pizzeriei Gambino’s Pizza. Am crezut că iubirile urbane pot fi eterne, că eu şi Mihai ne asortam la fel de armonios ca sosul de roşii cu mozzarella, într-o seară de toamnă. Anii au trecut și iubirea noastră, uneori dulce, alteori spicy, prindea conturul perfecțiunii. Îmi construisem un adevărat castel de iluzii, îi vedeam deja pe copiii noștri trăgând de feliile de Pizza Smokey Bacon în serile de duminică, petrecute împreună.

   Iubire urbană… gândeam eu în serile de mai, când Mihai sosea acasă cu buchete de frezii și Pizza Freshness. Câtă iubire… câte arome ne bântuiau simțurile! Câte rețete și câte planuri!

   Apoi, ca o trezire dintr-un basm, realitatea crudă a lovit în plin iubirea noastră. Pe aceeași alee, tot în fața pizzeriei Gambino’s Pizza, Mihai a întâlnit-o pe ea. Purta o eșarfă albastră și un parfum care l-a fascinat… parfumul misterului și al noutății.

   Când Mihai mi-a mărturisit că o altă iubire a intrat în sufletul său, am crezut că totul s-a ruinat… că nu voi mai avea niciodată nimic. Universul meu, cu arome de iubire urbană, cu savori și texturi speciale, căpăta dimensiunile unei tragedii.

   Nu știu ce pizza au mâncat amândoi… știu doar că mai târziu, noi două am vrut să clarificăm lucrurile. A fost pentru prima dată când am încercat Pizza Messicana. În restaurantul de o rară eleganță, ca o toamnă care-și prezenta colecția de rochii cu frunze pastelate, am vorbit despre Mihai. Decorul m-a dus imediat cu gândul la filmele vechi cu mafioți. Mi-am imaginat o răfuială cruntă, o luptă din care eu aveam să ies învingătoare, un Mihai care avea să mă iubească numai pe mine… întreaga viață… apoi ni s-a adus pizza și aroma sa specială m-a readus la realitate.

  -Îl iubesc, mi-a spus ea, iar eu am înțeles că totul era pierdut. Nu te poți împotrivi iubirilor urbane… e ca și cum ai lupta împotriva vântului.

Am ieșit cu ochii în lacrimi. Am început să alerg. Ploaia arunca cu stropi grei peste suferința mea, încercând parcă să-mi minimalizeze durerea.

   Și apoi, destinul m-a lovit de el. Se îndrepta cu bicicleta spre Gambino’s Pizza. Mi-am șters lacrimile și am discutat despre arome, iubire și despre livrare pizza Gambino’s în sectorul 1-Bucureşti.

   Se numește Andrei. Nu e fan pizza… e dependent de pizza.

  Au trecut doi ani de atunci. Ne iubim așa cum sosul de roșii iubește blatul de pizza, iar dacă în existența aceasta, sunt coordonate care se pot schimba când nu te aștepți, singura componentă stabilă e pizza… așadar, nu se spune iubire urbană… se spune pizza! Gambino’s Pizza!

Sursa foto>Gambino’s Pizza

Casa mea de frunze, casa mea de vis

   Casa în care locuim ne reprezintă, este precum o carte de vizită, centrul vieții noastre și locul la care ne întoarcem mereu atunci când ne simțim obosiți, nesiguri, tensionați. Poate nu este așa de greu să construiești o casă, dar este o adevărată artă să o poți transforma în acasă. Cele mai importante aspecte la care trebuie să te gândești în vederea demarării construcției sunt alegerea unui teren sigur de construit și cea a unei firme care să îți întocmească un proiect de casă potrivit. De ce spun potrivit și nu dorit? Pentru că un proiectant bun îți va face recomandări și sugestii, te va îndruma, în funcție de specificul zonei, de climă și de tipul de sol, spre exemplu, astfel încât casa ta să aibă o viață lungă și frumoasă și să nu trebuiască să o renovezi încă din primii ani. Există multe proiecte case gata făcute, dar acestea nu pot să devină simbolul constituției tale exterioare și interioare, e ca și cum ai lua haine cu împrumut.

   Construcția căreia eu i-aș spune acasă ar fi amplasată undeva, într-o poieniță din inima unei păduri de fag, străjuită de un gard din piatră pe care s-a așezat vegetația. E o casă activă ROD (cu un consum de energie aproape zero). În același timp, casa activă ROD produce mai multă energie decât consumă, folosind resurse energetice 100% regenerabile. Locuința din mintea mea nu e mare, cât să-mi încapă lucrurile dragi, cărțile, visurile… . Din lemn și piatră, cu acoperișul de șindrilă pe care tronează un horn gros și pe care sunt așezate panouri solare, este înconjurată de flori și arbuști pitici, iar poteca din dreptul ușii e pavată cu pietre de râu. Glasurile pădurii se pierd în foșnetul frunzelor de sub picioare.

   Văd casa visurilor mele ca pe o ființă umană. Parterul e zona nevoilor obișnuite și locul pe care îl însuflețim pe timpul zilei. Bucătăria e generoasă, mobilată în nuanțe de crem și utilată cu tot ce are nevoie o devoratoare de prăjituri. Are o fereastră cu vedere spre foișorul din curte, unde vara pregătim grătare și stăm la povești cu prietenii. De la bucătărie, o ușă ascunsă după un perete fals dă spre baia de serviciu. Livingul, care nu se desparte de bucătărie decât teoretic, se mândrește cu un șemineu imens și o canapea comodă ce invită la relaxare cu o ceașcă de ceai fierbinte în mână. Podelele din lemn scârțâie ușor când pășești și ai impresia că e o casă vie. Etajul superior e corespunzător nevoilor sufletului. Aici, două dormitoare elegante oferă inimii tihnă, liniște, odihnă. Mă imaginez ieșind dimineața în balcon, cu un polover gros tras peste cămașa de noapte și în papuci de casă și respirând aerul rece și tare al pădurii. Mansarda este rezervată capului și minții. Mi-o imaginez imensă și plină de rafturi cu cărți mirosind a vechi și a tuș, așternută cu un covor lățos pe care să stau întinsă privind cerul prin lucarnă sau citind cu pisica torcând leneș lângă mine.

   În spatele casei, deasupra fosei septice voi depozita compostul obținut din deșeurile alimentare, apoi voi planta flori, multe flori. Căldură în calorifere voi aduce din pământ, cu ajutorul unei pompe geotermale, iar apă, de la izvoarele subterane de lângă casă.

   Am ales o casă din lemn, deoarece astfel se realizează o importantă economie de energie. Dacă nu știați, lemnul este de 6 ori mai izolant decât cărămida și de 15 ori mai izolant decât betonul, iar pereții nu sunt reci și umezi. Iar dacă voi hotărî într-o zi să încep construcția (locul deja l-am ales), voi apela cu siguranță la cei de la AIA Proiect, deoarece asigură toate serviciile de care este nevoie în operațiunea „casa”: consultanță, proiectare, arhitectură, structură, instalații, audit energetic, amenajare/reamenajare și evaluare imobiliară (realizată de un evaluator ANEVAR), nu că aș vrea vreodată să o vând. După ce pe baza proiectului sunt obținute toate autorizațiile și avizele, primești consiliere pe toată durata execuției. Copil crescut în comunism, mereu m-am întrebat: Care e prețul visului meu? Îmi permit? Dacă răspunsul este nu, uit de acel vis și-mi caut altul. Însă, în cazul căsuței mele din povești, visul este posibil. Prețul materialelor de construcție este relativ mic, iar după finalizarea lucrărilor, nici nu va fi vorba despre facturi de întreținere și utilități. Știu, pare puțin fantezist, dar ce reacție ați fi avut acum 30 de ani când vi s-ar fi spus că telefoanele fără fir aproape că vor dispărea? Sau că vom ajunge să cumpărăm apa pe care o bem… .

   Căsuța din pădure mă reprezintă; sunt o singuratică ce iubește natura, pădurea și cărțile; ea există deja în visul meu și într-o zi va deveni aievea – un loc în care să mă retrag, să fug de lumea asta care uneori mă sufocă, refugiul meu mult dorit.

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 3

Sursa foto: AIA Proiect

BookTag: The Seven Deadly Sins 

   Toamna este anotimpul melancoliei și al aromelor îmbietoare. Involuntar, fiecare dintre noi simțim impulsul care ni-l transmite căderea frunzelor, de multe ori inspirându-ne, scoțând ce este mai bun. Dacă tot suntem la capitolul ispită, Cătălina ne-a provocat la un booktag, dar după cum știți deja, Iasmy nu este pasionată de răspunsuri la tag-uri. 🙂

   Întrebări și răspunsuri

  Lăcomie – Care este cea mai ieftină carte? Care este cea mai scumpă carte?

   Cele mai ieftine cărţi le-am cumpărat în Anglia. Erau de anticariat şi cu o liră (aprox. 5 lei) am înhăţat trei titluri foarte frumoase. Dacă acele cărţi se vindeau la noi, sigur nu valorau atât. Cea mai scumpă? Nici nu ştiu, dar cred că nu are importanţă preţul, ci rezultatul. La fel ca majoritatea cititorilor, mă folosesc de promoţiile din librăriile online şi aleg ce mă reprezintă sau ce mă atrage în acel moment. Acesta este singurul viciu pe care îl ţin sub control.

 

  Mânie – Cu ce autor ai o relație de iubire/ură?

   Sunt în relaţii bune cu mulţi autori, dar aş merge mult prea departe declarând că îi iubesc. O parte din ei mi-au oferit şansa de a le citi cărţile, de a-mi expune punctul de vedere onest şi chiar dacă n-am fost întotdeauna pe aceeaşi undă, respectul a rămas acelaşi. De ce să denigrăm pasiunea pentru lectură folosind cuvinte cu greutate, ar trebui să profităm şi să demonstrăm tuturor ce înseamnă să citeşti.

   Zgârcenie – Ce carte ai putea devora la nesfârșit fără nicio rușine?

   Aproape de cer de Judith McNaught, cartea de care nu mă plictisesc să o recitesc. Nu este o capodoperă şi nici nu dezvăluie cheia către univers, dar îmi este dragă şi o iubesc pentru simplitatea cu care m-a ţinut trează toată noaptea.

   Lene – Ce carte a fost neglijată din cauza lenei?

   Am abandonat multe titluri, dar dacă mă întorc în trecut, regret că n-am terminat Război şi pace de Lev Tolstoi. Acum mulţi ani eram pasionată de literatura rusă şi franceză, iar pe lista mea de cărţi suplimentare s-a aflat şi aceasta. Timpul limitat sau poate perioada în care învăţam foarte mult mi-au adus lenea în cale şi am abandonat-o.

   O altă carte de actualitate care m-a determinat să o las în urmă este O mie de nopţi, efectiv nu m-a prins în mrejele ei şi am renunţat. În felul acesta pot da o şansă şi altor titluri provocatoare care mă aşteaptă.

  Mândrie – Despre ce carte vorbești cel mai mult pentru a suna ca un cititor foarte deștept?

   Seria Alina Marinescu. Îmi dă acel impuls de a spune şi celor din jur că este diferită. Nu mă face deşteaptă, dar mă scoate din impas. Mai sunt şi alte cărţi interesante, dar în mare parte oamenii vor să audă de suspans, intrigă şi lumi diferite.

  Atracție fizică – Ce atribute găsești cele mai atractive la personajele masculine sau feminine?

   Personalitatea, emoţia cu care transmite şi caracterul puternic în situaţii critice. Chiar dacă eu sunt o sentimentală care plânge la toate filmele, eroii/eroinele trebuie să se distingă de ceea ce este normal, să aibă un zvâc.

   Invidie –  Ce cărți ți-ai dori cel mai mult să le primești drept cadou?

   Cărţile niciodată nu-s suficiente, întotdeauna vreau altceva. Mărturisesc că cel mai mult mi-am dorit o serie şi a venit cu autograf. Partea frumoasă a fost că avea şi o parte din gândurile mele în interior. Acesta a fost cadoul perfect venit la timpul potrivit.

   Dacă simțiți nevoia să vă relaxați cu un booktag, sunteți liberi să îl preluați. În timp ce vă gândiți la alternative, vă invităm la o cafea aromată printre file de carte.

   

Povestea tânărului zugrav francez, în zilele noastre. Alecsandri știe

   Într-o seară din luna trecută eram adunați mai mulți prieteni, toți lungiți pe canapea și înarmați cu telefoane smart, de parcă eram niște manechine într-un magazin de gaggeturi. Printre noi se afla un tânăr zugrav francez, care pentru întâia oară ieșise din țara lui pentru a face o călătorie prin Europa.

   –Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc că, până a veni în România, nici nu știam unde se află pe hartă și aveam impresia că e locuită de antropofagi. Dar nu mă plâng , de vreme ce am avut parte aici de aventura vieții mele, pe care dați-mi voie să v-o istorisesc.

  Am plecat de la Paris cam lefter, fără hartă și fără să știu exact unde mă va duce dorința mea de necunoscut. Ajuns la Viena, m-am îmbarcat pe un vapor, cu gândul de a coborî Dunărea până la Marea Neagră, să fac o baie, apoi să mă urc în primul avion ce mă va întoarce la civilizație. Nu vă mai povestesc despre minunățiile văzute de la bord! Făcând o oprire la Brăila, am hotărât să fac o plimbare, luându-mi doar cele necesare, adică telefonul și portofelul. Sub soarele dogoritor de august, am poposit la o terasă, unde am cerut băutura tradițională a românilor, neștiind ce urmări va avea acestă dorință nesăbuită.

  –Romanian traditional drink, am zis eu într-o englezească franțuzită!

   –Pălincă?

   –Palinca, donc! Și-am dat pe gât licoarea magică. Am simțit aproape instantaneu că-mi ia foc gâtul și-mi venea să mă arunc în Dunăre, să mă răcoresc.Numai că nu am mai reușit să fac niciun pas; am adormit cu capul pe masa prăfuită, cu capul între pahare de palincă și suc.

   M-a trezit fătuca de la bar, încercând să-mi explice că e târziu și ea trebuie să închidă șandramaua. Am alergat într-un suflet spre vaporul meu, care nu a binevoit să-l aștepte și pe cel din urmă bețivan.

  Iată-mă noaptea singur într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbesc, fără bani și doar cu telefonul și câțiva câini care probabil voiau să guste carnea de franțuz. Cu pași nesiguri și însoțit îndeaproape de 4 blănoși, pe care doar lanterna telefonului îi opreau să își arate colții, m-am îndreptat spre zona ce credeam eu că e locuită și nu peste mult timp am dat peste un oraș parcă rupt din Occident: blocuri înalte, mașini multe, firme luminoase și oameni, mulți oameni pe străzi. Nu-mi venea să cred că în urmă cu doar câteva minute orbecăiam pe malul Dunării în căutare de civilizație.

  Am găsit bancomat, am găsit hotel. Am dormit în noaptea aceea cum nu dormisem de când plecasem din Viena, iar a doua zi, domnișoara drăguță de la recepția hotelului mi-a explicat cum aș putea să ajung la Marea Neagră, cum doream: să închiriez o mașină de la o firmă care acceptă să o las în Constanța, să-mi instalez un sistem de navigaţie sigur pe telefon și să plec la drum.

   Sunt pe drum de aproape două ore și, chiar dacă sunt la volan, pot admira în voie peisajul. Sistemul de navigație instalat în țara dumneavoastră, domnilor, este multilingv, te anunță de starea drumurilor (dacă sunt ambuteiaje, accidente etc.) și de cea a vremii, radare, camere de supraveghere a traficului, plus peste o sută de senzori diferiți: viteză, timp etc.

   Am ajuns în Constanța și am făcut baia promisă, doar că am hotărât să mai zăbovesc la voi, după cum observați, că mi-ați devenit prieteni. Și luni am de gând să plec din nou la drum, până în Maramureș, să văd cum e acolo pălinca și apoi, numai Navitel știe… .

Sursa foto: Navitel

%d bloggers like this: