Lifestyle

Să aducem online-ul în offline!

   Voi cu ce asociați cuvântul ștampilă? Cei mai mulți dintre noi se gândesc automat la ștampila din cabina de vot sau la hârțogăraie: acte, legalizări, parafe, adeverințe medicale, atestări, contracte, diplome de absolvire… De câte ori nu am alergat după o ștampilă pe o hârtie, fără de care documentul respectiv nu poate fi valid? Cel mai elocvent exemplu este legalizarea la notar: o simplă ștampilă transformă o hârtie în copie legalizată, având aceeași valoare ca un act.

   Nu știu din ce motive, oamenii relaționează ștampilele în mod eronat doar cu persoanele juridice. Cu firme, cabinete medicale, birouri de avocatură sau notariale, în general, cu instituții. Probabil pentru că în situațiile date, le întâlnim cel mai des. Nu suntem obișnuiți cu utlilizarea creativă a lor, așa că inevitabil, când spunem „ștampilă”, ne gândim la un munte de hârtii stivuite în dosare.

   Dar de ce întrebuințarea lor s-ar opri aici? De ce nu le-am găsi ștampilelor și alte destinații mai interesante decât acte, dosare medicale, buletine de vot sau lucruri plictisitor de serioase?

  De ce, de exemplu, un site precum Literatura pe Tocuri n-ar folosi ștampile? Un brand care se respectă are nevoie de ștampilă. Ar deveni o formă de autograf, în loc de a ne semna pe ceva, am aplica ștampila. Ar arăta așa frumos pe colete, atât pe cele trimise între noi, cât și în cazul celor pregătite pentru câștigătorii concursurilor organizate pe site…

   Atunci când am dărui o carte, în loc să ne semnăm pe ea, cum se procedează de obicei, am aplica o simplă, dar grăitoare ștampilă: cuvintele „Literatura pe Tocuri”, însoțite de logo-ul site-ului și eventual de un citat dintr-o operă literară. Mai reprezentativ decât o carte de vizită!

   Pixuri, semne de carte, ecusoane, căni, magneţi, brelocuri,  tricouri inscripționate „Literatura pe tocuri” avem. De ce nu și ștampilă? Cum în ultimii ani site-ul nostru s-a dezvoltat destul de bine, simțim nevoia să ne facem cunoscuți și prin personalizarea diverselor obiecte cu numele și logo-ul caracteristic. Să aducem online-ul în offline. Nu vreau să sune clișeic, dar e dovedit faptul că o imagine face cât o mie de cuvinte, o siglă perfect conturată de o ștampilă poate oferi mai mult feedback decât o reclamă costisitoare din punct de vedere financiar. Ce frumos ar arăta sigla ștampilată pe felicitările trimise colaboratorilor, editurilor partenere și cititorilor fideli de Crăciun!

   Foto arhiva personală

   Deja ne-am gândit la cine să apelăm: Colop, companie producătoare de ștampile, probabil cea mai răspândită în România. Nu m-am gândit până acum, dar multe persoane pe care le cunosc dețin sau au deținut vreodată ștampilă Colop. Inclusiv eu dețin o ștampilă de traducător Colop, aceeași de mai bine de șapte ani.

 Foto arhiva personală

  Am făcut o vizită pe site-ul lor și am observat că au o gamă largă de produse, împărțită în mai multe categorii: printer line (ștampilele clasice, autotușante, de toate formele și mărimile, aici incluzând, printre alte tipuri, datiere și numărătoare), heavy duty (conțin dispozitive de marcare deosebit de fiabile), ștampile ecologice, ștampile cu protecție antibacteriană Microban, gama EoS (Flash), pentru imprimări numeroase și pe suprafețe mari, ștampile portabile, ce au avantajul că te pot însoți cu ușurință în geantă, ștampile cu set de litere, în cazul cărora poți schimba inscripția după cum dorești, cifriere și datiere manuale (cel mai elocvent exemplu cred că este cel al inscripționării datei de expirare pe anumite produse), timbre sec (portabil și de birou), pixuri și stilouri cu ștampilă, ștampile electronice.

  Sursa foto: Colop

   În afară de ștampile, Colop ne pune la dispoziție și alte produse: tușuri și tușiere, tehnologii consumabile, numărătoare și înseriatoare REINER, accesorii, servicii. În plus, oferă suport, materiale și echipamente pentru procesul de design, producție și vânzare.

 Sursa foto: Colop

  Îmi place la Colop, printre altele, faptul că produsele lor conțin protecție antibacteriană; ștampilele sunt transmise din mână în mână, așa că numărul microbilor crește considerabil.

   Alt aspect pe gustul meu este grija pentru mediu: ștampilele lor sunt realizate din plastic reciclat și biopolimeri biodegradabili, cu amprentă de carbon neutră.

   Dacă mă gândesc bine, am putea comanda și pixuri cu ștampilă sau ecusoane, tot de la Colop. Sau o ștampilă cu set de litere. Ce-ar fi ca pe lângă inscripția numelui site-ului, „Literatura pe Tocuri” să adăugăm un citat, ce se va schimba în fiecare zi? Este o idee la care ne vom gândi, cred că ne-ar reprezenta bine munca…

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 8.

Foto arhiva personală

Cursuri de limbi străine pentru firme-Swiss Solutions- „it takes two to tango”.

La început a fost cuvântul…

   La început a fost cuvântul… cel pe care omul, pentru a nu fi singur, l-a folosit apoi pentru a construi punți. După Potop, a fost Babilonul, marele oraș economic unde toți vorbeau aceeași limbă. Dumnezeu le-a pedepsit aroganța comercianților și i-a făcut să vorbească în limbi diferite. Pe urmă s-au inventat cursurile de limbi străine pentru firme… și Swiss Solutions.

Orice asemănare între ceea ce vă voi povesti și realitate nu este absolut deloc întâmplătoare.

   Aveam 23 de ani când m-am angajat la una din cele mai prestigioase firme de transporturi internaționale din zonă. Pășisem cu un rucsac plin de speranțe, spre un început. Nu știam cum avea să fie… speram doar ca toate eforturile mele din vremea facultății să se concretizeze în lumea reală… această lume presărată cu note accentuate de imprevizibil. Aveam încredere în forța interioară care-mi spunea mereu că eu pot merge mai departe, că pot să mă integrez într-o echipă. Mai mult decât atât, știam că perioada de adaptare nu va rămâne decât o frumoasă amintire, demnă de a fi înrămată și plasată în biroul meu.

   Nu aveam biroul meu, era doar un vis. O sămânță plantată în sufletul meu. În fiecare zi o udam cu visuri și o înveleam cu fărâme din sufletul meu. Ea simțea căldura și creștea… iar eu eram din ce în ce mai încrezătoare… până într-o zi…

   Era o dimineață de mai, una din acele dimineți când salcâmii pun pariu cu tine că mintea nu-ți va sta la muncă. La firma noastră a sosit o delegație de croați. Eram printre puținii angajați care stăpâneau foarte bine limba engleză… sau cel puțin… așa credeam.

   Evenimentul era unul important, toate elementele întâlnirii trebuiau să se alinieze frumos, într-o perfectă ordine, ca piesele unui puzzle. Era esențial pentru firmă ca totul să fie excelent. Din perspectiva șefului nostru, „bine” ar fi fost un calificativ sub așteptările sale. Investise multă încredere în noi, voia să vadă entuziasmul nostru dând roade. Eram tineri… și credeam că lumea se învârte atunci când noi îi facem din ochi soarelui. În dimineața aceea, soarele fu vrăjit și el de mireasma salcâmilor. Nu era acolo să ne zâmbească… așa cum făcea de obicei.

   Când au început primele discuții, creierul meu a intrat într-un soi de inexplicabilă neliniște. Nimic din ceea ce învățasem la facultate nu era aplicabil în vorbirea curentă. În plus, deși convenisem să purtăm discuțiile în engleză, mi se părea că delegația vorbește în croată. Nu era așa… nu erau cuvinte croate… era engleza tehnică.

   Dintr-o dată, expresia aceasta se transformă într-un gigant coșmar. Făcusem, într-adevăr, un curs de engleză tehnică, dar nu-i acordasem suficientă importanță. Mă aflam acum în fața unei situații jenante. Pauzele noastre stânjenitor de lungi și ezitările se transformaseră din piese perfecte de puzzle, în niște nori care aruncau asupra noastră cu fulgere.

   Ca două arme ascuțite, ochii șefului nostru conturau pe frunțile noastre cuvântul „DEMISIA”. Retrasă într-un colț al sălii, delegația de croați nu părea nici ea entuziasmată de incapacitatea noastră de a desluși cuvintele lor.

   După ce ne-am șifonat suficient de mult orgoliul și am reușit să ruinăm construcția solidă bazată pe cărămizi de încredere, am fost chemați în biroul șefului. Și-a îndreptat privirea spre noi și în clipa aceea am simțit că fusesem scanați până la oase. Mult mai realist și mai cerebral decât fusese perceput de noi, șeful ne-a anunțat scurt că investise suficientă încredere în noi. Acum era timpul să…

   Aici, universul nostru a început să se zguduie. Salcâmii și-au retras miresmele, trimițând o rafală de vânt să închidă fereastra. Nici salcâmul nu voia să fie martor la declinul nostru.

   Reluându-și fraza după ce a deschis din nou fereastra, șeful ne-a anunțat că era timpul să facem niște cursuri. S-a interesat de niște cursuri de limbi străine pentru firme și a ajuns la concluzia că pentru a face traduceri specializate, nu e suficientă doar instruirea din timpul facultății. Se pare că „it takes two to tango”.

   Noi am devenit stăpâni pe limbajul tehnic de specialitate, iar firma s-a ales cu noi contracte. Colaborăm cu țări precum Suedia, Danemarca sau Austria. Pentru traduceri ale documentațiilor am apelat la agenția de traduceri Swiss Solutions. Îi căutăm mereu pentru că orice nelămurire ia conturul certitudinii cu ajutorul lor. Și în plus, șeful nostru preferă profesionalismul, de aceea a ales Swiss Solutions pentru traducerile din diverse limbi.

   Acum, că v-am povestit toate acestea, nu uitați… la început a fost cuvântul… cel pe care omul, pentru a nu fi singur, l-a folosit apoi pentru a construi punți. Pe urmă s-au inventat cursurile de limbi străine pentru firme… și agenția de traduceri Swiss Solutions.

 

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 7

Sursa foto: Swiss Solutions

Vacanţă de vis

   Trag cu poftă aer în piept. Nu mă mai satur, de parcă noaptea ce tocmai se pierde mi-a fost închisoare. Aerul e atât de pur, încât mă îneacă. Mintea mi se golește, mă simt ușoară, odihnită, plutesc pe un nor deasupra unui munte singuratic. Îmi golesc plămânii și mă trezesc la realitate.

   A fost minunat, chiar dacă doar un vis. Deschid ochii, mă izbesc de poluarea orașului și-mi amintesc de rutina zilnică, de stresul devenit deja obișnuință. Așa sunt eu, visez mult și des, mereu în culori, când dorm sau cu ochii deschiși. La birou, încă mă țin agățată de norișorul acela, deși cofeina din cană se străduiește din răsputeri să mă coboare. Încerc să scriu ceva, dar mă trezesc desenând un munte. E clar: am nevoie de o vacanță. Peste o jumătate de oră, strecor timid în fața șefului cererea de concediu.

   E o nebunie! Am adunat câteva lucruri pe post de bagaje, mi-am urcat în mașină fetele iar pe Cezar, soțul meu, îl iau din mers de la birou. Plecăm la munte! Ne îndreptăm spre centrul țării, inima încoronată de Carpaţi a României.

   Foto arhiva personală

   Spre asfințit, ne oprim la Poiana Brașov și căutăm cazare. Suntem o familie numeroasă, toate locurile din mașină sunt ocupate, așa că avem nevoie de un apartament pentru cinci persoane, într-o zonă liniștită a stațiunii. Providența e de partea noastră și răsuflăm ușurați când găsim unul la Hotel Royal Poiana Brașov

Foto arhiva personală

   Cu sinceritate spun: nu m-am gândit niciodată că voi medita la rostul existenței, cu ochii în cadranul timpului, la Poiana Brașov. Aici, timpul a fost snopit în bătaie și alungat. Încă i se mai aud țipetele în creierii Postăvarului, când vântul piere. Iar Lacul Miorița – bijuteria din lada de zestre a stațiunii, piesă de supremă atracție, podoaba scoasă la soare, lustruită și ștearsă de praf, ce sticlește sub soarele de gheață al lui decembrie.

   Foto arhiva personală

   Trei zile la confortabilul hotel din Poiana Brașov au trecut aievea. O săptămână nu e de ajuns pentru a ne bucura de tot ce ne oferă hotelul și stațiunea. Fetele și-au închiriat schiuri și s-au distrat pe pârtie, ne-am plimbat cu telegondola, iar seara ne-am întors obosiți la hotel. În fiecare seară, fetele au adormit cu zâmbetul pe buze; ce te poate emoționa mai mult decât fericirea copilului tău și faptul că aceasta ți se datorează?!

   E târziu, ceasul a uitat să mai bată gongul. Noi suntem jos, la barul hotelului, ca doi adolescenți ce se curtează. În jurul nostru, oameni ce și-au lăsat grijile dincolo de munți joacă biliard, darts electronic sau fotbal de masă, ori ne țin tovărășie la bar. Un strat proaspăt de zăpadă așezat pe terasa de vară mă duce cu gândul la Crăciun și cu ochii minții găsesc un loc potrivit bradului împodobit. Mi-ar plăcea să ne petrecem sărbătorile în acest loc.

   Diminețile târzii le petrecem la saună. Fetelor li s-au înroșit năsucurile, iar cea mijlocie mă întreabă dacă suntem în casa de aramă a Împăratului Roșu, din ,,Povestea lui Harap-Alb”. Îi spun că da, iar Gerilă (tati) va strănuta odată și va îngheța tot. Râdem de naivitatea ei, când îl roagă pe Cezar să nu strănute, că îi place la abur.

   Trag cu poftă aer în piept. Îl țin mult în plămâni, să nu-i uit intensitatea. Aerul e atât de curat, încât mă îneacă. Astăzi plecăm din Poiană și-am desenat o inimă mare pe zăpada așezată în parcarea hotelului. E semnul meu secret, pentru a ști unde să mă arunc de pe norul din vis.

      Articol scris pentru competiţia Super Blog 2017. Proba 6.

Surse foto: Hotel Royal

Muzica inimilor

   Mai erau zece zile până la momentul pe care-l organizam de un an. Majoratul, ziua în care deveneam adult cu acte în regulă. Totul era pregătit din timp, invitațiile trimise, localul rezervat, mâncarea aleasă cu grijă și un DJ cunoscut care să întrețină distracția, când, pe neașteptate, am fost anunțată că restaurantul se inundase. Toată aparatura DJ –ului: consolă, amplificator, boxe de bass, toate au fost stricate. Unde să găsesc eu într-un timp așa scurt local, cu muzică cu tot?

   Am căutat înnebunită o dimineață întreagă și nu am găsit nimic. Toate localurile disponibile nu aveau un sistem audio propriu sau nu acceptau muzica dată tare. Este bine știut că muzica e cea mai importantă la orice petrecere. Mi-am adus aminte că fosta mea vecină are un club, ce mă costa să-i fac o vizită? Așa aveam ocazia să-i văd și localul… .

   – Andreea, te rog, salvează-mă! Peste zece zile fac optsprezece ani, am cincizeci de invitați aleși pe strânceană și nu am unde să țin petrecerea!

   -Cum așa? I-ai invitat înainte să alegi locația?

   -Nu-i deloc amuzant! Bineînțeles că am ales localul, dar a fost inundat! Tocmai acum!

  -Bine, bine, n-o mai lua în tragic, că totul are o rezolvare! Hai să ne uităm în agenda cu programări! Ai noroc, Veronica! Nu am nimic organizat, va fi o seară disco normală. Problema e că va trebui să găsim o firmă de catering pentru aperitive. De fapt, nu mai e o problemă, am eu câteva cunoștințe… – adăugă Andreea gânditoare.

– Dar eu am o întrebare: cum e cu muzica?

   – Aici nu trebuie să-ți faci griji! Soțul meu are o pasiune pentru muzică, asta ca să nu spun că are chiar o obsesie pentru sistemele de sonorizare și lumini! Uneori chiar ajung să cred că a surzit tot ascultând cu urechea lipită de boxe, dacă nu vibrează membranele. La el, totul trebuie să fie de calitate, modern și profesional. Are o experiență de peste zece ani și un magazin preferat de unde se aprovizionează, Edifier. Aparatura are un design modern și un sunet perfect. Dacă ar fi el aici, ți-ar explica mai bine despre soluția Tri-amp cu trei căi, conectivitatea Bluetooth cu nu știu câte intrări, caracteristicile nemaivăzute ale bass-ului… Sistemul de boxe perfect construit pentru volumele mari, ajutat de carcasa din lemn, care reduce și rezonanța acustică… .

   -Wow! Nu știam că te pricepi atât de bine la ingineria sunetului!

   -Eu nu, dar când stai lângă cineva care vorbește toată ziua despre asta, ajungi să cunoști și tu câte ceva! îmi răspunse Andreea, zâmbind.

   Petrecerea a fost un succes. Au participat aproape toți prietenii mei. Aveam emoții pentru seara care va rămâne o amintire frumoasă. Nu am avut niciodată așa de mulți invitați! Andreea a avut dreptate în legătură cu muzica. Se auzea așa frumos bass-ul, că până și persoanele cu deficiențe de auz ar fi auzit muzica.

   Ce bine că Andreea a avut ideea să folosim doar o parte din club pentru bufetul suedez, iar ringul de dans să-l împărțim cu clienții! Atmosfera a fost de-a dreptul incendiară!

   Nu am să uit niciodată momentul cel mai sensibil al serii: el stătea aproape de ușă, parcă nehotărât dacă să intre sau să facă cale întoarsă, când privirile ni s-au întâlnit. În boxe, Celine Dion cânta melodia „I love you”, un remix pe care nu-l știam, dar eu auzeam doar muzica inimilor. Era prima oară când mă simțeam atrasă de un necunoscut. Eram atât de hipnotizată, că nici nu am realizat când a ajuns chiar lângă mine, invitându-mă la dans. Plină de eleganță, muzica inimilor răsuna acum în toată discoteca.

   A trecut un an de atunci și am devenit clienți fideli clubului care ne-a unit. Suntem doi adulți cu suflete de copii de fiecare dată când pășim pe ringul de dans. Muzica inimilor noastre este împletită cu pasiunea pentru sunetul muzicii de calitate.

   Sunt fericită că muzica mi-a transformat amintirea într-un moment memorabil și special.

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 5

Surse foto: Edifier.com

Pinterest

Toate trec, fotografiile rămân

Patru motive care să te determine să alegi un fotograf profesionist
  Momentele memorabile din viață rămân impregnate adânc în inimile noastre, păstrând vii imagini de neprețuit. Nunta noastră, nașterea primului copil, botezul, toate conțin emoții unice în viață, pe care le retrăim cel mai bine atunci când privim fotografiile de la petreceri. Un fotograf bun va reuși mereu să surprindă tot ce este esențial, astfel încât să nu regreți nicio secundă alegerea făcută.
   Voi surprinde câteva cazuri cât se poate de reale, petrecute la nunți, pentru a demonstra în mod elocvent că un fotograf se dovedește a fi bun prin amintirile pe care le păstrează vii.
 
    Cazul 1. Fotograful pierde cardul cu fotografiile făcute la nuntă, dar promite că în schimbul banilor vă face niște fotografii la el în studio. Pe bune?! În primul rând, un fotograf nuntă profesionist păstrează copii de rezervă ale fotografiilor realizate, pentru orice eventualitate. În al doilea rând, este imposibil să reproduci emoția din ziua nunții.
 
    Cazul 2. Alegi o firmă care asigură all inclusiv (foto și video), în dorința de a face economie și te trezești că aceeași persoană face fotografii și filmează. Este imposibil să fii omniprezent! Rezultatul? Momente fotografiate în fugă, filmare de proastă calitate.
 
    Cazul 3. Apelezi la prietenul fotograf amator, de rușine să nu se supere, el acceptă degrabă. Numai că la nuntă vrea și el să se distreze, gustă cam mult din vin și fotografiază doar picioare și decolteuri. Bine au spus cei de la OC Photography că dacă ai un aparat foto bun nu înseamnă că te numești fotograf, așa cum dacă ai o tigaie Tefal, nu te transformi peste noapte în bucătar. Uite așa se rup prietenii!
 
   Cazul 4. Fotograful semnează două contracte pentru aceeași dată și uită să vină la nunta voastră. Ei, în cazul ăsta, apelezi la prieteni, la telefoane sau cauți de urgență fotografi nuntă pe internet și te rogi pentru o minune.
 
   Asemenea situații nu ar fi existat dacă mirii apelau la fotografi nuntă profesioniști, cum sunt cei de la OC Photography. Premiile internaționale le dovedesc calitățile. Așa cum trebuie să existe un echilibru în fotografie, la fel se întâmplă și în cazul ședințelor foto, fie ele în studio sau la nunta propriu-zisă.
   Nunta este un moment unic în viață, prețuiește-l! Alege calitatea și profesionalismul și nu vei regreta! Alege un fotograf nuntă care va ști să imortalizeze cele mai frumoase momente și le va transforma în amintiri de neprețuit, elegant legate în albume, dar și păstrate electronic. Toate trec, dar fotografiile rămân – martori tăcuți ai trecerii voastre prin viață.
    Photo credit: OC Photography

Balul Bobocilor, o experiență unică

   Mătușică, vine Balul Bobocilor! Mă ajuți să-mi găsesc un outfit pe măsură, da?

– Sigur că da!

   Cum a trecut timpul! Parcă ieri eram în locul nepoatei mele, pregătindu-mă pentru Balul Bobocilor! Nici nu știu când a făcut 15 ani, când a intrat la liceu… Parcă mă văd pe mine, mă simt brusc proiectată înapoi în timp. De abia așteptam evenimentul. Balul Bobocilor e o singură dată în viață! Desigur că poți merge la multe baluri ale bobocilor, dar ca al tău nu e niciunul! E o experiență unică!

Au urmat câteva zile de agitație: am străbătut cu nepoata mea mallurile în căutarea ținutei perfecte de bal.

– Mătușică, asta îmi vine mai bine? Mătușică, parcă m-ar prinde altă culoare! Mătușică, asta e prea scurtă! Mătușică, asta e prea de babă!

– Heeeeiii, puțin respect! Așa se îmbrăca lumea la baluri când eram eu în liceu!

– Mătușică, ce mă fac? Nu găsesc nimic!

   Și tot așa. Se pare că nepoata îmi seamănă, este la fel de pretențioasă ca mine. Într-un final, am găsit! O ținută care cu siguranță va face furori! Tot ce sper este să nu se răzgândească în ultima clipă; pentru că la cum o cunosc, s-ar putea să se trezească în ziua respectivă că nu-i mai place!

   Vine și ziua cea mare. Bineînțeles că merg s-o ajut să se pregătească. Însă ceva nu merge cum trebuie. Ar trebui să fie agitație, dezordine, bocăneli, haine și cosmetice aruncate pe pat… În schimb, e liniște totală și nepoată-mea nici nu s-a îmbrăcat pentru petrecere.

– Hei, ce faci, drăguță? Când crezi că ai timp să te îmbraci și să te aranjezi?

– Nu mai merg, tuși!

– Ce?!!! Băi, tu ești sănătoasă la cap?! Ce-i aia „nu mai merg”?! După ce m-ai făcut să merg cu tine prin toate mallurile ca să-ți găsești ținuta anului? Ce-ai?

Nu chemați „Protecția Copilului”, așa vorbim noi! De fapt, cred că din acest motiv ne înțelegem așa bine. Vorbesc ca și când aș fi de vârsta ei, nu de la adult la adolescent. Am fost și eu ca ea, nu de mult, și știu cum e.

– Și de ce, mă rog, nu mai vrei să mergi?

– Uite! Cum să apar așa? – îmi spune arătându-și dramatic fața.

– Așa, cum?

– Tu nu vezi?

– Ce să văd, fetițo?

Când mă scoate din sărite, îi spun „fetițo” sau „copilule”. Nu-i place s-o consider copil.

– Coșuri! M-am umplut de coșuri practic de pe o zi pe alta! Nu înțeleg, aveam fața așa de curată! Și tocmai acum!… Cum să merg așa? O să râdă toată lumea de mine!

   Mintea mea nu mai e în cameră, cu nepoată-mea. M-am întors brusc în timp. În altă cameră, asemănătoare cu aceasta, o altă adolescentă de 15 ani se pregătea pentru Balul Bobocilor. Am fost o adolescentă oarecum atipică. Nu prea aveam probleme cu acneea, aveam piele frumoasă, eram invidia tuturor colegelor, care se luptau cu ea și nu înțelegeau cum de eu aveam fața curată ca lacrima.

   Însă chiar în dimineața zilei în care urma să aibă loc evenimentul, m-a lovit un șoc în fața oglinzii: chiar în mijlocul frunții, ditamai coșul! Și pe frunte, nu putea și el să apară pe bărbie sau într-un loc mai ferit! Direct pe frunte, mare și roșu! Am încercat cu fond de ten, dar tot se vedea!

   – Scumpa mea, dar așa se întâmplă! Exact când vrei să fie totul perfect, apare ceva de genul ăsta!

I-am povestit ce mi s-a întâmplat mie, m-a ascultat și m-a întrebat:

   – Și ce ai făcut?

   – În nici un caz nu am lipsit de la petrecere! Mi-am legat o eșarfă în jurul frunții, susținând că face parte din costumație! Ce crezi? Toată lumea a considerat-o o ținută foarte chic! Uite, o să-ți arăt niște poze când vii pe la mine. Pe atunci nu era totul digital, sunt poze pe hârtie, puse într-un album…

   – Mătușică, ești super tare! Ce idee! Dar la mine nu merge – spuse, întristându-se la loc – Eu am coșuri mici pe toată fața! Nu doar într-un loc!

   – Uite cum facem! Cred că avem timp, spun eu, uitându-mă la ceas și făcându-i cu ochiul.

Puțin mai târziu, m-am întors cu produsele eficiente, create de specialiştii Farmec.

   – Ce ai acolo? mă întreabă nepoata.

   – Pam-pam! Produse din gama ,,Gerovital Stop Acnee”!

   – Am auzit de ea!

   – Sigur că ai auzit! Este o marcă de încredere, longevivă, iar gama „Gerovital Stop Acnee” a fost relansată într-o variantă modernizată și extinsă! Există trei etape prin care lupți împotriva acneei: curățare/purificare, acțiune/tratare, mascare/camuflare. Și pentru fiecare etapă, ai produse specifice.

   – În momentul de față mă interesează cel mai mult cele pentru ultima etapă. Ce ai pentru mine?

   – Te cred, scumpo, dar trebuie să te îngrijești de toate etapele. Totuși, deocamdată, pentru că ne presează timpul, îți vei curăța tenul cu gelul spumant purifiant. Îndepărtează excesul de sebum și impuritățile. Va trebui să-l folosești în fiecare dimineață și seară. Apoi, îți vei aplica crema CC matifiantă. O să vezi ce bine o să-ți acopere coșulețele alea penibile! Ți-am adus și masca film purificatoare, benzi pentru curățarea de puncte negre, cremă gel Sebum control, crema ultra-activă..

   – Tuși, pentru diseară doar astea două, da? Gelul spumant purifiant și crema CC matifiantă, nu? Sigur că vreau să scap de coșuri, așa că le voi folosi și pe celelalte, dar acum hai să ne concentrăm pe această seară!

Puțin mai târziu…

   – Tuși, arăt bine?

   – Fantastic, draga mea! Ești gata de selfie!

   – Păi hai, atunci! Intră în poză!

Vin lângă ea, zâmbim amândouă la telefon…

   – Gata, ia uite!

   – Mulțumită?

   – Clar! Nici urmă de coșuri! Nu-mi vine să cred!

   – Vezi? Ți-am spus să ai încredere în mătușa ta! Hai, fuga la distracție!

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 4

Surse foto: Farmec, Pexeles

 

Nu se spune iubire urbană… se spune pizza

   Înainte de a începe această mărturisire, ar trebui să știi că tot ceea ce vei citi aici este adevărat. Numele protagoniștilor au fost schimbate…

   Nu eram decât noi doi pe aleea cu nuanțe suave de toamnă. Vântul tremura ușor printre emoțiile noastre și o aromă îndrăzneață de pizza începea să se joace cu inimile.

   Așa l-am întâlnit pe Mihai. În fața pizzeriei Gambino’s Pizza. Am crezut că iubirile urbane pot fi eterne, că eu şi Mihai ne asortam la fel de armonios ca sosul de roşii cu mozzarella, într-o seară de toamnă. Anii au trecut și iubirea noastră, uneori dulce, alteori spicy, prindea conturul perfecțiunii. Îmi construisem un adevărat castel de iluzii, îi vedeam deja pe copiii noștri trăgând de feliile de Pizza Smokey Bacon în serile de duminică, petrecute împreună.

   Iubire urbană… gândeam eu în serile de mai, când Mihai sosea acasă cu buchete de frezii și Pizza Freshness. Câtă iubire… câte arome ne bântuiau simțurile! Câte rețete și câte planuri!

   Apoi, ca o trezire dintr-un basm, realitatea crudă a lovit în plin iubirea noastră. Pe aceeași alee, tot în fața pizzeriei Gambino’s Pizza, Mihai a întâlnit-o pe ea. Purta o eșarfă albastră și un parfum care l-a fascinat… parfumul misterului și al noutății.

   Când Mihai mi-a mărturisit că o altă iubire a intrat în sufletul său, am crezut că totul s-a ruinat… că nu voi mai avea niciodată nimic. Universul meu, cu arome de iubire urbană, cu savori și texturi speciale, căpăta dimensiunile unei tragedii.

   Nu știu ce pizza au mâncat amândoi… știu doar că mai târziu, noi două am vrut să clarificăm lucrurile. A fost pentru prima dată când am încercat Pizza Messicana. În restaurantul de o rară eleganță, ca o toamnă care-și prezenta colecția de rochii cu frunze pastelate, am vorbit despre Mihai. Decorul m-a dus imediat cu gândul la filmele vechi cu mafioți. Mi-am imaginat o răfuială cruntă, o luptă din care eu aveam să ies învingătoare, un Mihai care avea să mă iubească numai pe mine… întreaga viață… apoi ni s-a adus pizza și aroma sa specială m-a readus la realitate.

  -Îl iubesc, mi-a spus ea, iar eu am înțeles că totul era pierdut. Nu te poți împotrivi iubirilor urbane… e ca și cum ai lupta împotriva vântului.

Am ieșit cu ochii în lacrimi. Am început să alerg. Ploaia arunca cu stropi grei peste suferința mea, încercând parcă să-mi minimalizeze durerea.

   Și apoi, destinul m-a lovit de el. Se îndrepta cu bicicleta spre Gambino’s Pizza. Mi-am șters lacrimile și am discutat despre arome, iubire și despre livrare pizza Gambino’s în sectorul 1-Bucureşti.

   Se numește Andrei. Nu e fan pizza… e dependent de pizza.

  Au trecut doi ani de atunci. Ne iubim așa cum sosul de roșii iubește blatul de pizza, iar dacă în existența aceasta, sunt coordonate care se pot schimba când nu te aștepți, singura componentă stabilă e pizza… așadar, nu se spune iubire urbană… se spune pizza! Gambino’s Pizza!

Sursa foto>Gambino’s Pizza

Casa mea de frunze, casa mea de vis

   Casa în care locuim ne reprezintă, este precum o carte de vizită, centrul vieții noastre și locul la care ne întoarcem mereu atunci când ne simțim obosiți, nesiguri, tensionați. Poate nu este așa de greu să construiești o casă, dar este o adevărată artă să o poți transforma în acasă. Cele mai importante aspecte la care trebuie să te gândești în vederea demarării construcției sunt alegerea unui teren sigur de construit și cea a unei firme care să îți întocmească un proiect de casă potrivit. De ce spun potrivit și nu dorit? Pentru că un proiectant bun îți va face recomandări și sugestii, te va îndruma, în funcție de specificul zonei, de climă și de tipul de sol, spre exemplu, astfel încât casa ta să aibă o viață lungă și frumoasă și să nu trebuiască să o renovezi încă din primii ani. Există multe proiecte case gata făcute, dar acestea nu pot să devină simbolul constituției tale exterioare și interioare, e ca și cum ai lua haine cu împrumut.

   Construcția căreia eu i-aș spune acasă ar fi amplasată undeva, într-o poieniță din inima unei păduri de fag, străjuită de un gard din piatră pe care s-a așezat vegetația. E o casă activă ROD (cu un consum de energie aproape zero). În același timp, casa activă ROD produce mai multă energie decât consumă, folosind resurse energetice 100% regenerabile. Locuința din mintea mea nu e mare, cât să-mi încapă lucrurile dragi, cărțile, visurile… . Din lemn și piatră, cu acoperișul de șindrilă pe care tronează un horn gros și pe care sunt așezate panouri solare, este înconjurată de flori și arbuști pitici, iar poteca din dreptul ușii e pavată cu pietre de râu. Glasurile pădurii se pierd în foșnetul frunzelor de sub picioare.

   Văd casa visurilor mele ca pe o ființă umană. Parterul e zona nevoilor obișnuite și locul pe care îl însuflețim pe timpul zilei. Bucătăria e generoasă, mobilată în nuanțe de crem și utilată cu tot ce are nevoie o devoratoare de prăjituri. Are o fereastră cu vedere spre foișorul din curte, unde vara pregătim grătare și stăm la povești cu prietenii. De la bucătărie, o ușă ascunsă după un perete fals dă spre baia de serviciu. Livingul, care nu se desparte de bucătărie decât teoretic, se mândrește cu un șemineu imens și o canapea comodă ce invită la relaxare cu o ceașcă de ceai fierbinte în mână. Podelele din lemn scârțâie ușor când pășești și ai impresia că e o casă vie. Etajul superior e corespunzător nevoilor sufletului. Aici, două dormitoare elegante oferă inimii tihnă, liniște, odihnă. Mă imaginez ieșind dimineața în balcon, cu un polover gros tras peste cămașa de noapte și în papuci de casă și respirând aerul rece și tare al pădurii. Mansarda este rezervată capului și minții. Mi-o imaginez imensă și plină de rafturi cu cărți mirosind a vechi și a tuș, așternută cu un covor lățos pe care să stau întinsă privind cerul prin lucarnă sau citind cu pisica torcând leneș lângă mine.

   În spatele casei, deasupra fosei septice voi depozita compostul obținut din deșeurile alimentare, apoi voi planta flori, multe flori. Căldură în calorifere voi aduce din pământ, cu ajutorul unei pompe geotermale, iar apă, de la izvoarele subterane de lângă casă.

   Am ales o casă din lemn, deoarece astfel se realizează o importantă economie de energie. Dacă nu știați, lemnul este de 6 ori mai izolant decât cărămida și de 15 ori mai izolant decât betonul, iar pereții nu sunt reci și umezi. Iar dacă voi hotărî într-o zi să încep construcția (locul deja l-am ales), voi apela cu siguranță la cei de la AIA Proiect, deoarece asigură toate serviciile de care este nevoie în operațiunea „casa”: consultanță, proiectare, arhitectură, structură, instalații, audit energetic, amenajare/reamenajare și evaluare imobiliară (realizată de un evaluator ANEVAR), nu că aș vrea vreodată să o vând. După ce pe baza proiectului sunt obținute toate autorizațiile și avizele, primești consiliere pe toată durata execuției. Copil crescut în comunism, mereu m-am întrebat: Care e prețul visului meu? Îmi permit? Dacă răspunsul este nu, uit de acel vis și-mi caut altul. Însă, în cazul căsuței mele din povești, visul este posibil. Prețul materialelor de construcție este relativ mic, iar după finalizarea lucrărilor, nici nu va fi vorba despre facturi de întreținere și utilități. Știu, pare puțin fantezist, dar ce reacție ați fi avut acum 30 de ani când vi s-ar fi spus că telefoanele fără fir aproape că vor dispărea? Sau că vom ajunge să cumpărăm apa pe care o bem… .

   Căsuța din pădure mă reprezintă; sunt o singuratică ce iubește natura, pădurea și cărțile; ea există deja în visul meu și într-o zi va deveni aievea – un loc în care să mă retrag, să fug de lumea asta care uneori mă sufocă, refugiul meu mult dorit.

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 3

Sursa foto: AIA Proiect

BookTag: The Seven Deadly Sins 

   Toamna este anotimpul melancoliei și al aromelor îmbietoare. Involuntar, fiecare dintre noi simțim impulsul care ni-l transmite căderea frunzelor, de multe ori inspirându-ne, scoțând ce este mai bun. Dacă tot suntem la capitolul ispită, Cătălina ne-a provocat la un booktag, dar după cum știți deja, Iasmy nu este pasionată de răspunsuri la tag-uri. 🙂

   Întrebări și răspunsuri

  Lăcomie – Care este cea mai ieftină carte? Care este cea mai scumpă carte?

   Cele mai ieftine cărţi le-am cumpărat în Anglia. Erau de anticariat şi cu o liră (aprox. 5 lei) am înhăţat trei titluri foarte frumoase. Dacă acele cărţi se vindeau la noi, sigur nu valorau atât. Cea mai scumpă? Nici nu ştiu, dar cred că nu are importanţă preţul, ci rezultatul. La fel ca majoritatea cititorilor, mă folosesc de promoţiile din librăriile online şi aleg ce mă reprezintă sau ce mă atrage în acel moment. Acesta este singurul viciu pe care îl ţin sub control.

 

  Mânie – Cu ce autor ai o relație de iubire/ură?

   Sunt în relaţii bune cu mulţi autori, dar aş merge mult prea departe declarând că îi iubesc. O parte din ei mi-au oferit şansa de a le citi cărţile, de a-mi expune punctul de vedere onest şi chiar dacă n-am fost întotdeauna pe aceeaşi undă, respectul a rămas acelaşi. De ce să denigrăm pasiunea pentru lectură folosind cuvinte cu greutate, ar trebui să profităm şi să demonstrăm tuturor ce înseamnă să citeşti.

   Zgârcenie – Ce carte ai putea devora la nesfârșit fără nicio rușine?

   Aproape de cer de Judith McNaught, cartea de care nu mă plictisesc să o recitesc. Nu este o capodoperă şi nici nu dezvăluie cheia către univers, dar îmi este dragă şi o iubesc pentru simplitatea cu care m-a ţinut trează toată noaptea.

   Lene – Ce carte a fost neglijată din cauza lenei?

   Am abandonat multe titluri, dar dacă mă întorc în trecut, regret că n-am terminat Război şi pace de Lev Tolstoi. Acum mulţi ani eram pasionată de literatura rusă şi franceză, iar pe lista mea de cărţi suplimentare s-a aflat şi aceasta. Timpul limitat sau poate perioada în care învăţam foarte mult mi-au adus lenea în cale şi am abandonat-o.

   O altă carte de actualitate care m-a determinat să o las în urmă este O mie de nopţi, efectiv nu m-a prins în mrejele ei şi am renunţat. În felul acesta pot da o şansă şi altor titluri provocatoare care mă aşteaptă.

  Mândrie – Despre ce carte vorbești cel mai mult pentru a suna ca un cititor foarte deștept?

   Seria Alina Marinescu. Îmi dă acel impuls de a spune şi celor din jur că este diferită. Nu mă face deşteaptă, dar mă scoate din impas. Mai sunt şi alte cărţi interesante, dar în mare parte oamenii vor să audă de suspans, intrigă şi lumi diferite.

  Atracție fizică – Ce atribute găsești cele mai atractive la personajele masculine sau feminine?

   Personalitatea, emoţia cu care transmite şi caracterul puternic în situaţii critice. Chiar dacă eu sunt o sentimentală care plânge la toate filmele, eroii/eroinele trebuie să se distingă de ceea ce este normal, să aibă un zvâc.

   Invidie –  Ce cărți ți-ai dori cel mai mult să le primești drept cadou?

   Cărţile niciodată nu-s suficiente, întotdeauna vreau altceva. Mărturisesc că cel mai mult mi-am dorit o serie şi a venit cu autograf. Partea frumoasă a fost că avea şi o parte din gândurile mele în interior. Acesta a fost cadoul perfect venit la timpul potrivit.

   Dacă simțiți nevoia să vă relaxați cu un booktag, sunteți liberi să îl preluați. În timp ce vă gândiți la alternative, vă invităm la o cafea aromată printre file de carte.

   

Povestea tânărului zugrav francez, în zilele noastre. Alecsandri știe

   Într-o seară din luna trecută eram adunați mai mulți prieteni, toți lungiți pe canapea și înarmați cu telefoane smart, de parcă eram niște manechine într-un magazin de gaggeturi. Printre noi se afla un tânăr zugrav francez, care pentru întâia oară ieșise din țara lui pentru a face o călătorie prin Europa.

   –Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc că, până a veni în România, nici nu știam unde se află pe hartă și aveam impresia că e locuită de antropofagi. Dar nu mă plâng , de vreme ce am avut parte aici de aventura vieții mele, pe care dați-mi voie să v-o istorisesc.

  Am plecat de la Paris cam lefter, fără hartă și fără să știu exact unde mă va duce dorința mea de necunoscut. Ajuns la Viena, m-am îmbarcat pe un vapor, cu gândul de a coborî Dunărea până la Marea Neagră, să fac o baie, apoi să mă urc în primul avion ce mă va întoarce la civilizație. Nu vă mai povestesc despre minunățiile văzute de la bord! Făcând o oprire la Brăila, am hotărât să fac o plimbare, luându-mi doar cele necesare, adică telefonul și portofelul. Sub soarele dogoritor de august, am poposit la o terasă, unde am cerut băutura tradițională a românilor, neștiind ce urmări va avea acestă dorință nesăbuită.

  –Romanian traditional drink, am zis eu într-o englezească franțuzită!

   –Pălincă?

   –Palinca, donc! Și-am dat pe gât licoarea magică. Am simțit aproape instantaneu că-mi ia foc gâtul și-mi venea să mă arunc în Dunăre, să mă răcoresc.Numai că nu am mai reușit să fac niciun pas; am adormit cu capul pe masa prăfuită, cu capul între pahare de palincă și suc.

   M-a trezit fătuca de la bar, încercând să-mi explice că e târziu și ea trebuie să închidă șandramaua. Am alergat într-un suflet spre vaporul meu, care nu a binevoit să-l aștepte și pe cel din urmă bețivan.

  Iată-mă noaptea singur într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbesc, fără bani și doar cu telefonul și câțiva câini care probabil voiau să guste carnea de franțuz. Cu pași nesiguri și însoțit îndeaproape de 4 blănoși, pe care doar lanterna telefonului îi opreau să își arate colții, m-am îndreptat spre zona ce credeam eu că e locuită și nu peste mult timp am dat peste un oraș parcă rupt din Occident: blocuri înalte, mașini multe, firme luminoase și oameni, mulți oameni pe străzi. Nu-mi venea să cred că în urmă cu doar câteva minute orbecăiam pe malul Dunării în căutare de civilizație.

  Am găsit bancomat, am găsit hotel. Am dormit în noaptea aceea cum nu dormisem de când plecasem din Viena, iar a doua zi, domnișoara drăguță de la recepția hotelului mi-a explicat cum aș putea să ajung la Marea Neagră, cum doream: să închiriez o mașină de la o firmă care acceptă să o las în Constanța, să-mi instalez un sistem de navigaţie sigur pe telefon și să plec la drum.

   Sunt pe drum de aproape două ore și, chiar dacă sunt la volan, pot admira în voie peisajul. Sistemul de navigație instalat în țara dumneavoastră, domnilor, este multilingv, te anunță de starea drumurilor (dacă sunt ambuteiaje, accidente etc.) și de cea a vremii, radare, camere de supraveghere a traficului, plus peste o sută de senzori diferiți: viteză, timp etc.

   Am ajuns în Constanța și am făcut baia promisă, doar că am hotărât să mai zăbovesc la voi, după cum observați, că mi-ați devenit prieteni. Și luni am de gând să plec din nou la drum, până în Maramureș, să văd cum e acolo pălinca și apoi, numai Navitel știe… .

Sursa foto: Navitel

Cu un fruct din storcător de răceli nu ne e dor

Cafea…

Cafea…

Cafea…

Toată lumea la cafea. Trebuie să fac ceva în privința asta.

   „Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”. Dacă tot folosim sloganul acesta în multinaționala noastră, ar fi frumos să ne folosim pauza oferindu-ne un răsfăț sănătos. Am o idee pentru care angajații mă vor înjura.

   Hm, ce ar fi să înlocuiesc aparatul de cafea cu Cel mai nou storcător prin presare la rece, Hurom ?

   Acest aparat mi-a atras atenția din cauza îmbunătățirilor pe care le are față de celelalte aparate: are un sistem de stoarcere eficient și poate să stoarcă ușor rădăcinoase, frunze de orice fel, fructe cu textură moale și astfel se obține un suc cu un conţinut mare de minerale, enzime si vitamine. Este dotat cu un sistem de perii rotative și ajută la omogenizarea sucului și evacuarea mai rapidă a resturilor – astfel încât curățarea se face mai bine și mai repede.

   Design-ul este frumos, elegant și se încadrează bine în peisajul de birouri, dar cel mai interesant este faptul că storcătorul are incluse o sită pentru înghețată, șerbeturi, smoothies si un dispozitiv de stors citrice.

   În calitate de director general pe toate sucursalele de pe teritoriul Romaniei, pot aproba bugetul pentru fructele şi legumele necesare unei vieţi sănătoase, care să aducă bucurie şi energie îi rândul angajaţilor, şi de ce nu, poate să devină un stil de viaţă şi în afara jobbu-ului. Am să caut Oferte pentru storcătoare prin presare la rece, Hurom și am să comand pentru întreaga companie.

   Stau într-un colț cuminte să urmăresc primele reacții la noul aparat 100% natural. Tocuri! Primele persoane care vor încerca schimbarea implementată sunt fetele de la Resurse umane.

   – Cafeaua unde e?

  – Unde e aparatul de cafea?- aud voci dezamăgite și ușor revoltate

   – Fetelor, ridicați-vă privirea să vedeți și voi anunțul companiei!

Pauzele nescurtate

Îți oferă sănătate,

La un suc cu vitamine,

Să vezi că șefu’ ține la tine.

   – La dracu, ce ne facem noi fără cafea? – bate enervată din picior blondina cu vechime în firmă.

   – Eu încerc aparatul, de mult nu am mai băut un fresh. Yumiiii, ce bun e, fetelor! Puteți face ce combinație vreți. Ar trebui să încercați și voi.

După trei luni…

   Petrecerea companiei din fiecare an se ține anul acesta la Sala Palatului. Cântă Horia Brenciu. După două ore de show, la o mică pauză, Horia are nevoie de hidratare.

   – Să-mi aducă și mie cineva să beau ceva sănătos! Să fie ceva care să poarte gustul sloganului vostru. M-ați făcut curios!

Cu-n pahar de calitate

Suntem plini de sănătate

Cu un fruct din storcător

De răceli nu ne e dor.

  Sloganul nostru a fost transmis şi preluat de toţi colaboratorii: Timișoara, Arad, Craiova, Iași, Suceava, Galați, București, Constanța

   Am reușit să ofer pauzelor un plus de prospețime. Dacă la început angajații mă înjurau, acum îmi zâmbesc și-mi pun poze pe facebook cu zâmbetele familiei în jurul paharelor cu tot felul de gusturi savuroase și sănătoase, şi văd că vine în val şi postările colaboratorilor.

   Un director împlinit face un om fericit! ,,Mens sana in corpore sano”.,,Cu-n pahar de calitate-Suntem plini de sănătate”
Poţi şi tu să ai un stil de viaţă sănătos. Încercă Hurom!Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017. Proba 2

Surse foto; Hurom si Pexels

      Mamică în acțiune: joacă și afaceri!

     Am să vă spun azi povestea mea, parcă desprinsă dintr-o reclamă TV

   Am 40 de ani și 2 copii minunați: Antonia și Robert, născuți la aproape doi ani diferență, în urmă cu nu foarte mult timp. Mereu am fost o persoană energică, cu o putere de muncă la care unii doar visează, dar, în cazul meu, acest aspect s-a dovedit a fi un dezavantaj. La o zi după ce Robert a împlinit un anișor, eu eram deja cocoțată pe tocuri, în drum spre serviciu, închipuindu-mi că firma de construcții pe care o pusesem pe picioare cot la cot cu fratele meu nu putea funcționa fără mine.
   Primele zile au fost ceva mai dificile, căci mă apuca un dor nebun de copii, o sunam pe bonă, îi auzeam și mă linișteam. Apoi am încheiat câteva contracte importante, iar telefoanele acasă s-au rărit treptat, până când nu am mai sunat deloc. Recunosc că sufeream când, ajungând seara acasă, copiii nu-mi săreau în brațe fericiți, ci se ascundeau după fustele bonei, iar asta m-a determinat să încerc să le acord ceva mai mult timp.
Am hotărât să o iau eu pe Antonia de la creșă, să simt că am conștiința împăcată și nu-s o mamă rea. Două zile, totul a mers ca pe roate, dar în a treia zi… În a treia cumplită zi, am uitat să îmi iau copilul! M-a sunat directoarea creșei să mă întrebe dacă vine cineva după fetiță, iar eu am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Ajunsesem așa cum îmi jurasem că nu voi fi nicicând! Nu știu nici azi cum am ajuns la creșă, am condus ca o nebună până acolo. Am intrat plângând și mi-am strâns în brațe copilul oarecum dezorientat de reacția mea. Pregătită să accept cearta binemeritată, am constatat că mai erau câțiva copii „uitați” , care priveau mereu spre ușă.
   În acea noapte, am dormit toți patru în același pat. Impropriu spus „dormit” pentru că eu i-am privit pe cei doi, pe minunile binecuvântate din viața mea și am plâns. A doua zi dimineața, am convocat o ședință de urgență la firmă și am anunțat că eu plec pentru o perioadă nedeterminată. Nu mai intru în detalii despre lacrimile de crocodil stârnite de plecarea mea, dar pot afirma cu mâna pe inimă că a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o în toată viața. Am trăit ani de vis alături de copiii mei, amândoi la grădiniță de acum și încă mai vedeam copii „uitați”, pe care îi luam uneori acasă, la rugămințile părinților întârziați. „Mami, ar fi mai frumos dacă am avea acasă un spațiu de joacă mai mare, să ne jucăm toți” a fost afirmația care mi-a redeșteptat spiritul antreprenorial. Ce-ar fi dacă aș face un spațiu de joacă pentru copiii „uitați” și nu numai? Sunt sigură că mulți părinți se confruntă cu problema luatului copilului de la grădiniță.
   Într-o zi, mai în joacă, mai în serios, am căutat pe internet amenajări locuri de joacă modulare, iar motorul de căutare m-a trimis la waterboyz, o firmă din Constanța, care oferă afaceri la cheie în domeniul spațiilor de joacă interioare și de exterior: consultanță, proiectare, execuție și montaj. Cam la jumătate de oră de la solicitarea unei oferte, am fost sunată de către un domn simpatic pentru a stabili o întrevedere. Din momentul în care am văzut proiectul locului de joacă realizat în soft 3DMAX, am știut că am dat lovitura. Nici cu autorizațiile nu am avut cine știe ce greutăți.
  În spațiul de la parter, unde fusese un magazin care a dat faliment, am creat cu ajutorul celor de la waterboyz „Clubul piticilor”, care e mereu plin de râsetele copiilor, iar cele al Antoniei și al lui Robert se aud cel mai puternic.
   Și uite așa am ajuns eu mamă de împrumut, partener de joacă și vedetă la grădiniță. Când mă văd, copiii se înghesuie să ma ia de mână și mie îmi vine să plâng din nou; de data aceasta de bucurie! Mă declar un om împlinit: sunt o mamă bună și am o afacere de succes!
   Surse foto: pixabay.com și waterboyz.ro

 Stil de toamnă…un andante melancolic

   A venit Toamna, doamna… . Mi-a acoperit inima cu ceva, vorba poetului… . Îi simțisem prezența în aerul rece din dimineața aceea trecută bine de septembrie; o așteptam demult, să alunge dogoarea, tricourile aproape demodate și sandalele pline de nisipul mării, dar nu mă așteptam ca prezența-i să fie atât de dureroasă. O simt cum îmi mușcă din piele și din carne, cum zboară petalele crizantemelor ce încă nu au apucat să înflorească, pustiind cu furie tot!

   Un suflu de cristal în ceafă îmi dă de înțeles că a fost în vizită la surata-i, Crăiasa zăpezii, căci i-au înghețat pașii pe holurile veșniciei reci, iar în urma ei se lasă bruma. Precum o Cenușăreasă boemă, și-a uitat ghetele pe treptele uitării. O rază îi îmblânzește castaniul trecut al părului mirosind a nuc și cidru, iar de pe umeri îi alunecă paltonul demodat de frunze încă verzi, și roșii, și arămii. Schițează un zâmbet plin de subînțelesuri când îmi întâlnește privirea și fiori de ace îmi străpung coloana. Își cheamă înapoi vântul trimis în căutarea stilistului ideal, căci l-a găsit aici. Căci m-a găsit!

   Se așterne liniștea. Timpul e în așteptare; doar foșnet de frunze moarte sub picioarele Toamnei goale. E atât de frumoasă, încât nu îndrăznesc să o privesc, să o ating! Din cufărul meu cu minuni vestimentare de la Answear.ro aleg o rochie turcoaz cu imprimeuri florale inspirate din folclor, strâmtă în talie, cu genunchii dezgoliți și o mică trenă, asortată cu ghete din piele confortabile. O așteaptă îndelungi călătorii, va lua țările la pas. Părul i l-am strâns în coc ușor și l-am ascuns sub o pălărie de un brun-roșcat superb. Fire rebele precum îi este și ei firea refuză să se supună. Cu mișcări tremurate de emoție, îi așez pe umeri un palton de damă de culoarea pământului roditor, iar la gât, o eșarfă moale de cașmir. Se privește în oglinda unui lac și observ cum trăsăturile i se îndulcesc. Se admiră îndelung, mângâind cu blândețe pânzele moi ce-i acoperă trupul mereu tânăr și niciodată la fel. Sclipirile din ochii ei diafani țin locul celui mai bun răspuns. Până și vântul pătrunzător pare să-și fi uitat rostul și se uită pierdut la Toamna cea caldă și blândă de acum. Nu vezi în fiecare zi o ființă perfectă îmbrăcată cu gust, în haine de calitate, create de branduri vestite.

   

   Toamna a plecat să-și plimbe frumusețea și eleganța peste tot pe continent, iar eu mă simt din nou străbătută de un fior: pe doamna Iarna cum o îmblânzesc, cu ce să o îmbrac?

   “Există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu pot fi regăsite de-a lungul verii, ca şi cum n-ar putea fi, ca şi cum n-ar fi fost vreodată.” (Percy Bysshe Shelley)

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2017-Proba 1

Surse foto: Answear.ro si Answear-Instagram

by -
12

Defecte? Eu sunt perfectă!

   Zilele trecute s-a deschis seria mărturiilor defectelor. Eu aș începe prin a vă spune că nu prea am defecte… poate doar sensibilitatea exagerată, încrederea prea mare în oameni, încăpățânarea de a duce lucrurile până la capăt, indiferent de cât de greu ar fi… așa aș începe…

    …dar îmi imaginez că unii dintre voi aveți deja o grimasă în timp ce citiți, alții deja ați rostit „bla-bla”, unii ați spus răspicat „da, sigur!”.

   Deci, să trecem atunci la defecte reale… poate până la final, o să vă pară rău că nu am rămas la prima variantă.

  1. Pentru cei care mă cunosc, sunt o persoană foarte calmă. Mulți cred că sunt imposibil de enervatși totuși, când se întâmplă, nici eu nu mă recunosc. O să exemplific. Într-o după-amiază de vară caniculară, mă întorceam dintr-un cartier alăturat, cu autobuzul. Câțiva din participanții la călătorie nu ajunseseră încă la stadiul evolutiv de „apă și săpun”, așa că începuse să mă bântuie o stare incipientă de nervi. Când să cobor, șoferul de autobuz nu mai are suficientă răbdare și închide ușa, cu mine pe jumătate afară, pe jumătate înăuntru. Ce a urmat… e o excepție de la regula caracterului meu. I-am făcut semn să deschidă ușa ca să-l văd direct și am deschis gura. Un val învolburat de cuvinte de soi rău s-au năpustit asupra omului, spre deliciul celor care așteptau în stație. Concluzia fetiței mele (care mă însoțea): „Ce tare! Abia aștept să le povestesc colegilor că mama mea a făcut circ în stația de autobuz”.
  2. Mă supăr. Orice om se supără… de regulă, îmi trece destul de repede sau încerc să trec peste… dar există și excepții. De pildă, pot să-mi aduc aminte, în timpul unei discuții acide, de lucruri pe care soțul meu le-a spus acum opt ani. Pot să-i reproșez acum exact tonalitatea cu care a rostit cuvintele atunci, pot să îi reamintesc discuții pe care el le credea încheiate. Acum câțiva ani, dacă voiam să-l supăr, nu mai vorbeam cu el… dar de la o vreme, s-a obișnuit… și se relaxează în timpul tăcerii mele. Așa că a trebuit să schimb tactica.
  3. Sunt cam dezorganizată. În satul unde m-am născut, aveam un vecin care nu lucrase niciodată nicăieri, nu lua pensie, nu se ducea la medic… ei bine, într-o seară, stând de vorbă cu tatăl meu, vecinul a descoperit că îi expirase buletinul… de 8 ani. „Sunt cam dezorganizat”, a concluzionat el descoperind isprava. Nu am ajuns încă la stadiul acela, dar mi se întâmplă să demarez mai multe lucruri deodată, toate să mi e pară importante… și apoi să intru în panică.
  4. Nu sunt atentă la drum… nici nu vreau să-mi imaginez prin ce are de trecut îngerul păzitor… pentru că… da, îngerii păzitori există. Faptul că eu exist, o confirmă. Nu merg cu telefonul în mână, dar ajunge să-mi zboare gândul undeva… că m-am și împiedicat. Nici drumurile noastre nu-s adaptate pentru visători… ar trebui să fac o petiție la primărie. Ultima dată am când am căzut, urcam scările… și mă bântuia o poezie despre gutui. Mi-au rămas ceva semne pe mâini… dar… nici munca de poet nu e ușoară. Apropo de  atenție… sau mai degrabă de deficitul ei, acum câțiva ani, o doamnă supărată pe soțul ei a început să-mi povestească de defectele soțului ei. Eu eram prinsă total în povestea ei. Ea era aprinsă în vâltoarea mărturisirii. În fața noastră a apărut la un moment dat, un polițist care ne-a întrebat de cât timp stăm acolo.  De o oră și jumătate”, am răspuns noi cu sinceritate. „Perfect, atunci puteți să ne dați niște detalii. Din fața dumneavoastră, adică de aici, s-a furat acum un sfert de oră, o mașină. Ce ați văzut?”. Nimic… din păcate nici nu văzusem că acolo era o mașină. Nici eu, nici doamna cu mărturisirea… spre disperarea domnului polițist.
  5. Mă răzbundar am circumstanțe atenuante. Vecinul meu obișnuiește să urle la soție… așa că, din solidaritate feminină, nu pot să-l văd cu ochi buni. Într-o zi, pe când plecam la serviciu, el vorbea la telefon în fața blocului. Îi spunea cuiva că are oroare de melodia „Despacito”, că peste tot unde se duce, numai asta aude și că e exasperat. Ceva din mine a zâmbit răutăcios și mi-a spus: „Nu te răzbuni… doar încerci să echilibrezi lucrurile”. Așa că seara, când am ajuns acasă, el era în plin proces de urlet cu soția. Eu mi-am spus: „Ah… ce-ar mai merge un „Despacito”… și am dat la maxim.   
Doamne… s-au strâns deja cinci defecte. Ajunge… nu vă mai povestesc… în rest sunt perfectă!

Sursa foto: pixabay

by -
20

Amintiri…Amintiri…anii de elev

    Oare cine zicea că la bătrâneţe trăim din amintiri?
Nu mi se pare adevărat. Amintirile bune sau rele ne urmăresc toată viaţa, doar că la bătrâneţe le alocăm mai mult timp, pentru că avem mai mult “timp liber” decât în tinereţe.

   Ascultam acum câteva zile o emisiune la radio în care toată lumea se plângea de “toată lumea”: de sistemul de învăţământ, de manuale, de profesori, de viaţa de elev, de şcoală,…

   Cineva zicea că pe vremuri elevii erau “oropsiţi, încorsetaţi de reguli, că nu se făcea şcoală”.
Ei… uite că eu am cu totul alte amintiri. Am făcut şcoală în anii ’60-’70. Învăţăm, dar ne şi jucăm mai mult, poate pentru că nu existau atâtea gadgeturi şi copiii interacţionau mai mult.
Teritoriul din spatele blocului era terenul nostru de joacă, volei, football, ping-pong, de-ascunselea, pe toate le-am încercat. Sâmbăta seară (când eram ceva mai mari) ne adunăm la câte unul acasă, vorbeam, râdeam şi învăţam să dansăm pe muzica plăcilor de vinil sau a magnetofonului.

   Apropo de magnetofon, profesorul meu de de la liceu (pe vremea aia făceam şi muzică şi desen la liceu) ne aducea magnetofonul în clasă şi ascultăm muzica marilor compozitori. Aşa am învăţat despre: Beethoven, Mozart, Bach, Chopin, Vivaldi, G.Enescu, Brahms, Haydn, Liszt, Schubert Berlioz, Ravel, Rachmaninoff, Grieg, D.Lipatti. Strauss, Gershwin….
Duminica dimineaţă ne întâlneam cu proful la Ateneu (Oradea), unde ascultam muzică clasică pe care apoi o comentam la clasă.
Aveam abonament la toată stagiunea teatrală şi discutam cu diriginta noastră, care era profesoară de română, toate piesele.

   Nici în şcoala generală, nici în liceu nu am învăţat pe de rost (nici n-aş fi reţinut) vreo analiză sau vreun comentariu. Citeam obligatoriu cartea, apoi o “disecăm” cu toţii la oră. Era adevărat că era “vai de pielea noastră” dacă încercăm să trişam, dar aşa ni s-a dezvoltat plăcerea de-a citi, vocabularul, uşurinţă de-a vorbi, dorinţa de frumos. Îmi plăcea foarte mult să citesc, devoram cărţile, aveam şi acasă o bibliotecăî frumoasă pe care ai mei o tot înmulţeau. Aşa că pentru mine orele de literatură erau o plăcere.

   Probabil asta a dus la colaborarea şi mai apoi la conducerea revistei literare a elevilor de la Liceul E.Gojdu (Oradea). Revista se numea “Ţara Visurilor Noastre” şi ne-o publicau la tipografia revistei “Familia” (Oradea). Dar conceptul revistei, corectarea ei, hotărârea ce materiale să publicăm era a noastră, a elevilor care formam colectivul de redacţie. Profesorul coordonator era un tip nemaipomenit, A.Tărulescu, profesor de desen cu o cultură şi voinţă impresionantă. Normal, mai avea şi el micile lui ciudăţenii şi excentricităţi, dar ţinea la noi. Am învăţat de la el nu numai despre istoria artei. dar şi despre literatură, despre mari poeţi şi scriitori.
Scria la revista numai “poşta redacţiei”, foarte rar câte un articol de fond, că mai trebuiau şi din acestea (despre UTC sau PCR). În rest revista era a noastră, a elevilor, chiar era o “Ţară A Visurilor Noastre”. Erau articole de istorie, ştiinţă, povestiri ale elevilor şi mai ales poezii de dragoste, revista noastră avea de toate Grafica era şi ea realizată de elevii liceului. Aveam articole şi interviuri şi colaborări ale elevilor de la alte reviste şi licee din ţară.

   O să-mi spuneţi despre UTC , da am fost şi pionieră şi utecistă, chiar şi în comitetul şcolii. Dar la momentul acela lucrul acesta însemna din când în când câte o mică şedinţă, în rest tabere gratuite şi diferite excursii unde ne distrăm ca orice tineri.
În 1972 am fost în tabăra revistelor şcolare, la Costineşti. Eram câte unul de la fiecare revistă şcolară din ţară şi erau multe.

   Dimineaţa discutăm despre cum să facem revistele mai interesante şi atractive, despre articole, proză, poezie, grafică. Cred că de două ori a venit cineva de la UTC-forul central, a ţinut un discurs, pe care nu l-a ascultat nimeni, şi a plecat..
Acolo însă l-am cunoscut pe regretatul poet Adrian Păunescu. A venit cu copiii şi prima soţie, poeta Constanţa Buzea. El era tânăr director la revista Flacăra. Am vorbit cu toţii puţin, apoi două ore a recitat într-una şi noi l-am ascultat fără să mişcăm sau să suflăm. A fost un moment extraordinar, avea de-atunci charismă şi puterea de-a electriză sala.
Seara, că orice copii, după stingere, săream gardul şi mergeam în tabăra studenţească să dansăm. Alteori stăteam pe paturi, pe malul marii, vorbeam sau ascultăm. Aveam colegi care cântau la chitară şi un tânăr profesor de muzică, care însoţea elevii dintr-un judeţ din vest, ne cânta canţonete, arii de operă şi muzică country. Era minunat!

   Acum despre aşa zisele interdicţii. Nu văd nimic rău în faptul că purtam uniformă, se poartă şi azi în alte ţări, şi nu era aşa o etalare arogantă a posibilităţilor materiale ca azi. Cordeluţa, uniforma, ora exactă a sosirii, faptul că nu puteai pleca oricum pe poartă,n e-a obişnuit c-o anumită disciplină şi ne conferea o siguranţă. Dacă noi nu ieşeam oricum, nici în şcoală nu intra oricine ca azi. Iar numărul, emblema liceului…eram în stare să ni-l punem în frunte, pentru că eram mândri de liceul la care învăţăm. Ca orice elevi găseam şi noi metode de-a chiuli că doar nu eram sfinţi.

   Profesorii, cel puţin cei pe care i-am avut eu în anii ’70, au fost extraordinari, sincer îţi impuneau respect prin faptul că te respectau la rândul lor. Imaginaţi-vă nişte copii, în primul an când la liceul nostru s-a înfiinţat şi gimnaziu (eu eram clasa a 9-a, sora mea clasa a 5-a). Nişte puştioaice, un profesor de filozofie cam la 50 de ani (nouă ni se părea matusalemic), care purta pălărie. Dacă ne întâlneam la intrare sau pe coridor îşi scotea pălăria şi ne saluta invariabil el primul, cu “Sărut –mâna Domnişoară”. Nu puteai să nu-i întorci acelaşi respect.

   Ar fi multe de povestit şi întâmplări frumoase şi mai puţin frumoase că doar totdeauna există şi “o măciucă la un car de oale”.
Dar vă spun “cu mâna pe suflet” că pentru mine anii de şcoală şi dascălii pe care i-am avut merită un adânc omagiu şi acum.

Va aştept şi pe voi cu amintiri din viaţa de şcolar fie el licean sau student.

Foto: arhiva personală

BookTag First Date with a Book

    A venit toamna cu voie bună și provocări, dar nu de orice fel, ci despre cărți, multeee cărți. Am profitat de vacanță la maxim și dacă tot am revenit cu forțe noi, deja am teme de făcut. De data aceasta Sorina, ajutată de faimosul Harry Potter (cel pe care eu nu l-am descoperit …. încă) mă îndeamnă să răspund la câteva întrebări. După ce am meditat îndelung, ce să fac şi cum să fac, am decis că este cazul să nu vă şochez, aşa cum a făcut ea, ci să vă scot din amorţeală.

  1. Întâlnire ciudată – o carte în care s-a simţit ceva. Nu a fost o carte rea, dar nu a avut acea pasiune pentru tine.

  Soţie de ocazie de Mary Balogh. Ştiam că este doar o carte romantică, dar parcă se putea mai mult de atât. A început binişor, dar s-a terminat ca din tren, previzibil. Nu ştiu a cui a fost vina, dar clar eu nu mai pot fi dusă de nas aşa uşor.

   O altă carte care mi s-a părut o pierdere de timp a fost faimoasa Nerve. Adevăr sau provocare. Începuse bine, promițător, chiar mă interesa, dar pe parcurs mi-am dat seama că nimic nu este ce pare a fi. Am văzut și filmul, de aceea tind să cred că a avut mai mult sclipici, probabil datorită marketingului şi a schimbării de scenariu, în rest, o carte de adormit oameni mari.

  2. Întâlnire ieftină – o carte care s-a transformat în ceva mai puţin decât te-ai fi aşteptat.

   Primele 3 volume din seria Jalna de Mazo de la Roche m-au ucis lent. Dacă în al doilea am găsit o sclipire, în rest am zis că nu este cazul să pierd timpul. Efectiv nu au fost pe placul meu, părea să fie din alt film pentru alte gusturi.

   3. O întâlnire bine-pregătită – mai bună decât te-ai fi aşteptat.

   Nu te poţi ascunde de Karen Rose-alegerea perfectă pentru cineva care îşi doreşte mai mult decât o lectură pentru timpul liber. Este hot, are adrenalină, suspans, emoţii, iar criminalul este foarte bine ascuns, da, chiar merită descoperită cartea. Un MUST read.

  4. Fierbinte, dar proastă – o carte drăguţă, dar nu aşa de mişto pe interior

   Sarah MacLean-Aparențe înșelătoare. Am aşteptat cu atâta ardoare această carte încât atunci când am citit-o chiar speram să fie ceva waw. Genul historical romance mi se potriveşte mănuşă, dar în cazul acesta, aşteptările mele nu s-au ridicat la nivelul transmis de autoare. Se putea mai bine de atât, dar dacă vă doriţi ceva fierbinte, sigur v fi pe gustul vostru, însă dacă o veţi compara cu primele 3 volume din serie, va pierde la diferenţă mare.

   5. Blind date – o carte pe care ai citit-o fără să ştii nimic despre ea

   The Promise (Adventures #2) de Mandalyn Kaye am găsit-o la colţ de stradă şi n-am putut rezista. Ştiam că doar titlul este în engleză, iar subiectul părea interesant. Chiar aşa a fost pentru că m-am întors în timp, fix în locul meu preferat-Scoţia. Tărâmuri bântuite de frig, dar şi de temperamente puternice.

 

   6. Întâlnire pe fugă – o carte pe care ai citit-o foarte repede

   Love & Gelato. Vacanţă la Florența de Jenna Evans Welch. Două combinaţii inedite, iar povestea din trecut m–a făcut să fiu melancolică şi într-un fel să mă întreb: Oare de ce? Răspunsul potrivit ar fi destinul, nu există perfecţiune şi nici happy end pentru fiecare om. Este ideală pentru a evada din cotidian, iar gustul aromat al îngheţatei savurate (imaginar de mine) chiar în sufletul Italiei mi s-a părut divin.

  7. Revenirea – o carte pe care ai citit-o după un book-hangover şi aceasta a ruinat cartea pentru tine

   Simt că Diavoli fragili de Radu Găvan se încadrează perfect în această categorie. Efectiv a picat în momentul nepotrivit. O carte foarte bine scrisă, temele abordate sunt diferite de ceea ce a scris anterior, dar din păcate pentru mine a fost și rămâne un blocaj literar. Am simţit că nu-s pregătită pentru lectură şi undeva n-a funcţionat sistemul. Sper să îmi revin și să-i mai dau o şansă, deşi mă tem că ciorba reîncălzită chiar nu va avea acelaşi gust.

   8. Întâlnirea pentru care eşti excesiv de entuziasmată – o carte pe care ai simţit-o că încearcă prea mult

    Împreună pentru totdeaua de J.A. Redmerskicel de-al doilea volum a fost din start o idee proastă, dar nu pentru că sunt o atotştiutoare, ci pentru că primul a fost suficient. Acolo a fost trăirea, emoția, suspansul şi durerea, în schimb aceasta se încadrează în categoria momentului de după expresia celebră… Şi au trăit fericiţi după adânci bătrâneţi. Am citit-o din curiozitate pentru că eram dornică să aflu ce idei mai are autoarea, dar în timp am realizat că am pierdut vremea degeaba, începuse să devină plictisitoare, aproape că dădeam paginile să aflu ce se petrece. Nu contest că foarte mulţi cititori ardeau de nerăbdare să ştie, dar volumul doi este plin de aspect previzibile, rutină şi nimic palpitant.

   9. Întâlnirea perfectă – cartea care a făcut totul perfect pentru ţine

   Distanţa dintre noi de Kasie West. Aş fi putut să aleg altceva, dar această carte mi-a mers la suflet. Este ca o ploaie caldă de vară, are umor şi nişte personaje foarte simpatice. De multe ori nu trebuie să citeşti o enciclopedie ca să te simţi invincibil, ci trebuie să alegi cartea care ţi se potriveşte în acel moment critic, iar ea a fost pentru mine o delectare.

  10. Întâlnirea umilitoare – o carte de care te ruşinezi dacă recunoşti că ţi-a plăcut/te ruşinezi dacă eşti văzut în public pentru cine ştie ce motiv

    Fluturi de Irina Bindercartea care a adus dezastrul în virtual, am ajuns chiar să detest volumele după ce le-am promovat. Am simţit în cititori atâta ură încât mi s-a făcut greaţă. Autoarea a contribuit la această situaţie, dar când vezi cum reacţionează oamenii şi cum ajung să eticheteze pe ceilalţi efectiv te dezgustă. Da, o carte care se potriveşte de minune acestui context.

 

10 nimicuri care ar putea să te facă fericit

   De multe ori viaţa ne oferă posibilităţi infinite, dar din diferite motive ne pierdem în detalii şi uităm ce este relevant. Preferăm să ne plângem de milă, să ne înjosim decât să luptăm cu propriile forţe pentru ceea ce ne-ar putea face clipele mai frumoase. Tocmai acele nimicuri care ne înconjoară ar trebui să ne stimuleze şi să deschidem ochii. Dacă nu ştii ce vrei, atunci regăseşte-te. Fii puternic, fii tu!

    M-am gândit la zece lucruri care ar putea să te facă fericit în momentele de criză. Acestea sunt propunerile mele.

    1. Ceva dulce. Zahărul creşte glicemia, dar în acelaşi timp îţi creşte şi entuziasmul

   Dacă ai o zi amară, atunci savurează ceva rapid pentru a profita din plin de ceea ce ai. Ai grijă să nu depăşeşti doza minimă recomandată de medic, însă dacă o vei face, cine ştie, s-ar putea să rezulte ceva frumos din surplusul de energie pozitivă.

  2. Zâmbeşte şi mergi mai departe

    Ar putea fi un slogan de campanie electorală sau de ce nu, de spirala lui Bivolaru, dar uite că nu este nici una nici alta, ci doar maxima zilei de azi. Orice şut în fund, te asigur că este un mare pas înainte.

   3. Dormi sub cerul liber sau în carul cu fân. Am încercat şi este divin.

   În copilărie dormeam cu bunicul în fânul proaspăt şi chiar adoram aceste momente. Între timp am crescut, iar bunicul nu mai este alături ca să depănăm împreună amintiri, însă întotdeauna le voi aprecia pentru că m-au stimulat să ajung aici. Dacă îţi plac experimentele inedite, atunci nu sta pe gânduri. Uită că te-ai născut în vârful blocului şi trăieşte cu adevărat pentru că este păcat. Nimic nu se compară cu iarba care te învăluie sau cu ciulinii care îţi gâdilă talpa piciorului.

   4. Spune-i mulţumesc prietenului care te-a dezamăgit

   Ştii de ce? De fapt el nu era prieten, acum ţi-a făcut un favor că te-a lăsat baltă. De multe ori ne plângem şi devenim frustraţi de cei care la un moment dat pleacă din viaţa noastră pe uşa din spate, iar în acea clipă nu conştientizăm că ne face un mare bine…ne oferă liniştea de care aveam nevoie. Cine îşi doreşte alături un om fals care preferă mai mult să te încurce decât să îţi dea optimism? Nu trebuie să ai 100 de prieteni, ci trebuie să ai puţini şi de calitate.

   5. Fii autentic şi asumă-ţi imperfecţiunile sau transformă-te într-un defect perfect :p

   Aici fiecare are de lucrat, dar dacă toţi am fi nişte minunăţii ambulante şi perfecte atunci chiar ne-am plictisi de moarte. Cine îşi doreşte să fie doar păpuşa Barbie sau minunatul Ken? Vă asigur că eu nu, mai bine autentică şi din topor decât perfecţunea întruchipată în nestemate. Să ne asumăm defectele şi să le folosim în scopuri nobile.

   6. Plantează un pom sau deschide un blog

   Chiar dacă nu ne mai gândim la mediul înconjurător, atunci să luăm în calcul ceea ce este la modă: a fi blogger. Deocamdată nu a intrat pe lista meserilor acreditate, dar în curând va deveni. Dacă tot este free atunci să ucidem limba română, să scriem despre ce ne place, să fim democraţi până în pânzele albe. Şi dacă tot te lansezi în necunoscut, tu dragă viitorule blogger mai aruncă o privire şi în grădina altuia, nu ca să-i furi ideile (neahh, nu aşa se face treaba bună), ci ca să vezi cum arată calitatea şi perseverenţa. Şi nu mă aştept să îţi placă exempul meu, dar măcar să apreciezi sinceritatea celor care au îndrăznit şi au dorit mai mult de la blogosferă.

   7. Fă o faptă bună şi nu te aştepta să primeşti ceva în schimb

   Ideal ar fi să nu îţi programezi evenimentul, dar dacă eşti un maniac al obiectivelor bifate pe listă, atunci perseverează. Dă haina de pe tine unui om al străzii, scoate suta de euro pe care nu o ai şi cumpără alimente unei familii sărmane. Conservă energia şi ajută pământul, dacă nu măcar o dată pe lună, atunci de Ziua Planetei Pământ, în fiecare an pe 22 aprilie (dacă wikipedia minte, atunci şi eu fac la fel cu voi).

   8. Niciodată să nu spui niciodată

   Ar fi şi păcat, cine ştie de unde sare iepurele în drumul vostru şi în loc să îi furaţi blana, profitaţi de sclipirea de moment. Poate câştigaţi la lotto deşi nu jucaţi sau faceţi afacerea vieţii voastre (trebuie să excludeţi din start ideile geniale ale altora, gen second hand, farmacie, jocuri de noroc sau cafenea) care vă va aduce prosperitatea. Nu de alta, dar nouă, românilor ne place să facem bani mulţi şi rapid. Dacă nu furi şi nu te prostituezi în politică, singura şansă este să munceşti cinstit (Nu daţi cu pietre, este doar părerea sinceră a unui om normal care se uită în jur, nu trăieşte doar cu aer poluat sau pe banii de la stat).

   9. Acceptă că eşti o fiinţă umană şi îndrăgosteşte-te

   Da, aici este un capitol sensibil şi chiar mă distrează acum ideea formulată de cineva: În luna februarie şi martie nu am iubită pentru că se dau cadouri. OMG (nu mi s-a urcat engleza la cap, doar am împrumutat expresia de la cunoscători), se pare că există şi astfel de specimene care ne fac viaţa frumoasă, dacă nu ar exista ei florăresele ar da faliment, iar oamenii ar uita când este ziua mea de naştere. Şi chiar dacă nu este sfârşitul lumii, ar trebui să experimenteze şi latura aceasta necunoscută şi să afle cum este iubirea. Dacă am fi din piatră, sigur am rămâne singurei, dar este şi păcat, nu de alta, dar ştiţi ce fain este să te plictiseşti în doi? Să pui întrebări stupide şi cineva să asculte? Din când în când să afli că cineva te iubeşte, dacă nu de 20 de ori pe zi, măcar dimineaţa, la prânz şi seara?

  10. Dacă nu ai făcut acest lucru, atunci pune mâna pe telefon şi sună-ţi părinţii. Mulţumeşte-le pentru că ţi-au dat viaţă.

    Chiar dacă nu tu i-ai ales, datorită lor eşti aici, un om cu posibilităţi nelimitate. În mâinile tale se află puterea, de tine depinde să o foloseşti în scopuri nobile.

   Lista mea este infinită, dar dacă eşti o persoană echilibrată atunci zâmbeşte zi de zi, nu toţi sunt la fel de norocoşi să poată respira acest aer. Poate eşti dezamăgit sau dezgustat de ceea ce te înconjoară, atunci protestează şi schimbă-ţi opţiunile. Şi cum spunea cineva, eşti mai puternic decât crezi.

Nu aştepta să pice din cer para mălăiaţă sau drobul cu sare. Atâta timp cât eşti sănătos, restul imperfecţiunilor nici că mai contează.

PSIHOatelier: Autenticitatea. Reîntoarcerea la adevărată noastră natură | cu Andreea Ionescu, coach

18 septembrie 2017, orele 19.30, la Journey Pub ( în Piaţa Română, str. George Enescu nr. 25)

* Evenimentul se desfăşoară în limita a 100 de locuri în sală. Biletul de participare: 20 RON.

FB: https://www.facebook.com/events/126023164803442/

______ PSIHOatelier: Autenticitatea. Reîntoarcerea la adevărată noastră natură____

   Navigăm prin viaţă împrumutând credinţe şi comportamente care nu ne caracterizează: ca un fel de programe mentale, ele ne condiţionează şi pot limita performanţa, productivitatea, satisfacţia şi împlinirea.

Identificarea acestor “bucăţi” străine de noi este importantă, pentru că, dacă trăim o viaţă construită pe valori exterioare şi reguli care nu ne reprezintă, putem să ne depersonalizăm sis a trăim, anesteziaţi, visul părinţilor sau al perechii noastre, în timp ce adevărată natură clocoteşte sub capacul subconştientului.

   Luaţi-vă un caiet şi un pic, căci vom naviga prin labirint înapoi, către prorpia noastră natură, cu instrumente specific, Luaţi şi dorinţa de a schimba ceva, căci simplă contemplare, fără a fi însoţită de ceva muncă interioară, rămâne cunoaşterea intelectuală care nu duce, deocamdată, nicăieri.

_______Andreea Ionescu, terapeut şi business coach_________

https://pisicka.wordpress.com/

   “După o carieră de mai bine de două de ani prin firme româneşti, internaţionale şi multinaţionale, am realizat că lucrurile importante nu sunt nici premiile, nici diplomele de pe perete, nici mărcile cu care te îmbraci. Am dat curs aspiraţiei pe care am avut-o de la şaisprezece ani, când am cunoscut primul meu profesor de medicină alternative, şi m-am dedicate lucrului cu alţii, ca antrenor de business-uri şi de oameni, terapeut şi catalizator. Învăţ în fiecare zi şi practic cu încăpăţânare bucuria ca metodă de a exista. Cei din jurul meu îmi spui că funcţionează .” Andreea Ionescu

Durata atelierului interactiv: aproximativ 2 ore;
Locaţie: Journey Pub, sala Up Above;
Locuri: în limita a 100 de participanţi;
Rezervări: 0752 285 286;

Parteneri media: RRC – Oraşul Vorbeşte, Radio Guerrilla, România Pozitivă, Bookblog.ro, Munteanu, Mama pe Toc, Filme-cărţi.ro, Urban Things, Literatură pe Tocuri

 

 

 

 

 

 

 Book Blogger Tag

   În perioada aceasta gândurile mele sunt plecate în vacanță și involuntar profit de fiecare oportunitate care mă relaxează sau dau o stare de bine. Cărțile sunt slăbiciunea mea și Sorina mi-a pus gând „rău” punându-mi neuronul la treabă. Sincer, chiar aveam nevoie de diversitate şi din moment ce Iasmy nu este pasionată de aşa ceva, preiau eu ştafeta. Să ne distrăm puţin, să jonglăm cu ideile.

   3 lucruri pe care nu le suporți la o carte

   Sunt subiectivă şi citesc cu plăcere de fiecare dată când am ocazia, însă mărturisesc că sunt aspecte pe care nu sunt de dorit atunci când aleg o anume carte. Nu-mi place să le văd șifonate/murdare/rupte sau cu pasaje subliniate, dar dacă trec peste ambalaj, recunosc, detest acţiunea plictisitoare și personajele enervante.

   Descrierea locului tău preferat de citit

   Cred că cel mai bine ar fi să vă recomand un articol scris anterior despre locurile perfecte în care am citit de-a lungul timpului. Chiar şi aşa, cred că nu este important locul, ci starea. Mă simt confortabil pe iarbă la soare sau în metrou înconjurată de oameni, oriunde mă poate prindă în acțiunea mrejele ei.

   3 confesiuni legate de cărți

  Sunt dependentă de hârtie şi cerneală, dacă merg undeva trebuie să port cu mine măcar o carte, fie şi-n format electronic
   Dacă mă întrebaţi cât costă o haină, dau rateuri, dar când discutăm despre cărţi deja stau mult mai bine la acest capitol. Indiferent de câte genuri aş aborda, stilul romance mi se potriveşte mănuşă.

Care carte te-a făcut să plângi ultima dată?

   Aerul pasiunii, acolo da, am lăcrimat şi deşi eram avertizată nu m-am putut abţine să nu o citesc cu rapiditate. Are sare și piper, vulgaritate, dar esența este specială.

Câte cărți se află pe noptiera ta?

   Hmm, destule, dar voi alege doar două pentru vacanţă. Văpaia soarelui de Raluca Butnariu şi Magnatul de Joanna Shupe, plus în format electronic Chiriaș la Cluj de Marius Oliviu Iacob.

Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

  Ronțăi ce apuc, important este să am dispoziție. Cel mai bine las imaginile să vorbească de la sine

 

Alege 3 cărți pe care le-ai recomanda oricui

   Anna Karenina de Lev Tolstoi, La răsărit de Eden de John Steinbeck și Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez. Știu că sunt mai multe, dar nu puteam alege un anumit titlu.

Arată-ne o poză cu raftul preferat din bibliotecă

Prefer să vă arăt/ încânt privirea cu altceva.

Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

     Dacă v-aș spune secretul, atunci ar trebui să vă „omor”, dar din moment ce sunt o persoană pașnică, mă limitez la treburi palpabile, omenești. Visez să ajung în Scoția pentru că… ador cărțile historical romance. O parte deja știți că n-am dormit o noapte din cauza romanului Aproape de cer de Judith McNaught și vă asigur că suspansul m-a determinat să nu pot închide cartea, ci să mai dau o pagină..până s-a făcut dimineață.

    Aventurile literare se împărtășesc, iar noi, femeile adorăm să ne lăudăm cu ceea ce ne face sufletul să zburde oriunde și oricând. Ispitesc câteva fete cucuiete să preia leapșa dacă le face plăcere: Eva Anca, Claudia Dare și Anca Adriana Rucăreanu, Adriana IvanEnjoy!

Literatura și focul din zodia Leului

   Nu de mult scriam un articol despre legătura dintre zodii și stilul literar. Atunci vorbeam despre zodia Fecioarei. Ce ar fi dacă am migra puțin și ne-am îndrepta atenția spre o zodie ce tocmai și-a încheiat influența acum, la sfârșitul lui august?

   Ați ghicit, este vorba de Regele horoscopului, guvernat de Soare și rupt din foc. Strălucitorul Leu, ce adoră să fie în centrul atenției, ca lumea să se învârtă în jurul lui așa cum planetele gravitează în jurul Soarelui. Sunt energici, înclinați spre acțiune, impulsivi, cu tendință spre măreție. Când spui „Leu”, poți la fel de bine să alegi ca sinonime „foc”, „lumină”, „soare”.

  Cum influențează aceste caracteristici stilul literar? Focul zodiei s-o reflecta în scrieri? Personal, am observat o asemănare între operele scriitorilor născuți în zodia Leului, o tendință a acestora spre serii fantasy cu elemente complexe. Pentru că operele Leilor sunt mai mult decât simple cărți fantasy, genul literar fiind doar un pretext pentru multiple teme și mesaje profunde. De regulă, Leii ne surprind cu fantasy-uri pline de acțiune și chiar dacă nu e evident la prima vedere, se concentrează pe sentimente precum dragostea și prietenia, acestea fiind teme frecvente abordate în scrierile lor; Leii ne lovesc în moalele capului, ne fac pulsul s-o ia la goană prin scenele de acțiune și complexitatea sentimentelor, ne fac să plângem și să râdem la aceeași carte. Pentru că da, ghidușii ăștia de Lei au și umor.

   Dar ca să ne lămurim mai bine, haideți să discutăm cu exemple!

    J.K. Rowling (că tot a fost ziua ei acum, pe 31 iulie, odată cu personajul ei), autoarea celebrei serii Harry Potter, un fantasy ce promovează valori precum dragostea, prietenia, loialitatea. Deși multora li se pare o serie de copii și adolescenți, este mult mai mult de atât; transmite mesaje importante legate de principii și valori, te zguduie, te face să plângi cu scenele emoționante și să râzi prin momentele și replicile amuzante.

   Scenele de acțiune sunt foarte complexe, mai ales cele din ultimele cărți ale seriei. Atât de complexe, încât trebuie să le citești de mai multe ori și-ți spui că ai nevoie de o transpunere cinematografică pentru a ține pasul cu tot.

   Opera ei se bazează pe mitologie, din care își ia inspirația pentru ființele magice create: centauri, sirene, câinele cu trei capete, himere, vârcolaci, vampiri, zâne, Iele etc.

   Genul fantasy este un pretext pentru a aborda teme precum dictatura, rasismul (vezi persecuția celor cu sânge non-magic, a spiridușilor/elfilor de casă) și multe altele.

   Sunt atât de multe de spus despre opera minunată a autoarei, încât nu le pot cuprinde între paginile acestui articol, așa că rezum totul într-un citat relevant:

„- After all this time?

– Always.”

   Cunoscătorii știu!

   O scriitoare născută în aceeași zi și lună cu J.K. Rowling (31 iulie) este Gwendolyn Willow Wilson. De origine americană și convertită la Islam, este cunoscută pentru romanul fantasy „Alif Nevăzutul”. O trăsătură pe care am observat-o la majoritatea operelor Leilor, cartea conține o porție considerabilă de mitologie arabă, unde întâlnim djinni, umbre și pisici ce-și schimbă înfățișarea. La fel ca „mama” lui Harry Potter, autoarea își folosește scrierile pentru a aborda teme precum dictatura, revoluția sau problemele societății din ziua de azi:

Într-o clipă, protestatarii din jurul lui se transformaseră într-o hoardă de sălbatici hăulitori, văduviți de orice scop nobil. El nu-și putea imagina nicio formă de libertate care să merite un asemenea sacrificiu irațional.”

„Aveți o relație tare neobișnuită cu mediul în care trăiți, spuse bărbatul. O relație paranoică. Parcă sunteți chitiți să trăiți în locuri din ce în ce mai strâmte, din ce în ce mai burdușite cu gadget-uri care vă dau impresia total greșită că dețineți mai mult control asupra propriilor vieți.” – Alif Nevăzutul

    Romanul său conține din plin scene de acțiune petrecute într-un ritm alert, ceea ce-l face foarte ușor de parcurs. Tipic leonin.

    Cassandra Clare este altă Leoaică, născută pe 27 iulie. La ea se vede cel mai bine focul zodiei transpus în cărți. Seriile fantasy „Dispozitive infernale”, „Instrumente mortale” și acum „Uneltiri întunecate” sunt incredibil de adictive, cu o acțiune spectaculoasă și răsturnări de situație la tot pasul. Bineînțeles că și aici avem parte de mitologie: vampiri, vârcolaci, elfi, sirene… În plus, ne este reamintit destul de des că vânătorii de umbre cred în legende și mituri.

   Dragostea și prietenia sunt la loc de cinste, autoarea jonglând cu sentimentele, smulgându-ne deopotrivă râsete și lacrimi. Romanele abundă în situații amuzante și în același timp, îți induc stări foarte profunde și intense.

    Chiar ajungi să te întrebi dacă focul ceresc din cărțile ei are vreo legătură cu cel din zodie.

Dacă este ceva ce am învăţat în viaţa mea, este că nu trebuie să-ţi fie frică de responsabilitatea care vine cu grija pentru alte persoane. Ceea ce facem pentru dragoste: aceste lucruri rezistă; chiar dacă nu şi oamenii pentru care le facem.

   

 

   Așadar, coincidență sau nu, eu zic că există trăsături comune între scriitorii aceleiași zodii. Cel puțin în cazul Leilor, am identificat tendința spre fantasy, mitologie, scene intense de acțiune, accentul pe sentimente precum dragostea și prietenia, alternarea umorului cu tristețea, intensitatea emoțiilor transmise.

  În plus, comparat cu stilul rece, calculat și analitic al Fecioarelor, Leii scriu intens și exploziv. Aceasta nu înseamnă că unii sunt mai buni decât alții, ci pur și simplu, este vorba de stiluri literare diferite.

Voi ce scriitori născuți în zodia Leului cunoașteți? Vă plac operele lor?

 

5 defecte care îmi dau bătăi de cap

   Cu toţii avem defecte care ne indispun, dar în acelaşi timp fără ele am fi mult prea plictisitori. Poate că ne chinuie zi de zi, dar ce-am fi noi fără farmecul lor? Poate că le-aş fi lăsat la naftalină, dar discuţiile de la lansarea cărţii Defecţi de Cecelia Ahern m-au făcut să recunosc public ce „abilităţi” minunate am atunci când nu dorm. În loc să le descoper pe ale mele, am reuşit cu brio să le scot în evidenţă pe ale Iasminei, atât de bine ne cunoaştem :)
    Din tolba cu păcate scot în evidenţă doar 5 defecte care mă chinuie şi oricât le-aş ascunde sub preş ele tot îşi fac de cap din când în când.

1. Emotivitatea

   Doamne, urăsc să vorbesc în public. Numai gândul că oamenii sunt atenţi la ce scot pe gură, mă inhibă şi mă apucă fibrilaţiile. Acesta este modul cel mai fain de a mă face de cacao pe unde pot şi chiar dacă pe mine mă enervează, măcar o parte dintre voi vă distraţi copios când auziţi ce voce tremurată am sau cum ies cuvintele cu cleştele într-o ordine ştiută doar de mine. Da, eu sunt persoana care n-ar putea să iasă în faţă pentru că pierde vremea anticipând vocalizele (ştiţi şi voi ce fain se aud ăăăă-urile). Dacă mai adăugaţi şi un live/înregistrare video deja m-aţi pierdut. Fug de audienţă ca dracul de tămâie. Pentru cei care nu ştiu, acesta a fost primul punct pe care i l-am precizat Iasminei când ne-am unit forţele la Literatură pe tocuri: să vorbească în public.

2. Diplomaţia din topor

   Diplomaţia poate fi cheia reuşitelor, dar sunt situaţii când este lipsită de substanță. Respect opiniile celor din jur, dar sinceritatea mea debordantă pentru unii poate fi un chin pentru că oricum aş învârti realitatea, tot la fel rămâne. De ce să mint pe cineva, să îl învălui în minciuni, mai bine îi spun ce cred sau îl ignor. Nu mi-a plăcut niciodată să spui unei persoane: Vai, ce bine arăţi! Ai slăbit, cumva? iar respectiva fiinţă nevinovată să fie cu hăinuţele ca pe gărduleţ sau să fie pufoasă ca un cozonac. Nu fac complimente gratuite de dragul artei sau de dragul socializării. Recunosc, sunt din topor.

3. Las treburi pe ultima clipă

   Chiar dacă sunt o persoană organizată, sunt momente când inspiraţia îmi vine aproape de termen. Acesta este felul meu de protest împotriva ordinii universale. Ştiu că este bulversant, dar ce să fac, sunt imperfectă şi îmi asum atât partea bună, cât şi partea diabolică. Dezavantajul este că sunt tipicară şi de multe ori mă pierd în detalii care duc la amânări în grafic. Eu sunt omul care atunci când scrie un text se uită dacă a pus bine diacriticele/virgula sau dacă dă bine în pagină. Fix aceste lucruri taie inspiraţia sau o diminuează considerabil, dar ce să faci, aşa se manifestă defectul meu.

4. Te iert, dar nu te uit

   Din categoria AŞA NU. Dacă am avut o neînţelegere în care ai atentat la liniştea mea sufletească atunci sigur ai ajuns pe lista mea cu persoane „speciale”. Nu voi veni la tine ca să ne duelăm în cuvinte, dar voi avea grijă să te atenţionez că ai sărit cămila. Dezavantajul situaţiei este că mama a avut curajul să mă înveţe cum să fiu o persoană sociabilă, să ajut oamenii, să le ofer umărul necondiţionat, iar eu am luat de bună, considerând că aşa este firesc. Ei bine, fix aceleaşi lucruri mi-au adus dezavantaje. Sunt destui oameni care urmăresc doar propriul interes şi când se plictisesc, mai dau şi câte o palmă. Chiar dacă sunt o diplomată din topor, nu-mi spăl lucrurile în public şi mă străduiesc să nu arunc cu vorbe pe care aş putea să le regret mai târziu, însă nici nu sunt indiferentă. Aplic cu încredere deviza: Dacă voi nu vă vreţi, fiţi sigur că nici eu.

5. Mă plictiseşte rutina

   De foarte multe ori mă trezesc schimbând drumul spre casă sau făcând altceva decât ceea ce trebuie nu. Aşa se nasc unele materiale truli. Norocul meu este că îmi permit să jonglez cu diversitatea şi să schimb peisajul. În timp ce voi ţineţi aceeaşi melodie la telefonul de când era mama fată, eu o schimb periodic. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu fotografiile de la pagina mea personală sau de la site, din când în când îmi vine câte o idee şi le scot din uz. Poate pentru unii este bulversant, însă pentru cei ca mine este firesc. Nu vă gândiţi acum că dacă mi se ia de ziua de azi mă urc în rachetă şi plec pe lună (aş vreau eu, dar uite că n-am permis, depind de alţii) sau să redecorez locuinţa o dată pe an, nici chiar aşa, dar din când în când este nevoie de o schimbare în peisaj.

   Dacă şi voi sunteţi nişte perfecţi defecţi, atunci vă invit să ne aşezăm în cerc şi să discutăm deschis despre „calităţile” ce vă împiedică uneori să fiţi impecabili.

   PS: Din moment ce Antoaneta Smaranda m-a provocat să scriu despre lucrurile nefăcute, a sosit rândul ei să mărturisească ce o chinuie cu adevărat. Și dacă tot discutăm de defecte, sunt foarte curioasă ce gândesc fetele din blogosferă: Diana Neață, Cătălina Coman, Oana Mariam, Alexandra Ali și Dorina Dănilă

Tagul poate fi preluat de toţi cei care doresc.

Photo credit: Arhiva personală

Hopa…septembrie…şi noi la SuperBlog 2017

   În sfârşit…s-a dat startul înscrierilor în competiţia SuperBlog 2017, ediţia de toamnă, mai exact a 15-a ediţie a competiţiei de blogging creativ.

Nu participăm de multă vreme, am descoperit târziu SuperBlog, dar să ştiţi că dă dependenţă.

   Deşi pe parcursul competiţiei ai momente când spui că nu mai poţi şi nu vei mai participa, asta din cauza probelor cu termene limită, sau cine ştie ce chestii te nemulţumeşte, când se termină parcă mai vrei. Masochişti domle’ ce să mai… 🙂 Dar totul este atât de fain, încât orice ar fi fost pe parcurs şi orice ar fi pe viitor nu te poate ţine departe.

   Nu concurăm pentru câştig, ci pentru provocare, adrenalină, să ne punem creativitatea în mişcare, să vedem cât de originali putem fi şi cum sunt punctate articolele prezentate, poveştile noastre fanteziste sau reale. Nu vă imaginaţi cât consum de emoţii, energie, avem când aşteptăm notele pentru articol. Dar toate aceste lucruri fac parte din farmecul competiţiei.

  Şi aşa cum au scris organizatorii şi afirmăm şi noi cele scrise, competiţia aceasta te va face să fii un super blogger pentru că:

,,• SuperBlog te va solicita din plin, îţi va pune la încercare creativitatea şi perseverenţa;

• Te vei obişnui să publici constant conţinut atractiv pentru cititorii tăi, să scrii după un brief, să respecţi termene-limită – pe scurt, vei ieşi din zona de confort;

• Te vei întrece cu alţi bloggeri într-un context inedit;

• Vei cunoaşte oameni noi – bloggeri, marketeri;

• Te vei face remarcat(ă) de către branduri deschise la promovarea în blogosfera şi astfel vei putea dezvolta parteneriate;

• Vei câştiga premii;• Vei gusta din plin adrenalina competiţiei;

• La final ne vom cunoaşte şi offline, la Gala de premiere SuperBlog 2017.”

   Trebuie să te te înscrii dacă vrei să îţi testezi abilităţile, creativitatea, originalitatea, perseverenţa. Ce spuneţi? Intraţi în joc?

   Prima probă va fi pe data de 26 septembrie 2017, iar finalul pe 1 decembrie 2017 – pentru mai multe detalii accesaţi regulamentul competiţie

Aşa că…şi noi pe la SuperBlog 2017, să vedem ce va ieşi de data aceasta. Urmăriţi-ne poveştile, sperăm să vă placă creaţiile noastre.

by -
3

#dansliteratura – Poezie și dans cu Simona Deaconescu și Adela Dragomir

Fundația Gabriela Tudor continuă intersecțiile artistice din cadrul laboratorului interdisciplinar #dansliteratura. Al treilea atelier de lucru, derulat în perioada 21-27 august se concluzionează duminică, 27 august, la ora 20:00, când poeta Adela Dragomir și coregrafa Simona Deaconescu se întâlnesc cu publicul la Librăria Cărturești Verona (București), ora 20:00 (Grădina Secretă).

#dansliteratura a fost lansat de Fundația Gabriela Tudor în luna martie, în cadrul programului „20 ani/ există un viitor pentru dansul contemporan”. În formatul dinamic propus de #dansliteratura se întâlnesc personalități artistice cu profiluri diferite, dar complementare, proiectul încercând să extindă limitele unor istorii literare și coregrafice și să spargă tiparul de insularitate a dansului, deschizând noi perspective de cercetare artistică interdisciplinară. Având un format modular, #dansliteratura a inclus o serie de 3 mini-rezidențe cu durata a 7 zile, concepute ca niște laboratoare de lucru intensive și întâlniri cu publicul la care participă coregrafii Cristina Lilienfeld, Simona Deaconescu, Paul Dunca și poeții Adela Dragomir, Robert Elekes și Răzvan Țupa. Proiectul este curatoriat de poeta Andra Rotaru și coregraful Cosmin Manolescu, care au realizat selecția artiștilor participanți și moderează cele trei întâlniri artistice, precum și evenimentele deschise publicului.

„Eu și Simona Deaconescu ne-am întâlnit foarte organic, având viziuni destul de asemănătoare. Chiar cred în ideea că toate artele au un limbaj comun și am simțit asta cu Simona de când am cunoscut-o.” – mărturisește Adela Dragomir. „Ne leagă multe idei pe care le folosește fiecare în arta sa. (…;) Conceptele în jurul cărora m-am întâlnit cu Simona sunt cele legate de timp, spațiu, frumusețe, durere, moarte, respirație, lacrimă, mișcare, corp, inimă, suflu, devenire, trăire, dragoste etc. (…;) Ce vom face duminică, la prezentarea noastră, va fi legat de rămânerea în timpul de acum, de rămânerea în prezent. Momentele pe care le-am gândit și care se vor lega într-un performance de 20-30 de minute vor invita publicul, ne vor țintui pe noi mai mult în prezent, ne vom trăi, împreună cu publicul, prezentul prin dans, muzică, cuvinte.”

Adela Dragomir s-a născut în Timișoara, în 1980. A publicat volumul individual de poezie: Colaj de tăceri, Editura Brumar (2010). Este prezentă cu proză și poezie în revistele: Suplimentul literar „Renaşterea Bănăţeană” (1997); Orient Latin (2000); Orizont (2001); Dintr-o respirație (2004); Forum Studențesc (2004); Orizont (2005); Orizont (2011); Orizont (2015). Cărți colective, proiecte Ariergarda: Spații părăsite, Cartea de la Lipova, Editura Mirador, 2009; Cartea străzii „Eugeniu de Savoya”, Editura Brumar, 2010; Strada „Augustin Pacha” – Curți interioare, Editura Brumar, 2011; Aleea din parc, Editura Brumar, 2012. Antologii de poezie: Piper, scorțișoară, dafin, vanilie (editor Marian Oprea), Editura Brumar, 2013; Sexul frumos (editor Marian Oprea), Editura Brumar, 2015. A fost distinsă cu Premiul Amarcord pentru debut in poezie, acordat de Uniunea Scriitorilor (1998). Este membru-scriitor 5+TVA (Timişorenii văd altfel) și membru-scriitor Ariergarda.

Simona Deaconescu a studiat în paralel coregrafie și regie de film, abordarea ei estetică fiind una interdisciplinară, elaborând proiecte în care arta și știința se completează. Este coregrafa colectivului Tangaj Dance, alături de care a realizat spectacolele „0001 | Fabrica de Vise”, „0002 | Birdville”, „0003 | Aftertaste” și filmele de dans „Silent Places” și „Sonder”. Simona susține ateliere de tehnică și compoziție de dans, precum și ateliere interdisiplinare (laboratoare de film de dans, instalații video și corpuri sonore). Spectacolele și atelierele suținute de Simona au fost prezentate în București, Craiova, Cluj-Napoca, Budapesta, Viena, Istanbul și New York. Filmul de dans „Silent Places”, realizat în colaborare cu directorul de imagine Oleg Mutu, a fost selectat în peste 30 de festivaluri din Europa, SUA și Asia. Simona colaborează constant cu studiouri de creație multimedia, în 2016 aducându-și aportul creativ pentru două lucrări de video mapping: „Embodymento” în cadrul festivalului Spotlight alături de KOTKI visuals și „We are Them” în cadrul festivalului iMapp alături de Mindscape Studio. Din 2015 Simona este directorul artistic al Bucharest International Dance Film Festival și organizator al Dance Film Platform în cadrul Anualei de Arhitectură din București. În 2016 Simona a fost membru al echipei de curatori care a dezvoltat candidatura orașului București pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021. Mai multe despre proiectele ei pe tangajdance.com.

Prezentările finale ale #dansliteratura, cu toți artiștii participanți, vor avea loc în 13 septembrie la Galeria Jecza din Timișoara, și pe 19 octombrie la Centrul Național al Dansului București.

Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării. 

Credit foto: Andra Rotaru

by -
27

Lucruri pe care le-am făcut fără să vreau

   Cei care mă cunosc, știu bine că sunt, adeseori, prinsă în mijlocul unor evenimente amuzante. Atributul de „amuzante” este, evident, atribuit mult mai târziu… pentru că pe moment… lucrurile par jenante. N-o să vă povestesc de câte ori am plecat de acasă în papuci de casă, de câte ori mi-am pus încărcătorul de la telefon în congelator, nici de câte ori am pus gunoiul în mașina de spălat și rufele în coșul de gunoi. Consider că sunt scăpări comune, întâlnite la fiecare dintre noi… Ei… dar să vă povestesc…

  1. Eram în liceu când, îmi plăcea foarte mult să imit profesorii. Așa mi s-a întâmplat că l-am imitat pe proful de bio, timp de vreo 10 minute, fără să știu că el era undeva în spatele meu, urmărindu-mi performanțele. Ce s-a întâmplat după aceea? Nu e dificil de imaginat… așa cum nu e greu să vă imaginați cum mi-a picat mie fața când am dat cu ochii de el. Oricum… au trecut ceva ani de atunci… și acum, când îl întâlnesc (destinul a făcut ca proful de bio să locuiască pe o stradă paralelă cu a mea, deci acum ne întâlnim aproape zilnic) îmi aduc aminte și retrăiesc impactul.
  2. Îmi ajutam părinții foarte mult: cu treburi prin casă, cu cumpărături etc. Într-o toamnă, mama se pregătea să pună murături. Așa că ne-am dus în piața aglomerată unde erau adunate mașini și căruțe. Ne-am oprit la varză. Era nevoie de un sac mare pentru butoiul nostru imens de acasă, așa că ne-am dat la ales. Lângă mașina de varză, un domn cu un tractoraș pentru copii și cu o foaie A4 pe care scria: 5 minute = 25 lei (în banii din vremea aceea). La un moment dat, la mașina cu varză s-au adunat mai multe femei și s-a aglomerat. Printre îmbrânceli și cântăriri ale sacului, am reușit să terminăm capitolul varza. Când am ajuns acasă, mama mi-a dezlipit de pe spate foaia pe care o luasem, fără să-mi dau seama, în îmbulzeala creată la varză. Venisem câțiva kilometri cu foaia aceea agățată pe spatele meu și pe care scria: 5 minute = 25 lei.  
  3. În școala generală, eram destul de rebelă. Cine a făcut școală pe vremea comunismului, își mai aduce aminte de băncile acelea din lemn… Ei bine, tare-mi mai plăcea să sar de pe una pe alta. Singurul impediment era acela că nu voia nimeni să facă echipă cu mine la sărit. Mai mult decât atât, unul din băieți încerca să-mi explice că nu e bine să sari, că nu e frumos… etc – lucruri de neînțeles pentru Rodica acelei vârste. Așa că i-am răspuns cu complimente pe care nu le pot descrie aici. Pe cât de liniștit și civilizat era băiatul, pe atât de tare i-am întins nervii, până când n-a mai rezistat și a luat-o la goană după mine… tot sărind pe bănci. Așa l-a și prins dirigintele care l-a și pedepsit, în varianta comunistă de atunci (bețe la palmă). Timpul a trecut… și a așternut uitarea peste aceste întâmplări. Dar, povestea nu s-a terminat. Acum câțiva ani, pe când eram într-o excursie la mănăstiri, m-a trimis o doamnă să dau preotului un pomelnic. Am ajuns în fața altarului, cu lumânarea aprinsă și cu hârtia în mână. Când a deschis ușa altarului, preotul era nimeni altul decât colegul care o încasase din cauza mea. N-am putut să-i spun „Săru`mâna părinte”. Nici el nu m-a privit cu ochi blajini. Tot ceea ce am putut să-i spun a fost: „Nu e pentru mine. M-a trimis doamna aceea”, iar răspunsul lui a fost: „Nici nu mă așteptam”.  
  4. Nu mai sunt așa rebelă… dar am rămas, totuși, cu capul în nori. Pentru că am un respect deosebit pentru persoanele trecute de o anumită vârstă, nu trec rapid pe lângă vecinele mele de bloc, ci mai schimb câte două-trei cuvinte cu ele. Una din ele, despre care știam că e puțin trecută de vârsta de 80 de ani, m-a oprit într-o zi să-mi spună că soțul ei a murit și că tocmai a lăsat-o singură. Mi-a părut foarte rău, îl cunoșteam pe soțul doamnei. Era un moș de treabă. Am consolat-o, am îmbărbătat-o și mi-am văzut de existența mea accelerată. Într-o dimineață, pe când mergeam la serviciu și nu mai era nimeni pe scurtătura care-mi dă fiori (dar întotdeauna merg pe acolo pentru a scurta drumul), dar nas în nas cu soțul doamnei. Cu o seară înainte, văzusem un documentar despre suflete și călătoria lor… dar nu mă așteptam să călătorească pe aceeași scurtătură ca și mine. L-am salutat (dar tensiunea mea era peste 16, garantat). Auzeam țiuitul acela în urechi și deja nu mai știam ce se întâmplă cu mine. Moșul și-a ridicat șapca în semn de respect, cum făcea întotdeauna, mi-a spus „Spor la muncă” și a plecat, trecând pe lângă mine, ca un nor. Când m-am întors de la serviciu, am aflat că doamna vecină octogenară suferea de o anume afecțiune psihică care te face să uiți persoane dragi și să nu mai știi ce spui. Da… și eu care credeam că sufletul mortului prefera aceeași scurtătură ca și mine.
  5. Am avut ocazia (aici n-a mai fost vina mea) să fiu confundată pe stradă cu altcineva. Mă întorceam de la facultate. Eram în stația de autobuz. O doamnă a venit la mine, m-a salutat, nici măcar n-am apucat să spun un cuvânt că ea deja și-a vărsat toată furia asupra mea. În viziunea ei, eu eram o nepoată de-a ei care îi aruncase ceva în straturile cu legume. Și mi-a zis verzi și uscate… că știe ea că eu am fost, că m-a văzut și altă vecină… etc. Am urcat în autobuzul meu fără ca femeia să știe că NU eram eu nepoata sa… mă confundase.
  6. Când eram la facultate, aveam câteva colege pasionate de modă (din păcate doar de modă). Într-o zi, am auzit-o, întâmplător, pe una din ele spunând despre mine că m-am îmbrăcat cu pantalonii împrumutați de la bunica. A urmat un examen la care respectiva s-a așezat lângă mine. În timpul examenului mi-a făcut semn să dau ciorna mai aproape de ea ca să poată copia. Atunci, diabolica Rodica din epoca respectivă, a scris cele mai mari tâmpenii posibile pe ciornă. Am dat ciorna mai în dreptul ei, așa cum mi-a cerut. Rezultatul a fost unul devastator… pentru colegă. Cât despre mine, după ce am luat 9, mi-am scuturat celebrii pantaloni și mi-am zis că există cineva acolo sus care se ocupă de păstrarea balanței în această lume. Cu mintea de acum cred că aș fi putut să-i scriu măcar de-un 5…
  7. Eram însărcinată și mă plictiseam acasă singură. Așa că, ce mi-am zis eu: oare soțul meu mă mai iubește? Dacă nu mă mai iubește? Ca să elimin orice dilemă în acest sens, am hotărât să o fac pe-a detectivul. Subliniez că nu aveam niciun motiv să cred asta, dar uneori, femeile… mai ales atunci când așteaptă un copil, devin un cumul de emoții, uneori imposibil de stăpânit. Așa că, mi-am cumpărat o cartelă nouă și i-am trimis un mesaj care suna cam așa: „Bună. Sunt tipa aceea sexy, cu un corp perfect care a trecut pe la biroul tău zilele trecute. Am observat că mă placi, nu are rost să te ascunzi. Ce-ai zice să începem cu o cafea?”. Imediat, am primit răspuns: „Te rog să mă lași în pace”. Mai întâi m-am bucurat, dar apoi mi-am spus… dar dacă tipa ar insista?! Așa că a urmat un alt mesaj: „Știu că ești căsătorit, dar crede-mă, nu vreau să-ți fac probleme, sunt cea mai discretă femeie din lume. Nu vreau decât o noapte cu tine”. Și răspunsul a sosit prompt: „Îți repet: nu mă mai deranja”. M-am bucurat enorm, mi-am zis: „Waw… mă iubește chiar și acum când mi-am dublat greutatea”. Dar, apoi mi-am spus… dar dacă femeia aceea sexy și perfectă, blondă cu picioare lungi, ar insista?! Așa că i-am mai trimis un mesaj: „Te rog, nu fac decât să mă gândesc la tine, nici nu știi ce pasiune arde în mine de când ți-am întâlnit privirea”. Și mesajul lui prompt: „Pentru ultima dată, îți spun – nu mă mai deranja”. Bine… îmi zic eu… am un soț care mă iubește necondiționat. Dar femeile – îmi spuneam eu – femeile pot fi atât de insistente, încât bărbatul să cedeze. Dacă… totuși?! Așa că, timp de câteva ore, i-am compus tot felul de mesaje, la care el, vizibil deranjat, răspundea prompt, cu același refuz. Pe vremea aceea, nu exista opțiunea de blocare a mesajelor sau a apelurilor… așa că femeia aceea perfectă a insistat… numai o noapte voia, nimic mai mult. Terorizat de psihoza femeii, ultimul mesaj a fost o originală trimitere la origini. Și de atunci, ea nu a mai insistat.  

    În încheiere… o întâmplare mai scurtă. Am avut o vizită recent și am avut ideea de a face comandă de pizza. Era o ofertă care se numea clar „Primești 2, plătești una” și era un fel de pizza pe placul prietenilor noștri. Doar că, atunci când am sunat am întrebat: „Mai aveți oferta „Primești una, plătești două”?

10 lucruri “inedite” pe care le-am făcut fără să vreau

  Dacă este vară, atunci trebuie să profităm și să ne relaxăm simțurile. Cei mai norocoși merg în vacanță, dar sunt destui care n-au avut timp să evadeze. Printre aceștia sunt și eu, dar nu mă plâng, îmi voi lua doza de nebunie în curând. Canicula mă inspiră și am zis, de ce nu, dacă tot am scris despre cele 10 lucruri pe care NU le-am făcut până în prezent, să vă delectez cu câteva lucruri „inedite” care le-am făcut de-a lungul anilor.

   Mărturisesc că:
  1. Am dormit pe câmp în timp ce căpriţele păşteau

   Copilăria am petrecut-o în zona rurală, iar printre sarcinile mele se aflau și 2 căprițe însoțite de ieduți. Erau atât de simpatici încât la un moment dat mi se luase să tot am grijă de ei, așa că mi-am spus că merit o pauză de nana. Așa m-a găsit bunica, în plină sforăială, dar nu regret, trebuia să o fac și pe asta cândva, nu-i așa?

  2. Am fost păcălită de un unchi și am cărat o piatră “magică” destul de grea mergând cu ea vreo câţiva kilometri prin pădure

   În generală am profitat de o oportunitate unică și am plecat împreună cu tata să vizitez rudele lui din Banat. Pe lângă aventurile de rigoare, călătoria cu trenul/autobuzul, am reușit să ne refugiem într-un orășel de munte. Tata și unchiul s-au gândit să ne scoată la aer curat și cum amintirile sunt pe ordinea de zi a fiecărui copil am zis că merită să înhățăm niște pietre. La un moment dat am vrut să le lăsăm jos, să ne odihnim sau chiar să le abandonăm, dar unchiul ne-a vrăjit cu o poveste, cum că ar fi magice și că nu este bine să le lăsăm… bla bla bla. După câțiva kilometri, am ajuns acasă obosite (nu eram singura fraieră, inclusiv sora mai mică picase în plasă) și când ne-a văzut mătușa toți au început să râdă. Partea frumoasă este că le-au păstrat lângă casă și de fiecare dată se amuzau când își aminteau de escapadă.

  3. Am bărbierit un bărbat fără să-l maltratez

  Cobai a fost bunicul meu. Era bolnav și nu reușea să se descurce singur, iar eu m-am oferit voluntară. Vă dați seama că rezultatul nu a fost waw, dar era atât de mândru de ajutorul primit încât mereu îmi mulțumea. 

  4. Am râs de indiferenţa unui englez care stătea la aceeaşi masă cu mine şi nu s-a putut abţine să dea “aere” în tren

   Aceasta face parte din aventura mea din Anglia pe care n-am știut cum să o clasez. Individul era destul de interesant, purta costum, avea alături de el cărți, cafea, ziare și le tot studia. Eram practic vrăjită de situație, mai ales că mergeam la aeroport, se terminase vacanța. Înainte să coborâm din tren, în timp ce stăteam față în față la aceeași masă, ne trezim cu un arsenal auditiv de invidiat. Ce era să facem? Omul făcuse indigestie când ne-a auzit vorbind, îl cam durea în… Brexit. Am încercat să fiu serioasă (așa m-a educat mama), dar până la urmă am râs în hohote. Acolo totul este natural, în schimb aici se cheamă nesimțire.

  5. Mi-am racolat jumătatea pe internet

  Da, așa mi-am cunoscut soțul, fix pe un chat de socializare (între timp a și dispărut platforma). Au trecut multe luni până i-am dat credit și ne-am întâlnit față în față. Acum ne mândrim cu destule amintiri frumoase.

   6. M-am sărutat la înălţime, chiar în Turnul Eiffel

   Am ajuns la Paris dintr-o întâmplare foarte fericită și primul obiectiv a fost să escaladez Turnul Eiffel. După numeroase filtre de securitate am aterizat în vârf și chiar dacă am făcut n fotografii, doar stând acolo te poți bucura de panorama splendidă. Și cum francezii știu ce vor, din loc în loc este amplasat câte un pliant cu îndemnul Place To Kiss. Era și păcat să nu intru în atmosferă, nu de alta, dar să am ce arăta nepoților mai târziu. La această euforie am adăugat amintiri frumoase și o mică țopăială de bucurie pentru că primisem în dar un cadou neașteptat. Știu că femeile visează la cai verzi pe pereți, dar uneori sunt înregistrate și excepții care duc la bun sfârșit o întreagă aventură. Eu mi-am împlinit un vis. Happy me! 

  7. Am întârziat la primul colocviu de la facultate şi profesoara s-a sincronizat îmbolnăvindu-se în aceeaşi zi

   Trebuia să o fac și pe asta. Am fost la un pas să mă trezesc cu o minunată restanță la franceză, dar nu din cauza neștiinței, ci datorită tehnologiei. Telefonul era închis și n-am auzit alarma din cauza petrecerii nocturne (așa este la cămin, apar și evenimente neprevăzute în sesiune). Eram atât de disperată încât nici nu știam ce să fac, mă durea sufletul, râdeam și plângeam atunci când am aflat că profesoara nu a ajuns pentru că răcise. Da, norocul meu sau prost să fii, noroc să ai! 

  8. M-am urcat în tramvaiul nepotrivit şi am călătorit câteva staţii bune, fără să realizez că eram în direcţia opusă

   Era și cazul pentru ceva penibil. Culmea este că primisem indicații. Iei nr. X, mergi nu știu câte stații. Am respectat întocmai, dar m-am dus în sens invers. Și ca să vedeți karma cum este: în timp ce explicam unde sunt, se regăseau fix aceleași repere în zonă, mai puțin eu. A fost chiar distractiv, am zis, gata, sunt cea mai tare, am bifat încă un lucru pe listă.

   9. M-am speriat de un cutremur fictiv

   Bată-l vina pe Moise Guran. Aveam o aplicație minune și când am început să primesc mesaje de înștiințare pe bandă rulantă chiar m-am speriat. Stau la cucurigu, eram singură acasă, așa că am făcut ce nu era indicat: am fugit pe scări. Normal că eram singura fraieră care se agita. Nici vorbă de cutremur, doar păcăleală virtuală. Acum am renunțat la precauție, poată să vină și taifunul, nu vreau să știu. 

   10. Am uitat să scot eticheta de la haină cumpărată și am circulat cu ea fără să am habar de ce lumea mă făcea atentă

   Aici cred că se poate întâmpla oricui, dar eu pentru vreo 10 minute am fost vedetă. Nu înțelegeam de ce se amuzau unele persoane. Acum mă uit de nu știu câte ori, poate îmi scapă ceva și iar o dau în bară. Aș fi de genul: Bravo, n-ai stil!

Dacă și voi aveți situații “interesante” de dezvăluit, atunci vă provoc la scris. Este o modalitate de a afla ce se ascunde în spatele omului de la butoane-bloggerul.

 

 

10 lucruri pe care NU le-am făcut până în prezent

Niciodată să nu spui niciodată!

   Am intrat în febra provocărilor online și de data aceasta am preluat ștafeta indirect. Mi-a plăcut articolul scris de Cristina Dragomir (Caietul Cristinei) și fără să vreau m-am gândit la lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată. Chiar dacă am fobii cu duiumul, sunt optimistă și sper să depășesc limitele perseverând.

   Suntem la ora adevărului și mărturisesc că:
   1. N-am pus mâna pe un şarpe (nici măcar unul mort)

   Îi detest atât de mult încât stau la distanță chiar și când ajung la zoo. Aceste ființe mirifice și reci mă inhibă, îmi dau o senzație neplăcută încât îmi vine să fug cât mă ţin picioarele. În copilărie țipam când îi vedeam, acum o iau la sănătoasa că-i mai practic.

   2. Nu m-am dat cu banana la mare

   Am încercat prin anul 2007 să fiu curajoasă şi m-am pregătit sufletește. Totul s-a spulberat când soţul mi-a sugerat că ar fi ok să bag capul în apă ca să mă acomodez cu atmosfera, dar când am simţit că îmi intră apă în urechi am făcut ochii mari şi am zis: Gata, eu renunţ. A fost un moment de râsul curcilor, dar decât să îmi cedeze sufletul pe mare, mai bine să îmi cadă un ghiveci pe uscat. :) Da, ştiu, fac haz de necaz, dar deja îmi imaginam cum urlam pe acolo şi făceam crize de nervi distrugând atmosfera. Mai bine lașă pe uscat decât o epavă pe Marea Neagră.

   3. N-am rămas blocată într-un spaţiu închis, iar peste mine să cadă pământ

  Obișnuiesc să mă uit la emisiuni care testează limitele oamenilor și să admir cum majoritatea sunt curajoși trecând cu ușurință peste obstacole. Banii sau tupeul îi ajută să depășească momentele critice, dar pe mine nici măcar astea nu ar reuși să mă scoată din tipar. Deja îmi imaginez cum stau acolo blocată așteptând să treacă timpul. Brr, groaznic.

   4. N-am mâncat alimente scârboase

   Dacă excludeți porcăriile care le bagă toți copilașii în gură când sunt mici, atunci da, n-am mâncat alimente scârboase. Dacă aş ajunge în vreo ţară exotică şi de nevoie ar trebui să mănânc vreo delicatesă culinară în care vedetă să fie vreo grămăjoară de viermişori crocanţi sau cărniţă dulce de pisică/căţel/broască/șoarece, sigur ar fi dezastru vizual. Urăsc preparatele care în mintea mea au o anumită formă/textură.

   5. Nu am terminat de citit o carte într-o limbă străină

   Ultima dată mi-am cumpărat amintire din vacanță o carte în engleză. Am zis că This Man de Jodi Ellen Malpas ar putea să mă cucerească iremediabil și să o dau gata, dar uite că a trecut vremea și n-am reușit. Acum citesc în pdf Chat love de Justine Faeth, un cadou frumos primit prin goodreads chiar de la autoare. Oare acesta să fie un semn ca să perseverez? Cert este că mi-am promis că voi da gata măcar o carte. Până când? Dumnezeu sigur știe, eu o tot o lungesc.

 6. Nu am făcut bungee jumping/săritură cu parașuta/parapanta, dar cred că ar fi foarte fain

   Aici intervine fobia de înălțime și merge atât de departe încât mă îngrozește inclusiv arta aceea vizuală în care se vede hăul imaginar de sub ea. Ar fi inedit, dar dacă s-ar putea, recunosc, aș sări cu parașuta dintr-un avion, dar nu singură.

   7. N-am reușit să câștig milionul de euro/dolari/lire

   Dacă trăiesc în România sunt obișnuită cu munca cinstită și sutele de milioane care mi-au intrat în buzunar (cu siguranță și voi ați simțit vibrația lor acum câțiva ani când erau zerourile în plus atunci când luai salariul). Acum dacă tot a ajuns euro la putere, ar fi cazul să mă reprofilez. Aștept ziua când voi sărbători primul meu milion(euro/dolari/lire, mă decid din mers).

    8. N-am prins niciodată un peşte

   Recunosc, nici măcar unul auriu. De ce? Mi se pare o activitate plictisitoare. Am încercat să particip la procesul în sine, dar la nici 5 minute de stat la pândă deja mi se făcuse foame, sete, îmi era cald, mă deranjau muștele/țânțarii. Decât să stau degeaba și să aștept să muște momeala, mai bine merg la restaurant și înhaț un păstrăv cu lămâie.

   9. N-am fost niciodată la un carnaval, nici măcar la cel din Rio de Janeiro

   Hmm, deja îmi imaginez: Brazilia, distracție, nebunie, dans exotic și  simt că am lumea la picioare. Ar fi inedit să îmi etalez colăceii și antitalentul în ritm de samba printre atâția oameni. Dacă nu am realizat acest lucru în ţară, măcar să mă simt excelent printre străini. Ar fi inedit să fiu pentru o clipă în mijlocul lor și să conștientizez că sunt singura nebronzată.

   10. N-am intrat în Masonerie

   Unele femei vor să intre în politică şi să ajungă precum Elena Udrea, dar eu prefer diversitatea şi aleg masoneria. Se face atâta caz de această organizaţie, încât ar merita chiar și pentru ceva timp să fiu cotă parte din acest mister. Se știe că ei trag sforile din umbră și dacă sunt importanți de ce să nu le suflu și eu în ceafă? Ipotetic, totul este posibil, de aceea afirm cu tărie, niciodată să nu spui niciodată

Viața ne rezervă multe și dacă suntem perseverenți sigur vom reuși ceea ce ne propunem. 

by -
2
Llangollen International Musical Eisteddfod 2016. Thursday evening concert. Bryn Terfel celebrates the 70th Llangollen International Musical Festival with good friend Maltese Joseph Calleja and joined on stage by the Eisteddfod’s 2014 Voice of the Future competition winner, mezzo soprano Eirlys Myfanwy Davies alongside the Sinfonia Cymru Orchestra conducted by Gareth Jones.

Sir Bryn Terfel, în recital la Festivalul Enescu 2017

Pianistul Lang Lang reprogramează recitalul din cadrul Festivalului pentru o ediție viitoare

   Sir Bryn Terfel, unul dintre cei mai aclamați bas-baritoni ai lumii, distins cu un Premiu Grammy, va fi cel care va urca pe scena Ateneului Român pe 5 septembrie. Lang Lang reprogramează pentru o ediție viitoare recitalul din cadrul Festivalului Enescu 2017 din motive de sănătate.

  Sir Bryn Terfel, unul dintre cei mai apreciați bas-baritoni ai lumii, câștigător al unui Premiu Grammy și de asemenea laureat al unui Premiu Gramophone și al unui Classical Brit, recunoscut pentru rolurile sale de pe scene precum Royal Opera House Covent Garden, Opera de Stat din Viena și Metropolitan Opera, precum și pentru recitalurile susținute în întreaga lume, va urca pe scena Festivalului Enescu 2017 pe 5 septembrie.

   Distins cu un Premiu Grammy în 2013 pentru Cea mai bună înregistrare – pentru Inelul Nibelungului de Richard Wagner la Metropolitan Opera -, Sir Bryn Terfel este cunoscut și pentru apariția sa în producția Sweeney Todd, alături de actrița Emma Thompson.

   Pe 30 decembrie 2016, bas-baritonul Bryn Terfel a primit titlul de Sir de la Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, în cadrul ceremoniei anuale de Anul Nou organizate de Casa Regală Britanică.

   Într-un mesaj transmis organizatorilor Festivalului Enescu, Lang Lang regretă să anunțe că este nevoit să își reprogrameze toate concertele din luna septembrie, la sfatul medicului, din cauza unei inflamații a brațului stâng. În cursul ultimelor luni, pianistul Lang Lang a fost nevoit din motive de sănătate să anuleze mai multe recitaluri programate în întrega lume, atât la Elbphilharmonie, cât și la Royal Albert Hall.

   Biletele achiziționate de public pentru data de 5 septembrie, când era inițial programat recitalul lui Lang Lang, rămân valabile. Prin prezentarea acestora la intrarea în sala de concert, se face accesul pentru recitualul susținut de Bryn Terfel.

  Pentru cei care doresc recuperarea contravalorii biletului achiziționat, aceasta se poate face fie la magazinele sau centrele Eventim de unde a fost efectuată cumpărarea, fie trimițând un email la adresa contact@eventim.ro în cazul în care tichetul a fost luat online.

Experimentează și alege Terapia prin lectură

   Suntem într-o epocă a vitezei, ne-am născut grăbiţi, mereu contra cronometru, de parcă nu avem timp să profităm de micile nimicuri care ne înconjoară. Dacă în primii ani din viaţă ne dorim să creştem, să fim independenţi, mult mai târziu ne simţim de parcă aceștia au trecut prea repede. Oare când am conştientizat că suntem aici?

   Dacă ar fi să ţinem cont de cuvintele lui Garabet Ibrăileanu “Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp“, atunci cred că am reflecta şi am înţelege care ne sunt cu adevărat priorităţile, să ne liniştim, să ne bucurăm de ceea ce ce ne place: o seară cu familia, o plimbare cu bicicleta, un capuccino la răsărit de soare sau o carte bună. Poate că unii dintre voi aveţi impresia că timpul este la discreție, dar haideţi să luăm totul ca pe o terapie. Să folosim pasiunile pentru a ne relaxa, ele să fie pretextul potrivit pentru a ne aduce zâmbetul pe buze. Chiar dacă ați ajuns în stadiul de a fi de 3 X femeie şi aveți de făcut n lucruri, ţineți cont că este vital să luați o pauză, o clipă doar pentru voi. În cazul în care nu vă doriți sau poate nu vă permiteți un abonament la sală sau un masaj de relaxare la sfârșit de săptămână încercați să obțineți un abonament la biblioteca din zona unde locuiți și sigur puteți găsi ceva titluri potrivite. V-am recomandat această variantă pentru că este accesibilă și puteți găsi cu puțin noroc diversitate literară.

   Să ştiţi că funcţionează metoda. Aveam zile când nu reuşeam să găsesc o cale de mijloc, mă simţeam sufocată, obosită, acră de la prea multe vitamine “naturale”. Căram după mine plasa cu lămâi de parcă de ele depindea viitorul meu. Eram în multe feluri, dar nu eram eu, deveneam un robot. Cei care mă cunosc, ştiu că întotdeauna am citit, dar au fost ani în care lectura nu m-a atras, aveam alte priorităţi, studiile, locul de muncă, dar când o persoană mi-a spus: Ce se întâmplă cu tine, eşti prea stresată, trebuie să te linişteşti, atunci ceva s-a declanșat în interior și am pus frână. M-am gândit, am analizat și am tras linie.

Minte sănătoasă în corp sănătos. Alege gândirea pozitivă.

     Elimină factorii nefavorizanți. Problemele de la locul de muncă trebuie lăsate la ușă și încetați să vă refugiați în ceva inutil. Chiar dacă banii sunt importanți pentru supraviețuire, nu vă recomand să ajungeți studiu de caz la Știrile de la ora 5 din cauza epuizării fizice și mentale.

    Familia este prioritară și dacă nu comunicați spunându-le ce vă apasă, niciodată nu veți ieși din acest impas.

    Evitați oamenii care transmit energie negativă (măcar o perioadă de timp). Sigur aveți prin jur persoane veșnic nemulțumite, genul care mereu se vaită și deși au mașină cu piscină îți vine să le plângi de milă de parcă nu ar avea după ce bea apă.

    Aveți pasiuni? Folosiți-le la maxim, ele vă pot aduce zâmbetul pe buze.

   Vă relaxează cititul? Dacă da, atunci profitați din plin de această oază inepuizabilă de resurse pentru că este păcat. Genurile de lectură sunt diversificate și este imposibil să nu vă pliați cu ceva anume. Puteți deveni cititori de cursă lungă și de ce nu, să vă aducă multe satisfacții. Dacă adorați să gătiți, strângeți familia aproape și profitați din plin. Dacă nu, alegeți altceva, faceți-vă util, evadați din rutină.

   Voi fi recunoscătoare mereu celor care au apărut în calea mea și indirect mi-au deschis ochii ca să descopăr ce îmi place. Cărțile au fost cele care m-au adus aici și le dedic lor acest articol.

Alătură-te campaniei noastre și folosește hashtagul #PromovamLiteratura

Tag: Mid Year Book Freak Out

    Din când în când merită să ne răsfăţăm cu câte o provocare. Audrey de la The Sagittarius Books s-a gândit la noi şi am acceptat cu drag să ne dezlănţuim printre cărţi.

1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017.

Măştile fricii de Camelia Cavadia. Ştiu că am discutat foarte mult pe baza acestei cărţi, dar a fost o surpriză interesantă, surprinzătoare şi foarte bine scrisă. Şi dacă tot m-a impresionat, este firesc să o recomand şi altora.

2. Cea mai bună continuare (a unei cărți) citită în 2017.

Vreau să fiu soţia ta de Lisa Kleypas. Finalul primului volum a fost ca o lovitură sub centură. Norocul meu a fost perseverenţa editurii. Ce mai făceam dacă se traducea cartea la anul? Atunci chiar era coşmar de cititor.

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.

Caraval de Stephanie Garber. Ador coperţile cartonate şi da, presimt că va fi altceva.

4. Cea mai anticipată lansare din a doua jumătate a anului.

Clar, ultimul volum al seriei vikingilor Oanei Arion. Din frânturile care mi le-a transmis Iasmy se anunţă incendiară şi dacă finalul va fi waw, atunci şi eu mă aliniez astrelor şi o voi citi în sfârşit cel puţin un volum.

5. Cea mai mare dezamăgire.

Tratament special-Inspecţia/Scrisori de dragoste pentru cei plecaţi/Crimă în Orient Express (Ştiu că o adoraţi pe Agatha, dar trebuie să fiţi oneşti şi să recunoaşteţi că Hercule Poirot mai trebuie să anime atmosfera. Un pumn, o adrenalină, ceva palpitant ar fi fost de folos). Ele nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor, le-am citit greu şi parcă au fost platonice. În perioada în care le-am dat o șansă am dormit mult, în special pe ele.

6. Cea mai mare surpriză.

Diavoli fragili de Radu Găvan. Nu ştiu cum să percep această carte. Mă lupt cu ea, dar îmi dă stări contradictorii. Sentimentele sunt bulversante, încât îmi este şi teamă să o termin, mereu mă loveşte ca un bumerang. La un moment dat am închis-o pentru că mi s-a făcut frică, eram singură în casă, iar scenele prezentate îmi trezeau nişte stări destul de aiurea.

7. Noul autor preferat. (Debutant sau nou pentru tine)

Mia Sheridan(Vocea lui Archer)/Mia Marlowe(Seducţie la prima vedere). Se pare că aceste două femei mi-au pus gând rău şi da, chiar mi-au plăcut.

8. Cel mai nou crush pe un personaj.

Brodick Buchanan din Răscumpărarea de Julie Garwood. În primele zile din anul 2017 mi-am propus să citesc cartea preferată a Iliuţei. Ştiu că a recitit-o de n ori şi dacă tot îi este dragă, am zis de ce nu. Da, scoţienii au lipici şi dacă este historical romance, atunci clar este de mine.

9. Cel mai nou personaj preferat.

Am destule personaje în minte, dar îl voi alege pe Anthony Bridgerton-Vicontele care mă iubea de Julia Quinn. Nici nu ştiu cum am citit seria familia Bridgerton, dar m-au cucerit în totalitate prin unitate, diversitate şi pasiune.

10. O carte care te-a făcut să plângi. + 11. O carte care te-a făcut fericit(ă).

Aerul pasiunii de Brittainy C. Cherry versus Promisiuni de catifea de Jude Deveraux. Două extreme, genuri şi perioade diferite, dar cred că acesta este farmecul lecturii.

12. Cea mai bună ecranizare a unei cărți pe care ai văzut-o anul ăsta.

Ultima dată am văzut Jack Reacher: Never Go Back (2016) aka Să nu te întorci niciodată! de Lee Child, dar din moment ce nu am termen de comparaţie cu alte filme, ma voi limita la acest răspuns. Un thriller cu suspans, dar partea care nu mi-a plăcut a fost Tom Cruise. Săracul, se vede ca nu mai este ca la 20 de ani, i-au apărut ridurile :)

13. Recenzia preferată scrisă până acum.

Una negativă. :) Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco, Lexi B. Newman. Dacă tot a fost apreciată pentru sinceritate, merită să o menţionez, era păcat să vă reamintesc de recenzia sezonului. Aştept cu nerăbdare şi alte titluri interesante ca să mă dezlănţui.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ți-ai cumpărat-o (sau ai primit-o) anul ăsta.

Am primit/cumpărat multe cărţi şi alegerea este dificilă, dar probabil Absolut tot, a fost înhăţată de la Bookfest. Are inclusiv un pliant drăguţ cu ecranizarea. Dacă se va ridica la nivelul aşteptărilor mele sau nu, chiar nu ştiu, dar am zis, de ce nu?

5. Ce cărți trebuie să citești până la finalul anului?

Lista este mare, dar mi-am propus ca să termin într-un final Absolut tot, Second life, Fangirl, cel puţin o carte de Tony Mott (în caz contrar mă ucide Arci), Ultimul viking de Oana Arion-primul volum dintr-o serie palpitantă, Până ne vom revedea, Nu mă tem, plus alte titluri neprevăzute.

Dacă vă place tag-ul, sunteți liberi să îl preluați.

 

Locuri perfecte pentru citit

   Zilele trecute facebook îmi reamintea pe unde umblam acum doi anişori şi dintr-o dată m-a apucat o melancolie, o relaxare instantă numai când mă gândeam la vacanţa petrecută pe malul lacului Razim în Delta Dunării. Sincer, îmi vine să închid ochii pentru o clipă şi să visez, atât de bine m-am simţit în zonă. Din moment ce anul acesta am făcut o schimbare de planuri, cred că ar trebui să împărtăşesc cu voi câteva locuri pe care le-am experimentat şi mi se par ideale pentru citit. Ştiu, poate că sunt destui dintre voi care vă vine să staţi cu o carte în mână inclusiv pe o crenguţă din copac, important este să fie comodă şi să nu aveţi rău de înălţime, dar trebuie să fim practici şi să improvizăm puţin.

   Cei mai mulţi vă doriţi liniştea locuinţei personale şi alegeţi o canapea/fotoliu sau seara în pat. Acesta este propriul sanctuar amenajat pentru lectură. Ideal ar fi să avem timp disponibil şi să profităm de fiecare moment liber al zilei. Personal, visez la un colţişor în balconul de acasă în care să îmi ţin obiectele personale şi să mă întind ziua pe un scaun confortabil şi să lenevesc cu o carte romantică alături. În lipsa de idei, vă puteţi folosi inclusiv de şemineul/soba bunicii, este perfectă dacă este însoţită de un fotoliu, o pătură catifelată şi o cană cu minuni sau un pahar de vin roşu.

   Ce părere aveţi de traficul din metrou/microbuz/tren? Majoritatea pierdem timp preţios în drum spre şcoală/facultate/loc de muncă. Unii citesc şi se luptă cu tot feluri de genuri literare, dar sunt şi oameni care sunt sătui de atâta hârtie şi cerneală anternând peisajul cu telefonul dotat cu diferite aplicaţii. De fiecare dată când plec la drum îmi iau cu mine cel puţin o cărticică, ceva relaxant, să nu mă doară capul de la vreo crimă, ci să mă facă să am o stare de bine printre aglomeraţie şi trafic intens.

   Cafenea/Ceainărie. Dacă aşteptaţi pe cineva sau doar vă bucuraţi de o oră de pauză între întâlniri merită să alegeţi ceva intim pentru o stare de bine. Locaţiile de genul acesta au decoraţiuni în jur şi vă simţiţi răsfăţaţi cu un cocktail alături.

   Avion. Am avut noroc să călătoresc de câteva ori şi să prind anumite ore, dar cel mai interesant mi s-a părut să citesc la ora 2 dimineaţa în timp ce mă întorceam din ţări străine. Culmea este că la înălţime eu mă chinuiam cu Și am privit cu toții spre cer… de Tommy Wallach, o carte pe care nu am reuşit să o termin din cauza gerului năpraznic care mă aştepta în România în ianuarie (glumesc, efectiv am abandonat-o la jumătate). Da, se pare că suntem o ţară primitoare, dacă mai întârziam o zi îmi prelungeam vacanţa din cauza zăpezilor, dar uite că n-a fost să fie, sunt o patrioată.

    Plajă, nisip, mare/ocean, soare puternic, briză, noi/cartea şi o băutură de sezon. Uitaţi de dieta pe care nu aţi ţinut-o tot anul şi de toate promisiunile făcute atunci când vă vedeţi sub un baldachin precum o zeiţă romană. Şi dacă nu aţi căzut de la atâta visare, să ştiţi că este tare bine. Ultima dată am citit Lunga vară fierbinte (ştiu, numai cărţi tematice prind, dar le aleg după sprânceană) şi nu-mi pare rău, m-a făcut să uit că nu suport să mă bronzez, însă mi-am amintit că un Mojito servit de către un tip hot face bine la stima de sine (încercaţi reteţa dacă iubitul/soţul nu este gelos).

   Dacă tot avem parte de apă, chiar trebuie să vă povestesc de leagănul amplasat sub o salcie pletoasă, chiar pe malul lacului Razim (acolo jos eram eu). O nebunie, să simţi cum adie vântul şi să stai doar să te bucuri de vacanţă. În jurul meu era furnicar, o parte se bronzau, alţii se jucau, numai eu mă protejam de razele UV.

    Atunci când timpul sau poate bugetul nu ne permite, ne mulţumim să citim şi pe o bancă în parc. Ne înarmăm cu nişte floricele şi renunţăm la seminţe (aţi văzut că se dau amenzi dacă nu ai mătură/crenguţă la îndemână). În acest fel ne oxigenăm, respirăm aer curaj, admirăm oamenii, vedem ce se poartă (doar nu citim continuu) şi cu puţin noroc socializăm.

    Dacă vă doriţi o carte rară, o puteţi găsi dacă sunteţi norocoşi la biblioteca locală, dar la secţia de studiu. Chiar şi acolo vă puteţi bucura de această plăcere nevinovată, important este să dispuneţi de timp suficient şi de răbdare, nu cred că e uşor să te muţi temporar într-o sală izolată.

    Şi la final, vă recomand să experimentaţi mental cum ar fi să citiţi într-o căsuţă în copac. Cei care sunteţi romantici, aţi aflat de locaţie în Beatrix de Lisa Kleypas. Cred că ar fi fost ideal dacă în copilăria mea aş fi avut o asemenea construcţie special pentru mine, mai ales când citeam de aventurile din cărţile lui Jules Verne. Sigur ieşea prăpăd, mă dădeau părinţii dispărută.

Dacă am omis ceva, vă invit să completaţi.

Surse imagini: pinterest.com, deltaroyal.ro

 Cine suntem cu adevărat? Frânturi din blogging şi noi

    Dacă vreo vrăjitoare mi-ar fi ghicit la colţ de stradă că voi ajunge să fac trei ani de când bântui prin blogosferă în calitate de blogger şi că mă voi strădui să iasă ceva bun, cred că aş fi râs copios. Cine mai crede în astfel de aiureli? Dar uite că nu s-a găsit nimeni să-mi citească în stele, ci am primit, fără voia mea, în dar mai multe lămâi. Ele m-au impulsionat, le-am transformat în ceva bun şi de atunci îi fac “zile negre” Iasminei împărţind zilnic, bucuriile şi neplăcerile acestui statut de blogger.

   A fost greu, a fost uşor? În fond, nici nu mai contează, important este că am testat mediul virtual din punctul de vedere al cititorului pasionat şi ne-am străduit să transmitem ceva frumos cu ajutorul blogului. Şi cum diversitatea este importantă, fără voia noastră ne dorim schimbări, ne regândim planurile periodic, analizăm priorităţile, mai luăm câte o pauză.

   Astăzi vreau să-i mulţumesc lui Cristian China Birta pentru că mi-a înseninat ziua. A scris un articol special pentru mine, bloggerul care a înţeles ce este important: “Eu vreau să vă provoc să lăsați viața voastră personală să dicteze vieții profesionale, nu invers. Să vă recuperați dreptul de a spune ”nu” tocmai pentru a vă recupera dreptul de a vă spune vouă înșivă ”da”. În esență, să trăiți mai mult pentru voi, dragilor, nu pentru ceilalți! Ceea ce vă doresc din tot sufletul 

   Blogul nu este totul, ci doar o parte din viaţa noastră.

   Da, voi cei care staţi non stop pe blog/facebook şi vă străduiţi să fiţi cei mai scumpi, cei mai drăguţi şi cei mai buni, vă garantez că nu veţi mulţumi pe toată lumea, ci doar vă veţi alege cu o adunătură de oameni care vă ridică în slăvi pentru nimic. Cu ce vă ajută laurii din comentarii? Ele oricum se duc, se evaporă automat când se actualizează facebook. O parte dintre voi vă neglijaţi viaţa personală şi uitaţi că aveţi căţel/purcel/ familie şi chiar nu înţeleg de ce. Familia reprezintă realitatea, ei reprezintă totul vostru. Atunci când suferiţi sau vă doare ceva, nu vine x-lescu de unde se agaţă harta în cui să vă ducă la medic, ci de familie aveţi parte.

  Aveţi grijă ce semănaţi pentru că asta veţi culege.

   Dacă aţi şti de câte ori am făcut noi promisiuni că o lăsăm mai uşor şi tot la vechile obiceiuri ne-am întors, însă la un moment dat am pus punctul pe i şi am spus: “Gata, până aici“. În blogosferă mereu se va găsi cineva care să îţi reproşeze că ceva nu este bine, pe ei nu-i interesează că au trecut doar 8 ore de când s-a terminat concursul organizat online sau că din vina lor nu şi-au ridicat premiul de la poştă, ei vor să fii acolo, la discreţia lor. De ce? Mă plăteşte cineva să fiu slugă virtuală? Noi ne respectăm angajamentele, voi de ce nu ne respectaţi? Dacă nu se ştie, vă repetăm. Din pasiune pentru cărţi am pornit la drum şi în timpul liber ne dedicăm acestui proiect prin postare zilnică de materiale, organizare de concursuri/evenimente şi dacă nu ştiaţi, din resursele personale ne plătim taxele de expediere de colete la poştă (de aceea nu trimitem prin curier)/găzduirea sau probleme tehnice când apar pe site. Toate acestea sunt o mică parte din ceea ce se vede în mediul online pentru că nimeni nu contorizează timpul pe care îl foloseşti pentru editare/promovarea online. Oamenii cred că totul li se cuvine, să fii acolo, nici măcar un mulţumesc nu mai ştiu să scrie, parcă vor să scape cât mai repede de corvoadă, să înhaţe premiul şi să plece. Ei bine, dragilor, dacă luaţi în calcul, acesta este şi reversul medaliei, nu doar lauri şi comentarii de bine.

   După trei ani ne-am dat seama că important este să ştii ce vrei şi să respecţi cauza pentru care te-ai dedicat. Da, oferim respect, sinceritate în ceea ce scriem, promptitudine, ne onorăm cu sfinţenie colaborările, aducem ceva nou şi cel mai important, vă aducem informaţiile pe care le căutaţi. La finalul acestor etape suntem noi, oamenii de la butoane care ne dorim o pauză. Ne place să zâmbim, să ieşim în parc, să tăiem frunză la câini, să ronţăim floricele împreună cu familia sau să ne bucurăm de calorii la cofetăria improvizată de acasă. Deşi ne-a fost greu, am reuşit să redevenim noi, să avem timpul nostru, viaţa noastră, picătura de real fără online.

   Mare parte dintre bloggeri au impresia că dacă stau zi şi noapte la cafele virtuale ajută cu ceva. Da, ajută temporar, dă impresia că eşti atotputernic, sociabil (chiar linguşitor pentru că dă bine la promovare) şi cei care te înconjoară ar putea să îţi facă o statuie. Noi am înţeles că statuile nu ajută la nimic, ele sunt drăguţe de moment, după vin câinii şi te “adoră”.

   Vă înşelaţi amarnic dacă trăiţi ca să vindeţi iluzii. Vă prefaceţi că socializaţi, citiţi pe bandă rulantă când de fapt abia aşteptaţi să răsfoiţi cărţile primite şi la final să spicuiţi esenţialul, iar din ce mai scriu alţii să faceţi compilaţii de idei şi impresii, ambalate frumos cu alte cuvinte, şi produsul finit va fi prezentat impecabil. Vă minţiţi singuri pentru că vindeţi gogoşi, iar la un moment dat cititorii voştri se vor prinde că expuneţi produse de mâna a doua.

   Efectiv nu ai cum să munceşti 8 ore pe zi, să fii activ non stop pe net, să citeşti de parcă nu ai noapte şi nu ai zi, să faci recenzii zilnic şi să te ocupi inclusiv de familie. Există un elixir? Nici vorbă, până şi cafeaua este depăşită de situaţie. Mai bine vă treziţi la realitate şi înţelegeţi că este prea mult.

   Cum să îţi neglijezi viaţa personală, copilul să-l pui să stea jumătate de zi la televizor sau să se joace la calculator, totul pentru ca tu să dai impresia că “citeşti” de zor la zeci de cărţi sau să te lauzi că eşti mare scriitoare de dragul artei. Da, poţi face câte puţin din fiecare, să le îmbini, să nu uiţi că este week-end şi să-l respecţi. Să ieşi la aer curat, să te bucuri de viaţă, să fii echilibrat. Asta înseamnă să fii om, să fii cerebral.

   Dacă mâine facebook ar dispărea, s-ar duce toate aprecierile noastre şi toată nebunia de zi cu zi, am rămâne doar noi, dezgoliţi de caracter şi plini de furie pentru că nu mai avem un colţ în care să ne expunem talentele inexistente sau să ne batem pe umărul virtual când bârfim oameni pe care nu-i cunoaştem cu adevărat, să analizăm străduţa virtuală şi să judecăm după aparenţe.

   Eu n-aş fi tristă, efectiv aş merge mai departe, aş lua-o de la zero pentru că aş avea cu cine, mi-ar rămâne relaţiile pe care le-am construit în mediul real. Mi-aş aminti că din când în când este bună şi câte o cafea cu lapte atunci când citesc presa dimineaţa sau blogurile ce-mi sunt dragi.

 

Aqua Villa, atingerea exotică a deltei

Jurnal de călător: Aqua Villa, Delta Dunării

Chemarea „orașului apelor”

   Venim dinspre câmpiile străjuite de munți bătrâni și înțelepți, porniți în credința lor să demonstreze că sunt în stare să ia în stăpânire ce vor și când vor și să țină piept vitregiilor vremii și vremurilor.

   În față, măreața Dunăre! Ochiul preia aproape dureros această patimă albastră,care aleargă confuză – un covor ce se pliază în punctul de întâlnire a două lumi. De la Tulcea, luăm nava pasager spre Deltă, spre locul acela mirific despre care vorbea agenta de turism. O fată tânără, frumoasă în felul ei, cu o stofă pentru această meserie citită în ochii negri, zâmbetul studiat și distincția explicațiilor: „Pensiunea Aqua Villa de 4 margarete nu reprezintă doar o locație excelentă de cazare în Delta Dunării, ci îți oferă toate ingredientele unei vacanțe de vis, indiferent de ce îți dorești. Primăvara, se inundă, devenind o veritabilă locuință lacustră ce ar putea să inspire și pe cei mai netalentați dintre poeți, este aproape de sălbăticie, dar nu în inima ei, din respect pentru natură. Curtea interioară cuprinde aproape 3000 de metri pătrați, iar intimitatea este și ea respectată: pensiunea deține 3 corpuri de clădire, cu dispunerea camerelor pe două niveluri, 3, 2 la parter și una la mansardă. Cele șase camere sunt modern utilate…”.

  Ajungem la Pensiunea Aqua Villa, din comuna Maliuc, mila 26. Zgomotul bărcii noastre trezește păsările amorțite de somn. Lângă noi, un iaht elegant își leagănă luxul în așteptare. Dintre sălcii, se ridică semeț 3 acoperișuri din stuf. O piscină limpede ca lacrima unui copil își alintă trupul lichid. Știu că am făcut alegerea potrivită. Pensiunea cu nume atât de sugestiv se dovedește locația perfectă pentru vacanța noastră de lux, doar una este pensiune Delta Dunării Aqua Villa.

   Privesc apusul pentru prima dată din Deltă. Nu realizez unde se termină cerul și începe nemurirea. Întinși în șalupă ce ne-a fost pusă la dispoziție de gazdele noastre, ne ținem de mână și acultăm cântecul naturii sălbatice. Am ales un traseu mai scurt, de 4 ore, dintre cele 8 trasee disponibile. De la pensiune trecut prin Canalul Mila 22 – Canalul Sontea lata – Lacul Baclanești – Canalul Olguța – Sat Mila 23. Suntem în drumul de întoarcere la pesiune, iar gândul ne zboară deja la peștele gătit acolo.

O plimbare cu iahtul, cu parfum de vedetă

   Luxul se pare că și-a găsit locul în Deltă. Avem la dispoziție 24 de ore și un iaht de vis cu 3 dormitoare și un schipper gata să ne satisfacă orice dorință. În față, apele ni se deschid ca un covor roșu cu sclipiri de diamant, nuferii albi croindu-ne drum spre visare. În lateral, pădurile pline de viață sălbatică se țin lanț. Șampania are gustul fructelor de aici și ne dorim ca totul să nu se mai termine. Ne-am putea obișnui cu o asemenea viață!

Aqua Villa, atingerea exotică a deltei

   La Aqu Villa timpul pare că stă ascuns și îți oferă posibilitatea de a te simți răsfățat, relaxat, fericit. Aici, acum, sub soarele lumii noi și între ape veșnic neadormite, timpul este unul bun. Gazdele îți pun la dispoziție absolut tot ce ți-ai putea dori: cazare luxoasă, mâncare savuroasă, instrumente de pescuit, plimbări cu șalupa sau cu iahtul, petreceri grozave și, poate ce este cel mai important, o prietenie sinceră, care te va determina să revii iar și iar și iar…

 

Sursa foto: Aqua Villa

by -
2

Travel Stories: O lună în Japonia – exotism cu buget redus cu Alice Falcan

31 iulie 2017, orele 19.30, la Journey Pub (str. George Enescu nr. 25, în Piața Romană)-facebook

* Eveniment cu intrare liberă în limita a 100 de locuri disponibile. Pentru a rezerva un loc: 0752 285 286

____Un vis cât o viață: de la anime, la facultate și apoi o lună pe drum_____

M-am simțit atrasă de Japonia și cultura ei încă de când urmăream desene animate japoneze la televizor. Mai târziu, deși inițial mă orientasem profesional spre alt domeniu, am ajuns să fac și Facultatea de Limbi Straine, specializarea Limba Japoneză. Cu toate acestea, hotărârea de a pleca în Japonia am luat-o destul de greu și de… târziu. Găseam diverse scuze, cele de ordin financiar fiind cele mai credibile. În decembrie anul trecut, am simțit că n-are sens să mai amân și am început să urmăresc tarifele câtorva companii aeriene. Am cumparat biletul în ianuarie, iar în aprilie am plecat.

______Alice Falcan, călătoare_____

Sunt genul de persoană care nu se odihnește prea mult în călătorii, cel puțin nu odihna la care ne așteptăm când ne gândim la o vacanță. Pentru mine, călătoriile sunt un prilej de a descoperi și a învăța, de aceea străbat pe jos orașele vizitate și, odată plecată de acasă, dimineața, nu mă mai întorc decât seara. Prefer oricând să-mi cheltuiesc ultimii pe bani pe biletul de intrare la vreun muzeu sau castel, decât pe o cină la un restaurant simandicos.

____ Exotism la buget redus_____

Deși cunoșteam multe aspecte ale vieții în Japonia încă de când am plecat, am fost surprinsă să descopăr că o călătorie în Japonia nu ridică atâtea probleme cum credeam. Aș vrea să-i încurajez și pe alții să îndrăznească să pornească într-o călătorie asemănătoare. Am ajuns în peste 10 orașe, am vizitat castele, muzee, grădini celebre, temple, am călătorit cu trenul-glonț, cu feribotul și m-am plimbat alături de căprioare. Vreau să vă vorbesc despre toate acestea, despre prețuri, mâncare, metode de transport și, mai ales, despre cum să vă puteți organiza singuri. 

* Evenimentul se desfășoară cu intrare liberă, în limita a 100 de locuri disponibile. Pentru a rezerva un loc vă invităm să faceți un scurt apel telefonic la numărul: 0752 285 286 – Journey Pub.  

Parteneri media: Radio Romania Cultural – Orasul Vorbeste, Radio Guerrilla, PierdutPrinLume, Gratuitor.ro, Romania Pozitiva, Chestii Urbane, Filme-Carti.ro, Literaturapetocuri.ro, Urban.ro, Bookblog.ro

 Nevoia te învață. Ce fac cei care nu au pe nimeni?

Să fii bolnav e o adevărată aventură-Poveste adevărată. Realitatea de azi.

   Stau rezemată de colțul unui zid, retrasă, să nu încurc circulația pe holul îngust al spitalului. E deja mult prea aglomerat și toată lumea așteaptă la un singur cabinet. O singură asistentă participă la consultații și tot ea administrează programul de înregistrare. De când cu cardurile de sănătate, durează mai mult birocrația decât consultația propriu-zisă. Asistenta e acră, sătulă de un sistem infect și oameni nerăbdători. Unii bolnavi, alții doar aparținători. Ea își cunoaște bine meseria, de peste douăzeci și cinci de ani face  același lucru. E și ea om, și-a pierdut răbdarea, mi-am pierdut-o și eu, care stau la ușile spitalului doar de doi ani.

  Câteva ore în fața unei uși de spital te ajută să vezi cu adevărat cum sunt oamenii. Triști, gânditori, singuri, bolnavi.

   O bătrână stă pe bancheta plină. S-a împrietenit cu o doamnă care stă lângă ea. Fără să vreau aud cum povestește cu glasul moale, calm și împăcat frânturi din viața ei. Cel din capătul holului e soțul ei, stă pierdut într-un scaun cu rotile. Îi lipsește piciorul drept, iar partea stângă i-a paralizat. Bătrâna are șaptezeci de ani și a crescut doi copii. Un băiat și o fată.

   Fata e căsătorită cu un american, locuiește în Canada și vine acasă o dată la patru ani. Băiatul e căsătorit în alt oraș, nu mai mult de cincizeci de kilometri și vine doar de Paști și de Crăciun. Nora ei nu a mai vizitat-o de vreo doi ani.

  Soțul s-a îmbolnăvit înainte de prima pensie și de atunci își duc zilele amare singuri. Părăsiți parcă și de soartă. Locuiesc la o margine de curte, bătrâna e slabă tare și nu pot să-mi imaginez cum se descurcă singură cu toate, dar mai ales cum poate să îngrijească un om bolnav?

Ce să faci maică, când ești bătrân nimeni nu-ți mai calcă pragul. Îți duci zilele așa cum poți, așteptând doar-doar acuși Dumnezeu îți va curma chinul.”

   Sunt în sfârșit gata actele de internare ale tatălui meu. Cu emoții urcăm la etajul opt așteptând să se elibereze un loc într-un salon. E plină secția de chirurgie vasculară. Lăsăm bagajul pe hol și coborâm însoțiți de o infirmieră la etajul unu pentru analize. Ne lasă la ușa unui cabinet grăbită să meargă să schimbe paturi ca mai apoi să împartă prânzul bolnavilor. Doar două infirmiere la toată secția. Ele împart mâncare și tot ele schimbă paturile pline de rahat, betadină, sânge, și golesc și sondele. Ba câteodată schimbă și perfuzii.

   Totul merge normal la câteva cabinete, mai avem de făcut radiografie pulmonară , bucuroși că nu e nimeni, dăm actele asistentei.

Ah, sunteți de la chirurgie vasculară, mai trebuie să stați până la unsprezece, pacienții lor de la unsprezece la unsprezece și jumătate.”

   Treizeci de minute așteptăm, trece timpul, urcăm înapoi la etajul opt. Nici acum nu e pat liber. Găsesc un scaun-schelet pentru toaletă cu gaură în el. Tata se așează cu sfială, e obosit. Nu știu dacă de la boală, emoții sau că nu mai are răbdare. În sfârșit, se eliberează un pat la ora unu. Un salon cu trei paturi. În dreapta stă un bătrân aproape orb cu o gaură în picior, conectat la un aparat care trage lichidul din rană și scoate câte un bip din când în când. În stânga, un om între două vârste proaspăt operat cu soția lângă el.

  Plec acasă, mama rămâne peste zi , iar eu voi rămâne vreo două nopți după operație, bucuroasă că am permisiunea medicului.

   Nu am stat niciodată în spital în afară de momentul când am născut. Dar atunci nu era nimeni bolnav. Odată cu mine s-au schimbat și turele, e o singură asistentă peste noapte la aproximativ optzeci de pacienți. Tata a ieșit cu bine dintr-o operație de peste patru ore. E slăbit, alb la față, cu o perfuzie în mână, încă neîmbrăcat sub cearșaful alb pătat de betadină.

   Ud un prosop și-l spăl ușor, îi umezesc buzele, se îmbracă. Încă nu are voie să mănânce. Se termină perfuzia și stingem lumina. Un  singur fotoliu verde pe care-mi voi petrece noaptea eu, iar soția celuilalt pacient aduce de pe hol scaunul pentru toaletă.

   Asistenta e de negăsit, tata are dureri mari, mă duc la cabinetul ei și ușa e încuiată. Mă întorc, dar nu am stare, aparatul bătrânului piuie întruna, ceva nu e ok. Mai merg odată să văd unde e asistenta și dau nas în nas cu ea. O rog să-i facă tatălui meu un calmant. O oră!….. Atât am așteptat injecția, nu am spus nimic, bucuroasă că în sfârșit tata scapă de dureri. O rog să se uite la bătrân. Împinge aparatul mai sub pat și iese. Nu am văzut-o până dimineață la cinci.

   Bătrânul coboară din pat, conștient că suntem două femei în salon, dar incapabil să ajungă la baie, ia o sticlă de suc goală, se întoarce cu spatele și urinează. După care mă roagă să o golesc. Mă uit la tatăl meu și văd punga cu urină plină, pe cine să caut? Caut o sticlă de doi litri și încerc să o golesc. Nu ar trebui să fie mare lucru , dar nu am făcut-o niciodată. Reușesc. Deși secția este renovată și curată, nici apă nu am putut să beau.

   Vine vizita, medicul rezident ne roagă să ieșim afară. Aude aparatul bătrânului și vede că primea aer, de aceea scotea sunetul acela. S-a dezlipit doar un pic pansamentul.

  Plec acasă, mama rămâne peste zi, eu revin la noapte. Între timp, scheletul de toaletă a fost luat, doamna se înghesuie  în pat cu soțul. Mă ofer să-i  cedez scaunul, dar refuză.

  La bătrân a venit familia în vizită, nu mai puțin de opt persoane. Fac gălăgie, copiii circulă pe uși, cântă cântece religioase. Exact de ce au nevoie bolnavii proaspăt operați. Stingem lumina. Din oră în oră asistenta bagă capul pe ușă și mă întreabă dacă e totul ok. Pe la unu, vine și-i face o injecție tatălui meu, fără să o chem. Am auzit-o toată noaptea pe hol. Mai sunt oameni care se dedică meseriei pe care și-au ales-o.

   Am trecut cu bine peste prima operație. Peste o lună suntem programați la a doua operație. Între timp, avem de făcut treizeci de perfuzii și o săptămână de injecții în burtă.  Am învățat și eu și mama  să facem perfuzii, iar injecțiile am învățat din instrucțiunile din cutie.

 Nevoia te învață. Să fii bolnav e o adevărată aventură.

Ce fac cei care nu au pe nimeni?

sursa foto> Pinterest/ Salvat de pe weheartit.com

Book Club între real și virtual!

    Timpul sau poate mediul în care ne trăim ne forțează să citim și să împărtășim impresiile doar cu cine se poate. Unii dintre noi suntem norocoși, avem pe cineva apropiat care se simte cititor de cursă lungă și profită de fiecare ocazie pentru a parcurge câteva rânduri, dar sunt destule cazuri când gândurile rămân doar în mintea noastră.

    În 2013 am simțit nevoia să împart cu voi prima recenzie care apărea pe blogul Literatură pe tocuri, astăzi cred că ar trebui să susțin mai mult acest proiect și să stimulez cititorii să descopere, să comunice și să arate ceea ce simt după ce termină o carte. Experiența personală m-a îndemnat să cunosc și participanții de la Seară de carte Târgoviște, o mână de oameni inimoși care știu să te facă să mergi și cu alte ocazii.

    Amuzant este că tot amânam ziua, efectiv cărțile nu se pliau pe gustul meu, iar termenul de două săptămâni mi se părea scurt, dar mi-am făcut curaj și prima dată am mers cu gândul: „Fie, ce-o fi, mă prezint și eu acolo, doar nu mă pun pe tocător”. Spre rușinea mea cartea Revolta maselor nu mă prinsese în mrejele ei  și mă blocasem la celebrele 30 de pagini, dar m-am așezat foarte frumos pe un scaun. Timp de o oră și jumătate nu am comentat nimic, doar am ascultat fascinată părerile lor. Și-au dat seama că-s speriată de bombe și nu trebuie să mă sufoce cu întrebări. La final le-am potolit curiozitatea și au aflat cine sunt, dar și de ce mă ascund de atâta timp.

    Timpul sau lipsa curajului determină pe mulți să stea liniștiți în zona de confort și să citească ceea ce au chef, dar de multe ori tocmai aceste întruniri ne îndeamnă să socializăm, să ieșim în societate și să depășim propriile inhibiții.

    Pentru a doua oară consecutiv voi vorbi la seară de carte, de data aceasta nu-mi voi exorciza audiența cu ceva masculin precum cartea autorului Radu Găvan, ci aleg altă zonă-Măștile fricii de Camelia Cavadia. Scopul meu este să scap de emoții și să nu mă mai bâlbâi când trebuie să vorbesc în public (dacă nu scap de trac, măcar ameliorez simptomele). Da, știu sigur că nu este ușor, dar profit de micile sfaturi clasice și merg mai departe.

    Dacă și voi sunteți ca mine, emotivi și ocupați, dar în același timp vă face plăcere să citiți, atunci haideți să profităm de mediul online și să readucem în atenție plăcerea de a citi.

    Știu că vă plac provocările, dovada o reprezintă interesul maxim pe care l-ați acordat propunerii lansate de Alina în grupul de facebook, dar ne mai trebuie mobilizare.

   Vă invit să alegem câteva titluri, iar cea mai votată să fie citită în două săptămâni sau o lună. Împreună ne putem întâlni la o cafea virtuală la ceas de seară și să dezbatem o carte. Oricine poate participa cu argumente pro sau contra, dar fără să aducă prejudicii autorului sau să strice farmecul de a o citi. Scopul este să fie ceva educativ, să ne construim propriile idei, să le dăm curs, să citim cărți care sunt diferite și să descoperim ceea ce gândesc cititorii.

     În mediul virtual nu trebuie să ne îngrijorăm că nu avem locație sau că la ora aceea plouă și nu avem chef să părăsim propria canapea, important este să avem citit romanul și internetul să funcționeze strună.

Voi ce părere aveți? Avem nevoie de un Book Club la fel ca cel creat special pentru cărțile autoarei Jane Austen, dar să-l folosim în mediul virtual?
Acceptați provocarea?
Susține campania noastră folosind hashtagul #PromovamLiteratura!

%d bloggers like this: