Maktub de Hayat Seviyor

by -
16

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 30

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26-În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Capitolul 27-În care timpul zboară ca vântul și ca gândul…

Capitolul 28-În care inima este cuprinsă de îndoială…

Capitolul 29-În care tragedia se întâmplă…

Capitolul 30
În care un bebeluș ar putea schimba situația…

    Lunile de sarcină au trecut. Cemile a adus pe lume o minunăție de fată, pe care a îndrăgit-o din prima clipă, de când a strâns-o pentru prima oară la piept. Ce senzație, ce sentimente profunde îi cuprind inima! O minune a apărut în viața ei, la momentul potrivit. Acum înțelege bucuria unei mame, înțelege grija și teama cuibărite în sufletul ei.  Parcă nimic nu mai contează atât timp cât își poate strânge copilul în brațe. Dar nu-și poate manifesta beatitudinea pe deplin, căci Hakan nu-i este alături. El e departe. I-a trimis nenumărate scrisori, dar n-a primit niciun răspuns. Dacă nu i-ar fi fost trimiși bani prin intermediul lui Suleyman, ar fi crezut că marea învolburată i-a răpit soțul…

    În fiecare zi stă alături de micuța Yasemin Melek, se joacă cu ea, o hrănește, o admiră cum doarme cu mânuțele strânse. Se gândește adesea la soțul ei indiferent, care n-a venit până acum să-și vadă fiica. Acest fapt o necăjește, o rănește și mai tare, jungherul pătrunzând mai adânc în inima ei de tânără îndrăgostită. O vede pe Yasemine și un zâmbet îi răsare în colțul gurii, un val de fericire îi inundă corpul. Dragostea maternă învinge orice alte sentimente, o însuflețește, o face să se simtă importantă. Importantă pentru fiica ei, căreia singură i-a ales numele. La scurt timp de la naștere, soacra sa, doamna Hatice, aflată în camera ei, o întreabă:

  • Ce nume îi punem nepoatei mele?
  • Dacă doriți, puteți să-l alegeți dumneavoastră!
  • Nu! Nici nu se pune vorba! Cemile, e fiica ta! Tu trebuie să-i dai un nume, căci decizia unei mame e cea mai valoroasă.
  • Bine atunci.

   Se gândește să-i dea numele Latiffei, dar are o reține. Simte cum ceva îi înțeapă inima. Nu poate. Nu-i poate da fiicei sale acest nume. Ar fi o condamnare la suferință, căci mereu când l-ar pronunța s-ar gândi la ființa încântătoare ce i-a dat viață. Ar vedea în fiica sa pe altcineva. Nu. Nu va permite ca existența fiicei sale să fie însoțită de o permanentă fantomă a trecutului. Hatice o vede că se gândește și că are privirea ațintită asupra buchetului cu iasomie așezat într-o vază.

  • Într-adevăr, Yasemin ar fi un nume frumos pentru nepoata mea, afirmă Hatice, spulberându-i gândurile nurorii sale.
  • .. Da, e foarte frumos! O s-o cheme Yasemin Melek!
  • Cok guzel! Îngerașul bunicii, o alintă Hatice luând-o în brațe pe nou-născută. Mașallah! Să nu-ți fie de deochi!

   Imamul vine acasă pentru a săvârși botezul islamic. Ia copilul în brațe, ridicându-l spre cer. Rostește o rugăciune, pe rând, în dreptul fiecărei urechi. În cele din urmă rostește numele fetei de trei ori. Astfel, Yasemin Melek devine musulmană. Hatice dorește să îndeplinească și o veche tradiție, conform căreia la șapte zile după naștere, părul bebelușului este tuns și cântărit. O cantitate egală de aur este oferită în scopuri caritabile. Este organizată și o petrecere, unde masa îmbelșugată este oferită pentru ca viața noului membru al comunității să fie încununată cu bucurii, realizări și belșug…

   Trec cele patruzeci de zile de lăuzie, în care proaspăta mamă nu are voie să iasă din casă. Mai are puțin timp până la examenele de sfârșit de an universitar.  Cât a stat acasă a putut învăța în liniște, mai ales că fiica sa doarme ca un îngeraș, plânge puțin, e un copil nespus de cuminte. Soacra sa e un sprijin de nădejde, fără ea nu știe ce s-ar fi făcut. Acum mai merge din când în când la cursuri, la seminarii, făcând tot posibilul să nu-și neglijeze fiica. Într-o după-amiază, se întoarce acasă obosită, după câteva ore petrecute cu nasul în cărți. Deschide ușa de la intrare, își lasă haina la cuier, se descalță.

  • Annem, am ajuns!
  • Bine-ai venit, kizim! îi urează Hatice coborând scările, sprintenă ca întotdeauna.
  • Yasemin ce face?
  • Doarme neîntoarsă de când ai plecat. Pun pariu că în curând se va trezi și-i va fi foame. Hai să te alimentezi și tu!

Merg împreună la bucătărie. Cemile se așază la masă, iar Hatice îi pune în față o farfurie cu supă aburindă și niște sarmale. Tânăra începe să se înfrupte din bucatele calde, totul fiind însoțit de ceai fierbinte. Hatice o privește cu încântare, zâmbește mulțumită.

  • Ți-a fost o foame! i se adresează după ce termină de mâncat.
  • Elinize saglik! Sărut-mâna pentru masă! Totul a fost așa de delicios! Ca întotdeauna…
  • Nu ai pentru ce! Fac și eu ce pot! Oricum, trebuie să ai grijă să mănânci bine, mai ales că o alăptezi și pe cea mică. Uite, vorbești de lup și lupul la ușă! afirmă ea răzând.
  • Mă duc la ea acum! Scumpetea mea o fi flămândă!
  • Cred și eu…

Cemile urcă în dormitor și o ia în brațe pe Yasemin, care plânge. Îi dă să mănânce, după care o leagănă până când micuța adoarme iar. O miroase și nu poate remarca mireasma de bebeluș. Ce micuță și ce delicată e!

  • Cemile, kizim! Dacă ai adormit-o pe Yasemin, vino până jos!
  • Vin imediat!

O așează pe fetiță înapoi în pătuț și coboară în grabă, nerăbdătoare să afle ce s-a întâmplat.

  • Annem, ce e?
  • Hakan a trimis o scrisoare!
  • Da? întreabă Cemile, mirată și fericită în același timp.

Ia plicul de la soacra sa, scoate scrisoarea și o despăturește. Zărește scrisul citeț, dar stângaci al lui Hakan. Mereu se amuzau împreună pe seama literelor ce par a fi niște încercări ale unui elev de clasa întâi…

,,Draga și scumpa mea soție,

Îmi cer scuze că am plecat așa, fără a-mi lua la revedere, eram supărat, însă mi-am dat seama că am fost un mare neghiob. Te rog să mă ierți! Tocmai ce ți-am primit toate scrisorile, nu știu de ce au întârziat atât. Nu-mi vine să cred că vom avea un copil! Mă voi întoarce cât mai curând acasă, la tine și la bebelușul nostru. Te pup și te iubesc! Nicio clipă nu încetez a mă gândi la tine, scumpa mea Cemile!

Cu dragoste, Hakan… – 20 aprilie 1949”

       Cemile e extrem de dezamăgită. A primit doar câteva rânduri scrise în grabă. Scrisoarea e datată acum o lună și ceva, iar el încă nu s-a întors. Hatice citește și ea scrisoarea, însă ea vede totul într-o lumină mai optimistă.

  • Uite, nu mai e supărat pe tine! Se va întoarce în curând acasă la tine și la Yasemin!
  • Annem! Vezi pe ce dată a trimis-o? A trecut atât timp și el nu a venit acasă. Mai ales că-l așteaptă un copil nou-născut…
  • Of, kizim, nu te necăji! Mi se rupe sufletul când te văd așa supărată!
  • Cum să nu fiu supărată? Cu siguranță are pe altcineva!
  • Poate a avut treabă, nu e ușor nici pentru el să fie departe de casă!
  • Annem, nu ți-am zis până acum ca să nu te supăr, dar…
  • Dar ce?
  • Suleyman mi-a zis că vasul cu care a plecat Hakan și cu care ar fi trebuit să se întoarcă e aici de o lună. El a rămas undeva pe lângă Italia. Cum îi zice… A, da… E la Monaco. Cică se va întoarce cu alt vas, după ce își rezolvă treburile, adaugă ea schițând ghilimelele cu degetele.
  • Fiule, ce-mi faci tu mine?! Cemile, se va întoarce el, poate situația nu e așa cum pare…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** * *** **  *** ***

  • Chiar trebuie să pleci, Hakan? Lunile astea alături de tine au fost minunate. Fără tine n-aș fi trecut peste moartea tatei…
  • Mă așteaptă mama cu nerăbdare. E bolnavă și îi e teamă că va muri și nu-și va avea copii alături…
  • Dar promiți să te întorci, nu-i așa? Seni cok ozlecegim, canim! (O să-mi fie tare dor de tine, dragule!)
  • Evident, mă voi întoarce cât mai repede posibil! Trebuie să și muncesc, scumpo! Vă veți descurca tu și mama ta singure? Sper că nu vă va necăji nimeni!
  • După ce te-am prezentat întregii lumi, i-am cam băgat în sperieți!
  • Cine-ar fi crezut că vor fi impresionați de un așa-zis prinț musulman?
  • Și când le-am zis că deții nu știu câte vapoare, au fost impresionați, adaugă ea râzând. Dă-i încolo de nemernici! Sunt interesați doar de bani, de averi, deși mare parte din ei și-au pierdut mai toate proprietățile. Toate rangurile acestea nobile pierd teren, lumea s-a săturat de regi, de prinți, de conți și de pretențiile lor. Lumea vrea egalitate, dar care numai egalitate nu e. Gândește-te la Hitler, de exemplu…
  • Hai să petrecem ultimele clipe împreună fără a ne gândi la politică și alte chestii de genul acesta… Ce zici, frumoaso? o întreabă el, făcându-i din ochi cu subînțeles.
  • ..*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** **** **** **** **** ***

      Cemile termină cu bine primul an de facultate, dă examenele și e mândră că a avut rezultate foarte bune. A fost lăudată de toți profesorii, pentru că a reușit să obțină cele mai mari note de la specializarea ei, în condițiile în care a trebuit să-și împartă timpul și cu bebelușul ei, cu sarcina. E atât de fericită! Se simte împlinită, căci se va putea realiza și ea profesional, că poate face ceva ce-i place. Se întoarce acasă, nu înainte de a trece pe la magazin și de a cumpăra o șampanie și dulciuri. Nici nu intră bine pe ușă, că soacra ei o acaparează cu întrebări, nerăbdătoare să afle.

  • Annem, am avut rezultate foarte bune, m-am clasat prima la specializarea noastră! De la toamnă voi primi o bursă de merit. Am cumpărat șampanie și dulciuri. Hai să sărbătorim!
  • Felicitări, kizim! Sunt mândră de tine! Of, eram sigură că vei duce la capăt ceea ce ți-ai propus…
  • Dar fără tine nu aș fi reușit niciodată! Mulțumesc mult!

Cele două se îmbrățișează, după care urcă la etaj, la Yasemin care-și aștepta mămica cu nerăbdare. După ce se îngrijește de ea, desface șampania și o servește alături de Hatice. De la radio se aude o melodie la modă în acele timpuri. Dau volumul mai tare și se lasă purtate pe ritmurile muzicii. Deodată, intră în odaie Hakan salutându-le. Hatice închide muzica.

  • Fiule, bine ai venit! Cât de mult te-am așteptat! îi zice ea strângându-l de obraji.
  • Bine te-am găsit, annem!
  • Hakan, ce dor mi-a fost de tine! îi spune Cemile, strângându-l în brațe.

El se uită la pântecele ei, apoi întreabă oarecum alarmat:

  • Ai pierdut sarcina?
  • Nu, iubitule!
  • Nu înțeleg.
  • Ce nu înțelegi? Am născut acum ceva timp o scumpete de fată! Credeai că voi fi gestantă ani de zile, ca elefanții? adaugă râzând. Vino s-o vezi pe fiica ta!

Cemile îl conduce în dormitor și i-o prezintă pe prințesa adormită. Hakan o ia cu grijă în brațe pentru a nu o trezi și o sărută pe frunte. Sentimente noi răsar în inima lui. Nu-i  vine să creadă că e fiica lui. Nu-i vine să creadă că și-a înșelat frumoasa soție, care i-a oferit cel mai de preț dar. Se hotărăște să lase în urmă aventura cu Isabella de Bourbon. Așa e cel mai bine. Acum are o fiică de crescut!

  • Ce nume i-ați dat?
  • Yasemin Melek.
  • Cok guzel! Mi-a fost dor de tine, Cemile! Așkim, te iubesc !
  • Și eu, Hakan!

    Pun copilul la loc în pătuț și se strâng în brațe din nou. Se sărută, dar sunt întrerupți de Hatice, care-i cheamă la masă. Nu le zice nimic, ba chiar regretă că le-a stricat momentul romantic.  După ce le dă să mănânce, strânge masa și-i lasă singuri pe cei doi soți. Împreună cu fiica lor. Tinerețea, ce frumoasă e tinerețea!  Și iubirea, ce dulce e! Trebuie profitat din plin de ele…

DRAGI CITITORI, ACESTA ESTE ULTIMUL CAPITOL CARE APARE ONLINE! RESTUL VA PUTEA FI CITIT CÂND VA FI GATA ÎNTREAGA CARTE! MULȚUMESC PENTRU ÎNȚELEGERE! MULȚUMESC CĂ MI-AȚI FOST ALĂTURI PÂNĂ AICI! FĂRĂ VOI NU S-AR FI FĂCUT NIMIC…

by -
12

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 29

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26-În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Capitolul 27-În care timpul zboară ca vântul și ca gândul…

Capitolul 28-În care inima este cuprinsă de îndoială…

Capitolul 29
     În care tragedia se întâmplă…

– Bună dimineața, rază de soare!
– Neața, habibi! îi răspunde ea, căscând.
– Somnoroaso! Ați dormit bine, prințeselor?
– Am visat așa de frumos!
– Foarte bine. Nu-mi spui și mie ce ți-a înseninat chipul?
– Ba da. V-am visat pe tine și pe Yasmine. Vă jucați așa de frumos în curte, iar eu vă priveam de la balcon. Unul din servitori îți adusese o cămilă și ai urcat-o pe fiica ta în spatele ei. Era atât de fericită! Bătea din palme și te striga. Avea vreo trei anișori și un păr negru splendid…
– Ca al mamei sale, adaugă el zâmbind. Sper să fie la fel de frumoasă ca mama ei! Să fie la fel, lipsită de cusur!
– Și la fel de sufletistă ca tatăl ei!
– Și la fel de deșteaptă ca mama ei!
– Și la fel de… de… minunată! Ca tatăl ei! zice ea, amuzată de propria ezitare.
– Și eu cum apăream în visul tău?
– Erai la fel de chipeș. Un prinț călare pe un armăsar alb!  
 Amândoi încep să râdă în hohote. Se îmbrățișează. Își îndreaptă privirea spre cer, în semn de recunoștință pentru fericirea lor. Copilul ăsta este rodul iubirii lor. Copilul ăsta va fi lumina ochilor lor. Yasmine va fi prințesa părinților ei. Și mai sunt cel mult trei luni până se va naște…
Ahmed ia hotărârea de a tăia câțiva miei și de a-i împărți celor săraci, în cinstea copilului cu care Allah l-a binecuvântat. Totul este însoțit de muzică, tobe răsunând și de o petrecere în cocheta lor casă. Frații lui Nur nu lipsesc nici ei, sărbătorind totodată și copilul pe care soția lui Mehmet urmează să-l nască. Distracția e în toi când unul din servitori vine la Nur și o anunță că are un musafir, care însă nu și-a dezvăluit identitatea. Ea se apleacă asupra lui Ahmed și-i șoptește la ureche:
– Habibi, avem un musafir secret! Mergem să-l întâmpinăm?
– Ce musafir?
– Nu știu. O să vedem.

    Se ridică împreună și părăsesc camera de zi, îndreptându-se spre intrare. Holul nu este nicidecum un coridor îngust, ca în casele occidentale. Marocanii pun mare preț pe designul interior, casele lor sunt adevărate opere de artă. Totul este plin de culoare. Totul este făcut cu bun gust. Casele marocane sunt adevărate colaje de culori, mirosuri și cântece. E imposibil să nu admiri atmosfera animată, specifică acestei culturi. Nur și Ahmed zăresc un bărbat sprijinindu-se de marginea fântânii arteziene de la parter. Sunt observați, la rândul lor, de către necunoscut. După ce se salută, Nur îl întreabă îndrăzneață:
– Cine ești? Ce cauți aici?
– Nu prea cunoști bunele maniere, verișoară!
– Poftim? Probabil mă confunzi. Eu nu-s verișoara ta!
– Ba da. Eu sunt Hussein Abdullah, fiul unchiului tău, Mahmud!
– Ce cauți aici, netrebnicule? Cum îndrăznești să apari în fața mea?
Hussein își îndreaptă privirea spre Ahmed și-i zice cu nonșalanță:
– Sidi Ahmed, nu ai fost în stare să-ți educi soția! S-o înveți pe nerușinata asta să-și țină gura închisă, adaugă el, atingându-i fața lui Nur. E și însărcinată!
– Tinere, ai grijă cum vorbești de soția mea! se răstește Ahmed.
– Ce vânt te-aduce pe aici, vere? îl întreabă ea, vizibil iritată, dar încercând să rămână calmă. Lucru imposibil, de altfel.
– Am venit să te văd, s-o cunosc pe vara mea. Ești frumoasă foc!
– Lasă lingușeala, netrebnicule!
– Nu te enerva, draga mea Nur! Vreau doar să te rog ceva.
– Aoleu!
– Tata a murit!
– Slavă Domnului! afirmă ea, nu fără a scăpa de privirile sceptice ale celor doi bărbați.
– Și, continuă Hussein, aș avea nevoie de ajutorul lui Mehmet. Într-o chestiune legată de moștenire, în condițiile în care el e singurul fiul major al unchiului Ali Hassan. Eu am vorbit cu el, însă se încăpățânează să nu mă ajute. Convinge-l!
– Și de ce aș face asta? După tot răul pe care ni l-a făcut Mahmud… Piei din fața mea! Să nu îndrăznești să-mi mai ieși în cale, jigodie!
– Ai auzit ce ți-a zis soția mea! Gărzi, dați-l afară!
– Ai s-o plătești, târfo! strigă la ea, în timp ce este luat pe sus și dat pe ușă afară.
    Pe Nur o podidesc lacrimile, amintindu-și de scumpul său tată. După ce i-au omorât părintele, cum îndrăznesc să vină la ea?! Ce oameni lipsiți de scrupule, ce oameni mizerabili! Ahmed îi observă starea, însă nu-i spune nimic. O conduce în dormitorul lor, după care se întoarce în camera de zi pentru a discuta cu Mehmet. Așa află că la mijloc se află o fabuloasă moștenire la care au dreptul atât copii lui Ali Hassan, cât și cei ai vărului său. Hussein încearcă să obțină mai mult decât i se cuvine, însă legea nu e de partea sa. Mehmet e interesat să descopere ce neînțelegeri au existat între cei doi veri,  cu ce era șantajat tatăl său. După ce petrecerea se termină, după ce Ahmed conduce musafirii, se întoarce la Nur, pe care o găsește îmbufnată, cu ochii roșii. A plâns, dar s-a mai calmat.
– Canim, ești bine?
– Da, sunt bine…
– Stai fără grijă! Nimeni nu-și va mai bate joc de soția mea sensibilă! Nu voi permite nimănui s-o supere!
    Nur se învelește și se culcă. Ahmed o lasă în pace. Știe că e supărată, că nu are chef să vorbească. Se așază lângă ea în pat și stinge lampa…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

– Târfa! M-a tratat cu spatele. Știam eu că nu ne va ajuta! Frate, de ce m-oi fi luat după tine, nu știu!
– Las-o în pace! Avem noi ac de cojocul ei!
– Ce vom face?
– Am o veste bună pentru tine! Turcoaica nu ne are doar pe noi dușmani.
– Serios?
– Ai uitat ce s-a întâmplat? Tata o măritase cu sidi Osman, dar ea a fugit și s-a căsătorit cu fiul lui. E o ușuratică! Fiul cel mare al lui Osman și fratele lui Ahmed ar da orice s-o vadă moartă pe Nur.
– Aha! Și vrea să facem noi treaba asta murdară, dacă am înțeles bine.
– Exact! Plătește foarte bine și nu ne strică un astfel de prieten. Nu uita din ce familie face parte! Dar înainte de a o omorî ne vom folosi de ea pentru a ne atinge și obiectivele noastre…
– Așa… Ce am de făcut? îl întreabă Hussein nerăbdător.
– Va trebui să-i surprindem într-un moment în care sunt amândoi plecați de acasă. Tu vei fi bine deghizat, nu o să te recunoască nimeni. O vei împușca în abdomen ca să piardă sarcina. Apoi, oamenii noștri vor apărea și-l vor lega pe Ahmed, dacă e nevoie îi vor aplica o lovitură ca să-l lase inconștient. O vei lua pe Nur și o vei aduce în curtea din spate. Trebuie să fii vigilent! Totul ar trebui să aibă loc noaptea, într-una din plimbările lor nocturne. O vom șantaja pe Nur să facă ce vrem noi, îl vom chema aici pe Mehmet. Vom obține ce dorim, după care o vom putea omorî și-l vom chema pe Mohamed la funeralii…
– Ești sigur, frate? Dacă ne va pune Mehmet piedici?
– Va veni aici singur, nu va avea martori. Și dacă e nevoie, vom recurge la violență.
– Bine. Ți-am spus, fii vigilent! Știu că ești băiat deștept!
– Te poți încrede în mine, frate!

*** *** *** *** *** **** *** *** *** *** *** *** ***

     În ziua următoare, Nur petrece mult timp în pat, fără a vorbi cu cei din jur. E căzută pe gânduri, e neliniștită, ba chiar își face griji pentru Ahmed, care a plecat pentru a rezolva câteva treburi în medina. Seara, când îl vede intrând din nou pe ușă, se ridică din pat și-i sare în brațe bucuroasă, de parcă i s-a luat o piatră de pe inimă.
– Hoș geldin, sevgilim! (Bine ai venit, iubitule!)
– Ce-ai pățit, draga mea? o întreabă nedumerit. Văd că te simți mai bine!
– Cok sukur! Ești teafăr și nevătămat!
– Nur, ce-i cu tine, scumpa mea?
– Mi-am făcut griji pentru tine, pentru viața ta!
– De ce?
– Pentru că netrebnicii aia sunt în stare de orice! Te poți aștepta la orice din partea lor. Sunt lipsiți de scrupule!
– Stai fără grijă! Nu va îndrăzni nimeni să se lege de mine și de soția mea! Hai să facem o plimbare sub clarul lunii! Vom lua câteva gărzi cu noi, care ne vor veghea din umbră, ca să fii tu liniștită!
– Ești sigur?
– Fii liniștită! N-o să se întâmple nimic! Te asigur.
– Dacă zici tu…

      Cei doi soți ies din casă și merg să servească cina la un restaurant. Ceea ce nu știu ei e că sunt urmăriți îndeaproape de gărzile lor, dar și de Hussein și de oamenii acestuia. După aceea, fac o plimbare prin târg și când ies din aglomerație, observă că în fața lor s-a postat un bărbat cu chipul acoperit. Acesta își îndreaptă arma spre pântecul lui Nur. Apasă pe trăgaci, însă Ahmed reacționează mai rapid, împingând-o într-o parte. Totul se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Nur alunecă pe pământul cald și întoarce capul spre soțul ei. Atunci remarcă catastrofa: Ahmed întins pe jos, cu o rană în zona abdominală. Se apropie de el și începe să urle de durere. Lumea de pe stradă se apropie de acel loc, ceea ce le îngreunează sarcina tâlharilor, care se văd nevoiți să se retragă.
     Oamenii lui Ahmed îl ridică pe sus și-l duc degrabă acasă la ei, chemând un doctor. Nur este distrasă, nu se uită la nimeni, nu aude niciuna din întrebările servitorilor. Se așază în fața pianului și începe să cânte din memorie un fragment dintr-o simfonie de Bethoveen. Întreaga casă e inundată de sunetele muzicale ce-ți fac pielea ca de găină. Atmosfera e sobră, cu o notă tragică. Degetele lui Nur apasă clapele fără încetare. Însă mintea ei e departe. Ceea ce s-a întâmplat a șocat-o. Totul s-a întâmplat prea brusc, ea n-a putut și nu poate face nimic. Ahmed a fost împușcat. Se află la granița dintre moarte și viață, din cauza ei. S-a sacrificat pentru ea și pentru fiica lor…
       Două servitoare se hotărăsc să o scoată din transă. Starea ei de spirit ciudată le îngrozește. Pare să fi înnebunit. Se apropie de ea și o scutură puțin, după care îi dau să bea un pahar cu apă. Ea se simte mai bine, vor s-o conducă în dormitor, însă trec pe lângă camera în care fusese așezat Ahmed. Ușa era deschisă. Pe un pat se afla întins rănitul. Sub ochii lui Nur, medicul acoperă corpul soțului ei cu un cearșaf alb. Simte cum pământul se învârte odată cu ea, este cuprinsă de un tremur și începe să plângă.  Se apropie de Ahmed și strigă la cei strânși în jurul lui:
– Ce i-ați făcut soțului meu? Ahmed! Habibi!
Vrea să tragă cearceaful cu care este acoperit, însă e oprită de medic. Acesta o trage după el, în ciuda protestelor și a plânsetelor. O scoate din cameră și o convinge să-l asculte:
– Doamnă, îmi pare rău că trebuie să vă dau această veste, însă soțul dumneavoastră a murit. Am făcut tot ce am putut pentru el. Condoleanțe!
– Pot să-l mai văd o dată, vă rog? îl întreabă ea, deodată calmă.
– Îmi pare rău, dar nu…
Nur se îndreaptă singură spre dormitorul ei și a lui Ahmed, cu mâinile așezate pe pântece. Închide ușa după ea și se pune în pat, strângând la piept perna lui Ahmed, perna mirosind asemenea soțului său. Lacrimile îi brăzdează chipul și nu-și poate înăbuși țipetele. De data asta nu vine nimeni. Este lăsată în pace, să-l plângă pe cel răposat. Și plânge. Și plânge. Ahmed a murit, prințul pe cal alb a fost răpus. Acum a rămas să înfrunte viața de una singură.
– Ahmed, de ce m-ai părăsit? De ce?

Inima-mi plânge,
        Sufletu-mi jelește,
        Pe prințul cel viteaz,
        Pe soțu-mi binecuvântat…
    
        Lacrimile curg,
        Fără încetare,
        De parcă un izvor nesecat
         A izvorât din sufletu-mi nevindecat…

         Totul s-a sfârșit,
         Fericirea-mi a secat,
         Iar lacrimile-mi curg,
          Îmi curg pe obraji…
    
Kalbim ağliyor,
Yüreğim kaybediyor,
Güçlü prensim için,    
Iyi kocam için…

Gözyaşlarım akıyor,
Sonsuz akıyor,
Sanki susuz bir gol
Gibi  yüreğim den çıkmış…

Gibi herșey bitti,
Mutluluğum kalmadı,
Ve gözyaşlarım akıyor,
Yanaklarımda akıyor…

VA URMA!!!

by -
16

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 28

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26-În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Capitolul 27-În care timpul zboară ca vântul și ca gândul…

Capitolul 28
În care inima este cuprinsă de îndoială…
  • Cemile, kizim, ești bine? o întreabă soacra sa.
  • Annem, nu sunt bine! Deloc. Hakan n-a mai dat un semn de viață de câteva luni, iar pe zi ce trece sarcina avansează. Mai mult și mai mult.
  • Of, kizim…
  • Unde este? Nu putea trimite o scrisoare, ceva? De unde știm dacă e bine, sănătos, dacă n-a pățit nimic?
  • Suleyman zicea că în afară de banii aceia n-a mai trimis nimic. Probabil îi este dificil să dea vreun semn. E mai mereu în larg. Încearcă să-l înțelegi și tu…
  • Nu știu ce să zic. A plecat val-vârtej, fără să-și ia la revedere de la mine. Știu că relația noastră era puțin tensionată, însă totul trece. Cred că e supărat pe mine și vrea să mă pedepsească astfel. A reușit să-i trimită Suleyman scrisoarea mea?
  • Da. Va dura ceva timp până o va primi. Plus că nu știm când va ajunge în portul cu pricina.
  • Cine știe pe unde poposește… Dar totuși, sper ca voiajul său să nu se asemene cu cel al lui Ulise…
  • Nu înțeleg. Cine e Ulise? Ce treabă are el cu Hakan?
  • Annem, îi răspunde Cemile, amuzată de cât e de confuză doamna Hatice. Una din cele mai vechi cărți din lume, Odiseea, prezintă drumul spre casă pe care eroul grec Ulise îl face spre casă. Toată călătoria pe mare durează 7 ani, punând la socoteală și timpul petrecut prin diverse locuri, alături de femei ce au încercat să-l prindă în mrejele lor…
  • Aaa… Dar totuși nu poți face o asemenea comparație! Hakan te iubește, nu te-ar înșela. Deși, vorba ta, nu știi prin ce mreje ar putea fi prins, fără voia sa… Să ne păzească Allah de asemenea femei!
  • Amin!
  • Totuși, trebuie să gândim pozitiv! Probabil e un drum mai lung și mai dificil decât deobicei. Cu siguranță, când va ajunge într-un port mai mare îți va trimite o scrisoare, o telegramă. Pot băga mâna în foc că nu mai e supărat pe tine! Nu mai fi neliniștită! Nu face bine bebelușului. Trebuie să te odihnești, să te ocupi de facultatea ta.
  • Ai dreptate, annem! Îți mulțumesc mult!
  • Pentru ce-mi mulțumești?
  • Pentru că-mi ești alături! Contează enorm pentru mine!
  • Kizim, știu ce-nseamnă să rămâi orfană de mamă…
  • Îmi pare rău să aud asta!
  • Dar am trecut peste toate. Și acum pot avea grijă să nu-ți lipsească ție o mamă!
  • Mulțumesc! îi zice Cemile, îmbrățișând-o scurt.

Cemile se preocupă în continuare de facultate, studiază cu drag și spor, având grijă și de pruncul său. Se documentează, vrea să afle cât mai multe despre sarcină, despre nou-născuți. Într-o după-amiază, face ordine și găsește jurnalul mamei sale. Îl ține la piept, ca și cum ar putea-o îmbrățișa pe Latiffa astfel, îi pipăie copertele, îl deschide și inspiră mireasma hârtiei amestecată cu cea a cernelii. Nu știe de ce, dar simte nevoie să citească cele scrise de mama sa, să își cunoască mai bine familia…

,,Ayșe Sidika Hanim Sultan

Cine e cea mai sfântă ființă?

Pe oricine-ai întreba, cu siguranță ți-ar răspunde: mama. Eu nu fac o excepție de la regulă. Mi-am iubit nespus de mult mama și asta nu s-a schimbat niciodată!

Scriu aceste rânduri la ceva timp după moartea celei ce mi-a dat viață. Consider că merită un loc important în acest caiet, jurnal, sau ce-o fi el. Îmi vine greu să mă concentrez, să-mi adun ideile. Dar trebuie să scriu. Trebuie să scriu despre cea care m-a învățat, despre cea care mi-a insuflat iubirea pentru litere și cuvinte…

Mă doare să știu că a fost uitată, că nimănui nu îi pasă de Ayșe Sidika, că nimeni n-o cunoaște. Cărțile de istorie probabil nu vor vorbi despre ea, nimeni nu se va interesa să afle cine a fost și ce-a făcut. Va rămâne la fel ca mulți alți oameni: o anonimă. Va face parte din trecutul uitat. Scriu aceste rânduri în speranța că va exista cineva care va găsi acest jurnal și care nu o va uita pe Ayșe Sidika Hanim Sultan…

S-a născut în 1875, fiind a patra dintre copiii Sultanei Cemile, nepoată a răposatului sultan Abdulmecid. Poate că mama ei juca un rol important în politică, însă copiii unei prințese nu aveau să ajungă prea departe. Erau doar niște membri ai dinastiei lăsați pe dinafară. Nu erau nici primii, nici ultimii. Pe măsură ce te îndepărtai de linia dinastică moștenitoare, sângele albastru se preschimba în apă. Cât de nedrept!

Cemile Sultan a avut grijă ca ai săi copii să primească o educație temeinică, i-a îndemnat să-și dezvolte talentele și potențialul. Ayșe Sidika s-a dovedit a fi o poetă extrem de talentată, deși creațiile nu i-au fost citite decât de o mână de oameni. Un poet uitat în negura trecutului…

S-a căsătorit la douăzeci de ani cu un bătrân funcționar, cu care împărtășea pasiunea pentru versuri. Din păcate, după câteva luni de căsnicie a rămas văduvă. Au mai durat doi ani până când a cunoscut un bărbat de care s-a îndrăgostit iremediabil, un marocan. Inițial, era a treia lui soție, însă Youssef Khaoulani o iubea nespus de mult pe prințesa turcoaică. Ar fi petrecut și o mie și una de nopți povestind și discutând cu ea, recitând poezii și ascultându-i vocea mieroasă. A divorțat de primele două soții, două femei ce nu au reușit să-l binecuvânteze cu copii. S-au mutat la Izmir, unde și-au construit un palat impunător. Li s-au născut cele două fiice, eu și surioara mea. Am trăit fericiți aici…

Eu și Fatma nu eram conștiente de ceea ce se întâmpla în jurul nostru odată cu trecerea timpului. O vizitam mai des pe bunica, la Istanbul. Am petrecut luni întregi departe de casă. Mama era din ce în ce mai nefericită, de parcă tristețea bunicii ar fi fost o boală contagioasă, molipsitoare.

În timpul războiului, am mers cu tata în Maroc, însă mama a rămas la Istanbul, încă suferind după moartea sultanei Cemile. În 1923, odată cu proclamarea Turciei moderne și a republicii lui Mustafa Kemal Ataturk, dinastia otomană a fost îndepărtată brutal. Mama a fost exilată, s-a văzut nevoită să-și ia adio de la locurile în care și-a petrecut aproape întreaga viață. A plecat la Paris, unde a stat până la moartea sa, 15 ani mai târziu.

O vizitam din când în când, bucurându-ne nespus de mult de libertatea ce ni se oferea într-o țară occidentală. M-am căsătorit cu Ali Hassan și din acel moment n-am mai văzut-o decât de două ori. Adâncită în amintiri, în lacrimi și regrete, Ayșe Sidika și-a dat duhul în brațele noastre, mulțumită să-și aibă fiicele alături. Nu știu dacă îmi voi reveni vreodată. O parte din sufletul meu a murit odată cu ea. Allah să te odihnească, mamă!

Mama – ființă scumpă,

Mama – înger păzitor,

Icoană a copilăriei

Ce se stinge încetișor…

Mămico, unde ești?

Nu-mi auzi tu oare plânsul

Și lacrimile curgând încetișor?

Nu-mi auzi tu oare sufletul

Vibrând chinuitor?

Mămico, unde ești? ”

 

Pe Cemile o podidesc lacrimile. Le lasă să curgă încetișor, dezvelind o rană nevindecată a inimii sale. Plânge ca un copil mic. Cu suspine. Se așază pe pat și strânge la piept caietul învelit în piele. Mama sa, îngerul ei păzitor, nu mai e. E departe. Probabil o veghează de acolo, din cer și o mângâie pe cap cât timp doarme. Probabil se bucură că va avea un nepot, dar se și întristează că nu-i va putea fi alături, că nu se va putea juca cu el în livada de portocali din Izmir…

Și casa lor din Izmir… Ce frumoasă mai era! Acolo s-a născut ea, acolo s-a născut mama sa. Acolo și-au petrecut cei mai frumoși ani din viață. Acolo era acasă. Cemile se apropie de fereastră și aruncă o privire în curtea interioară. E atât de goală, de pustie. Cei câțiva copăcei au ramurile lipsite de frunze. Această imagine o întristează. Până la primăvară mai e. Mai e până când sufletul ei va reînvia odată cu natura…

Se gândește la ce-a citit. Există întrebări care nu-i dau pace, lucruri pe care nu le înțelege. De ce nu le-a fost confiscat palatul din Izmir, odată cu venirea lui Ataturk la putere? De ce mama sa a fost nefericită pe când se afla în Maroc? Oare ce viață duc oamenii în acel loc în care tatăl și frații săi și-au pierdut viețile? De ce-au plecat? De ce, de ce, de ce? Niciun răspuns.

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Hakan, ce mă bucur că ești aici! Ce dor mi-a fost de tine!
  • Of, Isabella! M-am întors. Eram atât de nerăbdător să te revăd! Ce dor îmi era de părul ăsta încântător, de acest parfum, de ochii ăștia încântători! îi zice el, oferindu-i mici sărutări pe frunte, pe păr, pe obraz, pe gât.

Dă s-o sărute pe buze, însă ea îl întrerupe:

  • De ce-a durat atât de mult? De ce a trebuit să te aștept atât timp? Credeam că nu ești decât un șarlatan care și-a bătut joc de mine și de sentimentele mele!
  • Și uite că acest șarlatan s-a întors la această frumusețe cu părul de culoarea abanosului, îi răspunde el, sărutându-l.

Petrec întreaga după-amiază împreună. Numai ei doi.

  • Te quiero mucho, guapa! (Te iubesc, frumoaso!)
  • Seni cok seviyorum, Hakan! (Te iubesc, Hakan!)

Și se sărută fără încetare ca doi adolescenți îndrăgostiți până peste cap…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** **** *** *** ***

  • Unde ești, Hakan? întreabă Cemile trezindu-se brusc din somn. Unde ești?

L-a visat sărutându-se cu o femeie. Cât și-ar fi dorit să-i poată vedea chipul respectivei. Se simțea nespus de revoltată, dar nu putea face nimic. S-a trezit și nu mai poate adormi. Își face un ceai de tei și în timp ce așteaptă să fiarbă apa, își pune întrebarea:

  • Dar dacă e adevărat? Dar dacă se află acum departe, în brațele unei alte femei?

VA URMA!!!

by -
14

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 27

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26-În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Capitolul 27

În care timpul zboară ca vântul și ca gândul…

Lunile trec. Nur și Ahmed privesc cu încântare pântecele crescând odată cu pruncul aflat acolo. Intervalul de timp până la naștere scade încet-încet. Deși e iarnă, frigul nu poate pune stăpânire pe acele tărâmuri veșnic fierbinți, în care soarele strălucește fără încetare. Zilele încep la fel, cu zâmbetul pe buze, cu vise, cu planuri de viitor. Cei doi vor ca totul să fie pregătit pentru fiica lor. Cu ajutorul lui Mehmed, Ahmed vinde cămilele pe care le deține, iar reamenajarea căsuței lor de la marginea orașului e gata. Se bucură nespus de acel loc încărcat de inestimabile amintiri. După ce fiica lor va face primii pași se vor muta la Paris, unde au trimis deja veste pentru a fi așteptați.

Nu le vine să creadă că totul merge ca uns, că nimic nu pare să le pună bețe-n roate. Ahmed face tot posibilul pentru a-i fi alături lui Nur cât mai mult timp cu putință. Dacă pleacă undeva cu treburi, așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă acasă la ea și la fiica lor. Zilnic se plimbă împreună prin natură, admiră frumusețile create de mâinile Celui Atotputernic. Nur îi dă în continuare lecții de limba turcă, îi cântă la pian. El o privește cu încântare, mulțumind pentru neprețuitul dar cu care a fost binecuvântat. Inimile lor nu încetează nicio clipă să bată mai tare, se lasă purtați de notele muzicale și de sentimentele ce li se scurg prin vene. O perioadă de glorie, am zice. Ea se află la apogeul creativității, stiloul pe care-l ține între degetele-i catifelate alunecă pe foaia de hârtie…

Dacă asta-i fericirea,

Mă bucur că am descoperit-o.

Și-i mulțumesc cerului,

Dacă asta-i fericirea…

Sunt fericită,

Mă simt iubită,

Iar inima-mi pulsează-n vene

Tot ceea ce simte…

Îl iubesc,

Mă iubește,

Formăm un întreg,

Două jumătăți rănite…

Dacă asta-i fericirea,

I-am aflat secretul

Și nu mă tem

Să-l dezvălui lumii întregi…

Mutluluk buysa,

Buldugum icin mutluyum.

Ve gokyuzune teșekkur ederim,

Buysa mutluluk…

Mutluyum,

Sevildiyimi hissediorum,

Ve kalbim, damarlarimda atyior

Hyssetiyi herșey. ..

Onu seviyorum,

Beni seviyor,

Bir balantayiz,

Iyiki yarim yara…

Buysa mutluluk,

Siirinni buldum

Ve korkmiorum

Herkese soyleiyip…

Nur se bucură de toată atenția ce-i este acordată, de momentele petrecute în doi. În trei, mai bine zis. Își vizitează frații, o vizitează și ei la rândul lor. Petrecerile, mâncarea bună, muzica sunt nelipsite din casele și din inimile lor. Viața e asemenea unui pian. Te așezi în fața lui și atingi clapele cu iscusință sau cu stângăcie, după caz. Unele clape trădează sunete înalte, încărcate de armonie, pe când altele dau naștere unor sunete grave. A cânta la pian înseamnă a lua parte la un concert al vieții, a da piept binelui și răului. De tine, cântărețule, depinde dacă vei îmbina sunetele într-un elogiu adus beatitudinii. De tine depinde dacă vei reuși să treci peste fiecare dezacord și eroare, dacă o vei face insesizabilă auzului…

Nur stă în camera de zi de la parter și citește ziarele, se pune la curent cu ceea ce se mai întâmplă prin lumea asta mare. Războiul ce tocmai a trecut a lăsat urme adânci. Va mai trece ceva timp până când totul va fi ca înainte. Dacă va mai fi posibil. Viața merge înainte… Chiar se gândește la verișoara sa, Isabella. Știe că este în Spania, la tatăl ei, dar n-a mai aflat nimic de ea, de mătușa Fatma.

  • Ahmed, am o rugăminte la tine! i se adresează la un moment Nur.
  • Desigur, scumpa mea! Spune-mi ce vrei! Dorința ta e poruncă pentru mine…
  • Lingușitorul meu, spune ea apucându-l de obraji și oferindu-i un sărut.
  • Deci, ce misiune îmi oferiți, Alteță?
  • Am o verișoară, o cheamă Isabella. Când a început războiul s-a întors cu mătușa Fatma în Spania. La tatăl ei acasă. Nu am mai aflat nimic de ele. Ai putea să afli unde locuiesc, ca să le trimitem o scrisoare?
  • Desigur, prințesa sufletului meu! Mă duc în Casablanca azi și voi trece și pe la un prieten de-al bunicului. El sigur ne va ajuta! Ce detalii îmi mai poți da despre ele?
  • Pe mătușa Fatma o mai cheamă și Alice. E căsătorită cu unchiul Alphonse. Mătușa s-a convertit la catolicism pentru a se putea căsători cu el. Știu că zicea mama că el face parte dintr-o familie nobiliară, însă nu știu mai multe…
  • E bine și atât. O să ne ușureze căutările! Familie nobiliară, zici? Nur, voi vă trageți cu toții numai din familii de rang mare…
  • Așa o fi! Eu cred în continuare că mai bine să fii un om de rând, care se poate bucura de libertate, decât o prințesă încuiată într-un turn…
  • Cum zici tu. Nu îndrăznesc să vă contrazic, Alteță!
  • Nici să nu-ți treacă prin minte! adaugă ea râzând.

Cum i-a promis, Ahmed merge la prietenul bunicului său din Casablanca. Este primit cu brațele deschise de bătrân, nu poate refuza să rămână la cină. Deapănă amintiri legate de bunicii, de mama lui Ahmed, află mai multe despre acești oameni dragi lui.

  • Fiule, bunicul tău mi-a fost ca un frate, iar Yasmine… Yasmine a fost fiica pe care n-am avut-o! Niște oameni extraordinari, cum n-ai să mai vezi!
  • Așa e… Sidi, aș avea nevoie de ajutorul dumneavoastră, dacă se poate!
  • Bineînțeles că se poate! Voi face tot ce pot! Despre ce e vorba?
  • Soția mea îmi spunea că ar vrea să dea de verișoara sa, Isabella, care ar fi, după spusele ei, în Spania. Tatăl ei, Alphonse, face parte dintr-o familie nobiliară spaniolă, iar mama ei, Fatma Alice, este o turcoaică convertită la catolicism. Ți-aș rămâne recunoscător dacă ai afla ceva despre ei. O adresă ar fi perfectă…
  • Stai o clipă, îi zice bătrânul după care părăsește încăperea.

Se întoarce după câteva clipe cu un maldar de ziare vechi pe care le așează pe măsuța de cafea.

  • Alphonse ai zis?
  • Da.
  • Alphonse. Alphonse. Alphonse, repetă bătrânul în timp ce aruncă priviri pe coperta fiecărui ziar în parte. Uite aici!
  • Ce e?
  • Ziarul este destul de vechi. Are vreo douăzeci de ani, cu siguranță. Uite-l pe copertă! Ăsta e Alphonse de Bourbon, spune arătând cu degetul chipul unui bărbat. Căsătorit cu o turcoaică. Este și un articol despre ei. Ia să vedem! Fatma a fost convertită la catolicism și botezată Alice. Totul cu aprobarea Papei. Deci sunt din familia de Bourbon.

Stă câteva clipe pe gânduri, după care adaugă:

  • Soția ta cred că se înșeală. Nu au cum să fie în Spania!
  • De ce?
  • Din 1931 monarhia nu mai conduce Spania. Cu siguranță au fost și exilați de noul regim! Complicată treaba cu politica asta! Lumea asta nu știe ce vrea. Ba vrea regalitate, ba republică…
  • Și unde i-am putea găsi?
  • Ar putea locui în Franța, în Italia. Nu e exclus să fie în vizită la niște rude din Grecia. În Anglia mă cam îndoiesc. Sau poate…
  • Poate ce?
  • Din câte știam eu, Bourbonii ăștia sunt înrudiți cu familia Grimaldi din Monaco. Cu siguranță, o parte din exilați se află în Monaco. Mulți au proprietăți pe acolo. Și bunicul tău, de altfel, dacă nu mă înșel…
  • Așa e. Are o casă în Monte-Carlo.
  • Ați putea să-i căutați acolo, iar dacă nu, încercați la Paris! Cu siguranță veți găsi acolo rude de-ale lor care v-ar putea ghida.
  • Îți mulțumesc mult, unchiule! Eram sigur că vei ști ce e de făcut!
  • Fac și eu ce pot la vârsta mea… Mai rămâi la un ceai și niște dulciuri, nu-i așa?
  • Mai rămân puțin. După aceea mă întorc acasă. Soția și fiica mea mă așteaptă. Nu le pot lăsa să doarmă singure…
  • Ce grijuliu ești! Așa era și bunicul tău cu bunica ta. De multe ori era nevoit să plece în delegații, însă aștepta cu nerăbdare să se întoarcă acasă la soția și la fiica sa.

Cei doi mai stau puțin de vorbă, se bucură de bunătățile servite, după care Ahmed se întoarce acasă. Ajunge destul de târziu, însă o găsește pe Nur trează. Era de așteptat, doar știe cât e de încăpățânată soțioara sa scumpă.

  • Ce faci, draga mea? Ar fi trebuit să te culci!
  • Trebuia să te aștept!
  • Mă așteptam eu…
  • Și ce-ai aflat? îl întreabă ea nerăbdătoare.
  • Cu siguranță n-au cum să se afle în Spania. Fac parte din Familia Regală. Sunt exilați pe undeva. Ar trebui să-i căutăm fie în Monte-Carlo, fie la Paris.
  • Îhî…
  • Ce-i cu tine? Nu prea pari a fi în apele tale…
  • Cât ai fost tu plecat, am dormit puțin. Și am avut un vis care m-a cam neliniștit.
  • Îmi spui și mie ce-ai visat?
  • Era o dimineață însorită. Ieșisem din cameră și coboram la parter, când am fost uimită să aud pe cineva cântând la pianul meu. M-am dus în camera de zi, ținându-mi mâinile pe pântec. Am rămas înmărmurită când am văzut cine stătea în fața pianului. Era mama. Era îmbrăcată într-o rochie albă, impecabilă. Părul îi era desfăcut și-i atârna pe umeri. Chipul îi era ridat, părea mult mai bătrână de când nu o mai văzusem. Era concentrată asupra clapelor. Nu a remarcat că este privită decât când m-a auzit strânutând. A tresărit și s-a întors spre mine. Un zâmbet îi răsărise pe chip. Zâmbetul ei pe care mi-l oferea mereu, cu multă generozitate. S-a ridicat și s-a apropiat de mine. A mângâiat umflătura pântecului meu. Mi-a zâmbit din nou. Pe moment, am crezut că nu poate vorbi. Îmi observă neliniștea și mi se adresează:
  • Nur, cât de mult vă iubesc! Să ai grijă de Yasmine, să-i fii alături! Tu ești unicul ei sprijin, numai tu o poți apăra.
  • Dar…, zic eu încurcată. Ahmed?

Ea mă privește în ochi și nu pot să nu remarc tristețea ce i s-a așternut pe chip. Apoi totul dispare și mă trezesc…

  • Nu ai de ce să te neliniștești! E doar un vis! Probabil mama ta se referea la sprijinul pe care numai o mamă îl poate oferi.
  • Poate că așa e…
  • Hai să ne culcăm! Suntem amândoi obosiți.
  • Iyi geceler, sevgilim! (Noapte bună, iubitule!)
  • Iyi geceler!

Nur aude răsuflarea lui Ahmed și sforăitul lui liniștitor. Ea nu poate adormi. Se gândește la tot timpul petrecut împreună. Nici nu-și poate imagina că soțul ei ar putea păți ceva. Visele nu sunt reale. Însă îți oferă o stare neobișnuită, te îngrijorează. Mai are puțin până va naște. Fiica ei va crește mare, ea va îmbătrâni. Acest gând o face să suspine. Îi aruncă o privire lui Ahmed. Doarme neîntors. Dar de ce oare trece timpul ăsta așa de repede, ca vântul și ca gândul?

VA URMA!!!

by -
9

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 26

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26

În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Cemile iubește toamna. Copacii se leapădă de podoaba adineauri verde. Vântul spulberă covorașele ruginii ce acoperă străzile. Aerul e mai răcoros, prevestind sosirea iernii. Ce poate fi mai frumos? S-a înscris la universitate, a luat examenele fără prea mare bătaie de cap și acum este studentă. Dimineața se trezește, pregătește micul-dejun, face puțină ordine, apoi merge la cursuri. Puțin după ora prânzului termină cursurile și seminariile. Petrece câteva ore prin biblioteci, bucurându-se de lecturile pentru facultate, dar și de incredibilele povești ale literaturii universale. În cele din urmă, se întoarce acasă, bucurându-se de răcoare și de agitația de pe străzile Istanbulului. Face cumpărăturile, pregătește o cină gustoasă și-și așteaptă soțul cu masa întinsă. Mereu cu zâmbetul pe buze, mereu dispusă să-l facă să se destindă după o zi petrecută la muncă.

Hakan este încântat de afecțiunea soției sale, însă ceva nu-i dă pace. Are momente în care se simte cel mai fericit om din lume, în care și cel mai mic zâmbet venit din partea lui Cemile îi face inima să tresalte. Dar în alte momente cade pe gânduri. Se simte străin de tot ceea ce-l înconjoară. E nesigur pe sine, iar Cemile e doar o femeie oarecare. Nu soția de care este legat prin sfânta cununie. Nu tânăra de care s-a îndrăgostit la prima vedere și căreia i-a jurat să-i stea alături până ce moartea îi va despărți.

  • Hakan, băiete, ce e cu tine? îl întreabă Suleyman, intrând în biroul lui cu un dosar. La ce tot te gândești? În ultima perioadă observ că ceva nu e în regulă cu tine.
  • N-am nimic. Sunt doar puțin obosit…
  • Te cunosc suficient de bine ca să-mi dau seama că te gândești la o fată! Așa făceai mereu când erai îndrăgostit. Tu și Cemile nu vă înțelegeți?
  • Ne înțelegem foarte bine, cok șukur.
  • Atunci?
  • Isabella.
  • Of, frate! Tu chiar o iubești pe fata aia?
  • Nu știu. Însă nu-mi pot lua gândul de la ea. Îmi amintesc de ochii ei pătrunzători, de părul ei mirosind a lavandă. De buclele blonde ce-i încadrau chipul. Nu pot să nu remarc asemănările dintre ea și Cemile. Aceleași trăsături, aceleași sprâncene arcuite! Aceeași delicatețe…
  • Greu. Tu nu ești sigur pe care dintre cele două o iubești. O iubești pe Isabella pentru că seamănă cu Cemile, iar pe Cemile pentru că seamănă cu Isabella. Ar trebui să rezolvi situația, să-ți iei gândul de la occidentala aia! Ești căsătorit cu o femeie minunată, deșteaptă, gospodină, care ar da orice ca să te vadă fericit! Nu merită s-o rănești, să-ți bați joc de sufletul ei…
  • Așa e. Sunt tare confuz.
  • Chiar și așa, ține minte: nu poți iubi două femei! Ai o singură inimă. Trebuie să o oferi doar uneia din ele. Iar alegerea ai făcut-o, căsătorindu-te cu Cemile! În orice caz, odihnește-te! Se observă că ești obosit, ai cearcăne sub ochi. Astfel n-ai să poți face față volumului de muncă de aici! Când vii la serviciu, lași restul grijilor la ușă! Istoria se repetă și când te duci acasă. Lași munca să te aștepte! Mă duc, am de dus dosarul ăsta la director. Spor la treabă!
  • Și ție, abi!

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Draga mea, ai văzut cum se uita toată lumea la tine? Toți invitații îți admirau frumusețea și eleganța!
  • Annem, nu mai exagera!
  • Nu exagerez deloc! Toți prințișorii și principii aceia erau topiți după tine…
  • Invitați de seamă, n-am ce zice!
  • Eu încerc să-ți asigur un viitor lipsit de griji, vreau să-ți găsesc o partidă cât mai potrivită și tu ce faci? Îți bați joc!
  • Mamă, nu înțelegi că nu vreau să mă căsătoresc? Nu vreau nici măcar să mă gândesc!
  • Dar dacă nu sunt indiscretă, ce vrei?
  • Vreau să… să rămân nemăritată!
  • De ce?
  • Fiindcă inima mea e deja promisă cuiva. Sunt îndrăgostită, mamă!
  • De cine? întreabă Fatma uimită.
  • De un bărbat minunat. Unul de pe meleagurile tale natale. Un turc chipeș.
  • Cine e? Îl cunosc?
  • Nu, nu îl cunoști. Și nici nu-l vei cunoaște!
  • Fata mea, dacă află tatăl tău…
  • Dacă află, ce? O să mă întorc în Turcia cu el și o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți!
  • Isabella, crezi că eu sunt mulțumită de situația asta? Spune-mi! Crezi că mie îmi place că stăm printre străini? Că n-avem dreptul să locuim în Spania și că suntem musafiri în Monaco?
  • Nu. Dar de ce te încăpățânezi să rămâi aici?
  • De ce? Fiindcă îl iubesc pe tatăl tău, fiindcă vreau să-i fiu alături! Și fiindcă vreau ca tu să fii o fiică demnă de el, moștenitoarea sa!
  • Dacă îl iubești așa de tare, de ce am petrecut atâția ani în Turcia, la mătușa Latiffa? De ce? Îți spun eu. Pentru că tata se îndrăgostise de nu știu ce ducesă și era mai-mai să meargă la papă ca să divorțeze de tine! Ducesa aia s-a căsătorit în cele din urmă și tata a rămas cu buza umflată. Apoi s-a îmbolnăvit și Fatma Alice de Bourbon s-a decis să-i fie alături ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
  • Isabella! se răstește mama sa, după care iese ca o tornadă din cameră.

Isabella nu se poate gândi decât la Hakan. Unde este? Ce face? Cu cine este? Chiar o iubește sau nu a făcut altceva decât să-și bată joc de sentimentele ei? Furia îi este potolită când își amintește de chipul, de zâmbetul lui năstrușnic, de vorbele-i mieroase, dar lipsite de fățărnicie.

  • Hakan, te vei întoarce la mine, iubitule? Isabella de Bourbon te așteaptă…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

Cemile și-a început ziua cu dreptul. A fost binedispusă de dimineață, plină de energie, pusă pe fapte mari. Își termină mai repede studiul la bibliotecă, se întoarce acasă și se apucă să pregătească o cină gustoasă soțului. Gătește niște carne de miel, face lahmacun și plăcinte. Aranjează masa în camera de zi, pune alături de mâncare o sticlă de vin roșu și două pahare strălucind a curățenie. Îmbracă o rochie elegantă, își pune o pereche de cercei și un colier moștenite de la mama sa. Se întoarce în camera de zi. Aruncă priviri nerăbdătoare pe fereastră. Și așteaptă. Și așteaptă. Trece o oră. Două. Trei. E noapte de-a binelea și Hakan nu-și face apariția. Cemile ciugulește puțin, își toarnă un pahar cu vin. Și așteaptă. Ațipește rezemată cu capul de spătarul scaunului. Ușa trântită o trezește.

  • Hakan, tu ești, dragule? Hakan? Unde ai fost până la ora asta? întreabă ea, coborând treptele.

Are parte de o surpriză neplăcută. Hakan a băut în ultimul hal și abia se ține pe picioare. De răspuns la întrebări nici nu se pune problema.

  • Of, de ce-ai băut atât?!

Cu chiu cu vai, îl duce într-unul din dormitoarele de la parter. Îl ajută să-și dea jos costumul cu care merge la serviciu, după care-l întinde în pat și-l învelește. Adoarme imediat, însă nu fără a vorbi în somn:

  • Unde ești, iubita mea? Ți-e dor de mine? Mă voi întoarce la tine. Vom fi împreună!

Cemile este nelămurită, se apleacă asupra lui ca să-i înțeleagă mai bine vorbele bâlbâite. Pune totul pe seama băuturii. Alcoolul îți ia mințile, nu îți permite să mai judeci cum trebuie. Chiar și așa se simte dezamăgită. Cât l-a așteptat acasă! Ar fi avut parte de o cină romantică, ar fi râs. Voie bună. În schimb, ce a primit? Un soț beat, incapabil să facă trei pași fără a se clătina pe picioare! Urcă la etaj, intră în dormitor și închide ușa în urma sa. Se așază în pat și privește în zare spre cerul înstelat. Rămâne așa împietrită ore în șir, până când somnul o prinde în mrejele sale…

Soarele răsare, însă Cemile este prea obosită pentru a se trezi. Norocul ei că este sâmbătă și nu trebuie să ajungă la cursuri. Este smulsă din somnul cel dulce de Hakan și de zgomotul pe care-l face prin casă. Se ridică din pat și simte că i se face rău. Merge la toaletă unde varsă. Se spală pe față cu apă rece și simte cum o durere ascuțită îi străpunge capul.

  • De ce-oi fi băut cele două pahare cu vin aseară?! se ceartă ea, privindu-se în oglindă.

Coboară la parter și-l găsește pe Hakan ronțăind câte ceva din frigider.

  • Bună dimineața!
  • Neața, scumpa mea! Abia acum te-ai trezit? Am crezut că ești plecată la bibliotecă.
  • Nu. Am dormit mai mult. Eram obosită. După ce te-am așteptat până târziu!
  • Scuză-mă! Am ieșit puțin cu băieții.
  • Și pe mine m-ai lăsat să aștept! Pregătisem cina. Puteai măcar să mă anunți…
  • Scuză-mă, dragă! Nu știam că acum că m-am însurat trebuie să-i dau socoteală nevestei…
  • Nu trebuie să-mi dai socoteală! Era doar o chestiune de bun-simț…
  • Dacă nu-ți place nesimțirea mea, ești liberă să…
  • Să ce? întreabă ea, ridicând din sprâncene nervoasă.

În loc să-i răspundă, Hakan își ia haina și pleacă de acasă. Cemile iese în curtea interioară, se așază pe băncuța de lemn de la umbra falnicului stejar și începe să plângă. Petrece ore în șir acolo, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Sentimentele, regretele, mustrările de conștiință îi atacă inima și mintea fără milă. Se întunecă afară și Hakan se întoarce acasă. O găsește tremurând pe bancă.

  • Cemile, scumpo, ce faci aici? Ai înghețat de frig! spune el, atingându-i chipul. Haide în casă!
  • Îmi cer scuze, Hakan! Nu ar fi trebuit să-ți reproșez nimic!
  • Nu-i nimic, răspunde el indiferent.

Intră împreună în casă, iar după ce servesc cina se duc la culcare. Nu înainte ca Hakan să o anunțe că s-a ivit o cursă neașteptată. A doua zi va pleca pe vas. Fratele și mama lui vor mai veni pe la ea, să se asigure că e totul în regulă cât timp va lipsi el. O sărută de noapte bună și adorm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Sultanim, vă simțiti bine? își întreabă una din slujnice stăpâna. Sultanim? Ağalar! Gărzi! Chemați medicul! Imediat!

Sultana Cemile nu se simte deloc bine. A leșinat. Medicul vine degrabă și după ce o ajută să-și revină în simțiri, o consultă.

  • Sultanim! Allah v-a binecuvântat! Veți avea un copil! Sunteți însărcinată! conchide medicul.
  • O, nu! afirmă ea îngrozită. Nu, nu e posibil!
  • Sultanim, sunteți bine?

Inspiră și expiră de câteva ori. Se calmează. Apoi adaugă:

  • Sunt bine. Ești liberă să pleci! Îi voi da eu vestea soțului meu. Nu vreau să afle de la altcineva.
  • Cum porunciți!

Cemile îi oferă o punguță de galbeni. Medicul și slujnica părăsesc odaia după ce fac plecăciunile, lăsând-o singură. Pradă disperării.

  • Cum e posibil așa ceva? Cum? Allah, de ce mă pedepsești așa? întreabă ea, îndreptându-și privirea către cer cu lacrimi în ochi.

Trebuie să ia o decizie. Și repede. Dacă va naște acest copil, îi va fi imposibil să fugă cu mult iubitul său poet. Nu! Va scăpa de copil. Dar oare va putea face asta?!

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Oare sunt însărcinată? se întreabă Cemile, spălându-se pe față. Nu e prima oară când am grețuri dis-de-dimineață…

Hakan a plecat, nu l-a mai găsit când s-a trezit dimineață. Merge la doctor și află că bănuielile sale s-au adeverit. Este însărcinată. Va aduce pe lume un copil. Rodul iubirii sale cu Hakan. Dar Hakan nu-i aici ca să se bucure împreună de această veste. Cine știe când se va întoarce… Și așa, marea veste nu poate fi sărbătorită cum se cuvine…

VA URMA!!!

by -
9
 Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 25
Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

Capitolul 25
În care o tragedie stă să se întâmple…
  • Habibi, bine-ai venit! i se adresează Nur lui Ahmed, ridicându-se de pe pat pentru a-l întâmpina.
  • Bine te-am găsit, scumpo!
  • Ce ai acolo? întreabă ea vădit curioasă de cufărul pe care el îl așează jos.
  • Păi m-am dus în casa tatei…
  • Poftim? De ce?
  • Să iau ceea ce lăsasem acolo. Evident că Mohamed era acolo și am discutat.
  • Doar atât? îl întrerupe ea, ridicând din sprâncene.
  • Mi-a spus că nu am dreptul să cer ceva din moștenirea tatei. Că sunt un netrebnic. Un fiu renegat.
  • Nu e mare pagubă! N-avem nevoie de banii lor. Ne vom descurca noi cumva!
  • Bineînțeles! Însă a trebuit să iau acest cufăr. Era ascuns de mine în pod. Sunt lucrurile mamei, ceea ce am putut salva după moartea ei. Mai sunt niște lucruri, lipsite de importanță, pe care le-au revendicat bunicii mei și care sunt în siguranță în casa lor.
  • Foarte frumos!
  • Acum nu mai am niciun motiv să mă întorc în acea închisoare. Acea bucățică din mine care se afla în acest cufăr… Dacă ai ști cât de vechi e cufărul în sine! Mama îmi spunea că bunica ei l-a primit cadou în tinerețe din partea regelui din acea vreme. De fapt era încă un prinț pe atunci. Și era al naibii de îndrăgostit de bunica, în ciuda faptului că ea era măritată cu unul din oamenii săi de încredere! A fost o iubire interzisă, ce s-a sfârșit înainte de a fi prea târziu. Acum, revenind la cufăr: un mare meșter al acelor vremuri l-a confecționat din lemn de santal, a realizat toate aceste ornamente, a sculptat fiecare centimetru. Înăuntru e căptușit cu catifea adusă din Franța. O adevărată bijuterie! Iar interiorul capacului este decorat cu pietre prețioase.
  • De ce interiorul capacului?
  • Pentru a nu ieși în evidență. Era un dar din partea unui rege către o supusă măritată. Nu trebuia să bată la ochi. Plus că nimeni nu stă să verifice interiorul capacului.
  • Ne guzel! Ce frumos!
  • Deschide-l!

Nur se așază în genunchi și deschide capacul cufărului. Își trece degetele peste lemnul frumos sculptat, peste catifeaua fină la atingere. Admiră pietrele prețuite ascunse vederii și își dă seama că nu sunt aranjate la întâmplare. Ele formează niște litere arabe, echivalentul literelor M și A din alfabetul latin, dar și patru cifre: 1877.

  • Uite! Inițialele lor și un an! afirmă Nur.
  • Așa-i, ai dreptate! Ce ochi au femeile astea!
  • La prima vedere par a fi niște pietre încrustate pur și simplu aici, dar e mai mult de atât. Acest cadou cred că a fost făcut în anul 1877.
  • Așa e!

Rând pe rând, cei doi soți scot conținutul cufărului și-l întind pe măsuța din lemn de alături. Câteva rochii superbe din mătase, decorate cu pietre prețioase. Voaluri de toată frumusețea. O cutie imensă, plină de bijuterii superbe, bijuterii care ar lăsa cu gura căscată pe oricine. Câteva cărți, uzate pe la colțuri, arătând ca și cum ar fi fost citite și răscitite cu același drag, de nenumărate ori. Un caiet învelit în catifea – jurnalul răposatei. Și la fund, o cutie de metal goală.

  • Au trecut ani de zile de când a murit mama și nu am îndrăznit niciodată să citesc ceva din jurnalul ei. Nu mă consider demn să-i descopăr secretele, nu am atâta putere să iau contact direct cu ea, cu amintirile ei, cu amintirile mele. Însă la fel ca toate lucrurile pe care le vezi, face parte din mine…
  • Dar ce e cu această cutie goală? Au fost tot bijuterii aici?
  • Nu. Au fost bani, banii pe care-i avea ea strânși pe ascuns, bani pe care bunicii i-i trimiteau. Ei nu ar fi căsătorit-o niciodată cu tata dacă nu ar fi fost obligați de împrejurări. De aceea, au avut grijă să nu ne lipsească nimic nici mie, nici ei. În copilărie, de puține ori am umblat la acești bani. Însă când am fugit i-am luat pe toți. Eram conștient că nu știu când ne vom întoarce…
  • Oh… Știi că am risipit o parte din acești bani. Toate darurile pe care mi le-ai făcut, tot ce ai cumpărat! Erau din banii ei.
  • Așa e. Mai am câțiva, însă nu prea mulți.
  • Și ne vom descurca? Dacă e nevoie, mă voi angaja!
  • Nici gând! Nici să nu-ți treacă prin minte asta! Ne vom descurca! Plus că nu ai avea unde să lucrezi. Nu uita ca aici nu suntem în Occident! Aici femeile stau și cresc copii. Iar tu vei studia, vei avea grijă de fiica noastră.
  • Dacă e nevoie, îi putem cere ajutorul fratelui meu! Fabrica lui e destul de prosperă și cred că ne-ar putea împrumuta niște bani până când ne vom pune pe picioare…
  • Nu e nevoie! Mi-a rămas o mică moștenire din partea mamei. Din partea părinților ei, mai bine zis. Ea le-a fost unica fiică, iar eu le sunt unicul nepot.
  • Nu mai sunt în viață?
  • Din păcate, au murit acum câțiva ani. După ce am împlinit 18 ani…
  • Allah să aibă grijă de sufletele lor!
  • Amin!
  • Și ești sigur că vrei să umbli la acea moștenire?
  • Sunt trei case, plus niște aur. Când vom merge la Paris, vom avea unde să stăm!
  • Da?
  • Bunicul a fost diplomat, mergea des la Paris. Are și o casă în Monte-Carlo. Și în mod normal, nu locuiau în Fes, ci la Casablanca.
  • Incredibil! Nu pot înțelege un lucru. De ce mama ta s-a căsătorit cu Osman?
  • Au existat niște probleme. Probleme grave. Osman l-a ajutat pe bunicul în schimbul acestei căsătorii. El n-a iubit-o pe mama niciodată! A fost îndrăgostit de frumusețea ei, de chipul ei încântător. Nimic mai mult!
  • Allah… Hai să nu mai vorbim despre asta! Începe să mă deprime subiectul…

Cei doi pun la loc în cufăr lucrurile Yasminei și se așează pe pat. Stau îmbrățișați, fiecare bucurându-se de prezența celuilalt…

  • Seni seviyorum! (Te iubesc!)
  • Ben de, Ahmed! (Și eu, Ahmed!)

 

  • Cum și-a permis să vină aici? După tot ce a făcut! este întrebat Mohamed de unul din oamenii săi de bază.
  • A venit până aici după un amârăt de cufăr pe care l-a luat din pod! Vasăzică nu mai are pretenții la moștenirea tatei.
  • Foarte bine, sidi! Ar trebui să vă bucurați!
  • Și propui să-l las în pace după tot ce a făcut?! Nici gând!
  • Ce doriți să facem, sidi? Ce planuri aveți?
  • Va trebui să scăpăm de târfa aia turcoaică, care este și însărcinată. Ar fi cea mai puternică lovitură pe care i-o putem da lui Ahmed!
  • Sunteți sigur de asta, sidi?
  • El a riscat totul pentru Nur. Dacă nu va mai avea pentru cine risca, va reveni pe calea cea dreaptă! O să se căiască în speranța că-i vor fi iertate păcatele! Nu-l putem lăsa să trăiască cu sufletul mânjit de păcate!
  • Când vom acționa?
  • Vom aștepta puțin. Să vedem ce plănuiesc, unde locuiesc. Și bineînțeles, să avanseze sarcina, să devină vizibilă. Să fie lovitura mai puternică! Ține-i sub observație!
  • Cum porunciți, sidi!

Nur îi oferă lecții de limbă turcă soțului ei, îi scrie niște texte mai dificile, proverbe, iar el trebuie să le traducă în arabă. La început stângaci, se străduiește să facă conexiuni, să privească dincolo de cuvinte. Încet-încet, îi oferă lui Nur răspunsurile pe care le aștepta.

  • Uite că te descurci! Un lucru să ții minte: nimic nu este întâmplător! Niciun cuvânt nu este pus într-o frază doar de dragul de a fi pus.
  • Înțeleg, habibi!
  • Ia să-ți dau să citești o poezie scrisă de mine! Să văd dacă remarci metaforele!
  • Bine, ia să vedem!

Întreaga zi o petrec jucându-se cu metaforele, cu sensurile ascunse ale cuvintelor, o importantă lecție de literatură. La un moment dat, Nur stă aplecată asupra caietului oferindu-i niște explicații. Ahmed o privește, cade pe gânduri și, în cele din urmă, îi spune:

  • Tu ar fi trebuit să te faci profesoară!
  • Hm? întreabă ea confuză. Ce spuneai?
  • Ziceam că ar trebui să te faci profesoară!
  • Cum ai ajuns la concluzia asta, dragule?
  • Ai un talent aparte în a le împărtăși celorlalți cunoștințele tale! Uneori, am impresia că în fața mea stă unul din cei mai mari cărturari ai lumii și inima îmi crește în piept când mă gândesc că acest cărturar este soția mea, sufletul meu pereche…
  • Habibi…
  • Așa e, scumpa mea! Lasă, că vei studia și vei fi mai bună! Toată lumea va auzi de Nur, prințesa turcoaică… Vei fi o scriitoare și o poetă mai renumită decât Shakespeare, decât Rumi, decât Voltaire! Iar Molière nu a fost nimic pe lângă ceea ce vei fi tu…
  • Teșekkur ederim, canim! îi zice ea cu lacrimi în ochi. Îți mulțumesc că ai încredere deplină în mine! Să ne ajute Allah și să ne aibă în pază! Odată cu mine, vei crește și tu, învățăcelule…
  • Bineînțeles! Mereu voi fi alături de tine, îți voi oferi puterea de a merge înainte, de a lupta în continuare! Voi fi stâlpul de care te vei sprijini pentru a nu cădea pradă disperării și nefericirii…
  • Inșallah!
  • Cât timp a trecut! afirmă el, aruncând o privire pe fereastră. În curând se va înnopta. Ce zici, ieși la o plimbare, scumpa mea soțioară?
  • Da, hai să ieșim! Deja miroase a creier încins aici de la cât am dezbătut poeziile astea! adaugă ea răzând.

Își schimbă hainele, iar Nur se pregătește să-și pună voalul pe cap.

  • Nu-ți pune voalul!
  • De ce, habibi?
  • Lasă-ți părul liber! Oricum e întuneric și te însoțesc eu. Nimeni nu se poate lega de soția mea!
  • Foarte bine! Chiar nu-mi pare rău! Știi că nu am o pasiune pentru aceste voaluri…
  • Crezi că nu te cunosc eu pe tine, scumpo?!

Ies din casa lui Mehmet și se plimbă prin medina aglomerată, ținându-se de mână. Admiră luminile, parfumurile și muzica ce plutesc prin aerul încărcat de veselie și voie bună. Se simt ca doi îndrăgostiți, se simt liberi să-și afișeze iubirea și fericirea. Ce poate fi mai frumos decât această beatitudine, decât această stare?! Se pierd în mulțimea pestriță, se pierd în acest colț de lume, se separă de orice le-ar putea provoca suferință. Sunt două furnicuțe dintr-un mușuroi impresionat, două furnicuțe care împreună nu vor permite nimănui să le calce sub talpa încălțărilor. Părăsesc medina și ies din oraș. Simt răcoarea nopții, zăresc strălucirea mângăietoare a lunii. Se așează la baza unui palmier și, îmbrățișați, profită de tot frumosul ce-i înconjoară. Ceea ce nu știu cei doi soți e că doi ochi malefici îi spionează, le observă fiecare mișcare, din spatele unei mantii întunecate…

Vegheați de lumina lunii,

Stăm îmbrățișați,

Zâmbim, inimile ne tresaltă,

Într-o dulce bucurie…

Ne iubim,

Fericirea ne-o trăim,

Într-un pustiu întunecat,

Dar atent vegheați de regina nopții…

Ayin isgin kollarında,

Kolkolaiyiz,

Gülüyorüz, kalbimiz atiyor,

Bir tatlı sevincin altında…

Birbirimizi seviyoruz,

Mutluluğu yașıyoruz,

Bir karanlıgın yanlızlıgı,

Ama dikkatla, gecenin kralicesi bize bakar…

VA URMA!!!

by -
8
 Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 24
Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24

În care începutul e promițător…

   În dimineața de după nuntă, Cemile se trezește devreme, odată cu primele raze de soare ce se strecoară prin perdeaua de mătase. Își dă seama că prima zi a ei ca femeie măritată tocmai a început. Îi aruncă o privire lui Hakan, îl mângâie pe obraz, îi oferă o sărutare și luându-și halatul pe ea, iese din dormitor. Cu grijă, ca să nu-și trezească soțul. Se duce la baie, se spală pe față și își admiră lung chipul în oglindă. Face un tur al casei și este încântată să descopere pas cu pas ceea ce-i va fi cămin pentru mult timp de-acum încolo. Hakan s-a gândit la toate, nimic nu pare să lipsească din noua gospodărie, totul e bine pus la punct. Așa că ia hotărârea de a-i pregăti un mic-dejun pe care să i-l servească la pat. Coboară la bucătărie, pune ceainicul cu apă pe foc. Între timp, pregătește pe o tavă niște aperitive, un mic-dejun turcesc ca la carte. Toarnă ceaiul în pahăruțele de cristal. Apoi se îndreaptă cu grijă spre dormitorul lor, ducând tava încărcată cu a ei mireasmă ce-ți trezește stomacul la realitate. Deschide ușa, făcând zgomot. Hakan tresare și deschide ochii, fiind încă sub efectul somnului.

  • Gunaydin, canim! (Bună dimineața, dragule!)
  • Gunaydin, îi răspunde el somnoros.
  • Hai, trezirea! Ți-am adus micul-dejun!
  • Mmm, ce bine miroase!
  • Așa-i? Atunci să ai poftă!

Cemile îi așează tava în față și încep să mănânce, alternând înghițiturile cu câte o gură de ceai fierbinte, ceai capabil să te trezească și din cea mai profundă stare de amorțeală. La un moment, privirile celor doi se intersectează. Un zâmbet timid răsare pe chipurile lor.

  • Elinize saglik!
  • Să înțeleg că ți-a plăcut?
  • Evident, scumpa mea! A fost foarte bun! Ai ghicit că o să mă trezesc cu o foame de lup! Sărut-mâna pentru masă încă odată!
  • Afiyet olsun! Să-ți fie de bine!
  • Și ce facem azi?
  • Nu știu, dragul meu. Ia spune-mi, ce idei geniale pregătește mintea ta? îl întreabă ea, atingându-i delicat fruntea.
  • Păi… cred că ar trebui să ne aranjăm puțin, să ne îmbrăcăm frumos și să mergem să ne plimbăm prin cartierele selecte. Dacă vrei putem face cumpărături, vezi și tu ce-ți mai lipsește! Sunt sigur că nu m-am gândit la toate!
  • Ba dimpotrivă, nu m-aș fi așteptat ca un bărbat să știe așa bine de ce lucruri e nevoie într-o casă. Te felicit pentru asta!
  • Însă tot mai sunt lucruri pe care nu am reușit să le cumpăr… Trebuie să mergem să ne cumpărăm haine noi, dacă tot începem o viață nouă, s-o începem pe picior mare!
  • O, dar ce filosof avem noi aici! afirmă ea amuzată. Fie, mergem la cumpărături! Dar vreau să ne plimbăm și pe faleză!
  • Peki. S-a făcut!

După ce se îmbracă elegant, cei doi proaspăt însurăței ies din casă. Merg braț la braț, simțindu-se de parcă întreaga lume ce-i înconjoară este martoră a fericirii lor. Cemile se simte ca în al nouălea cer. Inima îi este plină de optimism, de voie bună. Și, cel mai important, flacăra speranței este mai aprinsă ca niciodată. Ochii ei reflectă beatitudinea ce i-a luat în stăpânire inima.

  • Cemile, rupe tăcerea Hakan.
  • Da, răspunde ea.
  • Mi-a spus mama că ți-ai dori să studiezi. Îți mai dorești asta, nu-i așa?
  • Da, Hakan. E un vis pe care aș fi tare bucuroasă să-l realizez.
  • Atunci, vei studia. Nu te voi împiedica să-ți construiești o carieră.
  • Ești sigur de asta?
  • Da. Nu am nimic împotrivă. Important e ca tu să fii fericită, mulțumită de tine, de noi.
  • Scumpule…
  • Și încă ceva. Cred că ar fi potrivit să-ți dai demisia de la restaurant.
  • De ce? întreabă ea uimită.
  • Nu are rost să mai muncești atât acolo. Chiar nu are rost. Banii pe care-i câștig eu sunt suficienți.
  • Ești sigur de asta?
  • Sigur că sunt sigur. În plus, studiul necesită timp. Ți-o spun din proprie experiență! Iar Facultatea de Medicină nu e nici pe departe cea mai ușoară!
  • Nu vreau să fac Medicina. Adică mi se pare extraordinar să fii medic, însă nu mă simt capabilă.
  • Eu cred că ești suficient de capabilă pentru asta!
  • Viața pacientului se află în mâinile tale. În funcție de cum și când reacționezi, va supraviețui sau va muri. Nu mă simt pregătită pentru asta!
  • Atunci ce ai vrea să studiezi?
  • Mă gândesc să mă înscriu la Facultatea de Biologie. Să studiez animalele, plantele și oamenii. Viața.
  • Decizia îți aparține! afirmă el cu zâmbetul pe buze.
  • Îți mulțumesc că mă susții, Hakan! Eram necăjită că odată cu părinții mei mi-am pierdut și sprijinul. Dar uite că am un înger păzitor. Tu ești acela!
  • Eu nu fac altceva decât să te iubesc. Restul vine de la sine!
  • Ce frumos spus! Seni seviyorum! (Te iubesc!)
  • Ben de, gulum. (Și eu, trandafirul meu.)

Se strâng în brațe. Ce plăcut e să simți căldura celuilalt în timp ce-ți oferă o îmbrățișare! Acea căldură vindecă orice rană. Acea căldură dărâmă orice punte care ar putea despărți două persoane. Acea căldură întărește legătura formată între două suflete. Acea căldură îți permite să zbori, să plutești deasupra vieții…

O pasăre de-aș fi,

M-aș ridica în zbor,

Aș pluti deasupra lumii,

Aș levita deasupra vieții.

O pasăre de-aș fi,

Aș zbura odată cu sufletul meu

Eliberat din temniță,

Din temnița necruțătoare a suferinței…

O pasăre de-aș fi,

Mi-aș înălța trupul,

L-aș lăsa purtat de adierea

Blândă și plăcută a fericirii.

Sunt o pasăre,

Sunt liberă să zbor unde văd cu ochii.

Sunt o pasăre,

Și-mi fâlfâi aripile neîncetat…

Bir kuș olsam,

Yukarı ucarım,

Ayiyin üstünde gezerim,

Hayatın üstüne gecerim.

Bir kuș olsam,

Yureiyimle beraber ucarim

Zindandan kurtulup,

Üzgün ve vicdansiz zindan…

Bir kuș olsam,

Yucugtumu yukarlara salarım,

Rüzgarla salarım

Sakın ve güzel mutluluğu.

Bir kușum,

Serbesiyim uçmaya gozüm gordüğü yere.

Bir kușum,

Ve kanatlarımı nereye istersem salarım…

**** *** **** *** **** *** **** *** **** *** ****

Sultana Cemile se plimbă prin odaia sa de colo-colo. Nu are stare. Acest loc, acest serai o sufocă. Ar da orice pentru a scăpa din acest loc. Ar renunța la originile nobile, ar renunța la avere. Ar renunța la viața asta blestemată. Câtă lume o invidiază pentru că este fata padișahului, pentru că este căsătorită cu una din pașalele ce decid soarta imperiului! Pentru traiul îndestulat. I-ar oferi toate astea primei persoane care i-ar ieși în cale, cu condiția de a-i lua și povara pe ca o poartă pe umeri, suferința ce-i macină inima.

Și cât îi este de dor! De mama pe care n-a cunoscut-o niciodată, de copilărie, de iubitul, de vechea ei viață. La o vârstă atât de fragedă e nevoită să facă sacrificii imense. A dat cu piciorul fericirii. A fost nevoită. Iubirea nu e pentru capetele încoronate. Iubirea nu e pentru femei. Iar o mică prințesă nu se poate împotrivi destinului. Nu e decât o marionetă politică. Mai sunt și excepții, dar nu are Cemile atât noroc…

A slăbit din cauza supărării, cearcănele îi eclipsează frumusețea ochilor. Pare să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani. Poartă numai rochii negre, refuză orice podoabe, bijuterii. Dar oare când va lua sfârșit acest doliu?

Două bătăi în ușă.

  • Intră!
  • Sultanim! i se adresează slujnica făcând o plecăciune.
  • Ce e?
  • Ați primit un bilet. Nu știu cine este expeditorul.
  • Mulțumesc! îi spune Cemile, luând peticul de hârtie. Să nu știe nimeni!
  • Cum porunciți, sultanim!

Slujnica părăsește încăperea, iar Cemile deschide bilețelul. Citește cu voce tare: ,,Dans le jardin.”

Mesajul e de la negustorul evreu, scris special în franceză. O așteaptă în grădina seraiului. Din fericire, pașa e plecat cu treburi. Iese în grabă din odaie și din palat, fără a permite vreunei slujnice s-o însoțească. Se adâncește în grădina verde până când aude un fluierat scurt. Întoarce capul și-l zărește pe Abraham.

  • Sultanim…
  • Abraham bey, mi-ați adus vești?
  • Evident, sultanim! Eu îmi respect întotdeauna promisiunile și înțelegerile.
  • E bine?
  • Da, poetul nostru e foarte bine. Locuiește la Paris. În cele din urmă, nu s-a retras la mănăstire. Cu banii pe care i i-ați oferit și-a deschis o mică afacere. O afacere profitabilă din câte se pare.
  • Cok iyi. Foarte bine.
  • V-a trimis acest mesaj și un mic cadou.
  • Mulțumesc mult! Nu voi uita niciodată acest bine, Abraham bey!

Sultana ia bilețelul și cutiuța acoperită cu catifea, nu fără a-i oferi negustorului o punguță cu galbeni. Se întoarce în odaia sa, dând de înțeles tuturor că a fost pe afară pentru a lua o gură de aer proaspăt. Se așază în fața măsuței de scris. Despăturește foaia de hârtie legată cu o panglică roșie și o miroase. Parfumul lui ce-i face inima să tresalte. Câteva cuvinte scrise îngrijit în franceză. Și-a luat măsuri, pentru orice eventualitate.

,,Ma chérie, je vous écris ces mots. Je suis très bien ici, en France. Je fais des affaires pour recueillir beaucoup d’argents. Nous serons ensemble, je vous promets. Je t’aime, Cemile! Rien ne pourra nous séparer. Notre amour est très fort. Notre amour est éternel. Princesse, la vie sera belle pour nous. Bientôt. Je vous aime !”

O lacrimă de fericire îi răsare în ochii migdalați. O speranță. Deschide cutiuța și este uimită de ceea ce vede. O superbă bijuterie. O broșă încântătoare. Un trandafir din chihlimbar încrustat în argint. Și-l prinde pe caftanul de mătase și se privește în oglindă. Imaginea pare brusc însuflețită, la fel cum se simte și sultana Cemile. Vie…

VA URMA!!!

by -
10
  Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 23
Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23

În care amintirile sunt scoase la iveală…

  • Tebrik ederim, canim! (Felicitări, dragul meu!) Ce bine te descurci! Ai avansat tare mult și observ că nu întâmpini dificultăți în a utiliza alfabetul latin!
  • Nu e mare lucru, scumpa mea!
  • Nu fi modest! Vorbești și scrii la fel de bine, încât ai putea zice că ești un turc get-beget!
  • Hai să nu exagerăm!
  • Modestule, i se adresează Nur, zâmbindu-i larg și trimițându-i o bezea.
  • Seni cok seviyorum! (Te iubesc mult!)
  • Ben de seni cok seviyorum! Cook seviyorum! (Și eu te iubesc mult! Tare-tare mult!) Îți mulțumesc că te-ai străduit și că te străduiești nespus de mult ca să putem vorbi turca… Mă bucur că fiica mea va trăi într-o familie în care nu își va putea uita originile…
  • E tare important să vorbească și turca și araba! Plus că nu știi niciodată pe unde te poartă pașii…
  • Așa e. Îmi doresc să reîncep studiul limbilor străine. Cât de dor îmi este…
  • Tu cunoști și alte limbi străine?
  • Oui, mon cher!
  • Poftim?
  • Nu știi franceză, habibi?
  • A, nu.
  • M-aș fi așteptat să nu-ți fie străină franceza. Din câte știu, prin multe instituții publice asta e limba în care se vorbește, plus că există multe influențe în această zonă. Și nu numai francofone. Hablas español, guapo?
  • Asta ce mai înseamnă? Tot franceză, nu?
  • Habibi, categoric nu. E spaniolă. Pe aici, prin Maroc trăiesc și mulți spanioli. Tu n-ai locuit aici? îl întreabă ea mirată.
  • Ba da, însă nu prea am intrat în contact cu lumea până când m-am căsătorit cu Azeeza. Fusesem doar la școala coranică și majoritatea timpului îl petreceam închis între patru pereți…
  • Aoleu! Ce viață groaznică! În afară de Coran, arabă, ce ai mai studiat?
  • Studiam matematica și științele naturale. Doar că în particular, cu un profesor care venea zilnic acasă la noi.
  • .. Și nu te-ai gândit niciodată să te înscrii la universitate?
  • Ba da, aș fi vrut, însă tata nu a fost de acord.
  • Ce om încuiat!
  • Asta poți s-o mai spui o dată!
  • Ai mei doreau să ne trimită pe mine și pe Cemile la studii în Occident. Mi-aș fi dorit să fiu studentă a faimoasei universități Sorbona.
  • Din Paris, nu?
  • Exact.
  • Și nu-ți mai dorești?
  • Ba da, însă…
  • Însă ce?
  • În curând voi deveni mamă. Va trebui să am grijă de fiica noastră, să mă ocup de educația ei. Allah îmi este martor că voi face tot posibilul ca Yasmine să studieze, să-și construiască o carieră, să fie o femeie modernă! Voi face tot posibilul ca ea să fie o occidentală!
  • Iar eu te voi susține!
  • Și pentru asta îți mulțumesc!
  • Nu ai de ce. Asta e datoria mea ca tată al acestei gâze ce se află în pântecul tău, adaugă el atingându-i burtica. Evident că și mama fiicei mele va putea studia!
  • Poftim?
  • Draga mea, poți începe să înveți. După ce se naște fiica noastră, după ce va crește puțintel ne vom muta la Paris. Vei putea studia la Sorbona așa cum ți-ai dorit!
  • Asta e o glumă, nu?
  • Sunt cât se poate de serios!
  • Atunci ar trebui să pun burta pe carte, admiterea la Sorbona nu e așa ușoară.
  • Apropo, ce-ți dorești să studiezi?
  • Dintotdeauna am fost fascinată de trecut, de ceea ce s-a petrecut cu mult timp înaintea noastră. Dacă trecutul ar fi fost altul, nici prezentul și, implicit, nici noi nu am fi fost aceiași. Poate că am fi trăit pe Lună sau poate că societatea ar fi avut un grad de dezvoltare extrem de scăzut. Nimeni nu știe ce va fi, însă înainte de a fi preocupați de viitor, ar trebui să ne preocupăm de trecut. Să-l înțelegem, să-l descoperim pas cu pas. Ca în final să ne putem înțelege prezentul și, de ce nu, viitorul.
  • Ce frumos! Cu vorbele acestea mai-mai că mă convingi și pe mine să mă înscriu la Facultatea de Istorie!
  • Nu râde!
  • Dar ce ai vrut să zici cu ,,burta pe carte”?
  • E o expresie, îi răspunde Nur amuzată.
  • Și ce înseamnă? o întreabă Ahmed ridicând din sprâncene.
  • Înseamnă că trebuie să studiez mult, cu seriozitate.
  • .. Dar sper că nu o să mă neglijezi, nu-i așa?
  • Sigur că nu, habibi! Plus că nu trebuie să exagerez. Sunt însărcinată.
  • Și nu trebuie să te obosești!
  • Noroc că am timp suficient pentru ceea ce vreau să realizez!
  • Să te ajute Allah și să te îndrume pe căile miraculoase ale cunoașterii!
  • Ce poetic! spune Nur sărutându-l.

  Nur stă în dormitorul său din casa lui Mehmet și citește o carte, așteptându-și soțul. Ahmed s-a întors în casa sa natală. Încă din clipa în care a intrat pe ușă, a simțit cum un jungher îi străpunge inima. O mulțime de amintiri îl răscolesc, nu-i dau pace. Își amintește de copilărie, de primii ani ai vieții sale alături de cea care i-a dat naștere. Apoi își amintește momentul în care a fost anunțat că doamna Yasmine a pierdut lupta cu boala crâncenă ce a măcinat-o în ultimele luni. A urmat înmormântarea și pomenile la care venea multă lume pentru a o plânge pe răposată. La scurt timp, tatăl său a cerut ca toate lucrurile din camera soției sale să fie aruncate sau puse pe foc. El a reușit să strângă bijuteriile, câteva haine și cărțile mamei sale pe care, mai apoi, le-a ascuns într-un cufăr din podul plin de praf și fantome ale trecutului. A văzut cum patul din mahon în care își odihnea Yasmine trupul, dar și biroul frumos ornamentat la care stătea și scria din când în când, au luat foc, cum au ars, trimițând flăcări spre cer. O lacrimă-i apare la colțul ochiului drept. Își amintește, de parcă ar fi fost ieri, de imediata căsătorie a tatălui său de după nefericitul eveniment, de anii grei ce au urmat. De zilele mohorâte ale adolescenței. De căsătoria forțată cu Azeeza. Din acel moment s-a simțit mai liber, mai stăpân pe sine. Însă odată cu apariția lui Nur, odată cu povestea de iubire ce s-a înfiripat între ei, totul s-a schimbat. În bine. Nur i-a permis să fie el însuși, să iubească, să fie liber. Ba chiar să ia decizii aparent lipsite de înțelepciune. A fugit cu ea, departe de toată lumea rea. Și nu regretă asta!

      Acum se vede în situația de a inspira parfumul acestei case. Sidi Osman e mort. Fiul său mai mare, Mohamed, a preluat conducerea tuturor afacerilor tatălui său. S-a mutat în casa acestuia, ba chiar i-a ocupat dormitorul. El este noul stăpân, dar Ahmed are și el drepturi privind averea. Trebuie să-și primească partea din moștenirea înaltului funcționar ce a slujit cu credință monarhia. Trebuie să vorbească cu Mohamed înainte de toate.

   O servitoare apare în holul de la intrare și se sperie vâzându-l pe Ahmed.

  • Sidi Ahmed…, i se adresează cu solemnitate tânăra slujnică.
  • Mohamed e acasă?
  • Da, sidi. E în camera de zi. Îl anunț că ați venit?
  • Nu e nevoie. Doar e și casa mea.
  • Cum doriți, sidi…

      Ahmed merge în camera de zi și-și găsește fratele fumând din narghilea. Acesta se ridică în picioare uimit și strigă:

  • Netrebnicule, păcătosule, ce cauți aici? Cum îndrăznești să apari în fața mea după tot ce ai făcut?
  • ..
  • Eu nu sunt frate cu tine! Din momentul în care ai fugit cu târfa aia turcoaică nu mai exiști pentru mine. Pentru mine ești mort, Ahmed!
  • Mahomed, nu mă poți acuza de nimic! Nu ești în măsură să mă judeci pentru faptele mele! Niciodată nu ți-a păsat de mine, nu ți-a păsat că am suferit o grămadă după moartea mamei. Tu ți-ai trăit viața fericită alături de mama ta, fără a te interesa de ceilalți. Ai avut norocul de a fi primul născut, copilul primei soții a tatei. Tu dintotdeauna ai primit totul pe tavă, totul ți s-a cuvenit! Am venit aici pentru a primi ceea ce mi se cuvine de drept! Eu și Nur suntem căsătoriți și așteptăm un copil!
  • Ooo, să vă trăiască! Să fie binecuvântată! Oamenii virtuoși se nasc printre cei mai săraci…
  • Te rog, termină cu batjocura! O parte din averea tatei mi se cuvine de drept…
  • Nu vei primi nimic! După ce ai fugit cu soția sa ușuratică, tata te-a dezmoștenit. Te-a renegat! Un fiu nu își trădează tatăl! Un fiu nu fuge cu soția tatălui său!

       Ahmed simte ura din vocea fratelui său și pentru prima oară se simte vinovat, este cuprins de remușcări. Ce fel de fiu este el? Ce fel de om? Se trântește pe canapea și ducându-și palmele la ochi începe să plângă. Lui Mohamed nu-i vine să creadă. Nu s-ar fi așteptat la această reacție din partea fratelui său. Privindu-l cum plânge, își amintește de ziua în care a murit Yasmine. Ca și acum, Ahmed plângea, dezamăgit de neînțelegerea celor din jur, a insensibilității față de suferința sa profundă. Mohamed este cutremurat de această amintire. Se așază la rândul său pe canapea, cuprinzând cu brațul umerii frățiorului său.

  • Îmi cer scuze…, rupe Mohamed tăcerea așternută. Dacă tu nu ai fost un fiu adevărat, nici eu nu am fost un frate adevărat! Îmi cer iertare!

          Ahmed ridică capul, cu chipul inundat de lacrimi și un mic zâmbet răzbate pe chipul său îndurerat.

  • Și eu îmi cer iertare! Nu ar fi trebuit să fac asta! Nu ar fi trebuit să mă las prins în mrejele încâlcite ale dragostei! Nu ar fi trebuit să pun ochii pe Nur! Dar…
  • Acum e prea târziu. Sunteți căsătoriți și așteptați un copil. Va trebui să-ți petreci restul zilelor având aceste remușcări, căindu-te de acest păcat grav. Însă știi că poți să divorțezi de Nur și să-ți crești fiul după se va naște! Este dreptul tău!
  • Nu pot divorța de Nur! O iubesc și ea mă iubește! Nu aș putea s-o rănesc! Și nu, fiica noastră nu va crește fără mama ei!
  • Ești conștient că doar așa vei putea să-ți cureți onoarea, să-ți îndrepți greșeala și prin urmare să-ți obții partea de moștenire?
  • Da, însă decât să renunț la Nur, mai bine renunț la moștenire. Am o casă pe numele meu, plus ce mi-a rămas de la mama. O casă în Casablanca, una în Paris și vila din Monte-Carlo. Banii ei au fost investiți în cumpărarea a câtorva cămile. Și să nu uităm de bijuteriile din aur și diamante de la bunica mea maternă. Sunt unicul ei nepot!
  • E suficient cât ai! Atât timp cât nu vrei să renunți la târfa aia, nu ai niciun drept să primești de la tata ceva! se răstește Mohamed.
  • Vreau să-mi iau lucrurile rămase aici!
  • Ce lucruri? Mare parte din ele ți le-ai mutat în casa ta, iar ce a mai rămas în odaia aceea a fost aruncat după fuga voastră.
  • Cum mă așteptam! Tata nu s-a putut abține să nu arunce ce i-a ieșit în cale! Dar stai fără griji, nu am nevoie de acele lucruri…
  • Atunci ce vrei?
  • Vreau să mă urc în pod și să-mi iau cufărul!
  • Ce cufăr? Vrei vechiturile din pod? îl întreabă râzând cu gura până la urechi. Du-te și ia ce-ți place! adaugă sarcastic.

   Ahmed urcă treptele cu pași apăsați. Deschide o ușă de lemn și intră în acest sanctuar prăfuit, mirosind a trecut și a vremuri de mult apuse. Dă la o parte o masă din lemn, frumos sculptată și în spatele ei se ivește cufărul mult dorit. Ridică greul capac, tapițat în interior cu catifea roșie, și zărește lucrurile mamei sale. Cu mare dificultate își înăbușă un suspin. Închide capacul la loc, șterge praful așezat pe lemnul ce fusese cândva proaspăt lăcuit și ia în brațe cufărul greu, cu mare grijă. Coboară treptele, lăsând în urmă pânzele de păianjeni țesute ici și colo, într-o ordine știută numai de ei. Ajuns înapoi în salon, îl găsește pe Mahomed așteptând.

  • Pentru amârâta asta de cutie ai făcut atâta tam-tam? Nu știu dacă ai observat, dar podul e plin de ele. Puteai să le iei pe toate.
  • Asta era ceea ce căutam!
  • O veche comoară să înțeleg. Ar trebui chemați Ali Baba și cei patruzeci de hoți ca să te ajute s-o cari! afirmă amuzat Mahomed.
  • Acum te las. Îmi cer scuze dacă te-am deranjat, dacă te-am făcut să-ți irosești prețiosul timp! Și stai fără griji, n-o să mă mai întorc niciodată aici! Bucură-te de averea tatei, cheltui-o după pofta inimii tale!

     Odată aruncate aceste vorbe, Ahmed părăsește încăperea și casa în care și-a petrecut unii din cei mai întunecați ani ai vieții. Fără a privi în urmă. Nu că ar avea după ce să se uite. Acea fărâmă din sufletul său rămasă acolo se găsește în cufărul pe care-l poartă în brațe cu mândrie. Acum se va întoarce la Nur, o va putea scoate la o scurtă plimbare înainte de cină. Nu-i va povesti de momentul în care a plâns în fața fratelui său. Trebuie să fie puternic, să pară de neînvins în fața ei! E de datoria sa să le apere pe ea și pe mica prințesă ce se va naște în curând. E un om fericit, împlinit.  De aceea trebuie să-i mulțumească Celui de Sus pentru aceste daruri neprețuite, căci în viață primești, dar trebuie să și oferi înapoi…

VA URMA!!!

 

by -
13
             Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 22

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22
          În care Cemile și Hakan își unesc destinele…

        Cemile dormea atât de frumos, însă a fost trezită de toată agitația care pusese stăpânire pe apartamentul ei. Se ridică din pat și târșâindu-și picioarele, se îndreaptă spre bucătărie. Aici numeroase femei găteau de zor, sporovăiau, râdeau.
–  Bună dimineața, miresico!
–  Bună dimineața! Ce se petrece aici? întreabă ea cu o voce somnoroasă, frecându-se la ochi.
–  Azi e ziua nunții și mai sunt atâtea de făcut! afirmă Hatice. Bine că te-ai trezit, kizim! Trebuie să mergem la coafor, trebuie să te machiezi. Nora mea trebuie să fie cea mai frumoasă dintre mirese!
–  Bine. Mergem…
–  Dar ce-ai pățit? De ce ești așa îmbufnată? Fii veselă! Doar o dată-n viață ești mireasă!
–  Sunt veselă, însă mă cam doare capul.
–  Lasă că îți trece. Vino să mănânci ceva, căci până diseară cu siguranță vei face greva foamei. Nu că nu ți-am da noi să mănânci, însă la câte emoții o să ai n-o să-ți stea gândul la mâncare!
–  Aveți dreptate!
–  Afiyet olsun! îi urează Hatice întinzându-i o tavă cu mâncare.
      *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
–  Sultanim, bună dimineața! Vă aduc micul-dejun? o întreabă servitoarea.
–  Da…
Servitoarea îi așează în față tava cu mâncare și se retrage, după ce face o plecăciune.
–  Chiar cred că-mi arde de mâncare?! Toată lumea se așteaptă să râd, să fiu în culmea fericirii, dar eu simt că mă îndrept cu pași mici, dar siguri, către iad… Esma!
–  Buyurun, sultanim! (Porunciți, sultană!) i se adresează servitoarea intrând pe ușă.
–  Esma, doresc să nu fiu deranjată cât timp servesc micul-dejun! Orice s-ar întâmpla! Ai auzit?
–  Cum porunciți, sultană, adaugă servitoarea, făcând obișnuita plecăciune și părăsind încăperea.
     Sultana Cemile se plimbă prin odaie, dintr-un capăt într-altul. Admiră încăperea. O mulțime de amintiri îi trec prin fața ochilor. În această încăpere a copilărit, aici a învățat să scrie,să citească. Aici l-a cunoscut pe cel ce i-a furat inima. Parcă ar fi fost ieri. Auzise vorbindu-se despre acest poet, îi citise câteva poezii și, mai apoi, ceruse să fie chemat la ea. De când l-a văzut a rămas fascinată de ochii lui migdalați, de vocea-i blândă și melodioasă. A trebuit să găsească o soluție pentru a-l putea avea aproape. Astfel, el i-a devenit unul din dascăli, ocupându-se în a o învăța tainele poeziei, dar și ale limbii franceze. Tatăl său, sultanul Abdulmecid n-a avut nimic împotrivă,  cu ocazia lecțiilor s-au putut găsi, și –au putut împărtăși sentimentele și iubirea…
– Niye? Allah,niye? (De ce? De ce, Doamne?) De ce nu mi-ai permis să fiu alături  de Mustafa? De ce trebuie să trăiesc aceste zile dacă nu pot fi alături de cel pe care-l iubesc?
      O podidesc lacrimile. Cade în genunchi și plânge. Și plânge. Cu fiecare lacrimă vărsată se simte mai revoltată, mai nemulțumită. Cu fiecare lacrimă vărsată simte că o parte din vechea Cemile moare. Moare și cu siguranță nu va mai înviată. De ce trebuie să se sacrifice? Pentru binele celor din jur, pentru că e o sultană, pentru că așa i-a fost sortit. I-a fost sortit să fugă de fericire și fericirii să fugă de ea…
      Într-un final se ridică de jos, rezemându-se de biroul său. Deschide sertarul și scoate de acolo caietul cu poezii de la Mustafa. Recitește pentru a mia oară dedicația. Doar că acum simte că este o floare ofilită printre o mulțime de flori pline de viață…
     Se strecoară sub impunătorul pat din lemn de stejar cu baldachin și atinge lemnul frumos sculptat. Găsește mica trăpiță pe care o căuta și strecoară acolo caietul învelit în piele roșie. Roșie precum chipul său plâns, roșie ca ochii ce au vărsat lacrimi amare. Iese de sub patul în care și-a petrecut toate nopțile, pe marginea căruia stătea doica, citindu-i povești, în lipsa unei mame răpite de moarte înainte de vreme. Își înăbușă un suspin. Deschide cufărul de lemn de la picioarele patului și începe să îndese înăuntru lucrurile ei dragi, amprente ale trecutului său, ale anilor lipsiți de griji.
      Fiindu-i foame, începe să mănânce cele ce i-au fost puse în tavă.  La un moment dat, aude un tril de păsărele. După ce-l mai aude încă odată își dă seama că nu sunt niște păsărele, ci Mustafa. E un semnal, o chemare. Iese în grabă pe balconul acoperit de marmură albă. Își apleacă privirea și-l zărește. Un val de fericire îi inundă chipul.
–  Așteaptă o clipă, îi șoptește ea, după care se întoarce în odaie.
 
    Ia cearșafurile de pe pat și face din ele o funie. Un căpat îl leagă de balustrada balconului, iar de celălalt se ține pentru a putea coborî singurul etaj aflat între ea și mult iubitul poet. El o prinde în brațe și o sărută pe buze, mânat de un impuls de moment.
–  Sultana mea…
–  Mustafa! Of, scumpul meu Mustafa! Îmi cer scuze, te rog să mă ierți!
–  Sultană, nu trebuie să vă cereți scuze! Umilul dumneavoastră servitor nu e demn pentru a auzi aceste vorbe…
–  Mustafa, iartă-mă că ți-am dat o asemenea veste prin intermediul unei scrisori. Sper că înțelegi acest sacrificiu, sper că mă înțelegi pe mine. Pe tine te iubesc! Sufletul meu îți aparține!
–  Înțeleg, sultană! Vina îmi aparține. Nu sunt demn să vă fiu soț, nu  sunt demn să vă ating buzele catifelate, nu sunt demn de dragostea dumneavoastră.
–  Te rog, nu te umili în halul ăsta! Și să știi că ești demn, ești mai demn decât mulți alții! Eu pe tine te iubesc. Nu iubesc banii, nu iubesc avuțiile. Iubesc un om. Iubesc un suflet care s-a deschis în fața mea. Un suflet care o iubește pe Cemile, nu pe fiica sultanului…
–  Și eu vă iubesc, sultana mea! Însă va trebui să plec în Franța, la familia mea.
–  O, nu! Te implor, nu pleca!
–  Și dacă rămân, Cemile, ce voi face? Voi sta plângându-mi de milă, admirând apele întunecate ale Bosforului?! Cemile, tu ești soarele meu! În lipsa ta eu cad într-un întuneric pe care niciun iatagan nu-l poate tăia.
–  Însă promiți că n-ai să mă uiți? Promiți că nu te vei îndrăgosti de o altă fată, o fată care își va putea uni destinul cu al tău?
–  Cemile, destinul meu este legat de destinul tău! Nimeni nu va putea rupe această legătură. Voi merge în Franța și mă voi retrage într-o mănăstire de călugări. Mă voi ruga zi de zi Dumnezeului meu pentru a te putea revede…
–  Și eu mă voi ruga lui Allah pentru tine… Și sper că vreodată te vei întoarce la Istanbul. Poate că voi putea divorța de pașă, pentru a fi alături de tine.
–  Dumnezeul meu, Allah al tău, sper să-ți audă vorbele…
–  Și nu înceta să-mi scrii! Anunță-mă permanent de cum ești, de cum o duci! Dacă vei  duce lipsă de ceva, nu ezita să-mi ceri ajutorul! Orice veste, orice scrisoare trimite-o la negustorul evreu! Va reuși el să mă pună și pe mine la curent…
–  Sultană, zice el, adulmecându-i parfumul. O să-mi fie dor de dumneavoastră!
–  Și mie, domnule poet!
     Cemile se agață de funia albă, pură ca sufletul său, și urcă. Cei câțiva metri până sus par a fi fără sfârșit, totul pare să dureze o eternitate. Ajunge sus. Dezleagă funia și o aruncă în șemineul aprins…
–  Esma!
–  Buyurun, sultanim!
–  Poți lua tava. Apoi cheamă și celălalte slujnice pentru pregătiri!
    După o lungă baie la hamam, sultana este îmbrăcată într-o rochie neagră. Nu are de gând să poarte tradiționalul roșu. Nu merge la propria nuntă, ci la propria înmormântare. Părul îi este doar puțin aranjat, de machiaj nici nu se pune vorba. Chiar și așa, naturală, Cemile Sultan este o femeie foarte frumoasă. Cu voalul din pânză pus pe cap, tânăra prințesă se îndreaptă către petrecerea din camera sultanei favorite, una din soțiile tatălui său. Mai apoi, Măria Sa, Sultanul Abdulmecid vine în odaia cu pricina. Ridică voalul fiicei sale, se uită în ochii ei, cuprins de regrete, și-i așează pe cap o coroniță din pietre prețioase.  O ia de mână și însoțiți de alai, o duce la pașa Mahmud. Îl privește cu dezgust, în timp ce în inima ei se dă o luptă aprigă, luptă pe care trebuie s-o stăpânească…
*** *** *** *** *** ***  ***  *** *** *** *** *** *** ***
       Cemile, coafată și machiată, e aproape gata pentru a pleca la nuntă. Se îmbracă în frumoasa rochie de mireasă și se privește în oglindă. E extrem de emoționată. Simte niște fluturași în stomac ce nu-i dau pace.  Dintr-un sertar scoate la iveală fotografia cu mama sa într-o ipostază asemănătoare. Atinge poza cu un dor nespus. Ce frumoasă mai era Latiffa! Ce păcat că mama ei nu-i poate fi alături în acest moment special! Nu vor fi prezenți nici tatăl, nici scumpii ei frați. O lacrimă se prelinge pe obrajii îmbujorați. Doamna Hatice intră deodată pe ușă.
–  Kizim, ce e cu tine? De ce plângi?
–  N-am nimic, spune ea, ștergându-se la ochi.
–  Știi că nu mă poți minți. Ce e cu fotografia aia?
–  Mama în rochie de mireasă…
–  Allah, ce femeie frumoasă! afirmă Hatice cu uimire. Și ce bine îi semeni! Părul tău e mai deschis la culoare, iar ochii sunt mai micuți. În rest semănați foarte bine!
–  Dar mama a murit. Nu poate fi alături de mine în această zi. Nu mă poate vedea mireasă. Mereu visa la nunta mea, la nunta surorii mele. Cu siguranță am dezamăgit-o…
–  De ce?
–  Mama a insistat dintotdeauna să studiem, plănuia să ne trimită la universități din Occident. Voia să avem o carieră și abia apoi să ne întemeiem o familie.
–  Nu e un capăt de lume, kizim! Poate nu vei putea studia în Occident, însă te poți înscrie aici la universitate. –  Bănuiesc că ai terminat liceul…
–  Da, l-am terminat.
–  Atunci vei putea începe studiile din toamnă. Hakan cu siguranță te va lăsa, dacă va fi nevoie voi vorbi eu cu el.
–  Teșekkur ederim, annem! Îți mulțumesc, mamă! Îți mulțumesc că-mi ești alături!
–  Gata cu lacrimile! Fii veselă, plină de viață! Te măriți, kizim!
–  Bine, adaugă Cemile zâmbind. Să mergem!
 
    Oficierea căsătoriei are loc pe faleza Bosforului, într-un loc cu o mare însemnătate pentru cei doi însurăței. Bosforul, martor al iubirii lor nemărginite, nu poate rata acest moment important. Hakan este fascinat de Cemile, care radiază de frumusețe și eleganță. Toată lumea o privește cu admirație. Pare a fi o zână gingașă, un firav ghiocel, un plăpând fulg de nea. Ofițerul stării civile își face apariția și ceremonia începe.
–  Astăzi ne-am adunat aici pentru a fi martori la unirea destinelor a doi tineri frumoși care au hotărât să-și întemeieze o familie și care au depus o cerere în acest sens. Domnule Hakan Atiksoy, de bunăvoie și nesilit de nimeni, o luați în căsătorie pe domnișoara Cemile Abdullah?
– Evet! (Da!)
–  Domnișoară Cemile Abdullah, de bunăvoie și nesilită de nimeni, îl luați în căsătorie pe domnul Hakan Atiksoy?
–  Cemile privește în jur: la ofițerul stării civile, la Hakan, la martorii care nu sunt nimeni alții decât patronul restaurantului și soția acestuia, la lumea strânsă aici pentru a le fi alături. În clipa în care ofițerul se pregătea să repete întrebarea, ea răspunde cu vocea-i timidă:
–  Evet!
–  Cu puterea cu care am fost investit, vă declar soț și soție!
Cei doi miri semnează, la fel și martorii, după care ofițerul înmânează miresei certificatul de căsătorie. Ea îl ridică pentru ca toți cei de față să vadă documentul, o banală hârtie, dar care e capabilă să unească doi oameni, în cadrul sfintei familii.
–  Calcă-l pe picior! strigă una din invitate, acest îndemn fiind urmat de râsetele celor prezenți.
Cemile îl calcă discret pe picior și toți invitații încep să aplaude. Apoi cu toții se îndreaptă către Speranța Istanbulului, loc în care se desfășoară o mică petrecere, nu înainte ca mireasa să primească darurile de nuntă din partea invitaților, în general bănuți de aur și brățări strălucitoare. După aceea, Hakan o ia pe Cemile și o duce într-un cartier. Se opresc în fața unei case.
–  Ce facem aici, Hakan?
–  Draga mea, de-acum asta va fi casa noastră! Acesta e cadoul meu de nuntă pentru tine! Aici vom putea trăi fericiți, aici vor crește copii noștri, aici vom îmbătrâni. Aici voi fi împreună, ne vom iubi, până ce moartea ne va despărți…

VA URMA!!!

by -
14

În care ne întoarcem la Fes...

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21

           În care ne întoarcem la Fes…

  • Neața, scumpa mea! spune Ahmed, dând la o parte perdelele de la ferestre.
  • Bună dimineața! îi răspunde Nur, aflată încă sub efectul somnului. Ce e? De ce m-ai trezit?
  • Scumpa mea soțioară, ai dormit o grămadă. E trecut de ora prânzului. Și din câte îmi amintesc eu, ești însărcinată.
  • Așa, și? Ce legătură are una cu alta?
  • Femeile însărcinate trebuie să se alimenteze bine.
  • Allah, acum o să mă disperi cu ceea ce trebuie să facă femeile însărcinate și cu ceea le este interzis?!
  • Așkim benim, gândește-te că acum porți în pântece un prunc! Copilul meu! Copilul nostru! Trebuie să avem grijă de el ca de ochii din cap.
  • Dacă zici tu…

     Ahmed iese din cameră și revine imediat cu o tavă plină ochi cu bunătăți. Ouă fierte, salată, măsline, brânză, sucuk, unt, dulceață, pâine prăjită. Un veritabil mic-dejun turcesc. Și bineînțeles, nu lipsește ceaiul turcesc, pus în simpaticele păhăruțe de cristal. Nur își dă seama, abia acum, că îi este tare foame. Și că ceea ce i-a fost adus pe tavă arată bine. Și că are un soț extrem de grijuliu. Și că trebuie să mânânce. Asta și face. Se înfruptă din mâncare, din când în când mai ia și câte o gură de ceai. În tot acest timp, Ahmed o privește cu un zâmbet până la urechi.

  • Bun a mai fost! afirmă Nur, ștergându-se la gură cu un șervețel. Tare bun!
  • Să înțeleg că nu ți-a fost foame? se hlizește el.
  • Știi tu cum se zice, pofta vine mâncând.
  • Exact, draga mea! Afiyet olsun! (Să-ți fie de bine!)
  • Elinize saglik, Ahmed! (Săru’ mâna pentru masă, Ahmed!) Habibi, ești cel mai minunat soț pe care și l-ar putea dori o femeie! Nu glumesc! Seni seviyorum! (Te iubesc!)
  • Ben de, așkim benim, melegim… (Și eu, iubita mea, îngerul meu…;)

   Nur se ridică, se apropie de el și-i fură o sărutare.

  • Apropo, de unde ai făcut tu rost de sucuk? De unde știai cum arată un mic-dejun tradițional turcesc?
  • Draga mea, am și eu sursele mele. Soțioara mea nu merită oare tot ce-i mai bun? La fel și ea, și fiica noastră…

    Cei doi soți ies în târg, se plimbă printre tarabele pline-ochi de articole vestimentare, mirodenii, bijuterii. Deși nu ar fi crezut niciodată asta, lui Nur îi era dor de Fes, de aglomerația medinei, de atmosfera specifică. Acest târg i se pare fad, nu îi oferă aceeași senzație ca cel din Fes. Acolo, deși este mai aglomerat, deși n-ai unde să arunci un ac, târgul este sufletul orașului. E un loc animat, colorat, zgomotos și extrem de fermecător. Nu degeaba Fes-ul este cunoscut drept una dintre inimile lumii islamice. Acel loc este încărcat de istoria a zeci, sute de generații, este martor al evoluției islamului, al schimbărilor apărute de-a lungul timpului. Aici timpul pare să fi stat în loc, străduțele înguste și zidurile înalte alcătuind un labirint încărcat de istorie…

    După ce fac câteva cumpărături, Nur și Ahmed se întorc la hotel, lasă bagajele și ies să se plimbe pe plajă. Ea își dă jos voalul de pe cap, lăsându-și părul să fie desfătat de către razele neastâmpărate ale soarelul. Se îmbrățișează și stau câteva clipe așa. Timpul pare să stea în loc. Ei par a fi parte al acelui colț de lume, fără ei tabloul ar fi incomplet, lipsit de farmec.

  • Seni seviyorum, Ahmed!
  • Ben de seni seviyorum, Nur!

    Buzele lor intră într-un dans pasional al vieții și al morții, al iubirii și al urii, al frumosului și al urâtului. Într-o lume a discrepanțelor, acest sărut reprezintă lumina de la capătul întunecatului tunel, rezultat al sentimentelor profunde, de nestăvilit. Într-o lume în care răul și hidoșenia par să pândească de după colțuri, cu colții pregătiți să-ți sfâșie sufletul, iubirea reprezintă cel mai puternic scut, un scut mult mai puternic decât orice, mai puternic și decât bronzul celest al zeilor. Ce nectar, ce ambrozie, când ai la îndemână iubirea, iubirea izvorâtă din inimi de aur?!

  • ..
  • Spune, scumpa mea!
  • Ahmed, am stat și m-am gândit…
  • Și?
  • Consider că ar trebui să ne întoarcem la Fes. Chiar mi-e dor de medina, de oamenii de acolo, de toată acea veselie și armonie…
  • Nu-mi vine să cred, adaugă el răzând. Să înțeleg că ți-e dor și de tradițiile de acolo?
  • Nu, de alea nu! Sunt tradiții tâmpite! Nu voi fi niciodată de acord cu ele. Nu am de gând să le respect, decât dacă viața noastră ar sta legată de un fir de ață. Aș face orice pentru binele tău, pentru binele fiicei noastre…
  • Și eu aș face orice pentru voi, fetele mele!
  • Te avertizez de pe acum! Dacă tradițiile alea aiurite îmi vor necăji fiica, dacă o vor face nefericită, dacă îi vor distruge viața, o să îi permit să le încalce. Și tu nu te vei împotrivi! Jură! Jură pe copilul pe care-l am în pântece că vei face orice pentru fericirea ei!
  • Jur! Jur pe ce vrei tu! Cum aș putea să provoc nefericire celor mai dragi ființe din viața mea? Nu uita că nu am pe nimeni pe lume, în afară de tine și de micuța Yasmine. Voi sunteți tot ce am mai scump pe lumea asta!
  • Ahmed, te iubesc nespus de mult! afirmă Nur cu lacrimi în ochi. Te iubesc pentru că ești un om minunat, pentru că în spatele acestei măști se află un om sensibil, un om cum rar întâlnești, un om care, din fericire, este soțul meu…
  • Nu plânge, prințesă! Vremea lacrimilor a trecut…

    După încă două zile petrecute în Tunis, Nur și Ahmed se îmbarcă pe un vas cu care călătoresc până în portul Tanger. De aici se îndreaptă spre Fes.

  • Am ajuns, scumpa mea soțioară!

     Nur privește tot ceea ce o înconjoară. Are o plăcere nemăsurată de a se afla în aglomerația medinei. Mirosurile de mâncare proaspătă, vocile stridente ale vânzătorilor ambulanți… Totul o face să se simtă mai liniștită, fericită. Da, se simte ca acasă. Acum se va putea bucura de acest loc. E alături de bărbatul pe care-l iubește, de copilul ce urmează să se nască, de frații săi. Nu mai este închisă într-o colivie, nu mai este nevoită să suporte un soț pe care-l urăște, nu se mai simte restricționată de tradiții. Se simte liberă. Liberă într-o lume a coliviilor ce abia așteaptă să fie deschise.

     Bineînțeles că nu vor locui în casa răposatului Osman. Nur, cel puțin, nu ar fi în stare să pășească acolo. Nu. Vor sta acasă la Mehmet până când va fi reamenajată casa lor de la marginea târgului. Cu această ocazie, va putea fi alături de frații săi, vor putea petrece momente împreună, vor putea depăna amintiri…

  • Hoș geldiniz! le urează Mehmet.
  • Hoș bulduk, abi! îi răspund Nur și Ahmet.
  • Ce dor îmi era de tine, frate! afirmă Nur, strângându-l în brațe pe Mehmet. Of, ce te-ai maturizat!
  • Iar tu ai rămas neschimbată! La fel de tânără, la fel de frumoasă!
  • Ali unde este?

    Atunci intră în încăpere un adolescent, care seamănă puțin cu micuțul Ali.

  • Ali! zice Nur uimită.
  • Hoș geldiniz! se aude vocea schimbată a lui Ali.
  • Of, ce mare ai crescut! spune Nur în timp ce lacrimile-i șiroiesc pe obraji. Scumpul meu Ali! Vino la sora ta!

    Cei doi se strâng în brațe. Nur îi mângâie părul și-l privește. Simte un gol, o cicatrice pe care nu a lăsat-o în pace și care acum îi provoacă din nou suferință. Nu se poate stăpâni, un șuvoi se revarsă din inima ei, un șuvoi însoțit de amintiri dureroase.

  • Abla, adaugă Ali, suspinând. Seni cok ozledim! (Mi-a fost tare dor de tine!)
  • Și mie, scumpule. Când ai crescut atât? Ai 13 ani! Nu-mi vine să cred! Speram să nu mai crești. Să rămâi același Ali cu care mă jucam prin livada de portocali din Izmir.
  • Mi-e tare dor de părinții noștri, pare să fi trecut o veșnicie de când nu i-am mai văzut…
  • Și mie mi-e dor de ei, nespus de tare… De-aș putea aș da timpul înapoi, aș fi rămas în Izmir alături de mama și de Cemile. Măcar am fi murit împreună…
  • ..
  • Ali, canim benim. Sunt aici, nu te voi mai părăsi. Când vei avea nevoie de mine, îți voi fi alături. Voi face posibilul să-i țin locul mamei, știu că e imposibil, însă voi încerca…
  • Nur abla…
  • Hai, lăsați lacrimile! Viața merge înainte! îi întrerupe Mehmet.

    Cu toții merg în salon și se așează la masă, însă nu la masă ca occidentalii, ci direct pe jos, pe niște perne frumos colorate, cu franjuri.

  • Abi, avem să-ți dăm o veste!
  • Ce e, Nur? Sper că e de bine, Inșallah!
  • E de bine, abi! Nu știu dacă ați observat, însă sunt însărcinată. Eu și Ahmed vom avea un copil!
  • Cok guzel! Ce mă bucur să aud asta! Și soția mea e însărcinată, în primele luni.
  • Harika! (Super!)
  • Zic să sărbătorim, adaugă Ahmed.
  • Iar eu zic că e o idee foarte bună, cumnate!

     În acea seară are loc o frumoasă petrecere în casa lui Mehmet. Sunt chemate dansatoare și cântărețe. La bucătărie se gătește de zor. Nur este tare încântată să-și revadă cumnata și din ce discută, își dă seama că vor naște cam în aceeași perioadă. Important e ca bebelușii să fie sănătoși și, implicit, să fie lumina ochilor părinților lor. Atmosfera de petrecere marocană o fascinează pe Nur, care până acum a fost indiferentă la astfel de manifestări. Stă ce stă și se uită la Ahmed. El o soarbe din priviri, pe când ea îl privește cu admirație. Ahmed e prințul ei, care călare pe un armăsar alb, a smuls-o din ghearele tristeții, a nefericirii…

     Ies pe balcon și se uită la stelele de pe boltă, dar și la măreața Lună. Aceasta îi privește zâmbind, inima tresăltându-i de bucurie la gândul că a reușit să-i aducă împreună pe cei doi. Cine a zis că întunericul și răcoarea nopții sunt simboluri ale răului? Cine a zis că sentimentul nu poate prelua cârma din mâinile rațiunii? Totuși când vasul străbate ape tulburi, trebuie să lăsăm rațiunea să-și spună cuvântul. Dacă nici rațiunea nu poate găsi o soluție, mai bine lăsăm sentimentul să țină cârma în continuare, vegheat îndeaproape de lumina plăpândei luni…

                      Iubirea, veșnică avuție,

                         Iubirea, izvor de fericire,

                         Iubirea și o lacrimă pe-obraz…

                         O! măiastră regină a nopții,

                      Vegheaz-o făr’de răgaz…

 

                       Așk, en değerli varlık,

                       Așk, mutluluk sacan bir suru,

                       Așk ve yüzde damlayan bir gözyaşı…

                       O! Bir gecenin kralicesi,

                       Koru buna aşkı biraz…

               VA URMA!!!

by -
15

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20

            În care căsătoria e o etapă a vieții…

     Pregătirile pentru nuntă încep. Cemile și-a luat un lung concediu și toată ziua aleargă de colo-colo pentru a organiza un eveniment unic, cel mai spectaculos din viața ei. Se va căsători, va deveni femeie măritată. Nu-i vine să creadă cât de repede a trecut timpul. Mai ieri era o adolescentă, iar acum are douăzeci și unu de ani. Douăzeci și una de primăveri. Filele calendarului au zburat cu repeziciune. De acum e om matur, gata cu joaca! Trebuie să învețe să-și controleze sentimentele, emoțiile. În scurt timp va fi soție și, cine știe, mamă. Va deveni doamna Atıksoy. Domnișoara Abdullah va muri. Cu siguranță, acesta e cel mai mare regret al său, că va renunța la numele Abdullah. Cea mai de preț amintire rămasă de la familia sa. Dar dacă va avea un fiu, cu siguranță îi va pune numele Abdullah. Da, așa va face!

    Soacra sa, doamna Hatice, a îndrăgit-o din prima clipă în care a văzut-o. S-a bucurat nespus de mult să afle că fiul ei se va căsători cu o fată bine educată, manierată, cu o adevărată gospodină. Și Cemile a îndrăgit-o pe evlavioasa femeie, îi poartă un respect profund știind că și-a crescut singură cei doi băieți. O femeie curajoasă, o femeie puternică. E sigură că se vor înțelege bine. Dar ceva îi amintește de mama sa. Căldura vocii, blândețea ochilor, dragostea nemărginită pe care le-o poartă copiilor săi. Când se gândește la asta, simte un gol puternic, un gol ce nu poate fi umplut de altceva. Să-ți pierzi părintele… Ce durere, ce chin! Ce n-ar da s-o aibă acum alături pe mama sa, să o însoțească prin magazine pentru a-și alege rochia! Ba nu, ar fi purtat minunata rochie a mamei sale. Își amintește că într-o zi, acum câțiva ani, făcea cu mama sa ordine printre haine. Au scos și rochia de mireasă din dulap. Cemile a probat-o, însă bineînțeles că îi era prea mare.

  • Kızım, când vei mai crește rochia asta o să-ți vină perfect! Toată lumea se va uita la prințesa mea când va apărea astfel la nunta ei. Vei străluci de frumusețe, iar eu voi radia de bucurie. Of, scumpa mea, ce repede trec anii! Mâine-poimâine te vei mărita și vei pleca la casa ta. Dar până atunci, profită maxim de acești ani frumoși, adăugă Latiffa, mângâindu-i părul catifelat.
  • Cemile, fata mea, ce-ai pățit? îi întrerupe Hatice gândurile. De ce plângi?
  • De fericire…
  • Și eu boceam ca tine înainte să mă mărit, dar lasă, totul va fi bine! Haide să probezi rochia asta!

       După ce se îmbracă cu rochia aleasă de soacra sa, se privește în oglindă și este uimită de ceea ce vede.

  • E superbă…
  • Așa e, dragă. Nu e foarte încărcată, însă e elegantă. Exact cum trebuie să arate nora mea!
  • Mulțumesc, Hatice Hanım!
  • Nu-mi mai spune așa, spune-mi ,,mamă”!
  • Voi încerca! spune Cemile râzând.
  • Hai să cumpărăm rochia și să plecăm! Mai avem și altele de rezolvat.

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

    Cineva bate la ușă.

  • Intră!

    O tânără servitoare intră în odaie, aducând cu ea un teanc de scrisori.

  • Prințesă, a venit corespondența! Uitați-o aici!
  • Mulțumesc, Teresa! Nu te-a văzut nimeni când ai venit cu ele aici, nu-i așa?
  • Am fost precaută, prințesă. Nu m-a văzut nimeni.
  • Bine, atunci. Dă-mi-le!

    Domnița împrăștie scrisorile pe masă și le verifică pe fiecare în parte.

  • Trebuie să fie pe undeva! Sigur mi-a trimis o scrisoare. Sunt sigură de asta…. Nimic! se răstește ea în limba turcă.
  • Prințesă, s-a întâmplat ceva? întreabă servitoarea în spaniolă, speriată.
  • Nu-i nimic, Teresa! Așteptam un plic, însă n-a ajuns. Poți să le duci în biroul tatei…

       Servitoarea face ce i s-a cerut.

  • Nu pot să cred! Niciun mesaj. Netrebnicul m-a uitat! Fir-ar să fie! bodogăne prințesa în turcă.
  • Isabella, ce s-a întâmplat? întreabă mama ei intrând în încăpere.
  • Nimic, mamă, răspunde ea, tresărind.
  • Cum nimic? De ce ești așa nervoasă? Așteptai o scrisoare?
  • Da, mamă.
  • De la cine?
  • Peste două zile împlinesc nouăsprezece ani! Așteptam și eu măcar o scrisoare de la mulți ani, de la una din rudele noastre…
  • Dacă Latiffa și familia ei ar fi fost și astăzi în viață, cu siguranță nu ar fi uitat de ziua ta…
  • Așa e…
  • Sper că te pregătești pentru petrecerea de ziua ta! Va veni multă lume, inclusiv niște prințișori…
  • Of, annem! Nu putem să nu ne gândim la măritișul meu?
  • Kızım, nu uita că situația noastră nu e prea bună! Tatăl tău e bolnav și nici nu vreau să mă gândesc la ce ar urma dacă el moare…
  • O să ne întoarcem în Turcia, sper!
  • Ba nu, draga mea. Vom rămâne aici! Nu uita că tu ești unica moștenitoare a familiei noastre și că unii ar fi în stare de orice pentru a fura ceea ce ți se cuvine! Dacă te căsătorești cu un om influent, cu siguranță nu va îndrăzni nimeni să se lege de tine…
  • Of, annem!
  • Prințesă Alice, le întrerupe o servitoare, făcând o plecăciune, Alteța Sa Prințul Alfonse vă așteaptă în salon.
  • Mă duc să văd ce dorește, apoi mă întorc ca să vedem ce rochie vei purta la petrecere.
  • Mai sunt două zile!
  • Kızım, mereu trebuie să fii pregătită! Ține minte!

        Fatma Alice pleacă, iar Isabella iese pe balcon. Scrutează marea în speranța că va zări vasul căpitanului Hakan.

  • Of, Hakan! De ce-mi faci asta? Neden?

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

        Logodna celor doi miri are loc la restaurantul în care s-au cunoscut. Patronul restaurantului și soția acestuia vor juca rolul familiei miresei, fiindu-le alături celor doi tineri într-un moment atât de important. Istanbulun Umutu. Speranța Istanbulului. Speranța tinerei Cemile devenită realitate. Mirilor li se pun pe degete verighetele de aur legate cu o panglică roșie, panglică tăiată de fratele lui Hakan. După momentul plin de simbolistică, are loc o mică petrecere de logodnă, după care fiecare se întoarce la el acasă.

       Cemile intră la ea în apartament. Se privește în oglindă. Părul șaten prins într-un coc, ochii negri ca pana corbului, buzele trandafirii. Își fixează privirea asupra reflexiei sale. Pentru o clipă, are impresia că zărește un chip asemănător cu al ei, diferențiat printr-o aluniță situată deasupra buzelor. Uimită atinge acea porțiune a feței. Nimic. Închide ochii și când îi redeschide alunița a dispărut.

  • Din cauza oboselii am și vedenii, mai nou. Cred că ar trebui să mă culc. Cine știe ce feste îmi va mai juca mintea, își zice ea.

      După ce se schimbă de rochia albastră, se așază în pat. Adoarme de îndată. Nu e prea ușor să fii mireasă. Câtă oboseală, câtă bătaie de cap! Emoții, bucurie, melancolie. Sentimente contradictorii. Însă ceea ce frumoasa prințesă nu și-a dat seama e că imaginea reflectată de oglindă nu a fost rodul imaginației sale. Ceea ce frumoasă prințesă nu știe e că acea oglindă a fost martoră la confuzia și neliniștea unei alte prințese. A unei prințese care s-a sacrificat. A meritat acel sacrificiu ori ba? Asta rămâne de văzut…

       Conform tradiiților turcești, noaptea de dinaintea nunții este Kina Gecesi, mai exact, Noaptea de henna. Acasă la Cemile se adună multe femei, doamna Hatice, rude ale acesteia, vecine, dar și soția patronului. Aceasta este ultima petrecere a miresei, înainte de a deveni femeie măritată. Sunt preparate bunătăți, dulciuri, se dansează. O voie bună domnește asupra micuțului apartament. Cemile este uimită când își vede soacra intrând în cameră cu o tavă. Pe aceasta zărește un vas cu henna înconjurat de candele aprinse. Câteva femei încep să îi dea mâinile și picioarele cu henna.

  • De ce îmi aplicați henna acum? întreabă ea mirată peste măsură.
  • Fetițo, așa e tradiția, îi răspunde o femeie de vârstă mijlocie. Credeai că nu vom respecta tradiția? adaugă ea pe un ton șugubăț.
  • La noi sunt altele tradițiile…
  • Cum adică, kızım?
  • Hatice annem, la noi se aplică henna înainte de oficierea căsătoriei. Părinții mei sunt marocani.
  • Kızım, câte bordeie atâtea obiceie. De aceea cred că apar diferențe de tradiție. Oricum, zic că nu o să fie prea plăcut pentru tine să apari la nuntă cu henna pe mâini. E vară, e cald.
  • Ai dreptate…
  • Hai, lăsați vorbăria! le întrerup celelalte femei amuzate.

        Cemile își privește mâinile ornamentate, admiră modelele. Femeile astea par să fi aplicat henna dintotdeauna, ea cu siguranță nu ar fi capabilă să realizeze ceva așa de frumos. Îi sunt puși în palmă niște bănuți de aur și i se fac câteva poze. După care, câteva femei încep să cânte melodii de jale, pline de tristețe. Câteva lacrimi apar îi apar la colțul ochilor. Câteva lacrimi se scurg pe obrajii catifelați și îmbujorați. 

       Alte câteva lacrimi par să-i fi inundat sufletul. Acea copilă inocentă e nevoită să se refugieze într-un colțișor, căci timpul ei a trecut. Acum Cemile a devenit femeie. Ce păcat că odată cu maturizarea rănile sufletului nu se astupă! Anumite cicatrici sunt făcute să rămână, să îți amintească de nefericitele momente când s-au produs. Cicatricile sunt făcute pentru a-ți aminti întotdeauna ce-ai fost, ce ești, cum ai evoluat. Cicatricile corpului îți amintesc să fii atent când alergi, când pedalezi pe bicicletă, când te zbenguiești, lecții pe care le uiți, pe care le privești cu nepăsare odată cu trecerea timpului. Însă cicatricile sufletului vor rămâne mereu acolo, va fi suficient să le zgândări pentru a-ți produce suferință, pentru a retrăi la aceeași intensitate, pentru a vărsa aceleași lacrimi pline de amar…

               ,,Annemin yelkeni olsa açsa da gelse
Babamın bir atı olsa binse de gelse
Kardeşlerim yolları bilse de gelse

             Uçan da kuşlara malum olsun
Ben annemi özlerim
Hem annemi hem babamı
Ben köyümü özlerim.” (
Ümit Kaftancıoğlu – Malkara)

          ,,Dacă ar avea mama pânze și ar putea să le deschidă

          Dacă tata ar avea un cal cu care să vină

          Frații mei de-ar ști drumurile să poată să vină…

          Dacă ar trebui să stau în mâinile păsărilor,

          Mi-ar fi dor de mama

          Și de mama și de tata

          Și de satul meu mi-ar fi…”

 

            VA URMA!!!

by -
18

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19
            În care călătoria ia sfârșit…

    Lunile se scurg extrem de repede. La un moment dat, Ahmed și Nur s-au despărțit de caravană și însoțiți de doi oameni, buni cunoscători ai deșertului, poposesc și câteva săptămâni într-o oază, după care își continuă drumul fără grabă. Sunt extrem de fericiți, în fiecare zi se trezesc cu zâmbetul pe buze și nimic nu reușește să le strice starea de bine. Trec și prin orașe, iar cu această ocazie află mai multe despre războiul aflat în plină desfășurare. Află de campania militară din Africa de Nord, ce a luat sfârșit abia în 1943. Nur reușește să ia legătură cu frații săi, comunicând prin telegrame și răsuflă ușurată aflând că aceștia sunt în siguranță. În orice caz, nu părăsesc granițele Maghrebului.
    În tot acest timp, Nur își dezvoltă abilitățile de dans oriental pe care-l practică cu multă pasiune și pe care-l vede ca pe o artă. Fiecare mișcare este aleasă cu mare atenție, astfel încât ia naștere o coregrafie. Însă cea mai importantă  este muzica plină de viață de ale cărei acorduri se lasă ghidată. De-a lungul întregii călătorii, paginile caietului său sunt umplute cu versuri ce vibrează de emoție și beatitudine. Cu siguranță, toți acești ani petrecuți în deșert au alcătuit perioada cea mai frumoasă a vieții sale. Dar ceea ce e frumos nu ține la nesfârșit…
     La câteva luni după sfârșitul războiului ajung în Tunis. Războiul și-a pus amprenta asupra întregii lumi, însă acum nu mai există motiv de îngrijorare.  Ahmed află că tatăl său a murit în urma unui atac de cord și că acum vor putea să se reîntoarcă în Fes. Însă Nur și-ar dori să mai călătorească, să se piardă prin nemărginitul deșert, să se bucure de frumusețea și dulceața vieții. Sunt cazați la un hotel al occidentalilor, pe a cărei terasă iese Nur. Ce loc mirific! De aici se vede marea ale cărei ape cristaline reflectă razele plăpânde de soare. Nu se poate abține să coboare pe plajă. Nisipul fin îi gâdilă tălpile, iar vântul adie ușor.  Inspiră mireasma mării și reflectă la cât de frumoasă este lumea.
       De ce omul nu se bucură de ceea ce i-a fost oferit? Lumea ce-l înconjoară este plină de minuni, de culori, parfumuri, cântece. Deși este o cutie a Pandorei care aduce și necazuri și boli, omul primește și speranța. Omul trebuie să aprecieze toate aceste daruri, să mențină vie speranța. De ce nu este mulțumit? De ce își complică existența, de ce nu-și poate stăpâni aviditatea? Este chiar atât de dificil? Și mai apoi se întreabă: de ce nu sunt fericit? De ce nu vede partea bună a lucrurilor? Astfel, totul ar fi mai ușor. Omul ar trebui să se mulțumească cu ceea ce a primit, să-și dorească să obțină comori sufletești, căci acestea sunt singurele care dăinuie, care nu mor niciodată…
      Ce frumoasă ar fi o viață fără războaie, fără certuri! Ce frumos ar fi să zâmbim mereu, chiar și atunci când lacrimile ne șiroiesc pe obraji! Ce frumos ar fi să râdem mai mult, să privim totul cu optimism! Ce frumos ar fi să vorbim frumoși  cu toată lumea, să fim răbdători, să fim calmi. Ce frumos ar fi…
     Nur simte cum ochii i se închid, cum gândurile ei meditative iau sfârșit. Leșină, cade pe nisipul cald. În tot acest timp, Ahmed a stat de vorbă cu o cunoștință. Intră în camera lor de hotel, însă spre marea lui surpriză, nu-și găsește soția aici. Iese pe terasă și o zărește zăcând pe nisip. Alarmat, coboară în fugă. O ia în brațe și o duce înăuntru, chemând totodată și pe cineva care să-i ajute. Nur se trezește, însă la scurt timp adoarme. Un doctor o consultă și imediat îi dă vestea cea mare lui Ahmed: va fi tătic. Un zâmbet larg înlătură norii abătuți asupra chipului său. Ia hotărârea ca în cel mai scurt timp să se întoarcă cu toții în Maroc, în Fes, căci de-acum încolo Nur va trebui să aibă grijă de ea și de pruncul pe care-l poartă în pântece.
– Draga mea, ești însărcinată! îi spune el când Nur se trezește. Vom avea un copilaș! Îți vine să crezi? Voi fi tată!
– Poftim? Eu… însărcinată?! Nu se poate. O fi vreo greșeală! Nu, nu se poate!
– Nur, ce e cu tine? Nu-ți dorești să ai un copil cu mine?
– Ba da, însă nu acum…
– Oricum era și timpul să avem un copil. Totuși, nu înțeleg. De ce nu acum?
– Mi-aș fi dorit să fiu în continuare liberă. Nu a trecut mult de când m-ai scos dintr-o închisoare, mi-ai redat libertatea mult visată, iar acum vom avea un copil…
– ?!
– Ahmed, nu-ți dai seama că un copil este o responsabilitate? Un copil are nevoie să fie îngrijit, are nevoie de afecțiune. Unui copil trebuie să i te dedici trup și suflet. Nu mă simt pregătită.
– Nu te îngrijora, scumpo! Gândește-te că sunt femei care au avut și au copii la vârste mult mai mici ca a ta. – – Crezi că vreuna este pregătită? Totul va veni de la sine…
– Ai dreptate, însă …
– Liniștește-te! Totul va fi bine! Eu îți sunt alături, ne vom întoarce în Fes și vom locui în casa tatei. Vor fi slujnice ce te vor ajuta să ai grijă de bebelușul nostru. Te vor îndruma.
– Trebuie neapărat să ne întoarcem? E așa de frumos deșertul, e așa de frumos să călătorești…
– Trebuie să înțelegi că nu poți călători în starea asta. Trebuie să te odihnești, să ai grijă de tine și de bebeluș.
– Offf… Măcar să nu ne mutăm în casa tatălui tău. Nu vreau să stau acolo.
– Bine. Voi cumpăra o casă nouă. O casă în care vei intra drept mireasă, soție a mea și mamă a copilului meu. M-ai făcut extrem de fericit! Nici nu-ți imaginezi. Îmi doresc mult acest copil. O să-l iau în brațe și o să-i șoptesc la ureche câteva rugăciuni. O să-l văd cum crește, cum face primii pași, cum învață să ne strige. Ne vom juca împreună. O să-l văd cum se face om mare, cum se căsătorește, cum vine în vizită cu nepoții mei.
– Gata, gata, să nu ne gândim așa departe! Abia am rămas însărcinată, nu am de gând să visez acum la nepoți. Îți dai seama ce bătrână voi fi! Mi se face pielea ca de găină numai când mă gândesc.
– Însă o să te iubesc mereu, indiferent cât de bătrână vei fi. Eu chiar pariez că vei fi o bătrânică extrem de frumușică, că nu te vei schimba foarte mult.
– Iar tu vei fi prințul meu până la adânci bătrâneți…
– Și sfârșit… Ca în basme, nu-i așa?
– Evident. Stai puțin, un lucru nu mi-ai spus. Ce-ți dorești să fie, fată sau băiat?
– Fată.
– Glumești?
– Nu, răspunde el cu seriozitate.
– Tu chiar ești special, un om minunat. Toți tații visează la fii, la fii care să le poarte numele mai departe. Dar tu îți dorești o fiică…
– Mi-am dorit mereu o soră, pe care n-am avut-o. Mi-am dorit să am o soră pe care să o prețuiesc și pe care s-o povățuiesc ca un adevărat frate.  Măcar o fiică să am. Cu siguranță va fi lumina ochilor mei!
– Ce frumos! Ce frumos să te aud rostind aceste vorbe… Și eu tot o fiică îmi doresc. Spre deosebire de tine, am avut o soră. O surioară pe care am iubit-o mult.
Ochii i se umplu de lacrimi, însă continuă:
Am iubit-o mult pe Cemile. Cât era de drăgălașă pe când era mică! Ce frumos ne mai jucam noi două! Și acum îmi amintesc cum ne fugăream prin livada noastră de portocali… Ea și mama erau singurele mele susținătoare. Ele citeau ceea ce scriam, ele mă ascultau cântând la pian. Ele erau acolo mereu. Erau lângă mine…
Nu plânge, iubirea mea, îi spune Ahmed, ștergându-i lacrimile. Acum mă ai pe mine. Eu nu te voi părăsi niciodată. O vom crește împreună pe fiica noastră, pe Yasmine.
Deci Yasmine o va chema, vasăzică? întreabă Nur cu o ghidușie în glas. Dar, de ce, dacă nu sunt indiscretă?
Așa o chema pe răposata mea mamă.
Scuză-mă! Eu doar glumeam…
Nu-i problemă. Probabil ți se pare un nume ciudat, însă așa o chema pe mama. A murit când aveam 7 ani. Și la câteva săptămâni, tata și-a luat altă soție în locul mamei.
Of, cred că nu a fost prea plăcut.
Exact.
Yasmine e un nume frumos. În turcă noi folosim numele Yasemin. Florile de iasomie sunt extrem de parfumate. Îmi plac foarte mult.
Și mie. Dormitorul mamei mirosea mereu a iasomie și hainele ei, de asemenea. Și acum păstrez un cufăr cu haine ce i-au aparținut. Tata nu știe de ele. Cu siguranță m-ar fi obligat să scap de ele…
Eu nu cred că am vreun lucru care să-mi amintească de mama, cu excepția unei perechi de cercei. Mi i-a oferit când am împlinit 18 la ani. Ea îi primise la aceeași vârstă de la mama ei. Când am plecat din Turcia i-am luat cu mine. Sunt superbi, însă nu am îndrăznit să-i port decât de câteva ori.
Te înțeleg… S-a făcut cam târziu. Ar trebui să te culci, să te odihnești. Eu ies la o scurtă plimbare. Noapte bună!
Noapte bună, habibi!
        Ahmed se plimbă puțin pe plajă, apoi pleacă prin oraș, pe străduțele micuțe și aglomerate chiar și la această oră. Se pierde în mulțime. Amintirile nu-i dau pace. Se gândește la mama sa, la copilăria sa nefericită, la bebelușul ce se va naște, la micuța Yasmine. Noaptea s-a așternut asupra orașului, iar Ahmed se plimbă. Se plimbă în speranța ca se va descărca de toate emoțiile, în speranța că la răsăritul soarelui va începe o nouă zi…
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Scumpa mea, am aflat că ești însărcinată! i se adresează sidi Osman Yasminei.
Da, habibi. Vom avea un copil!
Inșallah, o să fie un băiat voinic, care să-mi semene mie. Inșallah!
Dar de unde știi că o să fie băiat? Poate va fi o fată. Doar Allah știe!
Bate-te peste gură! Cu siguranță  va fi un băiat!
Dacă va fi fată îi vei alege tu numele, iar dacă va fi băiat i-l voi alege eu. Ce zici? Ne-am înțeles? îl întreabă Yasmine făcându-i cu ochiul.
Fie cum vrei tu. Numai să fie băiat!
Sidi Osman părăsește încăperea, iar tânăra sa soție rămâne singură. Nu l-a dorit de soț pe acest bărbat mult mai în vârstă ca ea. Nu-l iubește, însă a învățat să fie afectuoasă cu el. Iar acum îi va oferi un copil. Dacă stă să se gândească mai bine, n-ar fi o idee rea să fie un băiat. Într-o familie de musulmani, întotdeauna bărbații sunt priviți cu respect. Ei conduc femeile. Ele sunt doar niște marionete. Un bărbat are mai multe privilegii. Poate avea mai multe soții, poate renunța la ele când are chef. Însă femeia trebuie să fie întotdeauna supusă.  Uneori regretă că s-a născut fată și nu băiat, însă soarta nu poate fi schimbată. Ceea ce a fost scris rămâne scris…

Allah, Te implor, oferă-mi un băiat! Să fie un băiat și mai apoi un bărbat bun la suflet. Un bărbat special, care să-și iubească mult soția, pe care s-o respecte. Un om fericit. Însă indiferent de decizia Ta, mă voi conforma, căci doar tu poți alege destinul pruncului meu…
*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Inșallah, să fie o fetiță, o fetiță dulce și plăpândă, pe care s-o putem boteza Yasmine. Allah, te rog, împlinește-i această dorința lui Ahmed! Fă-l fericit, merită! E un om atât de minunat, e special. Și în plus, îl iubesc mult. M-aș sacrifica pentru fericirea lui și a fiicei noastre!
     Nur se roagă pentru pruncul ei imediat ce Ahmed pleacă. În loc să se culce, stă și se plimbă pe terasă. Se așază pe un scaun și la lumina lunii așterne câteva cuvinte în caietul ei, urmate și de câteva versuri. Da, va fi mamă!

Voi fi mamă!
Neliniștea m-a cuprins,
Teama a pus stăpânire pe mine,
Sufletul mi-e confuz.

Oare ce voi face?
Oare ce voi zice?
Oare voi fi o mamă bună?
Multe întrebări făr’ de răspuns…

Mama mi-a dat naștere
Acum a venit rândul meu
Să ofer lumii un suflet.
Dar oare ce preț va plăti pruncul meu?
Anne olacam!
Sessizlik ustume basti ,
Korku ustume eyledi,
Yüreğim karma karisik .

Acaba ne yapacam?
 Acaba ne soylecem?
 Acaba iyi anne olacak miyim?
Bir suru cevapsiz sorular….

Annem bana hayat verdi
 Artik sira bana geldi
Hayata bir can veririm.
Ama acaba neyle bedel odeyecek bebegiyim?

VA URMA!!!

by -
18

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18

În care se face un prim pas înainte…

Cemile și Hakan se iubesc, au recunoscut că inimile lor bat mai tare în prezența celuilalt și că au fluturi în stomac. Asemenea unor adolescenți timizi, își oferă câte un sărut și îndrăznesc să se țină de mână în timpul lungilor plimbări prin oraș. Hakan îi arată cât de frumos e Istanbulul, i-l pune pe tavă. Împreună vizitează monumente istorice, cartiere selecte, împreună evadează prin parcurile verzi și pline de viață, împreună visează pe malul Bosforului. Împreună trăiesc clipe de neuitat. Cemile simte că inima sa e întregită de afecțiunea pe care Hakan o manifestă față de ea, se simte împlinită, e într-adevăr fericită. Acest bărbat chipeș i-a adus zâmbetul pe buze, i-a oferit o viziune sclipitoare, strălucitoare, a vieții. Când se află alături de el, timpul pare să stea în loc, tot ceea ce aude sunt bătăile inimii sale și glasul lui liniștitor. Se simte atât de sigură… Nimic nu ar putea să îi fure această stare de euforie. Nimeni. Și nimic.

În zilele în care este liberă, cutreieră în căutarea de biblioteci și librării noi. Își cumpără cărți, împrumută cărți, majoritatea de biologie, însă pe ici pe colo mai strecoară și câte un roman clasic de dragoste. Astfel, o parte din timpul liber îl petrece citind. Este impresionată de teoria evoluționistă a lui Darwin, emoționată de soarta Emmei Bovary. Operele poeților turci contemporani îi fac inima să tresalte de încântare, iar muzica difuzată la radio i se pare formidabilă. Aici, la Istanbul, se simte ca acasă. Se simte de parcă și-ar fi petrecut întreaga viață aici, de multe ori are un sentiment de déja-vu. Probabil are legătură cu faptul că mama și familia acesteia au viețuit în acel oraș, cu o lungă și fascinantă istorie în spate.

E o după-amiază ploioasă de duminică. Picăturile firave de apă cad pe pământ, totul într-o atmosferă molcomă, renconfortantă. Cemile stă în micul său apartament, pe fotoliul de lângă fereastră. Privește afară. Cu siguranță, nu e o vreme prielnică pentru plimbare. Face un ceai și deschide o carte pe care a luat-o de la bibliotecă: Romeo și Julieta. Trăiește la intensitate maximă cele scrise,  îi admiră pe cei doi tineri pentru că fac tot posibilul pentru un destin așa cum își doresc. Bănuiește că finalul va fi unul fericit, însă speranțele îi sunt năruite. Ce tragedie! Pune cartea de o parte și începe să plângă. A fost extrem de mișcată de soarta personajelor. Bate la ușă. Se ridică și se duce să deschidă. E Hakan. Ud leoarcă. Văzând-o roșie de atât plâns, o întreabă:

  • Scumpa mea, ce-ai pățit? De ce plângi?
  • Nu-i nimic…
  • Cum adică nimic? Ești roșie la față!
  • Am plâns puțin. Hai, intră!
  • Deci ce s-a întâmplat?
  • Am citit o carte cu un final tragic.
  • Ce carte?
  • Romeo și Julieta de William Shakespeare. Ce final emoționant! Ce păcat că doi tineri frumoși, profund îndrăgostiți, au murit. Din cauza neînțelegerilor dintre familiile Capulet și Montague…
  • Am citit și eu cartea. Am văzut și reprezentarea pe o scenă din Paris. Într-adevăr, tragic.
  • Lăsând asta la o parte, ești ud leoarcă. Trebuie să te usuci, dă jos sacoul, altfel o să răcești. N-ai avut umbrelă?
  • Am uitat-o la birou…
  • Sper că rămâi la cină, nu-i așa?
  • Rămân. Ce pregătești bun?
  • Am făcut dimineață sarmale. Dacă știam că vii pregăteam mai multe. Uite că e devreme, zice ea uitându-se la ceas. Până la ora cinei am timp să fac o plăcintă cu carne și o salată.
  • Foarte bine. Te ajut, ca să termini mai repede.
  • O! Ce domn gentil!

Merg împreună la bucătărie și trec la treabă, nu înainte ca Cemile să-i dea și lui un șorț alb de bucătar. Timpul se scurge cu repeziciune, cei doi amuzându-se de postura de bucătar a lui Hakan, postură nu tocmai potrivită pentru el. Plăcinta este pusă la cuptor, iar salata e gata. Hakan își ia haina și merge să cumpere ceva dulce pentru desert. Se întoarce după o oră cu un tort, cu o sticlă de șampanie și cu un frumos buchet de lalele. Intră în apartament și o surprinde pe Cemile.

  • Hakan, nu trebuia să te deranjezi!
  • Nu e niciun deranj! Plăcerea a fost de partea mea.
  • Ador lalele. Sunt și roșii, pe deasupra. Le pun imediat în vază.
  • Mă bucur că-ți plac!
  • Uite că e gata și plăcinta, spune ea, scoțând-o din cuptor.
  • Ce bine miroase! Îmi lasă gura apă, sincer!
  • Poftiți la masă, Hakan bey!

Căpitanul este extrem de încântat de bucatele pregătite de Cemile. Sarmalele sunt la fel de bune ca acelea făcute de mama lui, iar plăcinta cu carne e superbă. Mai apoi, Cemile taie tortul, iar Hakan desface șampania. Ciocnesc paharele, gustă minunatul tort. El se ridică de la masă și brusc se așază într-un genunchi în fața ei. Scoate din buzunar o cutiuță îmbrăcată în catifea roșie, o deschide și din ea se ivește un încântător inel  de aur, de forma a doi șerpi încolăciți unul în jurul celuilalt, cu gurile deschise. Cemile e uimită. Hakan e emoționat, însă își ia inima în dinți și pune întrebarea mult așteptată:

  • Cemile, vrei să fii soția mea?

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Mărită sultană, mă închin ție, eu, umilul tău servitor. Mărită sultană Cemile, cea mai frumoasă dintre femei, fiică a padișahului lumii, accepți să-l iei în căsătorie pe umilul tău servitor, pe umilul Mahmud, ca să-ți fie alături și la bine și la greu, și la sărbători și la vreme de necaz?
  • Pașă, voi accepta această căsătorie…
  • Sultană, vă port un respect profund, adaugă el făcând o plecăciune.
  • Accept această căsătorie de nevoie, nu că aș simți ceva pentru dumneata. Înainte de toate, Imperiul este cel mai important, iar dinastia otomană are nevoie de slujitori loiali în aceste momente de declin.
  • Vă asigur că nu veți avea niciodată motivul de a-mi pune loialitatea la îndoială! Nu-mi voi trăda niciodată soția și pe familia acesteia, însă…
  • Însă ce? Vrei să ai siguranța că funcția ta nu va fi pusă în pericol. Stai fără grijă! Vrei confort? Vom primi unul din seraiurile din Istanbul, nu vom duce lipsă de nimic!
  • Mai e ceva…
  • Ce mai e? întreabă sultana vizibil iritată.
  • Vreau să-mi promiteți că îl veți uita pe tânărul ăla. Înțelegeți că acel poet nu vă poate oferi nimic! Nu are bani, provine dintr-o familie de rând. Iubirea e trecătoare. Dacă îl veți uita, sunt sigur că veți fi capabilă să vă deschideți sufletul în fața mea.
  • Asta e tot ceea ce te frământă! Am să-l uit, nu pentru că așa vrei tu, ci pentru că țin la el prea mult ca să-l pun în pericol. Dar dacă voi afla că a pățit ceva, tu vei fi răspunzător și jur că peștii din Bosfor se vor înfrupta din tine la cină!
  • Sultana mea…
  • Am încheiat orice discuție! Poți merge la Măria Sa și să-i spui că am acceptat să-ți fiu soție.

Mahmud Pașa părăsește încăperea, iar sultana Cemile se apropie de biroul său frumos sculptat. Deschide sertarul și scoate din el un caiet îmbrăcat în piele roșie. Îi pipăie copertele, deschide la prima pagină și recitește pentru a mia oară dedicația de la poetul ce i-a furat inima:

    ,,Bir muhteșem sultana,

      bir parlayan yıldız,

      bir titiz kadını.

      Üzün omurlu bir yașayan çiçek

      zamanlı çiçeklerin arasında…

           Așk dolusu büyük sayıgalar…”

 

     ,,Unei Sultane încântătoare,

       unei stele strălucitoare,

       unei gingașe femei.

       O floare veșnic vie,

       printre florile trecătoare.

        Cu dragoste și respect profund…”

Se așază pe marginea patului și începe să plângă. Lacrimi sărate îi brăzdează chipul tânăr și catifelat. O mulțime de sentimente contradictorii nu îi dau pace. Regretul, tristețea, amărăciunea îi conduc inima, fără a-i permite rațiunii să-și dea cu părerea. Ce momente frumoase au petrecut împreună, plimbări prin grădinile seraiului, poezii pe care el i le recita! În acel caiet se află o mulțime de poezii scrise pentru ea, declarații de dragoste, dar și părticele din filosofia lui de viață. O parte din sufletul ei se află în acel caiet. Va păstra acel caiet, căci el reprezintă libertatea mult dorită de Cemile Sultan. Cine credea că prințesele sunt mereu fericite, că sunt libere să iubească și să fie iubite? Cine credea că viața de prințesă e una roz? Cu siguranță se înșela…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

  • Vrei să fii soția mea? repetă Hakan întrebarea.
  • Da, răspunde Cemile încă uimită. Da, Hakan, vreau să fiu soția ta. Vreau să-mi fii alături la bine și la greu, până…
  • Ce moartea ne va despărți, nu-i așa? Ca în Shakespeare. Să înțeleg că vrei să fii Julieta mea, adaugă el răzând.
  • Iar tu scumpul meu Romeo.
  • Atunci, consider că acest moment romantic să se finalizeze cu un sărut.
  • Bineînțeles.

Sărutul lor pare să țină o veșnicie. Timpul se oprește în loc. Cei doi își aud doar inimile bătând la cote alarmante, mai-mai să le sară din piept. Magica buclă temporală dispare când buzele lor se despart din sărutul pasional. Se privesc în ochi, se strâng în brațe.

  • Hakan, știi ceva? întrerupe Cemile tăcerea. Noi avem o grămadă de pregătiri de făcut!
  • Așa, și?
  • Noi stăm aici fără niciun stres. Îți dai seama câte sunt de pus la punct. Rochia de mireasă, costumul tău, locația petrecerii, martorii. Și evident, verighetele!
  • Of, calmează-te, draga mea! Le rezolvăm noi încet-încet!
  • Ai dreptate. Dar sunt așa de entuziasmată! Nu m-aș fi așteptat ca aceast moment să vină așa de repede. Însă tind să cred că tu plănuiseși totul, nu-i așa?
  • Uite că nu pot să neg asta!
  • Ce Romeo viclean am eu aici! afirmă ea făcându-i din ochi.
  • Am vrut să fie o surpriză.
  • Acum hai să ne întoarcem la planuri. Ar trebui să ne hotărâm asupra unei date și să ne gândim cam cât timp am avea nevoie pentru pregătiri și restul. Care ar fi primul pas, scumpule?
  • Să te cer în căsătorie. Deci, primul pas înainte a fost făcut…

VA URMA!!!

by -
14

 Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17

          În care visele încep a prinde contur…

Ahmed și Nur aleargă pe străzile lăturalnice ale medinei, în speranța că astfel li se va pierde urma. Ajung la ascunzătoarea lor și se frământă referitor la ce vor face. Nur se plimbă agitată de colo-colo.

  • Ce ne vom face? întreabă ea. Nu avem niciun plan pregătit. Nimic.
  • Gata! Cum de nu mi-a trecut asta prin minte?!
  • Ce?
  • Dacă tu ai fugit cu un alt bărbat, imediat se va răspândi vestea. Până la prânz va afla toată lumea. Vei fi căutată, însă nu și găsită.
  • Așa, și?
  • Aș putea jura că până la apusul soarelui, tata se va duce la șeic și va anula căsătoria. Pe lângă oamenii tatei, vom fi căutați și de alții. La cât de bine îl cunosc eu pe sidi Osman, nu va accepta ca onoare să-i fie pătată.
  • Deci, ca să înțeleg și eu: vom aștepta anularea căsătoriei și trimiterea autorităților în căutarea noastră?
  • În ziua următoare vor veni frații tăi aici, împreună cu un imam pe care-l cunosc și care ne va căsători.
  • Asta înseamnă că vom putea rămâne aici, fără nicio grijă. Atât timp cât sunt căsătorită cu tine, sidi Osman nu are ce să-mi mai facă.
  • Nu e așa simplu. Tu vei fi căutată în continuare. Nu vei fi lăsată în pace…
  • Și vom trăi ascunși aici? Dacă ne vor găsi?
  • Plecăm de aici. După ce vom fi căsătoriți.
  • Unde?
  • În deșert. Cu o caravană. Nu ne va găsi nimeni. Vom putea locui prin oazele încântătoare, binecuvântări ale deșertului.
  • Așa facem.
  • E foarte târziu. În curând se va lumina, se va face zi. Du-te la culcare!
  • .., spune Nur sărutându-l.

Odată ce pune capul pe pernă adoarme. Are parte de un somn agitat, cu numeroase vise ce contenesc într-un sfârșit. Se trezește auzind un zgomot. Ascultă cu atenție și-și dă seama că cineva încearcă să cânte la pian. Iese din cameră și coboară în camera de zi. Îl privește pe Ahmed cum atinge clapele cu timiditate și lipsă de încredere. Recunoaște melodia și partitura. O cânta la Izmir pe când era doar o fetiță. Lua lecții de pian cu un profesor bătrân, dar extrem de blând. La un moment dat, mama sa stătea acolo în cameră și o asculta. Pentru prima oară interpreta o melodie fără cusur. Profesorul îi șoptea Latiffei că are o fiică extrem de talentată, care ar trebui să-și exploateze la maxim potențialul. Din ochii Latiffei curgeau lacrimi, dar nu de tristețe, ci dimpotrivă, de fericire…

Se așază lângă Ahmed în fața pianului, făcându-l să tresară. Atinge clapele și se lasă purtată de notele de muzicale, într-un loc încântător. Cu câtă emoție, cu câtă sensibilitate cânta frumoasa Nur. Ahmed este profund impresionat, o privește fermecat pe femeia ce va deveni în următoarea zi soția lui. E adevărat? E adevărat că stă alături de o zână desprinsă parcă din povești? E adevărat sau totul e doar un vis? În orice caz, e un vis extrem de frumos…

Ceea ce a zis Ahmed s-a adeverit. Căsătoria dintre sidi Osman și Nur Abdullah a fost anulată. Așa că a doua zi, cei doi tineri se pregătesc pentru cel mai important eveniment din viața lor. Nu va fi nicio petrecere, la nuntă vor participa doar câteva persoane. Mehmet și micuțul Ali vin înainte de lăsarea serii. Imamul oficiază căsătoria, Mehmet și Ahmed se înțeleg, își dau mâna. În camera de zi apare și mireasa, îmbrăcată într-o frumoasă rochie albă, cu o coroniță pe cap și cu perle la gât. E asemenea unei adevărate prințese occidentale, iar Ahmed pare un veritabil gentilom.

  • Prințesă, sunteți nespus de frumoasă! Umilul dumneavoastră servitor se simte onorat să vă fie soț, să vă fie sprijin de nădejde și la bine, și la greu…
  • Scumpe prinț, mă simt onorată să vă ofer sufletul și, odată cu el, loialitatea și iubirea mea mea nemăsurabilă…

Li se cântă la pian, iar ei dansează vals, asemenea europenilor. Ce poate fi mai frumos?! Să fii alături de persoana iubită, într-un dans al fericirii, al fericirii ce izvorăște din inimile lor. Ies pe balcon și la lumina lunii se sărută. Stelele sclipesc asemenea unor nuntași emoționați de momentul romantic și extrem de pasional. Pământul e martor al iubirii lor, totul pare a se învârti în jurul lor. Pentru câteva clipe devin un astru scânteietor înconjurat de corpuri cosmice ce orbitează euforice, îmbătate de vinul dulce, sentimental…

În zorii zilei, tânărul cuplu părăsește palatul de cleștar și pleacă cu o caravană în deșert. Acum începe întreaga lor aventură. Nur merge în spatele unei cămile blânde și se simte ca o regină a deșertului. Dunele de nisip îi oferă o siguranță anume, îi dau impresia că nimeni și nimic nu ar pune-o în primejdie, căci deșertul i se supune reginei , căci deșertul este cel mai loial slujitor. Acea întindere infinită, fără sfârșit, nu o îngrijorează, ba dimpotrivă, o fascinează. Mintea îi este plină de gânduri, meditează admirând nisipul. Deșertul este asemenea vieții, este o proiecție a acesteia. Deșertul este imprevizibil, pericolele îi pândesc la tot pasul. Câte nu s-ar putea întâmpla acolo! Ar putea să i se facă rău, s-ar putea pierde de grup și să sfârșească tragic. Ar putea fi atacați de cine știe ce tâlhari sau de clanurile războinice ce sălășluiesc departe de civilizație. Însă pe cât e de periculos deșertul, pe atât o protejează. La fel cum în viață ai parte de necazuri, suferințe, dezamăgiri, eșecuri, dar care pot fi transformate în bucurii, realizări. Soarta este complicată. Face din râsete lacrimi și din lacrimi râsete. Cine ar înțelege-o?!

Din fericire, Ahmed îi este alături. De sub burqua albă îl urmărește cu privirea. Ce frumos e acest bărbat, ce frumos e scumpul ei soț! Se amuză gândindu-se la cum arată amândoi acum. Par a fi un cuplu de beduini, un cuplu de nomazi străbătând această mare infinită, ce pare lipsită de granițe. Un lucru e clar: de acum încolo, vor putea fi fericiți. Nu va exista piedică în calea iubirii lor. Vor fi fericiți. În sfârșit, colivia de cristal a fost spartă de un tânăr îndrăzneț, oferindu-i firavei priveghetori libertatea mult visată, libertatea tânjită din spatele gratiilor. Izvorul inspirației o îmbată, atâtea cuvinte și senzații îi zboară prin minte într-un mod haotic. Ce noroc pe ea, fiindcă vor face un popas la umbra unor palmieri răsăriți de nicăieri. Ahmed îi întinde mâna și o ajută să coboare. Beau niște apă și mănâncă niște fructe pe care le-au luat cu ei. Portocalele zemoase umplu aerul cu mireasma lor. Deschide un caiet și se străduiește să aștearnă pe hârtie, în turcă, niște versuri.

Çölde bir kum büyüklüğünde sonsuz olan bir deniz

      Zaman sevdiğinde baska gecer

      Hayat hakkında çalışan – altın kum saati kum çıkıntıya

      Hayat farklıdır.

 

      Fakirlik,

      Ama burada zengin hissediyorum

      Tutuklu iyisan,

      Burada kendini huzurda hissediyor.

 

      Her uzgun bir parca

      Bir kum dalgasıyla gecer gide

      Ve guneșin pariltisiyila buyuk

      Bir tatlı sevinci

 

      Ylesmeien yugreiyim kendine

      Yava yavaș gelecek

      Bir denizin pariltisina

      Yankinlasin

 

        Beni huzur kaplıyor

        Develer beni yolcu

        Ediyorlar altinlarin arasinda

        Iz brakan

        Ir ruyaga…

Deșertul e o mare infinită de nisip,

În care timpul trece altfel.

Viața se scurge ca nisipul dintr-o clepsidră aurită

Viața e diferită.

De ești sărac,

Aici te simți bogat.

De ești prizonier,

Aici te simți liber ca pasărea cerului.

Orice urmă de tristețe

Este cernută de nisipul fin

Și de soarele-auriu

Într-o dulce bucurie.

Sufletu-mi nevindecat

Se reface încet-încet

Ca să fie proiectat

Pe o mare de azur…

Huzurul mă cuprinde,

Cămila mă conduce

Printre dunele de aur

Spre un vis îndepărtat

Ce prinde contur…

Nur pune creionul jos și răsuflă ușurată. Citește și recitește versurile. Face modificări, taie, adaugă, înlocuiește.

  • Çok güzel, bir tanem! (Foarte frumos, scumpa mea!) spune Ahmed.
  • Aici erai, tresare ea. Ai înțeles tot ce am scris?
  • Cum ți-am zis, am început să învăț limba turcă. Dar de acum încolo, voi avea nevoie de un alt profesor.
  • Te voi învăța eu! Am și niște cărți în turcă. Yavaș-yavaș vei putea ajunge un vorbitor foarte bun.
  • Teşekkür ederim, tatlım! (Mulțumesc, dragă!)
  • Ia să vedem ce ai fost învățat până acum!

Nur începe să-i povestească mai multe despre gramatica limbii turce, într-un caiet începe să-i facă niște scheme, îi dă exemple.

  • Văd că prinzi repede! Ce elev sârguincios avem aici!
  • Dar și profesoara e pe măsură! Siguranța cu care explici… Zici că ai mai făcut asta de o grămadă de ori.
  • Păi da. Pe când locuiam la Izmir, eu și sora mea, Cemile, ne ocupam de educația lui Ali. Erau niște profesori care se ocupau de el, însă nu eram mulțumită de modul în care abordau gramatica limbii turce, iar de arabă nici nu mai spun. Eu îi explicam, lucram cu el, eu l-am învățat să scrie, să citească. Cemile îi vorbea despre istoria Imperiului Otoman, despre geografia Turciei, ba chiar îi explica și chestiuni de botanică, de zoologie. Of, ce vremuri! Parcă mai ieri se întâmplau toate astea…
  • Nu te întrista, puișor! Eu sunt aici. Te înțeleg. Și eu mi-am pierdut fratele geamăn pe când eram copii…
  • Ai avut un frate geamăn?
  • A murit imediat după naștere… Am copilărit alături de un văr ce mi-a fost ca un frate, dar din păcate a plecat în Egipt, cu părinții săi…
  • Dar să lăsăm trecutul. Trebuie să ne bucurăm de prezent, nu-i așa?
  • Evident, habibi, răspunde Nur sărutându-l.

După cele câteva ore petrecute la umbra palmierilor, caravana pleacă din nou. Cei doi se urcă pe aceeași cămilă. Ahmed își strânge în brațe soția. Odată cu apusul soarelui, cerul capătă nuanțe roșiatice, iar însurățeii noștri merg în urma caravanei fericiți, recitând poezii de dragoste celebre. Și într-adevăr, visele încep a prinde contur…

VA URMA!!!

by -
13

 Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16

     În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

  • Îmi cer scuze! Am fost neatent! spune domnul de care s-a lovit Cemile.
  • Ba eu îmi cer scuze! Trebuia să fiu mai atentă! îi răspunde ea. V-am udat cu ceai…
  • Nu-i nicio problemă! Costumul se curăță. V-ați lovit cumva?
  • Nu, totul e în regulă.

   Cemile începe să strângă cioburile sparte, în timp ce domnul neatent merge în biroul patronului.

  • Bine ați venit, căpitane! i se adresează patronul.
  • Bine v-am găsit!
  • Cum a fost cursa? Cum merg treburile prin Spania?
  • Totul a fost foarte bine, çok şükür (Slavă Domnului)! Observ că situația începe să se îmbunătățească…
  • Și cât rămâneți aici? Plecați imediat?
  • .. Rămân doi ani în care voi avea de lucrat în port, după care, să sperăm, vom avea o călătorie până în America!
  • Güzel! (Frumos!)
  • Când veneam spre biroul dumneavoastră m-am ciocnit din neatenție de o ospătăriță. Să știți că a fost vina mea, să-mi spuneți cât trebuie achitat pentru ce s-a spart.
  • Nu-i nicio problemă, căpitane! Doriți să luăm prânzul împreună?
  • De acord.

   Cei doi se așează la o masă mare din centrul restaurantului. La bucătărie se fac pregătiri, căci căpitanul Hakan este un client extrem de important. Bucătarul apelează la ajutorul lui Cemile, rugând-o să prepare un fel de mâncare tradițional din Izmir și să se ocupe personal de servirea la masa cu pricina. Totul trebuie să iasă ca la carte. Și așa și iese. Cemile este uimită când îl vede pe acest musafir important. E chiar domnul neatent. În timp ce așează farfuriile pe masă, mai aruncă câte un ochi asupra acestuia. E chipeș, elegant și din câte a auzit, e căpitan de vas. Fără să bată la ochi și el îi mai aruncă câte o privire. ,,Ospătărița asta e tare frumoasă, are niște ochi fermecători…”, se gândește el.

      După ce termină programul, Cemile se îndreaptă spre casă. Are de gând să  se oprească în parcul din Beșiktaș. E așa de frumos acolo, atât de liniștit. Vântul adie mângâindu-i chipul blajin și purtând mireasma arborilor înfloriți.  Observă un vânzător de simit și-și dă seama că îi este foame. Are să-și cumpere și ea un covrig, căci oricum se va duce în curând acasă și va pregăti câte ceva. Se îndreaptă spre vânzător când se întâlnește cu căpitanul Hakan.

  • Bună seara, domnișoară! Mă bucur că ne-am reîntâlnit!
  • Bună seara, domnule căpitan! Cum de vă plimbați pe aici?
  • Chiar dacă sunt căpitan, la urma urmei, sunt și om. Și consider că funcția nu are vreo legătură cu celelalte. Crezi că mă plimb doar prin locuri selecte, alături de oameni din înalta societate?!
  • Eram doar uimită, căci ăsta e un loc singuratic, liniștit.
  • Cu toții avem nevoie de plimbări care să ne relaxeze!
  • Așa e. Aveți dreptate!
  • Doriți simit?
  • Tocmai doream să-mi cumpăr unul.
  • Lăsați că fac eu cinste. Și mie mi-e poftă, n-am mai mâncat de ceva timp.

      Hakan cumpără covrigii și împreună se așează pe o bancă. O liniște deplină se așterne asupra celor doi. În timp ce mănâncă, fiecare aruncă câte o privire celuilalt, cât mai discret posibil.

  • Ce frumoasă sunteți! afirmă Hakan, rupând tăcerea.
  • Mulțumesc de compliment! Și dumneavoastră sunteți tare chipeș!
  • Acum îmi dau seama că noi n-am făcut cunoștință cum se cuvine. Eu sunt Hakan. Hakan Yildirim.
  • Încântată. Cemile. Cemile Abdullah.
  • Ce nume frumos!

      Cemile zâmbește, însă ceva o neliniștește. Cine e străinul ăsta? Și ce vrea de la ea? De ce se comportă așa de frumos cu ea? I-a cumpărat simit, îi face complimente. Se ridică de pe bancă, hotărâtă să plece, însă el o prinde de braț.

  • Stai! De ce pleci? Am zis ceva greșit?
  • Dar nu sunt obișnuită ca un bărbat să mă complimenteze.
  • Ești măritată cumva?
  • ..
  • Scuză-mă, nu trebuia să îți adresez această întrebare. Am fost cam nepoliticos…
  • Nu-i problemă! Se mai întâmplă, zice ea râzând.
  • Mă bucur că te-am cunoscut! O seară minunată să ai! i se adresează Hakan, după care pleacă.

      Ea rămâne în continuare pe bancă, privindu-l în urmă pe domnul chipeș și neatent. I se pare un om interesant, extrem de atrăgător. Ceea ce n-a băgat ea de seamă e că îl place pe căpitan și el pe ea. Se duce și ea acasă, își prepară cina și-o servește în fața geamului larg deschis, putând astfel să admire apusul soarelui. Din când în când gândul îi zboară la Hakan. Își dă seama că apropierea de ei doi nu ar fi benefică. Trebuie să se preocupe de viața pe care se străduiește să și-o clădească.

** * * *  * *  * * * * * * * * ** * * ** * ** ** * * * * * * * * * ** **********

Hakan intră în apartamentul pe care îl deține și este surprins să-și găsească mama și fratele în camera de zi.

  • Iyi akșamlar, annem! (Bună seara, mamă!) i se adresează Hakan sărutându-i mâna doamnei Hatice.
  • Hoș geldiniz, oglum! (Bine ai venit, fiule!)
  • Hoș bulduk! (Bine v-am găsit!) Ce mai faci, abi?
  • Eu fac bine. Dar spune-ne tu: ce mai e nou? Cum a fost călătoria?
  • Totul a decurs bine. V-am adus ceva.
  • Super!

   Hakan îi dăruiește mamei sale un frumos colier, iar fratelui său, Suleyman, un ceas scump. Dintotdeauna a fost extrem de atașat de ei. Ei sunt singura lui familie. Rămas orfan de tată în primii ani de viață, mama și fratele mai mare au reprezentat unicul său sprijin, atât la bine, cât și la rău. De când a devenit căpitan a făcut tot posiblul pentru a-i răsplăti cu gesturi mărunte, dar care valorează enorm. Doamna Hatice se duce la bucătărie ca să pregătească cina.

  • Frate, spune-mi, vreo cucerire ceva, pe acolo prin Spania? îl întreabă Suleyman pe Hakan.
  • Ar fi ceva…
  • Hai povestește-mi! Știi că poți avea încredere în fratele tău!
  • Evident, abi! Acolo în Spania am cunoscut o tânără cu părul bălai și ochi azurii în care se oglindea apa mării. O tânără frumoasă despre care am descoperit la sfârșitul sejurului meu în Spania că vorbește limba turcă.
  • Foarte bine!
  • Însă sunt în dilemă…
  • De ce?
  • Am cunoscut azi o tânără ospătăriță. Ne-am ciocnit unul de altul, după care ne-a servit pe mine și pe patron. Înainte să vin acasă am trecut prin parcul din Beșiktaș și m-am găsit iar cu ea. Am făcut eu cinste cu simit proaspăt și am făcut cunoștință. M-a luat gura pe dinainte și am complimentat-o. S-a cam supărat…
  • Îți place?
  • Cemile e așa frumoasă… Seamănă foarte bine cu Isabella din Spania. În schimb Cemile are părul șaten și ochii verzi. Simt că m-am îndrăgostit, însă sunt confuz…
  • Lasă totul să treacă de la sine.
  • Nu-i spune mamei nimic. Mai bine să nu știe!
  • Stai fără grijă!
  • Ce tot șușotiți pe-acolo? îi întrerupe mama lor, intrând în cameră și aducând o tavă cu mâncare aburindă.
  • De-ale noastre…
  • Hai! La masă!

** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** **

    Zilele trec. Cemile muncește la restaurant, ba chiar rămâne și după program. Este încântată că poate strânge câțiva bănuți. Speră că va putea cândva să-și cumpere propriul apartament și să-și continue studiile. Și-ar dori să studieze biologia, să descopere mai multe despre universul fantastic al lumii ce o înconjoară. Se și visează absolvind la una din universitățile din Istanbul. Căpitanul n-a mai venit la restaurant. A fost preocupat de treburile din port. Niciunul nu se mai gândește la acea zi, însă uitarea nu poate ține la nesfârșit…

      După o zi obositoare, Cemile pleacă de la restaurant. S-a întunecat, însă vremea e așa de plăcută… În loc să meargă direct spre casă, preferă să se plimbe. Cade pe gânduri și nu observă că doi tineri o urmăresc. Brusc, aceștia o atacă. Unul îi ia poșeta, iar celălalt o lovește până când o lasă inconștientă. Întâmplător, Hakan trece pe acolo și o găsește pe frumoasa prințesă. O ia în brațe și o duce la el în apartament. Cheamă un medic care vine de urgență s-o consulte. Din fericire, nu e nimic grav, doar niște lovituri superficiale. Fetei i este administrat un calmant și este lăsată să se odihnească.

       Razele de soare se strecoară pe fereastră, trezind delicata floare. Privește în jurul ei și nu știe unde se află.

  • Unde sunt? Ce s-a întâmplat? se întreabă ea.
  • S-a trezit frumoasa adormită? spune Hakan, intrând în cameră cu o tavă.
  • Ce s-a întâmplat? Ce caut aici?
  • Of! Să începem cu începutul. Aseară ai fost atacată și jefuită de doi tineri. Te-am găsit în timp ce veneam spre casă. Te-am adus aici, în apartamentul meu și am chemat un medic. A zis că ești în regulă, nu-i nimic grav.
  • Mulțumesc mult! Parcă îmi aduc aminte. Mă doare capul foarte tare!
  • Poftim o pastilă și un pahar cu apă! Și apoi micul-dejun.
  • Nu trebuia să te deranjezi!
  • Nu-i niciun deranj, stai liniștită!

   După ce ia pastila, Cemile se înfruptă din micul-dejun turcesc pregătit de Hakan. Se gândește la cât de norocoasă este că a fost găsită. Cine știe ce s-ar fi putut întâmpla. Aruncă o privire la ceasul de pe perete și uimită vrea să se ridice din pat.

  • Stai jos! Trebuie să te odihnești!
  • Dar trebuie să mă duc la serviciu. Am întârziat deja. O să se supere patronul!
  • Trebuie să te odihnești! L-am sunat pe patronul tău și i-am explicat situația. Azi ești liberă.
  • Ce bine! Vă mulțumesc mult pentru tot, domnule căpitan! Vă sunt profund recunoscătoare!
  • A fost o plăcere să sar în ajutorul unei domnițe aflate la ananghie! Și vă rog să vă adresați cu ,,tu”.
  • Și eu te rog același lucru.
  • Apropo, când am ieșit dimineață ca să cumpăr pâine v-am găsit geanta. A fost aruncată de tâlhari. Aveați ceva de valoare în ea?

        Cemile începe să râdă.

  • Ce s-a întâmplat?
  • Doar că în geantă nu aveam niciun ban. Îi împrumutasem unei colege câteva lire, iar restul banilor erau acasă.
  • Deci, au încercat să te jefuiască, însă nu au avut ce…, conchide Hakan râzând. Clar, nu a fost seara loc norocoasă! Ce frumoasă ești, Cemile! afirmă el după o scurtă pauză. Te rog, nu te rușina! Mi-ai furat inima cu chipul tău delicat și cu râsul tău cristalin!

         Hakan se apropie de ea și o sărută pe buze. Un val de fericire le inundă trupul. Niciodată nu știi ce-ți rezervă soarta. O întâmplare nefericită se poate transforma într-una fericită, la fel ca în situația lui Cemile. S-ar fi gândit ea vreodată că va fi prinsă în mrejele iubirii?!

VA URMA!!!

by -
13

     Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15
            În care minciuna are picioare scurte…

     Azeeza se enervează. Într-adevăr, e geloasă pe Nur, geloasă  fiindcă îi fură soțul. Lacrimile îi curg pe obraji, se întoarce spre casă, însă dă nas în nas cu servitoarea Amira. În clipa asta își dă seama prin intermediul cui comunicau cei doi amorezați. Brusc, în sufletul ei răsare dorința de a se răzbuna, de a le strica fericirea celor doi. Și știe și cum. O oprește pe Amira, o ia de braț și o trage după ea. Tânăra se supune.
      – Cine te crezi? o întreabă pe Amira, pălmuind-o. Spune! Cum îți permiți să fii complice la acest păcat? Cum îți permiți să o ajuți pe prințesă să-mi fure soțul? Cum? Spune-mi!
      – Iertare, stăpână! Vă implor, iertați-mă!
     – Aoleu! Cât tupeu! După ce ai făcut, mai ai curajul să-mi ceri iertare?
     – Stăpână, fac orice! Numai să nu afle sidi Osman. Vă implor! Nu vreau să ajung pe străzi!
     – Chiar faci orice?
     – Da, stăpână!
     – Bine, atunci. Nimeni nu va ști de discuția asta! Iar de acum, toate mesajele pe care și le transmit prințesa și Ahmed vor ajunge mai întâi la mine. Evident că nimeni nu va ști nici acest lucru! M-am făcut înțeleasă? se răstește Azeeza.
     – Da, stăpână!
     – Și dacă aflu că m-ai înșelat, va fi vai și-amar de tine!
     – Nu, nu! Asta nu se va întâmpla!
     Servitoarea pleacă. O cheamă în casă pe Nur, fiindcă soțul ei dorește s-o vadă. Azeeza e mulțumită. E sigură că nu va fi înșelată. A văzut că servitoarea prințesei e slabă de înger. O va manipula cum va dori. Și va face în așa fel încât sidi Osman să afle ce treburi învârte soția lui pe la spate. Deja își imaginează momentul în care prințesa va părăsi acea casă și blesteamă momentul în care aceasta a venit aici. Nu putea să rămână în țara ei, printre păcătoși?!

     – Nur, fratele tău ne-a invitat la masă, însă nu mă simt prea bine. Vei merge tu, însă Ahmed și Azeeza te vor însoți, o anunță Osman.
     – Bine, habibi!
     – Du-te și pregătește-te!
      Nur e fericită că va sta la aceeași masă cu frații și cu iubitul său. Mai e și Azeeza, însă va găsi o soluție ca să rămână măcar câteva clipe singură cu Ahmed. E încântată să-și revadă frații, îi strânge în brațe și-i sărută pe obraji. Ochii i se umplu de lacrimi, însă se șterge imediat pentru a nu fi văzută de Ahmed în starea asta. Inspiră și expiră și un zâmbet îi răsare pe chipul frumos și delicat.
    – Să facem prezentările! zice Nur. Ahmed, Azeeza, ei sunt frații mei, Mehmet și Ali! Mehmet, Ali, ei sunt Ahmed, fiul soțului meu, și Azeeza, soția acestuia!
    – Prima și unica soție, adaugă cu un zâmbet fals Azeeza.
    După ce bărbații își strâng mâinile și își adresează formulele de politețe merg în camera de zi, iar femeile merg într-o încăpere alături de soția lui Mehmet. Imediat începe o petrecere cu mai multe femei, muzică și voie bună, o petrecere pur marocană. Nur se retrage fără să atragă atenția cuiva și merge în camera bărbaților. Se așază lângă Ahmed și-l sărută de față cu frații săi.
    – Voi vă iubiți mult! afirmă Mehmet. Însă e periculos ceea ce faceți. Nu vă este teamă că ați putea fi prinși?
    – Of, abi, fii optimist! Nu  ne va prinde nimeni, atât timp cât suntem discreți și prevăzători!
    – Singurele persoane care știu de relația noastră sunt de încredere, adaugă Ahmed.
    – Știți voi ce faceți! Să aveți grijă, căci totul poate avea consecințe extrem de grave. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla în situația în care ar afla sidi Osman. Mi se face pielea de găină…
    – Abi, stai fără grijă! Vom fi prudenți!
    – Allah să vă binecuvinteze și să vă ofere fericire!
    – Amin!
     Timpul trece într-o atmosferă plăcută, relaxantă. Cei doi îndrăgostiți se simt ca în al nouălea cer. Își fac planuri pentru căsătoria lor, vor face tot posibilul pentru ca acest vis să devină realitate. Azeeza a observat că Nur a plecat, însă înghite în sec nemulțumită. Nu are ce face. Fără martori nu poate acuza pe nimeni, iar în această casă nimeni nu i-ar fi aliat. Trebuie neapărat să găsească un prilej de a folosi asul pe care îl are în mânecă: slujitoarea prințesei…
     – Mehmet abi, Ahmed îmi spune mereu că sunt o prințesă. De aceea s-a căsătorit Osman cu mine. Ce știe unchiul Mahmud și eu nu știu?
     – Nur, am aflat și eu recent, după moartea tatei. Bunicul a fost mare funcționar aici în Fes, însă de bunica noi nu știam nimic. Am aflat că a fost o prințesă, descendentă a familiei de Bourbon, însă și-a pierdut titlul. A mers până la Papă pentru a primi acordul de a se căsători cu un musulman. Chiar dacă a fost refuzată, ea tot s-a căsătorit și s-a mutat aici în Maroc.
     – Poftim? întreabă Nur. Nu pot să cred…
     – Nici mie nu mi-a venit să cred, însă îți dai seama că asta nu ne afectează în niciun fel și nici nu ne aduce vreun benificiu…
    – Da… Ai putut afla mai multe despre ea?
    – Din păcate, nu. Am încercat, însă a fost în zadar. Numele ei nu a rămas nicăieri. Familia ei a renegat-o…
    – Of, chiar mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre bunica. Sigur era o femeie frumoasă, îmbrăcată ca o prințesă, care participa la baluri unde veneau mari personalități…
     – Un singur lucru am aflat și asta de la unchiul Mahmud: cânta la pian. Era renumită în Maroc pentru talentul ei. Deci de la ea ai moștenit această pasiune.
    – Super! Ce mă bucur!
    – Sora ta cântă încântător. Te simți ca în paradis ascultând-o, intervine Ahmed.
    – Habibi, nu exagera!
    – Nu exagerez deloc, scumpa mea!
   – Ce târziu s-a făcut! Cred că ar trebui să vă întoarceți acasă, să nu se supere sidi Osman! li se adresează Mehmet.
    – Ai dreptate, kayınbirader (cumnate)!
      Un zâmbet apare pe fețele celor doi frați.
    – Habibi, știi limba turcă? întreabă Nur.
    – Canım, pentru tine aș face orice. Și da, am început să învăț turca. Senin için, gülüm! (Pentru tine, trandafirul meu!)
   – O! Așkım benim! (Iubitul meu!)

   Cei doi se sărută, după care o iau pe Azeeza și pleacă acasă. Nur se privește în oglindă, în timp ce-și piaptănă părul negru, mătăsos. Se gândește la Ahmed și la frumoasa lor poveste de dragoste. Nu-i vine să creadă că și-a găsit sufletul-pereche în această închisoare. Nu-i vine să creadă că un suflet de aur a îndrăznit să spargă colivia de cristal. Nu-i vine să creadă că acum este aproape liberă. După ce va scăpa de căsătoria cu bătrânul Osman, va deveni soția lui Ahmed. Și vor fi fericiți până la adânci bătrâneți…
      Ia o foaie de hârtie și începe să aștearnă câteva cuvinte, o veritabilă declarație de amor pentru bărbatul care i-a furat inima. Simte cum inima îi bate foarte tare, mai-mai să-i sară din piept. E atât de euforică, atât de fericită. Redactează scrisoarea în turcă, folosind însă alfabetul arab. Va fi o provocare pentru el. Îl va ambiționa astfel să-i învețe limba, să descopere acel izvor nesecat de cuvinte, bine ascuns în inima ei. Împăturește scrisoarea de amor și o pune într-un plic. O cheamă pe Amira și i-l dă pentru a ajunge la Ahmed.
        Amira se dovedește a-i fi credincioasă Azeezei, întrucât îi duce ei plicul. Aceasta îl desface, încearcă să citească scrisoarea. Nu înțelege nimic din acel limbaj ciudat. Miroase hârtia și se înfurie. E parfumul prințesei. Blestematul ăla de parfum cu care l-a sedus pe Ahmed. Lăsându-se mânată de un impuls, iese din cameră și merge în salon. Aici își găsește socrul fumând din narghilea.
     – Bună seara, sidi!
     – Bună seara, Azeeza! S-a întâmplat ceva?
     – O, sidi! O grea povară îmi apasă sufletul…
     – Ce s-a întâmplat?
     – Îmi vine să plâng numai când mă gândesc.
     – Ce-ai pățit?
     – Ahmed și prințesa se iubesc.
    – Azeeza! Cum îți permiți să vii cu o asemenea acuzație? Dacă nu ai patru martori care să susțină acest lucru, vei fi biciuită!
     – Sidi, vă rog mult să mă ascultați. Nu doream să vă spun, însă mi se pare nedrept ceea ce vi se întâmplă. Nu am patru martori, știu! Dar eu i-am văzut cu ochii mei sărutându-se în grădină!
      – Azeeza, gândește-te bine când faci o asemenea acuzație! Fără martori cum ai putea fi crezută?
      – Sidi, n-am patru martori, însă am altceva. Soția dumneavoastră i-a dat acest plic servitoarei Amira ca să i-l bage pe sub ușă soțului meu. Servitoarea n-a fost de acord, nu a dorit să fie complice la așa ceva și de aceea a venit la mine. S-a plâns că nu știe ce să facă. Am deschis plicul, am desfăcut scrisoarea parfumată și am încercat să citesc acele câteva rânduri. Alfabetul este arab, însă nu am înțeles nimic. Sigur e în turcă scrisoarea. Nu o acuz pe soția dumneavoastră, însă mi s-a părut neobișnuit ca o femeie măritată să trimită o scrisoare unui alt bărbat. Poate nu e o scrisoare de dragoste și de aceea am venit la dumneavoastră. Sidi, dumneavoastră veți ști ce trebuie făcut. Repet, nu o acuz pe soția dumneavoastră, căci nu am martori, însă cel mai corect mi s-a părut să vorbesc cu dumneavoastră. Sunteți ca un tată pentru mine!
    – Dă-mi scrisoarea, Azeeza! Îți mulțumesc pentru că ai reacționat cum trebuie!
    – Sidi…
    Osman se uită și el pe scrisoare, însă cum nu cunoaște limba turcă, nu înțelege nici el nimic. Cum să reacționeze, cum să reacționeze? Când se gândește că fiul și soția sa e posibil să-l fi înșelat, o durere ascuțită de cap își face simțită prezența. Cum e posibil așa ceva? Își cheamă fiul și-i întinde scrisoarea.
     – Fiule, soția mea ți-a trimis această scrisoare! Cum e posibil așa ceva? Ce treabă ai tu cu ea? Cum poți să te legi de soția tatălui tău? se răstește Osman ridicându-se de pe canapea.
     – Tată, te rog, nu te enerva! Este o mare calomnie! Nu știi că turcii au alt alfabet? Sigur a scris cineva această scrisoare, special pentru a o repudia pe Nur. Poate fi una din soțiile tale…
      – Asta e imposibil!
      – De ce?
    – Pentru că servitoarea lui Nur, Amira, i-a adus această scrisoare Azeezei. Servitoarea n-a vrut să fie complice la așa ceva, iar Azeeza n-a știut ce să facă și a venit la mine.
      – Cum e posibil așa ceva? Cu siguranță a plătit-o cineva pe Amira să facă asta!
      – Și de unde să știu că nu este adevărat? Azeeza v-a văzut în grădină! Erați împreună. Vă sărutați!
     – Nu este adevărat, tată! Cum poate să facă asemenea acuzații nefondate, fără martori? Cum poate să inventeze asemenea lucruri? Uite ce soție mi-ai luat, tată!
     – Tot eu sunt de vină? Ai grijă cum vorbești!
     – Îmi cer scuze, tată! Situația asta m-a scos din minți.
     – Bine, fiule, îi răspunde Osman calmându-se și așezându-se la loc pe canapea. Voi chema pe cineva care cunoaște limba turcă, ca să ne lămurească și pe noi referitor la ce scrie în această scrisoare. Poți să te retragi în camera ta. O să te chem eu!

      Ahmed este extrem de agitat. Cum au putut să fie așa de imprundenți, încât să aibă încredere în Amira?! Asta sigur e mâna Azeezei. Regretă ziua în care a cunoscut-o pe femeia asta haină. Trebuie să găsească o soluție. Și asta imediat. Vor pleca. Altă soluție nu au. Repede își face un bagaj, își ia câteva haine, o cutie în care ține scrisorile de la Nur și bani. Îl cheamă pe unul din paznicii lui Nur și-i dă geanta, cerându-i s-o ducă la casa cu pian, cuibușorul lui și a lui Nur. Înainte de asta, paznicul merge la Nur și o anunță că sidi Osman a aflat de relația interzisă dintre ea și Ahmed. Ea își face un bagaj mare, în care își pune hainele, cărțile, caietele și tot aurul. Toate vor fi duse în ascunzătoarea lor.  
      Nur este agitată, se plimbă prin cameră de colo-colo. Aude un zgomot. Se apropie de ușă. Soțul ei urcă sus. E nervos, o strigă să iasă din cameră. Cu siguranță cineva a descifrat acea scrisoare de amor. Inima îi bate din ce în ce mai tare, de data aceasta de teamă. Încuie ușa și aude cum soțul ei bate cu pumnii și urlă înfuriat. Ce să facă? Iese pe balcon, auzind o șoaptă. Ahmed e jos și-i zice să ia un cearșaf pe care să-l lege bine de balustrada balconului. Va coborî cu ajutorul acestuia, asigurând-o că nu va păți nimic, căci el e acolo. Ea îl ascultă și se mișcă repede, căci este înspăimântată de zarva de dincolo de ușa ce în curând va fi spartă. Ținându-se strâns de cearșaful făcut funie coboară, iar când e aproape de pământ, este prinsă în brațe de Ahmed.
      – O, habibi! Ce ne facem?
      – Mergem în ascunzătoarea noastră! Calmează-te și vorbește încet să nu ne audă careva!
      Brusc, ușa camerei este spartă. Osman și servitorii săi ies pe balcon și văd funia legată.
      – Netrebnicilor, ieșiți de unde v-ați ascuns! O să vă omor cu mâinile mele!
      Însă cei doi amorezați nu ascultă până  la capăt cuvintele bătrânului, căci se lasă pierduți în întunericul nopții. Și ce frumos din partea Lunii să se lase ascunsă în spatele unui norișor. Luna, simbol al pasiunii și al dragostei lor, nu poate permite ca cineva să le strice fericirea. Luna este complicea lor. Și de acolo de sus, de pe bolta cerească, îi pândește și-i vede cum aleargă. Unde aleargă? Spre capătul tunelului, unde se zărește o luminiță plăpândă. Spre fericire, spre dragoste, spre a fi Ahmed și Nur, spre libertatea lor…

VA URMA!!!

by -
14

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14

                        În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

   Cemile se trezește cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui. Își ia bagajul și părăsește hotelul după ce achită cazarea. Aruncă o privire în buzunare. Doar câteva monede cu care va trebui să se descurce. Pornește de-a lungul unei străzi pavate, merge fără o țintă anume, privește cum soarele se înalță pe bolta cerească. Este uimită de sărăcia acestor locuri. Cum se poate ca ăsta să fie Istanbulul? 

      Ajunge pe malul Bosforului, pe malul răsăritean. Pescari care așteaptă să prindă ceva pește, vaporașe ce plutesc pe apa cristalină. Toată lumea laudă frumusețea Bosforului, acest loc feeric. Cemile își dă seama că de aici își iau istanbulezii puterea pentru a răzbi în viață, că de aici pot bea din izvorul fericirii, al strălucirii. Aici istanbulezii se simt ca la ei acasă, aici istanbulezii sunt istanbulezi. Bosforul e un elixir al vieții pentru ei. ,,Ce gânduri îmi trec prin minte!” își spune Cemile. ,,Dar dacă e adevărat?!”

      Zărește un bătrân care împinge un cărucior cu simit. Mirosul covrigului turcesc proaspăt și fierbinte îi amintește că nu a mai mâncat nimic de ieri. Se apropie de el și-l întreabă:

  • Amca (Unchiașule), cât costă simit-ul?
  • 5 kuruși.
  • Vreau și eu doi, vă rog! spune Cemile punându-i în palmă 10 kuruși.
  • Poftim! Nu vrei și un ceai?

Cemile se gândește la puținii bani pe care îi are în buzunar și-i răspunde:

  • Amca, nu vreau.
  • Ți-l dau din partea casei! zice bătrânelul zâmbind și întinzându-i un păhărel cu ceai aburind.
  • Mulțumesc mult!

Ea se așază pe o bancă și începe să se înfrupte din covrigi. Iar ceaiul o revigorează. Bătrânul se așază și el și o privește cu ochii săi blânzi.

  • Ce bun a fost! afirmă ea după ce termină.
  • Să-ți fie de bine! Ce vânt te-aduce pe aici, fetițo? După accent tind să cred că ești din Izmir.
  • Așa e. Aveți dreptate! Cum de v-ați dat seama?
  • Am copilărit și eu la Izmir și după moartea părinților mei am venit aici.
  • Și părinții mei au murit. Am venit aici ca să-mi încerc norocul, însă…
  • Însă visai la altceva. Credeai că Istanbulul e alcătuit doar din palate strălucitoare? Cartierul prin care ai trecut tu arată cam deprimant, mai sunt și altele la fel, însă gândește-te că războiul abia s-a încheiat. Abia acum lumea se pune pe picioare. Încet-încet totul se va rezolva. În partea asta a Istanbulului e mai complicată treaba, însă pe malul celălalt, pe cel european adică, totul arată mai bine. Acolo viața e mult mai agitată. Aici e mai multă liniște. Acolo trăiau majoritatea demnitarilor în timpul Imperiului Otoman. Ataturk ne-a mutat capitala la Ankara, însă nu va putea întrece nicicând Istanbulul. Însuflețirea acestuia este incomparabilă, frumusețea lui de nedescris, iar marile valori le găsești acolo unde nici nu te aștepți.
  • Ne guzel! (Ce frumos!)
  • Așa e, fetițo. E frumos! Tu ai toată viața înainte, dar eu nu… Peste puțin voi pleca, mă voi despărți de acest oraș minunat. Dacă poți, rămâi pe veci aici. Aici îți vei găsi mereu echilibrul interior. Vino pe faleza Bosforului și privește pescărușii. Privește albastrul apei și folosește-te de el ca să te descarci de tot răul care-ți invadează sufletul… Allah să te binecuvinteze!

   Până apucă ea să se dezmeticească, bătrânul vânzător ambulant a și plecat. Cuvintele lui au pus-o pe gânduri. Privește împrejurul său și lacrimi încep să-i curgă pe obrajii înroșiți de vânt. Le lasă să curgă, în speranța că izvorul suferinței va seca. Prin față  i se perindă secvențe din viața la Izmir. O vede pe mama sa, îl vede pe tatăl său, își vede frații. Toți sunt morți acum. Trebuie să înceapă o nouă viață. Nu e suficient să spună că va lăsa trecutul în urmă. Trebuie să fie sigură de asta, să creadă. Da, va crede. Își șterge ultimele lacrimi, își ia geanta și merge de-a lungul falezei până când găsește niște pescari. Îi întreabă cum poate trece pe partea europeană a Istanbulului și aceștia o ghidează către un loc din care se poate îmbarca pe un feribot. După ce le mulțumește, le urmează sfatul.

       Traversarea Bosforului de pe un mal pe altul este o experiență fascinantă, încântătoare. Este uimită de diferențele despre care vorbea și bătrânul vânzător. Aici se observă influențele occidentale, dar și bunăstarea multor locuitori. E frumos aici. Trebuie să găsească o soluție pentru situația în care se află. Unde va dormi? Ce va mânca? Ce va face? Cu banii pe care-i are în buzunar nu prea are ce face, ce cumpăra. În primul rând, trebuie să-și găsească un loc de muncă. Și până se înoptează îl va avea! Începe să caute, însă e prea dezorientată. Cumpără o gazetă și o deschide. E sigură că pe undeva se găsesc și oferte de locuri de muncă. Ochii i se perindă asupra rândurilor când brusc, ceva îi atrage atenția:

,,Căutăm ospătăriță îndemânatică, care să poată da ajutor și la bucătărie. Dacă sunteți interesată, vă așteptăm la restaurantul nostru Istanbulun Umutu (Speranța Istanbulului), Beșiktaș.”

    Asta e perfect. Știe și să gătească, se pricepe foarte bine. Întreabă în stângă și-n dreapta și reușește să ajungă la Speranța Istanbulului. Ce clădire uimitoare, ce clădire impunătoare! E un restaurant de lux și observă că înăuntru intră numai domni la costum și doamne elegante cu blănuri și bijuterii. Își ia inima în dinți și urcă treptele, deschide ușa și intră. În interior e și mai frumos! Totul e alb, totul strălucește. Rămâne cu gura căscată.

  • Bună ziua, doamnă! Cu ce vă putem ajuta? o întreabă un ospătar.
  • Bună ziua! Am văzut în ziar un anunț…
  • Deci ați venit pentru postul de ospătăriță și ajutor la bucătărie?
  • Exact,exact!
  • Bine, atunci. Urmați-mă!

Ospătarul o conduce către biroul patronului și i-o prezintă pe Cemile, după care îi lasă singuri.

  • Ai mai lucrat în vreun restaurant până acum?
  • Din păcate, nu, însă știu să gătesc. Și mereu o ajutam pe mama să așeze masa pentru musafirii care veneau la reședința noastră.
  • Uite cum facem: ai la dispoziție 8 ore în care vei fi angajată de probă. Dacă sunt mulțumit de cum lucrezi, postul e al tău.
  • Mulțumesc mult! Allah să vă binecuvinteze!

   Cemile e extrem de fericită. Are de gând să facă tot posibilul pentru a câștiga postul ăsta. Merge la vestiar și se schimbă într-o costumație albă ca a celorlalți ospătari. Trece la treabă. Se duce în stânga și în dreapta. Servește clienții, vorbește frumos cu ei, se asigură că nimic nu le lipsește, zâmbește. Până și clienții mai irascibili se calmează când îi văd atitudinea și bunele maniere. Onorează toate comenzile fără ezitare și fără întârziere. În paralel lucrează și la bucătărie, dă o mână de ajutor bucătarului, ba chiar unele mâncăruri le prepară ea. La sfârșitul zilei merge în biroul patronului. Aici se afla și bucătarul:

  • Cemile, ești angajată! îi spune patronul. Am auzit că ai făcut o treabă extraordinară și că la anumite preparate l-ai întrecut chiar și pe bucătar! Tebrik ederim! (Felicitări!)
  • Vă mulțumesc mult de tot! Chiar aveam nevoie de slujba aceasta!
  • Și încă ceva. Am auzit că ai primit mai mulți bani de la clienții mulțumiți și că i-ai dus pe toți la casă. Banii aceia primiți în plus sunt ai tăi, bacșișul pentru treaba bine făcută!
  • Dar nu se poate să-i păstrez eu pe toți. Sunt prea mulți bani. Nu, nu se poate. Nu e corect față de colegii mei. Mai bine banii aceia i-am împărți cu toții.
  • Dacă așa dorești… Alegerea îți aparține! Nu te-am întrebat, unde locuiești?
  • Momentan nicăieri. Tocmai ce-am venit de la Izmir. Probabil în seara asta voi sta la un hotel ieftin. Sper să am timp mâine-dimineață să caut o cameră de închiriat.
  • Nu e nevoie! Am eu un bloc cu apartamente situat la câteva străzi de aici, iar unul din apartamente a fost eliberat recent. Dacă vrei poți să stai acolo.
  • Cât costă chiria?
  • Nu foarte mult. O să-ți opresc din salariu.
  • Vă sunt profund recunoscătoare!

    Patronul o conduce la noul ei apartament, apoi pleacă. Cemile este mulțumită. Face  o baie, după care se așază în pat și adoarme imediat…

      Cemile iubește viața din Istanbul. Este încântată de acea zarvă specifică. Diminețile încep frumos, cu copii zglobii care merg la școală, adulți care se îndreaptă spre serviciu și vânzători ambulanți care-și laudă marfa. Își face un ceai, își pregătește micul-dejun, după care face curățenie în micuța sa locuință. Merge la restaurant unde lucrează cu drag și spor. Își petrece mult timp și la bucătărie, preparând mâncăruri tradiționale din Izmir, extrem de apreciate de clienți. După ce își termină tura se plimbă pe malul Bosforului, apoi prin parcuri,  iar în unele week-end-uri se aventurează și în alte cartiere, admiră moschei, palate magnifice, amprente ale unui trecut glorios. Cel mai tare și cel mai tare o impresionează palatul Dolmabahçe, acel palat în care s-a născut bunica sa, construit de mărețul sultan Abdülmecid. Uneori îl vizitează și în interior, alteori se rezumă la a-l privi pe dinafară. După aceasta, se întoarce acasă și începe să citească jurnalul mamei sale, să descopere viața strămoşilor săi, însă, din fericire, asta nu o mai afectează cu nimic. Nu mai e nostalgie, ci doar curiozitate și încântare. De câte ori citește acele rânduri, nu-i vine să creadă că acei oameni au vreo legătură cu ea.

     A primit numele Cemile după cel al străbunicii sale și este mândră de acest lucru. Se bucură că Latiffa a scris câteva cuvinte și despre această prințesă a Imperiului Otoman, se bucură că numele ei a rămas în istorie și că n-a murit odată cu ea.  

,,Cemile Sultan, fiica sultanului Abdülmecid I, s-a născut pe 18 august 1843 și coincidența face ca fiica mea să vină pe lume în aceeași zi toridă de august. În memoria scumpei mele bunici i-am pus același nume, sperând ca micuța din brațele mele să moștenească câte ceva din trăsăturile înaintașei sale. Acum,  când aștern aceste cuvinte, simt un junghi care-mi străpunge inima. Amintirea acestei femei încântătoare este încă vie în mintea și sufletul meu.  La doar doi anișori a rămas orfană de mamă,  micuța prințesă a rămas fără cea care ar fi trebuit s-o îndrume. A fost adoptată de o altă sultană împreună cu fratele său, Abdulhamid, alături de care a copilărit. A jucat un rol important la acea vreme, deținând un scaun lângă cel al fratelui  său, iar la ceremonii mergea alături de sultana-mamă. Prezența ei impecabilă și simplă era respectată de toată lumea. La 15 ani a fost măritată cu Mahmud Celaleddin Pașa, cu care a avut câțiva copii, printre care și pe Ayșe Sıdıka Hanım Sultan, scumpa mea mamă. Va rămâne văduvă și în cele din urmă se va instala la palatul Ervenköy.

 Țin minte că eram micuță când mergeam în vizită la bunica. Din ce mi-a povestit mama când am mai crescut, bunica decăzuse mult, imperiul nostru stagna, dinastia otomană urma să cunoască zile grele. Bunica era îmbrăcată ca întotdeauna în haine maro, nu purta bijuterii, era extrem de simplă și elegantă, de o frumusețe izbitoare și la acea vârstă. Pentru acele vizite, mama ne îmbrăca cât mai frumos pe mine și pe sora mea mai mică, ne învăța să avem grijă ce vorbim, să-i sărutăm mâna bunicii și să fim cuminți. Noi nu îndrăzneam să-i ieșim din cuvânt,  nu doream să le supărăm pe mama și pe bunica noastră drăgăstoasă, ce ne lua  în brațe și ne mângâia părul. Cele două femei beau ceai, noi primeam șerbet cu fructe și după masa delicioasă, aveam voie să mâncăm baclavale. Vizitele erau plăcute, cu excepția momentelor în care eram trimise să ne jucăm în altă cameră. Când m-am făcut mai mare, doar mă prefăceam că plec de acolo. De fapt stăteam și ascultam prin ușa închisă ceea ce discutau. Uneori o auzeam pe bunica plângând, iar mama plângea și ea. Alteori le auzeam discutând despre situația proastă în care se află, dar și despre vremurile de odinioară. Bunica spunea mereu că și-ar dori să moară odată, să nu vadă acest imperiu dizolvându-se și pe ea exilată în cine știe ce colț al lumii. La auzul acestor vorbe, mama începea să plângă, rugând-o să nu mai zică asta, că mai are mulți ani de trăit. După ce-și reveneau în urma discuției, eram chemate pentru masă. După desert ne întorceam acasă, nu înainte ca bunica să ne ofere ceva, fie câteva monede, fie cercei, lănțișoare, brățărele, toate de aur.

În anul 1915, într-o zi geroasă de 7 februarie,  eram la cursul de arabă, când o servitoare venise să mă anunțe că bunica a trecut la cele veșnice. Am fost atât de uimită, încât nu am reacționat în niciun fel. Au urmat câteva zile oribile, înmormântarea bunicii, cititoare din Coran, așure dat de pomană și multe lacrimi. Mama era trasă la față de atât  plâns, plângea fiindcă de acum îi va lipsi femeia acea impunătoare, care o mângâia pe cap și care-i ștergea lacrimile de la ochi. Odată cu moartea Sultanei Cemile, Ayșe Sıdıka își pierdea unicul sprijin…”

     Cemile iese din bucătărie cu o tavă cu ceai pe care dorește s-o ducă la una din mese când se ciocnește de un domn. Cade și scapă și tava. Chipeșul domn se apleacă și-o ajută să se ridice, cerându-și scuze și spunând că va plăti el paguba. Cei doi se privesc în ochi îndelung și un zâmbet larg apare pe fețele amândurora…

VA URMA!!!

by -
15

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13

           În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

       Nur se trezește cu zâmbetul pe buze. Se ridică din pat, se aranjează și coboară la bucătărie pentru a servi micul-dejun, totul în grabă. Îi spune femeii care îngrijește casa (un fel de supraalternă al tuturor servitorilor) că dorește să iasă în târg, căci e păcat de vremea frumoasă de afară. Femeia îi îngăduie, însă trebuie să fie însoțită de o servitoare tânără. ,,Voi putea să-mi duc planul la bun sfârșit”, gândește Nur mulțumită. Își pune o burqua de culoarea piersicii și pleacă la târg. Face cumpărături, își ia niște voaluri, un colier scump și câteva parfumuri seducătoare, pe care servitoarea este obligată să le care.

       Ajunsă la magazinul de la marginea târgului, imensul magazin pentru doamne, aglomerat și cu o grămadă de marfă, de cea mai înaltă calitate, îl zărește pe Ahmed. Se apropie de el și-i face cu ochiul pentru a fi recunoscută. Împreună studiază câteva haine șușotind. Nimeni nu ar putea bănui nimic. Nur alege câte ceva și o trimite pe servitoare să le plătească. În acest timp ea și Ahmed ies din magazin și se îndepărtează de locul cu pricina.

  • Unde mergem, habibi? îl întreabă ea.
  • Ai să vezi, prințesă! îi răspunde el legând-o la ochi.

  Ea aude o poartă deschizându-se și moare de nerăbdare să afle unde a fost dusă. Își dă seama că pătrund într-o încăpere ce miroase a flori și inspiră adânc aerul înmiresmat. Ahmed o dezleagă și Nur are parte de o surpriză. În centrul camerei tronează un pian. Ce pian superb! Se apropie de el și-și trece degetele peste clape. Se așază pe scaun și începe să cânte. Și cântă și cântă, fără oprire. Degetele păreau a levita deasupra clapelor, iar notele muzicale pluteau și-l fermecau pe Ahmed. O privea fascinat pe prințesa închisă în turn, care în fața unui simplu pian putea face minuni. După două ore de cântat, după două ore în care a interpretat melodii celebre din repertoriul marilor figuri ale muzicii, precum Mozart, Bethoven, Gaetano Donizzeti, Frederic Chopin, Nur se oprește. Răsuflă ușurată, de parcă s-ar fi eliberat de toată tristețea, de tot dorul ce i-a împânzit sufletul în ultimele luni.

  • Ce frumos ai cântat! Prințesă, sunteți încântătoare!
  • Mulțumesc! Îți mulțumesc mult! Aveam nevoie să cânt la pian. Acum mă simt mai bine!
  • Mă bucur că am reușit să te surprind!
  • De unde știai că iubesc să cânt la pian?
  • De la fratele tău.
  • De la Ali? întreabă ea uimită.
  • L-am întrebat ce preocupări aveai pe când locuiați în Turcia.
  • Of, habibi! Te iubesc! spune ea sărutându-l și luându-l, astfel, prin surprindere.
  • Și eu te iubesc, prințesa mea!
  • De ce tot îmi spui prințesă? La început am crezut că e un cuvânt de alint, dar văd că-l folosești mereu…
  • Păi, dacă ești o prințesă…
  • Haide, Ahmed, fii serios!
  • Dar sunt cât se poate de serios! Nu…, vru să adauge Ahmed când este întrerupt de un servitor.
  • Sidi Ahmed, tatăl dumneavoastră, Sidi Osman, e disperat. Toată lumea o caută pe prințesă!
  • Ne-am lăsat purtați de vânt. Ce ne facem? întreabă speriată Nur.
  • Stai fără griji! Rezolvăm, habibi!

       Cei doi se strâng în brațe, se sărută și apoi ies din încăpere și din locuință. Ea este uimită să afle că aici se vor putea reîntâlni de câte ori vor dori pentru a fi împreună și, evident, pentru a cânta la pian. Nur rămâne în piață singură, însă este păzită din umbră de servitorul lui Ahmed. Acesta se întoarce acasă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Intră în living, unde-și găsește tatăl pufăind din narghilea.

  • Unde ai fost fiule?
  • Ai uitat că m-ai trimis la târgul de cămile?
  • Da, ai dreptate. Ai cumpărat ceva?
  • Am ales două cămile sănătoase și voinice, o achiziție de bun augur. Sunt sigur de asta!
  • Nur nu s-a întors…
  • Poftim?! Stai puțin că nu înțeleg. De unde să se întoarcă? A fost plecată undeva? Ai luat-o cumva cu tine la Rabat?
  • Nu-nu. Mi-a zis Azeeza că a ieșit la cumpărături cu o servitoare. Servitoarea s-a întors singură acasă, speriată, spunând că prințesa a dispărut cât ea s-a dus să achite cumpărăturile. Dacă a fost răpită, ce ne facem?
  • Stai fără griji, tată! Cine crezi că ar îndrăzni să-ți răpească soția și o prințesă, pe deasupra?! Nimeni n-ar îndrăzni. Liniștește-te! Trimit și eu pe cineva s-o caute!

     Prințesa este ,,găsită” în cele din urmă și adusă acasă. Își dă jos burqua și-și strânge soțul în brațe cu ochii roșii de atâta plâns. Nur îi îndrugă o mulțime de minciuni, iar bătrânul Osman este emoționat de lacrimile tinerei sale soții. Cât timp servitoarea s-a dus să achite ceea ce cumpărase, Nur s-a uitat în continuare la marfa expusă și bineînțeles, servitoarea n-a mai găsit-o, magazinul fiind foarte mare. Nur a căutat-o pe servitoare și prin târg, dar totul a fost în zadar. Îi fusese teamă că ar putea fi răpită în îmbulzeala târgului. Bătrânul Osman ia o hotărâre: Nur nu va mai ieși din casă decât însoțită de doi paznici. Osman îi alege pe cei doi oameni ai lui Ahmed, mai exact pe cei care au găsit-o. Această veste îi bucură pe tinerii îndrăgostiți. Se vor putea întâlni în continuare fără nicio grijă, fără vicleșuguri. În același timp, Nur mai câștigă pe cineva de partea ei: tânăra servitoare pe care a salvat-o de la a fi dată afară pentru neglijență. Îi va trimite lui Ahmed scrisori prin intermediul ei din acest moment.

      Totul pare un vis pentru Nur. Nu-i vine să creadă. Cu câteva luni în urmă, își blestema soarta, iar acum se consideră binecuvântată. Se gândește la viața asta. Acum ești trist, peste câteva secunde ești cel mai fericit om din lume. Asta e natura lucrurilor. Fiecare primește cât poate duce, dar există cineva acolo sus care are grijă să răsplătească, să compenseze anumite lipsuri, anumite necazuri prin mici bucurii. Omule, bucură-te, căci mereu va exista cineva care se va gândi la tine, la binele tău! Omule, în lumea asta nu există ființă părăsită, oricât de asuprită sau solitară ar părea! Mereu se va preocupa cineva și de cea mai firavă furnică,, și de plăpândul ghiocel…

        Hayat bir oyun

       Bir kaderin oyunu

       Kaderden ibaret

       Bazilarim annlamidiyi bir șey…

 

      Kader bir hikyayedir

     Hayatin bir hikyayesi

     Bazi insanlarin annlamadiyi

     Bir șey…

 

      Bir oyuncusun,

     Bir oyuncak bebek oyuncusu,

     Hayat sahnesinden,

    Kaderin oyuncusu…

       Viața e un joc
E un joc al sorții
Cârmuit de soartã
Neînțeles de unii…

       Soarta e-o poveste
O poveste-a vieții,
Ce e neînțeleasă
Pentru mulți din noi…

      Ești o marionetă,
O pãpușã-actor,
De pe scena vieții,
Al sorții jucător..

      Nur așterne ultimele cuvinte într-un caiet pe care și l-a cumpărat din târg. De când l-a cunoscut pe Ahmed, a reînceput să scrie. E un miracol. După atâtea luni de pauză se simte capabilă să bea din izvorul inspirației. Iubirea a făcut asta. Iubirea a permis fericirii să curgă prin vene. Iubirea e leacul tuturor bolilor. Iubirea e cel mai de preț giuvaer. Nur suflă asupra cernelii proaspete, apoi închide caietul, mângâindu-i copertele învelite în piele. Gândul îi zboară la viața din Izmir. Oricât de fericită ar fi, oricât și-ar dori să nu se mai gândească la trecut,  e imposibil să nu-și amintească de acele vremuri fericite. Simte un fior când își amintește de primul său iubit care, din păcate, a fost înrolat în armată odată cu începerea războiului. Ea a fost dintotdeauna rebelă, a făcut ce i-a plăcut, ce a simțit.  O occidentală născută în Orient, o prințesă europeană care se comportă ca la ea acasă în seraiul sultanului…

      Servitoarea Amira vine și-i aduce un bilețel de la sidi Ahmed. Nur îl ia și îl despăturește nerăbdătoare. Este așteptată în grădină. Își pune voalul în cap, coboară la parter și iese pe o ușă laterală. Merge în grădină, prudentă să nu fie văzută de careva. Ahmed o așteaptă. O strânge în brațe, o sărută pe buze. Tot universul pare a se învârti în jurul lor. Universul e doar o firimitură pe lângă dragostea lor mare. Ei sunt centrul lumii, totul se învârte în jurul lor. Însă Azeeza este martoră a scenei romantice dintre cei doi. Rămâne nemișcată, cu gura căscată. Uneori, cele mai puternice lovituri vin când și de unde nu te aștepți…

VA URMA!!

by -
12

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12

                        Hoș bulduk, canim Istanbul!

    Cemile călătorește aproape o zi cu trenul. E nerăbdătoare să ajungă la Istanbul. Toată lumea vorbește despre fosta capitală a Imperiului Otoman, despre vremurile de demult, despre bogăția boierilor și a pașalelor, despre măreția palatelor în care membrii dinastiei se lăfăiau în trecut. Bine de cei care au prins perioadele de apogeu ale Imperiului, perioade în care orice turc și-ar fi dorit să fi trăit! Păcat că declinul lent și stagnarea au șters cu buretele treaba bine făcută a celor de dinainte, dar să vedem partea bună a lucrurilor: indiferent de secolul în care au trăit au existat și oameni fericiți, și oameni bogați.

       Privește locurile pe lângă care trece: păduri cu arbori înfloriți, câmpuri, orașe. La un moment dat, se plictisește de atât privit și scoate din geantă jurnalul mamei sale. A citit câteva pagini cu o seară înainte, însă era atât de euforică și confuză încât nu a înțeles mare lucru. Studiază încă odată arborele genealogic al mamei sale. Dă pagina și găsește câteva versuri scrise în arabă. Părinții ei știau foarte bine limba arabă, Mehmet și Nur o învățaseră și ei, însă ea se încăpățânase și refuzase. Noroc că dedesubt se afla traducerea în turcă.

               Hayat, zamandan bașka bir șey deiyildir,

               Zaman, așktan bașka bir șey deiyildir,

               Așk, candan bir parça,

               Ve can sadece çiçeklerin farkli renginden bir kokudur…

               Viața nu e nimic altceva decât timp

               Timpul nu-i altceva decât iubire

               Iubirea e o fărâmă de suflet

               Iar sufletul nu-i decât parfum de flori multicolore…

        Timpul pare să se oprească în loc pentru Cemile. Citește și recitește versurile. Ceva îi spune că  a mai auzit versurile acelea.  Le citește cu voce tare de câteva ori. Cât de cunoscut îi sună! Se străduiește în zadar să-și amintească, dar nu izbutește. Trenul oprește în stație, iar în compartimentul ei urcă o femeie cu un bebeluș în brațe. Brusc își amintește! Cemile venise de afară supărată că s-a certat cu Nur și a mers în camera mamei sale. Latiffa stătea lângă leagănul lui Ali și-i recita versuri. Fetița rămase în prag, fascinată de glasul cald al mamei sale. Printre versurile recitate se numărau și cele din jurnal. Nedorind să-l trezească pe bebeluș, iese fără să facă zgomot și se întoarce la sora sa. De asemenea, își amintește că s-au împăcat imediat și că au început să se joace din nou, de data asta fiind pe rând prințesa cea frumoasă. Despăturește scrisoarea lăsată de mama ei, o recitește, admiră poza Latiffei și câteva lacrimi îi curg pe obraz. Dându-și seama că mama bebelușului o privește, se șterge la ochi.

  • Te simți bine, fetiță?
  • Mă simt bine. M-a apucat puțin melancolia…
  • Dar ce face o fată tânără ca tine singură în tren? Te duci la Istanbul?
  • Da, mă duc la Istanbul… Dar tu ce faci singură în tren și cu un bebeluș pe deasupra? o întreabă la rândul ei Cemile, dorind să fie răutăcioasă.
  • Nu sunt singură. Soțul meu e în celălalt compartiment. Eu am venit aici pentru că e mai liniște. Acolo sunt mulți bărbați zgomotoși.
  • .. Scuză-mă! Nu a fost frumos din partea mea!
  • Nu-i nicio problemă! Și eu eram la fel ca tine când eram mai tânără, dar cu timpul am început să renunț la caracterul vulcanic… Te duci la Istanbul la vreo rudă?
  • Familia mea a murit și am plecat din Izmir ca să-mi încerc norocul…
  • Să te binecuvinteze Allah și să te păzească de tot ce e rău!
  • Amin!

        Cemile revine la lectura jurnalului, bucurându-se încă odată că este scris în limba turcă. Altfel n-ar fi putut descifra nimic. Oare de ce n-a vrut să învețe araba? Această întrebare o macină. Cel mai bine ar fi să aibă încredere în intuiția sa.

                ,,Abdülmecid I 

      La sfârșitul lunii aprilie a anului 1823, Sultana Bezmiâlem îl aducea pe lume pe prințul Abdülmecid. Tatăl nou-născutului, sultanul Mahmud al II-lea, a fost în culmea fericirii când a aflat că i s-a născut un fiu. Din prima clipă a știut că acesta va fi urmașul său, că va conduce Imperiul Otoman. Nicio clipă nu s-a temut, deși până atunci o mulțime de prinți se stinseseră încă de când erau niște prunci. Întreg Istanbulul a răsunat, petrecerile au durat ca în basme 3 zile și 3 nopți. Toți oamenii sărmani au primit mâncare caldă și galbeni în cinstea prințului moștenitor. Muzica răsuna prin coridoarele palatului, vizirii și pașalele veneau pentru a-l felicita pe sultan și pentru a-i ura o viață lungă și glorioasă micului prinț.

      Fără să-și dea seama, căci era doar un bebeluș, Abdülmecid era în centrul atenției. Toată lumea vorbea despre el, toată lumea spera că va fi un sultan asemenea tatălui său, un sultan care se va gândi la toți, care va fi just și generos. În tot acest timp, el stătea în odaia mamei sale, care-l privea cu drag, mândră și încrezătoare că va fi următoarea Valide Sultan. Își ridică privirea spre înaltul cerului, sperând că Allah îi va auzi dorința, și spune: ,,Allah, apără-mi fiul și dă-mi viață lungă, ca să pot îngriji de el, să-l scap din toate primejdiile și necazurile! Allah, binecuvântează-ne!”. La scurt timp după nașterea prințului, Mahmud, însoțit de câteva femei din palat, se adună în camera mamei. Sultanul își ia fiul în brațe, îngână câteva rugăciuni și-i dă numele Abdülmecid. Din acest moment prințul devine musulman…

       Șehzade Abdülmecid primește o educație aleasă, în stil european. Pe lângă limba otomană învață franceza, ba chiar ajunge s-o vorbească fluent. Influențele occidentale își pun amprenta asupra pasionatului de literatură și muzică clasică. La vârsta de 16 ani îi urmează la tron tatălui său și reușește să continue acțiunile începute de acesta. Așa cum a visat răposatul său tată, imperiul va fi pe mâini bune, reformatoare. Tanzimatul a continuat, modernizarea nu s-a terminat. Palatul Dolmabahçe e un giuvaer, o rămășiță a rafinamentului și a bunului gust de care a dat dovadă. După o domnie remarcabilă, sultanul Abdülmecid I s-a stins la puțin timp după împlinirea a 38 de primăveri, într-o călduroasă zi de 25 iunie…”

     Cemile e profund impresionată. Niciodată nu ar fi crezut că printre strămoșii ei se numără și un sultan. Ba chiar un sultan foarte bun. De ce i-au fost ascunse astfel de detalii? Până la urmă, de ce i-a mai fost lăsat acest jurnal? Oare la ce s-a gândit mama sa? O mulțime de întrebări și niciun răspuns. Deodată îl aude pe controlor:

  • În câteva minute ajungem la Istanbul! În câteva minute ajungem la Istanbul!

        Aventura ei în orașul tuturor posibilităților urmează să înceapă. Nu se poate abține să zâmbească. Simte că ceva o cheamă, că locul ei este în Istanbul. Inima îi bate din ce în ce mai tare, o mulțime de visuri și planuri i se îngrămădesc în minte. E nerăbdătoare! Își pregătește bagajul, nu poate pierde nicio clipă. O viață nouă urmează să înceapă. Cemile Abdullah ajunge la Istanbul. Coboară din tren. Inspiră adânc parfumul metropolei. Iese din gară și merge și tot merge. Răcoarea nopții o vrăjește. Orașul pare să-i spună:

  • Hoș geldin, Cemile! (Bine ai venit, Cemile!)

         Găsește un hotel ieftin și se cazează acolo. A doua zi va hotărî ce și cum va face. Spre norocul ei, camerele de la etaj se deschid toate către un balcon. Priveliștea e uimitoare. O moschee cu minarete, un parc verde, clădiri impresionante.

  • Nu-mi vine să cred! Sunt la Istanbul! afirmă ea. Hoș bulduk, canim Istanbul! (Bine te-am găsit, dragul meu Istanbul!)

VA URMA!!!

by -
21

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11

          În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

  La câteva zile de la nefericitele evenimente, de la înmormântarea lui Ali Hassan, Nur este dusă la ea acasă, unde izbucnește o ceartă între ea și  soțul său. El ridică palma ca s-o pocnească, însă este oprit de un tânăr. Acest tânăr este Ahmed, fiul lui Osman, pe care Nur abia acum îl cunoaște și pe care îl îndrăgește din prima clipă. Părul bălai și privirea blândă o fascinează. Nu e altceva decât dragoste la prima vedere. Ahmed vorbește cu tatăl său, sorbind-o din priviri.
– Tată, tânăra ta soție tocmai și-a pierdut tatăl și prima ei sarcina! Cum să te comporți așa cu ea? Nu e vina ei! A fost un accident nefericit. Stai fără griji! Roagă-te lui Allah să îți dea viață lungă, să mai trăiești mulți ani de-acum încolo! Nur îți va oferi alți copii.
– Nur, te poți retrage în apartamentul tău! i se adresează Osman, dându-și seama că fiul său are dreptate și că supărarea i-a luat mințile. Apoi se întoarce spre fiul său:
– Mulțumesc, Ahmed! La vârsta asta nu mai am răbdarea și calmul de odinioară. Noroc că m-a binecuvântat Allah cu un fiu drept și stăpân pe sine! Să rămâi mereu așa, fiule! Allah să te aibă în pază!
  Osman se retrage și el în camera sa. Ahmed iese să facă o plimbare prin curte. Merge prin dreptul apartamentului lui Nur și o zărește stând sprijinită de balustrada balconului în timp ce contempla cerul. El este impresionat de frumusețea ei încântătoare și în sufletul lui nutresc sentimente de invidie. Cum se poate ca o asemenea zână să fie căsătorită cu tatăl lui, cu acel bătrân slab și urât?! Invidia lui capătă proporții impresionante când se gândește cu ce fată urâtă a fost căsătorit și asta strict din interes. Zărește pe jos o plăpândă floare și se apleacă s-o rupă când este strigat de soția sa, Azeeza. Nur tresare și-i vede pe cei doi. Se dă mai în spate pentru a nu fi zărită de aceștia.
– Habibi, ce frumos din partea ta! afirmă ea apropiindu-se. Voiai să culegi floarea asta pentru mine, nu-i așa?
– Evident, draga mea! răspunde el, rupând floarea și oferindu-i-o bucuros că a scăpat și că nu a fost văzut cum o admira pe Nur.
– Mulțumesc mult! spune Azeeza sărutându-l pe buze.
– Azeeza, ce-i cu tine? Nu ne putem săruta aici. Am putea fi văzuți de oricine. Haram!
– Habibi, nu te agita! Nu ne vede nimeni…

Nur se retrage în cameră și se privește în oglindă.
– Ce are ea și nu am eu? Ea e urâtă și a avut noroc de un soț așa de chipeș ca Ahmed, iar eu stau cu un moșneag! Of, nu e dreaptă viața asta!
O servitoare intră în odaie.
– Ce s-a întâmplat?
– Sidi Osman m-a pus să vă anunț că în seara asta veți lua cina împreună cu sidi Ahmed și Azeeza.
– Bine, o să mă pregătesc! Te chem eu când sunt gata!

   Starea ei de spirit se schimbă radical. Va putea lua cina alături de Ahmed, va sta la aceeași masă cu chipeșul tânăr. Trebuie să se apropie de el,  să-i fure mințile și apoi o să-l convingă s-o ajute să fugă. Dar ei nu-i trece prin minte că dragostea nu cere permisiunea pentru a se instala în inimile oamenilor și că poți fi săgetat de Cupidon fie că vrei, fie că nu, căci fiul zeiței Afrodita se ,,joacă” cu sentimentele după propriul plac.
     Cina mult așteptată se desfășoară într-o atmosferă calmă, liniștită. Nur face cunoștință cu Azeeza și de la prima vedere își dă seama că aceasta nu va reprezenta un pericol în planul pe care l-a pus la cale. Nimeni nu-i va sta în cale să scape de acolo. În Turcia nu are de gând să se întoarcă, Cemile și Latiffa nu mai sunt. Verișoara ei Isabella și mătușa Fatma locuiesc în Spania, sigur le va găsi și va locui alături de ele.
– Lalla Nur, cum vă mai simțiți? V-ați revenit după decesul neașteptat al tatălui dumneavoastră? Sper că sunteți bine!
– Sidi Ahmed, mă simt mai bine! Au fost niște momente oribile, dar totul a trecut. Viața merge înainte, nu-i așa? Cu voia lui Allah, bineînțeles!
– Chiar așa! Să ne ajute Allah!
– Amin! rostesc Osman și Azeeza.
     Fiind cel mai în vârstă de la masă, Osman le povestește câteva întâmplări din viața profetului Mohamed, atrăgându-le atenția soției și nurorii sale asupra atitudinii și credinței pe care femeia trebuie s-o aibă față de soțul ei. Nur și Azeeza se ridică de la masă pentru a se duce în salon la o șuetă cu alte femei, cu puțină muzică și dulciuri. Lui Nur îi cade de pe umeri voalul, căci la această cină în familie n-a fost nevoită să-l țină pe cap. Ca un adevărat gentlemen, Ahmed se apleacă și i-l dă, strecurând un bilețel în acesta. Ea stă pe ghimpi în salon, așteptând cu nerăbdare să se retragă pentru a putea citi bilețelul. Nu  se grăbește, căci nu vrea să dea de bănuit. Se implică în discuții, râde alături de celălalte femei și la sfârșit i se adresează soției lui Ahmed:
– Mi-a făcut mare plăcere să petrec această seară în compania ta, Azeeza! Mă bucur să te cunosc! Sper să putem fi bune prietene!
– Și mie mi-a făcut plăcere!
– Noapte bună!
– Noapte bună, Lalla!
      Nur încuie ușa după ea. Despăturește bilețelul și citește cele câteva rânduri scrise tremurând în arabă:
      “Scumpa mea Nur, ești lumina care îmi luminează viața. Chipul tău încântător, părul negru și mătăsos, ochii migdalați, buzele asemenea unor petale de trandafir mi-au furat inima. Permite-mi să te fac să zâmbești, căci zâmbetul tău e capabil să lumineze întreaga lume, să facă din cel mai amărât om cel mai fericit. Vă port un respect profund…”

– Super! Asta așteptam! Sidi Ahmed, acum ești în mâinile mele!
    Iese pe balcon și, spre fericirea ei, Ahmed o aștepta acolo. Ea îi zâmbește și-l observă cum radiază de fericire. El se așează într-un genunchi și cu mâinile întinse spre ea rostește:
– Prințesă, vă ofer sufletul meu pe tavă! Acceptați acest dar de la umilul dumneavoastră servitor, căci e cel mai prețios lucru pe care vi-l poate oferi!
    Această declarație de dragoste o pune pe gânduri pe Nur. Mama sa a învățat-o că sufletul este cel mai de preț giuvaer de pe pământ și că dragostea este ceea ce caută omul. Este sentimentul pentru care ar muta munții din loc. Dacă ai obținut dragostea, te poți considera cel mai fericit om de pe planetă. Cum poate da cu piciorul acestei ocazii?! Va renunța la propriile-i sentimente, îi va frânge inima lui Ahmed, doar pentru a scăpa din Maroc, doar pentru a fi liberă?! Nu, nu va face asta! Trebuie să iubească, să fie fericită! De fapt, nu asta caută? Nu din acest motiv vrea să fugă și să-l părăsească pe Osman? Nu poate da cu piciorul acestei ocazii, nu poate da vrabia din mână pe cioara de pe gard!
– Mărețul meu prinț, accept darul tău, însă vreau să-ți ofer și eu ceva la schimb! Pe aceeași tipsie de aur îți voi oferi sufletul meu, sperând că astfel îți voi putea mulțumi pentru neprețuitul gest…
Oferidu-mi valorosu-ți suflet îmi mulțumești înzecit, ba chiar mă faci să mă simt profund îndatorat față de tine, frumoasă prințesă…
– Tinere prinț, mă flatezi…
– Ba dimpotrivă, eu mă simt flatat, pentru că am ocazia de a vă admira frumosul chip, pentru că îmi este permis să vorbesc unei respectabile prințese!
– Oi fi eu prințesă, însă pentru iubire aș fi în stare să renunț la această funcție… Cine a zis că prințesele sunt fericite? Nu toate au norocul de a fi alături de bărbatul care le pune inima pe jar, nu tuturor prințeselor le este permis să iubească… Decât închisă într-un palat de cleștar, mai bine liberă ca pasărea cerului…
– Preaiubita mea prințesă, nu te necăji! Eu sunt aici pentru a-ți fi alături! Eu sunt aici pentru TINE! Seni çok seviyorum, gülüm… (Te iubesc foarte mult, trandafirul meu… )
– Doamnă, ce faceți pe balcon? i se adresează o slujnică lui Nur.
– Privesc cerul!
– Intrați înăuntru că veți răci, spune slujnica venind spre ea și punându-i o bluziță pe umeri. Se uită jos, însă nu vede nimic, căci Ahmed s-a ascuns în întunericul nopții.
        Nur urmează sfatul slujnicei. Ia o carte din micuța bibliotecă și se preface că citește. După ce este lăsată singură, se întoarce pe balcon și aruncă un bilețel, pe care Ahmed îl ridică de jos și-l citește: “Mâine dimineață tatăl tău are treburi în Rabat. Eu voi ieși la o plimbare cu una din femeile din casă, voi face în așa fel încât să mă pierd în mulțime. Ne găsim la marele magazin de haine de la marginea târgului. Să vii deghizat în femeie. Ne vom întoarce separat acasă, eu voi spune că am căutat-o pe slujnică crezând că s-a rătăcit, iar ție nu îți va cere nimeni socoteală. Seni seviyorum, habibi…”. Ridică privirea înspre balconul ei, îi face din ochi în semn că e de acord. Nur îi aruncă o burqa neagră pe care s-o folosească a doua zi, apoi pleacă.
         După atâta timp, Nur se simte fericită. După atâta timp, simte fluturași în stomac. De asemenea, se simte bucuroasă că va putea încălca regulile de aici. Ce frumos e să fii rebelă! Să faci ce vrei fără a-ți fi teamă că vei încălca regulile! În definitiv, regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Mama ei ar fi mândră de ea, de faptul că luptă pentru fericire. Ce înțeleaptă era mama ei, ce om minunat, ce suflet de aur! Simte cum prin vene îi curg fericire și zâmbete. Ia un caiet și începe să scrie în el câte versuri. Câteva versuri în care speră să poată reda măcar o părticică din starea ei de spirit. Câteva versuri cu care să îmbrățișeze viața. Câteva versuri pentru eternitate…

VA URMA!!!

by -
19

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10
          În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

    Martie 1946. Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit cu câteva luni în urmă, încă un capitol din marea carte a omenirii, istoria, s-a încheiat. Mai bine pentru unii, mai rău pentru alții. O voce înțeleaptă spunea că în dragoste și în război orice e permis, iar eu îi dau dreptate. Nimic nu mai e ca înainte. Pe lângă numeroasele victime și pagube materiale, regimurile politice nu mai sunt aceleași. Naziștii și fasciștii au fost înfrânți, fapt ce îi permite comunismului să se dezvolte, să evolueze, reprezentând un pericol pentru democrație. Democrația tradusă mot-a-mot din limba greacă înseamnă ,,puterea poporului”. Dar puterea chiar se află în mâinile poporului? Nu prea cred. De fapt, puterea se află în mâinile celor puternici, deștepți, care știu cum să influențeze poporul, pe care, mai apoi, îl vor conduce după bunul plac. Cam asta a fost cheia succesului de-a lungul istoriei. Nimic nu s-a schimbat: nici modul oamenilor de a gândi, nici dorința acestora de a reuși. Diferența dintre trecut și prezent constă în modalitatea în care omul urcă pe treptele sociale, ajungând de jos tocmai sus. Și, evident, invențiile care au revoluționat modul de trai al populației, care i-au ușurat viața, dar și urcușul spre succes.
     Anii de război însetați de sânge s-au terminat, în sfârșit. Acum toată lumea încearcă să ajungă la linia de plutire, să repare ce s-a stricat, să-și continue viața. Viața e făcută pentru a fi trăită, nu pentru a plânge, a suferi, a regreta. Chiar și așa, un război de o astfel de anvergură marchează omenirea, iar prăpădul pe care-l lasă în urmă nu se repară prea ușor. Trebuie să te înarmezi cu răbdare, ambiție și forță de muncă, căci doar astfel vei putea izbuti. 
        Cemile a răsuflat ușurată când a aflat că Turcia a ieșit din război, dar și mai liniștită a fost când s-a vestit că pacea s-a așternut asupra mapamondului. Gândul i-a zburat la frații, la scumpul ei tată, morți departe de casă. A aflat în anul blestemat, după cum îi place să-l numească, de la guvernatorul Izmirului că aceștia au murit în urma unei boli contagioase. Unchiul ei, Mahmud, trimise veste la Izmir pentru a fi anunțate și alte rude de-ale lor. Evident că acesta nu știe că ea trăiește. De ce-o fi trimis domnul Recep scrisoarea aia? Dar, dacă stă să se gândească mai bine, a avut noroc. În Maroc femeile sunt lipsite de orice drepturi, mama ei s-a luptat toată viața pentru a-și convinge soțul să nu se mute acolo, pentru binele ei și a lui Nur. Latiffa sigur știa ce e mai bine și de aceea n-are de gând să strice ceea a clădit, ceea ce s-a străduit să protejeze mama sa. Oricum, de mult le simte lipsa fraților și tatălui său, dar acest dor nu se compară cu cel pentru mama sa. Când își amintește de ea, se simte de parcă un pumnal îi sfâșie inima și odată cu el sufletul.
        Camerele membrilor familiei au rămas neatinse, s-a făcut curățenie, însă niciun lucrușor nu a fost mutat de la locul lui. Câtă plăcere îi face să intre în camera surorii sale mai mari! Nur își crease un adevărat sanctuar în care trăia la intensitate maximă fiecare cuvânt așternut pe foaia de hârtie, fiecare notă muzicală care lua naștere în urma atingerii clapelor albe și negre ale pianului. Lui Cemile i-a plăcut mereu să fie martoră la sensibilitatea, frumusețea artei ce a rezultat din exercitarea talentelor surorii sale într-o mică cămăruță dintr-un colțișor de lume. O prințesă aflată în exil, o cadână din seraiul sultanilor. O furnică în această lume. Fără a fi capabilă de a dezvălui lumii ce poate, de ce este în stare. Cam asta era viața artistei care avea doar doi spectatori și cititori: mama și sora. Doar două persoane o sprijineau. Cu ele alături se simțea ca o regină cântând, recitând în fața unui public imens într-o sală dintr-un castel din cristal demn de poveștile lui Andersen…
        Cemile studia adesea partiturile și caietele lui Nur când simțea nevoia de a fi aproape de ea. Deși sora ei era departe, printre cetele îngerilor, în aceste momente avea impresia că stă în fața ei, impunătoare și elegantă, cum o știa. De-ar fi fost aici, viața ei ar fi fost altfel. Nur era puternică și sensibilă deopotrivă, visătoare și realistă în același timp. O combinație perfectă, ideală. Un paradox, gândește Cemile. Până la urmă totul e un paradox: omul și însăși viața. O mulțime de sentimente și trăiri contradictorii conturau acest ÎNTREG. În timp ce îi creiona un portret răposatei surori în care vedea un model, nu conștientiza că îi seamănă. Poate nu deținea taina cuvintelor și a muzicii, dar pasiunea ei pentru natură, pictură, desen nu o puneam mai prejos. De asemenea era pricepută în ale bucătăriei, din mâinile ei delicate ieșeau adevărate capodopere, pe care orice suveran și le-ar dori pe masă.
       De când a rămas singură, s-a străduit să readucă la normal fabrica, renumită în întreaga Turcie cu câțiva ani în urmă, dar totul a fost în zadar. A cheltuit bani pentru reparații, reconstruirea corpului incendiat, însă comenzile primite nu au reușit să acopere cheltuielile. Întreținerea reședinței, salariile angajaților sunt costisitoare. În plus, acel loc  îi aduce mereu aminte de copilărie, de familia pe care a pierdut-o. De aceea se decide să plece la Istanbul, pentru a-și încerca norocul. Încercarea moarte n-are, nu-i așa?
      Vestea plecării ei se răspândește printre angajați. În lipsa stăpânei lor, unde vor lucra? Cum își vor câștiga pâinea? Lui Cemile i se rupe inima când se gândește, însă e imposibil să mai rămână. Deja a intrat în datorii, iar în curând nu va mai avea bani. În salonul reședinței are loc o ședință cu toți angajații. Le-a oferit tuturor salariul pe 3 luni și i-a anunțat că a doua zi va pleca spre Istanbul. Guvernatorul va veni cu angajații lui și se va instala acolo cel mai probabil. Esma, Hatice, bătrânul Hussein au murit cu ceva timp în urmă, iar loialul Buffo la fel. Merge în oraș și vinde câteva kilograme de aur, iar banii luați îi folosește pentru a achita ultimele datorii, dar și pentru a-i lua un cadou guvernatorului, drept mulțumire pentru că i-a permis să rămână în fosta ei casă. Trimite un servitor cu o scrisoare și cadoul la aceasta.
     Se întoarce acasă și inspectează casa de sus până jos. Admiră toate încăperile cu melancolie. Totul îi amintește de copilărie, de frumoasa-i copilărie, de jocurile din livada de portocali. Verișoara sa, Isabella, ce mai face oare? Cum o fi în Spania, la ea? Poate se vor revedea cândva, poate vor depăna amintiri, poate copiii lor se vor juca împreună. Poate, poate, poate… Stă în livada de portocali până se întunecă, privind frumusețea boltei cerești. O să-i fie tare dor de Izmir, de peisajele feerice, de aerul proaspăt și înmiresmat. Intră în casă. Pe masa ei de lucru se află ultimele bogății: biletul de tren Izmir-Istanbul, cutia cu bijuterii a bunicii și cea a mamei sale, de care nu a avut curajul să se atingă. Nu se consideră în măsură să vândă ceea ce face parte din tezaurul acelor femei minunate, rămășițe ale existenței lor pe pământ. Nu le poate lua la Istanbul, nu vrea să le vândă sau să le piardă. Merge în camera mamei sale și de acolo în încăperea secretă, unde nu a mai rămas mare lucru, decât un divan elegant și o bibliotecă impresionantă cu cărți vechi, unele chiar de un secol, documente ale fabricii, unde a adăugat manuscrisele, cărțile și partiturile lui Nur.
Într-un sertar din partea de jos a bibliotecii pune cutiile cu bijuterii ambalate alături de rochia de mireasă a Latiffei. Vor fi în siguranță acolo, căci tunelul și camera secretă nu apar nici măcar în planul arhitectural al reședinței.
      Casa e pustie, toți servitorii sunt plecați. Stinge rând pe rând candelabrele și se retrage în camera sa. Privește pentru ultima oară camera în care și-a petrecut cei 21 de ani. La un moment dat, își amintește de jurnalul mamei sale. Îl scoate din dulap și deschide la prima pagină unde îi sare în ochi o schemă care la prima vedere nu-i spune nimic.  Într-o căsuță de la bază zărește numele mamei sale: Latiffa Hanım Sultan. Anul nașterii: 1901. Cemile completează anul morții mamei sale cu lacrimi în ochi…
   – Numele mamei…, afirmă ea uimită revenindu-și din starea de nostalgie. Mama e sultană din dinastia otomană?!
      E sigură că nu se înșeală, întrucât alături apare numele tatălui ei și dedesubt al ei, al fraților săi. Câte rude interesante are, străbunica ei e sultana Cemile, fiica sultanului Abdülmecid. Bunica ei e nepoata sultanului și  e căsătorită cu Youssef care, din câte își amintește ea, a copilărit cu tatăl lui Ali Hassan. Află că verișoara sa, Isabella, este membră a familiei de Bourbon. Aceasta și mătușa Fatma au stat ani de zile în Turcia, apoi, când a izbucnit războiul, s-au întors în Spania. E impresionată să afle din ce familie se trage, e mândră că și ea, în definitiv, e o sultană. Păcat că Ataturk a înlăturat regimul imperialist! Dar a făcut asta pentru binele lor, pentru libertate!
 familie     Începe să citească din jurnal până când oboseala o răpune. Adoarme, visându-se într-unul din caftanele purtate de membrii dinastiei otomane și mergând pe coridoarele palatului Topkapi. O însoțesc slujnice și toate persoanele pe care le întâlnește i se închină respectuoase. Intră în camera sultanului. Pe tron stă Mehmed, chipeș și impunător ca întotdeauna, cu un turban încântător pe părul negru. În încăpere intră Latiffa, Valide Sultan (Sultana-mamă), într-o ținută de toată frumusețea, urmată de mărita sultană Nur și de prințul Ali. Cu toți se așează la masă. Vorbesc, glumesc, râd, totul într-o atmosferă de petrecere, acompaniată de muzică. Cemile suspină în somn. Așa erau și ei înainte. Ce bine ar fi ca visul să fie real! Din păcate, un rêve reste seulement un rêve…
     Dimineața,se trezește și se pregătește ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nu poți trăi o viață alimentată cu vise, se gândește ea. Își face bagajul: câteva haine simple, nu prea elegante, căci nu merge la bal la Istanbul, ci merge pentru a munci, pentru a-și câștiga traiul, caietul ei de botanică și zoologie, jurnalul mamei,  o poză cu aceasta în rochia de mireasă și o poză cu întreaga familie. Iese din casă, din curte și închide poarta după ea. Privește înapoi nostalgică, dar merge înainte. Și a fugi nu înseamnă a fi laș…

VA URMA!!!
     

by -
16

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9
       În care totul ia o întorsătură neașteptată…

   Se aude o bătaie puternică în ușă. Nur se trezește brusc și-și dă seama că se află în dormitorul nupțial. Aude cum soțul său a deschis ușa și că vorbește cu un bărbat. Bătrânul se întoarce și-i spune:
– Te-ai trezit, draga mea?
– Da! Bună dimineață! îi răspunde ea încercând să zâmbească.
– Îmi place foarte mult cum dansezi! Uite ce costum de dans ți-am cumpărat!
     Nur este uimită de costumul țesut cu fir de aur, împodobit cu pietre prețioase. Îl acceptă,  mulțumind frumos. Mai târziu, proaspeții însurăței sunt conduși la ei acasă de un întreg alai. Celelalte trei soții o primesc cu brațele deschise pe Nur, căci din acest moment vor împărți și bucuriile și necazurile. Nur hotărăște să facă tot posibilul pentru a fi în relații bune cu  ele. Doar așa va putea avea parte de liniște și pace.
   Nici bogățiile, nici aurul nu-i încântă sufletul tinerei. Asta e soarta  multor femei musulmane: să trăiască alături de un bărbat pe care nu-l iubesc. Sunt și unele care încep să-și iubească soțul, dar este nevoie de câțiva ani de conviețuire. De fapt, Nur se bucură că nu-l iubește pe moșneag, cum să iubească fosila aia?! Așteaptă cu nerădare să rămână văduvă, speră să se întâmple asta cât mai curând. Până atunci va fi o soție supusă, va strânge bani și aur. După aceea, va fugi din Maroc și se va întoarce în Turcia. Va recumpăra reședința, va locui cu mama și sora sa. Îl va lua și pe micuțul Ali. Da, așa va face! Acest vis îi dă încredere și putere.
     Visele îi sunt spulberate la scurt timp. Pe la jumătatea lunii august, într-o zi extrem de călduroasă, iese la o plimbare cu soțul său prin medina, acoperită cu o burqa neagră. De când s-a căsătorit poate ieși din casă doar însoțită și acoperită din cap până în picioare, pentru a-și ascunde frumusețea de ochii străinilor. La un moment dat, i se face rău de la căldură și leșină. Este dusă acasă, își revine, însă este chemată și o femeie-doctor care imediat îi dă diagnosticul: este ÎNSĂRCINATĂ. Această veste cade ca un trăznet. Un copil îi va schimba complet planurile. Are două opțiuni. Ori va fugi acum cât mai poate, ori va rămâne acolo. Se frământă în legătură cu ce va face în continuare, însă este extrem de confuză, în timp ce Osman este în culmea fericirii. Ali află de la Mahmud și se întristează. Nur nu l-a mai vizitat, de la nuntă nu a mai dorit să-l vadă. Ce poate fi mai trist pentru un părinte, decât un copil pentru care nu mai exiști?!
    Mahmud nu a așteptat prea mult timp și a început să-i caute lui Mehmet o soție tânără și frumoasă. Tânărul este încântat, îi cere lui Nur sfatul în privința viitoarei soții și la începutul lunii octombrie are loc fericitul eveniment. Întâlnirea dintre Ali și fiica sa este inevitabilă. El o privește, îi observă burtica și ochii i se umplu de lacrimi. Nur izbucnește în plâns, se apropie de tatăl său și-l strânge în brațe.
– Kızım, özür dilerim! Beni affet, lütfen! (Fiica mea, îmi pare rău! Te rog să mă ierți! )
– Baba… (Tată… )
– Nu trebuia să accept să te căsătorească cu moșneagul ăla…
– Baba, nici eu nu trebuia să am atitudinea asta față de tine! Tu îmi voiai binele! Iartă-mă!
– Ești însărcinată!
– Da… Voi avea un copil, un copil al cărui tată nu-l iubesc…
– Și asta doar din cauza mea!
Cei doi se retrag într-un colț mai îndepărtat, pentru a fi siguri că nu-i aude nimeni.
– Baba, am nevoie de ajutorul tău!
– Spune-mi, kızım!
– Baba, vreau să fug în Turcia! Să mă întorc la mama și la Cemile! Te rog, baba, nu mă refuza! Nu vreau să-mi cresc copilul aici! Te rog, fă asta pentru nepotul tău!
– Of, kızım! Ce-mi ceri să fac! Dacă ești prinsă, îți dai seama că vei fi lăsată în pace până vei naște, după aceea îți vor lua copilul și în cel mai bun caz vei fi biciuită?! Atunci nu te voi mai putea salva…
– Nu contează, baba! Aș face orice pentru binele copilului meu!
– Și eu, kızım! După nunta fratelui tău vom rezolva acest aspect!
– Baba, teșekkürler! (Tată, îți mulțumesc!)
     Nur se întoarce în camera femeilor, iar Ali la oficierea căsătoriei. Acolo, în Maroc există o tradiție. Cununia propriu-zisă are loc în absența miresei, dar și a oricărei femei. Căsătoria este ca o înțelegere pe care tatăl miresei sau după caz, unchiul, fratele mai mare, o are cu mirele, în prezența imamului, finalizată cu o strângere de mână. În acest caz, reprezentantul miresei promite în numele ei că va fi o soție loială, credincioasă, că-și va respecta soțul și că nu se va abate de la îndatoririle oricărui musulman. Mehmet este emoționat, dar și entuziasmat, gândindu-se că va avea o familie. Lui Ali îi crește inima de bucurie, dându-și seama că fiul său va avea o soartă mult mai bună decât Nur. Începe și petrecerea, însă el stă numai cu gândul la propria sa nuntă, cu Latiffa. Pielea i se face de găină când își amintește destăinuirea pe care le-a făcut-o medicul, faptul că soția sa e grav bolnavă și că nu va mai trăi mult.
– Mă voi întoarce după ea și o voi aduce cu forța aici! se decide el, însă fără să-și dea seama a gândit cu voce tare.
– Ce s-a întâmplat, Ali? întreabă Mahmud care l-a auzit. Ți-e dor de soțioara ta? Femeia aia ți-a sucit mințile rău de tot!
– Mahmud! Taci! Nu e nici locul, nici momentul să-mi judeci și să-mi jignești soția! Dacă mai spui ceva despre ea…
– Mă ameninți? Probabil ai uitat că îmi ești dator mie și tatălui meu  pentru…
– Taci! se răstește Ali, după care părăsește încăperea. Merge în camera sa, după care iese în balcon, admirând cerul și frumoase tonuri roșiatice ale asfințitului.
      Noaptea trece imediat, iar Ali se trezește pe divanul de pe balcon. Adormise acolo și uitase de nunta fiului său. S-a lăsat dus de val, frământările nu i-au dat pace. Coboară la parter în salon, unde-și găsește vărul fumând o narghilea și citind niște scrisori. Nici nu ai fi zis că a fost o mare petrecere în noaptea precedentă, semn că servitorii și-au făcut treaba.
– Vere, ai primit o scrisoare de la guvernatorul Izmirului! i se adresează cu un zâmbet cât se poate de sincer.

      I se face pielea ca de găină, ia scrisoarea, o despăturește. În salon își fac apariția Mehmet, Nur și micuțul Ali, chemați de Mahmud. Ali Hassan inspiră și expiră, după care începe să citească cu voce tare:

               Dragă Ali Hassan,
     Te anunț că trupele străine au zăbovit doar câteva zile în Izmir. Soldații turci le-au făcut de petrecanie și acum ne străduim să reparăm toate stricăciunile provocate de rebelii musulmani aflați mână-n în mână cu forțele adversare. Condoleanțe! Soția și fiica ta mai mică au murit! Îmi pare foarte rău, însă mie mi-a revenit sarcina de a-ți da această veste cutremurătoare. Stai fără griji! Se vor duce la îndeplinire toate datinile! Aștept un semn de la tine!
                                        Al tău tovarăș,
                               Recep – Guvernatorul Izmirului.

      Bărbatul începe să tremure, după care se prăbușește. Copiii săi intră în panică, iar Nur face o criză. Încearcă să-și aducă tatăl în simțiri, însă constată că nu mai are puls. E mort. La fel și mama sa. La fel și scumpa sa soră. Începe să plângă, să țipe. E revoltată de viața nedreaptă, de soarta pe care a primit-o. De ce n-a murit ea? De ce? Ar fi scăpat de tot, așa ar fi fost cel mai bine! De ce n-a rămas în Izmir? Ce caută aici printre străini? De ce? De ce? De ce? O mulțime de întrebări și niciun răspuns.
– Nu se poate! Mama și Cemile trăiesc! Nu cred! strigă ea îndurerată.
 
     Se ridică în picioare, urcă în grabă treptele, însă are ghinionul să alunece. Se rostogolește pe scări până ajunge jos. Toată lumea se apropie de ea, dar descoperă că e inconștientă. La scurt timp după aceea, se răspândește următoarea veste: Nur a pierdut sarcina! Mahmud se bucură că toate planurile au fost duse la capăt. Îi pusese o substanță în băutură vărului său, care să-i slăbească și mai tare inima. Vestea morții Latiffei și a fiicei sale i-au pus capac. Șocul a fost prea puternic. Pe Nur a căsătorit-o cu forța, a fost sigur că aceasta va urca în camera tatălui ei, că va aluneca pe treptele proaspăt spălate și că va pierde sarcina. Acum va trebui să îndure și mânia bătrânului Osman. Mehmet e căsătorit, are casa lui acum, îl va lua și pe Ali. Acum nu va mai râvni nimeni la averea sa, în sfârșit va dormi liniștit…

VA URMA!!!

by -
15

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8

   În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

Cemile se trezește în camera ei de la ultimul etaj. Este confuză, crede că tot ce s-a întâmplat a fost un vis urât care, în sfârșit, s-a terminat. Întoarce capul și zărește pe noptieră cutia cu bijuterii a bunicii sale. Deci e adevărat. E adevărat că mama sa a murit, că restul familiei e plecată în Maroc și că ea a rămas singură-singurică. Închide ochii și-i deschide din nou. Se pișcă, însă totul e în zadar. E adevărat!
Se ridică din pat și-și privește camera. Totul e la locul lui. Totul e aranjat. Se așază la biroul său și deschide ierbarele, caietele cu însemnări, cărțile de zoologie din teancul frumos ordonat. Pe perete este agățată o colecție impresionantă de fluturi. În balcon se găsesc numeroase ghivece cu flori, pline de boboci. Cam așa arată camera lui Cemile. Ea iubește natura, natura îi dă putere. De aceea îi place să fie cât mai naturală, nu se dă în vânt după machiaj. Părul aranjat și parfumul de lavandă îi sunt suficiente. Chiar și așa, Cemile este o tânără extrem de frumoasă, o minunată zână a naturii. Pornește casetofonul, alege o muzică reconfortantă și face o baie pentru a se relaxa…
După ce iese din baie, Cemile deschide imensul șifonier din mahon și-și alege o rochie neagră. Coboară la parter. Pregătirile sunt în plină desfășurare, căci a doua zi  va veni multă lume pentru comemorarea doamnei Latiffa. La bucătărie se gătește de zor, parterul este curățat lună. Cemile își dă seama că în lipsa ei reședința a fost readusă la normal. Nici nu-ți vine să crezi că acum ceva timp a fost spartă de netrebnicii dușmani. Toți servitorii s-au întors la treabă, căci trebuie să trăiască și ei, gândește Cemile.

Ea urcă la primul etaj și se îndreaptă spre camera mamei sale. Petrece câteva ore acolo, studiind garderoba fascinantă, răsfoindu-i cărțile și inspirând parfumul florilor date de Hatice pe care le vede puse într-o vază. Se așază pe pat, ia perna în brațe și începe să plângă. Plânge, plânge, cum n-a mai plâns niciodată. În minte i se derulează imagini din copilărie, momente petrecute alături de scumpa sa mamă. Își amintește și acum ziua în care a împlinit 10 ani. Tatăl ei a organizat o petrecere minunată, i-a oferit o grămadă de bijuterii, însă cel mai frumos cadou a venit din partea mamei sale: o diademă argintată, simplă, fără pietre prețioase, dar elegantă și un cățeluș pe care l-a botezat Buffo. Mama ei a cunoscut-o dintotdeauna, a știut mereu ce să-i ofere, a știut ce să-i spună și când. Mama ei a fost mentorul ei la școala vieții, dar acum este îngerul ei păzitor ce o veghează de acolo de sus…
Annem, seni çok seviyorum! Canim annem… (Mamă, te iubesc nespus de mult! Scumpa mea mamă…;)
Cemile părăsește încăperea și încuie ușa. Urcă treptele până la camera sa. Iese pe pe balcon și privește cerul înstelat până când i se face frig. Oboseala o răpune, așa că se urcă în pat și adoarme imediat. Se trezește odată cu apariția primelor raze de soare. Se privește în oglindă și își dă seama că rochia-i neagră este prea simplă, nepotrivită pentru această ocazie. Mama ei era cea mai grațioasă femeie pe care o cunoștea, iar acum, la 40 de zile de la moartea ei, nu poate apărea îmbrăcată în halul ăsta. Nu ar fi demn de Latiffa…
Aruncă o privire în șifonier, alege cea mai elegantă rochie neagră, o rochie cu un guler dantelat. Își așază pe cap diadema ce  îi vine perfect acum, iar pe umeri își pune eșarfa neagră obligatorie. Totul este asortat cu bijuterii de-ale bunicii, cu pantofi cu toc, care o cam incomodează, dar nu se plânge. Toată lumea trebuie să vadă că fiica doamnei Latiffa este puternică, că nu se lasă înfrântă. Coboară scările treaptă cu treaptă, mergând cu spatele drept. Toată lumea aflată la parter o privește uimită, căci vestimentația are efectul scontat. Nimeni nu se aștepta ca ea să se așeze pe fotoliul tatălui său. Din acest moment s-a înțeles cine este stăpâna casei. Slujba de comemorare a celei decedate se termină imediat, se împarte mâncarea pregătită cu mult sârg și încet-încet musafirii încep să plece, nu înainte de a-și lua la revedere de la Cemile și de a-i ura sincere condoleanțe.

Guvernatorul Izmirului e ultimul care rămâne. Se apropie de Cemile și i se adresează:
-Domnișoară Abdullah, eu știam că ați murit în incendiul de  la fabrica tatălui dumneavoastră!
-Poftim? Ce incendiu? Cum să mor? Sunt vie, așa cum mă vedeți!
-În timpul invaziei, un corp al fabricii a fost incendiat. Printre victime se numără și o tânără care purta la gât acest colier, ce îți aparține, din câte cred eu…
-Da! E al meu! Nu-mi dau seama cum a ajuns acolo, sigur mi-a fost furat!  afirmă ea privind colierul pe care guvernatorul i-l înmânează.
-Nu asta e problema noastră în clipa de față! Acum câteva zile am trimis o scrisoare tatălui tău prin intermediul unui om care avea drum pe-acolo. I-am zis că tu și mama ta ați murit…
-Of…
-Mai am o veste proastă: reședința voastră a fost vândută de tatăl tău. Stai fără grijă! Voi încerca să dau de tatăl tău, deși este foarte greu, căci nu știu exact unde se află în Maroc… Iar persoana prin intermediul căreia i-am trimis scrisoarea, care știa unde să- l găsească, nu se mai întoarce aici și n-am cum să-l contactez…
-Bine. Am înțeles! Deci nu trebuie să-mi fac griji?
-Da, fii liniștită! Poți rămâne aici cât dorești, căci eu sunt proprietarul reședinței acum!
-Mulțumesc! O seară minunată! îi urează Cemile, după care urcă scările către camera ei.
Când intră în cameră are parte de o surpriză: Esma era acolo, așteptând-o.
-Ai aflat? o întreabă doica.
-Da…
-Știi doar că n-ai de ce să te îngrijorezi! Guvernatorul și tatăl tău erau prieteni foarte buni! Nu vei fi dată afară, tatăl și frații tăi se vor întoarce după sfârșitul războiului sau vor trimite pe cineva după tine… Mama ta ți-a lăsat bani, aur.  Eu sunt aici, iar tu te afli sub tutela mea până vei fi majoră. Ne vom descurca! Îți promit!
-Bine…
-Cred că a venit momentul să-ți dau ceva, spune Esma oferindu-i o cutie.
-Ce e înăuntru?
-Deschide-o! E de la mama ta…
În cutie se aflau un jurnal și o scrisoare. Emoționată, Cemile despăturește bucata de hârtie. Ce frumos mai scria mama sa! Esma o lasă singură, iar fata începe să citească cu voce tare:
  “Draga mea Cemile,
      Îți scriu această scrisoare, fiind sigură că va ajunge la tine. I-am cerut Esmei  să ți-o dea când se vor împlini 40 de zile de când m-am stins. Știu că îmi simți lipsa, știu că-ți este greu fără mama ta, dar tu trebuie să fii puternică. Sunt sigură că vei răzbi în viață, sunt sigură că vei lupta pentru fericirea ta. Sunt sigură că vei fi o mamă extraordinară. Și ține minte: COPIII sunt cea mai mare avuție! Pentru copiii tăi ești în stare să sari în foc, pentru copiii tăi ți-ai da viața! Să nu renunți la copiii tăi, să nu-i neglijezi, orice ar fi! Nu se merită! Pentru binele copiilor tăi trebuie să renunți la oricine! Chiar dacă îți este soț, prieten, frate… Copiii sunt niște îngerași care îți fac viața mai frumoasă! Copiii sunt niște bijuterii! Probabil ți-ai dat seama că niciodată nu v-am făcut daruri foarte scumpe! Mereu am considerat că nimic nu poate fi la fel de valoros ca voi! Alături de această scrisoare se află jurnalul meu în care am scris de-a lungul vieții, în care am relatat și bucurii și necazuri. Vreau să fie al tău, să-ți amintească de mine și să-ți folosească! Sper să  găsești în el răspunsuri la întrebările pe care ți le vei pune de-acum încolo! Tot în jurnal se mai află trei scrisori pentru frații tăi! Te rog să le înmânezi lor când vei considera de cuviință! Mai am o rugăminte la tine: să nu mai plângi atât după mine, să nu mai suferi! 40 de zile de doliu sunt suficiente! Dacă tu te necăjești,  nu voi fi nici eu împăcată! Gândește-te că sunt în cer și că te veghez de acolo. Viața e frumoasă, nu se merită s-o irosești cu lacrimi și suspine! Te iubesc, Cemile! Te iubesc, prințesa mea!
                                                    Cu drag, Latiffa.”
-Annem, scumpa mea mamă, voi face tot posibilul să nu te dezamăgesc!
În dimineața următoare, Cemile hotărăște să asculte sfatul mamei sale și să încheie perioada de doliu. Din acest moment va începe o viață nouă. Va renunța la hainele negre și se va îmbrăca în haine colorate. Va trebui să ia câteva decizii în privința fabricii, va trebui să drămuiască fiecare bănuț. Va trebui să fie responsabilă, să fie ca o regină în micul ei regat, căci nu mai e o simplă prințesă. O nouă provocare, căci o nouă viață o așteaptă…

VA URMA!!!

 

by -
27

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7

În care nu te poți împotrivi sorții…

Nur stă întinsă în pat, cu privirea ațintită în tavan. Chipul îi este roșu de atât plâns, iar în camera ei este o dezordine de nedescris. La nervi a trântit, a aruncat, a stricat. O doare spatele, căci și-a neglijat coloana de când se află în Maroc. Se aud zgomote de la parter, se apropie de ușa încuiată și ascultă. Se pare că musafirii au plecat, iar Mahmud și Ali urcă scările către camera ei. Două bătăi puternice în ușă. Nimic. Mahmud apasă pe clanță. Ușa e încuiată.

  • Deschide ușa! se răstește Mahmud.
  • Kızım, te rugăm, deschide-ne ușa! i se alătură Ali Hassan.

Niciun sunet. După câteva minute în care bate la ușă, încearcă să forțeze clanța, Mahmud cheamă un servitor, pe care-l pune s-o spargă. În urmă gălăgiei făcute, micuțul Ali, Mehmed și câteva femei din casă își fac apariția. Se intră în camera lui Nur, unde toată lumea privește uimită haosul. Nici urmă de Nur.

  • Baba, Nur e aici! țipă băiețelul din balcon. Veniți repede!

Cu toții se reped într-acolo. Când ce să vezi, Nur este întinsă pe marmură, cu un cuțit lângă ea și cu venele de la o mână tăiate. Un fir de sânge vișiniu curge lent. Micuțul Ali este aplecat asupra ei și plânge, în timp ce mâinile-i tremurânde mângâie chipul prințesei suferinde. Imediat este chemat un doctor, în timp ce tânăra este ridicată și așezată pe pat. O femeie încearcă să-i oprească sângerarea. Ali Hassan se așază pe un scaun și-și privește fiica, rugându-se în gând și implorându-l pe Allah să nu fie prea târziu. Doctorul intră în odaie, se apropie de Nur. Observă că sângerarea nu se oprește și-i administrează un sirop, după care-i aplică un pansament. Hemoragia este oprită și toată lumea răsuflă ușurată. I se dă fetei să bea apă pentru a înlocui sângele pierdut, iar medicul îi lasă câteva medicamente. În câteva zile se va pune pe picioare. Nur este lăsată să doarmă. Dar visele nu-i dau pace…

Nur se afla în livada de portocali, pe un fotoliu din foișorul de lemn, unde așternea câteva cuvinte într-un caiet frumos, îmbrăcat în piele. Purta o rochie de un portocaliu deschis, legată la brâu cu o curelușă mai închisă la culoare. Voalul alb nu îi stătea pe cap cum ar fi trebuit, ci era așezat pe umeri. Pantofii rozalii dădeau vestimentației un plus de originalitate, iar cerceii și colierul cu perle completau portretul elegant al tinerei.

Cemile vine în grabă spre ea și o cheamă în casă. Nur își ia caietul, își pune voalul pe cap și își însoțește sora. Pe drumul parcurs prin livadă, fata observă schimbările din natură. În câteva clipe, livada înflorește, portocalele se coc, apoi crengile devin golașe. Anotimpurile se succed cu repeziciune, acest ciclu repetându-se fără încetare. Intră în casă, se privește în prima oglinda ce-i iese în cale și observă că fața îi este îmbătrânită, plină de riduri, părul cărunt. Chiar și așa, privirea i-a rămas tânără și plină de viață ca întotdeauna. Se întoarce și o găsește pe Cemile neschimbată, la fel cum o știa. Cine le-ar vedea acolo ar crede că sunt mamă și fiică, nu două surori! Lui Nur i se face pielea ca de găină, respiră sacadat.

  • Ce-ai pățit, Nur? o întreabă Cemile.
  • Ăăă…, îngână Nur nefiind în stare să vorbească.
  • Haide, vino! Mama ne așteaptă în salon!

Ajunse în salon, Nur o vede pe mama sa. Ce tânără și ce frumoasă era, în comparație cu ea! Timpul nu-și pusese amprenta asupra doamnei Latiffa.

  • Fiica mea dragă, ne cânți ceva la pian?

Nur, încă sub efectul șocului, se așază în fața pianului. Mângâie clapele, apoi apasă pe ele. În locul sunetelor muzicale cu care era obișnuită, camera este inundată de triluri încântătoare. Fata se oprește, însă muzica continuă. Îngrozită, se ridică de pe scaun, se întoarce spre Cemile și Latiffa, însă acestea dispăruseră. Zărește caietul în care adineauri scria, se apleacă și-l ridică de pe podea. Îl deschide și înăuntru găsește chipul mamei sale întipărit pe mai multe pagini. Într-o imagine era veselă, în alta tristă, într-una râdea, în alta plângea. Nur aruncă caietul și o ia la fugă. Iese din casă și se împiedică de rădăcinile unui arbore și cade…

Nur se trezește brusc, cu inima bătându-i puternic. Micuțul Ali stătea lângă ea pentru a o veghea:

  • Baba, vino, s-a trezit! Sora mea e bine!

Ali Hassan intră în cameră și se apropie de fiica sa.

  • Kızım, ne-ai speriat așa de tare! Of! Să nu mai faci niciodată asta! Să nu mai încerci să-ți curmi zilele! îi spune mângâind-o pe cap. Fiica mea scumpă! continuă el, strângând-o în brațe.

Fata îl dă la o parte, se întoarce cu spatele la tatăl său și închide ochii. Este lăsată singură și după ce închide ușa, se ridică din pat și se așază pe podea cu picioarele încrucișate. Începe să plângă, regretând că se află acolo, sperând că va scăpa de căsătoria forțată…

După câteva zile, merge cu mătușa sa, soția unchiului Mahmud, la bijutier. Aici le așteaptă bătrânul Osman și Ranya. Nur a fost uimită să afle că poate alege câte și ce bijuterii vrea, numai din aur de 24 de karate. De asemenea, a aflat că în situația în care bărbatul refuză să cumpere aur viitoarei soții, înțelegerea se poate anula și prin urmare, adio căsătorie! Își pune în gând să-și aleagă atât aur încât bătrânul să ajungă în situația de a-i spune nu. Astfel, va fi liberă!

Zis și făcut. Nur alege tot ce-i mai scump: coliere cu diamante, cercei imenși, zeci de brățări, inele cu rubine. Pe scurt: toată vitrina. Osman nu-i zice nimic, achită cele zece kilograme de aur și i le oferă viitoarei sale soții. Aceasta este mută de uimire, nu îi vine să creadă. Era așa de aproape să scape de căsătorie! Slujitorii lui le conduc pe ea și pe mătușa sa acasă, cu tot aurul cumpărat.

  • Sper să merite investiția, frate! îi spune Ranya bătrânului Osman.
  • Merită! Sunt sigur de asta! Știi să mă fi înșelat eu vreodată?
  • N-ai văzut ce uimită era? Credea că nu o vei lăsa să cumpere tot aurul ăla și așa ar fi putut anula căsătoria!
  • E isteață fata! Și extrem de frumoasă!
  • Frate, observ că ți-a furat mințile puștoaica asta!

Ajunsă acasă, Nur arată familiei sale aurul primit. Toată lumea este surprinsă de numeroasele bijuterii, care de care mai încântătoare. Ea se retrage imediat în camera sa fără a lua cina, se întinde în pat, privind tavanul confuză.

  • Allah, cum aș putea scăpa de căsătoria asta? Am încercat să mă sinucid, m-am folosit de un vicleșug, însă totul a fost în zadar. De ce? Allah, spune-mi! De ce?

Peste două zile are loc nunta. Mireasa este pregătită de celelalte femei, este îmbrăcată cu o superbă rochie albă, este încărcată cu aur, pietre prețioase. Este machiată, părul aranjat. Oficierea căsătoriei are loc în lipsa lui Nur, căci femeile nu pot fi prezente în încăperea respectivă. După aceea, mirii sunt purtați pe sus într-un dans tradițional și, în cele din urmă, așezați în jilțuri. La scurt timp, aceștia sunt conduși în dormitorul nupțial. Bătrânul Osman îi spală picioarele conform obiceiului. Ea îl privește cu atenție, iar din ochii căprui curg lacrimi…

VA URMA

by -
28

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6

În care ne întoarcem la Izmir

Cemile se trezește plină de energie și cu zâmbetul pe buze. Se ridică din pat, se uită prin casă, dar nu dă de Esma și de Hatice. Iese afară și inspiră miresmele codrului. Simte un parfum familiar care îi aduce aminte de mama sa, de copilărie. Privește în jur și zărește o grădiniță cu flori. Acele flori miroseau așa de frumos! Și ce culori aveau! Alb, roz, violet… Nu-și dă seama unde le-a mai văzut, închide ochii și deodată are impresia că o vede pe mama sa punând niște flori identice în vaze. Imaginea dispare la fel de brusc cum a apărut, însă a fost destul pentru ca Cemile să-și dea seama că acele flori au parfumat întreg palatul la petrecerea organizată cu ocazia nașterii micuțului Ali. Ea avea doar 8 ani și își amintește cât de fericiți fuseseră părinții săi când li s-a născut cel din urmă fiu. La petrecere, mama ei era îmbrăcată într-o rochie albă cu dantelă lila, iar buclele negre îi cădeau pe umeri. Toată lumea îi invidia frumusețea, căci era asemenea unei zâne din povești…

  • Frumoasa din pădurea adormită s-a trezit? o întreabă veselă Hatice, spulberându-i gândurile.
  • Bună dimineața, Hatice teyze!
  • Îți plac florile mele, nu?
  • Da. Le ador! Și mama decorase casa cu astfel de flori după ce s-a născut micuțul Ali, nu-i așa, Esma?
  • Normal, intervine Hatice. Chiar eu i le-am oferit! Pe atunci grădinița era o grădină, dar am mai îmbătrânit și eu. Astea pe care le vezi acum sunt ultimele, la primăvară nu voi mai planta altele…
  • Cemile, vino să-ți arătăm curtea din spate! Hatice are câteva păsări. Dacă ai vedea ce penaj au! E demn de menționat în caietul tău de botanică și zoologie!
  • Dar Buffo unde e? întreabă fata, îndreptându-se grăbită către țarcul cu păsări urmată de celelalte două femei. Of, ce bine! Mi-era teamă că va încerca să le facă de petrecanie bietelor păsări…
  • Stai fără grijă, băiatul nostru e educat, nu-i așa? întreabă Hatice mângâindu-l pe cap. Buffo confirmă cu un lătrat vesel.
  • Ce păsări frumoase ai! Am mai văzut găini, dar acestea au un penaj superb!
  • Ți-am zis eu! afirmă Esma răzând. Vezi că în geanta cu care am venit ai caietul acela în care le poți desena! Și, evident, creioanele!
  • Da? Ești cea mai tare, Esma! strigă Cemile luând-o în brațe. Fata merge în grabă în casă, ia caietul, creioanele și se apucă de treabă.

Esma și Hatice intră în bucătărie și încep să pregătească micul-dejun.

  • A fost o idee înțeleaptă s-o aduci aici!
  • Așa e! Eram sigură că în mijlocul naturii va uita de tot! Nu-mi doresc să se îmbolnăvească de supărare…

Cemile se simte foarte bine pe insulă, natura îi dă putere, o ajută să-și revină din momentele în care sufletu-i este cuprins de melancolie. În câteva săptămâni, nu a mai rămas niciun colțișor din insulă ce nu a fost explorat și studiat de Cemile. A găsit o mulțime de plante medicinale și păsărele ce i-au încântat auzul cu cântecul lor. Într-una din plimbările ei pe malul apei cristaline, zărește o barcă ce se îndreaptă spre insulă. Le anunță pe Esma și pe Hatice, care vin să-l vadă pe vizitator. Barca ajunge la mal și din ea coboară un bătrânel simpatic, sprinten și plin de viață. El îi aduce vești doamnei Hatice și o aprovizionează cu cele ce îi sunt necesare.

  • Bună ziua, doamnelor! li se adresează făcând o plecăciune.
  • Bine ai venit, Hussein!
  • Bine v-am găsit! Mă bucur să te vă revăd, Esma hanim. Domnița cine este?
  • Fiica doamnei Latiffa!
  • Încântat de cunoștință! Mă simt onorat! Tânără domniță, mă aflu la porunca dumitale! Să știți că…
  • Hussein! Gata cu lingușelile! se răstește Hatice.
  • Of, Hatice! Of!
  • Ce vânt te-aduce pe aici?
  • Probabil ați aflat cele ce s-au petrecut… Ankara ne-a trimis câteva trupe și i-au nimicit pe dușmani!
  • Hai, vino înăuntru! Îți fac un ceai și ne povestești mai pe larg ce și cum!

Hatice face ceaiul promis și cu toții se așează în jurul mesei din salon.

  • Eu tot nu înțeleg… cine sunt acești dușmani?
  • Domniță, suntem implicați într-un război care treptat cuprinde întreaga lume. Acum nu știi în cine poți avea încredere. Prietenii pe care îi ai azi pot deveni dușmanii de mâine. Din câte am aflat de la guvernatorul Izmirului, erau trupe de rebeli musulmani care au dorit să ne dea peste cap organizarea…
  • Of!
  • Hai să nu ne mai gândim la asta! Ce-a fost a fost! afirmă Hatice. Să privim înainte cu optimism!
  • Peste două zile Latiffa face 40 de zile de când a murit…
  • Atunci, Esma, trebuie să ne întoarcem acasă! Trebuie să respectăm datinile!
  • Ești sigură, puișor? Dacă nu te simți în stare de asta, mai rămânem aici și se ocupă Hussein de tot!
  • Nu, ne întoarcem acasă! Ne întoarcem la Izmir!
  • Vă duc eu! intervine bătrânelul.
  • Vă mulțumesc mult, domnule Hussein!
  • Plăcerea e de partea mea, domniță!

Cemile și Esma își strâng lucrurile, îl pregătesc pe Buffo, apoi își iau la revedere de la gazda lor:

  • Doamnă Hatice, vă mulțumim că ne-ați găzduit!
  • Nu e nevoie să-mi mulțumiți… Sunteți binevenite oricând! Cemile, puișor, poftim acest buchet cu florile pe care le-ai îndrăgit! Și uite, spune ea scoțând din buzunarul rochiei o cutie, astea sunt bijuteriile bunicii tale! Doamna Latiffa mi le-a lăsat în grijă, iar eu cred că trebuie să intre în posesia ta!
  • Vă rog să acceptați acest dar din partea mea! îi spune Cemile întinzându-i o brățară de aur împodobită cu pietre prețioase.
  • Nu pot accepta! Doamna Latiffa a făcut atâtea pentru mine!
  • Nu contează! Asta este din partea mea și m-aș bucura s-o acceptați!

Femeia ia brățara și și-o pune la mână. Rămâne pe malul apei urmărindu-i cu privirea, în timp ce barca lor se îndepărtează.

  • Allah să-i dea putere lui Cemile! își spune Hatice. Copila asta merită tot ce-i mai bun!

Ajung la destinație pe un drum al orașului, nu prin livada de portocali. Poarta e deschisă. Hussein le face semn să intre. Cemile pășește în curtea principală. Privește reședința familiei sale și încremenește. Ochii i se umplu de lacrimi, sentimentele și amintirile o acaparează. Mâinile îi tremură, închide ochii și leșină. Buffo latră impacientat, în timp ce Esma și Hussein se grăbesc s-o ajute pe tânăra domniță, firavă ca o porumbiță…

VA URMA

by -
12

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5

În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

  • Observ că nu ți-ai crescut copiii conform tradiției noastre! își mustrează Mahmud vărul. Până acum, fiicele tale trebuiau măritate! Nu le prevăd o soartă prea bună, mai ales lui Nur. Să comenteze la ceea ce-i spune unchiul său?! Turcii s-au îndepărtat de credință și cu toții și-au pierdut locul din rai! Lasă-ți copiii pe mâna mea! Voi încerca să-i aduc pe calea cea bună. Vom trimite pe cineva după Cemile și după soția ta înfumurată. Vulpii bătrâne nu mai ai ce să-i faci, însă fiica ei cred că are șanse să se îndrepte…

Ali Hassan dă din cap drept răspuns. Este necăjit de gândul că nu și-a crescut cum se cuvine copiii, însă nu mărturisește nimănui ce are pe suflet. Are încredere că vărul său îi va aduce copiii pe calea cea dreaptă. Micuțul Ali, care venise pentru a-și întreba unchiul ceva, aude discuția și este mâhnit. Se întoare în camera sa într-o liniște deplină…

Odată cu lăsarea serii, are loc petrecerea în cinstea nou-veniților. Nur iese și ea să vadă, însă nici bucatele alese, nici muzica de petrecere nu o atrag. Cât de dor îi era de Cemile, de scumpa sa soră, alături de care adaptarea ar fi fost mult mai ușoară! Își cunoaște verii, toți uimiți s-o vadă fără voal. Verișoarele sale îi atrag atenția asupra acestui fapt, însă ei nu-i pasă. Dacă va purta voal, va purta fiindcă așa își dorește ea, nu pentru că așa trebuie!

Nur se retrage în odaia ei, spunându-le celorlalte femei că este obosită după lunga călătorie. Îi este imposibil să adoarmă. Iese pe balcon și privește cerul înstelat, iar adierea nopții o vrăjește…

  • Ar fi bine să fac o plimbare! hotărăște ea.

Tânăra se strecoară afară prin ușa din spate. Acum se află în mijlocul naturii, a cărei imagine de ansamblu nu arată deloc rău. E liniște și pace în acel colț de lume. Se îndepărtează destul de mult de casă, după care se așază sub un palmier și adoarme imediat, răpusă de oboseală. Ce somn dulce a avut! Era împreună cu mama și cu sora sa în salonul palatului lor. Ea stătea în fața pianului, apăsându-i clapetele și dând, astfel, naștere unui cântec suav. Latiffa și Cemile încep să plângă, iar apoi dispar. Nur se trezește din somn cu ochii înlăcrimați. După ce se dezmeticește, își dă seama că se află în ceva ce pare a fi un cort și că este privită de o femeie bătrână îmbrobodită, care o întreabă ceva într-o limbă necunoscută ei. Îi întinde o farfurie cu mâncare, însă Nur refuză. Bătrâna zâmbește satisfăcută și se înfruptă din bucatele sărăcăcioase.

Nur iese din cort și zărește niște bărbați beduini care stau de vorbă cu un om pe care ea îl recunoaște, căci îl văzuse la petrecere. Se apropie de el, se prezintă și îl roagă s-o ducă acasă la unchiul ei. Acesta le cere beduinilor să le dea fata și din fericire, dorința îi este îndeplinită. În drum spre casa unchiului Mahmud, omul îi spune:

  • Ai noroc că mă aflam acolo! Altfel ai fi fost inclusă în haremul unui beduin și ați fi plecat cu o caravană în deșert. Nimeni nu te-ar mai fi putut salva!
  • Vă mulțumesc, domnule! Allah să vă binecuvinteze!
  • Dar cum ai ajuns în cortul beduinilor?
  • Nu știu…, răspunde ea cu privirea în pământ.

Când ajung, sunt întâmpinați de întreaga familie, disperată și îngrijorată de lipsa fetei. Salvatorul ei vorbește cu Mahmud, care este foarte furios, apoi pleacă.

  • Unde ai fost, copilă?
  • Am ieșit să mă plimb și am adormit sub un palmier… Dimineață m-am trezit în cortul beduinilor…
  • De azi înainte nu mai ai voie să ieși din casă! Vei sta închisă în camera ta! se răstește Mahmud.

Nur se retrage în camera sa, considerând că a fost nedreptățită. Să fi fost mama ei aici, cu siguranță i-ar fi închis gura unchiului Mahmud.

  • Annem, unde ești? spune plângând Nur. Unde ești? Mi-e atât de dor de tine! Tata îl lasă să facă ce vrea pe netrebnicul său văr. Annem…

Ali Hassan se simte rușinat, dar încearcă să-l înduplece pe Mahmud.

  • Of, Ali Hassan! Of! Nu vezi cum fiica ta a luat-o pe un drum greșit! Cel mai înțelept ar fi s-o căsătorim! Un soț ar face-o mai ascultătoare, mai responsabilă, căci un soț știe să-și educe soția!
  • Dar e prea tânără!
  • La vârsta ei mamele noastre aveau și copii! Ce să-ți zic ție de obligațiile unui tată, când tu nici măcar n-ai fost în stare să-ți educi soția?!
  • Eu nu am îndrăznit să-i dau o palmă soției male, Mahmud! Copiilor mei nici atât! Educația nu se face cu bățul, ci cu vorba blândă! Bătaia nu e ruptă din rai, așa cum se crede…
  • Și ce, te lauzi? Mi-ar fi și rușine să vorbesc în locul tău… Soția ta e o scorpie, o vulpe bătrână care a făcut ce a vrut din tine! Acum ai să-i permiți și fiicei tale să te calce în picioare?
  • Poftim?! Cum îndrăznești să vorbești așa de soția mea! Să-ți fie rușine, netrebnicule! se răstește Ali Hassan bătând cu pumnul în masă.
  • Ce dur ești față de vărul tău… Așa te-a educat tatăl tău? Să vorbești așa celui care ți-a fost ca un frate, din cauza unei femei? Săracul meu unchi, dacă ar fi aici ar intra în pământ de rușine. În plus, ai grijă cum îmi vorbești! Dacă nu ți-ai dat seama, acum stai în casa mea!
  • Asta este și casa mea! Nu îți permit să pui monopol asupra averii tatălui meu!
  • E necesar să-ți amintesc din ce încurcătură v-am scos pe tine și măică-ta, mătușa mea ,,scumpă”? Dacă mă înfurii prea tare, voi da în vileag tot! Și acum, revenind la ceea ce discutam, o vom căsători pe Nur cât mai repede!

Această amenințare îl lasă fără glas pe Ali Hassan. Dacă refuză căsătoria lui Nur, Mahmud va da totul în vileag. Nu-i este teamă de ceea ce ar păți el, însă nu vrea să le strice viitorul copiilor săi. Și până la urmă, Nur se va obișnui să fie căsătorită, nu e chiar așa rău. Sigur Mahmud îi va alege un soț bogat, care o va iubi și va avea grijă de ea! Gândul ăsta îl liniștește pe moment…

Mahmud este un om de afaceri din Fes, are parteneriate cu mulți bogătași, cu funcționari înstăriți din slujba regelui. Ce soț ar putea să-i găseacă lui Nur? Se gândește el ce se gândește și se decide s-o căsătorească cu bătrânul Abdul, fost sfetnic al regelui, dar care s-a retras din funcție și trăiește dintr-o rentă mare ce-i recompensează activitatea față de casa regală. Are nenumărate proprietăți, deține o fabrică și un hotel. Perfect pentru nepoata sa, mai ales că bătrânul se afla în căutarea unei soții. Ingenios din fire, o pune pe soția sa să organizeze o petrecere la care sunt invitate toate doamnele de rang înalt din oraș, printre care și sora mai mică a lui Abdul, Ruya. La petrecere participă și Nur și de data asta acceptă să poarte voal, doar pentru a nu-și necăji tatăl. Sora lui Abdul o remarcă și este foarte impresionată de frumusețea ei. Îi transmite fratelui său că a găsit o tânără perfectă pentru a-i fi cea de-a patra soție, ceea ce-l face curios. Așa că se prezintă acasă la Mahmud alături de sora sa, pentru a o cunoaște pe tânăra domniță.

Conform obiceiului, sunt pregătite o mulțime de dulciuri și tradiționalul ceai cu mentă. Nur este pusă să-i servească pe musafiri, trebuind să dea dovadă de bun simț.

  • Nepoata mea face niște dulciuri foarte gustoase! Toate acestea sunt pregătite de mânuțele ei! se laudă Mahmud bătrânului Abdul.
  • Toate sunt foarte bune! remarcă Ruya. Și observ că este politicoasă, manierată! Felicitări pentru buna educație! spune întorcându-se spre Ali Hassan, care încuviințează cu un zâmbet cât se poate de sincer.

Nur se întoarce la bucătărie, însă stă și ascultă după grilajul de lemn și perdeaua de mătase. Bătrânul nu o impresionează, ba dimpotrivă, o dezgustă.

  • Mahmud prietene, ai o nepoată minunată! i se adresează Abdul. M-am gândit s-o cer de soție! Va fi cea de-a patra soție a mea!
  • Eu, să fiu a patra lui soție?! exclamă Nur încetișor astfel încât nu este auzită de cei din salon. Eu, să fiu a patra lui soție?! Eu, să mă căsătoresc cu un moșneag?!
  • Nunta va avea loc peste două săptămâni! decide Mahmud.
  • Baba, de ce îmi faci asta?! De ce?! spune tânăra urcând în grabă scările spre camera ei plângând, unde se încuie. Nu e adevărat! Annem! Te rog, annem! Nu-i lăsa să mă căsătorească…

Ali Hassan nu este prea mulțumit, însă acceptă totul spre binele lui Nur. În sufletul lui, nutrește speranța că totul va fi bine, dar omul se mai înșeală uneori…

VA URMA !!!!

by -
11

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4

În care spiritele se calmează…

 

  • În sfârșit! Am ajuns!

  • Ce insulă e asta, doică? Nu știam de existența acestei insulițe…
  • Vei vedea…

După ce coboară din barcă, Esma intră într-o pădurice, iar Cemile și animalul de companie o urmează, lipsiți de curiozitate și indiferenți. Dau de o potecă și în scurt timp ajung în fața unei case micuțe, dar extrem de simpatice. Intră. De la prima vedere se observă că o persoană harnică și ordonată locuiește acolo, căci nu găsești cusur curățeniei. Nici nu-ți vine să crezi că te afli pe o insuliță uitată de lume. În prag apare o femeie cu chipul blând, care după părerea fetei nu are mai mult de 55 de ani.

  • Bine-ați venit în umila mea locuință! le spune femeia. Simțiți-vă ca acasă pe Latiffa Ada!
  • Insula mamei? întreabă mirată Cemile.
  • Da, fetițo! Tot ce vedeți aici îi aparține! Mă bucur să vă cunosc! Bănuiam că ați fost trimise de doamna Latiffa, dar nu-mi imaginam că va veni fiica dânsei, adaugă femeia făcând o plecăciune.
  • Eu sunt Cemile. Încântată de cunoștință! Ea este doica Esma, iar el este Buffo, cățelușul meu.
  • Eu și Esma ne cunoaștem de mult timp…
  • Da?
  • Da, puișor! De când timp oare?
  • De vreo patruzeci de ani… Numele meu este Hatice. Încântată să te cunosc, Cemile! Încă odată vă urez: bine-ați venit!
  • Bine v-am găsit!
  • Doamna Latiffa nu v-a însoțit? Nu am mai văzut-o de mult timp. Chiar mă gândeam ca după Bayram să-i fac o vizită… E bine, sănătoasă?

La această întrebare Cemile amuțește, se face albă la față.

  • Fetițo, ce se petrece?
  • Puișor, te simți bine?
  • Annem… Annem… Annem a murit! răspunde Cemile tremurând. Lacrimile îi inundă ochii.
  • Cemile, calmează-te! Fii liniștită! i se adresează Esma.
  • Așează-te aici! o îndeamnă Hatice indicându-i divanul elegant.

Cemile primește un pahar cu apă, după care, fără să o întrebe cineva, începe să povestească tot ce s-a întâmplat din seara de Ajun până în momentul de față.

  • Nu știam nimic. Aici pe insulă nu sunt la curent cu evenimentele… Săraca fată! Mașallah! rostește gazda ridicând privirea ca și cum s-ar asigura că Cel Atotputernic o aude. Apoi o privește pe Cemile.:
  • Nu te mai necăji! Totul va fi bine, vei trece peste această primă cumpănă a vieții tale! O să vezi! Nu se merită ca acest chip frumos să fie lipsit de zâmbet. Știu că este inutil s-o spun acum, după câte s-au întâmplat, însă vă urez: Bayram fericit!
  • Și dumneavoastră să aveți un Bayram binecuvântat! Apropo, Esma, de ce m-ai adus aici? Puteam rămâne în ascunzătoare, nu era necesar s-o deranjăm pe doamna Hatice.
  • Deranj? Nu e niciun deranj! Simțiți-vă ca acasă, puteți rămâne cât doriți! Și apropo, spune-mi Hatice.
  • Bine. Dacă nu sunt indiscretă, ce mâncați aici pe insulă ?
  • Am pregătit carne de miel, prăjituri însiropate și multe alte bunătăți.
  • De unde ați făcut rost de carne de miel? Creșteți miei pe insulița asta?
  • O, nu! zice amuzată Hatice. Doamna Latiffa, Allah s-o binecuvânteze, îmi trimitea mereu alimente prin intermediul unui slujitor, inclusiv înainte de această sărbătoare.

Poftiți la masă! Aduc acum bucatele!

Se așează toate trei la masă, încercând să dea un strop de culoare sărbătorii. Cemile se îndrăgostește de mâncarea preparată de solitara Hatice, despre care află că a fost una din slujnicele devotate ale bunicii sale materne. După moartea acesteia, Latiffa a lăsat-o să locuiască pe această insulă primită moștenire de la cea care i-a dat viață.

  • Allah, câte nu știam despre mama!
  • Draga mea, mama ta a fost o persoană minunată! Am văzut-o crescând, devenind dintr-o fetiță cuminte și ascultătoare o doamnă… Sunt sigură că Allah i-a oferit un loc în paradis, un loc pe care-l merită cu vârf și îndesat!
  • Sunt de aceeași părere, intervine doica.
  • Esma, Hatice, sinceră să fiu, acest Bayram nu a fost așa urât… Știu că viața mea s-a schimbat radical, însă, după cum a zis și mama de multe ori, tot răul spre bine!

Hatice și Esma zâmbesc. Buffo latră bucuros, observând că atmosfera nu mai este la fel de tensionată ca în momentul în care au ajuns acolo. Noaptea își intră în drepturi, așternându-se ca o pătură bătută în pietre strălucitoare asupra peticului de pământ numit insulă…

VA URMA…

by -
14

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

  • Unde e Cemile? întreabă Ali Hassan după ce vasul pe care s-au îmbarcat s-a îndepărtat de țărm. Unde este fiica mea?
  • Nu este nicăieri! răspunde Mehmet. Nicăieri!
  • Cheamă-l pe sergent, fiule!

Mehmet se întoarce degrabă cu sergentul responsabil de supravegherea vasului.

  • Domnule sergent, unde este fiica mea mai mică?
  • Domnule Abdullah, habar nu am unde se află fiica dumneavoastră. Nici măcar n-am văzut-o urcându-se pe vas! Sigur a rămas pe țărm!
  • Atunci să ne întoarcem după ea! Imediat! se răstește Ali.
  • Îmi pare rău, domnule, însă este imposibil! Ne-am îndepărtat destul de mult și, în situația de față, orice clipă este prețioasă! Cum credeți că v-ați găsi fiica în haosul din port? Nu, nu, e imposibil să ne întoarcem!
  • Allah! Ce incompetenți! bombăne după ce pleacă sergentul. Of, ce a ajuns Turcia asta! Of! Pe mâna căror oameni a ajuns…

Liniștea se așterne asupra vasului. Toată lumea moțăie, obosită de ultimele evenimente. În zorii celei de-a treia zi de Bayram, se zărește la orizont portul Tangier. Nur, proaspăt trezită din somn, privește pe fereastra cabinei.

  • Baba, uite o așezare!
  • Nur, ăsta e portul Tangier! Uite ce frumusețe, ce peisaj feeric! afirmă Ali privind pe geam și inspirând acel miros care-i amintea de copilărie.
  • Ăsta e port? începu să râdă Nur. Allah, am crezut că e un sat sau o așezare a beduinilor! Ce jalnic arată!
  • Nu arată jalnic deloc! Așa sunt construite clădirile pe aici… Știu că nu se aseamănă cu Izmirul, însă vei fi uimită să descoperi ce frumuseți ascunde acest tărâm… Niciodată să nu judeci un loc după aspect! Niciodată să nu judeci un om după chip! E același lucru!
  • Bine, baba! Îmi cer iertare! M-a luat gura pe dinainte…
  • Nu-i nicio problemă, fata tatei…

Vasul ancorează, călătorii coboară. Ali Hassan își ațintește privirea asupra cerului, mulțumindu-I Celui de Sus pentru că a ajuns să-și revadă plaiurile natale. Familia Abdullah găsește o trăsură cu care va ajunge la Fez, capitala spirituală a Marocului, unul dintre cele mai vechi centre religioase islamice, numită adesea și ,,Mecca de Vest”. În Fez se găsește cea mai veche medresă din lume care încă funcționează. Fez-ul ascunde o adevărată civilizație, o cultură dintr-un colț de lume, în care viața pare a fremăta, în care măreția trecutului este prezentă în viețile și inimile locuitorilor. Aceștia își cârmuiesc viețile în funcție de tradițiile moștenite din generație în generație, rațiunea le este ghid în viață, întrucât sufletul nu este demn, în viziunea lor, pentru a te conduce, pentru a te ajuta să răzbați în viață. A nu se înțelege greșit! Marocanii nu sunt lipsiți de suflet, iubesc, sunt iubiți, însă dreptatea, justiția, tradiția sunt mult mai importante decât sentimentele. Ei consideră că de-a lungul vieții este necesar să faci ceea ce trebuie, ceea ce-ți dictează mintea, deși de multe ori asta îți rănește sufletul, dar numai așa poți să te îndrepți, poți să o iei pe drumul ce bun ce-ți va aduce mai multă împlinire sufletească, liniște interioară și prin urmare, ceea ce-și dorește orice om: FERICIRE!

Ajunși la destinație, coboară din trăsură și sunt întâmpinați de oamenii lui Mahmud, vărul lui Ali Hassan. Aceștia le iau bagajele și îi duc la reședința stăpânului lor. Trec prin aglomerata medină, plină de viață, culoare, cu un farmec aparte. Mehmet și micuțul Ali merg în spatele servitorilor, iar convoiul este încheiat de Ali Hassan care o ține pe după umeri pe fiica sa.

  • Baba, de ce se uită lumea așa urât la mine?
  • Copilă, aici o femeie care umblă cu capul descoperit este privită cu o oarecare curiozitate, nemulțumire… Ar trebui să-ți pui ceva pe cap!
  • Dar de ce? Fiecare are dreptul să se îmbrace cum vrea!

Casa părintească a lui Ali, în care locuiește acum Mahmud, este o clădire tradițională, specifică locului, dar impunătoare. Acesta îi întâmpină cu brațele deschise:

  • Salam Aleikum! Bine ați venit!
  • Wa-Alaikum-Salaam, vere! Bine te-am găsit!
  • Bine v-am găsit! răspund politicos copiii lui Ali.
  • Simțiți-vă ca acasă! Probabil sunteți obosiți de pe drum. Slujitorii v-au pregătit camerele, așa că vă puteți odihni! Diseară va avea loc o petrecere în cinstea voastră! Un Bayram fericit!

Un slujitor îi ia pe Mehmet și micuțul Ali pentru a-i conduce la camera lor, iar Nur își întreabă unchiul:

  • Amca, Ali poate sta cu mine? Este încă mic și trebuie să am grijă de el!
  • Nu! Nu se poate! Ali e bărbat și nu are voie să stea în apartamentele femeilor!
  • Dar…
  • Niciun dar! Apropo, fetiță, unde-ți este voalul?
  • Eu nu port voal, răspunde Nur cu aroganță.
  • Ba uite, că ai să porți!
  • Ba uite că nu…
  • Nur, nu fi supărată! Așa se poartă pe aici! i se adresează tatăl ei cu o voce calmă.
  • Normal! Niște obiceiuri aiurite, ca și cei care le respectă! se răstește Nur.
  • Cum îți permiți să vorbești așa? spune Mahmud ieșindu-și din minți.
  • Vere, fii îngăduitor! Te rog! Nur, ar trebui să-ți ceri scuze și apoi să mergi în camera ta!

Nur nu ia în seamă rugămintea tatălui său și se duce în camera ce i-a fost oferită. Încuie ușa, se aruncă pe pat și începe să plângă, în sufletul ei încolțind disperarea:

  • Allah, vreau să mă întorc acasă! Vreau să mă întorc la Izmir! Mi-e dor de mama, de Cemile… Allah! Speram că va fi bine aici! Speram că voi fi fericită! Acum nu mai sper nimic… Vreau doar să scap de aici! Allah, te implor, ajută-mă!

VA URMA….

by -
8

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2
În care familia se destramă

 Auzind veștile de la servitor, doamna Latiffa este în stare de șoc… Leșină, îngrijorându-i și mai tare pe ceilalți. După ce-și revine în simțiri, începe să strige furioasă:
 – Nu plec nicăieri! Eu nu plec nicăieri!
– Draga mea, liniștește-te! reușește să rostească Ali Hassan. Nu te putem lăsa aici!
– Prefer să mor aici în casa mea decât printre străini! Voi pregătiți-vă, lăsați-mă aici! Vă voi încurca și mai tare!
– Annem, nu te putem părăsi! spun copiii cu lacrimi în ochi.
Trupele străine se apropie cu pași repezi! Și așa sunt bolnavă și nu mai am mult de trăit…
– Annem, nu spune asta! Annem, tu nu ești bolnavă! Nu e adevărat! începe să strige Nur.
– Ba da, scumpii mei! Eu și tatăl vostru nu am vrut să vă spunem, am vrut să avem un ultim Bayram fericit…
– Annem, te vei face bine!
– Ba nu…

Încercările de a o convinge sunt în zadar… Copiii sunt distruși de ceea ce au aflat. Ali Hassan petrece ultimele clipe alături de scumpa lui soție, de lumina ochilor săi, pe care va trebui s-o lase în urmă. Dacă nu ar avea copii, cu siguranță ar rămâne acolo, ținând-o în brațe pe Latiffa, pe draga lui Latiffa, până ce moartea îi va despărți… O privește și, brusc, își amintește momentul în care a cunoscut-o, de parcă ar fi fost ieri…
Conform tradiției marocane, Ali împreună cu mama sa a mers acasă la Latiffa pentru a o cere de soție și, evident, pentru a face cunoștință cu aceasta. Din prima clipă a fost uimit de frumusețea, de gingășia și de bunele ei maniere, iar cornulețele de gazelă pe care le-a pregătit erau excepționale. A fost dragoste la prima vedere…
Latiffa a fost cea mai frumoasă mireasă, îmbrăcată într-o rochie superbă bătută în pietre prețioase, cu o mulțime de bijuterii care de care mai strălucitoare. Când și-a făcut apariția, toată lumea a rămas fascinată. Era asemenea unei zâne din povești… Însăși zeița Afrodita ar fi fost invidioasă pe această fetișcană, iar tânărul Paris i-ar fi oferit ei mărul discordiei, spre disperarea celor trei zeițe din Olimp…
Ali Hassan își amintește momentele în care soția sa l-a anunțat că este însărcinată, momentele în care și-a luat în brațe copiii nou-născuți. Ce viață frumoasă au avut! Și la bine și la greu s-au avut unul pe altul, s-au susținut, și în tot acest timp sentimentele s-au aprofundat, cei doi fiind legați de o dragoste eternă, fără limite…
El visează cu ochii deschiși, însă este întrerupt de Mehmet:
– Baba, noi suntem gata!
– Bine, fiule! Să mergem!
Copiii și-au luat strictul necesar, însă Nur este cea mai mâhnită. Din păcate, nu a reușit să-și ia toate cărțile, toate caietele ei cu poezii, partiturile și, evident, nici pianul. Ce poate fi mai dureros pentru un artist decât să-și lase în urmă ceea ce a realizat, copilașii ce-au luat naștere din comuniunea condeiului și a hârtiei, amprente ale sufletului său?! Pe rând se apropie de mama lor, o îmbrățișează, o sărută pe cea mai scumpă dintre ființe… La sfârșit, Ali Hassan își mai strânge o dată în brațe scumpa soțioară, îi adulmecă părul negru ca abanosul și parfumul cu extract de portocal, fiind convins că-i va duce dorul. Cu greu se abține să plângă…

Cu toții se urcă într-o caleașca ce-i duce în port. Aici este o aglomerație de nedescris, nenumărate corăbii pregătite pentru a ieși în larg. Când trebuiau să se îmbarce, Cemile s-a pierdut în mulțime și fără să vrea s-a îndepărtat, fiind cât pe ce să se urce pe un alt vas. Un tânăr o vede cum privește în jur confuză și se oferă s-o ducă înapoi, însă când ajunge observă că ambarcațiunea a plecat fără ea.
Speriată și fără să știe ce trebuie să facă, se întoarce acasă unde este pustiu, niciun zgomot, niciun servitor, nimic. Urcă în camera mamei sale și o găsește stând de vorbă cu Esma, doica Latiffei și a copiilor ei.
– Cemile, ce cauți aici? o întreabă Latiffa uimită, ridicându-se de pe fotoliu.
– Vasul a plecat fără mine, mami! zice ea cu lacrimi în ochi. Unde sunt toți paznicii și servitorii?
– I-am eliberat și i-am lăsat să plece. Numai scumpa mea Esma a rămas aici, pentru că nu a vrut să mă lase singură.
– Cum să te las singură, puișor? Nu mi-aș fi iertat asta niciodată…

În acel moment, Cemile și-a amintit de animalul ei de companie, cățelușul Buffo, pe care l-a uitat în camera sa. Acesta este bucuros s-o vadă și începe să latre dând vesel din coadă. Bucuria revederii le este întreruptă de focurile de armă ce se aud tocmai din oraș. Esma se uită pe fereastră și vede cum porțile palatului sunt sparte ca și cum ar fi făcute din hârtie.
– A venit timpul! spune Latiffa. Urmați-mă!
– Unde? întreabă Cemile.
– Vei vedea…
Latiffa iese pe balcon și deschide o ușă despre care Cemile nu știa că există. O urmează, iar Esma închide ușa în urma lor. Latiffa, cu o lumânare aprinsă în mână, le ghidează printr-un coridor până când ajung într-o încăpere. Aici erau o grămadă de lucruri, mobilier, cufere cu monede strălucitoare și obiecte valoroase…
– Câte bogății! Annem, ce-i cu lucrurile astea aici?
– Draga mea, asta e visteria palatului. Au fost aduse aici cât mai multe lucruri de când a început războiul. Eram conștienți că odată și-odată vom fi în situația de față. Vom putea sta aici câteva zile în această ascunzătoare secretă. Esma, ai luat alimentele pe care ți le-am cerut?
– Da, puișor.
Dușmanii intră în curte cu gândul de a jefui frumosul palat. Spre nefericirea lor nu găsesc bani, aur sau orice altceva care ar avea vreo valoare deosebită. Hainele și mobilierul nu le atrag atenția. Bineînțeles că nu s-au putut abține să distrugă câte ceva. Doar sunt niște tâlhari…

Cemile ațipește pentru câteva minute într-un fotoliu, însă imediat este trezită de Esma. Pe o canapea, Latiffa stătea întinsă și se observa cu ochiul liber că ceva nu e în regulă cu ea. Fata se apropie de ea îngrijorată.
– Annem, ce se petrece? Te simți bine?
– Draga mea, nu sunt deloc bine… Cred că mi-a venit sfârșitul…
– Annem, nu spune asta! O să te faci bine, sunt sigură de asta! O să vezi, totul va fi bine!
– Ba nu…
Tata și frații mei se vor întoarce acasă și vom putea trăi fericiți… O să ne vezi în haine de miri, o să te joci cu nepoții tăi, o să le citești povești înainte de culcare, o să fii în continuare prietena noastră cea mai bună… – Totul va fi bine! îi spune Cemile cu lacrimile fierbinți curgându-i pe obraz.
– Ce bine ar fi, scumpa mea, însă viața mea ia sfârșit aici… eu voi muri, iar altcineva se va naște… asta e legea naturii… eu mi-am trăit viața, am fost fericită, nu mi-a lipsit nimic, am avut cel mai bun soț, cei mai minunați copii… chiar dacă eu mor, viața ta va continua, fetița mamei! Acum, la sfârșit de drum, vreau să te învăț anumite lucruri… eu și tatăl vostru vi le-am mai spus, însă nu strică să ți le reamintesc… Ține mine!… În viață să faci numai bine, să-i ajuți pe cei aflați la nevoie, să nu fi egoistă! Să te mulțumești cu propria-ți soartă! Să nu pui la îndoială hotărârile lui Allah, căci El știe ce e mai bine pentru tine! Să fii fericită, să îți alegi un soț care să te iubească, să fii o mamă devotată, să fii TU însăți… Sunt sigură că tu vei rămâne în țara ta, o iubești mai mult decât frații tăi… Ești cea mai minunată fiică… Să știi că te iubesc! Vă iubesc pe toți!… Esma, Cemile rămâne în grija ta… Îți mulțumesc că m-ai crescut, că mi-ai crescut copiii… Adio, viață!… Maktub!
Latiffa își dă duhul, iar Cemile începe să țipe. Își strânge mama în brațe, o sărută, încearcă s-o readucă la viață, însă totul este în zadar… Cât de dureros! Să îți pierzi mama, cea care ți-a dat viața, cea care te-a ținut în brațe, care a avut grijă de tine, care te-a iubit mai mult decât pe ea însăși… Mama ei este acum un înger care zboară în văzduh cu aripioarele sale plăpânde, albe ca laptele.
– Annem, nu pleca! Annem, întoarce-te!
Cemile adoarme suspinând. Se trezește a doua zi la ora în care soarele se pregătește să plece la culcare pentru a-i preda ștafeta lunii. În tot acest timp, Esma a stat la căpătâiul ei și a vegheat-o fără a o scăpa din ochi nici măcar o clipă.
– Puișor, te-ai trezit? o întreabă mângâindu-i părul șaten.
– Esma, spune-mi că totul a fost un vis urât. Te rog, spune-mi că tot ce s-a întâmplat a fost doar un vis, spune-mi că mama trăiește!
– Prințesa mea, din păcate, n-a fost doar un vis… Nu mai fi necăjită… Latiffa nu și-ar dori să te vadă în starea asta!
– Dar…
– Niciun dar, o întrerupe Esma serioasă. Pregătește-te, plecăm!
– Unde? E clar că în casă s-au instalat tâlharii aia străini, încă se aud zgomote.
– Cine a zis că ne întoarcem în casă? Plecăm de aici.
– Dar trupul mamei?
– Stai fără griji, am înmormântat-o în livada de portocali, unde și-a și dorit…

După ce întunericul s-a așternut asupra Izmirului, cele două se furișează în livadă printr-o altă ușă secretă (Allah, câte lucruri nu știu despre casa noastră! își spune în gând Cemile), de acolo ajung la grajd și iau doi cai extrem de eleganți, potriviți pentru două femei nobile. Îi încalecă și merg de-a lungul țărmului până când zăresc la orizont bărcile adunate în golfulețul singuratic. Soarele își face apariția pe bolta cerească dezmierdând chipul delicat al fetei cu razele sale aurii. Se urcă într-o barcă împreună cu cățelul Buffo, pe care, evident, nu l-au lăsat în voia sorții…
Încet-încet vâslesc și se îndepărtează de meleagurile natale. Ele urmează să ajungă pe o insulă, după cum zice Esma.
– Urăsc războiul! M-am săturat de toată această aiureală, de toate aceste jocuri ale puterii! Ce bine dacă mama ar fi fost alături de noi, zice Cemile. Allah, ce am făcut ca să merit toate astea?! Avem parte de cel mai urât Ramadan!
 Fata începe să plângă, iar Esma o strânge la piept:
 – Plângi, fetițo, plângi! Descarcă-te! O să te simți mai bine după aceea…
După ceva timp ajung la destinație…

Continuarea în curând

by -
20

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog “Maktub”

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

          Lista personajelor

Ali Hassan are în jur de patruzeci de ani și este fiul unui fost mare funcționar din Maroc. După moartea timpurie a tatălui  s-a retras împreună cu mama sa în Turcia, la Izmir, unde dețineau o proprietate și o fabrică.

Doamna Latiffa este o femeie de aceeași vârstă cu soțul ei, născută la Izmir, originară din Maroc. Tații celor doi au fost legați de o strânsă prietenie, care a dus la acest mariaj. Norocul lor că a fost dragoste la prima vedere. De atunci, sentimentele au devenit mult mai puternice, după cum și religia islamică afirmă că dragostea se naște din conviețuire.

Mehmet este fiul cel mai mare, sprijin de nădejde pentru părinții săi. Deși are doar douăzeci de ani, este responsabil, cu capul pe umeri. Fiindcă tatăl său are câteva probleme de sănătate, el administrează fabrica. Ali Hassan este mândru de voinicul său, care îi va duce numele mai departe.

Nur (=lumină sfântă) este o tânără în vârstă de optsprezece ani. Deși este la vârsta măritișului, tatăl său nu are de gând s-o lase să se căsătorească cu un ,,oarecare”. Ea este angajată la fabrică, ocupându-se de contabilitatea acesteia. De asemenea, este artista familiei, manifestându-se în domenii precum muzica, poezia.

Cemile este cu doi ani mai mică decât sora sa, dar este mult mai frumoasă și mai plăpândă decât cel mai firav ghiocel. Ochii negri par a fi o poartă ferecată, în spatele căreia se află un suflet angelic, inocent, pur. Ea este ca o a doua mamă pentru micuțul Ali, care se apropie cu pași repezi de 8 primăveri. Ea se preocupă de educația mezinului, care o respectă și o iubește mai mult decât pe ceilalți frați.

     Bineînțeles că mai sunt și alte personaje, însă le veți descoperi pe parcurs 

             Capitolul 1

      În care a început totul

Mai 1941. Vremea este frumoasă, cerul senin, iar vântul adie ușor, împrăștiind mireasma sfârșitului de primăvară. Izmirul este cuprins de agitația locuitorilor. Este Ajunul Sărbătorii de Ramadan și se fac ultimele pregătiri. Gospodinele au făcut curățenie lună și au pregătit numeroase bunătăți care îți mută nasul din loc cu parfumul lor. Imposibil ca preparatele din carne de miel și baclavalele aurii să nu-ți facă cu ochiul. În cele trei zile de sărbătoare, musulmanii celebrează revelația coranică primită de profetul Mahomed, iar după o lună de post, căință și sacrificiu, familiile se vor putea reuni în jurul mesei și bucura de ceea ce Allah le-a dăruit.

În mod normal, așa ar trebui să fie în preajma sărbătorilor… Dar anul acesta, locuitorii orașului-port nu se vor putea bucura ca în alți ani, întrucât mulți bărbați sunt plecați pe front și, din păcate, în majoritatea cazurilor, nu au o soartă prea fericită. Pentru multe familii, văduve și copii orfani, Bayram-ul va trece așa cum a venit, într-o atmosferă nu tocmai plăcută, lipsită de veselie și voie bună…

Ca întotdeauna, mai există și excepții. Din fericire, familia Abdüllah nu a fost separată de războiul necruțător. Cei șase membri așteaptă marea sărbătoare, însă sufletele lor nu mai sunt încântate ca în alți ani… Nu au rămas indiferenți la suferința celorlalți, ajutându-i cum au putut. Reședința lor situată pe malul mării, înconjurată de livezile de portocali, pare desprinsă din poveștile cu sultani și câdane, o urmă a trecutului înfloritor din timpul Imperiului Otoman. În aceste vremuri multă lume încă susține că ar fi preferat să trăiască pe timpul sultanatului și regretă că l-au susținut pe Atatürk, însă nimeni nu îndrăznește să o spună cu voce tare.

Iubitoare a naturii, Cemile stă la umbra portocalilor și citește ultimele poezii ale lui Nur. Ultimele raze de soare se strecoară printre frunze. De data aceasta, nu a fost atrasă de versurile desprinse, parcă, dintr-o declarație de amor.  Cemile nu știe ce este dragostea și prin urmare, nu poate aprecia cuvintele așternute de sora sa mai mare.  Pune cartea jos, adună câteva flori de portocal și le savurează mirosul îmbietor. Gândurile îi zboară la frumoasele momente petrecute alături de verișoara sa, Izabella, prietena ei cea mai bună, plecată în Spania din cauza războiului ce domină lumea…

Ce bine era dacă Izabella ar fi fost acolo de Bayram! Ar fi petrecut ore în șir ascultând-o pe Nur cum cântă la pian, la vioară, i-ar fi citit poeziile și povestioarele, s-ar fi plimbat de-a lungul plajei și s-ar fi delectat cu dulcegăriile siropoase pregătite de Beyhan Teyze, bucătăreasa.  De când se știe a petrecut Ramadanul cu verișoara sa și din acest motiv urăște războiul.  Conștientizează că este tristă, dar fără motiv. Sunt atâția copii care și-au pierdut tații, frații mai mari și femei care și-au pierdut soții și fiii în război, iar ea se plânge din atâta lucru! Asta e de admirat la Cemile: se gândește la cei din jur și face tot ce poate pentru a-i ajuta pe cei aflați în dificultate. Mai ales acum, înainte de Sărbătoarea Ramadanului, s-a implicat într-o mulțime de activități caritabile. Împreună cu frații săi a distribuit alimente și haine celor săraci, celor asupriți de soartă, în speranța că vor reuși să le aducă zâmbetul pe buze. Au fost atât de uimiți de câtă suferință a adus războiul pentru mulți copii și i-au mulțumit lui Allah pentru că au fost mai norocoși decât alții…

Gândurile îi sunt brusc întrerupte de micuțul Ali care o strigă:

  • Cemile abla, e timpul pentru iftar!
  • Vin acum! Ce repede a trecut timpul! afirmă ea.

Cemile ia cartea și se îndreaptă spre casă, unde candelabrele de cristal sunt aprinse. Toată familia își face rugăciunea ce marchează sfârșitul zilei de post, mulțumindu-i Celui de Sus pentru tot ce le-a oferit: sănătate, prosperitate, liniște sufletească și preaslăvindu-l pentru dragostea și mărinimia de care a dat, dă și va da dovadă, chiar dacă prin firea lor sunt păcătoși…  Apoi se așează la masă unde încep să servească din bucatele pregătite cu multă dragoste de bucătăreasa lor. Liniștea domină încăperea.

  • Ce frumos e să-mi privesc familia strânsă în jurul mesei! Orice om și-ar dori să aibă ocazia de a se bucura de această priveliște! rostește Ali Hassan cu încântare.
  • Allah să vă dea sănătate și viața lungă! spun cei patru copii în cor.
  • Să sperăm că vă vom avea alături pe dumneavoastră și pe măicuța noastră la multe sărbători de-acum încolo! adaugă Mehmet.

Ali Hassan dorește să spună ceva, însă este întrerupt de un servitor care abia mai poate vorbi:

  • Stăpâne! Stăpâne!
  • Ce s-a întâmplat? întreabă bătrânul speriat, ridicându-se de pe scaun.
  • Stăpâne… Tocmai a venit veste de la guvernatorul Izmirului cum că…
  • Spune odată! se răstește Ali Hassan impacientat..
  • Dragule, fii calm! Săracul e îngrozit… Ia-l încet! sare în apărarea servitorului doamna Latiffa.

Servitorul inspiră și expiră, încearcă să se calmeze și apoi adaugă:

  • Guvernatorul Izmirului a fost anunțat că o armată străină a debarcat în portul Kușadasi și că dușmanii se îndreaptă spre noi. S-a estimat că vor ajunge aici în două ceasuri… în port așteaptă o corabie în care vă puteți îmbarca alături de familia dumneavoastră pentru a vă duce în Maroc!

                       VA URMA….

by -
17

Maktub de Hayat Seviyor

Prietenul noastru Cosmin s-a gândit să scrie o poveste, o poveste comprimată într-o carte. Începând de astăzi veţi putea citi şi urmări pe site-ul nostru câte un capitol în funcţie de cum va fi scris de autor. Urmăriţi rubrica lui Cosmin-cartea Maktub de Hayat Seviyor. Începem cu prologul! Continuarea în curând!

Prolog “Maktub”

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

%d bloggers like this: